James Clavell — 03 Shogun vol.2

James Clavells 


ADAPTED BY 
DAVE LEBLING 


11FOCOM 
x s 7 Pe af. a 
HA WUE- 


James Clavel 


SHOGUN 
vol.2 


CAPITOLUL 37 


Îngrijitorul de la hulubărie ţinea pasărea grijuliu, dar ferm, 
ca Toranaga să-şi poată scoate hainele ude. Galopase până aici 
prin ploaie. Naga şi ceilalţi samurai se adunaseră neliniştiţi în 
uşa scundă, nepăsători la ploaia caldă care încă se revărsa în 
torente, bătând darabana pe acoperişul de ţiglă. 

Grijuliu, Toranaga îşi uscă mâinile. Omul îi întinse 
porumbelul. Doi cilindri subţiri, din argint bătut, erau agăţaţi de 
fiecare dintre picioarele păsării. De obicei ar fi fost doar unul. 
Toranaga trebui să se străduiască mult ca să-şi stăpânească 
tremurul nervos al degetelor. Dezlegă cilindrii şi se duse cu ei în 
lumina ferestrei ca să le cerceteze minusculele sigilii. Recunoscu 
semnul secret al lui Kiri. Naga şi ceilalţi îl priveau încordaţi. Faţa 
lui nu trăda nimic. 

Toranaga nu rupse sigiliile deîndată, oricât de mult ar fi 
dorit-o. Răbdător, aşteptă până când fu adus un chimono uscat. 
Un servitor îi ţinea o umbrelă mare, din hârtie unsă cu ulei şi el 
se îndreptă către propriile sale încăperi din fortăreață. Il 
aşteptau supa şi ceaiul. Le sorbi şi ascultă ploaia. Când se simţi 
liniştit, aşeză străji şi merse într-o încăpere interioară. 
Rămăsese doar el singur şi atunci rupse sigiliul. Hârtia celor 
patru suluri era foarte subţire, caracterele mărunte, mesajul 
lung şi cifrat. Descifrarea dură mult. Când luă sfârşit, citi 
mesajul şi apoi îl reciti a doua oară. Apoi îşi lăsă mintea să 
cutreiere. 

Veni noaptea. Ploaia se opri. O, Buddha, fă ca recolta să fie 
îmbelşugată, se rugă. Acesta era anotimpul când timpurile de 
orez erau inundate şi în toată ţara răsadurile de orez, de un 
verde crud, erau plantate în parcelele aproape lichide, fără urmă 
de buruiană, ca să fie culese în patru sau cinci luni, după cum 
avea să fie vremea. Şi în întreaga ţară, sărman şi bogat, eta şi 


împărat, servitor şi samurai, toţi se rugau pentru doar atâta 
ploaie câtă trebuia şi soare şi umiditate doar după trebuinţă în 
acel anotimp. Şi fiecare bărbat, femeie şi copil număra zilele 
până la recoltă. 

Vom avea nevoie de multe grâne anul acesta, gândi 
Toranaga. 

— Naga! Naga-san!/ 

Fiul său sosi alergând. 

— Da, tată. 

— La prima oră după răsăritul soarelui adu-l pe Yabu-san şi 
pe sfetnicii lui pe platou. De asemeni, pe Buntaro şi cei trei 
căpitani ai noştri. Şi pe Mariko-san. Adu-i pe toţi pe platou în 
zori. Mariko-san poate să servească cha. Da. Şi vreau ca 
Anjin-san să fie gata în tabără. Străjile să ne înconjoare la două 
sute de paşi. 

— Da, tată. Naga se întoarse să urmeze porunca. Fără a se 
putea stăpâni, izbucni: E război? Este? 

Pentru că Toranaga avea nevoie de o undă de optimism 
prin cetate, nu îşi mustră fiul pentru obrăznicie şi lipsa lui de 
disciplină. 

— Da, spuse. Da. Dar după voia mea. 

Naga trase panoul după el şi o rupse la fugă. Toranaga ştia 
că, deşi faţa şi purtările lui Naga aveau să fie cu grijă 
cumpănite, nimic n-ar fi putut ascunde înfierbântarea mersului 
său, sau flacăra din adâncul privirii. Aşa că zvonuri peste zvonuri 
aveau să izbucnească prin Anjiro ca să se răspândească iute 
prin Izu şi mai departe, dacă aveau să fie aţâţate cum trebuie. 

S-a hotărât acum, spuse tare către florile care se ridicau 
senine în takonoma, cu umbrele unduind în lumina plăcută a 
lumânării. Kiri îi scrisese: 

"Alteță, mă rog lui Buddha să fii bine şi în siguranţă. Acesta 
este ultimul nostru porumbel călător şi, de asemenea, mă rog lui 
Buddha ca să-l călăuzească către tine. Trădătorii i-au ucis pe toţi 
ceilalţi noaptea trecută, dând foc hulubăriei. Doar acesta a 
scăpat numai pentru că era bolnav şi îl îngrijeam eu însămi. leri 
seară seniorul Sugiyama a demisionat dintr-odată, cum a fost 
plănuit. Dar înainte de a putea scăpa cu fuga, a fost încolţit la 
marginea Osakăi de ronini; lui Ishido. Din nefericire, o parte din 
familia lui Sugiyama a fost prinsă odată cu el. Am mai auzit că a 
fost trădat de unul dintre oamenii lui. Sunt zvonuri că Ishido a 


propus un compromis. Că dacă seniorul Sugiyama îşi amână 
demisia până după întâlnirea de mâine a Consiliului Regenţilor, 
aşa ca să poţi fi acuzat legal, îi va garanta în schimb că Consiliul 
îi va da oficial lui Sugiyama întreg Kwanto şi, ca o dovadă a 
bunei credinţe, Ishido îl va elibera pe el şi familia lui de îndată. 
Sugiyama a refuzat să te trădeze. Imediat Ishido a poruncit unor 
eta să-l convingă. l-au torturat copiii, apoi concubina, în faţa lui, 
dar el nu te-a părăsit. Au pierit toţi de o moarte urâtă. A lui, cea 
din urmă, a fost cea mai rea. 

Desigur, n-au fost martori la această trădare şi totul e doar 
din vorbe. Dar eu cred. Desigur, Ishido a negat orice amestec 
sau participare la omor, spunând că îi va căuta pe ucigaşi. La 
început, Ishido a susţinut că Sugiyama nu a demisionat 
niciodată, de fapt, şi deci, după părerea lui, Consiliul poate încă 
să se întrunească. Am trimis copii după demisia lui Sugiyama 
celorlalţi regenţi, Kiyama, Ito şi Onoshi, o alta, pe faţă, lui Ishido 
şi am trimis alte patru copii să treacă pe la toţi daimyo. Cât de 
înţelept din partea ta, Tora-chan, să ştii că va fi nevoie de copii 
în plus. Aşa că de ieri, exact cum ai plănuit cu Sugiyama, 
Consiliul nu mai există legal. Şi în asta ai reuşit pe deplin. 

Veşti bune: Seniorul Mogami a reuşit să iasă din oraş cu 
toată familia şi samuraii săi. Acum este pe faţă aliatul tău, aşa 
că flancul cel mai îndepărtat din nord este asigurat. Seniorii 
Maeda, Kukushima, Asano, Ikeda şi Okudiara s-au strecurat cu 
toţii în tăcere afară din Osaka, noaptea trecută şi, de asemenea, 
seniorul creştin Oda. 

Vestea proastă este că familiile Maeda, Ikeda şi Oda, şi o 
duzină de alţi daimyo de seamă, nu au scăpat şi sunt acum 
ostateci aici, împreună cu alţi cincizeci sau şaizeci seniori mai 
mărunți şi nehotărâţi. 

Veste proastă este că, ieri, fratele tău vitreg, Zataki, 
seniorul de Shinano, a declarat public că e alături de 
moştenitorul Yaemon, acuzându-te că ai complotat cu Sugiyama 
ca să răstorni Consiliul Regenţilor, creând haos, aşa că hotarul 
tău din nord-est este descoperit şi Zataki şi cei cincizeci de mii 
de fanatici ai săi sunt împotriva ta. 

Vestea proastă este că aproape toţi daimyo au acceptat 
invitaţia Împăratului. 

Vestea proastă este că nu puţini dintre prietenii şi aliaţii tăi 
de aici sunt nemulţumiţi că nu le-ai dat de ştire dinainte despre 


strategia ta, aşa încât să-şi poată pregăti o cale de retragere. 
Vechiul tău prieten, marele senior Shimazu, e unul dintre ei. Am 
auzit în după amiaza aceasta că a cerut în public ca Împăratul 
să poruncească tuturor seniorilor să îngenuncheze în faţa 
băiatului Yaemon acum. 

Vestea proastă este că doamna Ochiba îşi ţese cu iscusinţă 
plasa, promițând feude şi titluri şi ranguri celor nehotărâţi. 
Tora-chan, e mare păcat că nu e de partea ta. E un duşman 
demn de luat în seamă. Doamna Yodoko, singură, sfătuieşte pe 
toţi să se roage şi să fie liniştiţi, dar nimeni n-o asculta, iar 
doamna Ochiba vrea să grăbească războiul acum, cât timp ea 
simte că eşti slab şi izolat. Imi pare rău, stăpâne, dar eşti izolat 
şi, cred eu, trădat. 

Cel mai rău dintre toate este că acum regenţii creştini 
Kiyama şi Onoshi s-au unit pe faţă şi ţi se opun cu înverşunare. 
In dimineaţa asta au dat împreună o declaraţie prin care 
deplâng "dezertarea" lui Sugiyama, spunând că gestul său a 
adus dezordine în împărăție şi că "trebuie toţi să fim puternici 
pentru binele împărăției. Regenţii au cea mai mare 
responsabilitate. Trebuie să ne pregătim să strivim împreună 
orice senior sau grup care doreşte să răstoarne testamentul lui 
Taiko sau moştenitorul legal!" Inseamnă asta că plănuiesc să se 
întrunească sub forma unui Consiliu de patru regenţi? Unul 
dintre spionii noştri creştini de la casa Sutanelor Negre de aici 
mi-a şoptit că preotul Tsukku-san a părăsit în taină Osaka acum 
cinci zile, dar nu ştiu dacă s-a îndreptat către Yedo sau 
Nagasaki, unde e aşteptată Corabia Neagră. Ştiai că va sosi 
foarte devreme în acest an? Poate peste douăzeci sau treizeci 
de zile? 

Alteță, m-am ferit întotdeauna să-ţi dau sfaturi pripite 
spijinindu-mă pe vorbe, zvonuri, iscoade sau intuiţia feminină. 
(lată, vezi Tora-chan, am învăţat de la tine.) Dar timpul e scurt şi 
s-ar putea să nu-ţi mai pot vorbi vreodată. Mai întâi, prea multe 
familii prinse aici, Ishido nu le va lăsa niciodată să plece (aşa 
cum nu ne va lăsa nici pe noi). Aceşti ostateci sunt un pericol 
nemăsurat pentru tine. Puţini seniori au tăria sau simţul datoriei 
pe care l-a avut Sugiyama. Foarte mulţi, cred eu, vor trece acum 
de partea lui Ishido, deşi fără tragere de inimă, din cauza 
acestor ostateci. Apoi, cred că Maeda te va trăda. Şi, de 
asemenea, probabil şi Asano. Am ţinut socoteala tuturor celor 


două sute şi şaizeci şi patru de daimyo din ţinuturile noastre 
dintre care numai douăzeci şi patru te vor urma cu siguranţă şi 
poate încă alţi cincizeci. Asta nu-i de ajuns. Kiyama şi Onoshi vor 
strânge toţi, sau cea mai mare parte dintre daimyo creştini şi eu 
cred că nu ţi se vor alătura acum. Seniorul Mori, cel mai bogat şi 
mai mare dintre toţi, este împotriva ta personal, ca întotdeauna, 
şi îl va atrage pe Asano, Kobayakawa şi, poate, pe Oda, în plasa 
sa. Cu fratele tău vitreg, seniorul Zataki, potrivnic, poziţia ta 
este foarte nesigură. Te sfătuiesc să declari "Cer de Purpură" 
deîndată şi să te repezi la Kyoto. E singura ta speranţă. 

Cât despre doamna Sazuko şi despre mine însămi, suntem 
bine şi mulţumite. Sarcina se desfăşoară bine, şi dacă este 
karma copilului să se nască, aceasta se va întâmpla. Suntem în 
siguranţă în colţul nostru din castel, cu uşile bine încuiate şi cu 
obloanele coborâte. Samuraii noştri îţi sunt devotați, ţie şi 
cauzei tale, şi dacă este karma noastră să părăsim această 
viaţă, atunci o vom părăsi senini. Doamna ta îţi duce mult dorul, 
foarte mult. Cât despre mine, Tora-chan, tânjesc să te văd, să 
râd cu tine şi să-ţi văd zâmbetul. Singurul meu regret în moarte 
va fi că n-am mai putut să fac aceste lucruri şi să te priveghez. 
Dacă este o viaţă viitoare şi Dumnezeu, sau Buddha, sau kami 
există, îți promit că am să-i fac, cumva, pe toţi, să treacă de 
partea ta. Deşi mai întâi am să-i fac să mă facă mai subţire şi 
tânără şi rodnică pentru tine, dar să-mi lase bucuria mâncării. 
Aceasta ar fi, într-adevăr, paradisul, să fiu în stare să mănânc şi 
să mănânc şi totuşi să fiu de-a pururi tânără şi subţire. 

Iti trimit râsul meu. Fie ca Buddha să te binecuvânteze pe 
tine şi ai tăi." 


KKK 


Toranaga le citi mesajul, sărind peste partea care vorbea 
despre Kiri şi doamna Sazuko. Când termină se priviră cu toţii, 
fără să-şi creadă urechilor, nu doar pentru cele scrise pe hârtie, 
dar şi pentru că Toranaga îi făcea atât de deschis părtaşi la 
tainele sale. 

Erau aşezaţi în jurul lui pe saltele, într-un semicerc, în 
centrul platoului, fără străji, feriţi de iscoade. Buntaro, Yabu, 
Igurashi, Omi, Naga, căpitanii şi Mariko. Străjile erau aşezate la 
două sute de paşi depărtare. 


— Aş vrea câteva sfaturi, spuse Toranaga. Sfetnicii mei 
sunt în Yedo. Această problemă este urgentă şi vreau ca voi toţi 
să le ţineţi locul. Ce-o să se-ntâmple şi ce-ar trebui să fac. 
Yabu-san. 

Yabu fierbea. Fiecare cale părea să ducă la dezastru. 

— Mai întâi, Alteță, ce însemnă, de fapt, "Cer de Purpură"? 

— Este numele codificat pentru planul final de bătălie. Cu 
un singur asalt violent asupra Kyotoului, cu toate legiunile mele, 
bazându-mă pe mobilitate şi surpriză, ca să pun stăpânire pe 
capitală, înlăturând forţele duşmane care acum o înconjoară, să 
smulg persoana Împăratului din ghearele murdare ale celor care 
l-au înşelat, conduşi de Ishido. Odată ce Fiul Cerului este 
eliberat cu bine din ghearele lor, să-l rog să retragă mandatul 
prezentului Consiliu, care e vădit alcătuit din trădători, sau 
dominat de trădători, şi să-mi încredinţeze mie acest mandat, să 
formez un nou Consiliu care va pune interesele împărăției şi 
Moştenitorului înaintea ambițiilor personale. Voi conduce 
douăzeci, până la o sută de mii de oameni, lăsându-mi 
pământurile neapărate, flancurile descoperite şi retragerea 
neasigurată. 

Toranaga îi văzu holbându-se aiuriţi la el. Nu spusese nimic 
despre trupele de samurai de elită care fuseseră strecuraţi atât 
de tainic în multe dintre castelele importante şi în provincii, în 
decursul anilor, şi care trebuiau să se ridice deodată la răscoală 
ca să creeze haosul atât de esenţial planului său. 

Yabu izbucni: 

— Dar va trebui să te lupţi pentru fiecare pas din drum. 
Ikawa Jikkyu gâtuie drumul Tokaido pe o sută de ri. Şi multe alte 
întărituri ale lui Ishido, restul. 

— Da, dar eu plănuiesc să năvălesc spre nord-est, de-a 
lungul Koshu- kaido, apoi să izbesc în jos, către Kyoto şi să mă 
tin departe de coastă. 

Cei mai mulţi îşi clătinară capetele şi începură să 
vorbească, dar Yabu îi acoperi. 

— Dar, Alteță, mesajul spune că ruda ta, Zataki-san, a 
trecut deja de partea duşmanului. Acum drumul către nord este 
deja închis. Provincia lui este tăiată de Koshu-kaido. Va trebui să 
treci luptând prin tot Shinano, care e ţinut muntos şi foarte greu. 
lar oamenii săi sunt fanatic de credincioşi lui Zataki-san. Vei fi 
ciopârţit în munţii aceia. 


— Asta este singura cale. Singura cale pe care am o şansă. 
Sunt de acord că sunt prea mulţi duşmani pe drumul de coastă. 

Yabu trase cu ochiul la Omi, dorind să se poată sfătui cu el, 
blestemând mesajul şi întreaga încurcătură de la Osaka, 
displăcându-i că trebuie să fie primul care să vorbească şi 
urând, din adâncul sufletului, statutul de vasal pe care îl 
acceptase la insistenţele lui Omi. 

— Este singura voastră şansă, Yabu-sama, susţinuse Omi. 
Singura cale prin care veţi ocoli cursa lui Toranaga şi vă veţi 
lăsa loc de mişcare. 

Igurashi îl întrerupsese furios. 

— Mai bine să sărim pe Toranaga azi, când are doar câţiva 
oameni aici. Mai bine omorâţi-l şi duceţi-i capul lui Ishido cât mai 
e timp. 

— Mai bine să aşteptăm. Mai bine să avem răbdare. 

— Ce se întâmplă dacă Toranaga porunceşte stăpânului 
nostru să cedeze Izu? strigase Igurashi. 

— Ca de la senior la vasal, Toranaga are acest drept. N-o 
s-o facă niciodată. Are nevoie de stăpânul nostru mai mult ca 
niciodată acum. Izu este straja sa din sud. Nu-şi poate îngădui 
să aibă Izu drept duşman! Trebuie să-l aibă pe stăpânul noastru 
de partea... 

— Şi dacă îi poruncește seniorului Yabu să plece? 

— Ne răzvrătim. Îl ucidem pe Toranaga dacă e aici, sau ne 
luptăm cu orice armată pe care o trimite împotriva noastră. Dar 
n-o să facă vreodată asta. Nu vezi? Ca vasal al său, Toranaga 
trebuie să-l apere.... 

Yabu îi lăsase să se certe şi apoi, într-un târziu, văzuse 
înţelepciunea lui Omi. 

— Foarte bine. Sunt de acord. Şi am să-i ofer sabia mea 
Murasama ca să pecetluim târgul, Omi-san, se entuziasmase el, 
pătruns pe deplin de iscusinţa planului. Da. Genial. Sabia lui 
Yoshimoto înlocuieşte cu prisosinţă. Şi, desigur, acum sunt mai 
de preţ pentru Toranaga ca niciodată. Omi are dreptate, 
Igurashi. N-am de ales. Sunt de partea lui Toranaga de aici 
înainte. Vasal! 

— Până începe războiul, spusese Omi. 

— Desigur, desigur, doar până începe războiul. Apoi pot să 
trec de cealaltă parte, sau să fac o duzină de alte lucruri. Ai 
dreptate, Omi-san, din nou. 


Omi e cel mai bun sfetnic pe care l-am avut vreodată, îşi 
spuse. Dar şi cel mai periculos. Omi este destul de deştept ca să 
ia Izu dacă mor. Dar ce mai contează asta? Suntem cu toţii 
morţi. 

— Eşti închis de tot, îi spuse lui Toranaga. Eşti izolat. 

— Mai există altă cale? întrebă acesta. 

— Te rog, iartă-mă, Alteță, spusese Omi. Dar cât de mult va 
lua pregătirea acestui atac? 

— E pregătit acum. 

— Şi Izu e pregătit, Alteță, spuse Yabu. Suta ta de mii şi cei 
şaisprezece mii ai mei şi regimentul de muschete. E destul? 

— Nu. "Cer de Purpură" este un plan disperat. Totul riscat 
într-un singur atac. 

— Va trebui să rişti. Imediat ce se opresc ploile şi putem să 
purtăm război, insistă Yabu. Ce altă scăpare ai? Ishido va forma 
un nou Consiliu deîndată fiindcă au un mandat. Şi vei fi acuzat, 
azi sau mâine, sau poimâine. De ce să aşteptăm să ne înghită? 
Ascultaţi! Poate că regimentul şi-ar putea croi drum prin munţi. 
Să fie "Cer de Purpură"! Toţi oamenii aruncaţi într-un singur 
mare atac. E Calea Războinicului - e demnă de un samurai, 
Toranaga-sama. Puştile, puştile noastre îi vor azvârli pe Zataki 
din calea noastră şi dacă vei reuşi sau nu, ce mai contează? 
Fapta va fi veşnică. 

Naga spuse: 

— Da. Dar vom învinge, vom învinge! 

Câţiva dintre căpitani dădură din cap în semn de 
încuviinţare, uşuraţi că războiul sosise. Omi nu spuse nimic. 

Toranaga privea la Buntaro. 

— Ei bine? 

— Stăpâne, te rog să mă ierţi pentru că îmi dau cu părerea. 
Eu şi oamenii mei facem ce hotărăşti. Aceasta este singura mea 
datorie. Părerea mea nu are valoare în faţa ta, pentru că eu fac 
numai ceea ce-mi porunceşti tu. 

— În mod obişnuit aş accepta asta, dar nu astăzi. 

— Atunci, să fie război! Ce spune Yabu-san, e drept. Să 
pornim către Kyoto. Astăzi, mâine, sau când se opresc ploile. 
"Cer de Purpură"! M-am săturat de aşteptare. 

— Omi-san? întrebă Toranaga. 

— Yabu-sama are dreptate, Alteță. Ishido o să 
răstălmăcească testamentul lui Taiko, ca să poată numi un nou 


Consiliu, foarte curând. Noul Consiliu va avea mandatul 
Împăratului. Duşmanii tăi se vor bucura şi cei mai mulţi din 
prietenii tăi vor şovăi şi astfel te vor trăda. Noul Consiliu te va 
acuza de trădare de îndată. Apoi... 

— Atunci e "Cer de Purpură"? îl întrerupse Yabu. 

— Dacă seniorul Toranaga porunceşte, da, dar eu nu cred 
că mandatul de acuzare are vreo valoare, cât de mică. Puteţi să 
nu-l luaţi în seamă! 

— De ce? întrebă Toranaga şi atenţia tuturor se îndreptă 
către Omi. 

— Sunt de aceeaşi părere, Alteță. Ishido e periculos, neh? 
Orice daimyo care primeşte să-l ajute este, de asemenea, 
periculos. Bărbaţii adevăraţi îl cunosc pe Ishido aşa cum este şi, 
de asemenea, ştiu că Împăratul a fost păcălit din nou. 

Omi călca cu băgare de seamă în nisipuri mişcătoare, deşi 
ştia că puteau să-l înghită. 

— Eu cred că a făcut o ultimă greşeală, ucigându-l pe 
seniorul Sugiyama. Din cauza acestor omoruri murdare, eu 
acum cred că toţi daimyo îl vor bănui de trădare şi foarte puţini 
din cei aflaţi departe de mâna lui Ishido, se vor pleca poruncilor 
acestui Consiliu. Sunteţi în siguranţă, pentru un timp. 

— Pentru cât de mult timp? 

— Va mai ploua încă vreo două luni. Când se vor opri ploile, 
Ishido va plănui să-l trimită pe Ikawa Jikku şi pe seniorul Zataki, 
împotriva voastră, deodată, să vă prindă în cleşte, iar armata 
principală a lui Ishido îi va sprijini de-a lungul drumului Tokaido. 
Între timp, până se vor opri ploile, fiecare daimyo care are ceva 
de împărţit cu vreun alt daimyo, va fi alături de Ishido, doar cu 
gura; până ce acesta va face prima mişcare. Apoi, eu cred că o 
să-l lase baltă şi o să înceapă se răzbune, sau să înşface 
pământuri, după voia lor. Imperiul va fi sfâşiat, ca înainte de 
Taikō, dar domnia-voastră, Alteță, aliindu-vă cu Yabu-sama şi cu 
puţin noroc, aveţi destulă putere ca să ţineţi trecătorile către 
Kwanto şi Izu, împotriva primului val şi să-i respingeţi. Nu cred 
că Ishido va mai putea pregăti alt atac. Nu unul mare. Când 
Ishido şi ceilalţi îşi vor fi istovit puterile, puteţi să ieşiţi cu 
chibzuinţă din spatele munţilor împreună cu seniorul Yabu şi să 
luaţi treptat împărăţia în mâinile voastre. 

— Şi când va fi asta? 

— În vremea copiilor voştri, alteţă. 


— Spui să purtăm o bătălie defensivă? întrebă Yabu bat- 
jocoritor. 

— Cred că unindu-vă sunteţi amândoi în siguranţă în 
spatele munţilor. Aşteptaţi, Toranaga-sama, aşteptaţi până când 
aveţi mai mulţi aliaţi. Ţineţi trecătorile. Asta se poate face. 
Generalul Ishido este primejdios, dar nu atât de prost ca să-şi 
arunce întreaga sa forţă într-o singură bătălie. O să stea după 
zidurile castelului Osaka. Aşa că, pentru o vreme, nu trebuie să 
folosim regimentul. Trebuie să întărim paza şi să-l ţinem ca pe-o 
armă secretă, pregătit în orice moment, până când veţi ieşi din 
spatele munţilor. Dar acum nu cred că îl voi vedea folosit. 

Omi era conştient că toţi ochii îl priveau. Se înclină către 
Toranaga. 

— Vă rog, iertaţi-mă, că am vorbit atât de mult, Alteță. 
Toranaga îl cântări din priviri, apoi se întoarse către fiul 
său. Văzu agitația abia stăpânită a tânărului şi ştiu că era timpul 

să-l aţâţe asupra prăzii. 

— Naga-san? 

— Ce spune Omi-san este adevărat, spuse Naga deîndată, 
încântat. Cea mai mare parte. Dar eu spun să folosim cele două 
luni să ne strângem aliaţi, să-l împingem pe Ishido şi mai mult şi 
când se opresc ploile, să atacăm pe neaşteptate. "Cer de 
Purpură". 

Toranaga întrebă: 

— Nu eşti de părerea lui Omi-san - un război prelungit? 

— Nu, dar asta nu e... 

Naga se opri. 

— Continuă, Naga-san. Vorbeşte deschis. 

Alb la faţă, Naga rămase cu gura închisă. 

— i se porunceşte să continui. 

— Ei, bine, Alteță, mi-am dat seama că... 

Din nou se opri, apoi spuse dintr-o suflare: 

— Nu e asta cea mai mare ocazie a ta să devii shogun? 
Dacă reuşeşti să iei Kyoto şi să iei mandatul, de ce să formezi 
un Consiliu? De ce să nu ceri Împăratului să te facă shâgun? Ar 
fi cel mai bine pentru tine şi cel mai bine pentru împărăție. 

Naga se străduia să nu-şi arate teama din voce, pentru că 
ceea ce spunea însemna trădare împotriva lui Yaemon şi cei mai 
mulţi samurai de aici, Yabu, Omi, Igurashi şi Buntaro, în special, 
îi erau devotați. 


— Eu cred c-ar trebui să fii shogun, se întoarse el, 
împăciuitor către ceilalţi. Dacă această ocazie se iveşte, atunci 
să... Omi-san, ai dreptate, în ceea ce priveşte un război de 
durată, dar eu spun că seniorul Toranaga trebuie să ia puterea, 
ca să dea putere. Un război lung va ruina Imperiul, îl va despica 
într-o mie de fragmente, din nou. Cine vrea asta? Seniorul 
Toranaga trebuie să fie shogun. Ca să-i dăruiască imperiul lui 
Yaemon, seniorului Yaemon, imperiul trebuie să fie mai întâi în 
siguranţă. Nu se va mai ivi niciodată un prilej... 

Vorbele sale se pierdură. Îşi îndreptă spatele, înspăimântat 
că o spusese, bucuros că spusese deschis, în faţa tuturor, ceea 
ce gândise întotdeauna. Toranaga oftă. 

— N-am dorit niciodată să devin shogun. De câte ori trebuie 
să o spun? Îmi sprijin nepotul Yaemon şi legatul lui Taikō. 

Privi la ei, unul câte unul. Ultimul pe Naga. Tânărul clipi, dar 
Toranaga spuse blând, momindu-l din nou: 

— Zelul şi tinereţea ta îţi sunt scuză. Din nefericire, mulţi 
alţii mai în vârstă şi mai înţelepţi decât tine, cred că asta e 
ambiția mea. Nu e. Şi singura cale de-a pune capăt acestei 
prostii e ca seniorul Yaemon să ia puterea. Şi asta am de gând 
să fac. A 

— Da, tată. Îţi mulţumesc. Îţi mulţumesc, răspunse Naga 
disperat. 

Toranaga îşi îndreptă ochii către Igurashi. 

— Care-i sfatul tău? 

Samuraiul cu un singur ochi se scărpină. 

— Eu... eu sunt doar un soldat, nu un sfetnic, dar eu nu v-aş 
sfătui să porniţi "Cer de Purpură". Nu, dacă ne putem bate după 
voia noastră, aşa cum spune Omi-san. Am luptat în Shinano cu 
ani în urmă. Un ţinut rău. lar atunci, seniorul Zataki era cu noi. 
N-aş vrea să mă războiesc în Shinano din nou - şi nicidecum 
dacă Zataki mi-ar fi duşman. Şi dacă nu ne putem încrede în 
seniorul Maeda, ei bine, cum puteţi plănui o bătălie dacă cel mai 
mare aliat al vostru v-ar putea trăda? Seniorul Ishido a pus 
două-trei sute de mii de oameni împotriva voastră şi încă mai 
ţine o sută de mii în Osaka. Chiar şi cu puştile, n-avem destui 
oameni ca să atacăm. Dar, în spatele munţilor, folosind puştile, 
aţi putea rezista la nesfârşit, dacă se întâmplă cum spune 
Omi-san. Am putea ţine trecătorile. Aveţi destul orez - nu 
aprovizionează Kwanto jumătate din împărăție? Sau, cel puţin o 


treime? Şi v-am putea trimite tot peştele de care aveţi nevoie. 
Aţi fi în siguranţă. Lăsaţi-l pe seniorul Ishido şi pe diavolul de 
Jikkyu să vină la noi, dacă e să se întâmple cum a spus Omi-san, 
că, în curând, duşmanii se vor mânca unii pe alţii. Dacă nu, 
ţineţi pregătit "Cer de Purpură". Un bărbat poate să moară 
pentru stăpânul său doar o dată în viaţă. 

— Mai are cineva de adăugat ceva? întrebă Toranaga. 

Nimeni nu-i răspunse. 

— Mariko-san? 

— Eu nu se cade să vorbesc aici, Alteță, replică ea. Sunt 
sigură că tot ce a fost de spus s-a spus, dar poate îmi îngăduiţi 
să vă întreb, în numele tuturor sfetnicilor de aici, ce credeţi că 
se va întâmpla? 

Toranaga îşi alese cu grijă cuvintele. 

— Eu cred că se va întâmplă ceea ce-a prezis Omi-san. Cu o 
singură deosebire. Consiliul nu va fi neputincios. Consiliul va 
avea destulă influenţă ca să strângă o forţă aliată invincibilă. 
Când se vor opri ploile, ea va fi aruncată împotriva Kwanto-ului, 
ocolind Izu. Kwanto va fi înghiţit, apoi Izu. Numai după ce voi fi 
mort, vor începe unii daimyo să se lupte între ei. 

— Dar de ce, Alteță? se încumetă Omi. 

— Pentru că am prea mulţi duşmani. Stăpânesc Kwanto, 
m-am războit timp de mai bine de patruzeci de ani şi n-am 
pierdut niciodată o bătălie. Tuturor le e teamă de mine. Știu că, 
mai întâi, vulturii se vor aduna ca să mă distrugă. Mai târziu, se 
vor distruge între ei, dar mai întâi se vor aduna ca să mă 
distrugă pe mine, dacă vor putea. Să fie limpede şi pentru voi 
toţi, sunt singura ameninţare adevărată pentru Yaemon, chiar 
dacă eu cred că nu sunt asta. Asta este ironia. Toţi cred că 
vreau să fiu shogun. Eu, nu. Este un alt război, care nu-i necesar 
deloc. 

Naga sparse tăcerea. 

— Şi-atunci, ce-ai de gând să faci, Alteță? 

— Ei? 

— Ce-ai de gând să faci? 

— Desigur, "Cer de Purpură", spuse Toranaga. 

— Dar spuneai c-o să ne înghită. 

— Desigur, dacă le dăm timp, dar nu am de gând să le dau 
nici un pic. Pornim războiul deîndată. 

— Dar ploile? Ce facem cu ploile? O să ajungem la Kyoto 


uzi. Înfierbântaţi, împuţiţi şi uzi. 

— Surpriza, mobilitatea, temeritatea şi precizia manevrelor 
câştigă războaiele, neh? Yabu-san avea dreptate. Puştile ne vor 
deschide drumul prin munţi. 


KKK 


Mai bine de-o oră discutară planuri şi posibilitățile unui 
război pe scară largă în sezonul ploios. O strategie nemaiauzită. 
Apoi, Toranaga îi lăsă să plece, cu excepţia lui Mariko, 
spunându-i lui Naga să-i poruncească lui Anjin-san să vină. O 
privi îndepărtându-se. Fuseseră cu toţii nemăsurat de entuziaşti, 
odată ce hotărârea fusese anunţată - Naga şi Buntaro, în 
special. Doar Omi fusese rezervat şi gânditor şi neconvins. 
Toranaga nu-l pusese la socoteală pe Igurashi, pentru că ştia că, 
pe bună dreptate, soldatul va face doar ceea ce poruncea el. ŞI-I 
înlătură din gândurile sale pe Yabu, o momâie, trădător desigur, 
dar tot o momâie. Omi era singurul demn de luat în seamă. 
Gândi: "Mă întreb dacă a înţeles până acum ce-am de gând să 
fac, cu adevărat?" 

— Mariko-san, te rog, află, cu tact, cât de mult ar costa 
contractul curtezanei? 

Ea clipi din ochi. 

— Kiku-san, Alteță? 

— Da. 

— Acum, Alteță? Acum? 

— Diseară ar fi minunat. 

O privi prietenos: 

— Poate contractul nu-i neapărat pentru mine. Poate pentru 
unul dintre ofiţerii mei. 

— Imi închipui că preţul va depinde de persoană, Alteță. 

— Şi eu îmi închipui, dar fixează un preţ. Bineînţeles că fata 
are dreptul să refuze, dacă doreşte, când va fi aflat numele 
samuraiului, dar spune-i stăpânei sale, mama-san, că nu mă 
aştept ca fata să aibă proasta creştere de a nu avea încredere în 
alegerea mea. Spune-i stăpânei ei, de asemenea, că Kiku este o 
doamnă de primă clasă în Mishima şi nu în Yedo, sau Osaka, sau 
Kyoto, adăugă inspirat Toranaga, aşa că mă aştept să plătesc 
preţurile din Mishima şi nu din Yedo, sau Osaka, sau Kyoto. 

— Da, Alteță, desigur. 


Toranaga îşi mişcă umărul ca să-şi domolească durerea, 
schimbând poziţia săbiilor. 

— Pot să vă masez spatele, Alteță, sau să trimit după 
Suwo? 

— Nu, mulţumesc, am să-l chem pe Suwo mai târziu. 

Toranaga se ridică şi se uşură cu plăcere, apoi se aşeză din 
nou. Purta un chimonou de mătase scurt, uşor, cu pătrate 
albastre şi sandale simple, de paie. Evantaiul său era albastru şi 
decorat cu emblema sa. 

Soarele era aproape de apus, iar norii de ploaie se 
îngrămădeau greoi. 

— Nemăsurată e viaţa, spuse el fericit. Pot aproape auzi 
ploaia aşteptând să se nască. 

— Da, spuse ea. 

Toranaga gândi o clipă, apoi rosti, ca un poem: 


Cerul 

Pârjolit de soare 
Plânge 

Lacrimi fecunde. 


Supusă, Mariko îşi puse mintea la lucru, ca să joace acest 
joc de-a poemul cu el, atât de popular printre cei mai mulţi 
samurai. Răsucind neaşteptat cuvintele poemului pe care îl 
făcuse el, adaptându-le, făcu altele din ale lui. După un moment, 
ea răspunse: 


Dar, pădurea, 
Rănită de vânt 
Plânge frunze 
Moarte. 


— Bine spus, foarte bine spus! 

Toranaga o privi mulţumit, bucurându-se de ceea ce vedea. 
Era îmbrăcată într-un chimonou verde palid, cu desene 
reprezentând bambugşi, un ob; verde închis şi o umbrelă 
portocalie. Părul negru albăstrui, strâns într-un coc înalt, sub 
pălăria cu boruri largi, avea o minunată strălucire. Îşi aminti, cu 
nostalgie, cum ei toţi, chiar şi dictatorul Goroda, o voiseră când 
avea treisprezece ani şi tatăl ei, Akechi Jinsai, o prezentase 


pentru prima dată, ca pe cea mai mare fiică a sa, la curtea lui 
Goroda. Şi cum Nakamura, viitorul Taiko, îl rugase pe dictator să 
i-o dea lui şi cum, atunci, Goroda râsese şi, de faţă cu toţi, îl 
numise "mica sa maimuţă-general, în călduri", şi cum îi spusese: 
"Vezi-ţi de bătălii, ţărane, nu te lupta să astupi găuri de vază!" 
Akechi Jinsai râsese alături de ceilalţi, de Nakamura, rivalul său 
la bunăvoința lui Goroda, principalul motiv pentru care 
Nakamura găsise plăcere în a-l zdrobi. Şi pentru care Nakamura, 
de asemenea, se bucurase privindu-l pe Buntaro zvârcolindu-se 
ani întregi, Buntaro, căruia i se dăduse fata ca să întărească o 
alianţă între Goroda şi Toda Hiro-matsu. "Mă întreb, îşi spuse 
Toranaga răutăcios, privind-o, mă întreb, dacă ar muri Buntaro, 
ar primi ea să fie una din concubinele mele?" Toranaga 
preferase întotdeauna femei cu experienţă, văduve, sau 
divorţate, dar niciodată prea drăguţe, sau prea isteţe, sau prea 
tinere, sau prea sus-puse, ca să n-aibă niciodată prea multe 
necazuri şi să fie întotdeauna mulţumit. 

Chicoti ca pentru el. N-am să-i cer niciodată asta, pentru că 
are tot ceea ce nu vreau la o concubină, afară doar de vârsta ei, 
care e perfectă. 

— Alteță? întrebă ea. 

— Mă gândeam la poemul tău, Mariko-san, spuse şi mai 
binevoitor, apoi adăugă: 


De ce atâta viforniță? 

Vara 

Trebuie să vină, ca şi lăsarea 
Glorioasei toamne. 


Ea spuse drept răspuns: 


Dacă aş putea folosi cuvintele 
Ca frunzele căzătoare, 

Ce rug 

Ar mai face poemele mele! 


El râse şi se înclină cu prefăcută umilinţă. 

— Îţi recunosc victoria, Mariko-sama. Care ar fi răsplata? Un 
evantai, ori o eşarfă pentru părul tău? 

— Vă mulţumesc, Alteță, replică ea. Da, orice vă face 


plăcere. 

— Zece mii de koku pe an, pentru fiul tău. 

— Oh, Alteță! Nu merităm o asemenea bunăvoință! 

— Ai câştigat o victorie. Victoriile şi datoria trebuie 
răsplătite. Câţi ani are Saruji acum? 

— Cincisprezece, aproape cincisprezece. 

— Ah, da. A fost logodit cu una dintre nepoatele seniorului 
Kyama, de curând, nu-i aşa? 

— Da, Alteță. În luna a unsprezecea, anul trecut. Luna 
Îngheţului Alb. Acum e la Osaka, cu seniorul Kyama. 

— Bine. Zece mii de koku, începând deîndată. O să trimit 
întăririle cu poşta de mâine. Acum, de ajuns cu poemele. Te rog, 
spune-mi, părerea ta. 

— Părerea mea, alteţă, e că suntem cu toţii în siguranţă în 
mâinile voastre, aşa cum pământul este în siguranţă în mâinile 
voastre. 

— Vreau să fii serioasă. 

— Oh, dar sunt, Alteță. Vă mulţumesc faţă de bunăvoința 
arătată faţă de fiul meu. Asta face totul perfect. Cred că tot 
ceea ce veţi face, va fi bine. În numele Fecioarei - da, în numele 
Fecioarei, jur că cred în asta. 

— Bine. Dar tot vreau părerea ta. 

Îndată, ea-i răspunse, fără să-şi caute cuvintele, ca de la 
egal la egal. 

— Mai întâi ar trebui să-l aduci pe seniorul Zataki, în taină 
înapoi, de partea ta. Gândesc că, fie ştii cum s-o faci, fie, 
probabil, ai o înţelegere secretă cu fratele tău vitreg şi i-ai 
sugerat "dezertarea mistică", în primul rând, ca să linişteşti pe 
Ishido. Apoi, n-ai să ataci niciodată primul. Niciodată. 
Întotdeauna ai sprijinit pe cei care au răbdare şi-ai atacat numai 
când erai sigur că vei învinge. Aşa că, poruncind în public "Cer 
de Purpură" de îndată, este o altă manevră. Apoi, momentul: 
părerea mea este că artrebui să faci ceea ce vei face. 
Prefăcându-te că porunceşti "Cer de Purpură", dar niciodată 
pornind. Asta o să-l zăpăcească pe Ishido, pentru că, desigur, 
iscoadele, de aici şi din Yedo, îi vor raporta planul tău şi-o să 
trebuiască să-şi împrăştie forţele, ca un stol de potârnichi în 
vreme proastă, să se pregătească pentru o ameninţare ce n-o 
să devină niciodată realitate. Între timp, o să-ţi petreci 
următoarele două luni adunându-ţi aliaţii, ca să năruieşti 


alianțele lui Ishido şi să-i sfărâmi coaliția. Ceea ce trebuie să faci 
pe orice cale şi, desigur, trebuie să-l atragi pe Ishido afară din 
castelul Osaka. Dacă nu, Alteță, el o să învingă, sau, cel puţin, ai 
să pierzi shogunatul. Tu... 

— Mi-am făcut destul de clară poziţia mea faţă de asta, se 
răsti Toranaga, fără să mai fie amuzat. ŞI... uiţi de tine. 

Mariko spuse fericită şi fără grijă: 

— Trebuie să dezvălui taine, astăzi, Alteță, din pricina 
ostatecilor. E un cuţit în inima ta. 

— Ce-i cu ei? 

— Ai răbdare cu mine, te rog, Alteță. S-ar putea să nu mai 
pot niciodată să vorbesc cu tine, în felul pe care Anjin-san l-ar 
numi "pe şleau, englezeşte". Nu eşti niciodată singur ca acum. 
Te rog să-mi ierţi proastele mele maniere. 

Mariko îşi adună toată voinţa şi spre uimirea lui, continuă 
să vorbească ca de la egal, la egal. 

— Opinia mea neclintită este că Naga-san a avut dreptate. 
Trebuie să devii shogun, altfel nu-ţi vei îndeplini datoria ta către 
Imperiu şi către neamul Minowara. 

— Cum îndrăzneşti să spui un asemenea lucru? 

Mariko rămase senină, mânia lui neatingând-o de loc. 

— Te sfătuiesc să te căsătoreşti cu doamna Ochiba. Mai 
sunt opt ani până când Yaemon va fi destul de în vârstă, după 
lege, să moştenească şi asta e o veşnicie. Cine ştie ce s-ar 
putea întâmpla în opt luni, darămite în opt ani. 

— Întreaga ta familie poate fi ştearsă de pe faţa pământului 
în opt zile! 

— Da, Alteță. Dar asta n-are nimic de-a face cu tine, cu 
datoria ta şi cu împărăţia. Naga-san are dreptate. Trebuie să iei 
puterea ca să dai putere. 

Cu gravitate prefăcută, ea adăugă dintr-o suflare: 

— Şi acum, îngăduie-i credinciosului tău sfetnic să-şi facă 
seppuku, sau trebuie s-o fac mai târziu, şi se prefăcu că leşină. 

Toranaga rămase cu gura căscată în faţa nemaipomenitei 
ei obrăznicii, apoi izbucni in râs, lovind cu pumnul în pământ. 
Când fu în stare să vorbească, spuse printre sughiţuri: 

— N-am să te-nţeleg niciodată, Mariko-san! 

— Ah, ba da, Alteță, spuse ea, ştergându-şi transpiraţia de 
pe frunte. Eşti prea bun să-ţi laşi vasalul devotat să te facă să 
râzi, să asculţi cererile ei, să spună ce trebuie spus, ceea ce e 


necesar să fie spus. Te rog, iartă-mi neobrăzarea. Te rog. 
— De ce-aş face-o? Eh, de ce, zâmbi Toranaga bine dispus. 
— Din cauza ostaticilor, Alteță, spuse ea simplu. 
— Ah, a lor! 
Redeveni serios. 
— Da, trebuie să plec la Osaka. 
— Da, spuse ea, ştiu. 


CAPITOLUL 38 


Însoţit de Naga, Blackthorne cobora morocănos dealul, 
către cele două siluete, aşezate pe perne în centrul inelului 
format de străji. În spatele străjilor se vedeau înălțimile _ 
munţilor, care se ridicau până la cerul înnorat. Era zăpuşeală. |! 
durea capul din cauza necazurilor din ultimile zile, din cauza 
îngrijorării pricinuite de Mariko şi pentru că nu era în stare să 
vorbească în japoneză pentru un timp îndelungat. Acum o 
recunoscuse şi o parte din amărăciune îl părăsi. 

Fusese de multe ori la casa lui Omi, ca s-o vadă pe Mariko 
sau să întrebe despre ea. Samuraii îl îndepărtaseră întotdeauna 
politicos, dar hotărât. Omi îi spusese, ca unui tomodashi, unui 
prieten, că ea era bine. 

— Nu-ţi face griji, Anjin-san. Înţelegi? 

— Da, spusese el, înțelegând doar că nu putea s-o vadă. 

Apoi fusese chemat de Toranaga şi vroise să-i spună 
atâtea, dar din pricină că-i lipseau cuvintele, nu reuşise să facă 
altceva decât să-l enerveze. Fujiko se dusese de mai multe ori 
s-o vadă pe Mariko. Când se întorcea, îi spunea întotdeauna că 
Mariko era bine, adăugând nelipsitul “shinpai suruna Anjin-san, 
wakarimasu? ", nu-ţi face griji, înţelegi? 

Buntaro se purta de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Când 
se întâlneau, în timpul zilei, se salutau politicos. Dacă nu punea 
la socoteala folosirea băii sale, din când în când, Buntaro era ca 
oricare alt samurai din Anjiro, nici prietenos, nici neprietenos. 

De dimineaţă până seara, Blackthorne n-avea o clipă de 
răgaz, din cauza ritmului accelerat al instrucției. Trebuise să-şi 
domine sentimentul de nemulţumire şi stânjeneală, când 
încerca să-i înveţe şi să înveţe la rândul lui, limba. La căderea 


nopţii, era întotdeauna istovit. Încins, asudat şi ud leoarcă de 
ploaie. Şi singur. Niciodată nu se simţise atât de singur, atât de 
conştient că nu aparţine acestei lumi străine. 

Apoi, în urmă cu trei zile, începuse nenorocirea. Fusese o zi 
lungă şi umedă. La apusul soarelui, călărea obosit spre casă şi 
dintr-odată, simţise că ceva rău se întâmplase în casa lui. Fujiko 
îl întâmpinase neliniştită. 

— Nan desu ka? 

Ea-i răspunsese blând, îndelung, cu ochii coborâţi. 

— Wakarimasen! Nu înţeleg! Nan desu ka? întrebase el din 
nou, nerăbdător, oboseala făcându-l nervos. 

Atunci ea îl chemase în grădină. li arătase streaşina, dar i 
păruse acoperişul neatins. Cu multe cuvinte şi semne, se 
dumirise cele din urmă că ea arăta către locul în care atârnase 
el fazanul. 

— Oh, am uitat de asta! Watashi... dar nu-şi putuse aminti 
cum spune, aşa că doar ridicase obosit din umeri. Wakarimasu, 
nan desu Kiji ka? Înţeleg. Ce s-a întâmplat cu fazanul? 

Servitorii priveau din uşi şi ferestre, împietriţi de spaimă. Ea 
vorbise din nou. Se concentrase, dar cuvintele nu aveau sens. 

— Wakarimasen, Fujiko-san. Nu înţeleg, Fujiko-san. 

Ea inspirase adânc, apoi, tremurând, imitase pe cineva care 
ia fazanul, îl duce şi-l îngroapă. _ 

— Ah! Wakarimasu, Fujiko-san. Wakarimasu! |Incepea să 
miroasă prea tare? întrebase şi cum nu ştia cuvântul în 
japoneză, îşi ţinuse nasul şi mimase mirosul urât. 

— Hai, hai, Anjin-san. Dozo, gomen nasai, gomen nasai. 

Ea imitase sunetul muştelor şi cu mâinile sugerase 
imaginea unui nor zumzăitor. 

— Ah, so desu! Wakarimasu. 

Mai demult şi-ar fi cerut iertare şi, dac-ar fi ştiut cuvintele, 
ar fi spus: "Îmi pare foarte rău pentru că te-a tulburat." În loc de 
asta, ridicase doar din umeri, se întinsese şi mormăise: 

— Shigata ga nai, dorind doar să se lase pătruns de extazul 
băii şi masajului, singura bucurie care-i făcea viaţa posibilă. La 
dracu' cu el!, spusese în engleză, răsucindu-se pe călcâie. Dacă 
eram aici în cursul zilei, aş fi băgat de seamă. La dracu'! 

— Dozo, Anjin-san? 

— Shigata ga nai, repetase el, mai tare. 

— Ah, so desu, arigato goziemashita. 


— Tare tom desu ka? Cine l-a luat? 

— Ueki-ya. 

— Oh, şmecherul ăla bătrân? Ueki-ya, grădinarul? 

Bătrânul molcom, fără dinţi, care îngrijea plantele cu mâini 
iubitoare şi-i făcea grădina minunată. 

— Yoi. Motte kuru. Ueki-ya. Bine. Adu-l încoace. 

Fujiko clătinase din cap. Faţa ei devenise albă. 

— Ueki-ya shinda desu, shinda desu, şoptise. 

— Ueki-ya ga shindato? Donyoni? Doshité? Doshité 
shindanoda? Cum? De ce? Cum a murit? 

Ea arătase către locul unde fusese fazanul, apoi rostise o 
sumedenie de cuvinte blânde, de neînțeles. Apoi, imitase o 
singură lovitură de sabie. 

— Doamne Isuse Christoase! L-ai ucis pe bătrânul acela din 
cauza unui blestemat de fazan? 

Dintr-o dată toţi servitorii ţâşniseră în grădină şi căzuseră în 
genunchi. Îşi puseseră capetele în ţărână şi îngheţaseră aşa, 
chiar şi copiii bucătarului. 

— Ce drăcia-dracului se-ntâmplă aici? 

Blackthorne îşi ieşise aproape din fire. Fujiko aşteptase 
răbdătoare până se strânseseră cu toţii acolo apoi, 
îngenunchiase şi ea şi se înclinase ca un samurai, nu ca un 
ţăran. 

— Gomen nasai, dozo gomen na... 

— Dar-ar ciuma-n gomen nasai-ul vostru! Cu ce drept ai 
făcut tu asta, eh? 

Şi începuse să înjure furios. 

— Pentru Dumnezeu, pentru ce nu m-ai întrebat pe mine, 
mai întâi? 

Se străduise să se stăpânească, conştient că toţi slujitorii 
săi ştiau că ar fi putut, după lege, s-o ciopârţească pe Fujiko şi 
pe toţi laolaltă, aici, în grădină, pentru că-i pricinuiseră o 
asemenea neplăcere, sau chiar fără nici un motiv şi că nici chiar 
Toranaga însuşi n-ar fi putut să se amestece în felul în care-şi 
conducea el propria casă. Văzu unul dintre copii, tremurând 
îngrozit. "Doamne lisuse, din ceruri, dă-mi putere!" Se sprijini de 
unul din stâlpii verandei, ca să se liniştească. 

— Nu e vina ta, spusese răguşit, fără să-şi dea seama că 
vorbea japoneza. Este vina ei. Tu, târfă ucigaşă! 

Fujiko îşi ridică încet privirea. Văzu degetul acuzator şi ura 


de pe chipul lui. Şopti o poruncă slujnicei ei, Nigatsu. Nigatsu îşi 
clătină capul şi începu să spună ceva rugător. 

— Ima. 

Slujnica porni în fugă. Se reîntoarse cu sabia lungă şi cu 
lacrimile curgându-i pe faţă. Fujiko luă sabia şi o oferi lui 
Blackthorne cu ambele mâini. Vorbi şi, deşi el nu cunoştea toate 
cuvintele, ştia ce voia să spună. "Sunt vinovată. Te rog, ia-mi 
viaţa, pentru că te-am nemulţumit." 

— lyé! 

El înşfăcă sabia şi-o aruncă. 

— Crezi că asta îl va aduce pe Ueki-ya din nou la viaţă? 
apoi, dintr-odată, înţelesese ce făcuse şi ce făcea în acele clipe. 
Oh, lisuse Cristoase! 

Îi părăsise cuprins ds disperare. Se dusese pe înălțimile de 
deasupra satului, lângă altarul de sub străvechii chiparoşi şi 
plânsese. Plânsese pentru că un om bun murise fără rost şi 
pentru că ştia că el îl ucisese. 

— Doamne Dumnezeule, iartă-mă! Eu sunt de vină, nu 
Fujiko! Eu l-am ucis! Am poruncit ca nimeni să nu atingă 
fazanul, în afară de mine. Am întrebat-o dacă toată lumea a 
înţeles şi ea a spus "da". Am poruncit asta cu gravitate 
prefăcută, dar acum nu mai are importanţă. Am dat porunci, 
cunoscând legea lor şi cunoscându-le obiceiul. Bătrânul mi-a 
încălcat porunca prostească, aşa că ce altceva putea să facă 
Fujiko? Eu sunt de vină. 

Cu timpul, lacrimile se istoviseră. Se făcuse noapte deplină. 
Se reîntorsese acasă. Fujiko îl aşteptase ca întotdeauna, dar 
singură. Sabia era pe genunchii ei. l-o întinse din nou. 

— Dozo, dozo, Anjin-san. 

— lyé, spusese, luând sabia aşa cum ar fi trebuit să fie 
luată o sabie. /yé, Fujiko-san, shigata ga nai, neh? Karma, neh? 

O atinsese, ca pentru a-i cere iertare. Ştia că ea trebuia să 
îndure tot ce era mai rău din prostia lui. Lacrimile ei izbucniseră. 

— Arigato, arigato go-goziemashita, Anjin-san, spusese ea 
suspinând. Gomen nasai... 

Inima lui fusese cuprinsă de înduioşare. Da, îşi zisese cu 
adâncă tristeţe, dar asta nu te poate scuza pe tine, sau 
îndepărta umilirea ei, sau să-l aducă pe Ueki-ya la viaţă. Tu eşti 
de vină. Trebuia să te fi gândit. 

— Anjin-san, spuse Naga. 


— Da, Naga-san. 

Se smulse din valul de remuşcare şi privi în jos, către 
tânărul care păşea alături de el. 

— lartă-mă, ce-ai spus? 

— Am spus că sper să fiu prietenul tău. 

— Ah, îţi mulţumesc. 

— Şi poate că ar trebui... 

Urmă o învălmăşeală de cuvinte, pe care Blackthorne nu o 
înţelese. 

— Poftim? 

— Înveţi, neh? Înţelegi, înveţi? Să mă înveţi despre lume. 

— Ah, da, îmi pare rău. Să te învăţ, ce, te rog? 

— Despre pământurile străine din afara pământurilor 
noastre. Lumea, neh? 

— Ah, acum înţelege. Da, încerc. 

Se aflau acum în apropierea străjilor. 

— Încep mâine, Anjin-san? Prieteni, neh? 

— Da, Naga-san. Încerc. 

— Bine. 

Foarte mulţumit, Naga dădu din cap. Când ajunseră la 
samurai, Naga le porunci să se dea la o parte, făcându-i semn 
lui Blackthorne să meargă singur. El se supuse, simțindu-se 
foarte singur în mijlocul cercului de bărbaţi. 

— Ohayo, Toranaga-sama,ohayo, Mariko-san, spuse, 
alăturându-li-se. 

— Ohayo, Anjin-san. Dozo suwaru. Bună ziua, Anjin-san. Te 
rog, ia loc. 

Mariko îi zâmbi. 

— Ohayo, Anjin-san. Ikaga desu ka? 

— Yoi, domo. 

O privi, bucuros că o poate vedea. 

— Prezența ta mă umple de bucurie, de o mare bucurie, 
spuse el în latină. 

— Şi a ta. Este atât de bine să te văd. Dar este o umbră 
asupra ta. De ce? 

— Nan ja? întrebă Toranaga. 

Ea îi spuse despre ce se vorbea. Toranaga mormăi, apoi 
vorbi. 

— Stăpânul meu spune că arăţi apăsat de griji, Anjin-san. Şi 
eu trebuie să spun acelaşi lucru. Te întreabă, ce te îngrijorează? 


— N-am nimic, domo, Toranaga-sama. Nane mo. Nu-i nimic. 

— Nan ja, întrebă Toranaga direct. Nan ja? 

Ascultător, Blackthorne replică deîndată. 

— Ueki-ya, spuse neputincios. Ueki-ya. 

— Ah so desu. 

Toranaga vorbi îndelung cu Mariko. 

— Stăpâul meu spune că nu e nevoie să fii trist în privinţa 
bătrânului grădinar. Îmi cere să-ţi spun că totul s-a petrecut 
foarte oficial. Bătrânul grădinar a înţeles pe deplin ce făcea. 

— Nu înţeleg. 

— Da. [i-ar fi foarte greu, dar, vezi, Anjin-san, fazanul 
putrezea la soare. Muştele roiau. Îngrozitor. Sănătatea dumitale, 
sănătatea concubinei dumitale şi sănătatea întregii case era 
ameninţata. De asemenea, îmi pare rău, mai fuseseră câteva 
plângeri, foarte discrete şi politicoase, din partea şefului 
servitorilor lui Omi-san şi a altora. Una din regulile noastre cele 
mai importante este ca individul să nu tulbure niciodată armonia 
grupului, îţi aminteşti? Aşa că, trebuia făcut ceva. Vezi, 
putreziciunea şi mirosul de putreziciune sunt revoltătoare 
pentru noi. Este cel mai urât miros din lume, pentru noi. Îmi 
pare rău, am încercat să-ţi spun, dar... ei bine, e unul dintre 
lucrurile care ne face să ne pierdem puţin cu firea. Şeful 
servitorilor domniei tale... 

— De ce n-a venit cineva la mine imediat? De ce nu mi-a 
spus, pur şi simplu? o întrebă Blackthorne. Fazanul n-avea nici o 
importanţă pentru mine. 

— Ce era de spus? Dăduseşi nişte porunci. Eşti şeful casei 
tale. Ei nu-ţi cunoşteau obiceiurile şi nu ştiau cum să facă altfel, 
decât să rezolve încurcătura după obiceiurile noastre. 

Ea îi vorbi lui Toranaga pentru o clipă, explicându-i ce 
spusese Blackthorne şi apoi, se reîntoarse la el. 

— Te nemulţumeşte asta? Vrei, te rog, să cotinui? 

— Da, te rog, Mariko-san. 

— Eşti sigur? 

— Da. 

— Ei, bine, şeful servitorilor, bucătarul Dinte Mic, a adunat 
toţi slujitorii domniei tale, Anjin-san. Mura, starostele satului, a 
fost rugat să participe oficial. S-a hotărât că eta satului nu 
puteau fi chemaţi să ia fazanul de acolo. Aceasta era doar o 
problemă a casei. Unul dintre servitori trebuia să-l ia şi să-l 


îngroape, chiar dacă dumneata dăduseşi poruncă că nu trebuia 
să fie mişcat din loc. De bună seamă, concubina dumitale avea 
datoria să vegheze ca ordinele să-ţi fie respectate. Bătrânul 
grădinar a cerut să i se îngăduie să-l ia el. În ultima vreme, îl 
durea pântecele şi ziua şi noaptea şi găsea îngenuncheatul 
pentru plivit şi sădit foarte obositor şi nu-şi mai putea îndeplini 
datoria după dorinţa lui. Al treilea ajutor de bucătar s-a oferit, de 
asemenea, spunând că era foarte tânăr şi prost şi era sigur că 
viaţa lui era lipsită de valoare, faţă de asemenea problemă 
importantă. În cele din urmă, cinstea i s-a dat bătrânului 
grădinar. Pe bună dreptate, a fost o mare cinste, Anjin-san. S-au 
înclinat cu toţii în faţa lui, foarte solemn şi el le-a răspuns, apoi a 
luat fericit lucrul acela, şi l-a îngropat, spre uşurarea tuturor. 

Când s-a întors, a venit de-a dreptul la Fujiko-san şi i-a spus 
ce-a făcut - nu-ţi ascultase porunca, neh? Ea i-a mulţumit 
pentru că îndepărtase pricina tulburărilor, apoi îi spusese să 
aştepte. A venit la mine să-mi ceară sfatul şi m-a întrebat ce-ar 
trebui să facă. Problema fusese rezolvată după lege şi trebuia să 
fie sfârşită tot după lege. l-am spus că nu ştiu, Anjin-san. L-am 
întrebat pe Buntaro-san, dar nici el nu ştia. Era complicat din 
cauza dumitale. Aşa că ea l-a întrebat pe seniorul Toranaga. 
Seniorul Toranaga a vorbit el însuşi cu concubina dumitale. 

Mariko se întoarse iarăşi către Toranaga şi-i spuse unde 
ajunsese în cursul poveştii, aşa cum i se ceruse. 

Toranaga vorbi iute. Blackthorne îi privea. Femeia atât de 
micuță şi drăguță şi binevoitoare, bărbatul îndesat, tare ca 
piatra, cu cingătoarea strânsă peste pântecul mare. Toranaga 
nu vorbea dând din mâini, ca alţii, le ţinea nemişcate, stânga 
proptită în şold şi cealaltă întotdeauna pe mânerul săbiei. 

— Hai, Toranaga-sama, hai. 

Mariko aruncă o privire către Blackthorne şi continuă la fel 
de oficial. 

— Stăpânul nostru îmi cere să-ţi explic, îmi pare rău, dacă 
ai fi fost japonez, n-ar fi fost nici o dificultate, Anjin-san. Bătrânul 
grădinar s-ar fi dus, pur şi simplu, către locul de incinerare, ca 
să-şi primească eliberarea, dar, te rog să mă ierţi, eşti străin, 
chiar dacă seniorul Toranaga te-a făcut hatamoto, unul dintre 
vasalii săi personali, şi a fost o problemă de-a hotărî dacă poţi fi 
considerat legal samurai, sau nu. Mă simt onorată să-ţi spun că 
el a hotărât că dumneata eşti samurai şi că ai drepturi de 


samurai. Aşa că totul a fost rezolvat de îndată şi simplu. O crimă 
fusese comisă. Poruncile dumitale fuseseră încălcate cu 
bună-ştiinţă. Legea e limpede. Nu e de ales. 

Deveni gravă. 

— Dar seniorul Toranaga ştie cât de uşor te înduioşezi când 
este vorba de un omor, aşa că, pentru a te scuti de suferinţă, el 
personal a poruncit unuia dintre samuraii săi să-l trimită pe 
bătrânul samurai în neființă. 

— Dar de ce nu m-a întrebat pe mine cineva, mai întâi? 
Fazanul nu însemna nimic pentru mine. 

— Fazanul n-are nici o legătură cu asta, Anjin-san, îi explică 
ea. Eşti şeful unei case. Legea spune că toţi membrii casei 
dumitale trebuie să-ţi dea ascultare. Bătrânul grădinar a încălcat 
legea, cu bună-ştiinţă. Întreaga lume s-ar prăbuşi, dacă 
oamenilor li s-ar îngădui să se joace cu legea. Dumitale... 

Toranaga o întrerupse şi vorbi. Ea îl ascultă, îi răspunse la 
câteva întrebări, apoi, din nou, el îi făcu semn să continue. 

— Hai. Seniorul Toranaga vrea să te asigur că el personal 
s-a îngrijit ca bătrânul grădinar să primească repede şi fără 
dureri moartea onorabilă pe care o merita. Ba chiar i-a 
împrumutat samuraiului propria sa sabie, care este foarte 
ascuţită şi ar trebui să-ţi mai spun că bătrânul grădinar a fost 
foarte mândru că, spre sfârşitul zilelor sale, a putut să fie de 
ajutor casei dumitale, Anjin-san. Mânaru că a ajutat la 
limpezirea statutului dumitale de samurai, în faţa tuturora. Cel 
mai mult a fost mândru de onoarea care i s-a făcut. Nu au fost 
folosiţi călăii publici, Anjin-san. Seniorul Toranaga vrea să-ţi 
explic asta foarte limpede. 

— Îţi mulţumesc, Mariko-san. Îţi mulţumesc, pentru că ai 
spus-o atât de limpede. 

Blackthorne se întoarse către Toranaga şi se înclină foarte 
corect. 

— Domo, Toranaga-sama. Domo, arigato. Wakarimasu, 
domo. 

Toranaga se înclină, la rândul său, binevoitor. 

— Yoi, Anjin-san. Shinpai suru monojanai, neh? Shigata 
ganai, neh? Bine. Acum nu-ți face griji, neh? Ce puteai să faci, 
neh? 

— Nané mo. Nimic. 

Blackthorne răspunse întrebărilor pe care Toranaga i le 


puse, despre pregătirea tragerilor cu muscheta, dar nimic din 
ceea ce spuneau nu ajungea până la el. Mintea i se învârtea sub 
apăsarea celor ce-i fuseseră spuse. Se purtase urât cu Fujiko în 
faţa tuturor servitorilor şi nesocotise încrederea tuturor celor din 
casa sa, pe când Fujiko făcuse doar ceea ce era drept, ca şi ei, 
dealtfel. Fujiko n-a avut nici o vină şi nici ceilalţi. Singurul 
vinovat sint eu. Nu pot să întorc înapoi ceea ce s-a întâmplat. 
Nici pentru Ueki-ya, nici pentru ea, sau pentru ei. Cum pot să 
trăiesc cu această ruşine? 

Stătea în faţa lui Toranaga, cu picioarele încrucişate, cu 
săbiile în brâu, iar briza uşoară dinspre mare îi flutura 
chimonoul. Ascultă posomorât şi răspunse şi nimic n-avea 
importanţă. 

— Vine războiul, spuse ea. 

— Când? întrebă el. 

— Foarte curând, spuse ea, aşa că trebuie să pleci deîndată 
cu mine. Trebuie să mă însoţeşti o parte din drum, Anjin-san, 
pentru că eu mă duc la Osaka, dar dumneata trebuie să ajungi 
la Yedo, pe uscat, să-ţi pregăteşti corabia pentru război. 

Brusc, tăcerea deveni apăsătoare. Apoi, pământul începu 
să tremure. Îşi simţi plămânii gata să explodeze şi fiecare fibră a 
fiinţei sale începu să ţipe, în panică. Incercă să se ridice, dar nu 
putu şi văzu că toate străjile erau la fel de neajutorate. 
Toranaga şi Mariko se agăţaseră cu disperare de pământ, cu 
mâinile şi picioarele. Urletul cutremurător, înspăimântător, 
venea din cer şi din pământ. Îi înconjură, crescând din ce în ce 
mai mult până când timpanele lor fură gata să pleznească. Se 
simţiră scufundaţi în vibratii. Pentru o clipă, vibraţiile încetară, 
dar ei rămaseră sub stăpânirea spaimei. Simţi greaţa urcând în 
gâtlej, mintea sa refuzând să înţeleagă, ţipând că acesta era 
pământul care era tare şi sigur şi nu marea, unde lumea se 
legăna în fiece clipă. Scuipă ca să înlăture gustul amar din gură, 
încleştându-se din nou de pământul tremurător, icnind din nou 
şi din nou. 

O avalanşă de bolovani se porni din munţii dinspre nord şi 
bubui în valea de dedesubt, adăugându-se tumultului. O parte 
din tabăra samurailor dispăru. Se trânti pe brânci, ca şi 
Toranaga şi Mariko. Se auzi strigând, dar nici un sunet nu părea 
să iasă de pe buzele lui sau ale lor. 

Tremurul încetă. 


Pământul era din nou nemişcat, nemişcat cum fusese din 
totdeauna, nemişcat, cum ar fi trebuit să fie mereu. Mâinile, 
genunchii şi întregul său trup tremurau nestăpânite. Incercă 
să-şi domolească tremurul şi să-şi recapete suflul. 

Apoi pământul mugi din nou. Al doilea cutremur începu. Era 
mai puternic. Pământul se despică la celălalt capăt al platoului. 
Crăpătura se căscă către ei cu o viteză de necrezut, trecu la 
şase paşi depărtare şi continuă mai departe. Necrezându-şi 
ochilor, îi văzu pe Toranaga şi Mariko clătinându-se pe marginea 
despicăturii, unde ar fi trebuit să fie pământ tare. Ca într-un 
coşmar îl văzu pe Toranaga, cel mai aproape de genunea 
hulpavă, începând să alunece în adâncuri. Işi ieşi din uluială şi 
se aruncă înainte. Mâna sa dreaptă înşfăcă brâul lui Toranaga, în 
timp ce pământul tremura ca o frunză în vânt. 

Crăpătura era adâncă de douăzeci de paşi şi lată de zece şi 
mirosea a moarte. Noroi şi bolovani alunecau în jos, trăgându-l 
pe Toranaga cu ele. Blackthorne se zbătu să găsească un sprijin 
mâinilor şi picioarelor sale, tânjind după un ajutor din partea lui 
Toranaga, aproape tras în abis. Incă pe jumătate ametit, 
Toranaga îşi înfipse degetele picioarelor în peretele abrupt şi, 
târât de Blackthorne, se căţără afară. Zăceau amândoi gâfâind, 
în siguranţă. 

În acel moment începu un alt cutremur. 

Pământul se despică din nou. Mariko ţipă. Incercă să sară 
într-o parte, dar noua despicătură o înghiţi. Innebunit, 
Blackthorne se târî către muchie, mişcările pământului 
dezechilibrându-l. La marginea prăpastiei privi în jos. Ea tremura 
pe un prag de stâncă, la câţiva paşi dedesubt. Pământul se 
legăna, iar cerul privea de deasupra. Crăpătura era adâncă de 
treizeci de paşi şi lată de zece. Muchia ei se sfărâmă sub el, 
ameninţător. Se lăsă să alunece în jos, aproape orbit de noroi şi 
pietre şi o prinse, trăgând-o către siguranţa unei alte lespezi. 
Împreună se luptară să-şi păstreze echilibrul. O nouă 
cutremurare. Buza prăpas-tiei cedă aproape cu totul şi se 
simţiră pierduţi. Apoi, mâna de fier a lui Toranaga îl prinse de 
cingătoare, oprindu-le alunecarea în iad. 

— Pentru Dumnezeu! urlă Blackthorne, cu braţele aproape 
smulse din umeri de efort, ţinând-o cu o mână şi căutând 
disperat puncte de sprijin cu picioarele şi cealaltă mină. 
Toranaga trase de el până când ajunseră din nou la un prag 


îngust, apoi brâul se rupse. Un moment de pauză între 
zguduituri îi dădu timp lui Blackthorne s-o ridice pe muchia de 
stâncă, în timp ce resturile plouau peste ei. Toranaga ţâşni la 
adăpost, strigându-i să se grăbească. Crăpătura urlă şi începu 
să se închidă, cu Blackthorne şi Mariko încă adânc în gâtlejul ei. 
Toranaga nu le mai putea fi de ajutor. Groaza îi dădu lui Black- 
thorne puteri neomeneşti şi cumva reuşi s-o smulgă pe Mariko 
din mormânt şi s-o arunce afară. Toranaga o înşfăcă de 
încheietura mâinii şi o trase peste marginea prăpastiei. 
Blackthorne ţâşni după ea, dar se rostogoli înapoi când o parte 
din perete se prăbuşi. Celălalt perete scrâşni înfiorător, 
apropiindu-se. Noroi şi pietre cădeau din el. Pentru o clipă se 
gândi că era prins în capcană, dar se smulse şi se târî afară din 
acel mormânt. Zăcea pe muchia de piatră care tremura, 
înghițind aer, nefiind în stare să se târască mai departe, cu 
picioarele în crăpătura care se închidea. Mişcarea muchiilor de 
pământ se opri, lăsând un şanţ de şase picioare lărgime şi opt 
adâncime. 

Zgomotul şi clătinăturile încetară. Pământul nu se mai 
mişcă. Tăcerea se întinse peste tot. 

În coate şi genunchi, aşteptară ca nebunia să înceapă din 
nou. Blackthorne încercă să se ridice, cu sudoarea curgându-i 
şiroaie. 

— lyé! 

Toranaga îi făcu semn să stea jos. Avea faţa plină de 
murdărie şi o despicătură urâtă pe tâmplă, unde fusese lovit de 
un bolovan. 

Gâfâiau toţi, cu pieptul greu şi un gust amar în gură. Străjile 
începeau să se ridice. Cineva începu să alerge către Toranaga. 

— lyé! strigă el. Mate! Aşteaptă! 

Se supuseră şi se aşezară din nou pe brânci. Aşteptarea 
părea să nu mai ia sfârşit, apoi o pasăre ţâşni, ţipând, dintr-un 
copac şi se înălţă în aer. O urmă o alta. Blackthorne îşi scutură 
capul, ca să-şi îndepărteze sudoarea din ochi. Işi văzu unghiile 
rupte, sângerânde, agăţându-se de smocurile de iarbă. Apoi, în 
iarbă, o furnică mişcându-se. Şi încă una. Şi încă una. Incepură 
să caute hrană. 

Încă înspăimânat, se aşeză pe călcâie. 

— Când suntem în siguranţă? 

Mariko nu răspunse. Părea vrăjită de priveliştea crăpăturii 


din pământ. Se repezi la ea. 

— Eşti teafără? 

— Da, da, spuse ea gâfâind. 

Faţa îi era vârstată cu noroi. Chimonoul era sfâşiat şi 
murdar. Amândouă sandalele şi un tab; lipseau. Şi umbrela. O 
ajută să se îndepărteze de crăpătură. Era încă ameţită. 

Apoi, privi către Toranaga. 

— Ikaga desu ka? 

Toranaga nu era în stare să vorbească, pieptul îi tresălta, 
braţele şi picioarele erau brăzdate de zgârieturi. Arătă cu 
degetul. Crăpătura, care aproape că îl înghiţise, era acum doar 
un şanţ îngust. Către nord se căsca din nou într-o ravină adâncă, 
dar nu era atât de largă pe cât fusese odată. 

Blackthorne ridică din umeri: 

— Karma. 

Toranaga râgâi tare. Icni, scuipă şi râgâi din nou. Asta-i 
dădu drumul la voce şi un torent de înjurături se revărsă peste 
şanţ, în timp ce degetele lui boante, îl scormoneau şi, deşi 
Blackthorne nu înţelegea toate cuvintele, Toranaga spunea în 
felul în care un japonez poate spune, "dar-ar ciuma-n karma, în 
cutremur şi-n şanţ - mi-am pierdut săbiile, dar-ar ciuma şi în 
ele!" 

Blackthorne izbucni în râs, istovit de bucuria de a fi în viaţă 
şi de absurdul întâmplării. După o clipă începu să râdă şi 
Toranaga şi veselia lor o cuprinse şi pe Mariko. 

Toranaga se ridică în picioare, cu grijă. Apoi, încălzit de 
bucuria vieţii, începu să se prostească pe marginea şanţului, 
imitându-se caraghios, pe sine şi cutremurul. Se opri şi îl chemă 
pe Blackthorne să i se alătura, apoi încălecă şanţul, îşi desfăcu 
pânză din jurul brâului şi cuprins din nou de hohote de râs, îi 
spuse lui Blackthorne să facă acelaşi lucru. Blackthorne se 
supuse şi amândoi bărbaţii încercară să urineze în şanţ. Dar nu 
reuşiră să producă nimic, nici măcar o picătură. Încercară din 
greu, ceea ce îi făcu să râdă şi mai tare şi-i blocă şi mai mult. În 
cele din urmă reuşiră şi Blackthorne se aşeză să-şi adune 
puterile, lăsându-se pe spate, sprijinit în mâini. Când îşi reveni 
puţin, se întoarse către Mariko. 

— S-a terminat de tot cutremurul, Mariko-san? 

— Până la următorul, da. 

Ea continuă să-şi curețe noroiul de pe mâini şi chimonou. 


— Întotdeauna este aşa? 

— Nu. Câteodată este foarte slab. Alteori vin unul după altul 
mai multe cutremure, după un ceas, sau o zi, după o jumătate 
de ceas, sau o jumătate de zi. Uneori există numai o singură 
zguduitură. Niciodată nu ştii, Anjin-san. E gata până când începe 
din nou. Karma, neh? 

Străjile îi priveau fără să se mişte, aşteptând porunca lui 
Toranaga. Către nord flăcările cuprinseseră tabăra încropită în 
pripă. Samuraii se luptau cu flăcările şi săpau sub avalanşa de 
pietre ca să-i găsească pe cei îngropaţi de ea. Către est, la cel 
mai îndepărtat capăt al crevasei, Yabu, Omi şi Buntaro stăteau 
cu gărzile alături, neatinşi, afară doar de câteva zgârieturi, 
aşteptând, de asemenea, să fie chemaţi. Igurashi dispăruse. 
Pământul îl înghiţise. 

Blackthorne îşi lăsă gândurile să rătăcească. Dispreţul faţa 
de sine dispăruse şi se simţea deosebit de liniştit şi întreg. 
Zăbovi mândru asupra gândului de a fi samurai şi de a merge la 
Yedo şi asupra corabiei sale şi a războiului şi a Corabiei Negre şi 
înapoi, la acela de a fi samurai. Privi la Toranaga şi i-ar fi plăcut 
să-i pună o duzină de întrebări, dar băgă de seamă că daimyo 
era pierdut în propriile lui gânduri şi ştia că ar fi fost foarte 
nepoliticos să-l tulbure. "E destul timp, gândi mulţumit şi privi la 
Mariko, care îşi curăța părul şi faţa, aşa că se uită în altă parte. 
Se întinse cât era de lung. Privi la cer, simțind pământul cald la 
spatele lui şi aşteptă răbdător. Toranaga îi vorbi din nou, cu 
seriozitate, de data aceasta. 

— Domo, Anjin-san, neh? Domo. 

— Dozo, Toranaga-sama. Nane mo. Hombun, neh? Vă rog, 
Toranaga-sama, n-a fost nimic. Datoria. 

Apoi, neştiind destule cuvinte şi dorind să fie cât mai 
desluşit, spuse: 

— Mariko-san, n-ai vrea să-i explici în locul meu? Se pare că 
acum înţeleg ce-ai vrut să spui dumneata şi seniorul Toranaga 
despre karma şi despre stupiditatea de a te îngrijora asupra a 
ceea ce este. O mulţime de lucruri par mai limpezi acum. Nu 
ştiu de ce. Poate pentru că n-am fost niciodată atât de 
înspăimântat. Poate că asta mi-a curăţat capul, dar se pare că 
gândesc mai limpede. Este... ei bine, cum ar fi cu bătrânul 
grădinar. 

— Da. 


— Totul a fost din vina mea şi îmi pare într-adevăr rău, dar 
a fost o greşeală, nu o hotărâre a mea. A fost să fie, aşa că 
nimic nu mai poate fi făcut în privinţa asta. Cu o clipă în urmă, 
eram toţi aproape morţi, aşa că toată îngrijorarea şi toată 
frământarea au fost zadarnice, nu-i aşa? 

— Da. Karma. 

— Ştiu acum ce-i karma, înţelegi? 

— Da. 

Ea îi traduse lui Toranaga. El spuse: 

— Bine, Anjin-san. Karma este începutul înţelegerii. Apoi, 
este răbdarea. Răbdarea este foarte importantă. Cei răbdători 
sunt puternici, Anjin-san. Răbdarea înseamnă să-ţi stăpâneşti 
pornirea către cele şapte sentimente: ura, dragostea, bucuria, 
neliniştea, supărarea, suferinţa şi teama. Dacă nu te laşi pradă 
acestora şapte, eşti răbdător. Şi atunci, vei înţelege curând felul 
lucrurilor şi vei fi în armonie cu eternitatea. 

— Crezi asta, Mariko-san? 

— Da, foarte mult. Şi încerc, de asemenea, să fiu 
răbdătoare, dar e greu. 

— Aşa e. Şi e de asemenea wa, armonia ta, "liniştea" 
voastră, neh? 

— Da. 

— Spune-i că-i mulţumesc din tot sufletul pentru ceea ce a 
făcut şi pentru bătrânul grădinar. N-am făcut-o mai înainte, nu 
din adâncul inimii, spune-i asta. 

— Nu-i nevoie, Anjin-san. A ştiut de la-nceput, că n-ai făcut 
altceva decât să fii politicos. 

— Cum a ştiut-o? 

— Ti-am spus, de la început, că este cel mai înţelept om din 
lume. 

El rânji. 

— lată, spuse ea, iar nu-ţi mai arăţi vârsta. 

Şi adăugă în latină: 

— Tu eşti tu însuţi din nou şi, mai bun decât înainte! 

— Dar tu eşti minunată, ca întotdeauna. 

Ochii ei se încălziră şi şi-i feri de Toranaga. Blackthorne 
văzu asta şi nu-i scăpă precauţia. Se ridică în picioare şi privi în 
adâncul ravinei zdrenţuite. Se lăsă în jos cu grijă şi dispăru. 
Mariko ţăâşni în picioare, speriată pentru o clipă, dar Blackthorne 
reveni repede la suprafaţă. In mâinile sale era sabia lui Fujiko. 


Era încă în teacă, deşi plină de noroi şi zgârieturi. Sabia scurtă 
dispăruse. Îngenunchie în faţa lui Toranaga şi-i oferi sabia, aşa 
cum trebuia oferită o sabie. 

— Dozo, Toranaga-sama, spuse simplu. Kara samurai ni 
samurai, neh? Vă rog, Toranaga-sama, de la samurai, la 
samurai, nu? 

— Domo, Anjin-san. 

Seniorul de Kwanto acceptă sabia şi şi-o puse la cingătoare, 
apoi zâmbi, se aplecă înainte şi-l bătu pe Blackthorne pe umăro 
dată, tare. 

— Tomo, neh? Prieten. 

— Domo. 

Blackthorne privi în depărtare. Zâmbetul său dispăru. Un, 
nor de fum plutea deasupra măgurii pe care era aşezat satul. Il 
întrebă deîndată pe Toranaga dacă putea să plece, să se 
încredinţeze că Fujiko nu păţise nimic. 

— El spune da, Anjin-san. Şi... şi trebuie să ne înfăţişăm la 
fortăreață, la apusul soarelui, pentru cină. Sunt câteva lucruri, 
pe care vrea să le discute cu dumneata. 

Blackthorne se întoarse în sat. Fusese devastat iar drumul, 
răsucit şi acoperit de sfărâmături, ajunsese de nerecunoscut. 
Dar bărcile erau în siguranţă. Mai multe focuri încă ardeau, 
sătenii cărau găleți cu nisip şi găleți cu apă. Dădu colţul. Casa 
lui Omi era aplecată într-o rână, ca beată. A lui era o ruină 
fumegândă. 


CAPITOLUL 39 


Fujiko fusese rănită. Nigatsu, slujnica ei, era moartă. Primul 
cutremur dărâmase stâlpii centrali ai casei, împrăştiind cărbunii 
focului din bucătărie. Fujiko şi Nigatsu fuseseră prinse de una 
dintre grinzi şi flăcările o transformaseră pe Nigatsu într-o torţă. 
Fujiko fusese trasă afară. Mai fusese ucis unul dintre copiii 
bucătarului, dar restul servitorilor nu aveau decât zgârieturi sau 
câte-o scrântitură. Toţi erau nespus de bucuroşi să-l vadă pe 
Blackthorne în viaţă şi neatins. 

Fujiko zăcea acum pe o saltea salvată din dezastru, lângă 
gardul neatins al grădinii, pe jumătate conştientă. Când văzu la 


rândul ei că Blackthorne era neatins, aproape izbucni în plâns. 

— li mulţumesc lui Buddha că nu eşti rănit, Anjin-san, spuse 
încet. 

Incă buimăcită, încercă să se ridice, dar el o rugă să nu se 
mişte. Picioarele şi partea de jos a spatelui erau arse grav. Un 
doctor sosise deja şi o îngrijea, înfăşurându-i în jurul picioarelor 
bandaje înmuiate în cha şi alte ierburi, pentru a-i domoli 
durerile. Blackthorne îşi ascunse îngrijorarea şi aşteptă până 
când doctorul termină, apoi îl luă deoparte. 

— Fujiko-san yoi ka? Doamna Fujiko o să fie bine? 

Doctorul ridică din umeri. 

— Hai. 

Buzele îi descoperiră dinţii proeminenţi. 

— Karma, neh? 

Blackthorne văzuse destui marinari arşi murind, ca să ştie 
că orice arsură gravă era periculoasă, rana deschisă aproape 
întotdeauna putrezind în câteva zile, fiind cu neputinţă să fie 
oprită răspândirea infecţiei. 

— Nu vreau să moară! 

— Dozo? 

El spuse în japoneză şi doctorul clătină capul şi-i spuse că 
doamna se va face cu siguranţă bine. Era tânără şi puternică. 

— Shigata ga nai, spuse doctorul, apoi porunci slujnicelor să 
menţină bandajele umede, îi dădu lui Blackthorne ierburi pentru 
zgârieturile lui, îi spuse că se va întoarce în curând, şi porni 
grăbit la deal, către casa ruinată a lui Omi. Blackthorne se opri 
la poarta grădinii sale, care rămăsese în picioare. Săgeţile lui 
Buntaro erau încă înfipte în stâlpul din stânga. Atinse una dintre 
ele. A fost karma ei, să se aleagă cu arsuri, gândi trist. 

Se întoarse la Fujiko şi porunci unei slujnice să aducă cha. 
O ajută să bea şi-i sprijini capul, până când ea adormi, sau păru 
că doarme. Servitorii săi încercau să mai salveze ce se mai 
putea, mişcându-se iute, ajutaţi de câţiva săteni. Toţi ştiau că în 
curând vor începe ploile. Patru bărbaţi încercau să ridice un 
adăpost temporar. 

— Dozo, Anjin-san. 

Bucătarul îi oferi ceai proaspăt, încercând să ascundă 
durerea de pe chip. Fetiţa moartă fusese fiica sa favorită. 

— Domo, răspunse Blackthorne. Sumimasen. Imi pare rău. 

— Arigato, Anjin-san. Karma, neh? 


Blackthorne încuviinţă din cap, primi ceaiul şi se prefăcu că 
nu bagă de seamă durerea bucătarului, ca să nu îl facă de 
ruşine. Mai târziu, un samurai sosi pe deal, aducând vorbă de la 
Toranaga că Blackthorne şi Fujiko urmau să doarmă în 
fortăreață până când casa avea să fie reconstruită. Sosiră două 
palanchine. Blackthorne o aşeză grijuliu pe Fujiko într-unul 
dintre ele şi o trimise de-acolo, împreună cu slujicele. Dădu 
drumul palanchinului său, spunându-le că o va urma în curând. 

Începu ploaia, dar el n-o băgă în seamă. Se aşeză peo 
piatră, în grădina care-i oferise atâta plăcere. Acum era 
răscolită. Micul pod era prăbuşit, eleşteul risipit, iar pâriul 
dispăruse. 

— N-are importanţă, spuse fără să se adreseze cuiva 
anume. Pietrele n-au murit. 

Ueki- ya îi spusese că o grădină trebuie întocmită în jurul 
propriilor ei pietre. Că fără ele o grădină este goală, mai mult un 
loc de cultivat. Una dintre pietre era colţuroasă şi cu nimic 
deosebită de altele, dar Ueki-ya o aşezase în aşa fel încât, dacă 
te uitai la ea îndelung şi atent, aproape de apusul soarelui, în 
strălucirea roşiatică ce izvora din venele şi cristalele îngropate 
în ea puteai întrezări lanţuri întregi de munţi şi lacuri domoale, 
adânci şi, foarte departe, un orizont înverzit de noaptea ce 
se-aduna acolo. 

Blackthorne atinse piatra. 

— Te numesc Ueki-ya-sama, spuse. 

Asta îi făcu plăcere şi ştia că dacă Ueki-ya ar mai fi trăit, 
bătrânul ar fi fost foarte mulţumit. Chiar şi mort, poate că ştie, 
îşi spuse Blackthorne. Poate kami-ul lui este aici, acum. 

Shintoiştii credeau că atunci când mor, devin un kami. 

— Ce este un kami, Mariko-san? 

— Kami nu se poate explica, Anjin-san. Este şi nu este 
spirit, este şi nu este suflet. Poate că este esenţa imaterială a 
unui lucru, sau a unei persoane. Ar trebui să ştii că o fiinţă 
umană devine kami după moarte, dar un copac, sau o stâncă, 
sau o plantă, sau o pictură, poate fi în aceeaşi măsură un kami. 
Kami sunt veneraţi, niciodată însă idolatrizaţi. Există între cer şi 
pământ şi vin, sau pleacă de pe acest pământ al zeilor, oricând, 
după bunul lor plac. 

— Şi Shinto? Ce este Shinto? 

— Ah, nici asta nu se poate explica, îmi pare rău.E cao 


religie, dar nu este. La început nici măcar n-a avut un nume. 
l-am spus doar Shinto, Calea kami-lor, acum o mie de ani, ca s-o 
deosebim de Budsudo, Calea lui Buddha. Dar deşi nu se poate 
defini, Shinto este esenţa Japoniei şi a japonezilor. Şi deşi nu are 
nici teologi, nici zei, nici nu propovăduieşte credinţă, sau un 
sistem etic, este justificarea existenţei noastre. Shinto este un 
cult naturist al miturilor şi legendelor, în care nimeni nu crede 
pe deplin şi totuşi toţi îl venerează cu dăruire. O persoană este 
shinto în acelaşi fel în care s-a născut japonez. 

— Şi dumneata eşti shinto - şi în acelaşi timp şi creştină? 

— Oh, da, foarte, da, desigur... 

Blackthorne atinse piatra. 

— Te rog, kami al lui Ueki-ya. Te rog, rămâi în grădina mea. 

Apoi, fără să-i pese de ploaie îşi lăsă ochii să-l poarte în 
piatră, peste văile luxuriante şi lacurile liniştite, către orizontul 
verde, unde se aduna întunericul. 


KKK 


Urechile îi spuseră să se întoarcă la realitate. Privi în sus. 
Omi îl privea, ghemuit răbdător pe călcâie. Incă ploua şi Omi 
purta un chimonou proaspăt călcat, sub mantaua de ploaie din 
împletitură din pai de orez şi o pălărie de bambus, conică, cu 
boruri mari. Părul îi era proaspăt spălat. 

— Karma, Anjin-san, spuse el, arătând ruinele fumegânde. 

— Hai, ikaga desu ka? 

Blackthorne îşi şterse ploaia de pe faţă. 

— Yol! 

Omi arătă către casa sa. 

— Watakushi no yuya wa hakaisarete imasen ostukai ni 
narimasen-ka? Baia mea nu a fost distrusă. Nu ai dori s-o 
foloseşti? 

— Ah, so desu. Hai, Omi-san. Hai, domo. 

Recunoscător, Blackthorne îl urmă pe Omi în sus, pe poteca 
şerpuitoare, către curtea acestuia. Sub supravegherea lui Mura, 
servitori şi meşteri din sat începuseră deja reparaţiile, ciocănind 
şi tăind cu fierăstrăul. Stâlpii centrali erau deja înapoi la locul 
lor, iar acoperişul aproape terminat. Cu semne şi cuvinte simple 
şi cu multă răbdare, Omi îi explică că servitorii lui reuşiseră să 
stingă focul la vreme. 


— Într-o zi sau două, îi spuse lui Blackthorne, casa va fi din 
nou în picioare, la fel de bună ca şi înainte, aşa că nu trebuie să 
mă îngrijorez. A dumitale va dura mai mult. O săptămână, 
Anjin-san. Nu-ţi face griji. Fujiko-san este o gospodină bună. O 
să aranjeze toate cheltuielile cu Mura, cât ai bate din palme şi 
casa dumitale va arăta mai bine ca niciodată. Am auzit că are 
arsuri. Ei, şi asta se întâmplă câteodată, dar nu-ţi face griji. 
Doctorii nştri, sunt foarte pricepuţi în arsuri. 

— Trebuie să fie, neh? 

— Da, Anjin-san. A fost un cutremur rău, dar nu atât de rău. 
Câmpurile de orez abia dacă au fost atinse, iar sistemul de 
irigaţii, atât de important, n-a suferit de loc. Nici bărcile n-au 
fost stricate şi asta e de asemenea foarte important. Doar o sută 
şi cincizeci şi patru de samurai au fost ucişi de avalanşă, dar 
asta nu e prea mult, neh? Cât despre sat, să treacă o 
săptămână şi cu greu îţi vei da seama că a fost cutremur. Au 
fost ucişi cinci ţărani şi câţiva copii. O nimica toată. Anjiro a fost 
foarte norocos, neh? Am auzit că l-ai tras pe Toranaga-sama 
afară din acea capcană a morţii. lţi suntem cu toţii 
recunoscători, Anjin-san, foarte. Dacă l-am fi pierdut... Seniorul 
Toranaga spune că a acceptat sabia dumitale. Eşti norocos. Asta 
este o mare onoare. Da. Karma dumitale este puternică, foarte 
bună, foarte bogată. Da, îți mulţumim foarte mult. Ascultă, o să 
vorbim mai mult după ce ai să te îmbăiezi. Mă bucur să te am ca 
prieten. 

Omi chemă ajutoarele băieşilor. 

— Isogi! Grăbiţi-vă! 

Servitorii îl însoţiră pe Blackthorne la casa de baie, care era 
aşezată într-un mic desiş de arţari şi legată de locuinţa 
principală printr-o alee şerpuitoare, îngrijită, de obicei acoperită. 
Baia era mult mai bogată decât a sa. Un perete era crăpat rău, 
dar sătenii îl lipeau deja. Acoperişul era întreg, deşi lipseau 
câteva ţigle şi ploaia se strecura prin el, ici şi colo, dar asta nu 
conta. 

Blackthorne se dezbrăcă şi se aşeză pe scăunel. Servitorii îl 
săpuniră, îi spălară trupul şi capul în ploaie. Când se limpezi, 
intră din nou înăuntru şi se cufundă în baia aburindă. Toate 
necazurile se topiră. 

Fujiko o să se facă bine. Sunt un om norocos. Norocos, că 
am fost acolo să-l trag pe Toranaga afară, norocos să o salvez 


pe Mariko şi norocos că el era acolo ca să ne scoată pe noi din 
groapă. 

Magia lui Suwo îl învioră, ca de obicei. Mai târziu, îl lăsă să-i 
îngrijească zgârieturile şi tăieturile şi-şi puse o pânză petru 
şolduri curată, chimonou şi tabi, care fuseseră lăsate anume 
pentru el şi ieşi afară. Ploaia se oprise. 

Un acoperiş provizoriu fusese ridicat într-unul dintre 
colţurile grădinii. Avea o duşumea îngrijită, ridicată de la 
pământ, pe care erau întinse aşternuturi curate şi o mică vază 
cu un aranjament de flori. Omi îl aştepta, iar alături de el se afla 
o femeie bătrână, fără dinţi, cu o faţă aspră. 

— Te rog, ia loc Anjin-san, spuse Omi. 

— Îţi mulţumesc şi mulţumesc pentru haine, răspunse el 
într-o japoneză poticnită. 

— Te rog, n-ai pentru ce. Doreşti cha sau saké? 

— Cha, hotărî Blackthorne, gândindu-se că era mai bine 
să-şi păstreze mintea limpede pentru întâlnirea cu Toranaga. 
Mulţumesc. 

— Aceasta este mama mea, spuse Omi ceremonios, cu 
vădită venerație. 

Blackthorne se înclină. Bătrâna zâmbi mândră şi-şi ţinu 
respiraţia. 

— Sunt onorată, Anjin-san, spuse ea. 

— Mulţumesc, dar eu sunt onorat, repetă Blackthorne, fără 
să gândească, şirul de formule de politeţe învăţate de la Mariko. 

— Anjin-san, ne-a părut tare rău să-ţi vedem casa în flăcări. 

— Ce se putea face? Asta-i karma, neh? 

— Da, karma. 

Bătrâna privi într-o parte şi se încruntă. 

— Grăbeşte-te. Anjin-san vrea ceaiul cald. 

Fata ce însoțea slujnica care aducea ceaiul îi tăie lui 
Blackthorne respiraţia. Îşi aminti chipul ei. Nu era fata pe care o 
văzuse cu Omi, prima dată, când trecea prin piaţa satului în 
drum spre galeră? 

— Aceasta este soţia mea, spuse Omi scurt. 

— Sunt onorat, spuse Blackthorne şi ea îşi luă locul, 
îngenunchie şi se înclină. 

— Trebuie să-i ierţi încetineala, spuse bătrâna. Este ceaiul 
destul de cald pentru dumneata? 

— Mulţumesc, este foarte bun. 


Băgase de seamă că bătrâna nu folosise numele soţiei, aşa 
cum ar fi trebuit s-o facă. Dar nu era surprins, fiindcă Mariko îi 
povestise deja despre poziţia dominantă a soacrei în societatea 
japoneză. 

— Mulţumesc Domnului că nu este la fel şi în Europa, îi 
spusese. _ 

— O soacră nu poate să greşească. In definitiv, Anjin-san, 
părinţii aleg soţia mai întâi, şi cum ar putea un tată să facă 
alegerea fără să-şi consulte soţia. Desigur, nora trebuie să se 
supună şi fiul întotdeauna face ceea ce mama şi tatăl lui doresc. 

— Întotdeauna? 

— Întotdeauna. 

— Şi dacă fiul refuză? 

— Asta nu se poate. Fiecare trebuie să se supună capului 
familiei. Prima datorie a unui fiu este către părinţii lui. Desigur, 
un fiu primeşte totul de la mama lui: viaţă, hrană, tandrete, 
apărare. Ea îl sprijină toată viaţa. Aşa că, desigur, este drept ca 
fiul să urmeze dorinţele mamei sale. Nora trebuie să se supună. 
Asta e datoria ei. 

— Nu-i la fel ca la noi. 

— E greu să fii o bună noră. Foarte greu. Nu-ţi rămâne 
decât să speri c-ai să trăieşti îndeajuns să ai fiii tăi şi să devii 
soacră, la rândul tău. 

— Şi soacra dumitale? 

— Ah, ea e moartă, Anjin-san. A murit cu mulţi ani în urmă. 
N-am cunoscut-o niciodată. Seniorul Hiro-matsu, în 
înţelepciunea sa, nu şi-a mai luat niciodată altă soţie. 

— Buntaro-san este singurul său fiu? 

— Da. Soţul meu are şase surori - toate trăiesc - dar nici un 
frate. 

Ea glumise. 

— Într-un fel, acum suntem rude, Anjin-san. Fujiko este 
nepoata soţului meu. Ce s-a întâmplat? 

— Mă miră că nu mi-ai spus niciodată, asta-i tot. 

— Ei bine, e foarte complicat, Anjin-san. 

Apoi, Mariko îi explicase că Fujiko era de fapt fiica adoptivă 
a lui Numata Akimori, care se căsătorise cu cea mai tânără soră 
a lui Buntaro şi că tatăl adevărat al lui Fujiko era nepotul 
dictatorului Goroda, după cea de-a opta sa consoartă, că Fujiko 
fusese adoptată de Numata pe când era în faşă şi la porunca lui 


Taik6, pentru că Taiko dorea legături strânse între urmaşii lui 
Hiromatsu şi Goroda... 

— Cum? 

Mariko râsese, spunându-i că da, legăturile de familie 
japoneze erau foarte complicate, pentru că adopţiunile erau 
foarte normale, că familiile schimbau fii şi fiice deseori, iar 
divorţul, căsătoriile şi recăsătoriile între familii se petreceau tot 
timpul. Cu atâtea concubine legale şi cu uşurinţa divorţului - în 
mod deosebit dacă era la porunca seniorului de drept - toate 
familiile deveneau în curând incredibil de amestecate. 

— Ca să desluşeşti bine legăturile de familie ale seniorului 
Toranaga ti-ar trebui multe zile, Anjin-san. Gândeşte-te doar la 
câte complicaţii: acum el are şapte concubine oficiale în viaţă, 
care i-au dat cinci fii şi trei fiice; unele dintre concubine sunt 
văduve, sau au mai fost căsătorite înainte cu alţii şi au avut fii şi 
fiice, pe unii dintre ei Toranaga i-a adoptat, pe unii, nu. În 
Japonia nu întrebi dacă cineva este fiu adoptiv sau natural. 
Intr-adevăr, ce importanţă are? Moştenirea este întotdeauna la 
bunul plac al capului familiei, aşa că, adoptat sau nu, e acelaşi 
lucru, neh? Chiar şi mama lui Toranaga a fost divorțată. Mai 
târziu s-a recăsătorit şi-a mai avut trei fii şi două fiice, cu cel 
de-al doilea soţ al ei. Şi toţi aceştia sunt acum căsătoriţi. Cel mai 
în vârstă fiu din cea de-a doua sa căsătorie este Zataki, senior 
de Shinano. 

Blackthorne rumegase toate acestea. Apoi spusese: 

— La noi, divorţul nu e cu putinţă. 

— Aşa ne spun şi sfinţii părinţi. Imi pare rău, dar asta nu e 
foarte înţelept, Anjin-san. Se întâmplă greşeli, oamenii se 
schimbă, asta-i karma, neh? De ce-ar trebui să suporte un 
bărbat o soţie nesuferită, sau o femeie, un bărbat nesuferit? E o 
prostie să fii legat pentru totdeauna, bărbat, sau femeie, neh? 

— Da. 

— În asta noi suntem foarte înţelepţi şi sfinţii părinţi 
greşesc. Acesta este unul din cele două mari motive pentru care 
Taiko nu a îmbrăţişat creştinismul: prostia cu divorţul şi cele 
şase porunci. Să nu ucizi. Au trimis curieri până tocmai la Roma, 
cerând dispensă pentru japonezi în privinţa divorţului. Dar 
Sfinţia Sa Papa, în înţelepciunea Sa, a spus nu. Dacă Sfinţia Sa 
ar fi spus da, eu cred că Taiko ar fi fost convertit, toţi daimyo ar 
fi urmat acum adevărata credinţă şi întreaga împărăție ar fi fost 


creştină. Cât despre ucidere, n-ar mai fi avut importanţă, pentru 
că nimeni nu-i dă nici o atenţie în realitate, iar creştinii cel mai 
puţin dintre toţi. O concesie atât de mică pentru atât de mult, 
neh? 

— Da, spusese Blackthorne. 

Cât de înţelept părea divorţul aici. De ce era un păcat de 
moarte, acasă, căruia i se împotrivea, în numele Domnului, 
fiecare preot creştin, fie el catolic sau protestant? 

— Cum e nevasta lui Toranaga? întrebase, dorind s-o ţină 
de vorbă. 

De cele mai multe ori ea ocolea subiectul Toranaga şi 
istoria familiei sale, dar pentru Blackthorne era important să 
cunoască totul. 

O umbră trecuse pe faţa lui Mariko. 

— E moartă. Ea a fost cea de-a doua soţie şi a murit acum 
zece sau unsprezece ani. Era sora vitregă a lui Taiko. Seniorul 
Toranaga n-a avut niciodată noroc cu soțiile, Anjin-san. 

— De ce? 

— Oh, cea de-a doua era bătrână şi obosită şi apucătoare, 
nebună după aur, deşi pretindea că nu era, ca şi fratele ei, 
Taiko. Stearpă şi rea. A fost o căsătorie politică, desigur. A 
trebuit să fiu una dintre doamnele ei de onoare, pentru un timp. 
Nimic nu-i făcea plăcere şi niciunul dintre tineri, sau dintre 
bărbaţi, n-a putut să-i dezlege Nodul din Pavilionul ei de Aur. 

— Poftim? 

— Poarta de Jad, Anjin-san. Cu Capetele lor de Broască 
ţestoasă, cu Suliţele lor înfierbântate, nu înţelegi? Acel loc... 

— Oh, înţeleg, da. 

— Nimeni n-a putut să-i dezlege Nodul - n-a putut s-o 
mulţumească. 

— Nici chiar Toranaga? 

— Niciodată nu s-a culcat cu ea, Anjin-san, spusese ea 
uluită. Bineînţeles că, după căsătorie, el n-a mai avut nimic de 
împărţit cu ea altfel decât să-i dea un castel şi însoțitori şi cheile 
de la tezaur. De ce-ar fi făcut-o? Era destul de bătrână, fusese 
căsătorită de două ori mai înainte, dar fratele ei, Taikō, 
desfăcuse căsătoriile. O femeie foarte nesuferită. Toţi au 
răsuflat uşuraţi când ea a trecut în Nemărginire, chiar şi Taikō şi 
toate nurorile ei, soțiile fiilor ei vitregi şi toate concubinele lui 
Toranaga au ars în taină ofrande parfumate, de bucurie. 


— Şi prima nevastă a lui Toranaga? 

— Ah, doamna Tachibana. Şi aceasta a fost o căsătorie 
politică. Seniorul Toranaga avea optsprezece ani, ea 
cincisprezece. Cu vremea, ea a ajuns o femeie îngrozitoare. Cu 
douăzeci de ani în urmă, Toranaga a condamnat-o la moarte 
pentru că a descoperit că plănuia în taină să-l omoare pe 
seniorul lor, dictatorul Goroda, pe care îl ura. Tatăl meu mi-a 
spus deseori că au avut mare noroc că şi-au păstrat capetele pe 
umeri - el, Toranaga, Nakamura şi toţi generalii - din cauză că 
Goroda era neîndurător, neînduplecat şi deosebit de 
neîncrezător faţa de cei apropiaţi lui. Acea femeie ar fi putut să 
însemne prăbuşirea tuturor, oricât de nevinovaţi ar fi fost. Din 
cauza complotului ei împotriva seniorului Goroda, singurul ei fiu, 
Nobunaga, a fost de asemenea condamnat la moarte, Anjin-san. 
Ea şi-a ucis propriul fiu. Atât de trist, atât de teribil. Sărmanul 
Nobunaga, era fiul favorit al lui Toranaga şi moştenitorul său 
oficial, curajos, ajuns general prin meritele sale şi deosebit de 
credincios lui Toranaga. Era nevinovat, dar ea l-a amestecat şi 
pe el în complot. Avea doar nouăsprezece ani când Toranaga i-a 
poruncit să-şi facă seppuku. 

— Toranaga şi-a omorât propriul fiu şi nevasta? 

— Da. El le-a poruncit, dar n-avea de ales, Anjin-san. Dacă 
n-o făcea, seniorul Goroda ar fi gândit pe bună dreptate că şi 
Toranaga este parte din complot şi i-ar fi poruncit pe dată să-şi 
despice pântecul. Oh, da. Toranaga a avut noroc să scape de 
mânia lui Goroda şi a fost înţelept s-o trimită pe lumea cealaltă 
atât de repede. Când a murit, nurorile ei şi toate concubinele lui 
Toranaga au fost aproape bete de bucurie. Fiul ei a trebuit să-şi 
trimită acasă, în dizgrație, prima soţie, la porunca ei, pentru o 
ofensă închipuită, după ce îi dăruise doi copii. Fata şi-a făcut 
seppuku; ţi-am spus, oare, că doamnele îşi fac seppuku 
tăindu-şi gâtul, Anjin-san, şi nu pântecele, ca bărbaţii? Dara 
păşit în moarte recunoscătoare, mulţumită de-a fi eliberată de-o 
viaţă plină de lacrimi, ca şi cea de-a doua soţie, care şi-a dorit 
moartea, căci soacra ei i-a făcut viaţa la fel de nesuportat. 

Acum, privind la soacra lui Midori, căreia i se scurgea ceaiul 
pe bărbie, Blackthorne ştia că bătrâna cotoroanţă avea putere 
de viaţă sau de moarte, putea s-o divorţeze sau s-o umilească 
pe Midori, dacă soţul ei, şeful casei lor, ar fi încuviinţat şi el. Şi, 
orice-ar fi hotărât ea, Omi s-ar fi supus. Cât de cumplit, îşi 


spuse. 

Alături de bătrână, graţia şi frumuseţea lui Midori ieşea şi 
mai mult în evidenţă. Avea faţa ovală şi părul bogat. Era mai 
frumoasă decât Mariko, dar fără focul şi vigoarea ei, mlădie ca o 
trestie şi fragilă ca un funigel. 

— Unde sunt gustările? Desigur că Anjin-san trebuie să fie 
flămând, neh? spuse bătrâna. 

— Oh, îmi pare rău, răspunse Midori de îndată. Adu-le 
imediat, spuse către slujnică, grăbeşte-te. Vă rog să mă iertaţi, 
Anjin-san. 

— Îmi pare rău, Anjin-san, spuse bătrâna. 

— Vă rog, nu vă cereţi iertare, îi spuse Blackthorne tinerei 
femei şi imediat înţelese că asta era o greşeală. 

Buna-cuviinţă cerea să o bagi în seamă doar pe soacră, în 
mod deosebit dacă avea o reputaţie rea. 

— Îmi pare rău, spuse. Eu nu flămând. Astă seară eu 
mănânc trebuie cu seniorul Toranaga. 

— Ah, so desu! Am auzit că i-aţi salvat viaţa. Ar trebuie să 
ştiţi cât de recunoscători suntem toţi vasalii săi, spuse bătrâna. 

— A fost datoria, n-am făcut nimic. 

— Ai făcut totul, Anjin-san. Omi-san şi seniorul Yabu 
preţuiesc gestul dumitale, tot atât de mult ca oricare dintre noi. 

Blackthorne o văzu privindu-şi fiul. Aş vrea să pot citi în 
tine, căţea bătrână, se gândi. Eşti la fel de rea ca cealaltă, 
Tachibana. 

Omi spuse: 

— Mamă, sunt norocos că-l am prieten pe Anjin-san. 

— Cu toţii suntem, spuse ea. 

— Nu, eu norocos, răspunse Blackthorne. Eu norocos am 
prieteni ca familia Kasigi Omi-san. 

Cu toţii minţim, gândi Blackthorne, dar nu ştiu de ce o 
faceţi voi. Eu mint ca să mă apăr şi pentru că aşa-i obiceiul. Dar 
n-am uitat, ia stai! Dacă e să judec drept, n-a fost asta karma? 
N-ai fi făcut şi tu ce-a făcut Omi? A fost cu-atâta timp în urmă, 
ca într-o altă viaţă, neh? Acum nu mai are sens. 

Un grup de călăreţi urcau tropotind către ei, cu Naga în 
frunte. El descălecă şi pătrunse în grădină. Toţi sătenii se opriră 
din lucru şi se lăsară în genunchi. El le făcu semn să continue. 

— Îmi pare rău să te tulbur, Omi-san, dar seniorul Toranaga 
m-a trimis. 


— Te rog, nu mă tulburi. Te rog, ia loc lângă noi, spuse Omi. 

Midori îi dădu deîndată perna ei, aplecându-se foarte 
adânc. 

— Dorit cha, sau saké, Naga-sama? 

— Nici una, nici alta, îţi multumesc. Nu mi-e sete. 

Omi insistă politicos, trecând prin tot interminabilul ritual 
necesar, deşi era limpede că Naga se grăbea. 

— Cum se simte seniorul Toranaga? 

— Anjin-san, ne-ai făcut un mare serviciu! Da, țin să-ți 
mulţumesc eu însumi. 

— A fost datoria, Naga-san, dar am făcut puţin. Seniorul 
Toranaga m-a tras din pământ, de asemenea. 

— Da, dar asta a fost după aceea. lţi mulţumesc foarte 
mult. 

— Naga-san, este ceva ce aş putea să fac pentru seniorul 
Toranaga? întrebă Omi, când politeţea îi îngădui, în sfârşit, să 
înceapă discuţia. 

— Ar dori să te vadă după cină. O să fie o întâlnire cu toţi 
ofiţerii. 

— Voi fi onorat. 

— Anjin-san, dumneata trebuie să vii acum cu mine, dacă 
îţi face plăcere. 

— Bineînţeles. Este o onoare. 

Urmară mai multe plecăciuni şi salutări şi apoi Blackthorne 
încălecă şi galopară în josul dealului. Când falanga de samurai 
ajunse în piaţă, Naga trase de frâu. 

— Anjin-san. 

— Hai? 

— Îţi mulţumesc din toată inima pentru că l-ai salvat pe 
seniorul Toranaga. Îngăduie-mi să-ţi fiu prieten. 

Şi alte cuvinte pe care Blackthorne nu le înţelese. 

— Îmi pare rău, nu înţeleg karite iru. 

— Ah, te rog să mă ierţi. Karite iru. Un bărbat karite iru 
către alt bărbat. Ca o datorie. Inţelegi, datorie? 

"Îți sunt dator", îi străfulgeră lui Blackthorne prin minte. 

— Ah, so desu, wakarimasu. 

— Bun. Am spus doar că-ţi sunt dator. 

— A fost datoria mea, neh? 

— Da. Chiar şi-aşa, eu îţi datorez o viaţă. 


KKK 


— Toranaga-sama spune că tot praful de puşcă şi toate 
ghiulelele au fost încărcate înapoi pe corabia dumitale, 
Anjin-san, aici la Anjiro, înainte de plecarea spre Yedo. Întreabă, 
cât de mult ţi-ar trebui ca să fii gata pentru a ieşi în larg? 

— Asta depinde de starea ei, dacă a fost carenată şi 
curățată, catargul înlocuit şi aşa mai departe. Ştie seniorul 
Toranaga dacă s-au făcut toate acestea? 

— Corabia pare în ordine, spune, dar el nu este marinar, 
aşa că nu poate fi sigur. N-a fost pe ea de când a ancorat prima 
dată în portul Yedo, când a dat instrucţiuni cum să fie îngrijită. 
Presupunând că nava e în stare să navigheze, neh, te întreabă 
cât de mult ţi-ar trebui ca să te pregăteşti de război? 

Inima lui Blackthorne tresări. 

— Cu cine să mă războiesc, Mariko-san? 

— El te întreabă, cu cine ai dori? 

— Cu Corabia Neagră de anul acesta, răspunse Blackthorne 
deîndată, luând o hotărâre bruscă, nădăjduind cu disperare că 
acesta era momentul potrivit să-i înfăţişeze lui Toranaga planul 
pe care îl întocmise în taină, de-a lungul zilelor. Miza pe faptul 
că, salvându-i viaţa lui Toranaga în acea dimineaţă, căpătase o 
poziţie specială, ceea ce îl va ajuta să treacă de momentele 
dificile. 

Mariko fusese luată prin surprindere. 

— Cum? 

— Corabia Neagră. Spune-i seniorului Toranaga că tot ceea 
ce trebuie să facă este să-mi dea o împuternicire scrisă. Eu am 
să fac restul. Cu corabia mea şi doar puţin ajutor... Împărţim 
încărcătura, numai mătase şi aur. 

Ea râse. Toranaga, nu. 

— Stăpânul meu spune că acesta ar fi un act de război de 
neiertat împotriva unei naţiuni prietene. Portughezii sunt de 
neînlocuit pentru Japonia. 

— Da, sunt - în acest moment. Dar eu cred că sunt 
duşmanul lui, ca şi ai mei şi orice servicii vă pot face ei, noi le 
putem face mai bine, la un preţ mai mic. 

— El spune, poate, dar el nu crede că China va face comerţ 
cu voi. Nici englezii, nici olandezii nu sunt puternici în Asia, încă, 
iar noi avem nevoie de mătase acum şi adusă continuu. 


— Are dreptate, desigur, dar într-un an, sau doi, lucrurile se 
vor schimba şi atunci o să aibă dovada. Aşa că iată o altă 
propunere: eu sunt deja în război cu portughezii; în afara limitei 
de trei mile sunt apele internaţionale; legal, cu actualele mele 
scrisori de împuternicire, eu pot s-o iau ca pradă de război şi s-o 
duc în orice port şi s-o vând, împreună cu încărcătura ei. Cu 
corabia mea şi un echipaj ar fi uşor. In câteva săptămâni, sau 
luni, aş putea să aduc Corabia Neagră şi tot ceea ce e în ea la 
Yedo. Aş putea s-o vând în Yedo. Jumătate din valoare ar fi a lui, 
Ca taxă portuară. 

— El spune că ceea ce se întâmplă pe mare, între 
dumneata şi inamicii dumitale, îl interesează foarte puţin. Marea 
aparţine tuturor, dar acest pământ este al nostru şi aici 
guvernează legile noastre şi legile noastre nu trebuie încălcate. 

— Da. 

Blackthorne ştia că drumul pe care apucase era primejdios, 
dar intuiţia îi spunea că momentul era perfect şi că Toranaga va 
muşca momeala. Şi Mariko. 

— Era doar o sugestie. M-a întrebat cu cine mi-ar place să 
mă războiesc. Te rog, iartă-mă, dar câteodată e bine să te 
pregăteşti pentru orice eventualitate. In această privinţă cred că 
interesele seniorului Toranaga sunt şi ale mele. 

Mariko traduse. Toranaga mormăi şi vorbi scurt. 

— Seniorul Toranaga preţuieşte sugestiile inteligente, 
Anjin-san, cum ar fi părerea dumitale despre o flotă, dar aceasta 
de acum este absurdă. Chiar dacă aţi avea aceleaşi interese, 
dar nu este aşa, cum ai putea dumneata şi alţi nouă oameni să 
atacați un vas atât de uriaş, cu aproape o mie de persoane la 
bord? 

— Aş face-o. Trebuie să-mi fac un echipaj nou, Mariko-san. 
Optzeci sau nouăzeci de oameni, marinari încercaţi şi tunari. Am 
să-i găsesc la Nagasaki şi pe corăbiile portugheze. 

Blackthorne se prefăcu că nu bagă de seamă tresărirea ei, 
sau faptul că evantaiul îşi oprise fluturarea. 

— Trebuie să fie câţiva francezi, un englez sau doi, dacă am 
noroc, nişte nemți, sau olandezi. Cei mai mulţi renegaţi sau 
forţaţi să se îmbarce. Aş avea nevoie de un permis de liberă 
trecere pentru Nagasaki, puţină protecţie şi puţin argint, sau 
aur. În flotele inamice sunt întotdeauna marinari care ar dezerta 
pentru puţin mărunţiş, sau o parte din pradă. 


— Stăpânul meu spune că orice comandant care s-ar 
încrede într-o asemenea adunătură în cursul unui atac, ar fi 
nebun. 

— Aşa-i. Dar am nevoie de un echipaj ca să ies pe mare. 

— El întreabă, dacă ar fi cu putinţă să pregăteşti samurai şi 
marinarii noştri, ca să fie tunari şi marinari? 

— Uşor, cu timpul, dar asta ar putea să ia luni. Ar putea, cu 
siguranţă, fi gata anul viitor. N-ar fi nici o şansă să ieşim în calea 
Corabiei Negre anul acesta. 

— Seniorul Toranaga spune, nu plănuiesc să atac Corabia 
Neagră portugheză anul acesta, sau următorul. Nu sunt 
duşmanii mei şi nu sunt în război cu ei. 

— Ştiu, dar eu sunt în război cu ei. Te rog, iartă-mă, 
desigur, aceasta este numai o discuţie, dar eu trebuie să-mi fac 
rost de oameni, să-i pot fi de folos seniorului Toranaga, dacă 
doreşte. 

Stăteau în încăperile lui Toranaga care dădeau deasupra 
grădinii. Fortăreaţa abia fusese atinsă de cutremur. Noaptea era 
umedă şi înnăbugşitoare şi fumul spiralelor de lemn aromat se 
înălța leneş, ca să alunge ţânţarii. 

— Stăpânul meu vrea să ştie dacă ai avea acum corabia şi 
cei câţiva membri din echipaj care au ajuns cu dumneata, ai 
naviga către Nagasaki ca să-ţi iei aceşti oameni de care ai 
nevoie? 

— Nu. Asta ar fi prea primejdios. N-aş putea să manevrez 
îndeajuns de bine. Aşa că portughezii m-ar captura. Ar fi mult 
mai bine să fac rost de oameni mai întâi, să-i aduc înapoi în 
apele de-acasă, la Yedo, neh? Odată ce am întregul echipaj şi 
arme, inamicul n-are cu ce să mă înfrunte în apele astea. 

— El nu crede că dumneata şi nouăzeci de oameni aţi putea 
înfrunta Corabia Neagră. 

— Pot să-i ies înainte şi s-o scufund cu Erasmus. Desigur, 
Mariko-san, ştiu că toate astea sunt doar vorbe, dar dacă mi s-ar 
permite să-mi atac duşmanul în clipa în care-aş avea tot 
echipajul, aş ieşi pe flux, spre Nagasaki. Dacă Corabia Neagră ar 
fi deja în port, mi-aş ridica steagul de luptă şi-aş începe o 
blocadă de pe mare. Aş lăsa-o să-şi termine negoţul şi apoi, 
când vântul ar fi potrivit pentru călătoria ei spre casă, m-aş 
preface că am nevoie de provizii şi aş lăsa-o să scape din port. 
Aş prinde-o la câteva leghe mai departe, pentru că noi suntem 


mult mai iuți, iar tunurile mele ar face restul. Odată ce şi-ar 
cobori steagul, aş pune un echipaj de abordaj pe ea şi aş 
întoarce-o înapoi, la Yedo. S-ar putea să aibă până la trei, poate 
patru sute de tone de aur la bord. 

— Dar de ce nu şi-ar saborda căpitanul nava, odată ce l-ai 
învins, dacă-l învingi, înainte să poţi ajunge la bord? 

Blackthorne era gata să spună: "De obicei echipajul se 
răscoală, dacă căpitanul e fanatic, dar n-am auzit niciodată de 
vreunul atât de nebun. De cele mai multe ori faci o înţelegere cu 
căpitanul. Le cruţi vieţile, le dai o mică parte din pradă şi-i 
debarci, teferi, în cel mai apropiat port. Dar de data asta, o să 
am de-a face cu Rodrigues şi-l cunosc şi ştiu ce-o să facă." Dar 
se răzgândi să le dezvăluie, sau să le spună întregul plan. Cel 
mai bine să laşi barbarii să fie barbari, îşi spuse. 

— De obicei, nava înfrântă se predă, Mariko-san, spuse în 
loc. E un obicei. Unul din obiceiurile noastre de război pe mare, 
să cruţi pierderile inutile de vieţi. 

— Seniorul Toranaga spune, îmi pare rău, Anjin-san, că e un 
obicei dezgustător. Dacă el ar avea corăbii, nu s-ar preda 
nimeni. 

Mariko sorbi puţin cha, apoi, contiuă: 

— Şi dacă corabia nu este încă în port, atunci voi încrucişa 
toate drumurile pe mare, ca s-o prind la câteva leghe în apele 
internaţionale. Va fi mai uşor de luat, încărcată din greu şi greu 
de manevrat, dar mai greu de adus la Yedo. Când se aşteaptă 
să sosească? 

— Stăpânul meu nu ştie, poate în treizeci de zile, spune. 
Corabia va sosi mai devreme anul acesta. 

Blackthorne ştia că era atât de aproape de victorie, atât de 
aproape. 

— Atunci va trebui să fac blocadă şi s-o atac la sfârşitul 
sezonului. 

Ea tăcuse şi Blackthorne se gândi că o dezamăgire de-o 
clipă străbătuse faţa lui Toranaga. Se întrerupse, ca şi cum s-ar 
fi gândit la alte posibilităţi, apoi spuse: 

— Dacă ar fi Europa, ar mai fi o cale. Ai putea pătrunde 
noaptea, pe mare ca s-o iei cu forţa - un atac surpriză. 

Mâna lui Toranaga se încleştă pe mânerul săbiei. 

— El spune, ai îndrăzni să duci război pe pământul nostru 
împotriva duşmanilor tăi? 


Lui Blackthorne i se uscase gura. 

— Nu. Desigur, aceasta este o părere, dar starea de război 
există între el şi portughezi şi seniorul Toranaga vrea să-i 
lovească. Aceasta ar fi calea de-a o face. Dac-aş avea două sau 
trei sute de luptători bine disciplinaţi, un echipaj bun şi 
Ernsmus, ar fi uşor să trag de-a lungul Corabiei Negre, s-o 
abordez şi s-o scot în larg. Ar putea alege timpul atacului 
surpriză, dacă am fi in Europa. 

Urmă o tăcere lungă. 

— Seniorul Toranaga spune, aceasta nu este Europa şi nu 
există nici o stare de război şi nu va exista, între el şi 
portughezi. 

— Desigur. Încă ceva, Mariko-san. Nagasaki nu este sub 
stăpânirea seniorului Toranaga, nu-i aşa? 

— Nu, Anjin-san. Seniorul Harima stăpâneşte portul şi 
ţinuturile din jur. 

— Dar, de fapt, nu iezuiţii controlează portul şi tot negoţul? 

Blackthorne băgă de seamă şovăiala ei de a traduce, dar 
continuă să insiste. 

— Nu-i acesta honto, Mariko-san? Şi nu este seniorul 
Harima catolic? Nu este mai tot Kyushu catolic? Şi deci, nu 
controlează iezuiţii într-o oarecare măsură, întreaga insulă? 

— Creştinismul este o religie. Toţi daimyo fi controlează 
propriile lor pământuri, Anjin-san. 

Mariko o spusese ca pentru ea. 

— Dar mi s-a spus că Nagasaki este cu adevărat teritoriu 
portughez. Mi s-a spus că ei se poartă ca şi cum ar fi. N-a vândut 
tatăl seniorului Harima acest teritoriu, iezuiţilor? 

Vocea lui Mariko se aspri. 

— Da, dar Taikō a luat pământul înapoi. Nici unui străin nu-i 
este îngăduit să aibă pământ aici, acum. 

— Dar nu a îngăduit Taiko ca edictele sale să fie nesocotite, 
aşa că astăzi nimic nu se mai întâmplă aici fără încuviințarea 
iezuiţilor? Nu controlează iezuiţii toată navigația din Nagasaki şi 
tot comerţul? Nu poartă iezuiţii toată tocmeala pentru voi şi nu 
fac ei pe misiţii? 

— Eşti foarte bine informat despre Nagasaki, Anjin-san, 
spuse ea cu înţeles. 

— Poate seniorul Toranaga ar trebui să ia controlul portului 
din mâinile duşmanului. 


— Ei sunt duşmanii dumitale, Anjin-san, nu ai noştri, spuse 
ea, înghițind momeala, în cele din urmă. lezuiţii sunt... 

— Nan ja? 

Ea se întoarse spre Toranaga, cerându-şi iertare şi-i explică 
ce se spusese până atunci. Când termină, el vorbi aspru, ca o 
mustrare. 

— Hai, spuse ea de câteva ori şi se înclină smerită. Seniorul 
Toranaga îmi aminteşte că părerile mele nu au nici o valoare şi 
ca tălmaci ar trebui doar să traduc, neh? Te rog, iartă-mă. 

Mai demult, Blackthorne şi-ar fi cerut iertare pentru că o 
atrăsese în cursă. Acum, asta nu i se mai păru necesar dar, 
deoarece reuşise, râse şi spuse: 

— Hai, kawaii, tsukkuko-sama! Da, frumoasă 
doamnă-tălmaci! 

Mariko zâmbi forţat, nemulțumită de ea însăşi că se lăsase 
prinsă 

În cursă. 

— Yoi, Anjin-san, spuse Toranaga încă o dată voios. 

— Mariko-san, kawaii desu yori! Tsukku-san anamsu ka nori 
masen, neh? Şi Mariko-san e mult mai drăguță decât bătrânul 
domn Tsukku, nu-i aşa, şi mult mai plăcut mirositoare. 

Toranaga râse. 

— Hai. 

Întrucâtva domolită, Mariko roşi şi turnă ceai, apoi 
Toranaga vorbi, de data asta serios: 

— Stăpânul nostru spune, de ce ai pus atât de multe 
întrebări? Sau de ce ai spus atât de multe lucruri despre seniorul 
Harima şi Nagasaki? 

— Doar ca să arăt că portul Nagasaki este de fapt controlat 
de străini, de portughezi şi, după legea mea, eu am dreptul să 
atac duşmanul oriunde. 

— Dar aici nu este oriunde, spune el. Acesta este Pământul 
Zeilor şi un astfel de atac e de neînchipuit. 

— Sunt de acord din toată inima. Dar, dacă vreodată 
seniorul Harima devine duşman, sau iezuiţii care-i conduc pe 
portughezi devin duşmani, aceasta este calea de a-i lovi. 

— Seniorul Toranaga spune că nici el, nici un alt daimyo, nu 
ar îngădui vreodată un atac al unei naţii străine asupra alteia pe 
pământ japonez - sau uciderea lor, de oricare dintre oamenii 
noştri. Împotriva duşmanilor Împăratului, aceasta este o altă 


problemă. Cât despre a face rost de războinici şi echipaj, ar fi 
uşor pentru un om să obţină oricâţi, dacă ar vorbi japoneza. 
Sunt mulţi wako în Kyushu. 

— Wako, Mariko-san? 

— Oh, îmi pare rău. Noi numim corsarii wako, Anjin-san. 
Aveau multe ascunzători de-a lungul ţărmurilor insulei Kyushu, 
dar au fost zdrobiţi aproape de tot de către Taiko. 
Supraviețuitorii mai pot fi încă găsiţi, din nefericire. Wako 
terorizează coastele Chinei de secole. Din cauza lor, China a 
închis porturile pentru noi. 

Ea îi explică lui Toranaga ce se spusese până atunci. El 
vorbi din nou, mai apăsat. 

— El spune, că niciodată nu-ți va îngădui sau plănui, sau 
permite dumitale să porneşti un atac pe uscat, deşi ar fi drept 
pentru dumneata să-ţi hărţuieşti duşmanul reginei în largul 
mării. Iti repetă, aici nu este oriunde. Aici este Pământul Zeilor. 
Ar trebui să ai răbdare, aşa cum ţi-am spus şi mai înainte. 

— Da, voi încerca să am răbdare în felul său. Vreau doar să 
lovesc duşmanul, pentru că ei sunt duşmanul. Eu cred din tot 
sufletul că sunt şi duşmanii lui. 

— Seniorul Toranaga spune că portughezii i-au spus că 
dumneata eşti duşmanul. Şi Tsukku-san şi Părintele Inspector 
sunt foarte siguri de asta. 

— Dacă aş fi în stare să capturez Corabia Neagră pe mare 
şi s-o aduc ca pe-o captură legală la Yedo, sub steagul Angliei, 
mi s-ar permite să o vând, pe ea şi toată încărcătura ei, în Yedo, 
după obiceiul nostru? 

— Seniorul Toranaga spune că asta depinde. 

— Dacă vine războiul, mi s-ar îngădui să atac duşmanul 
seniorului Toranaga cum ştiu eu mai bine? 

— El spune că aceasta este datoria unui hatamoto. Un 
hatamoto este, bineînţeles, sub ordinele sale personale tot 
timpul. Stăpânul meu îmi cere să-ţi explic că, în Japonia, 
lucrurile nu vor fi niciodată rezolvate altfel decât prin metode 
japoneze. 

— Da, înţeleg pe deplin. Cu umilinţa potrivită aş vrea să 
arăt că cu cât ştiu mai mult despre problemele sale, cu atât mai 
mult aş putea fi în stare să-l ajut. 

— El spune că datoria unui hatamoto este întotdeauna să 
ajute stăpânul, Anjin-san. El spune că eu trebuie să-ţi răspund la 


orice întrebare chibzuită pe care mi-o vei pune mai târziu. 

— Mulţumesc. Pot să-l întreb, ar dori să aibă o flotă a sa, 
aşa cum i-am propus pe galeră? 

— A spus deja că ar dori să aibă o flotă, o flotă modernă, 
Anjin-san, condusă de proprii săi oameni. Ce daimyo nu ar vrea 
asta? 

— Atunci, spune-i asta: dacă aş fi destul de norocos să iau 
corabia duşmană, aş duce-o la Yedo să o repar şi să socotesc 
prada. Apoi aş transborda jumătate din praful de aur pe 
Erasmus şi aş vinde Corabia Neagră înapoi portughezilor, sau 
i-aş da-o lui Toranaga-sama, ca pe-un dar, sau aş arde-o după 
cum i-ar fi dorinţa. Apoi aş pluti către casă. Intr-un an m-aş 
întoarce înapoi şi aş aduce patru corăbii de război, ca dar din 
partea reginei Angliei către seniorul Toranaga. 

— El întreabă, care ar fi câştigul dumitale în asta? 

— Honto este că ar rămâne îndeajuns şi pentru mine, 
Mariko-san, după ce corăbiile vor fi plătite de Maiestatea-Sa. Mai 
departe: mi-ar place să iau cu mine unul dintre cei mai de 
încredere sfetnici ai săi, ca ambasador pe lângă regina mea. Un 
tratat de prietenie între ţările noastre ar putea să-l intereseze. 

— Seniorul Toranaga spune că asta ar fi mult prea generos. 
El adaugă, dar dacă, printr-o minune, un astfel de lucru s-ar 
întâmpla şi dumneata te-ai întoarce cu corăbiile noi, cine i-ar 
pregăti marinarii şi samuraii şi căpitanii, care să le conducă? 

— Eu, la început. Dacă asta îi face plăcere. Aş fi onorat. 
Apoi alţii ar putea veni după mine. 

— El spune, ce înseamnă /a început? 

— Doi ani. 

Pe faţa lui Toranaga trecu un zâmbet fugar. 

— Stăpânul nostru spune că doi ani nu ar fi de ajuns /a 
început. Oricum, adaugă el, asta este un vis. Nu este în război 
cu portughezii, sau cu seniorul Harima din Nagasaki. El repetă: 
ce faci dumneata în afara apelor japoneze, în propria dumitale 
corabie, cu propriul echipaj, este karma dumitale. Mariko părea 
tulburată. În afara apelor noastre eşti străin, spune el. Dar aici 
eşti samurai. 

— Da, înţeleg onoarea pe care mi-a făcut-o. Pot să întreb 
cum poate un samurai împrumuta bani, Mariko-san? 

— De la un cămătar, Anjin-san, cum altfel? De la un 
negustor murdar de bani. 


Ea traduse pentru Toranaga. 

— De ce ti-ar trebui bani? 

— Sunt cămătari în Yedo? 

— Oh, da, cămătarii sunt pretutindeni, neh? Nu este la fel şi 
în ţara dumitale? Întreabă-ţi concubina, Anjin-san. Poate ea ar 
putea să te ajute. Este o parte din îndatoririle ei. 

— Spuneai că plecăm la Yedo mâine? 

— Da, mâine. 

— Din nefericire, Fujiko-san nu va fi în stare să călătorească 
atunci. 

Mariko vorbi cu Toranaga. 

— Seniorul Toranaga spune că o va trimite cu galera când 
aceasta va pleca. El spune, pentru ce îţi trebuie să împrumuţi 
bani? 

— Va trebui să-mi fac un echipaj nou, Mariko-san. Să pot 
naviga oriunde, să-l servesc pe seniorul Toranaga, oricum ar 
dori el să o fac. Este aceasta îngăduit? 

— Un echipaj din Nagasaki? 

— Da. 

— El îţi va da un răspuns când veţi ajunge la Yedo. 

— Domo Toranaga-sama. Mariko-san, când voi ajunge la 
Yedo, unde trebuie să mă duc? Va fi acolo cineva care să mă 
călăuzească? 

— Oh, nu trebuie niciodată să-ţi faci griji din pricina acestor 
lucruri, Anjin-san. Eşti un hatamoto al seniorului Toranaga. 

Cineva bătu la uşa interioară. 

— Intră. 

Naga deschise panoul-shoj; şi se înclină. 

— lartă - mă, tată, dar ai dorit să fii anunţat când se vor 
strânge toţi ofiţerii. 

— Mulţumesc, am să fiu acolo curând. 

Toranaga se gândi o clipă, apoi îi făcu semn lui Blackthorne 
prieteneşte. 

— Anjin-san, du-te cu Naga-san. Are să-ţi arate locul 
dumitale. Îţi mulţumesc pentru părerile dumitale. 

— Da, Alteță, vă mulţumesc că m-aţi ascultat. Vă 
mulţumesc pentru cuvintele voastre. Da, am să încerc foarte 
tare să am răbdare şi să mă perfecţionez. 

— Mulţumesc, Anjin-san. 

Toranaga îl privi înclinându-se şi plecând. Când rămaseră 


singuri se întoarse către Mariko: 

— Ei bine, ce crezi? 

— Două lucruri, Alteță. Mai întâi ura sa faţă de iezuiţi este 
nemăsurată, chiar mai mare decât cea faţă de portughezi. Aşa 
că este ca un bici pentru a fi folosit împotriva oricăruia dintre ei, 
dacă aveţi nevoie de aşa ceva. Ştim că este curajos, deci va 
conduce vitejeşte orice atac pe mare. Apoi, banii sunt încă țelul 
său. In apărarea lui, din ceea ce am învăţat despre el, putem 
spune că banii sunt singurul mijloc pe care îl au barbarii ca să 
obţină putrea. Ei cumpără pământuri şi ranguri, chiar regina lor 
este un fel de negustor şi vinde pământuri seniorilor ei şi 
cumpără corăbii şi pământuri, probabil. Nu sunt prea diferiţi de 
noi, Alteță, în afară de asta. Şi de asemenea, în aceea că ei nu 
înţeleg puterea, sau că războiul este viaţă şi viaţa este moarte. 

— Sunt iezuiţii duşmanii mei? 

— Nu cred asta. 

— Portughezii? 

— Cred că pe ei îi interesează numai câştigul, pământurile 
şi răspândirea Cuvântului Domnului. 

— Sunt creştinii duşmanii mei? 

— Nu, Alteță. Deşi o parte din duşmanii voştri pot fi creştini, 
catolici sau protestanți. 

— Ah, crezi că Anjin-san este duşmanul meu? 

— Nu, Alteță. Nu, eu cred că vă respectă şi cu timpul va 
deveni un adevărat vasal. 

— Dar creştinii noştri, care sunt duşmani? 

— Seniorul Harima, Kiyama, Onoshi şi oricare alt samurai 
care vi se împotriveşte. 

Toranaga râse. 

— Da, dar oare îi manevrează preoţii, aşa cum pretinde 
Anjin-san? 

— Eu nu cred asta. 

— Vor porni aceştia trei împotriva mea? 

— Nu ştiu, Alteță. În trecut v-au fost toţi atât duşmani cât şi 
prieteni. Dar dacă trec de partea lui Ishido va fi foarte rău. 

— Aşa-i, da, eşti un sfetnic preţios. Este greu pentru tine să 
fii un creştin catolic, să fii cu duşmanul şi să asculţi ideile 
duşmanului. 

— Da, Alteță. 

— Te-a prins în cursă, neh? 


— Da, dar de fapt a avut dreptate. Eu nu făceam ceea ce 
porunciseră-ţi, eu mă aşezasem între gândurile lui şi 
domnia-voastră. Vă rog accept aţi-mi scuzele. 

— Va continua să fie greu, poate chiar mai mult. 

— Da, Alteță. Dar e mai bine să cunoaştem ambele feţe ale 
monezii. Mult din cele ce a spus el s-au dovedit adevărate. De 
pildă, despre lumea care este împărţită de spanioli şi 
portughezi, despre preoţii care aduc pe ascuns arme, oricât de 
necrezut ar părea asta. Nu va trebui să vă temeţi niciodată 
despre credinţa mea, Alteță. Oricât de greu va fi, îmi voi face 
întotdeauna datoria. 

— Mulţumesc. Ei bine, a fost foarte interesant ce a spus 
Anjin-san, neh? Interesant, dar prostesc. Da. Mulţumesc, 
Mariko-san, eşti un sfetnic preţios. Să poruncesc să divorţezi de 
Buntaro? 

— Alteță? 

— Ei? 

Oh, să fii liberă, cântă sufletul ei. Oh, Fecioară, să fii liberă. 
Aminteşte-ţi cine eşti, Mariko, aminteşte-ţi ce eşti şi aminteşte-ţi 
că dragostea este un cuvânt barbar. 

Toranaga o privea în tăcere. Afară, ţânţarii rătăciţi în 
spiralele fumului aromat, se zbăteau să scape. Da, cugeta el, 
ea-i un şoim, dar asupra cărei prăzi să o îndrept? 

— Nu, Alteță, spuse Mariko în cele din urmă. Vă mulţumesc, 
alteţă, dar nu. 

— Anjin-san este un bărbat ciudat, neh? Capul lui este plin 
cu vise. E o prostie să te gândeşti să-i ataci pe prietenii noştri 
portughezii sau Corabia lor Neagră. O prostie să crezi ce a spus 
el despre patru corăbii sau douăzeci. 

Mariko şovăi. 

— Dacă el spune că se poate alcătui o flotă, Alteță, atunci 
eu cred că se poate. 

— Eu nu cred asta, spuse Toranaga apăsat. Dar ai dreptate 
că el poate fi folosit ca o ameninţare împotriva altora. El şi 
corabia lui de război. Cât de ciudat, dar cât de limpede. Este 
cum a spus Omi. Acum avem nevoie de barbari, să învăţăm de 
la ei şi încă e mult de învăţat, îndeosebi de la el, neh? 

— Da. 

— E timpul să deschidem împărăţia, Mariko-san. Ishido o va 
închide ca pe o scoică. Dacă aş fi preşedintele Consiliului 


Regenţilor, din nou, aş face tratate cu orice naţiune, atâta 
vreme cât ni se arată prietenă. Aş trimite oameni să înveţe de la 
alte naţii, da, şi aş trimite ambasadori. Regina acestui om ar fi 
un bun început. Pentru o regină poate că artrebui să trimit o 
femeie că ambasador, dacă ea ar fi îndeajuns de inteligentă. 

— Va trebui să fie foarte puternică şi foarte inteligentă, 
Alteță. 

— Da, ar fi o călătorie primejdioasă. 

— Toate călătoriile sunt primejdioase, Alteță, spuse Mariko. 

— Da. 

Din nou Toranaga schimbă vorba fără veste. 

— Dacă Anjin-san pleacă cu corabia sa încărcată cu aur, se 
va întoarce el însuşi? 

După mult timp ea spuse: 

— Nu ştiu. 

Toranaga hotărî să nu mai insiste. 

— Îţi mulţumesc, Mariko-san, spuse el ca o prietenoasă 
încheiere. Doresc să fii de faţă la întâlnire, să traduci ce voi 
spune pentru Anjin-san. 

— Totul, Alteță? 

— Da. Şi la noapte, când te vei duce la Casa de Ceai să 
cumperi contractul lui Kiku, ia-l pe Anjin-san cu dumneata. 
Spune-i concubinei lui să facă toate pregătirile. Are nevoie de o 
răsplată, neh? 

— Hai. 

Când ea ajunsese la shoji, Toranaga spuse: 

— Deîndată ce lucrurile se rezolvă între mine şi Ishido, voi 
porunci divorţul tău. _ 

Mâna ei se încordă pe rama panoului. Incuviinţă uşor din 
cap, dar nu privi înapoi. Uşa se închise după ea. 

Toranaga privi un timp fumul, apoi se ridică şi trecu în 
grădină către latrină şi se aşeză pe vine. După ce termină şi 
folosi hârtia, auzi un servitor trăgând vasul de sub gaură ca să-l 
înlocuiască cu unul curat. Ţânţarii zumzăiau şi el se plezni 
absent. Se gândea la şoimi şi ulii ştiind că chiar şi cei mai buni 
şoimi fac greşeli, aşa cum Ishido făcuse o greşeală, Kiri şi 
Mariko, şi Omi, şi chiar Anjin-san. 


KKK 


Cei o sută şi cincizeci de ofiţeri erau aliniaţi în rânduri 
îngrijite, cu Yabu, Omi şi Buntaro în faţa lor. Mariko îngenunche 
alături de Blackthorne. Toranaga păşi înăuntru cu garda lui 
personală şi se aşeză pe o pernă aparte în faţa lor. Răspunse 
plecăciunilor, apoi îi înştiinţă scurt despre conţinutul mesajului şi 
prezentă pentru prima oară de faţă cu toţi planul său final de 
bătălie. Din nou păstră doar pentru el partea legată de tainicele 
şi atât de cu grijă plănuitele răscoale şi de asemenea faptul că 
atacul va porni pe drumul de nord şi nu pe cel de pe coasta din 
sud. În strigătele tuturor, căci toţi războinicii erau bucuroşi că în 
cele din urmă starea de nesiguranţă luase sfârşit, le spuse că, 
de îndată ce ploile vor înceta, va da cuvântul de cod "Cer de 
Purpură", care îi va arunca la atac. 

— Între timp, mă aştept ca Ishido să convoace ilegal un nou 
Consiliu al Regenţilor, mă aştept să fiu acuzat ilegal de trădare, 
mă aştept să mi se declare război ilegal, împotriva legii. 

Se aplecă înainte cu pumnul stâng sprijinit ca de obicei pe 
şold, celălalt strâns în jurul minerului săbiei. 

— Ascultaţi, eu sprijin testamentul lui Taiko şi îl recunosc pe 
nepotul meu Yaemon drept kampaku şi Moştenitor al lui Taiko. 
Nu doresc alte pământuri, nu vreau alte onorurui, dar dacă 
trădătorii mă atacă, trebuie să mă apăr. Dacă trădătorii îl 
înşeală pe Majestatea Sa Imperială şi încearcă să ia puterea în 
ţară, este de datoria mea să îl apăr pe Impărat şi să stârpesc 
răul, neh? 

Un tunet de aprobări întâmpină aceasta. Strigăte de luptă 
Kasigi şi Toranaga izbucniră în încăpere, răsunând prin toată 
fortăreaţa. 

— Peste cinci zile regimentul de asalt se va pregăti de 
îmbarcare pe galeră pentru Yedo. Toda Buntaro-san va 
comanda, Kasigi Omi-san, al doilea la comandă. Kasigi Yabu, vă 
rog să mobilizați Izu şi să porunciţi şase mii de oameni la 
trecătorile de la hotar, în caz că trădătorul Ikawa Jikkyu va 
încerca să năvălească spre sud ca să ne taie liniile de comu- 
nicaţie. Când se vor opri ploile, Ishido va ataca Kwanto. 

Omi, Yabu şi Buntaro aprobară în linişte înţelepciunea lui 
Toranaga de a păstra tăcere asupra hotărârii din acea 
după-amiază, de a lansa atacul în sezonul ploios, de îndată. 

Asta va crea uimire, îşi spuse Omi simțind un junghi în 
pântece la gândul unui război în ploaie în munţii Shinano. 


— Puştile noastre ne vor croi drum, spusese Yabu atât de 
entuziast în acea după-amiază. 

Omi încuviinţase, fără să aibă încredere în plan, dar nici o 
altă posibilitate de oferit în schimb. E o nebunie, îşi spusese, 
deşi era încântat că fusese avansat al doilea la comandă. Nu 
înţeleg cum poate Toranaga crede că e vreo şansă de victorie 
pe drumul din nord. 

Nu e nici una, îşi spuse din nou acum, devenind neatent la 
vorbăria înfierbântată a lui Toranaga, ca să se poată concentra 
încă odată asupra răzbunării sale. Desigur atacul asupra 
provinciei Shinano îţi va da o mulţime de ocazii ca să-l aduci pe 
Yabu în prima linie, fără nici un pericol pentru tine. Războiul, 
orice fel de război, va fi în avantajul tău - dacă nu va fi pierdut. 
Apoi, îl auzi pe Toranaga spunând: 

— Astăzi era cât pe ce să mor. Astăzi Anjin-san m-a scos 
din adâncurile pământului. Aceasta este a doua oară, poate 
chiar a treia, că mi-a salvat viaţa. Viaţa mea nu înseamnă nimic 
faţă de viitorul clanului meu şi cine poate spune dacă aş fi trăit 
sau aş fi murit fără ajutorul lui. Dar deşi Bushido spune că vasalii 
nu trebuie să aştepte vreodată vreo răsplată pentru serviciile 
lor, este de datoria seniorului să acorde din când în când 
favoruri. 

În mijlocul aclamaţiilor generale, continuă: 

— Anjin-san, stai aici. Mariko-san şi dumneata de 
asemenea. 

Invidios, Omi privi bărbatul uriaş ridicându-se şi 
îngenunchind pe locul arătat de Toranaga. Nu era nici un bărbat 
în cameră care să nu îşi dorească să fie el acela care să fi avut 
norocul să fi făcut ce făcuse barbarul. 

— Lui Anjin-san i se dă o feudă lângă satul de pescari 
Yokohama, la sud de Yedo, în valoare de două mii de koku pe 
an. Dreptul de a recruta o suită de două sute de samurai, 
drepturi depline de samurai şi hatamoto al casei 
Yoshi-Toranaga-noh-Chikitada-Minowara, va primi zece cai, 
douăzeci de chimonvouri, împreună cu echipamentul complet de 
luptă pentru vasalii săi, şi rangul de amiral-şef şi pilot al 
provinciei Kwanto. 

Toranaga aşteptă până când Mariko-san traduse apoi strigă 


— Naga-san! 


Ascultător, Naga-san aduse pachetul învelit în mătase. 
Toranaga scoase învelitoarea. Erau două săbii asemănătoare, 
una scurtă, cealaltă lungă. 

— Băgând de seamă că pământul mi-a înghiţit săbiile şi că 
eram neînarmat, Anjin-san a coborât în prăpastie din nou ca 
să-şi găsească sabia sa şi să mi-o dea mie. Anjin-san, ţi le dau în 
schimb pe acestea. Au fost făcute de meşterul făurar Yori-ya. 
Aminteşte-ţi, sabia este sufletul samuraiului. Dacă o uită, sau o 
pierde, nu va fi iertat niciodată. Inconjurat de aclamații şi mai 
puternice şi de invidia fiecăruia, Blackthorne luă săbiile, se 
înclină corect şi le puse la brâu, apoi se înclină din nou. 

— Vă mulţumesc, Toranaga-sama. Imi faceţi o onoare prea 
mare. Vă mulţumesc. 

Dădu să se depărteze, dar Toranaga îi făcu semn să 
rămână. 

— Nu, aşează-te aici, lângă mine; Anjin-san. 

Toranaga privi iar chipurile războinice, fanatice ale ofiţerilor 
săi. "Proştilor!" ar fi vrut să strige. Nu înţelegeţi că războiul 
acum, sau după încetarea ploilor, ar fi un dezastru? Orice război 
cu Ishido-Ochiba-Yaemon şi aliaţii lor de acum se va sfârşi cu 
siguranţă într-un măcel al tuturor armatelor mele, al vostru, şi 
cu distrugerea mea şi a întregii mele stirpe? Nu înţelegeţi că nu 
am altă şansă decât să aştept şi să nădăjduiesc că Ishido îşi va 
băga singur capul în laţ? 

In loc de aceasta, îi înfierbântă şi mai mult, pentru că cel 
mai important lucru era să-şi descumpănească duşmanul. 

— Ascultaţi, samurai, în curând vă veţi putea dovedi 
valoarea, de la bărbat la bărbat, aşa cum au făcut-o înaintaşii 
voştri. Îl voi distruge pe Ishido şi toţi trădătorii şi primul va fi 
Ikawa Jikkyu, drept care dau toate pământurile sale, amândouă 
provinciile Suruga şi Totomi, valorând trei sute de mii de koku, 
vasalului meu credincios, seniorul Kasigi Yabu şi, adăugând Izu, 
îl declar pe el şi urmaşii lui ca stăpâni. 

Aclamaţiile răsunară ca un tunet. Yabu roşi de mulţumire. 

Omi lovea podeaua strigând la fel de încântat. Acum prada 
lui era uriaşă, pentru că după datină urmaşul lui Yabu avea să 
moştenească toate pământurile sale. 

Cum să-l omori pe Yabu fără să aştepţi războiul? 

Apoi ochii lui se opriră pe Anjin-san, care striga fericit. De 
ce să nu-l laşi pe Anjin-san s-o facă pentru tine? se întrebă şi 


râse tare la gândul prostesc. 

Buntaro se aplecă şi îl bătu pe umăr prieteneşte, crezând 
că râde de bucurie pentru Yabu. 

— În curând ai să primeşti feuda pe care o meriţi, neh? 
strigă Buntaro deasupra tumultului. Meriţi recunoştinţă. Ideile şi 
sfaturile tale sunt preţioase. 

— Îţi mulţumesc, Buntaro-san. 

— Nu-ţi face griji, noi putem trece prin orice munţi. 

— Da. 

Buntaro era un general deosebit de sălbatic în luptă şi Omi 
ştia că făceau o pereche potrivită: Omi, strategul îndrăzneţ, 
Buntaro conducătorul neînfricat al atacului. 

Dacă cineva ne poate trece prin munţi, el e acela. 

Urmă o alta explozie de bucurie, când Toranaga porunci să 
fie adus saké, încheind adunarea oficială. 

Omi bău şi îl privi pe Blackthorne îmbrăcat în chimonou 
îngrijit, cu săbiile aşezate corect, golind o altă ceaşcă, şi pe 
Mariko care îi vorbea întruna. Te-ai schimbat foarte mult, 
Anjin-san, din acea primă zi, gândi el mulţumit. Multe dintre 
ideile tale străine sunt încă la locul lor, dar aproape te-ai 
civilizat. 

— Ce se întâmplă, Omi-san? 

— Nimic, nimic, Buntaro-san. 

— Arătai de parcă un eta şi-ar fi dezgolit dosul în faţa ta. 

— Nimic rău, nicidecum, chiar dimpotrivă. Îmi venise un 
gând. Să bem! Hei, Floare de Piersic, mai adu sake. Ceaşca 
seniorului Buntaro e goală! 


CAPITOLUL 40 


— Am primit porunci să mă interesez dacă Kiku-san ar fi 
liberă în seara asta, spuse Mariko. 

— Oh, îmi pare rău, doamnă Toda, dar nu sunt sigură, 
spuse binevoitoare Gyoko, mama-san. Pot să întreb dacă 
onoratul client ar dori-o pe doamna Kiku pentru întreaga seara 
sau doar pentru o parte a ei? Sau poate până mâine, dacă nu 
este deja angajată? 

Mama-san era o femeie înaltă, elegantă, cu un zâmbet 


plăcut, abia trecută de cincizeci de ani, dar bea prea mult saké, 
avea inimă de cămătar şi un nas care putea mirosi o monedă de 
argint de la cincizeci de ri. 

Cele două femei erau într-o cameră de opt rogojini, 
alăturată încăperilor lui Toranaga. Fusese orânduită anume 
pentru Mariko şi se deschidea în partea cealaltă către o mică 
grădină care era cuprinsă în primul dintre zidurile de apărare. 
Ploua din nou şi picăturile străluceau în lumină. 

Mariko spuse politicos: 

— Aceasta va fi la voia clientului. Poate că acum putem 
face o înţelegere care să acopere orice eventualitate. 

— Imi pare atât de rău, vă rog să mă iertaţi, dar nu ştiu 
dacă e liberă deîndată. Este atât de căutată, doamnă Toda. Sunt 
sigură că veţi înţelege. 

— Oh, da, desigur. Suntem într-adevăr foarte norocoşi să 
avem o astfel de doamnă de clasă aici, în Anjiro. 

Mariko accentuase Anjiro. Trimisese după Gyoko în loc să o 
viziteze ea, aşa cum poate ar fi trebuit, iar când femeia sosise, 
cu o mică întârziere, îndeajuns ca să fie observată, dar nu 
îndeajuns ca să fie considerată o mojicie, Mariko fusese 
bucuroasă că putea să se înfrunte cu un adversar pe măsură. 

— Casa de Ceai a fost distrusă foarte rău? întrebă. 

— Nu, din fericire, afară de nişte vase preţioase şi nişte 
haine, deşi va costa o mică avere să reparăm acoperişul şi să 
rearanjăm grădina. Intotdeauna costă mult ca lucrurile să fie 
aranjate repede, nu credeţi? 

— Da, e foarte greu. La Yedo, Mishima sau chiar şi în satul 
asta. 

— E atât de important ca împrejurimile să fie liniştite, neh? 
Ar dori poate clientul să ne onoreze Casa de Ceai, sau doreşte 
ca Kiku-san să-l viziteze aici, dacă e liberă? 

Mariko îşi ţuguie buzele gândindu-se: 

— La Casa de Ceai. 

— Ah, so desu! 

Numele adevărat al mamei-san era Heiko-ichi - Prima fiică 
a Meşterului de Imprejmuiri. Tatăl ei şi tatăl tatălui ei fuseseră 
meşteri în a face zidurile care împrejmuiau grădinile. Mulţi ani 
ea fusese curtezană în Ishima, capitala provinciei Izu, ajungând 
până la rangul de curtezană de clasa a doua. Norocul îi surâsese 
şi cu darurile primite de la patroni, cărora le alăturase un ascuţit 


simţ al afacerilor, făcuse îndeajuns de mulţi bani ca să-a 
cumpere propriul contract la timp, când frumuseţea trupului şi 
veselia molipsitoare cu care o dăruiseră zeii începuseră să nu 
mai aibă căutare şi astfel să devină patroană cu propria ei Casă 
de Ceai şi curtezane. Acum îşi spunea Gyoko-san, Doamna 
Norocoasă. La început, când era doar o novice de paisprezece 
ani, i se dăduse numele de Tsukaiko, Imblânzitoarea de şerpi. 
Stăpânul ei îi explicase că acea parte specială a bărbatului 
putea fi asemuită unui şarpe. Că un şarpe era purtător de noroc, 
şi dacă ea ar fi putut deveni o îmblânzitoare de şerpi în acest 
sens, atunci s-ar fi bucurat de un nemăsurat succes. De 
asemenea, numele îi va face pe clienţi să râdă şi râsul era 
esenţial în astfel de afacere. Gyoko nu dăduse niciodată uitării 
importanţa râsului. 

— Sake, Gyoko-san? 

— Mulţumesc, da, mulţumesc doamnă Toda. 

Slujnica turnă saké, apoi Mariko îi spuse să plece. Băură în 
tăcere. Mariko umplu din nou ceştile. 

— O ceramică atât de frumoasă, atât de elegantă, spuse 
Gyoko. 

— Este foarte ieftină. Îmi pare rău că trebuie să o folosim. 

— Dacă aş putea să aranjez să fie liberă, cinci kobani ar fi 
potrivit? 

Un koban era o monedă de aur care cântărea optsprezece 
grame. Un koban valora trei koku de orez. 

— Îmi pare atât de rău. Poate că nu m-am făcut prea bine 
înţeleasă. N-am vrut să cumpăr toată Casa de Ceai din Mishima, 
doar serviciile doamnei pentru o seară. 

Gyoko râse: 

— Ah, doamnă Toda, faima domniei voastre este 
bine-meritată, dar aş putea să arăt că Kiku-san este o doamnă 
de primă clasă. Breasla i-a acordat această cinste anul trecut. 

— Într-adevar, şi sunt sigură că acest rang e meritat, dar 
aceasta a fost în Mishima. Chiar şi în Kyoto - dar desigur că 
glumeai. Îmi pare rău. 

Gyoko înghiţi vulgaritatea care îi stătea pe limbă şi zâmbi 
nevinovat: 

— Din nefericire va trebui să dau înapoi banii clienţilor care, 
cred că acum îmi amintesc, au angajat-o deja. Sărmana copilă! 
Patru din chimonourile ei au fost distruse de apă când am stins 


focul. Vin vremuri grele asupra ţării, doamnă. Sunt sigură că 
înţelegeţi. Cinci nu cred că ar fi prea mult. 

— Desigur. Cinci ar fi de ajuns în Kyoto pentru o săptămână 
de dezmierdări cu două doamne de prim rang, dar nu trăim 
vremuri obişnuite şi trebuie făcute înlesniri. O jumătate de 
koban. Sake, Gyoko-san? 

— Mulţumesc, mulţumesc, sak&-ul e atât de bun, deo 
calitate atât de bună, atât de bună. Încă una dacă doriţi, apoi 
trebuie să plec. Dacă Kiku-san nu este liberă astă-seară, aş fi 
fericită să aranjez pentru una din celelalte doamne - Akeko, 
poate - sau poate altă zi ar fi mulţumitor? Poimâine, poate? 

Mariko nu răspunse un timp. Cinci kobani era scandalos. 
Tot atât de mult cât s-ar fi plătit pentru o curtezană faimoasă, 
de primă clasă, în Yedo. O jumătate de koban ar fi mai mult 
decât mulţumitor pentru Kiku. Mariko ştia preţurile curtezanelor 
pentru că Buntaro folosea curtezane din când în când şi chiar 
cumpărase contractul uneia, iar ea trebuise să plătească notele 
care, desigur, îi fuseseră trimise. O pironi pe Gyoko cu privirea. 
Femeia îşi sorbea sak€-ul, iar mâna nu-i tremura. 

— Poate, spuse Mariko, dar nu cred. Nici altă doamnă, nici 
altă seară. Nu. dacă nu se poate pentru astă-seară, mi-e teamă 
că poimâine va fi prea târziu. 

— Îmi pare rău. 

— Cât despre alte doamne... Mariko zâmbi şi ridică din 
umeri. 

Gyoko îşi aşeză cu părere de rău ceaşca jos. 

— Am auzit că glorioşii noştri samurai ne vor părăsi. Ce 
păcat, nopţile sunt plăcute aici. În Mishima nu avem briza mării 
cum aveţi aici. Îmi va părea şi mie rău să plec. 

— Poate un koban. Dacă înţelegerea e mulţumitoare, mi-ar 
place să discutăm cât de mult ar putea costa contractul ei. 

— Contractul ei? 

— Da. 

— Da. Contract - contractul ei. Ehei, asta este altceva. Cinci 
mii de koku. 

— E cu neputinţă. 

— Da, încuviinţă Gyoko, dar Kiku-san e ca propria mea fiică. 
Ea este propria mea fiică. Mult mai mult decât propria mea fiică. 
Am educat-o de la şase ani, Este cea mai desăvârşită doamnă 
din Lumea Sălciilor, din întreg Izu. Oh, ştiu, în Yedo aveţi 


doamne mai strălucitoare, mai agere la minte, mai de lume, dar 
asta numai pentru că Kiku-san nu a avut norocul să întâlnească 
acest fel de oameni. Dar şi acum, e neîntrecută la cântat din 
gură sau din samisen. Jur pe toţi zeii. Daţi-i un an în Yedo, cu 
patronul potrivit şi învăţătura potrivită, şi poate sta alături, fără 
ruşine, de orice curtezană din Împărăţie. Cinci mii de koku e o 
sumă mică pentru o astfel de floare. 

Sudoarea îmbrobonea fruntea femeii. 

— Vă rog să mă scuzaţi, dar nu m-am gândit niciodată să-i 
vând contractul. De-abia are optsprezece ani. E fără cusur, 
singura doamnă de prima clasa pe care am avut cinstea să o 
am. Într-adevăr, nu cred că aş putea să-i vând vreodată 
contractul, chiar şi la preţul pe care l-am spus. Nu, cred că va 
trebui să mă răzgândesc, îmi pare rău. Poate că vom discuta 
asta mâine. Să o pierd pe Kiku-san, pe mica mea Kiku-chan? 
Lacrimile se strânseră în colţurile ochilor ei şi Mariko cugetă, 
dacă acestea sunt lacrimi adevărate, atunci tu, Gyoko, nu ţi-ai 
desfăcut niciodată picioarele în faţa Pistilului Princiar. 

— Îmi pare nespus de rău. Shigata ga nai, neh, spuse 
Mariko politicos şi o lăsă pe femeie să suspine şi să plângă şi-i 
umplu din nou ceaşca, din ce în ce mai des. 

Cât de mult valorează într-adevăr contractul? se întrebă. 
Cinci sute de koku ar fi neînchipuit de mult peste ceea ce era 
drept. Depinde de nerăbdarea bărbatului, care nu e nerăbdător 
în cazul nostru. Desigur seniorul Toranaga nu este. Pentru cine o 
cumpără? Omi? Poate. Dar de ce i-a poruncit Toranaga lui 
Anjin-san să fie aici? 

— Te învoieşti, Anjin-san? îl întrebase mai devreme, cu un 
râs nervos, acoperind strigătele ofiţerilor beti. 

— Vrei să spui că seniorul Toranaga a aranjat să mi se 
trimită o doamnă ca parte din răsplată? 

— Da. Kiku-san. Nu poţi să refuzi. Eu... mi s-a poruncit să 
traduc. 

— Poruncit? 

— Oh, aş fi fericită să traduc pentru dumneata, dar, 
Anjin-san. Într-adevăr nu poţi refuza. Ar fi cumplit de nepoliticos 
după atâta cinste, neh? 

Ea zâmbise în sus către el, provocându-l, atât de mândră şi 
încântată de generozitatea de necrezut a lui Toranaga. 

— Te rog. N-am văzut niciodată o Casă de Ceai pe 


dinăuntru, până acum. Mi-ar place nespus de mult să văd şi să 
stau de vorbă cu o adevărată doamnă a Lumii Sălciilor. 

— Cum? 

— Oh, li se spune aşa pentru că doamnele trebuie să fie tot 
atât de graţioase ca sălciile. Câteodată e Lumea Plutitoare, 
pentru că sunt asemuite nuferilor ce plutesc pe un lac. Hai, 
Anjin-san, te rog, acceptă. 

— Şi Buntaro-sama? 

— Oh, el ştie că trebuie să aranjez asta pentru dumneata. 
Seniorul Toranaga i-a spus. E totul foarte oficial, desigur. Mi s-a 
poruncit. Şi dumitale. Te rog! 

Apoi spuse în latină, atât de fericită că nimeni din Anjiro nu 
vorbea această limbă. 

— Mai e şi alt motiv pe care am să ţi-l spun şi ţie mai târziu. 

— A, spune-mi-l acum. 

— Mai târziu. Dar acceptă cu plăcere, pentru că te rog eu. 

— Tu, cum aş putea să te refuz? 

— Dar cu plăcere. Trebuie să fie cu plăcere. Promite-mi! 

— Cu bucurie. lţi promit că am să te însoțesc. lţi promit că 
am să te urmez până la capăt. 

Apoi ea îl părăsise ca să pregătească totul. 

— Oh, sunt tulburată la gândul de a vinde contractul 
frumuseţii mele, gemea Gyoko. Da, mulţumesc. Incă puţin sake. 
Apoi într-adevăr trebuie să plec. 

Goli ceaşca şi o ridică obosită pentru a-i fi umplută 
deîndată. 

— Să spunem doi kobani pentru această seară - o dovadă a 
dorinţei mele de a mulţumi o doamnă cu asemenea merite. 

— Unul. Dacă ne înţelegem, poate că vom putea să mai 
vorbim despre contract în această seară, la Casa de Ceai. Imi 
pare tare rău că trebuie să fiu atât de grăbită, dar timpul, 
înţelegi... Mariko scutură vag o mână către camera unde se 
întâlniseră ofiţerii. Treburi ale statului - seniorul Toranaga - 
viitorul împărăției, înţelegi, Gyoko-san. 

— Oh, da, doamnă Toda, desigur. Gyoko începu să se 
ridice. Să ne înţelegem la un koban şi jumătate pentru seara 
asta? Bine, atunci ne-am înţele... 

— Unul. 

— Oh ko, doamna Toda, jumătatea e ca un dar şi nu merită 
atenţie, se văicări Gyoko, multumind zeilor pentru dibăcia ei şi 


păstrându-şi suferinţa prefăcută pe chip. 

Un koban şi jumătate ar fi fost de trei ori preţul, dar mai 
presus de bani aceasta era, în sfâşit, prima invitaţie de la unul 
dintre nobilii adevăraţi din întreaga Japonie, pentru care se 
zbătuse atât şi pentru care ar fi sfătuit-o bucuroasă pe Kiku-san 
să facă totul - şi chiar mai mult - pe degeaba. 

— Pe toţi zeii, doamnă Toda. Mă las la mila domniei tale. Un 
koban şi jumătate. Vă rog, gândiţi-vă la ceilalţi copii ai mei, care 
trebuie îmbrăcaţi şi educați şi hrăniţi ani de aici înainte, care nu 
vor deveni la fel de nepreţuiţi ca Kiku-san, dar care trebuie sa 
fie ocrotiţi la fel de mult ca ea. 

— Un koban în aur, mâine, neh? _ 

Gyoko ridică clondirul de porțelan şi turnă două cești. li 
oferi una lui Mariko, o goli pe cealaltă şi şi-o umplu din nou. 

— Unul, spuse aproape înecându-se. 

— Îţi mulţumesc, eşti atât de bună şi de cumpănită. Da, 
vremurile sunt grele. Mariko îşi sorbi vinul rezervată. Anjin-san şi 
eu vom fi la Casa de Ceai peste puţin timp. 

— Eh, cum-adică-ce-aţi-spus? 

— Că Anjin-san şi eu vom fi la Casa de Ceai peste puţin 
timp. Eu trebuie să tălmăcesc pentru el. 


KKK 


— Barbarul? Kiku rămase cu gura căscată. 

— Barbarul. Şi va fi aici dintr-o clipă într-alta dacă nu-l 
oprim - cu ea, cea mai nemiloasă, mai apucătoare scorpie din 
câte am întâlnit până acum. Dea zeii să se reîncarneze ca târfă 
de gang de mâna a cincisprezecea! 

În ciuda teamei, Kiku râse veselă. 

— Oh, mama-san, te rog, nu te necăji aşa! Pare o doamnă 
atât de drăguță! Şi un întreg koban! Ai făcut într-adevăr un 
aranjament minunat! Hai, hai, avem timp de ajuns. Mai întâi un 
pic de sake ca să-ţi ia tot focul de la inimă. Ako, de grabă, ca o 
rândunică! 

Ako dispăru. 

— Da, clientul e Anjin-san. Gyoko aproape se sufoca. Kiku îi 
făcu vânt cu evantaiul şi Hana, mica ucenică, ă puse ierburi 
mirositoare sub nas. 

— Credeam că se tocmeşte pentru seniorul Buntaro, sau 


însuşi seniorul Toranaga. Desigur, când a zis Anjin-san, am 
întrebat-o pe dată de ce n-a făcut asta chiar concubina lui; 
doamna Fujiko, aşa cum spun bunele maniere că e de fapt 
corect. Dar tot ce a spus ea a fost că doamna Fujiko suferea 
mult din cauza arsurilor şi i se poruncise ei să vorbească cu 
mine chiar de către seniorul Toranaga. 

— Oh! oh, de-aş fi atât de norocoasă să-l servesc pe marele 
senior! 

— Vei fi copilă, vei fi - dacă ne vom strădui. Dar barbarul? 
Ce vor crede ceilalţi clienţi ai tăi? Ce vor spune? Desigur, nu am 
hotărât nimic, spunându-i doamnei Toda că nu ştiu dacă eşti 
liberă, aşa că încă poţi refuza, dacă doreşti, fără să jigneşti pe 
nimeni. 

— Ce-ar putea să spună ceilalţi clienţi? Seniorul Toranaga a 
poruncit asta. Nu e nimic de făcut, neh? Kiku îşi ascunse teama. 

— O, poţi refuza cu uşurinţă, dar trebuie s-o faci repede, 
Kiku-chan. Oh ko, ar fi trebuit să fiu mult mai şireată, aşa ar fi 
trebuit. 

— Nu te îngrijora Gyoko-sama, totul va fi în ordine, dar 
trebuie să judecăm limpede. E un risc mare, neh? 

— Da, foarte. 

— Nu mai putem da înapoi dacă acceptăm. 

— Da, ştiu. 

— Sfătuieşte-mă. 

— Nu pot, Kiku-san. Mă simt de parcă aş fi stăpânită de 
kami. Asta trebuie să fie hotărârea ta. 

Kiku cântări toată grozăvia. Apoi cântări lucrurile bune. 

— Hai să încercăm. Hai să acceptăm. In definitiv este 
samurai şi hatamoto şi vasalul favorit al seniorului Toranaga. Nu 
uita ce-a spus prezicătorul acela, că am să te ajut să devii 
bogată şi faimoasă. Mă rog zeilor să mi se îngăduie să fac asta, 
ca să-ţi răsplătesc totă bunătatea. 

Gyoko îi ciufuli drăgăstos părul. . 

— Oh, copilă, eşti atât de bună. lţi mulţumesc, îţi 
mulţumesc. Da, cred că eşti înţeleaptă. Sunt de acord. Lasă-l să 
vină la noi. O ciupi drăgăstos de obraz. Ai fost întotdeauna 
favorita mea, dar aş fi cerut dublu dacă aş fi ştiut că e vorba de 
amiralul barbar. 

— Dar am primit dublu, Mama-san. 

— Trebuia să avem de trei ori mai mult! 


Kiku o bătu pe mână. 

— Nu-ţi face grijă. Asta este începutul norocului tău. 

— Da, şi e adevărat că Anjin-san nu-i un barbar obişnuit, ci 
un barbar samurai şi hatamoto. Doamna Toda mi-a spus că i s-a 
dat o feudă de două mii de koku şi a fost făcut amiral al tuturor 
corăbiilor lui Toranaga şi că se îmbăiază ca orice persoană 
civilizată şi nu mai pute. 

Ako sosi cu sufletul la gură şi turnă vinul fără să verse o 
picătură. Patru ceşti dispărură iute, una după cealaltă. Gyoko 
începu să se simtă mai bine. 

— Noaptea aceasta trebuie să fie perfectă. 

— Da, dacă seniorul Toranaga a poruncit-o, desigur aşa 
trebuie să fie. N-ar fi poruncit-o personal, el însuşi, dacă n-ar fi 
fost important pentru el, neh? Şi Anjin-san e-ntr-adevăr ca un 
daymio. Două mii de koku pe an? Pe toţi kami! Ar merita s-avem 
aşa noroc. Kiku-san, ascultă! Se aplecă mai aproape de ea şi 
Ako se apropia şi ea, numai ochi şi urechi. 

— Am întrebat-o pe doamna Toda, văzând că vorbeşte 
limba lor scârboasă, dacă ştie de vreun obicei ciudat, poveşti, 
dansuri sau poziţii, sau cântece, sau instrumente, sau 
întăritoare, pe care le-ar prefera Anjin-san. 

— Ah, asta ar fi de mare ajutor, de foarte mare ajutor, zise 
Kiku, speriată că acceptase, dorindu-şi să fi avut înţelepciunea 
de a refuza. 

— Nu mi-a spus nimic! Vorbeşte limba lor, dar nu ştie nimic 
despre obiceiurile lor în pat. Am întrebat-o dacă vreodată l-a 
întrebat despre asta şi ea a spus da, dar cu rezultate groaznice. 
Gyoko povesti întâmplarea din castelul Osaka. Poţi să-ţi închipui 
cât de stânjenitor trebuie să fi fost! 

— Cel puţin ştim că nu trebuie să-i oferim băieţi - tot e 
ceva. 

— În afară de asta e doar o slujnică în casa lui, pe care o 
mai putem întreba! 

— Avem timp să trimitem după ea? 

— Am fost acolo eu însumi, direct de la fortăreață. Nici 
chiar leafa pe o lună n-a deschis gura fetei! Gânganie tâmpită! 

— Era arătoasă? 

— Oh, da, pentru o servitoare needucată. Tot ce-a avut de 
spus a fost că stăpânul era viril şi nu se lăsa greu, că împărțea 
perna des şi în cele mai obişnuite poziţii şi că e deosebit de 


înzestrat. 

— Asta n-ajută prea mult, mama-san! 

— Ştiu. Poate că cel mai bun lucru e să avem totul pregătit. 
Să fie. Totul, neh? 

— Da, va trebui să fiu foarte grijulie. E foarte important ca 
totul să iasă perfect. Va fi foarte greu, dacă nu cu neputinţă, să-l 
distrez aşa cum trebuie dacă nu pot vorbi cu el. 

— Doamna Toda a spus că va tălmăci pentru tine şi pentru 
el. 

— Ah, cât de drăguţ din partea ei. Asta va fi de mare ajutor, 
deşi, desigur, nu-i acelaşi lucru. 

— Adevărat, adevărat. Mai pune sake, Ako. Graţios, copilă! 
Toarnă-l grațios. Dar, Kiku-san eşti o curtezană de prima clasă, 
improvizează! Amiralul barbar a salvat astăzi viaţa seniorului 
Toranaga şi stă în umbra lui. Viitorul nostru depinde de tine. Ştiu 
că vei avea o reuşită frumoasă. Ako! 

— Da, stăpână! 

— Incredinţează-te că saltelele sunt desăvârşite, că totul e 
desăvârşit. Vezi ca florile... nu, am să mă ocup de flori eu însămi 
şi bucătar... unde-i bucătarul? O bătu pe Kiku pe genunchi. 
Poartă chimonoul auriu, cu cel verde pe dedesubt. Trebuie să o 
impresionăm pe doamna Toda, în noaptea asta, foarte tare. 

leşi grăbită să înceapă să pună casa în ordine şi toate 
doamnele, slujnicele, ucenicile şi servitorii se porniră să 
forfotească fericiţi, curăţând şi dând o mână de ajutor, mândri 
de norocul care dăduse peste casa lor. 

Când totul fu pus în ordine, iar programul celorlalte fete 
rearanjat, Gyoko merse în camera ei şi se întinse pentru o clipă 
să-şi adune puterile. Nu-i spusese încă lui Kiku despre oferta 
privitoare la contractul ei. Vom trăi şi vom vedea, îşi spuse, dacă 
pot să fac aranjamentele de care am nevoie, atunci poate c-am 
să-i dau drumul dragei mele Kiku, dar niciodată înainte de a şti 
pentru cine. Snt bucuroasă că am avut prevederea să-i lămuresc 
asta doamnei Toda, înainte de a pleca. De ce plângi, proastă 
bătrână? Eşti beată din nou? Adună-ţi minţile! Ce înseamnă 
nefericirea pentru tine? 

— Hana-chan! 

— Da, mama-sama! 

Copilul veni alergând - de-abia trecută de şase ani, cu ochi 
mari, căprui, şi păr lung, minunat, purta un chimonou nou, 


purpuriu. Gyoko o cumpărase cu două zile în urmă de la Mura, 
prin misitul de copii din oraş. 

— Cum îţi place noul tău nume, copilă? 

— Oh, foarte mult, foarte mult. Sunt onorată, mama-sama! 

Numele însemna "Mica Floare", aşa cum Kiku însemna 
"Crizantema" şi Gyoko i-l dăduse în prima zi. "Sunt mama ta, 
de-acum", îi spusese Gyoko, blând, dar hotărât, după ce plătise 
preţul şi o luase în stăpânire, minunându-se că o asemenea 
frumuseţe putea să se nască din nişte pescari neciopliţi ca 
dolofana femeie Tamasaki. După patru zile de tocmeală 
crâncenă plătise un koban pentru serviciile copilului până la 
vârsta de douăzeci de ani, destul ca să hrănească familia 
Tamasaki timp de doi ani. 

— Adu-mi nişte cha, apoi pieptănul şi câteva frunze 
parfumate de ceai, ca să nu-mi mai miroasă răsuflarea a sake. 

— Da, mama-sama! 

Fata ţâşni neatentă, cu sufletul la gură, dornică să placă şi 
se încurcă în fustele ca pânza de păianjen ale lui Kiku, care 
apăruse în uşă. 

— Trebuie să ai mai multă grijă, Hana-chan. 

— Îmi pare rău, îmi pare rău, soră mai mare. 

Copilei aproape îi dăduseră lacrimile. 

— De ce eşti tristă, Mică Floare? Hai, hai, zise Kiku, 
ştergându-i drăgăstoasă lacrimile. În casa asta noi dăm la o 
parte lacrimile, aminteşte-ţi. Noi, cele din Lumea Sălciilor, nu 
trebuie să fim niciodată triste, copilă, căci la ce ne-ar folosi 
asta? Tristeţea nu place niciodată. Datoria noastră este să 
plăcem şi să fim vesele. Haide, copilă, aleargă, dar cu grijă, cu 
grijă şi graţie! 

Kiku se întoarse şi se înfăţişă bătrânei cu zâmbetul 
strălucitor. 

— Aşa îţi place, stăpână-san? 


KKK 


Blackthorne se uită la ea şi murmură: 

— Aleluia! 

— Aceasta este Kiku-san, spuse Mariko ceremonios, 
încântată de reacția lui. 


Fata intră în încăpere într-un foşnet de mătase şi 
îngenunchie şi se plecă şi-i spuse ceva ce Blackthorne nu 
înţelese. 

— Spune că eşti binevenit şi că faci onoare acestei case. 

— Domo, spuse el. 

— Do itashemasite. Saké, Anjin-san? spuse Kiku. 

— Hai, domo. 

Îi privi mâinile desăvârşite apucând carafa fără să şovăie, 
cercetând dacă băutura era atât cât trebuia de caldă, apoi 
turnând în ceaşca pe care o ridicase către ea, cum îi arătase 
Mariko, cu mai multă graţie decât crezuse el posibil. 

— Ai promis că te vei purta ca un japonez, aşa-i? îl 
întrebase Mariko când porniseră din fortăreață, ea călătorind în 
palanchin, el mergând pe alături, în josul potecii care se răsucea 
către sat şi către piaţa ce se deschidea spre mare. Purtători de 
torţe alergau în faţa şi în spatele lor. Zece samurai îi însoțeau, 
ca gardă de onoare. 

— Am să încerc, da, spuse Blackthorne. Ce trebuie să fac? 

— Primul lucru pe care trebuie să-l faci este să uiţi ce 
trebuie să faci şi doar să-ţi aminteşti că această noapte este 
doar pentru plăcerea dumitale. 

Astăzi a fost cea mai bună zi din viaţa mea, se gândea, iar 
în noaptea asta... cum o să fie noaptea asta? Era înfierbântat de 
provocare şi hotărât să încerce să fie japonez şi să se bucure de 
orice şi să nu se simtă stânjenit. 

— Cât... cât face seara... ei bine... cât costă? întrebase. 

— Asta este foarte nejaponez, Anjin-san, îl tachinase ea. 
Ce-are asta de-a face cu celelalte? Fujiko-san a fost de acord că 
înţelegerea e aşa cum trebuie. 

O văzuse pe Fujiko înainte de plecare. Doctorul o vizitase 
şi-i schimbase bandajele şi îi dăduse ierburi. Ea era foarte 
mândră de noile onoruri şi noua feudă şi sporovăise veselă fără 
să arate că o doare, bucuroasă că el se ducea la Casa de Ceai. 
Desigur, Mariko-san se sfătuise cu ea şi totul fusese aranjat. Ce 
bună era Mariko-san! Cât de rău îi părea că avea arsurile, aşa că 
n-a putut face ea însăşi toate pregătirile. El atinsese mâna 
femeii înainte de a pleca, începând să-i placă de ea. Ea Îi 
mulţumise şi-şi ceruse iertare din nou şi îl trimisese la treburile 
lui, dorindu-i o seară minunată. 

Gyoko şi slujnicele îi aşteptaseră în poarta Casei de Ceai, 


întâmpinându-i cu tot ceremonialul. 

— Aceasta este Gyoko-san, ea este aici mama-san. 

— Prea onorată, Anjin-san, prea onorată. 

— Mama-san, adică, mama? Mamă? E la fel şi în engleză, 
Mariko-san. Mama - mămică - mami. 

— Oh, e aproape la fel, dar, îmi pare rău, mama-san 
înseamnă mamă vitregă, sau părinte adoptiv, Anjin-san. Mamă, 
se spune haha-san, sau oba-san. 

Într-o clipă Gyoko îşi ceru iertare şi dispăru grăbită. 
Blackthorne zâmbi către Mariko. Fusese ca un copil, mirându-se 
de totul şi de toate. 

— Oh, Anjin-san, mi-am dorit întotdeauna să văd unul din 
locurile astea pe dinăuntru. Bărbaţii sunt atât de norocoşi. Nu e 
minunat? Nu e extraordinar? Chiar şi într-un sătuc mititel? 
Gyoko-san trebuie să o fi mobilat de jos până sus cu ajutorul 
unor meşteri pricepuţi. Uite-te la calitatea lemnăriei şi - oh, eşti 
atât de bun că-mi îngădui să te însoțesc! N-am să mai am 
niciodată ocazia... Priveşte florile... Ce aranjament deosebit! Şi, 
oh, uite, afară, în grădină.... 

Blackthorne era foarte bucuros şi foarte nemulţumit că o 
slujnică era în încăpere, iar panourile-shoj; deschise, pentru că 
chiar şi aici, într-o Casă de Ceai, ar fi fost de neînchipuit, ba 
chiar primejdie de moarte pentru Mariko, să rămână singură cu 
el în aceeaşi cameră. 

— Tu eşti minunată, spuse în latină. 

— Şi tu. Chipul îi era plin de bucurie. Sunt foarte mândră de 
tine, Amiral al Flotei. Şi Fujiko - oh, ea a fost atât de mândră, că 
abia a putut rămâne culcată! 

— Arsurile ei păreau grave. 

— Nu avea grijă. Doctorii au multă experienţă şi ea este 
tânără şi puternică şi încrezătoare. In noaptea asta şterge-ţi 
totul din minte. Nu mai pune întrebări despre Ishido sau Ikawa 
Jikkyu sau bătălii, cuvinte cheie, feude, sau corăbii. In noaptea 
asta nu există griji. În noaptea asta vor fi numai lucruri 
minunate pentru tine. 

— Tu eşti minunată. 

Ea îşi flutură evantaiul şi îi turnă vin şi nu spuse nimic. Elo 
privi, apoi îşi zâmbiră. 

— Pentru că alţii sunt aici şi limbile slobode, trebuie totuşi 
să fim prevăzători, dar oh, sunt atât de fericită pentru tine, 


spuse ea. 

— Tu. Care era celălalt motiv? Mi-ai spus că mai e un motiv 
pentru care ai vrut să vin aici în noaptea asta 

— Ah, da, celălalt motiv. 

Acelaşi parfum greu plutea în jurul lui, 

— E un obicei străvechi al nostru, Anjin-san. Când o 
doamnă care aparţine altcuiva ţine la un alt bărbat şi doreşte 
să-i facă un dar sub o formă ce nu îi este îngăduită, atunci ea va 
aranja astfel ca altă femeie să îi ia locul - un dar - cea mai 
perfectă curtezană pe care şi-o poate îngădui. 

— Ai spus, "când o doamnă ţine la altcineva". Vrei să spui 
"dragoste"? 

— Da, dar numai în această noapte. 

— Tu. 

— Tu, Anjin-san. 

— De ce în noaptea asta, Mariko-san? De ce nu mai înainte? 

— Noaptea asta este o noapte fermecată şi kami sunt 
alături de noi. Te doresc. 

Apoi Kiku sosise la uşă. "Aleluia!" şi fusese întâmpinat şi i 
se servise sake după ceremonial. 

— Cum spun că doamna este deosebit de drăguță? 

Mariko îi spuse, iar el repetă cuvintele. 

Fata râse vesel, acceptă complimentul şi-l reîntoarse. 

— Kiku-san întreabă dacă ţi-ar place să cânte şi să danseze 
pentru dumneata? 

— Tu cum preferi? 

— Această doamnă este aici pentru plăcerea ta, 
samuraiule, nu a mea. 

— Şi tu? Şi tu eşti aici pentru plăcerea mea? 

— Da, într-un fel, într-un fel numai al meu. 

— Atunci, te rog, roag-o să cânte. 

Kiku bătu uşor din palme şi Ako aduse samisen-ul. Era lung, 
întocmit oarecum ca o chitară cu trei corzi. Ako îl aşeză pe 
podea şi-i dădu plectrumul de fildeş lui Kiku, care spuse: 

— Doamnă Toda, vă rog spuneţi-i prea-onoratului nostru 
oaspete că am să cânt Cântecul Libelulei. 

— Kiku-san, aş fi onorată dacă în noaptea asta, aici, mi-ai 
spune Mariko-san. 

— Sunteţi prea bună cu mine doamnă. Vă rog, iertaţi-mă, 
n-aş putea fi atât de nepoliticoasă. 


— Te rog. 

— Bine, dacă asta îţi face plăcere, deşi... zâmbetul ei era 
încântator. Mulţumesc, Mariko-sama. 

Atinse o coardă. Din momentul în care oaspeţii păşiseră pe 
poartă în lumea ei, toate simţurile ei erau încordate. Îi privise în 
taină cât timp fuseseră cu Gyoko-san şi cât timp fuseseră 
singuri, căutând orice semn care ar fi putut să-i spună cum să-i 
facă plăcere bărbatului, sau să o impresioneze pe doamna Toda. 
Nu se aşteptase la ceea ce foarte curând deveni limpede. 
Anjin-san o dorea pe doamna Toda, deşi o ascundea tot atât de 
bine ca orice altă persoană civilizată. Asta de fapt nu era 
surprinzător, pentru că doamna Toda era deosebit de frumoasă 
şi înzestrată şi, cel mai important, ea singură putea să 
vorbească cu el. Ceea ce o ului era că, fără putinţă de îndoială, 
şi doamna Toda îl dorea la fel de mult, dacă nu chiar mai mult. 

Samuraiul barbar şi doamna samurai, nobila fiică a 
asasinului Akechi Jinsai, soţia seniorului Buntaro! Ehei, sărmanul 
bărbat, sărmana femeie! Atât de trist. Desigur asta se va sfârşi 
tragic. 

Aproape îi dăduseră lacrimile gândindu-se cât de tristă e 
viaţa, cât de nedreaptă. Oh, cât aş vrea să mă fi născut samurai 
şi nu ţărancă. Aşa ca să pot deveni măcar concubina lui 
Omi-sama, nu doar o jucărie de-o clipă. Mi-aş da bucuroasă, 
pentru asta, speranţa renaşterii. 

Dă la o parte tristeţea. Oferă plăcere, asta e datoria ta. 

Degetele ei atinseră o a doua coardă, o coardă plină de 
melancolie, apoi băgă de seamă că, deşi Mariko era subjugată 
de muzica ei, Anjin-san, nu. 

De ce, oare? ştia că asta nu era din cauza felului în care 
cânta, căci era sigură că o făcea aproape perfect. Iscusinţa ei nu 
era dată multora. 

A treia, cea mai frumoasă coardă, ca încercare. Nue nici o 
îndoială, îşi spuse grăbită, nu-i face plăcere. Lăsă sunetul să 
moară şi începu să cânte fără acompaniament, vocea ei 
ridicându-se odată cu schimbările bruşte de ritm, aşa cum 
cereau anii de educaţie până la perfecţiune. Din nou, Mariko fu 
fermecată, iar el nu, aşa că Kiku se opri dintr-odată. 

— Noaptea aceasta nu este pentru muzică, anunţă ea. 
Noaptea aceasta este pentru fericire. Mariko-san, cum spun "te 
rog, iartă-mă" în limba lui? 


— Por favor, 

— Por favor, Anjin-san. În noaptea aceasta vom râde doar, 
neh? 

— Domo, Kiku-san, hai. 

— E greu să distrezi pe cineva fără cuvinte, dar nu e cu 
neputinţă, neh? Ah, ştiu! 

Ea sări în picioare şi începu să mimeze - daimyo, purtătorul 
de palanchin, pescarul, şoimarul, samuraiul îngâmfat, chiar un 
bătrân fermier ridicând un snop de paie - şi le făcu atât de bine 
şi atât de hazos că, în scurt timp, Mariko şi Blackthorne râdeau 
şi băteau din palme. Apoi ea îşi ridică mâna. Începu să imite 
ironică un bărbat urinând, străduindu-se să se ţină, scăpându-se 
pe el, pripindu-se, căutându-şi podoaba insignifiantă, sau 
cocoşat de una neînchipuit de mare. Parodie toate momentele 
vieţii unui om, începând mai întâi ca sugar udându-şi scutecele 
şi orăcăind, apoi tânăr grăbit şi altul trebuind să se abţină, unul 
înzestrat deosebit, iar altul exact pe dos, până într-acolo în a se 
întreba "unde o fi dispărut?" şi, în cele din urmă, un moşneag 
bătrân, gemând în extaz că putuse în sfârşit să se uşureze. 

Kiku se înclină în aplauzele lor şi sorbi cha, îndepărtându-şi 
picăturile de transpiraţie de pe frunte. Băgă de seamă că el îşi 
mişca umerii şi spatele. 

— Oh, por favor, senhor, şi îngenunchie în spatele lui 
începând să-i maseze gâtul. Degetele ei pricepute găsiră de 
îndată punctele plăcute. 

— Oh, Doamne, aşa, hai, chiar acolo! 

Ea făcu aşa cum i se cerea. 

— Gâtul dumitale se va simţi mult mai bine în curând. Ai 
stat prea mult timp aşezat, Anjin-san. 

— Asta foarte hun, Kiku-san. Face Suwo aproape rău. Ah, 
mulţumesc. 

— Oh, Mariko-san, umerii lui Anjin-san sunt atât de largi, 
n-ai vrea să mă ajuţi? Doar la umărul stâng, în timp ce eu Îi 
masez umărul drept? Îmi pare rău, dar mâinile nu sunt 
îndeajuns de puternice. 

Mariko îşi îngădui să se lase convinsă şi făcu ceea ce i se 
ceruse. Kiku îşi ascunse zâmbetul când îl simţi tresărind sub 
degetele lui Mariko şi fu foarte mulţumită de improvizaţia ei. 
Acum clientul se simţea bine datorită talentului şi cunoştinţelor 
ei şi era manevrat aşa cum ar fi trebuit să fie. 


— E mai bine, Anjin-san? 

— Bine, foarte bine, mulţumesc. 

— Oh, n-ai de loc pentru ce, e plăcerea mea. Dar doamna 
Toda e mult mai îndemânatică decât mine. 

Kiku putea să simtă atracţia dintre ei, deşi încercau să o 
ascundă. 

— Acum, puţină mâncare, poate? Şi aceasta sosi deîndată. 
Pentru dumneata, Anjin-san, spuse ea mândră. 

Farfuria conţinea un mic fazan tăiat bucățele mărunte, fript 
pe cărbuni, cu sos dulce de soia. Ea îl servi. 

— E delicios, delicios, spuse el. 

Şi într-adevăr era. 

— Mariko-san? 

— Mulţumesc. 

Mariko luă bucata oferită, dar nu o mâncă. Kiku luă o 
bucăţică cu beţişoarele şi o mestecă cu plăcere. 

— E bun, neh? 

— Nu, Kiku-san, el foarte bun, foarte bun. 

— Te rog, Anjin-san, mai serveşte. Ea mai luă încă o 
îmbucătură. E îndeajuns. 

— Mulţumesc. Te rog, cum face - cum asta? 

El arătă către sosul gros, maroniu. Mariko tălmăci pentru el: 

— Kiku spune că este zahăr şi soia cu puţin ghimbir. 
Întreabă dacă aveţi zahăr şi soia în ţara dumitale. 

— Zahăr din sfeclă, dar soia nu, Kiku-san. 

— Oh, cum se poate trăi fără soia? Kiku deveni solemnă. Te 
rog, spune-i lui Anjin-san că noi avem zahăr aici de o mie de ani. 
Călugărul budist Ganjin l-a adus din China. Cele mai bune lucruri 
ale noastre vin din China, Anjin-san. Ceaiul ne-a venit acum 
aproape cinci sute de ani. Călugărul budist Eisai a adus câteva 
seminţe şi le-a plantat în provicia Chikuzen, unde m-am născut. 
A adus şi Zen-budismul. 

Mariko traduse cu aceeaşi solemnitate, apoi Kiku lăsă să-i 
scape un hohot de râs. 

— Oh, îmi pare atât de rău, Mariko-sama, dar amândoi 
arătaţi atât de solemni, eu doar mă prefăceam că sunt solemnă 
în privinţa ceaiului ca şi cum ar fi fost ceva foarte important. A 
fost doar ca să vă distrez. 

ÎI priviră pe Blackthorne terminând fazanul. 

— Bun, spuse el, foarte bun. Te rog, mulţumeşte 


Gyoko-san. 

— Se va simţi onorată. 

Kiku turnă sake pentru amândoi. Apoi, ştiind că sosise 
vremea, spuse senină: 

— Pot să întreb ce s-a întâmplat astăzi în timpul 
cutremurului? Am auzit că Anjin-san a salvat viaţa seniorului 
Toranaga. M-aş considera onorată să aflu eu prima ce s-a 
întâmplat. 

Se aşeză răbdătoare, lăsându-i pe Blackthorne şi Mariko să 
se bucure de poveste, adăugând câte un "oh", sau "şi ce s-a mai 
întâmplat apoi?", sau turnând sake fără să întrerupă, fiind 
ascultătorul perfect. lar când ei sfârşiră de istorisit, se minună 
de curajul lor şi de norocul seniorului Toranaga. Vorbiră un timp, 
apoi Blackthorne se ridică şi slujnicei i se porunci să-i arate 
drumul. Mariko întrerupse tăcerea: 

— N-ai mai mâncat niciodată carne până acum, Kiku-san, 
nu-i aşa? 

— Este de datoria mea să fac orice pot ca să îi fac plăcere, 
doar pentru puţin timp, neh? 

— Nu mi-am închipuit niciodată cât de perfectă poate fi o 
doamnă. Acum înţeleg de ce trebuie să fie întotdeauna o Lume 
Plutitoare, o Lume a Sălciilor şi cât de norocoşi sunt bărbaţii şi 
cât de nepotrivită sunt eu. 

— Oh, dar acesta n-a fost niciodată scopul meu, 
Mariko-sama, şi nu este scopul nostru. Suntem aici doar pentru 
plăcere, pentru un moment trecător. 

— Da. Am vrut doar să înţelegi că te admir atât de mult. 
Mi-ar fi plăcut să fii sora mea. 

Kiku se înclină. 

— N-aş fi demnă de o astfel de cinste. 

Fiecare îşi simţea sufletul încălzit. Apoi ea spuse: 

— Este un loc foarte tainic şi aici toţi sunt de încredere. Nu 
iscodeşte nimeni. Camera plăcerii e în grădină şi e foarte 
întunecoasă dacă e nevoie, iar întunericul păstrează toate 
tainele. 

— Singura cale de a păstra un secret este să-l şopteşti 
într-o fântână secată, la amiază, când eşti singură, neh? spuse 
Mariko într-o doară, având nevoie de timp ca să se hotărască. 

— Între surori nu e nevoie de fântâni. l-am spus slujnicei 
mele să plece şi să revină în zori. Camera de plăceri e un loc 


foarte izolat. 

— Acolo trebuie să rămâi singură cu el. 

— Pot să rămân oricând singură, oricând. 

— Eşti atât de bună cu mine, Kiku-chan, atât de grijulie. 

— E o noapte fermecată, neh? şi foarte specială. 

— Nopțile fermecate sfârşesc prea repede, Soră Mai Mică. 
Nopțile fermecate sunt pentru copii, neh? Eu nu sunt copil. 

— Cine ştie ce se poate întâmpla într-o noapte fermecată? 
Întunericul poate să ascundă orice. 

Mariko clătină trist din cap şi o mângâie tandru. 

— Da, dar pentru el, dacă te ascunde pe tine, asta ar 
însemna totul. 

Kiku lăsă lucrurile aşa. 

— Sunt un dar pentru Anjin-san, nu m-a cerut el? 

— Dacă te-ar fi văzut, cum ar fi putut să nu te ceară? Pe 
bună dreptate, el este cel onorat că l-ai primit. 

— Înţeleg asta acum. Dar m-a văzut odată, Mariko-san. 
Eram cu Omi-san, când el a trecut către corabie ca să meargă 
pentru prima dată la Osaka. 

— Oh, Anjin-san a spus că a văzut-o pe Midori-san cu 
Omi-san. Tu erai lângă palanchin? 

— Da. În piaţă. Oh, da, eu eram Mariko-san nu doamna, 
soţia lui Omi-sama. El mi-a spus konnichi wa, dar desigur nu-şi 
aduce aminte. Cum ar putea să-şi amintească? Asta s-a 
întâmplat într-altă viaţă, neh? 

— Oh, îşi aminteşte - fata frumoasă cu umbrelă verde. 
Spunea că este cea mai frumoasă fată pe care a văzut-o 
vreodată. Mi-a vorbit despre ea de multe ori. 

Mariko o cercetă mai atent. 

— Da, Kiku-san, ai putea fi uşor luată drept ea, într-o zi ca 
aceea, sub umbrelă. 

Kiku turnă sake şi Mariko fu fermecată de eleganța ei 
firească. 

— Umbrela mea era verde ca marea, spuse ea, foarte 
încântată că el îşi amintea. 

— Cum arăta atunci Anjin-san? Mult diferit? Noaptea cu 
Urlete trebuie să fi fost groaznică. 

— Da, da, într-adevăr. Şi el era mai bătrân atunci, cu pielea 
feţei brăzdată adânc. Dar am început să devenim prea serioase, 
Soră Mai Mare. Ah, nu ştii cât sunt de onorată că-mi îngădui să-ţi 


spun astfel. Noaptea aceasta este doar pentru plăceri, nu mai 
suntem serioase, nu? 

— Da, sunt de acord, te rog, iartă-mă. 

— Acum să trecem la lucruri mai practice. N-ai vrea să-mi 
dai un sfat? 

— Orice, spuse Mariko la fel de prietenoasă. 

— În ceea ce priveşte împărţitul pernei cei de naţia lui au 
vreo preferinţă pentru vreun instrument sau poziţie pe care să o 
cunoşti? Îmi pare rău că întreb, dar poate ai putea să mă ajuţi. 

Îi trebui lui Mariko toată puterea ca să nu se simtă 
tulburată. 

— Nu, nimic de care să ştiu. Anjin-san este foarte sensibil în 
privinţa oricărui lucru care are legătură cu împărţitul pernei. 

— N-ar putea fi întrebat pe ocolite? 

— Nu cred că poţi înteba pe un străin astfel. Desigur nu pe 
Anjin-san. Şi îmi pare rău, eu nu ştiu despre ce instrumente 
vorbeşti, în afară desigur de harigata. 

— Ah. 

Din nou Kiku se lăsă condusă de intuiţia ei şi întrebă cu 
dibăcie: 

— i-ar place să le vezi? Aş putea să ţi le arăt pe toate, 
poate chiar cu el aici, şi-atunci n-ar mai trebui să-l întrebăm. Am 
putea vedea după reacţia lui. 

Îl auziră pe Blackthorne apropiindu-se. Kiku îl întâmpină şi-i 
turnă vin. Mariko îl bău pe al ei, bucuroasă că nu mai era 
singură, stânjenită de faptul că Kiku îi putea citi cu siguranţă 
gândurile. 

Sporovăiră şi jucară tot felul de jocuri hazoase şi apoi când 
Kiku hotărî că era momentul potrivit, ea întrebă dacă nu le-ar 
face plăcere să vadă grădina şi camerele plăcerii. 

leşiră în noapte. Grădina scânteia în lumina torţelor, acolo 
unde încă mai rămăseseră stropi de ploaie. Cărarea şerpuia pe 
lângă un lac minuscul şi o cascadă gâlgâitoare. La capătul 
cărării se afla o casă micuță, singuratică, în mijlocul unui câmp 
de bambugşi. Era ridicată deasupra pământului îngrijit curăţat şi 
avea patru trepte până la veranda care o înconjura. Totul la 
acea locuinţă de două camere era plin de gust şi preţios. Cel 
mai bun lemn, cea mai bună lucrătură, cele mai bune tatami şi 
perne de mătase, cele mai elegante desene în takonama. 

— Este atât de frumos, Kiku-san, spuse Mariko. 


— Casa de Ceai din Mishima este mult mai frumoasă, 
Mariko-san. Te rog, aşează-te confortabil, Anjin-san. Por favor. 
Asta îţi place, Anjin-san? 

— Da, foarte mult. 

Kiku înţelegea că era încă ameţit de noapte şi de saké, dar 
foarte atent la Mariko. Se simţea foarte tentată să se ridice şi să 
treacă în camera alăturată unde aşternutul era deja pregătit, să 
iasă în verandă şi să plece. Dar, dacă o făcea, ştia că prin asta 
ar fi încălcat legea. Mai mult decât atât, simţea că un astfel de 
gest ar fi fost necugetat pentru că ştia că în adâncul inimii ei 
Mariko era gata de orice şi aproape nu-i mai păsa de nimic. 

Nu, se gândi, nu trebuie s-o împing la un astfel de gest 
tragic, necugetat, cu atât mai mult cu cât este şi viitorul meu în 
joc. l-am oferit şansa, dar Mariko-san a hotărât să refuze. 
Înţeleaptă hotărâre. Sunt oare amanți? Nu ştiu, asta este karma 
lor. 

Se aplecă înainte şi râse tainic. 

— Ascultă, Soră Mai Mare, te rog spune-i lui Anjin-san că 
am câteva instrumente pentru împărţitul pernei. In ţara lui sunt? 

— El spune nu, Kiku-san. Îmi pare rău, n-a auzit niciodată 
de ele. 

— Oh, l-ar amuza să le vadă? Sunt în camera alăturată, pot 
să le aduc. Sunt într-adevăr foarte excitante. 

— i-ar place să le vezi, Anjin-san? Ea spune că sunt 
într-adevăr foarte nostime. 

Mariko schimbase cu bună-ştiinţă cuvântul. 

— De ce nu? spuse Blackthorne cu gâtul uscat şi întreaga 
sa fiinţă încărcată de parfumul şi feminitatea ei. Voi folosiţi 
instrumente când vă culcaţi cu cineva? întrebă. 

— Kiku-san spune, câteodată, Anjin-san. Ea spune şi asta 
este adevărat, că obiceiul nostru cere să încerci întotdeauna să 
prelungeşti momentul Norilor şi Ploii, pentru că în această scurtă 
clipă, noi, muritorii, suntem una cu zeii. 

Mariko îl privea cercetător. 

— Aşa că este foarte important să-l faci să dureze cât mai 
mult cu putinţă, neh? E aproape o datorie, neh? 

— Da. 

— Da, ea spune că a fi una cu zeii este foarte important. E 
bine să crezi asta şi e foarte posibil, nu-i aşa? Ceea ce simţi în 
clipa Ruperii Norilor este atât de nepământean şi atât de zeiesc, 


nu? Aşa că suntem datori să folosim orice mijloace care te ţin 
alături de zei cât mai mult cu putinţă, neh? 

— Foarte. O, da. 

— Mai vrei saké, Anjin-san? 

— Mulţumesc. 

Ea-şi flutură evantaiul. 

— Toate acestea, despre Ruperea Norilor şi Norii şi Ploaia 
sau Foc şi Torent, aşa cum le mai spunem câteodată, sunt 
foarte japoneze, Anjin-san. E foarte important să fii japonez în 
ceea priveşte împărţitul pernei, neh? 

Spre uşurarea ei, el rânji şi se înclină ca un curtean. 

— Da, foarte. Sunt japonez, Mariko-san. 

Kiku se reîntoarse cu o casetă îmbrăcată în mătase. O 
deschise şi scoase un penis destul de mărişor făcut din fildeş şi 
altul dintr-un material mai moale, elastic, cum Blackthorne nu 
mai văzuse niciodată. Nepăsătoare, le puse deoparte. 

— Acestea desigur, sunt harigata obişnuite, Anjin-san, 
spuse Mariko neatentă, cu ochii aţintiţi la celelalte obiecte. 

— Aşa să fie? spuse Blackthorne, fără să-şi dea seama ce-ar 
mai fi putut să spună. Mamă, Doamne! 

— Dar este o harigata obişnuită, Anjin-san. Desigur că şi 
femeile voastre le au. 

— Sigur că nu. Nu, nu le au, adăugă încercând să-şi 
amintească partea despre voioşie. 

Mariko nu putea să-şi creadă urechilor. Îi explică lui Kiku, 
care era la fel de surprinsă. Kiku vorbi îndelung şi Mariko 
încuviinţă. 

— Kiku-san spune că aceasta este foarte straniu. Trebuie 
să-i dau dreptate, Anjin-san. Aici aproape orice fată foloseşte 
unul pentru uşurarea firească, fără să se gândească prea mult. 
Cum ar putea altfel să-şi păstreze o fată sănătatea, când ei nu i 
se îngăduie lucruri care i se îngăduie unui bărbat? Eşti sigur, 
Anjin-san, nu glumeşti? 

— Nu. Sunt sigur că femeile noastre nu au aşa ceva. Asta ar 
fi, Isuse, asta... ei bine... noi... ele... nule au. 

— Fără ele viaţa trebuie să fie foarte grea. Avem un 
proverb care spune că o harigata este ca un bărbat, dar mai 
bună, pentru că este exact ca părţile lui cele mai bune, dar fără 
părţile cele mai rele, neh? Şi de asemenea, mai e bună pentru 
că nu toţi au atâta tărie ca harigata. Şi de asemenea, sunt 


foarte devotate, Anjin-san. Şi nu obosesc niciodată, aşa cum 
oboseşte un bărbat. Şi de asemenea, pot fi mai aspre sau mai 
catifelate, Anjin-san, ai promis, îţi aminteşti, cu voioşie? 

— Ai dreptate, rânji Blackthorne. Pe Dumnezeu, ai dreptate. 
Te rog, iartă-mă. 

Ridică harigata şi o cercetă cu atenţie, fluierind fără 
zgomot. Apoi spuse: 

— Ce spuneai, învăţătorule? Poate să fie mai aspru? 

— Da, spuse ea veselă. Poate să fie oricât de aspru sau de 
catifelat doreşti. Şi harigata au îndeosebi mult mai multă 
rezistenţă decât orice alt bărbat. Şi niciodată nu obosesc. 

— Oh, asta cu siguranţă. 

— Da. Nu uita. Nu orice femeie este destul de norocoasă să 
aparţină unui bărbat viril. Fără unul dintre acestea care să o 
ajute să-şi potolească dorinţele obişnuite şi nevoile fireşti, unei 
femei obişnuite i se otrăveşte sângele şi asta, desigur, o să-i 
distrugă curând armonia şi prin asta o va răni, sau îi va face rău 
ei şi celor din jur. Femeile nu au libertatea pe care o au bărbaţii, 
mai mult sau mai puţin, şi pe bună dreptate, neh? Lumea 
aparţine bărbaţilor, pe bună dreptate, neh? 

— Da, zâmbi el, şi nu. 

— Imi pare rău pentru femeile voastre. Trebuie să fie la fel 
ca noi. Când vei ajunge acasă trebuie să le înveţi, Anjin-san. Ah, 
da, spune-i reginei voastre. Ea va înţelege. Noi înţelegem foarte 
repede tot ce ţine de împărțţitul pernei. 

— Am să vorbesc despre asta Majestăţii-sale. Blackthorne 
aşeză harigata deoparte cu prefăcută şovăială. 

— Ce mai urmează? 

Kiku prezentă un şirag de patru mărgele mari, rotunde, din 
jad alb, înşirate la o oarecare distanţă una de cealaltă pe un fir 
tare de mătase. Mariko ascultă atentă explicaţiile, fluturându-şi 
evantaiul, cu ochii mai mari ca niciodată, privind uluită 
mărgelele, în timp ce Kiku sfârşi de explicat. 

— Ah, so desu! Ei bine, Anjin-san, începu ea hotărâtă, 
acestea se numesc konomi-shinju, Perlele Plăcerii şi pot fi 
folosite atât de către bărbaţi cât şi de către doamne. Sake, 
Anjin-san? 

— Mulţumesc, da. 

— Le poate folosi fie doamna, fie bărbatul, iar mărgelele se 
bagă cu atenţie în locul din spate şi apoi, în momentul Norilor şi 


Ploii, mărgelele sunt trase afară încet, una câte una. 

— Cum? 

— Da. Mariko aşeză mărgelele peste perna din faţa lui. 
Doamna Kiku spune că momentul este foarte important şi că 
întotdeauna - nu ştiu cum ai spune dumneata, ah, da - 
întotdeauna trebuie folosită o pomadă uleioasă, pentru plăcere, 
Anjin-san. 

Privi în sus la el şi adăugă: 

— Ea spune de asemenea că perlele plăcerii sunt de multe 
mărimi şi că dacă sunt folosite cum trebuie, pot duce la un 
rezultat deosebit. 

El hohoti zgomotos şi spuse în engleză: 

— Pariez un butoi de dubloni pe o bucată de balegă de 
porc, că aşa e! 

— Îmi pare rău, dar n-am înţeles, Anjin-san. 

Când putu să vorbească din nou, spuse în portugheză: 

— Pariez un munte de aur pe un fir de iarbă, Mariko-san, că 
rezultatul este deosebit, într-adevăr. 

Ridică mărgelele şi le cercetă, fluierind fără să-şi dea 
seama. 

— Perlele plăcerii, neh? După un timp le puse jos. Ce 
altceva mai e acolo? 

Kiku era mulţumită că încercarea ei dădea roade. Le arătă 
himitsu-kawa, Pielea Secretă. 

— Este un inel al plăcerii, Anjin-san, pe care îl poartă 
bărbatul ca să se păstreze tare când este istovit. Cu asta, spune 
Kiku-san, bărbatul poate mulţumi femeia după ce a trecut peste 
culme, sau dorinţa lui a scăzut. 

Mariko îl privea cu atenţie. 

— Neh? 

— Absolut, zâmbi Blackthorne. Să mă apere bunul 
Dumnezeu de amândouă şi să mă ajute să pot mulţumi 
întotdeauna. Roag-o pe Kiku-san să-mi cumpere trei, ca să fie! 

Apoi li se arătă hiro-gumbi, Arma Ostenitului, lujerii subţiri 
şi uscați ai unei plante, care, dacă erau umeziţi şi înfăşuraţi în 
jurul Neasemuitei Podoabe se întăreau şi o făceau puternică. 
Apoi erau tot felul de alte întăritoare ca să excite sau să 
mărească excitaţia şi tot felul de pomezi ca să catifeleze, să 
îngroaşe, să întărească. 

— Niciodată să slăbească? întrebă spre râsul tuturor. 


— Oh, nu, Anjin-san. Asta ar fi de neînchipuit. 

Apoi Kiku le arătă alte inele pentru bărbaţi, din fildeş sau 
din materiale elastice, sau mătăsoase, cu noduri, sau ţepi, sau 
panglici, sau tot felul de legături şi accesorii făcute din fildeş, 
sau păr de cal, sau seminţe şi chiar clopoței. 

— Kiku-san spune că aproape oricare dintre acestea va face 
din cea mai ruşinoasă doamnă, o neastâmpărată. 

Oh, doamne, cât te-aş dori eu de neastâmpărată! îşi spuse. 

— Dar astea sunt numai pentru bărbaţi, neh? întrebă. 

— Cu cât este mai înfierbântată doamna, cu atât este mai 
mare plăcerea bărbatului, neh? spuse Mariko. Desigur, să 
dăruiască plăcere femeii este în aceeaşi măsură datoria 
bărbatului, nu-i aşa? Şi cu unul dintre acestea, dacă din 
nefericire el nu este îndeajuns de înzestrat, sau este slăbit, sau 
bătrân, sau obosit, poate totuşi să-i ofere plăcere onorabil. 

— Le-ai folosit, Mariko-san? 

— Nu, Anjin-san. N-am mai văzut aşa ceva până acum. 
Acestea sunt... soțiile nu sunt pentru plăcere, ci pentru a naşte 
copii şi pentru a gospodări casa şi avutul bărbatului. 

— Soţiilor nu trebuie să li se ofere plăcere? 

— Nu. De cele mai multe ori, nu. Aceasta este numai pentru 
doamnele din Lumea Sălciilor. 

Mariko îşi scutură evantaiul şi îi explică lui Kiko despre ce 
se vorbea. 

— Ea spune că desigur e la fel în lumea voastră. Că datoria 
bărbatului este să-i ofere plăcere doamnei şi datoria ei, să ofere 
plăcere bărbatului. 

— Te rog, spune-i că îmi pare rău, dar nu este deloc la fel, 
ba chiar dimpotrivă. 

— Ea spune că aceasta este foarte rău. Saké? 

— Te rog spune-i că noi am fost învăţaţi să ne ruşinăm de 
trupurile noastre, de împărţitul pernei, de goliciunea trupului 
şi... şi tot felul de alte prostii. Doar când am ajuns aici am înţeles 
asta. Acum, că sunt puţin civilizat, înţeleg mult mai bine. 

Mariko tălmăci. El goli ceaşca. Kiku i-o reumplu imediat, 
aplecându-se şi ţinând mâneca lungă a chimonoului cu mâna 
stângă ca să nu atingă măsuţa joasă, lăcuită, în timp ce turna cu 
mâna dreaptă. 

— Domo. 

— Do itashimashite, Anjin-san. 


— Kiku spune că ar trebui să ne simţim cu toţii onoraţi că 
spui astfel de lucruri. Aşa e, Anjin-san. Mă faci să mă simt foarte 
mândră. Am fost foarte mândră de dumneata astăzi, dar, 
desigur, nu este atât de rău precum spui. 

— E mai rău. E greu să înţelegi, cu atât mai mult să explici, 
dacă n-ai fost niciodată acolo sau n-ai fost crescută acolo. Vezi, 
adevărul... 

ÎI priveau aşteptând răbdătoare, multicolor îmbrăcate, atât 
de drăguţe şi curate, camera atât de curată şi liniştită şi 
neîncărcată. Dintr-odată în mintea lui totul începu să se 
compare cu duhoarea caldă şi prietenoasă a casei sale 
englezeşti, cu rogojini de papură pe podeaua de lut, fumul din 
vatra deschisă de cărămizi ridicându-se pe gaura din acoperiş. 
Doar trei dintre casele din sat, ale celor foarte bogaţi, aveau 
noile modele de vetre cu hornuri. Vreo două camere mici pentru 
dormit şi apoi încăperea mare, neîngrijită, unde se locuia peste 
zi, se mânca, se gătea şi se stătea de vorbă. Intrai în odaie cu 
cizmele de marinar, fie vară sau iarnă, fără să bagi în seamă 
noroiul sau bălegarul şi te aşezai pe un scaun sau pe o laviţă. 
Masa de stejar, la fel de încărcată şi neîngrijită ca şi odaia, trei 
sau patru câini şi cei doi copii, fiul său şi fata fratelui său mort, 
Arthur, căţărându-se şi rostogolindu-se şi jucând capra, Felicity 
gătind, cu rochia lungă târându-se peste rogojină şi noroi, 
slujnica leneşă trăgându-şi nasul şi încurcându-te şi Mary, 
văduva lui Arthur, tuşind în odaia alăturată pe care o ridicase 
pentru ea, veşnic pe moarte, fără să moară niciodată. 

Felicity, draga Felicity. O baie o dată pe lună, poate, şi asta 
vara, cu mare fereală, în cada de aramă, dar spălându-şi faţa şi 
mâinile şi picioarele în fiecare zi, întotdeauna îmbrăcată cu grijă 
până la gât şi încheieturi, asudând tot anul în straturi de lânuri 
groase, nespălate cu lunile sau anii, puţind ca toată lumea, 
mişunând de păduchi ca toată lumea, scărpinându-se ca toată 
lumea. 

Şi toate acele prosteşti crezuri şi superstiții că curăţenia ar 
putea ucide, ferestrele deschise pot ucide, apa poate ucide, sau 
puteai face pântecăraie, sau aduce ciuma, că păduchii şi 
muştele şi puricii şi mizeria şi bolile erau pedeapsa lui 
Dumnezeu pentru păcatele de pe pământ. 

Purici, muşte şi rogojini proaspete în fiecare primăvară, dar 
în fiecare zi la biserică şi de două ori sâmbăta ca să ţi se bage în 


cap Cuvântul. Nimic altceva nu contează decât Dumnezeu şi 
mântuirea sufletului. 

Născut în păcat, trăind în ruşine, fructul Diavolului, 
condamnat la iad, rugându-se pentru mântuirea sufletului şi 
iertare. Felicity era atât de credincioasă şi plină de teamă de 
Dumnezeu şi îngrozită de Diavol, dorindu-şi cu disperare Raiul. 
Apoi se ducea acasă, să-i hrănească. O halcă de carne friptă şi 
dacă o bucată cădea pe podea, o ridicai, o curăţai de murdărie 
şi o mâncai, dacă nu cumva câinii, cărora oricum le aruncai 
oasele, nu o apucau primii. Pe podea erau gunoaie şi resturi 
aruncate de pe masă, spre a fi măturate cândva şi poate, 
aruncate în drum. Dormind mai tot timpul în hainele cu care 
umblai ziua şi scărpinându-te ca un câine mulţumit, întotdeauna 
scărpinându-te. Îmbătrânit de tânăr, urâţit de tânăr şi murind de 
tânăr. Felicity, acum la douăzeci şi nouă de ani, încărunţită, cu 
câţiva dinţi în gură, bătrână, cu faţa brăzdată de riduri şi uscată. 

— Înainte de vreme, sărmana nenorocită! Doamne, 
Dumnezeule! Câtă risipă! strigă el furios. Ce risipă afurisită! 

— Nan desu ka, Anjin-san. 

Amândouă femeile spuseră în aceeaşi clipă, multumirea lor 
dispărând. 

— Imi pare rău... numai că... Sunteţi amândouă atât de 
curate şi noi suntem atât de murdari şi totul se risipeşte, 
nenumărate milioane şi eu, toata viaţa mea... şi doar pentru că 
nu ştim mai mult. lisuse Cristoase, ce risipă! Doar popii, ei sunt 
cei educați şi cei care învaţă. Popii au toate şcolile, ei sunt 
dascălii; întotdeauna în numele lui Dumnezeu, murdărie în 
numele lui Dumnezeu. Asta-i adevărul! 

— Oh, da, desigur, spuse Mariko liniştitor, atinsă de durerea 
lui. Te rog, nu te gândi la asta, acum, Anjin-san. Asta e pentru 
mâine. 

Kiku zâmbea, dar era furioasă pe ea însăşi. Ar fi trebuit să 
fii mai atentă, îşi spuse. Proasto, proasto, proasto. Mariko-san 
te-a prevenit, acum ai lăsat să se strice seara şi farmecul s-a 
dus, s-a dus, s-a dus. 

Intr-adevăr, senzualitatea grea, aproape palpabilă, care îi 
înconjurase pe toţi, dispăruse. Poate că într-un fel e bine, gândi. 
Cel puţin Mariko şi Anjin-san sunt apăraţi încă o noapte. Bietul 
bărbat, biata doamnă, atât de trist. Îi privi vorbind, ghicind-o 
schimbare în tonul lor. 


— Acum trebuie să te las, spunea Mariko în latină. 

— Să plecăm împreună. 

— Te rog, rămâi. Pentru cinstea ta şi a ei. Şi a mea, 
Anjin-san. 

— Nu vreau acest dar al tău, spuse el, te vreau pe tine. 

— Sunt a ta, crede-mă, Anjin-san. Te rog, rămâi. Te implor 
şi înţelege că în noaptea aceasta sunt a ta. 

El nu mai stărui ca ea să rămână. 


KKK 


După plecarea ei se întinse pe spate, îşi puse braţele sub 
cap şi rămase privind afară, pe fereastră, în noapte. Ploaia 
răpăia pe ţigle, iar vântul sufla mângâietor dinspre mare. 

Kiku stătea îngenuncheată în faţa lui, fără să se mişte. 
Picioarele îi înţepeniseră. l-ar fi plăcut să se întindă, dar nu vroia 
să-l tulbure cu nici o mişcare. 

Nu eşti obosită, picioarele nu te dor, îşi spuse. Ascultă 
ploaia şi gândeşte-te la lucruri plăcute. Gândeşte-te la Omi-san 
şi la Casa de Ceai din Mishima şi că trăieşti, iar cutremurul de 
ieri a fost doar un alt cutremur dintre multe altele. Gândeşte-te 
la Toranaga-sama şi la preţul neînchipuit de îndrăzneţ pe care 
Gyoko-san a cutezat să-l ceară prima dată pentru contractul tău. 
Ghicitorul acela avea dreptate. Norocul tău o va îmbogăţi peste 
orice închipuire. Şi dacă partea asta e adevărată, de ce n-ar fi şi 
restul, că într-o bună zi te vei căsători cu un samurai, pe care îl 
respecţi şi vei avea un fiu de la el, că vei trăi şi vei muri de 
bătrâneţe în casa lui, bogată şi respectată şi că, minune a 
minunilor, fiul tău va ajunge egal în rang, samurai, ca şi ai săi. 

Faţa ei începu să strălucească de bucurie la gândul 
incredibilului, dar minunatului, viitor. 

După un timp, Blackthorne se întinse leneş, cuprins de o 
oboseală plăcută. O văzu şi zâmbi. 

— Nan desu ka, Anjin-san? 

El clătină din cap binevoitor, se ridică şi deschise shoji/-ul 
către odaia următoare. Nici o slujnică nu era îngenuncheată 
lângă aşternutul îngrijit. El şi Kiku erau singuri în acea căsuţă 
minunată. 

Intră în odaia de dormit şi începu să-şi scoată chimonoul. 
Ea se grăbi să-l ajute. Se dezbrăcă de tot, apoi îşi puse 


chimonoul uşor de mătase, pentru dormit, pe care ea i-l 
întinsese. Ea deschise plasa împotriva ţânţarilor şi el se întinse 
în aşternut. 

Apoi, Kiku îşi schimbă îmbrăcămintea. O privi scoţându-şi 
obi-ul şi chimonoul exterior şi chimonoul de dedesubt, de un _ 
verde foarte palid, tivit cu purpuriu şi, în cele din urmă, jupa. Işi 
puse un chimonou pentru dormit, de culoarea piersicii, apoi îşi 
scoase complicata perucă şi îşi lăsă părul liber. Era 
negru-albăstrui, fin şi foarte lung. 

Îngenunche în afara plasei. 

— Dozo, Anjin-san? 

— Domo. 

— Domo arigato goziemashita, şopti ea. 

Se strecură pe sub plasă şi se întinse alături de el. 
Lumânările şi lămpile cu ulei ardeau strălucitor. Era bucuros de 
lumină pentru că ea era atât de frumoasă. 

Dorinţa lui nesăţioasă dispăruse, deşi durerea rămăsese. 
Nu te vreau, Kiku-san, gândi. Chiar dacă ai fi fost Mariko, ar fi la 
fel. Chiar dacă ai fi cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o 
vreodată, mai frumoasă chiar decât Midori-san, pe care o cred 
mai frumoasă decât orice zeiţă. Nu te doresc. Poate mai târziu, 
dar nu acum. Imi pare rău. 

Mâna ei se întinse şi îl atinse. 

— Dozo? 

— lyé, spuse el blând, clătinând capul. 

Îi apucă mâna, apoi îşi strecură un braţ pe sub umerii ei. 
Ascultătoare, ea se cuibări lângă el, înțelegând într-o clipă. 
Parfumul ei se amesteca cu cel al cearşafurilor şi al saltelei. Atât 
de curate, îşi spuse. Totul atât de neînchipuit de curat. 

Ce spusese Rodrigues? "Japonia e raiul pe pământ, 
englezule, dacă ştii unde să cauţi", sau "aici e paradisul, 
englezule!" Nu-mi amintesc. Ştiu doar că nu este acolo, dincolo 
de mare, unde credeam eu, nu e acolo. 

Raiul pe pământ e aici. 


CAPITOLUL 41 


A A 


Ştafeta galopă pe drum în jos, în întuneric, către satul 


adormit. Cerul era tivit de lumina zorilor, iar bărcile de pescuit, 
ce ieşiseră noaptea în larg să-şi întindă plasele lângă recifuri, 
soseau în port. Călărise fără odihnă din Mishima, prin trecătorile 
munţilor şi drumuri proaste, luând cai odihniţi de pe unde 
putuse. 

Calul său tropoti pe străzile satului şi ochi ascunşi îl 
urmăriră, de-a curmezişul pieţei şi în sus, pe drumul către 
fortăreață. Stindardul său purta însemnele lui Toranaga şi ştia 
parola de zi. Totuşi fu oprit şi cercetat de patru ori înainte de ai 
se îngădui intrarea la ofiţerul gărzii. 

— Ştiri grabnice de la Mishima, Naga-san. De la seniorul 
Hiro-matsu. 

Naga luă sulul şi se grăbi înăuntru. Se opri la uşa puternic 
păzită. 

— Tată? 

— Da. 

Naga trase panoul într-o parte şi aşteptă. Sabia lui 
Toranaga alunecă înapoi în teacă. Una dintre gărzi aduse o 
lampă cu ulei. 

Toranaga se ridică înăuntrul pologului şi rupse sigiliul. Cu 
două săptămâni în urmă îi poruncise lui Hiro-matsu să plece cu 
un regiment de elită, în taină, la Mishima, castelul-cetate de pe 
drumul Tokaido, ce străjuia intrarea în trecătoarea care 
străbătea munţii către oraşele Atami şi Odawara, pe coasta de 
răsărit a provinciei Izu. Atami era poarta către nord spre 
Odawara. Odawara era cheia apărării întregului Kwanto. 

Hiro-matsu scria: 

"Alteță, fratele vostru vitreg, Zataki, senior de Shinano, a 
sosit ieri de la Osaka, cerând un permis de liberă trecere ca să 
vă viziteze la Anjiro. Călătoreşte oficial cu o sută de samurai şi 
hamali sub semnul noului Consiliu al Regenţilor. Imi pare rău să 
vă spun că ştirile doamnei Kiritsubo sunt adevărate. Zataki a 
devenit trădător şi şi-a dat pe faţă sprijinul pentru Ishido. Ce nu 
ştia ea este că Zataki este acum regent în locul seniorului 
Sugiyama. Mi-a arătat numirea sa oficială, semnată corect de 
Ishido, Kyama, Onoshi şi Ito. Am făcut tot ce am putut că să-mi 
stăpânesc oamenii să nu se înfurie în faţa aroganţei sale, şi 
m-am supus poruncilor voastre de a lăsa orice mesager care 
vine de la Ishido să treacă. Aş fi vrut să ucid scârnăvia asta eu 
însumi. Cu el călătoreşte preotul barbar Tsukku-san, care a 


ajuns pe mare la portul Numazu, venind din Nagasaki. El a cerut 
îngăduinţa să vă viziteze, aşa că l-am trimis cu aceeaşi suită. 
Am trimis două sute dintre oamenii mei ca să-i escorteze. Vor 
ajunge la Anjiro în două zile. Când vă întoarceţi la Yedo? 
Iscoadele spun că Jikkyu strânge în taină oşteni şi avem ştiri de 
la Yedo cum că clanurile din nord sunt gata să se alăture lui 
Ishido, acum că Shmano, feuda lui Zataki, e împotriva voastră. 
Vă implor să plecaţi din Anjiro deîndată, pe mare. Lăsaţi-l pe 
Zataki să vă urmărească până la Yedo, unde putem să-i facem 
faţă cum trebuie." 

Toranaga lovi cu pumnul în podea. 

— Naga-san, adu-l pe Buntaro-san, Yaga-san şi Omi-san 
aici, deîndată. 

Aceştia sosiră foarte repede. Toranaga le citi mesajul. 

— Ar fi bine să oprim toate pregătirile. Trimite regimentul 
de muschete până la ultimul om în munţi. Nu vrem să scape 
vreo taină, acum. 

Omi spuse: 

— Vă rog, iertaţi-mă, Alteță, dar aţi putea găsi că-i mai 
potrivit să întâlniți solia în munţi, să zicem la Yokose€. Invitaţi-l 
pe seniorul Zataki - alese titlul cu multă grijă - să facă o cură de 
ape la unul dintre izvoarele din apropiere, dar hotărâți întâlnirea 
la Yokos€. Apoi, după ce şi-a prezentat mesajul, el şi toţi 
oamenii săi pot fi trimişi înapoi, însoţiţi până la hotar, sau 
striviţi, după cum doriţi. 

— Nu cunosc Yokos€. 

Yabu spuse cu importanţă : 

— E minunat, aproape în mijlocul provinciei Izu, Alteță. Între 
munţi, într-o vale, pe râul Kano. Kano curge mai departe spre 
nord, prin Mishima şi Numazo, către mare, neh? Yokose este la o 
răscruce de drumuri: drumurile ce duc de la nord la sud şi de la 
est la vest. 

— Da, Yokose ar fi un loc bun de întâlnire, alteţă. Izvoarele 
Shuzenji sunt în apropiere, foarte fierbinţi, foarte bune. Unele 
din cele mai bune. Ar trebui să le vizitaţi, Alteță. 

— Cred că Omi-san a dat o idee bună. 

— Putem să ne apărăm acolo cu uşurinţă? 

Omi spuse iute: 

— Da, Alteță. Acolo e un pod. Ţinutul e-nconjurat de munţi 
abrupți. Orice atacator va trebui să lupte în susul unui drum 


şerpuitor. Amândouă trecătorile pot fi ţinute cu oameni puţini. 
N-am putea fi niciodată luaţi prin surprindere. Avem îndeajuns 
de mulţi oameni ca să vă apărăm şi să măcelărim de zece ori 
mai mulţi decât sunt ei, dacă va fi nevoie. 

— O să-i măcelărim orice s-ar întâmpla, neh? spuse Buntaro 
dispreţuitor. Dar mai bine acolo decât aici. Alteță, vă rog, 
lăsaţi-mă să asigur eu locul. Cinci sute de arcaşi, fără muschete, 
toţi călăreţi. Adăugaţi oamenilor pe care i-a trimis tatăl meu vor 
fi mai mult decât de ajuns 

Toranaga verifică data de pe mesaj. 

— Când o să ajungă la răscruce? 

Yabu privi către Omi pentru confirmare. 

— Cel mai devreme în noaptea asta? 

— Dacă nu, până mâine în zori. 

— Buntaro-san, pleci deîndată, spuse Toranaga. Îi opreşti la 
Yokosé, dar ţine-i de partea cealaltă a râului. Am să plec mâine 
în zori cu încă o sută de oameni. Ar trebui să ajungem până 
mâine la amiază. Yabu-san, pentru moment iei în primire 
regimentul de muschete, şi ne aperi retragerea. Aşează-l în 
ambuscadă, de-a curmezişul drumului Heikawa, pe culme, aşa 
ca să putem să ne retragem printre rânduri dacă va fi nevoie. 

Buntaro se pregăti să plece, dar se opri când Yabu spuse, 
neliniştit: 

— Cum ar putea să trădeze cineva, Alteță? N-au decât o 
sută de oameni. 

— Mă aştept la trădare. Seniorul Zataki nu şi-ar pune capul 
în mâinile mele fără un plan, căci desigur i l-aş lua dacă aş 
putea, spuse Toranaga. Fără el în fruntea fanaticilor lui am avea 
o şansă mult mai mare ca să trecem prin munţii săi. Dar de ce 
riscă el totul, de ce? 

Omi încercă să ghicească: 

— Nu s-ar putea să se pregătească să devină din nou aliatul 
vostru? 

Toţi cunoşteau vechea rivalitate care existase între cei doi 
fraţi vitregi. Prietenească, până atunci. 

— Nu. Nu el. N-am avut încredere în el nici până acum. Ar 
avea vreunul dintre voi încredere în el, acum? 

Clătinară cu toţii din cap. Yabu spuse: 

— Desigur nu trebuie să vă neliniştească nimic, Alteță. 
Seniorul Zataki e regent, da, dar e doar un mesager, neh? 


Prostule, ar fi vrut să strige Toranaga, nu înţelegi nimic. 

— O să aflăm curând. Buntaro-san, pleci îndată. 

— Da, Alteță. O să aleg locul întâlnirii cu grijă, dar nu-l 
lăsaţi mai aproape de zece paşi. Am fost cu el în Coreea. E prea 
iute în mânuirea săbiei. 

— Da. 

Buntaro ieşi grăbit. Yabu spuse: 

— Poate că Zataki ar putea fi convins să-l trădeze pe Ishido, 
cu vreo răsplată, poate. Care să fie momeala? Chiar şi fără el în 
frunte, munţii Shinano sunt sălbatici. 

— Momeala e limpede, spuse Toranaga. Kwanto. Nu vrea el 
asta? N-a vrut-o întotdeauna? Nu vor asta toţi duşmanii mei? 
N-o vrea însuşi Ishido? 

Ei nu răspunseră. Nu era nevoie. Toranaga spuse grav: 

— Fie ca Buddha să ne ajute. Pacea lui Taikō a luat sfârşit. 
Începe războiul. 


KKK 


Urechile de marinar ale lui Blackthorne desluşiseră graba în 
zgomotul copitelor ce se apropiau şi asta îi şoptise primejdia. Se 
trezise din somn într-o clipă, gata să atace sau să fugă, cu toate 
simţurile treze. Copitele trecură, îndepărtându-se în susul 
dealului, către fortăreață, pierzându-se în depărtare. 

Aşteptă. Nu auzi nici un sunet care să trădeze o escortă. 
Poate-i o ştafetă singuratică, îşi spuse. De unde? A început 
războiul? 

Se crăpa de ziuă. Acum putea să vadă o mică parte a 
cerului. Era acoperit şi încărcat cu nori de ploaie, aerul cald, cu 
un iz de sare în el, unduind plasa contra ţânţarilor din timp în 
timp. Un ţânţar bâzâia uşor afară. Se simţea foarte bine 
înăuntru, în siguranţă în acea clipă. Bucură-te de siguranţă şi 
linişte, cât ţine, îşi spuse. 

Kiku dormea alături, ghemuită ca un pisoi. Răvăşită de 
somn i se părea şi mai frumoasă. Se întinse cu grijă la loc în 
moliciunea aşternutului de pe podeaua acoperită de tatami. 

Aşa e mult mai bine decât într-un pat. Mai bine decât într-o 
cuşetă, Dumnezeule, cu mult mai bine! Dar în curând am să fiu 
înapoi la bord, neh? În curând mă voi năpusti asupra Corabiei 
Neagre şi o voi lua, neh? Cred că Toranaga e de acord, deşi n-a 


spus-o pe faţă. N-a încuviinţat el, aşa cum fac japonezii? Nimic 
nu poate fi rezolvat în Japonia decât cu mijloace japoneze. Da, 
cred că ăsta-i adevărul. 

Am vrut să aflu mai multe. Nu i-a spus el lui Mariko să-mi 
traducă totul şi să-mi explice problemele lui politice? 

Am vrut bani ca să-mi cumpăr noul echipaj. Nu mi-a dat 
două mii de koku? 

l-am cerut două sau trei sute de corsari. Nu mi-a dat el mie 
două sute de samurai cu toată puterea şi rangul de care am 
nevoie? Mi se vor supune? Desigur! M-a făcut samurai şi 
hatamoto, aşa că mi se vor supune până la moarte şi-am să-i 
duc pe bordul lui Erasmus. Or să fie grupa mea de abordaj şi-o 
să conduc atacul. 

Ce noroc de necrezut am! Am tot ce vreau, afară doar de 
Mariko, dar o am şi pe ea. Am, în taină, sufletul şi dragostea ei. 
Şi i-am avut trupul noaptea trecută. Noaptea fermecată, care nu 
a existat vreodată. Ne-am iubit, fără să facem dragoste. Este 
vreo diferenţă în asta? 

Nu e dragoste între Kiku şi mine, doar o dorinţă care a 
înflorit. M-am simţit grozav, sper că şi ea. Am încercat să fiu pe 
de-a întregul japonez şi să-mi fac datoria, să-i dăruiesc plăcere, 
aşa cum a făcut şi ea. 

Îşi aminti cum folosise un inel al plăcerii. Se simţise foarte 
stânjenit şi foarte ruşinat şi se întorsese cu spatele ca să-l pună, 
îngrozit la gândul că-şi va pierde vârtoşenia, dar nu se 
întâmplase asta. Şi apoi, când îl aşezase la locul lui, făcuseră din 
nou dragoste. Trupul ei tremurase şi se răsucise, iar tremurul 
acesta îl ridicase pe o culme a plăcerii pe care nu o cunoscuse 
vreodată. 

După aceea, când putuse să răsufle din nou, începuse să 
râdă şi ea şoptise: "De ce râzi?" iar el îi răspunsese: "Nu ştiu 
altceva decât că mă faci fericit." 

N-am râs niciodată în aceste clipe, niciodată până acum. A 
fost totul desăvârşit. Nu o iubesc pe Kiku-san, mă bucur de ea. 
O iubesc pe Mariko-san fără margini şi îmi place Fujiko-san. 

Ai împărţi perna cu Fujiko? Nu. De fapt nu cred că aş putea. 

Nu e asta datoria ta? Dacă accepţi privilegiile unui samurai 
şi ceri altora să te trateze pe de-a-ntregul ca samurai, cu tot 
ceea ce înseamnă asta, trebuie să accepţi şi responsabilităţi şi 
datorii, neh? E doar drept, neh? Şi onorabil, neh? E de datoria ta 


să-i dăruieşti lui Fujiko un fiu. 

Şi Felicity, ce-ar spune ea despre asta? 

Şi când vei pleca, ce se va întâmpla cu Fujiko-san şi 
Mariko-san? Te vei întoarce într-adevăr aici, părăsind titlul de 
cavaler, sau chiar onorurile mai mari, pe care le vei primi cu 
siguranţă dacă te vei întoarce încărcat de comori? Vel pluti din 
nou în largul mării duşmănoase, să străbaţi ostilitatea îngheţată 
a strâmtorii lui Magellan, să înduri furtuni şi marea răscolită şi 
scorbutul şi revolta marinarilor încă alte şase sute şi nouăzeci şi 
opt de zile, ca să mai debarci odată aici, să începi din nou viata 
asta? 

Hotărăşte! 

Apoi îşi aminti ce îi spusese Mariko despre locurile din 
minte. "Fii japonez, Anjin-san, trebuie, ca să supravieţuieşti. Fă 
ce facem noi. Lasă-te, fără să te ruşinezi, în ritmul karmei. Fii 
mulţumit de forţele care scapă controlului dumitale. Pune 
fiecare lucru în lăcaşul lui deosebit şi păstrează-ţi wa, armonia 
vieţii. Păstrează-ţi-o, Anjin-san. Karma e karma, neh? 

Da, mă voi hotărî când o să vină vremea. 

Mai întâi trebuie să-mi fac rost de echipaj. Apoi să capturez 
Corabia Neagră. Apoi voi înconjura din nou jumătate din pământ 
ca să ajung în Anglia. Apoi am să cumpăr şi-am să armez corăbii 
de război şi apoi o să hotărăsc. Karma e karma. 

Kiku se răsuci, apoi se strecură şi mai adânc între 
cearceafuri, cuibărindu-se lângă el. li simţi căldura trupului prin 
chimonoul de mătase şi se simţi fericit. 

— Anjin-chan, murmură ea încă adormită. 

— Hal! 

Nu o trezi. Era mulţumit să o ţină în braţe şi să se 
odihnească, răpit de liniştea pe care abandonarea i-o dăduse, 
dar, înainte de a adormi, o binecuvântă pe Mariko pentru tot ce-l 
învățase. 


KKK 


— Da, Omi-sama, desigur, spuse Gyoko, îl aduc îndată pe 
Anjin-san. Te rog, iartă-mă. Ako, vino cu mine. 

Gyoko o trimise pe Ako după ceai, apoi se repezi în grădină, 
întrebându-se ce veşti importate adusese în galop mesagerul 
nocturn, pentru că şi ea auzise copitele. Şi de ce se poartă 


Omi-san atât de ciudat astăzi, atât de rece, dur şi primejdios? 
De ce a venit el însuşi pentru o treabă atât de neimportantă? De 
ce nu a trimis un samurai oarecare? 

Eh, cine ştie? Omi e bărbat. Cum poţi să nu-i înţelegi, 
îndeosebi pe samurai? Dar ceva nu e în regulă. A adus curierul o 
declaraţie de război? Cred că da. Dacă e război, atunci e război 
şi războiul nu a făcut rău niciodată negoţului nostru. Daymio şi 
samurai, vor avea în continuare nevoie de distracţie, ca de 
obicei - cu atât mai mult în timpul războului -, iar când e război 
banii înseamnă mai puţin decât oricând pentru ei. Bun, bun, 
bun. 

Îşi zâmbi în sinea ei. Aminteşte-ţi de zilele războiului de 
acum patruzeci de ani, când aveai şaptesprezece ani şi erai 
floarea Mishimei. Aminteşte-ţi tot râsul şi toţi cei cu care ai 
împărţit perna şi nopţile mândre care se topeau în zi. 
Aminteşte-ţi cum îl serveai pe Moş Chelie, tatăl lui Yabu, 
bătrânul domn de treabă care fierbea criminalii aşa cum face 
fiul său acum. Aminteşte-ţi cât de greu a trebuit să munceşti ca 
să-l înmoi - altfel decât pe fiul lui. Gyoko chicoti. Am împărţit 
perna trei zile şi trei nopţi. Apoi a devenit stăpânul meu pentru 
un an întreg. Bune vremuri. Bun bărbat. Oh, cum am împărţit 
perna! 

Război sau pace, ce-ţi pasă? Shigata ga nai. Sunt destui 
bani băgaţi în zarafi şi negustorii de orez, câte puţin aici, câte 
puţin dincolo. Apoi, fabrica de sake din Odawara şi Casa de Ceai 
din Mishima înfloreşte, iar astăzi seniorul Toranaga o să 
cumpere contractul lui Kiku. Da, vin timpuri interesante şi cât de 
interesant a fost noaptea trecută! Kiku a fost strălucitoare şi 
ieşirea lui Anjin-san, înspăimântătoare. Kiku a răsucit lucrurile la 
fel de pricepută ca orice curtezană din împărăție. Şi apoi, după 
ce doamna Toda a plecat, iscusinţa lui Kiku a făcut totul perfect 
şi noaptea o binecuvântare. Ah, bărbaţii şi femeile. Atât de uşor 
de citit. Îndeosebi bărbaţii. 

Rămân de-a pururi copii. Vanitoşi, dificili, teribili, 
nestatornici, docili, răi, rareori minunati, dar toţi născuţi cu acel 
unic, incredibil lucru care compensează totul, pe care noi, cele 
din breaslă, îl numim Rădăcina de Jad, Cap de Broască Ţestoasă, 
Piscul Yang, Suliţa Încinsă sau, pur şi simplu, Bucata de Carne. 

Cât de jignitor şi totuşi cât de potrivit. 

Gyoko chicoti şi se întrebă pentru a zecea mia oară, pe toţi 


zeii vii sau morţi, sau care o să se nască, ce ne-am face în 
lumea astă fără Bucata de Carne? 

Porni grăbită, tălpile ei făcând doar atât zgomot cât să-şi 
anunţe sosirea. Urcă treptele din cedru lustruit. Bătu la uşă 
într-un fel anume. 

— Anjin-san, Anjin-san, îmi pare rău, dar seniorul Toranaga 
a trimis după domnia-voastră. Vi s-a poruncit să ajungeţi la 
fortăreață deîndată. 

— Cum? Ce-ai spus? 

Ea repetă, folosind cuvinte mai simple. 

— Ah! Înţeleg! Bine, eu acolo repede, îl auzi spunând cu 
accentul său caraghios. 

— Îmi pare rău. Vă rog să mă iertaţi. Kiku-san? 

— Da, mama-san? 

Într-o clipă panoul alunecă într-o parte. Kiku îi zâmbi, cu 
chimonoul şifonat pe ea şi părul ciufulit plăcut. 

— Bună dimineaţa, mama-san, ai visat frumos? 

— Da, da, mulţumesc. Îmi pare rău că te deranjez. 
Kiku-chan, vrei ceai proaspăt? 

— Oh! 

Zâmbetul lui Kiku dispăru. Acesta era semnalul pe care 
Gyoko putea să-l folosească liber în faţa oricărui client şi prin 
care îi spunea că clientul ei deosebit, Omi-san, se află la Casa 
de Ceai. Atunci Kiku putea să-şi termine deîndată povestea, sau 
cântecul, sau dansul şi să se ducă la Omi-san, dacă dorea. Kiku 
împărțea perna cu foarte puţini, deşi îi distra pe mulţi, dacă 
plăteau. Foarte, foarte puţini îşi puteau permite toate serviciile 
ei. 

— Ce este? întrebă Gyoko. 

— Nimic, mama-san. Anjin-san, strigă vesel Kiku, îmi pare 
rău, doreşti cha? 

— Da, te rog. 

— Îndată, spuse Gyoko. Ako, grăbeşte-te, copilă. 

— Da, stăpână. 

Ako aduse tava de ceai şi cele două ceşti şi turnă, iar Gyoko 
plecă, cerându-şi din nou iertare pentru că îl deranjase. 

Kiku îi dădu ea însăşi ceaşca lui Blackthorne. El bău însetat, 
iar ea îl ajută să se îmbrace. Ako pregătise un alt chimonou 
pentru ea. Kiku era foarte atentă, dar era măcinată de gândul că 
în curând va trebui să-l însoţească pe Anjin-san până dincolo de 


poartă şi să i se încline la plecare. Aşa cerea buna-cuviinţă. Mai 
mult de atât, era privilegiul şi datoria ei. Doar curtezanelor de 
primă clasă li se îngăduia să treacă dincolo de hotarul casei ca 
să acorde această rară onoare. Toate celelalte trebuiau să 
rămână în curte. Era de neînchipuit pentru ea să nu sfârşească 
noaptea aşa cum era de aşteptat - ar fi fost o insultă cumplită la 
adresa oaspetelui ei, şi totuşi... 

Pentru prima oară în viaţă, Kiku nu dorea să conducă un 
oaspete în faţa altui oaspete. 

Nu pot. Nu pe Anjin-san, faţă de Omi-san. 

De ce? se întrebă. Pentru că Anjin-san e barbar şi-ţi e ruşine 
pentru că toată lumea va şti că te-a avut un barbar? Nu. Tot 
Anjiro ştie deja, şi un bărbat este ca oricare altul, de cele mai 
multe ori. Acest bărbat este samurai, hatamoto şi amiral al 
corăbiilor seniorului Toranaga. Nu, nu este asta. 

Atunci ce? 

Am descoperit în această noapte că-mi este ruşine de ce i-a 
făcut Omi-san. Şi ar trebui să ne fie ruşine tuturor. Omi-san n-ar 
fi trebuit niciodată să facă asta. Anjin-san este însemnat şi 
degetele mele păreau să simtă urina pe mătasea chimonoului 
său. M-a ars ruşinea lui, un bărbat bun, căruia nu trebuia să i se 
întâmple aşa ceva. 

Sunt oare pângărită? 

Nu, desigur, doar ruşinată faţă de el. Şi faţă de Omi-san, 
pentru că mă simt ruşinată. Apoi, în adâncul minţii, o auzi pe 
mama-san spunând din nou: "Copilă, copilă, lasă bărbaţilor 
grijile lor. Râsul este balsamul nostru pentru ei, pentru lume, 
pentru zei şi chiar pentru bătrâneţe." 

— Kiku-san? 

— Da, Anjin-san. 

— Acum eu plec. 

— Da. Să mergem împreună. 

EI îi luă grijuliu faţa în mâinile lui aspre şi o sărută. 

— iți mulţumesc, nu cuvinte îndeajuns pentru mulţumesc. 

— Eu sunt cea care trebuie să-ţi mulţumesc. Te rog, 
îngăduie-mi să-ţi mulţumesc, Anjin-san. Să mergem. 

O lăsă pe Ako să-i aranjeze ultimele şuviţe de păr pe care le 
lăsase să atârne, neatentă, îşi legă eşarfa în jurul chimonoului şi 
porniră. 

Mergea lângă el, aşa cum cerea privilegiul ei, nu câţiva paşi 


în urmă, cum era obligată o soţie, consoartă, fiică, sau 
servitoare. Işi puse mâna pe umărul ei pentru o clipă şi aste nu îi 
plăcu, pentru că nu mai erau în singurătatea camerei lor. Apoi 
dintr-o dată avu o presimţire groaznică, că o va săruta în public, 
în faţa porţii, aşa cum îi spusese Mariko că era obiceiul 
barbarilor. Oh, Buddha, fă să nu se întâmple asta, îşi spuse, gata 
să leşine de teamă. 

Săbiile lui erau în camera de primire. După datină, toate 
armele erau lăsate sub pază, în afara camerelor plăcerii, spre a 
preveni încăierările sângeroase între clienţi şi de asemenea, 
spre a împiedica vreo doamnă să-şi pună capăt vieţii. Nu toate 
doamnele din Lumea Sălciilor erau fericite sau norocoase. 

Blackthorne îşi puse săbiile în brâu. Kiku se înclină în 
verandă, unde el îşi puse în picioare sandalele. Gyoko şi alţii se 
adunaseră să i se închine la plecare, ca unui oaspete de seamă. 
Dincolo de poartă era piaţa satului şi marea. Mulţi samurai se 
găseau acolo, sporovăind, cu Buntaro în mijlocul lor. Kiku nu 
putea să-l vadă pe Omi, deşi era sigură că îi pândea de undeva. 
Anjin-san părea nemăsurat de înalt şi ea atât de mică, alături de 
el. Acum traversau curtea. Amândoi îl văzură pe Omi, în acelaşi 
timp. Stătea lângă poartă. Blackthorne se opri. 

— Mneaţa, Omi-san, spuse ca unui prieten, înclinându-i-se 
ca unui prieten, fără să ştie că Omi şi Kiku erau mai mult decât 
prieteni. 

Cum ar fi putut şti, îşi zise ea, nimeni nu i-a spus. De ce i-ar 
fi spus şi ce contează asta, oricum. 

— Bună dimineaţa, Anjin-san. 

Vocea lui Omi era prietenoasă, dar ea băgă de seamă că se 
înclinase doar atât cât să fie politicos. Apoi ochii săi pătrunzători 
se întoarseră din nou către ea şi ea se înclină cu un zâmbet 
desăvârşit. 

— Bună dimineaţa, Omi-san. Această casă e onorată de 
prezenţa dumitale. 

— Mulţumesc, Kiku-san. 

Simţi privirea lui scormonitoare, dar se prefăcu că nu bagă 
de seamă, ţinându-şi ochii mai departe plecaţi. Gyoko şi 
slujnicele şi celelalte curtezane care erau libere, priveau de pe 
verandă. 

— Eu duc fortăreață, Omi-san, spunea Blackthorne. Totul e 
bine? 


— Da. Seniorul Toranaga a trimis după dumneata. 

— Plec acum. Sper văd curând. 

— Da. 

Kiku privi în sus. Omi se uita încă la ea. Ea-i zâmbi cu cel 
mai frumos zâmbet al ei şi apoi se uită la Anjin-san. El îl privea 
pe Omi cu atenţie, apoi simţindu-i ochii se întoarse către ea și îi 
zâmbi. | se păru a fi un zâmbet forţat. 

— Îmi pare rău, Kiku-san. Omi-san, acum trebuie plec. 

Se înclină către Omi. | se răspunse la fel. Trecu dincolo de 
poartă. Ea îl urmă cu răsuflarea tăiată. In piaţă încetă orice 
mişcare. În tăcere, îl văzu întorcându-se şi pentru un moment 
groaznic de lung, crezu că avea s-o îmbrăţişeze, dar spre 
imensa ei uşurare nu o făcu, ci doar stătu acolo aşteptând, aşa 
cum ar fi aşteptat orice persoană civilizată. Ea se înclină cu 
toată tandreţea de care era în stare, simțind privirea lui Omi 
sfredelind-o. 

— Mulţumesc, Anjin-san, spuse ea şi îi zâmbi doar lui. 

Un suspin străbătu piaţa. 

— Mulţumesc. 

Apoi adăugă în culmea politeţii: 

— Te rog să ne mai vizitezi. Am să număr clipele până ne 
vom întâlni din nou. 

El se înclină exact cu nepăsarea necesară şi porni arogant, 
aşa cum ar fi făcut-o un samurai de seamă. Apoi, pentru că elo 
tratase aşa cum se cuvenea şi ca să-i plătească lui Omi pentru 
răceala inutilă din salut, în loc să se întoarcă deîndată înapoi în 
casă, rămase pe loc şi privi după Anjin-san spre a-i acorda o . 
cinste şi mai mare. Aşteptă până când ajunse la ultimul colţ. Il 
văzu privind înapoi şi făcându-i semn cu mâna. Ea se înclină 
foarte adânc, acum încântată de atenţia pe care i-o acordau cei 
din piaţă, prefăcându-se că nu bagă de seamă. Şi doar când el 
nu se mai văzu deloc, ea se întoarse înapoi, mândră şi elegantă. 
Şi până când poarta se închise în urma ei, fiecare bărbat o privi 
sorbind din ochi o asemenea frumuseţe, invidios pe Anjin-san, 
care trebuia să fie un bărbat deosebit pentru ca ea să aştepte 
atât. 

— Eşti atât de drăguță, spuse Omi. 

— Aş vrea să fie adevărat, Omi-san, spuse ea cu un zâmbet 
deosebit de cel pentru Anjin-san. Nu vrei puţin cha, Omi-sama, 
sau mâncare? 


— Cu tine, da. 

Gyoko i se alătură mieroasă. 

— Vă rog să-mi scuzaţi proastele maniere, Omi-sama. Luaţi 
masa cu noi acum? Aţi mâncat de dimineaţă? 

— Nu, nu încă, dar nu mi-e foame. 

Omi privi la Kiku. 

— Ai mâncat? 

Gyoko îi întrerupse volubil. 

— Îngăduiţi să aducem ceva ce n-ar fi prea nepotrivit, 
Omi-sama. Kiku-san, după ce te schimbi, vrei să ni te alături? 

— Desigur. Te rog să mă ierţi, Omi-sama, că apar aşa. Imi 
pare rău. 

Fata fugi, cu Ako în urma ei, mimând o fericire pe care nu o 
simţea. 

Omi spuse scurt: 

— Aş vrea să fiu cu ea în seara asta, pentru masă şi 
distracţie. 

— Desigur, Omi-sama, replică Gyoko cu o plecăciune 
adâncă, ştiind că nu va fi liberă. Îmi onoraţi casa şi bine faceţi. 
Kiku-san este atât de norocoasă că o plăceţi. 


KKK 


— Trei mii de koku? Toranaga era scandalizat. 

— Da, Alteță, spuse Mariko. 

Erau pe veranda-încăperilor lui Toranaga din fortăreață. 
Ploaia începuse deja, fără să micşoreze zăpuşeala zilei. Se 
simţea fără vlagă şi foarte obosită şi îşi dorea răcoarea toamnei. 

— Îmi pare rău, dar n-am putut să mă tocmesc cu femeia 
mai mult. Am vorbit până aproape în zori. Îmi pare rău, Alteță, 
dar mi-aţi poruncit să închei înţelegerea noaptea trecută. 

— Dar trei mii, Mariko-san, ăsta-i jaf! 

De fapt Toranaga era bucuros să aibă o nouă problemă 
care să-i distragă mintea de la grijile care-l copleşeau. Preotul 
creştin, Tsukku-san, călătorind cu Zataki, proaspătul regent, nu 
prevestea nimic altceva decât necazuri. Cântărise fiecare cale 
de scăpare, fiecare posibilitate de retragere şi atac pe care un 
om şi le putea închipui, iar răspunsul fusese mereu aceleaşi: 
dacă lIshido se mişcă repede, sunt pierdut. 

Trebuie să câştig timp. Dar cum? 


Dacă aş fi Ishido, aş începe acum, înainte de oprirea ploilor. 
Aş pune oamenii pe picior de luptă, aşa cum am făcut eu şi 
Taiko, ca să distrugem, clanul Beppu. Acelaşi plan va reuşi 
întotdeauna - e atât de simplu. Ishido nu poate fi atât de nerod 
ca să nu vadă că singura cale de a apăra Kwanto este să 
stăpâneşti Osaka şi toate ţinuturile dintre Yedo şi Osaka. Atâta 
timp cât Osaka e a duşmanului, Kwanto e în primejdie. Taik5 o 
ştia, de ce altfel să mi-o fi dat mie? Fără Kyama, Onoshi şi 
preoţii barbari... 

Cu un efort Toranaga puse ziua de mâine în 
compartimentul ei şi se concentră total asupra acestei sume 
imposibile de bani. 

— Trei mii de koku? Nici nu poate fi vorba. 

— Sunt de aceeaşi părere, Alteță. Aveţi dreptate. Este doar 
greşeala mea. Am crezut că chiar şi cinci sute e prea mult, dar 
femeia Gyoko n-a vrut să lase. Este, totuşi, şi o concesie. 

— Care? 

— Gyoko a cerut onoarea de a reduce din preţ la două mii 
cinci sute de koku dacă ia-ţi face cinstea de a o primi personal 
pentru un ceas. 

— O mama-san ar da de la ea cinci sute de koku, doar 
să-mi vorbească? 

— Da, Alteță. 

— De ce? întrebă bănuitor. 

— Mi-a spus motivul, Alteță, dar cu umilinţă a cerut ca săi 
se îngăduie să vi-l explice ea însăşi. Cred că propunerea ei v-ar 
putea interesa, Alteță. Şi cinci sute de koku... ar fi o economie. 
Mă simt ruşinată că n-am putut să fac o înţelegere mai bună, 
chiar dacă Kiku-san este de primă clasă şi merită pe deplin 
acest rang. Ştiu că v-am înşelat aşteptările. 

— Aşa-i, spuse acru Toranaga. Chiar şi o mie de koku ar fi 
prea mult. Aici e Izu, nu Kyoto. 

— Aveţi dreptate, Alteță. Am spus femeii că preţul e 
nemaiauzit şi că nu-i cu putinţă să-l încuviinţez doar eu însămi. 
Chiar dacă mi-aţi dat mie poruncă directă să închei tocmeala 
noaptea trecută. Sper că-mi veţi ierta nesupunerea, dar i-am 
spus că va trebui mai întâi să mă consult cu doamna Kasigi, 
mama lui Omi-san, care-i cea mai în vârstă doamnă de aici, 
pentru a confirma înţelegerea. 

Toranaga se lumină la faţă, uitându-şi de celelalte griji. 


— Ah, deci înţelegerea este şi nu prea este încheiată? 

— Da, Alteță, nimic nu este hotărât până când nu mă pot 
consulta cu doamna. Am spus că o să dau un răspuns azi, la 
amiază. Vă rog, iertaţi-mi nesupunerea. 

— Trebuia să închei înţelegerea aşa cum am poruncit! 

Toranaga era în taină încântat că Mariko îi dăduse atât de 
înţelept posibilitatea să încuviinţeze, sau nu, fără să-şi piardă 
cinstea. Ar fi fost de neconceput ca el personal să se tocmească, 
când era vorba de o simplă problemă de bani. Dar, oh ko, trei 
mii de koku! 

— Spui că contractul fetei merită atât orez cât să hrănească 
o mie de familii timp de trei ani? 

— Merită fiecare boabă de orez, dacă e dată bărbatului 
potrivit. 

— Oh? Spune-mi despre ea şi ce s-a întâmplat. 

Ea îi spuse totul, afară de sentimentele ei faţă de Anjin-san 
şi profunzimea sentimentelor lui faţă de ea, sau despre oferta lui 
Kiku. 

— Bun, foarte bine. Asta a fost înţelept, spuse Toranaga. 
Trebuie să-i fi dăruit multă plăcere ca să-l aştepte aşa la poartă, 
de prima dată. 

Aproape întreg Anjiro aşteptase acest moment, să vadă 
cum se vor purta cei doi, barbarul şi curtezana de prima clasă. 

— Da, cei trei koku investiţi au meritat din plin. Faima lui o 
să se răspândească pretutindeni acum. 

— Da, încuviinţă Mariko, mai mult decât mândră de 
succesul lui Blackthorne. Ea e o doamnă deosebită, Alteță. 

Toranaga era intrigat de încrederea lui Mariko în 
înţelegerea ei. Dar cinci sute de koku pentru contract ar fi fost 
mai mult decât cinstit. Cinci sute de koku era mai mult decât 
strângea o mama-san într-o viaţă, încât ca una dintre ele să se 
gândească doar să dea de la ea cinci sute... 

— Merită fiecare bob, spui? Îmi vine greu să cred asta. 

— Dată bărbatului potrivit, Alteță. Eu aşa cred. Dar nu aş 
putea hotărî cine să fie acel bărbat. 

Se auzi o bătaie în uşă. 

— Da? 

— Anjin-san este la poarta principală, Alteță. 

— Adu-l aici. 

— Da, Alteță. 


Toranaga îşi făcu vânt cu evantaiul. O privise pe ascuns pe 
Mariko-san şi zărise lumina fugară de pe faţa ei. Dinadins nu o 
prevenise că trimisese după el. 

Ce-i de făcut? Tot ce fusese plănuit stătea în picioare, dar 
acum am nevoie de Buntaro, de Anjin-san şi de Omi-san, mai 
mult ca niciodată. Şi foarte mult de Mariko. 

— Bună dimineaţa, Toranaga-sama. 

Întoarse plecăciunea lui Blackthorne şi băgă de seamă 
căldura bruscă ce-l învăluise când bărbatul o zări pe Mariko. 
Urmară saluturile cerute de politeţe, apoi spuse: 

— Mariko-san, spune-i că trebuie să plece împreună cu 
mine în zori - şi dumneata la fel. Dumneata vei continua drumul 
până la Osaka. 

O străbătu un fior. 

— Da, Alteță. 

— Eu, Osaka, Toranaga-sama? 

— Nu, Anjin-san. Mariko-san, spune-i că mă duc la izvoarele 
Shuzenji pentru o zi sau două. Mă veţi însoţi până acolo. Tu vei 
continua drumul către Osaka. El va călători cu tine până la 
hotar, apoi se va duce singur la Yedo. 

Îi privi cu atenţie în timp ce Blackthorne îi vorbea grăbit şi 
insistent. 

— Îmi pare rău, Toranaga-sama, dar Anjin-san întreabă, cu 
umilinţă, dacă mă poate împrumuta pentru încă câteva zile. El 
zice, vă rog să mă iertaţi, că prezenţa mea alături de el va grăbi 
foarte mult lucrurile legate de corabia sa. Apoi, dacă vă face 
plăcere, el va lua deîndată una dintre corăbiile voastre de 
coastă şi mă va duce la Osaka, ducându-se mai departe la 
Nagasaki, el însuşi. El zice că asta ar putea câştiga timp. 

— N-am hotărât încă nimic despre corabia lui, sau despre 
echipaj, s-ar putea să nu fie nevoie să se ducă la Nagasaki. 
Explică-i asta, foarte limpede. Nu, nu s-a hotărât nimic, dar o să 
mă gândesc la cererea lui, în ceea ce te priveşte. O să primeşti 
hotărârea mea mâine. Acum puteţi pleca... Oh, da. Incă ceva, 
Mariko-san. Spune-i că vreau genealogia lui. Poate s-o scrie şi o 
s-o traduci, întărindu-i corectitudinea. 

— Da, Alteță. O vreţi acum? 

— Nu. Până ajunge la Yedo, e destul timp. 

Mariko îi explică lui Blackthorne. 

— De ce vrea asta? întrebă. 


Mariko îl privi uimită. 

— Bineînţeles că toţi samuraii trebuie să aibă naşterea şi 
moartea înregistrate, Anjin-san, ca şi domeniile şi feudele lor. 
Cum altfel poate un stăpân să ţină socoteala tuturor? Nu e la fel 
şi în ţara dumitale? Aici, prin lege, toţi cetăţenii sunt trecuţi în 
registre oficiale. Chiar şi eta. Naşterea, moartea, căsătoria. 
Fiecare cătun sau sat, sau stradă din oraş îşi are sulul său 
oficial. Cum altfel poţi fi sigur când şi cui aparţii? 

— Noi nu scriem asta. Nu întotdeauna. Şi nu oficial. Toţi 
sunt înregistraţi? Toţi? Fiecare? 

— Oh, da, Anjin-san. Chiar şi eta. E important, neh? Apoi 
nimeni nu poate pretinde să fie ceea ce nu este şi rău-făcătorii 
pot fi prinşi mai uşor, iar bărbaţii şi femeile, sau părinţii, nu pot 
să înşele în căsătorii, neh? 

Blackthorne puse deoparte aceasta, pentru a cugeta asupra 
ei mai târziu şi mai jucă încă o carte în jocul pe care îl începuse 
cu Toranaga şi pe care spera că-l va duce la scufundarea 
Corabiei Negre. Mariko îl ascultă atentă, întrebă ceva, apoi se 
întoarse spre Toranaga. 

— Alteță, Anjin-san îţi mulţumeşte pentru favorurile şi 
numeroasele voastre daruri. El întreabă dacă aţi putea să-l 
onoraţi alegându-i pe cei două sute de vasali pentru el? El spune 
că îndrumarea voastră în această privinţă ar merita oricât. 

— Merită o mie de koku? întrebă Toranaga deîndată. 

Văzu surpriza pe chipul ei şi al lui Anjin-san. 

Mă bucur că încă pot vedea prin tine, Anjin-san, cu toată 
spoiala ta de civilizaţie, îşi spuse. Dacă mi-ar fi plăcut să pariez, 
aş zice că asta n-a fost ideea ta, să ceri sprijinul meu. 

"Hai", îl auzi pe Blackthorne spunând. 

— Bun, răspunse el scurt. De vreme ce Anjin-san e atât de 
generos, primesc oferta lui. O mie de koku. Asta o să ajute alţi 
samurai la nevoie. Spune-i că oamenii lui îl vor aştepta în Yedo. 
Ne vedem mâine în zori, Anjin-san. 

— Da, mulţumesc, Toranaga-sama. 

— Mariko-san, vorbeşte cu doamna Kasigi deîndată. De 
vreme ce încuviinţezi suma, îmi închipui că şi ea va fi de acord 
cu înţelegerea, oricât de neruşinată pare, deşi eu cred că va 
avea nevoie de timp până mâine în zori, ca să cugete asupra 
unei astfel de sume. Trimite un slujitor să-i poruncească femeii 
Gyoko să fie aici la apusul soarelui. Poate să aducă şi curtezana 


cu ea. Kiku-san poate să cânte în timp ce vorbim, neh? 
li lăsă să plece încântat că economisise o mie cinci sute de 
koku. Oamenii sunt atât de extravaganţi, îşi spuse nevinovat. 


KKK 


— O să-mi rămână destul ca să-mi găsesc echipajul? spuse 
Blackthorne. 

— Oh, da, Anjin-san, dar el încă nu a încuviinţat plecarea 
dumitale la Nagasaki, spuse Mariko. Cinci sute de koku ar fi mai 
mult decât deajuns ca să trăieşti un an. Şi ceilalţi cinci sute au 
să-ţi aducă aproape o sută şi optzeci de kobani în aur ca să 
cumperi marinari. Este o sumă mare de bani. 

Fujiko se ridică cu greutate şi-i vorbi lui Mariko. 

— Concubina dumitale spune că nu trebuie să-ţi faci griji, 
Anjin-san. Poate să-ţi dea scrisori de credit către anumiţi 
cămătari, care o să-ţi dea tot ceea ce-ţi trebuie. O să aranjeze 
ea totul. 

— Da, dar nu trebuie să-mi plătesc suita? Cum plătesc 
pentru casă, Fujiko-san? Pentru locuinţă? 

Mariko era uluită. 

— Te rog, îmi pare rău, dar asta, desigur, nu este grija 
dumitale. Concubina dumitale ţi-a spus că se va îngriji de toate. 
Ea... 

Fujiko o întrerupse şi cele două femei vorbiră un timp. 

— Ah, so desu, Fujiko-san! Mariko se întoarse către 
Blackthorne. Ea spune că dumneata nu trebuie să pierzi timp 
gândindu-te la asta. Ea te roagă să-ţi foloseşti timpul, 
gândindu-te doar la problemele seniorului Toranaga. Ea are 
banii ei, pe care îi poate folosi, dacă are nevoie. 

Blackthorne clipi nedumerit. 

— O să-mi împrumute din banii ei? 

— Oh, nu, Anjin-san. Desigur că o să ţi-i dea, dacă vei avea 
nevoie, Anjin-san. Nu uita că asta e o problemă doar pentru anul 
acesta, îi explică Mariko. Anul viitor eşti bogat, Anjin-san. Cât 
despre suita dumitale, timp de un an ei primesc fiecare câte doi 
koku. Nu uita că Toranaga-sama îţi dă toate armele şi caii 
pentru ei, iar doi koku e de-ajuns să-i hrănească pe ei, caii lor şi 
familiile. Şi nu uita, de asemenea că i-ai dat seniorului Toranaga 
jumătate din venitul dumitale pe un an, ca să te asiguri că vor fi 


aleşi de el, personal. Asta este o onoare copleşitoare, Anjin-san. 
Nu crezi? 

— Oh, desigur. 

— Fujiko-san e de acord din toată inima. Ai fost foarte 
iscusit să gândeşti aşa. 

— Mulţumesc. 

Blackthorne îngădui ca o parte a plăcerii pe care o resimțea 
să se vadă. Incepi din nou să gândeşti şi începi să gândeşti ca 
ei, îşi spuse fericit. Da, a fost deştept din partea ta să ţi-l alături 
pe Toranaga. Acum vei avea cei mai buni oameni şi n-ai fi putut 
s-o faci singur. Ce înseamnă o mie de koku faţă de Corabia 
Neagră? Aşa că încă unul din lucrurile pe care le-a spus Mariko 
s-a adeverit. Că una dintre slăbiciunile lui Toranaga e aceea că e 


zgârcit. Desigur, n:a spus-o direct. Doar că Toranaga şi-a sporit 
bogăţia mai mult decât oricare alt daimyo din împărăție. Asta, 
adăugată la propriile observaţii - că Toranaga se îmbracă la fel 
de simplu precum mănâncă, iar felul său de viaţă e puţin diferit 
de acela al unui samurai obişnuit -, îi mai dăduse o cheie ca să 
deschidă poarta Toranaga. 

Mulţumesc Doamne, pentru Mariko şi pentru fratele 
Domingo. 

Amintirile îl duseră înapoi către închisoare şi se gândi cât 
de aproape fusese atunci de moarte şi cât de aproape era acum, 
chiar cu toate onorurile sale. Ce dă Toranaga tot el poate să ia 
înapoi. Crezi că e prietenul tău, dar dacă a fost în stare să-şi 
ucidă soţia şi copilul, cât crezi că preţuieşte prietenia sau viaţa 
ta? Nu, îşi spuse Blackthorne, reînnoindu-şi jurământul, asta 
este karma. Nu pot face nimic împotriva ei şi am trăit cu 
moartea în preajma mea toată viaţa, aşa că nu-i ceva nou. Imi 
voi păstra karma în toată frumuseţea ei. Accept karma în toată 
măreţia ei. Mă încred în karma ca să mă treacă prin următoarele 
şase luni. Apoi, anul viitor pe vremea asta, am să plutesc prin 
Strâmtoarea Magellan către turnul Londrei, departe de puterea 
lui. 

Fujiko vorbea. El o privi. Bandajele erau încă albe. Ea zăcea 
suferind pe aşternuturi, iar o slujnică îi făcea vânt cu evantaiul. 

— O să se-ngrijească de tot ce trebuie până în zori, 
Anjin-san, spuse Mariko. Concubina dumitale îţi propune să iei 
doi cai şi un cal de povară. Un servitor şi o slujnică... 

— Un slujitor va fi de ajuns. 


— Îmi pare rău, dar slujnica trebuie să te servească şi 
desigur un bucătar şi un ajutor de bucătar. 

— N-or să fie bucătării pe care noi - eu să le pot folosi? 

— Oh, ba da, dar tot trebuie să ai propriul dumitale bucătar, 
Anjin-san. Eşti hatamoto. 

Ştia că n-avea rost să o contrazică. 

— Las totul în grija dumitale. 

— Oh, asta e foarte înţelept din partea dumitale, Anjin-san. 
Foarte înţelept. Acum trebuie să plec şi să împachetez, te rog, 
iartă-mă. 

Mariko plecă mulţumită. Nu vorbiseră prea mult, doar puţin 
în latină, deajuns ca fiecare dintre ei să ştie că noaptea 
fermecată nu se sfirşise şi că nu se putea, asemeni celeilalte 
nopţi, vorbi despre ea. Dar avea să trăiască în amintirea lor 
pentru totdeauna. 

— Tu. 

— Tu. 

— Am fost atât de mândră când am auzit că a stat la poartă 
atât de mult timp. Onoarea ta este acum nemăsurată, Anjin-san. 

— Pentru o clipă aproape că am uitat ce mi-ai spus. Fără să 
vreau am fost la un pas de a o săruta în public. 

— Oh ko, Anjin-san. Asta ar fi fost îngrozitor! 

— Oh ko, tu ai dreptate. Dacă nu erai tu, mi-aş fi pierdut 
cinstea, aş fi fost o râmă zvâărcolindu-se în ţărână. 

— In loc de asta eşti mare şi faimos şi bărbăţia ta, 
neîndoielnică. Ţi-a plăcut vreunul dintre acele curioase obiecte? 
— Ah, frumoasă doamnă, în ţara mea, avem un obicei 
străvechi. Un bărbat nu discută obiceiurile intime ale unei 

doamne, cu altă doamnă. 

— Şi noi avem acelaşi obicei, dar eu te-am întrebat dacă 
ţi-a plăcut, nu dacă l-ai folosit. Da, şi ne ţinem la fel de mult de 
acest obicei. Mă bucur că seara a fost pe placul tău. 

Zâmbetul ei era cald. 

— Să fii japonez în Japonia e înţelept, neh? 

— Nu pot să-ţi mulţumesc îndeajuns pentru cele ce m-ai 
învăţat, pentru că m-ai îndrumat, pntru că mi-ai deschis ochii. 

Era gata să spună, "pentru că mă iubeşti". În loc de asta, 
spuse: 

— Pentru că exişti. 

— Nu am făcut nimic. Tu eşti tu însuţi. 


— Îţi mulţumesc pentru tot - şi pentru darul tău. 

— Mă bucur că ţi-a plăcut atât. 

— Imi pare rău că plăcerea ta nu a fost de aceeaşi măsură. 
Sunt atât de bucuros că ţi s-a poruncit să mergi la Shuzenji, dar 
de ce la Osaka? 

— Oh, nu mi s-a poruncit să merg la Osaka. Seniorul 
Toranaga îmi îngăduie să mă duc. Avem acolo proprietăţi şi 
probleme de familie de care trebuie să mă îngrijesc. De 
asemenea, fiul meu este acum acolo. Apoi, pot să duc mesaje 
tainice lui Kiritsubo-san şi doamnei Sazuko. 

— Nu e primejdios? Adu-ţi aminte ce mi-ai spus: vine 
războiul şi Ishido este duşmanul. Nu spune şi seniorul Toranaga 
la fel? 

— Da, dar încă nu este război, Anjin-san. Şi samuraii nu se 
războiesc cu femeile lor, dacă femeile nu se războiesc cu ei. 

— Dar tu? Cum a fost pe podul de la Osaka de peste 
mlaştină? N-ai mers cu mine ca să-l păcăleşti pe Ishido? El m-ar 
fi ucis. Şi aminteşte-ţi sabia ta în lupta de pe corabie. 

— Ah, asta a fost doar ca să apăr viaţa seniorului meu. Şi 
viaţa mea, când a fost ameninţată. Era datoria mea, Anjin-san, 
nimic mai mult. Nu e nici un pericol pentru mine. Am fost 
doamnă de onoare a doamnei Yodoko, văduva lui Taiko, chiar şi 
a doamnei Ochiba, mama Moştenitorului. Sunt onorată cu 
prietenia lor, sunt în siguranţă. De asta îmi îngăduie să plec 
Toranaga-sama. Dar pentru tine în Osaka nu există loc sigur, 
pentru că l-ai ajutat pe seniprul Toranaga să scape şi pentru 
ceea ce i s-a făcut seniorului Ishido. Aşa că tu nu trebuie 
niciodată să ajungi acolo. Nagasaki va fi mai sigur pentru tine. 

— Atunci a încuviinţat plecarea mea? 

— Nu, nu încă. Dar când o s-o facă va fi un lucru sigur. Are 
puterea în Nagasaki. 

Vroi să întrebe: "mai mare decât a iezuiţilor?", dar în loc de 
asta spuse doar: 

— Mă rog ca seniorul Toranaga să poruncească să mergi cu 
corabia la Osaka. O văzu tremurând uşor. Ce te îngrijorează? 

— Nimic, doar că... marea nu-mi place. 

— O să dea porunca asta? 

— Nu ştiu. 

Ea trecu din nou la limba portugheză şi la micile ironii. 

— Dar pentru sănătatea dumitale ar trebui s-o aducem pe 


Kiku-san cu noi, neh? În noaptea asta te întorci în camera ei 
purpurie? 

Râse împreună cu ea. 

— Ar fi minunat, deşi... 

Apoi se opri, căci îşi amintise limpede privirea lui Omi. 

— Ştii, Mariko-san, când am fost la poartă, sunt sigur că 
l-am văzut pe Omi-san privind-o într-un fel foarte special, ca un 
iubit, un iubit gelos. N-am ştiu că sunt iubiţi. 

— Înţeleg că e unul dintre clienţii ei, un client favorit, da. 
Dar de ce te-ai gândit la asta? 

— Pentru că a fost o privire foarte specială, foarte specială. 

— Nu are nici un drept special asupra ei, Anjin-san. E o 
curtezană de primă clasă. E liberă să accepte sau să respingă pe 
cine-i place. 

— Dacă am fi în Europa şi aş împărţi perna cu fata asta, 
înţelegi Mariko-san? 

— Cred că înţeleg, Anjin-san. Dar de ce ar fi asta grija 
dumitale? Nu eşti în Europa, Anjin-san. Şi nu are nici o putere 
oficială asupra ei. Dacă vrea să te accepte pe dumneata şi pe el, 
sau chiar să te respingă pe dumneata sau să-l respingă pe el, ce 
are asta de-a face cu orice altceva? 

— Îmi pare că este iubitul ei, în sensul nostru al cuvântului. 
Asta are de-a face, neh? 

— Dar ce are asta de-a face cu profesia ei? Ori cu împărţitul 
pernei? 

În cele din urmă el îi mulţumi ei din nou şi lăsă lucrurile aşa, 
dar capul şi inima lui îi spuneau să se ferească. 

Nu-i atât de simplu precum crezi, Mariko-san. Nici chiar aici. 
Omi o crede pe Kiku-san mai mult decât deosebită, chiar dacă 
ea nu simte la fel. Aş vrea să fi ştiut că e iubitul ei. Mi-ar place 
să-l am pe Omi ca prieten decât ca duşman. Ar putea Mariko să 
aibă din nou dreptate? Că împărţitul pernei nu are nimic de-a 
face cu dragostea, pentru ei? 

Doamne ajută! Sunt atât de încurcat. O parte oriental, o 
parte european. Trebuie să mă port ca ei şi să gândesc ca ei ca 
să rămân în viaţă. Şi multe din cele în care ei cred sunt mult mai 
bune decât felul nostru şi asta este foarte tentant, să doreşti să 
devii unul dintre-ai lor, pe de-a-ntregul. Şi totuşi... casa este 
acolo, dincolo de mare, unde s-au născut strămoşii mei, unde 
trăieşte familia mea, Felicity şi Tudor şi Elizabeth, neh? 


— Anjin-san? 

— Da, Fujiko-san. 

— Te rog, nu-ţi face griji în privinţa banilor. Nu pot să-mi 
îngădui să te văd îngrijorat. Imi pare rău că nu pot să merg la 
Yedo cu dumneata. 

— Curând vedem în Yedo, neh? 

— Da. Doctorul spune că mă vindec bine şi mama lui Omi e 
de aceeaşi părere. 

— Când doctor aici? 

— La apus. Imi pare rău că nu pot să vin cu dumneata 
mâine. Te rog, iartă-mă. 

El se gândi din nou la obligaţiile ei de concubină. Apoi puse 
gândul acesta înapoi în compartimentul său şi un altul ieşi în 
faţă. Cântări această idee şi o găsi minunată şi foarte urgentă. 

— Acum plec. Întorc repede. Dumneata odihneşti. Înţelegi? 

— Da. Te rog să mă ierţi pentru că nu mă ridic şi pentru... 
Îmi pare rău. 

El o părăsi şi trecu în camera lui. Luă un pistol din 
ascunzătoare, verifică cremenea şi îl băgă sub chimonou. Apoi 
se îndreptă singur către casa lui Omi. Omi nu era acolo. Midori îl 
primi binevoitoare şi îi oferi ceai, pe care el îl refuză politicos. 
Fiul ei de doi ani era în braţele ei. Ea spuse: "Îmi pare rău, dar 
Omi se va reîntoarce curând. Ar vrea Anjin-san să aştepte?" 
Părea relaxată, deşi politicoasă şi plină de grijă. Din nou el 
refuză şi mulţumi spunând că se va întoarce mai târziu, apoi 
cobori la propria casă. 

Sătenii curăţaseră deja grădina, pregătindu-se să 
reconstruiască totul. Nimic nu putuse fi salvat din foc, afară doar 
de vasele de gătit. Fujiko nu i-ar fi spus costul reconstrucției. Era 
foarte ieftin, spusese. Te rog nu te îngriji de asta. 

— Karma, Anjin-sama, spusese unul dintre săteni. 

— Da. 

— Ce se putea face? Nu vă faceţi griji, casa voastră va fi în 
curând gata. Mai bună ca înainte. 

Blackthorne îl văzu pe Omi urcând la deal, ţeapăn şi 
încordat. Se duse să-l întâlnească. Când Omi îl văzu, păru să-şi 
piardă o parte din supărare. 

— Ah, Anjin-san, spuse prieteneşte, am auzit că pleci şi 
dumneata cu Toranaga în zori. Foarte bine, putem călări 
împreună. 


În ciuda prieteniei lui Omi, Blackthorne era foarte atent. 

— Ascultă, Omi-san, acum eu mă duc acolo. Şi arătă către 
platou. Te rog, dumneata mergi cu mine, da? 

— Astăzi nu sunt pregătiţi soldaţii. 

— Înţeleg. Te rog, dumneata mergi cu mine, da? 

Omi văzu că mâna lui Blackthorne era pe mânerul sabiei 
sale lungi în felul obişnuit, echilibrând-o, apoi privirea sa atentă 
zări umflătura de sub brâu şi înţelese deîndată după forma care 
se vedea în parte că era un pistol ascuns. 

— Când unui bărbat i se îngăduie să poarte două săbii ar 
trebui să fie în stare să le şi folosească, nu doar să le poarte, 
neh? întrebă el ironic. 

— Poftim? Nu înţeleg. 

Omi o spuse din nou, mai simplu. 

— Ah, înţeleg. Da, ar fi bine. Da. 

— Seniorul Yabu spune - acum că eşti pe de-a-ntregul 
samurai - că ar trebui să înveţi multe din cele pe care noi le ştim 
deja. Cum să fii secondant la seppuku, de exemplu, chiar să te 
pregăteşti pentru propriul seppuku, aşa cum suntem cu toţii 
obligaţi. Da, Anjin-san. Ar trebui să înveţi să foloseşti săbiile. 
Foarte folositor pentru un samurai să ştie cum să folosească şi 
să-şi cinstească sabia, neh? 

Blackthorne înţelesese doar jumătate din cuvinte, dar ştia 
ce spunea Omi. De fapt, se corectă el, neliniştit, ştiu ce 
înseamnă cuvintele. 

— Da, adevărat. Important, spuse el. Te rog, într-o zi 
dumneata învăţăm - te rog să mă ierţi - poate dumneata înveţi 
la mine. Te rog! Eu onorat. 

— Da, mi-ar place să te învăţ, Anjin-san. 

Blackthorne simţi că fierbe la auzul amenințării din vocea 
lui Omi. Fii atent, se certă singur. Nu începe să-ţi închipui 
lucruri. 

— Mulţumesc. Acum mergem acolo. Te rog. Puțin timp. 
Mergi împreună, da? 

— Foarte bine, Anjin-san, dar o să călărim. Vin imediat. 

Omi urcă dealul, intrând în curtea sa. Blackthorne porunci 
unui servitor să-i înşeueze calul şi încălecă greoi pe partea 
dreaptă, aşa cum era obiceiul în Japonia şi China. Nu cred să 
iasă mare lucru din asta, dacă-l las să mă înveţe lupta cu sabia, 
îşi spuse, mâna dreaptă pipăind pistolul ascuns, simțind căldura 


lui liniştitoare. Încrederea îi dispăru când Omi apăru însoţit de 
patru samurai călări. 

Galopară împreună pe drumul către platou. Trecură pe 
lângă mai multe companii de samurai înarmaţi până în dinţi, cu 
tot echipamentul pe ei, însoţiţi de ofiţeri şi cu fanioanele 
suliţelor fluturând. Când ajunseră pe creastă, văzură că întregul 
regiment de muschete ieşea din tabără în ordine de marş, 
fiecare om alături de calul său şi un convoi de bagaje in urma 
lor, cu Yabu, Naga şi ofiţerii în căruţe. Ploaia începu să cadă, 
deasă. 

— Toate trupele pleacă? întrebă Blackthorne tulburat şi 
trase de frâu. Mergi Shuzenji cu Toranaga-sama, Omi-san? 

— Nu ştiu. 

Instinctul de conservare al lui Blackthorne îl preveni să nu 
mai pună întrebări. Dar una totuşi avea nevoie de răspuns. 

— Şi Buntaro-sama? El cu noi, mâine, Omi-san? 

— Nu, el a plecat deja. În dimineaţa asta a fost în piaţă, 
când ai plecat de la Casa de Ceai. Nu l-ai văzut lângă Casa de 
Ceai? 

Blackthorne nu putu să citească nimic pe faţa lui Omi. 

— Nu, nu văzut. Îmi pare rău. El merge Shuzeniji la fel? 

— Cred că da, nu sunt sigur. 

Ploaia picura de pe pălăria conică a lui Omi, legată pe sub 
bărbie. Ochii îi erau aproape ascunşi. 

— Acum, de ce m-ai chemat să vin până aici cu dumneata? 

— Arăt loc, cum am spus. 

Mai înainte ca Omi să mai poată spune ceva, Blackthorne 
îşi împinse calul înainte. Cu simţul său de marinar luase repere 
exacte din memorie şi ajunse repede în locul potrivit, deasupra 
crăpăturii. Descălecă şi îl chemă pe Omi. 

— Te rog. 

— Ce este, eh? 

Vocea lui Omi era iritată. 

— Te rog, aici, Omi-san, singur. 

Omi îşi îndepărtă gărzile şi îşi aduse calul până ajunse 
deasupra lui Blackthorne. 

— Nan desu ka? întrebă cu mâna strânsă grăitor pe sabie. 

— Locul ăsta, Toranaga-sama... Blackthorne nu putea să-şi 
găsească cuvintele aşa că explică în parte cu mâinile. Inţelegi? 

— Aici l-ai scos din pământ, neh? Şi? 


Blackthorne privi la el şi apoi cu multă atenţie în jos la 
sabie, apoi privi din nou la el fără să spună nimic. Îşi şterse 
ploaia de pe faţă. 

— Nan desu ka? repetă Omi şi mai nemulţumit. 

Însă Blackthorne tot nu-i răspunse. Omi privi în jos la 
crăpătură şi din nou la faţa lui Blackthorne. Apoi ochii săi se 
luminară. 

— Ah, so desu! Wakarimasu! 

Omi se gândi o clipă, apoi strigă după unul dintre străjeri. 

— Aduce-ţi-l pe Mura aici, deîndată, cu douăzeci de oameni 
şi lopeţi. 

Samuraiul porni în galop. Omi îi trimise pe ceilalţi înapoi în 
sat, apoi descălecă şi rămase lângă Blackthorne. 

— Da, Anjin-san, spuse el. E un gând bun. 

— Gând? Ce gând? întrebă Blackthorne nevinovat. Arătat 
doar loc. Crezut dumneata vrei ştiut loc, neh? Îmi pare rău, nu 
înţeleg. 

— Toranaga-sama şi-a pierdut aici săbiile, spuse Omi. Săbii 
foarte preţioase. Va fi mulţumit să le primească înapoi. Foarte 
fericit, neh? 

— Ah, so desu. Nu gând al meu, Omi-san, spuse 
Blackthorne. Omi-san gând. 

— Desigur, mulţumesc, Anjin-san. Eşti un prieten bun şi 
gândeşti repede. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta eu însumi. 
Da, eşti un prieten bun şi toţi avem nevoie de prieteni în lunile 
următoare. Războiul e acum aproape, fie că vrem, fie că nu. 

— Poftim? Imi pare rău, nu înţeleg, vorbeşti prea repede. Te 
rog iartă. 

— Bucuros că suntem prieteni, dumneata şi cu mine, 
înţelegi? 

— Hai. Ai spus război - război acum? 

— Curând. Ce putem face? Nimic. Toranaga-sama îl va 
învinge pe Ishido şi pe trădătorii lui. Asta-i adevărul, nu-ţi face 
griji, înţelegi? 

— Înţeleg. Eu pleacă acum, casa mea. E bine? 

— Da. Ne vedem în zori. Din nou îţi mulţumesc. 

Blackthorne dădu din cap, dar nu plecă. 

— E drăguță, neh? 

— Cine? 

— Kiku-san. 


Picioarele lui Blackthorne erau uşor depărtate şi era 
pregătit să sară înapoi, să scoată pistolul, să ochească şi să 
tragă. Îşi aminti limpede mişcarea neînchipuit de iute şi fără 
efort pe care o făcuse Omi ca să-l decapiteze pe primul ţăran, 
cu mult timp în urmă şi era pregătit, pe cât se putea. Se gândi 
că singura lui garanţie era să grăbească lucrurile în privinţa lui 
Kiku. Omi n-ar face-o niciodată. Omi ar fi socotit o asemenea 
lipsă de bunăcuviinţă de neînchipuit şi, ruşinat de propria lui 
slăbiciune, Omi, îşi va ascunde gelozia foarte nejaponeză, 
într-un compartiment secret. Şi pentru că era atât de străină şi 
de ruşinoasă, gelozia asta va dospi până când, într-un moment 
în care toţi s-ar fi aşteptat mai puţin, Omi va exploda orbeşte şi 
sălbatic. 

— Kiku-san? spuse Omi. 

— Hai. 

Blackthorne putea să priceapă că Omi era zguduit. Totuşi, 
era bucuros că alesese momentul şi locul. 

— E drăguță, neh? Drăguţă? 

— Hai. 

Ploaia se îndesi. Picături grele izbeau noroiul. Caii lor se 
scuturară nemulţumiţi. Amândoi bărbaţii erau uzi până la piele, 
dar ploaia era caldă. 

— Da, spuse Omi-san. Kiku-san e foarte drăguță. 

Şi urmă un torent de cuvinte pe care Blackthorne nu-l putu 
prinde. 

— Nu cuvinte destule acum, Omi-san. Nu destul vorbit 
limpede acum, spuse Blackthorne. Mai târziu da, nu acum, 
înţelegi? 

Omi părea să nu audă. Apoi spuse. 

— E destul timp, Anjin-san. Destul timp să vorbim, să 
vorbim şi despre ea, despre dumneata şi despre mine, despre 
karma. Dar aşa-i, nu e vremea acum, neh? 

— Gândesc, înţeleg. Da. leri nu ştiut Omi-san şi Kiku-san 
buni prieteni, spuse Blackthorne, continuând atacul. 

— Ea nu e proprietatea mea. 

— Acum ştiu tu şi ea foarte prieteni. Acum... 

— Acum pleacă. Discuţia asta este terminată. Femeia nu e 
nimic, nimic. 

Încăpăţânat, Blackthorne rămase unde era. 

— Data viitoare eu... 


— Această discuţie s-a încheiat. N-ai auzit? Terminat. 

— /y6, Iy6, pentru Dumnezeu! 

Mâna lui Omi se îndreptă către sabie. Blackthorne sări 
înapoi doi paşi, fără să-şi dea seama, dar Omi nu trase sabia şi 
Blackthorne nu trase pistolul. Amândoi bărbaţii erau gata, deşi 
nici unul nu dorea să înceapă. 

— Ce vroiai să spui, Anjin-san? 

— Data viitoare... Mai întâi întreb despre Kiku-san. Dacă 
Omi-san spune da - da, dacă nu - nu. Inţelegi? Prieten la 
prieten, neh? 

Omi eliberă uşor mânerul săbiei. 

— Îţi repet, nu e proprietatea mea. Îţi mulţumesc că mi-ai 
arătat locul acesta, Anjin-san. La revedere. 

— Prieten? 

— Desigur. 

Omi merse până la calul lui Blackthorne şi îl ţinu de frâu. 
Blackthorne sări în şa. Privi de sus la Omi. Ştia că, dacă ar fi 
putut, i-ar fi zburat capul samuraiului chiar atunci. Ar fi fost cel 
mai sigur lucru. 

— La revedere, Omi-san. Şi mulţumesc. 

— La revedere, Anjin-san. 

Omi îl privi pe Blackthorne, îndepărtându-se călare şi nu se 
întoarse până când nu trecu peste culme. Însemnă locul exact 
din prăpastie cu câteva pietre şi apoi, răscolit, se aşeză pe 
călcâie să aştepte, fără să bage în seamă potopul care se 
revărsa de sus. 

În curând, Mura şi ţăranii sosiră, acoperiţi de noroi. 

— Toranaga-sama a căzut în această crăpătură chiar în 
locul asta, Mura. Săbiile lui sunt îngropate aici. Adu-mi-le înainte 
de asfinţit. 

— Da, Omi-san. 

— Dacă ai fi avut ceva creier, dacă te-ar fi frământat grija 
pentru seniorul tău, ai fi făcut-o deja. 

— Vă rog să-mi iertaţi prostia. 

Omi se depărtă călare. Îl priviră o clipă, apoi se răspândiră 
în cerc în jurul pietrelor şi începură să sape. Mura îşi cobori 
vocea. 

— Uo, tu ai să pleci cu convoiul de bagaje. 

— Da, Mura-san, dar cum? 

— Am să te dăruiesc lui Anjin-san. El n-o să înţeleagă. 


— Dar concubina lui, oh ko, ea da. 

— Ea nu merge cu el. Am aflat că arsurile ei sunt grave. O 
să meargă cu corabia până la Yedo, mai târziu. Ştii ce-ai de 
făcut? 

— Să-l caut pe sfântul părinte, să rămân cu el între patru 
ochi, să răspund la toate întrebările. 

— Da. 

Mura se relaxă şi începu să vorbească normal. 

— Poţi să mergi cu Anjin-san. O să te plătească bine. Fă-te 
folositor, dar nu prea folositor, că altfel o să te ia pân' la Yedo. 

Uo râse. 

— Hei, am auzit că la Yedo e atâta bogăţie, că toţi se pişă 
în ţucale de argint. Chiar şi eta. Şi femeile au pielea ca spuma 
mării, fără păr jos, deloc. 

— E adevărat, Mura-san? întrebă alt sătean. N-au păr scurt 
deloc? 

— Yedo era doar un cătun împuţit de pescari când am fost 
acolo prima dată, le spuse Mura fără să se oprască din săpat. 
Asta a fost când eram cu Toranaga-sama şi-i vânam pe-ai lui 
Beppu. Am luat mai mult de trei mii de capete, fie vorba între 
noi. Cât despre părul de jos, toate fetele pe care le-am cunoscut 
îl aveau, afară doar de una din Coreea, dar spunea că şi-l 
smulsese fir cu fir. 

— Ce n-ar face unele femei ca să ne atragă, eh? spuse 
cineva. 

— Da, dar mi-ar place să văz asta, spuse Ninjin cel fără 
dinţi. Da, mi-ar place să văz o Poartă de Jad fără tufiş. 

— Aş face prinsoare o barcă plină cu peşte pe o găleată cu 
bălegar că doare să smulgi părul ăla, fluieră Uo. 

— Când o să fiu kami, o să-mi fac loc de hălăduială în 
Pavilionul Ceresc al lui Kiku-san. Cică s-a născut parfumat şi fără 
păr. 

Printre râsete, Uo întrebă: 

— E cumva altfel, Mura-san, când ataci o Poartă de Jad fără 
tufiş? 

— Ajungi foarte aproape, mai aproape de atât nici că se 
poate. Ehei, am ajuns mai aproape şi mai adânc ca niciodată, şi 
asta e important, neh? Aşa că ştiu că e întotdeauna mai bine ca 
fata să-şi înlăture tufişul, deşi unele sunt superstiţioase în 
privinţa lui, iar altele se plâng de mâncărimi. E mai bine, atât 


pentru tine cât şi pentru ea, să fii atât de aproape. Şi când eşti 
atât de aproape e foarte diferit, neh? 

Râseră cu toţii şi se puseră din nou pe săpat. Groapa se 
adâncea în bătaia ploii. 

— Mă prinz că Anjin-san s-a apropiat foarte tare noaptea 
trecută ca ea să stea în poartă aşa. Ei, ce n-aş fi dat să fi fost în 
locul lui. 

Uo îşi şterse sudoarea de pe sprâncene. Ca toţi ceilalţi, 
purta doar o pânză în jurul şoldurilor şi o pălărie conică din 
bambus şi avea picioarele goale. 

— Ei, am fost acolo, Uo, în piaţă şi am văzut totul. Am văzut 
zâmbetul ei şi l-am simţit până-n vintre şi în călcâie. 

— Da, spuse altul, trebuie să zic şi eu că numai zâmbetul ei 
şi m-a făcut tare ca un par. 

— Da' nu atât de mare ca Anjin-san, eh, Mura-san, chicoti 
Uo. 

— Haide, mai departe, te rog, spune-ne povestea din nou! 

Bucuros, Mura se supuse şi le povesti despre prima noapte 
şi despre baie. Povestea lui căpăta noi şinoi adăugiri cu fiecare 
istorisire, dar nimănui nu-i păsa. 

— Oh, să fii atât de mare! 

Uo se prefăcu a purta un mădular uriaş dinaintea lui şi râse 
atât de tare că alunecă în noroi. 

— Cine s-ar fi gândit că străinul barbar va ajunge vreodată 
din groapă în paradis? Mura se sprijini o clipă în cazma, 
trăgându-şi răsuflarea. N-aş fi crezut niciodată. Ca-ntr-o veche 
legendă. Karma, neh? 

— O fi fost de-al nostru într-o altă viaţă şi s-a-ntors cu 
aceeaşi minte, da' cu o altă piele. 

Ninjin încuviinţă din cap. 

— Asta ar fi cu putinţă. Trebuie să fie, fiin'că din ce spune 
sfântul părinte, crez că trebuia să ardă în cuptoarele iadului lui 
Satan de mult timp. N-a spus părintele că o să-l blesteme, 
anume? Am auzit cum chema răzbunarea marelui kami lisus 
aupra lui Anjin-san, şi oh ko, chiar şi mie mi-a fost tare frică. Se 
închină şi ceilalţi abia băgară de seamă. Dar Dumnezeul lisus 
Christos Madonna îşi pedepseşte duşmanii foarte ciudat, după 
mine. 

Uo spuse: 

— Ei bine, eu nu-s creştin, aşa cum ştiţi cu toţii, dar îmi 


pare rău, mie-mi pare că Anjin-san e un om bun, vă rog să mă 
iertaţi, mai bun decât părintele creştin, care pute şi blesteamă şi 
înspăimântă pe toată lumea. Şi a fost bun cu noi, neh? Se poartă 
bine cu oamenii lui. Unii spun că e prietenul seniorului 
Toranaga, şi aşa trebuie să fie cu toate onorurile pe care le-a 
primit, neh? Şi nu uitaţi că Kiku-san l-a onorat cu Făgaşul ei de 
Aur. 

— Chiar că de aur. Am auzit că noaptea aia l-a costat cinci 
kobani! 

— Cincisprezece koku pentru o noapte? se înecă Ninjin. 
Eheiii, ce norocos e Anjin-san. Karma lui e mare pentru un 
duşman al lui Dumnezeu - Tatălui, Fiului şi Fecioarei! 

Mura spuse: 

— A plătit un koban, trei koku, dar dacă credeţi că e mult... 
se opri şi privi tainic în jur ca să se convingă că nu iscodea 
nimeni, deşi de bună-seamă ştia că sub o astfel de ploaie n-ar fi 
putut fi nimeni - şi chiar dacă ar fi fost, ce conta? 

Se opriră cu toţii şi se apropiară. 

— Da, Mura-san? 

— Mi-a şoptit cineva că o să fie concubina seniorului 
Toranaga. l-a cumpărat contractul în dimineaţa asta. Trei mii de 
koku. 

Era o cifră zguduitoare, mai mult decât câştiga întregul lor 
sat în peşte şi orez în douăzeci de ani. Respectul lor pentru ea 
crescu, dacă asta mai era cu putinţă şi de asemenea şi pentru 
Anjin-san, care era deci ultimul bărbat pe pământ care se 
bucurase de ea, curtezana de primă clasă. 

— Ehei, bolborosi Uo, putând cu greu să vorbească. Atât de 
mult bănet! Nu ştiu dacă-mi vine să borăsc, să mă piş, sau să 
băs. 

— Niciuna dintre ele, spuse Mura, laconic. Sapă! Hai să 
găsim săbiile. 

Se supuseră, cufundat fiecare în propriile gânduri. Groapa 
se adâncea fără oprire. În curând, Ninjin, răscolit de grijă, nu se 
mai putu abţine şi se opri din săpat. 

— Mura-san, iartă-mă, dar ce-ai hotărât în privinţa noilor 
taxe? întrebă. 

Mura continuă să sape în acelaşi ritm, metodic şi iute. 

— Ce-i de hotărât aici? Yabu-sama a spus "Plătiţi!", aşa că 
plătim, neh? 


— Dar Toranaga-sama ne-a micşorat taxele la patru părţi 
din zece, şi el e acum seniorul nostru de drept. 

— Adevărat, dar seniorului Yabu i-a fost dat înapoi Izu - şi 
Suruga şi Totomi pe deasupra - şi a fost făcut din nou stăpân, 
aşa că cine-i acum stăpânul nostru de drept? 

— Toranaga-sama, desigur, Mura-san... 

— Ai de gând să i te plângi, Ninjin? Ei? Trezeşte-te, 
Yabu-san e stăpân, ca întotdeauna. Numic nu s-a schimbat. Și 
dacă el măreşte taxele, noi plătim mai mult. Gata! 

— Dar asta o să ne mănânce toate rezervele pentru iarnă, 
toate! 

Vocea lui Ninjin urcase până la un scâncet furios, dar toţi 
ştiau adevărul spuselor sale. 

— Chiar şi cu orezul pe care l-am furat... 

— Pe care l-am economisit! şuieră Uo către el, 
îndreptându-l. 

— Chiar şi cu asta, n-o să ne ajungă să trecem de iarnă. Va 
trebui să vindem o barcă sau două. 

— N-o să vindem nici o barcă! spuse Mura. 

Îşi înfipse cazmaua în noroi şi-şi şterse sudoarea care îi 
intra în ochi, strângându-şi mai tare cureluşa pălăriei. Apoi 
începu să sape din nou. 

— Munceşte, Ninjin. Asta o să-ţi ia gândul de la ziua de 
mâine. 

— Cum o să trecem prin iarnă, Mura-san? 

— Mai întâi trebuie să trecem de vară. 

— Da, încuviinţă amar Ninjin. Am plătit mai mult decât 
taxele pe doi ani înainte şi tot nu-i de-ajuns. 

— Karma, Ninjin, spuse Uo. 

— Vine războiul. Poate că vom avea un stăpân nou, care va 
fi mai bun, neh? spuse altul. 

— Nu poate fi mai rău, nimeni nu poate fi mai rău. 

— N-aş pune prinsoare pe asta, le spuse Mura. Trăiţi, 
puteaţi fi foarte morţi foarte iute şi atunci adio, Făgaşe de Aur, 
cu sau fără pădure. 

Cazmaua lui lovi o piatră şi el se opri. 

— Dă-mi o mână de ajutor, Uo, bătrâne prieten. 

Împreună se luptară să scoată piatra afară din noroi. Uo 
fluieră îngrijorat. 

— Mura-san, şi dacă sfântul părinte întreabă despre arme? 


— Spune-i. Şi spune-i că suntem gata - că Anjiro e gata. 


CAPITOLUL 42 


Sosiră la Yokose în jurul prânzului. Buntaro îl întâlnise deja 
pe Zataki cu o seară înainte şi, aşa cum poruncise Toranaga, îl 
întâmpinase cu mare ceremonie. 

— L-am rugat să îşi aşeze tabăra în afara satului, către 
nord, Alteță, până când va putea fi pregătit locul de primire, 
spuse Buntaro. Întâlnirea oficială va avea loc aici, în 
după-amiaza asta, dacă doriţi. Adăugă fără veselie: cred că Ora 
Caprei va fi de bun augur. 

— Bun. 

— Ar fi vrut să vă întâlniți în noaptea asta, dar m-am 
împotrivit. l-am spus că aţi fi onorat să vă întâlniți astăzi sau 
mâine, oricând ar vrea, dar nu după căderea întunericului. 

Toranaga mormăi aprobator, dar încă nu descălecă de pe 
calul plin de spume. Purta pieptar de oţel, coif şi o armură 
uşoară de bambus, ca şi escorta sa, istovită de drum. Privi din 
nou în jur cu multă atenţie. Luminişul fusese ales cu multă grijă 
şi nu era vreo posibilitate de atac prin surprindere. Nu erau 
copaci sau case prin apropiere, care ar fi putut ascunde arcaşi 
sau purtători de muschete. Chiar la răsărit de sat pământul era 
neted şi cumva mai înălţat. Către est, nord şi sud erau apăraţi 
de sat şi de podul de lemn care se arcuia peste apele reci ale 
râului. Aici, în strâmtoare, apa era plină de vârtejuri şi de 
bolovani. Către est, în spatele lui şi a călăreţilor obosiţi şi 
asudaţi, poteca urca abrupt către trecătoarea dintre crestele 
acoperite de ceaţă, la cinci ri depărtare. Munţii se înălţau de jur 
împrejur, cei mai mulţi vulcanici, cu mai toate vârfurile lor 
alunecând printre nori. În mijlocul luminişului fusese ridicată pe 
piloni joşi, special pentru acea ocazie, o platformă de 
douăsprezece tatami, cu un acoperiş înalt de stuf deasupra. 
Nimic din toată alcătuirea nu lăsa să se vadă graba. Două perne 
de brocart erau aşezate faţă în faţă pe tatami. 

— Am oameni aici, acolo şi acolo, continuă Buntaro, 
arătând cu arcul spre toate înălțimile înconjurătoare. Se poate 
vedea în toate direcţiile, Alteță. Bună poziţie de apărare. Podul 


şi întregul sat sunt acoperite. La răsărit, retragerea voastră este 
asigurată de alţi oameni. Desigur, podul e bine ţinut de 
santinele şi am lăsat o gardă de onoare de o sută de oameni în 
tabăra lui. 

— Seniorul Zataki e acolo, acum? 

— Nu, Alteță, am ales un han pentru el şi suita lui la 
marginea satului, către nord, pe măsura rangului său şi l-am 
invitat să se bucure de băile de acolo. Hanul acela este izolat şi 
bine păzit. M-am gândit că o să vă duceţi la băile Shuzenji 
mâine şi o să fie oaspetele vostru. 

Buntaro arătă către un han îngrijit, cu un singur cat, aşezat 
în marginea luminişului, cu faţa către cea mai frumoasă 
privelişte din împrejurimi, în apropierea unui izvor fierbinte, care 
ţâşnea clocotind dintr-o stâncă într-un bazin natural. 

— Hanul acela este al vostru, Alteță. 

In faţa hanului era un grup de oameni, toţi în genunchi, cu 
capetele la pământ, înclinându-se nemişcaţi către el. 

— Sunt starostele şi bătrânii satului N-am ştiut dacă vreţi 
să-i vedeţi acum. 

— Mai târziu. 

Calul lui Toranaga necheză obosit şi-şi săltă capul, 
scuturându-şi zăbalele. II bătu pe gât şi, pe deplin mulţumit de 
pază, făcu semn oamenilor săi şi descălecă. Unul dintre samuraii 
lui Buntaro apucă frâiele. Toţi samuraii, asemeni lui Buntaro şi 
de altfel, asemeni tuturor celor de acolo, purtau armuri, erau 
înarmaţi ca de bătălie şi gata de luptă. 

Toranaga se întinse mulţumit şi se mişcă şchiopătând uşor, 
ca să scape de cârceii din spate şi picioare. Călărise în frunte tot 
drumul de la Anjiro, într-o singură etapă de marş forţat, 
oprindu-se doar ca să schimbe caii. Restul convoiului de bagaje, 
sub comanda lui Omi, cu palanchine şi hamali, era încă mult în 
urmă, întins pe drumul care cobora de pe creastă. Drumul de la 
Anjiro şerpuise de-a lungul coastei, apoi se bifurcase. Porniseră 
pe cel care ducea spre interior, către vest şi urcaseră întruna, 
printre păduri bogate, pline cu vânat, lăsând muntele Omura în 
dreapta şi vârfurile vulcanice ale înălțimilor Amagi ridicate la 
aproape cinci mii de picioare, în stânga. Călătoria parcă îi 
dăduse viaţă. În sfârşit trebuiseră să treacă la acţiune. O parte 
din drum îi purtase printr-un ţinut atât de minunat pentru 
vânătoarea de şoimi, încât îşi promisese că într-o zi va vâna prin 


întreg Izu. 

— Bine, da, foarte bine, spuse, acoperind zgomotul făcut de 
oamenii săi care descălecau vorbind între ei, adunându-se în 
grupuri. Te-ai descurcat bine. 

— Mi-aţi face o mare onoare, Alteță, dacă mi-aţi îngădui să 
termin cu seniorul Zataki şi cu oamenii săi deîndată. 

— Te-a insultat? 

— Nu, dimpotrivă. Purtările lui sunt demne de un curtean, 
dar steagul sub care călătoreşte înseamnă trădare faţă de voi. 

— Răbdare. Cât de des trebuie să ţi-o spun? zise Toranaga 
câtuşi de puţin supărat. 

— Mă tem mereu, Alteță, replică morocănos Buntaro. Vă 
rog să mă iertaţi. 

— Ai fost prietenul lui. 

— A fost aliatul vostru. 

— Ţi-a salvat viaţa la Odawara. 

— Eram de aceeaşi parte la Odawara, spuse Buntaro, alb, şi 
apoi izbucni: cum poate să vă facă asta, Alteță? Propriul vostru 
frate! Nu l-aţi umplut de favoruri? N-aţi luptat împreună toată 
viaţa? 

— Oamenii se schimbă. 

Toranaga îşi concentră întreaga sa atenţie asupra 
podiumului. Perdele delicate de mătase fuseseră atârnate de 
grinzile de deasupra platformei. Ciucuri din brocart ornamental, 
care se potriveau cu cei ai pernelor, făceau o friză plăcută, iar 
alţii mai mari erau agăţaţi de cei patru stâlpi de la colţuri. 

— E mult prea bogat şi dă întâlnirii prea multă importanţă, 
spuse. Faceţi-l mai simplu. Scoateţi draperiile, toţi ciucurii şi 
pernele şi daţi-i înapoi negustorilor. Şi dacă n-o să-i dea banii 
înapoi administratorului, spune-i să le vândă. Aduce-ţi patru 
perne - nu, două - simple, umplute cu paie. 

— Da, Alteță. 

Privirea lui Toranaga căzu pe izvor şi zăbovi asupra lui. Apa, 
fierbinte şi sulfuroasă, ieşea şuierând dintr-o crăpătură în 
stâncă. Trupul său tânjea după o baie. 

— Şi creştinul? întrebă. 

— Alteță? 

— Tsukku-san, preotul creştin. 

— Oh, el. E undeva în sat, dar de partea cealaltă a podului. 
| s-a interzis să treacă de partea asta fără învoirea voastră. De 


ce? E important? A spus ceva despre cât de onorat ar fi să vă 
vadă, când veţi dori. Vreţi să-l aduc acum, aici? 

— Era singur? 

Buzele lui Buntaro se răsuciră. 

— Nu, avea o escortă de douăzeci de acoliţi. Toţi tunşi ca 
el, toţi din Kyushu, Alteță, toţi de viţă nobilă şi toţi samurai. Toţi 
pe cai buni, dar fără arme. Am pus să-i cerceteze amănunţit. 

— Şi el? 

— Desigur, pe el mai mult decât pe ceilalţi. Avea patru 
porumbei călători în bagaje. l-am confiscat. 

— Bine. Omoară-i. Un prost a făcut asta din greşeală, îmi 
pare rău, neh? 

— Înţeleg. Vreţi să trimit după el acum? 

— Mai târziu. O să-l văd mai târziu. 

Buntaro se încruntă. 

— Am greşit c-am pus să-l cerceteze? 

Toranaga scutură din cap şi privi neatent înapoi către 
creastă, pierdut în gânduri. Apoi spuse: 

— Trimite câţiva oameni de încredere să supravegheze 
regimentul de muschete. 

— Am făcut deja asta, Alteță. 

Faţa lui Buntaro se lumină de o bucurie răutăcioasă. 

— Şi-n gărzile personale ale seniorului Yabu am strecurat 
câteva dintre urechile şi ochii noştri. Nici să se uşureze n-o să 
poată, fără ştirea noastră, dacă doriţi. 

— Bine. 

Capul coloanei de bagaje, încă depărtată, apăru la o 
cotitură a drumului. Toranaga putea să vadă cele trei 
palanchine, pe Omi călare în frunte, cum i se poruncise, 
Anjin-san, acum alături de el, de asemenea călărind cu uşurinţă. 

Se întoarse cu spatele către ei. 

— Ţi-am adus soţia cu mine. 

— Da, Alteță. 

— Mi-a cerut învoirea să meargă la Osaka. 

Buntaro îl privi fără să spună ceva. Apoi îşi miji ochii către 
siluetele abia vizibile. 

— l-am dat învoire, cu condiţia, desigur, ca să te învoieşti şi 
tu. 

— Orice hotărâți, Alteță, eu mă învoiesc. 

— Poţi să-i îngădui să pornească pe uscat, de la Mishima, 


sau poate să-l însoţească pe Anjin-san, către Yedo şi de acolo pe 
mare până la Osaka. Anjin-san s-a învoit să răspundă pentru ea, 
dacă îngădui. Ar fi mai în siguranţă pe mare. 

Buntaro clocotea. 

— Toate astea depind de mesajul pe care îl poartă seniorul 
Zataki. Dacă Ishido mi-a declarat oficial război, atunci, desigur, 
trebuie să nu îngădui asta. Dacă nu, soţia ta poate să plece 
mâine, sau poimâine, dacă eşti de acord. 

— Orice hotărâți, sunt şi eu de acord. 

— În după-amiaza asta, trece-i toate îndatoririle lui 
Naga-san. E un moment potrivit să faci pace între tine şi ea. 

— Vă rog să mă iertaţi, Alteță. Aş sta mai degrabă cu 
oamenii mei. Vă rog să mă lăsaţi să stau cu oamenii mei până 
veţi fi în siguranţă, plecat de aici. 

— În noaptea asta vei trece toate îndatoririle tale fiului 
meu. Vei fi alături de mine, cu soţia, la cină. Vei locui la han. Şi 
te vei împăca cu ea. 

Buntaro privea ţintă în pământ. Apoi spuse şi mai rece: 

— Da, Alteță. 

— Ţi se porunceşte să încerci să te împaci, spuse Toranaga. 

Avea în gând să adauge: "O pace onorabilă e mai bună 
decât războiul, neh?" dar asta nu era adevărat şi ar fi putut 
porni o dispută filozofică, iar el era obosit şi nu voia dispute, 
doar o baie şi odihnă. 

— Acum, adu-l pe staroste. 

Starostele şi bătrânii satului dădură buzna unul peste 
celălalt în graba lor de a se închina în faţa lui, întâmpinându-l 
foarte zgomotoşi. Toranaga le spuse scurt că spera ca nota de 
plată, pe care aveau s-o înfăţişeze la plecare intendentului, să 
fie cinstită şi convenabilă. 

— Înţeles, neh? 

— Hai, răspunseră toţi într-un glas, umili, binecuvântând 
zeii pentru neaşteptatul noroc şi câştigul pe care vizita lui îl va 
aduce, fără îndoială. Cu şi mai multe plecăciuni şi complimente, 
spunând cât de mulţumiţi şi onoraţi se simțeau că li se 
îngăduise să-l slujească pe cel mai mare daimyo al imperiului. 
Starostele, un bătrân ager, îi pofti în han. 

Toranaga cercetă clădirea de sus până jos, printre şiruri de 
slujnice de toate vârstele, zâmbitoare, plecate până în pământ, 
alese cu grijă din tot satul. Cuibărit între stânci, hanul era 


format din zece încăperi aşezate împrejurul unei grădini de 
nedescris, cu o minusculă Casă de Ceai în mijloc, cu bucătării în 
spate şi către vest, şi cu o casă de baie, mare, care primea apă 
de la izvoarele calde. Cărarea care ducea către baie era 
acoperită, iar întregul han era înconjurat cu un gard îngrijit, uşor 
de apărat. 

— Nu-mi trebuie tot hanul, Buntaro-san, spuse el când se 
aflară din nou pe verandă. Trei camere vor fi de ajuns. Una 
pentru mine, una pentru Anjin-san şi una pentru femei. O vei lua 
pe a patra. Nu-i nevoie să plătim restul. 

— Administratorul meu îmi spune că a făcut o înţelegere 
foarte bună pentru tot hanul, Alteță. Cu plata cu ziua, mai bun 
decât la jumătate de preţ şi este încă la începutul sezonului. Am 
încuviinţat toată cheltuiala pentru a vă şti în siguranţă. 

— Foarte bine, încuviinţă fără tragere de inimă Toranaga. 
Dar vreau să văd lista de cheltuieli înainte de plecare. Nu-i 
nevoie să aruncăm banii. Mai bine umple camerele cu străji, 
patru într-o cameră. 

— Da, Alteță. 

Buntaro hotărâse deja s-o facă. 

II privi pe Toranaga pornind grăbit, însoţit de două gărzi 
personale, înconjurat de patru dintre cele mai frumoase slujnice, 
către camera lui din aripa de est. Morocănos se întrebă: care 
femei? Căror femei le trebuia camera? Fujiko? Nu-ţi face griji, îşi 
spuse obosit, o să afli în curând. 

O slujnică trecu în goană. li zâmbi veselă şi îi zâmbi şi el, 
dar fără s-o vadă. Era tânără şi drăguță, cu o piele catifelată şi 
se culcase cu ea noaptea ce trecuse. Dar alăturarea nu-i dăduse 
nici o plăcere şi deşi ea era pricepută, agilă şi bine pregătită, 
dorinţa lui dispăruse repede. N-o dorise niciodată. In cele din 
urmă, de dragul bunelor maniere, se prefăcuse a atinge culmile 
plăcerii - aşa după cum se prefăcuse şi ea - apoi ea plecase. 

Incă morocăns, ieşi din curte ca să privească în lungul 
drumului. 

De ce Osaka? 


KKK 


La Ora Caprei santinelele de pe pod se dădură la o parte. 
Cortegiul începu să treacă. Mai întâi mergeau heralzii, purtând 


stindarde împodobite cu însemnele atotputernice ale regenţilor, 
apoi palanchinul bogat şi în cele din urmă, alte gărzi. 

Sătenii se înclinară. Toţi erau în genunchi, ameţiţi în sinea 
lor de atâta bogăţie şi fast. Starostele întrebase îngrijorat dacă 
trebuia să adune întreaga suflare ca să cinstească momentul. 
Toranaga îi trimisese un mesaj că aceia care nu aveau de lucru 
puteau să privească, cu învoirea stăpânilor lor. Aşa că starostele 
alesese cu şi mai multă grijă un grup dintre cei mai bătrâni şi 
dintre cei tineri şi supuşi, atât cât să poată alcătui un grup 
primitor - deşi fiecare adult din sat ar fi vrut să fie acolo -, dar 
nu atât de numeros încât să treacă peste poruncile marelui 
daimyo. Toţi cei care puteau s-o facă priveau neclintiţi din locuri 
înalte, de la ferestre sau uşi. 

Saigawa Zataki, senior de Shinano, era mai înalt decât 
Toranaga şi mai tânăr cu cinci ani, cu aceeaşi umeri largi şi nas 
proeminent. Dar pântecele lui era plat, smocul bărbii negru şi 
des, iar ochii - două despicături de-a curmezişul feţei. Deşi 
atunci când erau priviţi în parte părea că există o oarecare 
asemănare între cei doi fraţi vitregi, acum, când se aflau 
împreună, erau foarte diferiţi. Chimonoul lui Zataki era bogat, 
armura de ceremonie strălucitoare şi săbiile uzate. 

— Bine ai venit, frate. 

Toranaga păşi de pe podium şi se înclină. Purta cel mai 
simplu cu putinţă chimonou, sandale din paie, militare, şi săbii. 

— Te rog să mă ierţi pentru că te primesc atât de lipsit de 
ceremonie, dar am venit cât am putut de repede. 

— Te rog să mă ierţi că te-am tulburat. Arăţi bine, frate, 
foarte bine. 

Zataki cobori din palanchin şi se înclină la rândul lui, 
începând interminabilele şi meticuloasele formalităţi ale 
ceremonialului care acum îi avea în stăpânire pe amândoi. 

— Te rog, ia loc pe această pernă, senior Zataki. 

— Te rog să mă ierţi, aş fi onorat dacă te-ai aşeza 
domnia-ta mai întâi, senior Toranaga. 

— Eşti atât de amabil, dar te rog, onorează-mă aşezându-te 
primul. 

Continuară să joace jocul pe care îl jucaseră de atâtea ori 
înainte, între ei şi cu prieteni şi duşmani, urcând treptele puterii, 
bucurându-se de legile care guvernau fiecare mişcare şi fiecare 
frază, care apărau onoarea fiecăruia, astfel că niciunul n-ar fi 


putut vreodată face vreo greşeală într-atât încât să se pună în 
primejdie pe eí, sau misiunea. 

În cele din urmă se aşezară faţă în faţă pe perne, la două 
lungimi de săbii distanţă. Buntaro se găsea în spatele şi în 
stânga lui Toranaga. Şeful gărzii lui Zataki, un samurai în vârstă, 
cu părul cenuşiu, era aşezat în spatele acestuia şi către stânga. 
În jurul podiumului, la douăzeci de paşi, erau înşiraţi ofiţerii lui 
Toranaga, toţi dinadins îmbrăcaţi în aceleaşi haine cu care 
călătoriseră, dar cu armele în perfectă stare. Omi era aşezat pe 
pământ, la capătul podiumului, iar Naga de partea cealaltă. 
Oamenii lui Zataki erau îmbrăcaţi oficial şi bogat, iar tunicile lor, 
cu umeri largi ca nişte aripi, erau închise cu catarame de argint. 
Toţi erau la fel de bine înarmaţi. Se aşezaseră şi ei la douăzeci 
de paşi distanţă. Mariko servi, după ceremonial, cha şi în acest 
timp între cei doi fraţi se schimbară câteva cuvinte lipsite de 
importanţă, de politeţe ceremonială. La momentul potrivit 
Mariko se înclină şi plecă, Buntaro resimţindu-i dureros prezenţa 
şi nemăsurat de mândru de graţia şi frumuseţea ei. Şi atunci, 
prea devreme, Zataki spuse brusc: 

— Aduc porunci din partea Consiliului Regenţilor. 

Tăcerea căzu brusc peste piaţă. Toţi, chiar şi proprii lui 
oameni, erau uluiţi de lipsa lui de bună-creştere, de modul 
obraznic în care el spusese porunci şi nu mesaj şi pentru 
greşeala sa de a nu aştepta ca Toranaga să întrebe "cu ce-ţi pot 
fi de folos?", aşa cum cerea datina. 

Naga aruncă o privire scurtă de la braţul cu care Zataki 
ţinea sabia către tatăl său. Văzu gâtul lui înroşindu-se, ceea ce 
era un semn sigur că din clipă în clipă se puteau aştepta la o 
explozie de mânie. Dar faţa lui Toranaga era liniştită, iar Naga 
se simţi cuprins de uluială, când îi auzi răspunsul stăpânit. 

— Îmi pare rău, ai porunci? De la cine, frate? Desigur că ai 
un mesaj. 

Zataki smulse două suluri subţiri din mânecă. La mişcarea 
neaşteptată mâna lui Buntaro zbură către sabie, căci ritualul 
cerea ca toate mişcările să fie domoale şi echilibrate. Toranaga 
nu se mişcase. Zataki rupse sigiliul primului sul şi îl citi cu o 
voce tare, rece. . 

— Din porunca Consiliului Regenţilor, în numele Impăratului 
Go-Nijo, Fiul Cerului, îl salutăm pe ilustrul nostru vasal 
Yoshi-Toranaga-Noh- Minowara şi-l invităm să facă act de 


supunere în faţa noastră, deîndată, la Osaka şi-l invităm să-i 
comunice deîndată ilustrului nostru ambasador, regentul, 
seniorul Saigawa Zataki, dacă invitaţia noastră este acceptată 
sau refuzată. 

Îşi ridică privirile şi cu o voce la fel de puternică, continuă: 

— Este semnat de toţi regenţii şi pecetluit cu Marele Sigiliu 
Imperial. 

Puse trufaş pergamentul în faţa sa. Toranaga îi făcu un 
semn lui Buntaro, care înaintă, se înclină adânc în faţa lui 
Zataki, ridică sulul, se întoarse către Toranaga şi se înclină din 
nou. Toranaga primi sulul şi-i făcu semn lui Buntaro să treacă la 
loc. Toranaga cercetă pergamentul timp îndelungat. 

— Toate semnăturile sunt cele care trebuie, spuse Zataki. 
Accepţi sau refuzi? 

Cu vocea coborâtă, aşa încât doar cei care se aflau pe 
podium şi Omi şi Naga îl puteau auzi, Toranaga spuse: 

— De ce nu ţi-aş lua capul pentru proastele tale purtări? 

— Pentru că sunt fiul mamei tale, răspunse Zataki. 

— Asta n-o să te apere, dacă vei continua aşa. 

— Atunci o să moară înainte de vreme. 

— Cum? 

— Doamna, mama noastră este în Takato. 

Takato era capitala proviciei Shinano - provincia lui Zataki - 
în acelaşi timp o fortăreaţa de necucerit. 

— Regret că trupul ei va trebui să rămână acolo pentru 
totdeauna, continuă Zataki. 

— Te lauzi! O cinsteşti la fel de mult ca şi mine. 

— Pe sufletul ei nemuritor, frate, oricât de mult aş cinsti-o, 
urăsc mai mult ceea ce faci tu în regat. 

— Nu râvnesc alte teritorii şi nu... 

— Încerci să-l răstorni pe Moştenitor. 

— Greşeşti din nou şi mi-am apărat întotdeauna nepotul de 
trădători. 

— Tu urmăreşti căderea Moştenitorului, asta-i ceea ce cred 
eu, aşa că am hotărât să trăiesc şi să apăr Shinano şi drumul de 
nord împotriva ta, cu orice preț şi am să fac asta până când 
Kwanto va fi în mâinile unui prieten - cu orice preț. 

— În mâinile ta/e, frate? 

— Orice mâini sigure - care înseamnă nu ale tale, frate. 

— Te increzi în Ishido? 


— Nu mă-ncred în nimeni. Tu m-ai învăţat asta. Ishido este 
Ishido, dar credinţa lui nu e pusă la îndoială. Chiar şi tu poţi să 
recunoşti asta. 

— O să recunosc că Ishido încearcă să mă distrugă şi să 
dezbine împărăţia, că a uzurpat puterea, şi că încalcă 
testamentul lui Taiko. 

— Dar tu ai complotat cu seniorul Sugiyama să dezbini 
Consiliul Regenţilor, neh? 

Vâna de pe fruntea lui Zataki se zbătea ca un vierme negru. 

— Ce poţi să spui? Unul dintre sfetnicii lui a recunoscut 
trădarea, că ai plănuit cu Sugiyama ca să fie de acord cu 
numirea seniorului Ito în locul tău, apoi să demisioneze cu o zi 
înainte de prima întâlnire şi să fugă noaptea şi astfel să arunce 
împărăţia în dezordine. Am auzit mărturisirea. 

— Frate, ai fost unul dintre ucigaşi? 

Zataki se roşi. 

— Ronini prea zeloşi l-au ucis pe Sugiyama, nu eu şi nici 
vreunul dintre oamenii lui Ishido. 

— E foarte curios că i-ai luat locul ca regent atât de repede, 
neh? 

— Nu. Stirpea mea e tot atât de veche că şi ata, dar eu nu 
am poruncit moartea şi nici Ishido - a jurat-o pe cinstea lui de 
samurai. Şi eu la fel. Ronini; l-au ucis pe Sugiyama, dar a meritat 
să moară. 

— Sub tortură, dezonorat într-o celulă împuţită, cu copii şi 
concubinele măcelăriți în faţa lui. 

— Asta e un zvon împrăştiat de spurcăciuni răuvoitoare. 
Poate de spionii tí, ca să-l discrediteze pe seniorul Ishido şi prin 
el, pe doamna Ochiba şi Moştenitorul. Nu-i nici o dovadă pentru 
asta. 

— Să ne uităm la trupurile lor. 

— Roninii au dat foc casei. Nu sunt trupuri. 

— E foarte potrivit, neh? Cum poţi să fii aşa de încrezător? 
Nu eşti un ţăran prost. 

— Refuz să stau aici şi să ascult rahatul ăsta. Dă-mi 
răspunsul acum şi apoi fie îmi iei capul şi ea moare, fie mă laşi 
să plec. 

Zataki se aplecă înainte şi mai spuse: 

— La câteva clipe după ce capul îmi va părăsi umerii, zece 
porumbei călători vor porni spre nord, către Takato. Am oameni 


de încredere, la nord, la est, la vest, la o zi de mers în afara 
puterii tale şi dacă ei n-or să reuşească, sunt mai mulţi în locuri 
sigure, dincolo de hotarele tale. Dacă îmi iei capul, sau pui să 
mă ucidă, sau mor în Izu - din orice motiv -, moare şi ea. Acum 
ia-mi capul sau hai să terminăm cu înmânatul mesajelor şi plec 
din Izu imediat. Alege! 

— Ishido l-a ucis pe seniorul Sugiyama. Cu timpul pot să-ţi 
aduc dovezi. Asta e important, neh? Am nevoie doar de puţin... 

— Nu mai ai timp. Deîndată, spune mesajul. Bineînţeles că 
refuzi să te supui, bine, aşa că ne-am înţeles. lată - Zataki puse 
al doilea pergament pe tatami - aici este acuzaţia oficială de 
trădare şi porunca să-ţi faci de îndată seppuku, pe care le vei 
privi cu aceeaşi derâdere, fie ca Buddha să te ierte. Acum totul 
e gata. Plec îndată şi data viitoare ne vom întâlni pe câmpul de 
luptă şi, pe Buddha, înainte de apusul soarelui, în aceeaşi zi, 
mi-am promis că am să-ţi văd capul într-o ţeapă. 

Toranaga îşi ţintuia adversarul cu privirea. 

— Seniorul Sugiyama era prietenul tău şi al meu, 
camaradul nostru, samuraiul cel mai demn de respect din câţi 
au fost vreodată. Adevărul despre moartea lui ar trebui să fie 
important pentru tine. 

— Al tău are mai multă importanţă, frate. 

— Ishido te-a păcălit ca pe un copil de ţâţă. 

Zataki se întoarse către sfetnicul său. 

— Pe onoarea ta de samurai! Am pus oameni de strajă şi 
care este mesajul? 

Demn, bătrânul samurai cu păr cenuşiu, şeful oamenilor de 
încredere ai lui Zataki şi bine-cunoscut de Toranaga ca un om 
de onoare, se simţea îngreţoşat şi ruşinat de atâta ură înfăţişată 
deschis. 

— Îmi pare rău, Alteță, spuse într-o şoaptă sugrumată, 
înclinându-se către Toranaga, dar stăpânul meu spune, desigur, 
adevărul. Nu poate fi nici o îndoială şi, vă rog să mă iertati, dar 
e de datoria mea, cu toată cinstea şi umilinţa, să arăt 
amândorura că o asemenea uluitoare şi ruşinoasă lipsă de 
politeţe între voi, nu e demnă de rangul vostru sau de 
solemnitatea întâlnirii. Dacă vasalii voştri, dacă-ar fi putut să vă 
audă, mă îndoiesc că vreunul dintre voi i-aţi mai fi putut ţine în 
frâu. Vă uitaţi datoria voastră de samurai şi datoria voastră 
către oamenii voştri. Vă rog să mă iertaţi, se înclină din nou 


către amândoi, dar trebuia să fie spus. 

Apoi adăugă: 

— Toate mesajele sunt la fel, senior Toranaga. Şi sub sigiliul 
oficial al seniorului Zataki: "Ucideţi-o pe doamna, mama mea, 
deîndată." 

— Cum pot să dovedesc că nu încerc să îl răstorn pe 
Moştenitor? îşi întrebă Toranaga fratele. 

— Renunţă imediat la toate titlurile şi puterea în favoarea 
fiului şi moştenitorului tău, seniorul Sudara şi fă-ţi seppuku 
astăzi. Apoi eu şi toţi oamenii mei, până la ultimul, îl vom sprijini 
pe Sudara ca senior de Kwanto. 

— O să mă gândesc la ce ai spus. 

— Eh? 

— O să mă gândesc la ce ai spus, repetă Toranaga mai 
apăsat. Ne întâlnim mâine la vremea asta, dacă îţi face plăcere. 

Faţa lui Zataki se strâmbă. 

— Asta este o altă capcană de-a ta. De ce să ne mai 
întâlnim? 

— Ca să-ţi spun ce am hotărât în privinţa celor ce mi-ai 
spus şi în privinţa asta. Toranaga ridică sulul care era în mâna 
lui. Am să-ţi dau răspunsul mâine. 

— Buntaro-san. Zataki arătă către al doilea sul. Te rog, dă-i 
asta stăpânului tău. 

— Nu! 

Vocea lui Toranaga răsună în jurul luminişului. Cu mare 
ceremonie adăugă tare: 

— Sunt onorat să accept mesajul Consiliului şi îmi voi 
prezenta răspunsul ilustrului ambasador, fratele meu, seniorul 
de Shinano, mâine, la vremea aceasta. 

Zataki îl privi neîncrezător. 

— Ce răspuns, oare? 

— Te rog, iartă-mă, stăpâne, îl întrerupse în şoaptă bătrânul 
samurai, grav, cu demnitate, întrerupând din nou conversaţia 
dintre ei. Îmi pare rău, dar seniorul Toranaga are perfectă 
dreptate să propună asta. Este o alegere solemnă ceea ce i-ai 
propus, o alegere care nu este trecută în mesaj. Este drept şi 
onorabil să i se dea timpul pe care îl cere. 

Zataki ridică cel de-al doilea sul şi îl strecură la loc în 
mânecă. 

— Foarte bine. Sunt de acord. Senior Toranaga, te rog, 


iartă-mi proastele purtări. Şi acum spune-mi, unde este Kasigi 
Yabu-san? Am un mesaj pentru el. Numai unul, de data aceasta. 
— O să ţi-l trimit. 


KKK 


Şoimiţa îşi strânse aripile şi căzu o mie de picioare din cerul 
serii, izbind porumbelul într-o explozie de pene, apoi îl prinse în 
gheare, forțându-l să coboare spre pământ, încă rostogolindu-se 
ca o piatră. Abia târziu, la câţiva paşi deasupra pământului, 
dădu drumul prăzii sale, acum moarte, deschise larg aripile şi se 
aşeză pe pământ într-o coborâre perfectă. /ic-iic-iic, ţipă, 
zburlindu-şi mândră penele de pe gât, sfişiind cu ghearele capul 
porumbelului, în bucuria învingătorului. 

Toranaga sosi în galop, cu Naga lângă el, şi cobori de pe 
cal. O chemă blând să i se aşeze pe pumn. Ascultătoare, ea păşi 
pe mănuşă. Îndată fu răsplătită cu o bucată de carne dintr-o altă 
pradă. Îi trase pe cap capişonul, strângând băierile cu dinţii. 
Naga ridică porumbelul şi-l puse, în geanta de vânătoare, pe 
jumătate plină, care atârna de şaua calului tatălui său, apoi se 
întoarse şi făcu semn către gonacii şi străjile aflaţi în depărtare. 

Toranaga se săltă înapoi în şa, cu pasărea aşezată comod 
pe mănuşă, ţinută în loc de legături subţiri de piele. Privi în sus, 
către cer, cântărind lumina care mai rămăsese. În după-amiaza 
târzie soarele străpunsese norii, iar acum, în valea din care ziua 
se ducea repede, cu soarele demult culcat după crestele 
munţilor dinspre apus, era răcoare şi plăcut. Norii fuseseră 
împinşi către nord de către vânturile obişnuite, plutind peste 
unele dintre vârfurile munţilor şi ascunzând altele. La înălţimea 
asta, închis între munţi, aerul era curat şi dulce. 

— Ar trebui să avem mâine o zi bună fără nori, Naga-san. 
Cred c-am să încep să vânez de cu zori. 

— Da, tată. 

Naga îl privea uluit, temându-se ca întotdeauna să pună 
întrebări şi totuşi dorind să ştie totul. Nu putea să-şi închipuie 
cum putea fi tatăl său atât de detaşat după o întâlnire atât de 
îngrozitoare. Să-l îndepărtezi pe Zataki cu ceremonia potrivită, 
apoi să-ţi chemi şoimarii şi hăitaşii şi gărzile şi să-i porţi printre 
dealurile unduitoare, prin păduri, i se părea lui Naga o 
nepământeană stăpânire de sine. Doar gândul la Zataki îi dădea 


fiori. Şi ştia că batrânul sfetnic avusese dreptate. Dacă numai o 
zecime din conversaţie ar fi fost auzită, samuraii ar fi sărit în 
apărarea onoarei stăpânilor lor. Dacă n-ar fi fost ameninţarea 
care atârna deasupra capului prea-iubitei sale bunici, s-ar fi 
repezit la Zataki el însuşi. 

Cred că de-asta tatăl meu e ceea ce este şi e unde este, îşi 
spuse. Ochii săi desluşiră călăreţi ieşind din pădurea de 
dedesubt şi galopând către ei, peste coasta bolovănoasă a 
dealului. Pe fundalul verde închis al pădurii, râul era o panglică 
neagră, răsucită. Luminile hanurilor străluceau ca licuricii. 

— Tată! 

— Ah, da, îi văd. 

— Cine sunt? 

— Yabu-san, Omi-san... şi opt gărzi. 

— Ochii tăi sunt mai buni decât ai mei. Ah, da. Acum îi 
recunosc. 

Naga spuse fără să se gândească: 

— Eu n-aş fi lăsat pe Yabu-san să se ducă singur la seniorul 
Zataki, fără... 

Se opri şi amuţi. 

— Te rog să mă ierţi. 

— De ce nu l-ai fi trimis pe Yabu-san singur? 

Naga se blestemă că deschisese gura şi se fistici sub 
privirea lui Toranaga. 

— Te rog, iartă-mă, pentru că atunci n-aş şti niciodată ce 
înţelegere tainică au încheiat. El ar putea, tată, foarte uşor 
unelti împotriva ta. l-aş fi ţinut departe unul de celălalt. Te rog 
să mă ierţi. N-am încredere în el. 

— Dacă Yabu-san şi Zataki-san plănuiau să mă trădeze pe 
la spate, ar face-o indiferent dacă aş fi trimis un martor sau nu. 
Câteodată e mai înţelept să laşi mai multă libertate, aşa cum 
laşi mai multă sfoară când prinzi un peşte, neh? 

— Da. Te rog să mă ierţi. 

Toranaga pricepu că fiul său nu înţelesese nimic şi n-ar fi 
înţeles niciodată, ar fi întotdeauna mai degrabă un şoim pe care 
să-l asmuţi asupra duşmanului, iute, priceput şi periculos. 

— Mă bucur c-ai înţeles, fiule, spuse ca să-l încurajeze, 
ştiindu-i părţile bune şi protejându-le. Eşti un fiu bun, adăugă, 
de data asta încredinţat de cele spuse. 

— Mulţumesc, tată, spuse Naga, plin de mândrie în faţa 


laudei atât de rare. Nădăjduiesc doar c-ai să-mi ierţi prostiile şi 
ai să mă înveţi să te slujesc mai bine. 

— Nu eşti prost. 

Yabu e prost, era gata să adauge Toranaga. Cu cât află mai 
puţină lume, cu atât mai bine. Şi nu-i nevoie să-ţi chinuieşti 
mintea, Naga. Eşti atât de tânăr - cel mai tânăr fiu al meu, afară 
doar de fratele tău vitreg, Tadeo. Câţi ani are el? A, şapte. Da, o 
să facă şapte. 

Aruncă o privire fugară călăreţilor care se apropiau. 

— Ce mai face mama ta, Naga? 

— Ca întotdeauna. Cea mai fericită doamnă din lume. Şi 
totuşi nu mă lasă s-o văd decât o dată pe an. Nu poţi s-o 
convingi să se schimbe? 

— Nu, spuse Toranaga. N-o să se schimbe niciodată. 

Sufletul lui Toranaga se încălzea întotdeauna când se 
gândea la Chano-Tsubone, cea de-a opta concubină oficială a 
sa, şi mama lui Naga. Râdea în sinea lui amintindu-şi umorul ei 
sănătos, obrajii cu gropiţe şi fesele apetisante, zvârcolirile ei şi 
bucuria cu care i se dădea în pat. 

Fusese văduva unui fermier din apropiere de Yedo şi se 
simţise atras de ea cu douăzeci de ani în urmă. Stătuse cu el 
trei ani, apoi îl rugase să îi permită să se întoarcă pe pământul 
ei. li îngăduise să plece. Acum trăia la o fermă bună, în 
apropiere de locul unde se născuse ea, grasă şi mulţumită, 
călugăriţă budistă cinstită de toţi şi nedepinzând de nimeni. Din 
când în când se ducea să o vadă şi râdeau împreună, 
prieteneşte, fără motiv. 

— A, e o femeie de treabă, spuse Toranaga. 

Yabu şi Omi ajunseră la ei şi descălecară. La zece paşi se 
opriră şi se înclinară. 

— Mi-a dat un sul, spuse Yabu furios, fluturându-l. "... Vă 
poftim să părăsiţi deîndată Izu, mergând la Osaka astăzi, şi să 
vă înfăţişaţi la castelul Osaka pentru audienţă. Altfel toate 
pământurile voastre sunt confiscate şi sunteţi deci declarat în 
afara legi." Mototoli pergamentul în pumn şi-l aruncă pe 
pământ. Azi! 

— Atunci mai bine ai pleca deîndată, spuse Toranaga, 
indispus brusc de prostia şi agresivitatea lui Yabu. 

— Alteță, vă rog..., începu grăbit Omi, căzând umil în 
genunchi. Seniorul Yabu este cel mai devotat vasal al vostru, şi 


vă rog cu umilinţă să nu vă bate-ţi joc de el. lertaţi-mă că sunt 
atât de necioplit, dar seniorul Zataki... iertaţi-mă că sunt atât de 
prost crescut. 

— Yabu-san, te rog iartă cele spuse, dar n-au fost spuse cu 
gând rău, zise Toranaga, blestemându-şi greşeala. Ar trebui să 
luăm în glumă asemenea mesaje, neh? 

Işi chemă îngrijitorul de şoimi, îi dădu pasărea de pe 
pumnul său trimiţându-l înapoi cu hăitaşii. Apoi îşi îndepărtă toţi 
samuraii, cu excepţia lui Naga, la o distanţa de unde nu se 
putea auzi ce vorbeau, se aşeză pe călcâie şi îi invită să facă 
acelaşi lucru. 

— Poate că ar trebui să-mi spui ce s-a întâmplat? 

— Nu e mare lucru de spus. Am fost să mă întâlnesc cu el. 
M-a primit cu foarte puţină bună-cwviinţă. Mai întâi au fost 
salutările seniorului Ishido şi o invitaţie brutală să mă aliez în 
taină cu el. Să pregătim asasinarea ta deîndată şi să ucidem toţi 
samuraii Toranaga din Izu. Desigur că am refuzat să ascult asta 
şi deîndată, deîndată fără nici un fel de politeţe, mi-a dat asta. 
Degetul lui se înfipse violent în pergament. Dacă n-ar fi fost 
poruncile tale anume, ca să-l protejeze, l-aş fi făcut bucăţi 
deîndată. Cer să retragi ordinul, nu pot să trăiesc cu ruşinea 
asta. Trebuie să mă răzbun. 

— Asta e tot ce s-a întâmplat? 

— Nu e destul? 

Toranaga trecu peste proasta creştere a lui Yabu şi se răsti 
către Omi. 

— Tu eşti de vină, neh? De ce n-ai fost destul de deştept ca 
să-ţi aperi mai bine seniorul? Trebuie să-i fi sfetnic. Trebuia să-i 
fii scut. Trebuia să-l tragi de limbă pe seniorul Zataki, să încerci 
să afli ce are Ishido în cap, care era momeala, ce planuri au. Se 
spune că eşi un sfetnic preţios. Ţi s-a dat prilejul să arăţi şi îl 
pierzi ca un nătărău. Omi îşi înclină capul. 

— Vă rog să mă iertaţi, Alteță. 

— Poate am s-o fac. Dar nu văd de ce-ar face-o seniorul 
Yabu. Acum stăpânul tău a aceptat pergamentul. Acum s-a 
vârât în laţ. Acum trebuie să hotărască într-un fel sau altul. 

— Cum? spuse Yabu. 

— De ce crezi că am făcut ce am făcut? Ca să întărzii 
desigur. Ca să întârzii, spuse Toranaga. 

— Dar, o zi? Cât valorează o singură zi? întrebă Yabu. 


— Cine ştie. O zi pentru tine e una mai puţin pentru 
duşman. 

Ochii lui Toranaga ţâşniră înapoi către Omi. 

— Mesajul de la Ishido a fost verbal, sau în scris? 

Yabu răspunse în locul lui. 

— Verbal, desigur. 

Toranaga continuă să privească străpungător la Omi. 

— Ai dat greş în a-ţi face datoria faţă de stăpânul tău şi faţă 
de mine. 

— Vă rog să mă iertaţi. 

— Acum spune ce i-ai răspuns? 

Omi nu scoase un cuvânt. 

— Ţi-ai uitat şi buna-cuviinţă? Ce i-ai răspuns? 

— Nimic, Alteță. N-am spus nimic. 

— De ce? 

Yabu explodă. 

— N-a spus nimic lui Zataki pentru că nu era acolo. Zataki a 
vrut să-mi vorbească doar mie. 

Toranaga îşi ascunse multumirea că Yabu trebuise să 
recunoască ceea ce el deja bănuia şi că o parte a adevărului 
fusese acum dezvăluită. 

— Te rog, iartă-mă, Omi-san. Am crezut că, de bună seamă, 
erai de faţă. 

— A fost greşala mea, alteţă. Ar fi trebuit să stăruiesc. Aveţi 
dreptate, nu am putut să-mi apăr stăpânul, spuse Omi. Ar fi 
trebuit să mă ţin tare. Vă rog să mă iertaţi, Yabu-sama, vă rog 
să mă iertaţi! 

Înainte ca Yabu să-i poată răspunde, Toranaga spuse: 

— Desigur că ţi se iartă toate, Omi-san. Dacă stăpânul tău 
ţi-a poruncit altfel, este privilegiul lui. l-ai poruncit aşa, 
Yabu-sama? 

— Da, da, dar nu m-am gândit că are vreo importanţă. Crezi 
că eu... 

— Ei, răul s-a făcut. Ce-ai de gând să faci? 

— Desigur, să nu bag în seamă mesajul, Alteță. Yabu era 
neliniştit. Crezi că ar fi trebuit să nu-l primesc? 

— Desigur. Ar fi trebuit să te tocmeşti cu el pentru o zi. 
Poate mai mult, chiar săptămâni, adăugă Toranaga, răsucind 
cuțitul mai adânc în rană, bucurându-se răutăcios că prostia lui 
Yabu îl aruncase pe acesta în laţ, fără să-i pese de trădarea în 


care Yabu fusese cu siguranţă atras, ademenit, împresurat cu 
laude sau răsplăţi, sau ameninţat. Îmi pare rău, dar acum n-ai 
ce face. Nu-ţi face griji, e aşa cum spuneai: cu cât mai curând 
cineva hotărăşte de partea cui e, cu atât mai bine. 

Se ridică în picioare. 

— Nu e nevoie să te întorci la regiment la noapte, vă invit 
amândoi la cină. Am pregătit o distracţie. 

Pentru toţi, adăugă în gând, cu foarte mare mulţumire. 


KKK 


Degetele pricepute ale lui Kiku atinseră o coardă, apoi 
începu să cânte din gură, iar puritatea vocii ei umplu tăcerea 
nopţii. Stăteau vrăjiți în camera mare care era descinsă către 
verandă şi grădina din fund, furaţi de extraordinarul efect pe 
care-l făceau sub torţele pâlpâitoare firele de aur ale 
chimonoului ei, reflectând lumina când se apleca deasupra 
samisen-ului. 

Toranaga aruncă o privire scurtă în jur, conştient de 
întâmplările nopţii. De-o parte a lui, între Blackthorne şi Buntaro, 
stătea Mariko, de cealaltă, Omi şi Yabu unul lângă celălalt. Locul 
de onoare era încă gol. Fusese invitat Zataki, dar desigur că el 
refuzase cu părere de rău din cauza sănătăţii proaste, deşi 
fusese văzut galopând pe dealurile din nord, iar acum împărțea 
perna cu legendara lui vigoare. Naga şi gărzi alese cu foarte 
mare grijă, erau postate de jur împrejur, iar Gyoko iscodea de 
undeva din spate. Kiku-san îngenunchiase în verandă cu faţa 
către ei şi spatele către grădină, fragilă, singură şi foarte 
prețioasă. 

Mariko are dreptate, gândi Toranaga. Curtezana face banii. 
Sufletul lui era fermecat şi grijile şi Zataki se depărtaseră. Să 
trimit după ea din nou la noapte, sau să dorm singur? Bărbăţia 
lui tresări când îşi aduse aminte de noaptea trecută. 

— Deci, Gyoko-san ai dorit să mă vezi? întrebase în camera 
lui din fortăreață. 

— Da, Alteță. 

El aprinsese p măsură de lemn aromat. 

— Te rog să începi. 

Gyoko se înclinase, dar el n-avusese ochi pentru ea. Era 
prima dată când o vedea pe Kiku de aproape. Apropierea îi 


îmbogăţea trăsăturile deosebite şi încă neatinse de rigorile 
profesiei ei. 

— Te rog, cântă ceva în timp ce vorbim, spusese el, 
surprins că Gyoko se pregătise să vorbească de faţă cu ea. 

Kiku se supusese deîndată, dar muzica ei de atunci nu 
semăna de loc cu cea din seara asta. Noaptea trecută fusese 
menită să aline, un acompaniament la discuţiile de afaceri care 
se purtau. În noaptea asta excita, tulbura şi promitea. 

— Alteță, începuse oficial Gyoko, mai întâi îngăduiţi-mi să 
vă mulţumesc cu umilinţă pentru cinstea care mi-o faceţi mie şi 
sărmanei mele case, şi lui Kiku-san, prima dintre doamnele mele 
din Lumea Sălciilor. Preţul pe care l-am cerut pentru contract e 
obraznic, ştiu, imposibil, sunt convinsă, şi nu e definitiv până 
mâine dimineaţă, când amândouă doamnele Kasigi şi doamna 
Toda, în înţelepciunea lor, vor hotărî. Dacă ar fi fost o problemă 
care să vă privească, v-aţi fi hotărât de mult, pentru că ce 
înseamnă banii pentru orice samurai, chiar şi pentru cel mai 
mare daimyo din lume? 

Gyoko făcuse o pauză pentru efect. El nu muşcase nada, 
dar îşi mişcase uşor evantaiul, ceea ce putea fi înţeles ca 
nemulţumire la vorbăria ei, acceptare a complimentului sau 
respingere totală a preţului cerut, după starea ei. Amândoi ştiau 
limpede cine încuviinţa de fapt preţul. 

— Ce înseamnă banii? Nimic. Doar o posibilitate de a 
comunica, continuă ea. Ca muzica lui Kiku-san. Ce facem noi, de 
fapt, cele din Lumea Sălciilor, altceva decât să comunicăm şi să 
distrăm, să uşurăm sufletul bărbatului, să-i îndepărtăm 
greutăţile apăsătoare? 

Toranaga îşi înăbuşise un răspuns răutăcios, amintindu-şi 
că femeia cumpărase un ceas pentru cinci sute de koku, şi cinci 
sute de koku meritau o audienţă atentă. Aşa că o lăsase să 
continue, ascultând-o cu o singură ureche şi bucurându-se de 
curgerea desăvârşită a melodiei care se strecura până în cele 
mai ascunse colţişare ale fiinţei sale, mângâindu-l şi 
îmbătându-l. Apoi fusese adus brutal în lumea reală de ceea ce 
Gyoko spusese. 

— Ce? 

— Vroiam doar să sugerez că ar trebui să luaţi Lumea 
Sălciilor sub protecţia voastră, să schimbaţi cursul istoriei. 

— Cum? 


— Făcând ceea ce aţi făcut din totdeauna, Alteță. 
Îngrijindu-vă de viitorul întregii împărăţii înaintea celui al 
domniei-voastre. 

Nu luase seama la exagerarea sfruntată şi îşi spusese că 
trebuia să-şi închidă urechile către muzică, că se lăsase prins. 
Căzuse în prima capcană spunându-i lui Gyoko să aducă fata şi 
în a doua lăsându-se desfătat de frumuseţea şi parfumul ei şi în 
a treia îngăduindu-i să cânte seducător în timp ce stăpâna 
vorbea. 

— Lumea Sălciilor? Ce-i cu Lumea Sălciilor? 

— Două lucruri, Alteță. Mai întâi, Lumea Sălciilor este acum 
amestecată cu lumea reală şi asta nu foloseşte nici uneia dintre 
ele. Al doilea, doamnele noastre nu se pot ridica până la 
desăvârşirea pe care toţi bărbaţii au dreptul s-o ceară sau s-o 
aştepte. 

— Ah? 

O undă din parfumul lui Kiku, o aromă pe care n-o ştiuse 
până atunci, ajunsese până la el. Fusese aleasă desăvârşit. O 
privise fără să vrea. Buzele ei purtau un zâmbet pierdut, doar 
pentru el. Îşi coborâse ochii languros şi degetele ei atinseseră o 
coardă pe care el o resimţise înlăuntrul său. Incercase să se 
concentreze. 

— Îmi pare rău, Gyoko-san, ce spuneai? 

— Vă rog să mă iertaţi pentru că n-am fost destul de 
limpede, Alteță. Mai întâi, Lumea Sălciilor ar trebui să fie 
despărțită de cea reală. Casa mea de Ceai din Mishima e pe o 
stradă din sud, altele sunt împrăştiate prin întreg oraşul. E la fel 
în Kyoto şi Nara şi în întreaga împărăție. Chiar şi în Yedo. Dar 
cred că Yedo ar putea să arate lumii cum trebuie făcut. 

— Cum? Inima îi tresărise când o altă coardă fusese atinsă. 

— Toate celelalte meşteşuguri au, în mod înţelept, străzi 
ale lor, cartiere ale lor. Ar trebui să ni se îngăduie şi nouă locul 
nostru, Alteță. Yedo e un oraş nou. Aţi putea să vă gândiţi la o 
anumită porţiune de teren pentru Lumea Sălciilor. Aduceţi toate 
Casele de Ceai între zidurile acestei porţiuni şi interziceţi orice 
Casă de Ceai, oricât de mică, în afara ei. 

Mintea lui se concentrase pe deplin pentru că era o idee 
deosebită. Era atât de bună că fusese nemulţumit pe el însuşi că 
nu se gândise la ea. Toate Casele de Ceai şi toate curtezanele 
într-o împrejmuire, deci uşor de controlat, de iscodit şi de luat 


taxe şi toţi clienţii lor la fel de uşor de controlat şi iscodit. 
Simplicitatea ideii îl cutremură. Cunoştea de asemenea influenţa 
enormă pe care o aveau doamnele de primă clasă. 

Dar chipul lui nu lăsase să trădeze nici o urmă de bucurie. 

— Şi ce avantaj e-n asta, Gyoko-san? 

— Am avea propria noastră breaslă, Alteță. Cu toată 
protecţia pe care o breaslă poate să o ofere, o adevărată 
breaslă într-un singur loc, nu împrăştiată, ca să zicem aşa, o 
breaslă căreia i se vor supune... 

— Trebuie să i se supună? 

— Da, Alteță. Trebuie să i se supună, pentru binele tuturor. 
Breasla va avea în grijă ca preţurile să fie cinstite şi ca totul să 
fie de foarte bună calitate. Şi în câţiva ani, o doamnă de a doua 
clasă din Yedo, va fi asemenea uneia din Kyoto şi aşa mai 
departe. Dacă totul va merge cum trebuie în Yedo, de ce nu în 
fiecare oraş din ţinuturile voastre? 

— Dar proprietarii care vor fi înăuntrul acestui gard vor 
stăpâni totul, vor avea monopol, neh? Pot să ceară taxe de 
intrare prea mari, neh? Pot să închidă uşile altora care ar avea 
acelaşi drept ca să lucreze în Lumea Sălciilor, neh? 

— Da, ar putea fi aşa, Alteță. Şi câteodată se va întâmpla 
pe câte undeva. Dar pot fi uşor date legi severe ca să asigure 
cinstea, iar binele se va ridica deasupra răului, pentru noi şi 
pentru onoraţii noştri clienţi. Al doilea: doamnele de... 

— Să terminăm mai întâi cu această parte, Gyoko-san, 
spusese el sec. Deci asta e ceva împotriva sugestiei tale, neh? 

— Da, Alteță, e posibil. Dar orice daimyo ar putea uşor să 
poruncească altfel. Şi va avea de-a face cu o singură breaslă, 
într-un singur loc. Domnia-voastră, Alteță, nu veţi avea necazuri. 
În fiecare loc va fi desigur cineva responsabil pentru liniştea 
acelui loc. Şi pentru taxe. 

_ —AA, da, taxe! Va fi desigur mult mai uşor să strângi taxele. 
Asta e un lucru foarte bun, în favoarea ta. 

Ochii lui Gyoko erau pe băţul înmiresmat. Mai mult decât 
jumătate se dusese. 

— Cu înţelepciunea pe care o aveţi, aţi putea hotărî ca 
Lumea Sălciilor să fie singurul loc din întrega lume care să nu fie 
niciodată supus taxelor. 

— Niciodată? 

— Niciodată. 


Privise direct în sus la el, nevinovată. 

— În definitiv, Alteţă, lumea noastră nu-i numită şi Lumea 
Plutitoare? Nu este singura care oferă frumuseţe şi nu este o 
mare parte a frumuseţii, tinereţea? Nu e ceva atât de trecător şi 
uşor, ca tinereţea, un dar al zeilor? Şi sacră? Din toţi bărbaţii, 
Alteță, domnia-voastră trebuie să ştie cât de rară şi trecătoare 
este tinereţea şi femeia. 

Muzica încetase. Ochii îi fuseseră atraşi de Kiku-san. Ea îl 
privise intens, cu o uşoară încruntătură a sprâncenei. 

— Da, spusese el. Ştiu cât de trecătoare poate să fie. 

Sorbise din ceai. 

— O să mă gândesc la ce mi-ai spus. Şi al doilea lucru? 

— Al doilea... Gyoko îşi adunase gândurile. Al doilea lucru şi 
ultimul, Alteță, cu care aţi putea să vă aşezaţi numele peste 
Lumea Sălciilor pentru totdeauna. Gândiţi-vă la unele din 
doamnele noastre. Kiku-san de pildă. A învăţat să cânte din gură 
şi la samisen şi să danseze de când avea şase ani. Din zori şi 
până în seară a muncit din greu ca să-şi desăvârşească arta. 
Fără îndoială că a devenit o doamnă de primă clasă pe drept, 
aşa cum merită talentul ei fără asemănare. Dar totuşi e o 
curtezană, iar unii clienţi o vor atât pentru arta ei cât şi pentru 
împărţitul pernei. Cred c-ar trebui alcătuite două clase de 
doamne. Mai întâi curtezanele, ca întotdeauna, care să distreze 
vesele, fizic. Apoi o clasă nouă, poate cuvântul ge/-sha ar putea 
să li se potrivească: Dăruite Artei - persoane dedicate numai 
artei. Lor nu li se va cere să împartă perna din datorie. Vor fi 
doar pentru amuzament, dansatoare, cântărețe din gură sau la 
instrument, specializate în aşa ceva şi s-ar dărui numai acestei 
îndeletniciri. Gei-sha vor bucura mintea şi spiritul bărbaţilor cu 
frumuseţea, graţia şi talentul lor. Curtezanele vor satisface 
trupul cu frumuseţea, graţia şi talentul lor. 

Din nou fu izbit de simplitatea şi posibilităţile de viitor ale 
ideii ei. 

— Cum ai alege o gei-sha? 

— După talent. La adolescenţă, stăpânul ei va hotărî 
drumul ei în viitor. lar breasla ar putea încuviinţa sau nu 
ucenica, neh? 

— E o idee extraordinară, Gyoko-san. 

Femeia se înclinase înfiorată. 

— Vă rog să-mi iertaţi părerile prea atotcuprinzătoare, 


Alteță. Dar în felul ăsta, când frumuseţea se topeşte şi trupul se 
împlineşte, fata poate avea totuşi un viitor deosebit şi cu 
adevărat de valoare. Nu va trebui să apuce în lungul drumurilor 
pe care o curtezană din ziua de azi trebuie să le străbată. Eu 
vorbesc pentru artiştii din rândul nostru, cum e Kiku-san a mea. 
Vă rog să sprijiniți viitorul şi poziţia pe care o merită în ţară cei 
câţiva fericiţi. Ca să înveţi să cânţi din gură şi la instrumerit şi să 
dansezi, e nevoie de mult exerciţiu, de-a lungul anilor. Împărţitul 
pernei cere doar tinereţe şi nu-i afrodisiac mai bun ca tinereţea, 
neh? 

— Nu. Toranaga o privi. Gei-sha nu ar împărţi perna? 

— Asta n-ar face parte din obligaţiile lor, indiferent câţi bani 
s-ar oferi. Ge/-sha n-ar fi niciodată obligată să împartă perna, 
Alteță. Dacă o gei-sha ar dori să împartă perna cu un anume 
bărbat, asta ar fi numai treaba ei. Sau ar trebui, poate, aranjat 
cu îngăduinţa stăpânei, iar preţul să fie doar atât de mare cât îşi 
permite acel bărbat. O datorie a curtezanei ar fi să împartă 
perna cu artă. Gei-sha şi ucenicele gei/-sha vor fi de neatins. Vă 
rog să mă iertaţi că am vorbit atât. 

Gyoko şi Kiku se înclinaseră. Mai rămăsese doar o aşchie 
din beţigaşul parfumat. Toranaga o oprise şi le mai pusese 
întrebări un timp de două ori mai îndelungat decât cel hotărât, 
bucuros de ocazia de a învăţa mai multe despre lumea lor, 
verificând ideile lor şi speranţele şi temerile. Ce învățase, îl 
înfierbântase. Puse deoparte informaţia pentru viitor. Apoi o 
trimisese pe Kiku în grădină. 

— În noaptea asta, Gyoko-san, mi-ar place să rămână, dacă 
ar dori, până în zori, dacă e liberă. Ai vrea s-o întrebi? Desigur, 
înţeleg c-ar putea să fie obosită. În definitiv a cântat atât de 
minunat pentru atât de mult timp şi eu pot înţelege asta. Dar 
poate se va gândi. Aş fi recunoscător dacă ai întreba-o. 

— Desigur, Alteță. Dar ştiu că va fi onorată de invitaţia 
voastră. Este datoria noastră să slujim în orice fel putem, neh? 
— Da. Dar ea este aşa după cum, pe bună dreptate, ai 
arătat: foarte deosebită. Am să înţeleg dacă e prea obosită. Te 

rog. Întreab-o imediat. 

Îi dăduse lui Gyoko o mică pungă de piele cu zece kobani, 
regretând gestul, dar ştiind că poziţia lui o cerea. 

— Poate că aceasta te va răsplăti pentru o seară atât de 
obositoare. Şi ar fi o mică dovadă a mulţumirilor mele pentru 


ideile tale. 

— Este de datoria noastră să fim de folos, Alteţă, spusese 
Gyoko. 

O văzu încercând să-şi stăpânească, fără să poată, 
degetele care încercau să numere monezile prin pielea subţire. 
— Vă mulţumesc, Alteță. Vă rog să mă iertaţi, am s-o 

întreb. Apoi, ciudat şi neaşteptat, ochii ei se umpluseră de 
lacrimi. Primiţi mulţumirile unei bătrâne necioplite, pentru 
politeţe şi pentru că a-ţi ascultat. E pentru că, după ce împărţim 
plăcerea atâta vreme, singura noastră bucurie e un râu de 
lacrimi. Adevărat, Alteță, e greu să explici ce simte o femeie, vă 
rog să mă iertaţi. 

— Ascultă, Gyoko-san, eu înţeleg, nu-ţi face griji, o să mă 
gândesc la tot ce-ai spus. O, da, veţi pleca amândouă cu mine, 
imediat după răsăritul soarelui. Câteva zile în munţi vor fi o 
schimbare plăcută. Îmi închipui că contractul o să fie acceptat, 
neh? 

Gyoko se înclinase multumind, apoi îşi şterse lacrimile şi 
spuse hotărât. 

— Pot să întreb numele prea onoratei persoane pentru care 
va fi cupărat contractul? 

— Yoshi Toranaga-noh-Minowara. 

Acum, în noaptea din Yokos6, aerul răcoros şi dulceag, 
muzica lui Kiku-san şi vocea, pusese stăpânire pe minţile şi 
inimile lor, iar Toranaga îşi lăsă gândurile să rătăcească. Işi 
aminti strălucirea de mândrie care invadase chipul lui Gyoko şi 
se miră cât de uşor puteau fi păcăliţi oamenii. Cât de neaşteptat 
era, că cei mai mulţi oameni, deştepţi şi ageri la minte, vedau 
doar ceea ce vroiau să vadă şi se uitau foarte rar în spatele 
lucrurilor. Sau n-ar fi băgat în seamă realitatea, ocolind-o ca pe 
o aparenţă. lar apoi, când lumea lor se prăbuşea în bucăţi şi se 
aflau în genunchi, despicându-şi pântecele sau tăindu-şi 
gâtlejurile sau se trezeau aruncaţi în lumea îngheţată, îşi 
smulgeau părul din cap, sau îşi sfâşiau hainele şi-şi plângeau 
karma dând vina pe zei, sau kami, sau noroc, sau stăpânii lor, 
sau soţi, sau vasali, orice şi oricine, dar niciodată pe ei înşişi. 

Atât de ciudat. 

Îşi urmări oaspeţii, care încă priveau fata, închişi în tainele 
lor, cu minţile deschise de arta ei. Toţi, afară de Anjin-san care 
era nervos şi plictisit. Nu-i nimic, Anjin-san, gândi Toranaga 


amuzat, e doar lipsa ta de civilizaţie. Da, nu-i nimic, o să vină şi 
asta cu timpul şi chiar nici asta nu contează atâta timp cât eşti 
supus. Acum am nevoie de firea ta nestăpânită, şi furia şi 
violenţa ta. 

Da, sunteţi toţi aici: tu, Omi şi Yabu, şi Naga, şi Buntaro, şi 
tu, Mariko, şi Kiku-san, şi chiar Gyoko, toţi şoimii şi ulii din Izu, 
toţi educați şi foarte pregătiţi. Toţi, în afară de unul. Preotul 
creştin. Şi în curând va veni rândul tău, Kiku-san, sau poate al 
meu. 


KKK 


Părintele Martin Alvito din Ordinul lui Isus, era furios. Chiar 
atunci, când ştia că ar fi trebuit să se pregătească pentru 
întâlnirea cu Toranaga, la care avea nevoie de întreaga sa 
putere de concentrare, era pus în faţă cu această nouă grozăvie 
care nu putea să aştepte. 

— Ce-ai de spus în favoarea ta? se răsti la acolitul japonez, 
cu faţa acoperită de glugă, îngenuncheat umil dinaintea lui. 

Ceilalţi fraţi stăteau în semicerc de jur împrejurul micii 
încăperi. 

— Te rog să mă ierţi, părinte. Am păcătuit, spuse bărbatul, 
bâlbâindu-se nenorocit. Te rog, iartă-mă. 

— ţi repet, doar Dumnezeu, Atotputernicul în înţelepciunea 
lui poate să ierte, nu eu. Ai comis un păcat de moarte, ai călcat 
jurământul sfânt. Ei? 

Răspunsul abia se auzi. 

— Îmi pare rău, părinte. 

Bărbatul era subţire şi delicat. Numele de botez era Josef şi 
avea 30 de ani. Ceilalţi acoliţi, toţi fraţi ai Ordinului, aveau între 
18 şi 40 de ani. Toţi erau tunşi, toţi samurai de viţă nobilă prin 
naştere, din provinciile din Kyushu, toţi pregătiţi cu grijă pentru 
preoţie, deşi niciunul nu fusese încă hirotonisit. 

— Mărturisesc părinte, spuse fratele Josef, ţinând capul 
aplecat. 

— Şi crezi că asta-i destul? 

Nerăbdător Alvito, se întoarse şi se îndreptă către fereastră. 
Camera era obişnuită, rogojinile destul de bune, iar hârtia 
panourilor-shoj; lipită prost. Un han prăpădit, de mâna a treia, 
dar cel mai bun care putuse fi găsit în Yokose, celelalte fiind 


ocupate de samurai. Privi un timp în noapte, ascultând vocea 
îndepărtată a lui Kiku ridicându-se peste zgomotul râului. Alvito 
ştia că Toranaga nu va trimite după el până ce curtezana nu 
termină de cântat. 

— Târfă murdară, spuse ca pentru el, tânguitoarea melopee 
a cântecului japonez iritându-l mai mult ca de obicei, 
acentuându-i furia pentru trădarea lui Josef. 

— Ascultaţi, fraţi ai mei, spuse Alvito către ceilalţi, 
întorcându-se către ei. Suntem aici ca să-l judecăm pe fratele 
Josef, care a fost cu o târfă din oraş noaptea trecută, 
încălcându-şi jurământul sfânt de castitate, încălcându-şi 
jurământul sfânt de supunere, pângărindu-şi sufletul nemuritor, 
poziţia lui de iezuit, locul în sânul Bisericii şi tot ce înseamnă 
asta. În faţa lui Dumnezeu, vă întreb pe fiecare dintre voi: aţi 
făcut aşa ceva? 

Toţi îşi scuturară capetele. 

— Aţi făcut vreodată la fel? 

— Nu, părinte. 

— Tu, păcătosule, în faţa lui Dumnezeu, recunoşti păcatul? 

— Da, părinte. Deja am măr... 

— În faţa lui Dumnezeu, a fost prima dată? 

— Nu, n-a fost prima dată, spuse Josef, eu am mai fost cu 
alta acum patru nopţi, în Mishima. 

— Dar... dar ieri ai spus liturghia! Cum rămâne cu 
spovedania ta de ieri, şi de alaltăieri, şi cea dinaintea acestora? 
leri am spus liturghia! Pentru Dumnezeu, ai luat trupul Domnului 
nespovedit, pe deplin cunoscător că ai făptuit un păcat de 
moarte! 

Fratele Josef era pământiu de ruşine. Era printre iezuţi de 
când avea opt ani. 

— A fost... A fost pentru prima dată, părinte. Doar acum 
patru zile. Am fost fără de păcat toată viaţa. Am fost din nou 
ispitit şi, Sfânta Fecioară să mă ierte, de data asta am greşit. 
Am treizeci de ani. Sunt bărbat, toţi suntem bărbaţi, te rog, 
Domnul lisus ierta păcătoşii. De ce nu mă poţi ierta? Suntem toţi 
bărbaţi. 

— Suntem toţi preoţi! 

— Nu suntem preoţi adevăraţi! N-am fost încredinţaţi 
Sfintelor Taine, nu suntem nici măcar hirotonisiţi! Nu suntem cu 
adevărat iezuţi. Nu putem să depunem al patrulea jurământ, ca 


tine, părinte, spuse încăpățânat Josef. Alte ordine îşi hirotonisesc 
fraţii, dar nu iezuţi. De ce nu... 

— Ţine-ţi gura! 

— Nu, izbucni Josef. Te rog, iartă-mă, părinte. Dar de ce nu 
s-ar putea ca unii dintre noi să fie hirotonisiţi? Arătă către unul 
dintre fraţi, un bărbat înalt, cu faţă rotundă, liniştită. De ce n-ar 
fi hirotonisit fratele Michael? Studiază de când avea doisprezece 
ani, acum are treizeci şi şase şi e un creştin desăvârşit, aproape 
un sfânt. A convertit mii de inşi, dar n-o să fie hirotonisit, deci, în 
numele Domnului, părinte, de ce nu poate fi nici unul dintre noi 
hirotonisit? Cineva trebuie să îndrăznească să te-ntrebe. 

Josef se ridicase acum în picioare. 

— Mă pregătesc de şaisprezece ani, fratele Matteo de 
douăzeci şi trei, Juliao de mai mult, toată viaţa noastră, ani fără 
număr, ştim rugăciunile şi catehismul şi imnurile mai bine decât 
tine, iar Michael şi cu mine chiar vorbim latina la fel de bine ca 
portu... 

— Opreşte-te! 

— ... portugheza. Şi noi ţinem mai toate slujbele, şi vorbim 
cu budiştii şi ceilalţi închinători la idoli, şi facem mai toate 
convertirile. Noi! În numele lui Dumnezeu şi al Sfintei Fecioare, 
ce e rău la noi? De ce nu suntem destul de buni pentru iezuiţi? E 
doar pentru că nu suntem portughezi sau spanioli? Sau pentru 
că nu suntem păroşi şi nu avem ochii rotunzi? În numele 
Domnului, părinte, de ce nu este nici un japonez hirotonisit? 

— Acum ai să taci din gură! 

— Am fost chiar şi la Roma - Michael, Juliao şi eu - izbucni 
Josef. N-ai fost niciodată la Roma, şi nu te-ai întâlnit cu 
preasfinţia sa, părintele General al Ordinului, sau cu Sanctitatea 
Sa, Papa, aşa ca noi... 

— Asta-i un alt motiv ca să înţelegi şi să nu cauţi ceartă. Ai 
depus jurământ de castitate, sărăcie şi supunere. Ai fost ales 
dintre mulţi. Mulţi alţii nu s-au bucurat de cinstea asta. Şi acum 
îţi laşi sufletul atât de pângărit că... 

— Îmi pare rău părinte, dar nu cred că ni s-a făcut o cinste 
ca să petrecem opt ani pe drumul până acolo şi înapoi, dacă 
după toată învăţătura şi rugăciunile şi predicile şi aşteptarea nici 
unul dintre noi nu e hirotonisit, chiar dacă ni s-a promis. Aveam 
doisprezece ani când am plecat, Juliao unsprezece... 

— Îţi interzic să mai spui vreun cuvânt! Îţi poruncesc să 


încetezi! 

Apoi, în tăcerea îngrozitoare, Alvito privi la ceilalţi care se 
înşiraseră pe lângă pereţi privind şi ascultând atenţi. 

— Veţi fi cu toţii hirotonisiţi cu vremea, dar tu, Josef, 
înaintea lui Dumnezeu, tu vei fi... 

— Înaintea lui Dumnezeu, izbucni Josef, când? 

— Când Dumnezeu va hotărî, îi răspunse Alvito, arzând de 
zel, uluit de răzvrătirea deschisă. În genunchi! 

Fratele Josef încercă să-i înfrunte privirea, dar nu putu, apoi 
puterea îl părăsi, răsuflă adânc, se lăsă în genunchi şi plecă 
fruntea. 

— Dumnezeu să se îndure de tine. Eşti... Ţi-ai recunoscut 
singur un păcat înfiorător, de moarte, vinovăția de a încălca 
jurământul sfânt de castitate, jurământul sfânt de supunere faţă 
de superiori. Eşti vinovat de o obrăznicie de neînchipuit. Cum 
îndrăzneşti să discuţi ordinele Generalului nostru, sau faptele 
Bisericii? ţi-ai pus în primejdie sufletul nemuritor. Eşti o ruşine în 
faţa lui Dumnezeu, a Ordinului şi a Bisericii, a familiei şi a 
prietenilor. Cazul tău este atât de serios încât va trebui să se 
ocupe de el însăşi Părintele Inspector. Până atunci n-ai să 
primeşti Sfânta Împărtăşanie, n-ai să fii spovedit şi n-ai să 
spovedeşti şi n-ai să iei parte la nici una dintre slujbe. 

Umerii lui Josef începură să tremure sub răscolitoarea 
remuşcare ce punea stăpânire pe el. 

— Ca penitenţă de început ţi se interzice să vorbeşti, vei 
primi doar orez şi apă timp de treizeci de zile şi vei petrece 
fiecare noapte din următoarele treizeci în genunchi, rugându-te 
Sfintei Fecioare pentru iertarea păcatului tău cumplit, iar acum 
vei fi biciuit. Treizeci de lovituri. Scoateţi rasa. 

Umerii încetară să-i mai tremure. Josef îşi ridică privirile. 

— Mă supun tuturor celor poruncite, părinte, şi îmi cer 
iertare din adâncul inimii şi al sufletului meu. Te rog să mă ierți, 
aşa cum am să cer iertarea Lui în vecii vecilor. Dar n-am să mă 
las biciuit ca un criminal de rând. 

— Ai - să - fii - biciuit! A 

— Te rog să mă ierţi, părinte, spuse Josef. In numele 
Fecioarei. Nu e durerea, durerea nu înseamnă nimic pentru 
mine, moartea nu înseamnă nimic. Că sufletul meu e 
condamnat şi va arde în focul iadului în vecii vecilor, s-ar putea 
să fie karma mea, şi o s-o îndur, dar sunt samurai. Sunt din 


familia seniorului Harima... 

— Mândria ta îmi face greață. Nu pentru durere e 
pedeapsa, ci pentru înlăturarea mândriei tale dezgustătoare. 
Criminal de rând? Unde este umilinţa ta? Domnul nostru Isus 
Cristos a îndurat moartea şi a murit alături de criminali de rând. 

— Da, asta este principala noastră problemă aici, părinte. 

— Cum? 

— Te rog, iartă-mă că vorbesc deschis, părinte. Dar dacă 
Regele Regilor n-ar fi murit ca un criminal de rând pe cruce, 
samuraii ar fi putut accepta... 

— Opreşte-te! 

— ... creştinarea mult mai uşor. Ordinul e înţelept că se 
fereşte să predice crucificarea lui Isus, cum fac celelalte ordine. 

Ca un înger al răzbunării, Alvito ridică crucea ca pe un scut 
în faţa lui. 

— In numele Domnului, taci şi supune-te, sau - vei - fi - 
excomunicat! Apucaţi-l şi dezbrăcaţi-l! 

Ceilalţi prinseră viaţă şi înaintară, dar Josef ţâşni în picioare. 
Un cuţit apăru în mâna lui de sub sutană. Îşi puse spatele la 
perete. Ceilalţi se opriră acolo unde erau, cu excepţia fratelui 
Michael, care înaintă încet şi liniştit, cu mâna întinsă. 

— Te rog, dă-mi cuțitul, frate, spuse blând. 

— Nu, te rog să mă ierți. 

— Atunci roagă-te pentru mine, frate, aşa cum mă rog şi eu 
pentru tine. 

Michael întinse liniştit mâna către armă. Josef sări un pas 
înapoi, apoi se pregăti pentru o lovitură mortală. 

— Te rog, iartă-mă, Michael. 

Michael continuă să se apropie. 

— Michael, opreşte-te! Lasă-l în pace, porunci Alvito. 

Michael se supuse, oprindu-se la câteva degete de lama 
tremurândă. Apoi, cu faţa pământie, Alvito spuse: 

— Dumnezeu să aibă milă de tine, Josef. Eşti excomunicat. 
Satana ţi-a luat în stăpânire sufletul tău pământesc şi te va 
stăpâni şi după moarte. Pleacă. 

— Eu renunţ la Dumnezeul creştin! Sunt japonez, sunt 
shinto. Sufletul meu îmi aparţine acum. Nu mi-e teamă, strigă 
Josef. Da, suntem mândri, nu ca barbarii. Suntem japonezi, nu 
suntem barbari. Nici chiar ţăranii noştri nu sunt barbari. 

Grav, Alvito făcu semnul crucii, ca o protecţie pentru toţi şi 


întoarse fără teamă spatele cuţitului. 

— Să ne rugăm împreună, fraţii meii. Satana e printre noi. 

Ceilalţi se întoarseră şi ei, cei mai mulţi trişti, unii încă 
uluiţi. Doar Michael rămase acolo unde era, privind la Josef. Josef 
îşi smulse mătăniile şi crucea şi se pregătea să le arunce, dar 
Michael întinse mâna din nou. 

— Te rog, frate, te rog dă-mi-le mie. E un dar atât de 
simplu, spuse. 

Josef privi la el îndelung, apoi i le dădu. 

— Te rog să mă ierţi. 

— Am să mă rog pentru tine, spuse Michael. 

— N-ai auzit? Am renunţat la Dumnezeul tău? 

— Am să mă rog lui Dumnezeu să nu renunţe la tine, 
Uraga-noh-Tadamasa-san. 

— lartă-mă frate, spuse Josef. 

Îşi strecură cuțitul la brâu, smuci uşa şi porni orbeşte în 
lungul coridorului, afară, pe verandă. Lumea îl privea curioasă şi 
printre ei, Uo pescarul, care aştepta răbdător în întuneric. Josef 
traversă curtea şi porni către poartă. Un samurai i se puse în 
cale. 

— Stai! 

Josef se opri. 

— Unde te duci, te rog? 

— Îmi pare rău, te rog să mă ierţi, eu... eu nu ştiu. 

— Slujesc seniorului Toranaga, îmi pare rău, n-am putut să 
n-aud ce s-a întâmplat acolo. Tot hanul trebuie că a auzit. 
Uluitor de proaste purtări... Uluitor ca mai-marele vostru să 
strige aşa şi să tulbure pacea. Şi tu. Sunt de serviciu aici, cred 
că cel mai bun lucru ar fi să-l vezi pe ofiţerul de gardă. 

— Eu cred... mulţumesc. Am să mă duc în partea cealaltă. 
Te rog să mă ier... 

— N-ai să te duci nicăieri, îmi pare rău. Doar să-l vezi pe 
ofiţerul meu. ` 

— Cum? O, da, da. Imi pare rău, desigur. 

Josef încercă să-şi pună creierul la lucru. 

— Bun, îţi mulţumesc. 

Samuraiul se întoarse, căci un alt samurai se apropia 
dinspre pod şi salutase. 

— Trebuie să-l iau pe Tsukku-san pentru seniorul Toranaga. 

— Bun, erai aşteptat. 


CAPITOLUL 43 


Toranaga îl urmări pe preotul înalt apropiindu-se prin 
luminiş, lumina tremurătoare a torţelor făcându-i faţa uscăţivă 
să pară mai încordată ca deobicei deasupra întunecimii bărbii. 
Sutana portocalie budistă era elegantă, iar la brâu îi atârnau 
mătănii şi o cruce. 

La zece paşi părintele Alvito se opri, îngenunche şi se 
înclină respectuos, începând ceremonialul obişnuit. 

Toranaga stătea singur pe podium, cu străjile în semicerc în 
jurul lui, destul de depărtate ca să nu poată auzi. Doar 
Blackthorne era în apropiere şi se sprijinea de platformă, aşa 
cum i se poruncise, sfredelind cu ochii preotul. Alvito părea să 
nu-l fi băgat în seamă. 

— Mă bucur că vă văd, Alteță, spuse părintele Alvito, aşa 
cum era politicos să o facă. 

— Şi eu pe dumneata, Tsukku-san. 

Toranaga îi făcu semn să se aşeze pe perna care fusese 
pusă pe un tatami, pe pământ, în faţa podiumului. 

— E mult timp de când nu ne-am văzut. 

— Da, Alteță, şi multe de spus. 

Alvito era profund conştient că perna era pe pământ şi nu 
pe podium. Deasemenea înţelegea foarte bine sensul săbiilor de 
samurai pe care le purta acum Blackthorne, atât de aproape de 
Toranaga şi felul în care se legăna nepăsător. 

— Aduc un mesaj confidenţial din partea superiorului meu, 
Părintele Inspector, care vă salută cu respect. 

— Mulţumesc, dar mai întâi spune-mi despre dumneata. 

— Ah, Alteță, spuse Alvito, ştiind că Toranaga era mult prea 
ager la minte ca să nu fi observat nemulţumirea care-l 
stăpânea, oricât ar fi încercat el s-o alunge. 

— În noaptea asta mi-ar place să mi se îngăduie să-mi dau 
la o parte datoria mea pământească şi să mă retrag într-o 
sihăstrie, să mă rog pentru iertare Domnului. 

Era ruşinat de propria lui lipsă de umilinţă. Şi păcatul lui 
Josef fusese groaznic. Alvito se purtase cu o grabă, mânie şi 
prostie. Era greşala lui că un suflet fusese pierdut pentru 


totdeauna. 

— Domnul nostru a spus odată: "Te rog, tată, îndepărtează 
cupa aceasta de la mine." Dar chiar şi el a trebuit să soarbă din 
ea. Pe această lume noi trebuie să urmăm paşii lui cât de bine 
putem. Vă rog să mă iertaţi că mi-am îngăduit să las să se vadă 
grijile mele. 

— Şi care a fost cupa ta, prietene? 

Alvito îi spuse. Ştia că n-avea nici un rost să ascundă 
lucrurile pentru că, desigur, Toranaga avea să le afle în curând, 
dacă nu le ştia deja. Şi era mult mai bine să audă adevărul 
decât un zvon răstălmăcit. 

— Este atât de trist să pierzi un frate, cumplit să-l 
îndepărtezi pe unul, oricât de groaznică ar fi greşala. Trebuia să 
fi avut mai multă răbdare. A fost vina mea. 

— Unde e acum? 

— Nu ştiu, Alteță. 

Toranaga chemă un străjer. 

— Caută-l pe creştinul renegat şi adu-l la mine mâine la 
prânz. 

— Cer îngăduinţă pentru el, Alteță, spuse Alvito repede, 
sincer. 

Dar ştia că orice ar fi spus n-ar fi fost de mare ajutor ca să-l 
abată pe Toranaga de la calea ce şi-o alesese. Din nou îşi dori ca 
Ordinul să aibă şi aici un braţ cu care să poată aresta şi pedepsi 
apostaţii, ca oriunde în lume. De nenumărate ori recomandase 
să fie creat, dar fusese refuzat, aici în Japonia, şi deasemenea la 
Roma, de Generalul Ordinului. Şi totuşi fără un tribunal propriu, 
gândi obosit, n-o să fim în stare niciodată să impunem cu 
adevărat disciplina printre fraţii noştri şi turma noastră. 

— De ce nu sunt preoţi hirotonisiţi în ordinul vostru, 
Tsukku-san? 

— Pentru că, Alteță, nici unul dintre acoliţii noştri nu este 
destul de pregătit. De pildă, latina este absolut necesară, pentru 
că ordinul nostru cere fiecărui frate să călătorească oriunde în 
lume, oricând, iar latina, din nefericire, e foarte greu de învăţat. 
Nimeni nu este îndeajuns de învăţat sau de pregătit. 

Alvito credea asta din toată inima. Se împotrivea 
deasemenea cu. Încăpăţânare formării unui cler iezuit hirotonisit 
dintre japonezi, spre deosebire de Părintele Inspector." 
Eminenţă," spusese el întotdeauna, "vă implor, nu vă lăsaţi 


prostit de exteriorul lor modest, e doar o faţadă. Dedesubt sunt 
firi pe care nu te poţi bizui, iar mândria lor şi firea lor japoneză 
vor învinge până la urmă întotdeauna. N-au să fie niciodată 
slujitori adevăraţi ai Ordinului sau soldaţi de încredere ai 
Sanctităţii Sale, Vicarul lui Dumnezeu pe pământ, supunându-se 
numai lui. Niciodată." 

Alvito aruncă o scrută privire către Blackthorne, apoi înapoi 
la Toranaga care spunea. 

— Dar doi sau trei dintre aceşti ucenici-preoţi vorbesc 
latina, neh? Şi portugheza. E adevărat ce a spus omul, neh? De 
ce n-au fost ei aleşi? 

— Îmi pare rău, dar Generalul Ordinului nu-i socoteşte 
destul de pregătiţi. Poate că prăbuşirea dureroasă a lui Josef e 
un exemplu. 

— E foarte rău să încalci un jurământ solemn, spuse 
Toranaga. 

Îşi amintea anul în care cei trei băieţandri porniseră pe 
mare din Nagasaki într-o Corabie Neagră, ca să fie primiţi cu 
fast la curtea regelui Spaniei şi la curtea Marelui Preot al 
creştinilor, acelaşi an în care fusese asasinat Goroda. Nouă ani 
mai târziu ei se întorseseră, dar tot timpul cât fuseseră plecaţi 
se aflaseră sub control şi supraveghere atentă. Plecaseră ca 
nişte creştini tineri, zeloşi şi naivi şi se întorseseră la fel de 
înguşti la minte şi aproape tot atât de prost informaţi ca atunci 
când plecaseră. Prostească risipă, gândi Toranaga, risipă a unei 
ocazii nemaipomenite de care Goroda refuzase să profite, oricât 
de mult îl sfătuise el să o facă. 

— Nu, Tora-san avem nevoie de creştini împotriva 
budiştilor, spusese Goroda. Foarte mulţi preoţi budişi şi călugări 
sunt soldaţi, neh? Cei mai mulţi. Creştini nu sunt, neh? Lasă-l pe 
Preotul cel Mare să-şi primească cei trei tineri pe care-i doreşte. 
Sunt doar nişte nătărăi din Kyushu, neh? Îţi spun că trebuie să 
încurajăm creştinii. Nu mă plictisi cu un plan care o să dureze 
zece ani. Arde fiecare mânăstire budistă la care poţi ajunge. 
Budiştii sunt ca muştele pe un stârv, iar creştinii nimic altceva 
decât o traistă de băşini. 

Acum nu mai sunt, îşi spuse Toranaga cu o nemulţumire 
crescândă. Acum sunt viespi. 

— Da, spuse cu glas tare, foarte rău să încalci un jurământ 
şi să strigi şi să tulburi armonia unui han. 


— Vă rog să mă iertaţi, Alteță, şi iertaţi-mi că am pomenit 
de necazurile mele. Vă mulţumesc că aţi ascultat. Ga 
întotdeauna, grija domniei-voastre mă face să mă simt mai bine. 
Mi se îngăduie să-l salut pe pilot? 

Toranaga încuviinţă. 

— Trebuie să te felicit, pilotule, spuse Alvito în portugheză, 
săbiile ţi se potrivesc. 

— Mulţumesc, părinte, învăţ să le folosesc, răspunse 
Blackthorne. Dar îmi pare rău că o spun, nu mă descurc încă 
prea bine cu ele. O să rămân la pistoale, sabie de abordaj sau 
tun când va trebui să mă lupt. 

— Mă rog să nu mai trebuiască să te lupţi vreodată pilotule. 
Şi ca ochii tăi să se deschidă spre nemărginita milă a Domnului. 

— Ai mei sunt deschişi, ai tăi sunt înceţoşaţi. 

— Pentru binele sufletului tău, pilotule, ţine-ţi ochii deschişi, 
şi mintea. Poate că te înşeli. Chiar şi aşa, trebuie să-ţi 
mulţumesc că i-ai salvat viaţa seniorului Toranaga. 

— Cine ţi-a spus asta? 

Alvito nu răspunse. Se întoarse către Toranaga. 

— Ce aţi vorbit? întrebă acesta, întrerupând tăcerea. 

Alvito îi spuse, adăugând: 

— Deşi el este duşmanul credinţei mele şi pirat, sunt 
bucuros că v-a salvat viaţa, Alteță. Necunoscute sunt căile 
Domnului. l-aţi făcut o mare cinste făcându-l samurai. 

— E şi hatamoto. Toranaga era bucuros de uimirea ce 
străbătu chipul preotului. Ai adus dicţionarul? 

— Da, Alteță. Cu câteva dintre hărţile pe care le-aţi cerut, 
arătând unele dintre bazele portugheze pe drumul de la Goa. 
Cartea este printre lucrurile mele. Să trimit pe cineva după ea 
sau să v-o aduc mai târziu eu însumi? 

— Dă-i-o lui mai târziu. La noapte sau mâine. Ai adus şi 
raportul cu armele despre care se spune că au fost aduse din 
Makao? 

— Părintele Inspector îl pregăteşte, Alteță. 

— Şi numărul mercenarilor japonezi angajaţi la fiecare 
dintre bazele voastre? 

— Părintele Inspector a cerut un raport care să conţină 
cifrele la zi, de la toate, Alteță, pe care vi-l va da deîndată ce e 
complet. 

— Bun. Acum spune-mi de unde ai aflat despre salvarea 


mea? 

— Rar se întâmplă ca un lucru care i se petrece lui 
Toranaga-noh-Minowara să nu fie subiect de zvon sau legendă. 
Venind de la Mishima, am auzit că a-ţi fost aproape înghiţit de 
pământ într-un cutremur, Alteță, dar că Barbarul cu Părul de Aur 
v-a tras afară şi că aţi făcut acelaşi lucru pentru el şi o doamnă. 
Cred că doamna Mariko. 

Toranaga dădu scurt din cap. 

— Da. E aici în Yokose€. 

Se gândi un timp apoi spuse. 

— Mâine ar vrea să fie spovedită după obiceiul vostru, dar 
numai acele lucruri care nu sunt politice. Îmi închipui că asta 
înseamnă tot ce nu mă priveşte pe mine şi pe diferiţii mei 
hatamoto, neh? l-am spus şi ei asta. 

Alvito se înclină în semn de înţelegere. 

— Cu voia voastră, pot să spun o liturghie pentru toţi 
creştinii de aici, Alteță? Ar fi foarte discret desigur. Mâine. 

— O să mă gândesc. 

Toranaga continuă să vorbească despre lucruri mai puţin 
importante un timp, apoi spuse. 

— Ai vreun mesaj pentru mine de la mai-marele vostru? 

— Cu umilinţă, Alteța, vă rog să-mi permiteţi să spun că e 
un mesaj personal. 

Toranaga se prefăcu că se gândeşte îa asta, deşi hotărâse 
până în cele mai mici amănunte cum vrea să se desfăşoare 
întâlnirea şi îi dăduse deja lui Anjin-san instrucţiuni amănunțite 
despre cum să se poarte şi ce să spună. 

— Foarte bine. 

Se întoarse către Blackthorne. 

— Anjin-san, acum poţi să pleci; o să vorbim mai mult mai 
târziu. 

— Da, Alteță, răspunse Blackthorne. Îmi pare rău, Corabia 
Neagră ajuns Nagasaki? 

— A, da, mulţumesc, răspunse el, mulţumit că întrebarea 
nu sunase fals. Ei, Tsukku-san, a ajuns în port? 

Alvito era uluit de japoneza lui Blackthorne şi foarte 
tulburat de întrebare. 

— Da, Alteță. A acostat acum paisprezece zile. 

— A, paisprezece, spuse Toranaga. Inţelegi, Anjin-san? 

— Da, mulţumesc. 


— Bun. Orice altceva îl poţi întreba pe Tsukku-san mai 
târziu, neh? 

— Da, Alteță. Vă rog iertaţi. 

Blackthorne se ridică, se înclină şi plecă. Toranaga îl privi 
îndepărtându-se. 

— Un om foarte interesant pentru un pirat. Acum spune-mi 
despre Corabia Neagră. 

— A ajuns în siguranţă, Alteță, cu cea mai mare încărcătură 
de mătase pe care a adus-o vreodată. Alvito încerca să pară 
entuziast. Aranjamentele făcute între seniorii Harima, Kiyama, 
Onoshi şi domnia-voastră sunt recunoscute de toţi. Trezoreria 
voastră va fi mai bogată cu zeci de mii de kobani anul viitor, pe 
vremea asta. Mătasea e de cea mai bună calitate, Alteță. Am 
adus o copie după hârtiile corabiei pentru administratorul 
vostru. Căpitanul General Ferreira vă trimite respectele lui, 
sperând să vă întâlnească el însuşi în curând. Acesta a fost 
motivul întârzierii mele pe drumul încoace. Părintele Inspector 
m-a trimis din Osaka, în grabă, la Nagasaki ca să mă asigur că 
totul este cum trebuie. Chiar când părăseam Nagasaki am auzit 
că aţi plecat din Yedo la Izu, aşa că am venit încoace cât de 
repede am putut cu corabia la Nimazu, cu unul din cele mai iuți 
cutere ale noastre, apoi pe uscat. La Mishima am dat peste 
seniorul Zataki şi am cerut îngăduinţa să mă alătur lui. 

— Corabia ta e încă la Nimazu? 

— Da, Alteță. O să aştepte acolo până mă întorc. 

— Bun. 

Pentru o clipă Toranaga se întrebă dacă să o trimită sau nu 
pe Mariko cu acea corabie la Osaka, apoi hotărî să se ocupe de 
aceasta mai târziu. 

— Te rog, dă-i documentele încărcăturii administratorului 
meu, în noaptea asta. 

— Da, Alteță. 

— Şi înţelegerea în privinţa încărcăturii din acest an e 
semnată? 

— Da, fără îndoială. 

— Bun. Acum cealaltă parte, cea mai importantă. 

Alvito îşi simţi mâinile uscate. 

— Nici seniorul Kiyama, nici seniorul Onoshi n-au fost de 
acord să-l părăsească pe generalui Ishido. Îmi pare rău. N-au să 
fie de acord să se alăture steagurilor voastre acum, în ciuda 


insistențelor noastre cele mai puternice. 

Vocea lui Toranaga deveni o şoaptă crudă. 

— Am arătat, deja, că cer mai mult decât sugestii! 

— Îmi pare rău că aduc veşti proaste despre asta, Alteță, 
dar nici unul dintre ei nu va fi de acord să revină public... 

— A, public, spui? Dar în taină? 

— În taină au fost amândoi la fel de neînduplecaţi. 

— Ai vorbit cu ei separat sau împreună? 

— Desigur, împreună şi separat, cât se poate de 
confidenţial, dar nimic din cele ce am sugerat nu s-ar... 

— Ai "sugerat" doar anumite lucruri? De ce nu le-ai 
poruncit? 

— Aşa cum a spus Părintele Inspector, Alteţă, noi nu putem 
porunci nici unui daimyo sau... 

— Dar poţi porunci unui frate dintre voi, neh? 

— Da, Alteță. 

— l-ai ameninţat că o să-i excomunicați? 

— Nu, Alteța. 

— De ce? 

— Pentru că n-au comis nici un păcat de moarte. 

Alvito o spusese hotărât, aşa cum se înţelese cu dell'Aqua. 
Dar inima îi bătea puternic şi ura să fie purtătorul unor veşti rele 
care erau acuma şi mai neplăcute, pentru că seniorul Harima, 
care stăpânea Nagasaki, le spusese între patru ochi că avea să 
se alăture lui Ishido cu toată puterea şi nemăsurata sa bogăţie. 

— Vă rog să mă iertaţi, Alteță, dar nu eu fac legile divine, 
după cum nici domnia-voastră nu face codul bushido, Calea 
Războinicului. Noi, noi trebuie să ne supunem la... 

— Aţi excomunicat un sărman nebun pentru un lucru 
natural ca împărţitul pernei, dar când doi dintre convertiţii voştri 
se poartă altfel decât trebuie - da, aproape trădători - când am 
nevoie de ajutorul vostru degrabă - iar eu sunt prietenul vostru 
- voi faceţi doar "sugestii". Inţelegi seriozitatea acestei 
probleme, neh? 

— Îmi pare rău, Alteță, vă rog să mă iertaţi. 

— Poate că n-am să te iert, Tsukku-san. Am mai spus-o şi 
înainte: acum fiecare trebuie să hotărască de partea cui este. 

— Desigur că suntem de partea voastră, Alteță, dar noi nu 
putem porunci seniorului Kiyama sau seniorului Onoshi să facă 
ceva. 


— Din fericire eu pot să poruncesc creştinului meu. 

— Alteță? 

— Pot să poruncesc eliberarea lui Anjin-san, cu corabia şi 
tunurile lui. 

— Feriţi-vă de el, Alteță, pilotul este diabolic de deştept, dar 
eretic, pirat, şi nu e de încredere. 

— Aici Anjin-san e samurai şi hatamoto. Pe mare poate că e 
pirat. Dacă e pirat, îmi închipui că o să aducă la el mulţi alţi 
corsari şi wako - mulţi. Ce face un străin în largul mării e treaba 
lui, neh? Asta a fost întotdeauna politica noastră neh? 

Alvito rămase tăcut şi încercă să-şi pună mintea la treabă. 
Nu se gândise că englezul va deveni atât de apropiat lui 
Toranaga. 

— Cei doi daimyo creştini n-or să facă cu mine nici o 
învoială, nici chiar una tainică? 

— Nu, Alteță. Am încercat tot. 

— Nici o concesie, nimic? 

— Nu, Alteță. 

— Nici o înţelegere, nici un compromis, nimic? 

— Nu, Alteță. Am încercat fiecare sugestie, fiecare idee pe 
care am avut-o, vă rog să mă credeţi. 

Alvito ştia că fusese prins în cursă şi o parte a disperării 
sale începuse să se arate. 

— Dacă ar fi după mine, da, eu i-aş ameninţa cu 
excomunicarea, deşi ar fi o ameninţare falsă, pentru că nu aş 
face-o niciodată decât dacă ar comite un păcat mortal şi nu s-ar 
spovedi, sau nu s-ar supune penitenţei. Dar chiar şi o 
ameninţare pentru un folos vremelnic, ar fi o mare greşeală 
pentru mine, Alteță. Un păcat de moarte. Aş risca pedeapsa 
veşnică. 

— Vrei să spui că dacă ar păcătui împotriva credinţei 
voastre atunci i-aţi excomunica? 

— Da, dar nu vreau să spun că asta ar putea fi folosit ca 
să-i aducă de partea voastră, Alteță. Vă rog, iertaţi-mă, dar ei 
sunt cu totul împotriva voastră acum. Îmi pare rău, dar acesta 
este adevărul. Amândoi au spus-o foarte limpede împreună şi 
fiecare în parte. Mă rog lui Dumnezeu să se răzgândească. 
Ne-am dat cuvântul în faţa lui Dumnezeu, Părintele Inspector şi 
cu mine, că vom încerca. Ne-am dus la capăt promisiunea şi 
Domnul ştie că nu am reuşit. 


— Atunci am să pierd, spuse Toranaga. Ştii asta, nu-i aşa? 
Dacă ei se aliază cu Ishido, toţi daimyo creştini li se vor alătura 
şi atunci voi fi învins. Douăzeci de samurai împotriva unuia de-al 
meu, neh? 

— Da. 

— Care-i planul lor, când mă vor ataca? 

— Nu ştiu, alteţă. 

— Mi-ai spune, dacă ai ştii? 

— Da, da, v-aş spune. 

Mă îndoiesc, gândi Toranaga şi privi departe în noapte, 
zdrobit de apăsarea grijilor. Are să fie în cele din urmă Cer de 
Purpură? se întrebă neputincios. Asaltul prostesc, fără rost, spre 
Kyoto? 

Ura cuşca ruşinoasă în care se găsea. Ca şi Taiko, şi Goroda 
înaintea lui, trebuia să tolereze preoţii creştini, pentru că preoţii 
erau la fel de nedespărţiţi de negustorii portughezi ca muştele 
de pe un cal, deţinând puterea absolută asupra trupului şi 
spiritului nesupusei lor turme. Fără preoţi nu ar fi fost negoţ. 
Bunăvoinţa lor ca misiţi în drumurile Corabiei Negre era vitală, 
pentru că ei vorbeau limba şi erau consideraţi de încredere de 
ambele părţi. lar dacă vreodată preoţii ar fi fost definitiv 
alungaţi din împărăție, toţi barbarii se vor supune şi vor pleca 
deîndată ca să nu se mai întoarcă nicicând. Îşi aminti vremurile 
în care Taiko încercase să scape de preoţi şi totuşi să încurajeze 
comerţul. Timp de doi ani nu fusese nici o Corabie Neagră. 
Iscoadele raportaseră că Marele şef al Preoţilor, aşezat ca un 
mare păianjen otrăvitor în Macao, poruncise încetarea 
comerţului ca răspuns la edictele de expulzare ale lui Taiko, 
ştiind că în cele din urmă Taiko va trebui să se umilească. In cel 
de-al treilea an el se înclinase în faţa sorții şi chemase preoţii 
înapoi, uitând de edictele sale şi de trădarea şi revolta pe care 
preoţii o sprijiniseră. 

Nu poţi scăpa de adevăr, gândi Toranaga. Niciodată. Nu 
cred ce a zis Anjin-san, că negoţul este la fel de important 
pentru barbari, cât este pentru noi. Că lăcomia lor îi va face să-l 
continue, indiferent ce vom face preoţilor. Riscul e prea mare ca 
să încerc şi nu e timp şi nu am puterea care îmi trebuie. Am 
încercat o dată şi n-am reuşit. Cine ştie, poate că preoţii ar 
putea să aştepte zece ani; sunt destul de necruţători. Dacă 
preoţii poruncesc încetarea negoţului, cred că n-o să mai fie nici 


un fel de negoţ. Nu putem aştepta zece ani, nici chiar cinci, şi 
dacă dăm afară din imperiu toţi barbarii, o să le trebuiască zece 
ani barbarilor englezi ca să umple golul. Dacă Anjin-san spune 
întreg adevărul şi dacă - şi ăsta-i un uriaş dacă -, dacă chinezii 
vor încuviinţa să facă negoţ cu ei în locul barbarilor din sud. Nu 
cred că chinezii îşi vor schimba obiceiurile, n-au făcut-o 
niciodată. Douăzeci de ani e prea mult. Zece ani e prea mult. 

Nu poţi scăpa de adevăr. lar cel mai rău adevăr dintre 
toate, stafia care în taină i-a înnebunit pe Goroda şi pe Taik5 şi 
acum îşi arată din nou faţa hâdă, e că fanaticii şi netemătorii 
preoţi creştini, dacă ar fi împinşi prea tare, îşi vor pune toată 
influenţa şi toată puterea lor de negoţ şi navigaţie în mâna 
unuia dintre marii daimyo creştini. Mai mult, vor alcătui o forţă 
de invazie din conchistadori la fel de fanatici, îmbrăcaţi în fier şi 
înarmaţi cu cele mai noi muschete, ca să-i sprijine pe aceşti 
daimyo creştini - aşa cum aproape că au făcut-o ultima dată. 
Doar ei singuri, indiferent cât de mulţi ar fi invadatorii barbari şi 
preoţii lor, nu sunt o primejdie împotriva forţelor noastre 
copleşitoare. Am zdrobit hoardele lui Kublai Han şi putem face 
faţă oricărui invadator. Dar aliaţi cu unul dintre ai noştri, dintre 
marii daimyo creştini, cu armate de samurai şi cu războiul civil 
întins în întreaga ţară, asta ar putea în cele din urmă să-i dea 
acestui daimyo putere absolută asupra noastră, a tuturor. 

Kyama sau Onoshi? E limpede acum că trebuie să fie planul 
preoţilor. Momentul este foarte potrivit. Dar care daimyo? 

Amândoi, la început, ajutaţi de Harima din Nagasaki. Dar 
care va fi ultimul purtător de steag? Kyama, pentru că Onoshi, 
leprosul, nu mai aparţine de mult acestui pământ şi desigur, 
răsplata lui Onoshi pentru sprijinul duşmanului său, Kyama, ar fi 
promisiunea unei vieţi veşnice, fără dureri, în raiul creştin, cu un 
loc veşnic la dreapta zeului creştin. 

Acum au împreună patru sute de mii de samurai. Baza lor 
este în Kyushu şi insula asta îmi e peste mână. Împreună, 
aceştia doi ar putea cuceri uşor întreaga insulă şi atunci ar avea 
trupe fără număr, provizii nesfârşite, toate vasele trebuitoare, 
toată mătasea şi Nagasaki. Prin împărăție mai sunt poate alţi 
cinci sau şase sute de mii de creştini. Dintre aceştia mai mult de 
jumătate - convertiţii iezuiţilor - sunt samurai, toţi presăraţi cu 
pricepere printre forţele celorlaţi daimyo, o uriaşă masă de 
posibili trădători, iscoade, sau asasini - dacă ar porunci-o 


preoții. Şi de ce n-ar face-o? Ar avea de câştigat ceea ce doresc 
mai mult decât viaţa: putere absolută asupra sufletelor noastre, 
ale tuturor şi astfel asupra sufletului acestui Pământ al Zeilor - 
să moştenească pământul nostru şi tot ceea ce cuprinde - aşa 
cum a explicat Anjin-san, că s-a întâmplat de cincizeci de ori în 
acea Lume Nouă a lor... Convertesc un rege, apoi se folosesc de 
el împotriva alor săi, până când înghit tot ţinutul. 

Şi este atât de uşor să ne cucerească această mică şleahtă 
de preoţi barbari. Câţi sunt oare cu toţii în întreaga Japonie? 
Cincizeci sau şaizeci, dar ei au puterea. Şi cred. Sunt pregătiţi să 
moară bucuroşi pentru credinţa lor, cu mândrie şi curaj, cu 
numele zeului lor pe buze. Am văzut asta la Nagasaki, când 
încercarea lui Taikō s-a dovedit o greşeală nemaipomenită. Nici 
unul dintre preoţi nu şi-a renegat credinţa, zeci de mii au fost 
martorii arderilor pe rug, zeci de mii au fost convertiți şi acest 
"martiriu" a dat religiei creştine un nemăsurat prestigiu, din care 
preoţii creştini s-au hrănit întruna de atunci. 

În ceea ce mă priveşte, preoţii nu au reuşit în încercarea 
lor, dar asta n-o să-i abată de la drumul lor neobosit şi ăsta e 
desigur un adevăr. 

Deci, e Kyama. 

E oare planul deja hotărât cu Ishido, Doamna Ochiba şi 
Yaemon bine îmbrobodiţi? Li s-a alăturat, oare, Harima, deja, în 
taină? Să-i dau drumul lui Anjin-san asupra Corabiei Negre şi 
Nagasaki, deîndată? 

Ce ar trebui să fac? 

Nimic mai mult decât de obicei. Ai răbdare, caută armonia, 
pune deoparte toate grijile despre Eu şi Tu, Viaţă sau Moarte, 
Uitare sau Cealaltă Viaţă, Acum şi Atunci şi pregăteşte un nou 
plan pe care să-l pui în aplicare. Ce plan? ar fi dorit să strige 
disperat. Nu-i nici unul! 

— Mă întristează că aceştia doi rămân cu adevăratul 
duşman. 

— Jur că am încercat, Alteță. 

Alvito îl privea compătimitor, văzând greutatea ce apasă 
sufletul său. 

— Da, te cred. Cred că tu şi Părintele Inspector v-aţi ţinut 
jurământul solemn, aşa că am să mi-l ţin şi eu pe al meu. Puteţi 
să începeţi să construiți templul la Yedo deîndată. Pământul a 
fost însemnat. Nu pot să opresc preoţii, pe ceilalţi Păroşi, să 


intre în imperiu, dar cel puţin pot să fac nedoriți pe domeniul 
meu. Noii barbari nu vor fi nici ei bineveniţi, dacă vor sosi 
vreodată. Cât despre Anjin-san... Toranaga ridică din umeri. Dar 
cât de timp toate astea... ei bine, asta-i karma, neh? 

Alvito mulțumea fierbinte lui Dumnezeu pentru mila Lui şi 
neaşteptatul dar. 

— Mulţumesc, Alteță, spuse, abia fiind in stare să 
vorbească. Ştiu că nu veţi regreta. Mă rog lui Dumnezeu ca 
duşmanii voştri să fie împrăştiaţi ca pleava şi să primiţi 
mulţumirile Cerului. 

— Îmi pare rău pentru cuvintele mele aspre. Le-am spus la 
mânie. l-atât de mult.... 

Toranaga se ridică fără grabă. 

— Ai îngăduinţa mea să-ţi spui slujba mâine, prietene. 

— Mulţumesc, Alteță, spuse Alvito, înclinându-se adânc, 
fiindu-i milă de bărbatul atât de mândru. Vă mulţumesc din tot 
sufletul. Fie ca Atotputernicul să vă binecuvânteze şi să vă ia în 
grija Lui. 

Toranaga porni către han, urmat de gărzile sale. 

— Naga-san. 

— Da, tată, spuse tânărul, apropiindu-se grăbit. 

— Unde este doamna Mariko? 

— Acolo, Alteță, cu Buntaro-san, arătă Naga către umbrele 
care se mişcau înăuntrul micii Case de Ceai, din mijlocul 
grădinii, luminată de lampioane de hârtie. Să întrerup 
cha-no-yu? 

Cha-no-yu era un ritual tradiţional, Ceremonia Ceaiului. 

— Nu, asta nu trebuie niciodată întreruptă. Unde sunt Omi 
şi Yabu-san? 

— La hanul lor, Alteță. Naga arătă clădirile mărunte, 
împrăştiate de cealaltă parte a râului, de-a lungul celuilalt mal. 

— Cine l-a ales? 

— Te rog, iartă-mă, mi-ai cerut să le găsesc un han, de 
partea cealaltă a podului? N-am înţeles bine? 

— Anjin-san? 

— E în camera lui, Alteță. Aşteaptă în caz că vrei să-l vezi. 

Din nou, Toranaga clătină din cap. 

— Am să vorbesc cu el mâine. 

După o pauză spuse cu aceeaşi voce depărtată: 

— Mă duc să fac baie, acum. Apoi nu vreau să fiu deranjat 


până în zori, afară doar... 

Naga aşteptă liniştit, urmărind privirea goală a tatălui său, 
foarte tulburat de această purtare. 

— Te simţi bine, tată? 

— Cum? Oh, da, da. Mă simt bine. De ce? 

— Nimic, te rog să mă ierţi. Mai vrei să vânezi în zori? 

— Să vânez? Ah, da, asta e o idee bună. iți mulţumesc 
pentru idee, da, asta ar fi o idee foarte bună. Ai grijă de asta. Ei, 
bine, noapte bună. Ah, da. Tsukku-san mi-a cerut învoirea să 
facă o slujbă, mâine. Toţi creştinii pot să meargă. Şi tu. 

— Alteță? 

— În prima zi a Noului An vei deveni creştin. 

— Eu? 

— Din propria ta voinţă. Spune-i asta lui Tsukku-san, între 
patru ochi. 

— Alteță? 

Toranaga se răsuci spre el. 

— Eşti surd? Nu înţelegi cele mai simple lucruri? 

— Te rog să mă ierţi. Da, tată, am înţeles. 

— Bun. 

Toranaga reveni la starea lui, apoi porni la întâmplare, 
urmat de garda sa personală. Toţi samuraii se înclinară adânc, 
dar el nu-i băgă în seamă. Un ofiţer se apropie de Naga, la fel de 
nedumerit. 

— Ce se întâmplă cu stăpânul nostru? 

— Nu ştiu, Yoshinaka-san. 

Naga privi înapoi către luminiş. Alvito tocmai pleca, 
îndreptându-se către pod, cu un singur samurai de escortă. 

— Poate să fie ceva în legătură cu el. 

— Nu l-am văzut niciodată pe seniorul Toranaga părând 
atât de copleşit. Niciodată, niciodată. Se spune că preotul 
barbar e vrăjitor. Trebuie să fie, dacă vorbeşte şi limba noastră 
atât de bine, neh? Ar fi putut să arunce vreo vrajă şi asupra 
stăpânului nostru? 

— Nu, niciodată. Nu cu tatăl meu. 

— Barbarii mă fac şi pe mine să mă înfior, Naga-san. Ai 
auzit despre ceartă? Tsukku-san şi ai lui ţipând şi certându-se ca 
nişte eta fără bună-cuviinţă? 

— Da, dezgustător. Sunt sigur că acel om trebuie să fi 
distrus armonia tatălui meu. 


— Dacă ar fi după mine, o săgeată în gâtul preotului acela 
l-ar scuti pe stăpânul nostru de multe necazuri. 

— Da. 

— Poate că ar trebui să-i spunem lui Buntaro-san despre 
seniorul Toranaga. El e ofiţerul nostru superior. 

— De acord, dar mai târziu. Tatăl meu mi-a spus limpede că 
nu trebuie să întrerup cha-no-yu. Am s-aştept până se va sfârşi. 


KKK 


În pacea şi liniştea căsuţei, Buntaro deschise ceremonios 
caseta din pământ ars pentru ceai, din dinastia T'ang şi, cu 
aceeaşi grijă, luă lingura de bambus, începând ultima parte a 
ceremonialului. Cu multă pricepere luă în lingură exact 
cantitatea necesară de pudră verde şi o puse în cupa de 
porțelan, fără toarte. Un străvechi ceainic de fontă cânta 
deasupra cărbunilor. Cu aceeaşi graţie liniştită turnă apa 
clocotindă în ceaşcă, aşeză ceainicul pe trepied, apoi plimbă 
grijuliu lingura de bambus prin vas, ca pulberea şi apa să se 
amestece perfect. 

Adăugă o lingură de apă rece, se închină către Mariko, care 
stătea în genunchi în faţa lui, şi-i oferi ceaşca. Ea se înclină şi o 
luă cu acelaşi rafinament măsurat, admirând lichidul verde şi 
sorbi de trei ori, aşteptă, apoi sorbi din nou, golind-o. li întinse 
ceaşca. El repetă gesturile simetrice ale ceremonialului ceaiului 
şi îi oferi din nou. Ea îl rugă să guste ceaiul el însuşi, aşa cum 
era de aşteptat din partea ei. El sorbi de câteva ori până când 
termină ceaşca. Apoi făcu o a treia şi o a patra. Celelalte fură 
politicos refuzate. 

Cu multă grijă spălă şi uscă după ritual ceştile, folosind o 
bucată de bumbac imaculată, aşezându-le pe amândouă la 
locurile lor. Se înclină către ea şi primi plecăciunea ei de 
răspuns. Cha-no-yu luase sfârşit. 

Buntaro era mulţumit că-şi dăduse toată silinţa şi că acum, 
cel puţin în acest moment, era pace între ei. În după-amiaza 
aceasta nu fusese. 

Îi întâlnise palanchinul. Pe dată, ca întotdeauna, se simţise 
necioplit şi vulgar, în contrast cu perfecțiunea ei fragilă. Ca unul 
dintre sălbaticii, dispreţuiţii barbari păroşi ai triburilor Ainu care 
trăiseră de mult pe aceste pământuri, dar acum fuseseră 


împinşi către nord, dincolo de strâmtoare, în necunoscuta insulă 
Hokkaido. Toate cuvintele, îndelung repetate şi cântărite, îi 
pieriseră din minte şi o invitase, încurcat, la cha-no-yu, 
adăugând: 

— Sunt ani de când noi... nu te-am invitat niciodată, dar în 
noaptea asta cred că ar fi bine. 

Apoi izbucnise, fără să vrea, ştiind că era un gest prostesc, 
lipsit de eleganţă şi o greşeală nemăsurată: 

— Seniorul Toranaga a spus că a venit vremea să stăm de 
vorbă. 

— Dar domnia-ta nu crezi, Alteță? 

In ciuda hotărârii sale, el roşise, iar vocea i se asprise. 

— Aş vrea armonie între noi, da, şi mai mult. Nu m-am 
schimbat deloc, neh? 

— Desigur, Alteță. Şi de ce ai face-o? Dacă e vina cuiva, 
atunci nu domnia-ta trebuie să te schimbi, ci eu. Dacă cineva a 
greşit, e din cauza mea, te rog să mă ierţi. 

— Te iert, spusese, dominând-o cu înălţimea lui, conştient 
că alţii priveau, Anjin-san şi Omi printre ei. 

Era atât de minunată şi fragilă şi unică, cu părul ridicat 
într-un coc înalt, cu ochii plecaţi, supuşi şi totuşi, pentru el plini 
de acea răceală întunecată care-l făcea întotdeauna să cadă 
într-o furie neputincioasă, oarbă, iscând în el dorinţa de a ucide, 
de-a urla şi de-a schilodi şi zdrobi, de-a se purta într-un fel în 
care un samurai n-ar fi trebuit să se poarte niciodată. 

— Am oprit Casa de Ceai pentru o noapte, îi spusese, 
pentru la noapte după cină. Ni s-a poruncit să fim la cină alături 
de seniorul Toranaga. Aş fi onorat dacă mi-ai fi oaspete după 
aceasta. 

— Eu sunt cea onorată. 

Ea se înclină şi aşteptă cu aceeaşi privire plecată, iar el dori 
s-o zdrobească de pământ, apoi să fugă departe şi să-şi infigă 
pumnalul de-a curmezişul pântecului, lăsând durerea veşnică 
să-i curețe focul din suflet. 

O văzu privind în sus către el, răbdătoare. 

— Mai vroiai să-mi spui şi altceva, Alteță? întrebă cu 
blândeţe. 

Sudoarea îi curgea de-a lungul spatelui şi şoldurilor, 
pătându-i chimonoul, iar pieptul şi capul îl dureau cumplit. 

— Ai să... Ai să rămâi la han la noapte. 


Apoi o părăsise şi dăduse porunci amănunțite pentru 
întreaga coloană de bagaje. Deîndată ce putuse îi încredinţase 
toate sarcinile sale lui Naga şi se grăbise să plece, pentru o 
pretinsă treabă foarte importantă, în josul râului. Când fusese 
singur, plonjase gol în mijlocul torentului, fără să-i pese de 
siguranţa sa şi se bătuse cu râul până când capul i se limpezise 
şi durerea din piept dispăruse. 

Zăcuse întins pe malul râului, încercând să se adune. Acum, 
că ea acceptase, trebuia să înceapă. Avea puţin timp. Îşi 
adunase întreaga tărie şi pornise înapoi către poarta grosolană a 
grădinii şi stătuse acolo un timp, gândindu-se la ceea ce trebuia 
să facă. La noapte ar fi vrut ca totul să fi desăvârşit. Desigur 
casa, mai mult o colibă, era imperfectă, ca şi grădina. O 
încercare ţărănească de a imita o Casă de Ceai adevărată. Nu-ţi 
face griji, îşi spusese, va trebui să meargă şi aşa. Noaptea va 
ascunde multe greşeli şi luminile vor ajuta să umple golurile. 

Servitorii aduseseră deja lucrurile pe care le poruncise mai 
devreme - tatami, lămpi de ulei, vase de pământ si ustensilele 
de curăţat - cele mai bune din Yokosé, totul foarte nou, dar 
modest, discret şi nepretenţios. 

Işi scosese chimonoul, aşezase jos săbiile şi începuse să 
facă curăţenie. Mai întâi mica încăpere de primire şi bucătăria şi 
veranda. Apoi, cărarea şerpuitoare şi lespezile înfipte în iarbă şi, 
în cele din urmă, bolovanii şi grădina împrejmuitoare. Frecase, 
măturase şi periase, până când totul devenise fără pată, 
lăsându-se cufundat în umilinţa muncii manuale care era 
începutul Ceremoniei Ceaiului, unde numai gazda trebuia să 
facă totul şi fără greşeală. lar prima treaptă spre perfecţiune era 
curăţenia absolută. 

Până la asfinţit terminase cele mai multe pregătiri. Apoi se 
îmbăiase meticulos, suferise tortura mesei de seară şi 
cântecele. Imediat ce putuse, se schimbase din nou în 
îmbrăcăminte mult mai sobră şi se grăbise înapoi către grădină. 
Incuiase poarta, apoi puse fitile lămpilor cu ulei, apoi, grijuliu, 
stropise cu apă lespezile şi copacii care acum purtau ici şi colo 
luminiţe tremurătoare, până când mica grădină devenise un 
tărâm de basm cu picături de rouă dansând în căldura adierii de 
vară. Schimbase locul câtorva dintre lampioane. În cele din 
urmă mulţumit, trăsese zăvorul porţii şi mersese în vestibul. 
Bucăţile de cărbune alese cu grijă fuseseră aşezate răbdător 


într-o piramidă, pe nisip alb, ca să ardă corect. Florile aşezate în 
takonama erau desăvârşite. Curăţase încă odată ustensilele, 
deja impecabile. 

Ceainicul începuse să cânte şi el fusese mulţumit că 
sunetul era îmbogăţit de mica bucată de fier pe care o plasase 
atât de grijuliii pe fund. 

Totul era gata. Primul pas spre perfecţiune al unui 
cha-no-yu era curăţenia, al doilea, deplina simplitate, ultimul şi 
cel mai important, să se potrivească spiritului unui anume 
oaspete sau oaspeţi. 

Îi auzise paşii pe lespezile de piatră, sunetul mâinilor ei 
spălându-se după ritual în bazinul cu apă proaspătă de râu şi 
apoi uscându-le. Trei paşi uşori, în sus, către verandă. Incă doi 
până la intrarea acoperită cu o draperie. Chiar şi ea trebuise să 
se aplece ca să poată trece prin uşa scundă, făcută dinadins aşa 
încât cel ce intra să se simtă umil. La cha-no-yu toţi erau egali, 
gazde şi oaspeţi, cel mai înalt daimyo şi ultimul samurai. Chiar şi 
un ţăran, dacă ar fi fost invitat. 

Mai întâi ea cercetase aranjamentul floral al soţului ei. 
Alesese inflorescenţa unui singur trandafir sălbatic şi pusese o 
singură perlă de apă pe frunza verde, apoi o aşezase pe pietre 
roşii. Vine toamna, sugerase el cu ajutorul florii, vorbind cu 
ajutorul florii. Nu plânge pentru timpul descreşterii, anotimpul 
morţii, când pământul începe să doarmă; bucură-te de timpul 
noilor începuturi şi trăieşte răceala glorioasă a aerului de 
toamnă în această seară de vară... Curând lacrima va dispărea, 
ca şi trandafirul, doar pietrele vor rămâne - curând tu şi eu vom 
dispărea şi doar pietrele vor rămâne. 

O privise desprins de sine însuşi, adâncit în starea de 
transă pe care câte un maestru al ceremoniei era destul de 
norocos să o trăiască, pe deplin în armonie cu cele 
înconjurătoare. Ea se înclinase către floare, ca un omagiu şi se 
apropiase, îngenunchind în faţa lui. Chimonoul ei era cenușiu 
închis cu o urmă de aur ars la cusătură, subliniind coloana albă 
a gâtului şi chipului; verdele cel mai profund era culoarea 
obi-ului, potrivindu-se cu chimonoul de dedesubt; părul ei - 
simplu, neîmpletit şi neîncreţit. 

— Bine ai venit, îi spusese el, cu o plecăciune, începând 
ritualul. 

— Sunt onorată, replicase ea, acceptându-şi rolul. 


E| servise gustările simbolice pe o tavă lăcuită, fără cusur. 
Beţişoarele aşezate exact cum trebuiau, feliile de peşte pe orez, 
pe care el le pregătise după datină şi pentru a completa efectul, 
câteva flori sălbatice găsite pe malul râului, împrăştiate într-o 
dezordine desăvârşită. Când terminaseră de mâncat el ridicase 
tava, fiecare mişcare subliniată ceremonios ca să fie privită şi 
judecată şi ţinută minte şi o dusese prin uşa scundă către 
bucătărie. 

Singură, în pace, Mariko privise focul, cărbunii - un munte 
incandescent pe o mare de nisip orbitor de alb, dedesubtul 
trepiedului - ascultase sunetul şuierător al focului 
amestecându-se cu oftatul ceainicului de deasupra, ce clocotea 
încet şi, din bucătăria ascunsă privirii, fâşâitul pânzei pe 
porțelan şi apa curăţind vasele deja curate. Un timp ochii ei 
hoinăriseră pe grinzile din lemn cioplite brut şi pe bambusul şi 
rădăcinile ce alcătuiau acoperişul. Umbrele aruncate de cele 
câteva lampioane pe care el le aşezase aparent la întâmplare, 
schimbau dimensiunile lucrurilor, făceau ca insignifiantul să 
pară deosebit şi îmbrăcau totul într-o armonie perfectă. După ce 
privise totul şi îşi cântărise sufletul în lumina lor, mersese din 
nou în grădină către bazinul puţin adânc, pe care în decursul 
veacurilor natura îl săpase în stâncă. Incă odată îşi curăţase 
mâinile şi gura cu apa rece, proaspătă, uscându-le pe un prosop 
curat. 

Când se întorsese, aşezându-se la locul ei, el spusese: 

— Poate acum ai dori puţin ceai. 

— Aş fi onorată. Dar, te rog, nu te tulbura prea mult din 
pricina mea. 

— Mă simt onorat, eşti oaspetele meu. 

Şi o servise. Şi-acum totul se apropia de sfârşit. 

Un timp Mariko rămase nemişcată, în tăcere, păstrându-se 
în liniştea ei, fără încă să accepte sfârşitul sau să tulbure pacea 
ce o înconjura. Dar simţea puterea ochilor lui. Ceremonia 
Ceaiului se sfârşise. Acum viaţa trebuia să înceapă din nou. 

— Ai fost desăvârşit, şopti ea, simțindu-se copleşită de 
tristeţe. 

O lacrimă alunecă din ochi şi căderea ei îi sfişie inima. 

— Nu, te rog să mă ierţi. Tu eşti perfectă. A fost ceva 
obişnuit, spuse el, tulburat de o asemenea neaşteptată laudă. 

— A fost cea mai frumoasă ceremonie pe care am văzut-o, 


vreodată, spuse ea, mişcată de cinstea neprefăcută din glasul 
lui. 

— Nu, te rog să mă ierţi. Dacă a fost cum trebuie, a fost 
pentru că ai fost aici, Mariko-san. A fost doar ceva obişnuit - tu 
l-ai făcut mai bun. 

— Pentru mine totul a fost fără cusur. Cât de trist că alţii, 
mult mai merituoşi decât mine, n-au putut să fie şi ei de faţă. 

Ochii ei străluceau în lumina pâlpâitoare. 

— Tu ai fost. Asta e totul A fost doar pentru tine. Ceilalţi 
n-ar fi înţeles. 

Simţi lacrimile fierbinţi pe obraji. De obicei ea s-ar fi simţit 
ruşinată din pricina lor, dar acum nu o deranjau. 

— Mulţumesc. Cum aş putea să-ţi mulţumesc? 

El ridică un fir de cimbru sălbatic şi cu degete tremurătoare 
se aplecă înainte şi-i prinse blând una dintre lacrimi. Tăcut, privi 
lacrima şi ramura ce părea şi mai mică în pumnul lui uriaş. 

— Tot ce fac eu - sau oricine altcineva - nu-i pe potriva 
acestei frumuseți. Iti mulţumesc. 

Privi lacrima de pe frunză. O bucată de cărbune căzu de pe 
munte şi fără să se gândească, el apucă cleştele şi îl puse la loc. 
Câteva scântei dansară prin aer, pornind din vârful muntelui, 
care deveni un vulcan în erupție. 

Amândoi alunecau într-o dulce melancolie, uniţi de 
simplitatea acelei unice lacrimi, mulţumiţi unul lângă celălalt, în 
tăcere, uniţi în umilinţă, ştiind că ceea ce fusese dat fusese 
reîntors în puritate. 

Mai târziu, el spuse: 

— Dacă datoria noastră ne-ar îngădui-o, ţi-aş cere să mite 
alături în moarte. Acum. 

— Aş merge alături de tine, bucuroasă, răspunse ea 
deîndată. Hai să păşim în moarte, acum. 

— Nu putem. Datoria noastră este către seniorul Toranaga. 

Ea luă pumnalul pe care îl avea în obi și-l aşeză în faţa ei pe 
tatami. 

— Atunci, te rog, îngăduie-mi să pregătesc drumul. 

— Nu. Asta ar însemna că nu ne-am îndeplinit datoria. 

— Ce trebuie să fie va fi. Tu şi eu nu putem întoarce lumea. 

— Da, dar noi nu trebuie să plecăm înaintea stăpânului 
nostru. Nici tu, nici eu. Are nevoie de fiecare vasal de încredere 
pentru încă puţin timp. Te rog să mă ierţi. Nu pot să-ţi îngădui. 


— Aş fi fost fericită să plec în noaptea asta. Sunt pregătită. 
Mai mult decât atât, doresc din tot sufletul să trec dincolo. Da. 
Sufletul meu cântă de bucurie. 

Un zâmbet timid. 

— Te rog, iartă-mă că sunt egoistă. Ai perfectă dreptate în 
privinţa datoriei noastre. 

Tăişul ascuţit strălucea în lumina lumânării. Îl priviră 
împreună pierduţi în contemplatie. Apoi el destrămă vraja: 

— De ce Osaka, Mariko-san? 

— Sunt lucruri ce trebuie făcute şi pe care numai eu pot să 
le fac. 

El se încruntă şi mai mult privind lumina de la flacăra unei 
lumânări reflectându-se în lacrimă într-un milion de culori. 

— Ce lucruri? 

— Lucruri care privesc viitorul casei noastre şi care 
trebuiesc făcute de mine. 

— În cazul ăsta trebuie să pleci. 

O privi cercetător. 

— Dar singură? 

— Da. Vreau să mă încredinţez că toate aranjamentele 
familiei, între noi şi seniorul Kyama, pentru căsătoria lui Saruji, 
sunt în regulă. Banii şi zestrea şi pământurile şi toate celelalte. 
Mai e de înregistrat legal feuda lui mărită. Seniorul Hiro-matsu şi 
seniorul Toranaga cer asta. Eu răspund pentru casă. 

— Da, spuse el încet, e datoria ta. 

Privirile li se întâlniră. 

— Dacă seniorul Toranaga spune că trebuie să pleci, atunci 
pleacă. Dar nu cred că ţi se va îngădui să intri acolo. Chiar şi aşa 
trebuie să te întorci repede, foarte repede. Ar fi neînţelept să 
stai în Osaka, chiar şi o clipă mai mult decât este nevoie. 

— Da. 

— Pe mare va fi mai repede decât pe uscat, dar 
întotdeauna ai urât marea 

— Incă o urăsc. 

— Trebuie să ajungi acolo repede? 

— Nu cred că o jumătate de lună sau o lună ar conta prea 
mult. Poate, nu ştiu. Simt doar că trebuie să mă duc deîndată. 

— Atunci o să lăsăm timpul şi hotărârea privitoare la 
plecare în grija seniorului Toranaga, dacă îţi îngăduie. Cu 
seniorul Zataki aici şi cele două mesaje... asta nu poate să 


însemne decât război. Ar fi prea primejdios să pleci. 

— Da, mulţumesc. 

Bucuros că totul luase acum sfârşit, privi în jur, mulţumit de 
mica încăpere, fără să-i mai pese acum că silueta lui masivă şi 
urâtă domina lucrurile din jur, fiecare dintre coapsele lui mai 
groasă decât mijlocul ei, braţele lui mai groase decât gâtul ei. 

— Asta a fost o încăpere minunată, mai bună decât 
îndrăzneam să sper. M-am simţit bine aici. Mi-am amintit din 
nou că trupul nu-i decât o colibă în sălbăticie. Iti mulţumesc că 
ai venit. Mă bucur atât de mult că ai venit la Yokosé, Mariko-san. 
Dacă n-ai fi fost tu, n-aş fi făcut niciodată un cha-no-yu aici şi nu 
m-aş fi simţit niciodată atât de contopit cu eternitatea. 

Ea ezită, apoi ridică timidă cutia de ceai din vremea 
dinastiei Tang. Era un, vas simplu, cu capac, fără nici un fel de 
ornamente. Smalţul cafeniu- gălbui nu acoperise tot vasul în 
curgerea lui, lăsând o geană îngustă, neregulată, de porțelan 
dezgolit, care accentua dorinţa olarului de a nu ascunde 
simplitatea materialelor şi lipsa de făţărnicie a muncii sale. 
Buntaro o cumpărase de la Sen-Nakada, cel mai faimos maestru 
de cha-no-yu din câţi trăiseră vreodată, pentru douăzeci de mii 
de koku. 

— E atât de minunată, murmurase ea, bucurându-se de 
atingere. Atât de desăvârşită pentru o astfel de ceremonie. Da. 
Ai fost cu adevărat un maestru în noaptea aceasta, Buntaro-san. 
Mi-ai dat atâta fericire. 

Vorbea cu glas coborât şi sincer şi stătea puţin aplecată 
înainte. 

— Totul a fost desăvârşit. Grădina şi felul în care ţi-ai folosit 
măiestria ca să ascunzi lipsurile cu lumini şi umbre. Şi aceasta, 
atinse din nou cutia de ceai. Totul a fost perfect. Chiar şi 
caracterul pe care l-ai scris pe prosop, a; - afecţiune. Pentru 
mine, în noaptea aceasta, afecțiunea a fost cuvântul potrivit. 

Din nou, lacrimile îi curseră pe obraz. 

— Te rog să mă ierţi, îi spuse, ştergându-le. 

El se înclină stânjenit de atâtea laude. Ca să-şi ascundă 
emoția, începu să înfăşoare cutia în învelitoarea ei de mătase. 
Când termină, o puse în caseta ei şi o aşeză cu grijă în faţa ei. 

— Mariko-san, dacă casa noastră e îndatorată cuiva, ia 
asta, vinde-o. 

— Niciodată! 


Era singurul lucru, în afară de săbii şi arc, pe care el pusese 
preţ în viaţă. 

— Ar fi ultimul lucru pe care l-aş vinde vreodată. 

— Te rog să mă ierţi, dar dacă plata vasalilor mei îţi 
creează greutăţi, te rog, ia-o. 

— Cu grijă, e destul pentru toţi. Şi cele mai bune arme şi cei 
mai buni cai. În asta casa noastră este puternică. Nu, 
Buntaro-san, cutia T'ang este a ta. 

— Nu ne-a mai rămas mult timp pentru noi. Cui să i-o las? 
Lui Saruji? 

Ea privi către cărbuni şi focul care mistuia vulcanul, 
micşorindu-l. 

— Nu. Nu până ce nu va deveni un maestru de cha-no-yu, 
ca şi tatăl său. Te sfătuiesc să laşi vasul seniorului Toranaga, 
care îl merită. Şi să-l rogi ca, înainte de a muri, să hotărască 
dacă fiul nostru va merita vreodată să-l primească. 

— Şi dacă seniorul Toranaga e învins sau moare înainte de 
venirea iernii, aşa cum sigur că are să se întâmple? 

— Cum? 

— Aici, între noi, pot să spun în linişte adevărul, fără să mă 
prefac. Nu este o condiţie importantă la cha-no-yu să nu te 
prefaci? Da, va pierde dacă nu îi are alături de el pe Kyama şi 
Onoshi - și pe Zataki. 

— Atunci scrie în testamentul tău ca vasul să fie dus, cu o 
suită, Înălţimii Sale Imperiale şi cere-i să-l primească. Desigur, 
T'ang merită să stea în preajma divinității. 

— Da. Asta ar fi cea mai perfectă alegere. 

Privi un timp pumnalul, apoi adăugă întunecat: 

— Ah, Mariko-san, nu-i nimic de făcut pentru seniorul 
Toranaga. Karma lui e hotărâtă. Va învinge sau va fi învins. Şi 
dacă învinge şi dacă e înfrânt, oricum va fi un mare măcel. 

— Da. 

Stăpânit de gânduri sumbre îşi luă ochii de la pumnalul ei şi 
privi lăstarul de cimbru sălbatic şi lacrima pură. După un timp 
spuse: 

— Dacă e înfrânt înainte ca să mor, sau dacă sunt mort, eu, 
sau unul dintre oamenii mei îl va ucide pe Anjin-san. 

Faţa ei era diafană în întuneric. Briza uşoară îi mişca firele 
părului, făcând-o să pară şi mai mult o statuie. 

— Te rog să mă ierţi, pot să întreb de ce? 


— E prea primejdios ca să fie lăsat în viaţă. Cunoştinţele lui, 
ideile lui de care am auzit, chiar şi la a cincea mână, o să se 
răspândească în ţară până la seniorul Yaemon. Seniorul 
Toranaga e deja sub vraja lui, neh? 

— Seniorul Toranaga e bucuros de ştiinţa lui, spuse Mariko. 

— Când seniorul Toranaga moare, asta va fi condamnarea 
la moarte a lui Anjin-san. Dar sper ca ochii stăpânului nostru să 
se deschidă înainte de momentul ăsta. Flacăra unuia dintre 
opaiţele de pământ trosni şi se stinse. 

El privi în sus. 

— Şi tu eşti sub vraja lui? 

— E un om deosebit, dar mintea lui e atât de diferită de a 
noastră... ce preţuieşte el... Da, e atât de diferit în atât de multe 
feluri că de multe ori e aproape cu neputinţă să-l înţelegi. Odată 
am încercat să-i explic cha-no-yu, dar a fost peste înţelegerea 
lui. 

— Trebuie să fie cumplit să te naşti barbar. Cumplit, spuse 
Buntaro. 

— Da. 

Ochii lui coborâră din nou pe lama pumnalului. 

— Unii cred că Anjin-san a fost japonez într-o altă viaţă. Nu 
e ca alţi barbari şi încearcă din greu să vorbească şi să se 
poarte ca unul din noi, deşi nu reuşeşte, neh? 

— Aş fi vrut să-l fi văzut, când aproape că şi-a făcut 
seppuku, Buntaro-san. Eu... A fost extraordinar. L-am văzut atins 
de aripa morţii, care a fost îndepărtată de Omi-san. Dacă a fost 
japonez înainte, asta ar explica multe lucruri. Seniorul Toranaga 
crede că este foarte preţios pentru noi, acum. 

— E timpul să încetezi să-l mai înveţi şi să devii din nou 
japoneză. 

— Alteță? 

— Cred că seniorul Toranaga e sub vraja lui. Şi tu. 

— Te rog să mă ierţi, dar nu cred asta. 

— Noaptea trecută, în Anjiro, aceea care s-a terminat prost, 
în acea noapte am simţit că te alăturaseşi lui împotriva mea. 
Desigur, a fost un gând rău, dar aşa am simţit. 

Privirea ei părăsi lama. ÎI privi îndelung şi nu răspunse. Încă 
o lampă trosni şi lumina ei se stinse. Acum în încăpere nu mai 
rămăsese decât o lumină. 

— Da, l-am urât în noaptea aceea, continuă Buntaro cu 


aceeaşi voce liniştită, şi aş fi vrut să-l omor şi odată cu el, pe 
tine şi pe Fujiko-san. Arcul îmi şoptea, aşa cum face uneori, 
cerând moarte. Şi când, în zori, l-am văzut coborând dealul, cu 
pistoalele acelea mici, laşe, în mâini, săgețile mele mă implorau 
să le las să-i bea sângele. Dar am dat la o parte gândurile astea 
şi m-am umilit, urându-mi manierele proaste mai mult decit pe 
el, ruşinat de proastele mele purtări şi de prea multul sake băut. 

Oboseala începu să i se vadă pe chip. 

— Atât de multă ruşine avem de îndurat, tu şi cu mine, 
neh? 

— Da. 

— Nu vrei să-l omor? 

— Trebuie să faci ceea ce crezi că e datoria ta, spuse ea. 
Aşa cum voi face şi eu întotdeauna. 

— Rămânem la han în noaptea asta, spuse el. 

— Da. 

Şi apoi, pentru că ea fusese un oaspete desăvârşit, iar 
ceremonia, cea mai bună pe care o oferise vreodată, se 
răzgândi şi îi dărui timpul şi pacea în aceeaşi măsură în care le 
primise de la ea. 

— Du-te la han. Dormi, spuse. 

Ridică pumnalul şi i-l oferi. 

— Când arţarii îşi vor lepăda frunzele, sau când te vei 
întoarce de la Osaka, vom lua totul de la capăt. Ca soţ şi soţie. 

— Da, mulţumesc. 

— Te învoieşti de bună-voie, Mariko-san? 

— Da, mulţumesc. 

— În faţa Dumnezeului tău? 

— Da. În faţa lui Dumnezeu. 

Mariko se înclină şi acceptă pumnalul, punându-l la loc în 
ascunzătoarea lui, se înclină încă odată şi plecă. 

Paşii ei se pierdură în noapte. Buntaro privi în jos, către 
rămurica din mâna lui, cu lacrima încă prinsă în capcana unei 
frunzuliţe. Cu degete tremurânde îi aşeză grijuliu lujerul pe 
ultimul cărbune. Frunzele, de un verde crud, începură să se 
răsucească şi să ardă. Lacrima dispăru cu un uşor fâşăâit. 

Apoi, în tăcere, începu să plângă de furie, convins în sinea 
lui că ea îl înşelase cu Anjin-san. 


KKK 


Blackthorne o văzu ieşind din grădină şi traversând curtea 
bine luminată. Îşi ţinu respiraţia în faţa imaculatei ei frumuseți. 
Zorii se întindeau pe cer înspre răsărit. 

— Salut, Mariko-san. 

— Oh - salut, Anjin-san. Dumneata... Îmi pare rău, m-ai 
speriat... nu te-am văzut aici. Nu te-ai culcat încă? 

— Dimpotrivă, gomen nasai, abia m-am sculat. 

El zâmbi şi arătă către soarele ce stătea să răsară. 

— E un obicei pe care îl am de pe mare, să mă trezesc chiar 
înainte de răsăritul soarelui, la timp ca să urc pe punte şi să iau 
înălţimea soarelui. 

Zâmbetul lui se lărgi. 

— Dumneata nu te-ai culcat încă? 

— Nu mi-am dat seama că a trecut noaptea. 

Samuraii aşezaţi la porţi şi la toate uşile îi priveau curioşi, 
Naga printre ei. Vocea ei deveni aproape imperceptibilă când 
începu să vorbească în latină. 

— Păzeşte-ţi ochii, te rog. Chiar şi întunericul nopţii ascunde 
vestitorii nenorocirii. 

— Îţi cer iertare. 

În dreptul porţii se auzi zgomot de copite. Priviră într-acolo. 
Purtători de şoimi şi hăitaşi şi gărzi. Prost dispus, Toranaga 
ieşea din han. 

— Totul e pregătit, Alteță, spuse Naga. Pot să te însoțesc? 

— Nu, nu, mulţumesc. Du-te şi te odihneşte. Mariko-san, 
cum a fost cha-no-yu? 

— Mai mult decât minunat, Alteță. Cel mai minunat lucru. 

— Buntaro-san e un maestru. Eşti norocoasă. 

— Da, Alteță. 

— Anjin-san, n-ai vrea să mergi la vânătoare? Mi-ar place să 
te văd cum vânezi cu şoimii. 

— Alteță? 

Mariko tălmăci imediat. 

— Da, mulţumesc, spuse Blackthorne. 

— Bun. 

Toranaga îi făcu semn către un cal. 

— Vino cu mine. 

— Da, Alteță. 

Mariko îi privi plecând. Când galopau pe cărare se întoarse 


şi intră în camera ei. Slujnica o ajută să se dezbrace, să-şi 
şteargă fardul şi să-şi scoată peruca. Apoi, îi spuse slujnicei să 
rămână în cameră şi să nu o tulbure până la prânz. 

— Da, stăpână. 

Mariko se întinse, închise ochii şi îngădui trupului ei să se 
cufunde în moliciunea plăcută a aşternutului. Era istovită şi 
fericită. Ceremonia Ceaiului o ridicase pe culmea unei ciudate şi 
atotcuprinzătoare linişti, purificând-o şi de acolo, sublima şi 
plină de bucurie hotărârea de a trece în moarte o ridicase pe 
culmi neatinse încă. Întoarcerea printre oameni îi dăduse încă 
odată o stranie şi neînchipuită înţelegere a vieţii. | se păruse că 
pluteşte în afara ei, în timp ce-i răspundea răbdătoare lui 
Buntaro, sigură că răspunsurile ei ca şi purtarea, fuseseră la fel 
de desăvârşite. Se ghemui în pat, atât de bucuroasă de pacea 
care exista acum, până vor cădea frunzele. 

Oh, Sfântă Fecioară, se rugă fierbinte, îţi mulţumesc pentru 
mila ta, pentru neasemuita amânare. Îţi mulţumesc şi mă închin 
ţie din toată inima şi din tot sufletul, în vecii vecilor. 

Repetă un Ave Maria cu umilinţă şi apoi cerându-şi iertare 
după obiceiul ei şi ascultând de poruncile stăpânului ei, puse 
pentru încă o zi pe Dumnezeu într-un compartiment al minţii. 

Ce aş fi făcut, zâmbi ea, chiar înainte de a se lăsa furată de 
somn, dacă Buntaro mi-ar fi cerut să împart perna cu el? 

M-aş fi împotrivit. Şi atunci, dacă ar fi stăruit, căci este 
dreptul lui? 

Mi-aş fi ţinut promisiunea faţă de el. Oh, da. Nimic nu s-a 
schimbat 


CAPITOLUL 44 


La Ora Caprei, cortegiul trecu podul din nou. Totul era ca 
înainte, atâta doar că Zataki şi oamenii lui erau îmbrăcaţi uşor, 
pentru drum - sau pentru încăierare. Erau cu toţii înarmaţi până 
în dinţi şi deşi foarte disciplinaţi, toţi erau dornici de luptă pe 
viaţă şi pe moarte, dacă s-ar fi ivit prilejul. Se aşezară ordonat, 
în faţa forţelor lui Toranaga, al căror număr îi copleşea. Părintele 
Alvito stătea deoparte cu alţi privitori şi Blackthorne. 

Toranaga îl primi pe Zataki cu acelaşi ceremonial domol, 


prelungind începutul protocolar. Astăzi, cei doi daimyo erau 
singuri pe podium, pe pernele mult depărtate sub cerul acoperit. 
Yabu, Omi, Naga şi Buntaro stăteau pe pământ, înconjurându-l 
pe Toranaga, iar alţi patru sfetnici, pregătiţi de luptă, se 
aşezaseră la o oarecare distanţă în spatele lui. 

La timpul potrivit Zataki scoase cel de-al doilea sul. 

— Am venit pentru răspunsul tău oficial. 

— Mă învoiesc să plec la Osaka şi să mă supun voinţei 
Consiliului, răspunse Toranaga măsurat şi se înclină. 

— Ai de gând să te supui? începu Zataki, strimbându-şi 
neîncrezător chipul. Tu, Toranaga-noh-Minowara... ? 

— Ascultă, îl întrerupse Toranaga cu vocea lui sonoră, 
poruncitoare, care se răsfrânse de jur împrejurul luminişului, 
fără însă a părea să fie prea puternică. Consiliului Regenţilor 
trebuie să i se dea ascultare. Chiar dacă e ilegal, el există şi nici 
un singur daimyo nu are dreptul să împingă împărăţia spre 
dezordine, chiar dacă dreptatea ar fi de partea lui. Impărăţia e 
mai presus de orice. Dacă un daimyo se răscoală, este datoria 
celorlalţi să-l distrugă. Am jurat lui Taiko că n-am să fiu 
niciodată cel dintâi care să încalce pacea şi nu voi fi, chiar dacă 
răul se împrăştie în ţară. Primesc invitația. Astăzi. 

Surprins, fiecare samurai încerca să prevadă ce-ar putea 
însemna această întoarcere neaşteptată. Toţi erau dureros de 
siguri că cei mai mulţi dintre ei, dacă nu toţi, vor fi forţaţi să 
devină ronini, cu tot ceea ce însemna asta - pierderea onoarei, 
a venitului, a familiei, a viitorului. 

Buntaro ştia că îl va însoţi pe Toranaga pe ultimul său drum 
şi-i va împărtăşi soarta - moartea cu întreaga sa familie, 
indiferent de vârstă. Ishido îl duşmănea prea tare ca să uite şi 
oricum, cine ar fi dorit să rămână în viaţă când stăpânul lui 
renunţă la adevărata luptă atât de laş. Karma, gândi abătut 
Buntaro. Buddha, dă-mi putere! Acum sunt hotărât să-i iau viaţa 
lui Mariko şi a fiului nostru înainte de a mi-o lua pe a mea. 
Când? Când datoria mea e încheiată şi când stăpânul nostru e în 
siguranţă şi cu onoare pornit în Nemărginire. Voi avea nevoie de 
un secund de încredere, neh? Ne vom duce toţi, ca frunzele 
toamnei şi odată cu noi, viitorul şi prezentul. "Cer de Purpură" şi 
soarta. Chiar aşa, neh? Acum seniorul Yaemon va fi cu siguranţă 
moştenitorul. Seniorul Toranaga era fără îndoială ispitit în 
adâncul inimii sale să ia puterea, oricât de mult o neagă el. 


Poate că Taiko va trăi din nou prin fiul său şi, cu vremea, poate 
că ne vom război din nou cu China şi câştiga de data asta, ca să 
stăm la cârma lumii, aşa cum este datoria noastră divină. Da, 
doamna Ochiba şi Yaemon n-or să ne trădeze data viitoare, cum 
a făcut-o Ishido şi laşii care l-au sprijinit... 

Naga era uluit. Fără "Cer de Purpură"? Fără un război 
onorabil? Fără o luptă până la moarte în munţii Shinano, ori pe 
câmpiile Kyoto? Fără o moarte onorabilă în bătălie, apărând 
eroic stindardul tatălui său? Fără grămezi de duşmani morţi 
peste care să te caţeri, într-o ultimă şi glorioasă rezistenţă, sau 
într-o victorie sfântă? Nici un fel de atac, chiar cu acele puşti 
murdare? Nimic din toate astea - doar seppuku, poate în grabă, 
fără fast şi ceremonie sau onoare şi cu capul înfipt într-o ţeapă, 
ca oamenii de rând să-l batjocorească. Doar moartea şi sfârşitul 
spiţei Yoshi. Căci desigur, fiecare dintre ei va muri, tatăl său, toţi 
fraţii şi surorile şi verii, nepoţii şi nepoatele, şi unchii, şi 
mătuşile. Ochii săi se opriră pe Zataki. Pofta de sânge începu 
să-i întunece mintea. 

Omi îl privea pe Toranaga fără să-l vadă, măcinat de ură. 
Stăpânul nostru a înnebunit, gândea. Cum poate să fie atât de 
prost? Avem o sută de mii de oameni şi Regimentul de 
Muschete şi încă cincizeci de mii în jurul Osakăi. "Cer de 
Purpură" e de un milion de ori mai bun decât o împuţită de 
groapă singuratică. 

Mâna îi atârna greu pe mânerul sabiei şi în beţia clipei se 
imagină ţâşnind înainte şi retezându-i capul lui Toranaga, 
înmânându-i-l regentului Zataki şi astfel sfârşind ruşinoasa 
şaradă. Apoi să moară de propria sa mână, aici, înaintea tuturor. 
Căci ce rost mai avea să mai trăiască acum? Acum Kiku nu mai 
putea fi atinsă, contractul ei fiind cumpărat de Toranaga, care-i 
trădase pe toţi. Noaptea trecută stătuse ca pe jar ascultându-i 
cântecul, ştiind că era în taină doar pentru el şi numai pentru el. 
Un foc neostoit - el şi ea. Aşteaptă - de ce nu v-aţi sinucide 
împreună? Să mori minunat împreună, să fii împreună, veşnic. 
Oh, cât de minunat ar fi asta! Să-ţi alături sufitele în moarte ca o 
mărturie nemăsurată a dragostei de viaţă. Dar, mai întâi, 
trădătorul Toranaga, neh? 

Cu un efort, Omi se trase înapoi de pe marginea prăpastiei. 

Totul merge prost, gândi. Nu-i linişte în casa mea, doar 
ceartă şi mânie, iar Midori e veşnic în lacrimi. Răzbunarea mea 


asupra lui Yabu nu se apropie. N-am încheiat nici o înţelegere 
tainică cu Zataki, cu sau fără Yabu, tocmită în orele nopţii 
trecute. Nici un fel de înţelegere. Nimic nu mai e cum trebuie. 
Chiar când Mura găsise săbiile, amândouă erau atât de strivite 
de forţa pământului, că ştiu că Toranaga m-a urât când i le-am 
arătat. Şi acum şi asta, capitularea asta laşă! 

Parcă ar fi aruncat asupra mea un descântec, o vrajă rea. A 
lui Anjin-san? Poate, dar totul e pierdut. Nu săbii; nu răzbunare, 
nu ieşire tainică de scăpare, nu Kiku şi nu viitor. Aşteaptă. Ai un 
viitor alături de ea. Moartea e şi viitor, şi trecut, şi prezent şi-ar 
fi atât de curat şi simplu... 

— Capitulezi? Nu pornim la război? mugi Yabu, pricepând 
că sfârşitul lui şi a spiţei sale erau acum sigure. 

— Primesc invitaţia Consiliului, răspunse Toranaga, aşa cum 
vei primi şi tu! 

— Eu nu... 

Omi ieşi din visele sale cu mintea destul de limpede ca 
să-nțeleagă că trebuia să-l oprească pe Yabu şi să-l apere de la 
moartea bruscă pe care orice împotrivire faţă de Toranaga ar fi 
adus-o, dar îşi strânse buzele cu bună-ştiinţă, strigând în sinea 
lui de bucurie la darul acesta ceresc şi aşteptă ca dezastrul să 
coboare asupra lui Yabu. 

— Ce n-ai să faci? întrebă Toranaga. 

Sufletul lui Yabu ţipă "primejdie!". Reuşi să hârâie: 

— Eu... eu... desigur, vasalii tăi se vor supune. Da. Dacă 
hotărăşti, orice hotărăşti, eu... eu am să fac. 

Omi blestemă şi se lăsă din nou furat de gânduri, încă 
copleşit de capitularea neaşteptată a lui Toranaga. 

Furios, Toranaga îl lăsă pe Yabu să se bâlbâie, prelungind 
scuzele, apoi, batjocoritor, îl întrerupse: 

— Bun. 

Se întoarse către Zataki, dar nu îşi slăbi atenţia. 

— Deci, frate, poţi să laşi de-o parte al doilea sul. Nu mai 
are rost. 

Cu coada ochiului văzu faţa lui Naga schimbându-se şi se 
răsuci spre el. 

— Naga! 

Tinărul tresări, gata să cadă, dar mâna îi părăsi sabia. 

— Da, tată, se bâlbâi el. 

— Du-te şi adu-mi tot ce trebuie pentru scris! Acum! 


Când Naga se depărtă îndeajuns de mult, Toranaga respiră 
uşurat, mulţumit că prevenise atacul asupra lui Zataki înainte să 
fi început. Îl cântări din ochi, atent, pe Buntaro, apoi pe Omi şi în 
cele din urmă pe Yabu. Se gândi că toţi trei erau acum destul de 
în stăpânirea sa ca să nu mai facă vreun gest prostesc, care ar fi 
dus la o răscoală imediată şi la un mare măcel. Din nou îi spuse 
lui Zataki: 

— Am să-ţi dau acceptarea mea oficială, în scris, îndată. 
Asta o să pregătească Consiliul pentru vizita mea oficială. 

Işi cobori vocea şi vorbi aşa fel ca să audă doar Zataki. 

— Cât eşti în ţinutul Izu eşti în siguranţă, regentule. Şi în 
afara lui eşti în siguranţă. Până când mama mea îţi scapă din 
gheare, eşti în siguranţă. Numai până atunci. Intâlnirea s-a 
terminat. 

— Bine. Vizită oficială? 

Zataki îl batjocorea făţiş: 

— Câtă făţărnicie! N-am crezut niciodată că am să apuc 
ziua când Yoshi-Toranaga-noh-Minowara o să se ploconească în 
faţa generalului Ishido. 

— Ce e mai important, frate, spuse Toranaga, viitorul spiţei 
mele sau viitorul Împărăției? 


KKK 


Peste vale se lăsase întunericul. Începuse să plouă iar norii 
îşi târau pântecele la nici trei sute de picioare de pământ, 
acoperind în întregime drumul ce ducea înapoi către trecătoare. 
Luminişul şi curtea hanului erau pline cu samurai agitaţi şi 
nervoşi. Caii loveau cu copita în pământ. Ofițerii strigau fără rost 
porunci aspre. Hamali înspăimântați alergau încolo şi încoace pe 
lângă coloana pregătită de plecare. Nu mai rămăsese nici o oră 
până la căderea întunericului. Toranaga scrisese mesajul plin de 
înflorituri şi-l semnase, trimiţându-l prin curier lui Zataki, fără să 
țină seama de insistenţele lui Buntaro, Omi şi Yabu, la sfatul 
care avusese loc. Ascultase toate argumentele lor în tăcere şi 
când terminaseră, spusese: 

— Nu mai vreau să aud o vorbă. Am hotărât calea. 
Supuneţi-vă! 

Le spusese că se va întoarce la Anjiro deîndată, să adune şi 
restul oamenilor săi. Mâine avea să se îndrepte pe drumul de 


coastă de est către Atami sau Odawara şi de acolo, prin 
trecătorile munţilor, către Yedo. Buntaro va comanda escorta. A 
doua zi, Regimentul de Muschete trebuia să se îmbarce pe 
galere la Anjiro şi să pornească pe mare ca să-l aştepte la Yedo, 
cu Yabu la comandă. În ziua următoare lui Omi i se poruncise să 
se îndrepte către hotar, pe drumul principal, cu toţi războinicii 
din Izu. Trebuia să-l sprijine pe Hiro-matsu, care era la comanda 
tuturor şi să se asigura că duşmanul, Ikawa Jikkyu, nu făcea 
nimic care ar fi putut împiedica trecerea pe acest drum. Omi 
trebuia să se aşeze la Mishima deocamdată, ca să păzească 
acea parte a drumului Tokaido şi să pregătească palanchine şi 
cai destui pentru Toranaga şi importanta suită de care avea 
nevoie pentru o vizită oficială. 

— Anunţă toate staţiile de poştă de-a lungul drumului şi 
pregăteşte-i în aceeaşi măsură pe toţi. Inţelegi? 

— Da, Alteță. 

— Ai grijă ca totul să fie perfect. 

— Da, Alteță. Puteţi să vă bizuiţi pe mine. 

Chiar şi Omi îşi coborâse ochii sub privirea tăioasă. 

Când totul fusese pregătit pentru plecare, Toranaga ieşi pe 
verandă. Toţi i se înclinară. Apoi le făcu semn să-şi vadă de 
treabă şi trimise după hangiu. Omul sosi linguşindu-se şi îi 
prezentă nota în genunchi. Toranaga verifică socoteală cu 
socoteală. Totul era foarte cinstit. Incuviinţă din cap şi o aruncă 
trezorierului său, apoi o chemă pe Mariko şi pe Anjin-san. li 
îngădui lui Mariko să plece la Osaka. 

— Dar de aici vei pleca direct la Mishima. Dă-i acest mesaj 
în mână lui Hiro-matsu-san, apoi, continuă-ţi drumul până la 
Yedo cu Anjin-san. Răspunzi de el până când ajungi acolo. S-ar 
putea să pleci pe mare la Osaka. O să hotărăsc asta mai târziu. 
Anjin-san, ai primit dicţionarul de la preotul-san? 

— Vă rog, nu înţeleg. 

Mariko traduse. 

— Îmi pare rău. Da, eu carte primit. 

— Când ne întâlnim la Yedo, ai să vorbeşti japoneză mai 
bine ca acum. Wakarimasu ka? 

— Hai, gomen nasai. 

Deznădăjduit, Toranaga porni greoi către ieşire cu un 
samurai ţinând asupra lui o umbrelă. Ca un singur om, toţi 
samuraii, toţi hamalii şi sătenii se înclinară din nou. Toranaga nu 


le dădu atenţie şi întră în palanchinul lui acoperit din capătul 
coloanei şi trase perdelele. 

Deîndată şase purtători de palanchin, pe jumătate goi, 
ridicară palanchinul şi porniră cu un pas săltat, tălpile lor goale, 
tăbăcite, plescăind prin băltoace. O escortă de samurai călare 
mergea în frunte şi altă gardă călare înconjura palanchinul. 
Hamali de schimb şi coloana de bagaje venea în urmă, toţi 
grăbiţi, toţi încordaţi şi plini de nemulţumire. Omi conducea 
căruţa. Buntaro trebuia să comande ariergarda. Yabu şi Naga 
porniseră deja către Regimentul de Muschete, care era încă în 
susul drumului, în ambuscadă, ca să-l aştepte pe Toranaga la 
trecerea crestei. Urma să se grupeze în spatele lor, ca să 
formeze altă ariergardă. 

— Ariergardă împotriva cui? pufnise Yabu către Omi, în cele 
câteva clipe de singurătate pe care le avuseseră înainte de a 
porni în galop. Buntaro se îndreptă înapoi, către poarta înaltă, 
arcuită, a hanului, nepăsător la revărsarea ploii. 

— Mariko-san! 

Ascultătoare, ea se grăbi către el, cu umbrela ei portocalie 
din hârtie îmbibată cu ulei, izbită de picături grele. 

— Da, Alteță? 

Ochii lui alergară peste ea, până la marginea pălăriei de 
bambus, apoi se îndreptară către Blackthorne, care privea din 
verandă. 

— Spune-i... apoi se opri. 

— Alteță? 

El o ţintui cu privirea. 

— Spune-i că-l fac răspunzător pentru tine. 

— Da, Alteță, îi spuse ea, dar te rog să mă ierţi, eu răspund 
pentru mine însămi. 

Buntaro se întoarse şi măsură distanţa până la capătul 
coloanei. Când privi înapoi, chipul lui lăsă să se vadă o parte din 
furtuna din sufletul lui. 

— Acum n-o să mai vedem frunzele căzând, neh? 

— Asta e după cum vrea Dumnezeu, Alteță. 

— Nu, asta e după cum vrea seniorul Taranaga, spuse dis- 
preţuitor. 

Ea îşi ridică ochii către el, fără să şovăie sub privirea lui. 
Ploaia curgea peste ei. Picături cădeau de pe marginea 
umbrelei, ca o cortină de lacrimi. Noroiul stropise marginea 


chimonoului. Apoi el spuse: 

— Sayonara, până când o să ne întâlnim la Osaka. 

Ea era uimită. 

— Oh, îmi pare rău. N-am să te văd la Yedo? Desigur, ai să 
fii acolo cu seniorul Toranaga. O să ajungi aproape în acelaşi 
timp, neh? O să ne revedem atunci. 

— Da, dar la Osaka, când o să ne întâlnim acolo, sau când 
ai să te întorci de acolo, totul va începe din nou. Atunci am să te 
întâlnesc cu adevărat, neh? 

— Ah, am înţeles, îmi pare rău. 

— Sayonara, Mariko-san, spuse el. 

— Sayonara, stăpâne. 

Mariko se înclină, el îi răspunse ţeapăn şi păşi prin mocirlă 
către calul său. Sări în şa şi porni în galop fără să se uite înapoi. 

— Mergi cu Dumnezeu, spuse ea, privid în urma lui. 


KKK 


Blackthorne o văzu urmărindu-l cu privirea pe Buntaro. 
Aşteptă la adăpostul acoperişului să se domolească ploaia. 

În curând capul coloanei dispăru în nori, apoi şi palanchinul 
lui Toranaga şi el răsuflă uşurat, încă zguduit de hotărârea lui 
Toranaga şi de întreaga zi ce se vestea nefastă. 

În dimineaţa aceea, vânătoarea cu şoimi începuse atât de 
bine. Alesese un şoim micuţ, cu aripi lungi, şi îi dăduse drumul 
cu mult noroc asupra unei ciocârlii pe care o alungase din ce în 
ce mai iute către sud, către o perdea de copaci. In fruntea 
vânătorii, aşa cum era privilegiul lui, se strecurase prin pădure 
de-a lungul unei cărări bătătorite, împrăştiind negustorii şi 
ţăranii din cale. Doar un vânzător de ulei cu faţa bătută de 
vreme, cu un cal la fel de amărăt, i se pusese în cale şi îi 
răspunsese răstit, fără să se mişte. În fierbinţeala vânătorii, 
Blackthorne strigase la om să se mişte, dar vânzătorul ambulant 
n-o făcuse, aşa că-l înjurase din belşug. Vânzătorul îi răspunsese 
obraznic şi strigase alte înjurături, apoi Toranaga sosise şi 
arătând către unul dintre străjeri îi spusese: "Anjin-san, dă-i te 
rog sabia dumitale, o clipă," şi încă alte cuvinte pe care nu le 
înţelesese. _ 

Blackthorne se supusese deîndată. Inainte de a înţelege ce 
se întâmplă, samuraiul sărise la negustorul ambulant. Lovitura 


lui fusese atât de sălbatică şi atât de perfectă că vânzătorul de 
ulei mai mersese câţiva paşi înainte de a cădea, despicat în 
două până la brâu. 

Toranaga izbise cu pumnul în oblâncul şeii, într-un moment 
de mulţumire, apoi căzuse înapoi în melancolie, în timp ce 
ceilalţi strigau bucuroşi. Străjerul curăţase lama grijuliu, 
folosindu-şi cingătoarea de mătase ca să protejeze oţelul. O 
băgase în teacă şi i-o înapoiase cu mulţumire, spunând ceva ce 
Mariko îi explicase mai târziu. 

— El a spus doar, Anjin-san, că a fost mândru că i s-a 
îngăduit să încerce o asemenea sabie. Seniorul Toranaga îţi 
propune să numeşti sabia "Vânzătorul de Ulei", pentru că o 
astfel de lovitură şi o asemenea ascuţime trebuie amintită cu 
cinste. Sabia dumitale a intrat acum în legendă, neh? 

Blackthorne îşi aminti cum dăduse din cap, ascunzându-şi 
nemulţumirea. Purta acum "Vânzătorul de Ulei" - "Vânzătorul de 
Ulei" i se va spune de acum înainte - aceeaşi sabie pe care 
Toranaga i-o dăruise. 

Aş vrea să nu-mi fi fost niciodată dăruită, îşi zise. Dar n-a 
fost numai vina lor, a fost şi a mea. Am strigat la acel om şi ela 
fost grosolan la rândul lui, iar cu samuraii nu trebuie să te porţi 
grosolan. Ce altceva putea să urmeze? Blackthorne ştia că nu se 
putea întâmpla altfel. Chiar şi aşa, omorul îi spulberase bucuria 
vânătorii, deşi el ascunsese asta cu grijă pentru că Toranaga 
fusese morocănos şi dificil toată ziua. 

Chiar înainte de amiază se întorseseră la Yokos6, apoi 
urmase întâlnirea lui Toranaga cu Zataki şi după aceea, o baie 
fierbinte şi masaj şi, dintr-o dată, părintele Alvito îi apăruse în 
cale ca un duh al răzbunării, cu doi dintre acoliţii săi în urmă, 
care-l priveau cu duşmănie. 

— lisuse Cristoase, dă-te la o parte din calea mea! 

— - Nu-i nevoie să te temi, sau să blestemi, spusese Alvito. 

— Afurisit să fii, cu toţi popii laolaltă, spusese Blackthorne, 
încercând să se stăpânească, ştiind că era adânc pe teritoriul 
inamic. 

Mai devreme văzuse peste cincizeci de samurai catolici 
scurgându-se peste pod către liturghia despre care Mariko îi 
spusese că avea să fie ţinută în curtea din faţa hanului unde 
trăsese Alvito. Mâna lui căută mânerul săbiei, dar nu o purta 
peste halatul de baie sau în mână aşa cum era obiceiul şi îşi 


blestemă prostia, neplăcându-i să fie înarmat. 

— Să te ierte Dumnezeu pentru blasfemiile tale, pilotule. 
Da. Să te ierte şi să-ţi deschidă ochii. Nu-ţi port nici o ură. Am 
venit să-ţi aduc un dar. Uite, un dar de la Dumnezeu, pilotule. 

Blackthorne luase neîncrezător pachetul. Când îl deschise şi 
văzuse dicţionarul-gramatică portughez-latin-japonez, îl 
străbătuse un fior. Îi răsfoi câteva pagini. Tiparul era cu 
siguranţă cel mai bun pe care îl văzuse vreodată, iar calitatea şi 
amănunţimea informaţiilor, uluitoare. 

— Da, e într-adevăr un dar de la Dumnezeu. Dar seniorul 
Toranaga ţi-a poruncit să mi-l dai. 

— Noi ne supunem doar poruncilor Domnului. 

— Toranaga ţi-a cerut să mi-l dai? 

— Da. Am făcut-o la rugămintea lui. 

— Şi o rugăminte a lui Toranaga, nu e o poruncă? 

— Asta depinde, căpitane pilot, de cine eşti, ce eşti şi cât 
de mare ţi-e credinţa. 

Alvito arătase către carte: 

— Trei dintre fraţii noştri şi-au petrecut douăzeci şi şapte de 
ani ca s-o întocmească. 

— Şi de ce mi-o dai mie? 

— Aşa mi s-a cerut. 

— Şi de ce nu aţi ocolit rugămintea seniorului Toranaga? 
Sunteţi mai mult decât meşteri la aşa ceva. 

Alvito ridicase din umeri. Blackthorne răsfoise repede toate 
paginile. Hârtie excelentă, tiparul foarte curat. Numerele 
paginilor se înşirau unul după celălalt. 

— E complet, spuse Alvito, amuzat. Noi nu facem jumătăţi 
de carte. 

— Asta este ceva mult prea preţios ca să fie un dar. Ce vrei 
schimb? 

— El a cerut să ţi-o dăm ţie. Părintele Inspector s-a învoit. 
Aşa că ţi s-a dat. A fost tipărită chiar anul ăsta, după multă 
muncă. E minunată, nu-i aşa? Te rugăm doar s-o îngrijeşti, să te 
porţi bine cu ea. Merită. 

— Merită s-o aperi cu viaţa. Aici sunt cunoştinţe nepreţuite, 
ca într-unul dintre rutterele noastre. Dar e mai bună. Ce vrei 
pentru ea? 

— Nu cerem nimic în schimb. 

— Nu te cred. 


Blackthorne o cântărise în mâini şi mai neîncrezător. 

— Trebuie să ştii că asta mă face egalul tău. Îmi dă toate 
cunoştinţele tale şi mă aduce mai aproape cu zece sau poate 
douăzeci de ani. Cu ea am să vorbesc curând la fel de bine ca 
tine. O dată ce pot să fac asta, pot să-i învăţ pe alţii. Asta este. 
cheia Japoniei, neh? Limba este cheia oricărui loc străin, neh? |n 
şase luni am să fiu în stare să vorbesc singur cu Toranaga- san. 

— Da, poate ai să poţi. Dacă-ţi vor rămâne şase luni. 

— Ce înseamnă asta? 

— Nimic mai mult decât ceea ce ştii deja. Seniorul 
Toranaga va fi mort cu mult înainte de trecerea a şase luni. 

— De ce? Ce veşti i-ai adus? De când a vorbit cu tine e ca 
un taur furios. Ce i-ai spus? 

— Mesajul meu a fost doar pentru el, de la Eminenţa Sa 
către seniorul Toranaga. Îmi pare rău, eu sunt doar curier. Dar 
generalul Ishido controlează Osaka, aşa cum desigur ştii, şi când 
Toranaga-sama ajunge la Osaka, totul s-a terminat pentru el şi 
pentru tine. 

Blackthorne simţi un fior de gheaţă pe şira spinării. 

— De ce şi pentru mine? 

— Nu poţi scăpa de soartă, pilotule. L-ai ajutat pe Toranaga 
împotriva lui Ishido. Ai uitat? Ţi-ai pus mâinile cu brutalitate pe 
Ishido. Ai condus fuga din portul Osaka. Îmi pare rău, dar faptul 
că poţi să vorbeşti japoneză, sau săbiile şi statutul tău de 
samurai, n-o să te ajute deloc. Poate că-i mai rău acum, că eşti 
samurai. Acum ţi se va porunci să-ţi faci seppuku şi dacă 
refuzi..., adăugase Alvito cu aceeaşi voce blândă. Ţi-am spus 
dinainte că sunt un popor de oameni simpli. 

— Şi noi englezii suntem simpli, spuse, fără nici un fel de 
bravadă. Când murim, murim, dar înainte de asta ne punem 
încrederea în Dumnezeu şi păstrăm pulberea uscată. Mai am 
câteva şiretlicuri. Nu te temi? 

— Oh, nu mă tem, pilotule. Nu mă tem de nimic. Nici de 
tine, nici de erezia ta, nici de tunurile tale. Sunt toate hotărâte, 
atât în privinţa lor cât şi a ta. 

— Asta-i karma, sau voia Domnului, zi-i cum vrei, îi spusese 
Blackthorne cutremurat, dar, în numele Domnului, am să-mi iau 
corabia înapoi şi atunci, în câţiva ani, o s-aduc aici o escadră de 
corăbii engleze şi-o să te arunc dracului afară din Asia. 

Alvito vorbise din nou cu calmul lui desăvârşit, înnebunitor. 


— Asta e în mâinile Domnului, pilotule, dar zarurile sunt 
aruncate şi nimic din cele ce spui nu se va întâmpla. Nimic. 

Preotul îl privise ca şi cum era deja mort. 

— Fie ca Domnul să se îndure de tine, o spun înaintea lui 
Dumnezeu, pilotule, sunt sigur că n-ai să pleci niciodată din 
aceste insule. 

Blackthorne fu străbătut de-un fior la amintirea deplinei 
convingeri cu care Alvito spusese asta. 

— Ţi-e frig, Anjin-san? 

Mariko stătea lângă el pe verandă, scuturându-şi umbrela 
în noapte. 

— Oh, iartă-mă, nu-mi este frig. Mă gândeam la ceva. 

Privi în sus, către trecătoare. Întreaga coloană dispăruse în 
nori. Ploaia se domolise puţin şi devenise măruntă şi blândă. 
Câţiva săteni şi servitori plescăiau prin băltoace, către casele 
lor. Curtea era goală şi grădina plină de apă. Lampioanele cu 
ulei se vedeau prin tot satul. Nu mai erau străji la poartă sau la 
cele două capete ale podului. Un pustiu imens părea că domină 
înserarea. 

— E mult mai frumos noaptea, nu-i aşa? spusese ea. 

— Da, îi răspunse, pe deplin conştient că erau singuri 
împreună şi în siguranţă, dacă erau prevăzători şi dacă ea vroia 
la fel de mult ca şi el. 

O slujnică veni şi-i luă umbrela, aducând şosete uscate. 
Fata îngenunche şi începu să usuce picioarele lui Mariko cu un 
ştergar. 

— Mâine în zori o să începem călătoria, Anjin-san. 

— Cât de mult o să dureze? 

— Multe zile, Anjin-san. Seniorul Toranaga a spus... Mariko 
privi într-o parte, la Gyoko, care se apropia dinspre han cu o faţă 
mieroasă. 

Gyoko se inclină adânc. 

— Bună seara, doamnă Toda. Vă rog să mă iertaţi că vă 
întrerup. 

— Ce mai faci, Gyoko-san? 

— Bine, mulţumesc, deşi aş vrea ca ploaia asta să se 
oprească. Nu-mi place umezeala. Deşi atunci când se vor opri 
ploile, o să vină căldura şi asta e mult mai rău, neh? Dar toamna 
nu e prea departe. Ah, suntem atât de norocoşi să ne putem 
gândi la toamnă. Şi la minunata primăvară, neh? 


Mariko nu-i răspunse. Slujnica îi trase în picioare şosetele şi 
se ridică. 

— Mulţumesc, îi spuse Mariko, făcându-i semn să plece. 
Deci, Gyoko-san, e ceva ce pot să fac pentru tine? 

— Kiku-san întreabă dacă aţi dori să vă servească la cină 
sau să danseze şi să cânte pentru domniile-voastre, diseară? 
Seniorul Toranaga i-a lăsat instrucţiuni ca să vă distreze dacă 
doriţi. 

— Da, mi-a spus, Gyoko-san, asta ar fi foarte frumos, dar 
poate nu în seara asta. Trebuie să plecăm în zori şi sunt foarte 
obosită. O să mai fie nopţi, neh? Te rog, spune-i să mă ierte şi 
oh, da, te rog spune-i că sunt încântată că mă veţi însoţi pe 
drum. 

Toranaga îi poruncise lui Mariko să ia cele două femei cu 
ea. Şi ea îi mulţumise, bucuroasă să le aibă ca însoţitoare 
oficiale. 

— Sunteţi prea bună, spuse Gyoko, cu miere în glas. Dar 
cinstea, este a noastră. Tot la Yedo trebuie să mergem? 

— Da, desigur, de ce? 

— Nimic, doamnă Toda, dar în acest caz poate ne-am putea 
opri în Mishima pentru o zi sau două. Kiku-san ar vrea să-şi ia 
câteva haine. Nu se simte îmbrăcată destul de potrivit pentru 
seniorul Toranaga şi am auzit că vara în Yedo este foarte 
înăbuşitor şi plin de țânțari. Ar trebui să-i luăm toate lucrurile, 
oricât de sărace sunt ele. 

— Da, desigur, veţi avea amândouă timp deajuns. 

Gyoko nu privi la Blackthorne, deşi amândouă erau foarte 
conştiente de prezenţa lui. 

— E tragic ce se întâmplă cu stăpânul nostru, neh? 

— Karma, replică Mariko cu voce egală. Apoi adăugă cu 
dulcea răutate a femeii - dar nimic nu s-a schimbat, Gyoko-san. 
Ai să-ţi primeşti plata în ziua sosirii, în argint, aşa cum spune 
contractul. 

— Oh, îmi pare rău, adăugă bătrâna, prefăcându-se 
surprinsă. Îmi pare rău, doamnă Toda, dar banii... Ăsta era 
ultimul lucru la care mă gândeam. Niciodată! Mă îngrijoram doar 
pentru viitorul stăpânului nostru. 

— El este stăpânul propriului său viitor, spuse Mariko 
nepăsătoare, fără să mai creadă. Dar viitorul tău e bun, nu-i 
aşa? Orice s-ar întâmplă. Eşti bogată acum. Toate grijile tale 


pământeşti s-au sfârşit. În curând vei fi o putere în Yedo, cu 
noua clasă a curtezanelor, oricine ar stăpâni Kwanto. În curând 
vei fi cea mai mare dintre toate mama-san şi, orice s-ar 
întâmpla, Kiku-san e încă pupila ta şi tinereţea ei e neatinsă, ca 
şi karma, neh? 

— Singura mea grijă este pentru seniorul Toranaga, 
răspunse Gyoko cu gravitate prefăcută, simțind un nod în 
stomac la gândul celor două mii cinci sute de koku atât de 
aproape de casa ei de bani. Dacă e vreo cale prin care aş putea 
să-l ajut, aş face-o. 

— Cât de generos din partea ta, Gyoko-san. Am să-i spun 
despre oferta ta. Da o mie de koku lăsaţi din preţ îl va ajuta 
foarte mult. Accept în numele lui. 

Gyoko îşi flutură evantaiul, îşi întinse un zâmbet grațios pe 
faţă şi abia se stăpâni să nu urle la prostia de a fi căzut în cursă 
ca o novice ameţită de sake. 

— Oh, nu, doamnă Toda, cum ar putea să ajute banii un 
stăpân atât de generos? Oh, nu, desigur, banii nu-i sunt de 
vreun folos, bolborosi ea, încercând să-şi revină. Banii n-ajută, 
mai bine informaţii, sau un serviciu, sau... 

— Te rog, iartă-mă, ce informaţii? 

— Nimic, nimic până acum, spuneam asta ca o figură de 
stil, îmi pare rău, dar banii... 

— Ah, iartă-mă, da. Ei bine, am să-i spun despre oferta ta. 
Şi despre generozitatea ta. In numele lui, îţi mulţumesc. 

Gyoko se înclină în faţă poruncii voalate de-a o lăsa în pace 
şi se grăbi înapoi către han. Mariko râse mărunt. 

— De ce râzi, Mariko-san? 

Ea îi spuse despre ce era vorba. 

— Aceste mama-san trebuie să fie în toată lumea la fel: 
fără altă grijă decât banii lor. O să-i plătească seniorul Toranaga, 
chiar dacă... Blackthorne se opri. 

Mariko aşteptă nevinovată. Apoi, sub privirea ei, el 
continuă: 

— Părintele Alvito mi-a spus că atunci când seniorul 
Toranaga ajunge la Osaka s-a terminat cu el. 

— Oh, da, da, Anjin-san. E mai mult decât adevărat, spuse 
Mariko cu o linişte pe care nu o simţea. 

Apoi puse Toranaga şi Osaka în locurile lor şi era din nou 
liniştită. 


— Dar Osaka e la multe mile distanţă şi nenumărate 
ceasuri în viitor şi până atunci, când ceea ce va fi să fie o să fie, 
Ishido nu ştie, bunul părinte nu ştie nici el şi nici noi şi nimeni nu 
ştie ce se va întâmpla cu adevărat, neh? Poate doar bunul 
Dumnezeu. Dar, el n-o să ne spună, nu-i aşa? Până când 
aproape că se va întâmpla, neh? 

— Hai. 

El râse împreună cu ea. 

— Eşti atât de înţeleaptă! 

— Mulţumesc. Am o propunere, Anjin-san: hai să uităm 
toate celelalte necazuri în timpul călătoriei, toate. 

— Tu, spuse el în latină, e bine să te văd. 

— Şi tu. O prudenţă deosebită în faţa celor două femei în 
timpul călătoriei, e foarte potrivită, neh? 

— Te rog să ai încredere în mine, doamnă. 

— Am. Am într-adevăr foarte multă. 

— Acum suntem aproape singuri, neh? Tu şi cu mine. 

— Da. Dar asta n-a fost şi n-o să fie niciodată. 

— Adevărat. Da, ai din nou dreptate. Şi eşti frumoasă. 

Un samurai trecu pe poartă şi o salută. Era un om de vârstă 
mijlocie, începând să încărunţească, cu faţa ciupită de vărsat şi 
şchiopăta uşor. 

— Vă rog să mă iertaţi, doamnă Toda, dar o să plecăm în 
zori, neh? 

— Da, Yoshinaka-san. Dar n-are importanţă dacă întârziem 
până la prânz, dacă doreşti. Avem destul timp. 

— Da, cum doriţi. Să plecăm la prânz. Bună seara, 
Anjin-san. Vă rog, îngăduiţi-mi să mă prezint. Sunt Akira 
Yoshinaka, căpitanul escortei voastre. 

— Bună seara, căpitane. 

Yoshinaka se întoarse către Mariko. 

— Eu răspund de dumneavoastră şi de el, doamnă, aşa că 
spuneţi-i că am poruncit ca doi oameni să doarmă în camera lui 
în fiecare noapte, ea gardă personală. Şi apoi vor fi zece 
sentinele de gardă în fiecare noapte. Vor fi peste tot în jur. Am o 
sută de oameni cu totul. 

— Foarte bine, căpitane. Dar, îmi pare rău, ar fi mai bine să 
nu pui pe nimeni în camera lui Anjin-san. E un obicei foarte 
înrădăcinat la ei să doarmă singuri, sau singuri cu o doamnă. 
Slujnica mea va fi probabil cu el, aşa c-o să fie apărat. Te rog, 


ţine străjile în apropiere, dar nu prea aproape, ca să nu fie 
stânjenit. 

Yoshinaka se scărpină în creştet şi se încruntă. 

— Foarte bine, doamnă. Aşa am să fac, deşi cum am zis, 
era mai bine. Atunci, îmi pare rău, vă rog rugaţi-l să nu iasă în 
niciuna din plimbările lui de noapte. Până când ajungem la Yedo 
răspund de el şi când răspund de persoane foarte importante, 
sunt foarte nervos. Se înclină ţeapăn şi se depărtă. 

— Căpitanul te roagă să nu mai ieşi singur noaptea, în 
timpul călătoriei. Dacă te trezeşti, ia întotdeauna un samurai cu 
dumneata, Anjin-san. Spune că asta l-ar ajuta tare mult. 

— Bine, da, am să fac aşa. 

Blackthorne îl privea depărtându-se. 

— Ce a mai spus? Am înţeles ceva despre dormit. N-am 
putut să înţeleg prea... se opri. 

Kiku ieşea din han. Purta un halat de baie şi un ştergar 
înfăşurat artistic în jurul părului. Trecea agale, desculţă, către 
casa de baie cu izvoare calde. Se înclină pe jumătate către ei şi 
le făcu semn veselă. Îi răspunseră la salut. Blackthorne îi admiră 
picioarele lungi şi unduirea mersului până când dispăru. Simţea 
ochii lui Mariko cercetători şi-şi întoarse spatele către ea. 

— Nu, spuse el, cu voce egală şi clătină din cap. 

Ea râse. 

— Credeam că o să fie greu. Că ar fi stânjenitor pentru 
dumneata s-o ai doar ca o însoţitoare de drum, după ce ai 
împărţit perna cu ea atât de deosebit. 

— Stânjenitor? Nu, dimpotrivă, foarte plăcut. Am amintiri 
foarte plăcute. Mă bucur că aparţine seniorului Toranaga, acum. 
Asta face totul mai simplu pentru ea şi pentru el. Şi pentru toată 
lumea. 

Era cât pe-aci să adauge:"pentru toţi, afară de Omi", dar se 
răzgândi. 

— În definitiv, pentru mine ea a fost doar un dar minunat, 
foarte deosebit, nimic mai mult, neh? A fost un dar. 

— Da. 

Ar fi vrut s-o atingă, dar n-o făcu. În loc de asta se întoarse 
şi privi în sus către trecătoare, nesigur de ceea ce citise în 
adâncul ochilor ei. Noaptea ascunsese trecătoarea. Şi norii. Apa 
picura plăcut de pe acoperiş. 

— Ce-a mai spus căpitanul? 


— Nimic important, Anjin-san. 


CAPITOLUL 45 


Drumul către Mishima le luă nouă zile şi în fiecare noapte, 
pentru o bună parte din ea, fură împreună, în taină. Fără să ştie, 
Yoshinaka le venise în ajutor. In fiecare han alegea, firesc, 
camerele alăturate pentru toţi. 

— Sper că nu vă împotriviţi, doamnă, dar asta va face paza 
mult mai uşoară, spunea el întotdeauna, iar Mariko încuviinţa şi 
lua camera din mijloc, Kiku şi Gyoko-san se instalau într-o parte, 
Blackthorne în cealaltă. Apoi, în întunericul nopţii, ea îşi părăsea 
slujnica, Chimmoko, şi se ducea la el. Gu camerele lipite una de 
cealaltă, cu sporovăiala obişnuită din han, cu sunetele nopţii şi 
cântecele şi zgomotele chefurilor celorlalţi călători, cu forfota 
nelipsitelor slujnice dornice să placă, atentele străji de afară nu 
auzeau nimic. Doar Chimmoko mai împărtăşea taina. 

Mariko înţelegea că, în cele din urmă, Gyoko, Kiku şi toate 
femeile din grupul lor puteau afla. Dar asta n-o îngrijora. Ea era 
samurai şi ele nu. Cuvântul ei avea greutate faţă de al lor, doar 
dacă nu era prinsă asupra faptului şi nici un samurai, nici chiar 
Yoshinaka, n-ar fi îndrăznit în mod obişnuit să deschidă uşa de la 
camera ei, noaptea, nechemat. Cât despre ceilalţi, toţi ştiau că 
Blackthorne împărțea patul cu Chimmoko, sau cu una dintre 
slujnicele de la han. Nu era treaba nimănui decât a lui. Aşa că 
doar o femeie ar fi putut s-o trădeze şi dacă s-ar fi întâmplat o 
asemenea dezgustătoare faptă, trădătoarea şi toate femeile din 
grup ar fi murit de o moarte mult mai urâtă şi mai chinuitoare 
decât a ei. Apoi, de asemenea, dacă ar fi vrut, înainte de a 
ajunge la Mishima sau la Yedo, putea să le dea morţii după 
bunul plac pe toate cele care ştiau ceva, pentru cea mai 
neînsemnată nesupunere, adevărată sau închipuită. Mariko era 
sigură că Toranaga n-ar fi avut nimic împotrivă. Cu siguranţă 
s-ar fi bucurat de moartea lui Gyoko, iar în adâncul inimii Mariko 
era sigură că nu s-ar fi împotrivit nici chiar celei a lui Kiku. Două 
mii cinci sute de koku puteau cumpăra multe curtezane de prim 
rang. 

Aşa că se simţea în siguranţă dinspre partea femeilor. Nu 


însă şi dinspre partea lui Blackthorne, oricât de mult îl iubea ea 
acum. Nu era japonez, nu fusese educat de la naştere să-şi 
ridice acele ziduri interioare, de nepătruns, în spatele cărora 
chipul, gesturile sau mândria l-ar fi trădat. Nu se temea pentru 
ea - doar pentru el. 

— În sfirşit, ştiu ce înseamnă dragostea, murmurase ea în 
prima noapte. 

Şi pentru că nu se mai împotrivea dulcei contopiri ci se des- 
chisese pe deplin irezistibilului, groaza pentru siguranţa lui o 
măcina. 

— Te iubesc, aşa că-mi este teamă pentru tine, şoptise ea, 
îmbrăţişându-l, vorbind în latină, limba îndrăgostiţilor. 

— Te iubesc, oh, cât te iubesc! 

— Te-am distrus, dragostea mea, încă de la început. 
Suntem osândiţi acum. Te-am distrus, ăsta-i adevărul. 

— Nu, Mariko, cumva se va întâmpla ceva care va face totul 
să fie bine. 

— N-ar fi trebuit să încep niciodată. Greşeala e a mea. 

— Nu-ţi face griji, te implor. Karma e karma. 

În cele din urmă ea se prefăcu convinsă şi se topi în braţele 
lui. Dar era sigură că va fi propriul său călău. Pentru ea nu se 
temea. 

Nopțile erau o adevărată bucurie. Pline de tandreţe şi 
fiecare mai minunată decât cealaltă. Zilele erau uşoare pentru 
ea, grele pentru el. Era întotdeauna atent, hotărât, de dragul ei, 
să nu facă nici o greşeală. 

— Nu vor fi greşeli, spuse ea, în timp ce călăreau împreună, 
îndeajuns de departe de ceilalţi, cu un aer de deplină încredere 
pe chip după greşeala ei din prima noapte. Eşti puternic. Eşti 
samurai şi nu vor fi greşeli. 

— Şi când vom ajunge la Yedo? 

— Lasă Yedo să se îngrijească de Yedo. Te iubesc. 

— Da, şi eu te iubesc. 

— Atunci, de ce eşti trist? 

— Nu trist, doamnă, numai că tăcerea e dureroasă. Aş vrea 
să-mi strig iubirea din vârful munţilor. 

Se bucurau de singurătatea lor şi de siguranţa că erau feriţi 
de ochi iscoditori. 

— Ce-o să se întâmple cu ei, Gyoko-san? întrebase Kiku 
încetişor, în palachinul lor, în prima zi a călătoriei. 


— Nenorocire, Kiku-san. Nu e nici o speranţă pentru viitorul 
lor. El o ascunde bine, dar ea...! Dragostea ei strigă prin ochi. 
Priveşte-o! Ca o fetişcană! Oh, cât de proastă este! 

— Dar, oh, cât e de frumos, neh? Cât de norocoasă să se 
împlinească astfel, neh? 

— Da. Dar chiar şi aşa, n-aş dori moartea lor nimănui. 

— Ce-o să facă Yoshinaka când o să descopere? întrebase 
Kiku. 

— Poate că n-o să-şi dea seama. Mă rog să nu-şi dea. 
Bărbaţii sunt atât de proşti şi de nătărăi. Nu pot să vadă nici 
cele mai simple lucruri în ceea ce priveşte femeile, mulţumită lui 
Buddha, binecuvântat fie-i numele! Să ne rugăm să nu fie 
descoperiţi înainte de a ne vedea noi de treburile noastre în 
Yedo. Să ne rugăm să nu fim găsite vinovate. Oh, foarte, da! Şi 
după-amiaza asta, când ne vom opri, hai să căutăm cel mai 
apropiat altar şi-am să aprind zece beţişoare aromate, ca 
ofrandă. Pe toţi zeii! Am să dăruise unui templu al tuturor zeilor 
trei koku pe an, pentru zece ani, dacă scăpăm de aici şi dacă-mi 
primesc banii. 

— Dar sunt atât de frumoşi împreună, neh? N-am văzut 
niciodată o femeie înflorind astfel. 

— Da, dar se va usca ca o camelie frântă când va fi acuzată 
în faţa lui Buntaro-san. Karma lor e karma lor şi nu putem face 
nimic pentru ei, sau pentru seniorul Toranaga, sau chiar 
Omi-san. Nu plânge, copilă. 

— Sărmanul Omi-san. 

Omi îi depăşise în cea de-a treia zi. Stătuse la hanul lor şi 
după masa de seară vorbise între patru ochi cu Kiku, cerându-i 
oficial să i se alăture pentru veşnicie. 

— Din tot sufletul, Omi-san, din tot sufletul, îi răspunsese 
ea deîndată, îngăduindu-şi să plângă, pentru că îl plăcea foarte 
mult. Dar datoria mea este către seniorul Toranaga, care mă 
onorează şi către Gyoko-san, care m-a crescut şi nu-mi 
îngăduie. 

— Dar seniorul Toranaga şi-a pierdut drepturile asupra ta. 
S-a predat. E terminat. 

— Dar contractul lui nu este terminat Omi-san, oricât de 
mult aş dori. Contractul e legal şi mă leagă. Te rog, iartă-mă. 
Trebuie să refuz... 

— Nu-mi răspunde acum, Kiku-san. Mai gândeşte-te, te rog. 


Dă-mi mâine răspunsul, spusese şi o lăsase. 

Dar răspunsul ei, plin de lacrimi, fusese acelaşi. 

— Nu pot să fiu atât de egoistă, Omi-san. Te rog, iartă-mă. 
Datoria mea faţă de seniorul Toranaga şi către Gyoko-san... Nu 
pot, oricât aş dori-o. Te rog, iartă-mă. a 

El ridicase tonul. Alte lacrimi curseseră. Işi juraseră 
dragoste eternă, apoi ea îl făcuse să plece cu o promisiune. 

— Dacă acest contract se desface, sau seniorul Toranaga 
moare şi eu sunt liberă, atunci am să fac orice doreşti, am să 
mă supun ţie, oricare ti-ar fi porunca. 

Şi atunci el părăsise hanul şi călărise înainte către Mishima, 
plin de presimţiri negre. lar ea îşi uscase lacrimile şi-şi refăcuse 
fardul. Gyoko o lăudase. 

— Eşti atât de înţeleaptă, copilă. Oh, cât aş vrea ca doamna 
Toda să aibă pe jumătate înţelepciunea ta. 

Yoshinaka îi conduse, fără să se grăbească, din han în han, 
de-a lungul râului Kano, care şerpuia către nord, către mare, 
fără să-i pese de timpul pierdut cu întârzierile ce păreau că se 
nasc ca din întâmplare. Toranaga îi spusese între patru ochi că 
nu era nevoie să se grăbească şi că era îndeajuns să sosească 
cu toţii la Mishima, teferi, până la prima lună nouă. 

— Prefer să ajungeţi mai târziu decât mai devreme, 
Yoshmaka-san. Înţelegi? 

— Da, Alteță, răspunsese el. 

Acum îşi binecuvânta kami-ul păzitor pentru acest răgaz. La 
Mishima, cu seniorul Hiro-matsu - ori la Yedo cu seniorul 
Toranaga - trebuia să-şi facă raportul obligatoriu, verbal sau în 
scris. Atunci va trebui să se hotărască dacă să spună ceea ce 
credea, nu şi ceea ce avusese atât de multă grijă să nu vadă. 
Ehei, îşi spuse înspăimântat, desigur că mă înşel. Doamna Toda? 
Ea, cu orice alt bărbat şi mai ales cu barbarul! 

Nu-i de datoria ta să vezi? se întrebă. Să găseşti dovezi? 
Să-i prinzi după o uşă închisă, în acelaşi pat? Ai să fii socotit 
complice dacă n-o faci, neh? Ar fi atât de uşor, chiar dacă sunt 
atât de atenţi. 

Da, dar numai un nerod ar face asemenea acuzaţie, gândi. 
Nu-i mai bine să faci pe prostul şi să te rogi ca nimeni să nu-i 
trădeze pe ei, şi deci şi pe tine? Viaţa ei s-a sfârşit. Suntem cu 
toţii osândiţi, aşa că ce mai contează? Uite-te în altă parte, 
lasă-i cu karma lor. Ce importanţă mai are? Dar, în adâncul 


sufletului, samuraiul ştia că are multă importanţă. 


KKK 


— Ah, bună dimineața, Mariko-san. Ce zi frumoasă, spuse 
părintele Alvito, îndreptându-se către ei. 

Se aflau în afara hanului, gata să pornească la drum. Făcu 
semnul crucii asupra ei. 

— Domnul să te binecuvânteze şi să te aibă în pază pentru 
totdeauna. 

— Mulţumesc, părinte. 

— Bună dimineaţa, pilotule. Cum te simţi astăzi? 

— Bine, mulţumesc. 

Grupul lor şi al iezuiţilor se întâlnise deseori în timpul 
călătoriei, câteodată depăşindu-se. Uneori stăteau la acelaşi 
han, alteori călătoreau împreună. 

— N-ai vrea să călăresc alături de tine, pilotule? Aş fi 
bucuros să continuăm lecţiile de japoneză, dacă ai chef. 

— Mulţumesc, da, mi-ar place. 

În prima zi, Alvito se oferise să-l înveţe pe Blackthorne 
limba japoneză. 

— În schimbul a ce? întrebase prevăzător Blackthorne. 

— În schimbul a nimic. Ar ajuta să-mi treacă timpul mai 
uşor şi ca să-ţi spun adevărul, în clipa asta sunt nemulţumit de 
viaţă şi mă simt bătrân. Şi poate şi ca un fel de scuză pentru 
cuvintele mele aspre. 

— N-aştept nici un fel se scuză de la tine. Tu ai drumul tău, 
eu pe al meu. Nu ne putem întâlni. 

— Poate, dar în timpul călătoriei am putea schimba unele 
cunoştinţe, neh? Suntem nişte călători pe acelaşi drum. Mi-ar 
place să te ajut. 

— De ce? 

— Cunoştinţele aparţin Domnului, nu omului. Mi-ar place să 
te ajut ca un fel de dar, fără nimic în schimb. 

— Mulţumesc, dar n-am încredere. 

— Atunci, dacă insişti, spune-mi despre lumea ta: ce-ai 
văzut şi pe unde-ai fost. Orice vrei, dar numai ceea ce vrei. 
Adevărul adevărat. Crede-mă, mă fascinează şi ar fi un schimb 
cinstit. Am venit în Japonia când aveam treisprezece sau 
paisprezece ani şi n-am văzut nimic din lume. Am putea chiar să 


ajungem la un fel de armistițiu, pe timpul călătoriei, dacă 
doreşti. 

— Da' fără religie sau politică şi fără doctrine papistaşe. 

— Sunt ceea ce sunt, pilotule, dar am să încerc. 

Aşa că începură să schimbe informaţii cu prudenţă. Lui 
Blackthorne i se părea un schimb necinstit. Erudiţia lui Alvito era 
uriaşă. Era un dascăl neîntrecut, pe când Blackthorne gândea că 
istorisea lucruri pe care orice pilot le ştia. 

— Dar asta nu este adevărat, spusese Alvito, eşti un pilot 
unic. Ai făcut lucruri de necrezut. Unul din cei câţiva de pe 
pământ, neh? 

Cu timpul, armistițiul chiar se stabilise între ei şi asta o 
bucurase pe Mariko. 

— Asta e prietenie, Anjin-san, sau începutul ei, spusese ea. 

— Nu, nu prietenie, n-am încredere în el, ca şi până acum. 
Şi nici el în mine. Suntem duşmani pe vecie. N-am uitat nimic şi 
nici el. E doar un repaos trecător, poate cu un scop foarte 
special pe care n-o să-l mărturisească niciodată dacă l-aş 
întreba. Îl înţeleg şi nu e nici un rău în asta, atâta vreme cât mă 
păzesc. 

În timp ce el îşi petrecea timpul cu Alvito, ea călărea la pas 
cu Kiku şi Gyoko şi vorbeau despre împărţitul pernei şi despre 
felurile de a place bărbaţilor şi despre Lumea Sălciilor. In 
schimb, ea le spuse despre lumea ei, împărtăşindu-le toate 
amintirile întâmplărilor la care fusese martoră, sau în care 
participase, sau despre care aflase. Despre dictatorul Goroda, 
despre Taikō şi chiar despre seniorul Toranaga, întâmplări 
cumpănit alese, despre faptele celor mari, întâmplări despre 
care un om de rând n-ar fi aflat niciodată. 

La câteva mile sud de Mishima râul se îndrepta către vest, 
ca să se reverse alene către coastă şi marele port Numazu, iar 
ei părăsiră ţinutul acela brăzdat de defileuri şi porniră peste 
câmpia întinsă, aşternută cu ogoare de orez, de-a lungul largului 
drum aglomerat ce se îndrepta către nord. Erau multe râuri cu 
afluenții lor de trecut. Unele se treceau prin vad, altele erau 
adânci şi foarte late şi trebuiau trecute cu bacul. Foarte puţine 
erau traversate de poduri. De obicei, treceau pe umerii 
hamalilor care se adunau în număr mare în preajma vadurilor 
anume pentru aceasta şi care vociferau şi se tocmeau pentru 
slujbă. 


Era cea de-a şaptea zi de la plecarea din Yokose. Drumul se 
despărţea şi aici părintele Alvito spuse că trebuia să-i 
părăsească. Va porni pe drumul dinspre vest, urmând să ajungă 
la corabia sa cam peste o zi, dar îi va ajunge din urmă şi li se va 
alătura din nou pe drumul de la Mishima la Yedo, dacă era 
îngăduit. Desigur, sunteţi amândoi bineveniţi, dacă vreţi să mă 
însoţiţi. 

— Îţi mulţumesc, dar, îmi pare rău, sunt lucruri pe care 
trebuie să le fac în Mishima. 

— Anjin-san, dacă doamna Mariko va fi atât de prinsă, ai fi 
binevenit singur. Bucătarul nostru este foarte priceput, iar vinul 
e bun. 

Şi jur în faţa lui Dumnezeu, ai să fii în siguranţă şi liber să 
vii sau să pleci, după dorinţă. Rodrigues e la bord. 

Mariko băgă de seamă că Blackthorne ar fi vrut s-o 
părăsească. Cum poate oare? se întrebă cu adâncă tristeţe. 
Cum poate să mă părăsească acum, când timpul este atât de 
scurt? 

— Te rog, du-te Anjin-san, spuse. Ar fi frumos pentru 
dumneata. Şi plăcut să-l întâlneşti pe Rodrigues, neh? 

Dar Blackthorne nu plecă, oricât ar fi vrut. N-avea încredere 
în preot. Nici pentru Rodrigues nu şi-ar fi băgat capul în laţ. li 
mulţumi lui Alvito şi îl priviră îndepărtându-se. 

— Hai să ne oprim acum, Anjin-san, spuse Mariko, deşi era 
doar amiaza. Nu e nici o grabă, neh? 

— Excelent. Da, mi-ar place. 

— Părintele e un om de treabă, dar mă bucur că a plecat. 

— Şi eu. Dar nu e un om de treabă, e popă. 

Ea fu surprinsă de îndârjirea din glasul lui. 

— Oh, îmi pare rău, Anjin-san. Te rog, iartă-mă pentru că... 

— N-are importanţă, Mariko-san. Ti-am spus. Nimic nu s-a 
uitat şi el întotdeauna o să-mi vrea răul. 

Blackthorne porni să-l caute pe căpitanul Yoshinaka. 

Tulburată, ea privi către răscruce. 

Caii celor din suita părintelui Alvito treceau fără grabă 
printre ceilalţi călători. Unii se înclinau către micul cortegiu, alţii 
îngenuncheau umili, alţii erau curioşi, iar alţii încruntaţi, dar toţi 
se dădeau politicoşi la o parte din drum. Nu şi samuraii, chiar şi 
cel mai neînsemnat. Când părintele Alvito întâlnea un samurai, 
se trăgea spre dreapta sau spre stânga, iar însoțitorii îl urmau. 


Era bucuros că o părăseşte pe Mariko şi pe Blackthorne, 
bucuros de schimbare. Avea misive grabnice de trimis Părintelui 
Inspector, pe care nu fusese în stare să le trimită din pricină că 
porumbeii fuseseră ucişi la Yokos€. Erau atâtea probleme de 
rezolvat:Toranaga, Uo pescarul, Mariko şi piratul. Şi Josef, care 
continua să-i urmărească paşii. 

— Ce caută aici, căpitane Yoshinaka? explodase în prima zi, 
când îl băgase de seamă pe Josef între gărzi, purtând un 
chimonou militar şi, stânjenit, săbii. 

— Seniorul Toranaga mi-a poruncit să-l duc la Mishima, 
Tsukku-san. Acolo trebuie să-l predau seniorului Hiro-matsu. Oh, 
îmi pare rău, vederea lui vă ofensează? 

— Nu, nu, spusese el, neconvingător. 

— Ah, vă uitaţi la săbiile lui? Nu trebuie să vă îngrijoraţi, 
sunt doar mânerele, nu au lame. Este porunca seniorului 
Toranaga. Se pare că omul a intrat în ordinul domniilor-voastre 
atât de tânăr că nu este limpede dacă ar trebui să aibă săbii 
adevărate sau nu, oricât ar fi el îndreptăţit să le poarte, sau 
oricât de mult le-ar dori. Se pare că s-a alăturat Ordinului de 
copil, Tsukku-san. Chiar şi aşa, desigur, nu putem să lăsăm un 
samurai fără săbii, neh? Uraga-noh-Tadamasa e desigur 
samurai, deşi a fost preot barbar mai bine de douăzeci de ani. 
Stăpânul nostru a hotărât acest înţelept compromis. 

— Ce-o să i se întâmple? 

— Trebuie să i-l predau seniorului Hiro-matsu. Poate c-o să 
fie trimis înapoi unchiului său, pentru a fi judecat; poate o să 
rămână cu noi. Eu doar ascult poruncile, Tsukku-san. 

Părintele Alvito se îndreptase spre Josef cu gând să-i 
vorbească, dar Yoshinaka îl oprise politicos. 

— Imi pare rău, dar stăpânul meu a poruncit, de asemenea, 
să fie ţinut singur, departe de oricine. In mod deosebit de 
creştini. Până când seniorul Harima ia o hotărâre, a spus 
stăpânul meu. Uraga-san este vasalul seniorului Harima, neh? 
Seniorul Harima e creştin de asemenea şi el, neh? Seniorul 
Toranaga spune că un daimyo creştin trebuie să se ocupe de un 
creştin renegat. În definitiv, seniorul Harima e unchiul lui şi şeful 
casei şi el a poruncit să îi fie dat în grijă atunci. 

Deşi nu era îngăduit, Alvito încercase din nou în noaptea 
aceea să vorbească cu Josef între patru ochi, să-l roage să se 
răzgândească şi să îngenuncheze penitent în faţa Părintelui 


Inspector, dar tânărul îi întorsese spatele, îndepărtându-se rece, 
fără să-l asculte şi după asta Josef fusese întotdeauna trimis 
departe către capul coloanei. 

Cumva, Sfântă Fecioară, trebuie să-l aducem înapoi la mila 
Domnului, gândi Alvito, neliniştit. Ce pot să fac? Poate că 
Părintele Inspector va şti să se descurce cu Josef. Da, şi va şti 
ce-i de făcut după ce Toranaga s-a hotărât atât de neaşteptat să 
se supună, lucru pe care îl socotise fără putinţă de înfăptuit, la 
întâlnirea lor tainică. 

— Nu, asta este cu totul împotriva firii lui Toranaga, 
spusese Dell'Aqua. Va porni războiul când se vor opri ploile, 
poate chiar înainte dacă poate să-l convingă pe Zataki să 
reuunţe şi să-l trădeze pe Ishido. Previziunea mea e că o să 
aştepte atât de mult cât va putea şi va încerca să-l forţeze pe 
Ishido să facă prima mişcare. E jocul lui obişnuit. Orice s-ar 
întâmpla, atâta timp cât Kyama şi Onoshi îl sprijină pe Ishido şi 
Osaka, Kwanto va fi învins şi Toranaga distrus. 

— Şi Kyama şi Onoshi? Îşi vor ţine duşmănia îngropată 
pentru binele comun? 

— Da. Sunt pe deplin convinşi că o victorie a lui Toranaga 
va fi condamnarea la moarte a Sfintei Biserici. Acum, că Harima 
a trecut de partea lui Ishido, mi-e teamă că Toranaga e un vis 
pierdut. 

Din nou război civil, gândi Alvito. Frate contra frate, tată 
contra fiu, sat contra sat. Anjiro, gata să se răscoale, înarmat cu 
muschete furate, aşa cum îi şoptise Uo, pescarul şi celelalte ştiri 
înspăimântătoare. Un regiment de muschete aproape gata! O 
unitate de cavalerie modernă, de model european, mai mare de 
două mii de muschete, adaptată războiului japonez. 

Oh, Sfântă Fecioară, apără-i pe credincioşi şi blesteamă-i pe 
eretici. Ce păcat că Blackthorne este atât de sucit. Ar putea fi un 
aliat atât de preţios! Nu m-am gândit niciodată aşa, dar e 
adevărat. E nebănuit de ager la minte în tot ceea ce priveşte 
marea şi lumea, curajos şi inteligent, cinstit chiar în erezia lui, 
drept şi lipsit de ascunzişuri. Nu trebuie niciodată să i se spună 
ceva de două ori, memoria lui este uluitoare. M-a învăţat atât de 
multe despre lume şi despre el. E asta oare o greşeală? se 
întrebă Alvito; trist, întorcându-se să-i facă semn lui Mariko, 
pentru ultima dată. E greşit să înveţi despre duşmanul tău şi în 
schimb să-l înveţi tu pe el ceva? Nu. E o greşeală să te faci că 


nu vezi un păcat de moarte? 

La trei zile de Yokose fratele Michael făcuse o observaţie 
care îl zguduise. 

— Crezi că sunt amanți? 

— Ce e Dumnezeu altceva decât dragoste? Nu este acesta 
cuvântul lui lisus? îi răspunsese Michael. Eu doar am spus că 
le-am văzut privirile împletindu-se şi că era atât de minunat de 
privit. Despre trupurile lor nu ştiu, părinte. Şi într-adevăr, nu-mi 
pasă. Sufletele lor se atingeau şi mi se pare că-l înţeleg mai bine 
pe Dumnezeu din cauza asta. 

— Trebuie să te înşeli în privinţa lor. Ea n-ar face niciodată 
una ca asta. E împotriva întregii ei culturi, împotriva legilor lor şi 
împotriva lui Dumnezeu. Ea e o creştină adevărată. Ştie că 
adulterul este un păcat îngrozitor. 

— Da, asta este ceea ce spunem noi, dar căsătoria ei este 
shinto şi nu întărită în faţa bunului Dumnezeu, aşa că este ăsta 
adulter? 

— Pui cumva la îndoială şi Cuvântul? Te-a atins cumva şi pe 
tine erezia lui Josef? 

— Nu, părinte, te rog să mă ierţi. Niciodată Cuvântul, doar 
ce a făcut omul din el. 

De atunci înainte îi privise mult mai atent. Era limpede că 
bărbatul şi femeia se plăceau unul pe celălalt foarte mult. De ce 
n-ar fi fost aşa? Nu e nimic rău în asta. Întruna împreună, fiecare 
învățând de la celălalt, femeii i se poruncise să dea la o parte 
religia, bărbatul neavând nici una, sau doar o urmă a ereziei 
lutherane, aşa cum Dell'Aqua spunea că era cu toţi englezii. 
Amândoi puternici, plini de viaţă, oricât de nepotriviţi unul faţă 
de celălalt. 

În timpul spovedaniei ea nu mărturisise nimic. El nu o 
forţase. Ochii ei nu spuseseră nimic şi spuneau totul. Dar nu 
exista ceva cu adevărat real, pe care să te sprijini. Se putea auzi 
explicându-i lui Dell'Aqua: "Michael trebuie să fi greşit, 
Eminenţă." "Dar este ea vinovată de adulter? Este vreo 
dovadă?" "Din fericire, nici una." 

Alvito trase de frâie şi se răsuci în şa ca să poată privi 
înapoi. O văzu stând pe o mică ridicătură, pilotul vorbindu-i lui 
Yoshinaka, bătrâna codoaşă şi târfa ei vopsită întinse în 
palanchinul lor. Era răscolit de zelul fanatic ce se ridica în sinea 
lui. Pentru prima dată îndrăzni să întrebe "Ai preacurvit cu 


pilotul, Mariko-san? Ţi-a osândit ereticul sufletul pe vecie? Tu, 
care ai fost aleasă să fii în viaţă călugăriţă şi probabil prima 
noastră stareță dintre băştinaşi, trăieşti în păcatul murdar, 
nemărturisită, pângărită, ascunzând sacrilegiul de confesorul 
tău şi prin asta şi tu murdărită în faţa lui Dumnezeu?" 

O văzu făcându-i semn cu mâna. De data asta se făcu că 
n-o vede şi-i întoarse spatele, înfigându-şi pintenii în coastele 
calului şi porni grăbit înainte. 


KKK 


În noaptea aceea somnul lor a fost tulburat. 

— Ce s-a întâmplat, dragoste? 

— Nimic, Mariko-san, dormi. 

Dar ea nu putea să doarmă şi nici el. Cu mult înainte de a 
trebui să o facă, ea se strecură din camera lui, iar el se ridică şi 
se duse în curte, cercetând dicţionarul la lumina lumânării până 
în zori. Când soarele răsări şi ziua se încălzi, grijile nopţii 
dispărură şi-şi continuară, în pace, drumul. In curând, ajunseră 
la marele drum Tokaido şi călătorii deveniră mult mai numeroşi. 
Cei mai mulţi, mergeau ca de obicei, pe jos, cu tot avutul în 
spate. Se vedeau câţiva cai de povară şi nici o trăsură. 

— Oh, trăsură, asta e ceva cu roţi, neh? Nu-s de vreun folos 
în Japonia, Anjin-san. Drumurile noastre sunt prea abrupte şi 
întotdeauna întretăiate de râuri şi pâraie. Roţile ar strica de 
altfel şi faţa drumurilor, aşa că nu sunt îngăduite altcuiva decât 
Împăratului, iar el călătoreşte doar câţiva ri, cu ocazia 
ceremoniilor, în Kyoto, pe un drum special. N-avem nevoie de 
roţi. Cum poţi să treci vehicule peste un râu sau un torent? lar 
aici sunt prea multe, mult prea multe ca să faci poduri. Sunt 
poate şaizeci de torente de trecut de aici până la Yedo, 
Anjin-san. Câte ore au trecut, deja? Zeci, neh? Nu, toţi mergem 
pe jos sau călărim. Desigur, caii sau palanchinele, în special, 
sunt îngăduite doar persoanelor importante, daimyo, sau 
samurai. Şi nici chiar tuturor samurailor. 

— Cum? Nici chiar dacă îţi dă mâna nu poţi să-l închiriezi? 

— Nu - dacă n-ai rangul potrivit, Anjin-san. Asta-i foarte 
înţelept, nu crezi? Doctorii şi cei foarte bătrâni pot călători cu 
calul sau în palanchin, sau cei foarte bolnavi, dacă primesc 
învoirea scrisă de la stăpânul lor de drept. Palanchinele sau caii 


n-ar fi potriviţi pentru ţărani sau oamenii de rând, Anjin-san. Ar 
putea să-i înveţe la lenevie, neh? E mult mai sănătos pentru ei 
să meargă pe jos. 

— Şi-i ţine la locul lor, neh? 

— O, da. Totul duce la pace, ordine şi wa. Doar negustorii 
au bani de aruncat şi ce sunt ei altceva decât paraziți care nu 
produc nimic, nu cultivă nimic, nu fac altceva decât se hrănesc 
din munca altora? Fără îndoială ei trebuie neapărat să meargă 
pe jos, neh? În asta noi suntem foarte înţelepţi. 

— N-am văzut niciodată atât de multă lume pornită la 
drum, spuse Blackthorne. 

— Oh, asta-i nimic. Aşteaptă până o să ajungem mai 
aproape de Yedo. Nouă ne place să călătorim, Anjin-san, dar 
rareori singuri. Ne place să călătorim în grupuri. 

Dar mulţimea nu le stânjenea înaintarea. Semnul lui 
Toranaga pe care stindardele lor îl purtau, rangul lui Toda 
Mariko, eficienţa brutală a lui Akira Yoshinaka şi alergătorii pe 
care el îi trimitea înainte să anunţe cine venea, le asigurau cele 
mai bune camere, la cel mai bun han şi trecere nestânjenită. 
Toţi ceilalţi călători şi samurai se dădeau iute într-o parte şi se 
înclinau adânc, aşteptând până treceau. 

— Trebuie toţi să se oprească şi să îngenuncheze aşa, în 
faţa oricui? 

— Oh, nu, Anjin-san. Numai pentru daimyo şi persoane 
importante şi către cei mai mulţi samurai. Da. Asta ar fi un gest 
foarte înţelept pentru oamenii de rând. E politicos s-o faci, 
Anjin-san, şi necesar, neh? Dacă oamenii de rând nu i-ar 
respecta pe samurai şi nu s-ar respecta ei înşişi, cum ar putea 
să fie respectată legea şi cârmuită ţara? Apoi e la fel pentru 
toată lumea. Noi ne-am oprit şi ne-am înclinat şi-am îngăduit 
curierului imperial să treacă, nu-i aşa? Toţi trebuie să fie 
politicoşi, neh? Daimyo mai mărunți trebuie să descalece şi să 
se încline în faţa celor mai importanţi. Ritualul ne conduce 
vieţile, dar ţara e supusă. 

— Să zicem că doi daimyo sunt egali şi se întâlnesc. 

— Atunci amândoi vor descăleca şi se vor înclina la fel şi-şi 
vor vedea de drum. 

— Să zicem că seniorul Toranaga şi generalul Ishido s-ar 
întâlni. 

Mariko trecu la latină. 


— Cine sunt ei, Anjin-san? Numele astea nu le ştiu, nu 
astăzi şi nu între tine şi mine. 

— Tu ai dreptate, te rog să mă ierţi. 

— Ascultă, dragostea mea, hai să promitem că dacă 
Fecioara ne va zâmbi şi noi vom scăpa din Mishima, doar la 
Yedo, la primul pod, numai când va fi neapărată nevoie, vom 
părăsi lumea noastră anume. Te rog, da? 

— Ce primejdie deosebită e în Mishima? 

— Acolo căpitanul nostru trebuie să prezinte un raport 
seniorului Hiro-matsu. Acolo trebuie să-l văd şi eu. Este un om 
înţelept şi foarte atent. Ar fi uşor pentru noi să fim trădaţi. 

— Am fost foarte prevăzători. Hai să-l rugăm pe Dumnezeu 
ca temerile tale să fie fără rost. 

— Nu mi-e teamă pentru mine, doar pentru tine. 

— lar mie, pentru tine. 

— Atunci promitem unul celuilalt să stăm numai în lumea 
noastră? 

— Da. 

— Hai să ne prefacem că e lumea adevărată - numai a 
noastră. 


KKK 


— lată Mishima, Anjin-san. 

Mariko arătă peste ultimul torent. Întinsul oraş-cetate, care 
găzduia aproape şaizeci de mii de oameni, era în mare parte 
ascuns de ceața dimineţii. Doar câteva acoperişuri de case şi 
castelul de piatră puteau fi zărite. În spate erau munţii, care 
coborau până la marea dinspre apus. Departe, către nord-vest, 
era gloriosul munte Fuji. La nord şi la răsărit, piscurile munţilor 
zgâriau cerul. 

— Şi acum? 

— Acum Yoshinaka a fost rugat să găsească cel mai plăcut 
han pe o distanţă de zece ri. Vom sta acolo două zile. O să îmi ia 
cel puţin atât să-mi termin treburile. Gyoko şi Kiku-san or să ne 
părăsească în timpul ăsta. 

— Apoi? 

— Apoi plecăm mai departe. Ce spune simţul tău în privinţa 
vremii de la Mishima? 

— Că e prietenoasă şi sigură, răspunse el. După Mishima, 


ce mai urmează? 

li arătă către nord-est, nehotărâtă. 

— Apoi pornim într-acolo. E o trecătoare care se răsuceşte 
printre munţi către Hakone. Este cea mai istovitoare parte a 
întregului drum Tokaido. După asta drumul coboară către oraşul 
Odawara, care este mai mare decât oraşul Mishima, Anjin-san. E 
pe coastă. De acolo până la Yedo mai avem puţin timp. 

— Cât de puţin? 

— Nu îndeajuns. 

— Greşeşti, dragostea mea, îmi pare rău, spuse el. Avem 
tot timpul din lume. 


CAPITOLUL 46 


Generalul Toda Hiro-matsu primi mesajul personal pe care 
i-l întinse Mariko. Rupse sigiile lui Toranaga. Cele scrise acolo 
istoriseau pe scurt ceea ce se întâmplase la Yokose, îi confirma 
hotărârea lui Toranaga de a se supune, îi poruncea să ţină 
hotarele şi trecătorile către Kwanto împotriva oricui ar fi încercat 
să pătrundă, până la sosirea lui, dar să lase să treacă orice 
mesager de la Ishido sau din est, şi dădea instrucţiuni în privinţa 
creştinului renegat şi a lui Anjin-san. Bătrânul soldat citi mesajul 
a doua oară, nemulţumit. 

— Acum, spune-mi tot ce ai văzut la Yokosé, sau ai auzit, şi 
care are legătură cu seniorul Toranaga. 

Mariko se supuse. 

— Acum, spune-mi ce crezi că s-a-ntâmplat. 

Din nou ea se supuse. 

— Ce s-a întâmplat la cha-no-yu între tine şi fiul meu? 

Îi spuse totul aşa cum se întâmplase. 

— Fiul meu a spus că stăpânul nostru o să fie înfrânt, 
înainte de cea de-a doua întâlnire cu seniorul Zataki? 

— Da, Alteță. 

— Eşti sigură? 

— Oh, da, Alteță. 

Urmă o lungă tăcere în camera aflată sus, în donjonul 
castelului ce domina oraşul. Hiro-matsu se ridică în picioare şi 
merse la ambrazura pentru arcaşi tăiată în peretele gros din 


piatră, cu spatele şi încheieturile înjunghiindu-l, cu sabia în 
mână. 

— Nu înţeleg. 

— Alteță? 

— Nici pe fiul meu, nici pe stăpânul nostru. Suntem în stare 
să risipim orice armată poate să strângă Ishido. Cât despre 
hotărârea de a se supune... 

Ea se jucă cu evantaiul, privind cerul de seară, plin de stele 
şi încântător. 

Hiro-matsu o cerceta atent. 

— Arăţi foarte bine, Mariko-san. Mai tânără ca niciodată. 
Care-i taina ta? 

— N-am nici una, Alteță, răspunse ea cu gâtul dintr-odată 
uscat. 

Aşteptă ca lumea ei să se sfărâme în bucățele, dar clipa 
trecu şi bătrânul îşi întoarse ochii pătrunzători înapoi la oraşul 
de dedesubt. 

— Acum, spune-mi ce s-a-ntâmplat de cind ai părăsit 
Osaka. Tot ce-ai văzut sau ai auzit sau la care ai luat parte, 
spuse. i 

Era târziu în noapte când ea isprăvi. li povestise totul, 
desluşit, în afară de întâmplările intime dintre ea şi Anjin-san. 
Chiar şi în privinţa asta avu grijă să nu ascundă faptul că îi 
plăcea de el, că îl respecta pentru inteligenţa şi curajul lui, sau 
că Toranaga îi admira valoarea. 

Pentru un timp, Hiro-matsu continuă să păşească în sus şi-n 
jos, mişcarea domolindu-i durerea. Totul se potrivea ca două 
picături de apă cu raportul lui Yoshinaka şi al lui Omi şi chiar cu 
tot ceea ce înşirase acest daimyo înainte de a porni ca o furtună 
către Shinano. Acum înţelegea multe dintre lucrurile care-i 
fuseseră tulburi şi avea destule informaţii ca să ia o hotărâre 
chibzuită. Unele dintre lucrurile pe care ea i le povestise îl 
dezgustau. Unele îl făceau să-şi urască chiar mai mult fiul. Putea 
să înţeleagă motivele sale, dar asta nu făcea lucrurile mai bune. 
Restul celor spuse de ea îl forţă să-i displacă barbarul şi, de 
câteva ori, să-l admire întrucâtva. 

— L-ai văzut trăgându-l pe stăpânul nostru către un loc 
sigur? 

— Da. Seniorul Toranaga ar fi fost mort acum, Alteță, dacă 
n-ar fi fost el. Sunt foarte sigură. De trei ori i-a salvat viaţa 


stăpânului nostru: când au fugit din castelul Osaka, pe galeră, în 
portul Osaka şi, fără nici o îndoială, la cutremur. Am văzut 
săbiile pe care le-a scos din pământ Omi-san. Erau răsucite ca 
tăiţeii şi la fel de nefolositoare. 

— Crezi că Anjin-san chiar voia să-şi facă seppuku ? 

— Da. Pe Domnul-Dumnezeul creştin! Cred că luase 
hotărârea asta. Doar Omi-san l-a împiedicat. Şi, Alteță, cred fără 
tăgadă că merită să fie samurai, merită să fie hatamoto. 

— Nu ţi-am cerut părerea în privinţa asta. 

— Vă rog să mă iertaţi, Alteță. Într-adevăr nu aţi făcut-o, 
dar întrebarea vă stătea pe buze. 

— Eşti cititor de gânduri, după cum eşti şi dascăl de 
barbari? 

— Oh, nu, vă rog să mă iertaţi, alteţă, sigur că nu, spuse cu 
cea mai plăcută voce a ei. Am vrut doar să răspund căpeteniei 
clanului meu cât de bine îmi îngăduie slaba mea pricepere. 
Interesele stăpânului nostru sunt pe primul loc în mintea mea. 
Interesele voastre sunt imediat după ele. 

— Aşa să fie? 

— Vă rog şă mă iertaţi, dar asta n-ar trebui să întrebaţi. 
Porunciţi-mi, alteţă, şi am să mă supun. 

— De ce eşti atât de mândră, Mariko-san, o întrebă iritat, şi 
ai întotdeauna dreptate? Ei? 

— Vă rog să mă iertati, Alteță, am fost nepoliticoasă, nu 
merit... 

— Ştiu! Nici o femeie nu merită! spuse Hiro-matsu. şi totuşi, 
sunt vremuri când avem nevoie de înţelepciunea practică, 
ascuţită, rece, crudă, vicleană a unei femei. Sunt mult mai 
deştepte decât noi, neh? 

— Oh, nu Alteță, spuse ea, întrebându-se ce era de fapt în 
mintea lui. 

— E foarte bine că suntem singuri. Dacă asta ar ajunge la 
urechile altora, s-ar spune că bătrânul Pumn-de-Fier s-a 
boşorogit, că i-a sosit vremea să pună sabia jos, să se radă în 
cap şi să înceapă să se roage lui Buddha pentru sufletele 
bărbaţilor pe care i-a trimis în Nemărginire şi-ar avea dreptate. 

— Nu, Alteță. E aşa cum a spus stăpânul meu, fiul vostru. 
Până când soarta stăpânului nostru nu este hotărâtă nu vă 
puteţi da la o parte. Nici domnia-voastră, nici stăpânul, soţul 
meu, nici eu. 


— Da. Şi totuşi mi-ar face mare plăcere să pun săbiile jos şi 
să caut pacea lui Buddha pentru mine şi pentru cei pe care i-am 
ucis. 

Rămase un timp cu privirea aţintită în noapte, simțindu-se 
copleşit de ani, apoi se întoarse către ea. Femeia era frumoasă, 
mai frumoasă decât oricare altă femeie pe care o cunoscuse. 

— Alteță? 

— Nimic, Mariko-san. Îmi aminteam de prima dată când 
te-am văzut. 

Asta fusese când Hiro-matsu îşi încredinţase în taină 
sufletul lui Goroda ca să obţină această aşchie de fată pentru 
fiul său, acelaşi fiu care-şi măcelărise propria mamă, singura 
femeie pe care Hiro-matsu o iubise cu adevărat. De ce am luat-o 
pe Mariko pentru el? Pentru că am vrut să-l umilesc pe Taiko, 
care o dorea şi el, să umilesc un rival, nimic mai mult. 

A fost într-adevăr necredincioasă concubina mea? se 
întrebă bătrânul redeschizând o neostoită rană. Oh, zei! Când 
am să vă privesc în faţă, o să vă cer un răspuns la această 
întrebare. Vreau un da, sau un nu! Pretind acest adevăr! Cred 
că-i o minciună, dar Buntaro a spus că era singură în încăpere 
cu acel bărbat, ciufulită şi cu chimonoul desfăcut şi s-a 
întâmplat cu luni înainte de-a mă întoarce eu. Putea fi o 
minciună, neh? Sau adevărul, neh? Trebuie să fi fost adevărul. 
Desigur, nici un fiu nu şi-ar decapita propria mamă, fără să fie 
sigur de asta. 

Mariko cerceta cutele de pe faţa lui Hiro-matsu, pielea lui 
încreţită şi brăzdată de vârstă şi puterea braţelor şi umerilor săi. 
La ce te gândeşti? se întrebă, plăcându-i bărbatul. Ai putut 
vedea în mine? Ai aflat despre mine şi despre Anjin-san, acum? 
Ştii că tremur din dragoste pentru el? Că atunci când o să am de 
ales între tine, Toranaga şi el, am să-l aleg pe el? 

Hiro-matsu stătea lângă ambrazură privind în jos, la oraşul 
de sub el, strângând în pumni teaca şi mânerul săbiei. Uitase de 
ea. Se gândea posomorât la Toranaga şi la ceea ce spusese 
Zataki cu câteva zile în urmă, cu o scârbă amară, scârbă pe care 
i-o împărtăşise. 

— Da, desigur că vreau să cuceresc Kwanto şi să-mi înfig 
stindardul pe zidurile castelului Yedo, acum, şi să îl iau în 
stăpânirea mea. Mai înainte n-am vrut, dar acum o vreau, îi 
spusese Zataki. Dar aşa? E dezonorant! Pentru fratele meu, 


pentru tine, sau pentru mine! Sau pentru oricine altcineva! 
Afară de Ishido, şi ţăranul ăla nu ştie să se poarte, 

— Atunci sprijină-l pe seniorul Toranaga. Cu ajutorul 
domniei-tale... 

— Pentru ce? Ca fratele meu să devină sh6gun şi să-l 
înlăture pe Moştenitor? 

— A spus de o sută de ori că-l sprijină pe Moştenitor. Eu 
cred că spune adevărul. Şi am avea un Minowara să ne conducă, 
nu un ţăran parvenit şi sălbăticiunea aia de Ochiba, neh? 
Nepricepuţii ăştia vor avea opt ani să conducă înainte ca 
Yaemon să devină major, dacă moare seniorul Toranaga. De ce 
să nu-i dăm seniorului Toranaga cei opt ani? E Minowara! A 
spus-o de mii de ori că o să-i dea puterea lui Yaemon. Gândeşti 
cu bucile? Toranaga nu este duşmanul lui Yaemon, sau al tău! 

— Nici un Minowara nu va îngenunchea în faţa ţăranului 
ăla! S-a şters la dos cu onoarea lui şi a noastră, a tuturor, ata 
şi-a mea! 

Se certaseră şi se blestemaseră unul pe celălalt şi apoi, 
între patru ochi, ajunseseră aproape să se încaiere. 

— Hai! îl aţâţase el pe Zataki. Trage sabia, trădătorule! Eşti 
trădătorul fratelui tău, care este căpetenia clanului! 

— Sunt căpetenia propriului meu clan. Avem aceeaşi 
mamă, dar nu acelaşi tată. Tatăl lui Toranaga a trimis-o pe 
mama mea în dizgrație. N-am să-l ajut pe Toranaga. Dar dacă 
abdică şi-şi despică burta, am să-l sprijin pe Sudara... 

Nu-i nevoie, spuse Hiro-matsu în noapte, încă înfuriat. Nu-i 
nevoie de asta câtă vreme eu sunt în viaţă şi nu va fi nevoie de 
o supunere umilitoare. Sunt comandant suprem. Este de datoria 
mea să apăr onoarea stăpânului meu şi casa lui, chiar de el 
însuşi, dacă e nevoie. Aşa că acum eu hotărăsc. 

Ascultă, Alteță. Te rog să mă ierţi, dar de data asta nu mă 
voi supune. Cu mândrie. De data asta am să te trădez. Acum o 
să mă alătur fiului şi moştenitorului tău, seniorul Sudara şi soţiei 
lui, doamna Genjiko şi împreună o să poruncim "Cer de Purpură" 
când se vor opri ploile şi atunci o să înceapă războiul. Şi până 
când ultimul bărbat din Kwanto nu va muri cu faţa către 
duşman, am să te ţin în siguranţă în castelul Yedo, orice ai 
spune, cu orice preţ. 


KKK 


Gyoko era fericită că se afla din nou acasă, în Mishima, 
printre fetele ei şi catastife şi polite de împrumuturi, să-şi 
încaseze datoriile, ipotecile şi dobânzile. 

— Te-ai descurcat destul de bine, îi spuse administratorului 
ei. 

Acesta, un om mărunt, cu faţa zbârcită, bâlbâi o mulţumire 
şi se depărtă şchiopătând. Mânioasă, ea se răsuci către 
bucătarul-şef. 

— Treisprezece chogini de argint şi două sute de momne de 
aramă, pentru hrana pe-o săptămână? 

— Oh, vă rog să mă iertaţi, stăpână, dar zvonurile de război 
au săltat preţurile până la cer, spuse bătăios bărbatul gras. 
Totul: peştele, şi orezul, şi legumele. Chiar şi sosul de soia şi-a 
dublat preţul de luna trecută, iar cu sak&-ul e şi mai rău. Muncă, 
muncă, muncă în bucătăria aia încinsă, lipsită de aer, căreia, 
desigur, trebuie să i se aducă nişte îmbunătăţiri! Scump! Ha! 
Într-o săptămână am servit o sută şaptezeci şi doi de oaspeţi, 
am dat de mâncare la zece curtezane, unsprezece ucenice 
flamânde, patru bucătari, şaisprezece slujnice şi paisprezece 
servitori. Vă rog să mă iertaţi, stăpână, îmi pare rău, dar bunica 
mea e foarte bolnavă, aşa că trebuie să vă cer zece zile libere, 
ca să... 

Gyoko se trase de părul din cap îndeajuns ca să-l 
impresioneze, dar nu prea tare, ca să nu-şi strice coafura şi-l 
trimise de acolo, spunând că era ruinată, ruinată, că fără un 
asemenea bucătar desăvârşit va trebui să închidă cea mai 
faimoasă Casă de Ceai din Mishima şi că toate astea vor fi din 
pricina lui, vina lui va fi dacă ea va fi silită să-şi arunce în 
zăpadă toate fetele ei devotate şi credincioase, dar lipsite de 
noroc. 

— Nu uita că vine iarna, se văicări ea la plecare, ca o ultimă 
lovitură. 

Apoi, mulţumită, singură, adună câştigul şi scăzu pierderile, 
iar câştigul era de două ori mai mare decât se aşteptase ea. 
Sak&-ul ei avea un gust mai bun ca niciodată, iar dacă preţurile 
pentru mâncare crescuseră, acelaşi lucru se întâmplase şi cu cel 
al saks-ului. Îi scrise de îndată fiului ei în Odawara, unde se afla 
fabrica ei de saké, spunându-i să dubleze producţia. După asta 
descurcă nelipsitele certuri dintre slujnice, dădu afară trei, 


angajă alte patru, trimise după misitul ei de curtezane şi se 
tocmi îndârjită pentru contractele altor şapte curtezane pe care 
ea le admira. 

— Şi când aţi dori ca prea-onoratele doamne să sosească, 
Gyoko-san? zâmbi mieros bătrâna, ştiind că încasase un 
comision bun. 

— Deîndată. Deîndată. Du-te. Aleargă. 

După aceea îşi chemă tâmplarul şi puseră la cale planurile 
pentru mărirea Casei de Ceai, camerele în plus pentru doamnele 
care urmau să vină. 

— În sfârşit, locul de pe Strada a şasea e de vânzare, 
stăpână. Vreţi să închei actele acum? 

De luni de zile aşteptase locul acela, de pe colţ, dar acum 
scutură din cap şi-l trimise cu instrucţiuni să obţină patru 
hectare de pământ sterp, pe dealuri, la nordul oraşului, ca 
opţiune. 

— Dar nu face totul tu. Foloseşte intermediari şi nu fi 
lacom. Şi nu vreau să se afle că îl cumperi pentru mine. 

— Dar, patru hectare? Asta-i... 

— Cel puţin patru, poate chiar cinci, în următoarele cinci 
luni. Dar numai cu drept de opţiune, înţelegi? Să fie toate puse 
pe numele astea. 

Îi întinse lista oamenilor de încredere şi îl trimise la treabă, 
văzând cu ochii minţii oraşul în oraş, înconjurat de ziduri, deja 
plin de viaţă. Răsuflă mulţumită. 

Chemă apoi fiecare curtezană şi le felicită, sau glumi cu ele, 
sau strigă la ele, sau plânse împreună cu ele. Unele fură 
înaintate, altele coborâte în rang, preţurile lor ridicate sau 
scăzute. Atunci, în mijlocul întregii tevaturi, fu anunţat Omi. 

— Îmi pare rău, dar Kiku-san nu se simte bine. Nimic serios, 
schimbarea vremii, sărmana copilă. 

— Insist să o văd. 

— Îmi pare rău, Omi-san, dar desigur că nu insistați. 
Kiku-san aparţine stăpânului vostru, neh? 

— Ştiu cui aparţine, strigă Omi. Vreau doar s-o văd, atâta 
tot. 

— Oh, îmi pare rău. Desigur aveţi tot dreptul să strigaţi şi 
să blestemaţi, îmi pare rău, vă rog să mă iertaţi, dar, îmi pare 
rău, ea nu se simte bine. În seara asta - sau poate măi târziu, 
sau mâine - ce pot să fac, Omi-san? Dacă se face îndeajuns de 


bine, poate aş putea să vă trimit vorbă, dacă o să-mi spuneţi 
unde staţi... 

El îi spuse, ştiind că nu avea altceva de făcut şi ieşi ca o 
furtună, dorind să facă bucăţi toată Mishima. 

Gyoko se gândi îndelung la Omi, apoi trimise după Kiku şi-i 
spuse programul pe care-l pregătise pentru cele două nopţi din 
Mishima. 

— Poate am izbuti s-o convingem pe doamna Toda să mai 
întârzie patru, sau cinci nopţi, copilă. Ştiu pe-aici o jumătate de 
duzină de oameni care ar plăti o avere ca să îi distrezi la 
petrecerile lor. Acum, că marele daimyo te-a cumpărat, nimeni 
nu te poate atinge, niciodată, aşa că poţi să cânţi şi să dansezi 
şi să fii prima noastră gei-sha. 

— Şi sărmanul Omi-san, stăpână, nu l-am auzit niciodată 
atât de furios până acum. Imi pare rău c-a strigat la dumneata. 

— Ha! Ce înseamnă un strigăt sau două când suntem, în 
sfârşit, concubine de daimyo şi ale celor mai bogaţi dintre 
bogaţii misiţi de orez şi mătase. In noaptea asta o să-i spun lui 
Omi-san unde ai să cânţi ultima dată, dar mult mai devreme, 
aşa că va trebui să aştepte. O să aranjez o încăpere alăturată. 
Intre timp o să aibă sake din belşug şi Akiko o să-l servească. 
N-o să strice nimănui dacă-i cânţi un cântec trist, sau chiar 
două, după aceea. Încă nu suntem sigure în privinţa lui 
Toranaga-san, neh? Încă n-am primit avansul, fără să mai 
vorbim de rest. 

— Te rog să mă ierţi, dar Choko n-ar fi o alegere mai 
potrivită? E mai drăguță şi mai tânără şi mai dulce. Sunt sigură 
că o să-i placă mai mult. 

— Da, copilă, dar Akiko e puternică şi foarte pricepută şi 
când astfel de nebunii îi cuprind pe bărbaţi, ei pot deveni cu 
uşurinţă brutali, mai brutali decât poţi să-ţi închipui. Chiar şi 
Omi-san. Nu vreau să i se întâmple ceva lui Choko. Lui Akiko îi 
place primejdia şi are nevoie de puţină violenţă ca să facă totul 
bine. O să tocească ea Preaminunatul Spin. Aleargă acum. Cel 
mai frumos chimonou şi cele mai bune parfumuri. 

Gyoko o trimise pe Kiku de-acolo să se pregătească şi încă 
o dată se avântă în rezolvarea treburilor casei. Apoi, toate 
terminate, chiar şi invitaţiile oficiale la cha pentru a doua zi, ale 
celor opt mai importante mama-san din Mishima, pentru a 
discuta o problemă de mare importanţă, se cufundă mulţumită 


într-o baie. 

— Ahhhhhh! 

La vremea potrivită, un masaj desăvârşit. Parfum şi pudră 
şi fard şi coafura. Un chimonou uşor dintr-o mătase uşoară, 
spumoasă şi după aceea, la momentul potrivit, sosi favoritul ei. 
Avea optsprezece ani, era student, fiul unui samurai sărăcit şi se 
numea Inari. 

— Oh, cât de minunată eşti! Am alergat aici în clipa în care 
poemul tău a sosit, spuse el cu răsuflarea tăiată. Ai călătorit 
bine? Mă bucur atât de mult că pot să-ţi spun bun-sosit. |ţi 
mulţumesc. Iti mulţumesc pentru daruri! Sabia este desăvârşită 
şi chimonoul! Oh, cât de bună eşti cu mine! 

_ Da, sunt, îşi spuse, deşi o negă cu încăpățânare faţă de el. 
In curând stătea întinsă lângă el, asudată şi languroasă. 

Ah, Inari, se gândi amuzată. Strălucitorul tău Pistil nu are 
mărimea celui al lui Anjin-san, dar ce-ţi lipseşte în mărime, 
neîndoielnic ai în vigoare nedomolită. 

— De ce râzi? o întrebă somnoros. 

— Pentru că mă faci fericită, oftă ea, încântată că avusese 
marele noroc de-a fi educată. 

Sporovăi cu uşurinţă, făcându-i complimente fără zgârcenie 
şi mângâindu-l ca să adoarmă, mâinile şi vocea ei găsind 
singure, dintr-o îndelungată obişnuinţă, fără greş, toate gesturile 
de care era nevoie. Mintea ei era departe. Se gândea la Mariko 
şi la dragostea ei, cântărind şi recântărind feluritele posibilităţi. 
Cât de mult să îndrăznească să insiste, sau cui ar trebui să-i 
spună? S-o ameninte, oare, foarte delicat, desigur? Toranaga? 
Buntaro? Sau cine altcineva? Preotul creştin? Ar fi vreun câştig 
în asta? Sau seniorul Kiyama? Desigur, orice scandal legat de 
doamna Toda şi barbar va lovi în căsătoria fiului ei cu nepoata 
lui Kiyama. Oare ameninţarea asta ar face-o să se înduplece? 
Sau ar trebui să nu fac nimic? E mai mult de câştigat din asta? 

Păcat de Mariko. O doamnă atât de drăguță! Oh, ar fi o cur- 
tezană nemaipomenită! Păcat de Anjin-san. Oh, dar este foarte 
deştept. Aş putea să câştig o avere de pe urma lui. 

Cum aş putea folosi mai bine această taină, cu mai mult 
câştig, înainte de a nu mai fi o taină, iar cei doi să se distrugă 
singuri? 

Ai grijă, Gyoko, se dojeni ea, nu ţi-a rămas prea mult timp 
să te hotărăşti în privinţa asta, sau a celorlalte taine noi: despre 


puştile şi armele ascunse de ţăranii din Anjiro, de pildă, sau 
despre noul regiment de muschete, numărul oamenilor, 
ofiţerilor şi al armelor şi organizarea lui. Sau despre Toranaga, 
care, noaptea trecută, la Yokose, a împărţit perna cu Kiku, bine 
dispus, folosind un ritm clasic - şase uşoare şi cinci apăsate - 
pentru cele câteva sute de mişcări, cu puterea unui om de 
treizeci de ani şi a dormit până în zori ca un prunc. Nu aşa se 
poartă un om copleşit de griji, neh? 

Sau de suferinţa preotului virgin, care, gol, în genunchi, s-a 
rugat mai întâi Dumnezeului său creştin, cerşind îndurare pentru 
păcatul pe care avea să-l comită cu fata şi pentru celălalt păcat, 
cel adevărat, pe care îl făcuse în Osaka, lucruri ciudate, tainice, 
ale spovedaniei, care-i fuseseră şoptite de un lepros şi pe care 
apoi, ca un netrebnic, le trecuse mai departe seniorului Kiyama. 
Ce-ar face Toranaga cu astea? Şiruri nesfârşite de cuvinte care-i 
fuseseră spuse şi pe care el le rostise altora, apoi rugăciunea, cu 
ochii închişi, înainte ca sărmanul nebun să desfacă larg 
picioarele fetei, fără nici un fel de delicateţe şi, mai târziu, să se 
furişeze afară, ca o sălbăticiune de noapte. Atât de multă ură şi 
suferinţă şi ruşine fără rost! 

Sau despre cel de-al doilea bucătar al lui Omi, care-i şoptise 
unei slujnice, care şoptise iubitului ei, care-i şoptise lui Akiko, 
că-l auzise pe Omi şi pe mama lui plănuind moartea lui Kasigi 
Yabu, stăpânul lor legiuit. Ha! Asemenea lucruri, ajunse la 
urechile tuturor, ar pune pe foc tot clanul Kasigi! La fel ar face şi 
oferta tainică făcută de Omi şi Yabu lui Zataki, dacă ar fi şoptită 
lui Toranaga. Sau cuvintele pe care Zataki le-a murmurat în 
somn, pe care cea cu care a împărţit perna le-a ţinut minte şi mi 
le-a vândut a doua zi pentru un chogin întreg de argint, cuvinte 
din care se înţelegea că generalul Ishido şi doamna Ochiba 
mâncau împreună, dormeau împreună şi că Zataki însuşi îi 
auzise icnind şi gemând şi strigând când Yang străpunsese Yin 
până sus, în Câmpiile indepărtate! Gyoko zâmbi Uluitor, neh? 
Lume atât de sus-pusă! 

Sau despre celelalte lucruri ciudate, cum că în clipa Norilor 
şi a Ploii şi de câteva ori înainte de asta, seniorul Zataki o 
numise pe fata cu care împărțea perna, fără să-şi dea seama, 
"Ochiba". Ciudat, neh? 

Oare s-ar purta Zataki, cel atât de necesar ambelor părţi, 
altfel, dacă Toranaga i-ar oferi-o pe Ochiba drept momeală? 


Gyoko chicoti, încălzită de toate aceste taine încântătoare, toate 
atât de folositoare, dacă erau spuse cui trebuie, pe care oamenii 
le scăpaseră odată cu Nectarul Fericirii. 

— O să se schimbe, murmură ea, încrezătoare. Oh, foarte. 
Da. 

— Cum? 

— Nimic, nimic, Inari-chan. Ai dormit bine? 

— Cum? 

Ea zâmbi şi-l lăsă să se cufunde din nou în somn. Apoi, când 
el fu gata, îşi puse din nou mâinile şi buzele pe el, pentru 
plăcerea ei - şi a lui. 


XXX 


— Unde-i englezul acum, părinte? 

— Nu ştiu cu siguranţă, Rodrigues. Incă. S-ar putea să fie 
într-unul dintre hanurile de la sud de Mishima. Am lăsat un 
servitor să afle în care. 

Alvito strânse ultimile resturi de sos, cu o coajă de pâine 
proaspătă. 

— Când ai să ştii? 

— Mâine, fără îndoială. 

— Que va! Mi-ar place să-l văd din nou. S-a întremat? 
întrebă Rodrigues ca într-o doară. 

— Da. 

Clopotul corabiei sună de şase ori. Trei ceasuri după 
amiază. 

— Ţi-a spus ce i s-a întâmplat după ce a plecat din Osaka? 

— Ştiu o parte din întâmplare. De la el şi de la alţii. E-o 
poveste lungă şi sunt multe de istorisit. Mai întâi am să mă ocup 
de mesajele mele, apoi stăm de vorbă. 

Rodrigues se lăsă pe spate în scaunul său din cabina mică 
de la pupă. 

— Bine. Asta ar fi foarte bine. 

Văzu trăsăturile ascuţite ale iezuitului, ochii pătrunzători, 
căprui, cu mici puncte galbene. Ochi de pisică. 

— Ascultă, părinte, spuse. Englezul mi-a salvat corabia şi 
viaţa. Sigur că ne e vrăjmaş, sigur că e eretic, dar e pilot, unul 
dintre cei mai buni care-au existat vreodată. Nu-i greşit să-ţi 
respecţi duşmanul, ba chiar să-ţi placă vreunul. 


— Domnul lisus şi-a iertat duşmanii, dar ei tot L-au 
crucuficat. Alvito îl privea liniştit, fără să-şi plece ochii. Dar şi 
mie-mi place. Cel puţin eu îl înţeleg mai bine. Hai să-l lăsăm 
pentru un timp. 

Rodrigues încuviinţă binevoitor din cap. Băgă de seamă că 
farfuria preotului era goală, aşa că se întinse peste masă şi 
aduse mai aproape tava. 

— Uite, părinte, mai ia clapon. Pâine? 

— Mulţumesc. Da. O să mai iau. Nu mi-am dat seama cât 
de foame-mi era. 

Preotul rupse recunoscător încă un copan şi-şi mai puse 
salvie şi ceapă şi miez de pâine, şi turnă deasupra ce mai 
rămăsese din sosul gros. 

— Vin? 

— Da, mulţumesc. 

— Unde e restul oamenilor tăi, părinte? 

— l-am lăsat într-un han, lângă docuri. 

Rodrigues aruncă o privire afară prin hublourile care 
dădeau către Nimazu, către docuri şi port. Spre tribord se 
zăreau gurile râului Kano, unde apa era mai închisă decât cea a 
mării. Nenumărate bărci de pescuit veneau şi plecau. 

— Acest servitor pe care l-ai lăsat acolo, părinte, e de 
încredere? Eşti sigur c-o să ne găsească? 

— Oh, da. Cu siguranţă că n-o să plece de acolo cel puţin 
două zile. 

Alvito hotărâse deja să nu spună nimic de ceea ce el, sau, 
ca să fie cinstit, ceea ce fratele Michael bănuia, aşa că adăugă: 

— Nu uita că e o călătorie oficială. Cu rangul doamnei Toda 
Mariko şi cu stindardele lui Toranaga sunt foarte oficiali. Oricine, 
pe o distanţă de patru leghe, o să afle despre ei şi unde stau. 

Rodrigues râse. 

— Englezul în călătorie oficială? Cine ar fi crezut asta? Ca 
un daimyo împuţit! 

— Asta nu-i nici jumătate, pilotule. Toranaga l-a făcut 
samurai şi hatamoto. 

— Ce? 

— Acum pilotul Blackthorne poartă două săbii alături de 
pistoale. Şi este omul de încredere al lui Toranaga şi, într-o 
anumită măsură, protejatul lui. 

— Englezul? 


— Da. 

Alvito lăsă tăcerea să zăbovească în cabină se întoarse la 
mâncarea lui. 

— Ştii şi de ce s-a întâmplat asta? 

— Da, într-o oarecare măsură. Toate la vremea lor, pilotule. 

— Spune-mi doar de ce, pe scurt. Amănuntele mai târziu, te 
rog. 

— Anjin-san i-a salvat viaţa lui Toranaga pentru a treia 
oară. De două ori în timpul fugii din Osaka şi ultima dată în 
Anjiro, în timpul unui cutremur. 

Muşcă pofticios din copan. O dâră de grăsime i se scurse în 
barba neagră. 

Rodrigues aşteptă, dar preotul nu mai spuse nimic. 
Gânditori, ochii săi zăboviră pe carafa pe care-o ţinea în mâini. 
Suprafaţa vinului, de un roşu profund, reflecta lumina. După o 
pauză lungă spuse: 

— Nu-i prea bine pentru noi dacă ticălosul de englez e 
apropiatul lui Toranaga. Deloc. Neh? 

— Aşa-i. 

— Totuşi mi-ar place să-l văd. 

Preotul nu spuse nimic. Rodrigues îl lăsă să-şi golească 
farfuria în tăcere, apoi îi mai oferi. Bucuria îl părăsise. Ultimile 
rămăşiţe ale păsării dispărură însoţite de un alt pahar de vin. 
Apoi, ca să încheie, nişte coniac fin franțuzesc, pe care părintele 
Alvito îl scoase dintr-un dulap. 

— Rodrigues, nu vrei un pahar? 

— Da. Mulţumesc. 

Marinarul îl urmări pe Alvito turnând lichidul de culoarea 
cojii de nucă în paharele de cristal. Vinul şi coniacul erau din 
rezerva personală a Părintelui Inspector, ca dar de plecare 
pentru prietenul său iezuit. 

— Desigur, Rodrigues, eşti binevenit să-l împărţi cu 
părintele, spusese Dell'Aqua. Mergi cu Domnul. Fie ca elsă te 
aibă în pază şi să te ducă neatins în port şi acasă din nou. 

— Mulţumesc, Eminenţă. 

Da, mulţumesc, Eminenţă, dar nici o blestemată de 
mulţumire, îşi zise Rodrigues cu amărăciune, nici un fel de 
mulţumire că l-ai făcut pe Căpitanul General să-mi poruncească 
să vin la bordul acestei corăbii borţoase sub comandă iezuită şi 
să mă scoată din braţele Garciei mele, draga de ea. Madonna, 


viaţa e atât de scurtă, prea scurtă şi prea înşelătoare ca s-o 
iroseşti făcând pe dădaca pentru popi împuţiţi, chiar şi pentru 
Alvito, care e mai bărbat decât mulţi alţii şi, din cauza asta, mai 
primejdios. Madonna, ajută-mă cumva! 

— Oh! Tu plec, Rod-san? Plec, aşa curând? Oh, îmi pare aşa 
de rău! 

— Mă întorc curând, draga mea. 

— Oh, îmi pare rău... Noi dor, micuțul şi eu. 

Pentru o clipă se gândise s-o ia la bordul Santei Filipa, dar 
abandonase gândul imediat, şiind că ar fi fost primejdios şi 
pentru ea şi pentru el şi pentru corabie. 

— Îmi pare rău, întorc curând. 

— Noi aşteptăm, Rod-san. Te rog, iartă-mă, eu tristă, îmi 
pare atât de rău. 

Intotdeauna portugheza şovăitoare, cu accent puternic, pe 
care încerca atât de mult s-o vorbească, insistând să-i spună 
după numele ei de botez, Garcia, şi nu după atât de plăcutul la 
auz Nyan-nyan, care însemna "pisoi" şi care i se potrivea atât de 
bine şi-i plăcea mai mult. 

Pornise de la Nagasaki, fără chef, blestemând toţi preoţii şi 
căpitanii generali, dorind să se sfârşească odată vara şi iarna, ca 
să ridice ancora Corabiei Negre, cu calele ei pline cu lingouri de 
aur, şi s-o pornească în sfârşit către casă, bogat şi independent, 
şi după asta? Veşnica întrebare îl străfulgeră iarăşi. Ce-o să 
se-ntâmple cu ea şi cu copilul? Madonna, ajută-mă să găsesc un 
răspuns în linişte la asta! 

— O masă excelentă, Rodrigues, spuse Alvito, jucându-se 
cu o fărâmă de pâine pe masă. Iti mulţumesc. 

— Bun. Rodrigues era serios acum. Care ţi-e planul, 
părinte? Ar trebui... se opri la jumătatea vorbei şi trase cu ochiul 
către hublouri. Apoi, nemulţumit, se ridică de la masă şi 
şchiopătă dureros către un hublou dinspre țărm şi se uită afară. 

— Ce e, Rodrigues? 

— Cred că am simţit schimbarea fluxului. Vreau doar să 
verific locul nostru la ancoră. 

Deschise hubloul mai mult şi se aplecă în afară, dar încă tot 
nu putea să vadă ancora de la provă. 

— Te rog, iartă-mă o clipă, părinte. 

Urcă pe punte. Valurile izbeau lanţurile ancorei, care era 
coborâtă în apa mâloasă. Nici o mişcare. Apoi, o mică urmă 


înspumată se ivi şi corabia începu să se răsucească uşor, să-şi 
ocupe noua poziţie în curent. El îi verifică poziţia, apoi străjile. 
Totul era în regulă. Nici o altă barcă nu se afla în apropiere. 
După-amiaza era minunată şi ceața se ridicase de mult. Erau la 
un cablu, sau cam aşa, de țărm, destul de departe ca să nu 
poată fi luat prin surprindere de cineva care ar fi vrut să urce pe 
neaşteptate la bord şi destul de departe de drumurile către 
docuri. 

Corabia lui era o lorca, o cocă japoneză adaptată velelor şi 
arboradei moderne, portugheze, suplă, cu două catarge şi 
bompres. Avea patru tunuri pe puntea din mijloc, două mai mici 
la pupă şi două mai mici la provă. Se numea Santa Filipa şi avea 
un echipaj de treizeci de oameni. Ochii îi alunecară către oraş şi 
către dealurile din spatele lui. 

— Pesaro! 

— Da, senhor. 

— Pregăteşte barcazul. Mă duc la țărm înainte de căderea 
întunericului. 

— Bine. O să fie pregătit. Când te întorci? 

— În zori. 

— Şi mai bine. Am să conduc grupul de oameni la țărm. 
Zece oameni. 

— Nu se dau învoiri la țărm, Pesaro. E k/njiru. Madonna! 
Te-ai prostit de tot? 

Rodrigues urcă pe dunetă şi se sprijini de parapet. 

— Nu-i drept ca să sufere toţi, spuse nostromul Pesaro, 
închizându-şi şi deschizându-şi pumnii bătătoriţi. Am să conduc 
eu grupul şi făgăduiesc că n-o să fie nici un necaz. Stau pe navă 
de mai bine de două săptămâni. 

— Autorităţile portului de aici au spus kinjiru. Şi-au cerut 
scuze dar tot kinjiru a rămas. Aminteşte-ţi că aici nu e Nagasaki! 

— Da, pe sângele lui Cristos, cu atât mai rău! spuse 
posomorât bărbatul mătăhălos. N-a fost înjunghiat decât un 
jappo. 

— Unul ciopârţit, doi răniţi grav şi o mulţime răniţi, printre 
ei şi o fată, înainte ca un samurai să oprească încăierarea. V-am 
prevenit pe toţi înainte de a cobori la țărm. "Nimazu nu e 
Nagasaki - aşa că vedeţi cum vă purtaţi." Madonna! Am avut 
noroc să scăpăm doar cu un marinar mort. Ar fi avut dreptul, 
după lege, să vă facă bucățele pe toţi cinci. 


— După legea lor, pilotule, nu a noastră. Maimute 
blestemate! A fost doar o încăierare de bordel. 

— Da, dar oamenii tăi au început-o, iar autorităţile mi-au 
pus corabia în carantină. Aşa că toată lumea rămâne la bord. ŞI 
tu. 

Rodrigues îşi mişcă piciorul ca să-şi domolească durerea. 

— Ai răbdare, Pesaro. Acum, că s-a întors părintele, o să 
plecăm. 

— Cu fluxul, în zori? E ordin? 

— Nu, nu încă. Pregăteşte doar barcazul. Gomez o să vină 
cu mine. 

— Lasă-mă să vin şi eu, eh? Por favor, pilotule! Sunt sătul 
până în gât să mai stau în hârdăul ăsta împuţit! 

— Nu! şi-ar fi mai bine să nu te duci la țărm la noapte, tu, 
sau oricare altul. 

— Şi dacă nu te-ntorci până în zori? 

— Putreziţi aici la ancoră până mă întorc. Limpede? 

Mohoreala nostromului se adânci. Şovăi, apoi dădu înapoi. 

— Da, da. E limpede, pentru Dumnezeu! 

— Bun. 

Rodrigues se duse sub punte. Alvito adormise, dar se trezi 
în clipa în care pilotul deschise uşa cabinei. 

— Ah, totul e-n regulă? întrebă, înviorat acum la minte şi la 
trup. 

— Da, s-a răsucit doar în jurul ancorei. 

Rodrigues înghiţi puţin vin ca să îndepărteze gustul amar 
din gură. Se simţea întotdeauna aşa după o împotrivire atât de 
îndârjită. Dacă Pesaro n-ar fi dat înapoi imediat, încă odată 
Rodrigues ar fi fost nevoit să tragă un glonţ în capul unui om, ori 
să-l pună în lanţuri, sau să poruncească cincizeci de bice, sau 
să-l treacă pe om pe sub chilă, sau să facă oricare dintre cele o 
sută de porcării importante, după legea mării, la menţinerea 
disciplinei. Fără disciplină orice corabie era pierdută. 

— Şi care-i planul acum, părinte? Plecăm în zori? 

— Ce-i cu porumbeii călători? 

— Sunt sănătoşi. Mai avem şase - patru pentru Nagasaki şi 
doi pentru Osaka. 

Preotul cercetă locul soarelui pe cer. Patru sau cinci ceasuri 
până la asfinţit. De ajuns timp ca să trimită păsările cu primul 
mesaj cifrat de mult plănuit: "Toranaga se predă regenţilor. Mă 


duc mai întâi la Yedo, apoi la Osaka. O să-l însoțesc pe Toranaga 
la Osaka. Spune că încă putem construi catedrala la Yedo. Trimit 
mesaje amănunțite cu Rodrigues." 

— Vrei, te rog, să-i spui îngrijitorului să pregătească acum 
doi pentru Nagasaki şi unul pentru Osaka? spuse Alvito, apoi 
stăm de vorbă. Nu mă întorc cu tine. Plec la Yedo pe uscat. O 
să-mi ia cea mai mare parte a nopţii şi ziua de mâine să scriu un 
mesaj amănunţit, pe care ai să-l duci Părintelui Inspector şi ai să 
i-l dai numai lui. Ai să pleci deîndată ce termin. 

— În ordine. Dacă se înserează prea tare o să aştept până 
în zori. Sunt recifuri şi nisipuri mişcătoare până la zece leghe în 
larg. 

Alvito încuviinţă. Cele douăsprezece ore în plus nu mai 
aveau nici o importanţă. Ştia că ar fi fost mult mai bine dacă ar 
fi putut să-şi trimită veştile de la Yokos€. Blestemat fie diavolul 
păgân care mi-a ucis păsările acolo. Ai răbdare, îşi spuse. De ce 
atâta grabă? Nu-i asta o regulă vitală a ordinului nostru? 
Răbdarea. Răsplata e a celui ce are răbdare - şi munceşte. Ce 
mai contează douăsprezece ore, sau chiar opt zile? Asta n-o să 
schimbe cursul istoriei. Zarurile au fost aruncate la Yokose€. 

— O să călătoreşti cu englezul? întrebă Rodrigues. Ca 
înainte? 

— Da. De la Yedo am să mă întorc singur la Yokosé, la 
Osaka. Am să-l însoțesc pe Toranaga. Aş vrea să te opreşti la 
Osaka cu o copie a misivei mele, în caz că Părintele Inspector e 
acolo, sau a părăsit Nagasaki înainte de a ajunge tu şi e pe 
drum încoace. Poţi să i-l dai părintelui Soldi, secretarul său, dar 
numai lui. 

— În regulă. Mă bucur că plecăm, nu suntem iubiţi aici. 

— Cu mila Domnului putem schimba toate astea aici, 
Rodrigues. Cu bună-voinţa Domnului o să convertim toţi păgânii 
de aici. 

— Amin. Da. 

Bărbatul înalt îşi întinse piciorul şi durerea care pulsa în el 
se domoli pentru un timp. Privi o vreme afară prin hublouri, apoi 
se ridică nerăbdător. 

— Am să aduc eu porumbeii. Scrie-ţi mesajul şi după aia 
stăm de vorbă despre englez. 

Merse pe punte şi alese păsările din paner. Când se 
reîntoarse, preotul se folosise de pana specială cu vârful ascuţit 


ca un ac, ca să scrie acelaşi mesaj cifrat pe fâşiile subţiri de 
hârtie. Alvito închise micii cilindri, îi sigilă şi dădu drumul celor 
trei păsări. Acestea se rotiră o dată, apoi se îndreptară către 
vest, unul după celălalt, sub soarele după-amiezii. 

— Vorbim aici, sau sub punte? 

— Aici, e mai răcoare. 

Rodrigues făcu un semn către marinarul de veghe pe 
dunetă, trimiţându-l pe puntea din mijloc de unde nu putea auzi. 
Alvito se aşeză pe scaunul de punte. 

— Mai întâi despre Toranaga. 

Îi istorisi pilotului pe scurt ceea ce se întâmplase la Yokos6, 
sărind peste întâmplarea cu fratele Josef şi bănuielile sale 
despre Mariko şi Blackthorne. Rodrigues era la fel de uluit de 
cedarea lui Toranaga, aşa cum fusese şi el. 

— N-o să fie război? E-un miracol. Acum, chiar că suntem în 
siguranţă, noi şi Corabia noastră Neagră. Biserica este bogată, 
noi suntem bogaţi. Să mulţumim Domnului, sfinţilor şi Sfintei 
Fecioare! Asta-i cea mai bună veste pe care puteai s-o aduci, 
părinte. Sintem în siguranţă. 

— Dacă vrea Domnul. Un lucru pe care l-a spus Toranaga, 
m-a tulburat. A spus-o cam aşa; "Pot să poruncesc să i se dea 
drumul creştinului meu, lui Anjin-san, cu corabia lui şi cu 
tunurile." 

Rodrigues îşi pierdu buna dispoziţie. 

— Erasmus e încă la Yedo? E încă în mâna lui Toranaga? 

— Da. Ar fi grav dacă englezul e lăsat liber? 

— Grav? Ne-a luat dracu' dacă nava lui - cu el la bord, 
înarmată şi cu un echipaj doar pe jumătate din cât se cuvine - 
ne prinde Corabia Neagră undeva pe drumul către Macao. Avem 
doar mica fregată ca să-i stea în cale, iar ea nu se poate măsura 
cu Erasmus! Şi nici noi. Poate să danseze în jurul nostru şi tot ce 
putem face noi e să coborâm steagul. 

— Eşti sigur? 

— Da. Pentru Dumnezeu! Am fi o pradă uşoară! 

Furios, Rodrigues strânse pumnul. 

— Aşteaptă o clipă. Englezul a spus că a sosit aici doar cu 
doisprezece oameni şi nu toţi marinari. Cei mai mulţi, negustori, 
şi cei mai mulţi bolnavi. Atât de puţini nu pot să o manevreze. 
Singurul loc unde ar putea să găsească un echipaj ar fi la 
Nagasaki. Sau la Macao. Ar putea găsi destui la Nagasaki! Sunt 


destui cei care... Ar fi bine dacă ar putea fi ţinut departe de 
acolo şi de Macao! 

— Să zicem că ar putea avea un echipaj de băştinaşi. 

— Vrei să spui, câţiva dintre cuţitarii lui Toranaga? Sau 
wako? Adică dacă Toranaga se predă, toţi oamenii lui devin 
ronini, neh? Dacă englezul are destul timp, ar putea să-i 
pregătească. Uşor. lisuse Cristoase... Te rog să mă ierţi, părinte, 
da' dacă englezul face rost de samurai sau wako... Nu putem să 
riscăm asta. E prea bun. Am văzut cu toţii asta la Osaka. Cu el 
liber în Asia, cu scârboşenia aia şi cu un echipaj de samurai... 

Alvito îl privea, mult mai îngrijorat acum. 

— Cred că ar fi bine să-i trimit alt mesaj Părintelui 
Inspector. Ar trebui informat, dacă asta este urgent. El o să ştie 
ce să facă. 

— Eu ştiu ce să fac! 

Rodrigues lovi cu pumnul în parapet. Se ridică în picioare şi 
se întoarse cu spatele. N 

— Ascultă, părinte, ascultă-mi spovedania. In prima noapte 
- prima dată, chiar la început, a stat aproape de mine, pe 
galeră, acolo, în largul mării, când plecam de la Anjiro - inima 
mi-a spus să-l ucid, şi apoi din nou în timpul furtunii. Domnul 
lisus m-a ajutat. A fost atunci când l-am trimis la provă şi cu 
bună ştiinţă am virat în vânt, fără să-l previn - iar el n-avea 
saulă de siguranţă - ca să-l ucid, dar englezul n-a căzut peste 
bord, cum s-ar fi întâmplat cu oricine altul. M-am gândit că a 
fost mâna Domnului. Şi am fost sigur de asta mai târziu, când a 
trecut peste porunca mea şi mi-a salvat corabia şi apoi, când 
corabia mea era în siguranţă şi m-a luat valul şi mă înecam, 
ultimele mele gânduri au fost că a fost de asemenea pedeapsa 
lui Dumnezeu, pentru că am încercat să-l ucid. Nu faci asta unui 
pilot. El nu mi-ar fi făcut asta niciodată. Am meritat-o atunci şi, 
după aceea, când m-am trezit viu şi cu el aplecat asupra mea, 
ajutându-mă să beau, mi-a fost ruşine şi i-am cerşit din nou 
îndurare Domnului şi am făcut jurământ sfânt că voi încerca să-l 
răsplătesc. Madonna, izbucni el răvăşit, omul ăsta m-a salvat, 
deşi știa c-am încercat să-l ucid! Am văzut-o în ochii lui. M-a 
salvat şi m-a ajutat să trăiesc şi acum eu trebuie să-l ucid. 

— De ce? 

— Căpitanul General avea dreptate: Dumnezeu să ne ajute 
dacă englezul iese în larg cu Erasmus, înarmat şi cu un echipaj 


doar pe jumătate ca lumea. 


KKK 


Blackthorne şi Mariko dormeau în liniştea nopţii, în mica lor 
casă, una din mulţimea care alcătuiau Hanul Cameliilor de pe 
Strada a Noua din Sud. Erau câte trei camere în fiecare. Mariko 
luase o cameră pentru ea şi Chimmoko, Blackthorne alta şi cea 
de-a treia, cea de la intrare, care dădea către verandă, fusese 
lăsată neocupată, pentru mâncat, stat de vorbă şi petrecut ziua. 

— Crezi că e sigur aşa? întrebase neliniştit Blackthorne. Să 
nu-l avem pe Yoshinaka, sau alte slujnice sau străji care să 
doarmă cu noi? 

— Nu, Anjin-san. Nimic nu e cu adevărat sigur, dar o să fie 
plăcut să fim singuri. Hanul acesta se spune că este cel mai 
frumos şi cel mai faimos din Izu. Este drăguţ, neh? 

Şi era. Fiecare căsuţă era aşezată pe piloni eleganţi şi era 
înconjurată de o verandă la care duceau patru trepte făcute din 
cel mai bun lemn, totul lustruit şi strălucitor. Nu se aflau mai 
aproape de cincizeci de paşi una de cealaltă şi fiecare avea în 
jurul ei grădini îngrijite, în mijlocul grădinii celei mari, 
înconjurată de un zid înalt de bambus. Curgeau râuleţe şi 
sclipeau iazuri minuscule şi căderi de apă, iar peste tot se aflau 
nenumărați copaci înfloriţi, cu miresme pentru zi şi pentru 
noapte, plăcut mirositoare şi îmbelşugate. Cărări din piatră 
curată, cu acoperişuri delicate, duceau către băile din mijloc, 
reci, fierbinţi şi foarte fierbinţi, alimentate de izvoare naturale. 
Pretutindeni lanterne multicolore şi servitori veseli şi slujnice, şi 
nici un cuvânt rău ca să tulbure clopoţeii agăţaţi în copaci şi 
gâlgâitul apei şi cântecul păsărilor din coliviile lor. 

— Desigur că am cerut două case, Anjin-san, una pentru 
dumneata şi una pentru mine. Din nefericire numai una era 
liberă, îmi pare rău, dar Yoshinaka-san nu e nemulţumit, 
dimpotrivă, e uşurat că nu a fost nevoit să-şi împartă oamenii. A 
aşezat santinelele la fiecare cărare, aşa că suntem destul de în 
siguranţă şi n-am putea fi tulburaţi ca în alte locuri. De ce am fi 
tulburaţi? Ce ar putea fi în neregulă cu o cameră aici şi o 
cameră acolo şi Chimmoko, care doarme cu mine? 

— Nimic. N-am văzut niciodată un loc atât de frumos. Cât 
de deşteaptă eşti şi cât de frumoasă. 


— Ah, cât de bun eşti cu mine, Anjin-san. Mai întâi fă o baie, 
apoi masa de seară şi mult sake. 

— Bine, foarte bine. 

— Lasă jos dicţionarul, Anjin-san, te rog. 

— Dar m-ai încurajat întotdeauna. 

— Dacă pui jos cartea, am să-ţi spun un secret. 

— Care? 

— L-am invitat pe Yoshinaka-san să ia masa cu noi. Şi pe 
câteva doamne, ca să ne distreze. 

— Ah! 

— Da. Şi după ce am să plec, ai să-ţi alegi una, neh? 

— Dar asta s-ar putea să-ţi tulbure somnul, îmi pare rău. 

— ţi făgăduiesc că am să dorm foarte adânc, dragostea 
mea. Serios, o schimbare ti-ar putea face bine. 

— Da, dar anul viitor, nu acum. 

— Fii serios. 

— Sunt. 

— Ah, în acest caz, dacă din întâmplare, te răzgândeşti 
politicos şi o laşi să plece curând - după ce Yoshinaka-san va 
pleca cu partenera lui - ei, cine ştie ce ar putea vreun kami să 
găsească pentru tine în astă noapte? 

— Oh? 

— Am fost la cumpărături astăzi. 

— Oh? Şi ce-ai cumpărat? 

— Ah! 

Ea scosese la iveală câteva ustensile pentru împărţitul 
pernei, din cele pe care i le arătase Kiku şi, mult mai târziu, 
după ce Yoshinaka plecase şi Chimmoko stătea de strajă pe 
verandă, ea i le oferise cu o plecăciune adâncă. Pe jumătate în 
glumă, el le primise cu aceeaşi politeţe şi împreună aleseră un 
inel al plăcerii. 

— Pare foarte aspru, Anjin-san, neh? Eşti sigur că nu te 
deranjează? 

— Nu, dacă pe tine nu, dar nu mai râde, sau ai să strici 
totul. Stinge lumânarea. 

— O, nu, te rog. Vreau să mă uit. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu mai râde, Mariko! 

— Dar şi tu râzi. 

— Lasă asta, stinge lumina, sau... uite, uite ce-ai făcut. 

— Oh! 


— Nu mai râde! N-are rost să-ţi bagi capul în aşternuturi... 

Mai târziu, necazuri. 

— Mariko? 

— Da, dragostea mea? 

— Nu-l găsesc. 

— Oh! Să te ajut. 

— Ah, e-n regulă. Aici e. Stăteam pe el. 

— Oh. Eşti sigur că nu te deranjează? 

— Nu, dar e puţin... cum să zic, nu e prea încurajator. Toată 
discuţia asta despre el şi aşteptatul, nu-i aşa? 

— O, pe mine nu mă deranjează. A fost vina mea că am râs 
atât de mult. Oh, Anjin-san, te iubesc atât de mult, te rog, 
iartă-mă. 

— Eşti iertată. 

— Imi place să te ating. 

— N-am cunoscut niciodată ceva mai minunat ca atingerile 
tale. 

— Ce faci, 

— Mi-l pun. 

— E greu? 

— Da, nu mai râde! 

— Oh, îmi pare rău. Poate că... 

— Nu mai râde! 

— Te rog să mă ierţi... 

După aceea, ea adormise într-o clipă, complet istovită. El 
nu dormise. Pentru el fusese minunat, dar nu perfect. Se 
gândise prea mult la ea. Hotărâse că, de data asta, era pentru 
plăcerea e; şi nu a lui. 

Da, fusese pentru ea, îşi spuse, iubind-o, dar un lucru a fost 
perfect: ştiu că am satisfăcut-o, într-adevăr. Măcar acum sunt 
absolut sigur. 

Adormi. Mai târziu sunetul vocilor şi zgomot de ceartă şi, 
amestecată cu ea, portugheza, începu să se strecoare prin 
ceața somnului. Pentru moment se gândi că visa, apoi 
recunoscu vocea. 

— Rodrigues! 

Mariko murmură, încă cufundată în somn. 

Auzind zgomotul unor paşi pe cărare, el se ridică în 
genunchi, încercând să-şi stăpânească spaima. O ridică, ca şi 
cum ar fi fost o păpuşă, se îndreptă spre uşă, şi se opri înaintea 


ei chiar când panoul-shoji fu deschis din afară. Era Chimmoko. 
Capul ei era aplecat, iar ochii închişi discret. Alergă pe lângă ea 
cu Mariko în braţe şi o aşeză cu grijă în aşternuturile ei, încă pe 
jumătate adormită, apoi, alergă tăcut înapoi în camera lui, cu 
sudoarea rece pe el, deşi noaptea era caldă. Se înfăşură grăbit 
într-un chimonou şi ieşi iarăşi afară, pe verandă. Yoshinaka 
ajunsese la cea de-a doua treaptă. 

— Nan desu ka, Yoshinaka-san? 

— Gomen nasai, Anjin-san, spuse Yoshinaka. 

Arătă către torțele de la poarta hanului, adăugând multe 
cuvinte pe care Blackthorne nu le înţelese, dar sensul lor era că 
"acel bărbat de acolo, barbarul, vroia să vă vadă şi i-am spus să 
aştepte şi el a spus că n-o să aştepte, purtându-se ca un 
daimyo, ceea ce nu e, şi a încercat să-şi facă loc printre străji şi 
eu l-am oprit. El spune că e prietenul domniei-voastre. Aşa 
este?" 

— Hei, englezule! Sunt eu, Vasco Rodrigues! 

— Hei, Rodrigues! răspunse vesel Blackthorne. Vin imediat 
la tine. Hai, Yoshinaka-san. Kare wa watashi no ichi yujin desu. E 
prietenul meu. 

— Ah, so desu! 

— Hai, domo. _ 

Blackthorne alergă în jos pe trepte, către poartă. In spatele 
lui auzi vocea lui Mariko. 

— Nan ja, Chimmoko? 

O şoaptă, apoi ea spuse tare şi cu autoritate: 

— Yoshinaka-san! 

— Hai, Toda-sama! 

Blackthorne aruncă o privire înapoi. Samuraiul urcă treptele 
şi se îndreptă către camera lui Mariko. Uşa ei era închisă. 
Chimmoko stătea dincolo de ea. Patul ei răvăşit era chiar lângă 
uşă, afară, unde dormea întotdeauna, dacă stăpâna ei nu dorea 
ca ea să stea în aceeaşi încăpere cu ea. Yoshinaka se înclină în 
faţa uşii şi îşi începu raportul. Blackthorne porni în lungul cărării, 
din ce în ce mai bucuros, cu picioarele goale, cu ochii aţintiţi 
asupra portughezului, care-l aştepta cu un zâmbet larg de 
bun-venit pe faţă, lumina torţelor jucându-i pe cercel şi pe 
catarama pălăriei de curtean. 

— Hei, Rodrigues! E grozav să te văd. Ce-ţi face piciorul? 
Cum m-ai găsit? 


— Madonna! Ai crescut, englezule, te-ai împlinit! Da, teafăr 
şi sănătos şi te porţi ca un scârbos de daimyo. 

Rodrigues îl strânse în braţe ca un urs şi el îi răspunse la 
fel. 

— Ce-ţi face piciorul? 

— Doare ca dracu', da' merge. Şi te-am găsit întrebând 
unde stă marele Anjin-san - ticălosul de bandit barbar, înalt şi cu 
ochi albaştri! 

Râseră împreună schimbând obscenităţi, nepăsători faţă de 
samuraii şi servitorii care-i înconjurau. Blackthorne trimise 
imediat un servitor după sake şi îl conduse pe portughez înapoi 
către casă. Amândoi păşeau cu pasul lor de marinari, Rodrigues 
după obiceiul lui, cu mâna dreaptă pe mânerul floretei şi degetul 
cel mare al celeilalte înfipt în centura lată, lângă pistol. 
Blackthorne era cu câţiva inci mai înalt decât portughezul, dar 
acesta avea umerii mai largi şi pieptul mai puternic. 

Yoshinaka îi aştepta pe verandă. 

— Domo arigato, Yoshinaka-san, spuse Blackthorne, 
mulţumindu-i din nou samuraiului şi-i făcu semn lui Rodrigues 
către una dintre perne. 

— Hai să stăm de vorbă aici. 

Rodrigues puse un picior pe trepte, dar se opri când 
Yoshinaka se propti în faţa lui arătând către floretă şi pistol şi-şi 
întinse mâna stângă cu palma în sus. 

— Dozo. 

Portughezul se încruntă la el. 

— /y6, samurai-sama, domo ari... 

— Dozo. 

— /y6, samurai-sama, iyé, repetă Rodrigues mai apăsat, 
watashi yujin Anjin-san, neh? 

Blackthorne înaintă un pas, încă uluit de îndârjirea 
înfruntării. 

— Yoshinaka-san, shigata ga nai, neh? spuse cu un zâmbet. 
Rodrigues yujin, wata... 

— Gomen nasai, Anjin-san. Kinjiru. 

Yoshinaka dădu o poruncă răstită. Indată samuraii ţâşniră 
înainte, înconjurându-l ameninţători pe Rodrigues şi ridică din 
nou mâna. 

— Dozo. 

— Târfele astea spurcate sunt tare supărăcioase, englezule! 


spuse Rodrigues cu un zâmbet forţat. Cheamă-le înapoi! Ei? 
Pân-acum n-a trebuit să-mi las niciodată armele. 

— Stai, Rodrigues, spuse el repede, ghicind hotărârea 
prietenului său, apoi se întoarse către Yoshinaka. 

— Domo. Gomen nasal, Rodrigues yujin, watashi... 

— Gomen nasai, Anjin-san. Kinjiru. 

Apoi, aspru către portughez: 

— Ima! 

Rodrigues îi răspunse la fel de răstit: 

— lyé! Wakarimasu ka? 

Blackthorne se aşeză grăbit între ei. 

— Hei, Rodrigues, ce mai contează, neh? Lasă-l într-ale lui 
pe Yoshinaka-san, dă-i armele. N-are nimic de-a face cu tine sau 
cu mine, e din pricina doamnei Toda Mariko-sama. E acolo, 
înăuntru. Ştii cât de nervoşi sunt ei când e vorba de arme în 
apropierea acestor daimyo, sau a soțiilor lor. O să ne certăm 
toată noaptea. Ştii cum sunt. Ce mai contează? 

Portughezul se strădui să zâmbeasca din nou. 

— Desigur. De ce nu? Hai. Shigataga nai, samurai-sama. So 
desu! 

Se înclină ca un curtean, fără sinceritate, îşi trase floreta şi 
teaca din agăţătorile lor şi scoase pistolul şi i-l întinse. 
Yoshinaka făcu un semn către un samurai, care luă armele şi 
fugi către poartă unde le puse jos şi se aşeză de strajă lângă 
ele. Rodrigues începu să urce treptele, dar din nou Yoshinaka, 
politicos şi ferm, îi ceru să se oprească. Un alt samurai înaintă 
să-l caute. Furios, Rodrigues sări înapoi. 

— IYE! Kinjiru, pentru Dumnezeu! Ce... 

Samuraii săriră pe el, îl prinseră strâns de braţe şi-l căutară 
amănunţit. Găsiră două cuțite în carâmbul cizmelor, un altul 
legat de braţul stâng, două pistoale mici - unul ascuns în 
căptuşeala hainei şi altul sub cămaşă - şi o mică ploscă de 
cositor. Blackthorne cercetă pistoalele. Amândouă erau 
încărcate. 

— A fost şi celălalt încărcat? 

— Da, desigur. Ne aflăm printre vrăjmaşi, n-ai băgat de 
seamă, englezule? Spune-le să mă lase în pace. 

— Nu se prea obişnuieşte să-ţi vizitezi un prieten aşa, 
noaptea, neh? 

— Ţi-am spus că ne aflăm printre vrăjmaşi. Sunt 


întotdeauna înarmat aşa. Nu eşti în toate minţile? Madonna! 
Spune-le ticăloşilor ăstora să mă lase în pace. 

— Asta-? tot? Tot? 

— Sigur că da. Spune-le să mă lase în pace, englezule. 
Blackthorne dădu pistoalele samurailor şi păşi înainte. 
Degetele lui pipăiră atente împrejurul cingătorii late, de piele, a 

lui Rodrigues. Un stilet alunecă din teaca lui ascunsă, foarte 
subţire, foarte ascuţit, făcut din cel mai bun oţel de Damasc. 
Yoshinaka îşi blestemă samuraii care făcuseră cercetarea. Ei îşi 
cerură iertare, dar Blackthorne îl privea doar pe Rodrigues. 

— Mai e ceva? întrebă el cu stiletul în mână. 

Rodrigues îl privi în ochi, fără să se clintească. 

— Am să le spun unde să caute - şi cum să caute, 
Rodrigues. Cum ar face-o un spaniol - unii dintre ei, eh? 

— Me cago en la leche, che cabrón! 

— Que va, leche! Grăbeşte-te! 

Tot nici un răspuns. Blackthorne înaintă cu pumnalul. 

— Dozo, Yoshinaka-san, watashi... 

Rodrigues spuse răguşit: 

— În panglica pălăriei. 

Blackthorne se opri. 

— Bun, spuse şi se întinse după pălăria cu boruri largi. 

— N-ai fi făcut-o, nu i-ai fi învăţat, nu? 

— Dar tu? 

— Ai grijă de pană, englezule, ţin foarte mult la ea. 

Panglica era lată şi tare ca şi pălăria. Înăuntrul panglicii se 
afla un stilet subţire şi mic, anume făcut, oţelul fin îndoindu-se 
cu uşurinţă după curbura pălăriei. Furios, Yoshinaka se răsti din 
nou la samurai. 

— Jură că asta-i tot, Rodrigues! 

— Madonna, ţi-am spus! 

— Jură! 

Rodrigues se supuse. 

— Yoshinaka-san ima, ichi-ban, domo, spuse Blackthorne. 
E-n regulă acum, mulţumesc. 

Yoshinaka dădu o poruncă. Oamenii lui dădură drumul por- 
tughezului. Rodrigues îşi frecă braţele şi picioarele ca să-şi 
domolească durerea. 

— Pot să mă aşez, englezule? 

— Da. 


Rodrigues îşi şterse sudoarea de pe frunte cu o eşarfă 
roşie, apoi ridică plosca de cositor şi se aşeză cu piciorele 
încrucişate pe una dintre perne. Yoshinaka rămase în apropiere, 
pe verandă. Toţi samuraii, în afară de patru, se întoarseră înapoi 
la posturile lor. 

— De ce sunt aşa de nervoşi? Tu de ce eşti aşa de nervos, 
englezule? N-a trebuit niciodată până acum să-mi las armele. 
Sunt eu un ucigaş? 

— Te-am întrebat dacă erau toate armele tale şi ai minţit. 

— Nu te-ascultam. Madonna! Tu - ţinut ca un criminal de 
rând! Adăugă amărât: ei, ce mai contează, englezule? Mai 
contează ceva? Noaptea s-a dus... Hei, dar aşteaptă, englezule! 
De ce să lăsăm ceva să ne strice o noapte ca asta? Îi iert. Şi te 
iert şi pe tine, englezule. Aveai dreptate şi eu am greşit. Îţi cer 
iertare. Mă bucur că te văd. 

Deşurubă dopul şi-i întinse plosca. 

— Uite aici nişte rachiu grozav. 

— Tu primul. 

Rodrigues deveni pământiu la faţă. 

— Madonna - crezi că ţi-aş aduce otravă? 

— Nu. Tu bei primul. 

Rodrigues bău. 

— Din nou. 

Portughezul se supuse, apoi îşi şterse gura cu dosul mâinii. 

Blackthorne primi plosca. 

— Salud! 

Duse plosca la gură şi se prefăcu că înghite, dar ţinu pe 
ascuns limba peste deschizătura ei, ca să împiedice băutura să-i 
pătrundă în gură, oricât de mult ar fi dorit să bea. 

— Ah, spuse. A fost bun. la! 

— Păstrează-l, englezule. E un dar. 

— De la bunul părinte? Sau de la tine? 

— De la mine. 

— Juri în faţa lui Dumnezeu? 

— A lui Dumnezeu şi a Fecioarei, lua-te-ar naiba cu 
jurămintele tale. A fost un dar de la mine şi de la părinte. El ţine 
toată băutura la bordul Sante; Felipa, dar Eminenţa Sa mi-a spus 
că pot să iau şi eu, iar plosca e una dintr-o duzină de la bord. E 
un dar. Nu ştii să te porţi? 

Blackthorne se prefăcu iarăşi că bea şi i-o întinse din nou. 


— Uite, mai ia. 

Rodrigues simţi băutura până în călcâie şi era bucuros că, 
după ce primise plosca plină de la Alvito, o golise în taină, o 
spălase cu grijă şi o umpluse cu rachiu din propria sa sticlă. 
Sfintă Fecioară, iartă-mă, se rugă, iartă-mă că m-am îndoit de 
sfântul părinte. Oh, Sfintă Fecioară, Doamne Dumnezeule şi 
lisuse Cristoase, pentru Dumnezeu, coborâţi din nou pe pământ 
şi schimbaţi lumea asta unde câteodată nu îndrăznim să avem 
încredere nici măcar în preoţi. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, englezule. Mă gândeam doar că lumea asta e o 
cloacă scârboasă în care nu mai poţi avea încredere în nimeni 
zilele astea. Am venit prieteneşte şi acum e o prăpastie între 
noi. 

— Oare? 

— Da. 

— Înarmat aşa? 

— Sunt întotdeauna înarmat aşa. De asta sunt în viaţă. 
Salud! 

Omul cel voinic ridică întunecat plosca şi bău din nou. 

— Mă piş pe lumea asta! Mă piş pe tot şi toate! 

— Vrei să spui, şi pe mine? 

— Englezule, ăsta-s eu, Vasco Rodrigues, pilot al flotei por- 
tugheze, nu un samurai căcăcios. Am schimbat multe înjurături 
cu tine, toate prieteneşti. În noaptea asta am venit să-mi văd 
prietenul şi acum nu mai am nici un prieten. Trist. 

— Da. 

— N-ar trebui să fiu trist, dar sunt. De când sunt prieten cu 
tine, viaţa mea a devenit foarte încâlcită. 

Rodrigues se ridică în picioare, îşi întinse spatele, apoi se 
aşeză din nou. 

— Nu-mi place deloc să stau pe afurisitele astea de perne! 
Scaunele-s mai bune. La bord... Ei, sa/ud, englezule! 

— Când ai făcut volta-n vânt şi eu eram pe punte, asta ai 
făcut-o ca să mă arunci peste bord, nu-i aşa? 

— Da. 

Rodrigues răspunse deîndată. Se ridică în picioare. 

— Da. Mă bucur că m-ai întrebat, pentru că îmi stă groaznic 
pe conştiinţă. Mă bucur că pot să-mi cer iertare în viaţa asta, 
fiindcă n-am putut s-o fac cu de la mine putere: Da, englezule. 


Nu-ţi cer iertare, sau înţelegere, sau orice altceva, dar mă bucur 
să-mi mărturisesc ruşinea în faţa ta. 

— Crezi că eu ţi-aş face asta? 

— Nu, dar când vine o vreme... Nu ştii niciodată până când 
vine vremea judecății. 

— Ai venit să mă ucizi? 

— Nu, nu cred că asta mi-a stat în cap, deşi, pentru ai mei 
şi ţara mea, ştim amândoi că ar fi mai bine ca tu să fii mort. E 
trist dar adevărat. Cât de prostească-i viaţa, ei, englezule? 

— Nu vreau să te omor, pilotule. Vreau doar Corabia 
Neagră. 

— Ascultă, englezule, spuse Rodrigues fără mânie. Dacă ne 
întâlnim pe mare, tu în corabia ta, înarmat şi eu în a mea, ai 
grijă de viaţa ta. Asta-i tot ce-am venit să-ţi spun. Numai asta. 
Am crezut că ar fi cu putinţă să-ţi spun asta ca prieten şi să 
rămânem încă prieteni. Afară doar de întâlnirea pe mare, îţi sunt 
veşnic îndatorat. Salud! 

— Sper să-ţi prind Corabia Neagră pe mare. Salud, pilotule. 
Rodrigues porni clătinându-se. Yoshinaka şi samuraii îl 
urmară. La poartă, portughezul îşi strânse armele. În curând fu 

înghiţit de noapte. 

Yoshinaka aşteptă până când santinelele se aşezară. Când 
fu mulţumit că totul era sigur, porni şchiopătând către încăperile 
sale. Blackthorne se aşeză pe una dintre perne şi, într-o clipă, 
slujnica pe care o trimise după sake apăru veselă, păşind 
mărunt cu tava. Îi turnă o ceaşcă şi ar fi rămas să îl servească, 
dar el o trimise de acolo. Rămase singur. Zgomotele nopţii îl 
înconjurară din nou, foşnetele şi sunetul cascadei şi mişcările 
păsărilor de noapte. Totul era ca înainte, dar totul se schimbase. 

Trist, se aplecă să-şi reumple ceaşca, dar se auzi un foşnet 
de mătase şi mâna lui Mariko îi întinse carafa. Îi turnă şi-şi 
umplu cealaltă ceaşcă pentru ea. 

— Domo, Mariko-san. 

— Do itashimashită, Anjin-san. 

Se aşeză pe cealaltă pernă. Băură vinul fierbinte. 

— Venise să te ucidă, neh? 

— Nu ştiu. 

— Ce înseamnă "să cauţi ca un spaniol"? 

— Unii dintre ei îşi dezbracă la piele prizonierii, apoi îi caută 
prin locurile ascunse. Şi nu prea grijulii. Numesc asta a căuta 


con significa, cu amănunţime. Câteodată folosesc pumnale. 

— Oh. 

Ea sorbi şi ascultă zgomotul apei printre pietre. 

— E la fel aici, Anjin-san, câteodată. De aceea nu-i niciodată 
înţelept să te laşi prins. Dacă eşti prins, te-ai dezonorat tu însuţi 
atât de mult încât, orice-ţi face cel ce te are în mâna lui... e mai 
bine să nu te laşi prins, neh? 

El privi lampioanele ce se legănau în briza răcoroasă, 
plăcută. 

— Yoshinaka avea dreptate. Eu am greşit. Trebuia să-l 
caute. A fost ideea ta, neh ? l-ai spus lui Yoshinaka să-l caute. 

— Te rog să mă ierţi, Anjin-san. Cred că asta nu te-a 
deranjat. Dar m-am temut pentru dumneata. 

— Îţi mulţumesc, spuse el folosind din nou latina, deşi îi 
părea rău că se ajunsese la o astfel de situaţie. 

Fără acel control amănunţit ar fi avut, încă, un prieten. 
Poate, îşi spuse prudent. 

— N-ai pentru ce, spuse ea, dar a fost doar datoria mea. 

Mariko purta un chimonou de noapte şi pe deasupra un 
altul, albastru, părul legat şi lăsat să cadă pe spate până la 
brâu. Privi înapoi către poarta îndepărtată a grădinii, care se 
putea vedea printre copaci. 

— Ai fost foarte înţelept în privinţa băuturii, Anjin-san. 
Aproape m-am ciupit de furie că am uitat să-l previn pe 
Yoshinaka. Ai fost foarte iscusit să-l faci să bea de două ori. 
Folosiţi otravă mult, în ţările voastre? 

— Câteodată. Unii o folosesc. E o cale murdară. 

— Da, dar foarte folositoare. Se întâmplă şi aici. 

— Groaznic, nu-i aşa, să nu poţi să te încrezi în nimeni? 

— Oh, nu, Anjin-san, îmi pare rău, îi răspunse ea. Asta este 
doar una dintre regulile cele mai importante ale vieţii. Nici mai 
mult, nici mai puţin. 


CAPITOLUL 47 


Legat la cheiul din Yedo, Erasmus sclipea în toată 
splendoarea, sub soarele după-amiezii. 
— Doamne Iisuse Cristoase din ceruri! Mariko, uite-te la ea. 


Ai mai văzut ceva asemănător? Uită-te la liniile ei! 

Corabia lui se afla în spatele barierelor închise care o 
înconjurau la o sută de paşi depărtare, amarată la chei cu saule 
noi. Toată zona era bine păzită, mai mulţi samurai se aflau pe 
punte şi semne aşezate peste tot avertizau că era un loc 
interzis, în care se putea pătrunde doar cu încuviințarea 
personală a seniorului Toranaga. 

Erasmus fusese proaspăt vopsită şi călăfătuită, punţile ei 
erau fără pată, carena raşchetată şi velatura reparată. Chiar şi 
arborele trinchet, ce fusese luat de furtună, fusese înlocuit cu 
cel de rezervă din cală şi aşezat la unghiul potrivit. Toate 
capetele saulelor erau îngrijit făcute colac, toate tunurile 
sclipeau sub un strat protector de ulei în spatele sabordurilor 
lor. lar zdrenţuitul Leu al Angliei flutura mândru deasupra 
tuturor. 

— Ahoi! strigă vesel de dincolo de bariere, dar nimeni nu-i 
răspunse la chemare. 

Una dintre santinele îi spuse că nu erau barbari la bord 
astăzi. 

— Shigata ga nai, spuse Blackthorne. Domo. 

Îşi stăpâni nerăbdarea crescândă de a se urca la bord 
deîndată şi se întoarse strălucind de fericire către Mariko. 

— Parcă ar fi ieşit din reparaţii din docurile de la 
Portsmouth, Mariko-san. Uită-te la tunurile ei - băieţii au muncit 
ca nişte câini. E minunată, neh? Abia aştept să-l văd pe Baccus 
şi pe Vinck şi pe ceilalţi. N-am crezut niciodată că am s-o găsesc 
aşa, lisuse Cristoase! Arată atât de bine, neh? 

Mariko îl privea pe el şi nu corabia. Ştia că acum ea fusese 
uitată, şi înlocuită. Nu mai contează, îşi zise. Călătoria noastră 
s-a sfârşit. 

În acea dimineaţă ajunseseră la ultima barieră de la 
periferiile oraşului Yedo. Încă odată hârtiile lor de călătorie 
fuseseră cercetate, încă odată fuseseră lăsaţi să treacă cu 
politeţe, dar de data asta o nouă gardă de onoare îi aştepta. 

— Trebuie să ne ducă la castel, Anjin-san. Ai să rămâi acolo 
şi în seara asta trebuie să te întâlneşti cu seniorul Toranaga. 

— Bun. Atunci avem destul timp. Ascultă, Mariko-san, 
docurile nu-s la mai mult de-o milă de aici, neh? Corabia mea-i 
acolo, pe undeva. Nu vrei să-l rogi pe căpitanul Yoshinaka, poate 
am putea trece pe acolo, te rog? 


— El spune, îmi pare rău, dar nu are poruncă să facă asta, 
Anjin-san. Trebuie să ne ducă la castel. 

— Te rog, spune-i... Poate ar fi mai bine să încerc eu. 
Taicho-san! Okashira, sukoshi no aida watakushi wa ikatai no 
desu. Watakushi no funega asoko ni arimasu. Căpitane, vreau să 
merg acolo, acum, pentru puţin timp. Corabia mea este acolo. 

— lyé, Anjin-san. Gomen nasai. Ima... 

Mariko ascultase îngăduitoare şi amuzată cum Blackthorne 
stăruise politicos şi insistase ferm, după care, fără tragere de 
inimă, Yoshinaka le îngăduise ocolul, dar doar pentru o clipă, 
neh? Şi doar pentru că Anjin-san fi afirmase statutul de 
hatamoto, care-i dădea neîndoios anumite drepturi şi arătase că 
o cercetare grăbită era importantă pentru seniorul Toranaga, 
că-l va ajuta cu siguranţă pe seniorul Toranaga să câştige mult 
timp preţios şi era nespus de importantă pentru întâlnirea din 
acea seară. 

— Da, Anjin-san poate să arunce o privire o clipă, dar, îmi 
pare rău, desigur nu-i e îngăduit să meargă pe corabie fără 
hârtii semnate personal de seniorul Toranaga şi trebuie să fie 
doar pentru o clipă, fiindcă suntem aşteptaţi, vă rog să mă 
iertaţi. 

— Domo, Taicho-san, spusese bucuros Blackthorne, foarte 
mulţmit de înţelegerea sa, tot mai bună, a căilor corecte de a 
învinge şi a iscusinţei sale în ale limbii japoneze. 

Noaptea care trecuse şi cea mai mare parte a zilei de ieri, o 
petrecuseră într-un han, la nici doi r; în josul drumului, 
Yoshinaka îngăduindu-le să lenevească, ca de obicei. 

Oh, dar fusese o noapte atât de minunată, îşi spuse ea. 

Fuseseră multe zile şi nopţi minunate. Toate desăvârşite, cu 
excepţia primei zile când plecaseră din Mishima, când părintele 
Tsukku-san îi ajunsese din nou din urmă şi fragilul armistițiu 
dintre cei doi bărbaţi se spulberase. Cearta lor fusese bruscă, 
sălbatică, legată de întâmplarea cu Rodrigues şi de prea mult 
rachiu. Ameninţări şi contra-ameninţări şi blesteme, iar apoi 
părintele Alvito dăduse pinteni şi pornise înainte către Yedo, 
lăsând dezastru în urma lui, întreaga bucurie a zilei spulberată. 

— Nu trebuie să lăsăm să se întâmple asta, Anjin-san. 

— Dar omul ăsta n-avea nici un drept... 

— Oh, da, sunt de acord cu dumneata şi desigur că ai 
dreptate, dar, te rog, dacă laşi această întâmplare să-ţi distrugă 


armonia, vom fi amândoi pierduţi. Te rog, te implor, fii japonez. 
Pune întâmplarea asta deoparte. Asta este, de fapt, o 
întâmplare din alte zece mii. Nu trebuie să îngădui să ţi se 
tulbure armonia. Pune-o deoparte, într-un compartiment al ei. 

— Cum? Cum aş putea face asta? Uită-te la mâinile mele! 
Sunt al naibii de furios şi nu le pot opri din tremurat! 

— Priveşte această piatră, Anjin-san. Ascult-o cum creşte. 

— Ce? i 

— Ascultă cum creşte piatra, Anjin-san. Indreaptă-ţi atenţia 
către asta, către armonia pietrei. Ascultă, încearcă să auzi 
kami-ul pietrei. Ascultă, dragostea mea, pentru viaţa ta şi 
pentru a mea. 

Şi astfel el încercase şi reuşise puţin s-o înţeleagă. Şi în ziua 
următoare, din nou prieteni, din nou iubiţi, din nou în pace şi 
linişte, ea continuase să-l înveţe, încercând să-l modeleze - fără 
ca el să ştie că era modelat - către gardul de opt ori 
împrejmuitor, construind ziduri interioare de apărare, care erau 
singura lui cale către armonie şi către supravieţuire. 

— Mă bucur atât de mult că preotul a plecat şi n-o să se 
mai întoarcă, Anjin-san. 

— Da. 

— Ar fi fost mai bine dacă n-ar fi fost nici o ceartă. Mă tem 
pentru tine. 

— Nu s-a schimbat nimic. A fost şi va fi întotdeauna 
duşmanul meu. Karma e karma. Dar nu uita că în afară de noi 
nu există altceva, nu încă. Nici el, nici altcineva, până ajungem 
la Yedo, neh? 

— Da. Eşti atât de înţelept şi ai din nou atâta dreptate. Sunt 
atât de fericită că sunt cu tine... 

De la Mishima drumul părăsise câmpiile netezi şi începuse 
să se strecoare printre munţi către pasul Hakone. Se odihniseră 
acolo, pe vârful muntelui, două zile, fericiţi şi mulţumiţi, în 
splendoarea răsăriturilor şi apusurilor de pe muntele Fuji, al 
cărui vârf era acoperit de un caier de nori. 

— Întotdeauna e muntele aşa? 

— Da, Anjin-san. De cele mai multe ori vârful este învăluit 
în nori, dar asta face ca ocaziile în care Fuji-san se poate vedea 
limpede să fie cu atât mai deosebite, neh? Poţi să urci până în 
vârf dacă doreşti. 

— Hai! s-o facem acum. 


— Nu acum, Anjin-san. Într-o zi o s-o facem. Trebuie să 
lăsăm ceva şi pentru viitor, neh? O să urcăm Fuji-san la toamnă. 

Întotdeauna se găsau hanuri izolate, plăcute, pe câmpiile 
Kwanto şi întotdeauna râuri şi pâraie şi pârâiaşe de trecut, cu 
marea mereu în dreapta lor. Coloana lor şerpuise către nord 
de-a lungul aglomeratului drum Tokaido, peste cele mai mari 
câmpuri de orez ale împărăției. Câmpiile plate, aluvionare, erau 
bogate în apă şi fiecare petec din ele, cultivat. Aerul era 
fierbinte şi umed, încărcat de mirosul excrementelor umane, pe 
care ţăranii le amestecau cu apă şi le aşezau cu dragoste la 
rădăcina plantelor. 

— Orezul ne dă hrană, Anjin-san, rogojini pentru dormit, 
sandale cu care să umblăm, îmbrăcăminte ca să ne ferim de 
ploaie şi de frig, acoperişuri ca să ne ţinem casele calde, hârtie 
pentru scris. Fără orez n-am putea exista. 

— Dar mirosul, Mariko-san? 

— E un preţ prea mic de plătit pentru atâta bogăţie, neh? 
Fă aşa cum facem şi noi: deschideţi ochii şi urechile şi mintea. 
Ascultă vântul şi ploaia, gâzele şi păsările, ascultă creşterea 
plantelor şi, în mintea ta, închipuie-ţi generaţiile înşiruindu-se 
până la capătul timpului. Dacă faci asta, Anjin-san, în curând ai 
să miroşi numai ceea ce e plăcut în viaţă. E nevoie de puţin 
antrenament, dar devii foarte japonez, neh? 

— Ah, mulţumesc, doamna mea, dar trebuie într-adevăr să 
mărturisesc că începe să-mi placă orezul. Da. Cu siguranţă mai 
mult decât cartofii şi să ştii şi altceva, începe să nu-mi mai 
lipsească carnea atât de mult ca până acum. Nu e ciudat? Şi nu 
mai sunt atât de flămând ca până acum. 

— Sunt mai flămândă decât am fost vreodată. 

— Ah, eu vorbeam despre hrană. 

— Ah, şi eu. 

La trei zile distanţă de pasul Hakone, ei îi venise ciclul şi îl 
rugase să ia în pat una dintre slujnicele hanului. 

— Ar fi înţelept Anjin-san. 

— Aş prefera să n-o fac, te rog. 

— Eu te rog, eu îţi cer. E o măsură de prevedere. 

— Pentru că mi-o ceri tu, atunci da, dar mâine, nu în 
noaptea asta. În noaptea asta să dormim în linişte. 

— Da. 

Da, se gândi Mariko, în noaptea asta am dormit liniştiţi şi 


zorile care i-au urmat s-au arătat atât de minunate încât am 
părăsit căldura braţelor sale şi am stat pe verandă cu Chimmoko 
şi am privit naşterea unei alte zile. 

— Ah, bună dimineaţa, doamnă Toda! 

Gyoko stătea la intrarea din grădină înclinându-se către ea. 

— Grozavi nori, neh? 

— Da, minunaţi. 

— Vă rog, aş putea să vă întrerup? Aş putea să vă vorbesc 
între patru ochi, singură, despre o problemă de afaceri? 

— Desigur. 

Mariko părăsi veranda căci nu vroia să tulbure somnul lui 
Anjin-san. O trimise pe Chimmoko după cha şi porunci să se 
aducă pături ca să fie aşternute pe iarbă, lângă cascada cea 
mică. Când era potrivit să înceapă şi rămaseră singure, Gyoko 
spuse: 

— Chibzuiam cum aş fi de mai mare ajutor lui 
Toranaga-sama. 

— Acea mie de koku va fi un gest mai mult decât generos. 

— Trei secrete s-ar putea să fie un gest şi mai generos. 

— Unul ar putea fi, Gyoko-san, dacă ar fi cel potrivit. 

— Anjin-san este un om bun, neh? Viitorul lui trebuie şi el 
sprijinit, neh? 

— Anjin-san are karma lui, răspunse ea, înțelegând că 
sosise vremea târguielilor, întrebându-se ce trebuia să cedeze, 
dacă îşi putea îngădui să cedeze ceva. Vorbeam despre seniorul 
Toranaga, neh? Sau unul dintre secrete este despre Anjin-san? 

— Oh, nu, doamnă. Anjin-san are propria lui karma. Aşa 
cum sunt sigură că are şi propriile sale taine. Mi-a dat doar prin 
cap că Anjin-san este unul dintre vasalii favoriţi ai seniorului 
Toranaga. Deci orice îl slujeşte stăpânului nostru, slujeşte 
într-un fel şi vasalilor săi, neh? 

— Aşa-i. Desigur, este de datoria vasalilor săi să-i spună 
orice informaţie care ar putea fi de folos stăpânului lor. 

— Adevărat doamnă, foarte adevărat. Ah, este o atât de 
mare onoare pentru mine să vă slujesc. Honto. Pot să vă spun 
cât de onorată mă simt că pot să călătoresc cu domnia-voastră, 
să vorbesc cu domnia-voastră, să mănânc şi să râd cu 
domnia-voastră? Şi, din când în când, să vă fiu un umil sfetnic, 
oricât de nepricepută aş fi în astfel de treburi, lucru pentru care 
îmi cer iertare şi, în sfârşit, să spun că înţelepciunea voastră 


este la fel de mare ca şi frumuseţea, iar curajul la fel înalt ca şi 
rangul. 

— Ah, Gyko-san, iartă-mă, eşti prea bună, prea 
îngăduitoare. Sunt doar soţia unuia dintre generalii stăpânului 
nostru. Ce spuneai? Patru secrete? 

— Trei, doamnă. Mă întrebam dacă aţi putea pune o vorbă 
bună pentru mine pe lângă seniorul Toranaga. Ar fi de negândit 
pentru mine să-i spun direct domniei-sale cele ce ştiu că sunt 
adevărate. Asta ar dovedi o foarte proastă creştere, pentru că 
n-aş şti ce cuvinte să aleg, sau cum să-i prezint cele ce ştiu şi, în 
orice caz, în orice problemă, oricât de importantă, obiceiul 
nostru de a folosi un intermediar este mult mai bun, neh? 

— Desigur, Kiku-san ar putea fi o alegere mai bună, n-am 
cum să ştiu când o să trimită după mine, sau cât de multo să 
treacă până când o să mă primească la el, sau chiar dacă va fi 
interesat în a asculta ceva din ce aş vrea să-i spun eu. 

— Vă rog să mă iertaţi, doamnă, dar aţi fi cu mult mai 
bună, mai potrivită. Aţi putea judeca valoarea acestor informaţii 
- ea, nu. Către domnia-voastră el îşi pleacă urechea. Asupra ei, 
alte lucruri. 

— Nu sunt un sfetnic, Gyoko-san, nici nu pot să-mi dau 
seama de preţul acestor lucruri.! 

— AŞ spune că valorează o mie de koku. 

— So desu ka? 

Gyoko se asigură grijulie că nimeni nu trăgea cu urechea, 
apoi îi repetă ce murmurase preotul renegat, precum că el 
istorisise unchiului său, seniorului Harima, ceea ce seniorul 
Onoshi îi spusese la spovedanie. Apoi, ce îi spusese cel de-al 
doilea bucătar al lui Omi că auzise despre complotul lui Omi şi al 
mamei sale împotriva lui Yabu. Şi în cele din urmă, tot ceee ce 
ştia despre Zataki, pofta lui pentru doamna Ochiba, şi despre 
Ishido şi doamna Ochiba. 

Mariko ascultă atentă, fără vorbă, deşi încălcarea tainei 
confesionalului o cutremurase foarte mult, mintea ei tresărind la 
nesfârşitele posibilităţi pe care cele auzite le făceau cu putinţă. 
O întrebă din nou, amănunţit, despre toate, ca să se asigure că 
înţelesese limpede ceea ce i se spusese şi ca să-şi întipărească 
foarte bine totul în minte. 

Când fu mulţumită şi sigură că pricepuse tot ceea ce Gyoko 
era pregătită să dezvăluie în acea clipă - pentru că, desigur, un 


negustor atât de abil va ţine întotdeauna multe lucruri în 
rezervă - trimise după cha proaspăt. 

Îi turnă lui Gyoko în ceaşcă ea însăşi şi sorbiră pe îndelete, 
amândouă încordate, amândouă încrezătoare. 

— N-am cum să ştiu cât de preţioase sunt informaţiile 
acestea, Gyoko-san. 

— Desigur, Mariko-sama. 

— Îmi închipui că aceste informaţii şi mia de koku, î vor 
mulţumi nespus pe seniorul Toranaga. 

Gyoko îşi înghiţi cuvântul urât care îi stătea pe buze. Se 
aşteptase la o reducere importantă la începutul tocmelii. 

— Îmi pare rău, dar banii nu au nici o importanţă pentru un 
asemenea daimyo, deşi înseamnă o avere pentru un ţăran ca 
mine. O mie de koku m-ar face neînchipuit de bogată, neh? 
Întotdeauna e bine să ştii ceea ce eşti, doamnă Toda, neh? 

Glasul ei era plin de tăioasă viclenie. 

— Da, e bine să ştii cine eşti şi ce eşti, Gyoko-san. E unul 
dintre puţinele daruri pe care o femeie le are faţă de bărbaţi. O 
femeie ştie întotdeauna. Din fericire, eu ştiu ceea ce sunt. Oh, 
foarte. Da. Te rog, spune ce doreşti? 

Gyoko nu clipi sub ameninţare, dar reînoi atacul cu 
impoliteţea potrivită clipei. 

— Adevărul este că amândouă cunoaştem viaţa şi 
înţelegem moartea şi amândouă ştim şi credem că aşa cum va fi 
în lad, sau oriunde altundeva, depinde de bani. 

— Oare? 

— Da. Vă rog rog să mă iertaţi, cred că o mie de koku este 
prea mult. 

— Moartea e de preferat? 

— Mi-am scris deja poemul meu de moarte, doamnă. 


Când am să mor, 

să nu mă ardeți, 

să nu mă îngropați, 

aruncaţi-mi doar trupul pe un câmp să îngraşe un câine 
flămând. 


— Asta poate fi făcut cu uşurinţă. 
— Da. Dar am urechi lungi şi o limbă ascuţită, care ar fi 
mult mai prețioasă. 


Mariko turnă cha. Doar pentru ea. 

— Îmi pare rău, aşa e? 

— Oh, da. Oh, foarte. Da. Vă rog să mă iertaţi, dar nu mă 
laud. Am fost bine pregătită, doamnă, în privinţa asta şi în multe 
alte lucruri. Nu mi-e frică de moarte. Mi-am scris testamentul şi 
instrucţiuni amănunțite pentru ai mei, în cazul unei morţi 
neaşteptate. Am făcut pace cu zeii de multă vreme şi, la 
patruzeci de zile după ce-oi muri, ştiu că am să renasc. Şi dacă 
nu - femeia ridică din umeri - atunci o să fiu kami. Evantaiul ei 
era nemişcat. Aşa că pot să-mi îngădui să-mi doresc luna, neh? 
Vă rog să mă iertaţi că am adus vorba despre asta, dar sunt şi 
eu ca domnia-voastră: nu mă tem de nimic, dar, spre deosebire 
de domnia-voastră, în viaţa asta n-am nimic de pierdut. 

— Atât de multă vorbărie despre lucruri urâte, Gyoko-san, 
într-o dimineaţă atât de plăcută? Este plăcută, neh? 

Mariko se pregăti să îşi ascundă ghearele. 

— Aş prefera mai mult să te văd vie, trăind până la adânci 
bătrâneţi, unul dintre stâlpii noii tale bresle. Ah, asta a fost o 
idee deosebită. O idee foarte bună, Gyoko-san. 

— Vă mulţumesc, doamnă. La fel de mult mi-ar place să vă 
ştiu în siguranţă, veselă şi în îmbelşugare, cu toate bucuriile şi 
cinstea pe care le meritaţi. 

— Bucurii? repetă Mariko amenințătoare. 

Gyoko era ca un câine dresat trimis pe urmele vânatului. 

— Sunt doar o ţărancă doamnă, aşa că nu pot să ştiu ce 
onoruri aţi dori şi ce distracţii v-ar place, vouă, sau fiului vostru. 

Nebăgat în seamă de niciuna dintre ele, mânerul subţire, 
de lemn, al evantaiului lui Mariko, trosni între degetele ei. Briza 
încetase. Aerul fierbinte şi umed atârna asupra grădinii care se 
deschidea către o mare fără valuri. Muştele roiau şi se aşezau, 
ca să se ridice din nou. 

— Ce... Ce onoruri sau distracţii ţi-ai dori pentru dumneata? 

Mariko îşi aţinti privirea cu o fascinaţie răutăcioasă asupra 
bătrânei femei, pe deplin conştientă acum că trebuia să o 
distrugă, sau altfel fiul ei avea să sufere. 

— Nimic pentru mine. Seniorul Toranaga mi-a dat onoruri şi 
bogății mai presus de visele mele, dar pentru fiul meu? Ah, da, 
lui i s-ar putea da o mână de ajutor. 

— Ce ajutor? 

— Două săbii. 


— Cu neputinţă. 

— Ştiu doamnă. Vă rog să mă iertaţi. E aşa de uşor să dai şi 
totuşi atât de imposibil. Vine războiul. Va fi nevoie de mulţi în 
luptă. 

— N-o să mai fie nici un război acum. Seniorul Toranaga se 
duce la Osaka. 

— Două săbii. Nu-i prea mult ceea ce cer. 

— E cu neputinţă. Îmi pare rău, dar eu nu pot să dau aşa 
ceva. 

— Vă rog să mă iertaţi, dar eu nu v-am cerut 
domniei-voastre nimic, dar este singurul lucru care mi-ar face 
plăcere. Da, nimic altceva. 

O picătură de sudoare căzu de pe obrazul lui Gyoko în 
poala ei. 

— Mi-ar place să-i ofer seniorului Toranaga cinci sute de 
koku din preţul contractului, ca o dovadă a stimei mele în aceste 
vremuri grele. Ceilalţi cinci sute vor fi pentru fiul meu. Un 
samurai are nevoie de un venit, neh? 

— Îţi condamni fiul la moarte. Toţi samuraii lui Toranaga vor 
muri sau vor deveni ronini foarte curând. 

— Karma. Fiul meu are deja fii, doamnă. Ei vor spune fiilor 
lor că o dată am fost samurai. Asta-i tot ceea ce contează, neh? 

— Eu nu am puterea să dau aşa ceva. 

— Adevărat. Îmi pare rău, dar asta e tot ceea ce m-ar 
mulţumi. 


KKK 


Nervos, Toranaga scutură din cap. 

— Informaţiile ei sunt interesante, poate, dar nu merită să-i 
fac fiul samurai. 

Mariko răspunse: 

— Pare să fie un vasal credincios, Alteță. A spus că ar fi 
onorată dacă ați opri alți cinci sute de koku din contract pentru 
vreun samurai aflat în nevoie. 

— Asta nu e generozitate. Nu, nici pe departe. Asta, mai 
degrabă, e o dovadă că se simte vinovată pentru prețul 
neruşinat de la început. 

— Poate că merită să vă gândiţi, alteţă. Ideea ei în privinţa 
breslei, în privinţa acestor ge;-sha şi a noii clase de curtezane 


vor avea efecte îndelungate, neh? N-are să facă nimănui nici un 
rău, poate. 

— Nu sunt de aceeaşi părere. Nu, de ce ar fi răsplătită? Nu 
e nici o pricină pentru care să-i fac această onoare. Imi vine să 
râd. Eşti sigură că nu ţi-a cerut-o ea însăşi? 

— Ar fi mai mult decât neobrăzare din parte ei s-o facă, 
Alteță. Eu am făcut această propunere pentru că cred că v-ar fi 
de mare folos. 

— Ar face bine să-mi fie de mai mult folos. Tainele ei sunt 
probabil tot nişte minciuni. În zilele astea n-aud decât minciuni. 

Toranaga sună un mic clopoțel şi un slujitor apăru îndată la 
uşă. 

— Alteță? 

— Unde este curtezana Kiku? 

— În încăperile voastre, Alteță. 

— E şi femeia Gyoko cu ea? 

— Da, Alteță. 

— Dă-le pe amândouă afară din castel. Acum. Trimite-le 
înapoi la.... nu, găseşte-le un han, un han de mâna a treia şi 
spune-le să aştepte acolo până când trimit eu după ele, spuse 
Toranaga întărâtat. Dezgustător! Codoaşe care vor să fie 
samurai! Ţărani împuţiţi care nu-şi mai cunosc lungul, nasului! 

Mariko îl privea stând aşezat pe pernele lui, cu evantaiul 
mişcându-se agitat. Era tulburată de schimbarea pe care o 
vedea la el. Morocănos, nervos şi nehotărât, când înainte fusese 
întotdeauna doar încrezător şi mulţumit. O ascultase cu interes, 
dar nu cu entuziasmul pe care ea îl aşteptase. 

Bietul om, se gândi cu milă, s-a dat bătut. La ce-i mai 
folosesc orice informaţii? Poate că e înţelept că dă la o parte 
lucrurile lumeşti şi se pregăteşte pentru necunoscut. Poate ar 
trebui să o faci tu însăţi, îşi zise, mai murind înăuntrul ei încă 
puţin. Da, dar nu poţi, nu încă. Cumva trebuie să-ţi aperi fiul. 

Se aflau la al şaselea cat al donjonului înalt şi întărit, iar 
ferestrele dădeau deasupra oraşului, pe trei părţi ale orizontului. 
Apusul era mohorât în acea seară, cornul lunii subţire şi coborât 
la orizont, iar aerul umed, înăbuşitor, deşi acolo, la aproape o 
sută de picioare de la pământ şi deasupra zidurilor castelului, 
camera era deschisă oricărei adieri de vânt. Încăperea era joasă 
şi întărită şi ocupa jumătate din întregul etaj, alte încăperi 
înconjurând-o. 


Toranaga ridică mesajul pe care Hiro-matsu i-l trimise prin 
Mariko şi îl citi din nou. Ea băgă de seamă că mâna lui tremura. 

— Şi de ce vrea să vină la Yedo? 

Aruncă nemulţumit sulul de-o-parte. 

— Nu ştiu, Alteță, vă rog să mă iertaţi. Mi-a cerut doar să vă 
dau acest mesaj. 

— Ai vorbit cu creştinul renegat? 

— Nu, Alteță. Yoshinaka-san a spus că aţi dat porunci ca 
nimeni să nu facă asta. 

— Cum a fost Yoshinaka în timpul călătoriei? 

— Foarte priceput, Alteță, spuse ea, răspunzând răbdătoare 
a doua oară întrebării. Ne-a păzit foarte bine şi ne-a adus la 
vreme. 

— De ce nu s-a întors preotul Tsukku-san cu voi? 

— Pe drumul de la Mishima, Alteță, el şi Anjin-san s-au 
certat. 

Mariko îi povesti, fără să ştie că ce-i spusese deja părintele 
Alvito lui Toranaga, sau dacă, de fapt, Toranaga trimisese după 
el până atunci. 

— Părintele a hotărât să călătorească singur. 

— Din ce cauză s-au certat? 

— În parte din pricina mea, a sufletului meu, Alteță. Şi mai 
mult din pricina duşmăniei dintre religiile lor şi a războiului 
dintre stăpânii lor. 

— Cine a început? 

— Amândoi sunt la fel de vinovaţi. A început de la o ploscă 
cu băutură. 

Mariko îi istorisi întâmplarea cu Rodrigues, apoi continuă: 

— Tsukku-san a adus o a doua ploscă în dar, dorind, după 
cum spunea, să pună o vorbă pentru Rodrigues-san, dar 
Anjin-san a răspuns, neaşteptat de brutal, că nu vrea nici un fel 
de "băutură papistaşă", că preferă saké şi că n-are încredere în 
popi. Sfântul părinte s-a înroşit tot, a fost la fel de neaşteptat de 
brutal spunând că nu s-a ocupat niciodată cu otrăvurile şi n-o 
s-o facă niciodată şi n-ar putea niciodată să încuviinţeze un 
asemenea lucru. 

— Ah, otravă? Folosesc otrava ca armă? 

— Anjin-san mi-a spus că unii dintre ei da, Alteță. Asta a 
iscat alte cuvinte urâte. S-au certat apoi cu privire la religie, la 
sufletul meu, la catolici şi protestanți. Am plecat să-l aduc pe 


Yoshinaka-san cât de repede am putut şi el a oprit cearta. 

— Creştinii nu ne-aduc altceva decât necazuri, neh? 

Ea nu-i răspunse. Nervozitatea lui o descumpănea. Nu-i 
stătea deloc în fire asta şi părea să n-aibă nici un motiv pentru 
asemenea lipsă a legendarei sale stăpâniri de sine. 

Poate că şocul de a fi învins e prea mult pentru el, îşi zise. 
Fără el, suntem cu toţii terminati, fiul meu e pierdut şi Kwanto 
va trece curând în alte mâini. Mohoreala lui o molipsi şi pe ea. 
Băgase de seamă, pe străzi şi în castel, o umbră care părea că 
atârnă deasupra întregului oraş. Un oraş care era faimos pentru 
veselia lui, pentru umorul lui spumos şi pentru bucuria de a trăi. 

— M-am născut în anul în care a sosit primul creştin şi de 
atunci ei bântuie ţara neîncetat, spuse Toranaga. De cincizeci şi 
opt de ani n-aduc altceva decât necazuri, neh? 

— Îmi pare rău că v-am supărat, Alteță. Mai este şi altceva? 
Cu îngăduinţa... 

— Stai jos. N-am isprăvit încă. 

Toranaga sună din nou din clopoțel. Uşa se deschise. 

— Trimite-l pe Buntaro-san aici. 

Buntaro păşi înăuntru. Întunecat la faţă, îngenunche şi se 
înclină. Ea se înclină către el, ţeapănă, dar el n-o băgă în seamă. 

Cu un timp în urmă Buntaro întâlnise convoiul lor la poarta 
castelului. După un scurt salut de bun-găsit, îi spusese că 
trebuia să se înfăţişeze deîndată seniorului Toranaga. După 
Anjin-san avea să trimită mai târziu. 

— Buntaro-san, m-ai rugat să mă vezi în prezenţa soţiei 
dumitale, cât de curând cu putinţă. 

— Da, Alteță. 

— Şi ce doreşti? 

— Vă cer umil îngăduinţa să iau capul lui Anjin-san. 

— De ce? 

— Vă rog să mă iertaţi, dar mie nu-mi place felul în care se 
uită la soţia mea. Voiam s-o spun în faţa ei, prima dată de faţă 
cu domnia-voastră. Şi de asemenea, m-a insultat la Anjiro şi nu 
mai pot trăi cu ruşinea asta. 

Toranaga aruncă o privire scurtă către Mariko, care părea 
să fi îngheţat. 

— O acuzi că l-a încurajat? 

— Eu... eu vă cer îngăduinţa să-i iau capul. 

— O acuzi că l-a încurajat? Răspunde-mi la întrebare. 


— Vă rog să mă iertaţi, Alteță, dar am crezut că ar fi fost de 
datoria mea să-i iau capul în aceeaşi clipă, răspunse Buntaro 
rece, cu ochii pe tatami. Barbarul îmi tulbură într-una armonia. 
Cred că vă necăjeşte şi pe domnia-voastră. Lăsaţi-mă să-i iau 
capul, vă implor. 

Îşi ridică privirea. Avea fălcile grele nebărbierite şi ochii 
umbriţi de cearcăne adânci. 

— Sau lăsaţi-mă să plec cu soţia mea acum şi la noapte 
vom porni înaintea voastră, să vă pregătim calea. 

— Ce spui de asta, Mariko-san? 

— Este soţul meu. Orice hotărăşte el, am să mă supun, 
doar dacă nu hotărâți altfel, Alteță. E de datoria mea. 

Toranaga privi de la bărbat la femeie. Apoi vocea i se aspri 
şi pentru o clipă fu din nou Toranaga cel din trecut. 

— Mariko-san, ai să pleci în trei zile la Osaka. Ai să 
pregăteşti acest drum pentru mine şi ai să mă aştepţi acolo. 
Buntaro-san, ai să mă însoţeşti drept comandant al escortei 
mele, când am să plec. După ce ai să fii secondantul meu, tu, 
sau unul dintre oamenii tăi, poate să facă acelaşi lucru cu 
Anjin-san. Cu sau fără învoirea lui. 

Buntaro tuşi ca să-şi dreagă glasul 

— Alteță, vă rog porunciţi "Cer..." 

— Ţine-ţi gura! Uiţi cine eşti? ţi-am spus "nu" de trei ori! 
Data viitoare, când vei avea neobrăzarea să-mi dai sfaturi 
necerute, ai să-ţi tai pântecul într-o hazna din Yedo! 

Fruntea lui Buntaro era pe tatami. 

— Vă cer iertare, Alteță. Vă cer iertare pentru neobrăzarea 
mea. 

Mariko era la fel de îngrozită de izbucnirea grosolană, 
ruşinoasă a lui Toranaga şi se înclină adânc şi ea, ca să-şi 
ascundă stânjeneala. După o clipă, Toranaga spuse: 

— Vă rog să iertaţi purtarea. Rugămintea ta este acceptată, 
Buntaro-san, dar numai după ce îmi vei fi secondant. 

— Vă mulţumesc, Alteță. Vă rog să mă iertaţi că v-am 
tulburat. 

— V-am poruncit amândorura să faceţi pace între voi. Aţi 
făcut aşa? 

Buntaro dădu scurt din cap. Mariko îl imită. 

— Bun. Mariko-san, te vei întoarce cu Anjin-san la noapte, 
la Ora Câinelui. Acum poţi să pleci. 


Ea se înclină şi îi părăsi. Toranaga se uită ţintă la Buntaro. 

— Ei, bine, o acuzi? 

— Nu e de crezut că ar putea să mă trădeze, Alteță, 
răspunse morocănos Buntaro. 

— Şi eu sunt de aceeaşi părere. 

Toranaga izgoni o muscă cu evantaiul, părând foarte obosit. 

— Ei bine, o să ai în curând capul lui Anjin-san. Am nevoie 
de el pe umeri încă puţină vreme. 

— Vă mulţumesc, Alteță. Din nou vă rog să mă iertaţi că 
v-am tulburat. 

— Vremurile sunt tulburi. 

Toranaga se aplecă înainte. 

— Ascultă. Vreau să te duci la Mishima deîndată, ca să-l 
înlocuieşti pe tatăl tău pentru câteva zile. Mi-a cerut învoirea să 
vină aici ca să stea de vorbă cu mine. Nu ştiu de ce... Oricum, 
trebuie să am pe cineva în Mishima, în care să mă încred. N-ai 
vrea, te rog, să pleci în zori - pe drumul dinspre Takato? 

— Alteță? 

Buntaro văzu că Toranaga îşi păstra liniştea cu un efort 
uriaş şi, în ciuda voinţei sale, vocea îi tremura. 

— Am un mesaj personal pentru mama mea, în Takato. Nu 
trebuie să spui nimănui că te duci acolo, dar odată ce ajungi 
destul de departe de oraş, tai-o spre nord. 

— Am înţeles. 

— Seniorul Zataki s-ar putea să te împiedice să i-l dai, s-ar 
putea să încerce. Trebuie să i-l dai doar în mâinile ei, înţelegi? 
Numai ei. la douăzeci de oameni şi galopaţi până acolo. Am să 
trimit un porumbel călător ca să cer permisul de liberă trecere 
de la el. 

— Mesajul vostru va fi verbal sau în scris, alteţă? 

— În scris. 

— Şi dacă nu pot să i-l dau? 

— Trebuie să poţi, desigur că trebuie. De aia te-am ales pe 
tine! Dar dacă eşti trădat... distruge-l înainte de a te omori. În 
momentul în care voi auzi asemenea veşti rele, capul lui 
Anjin-san va pleca de pe umeri. Şi dacă... ce să fac cu 
Mariko-san? Ce să fac cu soţia ta, dacă ceva nu merge cum 
trebuie? 

— Vă rog să îi luaţi şi ei viaţa, Alteță, înainte de a muri 
domnia-voastră. Aş fi onorat dacă... Merită un secondant pe 


măsură. 

— N-o să moară dezonorată. Ai făgăduiala mea. Am să 
mă-ngrijesc de asta personal. Acum, te rog, întoarce-te în zori 
pentru mesaj. Nu îmi înşela încrederea. Doar în mâinile mamei 
mele. 

Buntaro îi mulţumi din nou şi plecă, ruşinat de faptul că 
Toranaga îşi arătase atât de deschis teama. Rămas singur, 
Toranaga scoase o batistă de hârtie şi-şi şterse sudoarea de pe 
faţă. Degetele îi tremurau. Incercă să şi le stăpânească, dar nu 
izbuti. Îi trebuise toată puterea să continue să facă pe prostul 
mohorât, să-şi ascundă înfierbântarea nedomolită, din pricina 
tainelor care, de neînchipuit, promiteau îndelung aşteptata 
şansă. 

— O posibilă şansă, doar posibilă - dacă sunt adevărate, 
spuse cu glas tare, abia în stare să gândească, uluitoarea 
informaţie atât de binevenită, pe care Mariko i-o adusese de la 
femeia Gyoko, încă răsunându-i în urechi. 

Ochiba, râdea el în sinea lui. Deci harpia aia este momeala 
ca să-mi aduc fratele de-a rostogolul din cuibul său de vultur. 
Fratele meu o doreşte pe Ochiba. Dar acum este la fel de 
limpede că vrea mai mult decât pe ea şi mai mult decât Kwanto. 
Vrea împărăţia. Îl urăşte pe Ishido, îi e scârbă de creştini şi acum 
e bolnav de gelozie din cauza cunoscutei pofte a lui Ishido 
pentru Ochiba. Aşa că o să se despartă de Ishido, Kiyama şi 
Onoshi. Fiindcă vicleanul meu frate vrea într-adevăr să fie 
shogun. E Minowara, cu toată stirpea de care are nevoie, toată 
ambiția, dar nu cu împuternicirea. Sau Kwanto. Ca să primească 
restul, mai întâi trebuie să ia Kwanto. 

Toranaga îşi frecă palmele fericit gândindu-se la toate 
minunatele noi posibilităţi de capcane, pe care cele aflate de 
curând i le îngăduiau împotriva fratelui său. 

Şi Onoshi, leprosul. O picătură de miere în urechea lui 
Kiyama, la vremea potrivită, se gândi, iar spusele preotului 
renegat răstălmăcite puţin, îmbunătăţite modest şi Kiyama s-ar 
putea să-şi strângă legiunile şi să se pornească să-l treacă pe 
Onoshi prin foc şi sabia. 

— Gyoko e destul de sigură, Alteță. Fratele Josef, acolitul, 
i-a spus că seniorul Onoshi i-a şoptit în confesional că a făcut un 
tratat secret cu Ishido, împotriva unui daimyo creştin şi voia 
iertare. Prin tratat Ishido promitea solemn că, în schimbul 


sprijinului de acum, în ziua în care vei muri, acest creştin va fi 
acuzat de trădare şi invitat în Nemărginire pe loc, cu forţa dacă 
va fi nevoie, iar fiul şi moştenitorul lui Onoshi vor moşteni toate 
pământurile. Numele creştinului nu a fost rostit, Alteță. 

Kiyama, sau Harima din Nagasaki? se întrebă Toranaga. Nu 
contează. Pentru mine trebuie să fie Kiyama. 

Se ridică tremurând, în ciuda bucuriei şi bâjbâi către una 
dintre ferestre, sprijinindu-se greoi de oblonul de lemn. Privi 
luna şi cerul. Stelele erau palide. Se adunau nori de ploaie. 

— Buddha şi voi zei, oricare dintre zei! Faceţi ca fratele 
meu să muşte momeala - şi ca toate vorbele acelei femei să fie 
adevărate! 

Nici o stea căzătoare nu apăru ca să arate că mesajul 
fusese primit de zei. Nici un vânt nu se iscă din senin, nici un nor 
nu apăru de nicăieri să acopere secera lunii. Şi dacă s-ar fi ivit 
un semn ceresc, el l-ar fi socotit o întâmplare. 

Ai răbdare. Pune la socoteală doar faptele. Stai şi 
gândeşte-te, îşi spuse. 

Ştia că oboseala începuse să-şi arate colții, dar era vital ca 
nici unii dintre vasalii, sau apropiații lui şi deci nimeni dintre 
legiunile de gură-cască sau spioni din Yedo, să nu bănuiască nici 
o clipă că doar se prefăcea a se fi dat bătut şi juca rolul unui 
învins. La Yokosé înţelesese într-o clipă că dacă ar fi acceptat 
cel de-al doilea sul de la fratele său, însemna să-şi primească 
osânda la moarte. Hotărâse că singura sa şansă măruntă de 
supravieţuire era să-i convingă pe toţi, chiar şi pe el însuşi, că 
acceptase înfrângerea pe deplin, deşi în realitate era doar ca să 
câştige timp, continuând obişnuitul şir de tocmeli, întârzieri şi 
false retrageri, întotdeauna aşteptând răbdător pânâ apărea o 
crăpătură în armură, deasupra gâtului, ca apoi să-şi înfigă sabia 
adânc, sălbatic, fără şovăire. 

De la Yokose petrecuse îndelungi nopţi şi zile de veghe, 
fiecare dintre ele mai greu de îndurat decât cealaltă. Nu vânase, 
nu râsese şi nu pusese la cale nimic, nu înotase, nu glumise şi 
nu dansase, nu cântase în piesele Noh, care îl desfătaseră de 
când se ştia. Numai acelaşi rol singuratic, cel mai greu din toată 
viaţa lui: posomorât, înfrânt, nehotărât, în aparenţă neajutorat, 
aproape lăsându-se să moară de bunăvoie de foame. 

Ca să-şi mai treacă timpul, continuase să-şi 
îmbunătăţească testamentul. Acesta conţinea o serie de 


instrucţiuni secrete, personale, către urmaşii lui, pe care el le 
alcătuise de-a lungul anilor, arătându-le cum să conducă mai 
bine după el. Sudara jurase deja să se supună testamentului, 
aşa după cum fiecare moştenitor avea să facă la rându-l lui. În 
acest fel viitorul clanului va fi asigurat, îşi reaminti Toranaga în 
timp ce schimba un cuvânt, adăuga o propoziţie sau ştergea un 
paragraf, dacă o să scap din capcana de acum. 

Testamentul începea asfel: 

Datoria seniorului unei provincii constă în a asigura pacea 
şi siguranţa oamenilor şi nu în a se împăuna cu faptele 
strămoşilor, sau în a se strădui să adune averi pentru urmaşii 
săi... 

Una dintre maxime spunea: 

Norocul şi nenorocul trebuie lăsate în seama cerului şi a 
legilor firii. Nu trebuie cumpărate cu rugi sau cu orice altă 
întreprindere vicleană de vreun om oarecare, sau de cineva care 
îşi spune cu de la sine putere, sfânt. 

Şterse "cineva care îşi spune cu de la sine putere sfânt" şi 
schimbă propoziţia ca să se sfirşească cu "vreun om oarecare." 

De obicei, îi plăcea să-şi strunească mintea, astfel ca să 
scrie limpede şi scurt, dar în timpul îndelungilor zile şi nopţi îi 
trebuise întreaga sa stăpânire de sine ca să continue să joace 
un rol atât de străin. 

Că izbutise atât de bine îi făcea plăcere şi totuşi îl 
nemulţumea. Cum puteau oamenii să fie atât de creduli? 

Mulţumesc zeilor că sunt aşa, îşi spuse pentru a milioana 
oară. Acceptând "înfrângerea" ai ocolit de două ori războiul. Eşti 
încă încolţit, dar acum, în cele din urmă, răbdarea ta şi-a primit 
răsplata şi-ai o nouă şansă. 

Poate o nouă şansă, se corectă. Dacă secretele sunt false şi 
date de un duşman ca să te înfunde şi mai mult? 

Pieptul lui începu să-l doară. Se simţi slăbit şi ameţit, aşa că 
se aşeză jos şi respiră adânc, cum îl învăţaseră cu ani în urmă 
profesorii Zen. "Zece respiraţii adânci, zece uşoare, zece adânci, 
zece uşoare. Trimite-ţi mintea în Nemărginire: Nu există trecut, 
sau viitor, fierbinte sau rece, durere sau bucurie - din nimic în 
nimic." 

În curând începu din nou să gândească limpede. Apoi se 
duse la masă şi începu să scrie. O rugă pe mama sa să îi fie 
intermediar între el şi fratele său vitreg şi să-i prezinte 


propunerea lui pentru viitorul clanului lor. Mai întâi îşi rugă 
fratele să se gândească la o căsătorie cu doamna Ochiba. 

"Desigur că ar fi de neînchipuit să fac eu asta, frate. Prea 
mulţi daimyo ar fi înfuriaţi de ambiția mea neruşinată. Dar o 
astfel de legătură cu tine va întări pacea în împărăție şi va 
sprijini succesiunea lui Yaemon. Nimeni nu se îndoieşte de 
credinţa ta, deşi unii se înşală îndoindu-se de a mea. Ai putea, 
desigur, să găseşti o soţie mult mai potrivită, dar ea cu greu ar 
putea găsi un soţ mai bun. Odată ce trădătorii Alteţei Sale 
Imperiale, vor fi înlăturați şi eu îmi voi relua locul cuvenit, ca 
Preşedinte al Consiliului Regenţilor, voi invita pe Fiul Cerului să 
ceară această căsătorie, dacă vei primi să te încarci cu o astfel 
de sarcină grea. Simt cu adevărat că acest sacrificiu este 
singura cale prin care amândoi putem asigura succesiunea şi să 
ne facem datoria pentru care am jurat în faţa lui Taikō. Al doilea, 
ţi se oferă toate domeniile trădătorilor creştini Kiyama şi Onoshi, 
care acum urzesc împreună cu preoţii barbari un război mişelesc 
împotriva tuturor acelor daimyo necreştini, sprijiniți de o invazie 
a barbarilor cu muschete, aşa cum au făcut mai înainte 
împotriva stăpânului nostru legiuit, Taik6. Mai departe, ţi se 
oferă toate pământurile oricărui alt creştin din Kyushu, care se 
alătură trădătorului Ishido împotriva mea în bătălia finală. (Ştiai 
că ţăranul ăsta parvenit a avut neobrăzarea să facă ştiut că, 
odată ce eu voi fi mort, iar el va conduce Consiliul, plănuieşte 
să-l dizolve şi el însuşi să se însoare cu mama Moştenitorului?) 

lar în schimbul celor de mai sus, doar atât, frate: un tratat 
de alianţă secret, acum, garantând trecere liberă armatelor 
mele prin munţii Shinano, un atac al forţelor noastre unite, sub 
conducerea mea, împotriva lui Ishido, la vremea şi felul ales de 
mine. În sfârşit, ca dovadă a încrederii mele, am să-ţi trimit 
deîndată pe fiul meu, Sudara, soţia lui, doamna Genjiko şi copiii 
lor, împreună cu singurul meu nepot, ţie, în Takato..." 

Nu aşa se poartă un om învins, îşi spuse Toranaga şi 
pecetlui sulul. Zataki o să înţeleagă asta imediat. Da, dar acum 
momeala e pusă în capcană. Shinano este singura mea cale şi 
Zataki este prima cheie către câmpiile Osakăi. 

E adevărat că Zataki o doreşte pe Ochiba? Risc atât de mult 
pentru presupusele şoapte ale unei slujnice încălecate şi ale 
unui bărbat în călduri. Ar putea Gyoko, lipitoarea asta 
neruşinată, să mintă ca să câştige de două ori? Samurai? Deci 


asta e adevărata cheie ca să-şi dezvăluie toate tainele. 

Trebuie să aibă dovezi în privinţa lui Mariko şi a lui 
Anjin-san. De ce oare altfel mi-ar înainta Mariko o astfel de 
cerere? Toda Mariko şi barbarul! Barbarul şi Buntaro! Ei, viaţa e 
ciudată. 

Un alt junghi deasupra inimii îl străbătu. După un timp 
scrise mesajul pentru un porumbel călător şi porni greoi pe scări 
către hulubăria de deasupra. Alese grijuliu un porumbel pentru 
Takato din unul dintre multele panere şi aşeză la locul lui micul 
cilindru. Apoi puse porumbelul pe stinghie, în cutia deschisă 
care îi va îngădui păsării să zboare la prima rază de lumină. 

Mesajul o ruga pe mama lui să ceară trecere liberă pentru 
Buntaro, care avea un mesaj important pentru ea şi fratele lui şi 
o semnase ca şi propunerea, Yoshi Toranaga-noh-Minowara, 
folosindu-şi pentru prima oară în viaţă întreg titlul. 

— Zbori teafără şi bine, mică pasăre, spuse el, mângâind-o 
cu o pană căzută. Porţi moştenirea a zece mii de ani. 

Incă o dată ochii i se îndreptară către oraşul de dedesubt. O 
minusculă geană de lumină apăru la orizont, spre răsărit. Jos, la 
docuri, putea să vadă flăcările cât un vârf de ac ale torţelor care 
înconjurau corabia barbară. 

Asta-i o altă cheie, se gândi şi începu să se gândească din 
nou la cele trei taine. Ştia că îi scăpase ceva. 

— Aş vrea să fie Kiri aici, îi spuse nopţii. 


KKK 


Mariko era îngenuncheată în faţa oglinzii ei de metal 
lustruit. Se uită în altă parte ca să nu-şi mai vadă faţa. În mâini 
avea pumnalul care sclipea în lumina lămpii de ulei. 

— Ar trebui să te folosesc, spuse ea, plină de amărăciune. 

Ochii ei căutară Madonna cu Fiul în nişa de lângă minunata 
creangă cu flori şi ochii i se umplură de lacrimi. 

— Ştiu că sinuciderea este un păcat de moarte, dar ce-aş 
putea face? Cum să trăiesc cu ruşinea asta? E mai bine s-o fac 
înainte de-a fi trădată. 

Camera era la fel de tăcută ca întreaga casă. Era casa 
familiei lor, construită înlăuntrul inelului interior de apărare şi al 
şanţului larg, ce înconjura castelul, unde numai celor mai 
onorati şi de credinţă hatamoto li se îngăduia să trăiască. În 


jurul casei se găsea o grădină înconjurată cu un gard de bambus 
şi prin care trecea un pârâu mic, tras din belşugul de ape ce 
înconjurau castelul. 

Auzi paşi. Poarta din faţă se deschise şi se auzi zgomotul 
servitorilor alergând să-şi întâmpine stăpânul. Puse iute 
pumnalul deoparte în ob; şi-şi uscă lacrimile. În curând se auziră 
paşi şi ea deschise uşa înclinându-se politicoasă. 

Prost dispus, Buntaro îi spuse că Toranaga se răzgândise 
din nou, că acum i se poruncise să plece la Mishima pentru un 
timp. 

— Am să plec în zori. Am vrut să îţi urez o călătorie plăcută. 

Se opri şi se uită îndelung la ea. 

— De ce plângi? 

— Te rog să mă ierţi, Alteță. E doar pentru că sunt femeie şi 
viaţa mi se pare atât de grea. Şi din pricina lui Toranaga-sama. 

— El e o ramură ruptă. Mi-e ruşine s-o spun. Groaznic, dar 
asta a devenit acum. Ar trebui să pornim războiul. Mai bine în 
luptă, decât să ştiu că singurul viitor pe care îl am e să văd faţa 
murdară a lui Ishido râzând de karma mea. 

— Da, îmi pare rău. Aş vrea să pot face ceva, să-ţi fiu de 
ajutor. Vrei sake sau cha? 

Buntaro se întoarse şi urlă la un servitor care aştepta în 
coridor. 

— Adu saké! Grăbeşte-te! 

Se întoarse şi intră în camera ei. Mariko închise uşa. El se 
aşeză lângă fereastră privind la zidurile castelului şi la donjonul 
de dincolo de ele. 

— Te rog, nu te-ngrijora, Alteță, spuse ea. Baia e pregătită 
şi am trimis după concubina ta favorită. 

El nu-şi mişcă ochii de pe donjon, fierbând în sinea lui, apoi 
spuse: 

— Ar trebui să demisioneze în favoarea seniorului Sudara, 
dacă nu mai are snagă îndestul pentru a ne conduce. Seniorul 
Sudara este fiul său şi moştenitorul său legal, neh? Neh? 

— Da, Alteță. Da. 

— Sau, şi mai bine, ar trebui să facă cum a spus Zataki. 
Să-şi facă seppuku. Atunci l-am avea pe Zataki şi armata lui de 
partea noastră. Cu ei şi cu muschetele am putea să străbatem 
până la Kyoto. Ştiu că putem. Chiar dacă dăm greş, e mai bine 
decât să ne predăm ca nişte laşi şi împuţiţi mâncători de 


usturoi. Stăpânul nostru şi-a pierdut toate drepturile, neh? Neh? 

Se răsuci către ea. 

— Te rog să mă ierţi, nu pot să spun asta. El e stăpânul 
nostru legiuit. 

Buntaro îi întoarse din nou spatele, posomorât, ca să 
privească donjonul. Luminile sclipeau la toate caturile, şi în mod 
deosebit, la cel de-al şaselea. 

— Sfatul meu pentru cei din consiliul său este să-l invite să 
se despartă de noi şi dacă nu, să-l ajutăm. S-a mai întâmplat 
asta de nenumărate ori. Sunt mulţi care-mi împărtăşesc 
părerile, dar nu şi seniorul Sudara. Nu încă. Poate c-o face în 
sinea lui, cine ştie ce crede oare cu adevărat? Când ai să te 
întâlneşti cu doamna Genjiko, vorbeşte-i, convinge-o. La rândul 
ei, ea o să-l convingă. Ea îl duce de nas, neh? Sunteţi prietene. 
Pe tine o să te asculte. Convinge-o. 

— Cred că ar fi un lucru rău, Alteță. Asta-i trădare. 

— Îţi poruncesc să-i vorbeşti. 

— Am să mă supun. 

— Da, te vei supune unei porunci, nu-i aşa? pufni el. 
Supunere. De ce eşti întotdeauna atât de rece şi acră, neh? 

Ridică oglinda şi i-o vâri în faţă. 

— Priveşte-te! 

— Te rog să mă ierţi dacă nu-ți plac, stăpâne. 

Vocea ei era egală şi-l privea peste oglindă drept în faţă. 

— Nu vreau să te supăr. 

O privi o clipă şi apoi aruncă brusc oglinda înapoi, pe masa 
lăcuită. 

— Nu te acuz pe tine. Dacă aş fi bănuit că... n-aş fi şovăit. 

Mariko se auzi aruncându-i: 

— N-ai fi ezitat să faci, ce? Să mă ucizi, Alteță? Sau să mă 
laşi în viaţă ca să mă ruşinezi şi mai mult? 

— Nu te-am acuzat pe tine, numai pe el! urlă Buntaro. 

— Dar te acuz eu pe tine! ţipă ea drept răspuns, iartu m-ai 
acuzat pe mine! 

— Ţine-ţi gura! 

— M-ai făcut de râs în faţa stăpânului nostru! M-ai 
învinovăţit şi nu eşti în stare să-ţi faci datoria! ţi-e teamă! Eşti 
un laş! Un laş murdar, mâncător de usturoi! 

Sabia lui ieşi din teacă şi ea se bucură că cel puţin 
îndrăznise să-l împingă dincolo de marginea răbdării, dar sabia 


rămase ridicată în aer. 

— Am promisiunea ta în faţa zeului tău, la Osaka, înainte ca 
noi să păşim în moarte. Am promisiunea ta şi... 

Râsul ei muşcător era ascuţit şi răutăcios. 

— O, da, prea-puternice stăpân! Am să fiu perna ta încă o 
dată, dar primirea ta va fi uscată, amară şi silnică! 

El izbi orbeşte, cu toată puterea celor două mâini, într-un 
stâlp şi lama străbătu aproape în întregime lemnul vechi, gros 
de aproape un picior. Trase de sabie, dar aceasta se înţepenise. 
Înebunit de furie răsuci şi o smuci şi atunci lama plesni. Cu un 
ultim blestem, aruncă mânerul rupt prin peretele subţire şi plecă 
clătinându-se ca beat către uşă. Servitorul îl aştepta acolo 
tremurând, cu tava cu saké. Buntaro i-o smulse din mâini. Intr-o 
clipă omul îngenunche, îşi puse fruntea la podea şi îngheţă aşa. 

Buntaro se sprijini de canatul uşii sfărâmate. 

— Aşteaptă... Aşteaptă până la Osaka. 

Se repezi orbeşte afară din casă. 

Un timp, Mariko rămase nemişcată, ca în transă. Apoi 
culorile începură să-i revină în obraji, ochii ei începură din nou 
să vadă. Se reîntoarse tăcută la oglindă. Îşi cercetă un timp 
imaginea, apoi, foarte liniştită, isprăvi de întins fardul. 


KKK 


Blackthorne urca în goană scările, câte două deodată, 
urmat de gărzile sale. Se afla pe scara principală din donjon şi 
era bucuros că nu-l încurcau săbiile. Trebuise să le predea 
ceremonios, în curte, primelor gărzi, care-l căutaseră de 
asemenea politicos, dar amănunţit. Torţele luminau scările şi 
palierele de la fiecare etaj, Pe cel de-al cincilea palier se opri, 
aproape explodând de înfierbântare şi strigă: 

— Mariko-san, te simţi bine? 

— Da, da. Sunt bine, mulţumesc, Anjin-san. 

începu să urce din nou, simțindu-se uşor şi foarte puternic, 
până când ajunse la ultimul cat, la cel de-al şaselea. Acest nivel 
era puternic păzit, ca toate celelalte. Samuraii care-l însoțeau se 
îndreptară către cei adunaţi în jurul uşii ferecate în fier şi se 
înclinară. Li se răspunse şi îi făcură semn lui Blackthorne să 
aştepte. 

Lucrătura în lemn şi fier din întregul castel era deosebită. 


Aici, în donjon, toate ferestrele, deşi delicate şi înalte, serveau şi 
ca puncte de tragere pentru arcaşi şi erau pregătite obloane 
grele, acoperite cu fier, gata de-a fi aşezate la locul lor, pentru o 
mai mare protecţie. 

Mariko dădu ultimul colţ al scării uşor de apărat şi ajunse 
lângă el. 

— Eşti bine? întrebă el. 

— Oh, da. Bine, mulţumesc, îi răspunse, gâfâind uşor. 

Dar încă era stăpânită de aceeaşi ciudată seninătate şi 
detaşare pe care el le băgase de seamă când o întâlnise în curte 
şi pe care nu le mai întâlnise la ea până atunci. 

Lasă asta, îşi spuse încrezător. E doar castelul şi Toranaga 
şi Buntaro şi faptul că e aici, în Yedo. Ştiu ce să fac acum. 

De când văzuse Erasmus era plin de o imensă bucurie. Nu 
se aşteptase, într-adevăr, să-şi găsească corabia atât de 
desăvârşită, atât de curată şi îngrijită şi pregătită. Cu greu mai 
putea găsi acum un motiv de-a mai rămâne în Yedo. O să arunc 
doar o privire scurtă sub punți, să văd cala, o scufundare iute pe 
sub cocă, ca să cercetez chila, apoi tunurile, magazia de muniții, 
încărcăturile şi velele. În timpul drumului către Yedo, plănuise 
cum să folosească mătase groasă sau pânza de bumbac pentru 
vele. Mariko îi spusese că pânză de cânepă nu exista în Japonia. 
Doar să pun velele la punct, se bucură el şi orice alte rezerve 
avem nevoie, apoi ieşim spre Nagasaki ca un fulger. 

— Anjin-san! 

Samuraiul se întorsese. 

— Hai. 

— Dozo. 

Uşa ferecată se deschise tăcută. Toranaga era aşezat la 
capătul celălalt al încăperii pătrate, pe o porțiune înălțată, 
acoperită cu tatami. Singur. 

Blackthorne îngenunche şi se înclină adânc, cu palmele 
aşezate pe podea. 

— Konbanwa, Toranaga-sama. lkaga desu ka? 

— Okagesana de genki desu. Anata wa? 

Toranaga părea mai bătrân, mai obosit şi mult mai slab ca 
înainte. Shigata ga nai, îşi spuse Blackthorne. Karma lui 
Toranaga n-o să atingă Erasmus - ea o să fie salvarea lui, jur pe 
Dumnezeu. 

Răspunse întrebărilor obişnuite ale lui Toranaga cu cuvinte 


simple, dar bine rostite, folosind un mod simplificat de vorbire, 
pe care îl pusese la punct cu ajutorul lui Alvito. Toranaga îl 
felicită pentru cât avansase în cunoaşterea limbii şi începu să 
vorbească mai iute. 

Blackthorne folosi una dintre frazele învăţate pe dinafară, 
pe care le alcătuise cu Alvito şi Mariko. 

— Vă rog să mă iertaţi, stăpâne, deoarece japoneza mea nu 
este atât de bună, vă rog să vorbiţi mai rar şi să folosiţi cuvinte 
mai simple, aşa cum şi eu voi folosi cuvinte simple. Vă rog să 
mă iertaţi că vă pricinuiesc atâtea neplăceri. 

— Foarte bine. Da, desigur. Spune-mi, te rog, cum ţi-a 
plăcut Yokose? 

Blackthorne repetă, ţinând pasul cu Toranaga, deşi 
răspunsurile sale erau opintite, iar vocabularul său încă foarte 
limitat, până când Toranaga puse o întrebare ale cărei cuvinte îi 
scăpară în întregime. 

— Dozo? Gomen nasai, Toranaga-sama? spuse el 
cerându-şi iertare. Wakarimasen. Nu înţeleg. 

Toranaga repetă ce spusese în cuvinte mai simple. 
Blackthorne aruncă o privire lui Mariko. 

— Îmi pare rău, Mariko-san. Ce înseamnă “sonkei su beki 
urni"? 

— Dacă poate naviga, Anjin-san. 

— Ah! Domo. 

Blackthorne se întoarse. Toranaga întrebase dacă poate să 
se convingă iute, dacă nava sa era în stare să iasă în larg şi cât 
de mult i-ar fi luat. Răspunse: 

— Da, cu uşurinţă. In jumătate zi, stăpâne. 

Toranaga se gândi o clipă, apoi îi spuse s-o facă a doua zi şi 
să-i transmită rezultatul după amiază, în timpul Orei Caprei. 

— Wakarimasu? 

— Hai. 

— Apoi, îţi vei putea vedea oamenii. 

— Alteță? 

— Vasalii. Am trimis după dumneata ca să-ţi spun că mâine 
ai să-ţi primeşti vasalii. 

— Ah, vă rog să mă iertati, înţeleg. Samurai-vasali. Două 
sute de oameni. 

— Da. Noapte bună, Anjin-san. Ne vedem mâine. 

— Vă rog să mă iertaţi, alteţă. Pot respectuos să vă întreb 


trei lucruri? 

— Care? 

— Mai întâi: cu putinţă văzut echipajul meu acum, vă rog? 
Câştig timp, vă rog. 

Toranaga încuviinţă şi dădu un ordin scurt unuia dintre 
samurai să-l conducă pe Blackthorne. 

— la o gardă de zece oameni cu tine. la-l pe Anjin-san de 
aici şi adu-l înapoi, la castel. 

— Da, stăpâne. 

— Apoi, Anjin-san? 

— Vă rog, putem vorbi singuri? Puțin timp. Vă rog, iertaţi-mi 
obrăznicia. 

Blackthorne încercă să nu lase să i se vadă neliniştea când 
Toranaga o întrebă pe Mariko dspre ce era vorba. Ea răspunse 
cinstit că ştia doar că Anjin-san avea ceva foarte particular de 
spus, dar nu întrebase ce anume. 

— Eşti sigură că e bine să îl rog, Mariko-san? spusese 
Blackthorne în timp ce urcau scările. 

— Oh, da. Dacă aştepţi până termină el, dar să te asiguri că 
ştii exact ce vrei să spui, Anjin-san. El nu mai e atât de răbdător 
ca de obicei. 

Nu-l întrebase ce voia să ceară şi el nu spusese de la sine 
nimic. 

— Foarte bine, Anjin-san, spuse Toranaga. Te rog, aşteaptă 
afară, Mariko-san. 

Ea se înclină şi plecă. 

— Da? 

— Vă rog să mă iertaţi. Aud senior Harima din Nagasaki 
acum duşman. 

Toranaga era uluit pentru că aflase de hotărârea publică a 
lui Harima de a se alătura lui Ishido doar când el însuşi ajunsese 
la Yedo. 

— De unde ai primit informaţia asta? 

— Vă rog? 

Toranaga repetă întrebarea mai rar. 

— Ah! Înţeleg. Auzit de seniorul Harima la Hakone. 
Gyoko-san mi-a spus. Gyoko-san auzit în Mishima. 

— Femeia asta e bine informată. Poate prea bine. 

— Alteță? 

— Nimic. Continuă. Ce-i cu seniorul Harima? 


— Alteță, pot respectuos să spun, corabia mea, mare armă 
împotriva Corabiei Negre, neh? Dacă eu iau Corabia Neagră 
foarte repede, preoţii foarte furie pentru că nu bani lucrare 
creştină aici. Nu bani de asemenea portughezi în alte pământuri. 
Anul trecut nu Corabie Neagră aici, deci nu bani, neh? Dacă 
acum iau Corabie Neagră iute, foarte iute şi la fel anul viitor, toţi 
preoţii au mare teamă. Acesta-i adevărul, Alteță. Cred, preoţii 
trebuie să se plece dacă ameninţaţi. Preoţii aşa pentru 
Toranaga-sama. 

Blackthorne îşi strânse pumnul ca să-şi sublinieze cuvintele. 
Toranaga ascultase atent, privindu-i buzele aşa cum făcea şi el. 

— Înţeleg. Dar care-ar fi scopul, Anjin-san? 

— Alteță? 

Toranaga căzu în acelaşi joc de a folosi cuvinte puţine. 

— Să obţin ce? Să prindem, ce? Să avem ce? 

— Seniorul Onoshi, seniorul Kiyama şi seniorul Harima. 

— Deci vrei să te amesteci în politica noastră, ca şi preoţii. 
Crezi că ştii cum să ne conduci, Anjin-san? 

— Îmi pare rău, vă rog să mă iertaţi, nu înţeleg. 

— Nu contează. 

Toranaga se gândi mult timp, apoi zise: 

— Preoţii spun că nu au putere să poruncească acelor 
daimyo care sunt creştini. 

— Nu adevărat, Alteță, vă rog să mă iertaţi. Banii mare 
putere asupra preoţilor. E adevărul, Alteță. Dacă nu Corabie 
Neagră anul acesta şi la fel anul următor nu Corabie Neagră, 
dezastru. Foarte rău pentru preoţi. Este adevărul, Alteță. Banii 
sunt putere. Vă rog, gândiţi-vă. Dacă "Cer de Purpură" în acelaşi 
timp sau înainte, eu atac Nagasaki. Nagasaki duşman acum, 
neh? Eu iau Corabie Neagră şi atac căile pe mare între Kyushu şi 
Honshu. Poate ameninţare îndeajuns ca să facem duşmanul, 
prieten? 

— Nu, preoţii or să înceteze negoţul. Nu sunt în război cu 
preoţii, sau cu Nagasaki, sau cu altcineva. Mă duc la Osaka. 
N-are să fie nici un "Cer de Purpură". Wakarimasu? 

— Hai. 

Blackthorne nu era tulburat. Ştia că acum, Toranaga 
înţelesese limpede că această tactică posibilă ar fi atras o mare 
parte din forţele Kiyama-Onoshi-Harima, care se aflau toate în 
Kyushu şi Erasmus putea să zădărnicească orice mişcare de 


trupe importantă pe mare, din acea insulă către insula 
principală. 

Ai răbdare, îşi spuse el. Lasă-l pe Toranaga să se 
gândească la asta. Poate o să fie aşa cum a spus Mariko. E o 
bucată bună de timp de aici la Osaka şi cine ştie ce s-ar mai 
putea întâmpla. Pregăteşte-te pentru ce-i mai bine, dar nu-ţi fie 
teamă de ce-i mai rău. 

— Anjin-san, de ce nu spui asta în faţa lui Mariko-sama? Ea 
o să spună preoţilor? Crezi asta? 

— Nu, Alteță. Am vrut doar să vorbim direct. Nu treaba 
femeilor războiul. Una ultimă întrebare, Toranaga-sama. 

Blackthorne se aruncă pe drumul ales. 

— Obicei hatamoto cere favoare câteodată. Vă rog să mă 
iertaţi, Alteță. Pot cu respect să spun dacă acum cu putinţă 
întrebat? 

Evantaiul lui Toranaga se opri. 

— Ce favoare? 

— Ştiu divorţ uşor dacă stăpân spune. Rog Toda soţie. 

Toranaga rămase prostit şi Blackthorne se temu că 
mersese prea departe. 

— Vă rog să mă iertaţi pentru obrăznicie, adăugă. 

Toranaga îşi reveni repede. 

— Mariko-san încuviinţează? 

— Nu, nu, Toranaga-sama. Taină meu. Niciodată spus ei. 
Nimănui. Taină meu numai. Nu spus Toda Mariko-san niciodată. 
Kinjiru, neh? Dar ştiu supărări între soţ, soţie. Divorțul uşor în 
Japonia. Acesta secret al meu numai. Rog senior Toranaga 
numai. Foarte secret. Niciodată Mariko-san. Vă rog să mă iertaţi 
dacă v-am ofensat. 

— Aceasta este o cerere foarte îndrăzeaţă pentru un străin. 
Nemaiauzită. Pentru că eşti hatamoto, datoria mă leagă să ţin 
seama de ea, deşi ţi se întrezice să pomeneşti despre ea, orice 
ar fi, fie ei, fie soţului ei, e limpede? 

— Vă rog? întrebă Blackthorne fără să înţeleagă totul, abia 
în stare de-a gândi. 

— Foarte rea întrebare şi gând, Anjin-san. Înţelegi? 

— Da, Alteță. Îmi pare... 

— Pentru că Anjin-san hatamoto, eu nu supărat. Mă voi 
gândi, înţelegi? 

— Da. Cred că da. Vă rog să-mi iertaţi japoneza proastă. Imi 


pare rău. 

— Să nu vorbeşti cu ea, Anjin-san, despre divorţ. 
Mariko-san, sau Buntaro-san. Kinjiru, wakarimasu? 

— Da, stăpâne. Înţeleg. Doar secret eu, domnia-voastră. 
Secret. Mulţumesc. Vă rog iertaţi-mi grosolănia şi vă mulţumesc 
pentru răbdare. 

Blackthorne se înclină desăvârşit şi ca într-un vis, ieşi. Uşa 
se închise în spatele lui. Pe scări toţi îl priveau întrebători. Ar fi 
vrut să împartă victoria sa cu Mariko, dar îl opri seninătatea ei 
visătoare şi prezenţa gărzilor. 

— lartă-mă că te-am făcut să aştepţi, fu tot ce spuse. 

— A fost plăcerea mea, îi răspunse ea la fel de neatentă. 

Coborâră din nou scările. Apoi, după câteva etaje, ea spuse: 

— Felul dumitale simplu de a vorbi e ciudat, deşi se 
înţelege destul de bine, Anjin-san. 

— M-am pierdut de prea multe ori. Ştiind că eşti aici, m-a 
ajutat nemăsurat. 

— N-am făcut nimic. 

În tăcere, păşiră mai departe, Mariko puţin în spatele lui 
aşa cum era corect după datină. La fiecare cat trecură printr-un 
şir de samurai, apoi dând un colţ al scărilor, poala chimonoului 
ei se prinse între scândurile treptelor şi ea se împiedică. El o 
prinse şi atingerea neaşteptată le făcu plăcere amândoura. 

— Mulţumesc, spuse ea tulburată, în timp ce el o aşeza jos. 

Îşi continuară drumul, mult mai apropiaţi decât fuseseră în 
noaptea dinainte. 

Afară, în curtea luminată de facle, samuraii erau peste tot. 
Încă o dată permisele lor fură verificate şi trecură, însoţiţi de 
purtători de torţe, prin poarta principală a donjonului, de-a 
lungul unei treceri care şerpuia prin labirintul pereţilor înalţi de 
piatră ai întăriturilor către poarta următoare, care ducea la 
primul şanţ şi pod mobil de lemn. Cu toate, erau şapte inele de 
şanţuri în complexul castelului, Unele erau făcute de om, altele 
adaptate din pâraiele şi râurile care se găseau din belşug în 
împrejurimi. În timp ce se îndreptau către poarta principală, 
poarta de sud, Mariko îi spuse că, peste un an, când fortăreaţa 
va fi gata, va putea găzdui o sută de mii de samurai şi douăzeci 
de mii de cai cu toate proviziile trebuincioase pentru un an de 
zile. 

— Atunci va fi cea mai mare din lume, spuse Blackthorne. 


— Acesta a fost planul seniorului Toranaga. 

Vocea ei era gravă. 

— Shigata ga nai, neh? 

În cele din urmă, ajunseră la ultimul pod. 

— Uite, Anjin-san, poţi să vezi, că castelul este inima 
oraşului Yedo, neh? Se află în mijlocul unui păienjeniş de străzi, 
care se desprind din el ca să devină oraşul. Cu zece ani în urmă 
aici era doar un sat mic de pescari. Acum, cine ştie? Trei sute de 
mii? Două? Patru? Seniorul Toranaga nu şi-a numărat încă 
oamenii. Dar sunt toţi aici pentru un singur ţel: să slujească, 
castelul care apără portul şi câmpiile care hrănesc armata. 

— Nimic altceva? întrebă el. 

— Nu. 

N-ai de ce să te îngrijorezi atât, Mariko, şi să arăţi atât de 
solemnă, îşi spuse fericit. Am rezolvat toate astea. Toranaga o 
să-mi împlinească cererea. 

La capătul luminat de torţe al podului Ichi-bashi - Primul 
Pod - care ducea către oraşul propriu-zis, ea se opri. 

— Trebuie să te las acum, Anjin-san. 

— Când pot să te văd? 

— Mâine, la Ora Caprei. Am să te aştept în curtea 
interioară. 

— Nu pot să te văd diseară, dacă mă întorc devreme? 

— Nu, îmi pare rău, te rog să mă ierti. Nu în noaptea asta. 

Apoi, se înclină politicoasă. 

— Konbanwa, Anjin-san. 

Se înclină şi el. Ca un samurai. O urmări cu privirea 
întorcându-se înapoi peste pod, luând cu ea câţiva dintre 
purtătorii de torţe, insectele roind în jurul făcliilor înfipte în 
suporturile lor de pe stâlpi. În curând fu înghițită de mulţime şi 
noapte. 

Atunci, din ce în ce mai nerăbdător, întoarse spatele 
castelului şi porni după călăuza sa. 


CAPITOLUL 48 


— Barbarii stau acolo, Anjin-san. 
Samuraiul făcu un semn înainte. Neliniştit, Blackthorne 


cercetă cu ochii mijiţi întunericul, prin aerul irespirabil şi 
înăbuşitor. 

— Unde? Casa aceea, acolo? 

— Da, aşa-i, îmi pare rău. O vedeţi? 

La o sută de paşi în faţă, dincolo de petecul gol de pământ 
mlăştinos, se zărea o încâlceală de cocioabe şi alei şi deasupra 
lor, se înălța o casă mare, profilată nelămurit pe cerul întunecat. 

Blackthorne privi în jur un timp ca să se orienteze cât de 
cât, apărându-se cu evantaiul de gâzele care-l înconjurau. 
Foarte curând, îndată ce părăsise Primul Pod, se pierduse în 
labirint. 

Drumul lor trecuse prin nenumărate străzi şi alei, mai întâi 
către țărm, ocolind apoi un timp către vest, peste poduri mai 
mari şi mai mici, apoi din nou către nord de-a lungul țărmului 
unui alt pârâu ce se strecura printre casele de la periferie, pe un 
teren jos şi mocirlos. Cu cât te îndepărtai de castel, cu atât 
drumurile erau mai proaste şi locuinţele mai sărace, oamenii 
erau mai umili şi din ce în ce mai puţine licăriri de lumină se 
strecurau printre shoji. Yedo era o îngrămădire haotică de 
locuinţe ce se revărsa către câmpie, care i se părea alcătuită din 
cătunuri separate doar de străzi şi pâraie. 

Aici, la marginea de miazăzi a oraşului, drumul mustea 
puturos. De câtăva vreme duhoarea se întărise simţitor, o 
miasmă de alge marine, fecale şi mâl şi pe deasupra tuturor 
acestora, un miros dulce acrişor, pe care nu-l putea recunoaşte, 
dar care-i părea familiar. 

— Pute ca la Billingsgate pe vreme de reflux, murmură, 
omorând o altă gânganie de noapte care i se aşezase pe obraz. 
Intregul trup îi era lipicios din cauza sudorii. Apoi auzi 
melodia abia bănuită a unui cântec marinăresc, în olandeză, şi 

toată neplăcerea se şterse. 

— Să fie Vinck? 

Uşurat porni grăbit către locul de unde venea zgomotul, cu 
purtătorii de torţe luminându-i grijulii drumul şi urmat de 
samurai. 

Acum, mai aproape, băgă de seamă că construcţia cu un 
singur cat era în parte japoneză, în parte europeană. Era 
ridicată pe stâlpi şi înconjurată de un gard înalt şi şubred de 
bambus, puţin mai într-o parte faţă de celelalte case şi mai nouă 
decât cocioabele care se înghesuiau în apropiere. Nu era nici o 


poartă în gard, doar o gaură. Acoperişul era de trestie, uşa din 
faţă din lemn masiv, pereţii din scânduri grosolane, iar 
ferestrele acoperite cu obloane olandeze. Ici şi colo, prin 
crăpături, străbăteau raze de lumină. Cântecul şi râsetele se 
auzeau mai tare, dar încă nu putea să deosebească vocile. O 
cărare pietruită ducea drept către treptele verandei printr-o 
grădină neîngrijită. Un catarg scurt era legat cu funii de stâlpii 
porţii. Se opri şi se uită la el. Un steag olandez încropit atârna 
legat de el, moale şi fără viaţă, iar pulsul i se iuți la vederea lui. 

Uşa din faţă era dată de perete. O pată de lumină se 
formase pe verandă. Baccus van Nekk se împletici beat către 
capătul acesteia, cu ochii pe jumătate închişi, îşi dădu la o parte 
legătura pentru prohab şi urină într-un jet înalt, arcuit. 

— Ah, murmură într-un geamăt extaziat. Nimic nu-i ca o 
pişare. 

— Aşa să fie? strigă tare Blackthorne în olandeză, de la 
poartă. De ce nu foloseşti o găleată? 

— Eh? Van Nekk clipi miop în întuneric către Blackthorne, 
care stătea cu samuraii în lumina torţelor. 

— lisuseCristoasedincerurisamurai! 

Se scutură cu un geamăt şi se înclină stângaci din mijloc. 

— Gomen nasai samurai-sama? Ichi-bon gomen nasai la 
toate maimuţele-sama. 

Se îndreptă, se strădui să zâmbească cu greu şi murmură 
pe jumătate către el: 

— 'S mai beat decât credeam. Am crezut că ticăloşii ăia 
blestemaţi vorbeau olandeză. Gomen nasai, neh? strigă iarăşi 
tare, îndreptându-se clătinat către spatele casei, scărpinându-se 
şi trăgând de legătura pentru prohab. 

— Hei, Baccus, altceva mai bun decât să-ţi împuţi propriul 
culcuş nu ştii? 

— Cum? 

Van Nekk se răsuci brusc şi se holbă orb în lumina torţelor, 
încercând cu disperare să vadă limpede. 

— Pilotule? icni el. Tu eşti, pilotule? Afurisiţi de ochi! Nu pot 
să văd. Pilotule, pentru numele lui Dumnezeu, tu eşti? 

Blackthorne râse. Vechiul său prieten părea atât de gol şi 
tâmp aşa cum stătea acolo, cu penisul atârnând afară din 
pantaloni. 

— Da, eu sunt. 


Apoi, către samuraii care priveau cu dispreţ abia ascuns: 

— Matte curasai. Aşteptaţi-mă, vă rog. 

— Hai, Anjin-san. 

Blackthorne înaintă şi acum, în pata de lumină, putu să 
vadă gunoiul împrăştiat peste tot în grădină. Dezgustat, se 
descălţă de sandale şi urcă pe trepte. 

— Salut, Baccus, eşti mai gras de când am plecat din 
Rotterdam, neh? 

Îl bătu călduros pe umeri. 

— lisuse Cristoase! Dumnezeule! Eşti chiar tu? Sfinte lisuse! 

— Da, sigur că sunt eu. 

— Te credeam mort de mult. 

Van Nekk întinse mâna şi-l atinse pe Blackthorne ca să se 
convingă că nu visa. 

— lisuse, rugile mele a fost ascultate. Pilotule, ce ţi s-a 
întâmplat? De unde vii? E un miracol. Tu eşti cu-adevărat? 

— Da. Acum, te rog, pune-ţi legătura la locul ei şi hai să 
intrăm, îi spuse Blackthorne, conştient de samuraii lui. 

— Cum? Oh, iartă-mă, eu... 

Grăbit, van Nekk se supuse şi lacrimile începură să-i curgă 
pe obraji. 

— Oh, lisuse, pilotule. Am crezut că dracii din gin îşi băteau 
din nou joc de mine. Haide, dar lasă-mă pe mine să te anunţ, 
da? 

Porni înainte către intrare, clătinându-se puţin, mare parte 
din beţie risipindu-se din cauza bucuriei. Blackthorne îl urmă. 
Van Nekk îi deschise uşa, apoi strigă peste lălăiala celorlalți: 

— Băieți, ia uitaţi ce ne-a adus Moş Crăciun! 

Trânti uşa după el ca să mărească efectul. 

Se lăsă brusc tăcere. 

Ochilor lui Blackthorne le trebui ceva timp ca să se 
obişnuiască cu lumina. Aerul puturos aproape îl sufoca. Îi văzu 
pe toţi cu gurile căscate la el ca şi cum ar fi fost un duh. Apoi 
vraja se risipi şi începură strigăte de bun venit şi bucurie şi toată 
lumea trăgea de el şi-l înghiontea, vorbind toţi odată. 

— Pilotule, de unde vii? 

— la o înghiţitură... 

— Cristoase! E cu putinţă? 

— Lua-m-ar naiba! E grozav să te vedem! 

— Te credeam mort. 


— Nu, noi suntem bine. Aproape toţi. 

— Dă-te la o parte de pe scaun, târfă, pilotul-sama trebuie 
să stea în cel mai al dacului scaun! 

— Hei! Grog, neh? Mai repede, afurisitelor. Mai repede! 

— Afurisiţi de ochi! Daţi-vă la o parte. Vreau să-i strâng 
mâna... 

În cele din urmă, Vinck răcni: 

— Pe rând, băieţi, câte unul! Lăsaţi-l să-şi tragă sufletul! 
Daţi-i un scaun şi de băut, pentru Dumnezeu! Da, şi eu am 
crezut că-i samurai. 

Cineva împinse un pocal de lemn în mâinile lui Blackthorne. 
Se aşeză pe scaunul şubred şi toţi îşi ridicară cănile şi valul de 
întrebări se porni din nou. 

Blackthorne privi în jur. Încăperea era mobilată cu bănci, 
câteva scaune grosolane şi mese şi prost luminată de lumânări 
şi lămpi cu ulei. Un uriaş butoi cu saké era aşezat pe podeaua 
murdară. Una dintre mese era acoperită cu farfurii murdare şi o 
halcă de carne pe jumătate friptă, năpădită de muşte. 

Şase femei şleampete, îngenuncheate umil, se înclinau 
către el înşirate pe lângă unul dintre pereţi. 

Oamenii lui, toţi strălucind de bucurie, îl aşteptau să 
înceapă: Sonk bucătarul, Johann Vinck, ajutorul nostromului şi 
tunar şef, Salamon mutul, Croocq musul, Ginsel velarul, Baccus 
van Nekk, starostele negustorilor şi trezorier şi în cele din urmă, 
Jan Roper, celălalt negustor, care stătea deoparte, ca 
întotdeauna, cu acelaşi zâmbet amar pe faţa lui subţire, 
smeadă. 

— Unde-i Căpitanul General? întrebă Blackthorne. 

— Mort, pilotule. A murit, îi răspunseră şase voci, încercând 
să se acopere una pe cealaltă, învălmăşindu-se în povestire, 
până când Blackthorne ridică în sus o mână. 

— Baccus, ce-a păţit căpitanul? 

— A murit, pilotule. N-a mai ieşit din groapă. Îţi aminteşti că 
era bolnav. Eh? După ce te-au luat... Ei bine, în noaptea aia l-am 
auzit înecându-se în întuneric. Nu-i aşa, băieţi? 

Un cor de "da'-uri şi van Nekk adăugă: 

— Stăteam lângă el, pilotule. incerca să ajungă la apă, dar 
nu mai era şi se îneca şi gemea. Nu sunt prea sigur de timp. 
Eram toţi înspăimântați de moarte, dar până la urmă s-a sufocat 
şi apoi, ei bine, şi-a dat duhul. A fost rău, pilotule. 


Jan Roper adăugă: 

— A fost groaznic, da, dar a fost pedeapsa lui Dumnezeu. 

Blackthorne privi de la unul la celălalt. 

— L-a lovit cineva ca să-l facă să tacă? 

— Nu, nu. Oh, nu, îi răspunse van Nekk. A hărâit doar. A 
fost lăsat în groapă cu celălalt, cu japul. iți aminteşti? Ala 
de-a-ncercat să se înece în găleata în care ne uşuram? După 
asta seniorul Omi i-a pus să-i scoată trupul lui Spillbergen afară 
şi l-au ars. Amărâtul ălălalt a rămas acolo. Seniorul Omi i-a dat 
doar un cuţit şi şi-a tăiat singur blestemata de burtă şi ei au 
umplut groapa. |ţi aminteşti de el, pilotule? 

— Da. Şi ce-i cu Maetsukker? 

— Mai bine spune-i tu asta, Vinck. 

— Micuţul Faţă-de-şobolan a putrezit, pilotule, începu Vinck 
şi ceilalţi se porniră să strige amănunte şi să spună povestea, 
până când Vinck mugi: 

— Baccus m-a rugat pe mine, pentru Dumnezeu! O să vă 
vie la toţi rândul! 

Vocile se domoliră, iar Sonk spuse binevoitor: 

— Spune tu, Johann. 

— Pilotule, braţul lui a început să putrezească. S-a ales c-o 
tăietură într-o încăierare. Îţi aminteşti încăierarea, când ai 
leşinat? lisuse Cristoase, pare că a trecut atâta timp! Oricum, 
braţul i s-a obrintit. l-am luat sânge a doua zi şi încă o dată în 
ziua de după asta, apoi a început să se înnegrească. l-am zis 
c-ar fi mai bine să i-l ard, sau toată mâna o să trebuiască tăiată. 
l-am zis de nu ştiu câte ori. Toţi i-am spus, da' el n-a vrut. In a 
cincea zi rana a început să pută. L-am ţinut şi eu i-am tăiat cea 
mai mare parte a putreziciunii, dar n-a fost de nici un folos. 
Ştiam că n-o să ajute, dar unii dintre noi au zis că merită 
încercat. Ticălosul ăla de-doctor galben a venit de câteva ori, da' 
nici el n-a putut face nimic. Faţă-de-şobolan a mai ţinut-o o zi 
sau două, dar putreziciunea intrase prea adânc şi a aiurat o 
grămadă. A trebuit să-l legăm, către sfârşit. 

— Aşa-i pilotule, spuse Sonk, scărpinându-se mulţumit. A 
trebuit să-l legăm. 

— Ce s-a întâmplat cu trupul lui? întrebă Blackthorne. 

— L-au dus pe deal şi l-au ars şi pe el. Am vrut să-i facem şi 
lui şi Căpitanului General o îngropăciune creştină, cum se cade, 
dar nu ne-au lăsat, le-au dat foc. 


Se lăsă tăcerea. 

— Nu te-ai atins de băutură, pilotule. 

Blackthorne o ridică la gură şi gustă. Cana era murdară şi îi 
veni să icnească. Alcoolul brut îi arse gâtlejul. Mirosul trupurilor 
nespălate şi râncede, al hainelor soioase, aproape îl dobora. 

— Cum e grogul, pilotule? îl întrebă van Nekk. 

— Grozav, grozav... 

— Spune-i despre el, Baccus, hai, zi-i! 

— Hei, am făcut un cazan, pilotule. 

Van Nekk era foarte mânaru şi ceilalţi se împieptoşau şi ei. 

— İl facem acum cu butoiul. Orez şi fructe şi apă şi-l lăsăm 
să fermenteze. Aşteptăm o săptămână, sau cam pe-acolo şi 
după aia, cu ajutorul unei mici vrăji... Bărbatul rotofei râse şi se 
scărpină fericit. Sigur c-ar fi mai bine să-l ţinem un an, sau mai 
mult, să se înmoaie, da'l bem mai repede decât... cuvintele i se 
pierdură. Nu-ţi place? 

— Oh, iartă-mă, e grozav. E straşnic. 

Blackthorne văzu păduchi în părul rar al lui van Nekk. Jan 
Roper spuse provocator: 

— Şi tu, pilotule? Arăţi tare grozav, nu? Ce-i cu tine? 

Un alt val de întrebări, care se domoli când Vinck strigă: 

— Lăsaţi-l să răsufle! 

Apoi bărbatul cu chipul tăbăcit izbucni fericit: 

— lisuse! Când te-am văzut stând în uşă, am crezut că-i 
una din maimute, pe cinstea mea! 

Un alt cor de încuviinţări şi van Nekk îi întrerupse: 

— Aşa e. Afurisite chimonouri! Arăţi ca o femeie, pilotule - 
sau unul dintre jumătăţile astea de bărbaţi. Perverşi afurisiţi! 
Sodomiţi afurisiţi! Eh, o mulţime de japi sunt sodomiţi, pe 
Dumnezeul meu! Unu' umbla după Croocq... 

Urmară multe strigăte şi glume obscene, apoi Van Nekk 
continuă: 

— Poate vrei haine ca lumea. Pilotule, ascultă, ţi le-am adus 
aici. Am venit la Yedo cu Erasmus. Au remorcat-o pân' aci şi ni 
s-a îngăduit să ne-aducem hainele la țărm, cu noi. Nimic 
altceva. Ne-au lăsat s-o facem, să le păstrăm pentru tine. Ti-am 
adus un sac. Toate hainele tale de marinar. Sonk, adu-le 
încoace, da? 

— Sigur c-o să le aduc, da' mai încolo, nu, Baccus? Nu 
vreau să-mi scape ceva. 


— E-n regulă. 

Zâmbetul subțire al lui Jan Roper era batjocoritor. 

— Săbii şi chimonou. Ca un păgân adevărat. Poate că acum 
trăieşti ca păgânii, nu, pilotule? 

— Hainele sunt răcoroase. Sunt mai bune decât ale noastre, 
răspunse nesigur Blackthorne. Am uitat că sunt îmbrăcat altfel. 
S-au întâmplat atâtea... Astea sunt tot ceea ce am, aşa că m-am 
obişnuit să le port. Nu prea m-am gândit la ele. Sunt cu 
siguranță mai comode. 

— Săbiile alea sunt adevărate? 

— Da. De ce? 

— Nouă nu ni se îngăduie să purtăm arme. Orice fel de 
arme! pufni batjocoritor Jan Roper. De ce te lasă să porți, ca 
orice samurai păgân? 

Blackthorne râse scurt. 

— Nu te-ai schimbat Jan Roper, nu-i aşa? Tot 
sfântul-sfinţilor? Hei, toate la vremea lor, şi despre săbiile mele, 
dar mai întâi cea mai bună dintre veşti. Ascultaţi, cam într-o 
lună o să fim din nou în largul mării. 

— Doamne Iisuse! Nu minţi, pilotule? spuse Vinck. 

— Nu, chiar aşa. 

Urmă o avalanşă de strigăte vesele şi un alt val de întrebări 
şi răspunsuri. 

— Ţi-am spus c-o să plecăm. 

— Ţi-am spus că Dumnezeu o să aibă grijă de noi. Lăsaţi-l 
să vorbească! 

— Lăsaţi-l pe pilot să vorbească. 

În cele din urmă Blackthorne îşi ridică mâna. Făcu un semn 
către femei, care încă stăteau îngenuncheate fără să se mişte, şi 
mai umile acum, sub privirea lui. 

— Cine-s astea? 

Sonk râse. 

— Astea-s pipiţele noastre, pilotule. Târfele noastre. Și 
ieftine, lisuse Cristoase! Abia ne costă o para pe săptămână. 
Avem o casă întreagă d-astea peste drum şi-s o grămadă altele 
în sat. 

— Se mişcă ca iepuroaicele, se amestecă Croocg, iar Sonk 
spuse; 

— Aşa-i, pilotule. Sigur că-s îndesate şi crăcănate, da' au 
multă vlagă şi n-au sifilis. Vrei una, pilotule? Avem paturile 


noastre, fiecare, nu ca maimuţele. Avem fiecare patul şi camera 
noastră. 

— Incearc-o pe Mary Bucă-mare, pilotule. Ea-i bună de tine, 
spuse Croocq. 

Vocea lui Jan Roper se ridică deasupra tuturor. 

— Pilotul n-are nevoie de nici una din târfele noastre. O are 
pe-a lui. Aşa-i, pilotule? 

Feţele lor se luminară. 

— E-adevărat, pilotule? Ai femei? Hai, spune-ne! Maimuţele 
astea-s cele mai starşnice dintre toate, neh? Spune-ne despre 
pipiţele tale, pilotule! 

Sonk se scărpină de păduchi. 

— Sunt multe de povestit, spuse Blackthorne, dar ar trebui 
să rămână între noi. Cu cât mai puţine urechi, cu atât mai bine, 
neh? Trimiteţi femeile de-aici, după aia putem vorbi liniştiţi. 

Vinck le făcu semn cu degetul. 

— Spălaţi putina! Hai! 

Femeile se înclinară, murmurară mulţumiri şi scuze şi 
dispărură închizând uşa fără zgomot. 

— Mai întâi, despre corabie. E de necrezut. Aş vrea să vă 
mulţumesc şi să vă felicit - pentru toată munca. Când o să ne 
întoarcem acasă, o să stăruiesc să primiţi de trei ori mai mult 
din toată prada, pentru toată munca - şi-o să mai fie şi ceva în 
plus. 

Işi văzu oamenii uitându-se unul la celălalt, stânjeniţi. 

— Ce s-a întâmplat? 

Van Nekk spuse încurcat: 

— N-am fost noi, pilotule. Au fost oamenii regelui Toranaga. 
Ei au făcut-o. Vinck le-a arătat cum, da' noi n-am făcut nimica. 

— Ce? 

— Nouă nu ni s-a îngăduit să ne întoarcem pe bord. De 
atunci, de prima dată. Nici unul dintre noi n-a fost la bord, în 
afară de Vinck şi el se duce o dată la zece zile, sau cam aşa. Noi 
n-am făcut nimic. 

— El singur, spuse Sonk, Johann le-a arătat. 

— Dar cum vorbeşti cu ei, Johann? 

— Unul dintre samurai vorbeşte portugheza şi vorbim aşa. 
Destul să ne înţelegem unul pe ăl'lalt. Pe samuraiul ăsta îl 
cheamă Sato-sama, a fost pus mai-mare peste toţi când am 
venit aci. A întrebat care dintre noi erau ofiţeri, sau marinari 


şi-am spus c-ar fi Ginsel, da' el e tunar mai mult, eu şi Sonk... 

— Care-i cel mai prost bucătar, care... 

— Inchide-ţi afurisita de gură, Croocq! 

— La naiba! Tu nu eşti în stare să găteşti pe uscat, da' pe 
apă! Pentru Dumnezeu! 

— Vă rog, tăceţi voi doi, spuse Blackthorne. Dă-i drumul 
Johann. 

Vinck continuă. 

— Sato-sama m-a întrebat ce nu era în regulă cu corabia şi 
i-am spus că trebuie să fie carenată şi raşchetată şi reparată 
peste tot. Ei bine, i-am spus tot ce ştiam şi ei s-au pus pe 
treabă. Au carenat-o straşnic şi i-au curăţat calele, le-au frecat 
de parcă ar fi palatul unui prinţ! Cel puţin, samuraii porunceau şi 
alte maimuțe munceau ca diavolii, sute din amărâţii ăştia. La 
naiba, pilotule! N-ai văzut muncitori ca ăştia! 

— Asta aşa-i, spuse Sonk. Ca diavolii! 

— Am făcut tot ce-am putut mai bine pentru ziua când... 
lisuse, pilotule! Chiar crezi că am putea pleca? 

— Da. Dacă avem răbdare şi dacă... 

— Dacă vrea Domnul, pilotule. Numai atunci. 

— Da, poate c-ai dreptate, îi răspunse Blackthorne, 
gândindu-se: "Ce dacă Roper eun fanatic? Am nevoie de el, de 
toţi. Şi de ajutorul lui Dumnezeu." Da, avem nevoie de ajutorul 
lui Dumnezeu, spuse şi se întoarse către Vinck. Cum e chila? 

— Curată şi zdravănă, pilotule. Au făcut-o mai bine decât 
am crezut că-i cu putinţă. Ticăloşii ăştia sunt la fel de deştepţi 
ca orice tâmplar, marangoz şi meşter de funii din Olanda. 
Arborada e perfectă - totul. 

— Velele? 

— Au făcut un rând din mătase, tare ca cânepa, cu altul de 
rezervă. Le-au dat pe ale noastre jos şi le-au copiat la fel, 
pilotule. Tunurile sunt cât de bune se poate. Toate înapoi la bord 
şi e pulbere şi ghiulele din belşug. E gata să iasă în larg la flux 
noaptea asta, dacă-i nevoie. Sigur că n-a ieşit în larg, aşa că nu 
ştim cum e cu velele până când nu nimerim într-o furtună, dar 
îmi pun gâtul că încheieturile ei sunt la fel de strânse ca atunci 
când a fost lăsată prima dată la apă, în Zuider Zee, ba mai ceva, 
fin'că lemnul e acu' mai vechi, slavă Domnului! 

Vinck se opri să-şi tragă sufletul. 

— Când plecăm? 


— Într-o lună. 

Îşi făcură semne unii altora, strălucind de bucurie şi 
închinară zgomotos în cinstea corabiei şi a pilotului. 

— Şi cum e cu corăbiile duşmane? E vreuna prin preajmă? 
Şi prada, pilotule? întrebă Ginsel. 

— Din belşug. Mai mult decât aţi visat. Suntem toţi bogaţi. 

O altă izbucnire de veselie. 

— Era timpul. 

— Bogati, ei? O să-mi cumpăr un castel. 

— Sfinte Dumnezeule Atotputernic! Când o să ajung 
acasă... 

— Bogaţi! Ura pentru pilot! 

— Papistaşi de ucis din belşug? Bun, şopti Jan Roper. Foarte 
bine. 

— Care-i planul, pilotule? întrebă van Nekk şi toţi tăcură. 

— Am să ajung la asta într-o clipă. Vă păzeşte cineva? 
Puteţi să vă mişcaţi prin jur după voia voastră, când vreţi? Cât 
de des? 

Vinck spuse iute: 

— Putem să ne mişcăm oriunde în sat, poate cale deo 
juma' de leghe împrejur, dar nu ni se îngăduie să intrăm în 
Yedo... 

— Şi nu dincolo de pod, îl întrerupse vesel Sonk. Spune 
despre pod, Johann. 

— Oh, pentru numele lui Dumnezeu! Ajungeam şi la pod, 
Sonk. Pentru Dumnezeu! Nu mă mai întrerupe într-una. Pilotule, 
e un pod la aproape o juma' de milă către sud-vest. Sunt o 
mulţime de semne pe el. Pân' acolo ni se îngăduie să mergem. 
N-avem voie să trecem de asta. "Kinjiru", zău, aşa spune 
samuraiul. Înţelegi Kinjiru, pilotule? 

Blackthorne dădu din cap şi nu spuse nimic. 

— În afară de asta putem să mergem pe oriunde vrem, da' 
numai până la bariere. Sunt bariere peste tot, cam la o juma' de 
leghe depărtare. Doamne Dumnezeule, poţi să crezi că curând 
ajungem acasă? 

— Spune-i despre felcer, ei, şi despre... 

— Samuraii trimit un felcer din când în când, pilotule, şi 
trebuie să ne scoatem hainele şi el se uită la noi. Da, îţi vine să 
borăşti când se uită ticăloasa aia de maimuţă păgână la tine, 
aşa gol. În afară de asta, pilotule, nu ne deranjează cu nimica, 


doar că... 

— Hei, nu uita că felceru' ne dă nişte împuţite de ierburi 
pisate de “cea”, pe care trebuie să le muiem în apă fierbinte, da' 
noi le-aruncăm. Când suntem bolnavi, bătrânul Johann ne lasă 
sânge şi ne facem bine. 

— Da, spuse Sonk, aruncăm "cea'-iul. 

— In afară de asta, doar că... 

— Mare noroc avem aici, pilotule, nu ca prima dată. 

— Aşa e. La-nceput... 

— Spune-i despre inspecţie, Baccus! 

— Ajungeam la asta. Ai răbdare. Pentru Dumnezeu, lăsaţi 
omu-n pace! Cum pot să-i spun ceva, dacă voi toţi flencăniţi? 
Daţi-mi de băut, spuse van Nekk, însetat şi continuă. La Fiecare 
zece zile, câţiva samurai vin aci şi noi ne înşirăm afară şi ei ne 
numără. După asta ne dă saci cu orez şi mărunţiş de aramă. E 
de ajuns pentru tot, pilotule. Schimbăm orezul pentru carne şi 
alte alea, fructe, sau orice ne trebuie. Sunt din belşug de toate 
şi femeile fac tot ce vrem. La început, noi... 

— Da' n-a fost aşa la început. Spune-i despre asta, Baccus! 

Van Nekk se aşeză pe podea. 

— Doamne, dă-mi putere! 

— Te simţi rău, bătrâne? întrebă binevoitor Sonk. Mai bine 
nu mai bea, c-or să te-apucc iar dracii. Îl apucă dracii, pilotule, o 
dată pe săptămână. Pe toţi ne-apucă. 

— Ai de gând să-ţi ţii gura cât timp îi povestesc pilotului? 

— Cine, eu? Eu n-am spus nimic. Eu nu te-mpiedic. Poftim, 
ia de bea! 

— Mulţumesc, Sonk. Ei bine, pilotule, la început ne-au pus 
într-o casă către vestul oraşului. 

— Cam prin preajma ogoarelor. 

— La dracu'! Atunci spune tu, Johann. 

— E-n regulă. lisuse, pilotule! A fost cumplit. Nici haleală, 
nici băutură şi casele astea afurisite de hârtie! E ca şi cum ai trăi 
în câmp. Nu poate omul să se uşureze, sau să se scarpine în 
nas, nu poa' să facă nimica fără ca cineva să nu se uite la el. Da, 
şi la cel mai mic zgomot, veneau vecinii grămadă pe noi, cu 
samuraii în frunte, şi cine-i vrea pe ticăloşii ăştia prin jur? Işi 
scuturau afurisitele de săbii, strigând şi urlând, spunându-ne să 
facem linişte. Ei bine, într-o noapte cineva a răsturnat o 
lumânare şi maimuţele s-au năpustit toate peste noi ca ieşite 


din minţi! lisuse Cristoase! Să le fi auzit! Au dat năvală cu găleți 
de apă, blestemând ca nebunii, urlând şi făcând plecăciuni şi 
blestemând... N-a luat foc decât un amărât de perete, da' sute 
din ei fojgăiau prin toată casa, ca gândacii. Ticăloșii! Dacă-ai fi... 

— Treci peste asta! 

— Vrei să spui tu? 

— Hai Johann, continuă, nu-i da atenţie. E doar un bucătar 
scârbos. 

— Ce? 

— Oh, taci din gură, pentru Dumnezeu! 

Van Nekk reîncepu să povestească grăbit: 

— A doua zi, pilotule, ne-au scos de-acolo şi ne-au dus 
într-o altă casă de pe chei. Acolo era la fel de rău. Şi după aia, 
câteva săptămâni mai încolo, Johann a dat peste locu' ăsta. El 
era singurul dintre noi căruia i se îngăduia să iasă, din cauza 
corabiei, pe vremea aia. Il luau în fiecare zi şi-l aduceau înapoi la 
asfinţit. leşise să pescuiască - suntem numa' la câteva sute de 
iarzi în susul râului... Mai bine spune-i tu, Johann. 

Blackthorne simţi o înţepătură pe piciorul gol şi se frecă 
fără s-o bage în seamă. Mâncărimea crescu. Văzu umflătura 
roşcată a unei muşcături de purece. Vinck continuă mândru: 

— E-aşa cum a zis Baccus, pilotule. L-am întrebat pe 
Sato-sama dacă putem să ne mutăm aci şi-a zis da, de ce nu? 
De obicei mă lăsau să pescuiesc dintr-una din bărcuţele lor mici, 
ca să-mi treacă vremea. Nasul meu m-a adus aici, pilotule. 
Bătrânul meu nas spunea: sânge! 

Blackthorne spuse: 

— Un abator! Un abator şi-o tăbăcărie! Asta-i... 

E| se opri şi se albi. 

— Ce s-a întâmplat? Ce e? 

— Asta este un sat eta. lisuse Cristoase! Oamenii ăştia sunt 
eta. 

— Ce-i rău cu etii? întrebă van Neklc. Sigur că sunt eti. 

Blackthorne alungă ţânţarii care roiau prin aer, simțind că-l 
trec fiorii. 

— Afurisite de gângănii! O adevărată blestemăţie, nu-i aşa? 
Aici e o tăbăcărie, nu-i aşa? 

— Da, câţeva străzi mai sus. De ce? 

— Nimic. Nu recunoşteam mirosul, asta-i tot. 

— Ce-i cu eții? 


— Nu mi-am dat seama, prostul de mine. Dacă aş fi văzut 
pe vreunul dintre bărbaţi, aş fi ştiut după tunsoarea lor scurtă. 
Cu femeile nu ştii niciodată. lartă-mă. Continuă cu povestea, 
Vinck. 

— Ei, şi atunci au spus... 

Jan Roper îl întrerupse: 

— Stai o clipă, Vinck. Ce e rău pilotule? Ce-i cu eții? 

— Doar că japonezii cred că ei sunt diferiţi. Ei sunt călăii, 
lucrează pieile şi se ocupă de cadavre. 

Le simţi privirile, îndeosebi pe a lui Jan Roper. 

— Eta lucrează pieile, spuse, încercând să pară nepăsător şi 
omoară toţi caii bătrâni şi boii şi se ocupă de cadavre. 

— Da' ce-i rău cu asta, pilotule? Tu ai îngropat cu zecile şi 
i-ai pus în giulgiuri, i-ai spălat. Toţi am făcut asta, eh? Ne tăiem 
carnea noastră, ca întotdeauna. Ginsel aici a fost călău. Ce-i rău 
cu toate astea? 

— Nimic, spuse Blackthorne, ştiind că era adevărat, totuşi 
simțindu-se neplăcut. 

Vinck pufni: 

— Eţii sunt cei mai buni păgâni pe care i-am văzut aici. Sunt 
mai mult ca noi decât ticăloşii ăilalţi. Suntem afurisit de norocoşi 
să fim aici, pilotule. Carnea proaspătă nu-i o problemă, sau seul. 
Nu ne fac nici un fel de necaz. 

— Aşa-i. Dacă ai fi trăit cu eți;;, pilotule... lisuse Cristoase, 
pilotul a trebuit să trăiască cu ticăloşii âilalţi toată vremea! 
N-are cum să ştie! Ce-ar fi să i-o aducem pe Mary Bucă-mare, 
Sonk? 

— Sau pe Tremurici? 

— La naiba! Nu pe ea! Nu pe târfa aia bătrână! Pilotul o să 
vrea ceva deosebit. Hai s-o întrebăm pe mama-san... 

— Mă prind că i-e poftă de haleală adevărată! Hei, Sonk, 
taie-i o bucată de carne. 

— Mai ia nişte grog... 

— De trei ori ura pentru pilot! 

În veselia zgomotoasă, van Nekk îl bătu pe Blackthorne pe 
umeri. 

— Eşti acasă, bătrâne prieten. Acum te-ai întors, rugăciunile 
noastre au fost ascultate şi totul e bine în lume. Eşti acasă, 
prietene. Ascultă, ia patul meu. Zău... 


KKK 


Vesel, Blackthorne făcu semn cu mâna pentru ultima oară. 
De dincolo de micul pod se auzi un strigăt de răspuns, apoi se 
întoarse şi bucuria lui forţată se spulberă şi dădu colţul 
înconjurat de garda de zece samurai. 

Pe drumul de întoarcere către castel, se simţea tare 
tulburat. Nimic nu era în neregulă cu eta şi totul era în neregulă 
cu ei. Asta e echipajul meu, oamenii mei, iar ăştilalţi sunt păgâni 
şi străini şi duşmani... 

Străzile, aleile şi podurile trecură ca în vis. Apoi băgă de 
seamă că mâna sa era înăuntrul chimonoului şi se scărpina şi se 
opri brusc locului. 

— Blestemate şi împuţite... 

Îşi desfăcu brâul şi îşi smulse chimonoul leoarcă de sudoare 
şi, ca şi cum ar fi fost spurcat, îl aruncă într-o groapă. 

— Dozo, nan desu ka, Anjin-san? întrebă unul dintre 
samurai. 

— Nani mo! Nimic, pentru Dumnezeu! 

Blacklhorne porni mai departe ţinându-şi săbiile în mână. 

— Ah, eta! Wakarimasu! Gomen nasai! 

Samuraii pălăvrăgiră între ei, dar el nu-i băgă în seamă. 

Aşa-i mai bine, se gândi uşurat, fără să bage de seamă că 
era aproape gol, ci doar că pielea nu-l mai mânca acum, că 
scăpase de chimonoul plin de purici. 

lisuse Cristoase! Ce-aş face o baie chiar acum! 

Istorisise echipajului întâmplările prin care trecuse, dar nu 
că era samurai şi hatamoto, sau că era unul dintre protejaţii lui 
Toranaga, sau despre Mariko. şi nu le spusese căaveau să 
debarce în forţă la Nagasaki şi să ia Corabia Neagră cu asalt, 
sau că el va fi în fruntea samurailor. O sa vină mai târziu şi 
restul, îşi spuse obosit. 

Aş fi putut oare să le spun despre Mariko-san? 

Sandalele de lemn tropăiau pe scândurile Primului Pod. 
Samuraii de santinelă, de asemeni pe jumătate goi, dormitau. 
Când îl zăriră, se înclinară politicoşi cât timp trecu pe lângă ei, 
privindu-l atenţi, pentru că acesta era nemaivăzutul barbar, care 
era uluitor de bine-văzut de seniorul Toranaga şi căruia 
Toranaga îi acordase, să nu-ți vină să crezi, nemaiîntâlnita-până- 
-atunci-pentru-un-barbar cinste, de a fi hatamoto şi samurai. 


La poarta cea mare, de sud, a castelului, aştepta o altă 
călăuză. Fu însoţit la încăperile sale din întăriturile interioare. | 
se dăduse o cameră într-una dintre casele de oaspeţi întărite, 
dar plăcute, dar el refuză politicos să se întoarcă acolo, atunci. 

— Mai întâi baie, vă rog, spuse samuraiului. 

— Ah, înţeleg. Asta este foarte chibzuit din partea voastră. 
Casa de baie este într-acolo, Anjin-san. Da, e o noapte fierbinte, 
neh? Şi am auzit c-aţi fost jos, la "cei murdari". Ceilalţi oaspeţi ai 
casei vor aprecia grija voastră. Vă mulţumesc în numele lor. 

Blackthorne nu înţelese toate cuvintele, dar prinse înţelesul 
"cei murdari". Acum e vorba de oamenii mei şi de mine - noi, nu 
ei, sărmanii. 

— Bună seara, Anjin-san, spuse mai-marele băieşilor. 

Era un bărbat între două vârste, voinic, cu un pântec uriaş 
şi cu muşchi enormi. O slujnică abia îl trezise ca să-l anunţe că 
sosea un client întârziat. Bătu din palme. Slujnicele de la baie 
sosiră. Blackthorne le urmă înăuntru şi ele îl curăţară şi îl 
săpuniră, iar el le ceru s-o mai facă încă odată. După aceea 
trecu în cadă, intră în apa fierbinte, luptându-se un timp cu 
căldura, apoi se lăsă în îmbrăţişarea ei adormitoare. 

La vremea potrivită, mâini puternice îl ajutară să iasă şi îi 
masară pielea cu uleiuri aromate şi-i deznodară muşchii şi gâtul, 
apoi îl duseră în camera de odihnă şi-i dădură un chimonou 
proaspăt spălat. Cu un oftat adânc de plăcere se lăsă pe spate. 

— Dozo gomen nasai? Cha, Anjin-san? 

— Hai, domo. 

Ceaiul sosi. li spuse slujnicei că va rămâne acolo în noaptea 
aceea şi nu se va mai osteni să se întoarcă în încăperile sale, 
apoi rămas singur îşi sorbi ceaiul în linişte, simțindu-se purificat; 
",.. ierburi împuţite de cea... " se gândi dezgustat. 

— Ai răbdare. Nu-ţi lăsa armonia tulburată, spuse cu glas 
tare. Sunt nişte sărmani nerozi ignoranţi, care habar n-au de 
mai bine. Ai fost la fel cândva. Nu-ţi face griji. Acum poţi să le 
arăţi, neh? Poţi să-i înveţi. 

Şi-i scoase din minte şi se întinse după dicţionar. Dar în 
noaptea aceea, pentru prima dată de când primise cartea, o 
puse grijuliu de-o parte şi suflă în lumânare. Sunt prea obosit, îşi 
spuse. 

Dar nu prea obosit ca să răspund la o întrebare simplă. 
Sunt oare într-adevăr nişte nerozi ignoranţi, sau tu te prosteşti 


singur? 

O să răspund la asta mai târziu, când o să-i vină vremea. 
Acum răspunsul nu are importanţă. Acum ştiu doar că nu-i vreau 
prin preajma mea. 

Se întoarse pe-o parte şi puse problema într-un 
compartiment al ei şi adormi. 

Se trezi reîmprospătat. Un chimonou curat şi o pânză de 
pus în jurul şoldurilor şi tabi se aflau aşezate lângă el. Tecile 
săbiilor sale fuseseră lustruite. Se îmbrăcă iute. Afară îl aşteptau 
samuraii. Se ridicară în picioare şi se înclinară. 

— Suntem straja voastră astăzi, Anjin-san. 

— Mulţumesc. Mergem corabie acum? 

— Da. Acesta e permisul. 

— Mulţumesc. Bine. Poţi să-mi spui numele, te rog? 

— Musashi Mitsutoki. 

— Multumesc, Mushashi-san. Mergem acum? 

Coborâră către docuri. Erasmus era ancorat bine, la trei 
stânjeni deasupra unui fund nisipos. Calele erau minunate. Se 
scufundă pe sub corabie şi înotă pe sub chilă. Erau doar câteva 
urme de alge şi doar câteva scoici. Pana cârmei era zdravănă. In 
magazii, care erau uscate şi sclipeau de curăţenie, găsi o 
cremene şi aprinse cu o scânteie o mică grămăjoară de pulbere. 
Luă foc imediat, aşa cum trebuia. 

La proră, lângă catarg, căută crăpături. Nici acolo şi nici pe 
grijele, sau pe vergile pe care le putea zări. Multe dintre fungi, 
saule şi parâme fuseseră legate greşit, dar asta i-ar fi luat doar 
un ceas sau două ca să le schimbe. 

Ajuns din nou pe dunetă îşi îngădui să zâmbească larg. 

— Eşti zdravănă ca 0... ca o ce? 

Nu se putea gândi la un suficient de mare ce aşa că doar 
râse şi cobori din nou sub punti. In cabină se simţi străin şi 
foarte singur. Săbiile lui erau pe cuşetă. Le atinse, apoi trase 
"Vânzătorul de ulei" afară din teacă. Lucrătura era minunată, iar 
tăişul desăvârşit. Îi făcea plăcere să privească sabia, pentru că 
era într-adevăr o lucrare de artă. Dar una ucigaşă, se gândi ca 
întotdeauna, răsucind-o în lumină. 

Oare câţi ai omorât în viaţa ta de două sute de ani şi câţi ai 
să mai omori, înainte de a muri tu însăţi? Oare unele săbii au o 
viaţă a lor, aşa cum spune Mariko? Mariko... ce-i cu ea? 

Privirile-i căzură pe cufărul său de marinar, care se reflecta 


în luciul săbiei şi asta îl scoase din melancolia sa neaşteptată. 

Puse în teacă "Vânzătorul de Ulei", grijuliu să nu atingă cu 
degetele lama, fiindcă datina spunea că chiar şi o singură 
atingere ar fi putut vătăma o astfel de perfecţiune. 

Se sprijini de cuşetă şi se uită la cufărul gol. 

— Unde-or fi cărţile-pilot şi instrumentele de navigaţie? îşi 
întrebă chipul reflectat în lampa de aramă, care fusese lustruită 
îndelung, ca toate celelalte. Se văzu pe sine însuşi, răspunzând: 

— Ai să cumperi altele la Nagasaki împreună cu echipajul. 
Şi-ai să-l răpeşti pe Rodrigues. Da, ai să-l răpeşti înaintea 
atacului, neh? 

Îşi privi zâmbetul din ce în ce mai larg. 

— Eşti atât de sigur că Toranaga o să te lase să pleci, nu-i 
aşa? Da, îşi răspunse cu încredere totală. Dacă se duce la Osaka 
sau nu, eu am să am ceea ce vreau. Şi pe Mariko. 

Mulţumit îşi puse săbiile în brâu şi ieşi pe punte, aşteptând 
până când uşile fură sigilate din nou. 

Când ajunse înapoi la castel nu era încă amiază, aşa că 
merse în încăperile sale ca să mănânce. Mâncă orez şi două 
porţii de peşte prăjit pe cărbuni, cu soia, pregătit de bucătarul 
său, aşa cum îl învățase el însuşi. O carafă mică de sake, apoi 
cha. 

— Anjin-san? 

— Hal? 

Panoul - shoji se trase de-oparte. Fujiko zâmbi timidă şi se 
înclină. 


CAPITOLUL 49 


— Uitasem de tine, spuse el în engleză. Mi-era teamă c-ai 
murit. 

— Dozo goziemashita, Anjin-san. Nan desu ka. 

— Nani mo, Fujiko-san, îi spuse, ruşinat de el însuşi. Gomen 
nasai. Hai, gomen nasai. Ma-suware odoroita honto ni mata aete 
ureshi. Te rog să mă ierţi... O surpriză, neh? Mă bucur să te văd. 
Te rog, stai jos. 

— Domo arigato goziemashita, zise ea şi-i spuse cu vocea 
ei subţire şi ascuţită cât de bucuroasă era că-l vede, cât de mult 


se îmbunătăţise japoneza lui, cât de bine arăta şi cât de fericită 
era ea că se afla acolo. 

O privi îngenunchind greoi pe pernele din faţa lui. 

— Picioarele... 

Căută cuvântul arsuri, dar nu şi-l putu aminti, aşa că spuse 
în schimb: 

— Picioarele foc durere rău? 

— Nu, te rog să mă ierţi, dar încă doare puţin când mă 
aşez, spuse Fujiko atentă, privindu-i buzele. 

— Picioarele dor, îmi pare rău. Te rog, arată-mi. 

— lartă-mă, te rog, Anjin-san. Nu vreau să te necăjesc. Ai 
alte probleme. Eu... 

— Nu înţeleg, prea repede. lartă-mă. 

— Ah, iartă-mă, picioarele sunt foarte bine. Nu necazuri, 
zise ea rugător. 

— Necaz. Eşti concubină, neh? Nu ruşine. Arată acum. 

Ascultătoare se ridică. Era limpede că ceva o deranja, dar 
odată ce rămase în picioare, începu să-şi desfacă legăturile de 
la obi. 

— Te rog, cheamă slujnică, porunci el. 

Ea se supuse. De îndată panoul-shoj; alunecă într-o parte şi 
o femeie pe care el n-o recunoscu se grăbi s-o ajute. Mai întâi fu 
desfăcut obi-ul tare. Apoi, slujnica puse pumnalul şi obi;-ul 
deoparte. 

— Cum te cheamă? o întrebă brusc pe slujnică, aşa cum ar 
fi făcut-o un samurai. 

— Oh, vă rog să mă iertaţi, Alteță. Numele meu este Hana 
Iki. 

El mormăi a încuviinţare. Domnişoara Primă Floare. lată un 
nume drăguţ! Toate slujnicele, după tradiţie, se numeau 
domnişoara Perie, sau Peşte, sau Cocor, sau A Doua Mătură, sau 
A Patra Lună, sau Stea, sau Pom, sau Ramură şi tot aşa. 

Hana Iki era o femeie între două vârste şi foarte grijulie. Mă 
prind că e din familie, îşi spuse. Poate un vasal al ultimului soţ al 
lui Fujiko. Soţ. Uitasem despre el şi despre copilul care a fost 
ucis, aşa cum şi soţul a fost ucis de ticălosul de Toranaga, care 
nu e ticălos, ci daimyo şi un bun - poate mare - conducător. Da, 
poate că soţul a meritat soarta, dacă s-ar şti adevărul-adevărat, 
neh? Dar nu copilul, îşi zise. Pentru asta nu poate exista iertare. 

Fujiko îşi lăsă să cadă la picioare chimonoul cu desene 


verzi. Îşi desfăcu cu degete tremurătoare băierile subţiri de 
mătase ale chimonoului galben de dedesubt, şi-l lăsă şi pe 
acesta să cadă. Pielea ei era palidă şi partea din sâni care putea 
fi întrezărită printre cutele mătăsii, arăta că aceştia erau mici şi 
plaţi. Hana Iki îngenunchie şi desfăcu băierile jupei care cobora 
de la mijloc până la podea, ca să-i îngăduie stăpânei ei să 
păşească din ea. 

— lyé, porunci el. 

Se apropie şi ridică poalele. Arsurile începeau din spatele 
gleznelor. 

— Gomen nasai, spuse el. 

Ea rămase nemişcată. O picătură de sudoare îi cobori pe 
obraz, stricându-i fardul. Ridică poalele mai sus. Pielea era arsă 
pe toată partea din spate a picioarelor, dar părea să se vindece 
perfect. Se formaseră deja cicatrici şi nu se vedea nici urmă de 
infecţie, sau supurare, doar un firişor de sânge curat, acolo unde 
coaja rănii se crăpase când ea îngenunchease. 

Îi dădu chimonoul de-oparte şi slăbi jupa de dedesubt. 
Arsurile se opreau în susul picioarelor, lipseau de pe şolduri, 
unde grinda o prinsese şi o apărase, apoi începeau din nou de la 
mijloc în sus. O urmă de arsură de lăţimea unei palme îi 
încingea mijlocul. Acolo se formaseră cicatrici ca nişte dungi 
subţiri, care aveau să rămână pentru totdeauna. Se vindecau 
foarte bine. 

— Doctor foarte bun. Cel mai bun văzut vreodată. 

Lăsă chimonourile să cadă. 

— Cel mai bun, Fujiko-san. Urmele ce contează, neh? Nimic. 
Am văzut multe răni foc, înţelegi? Vreau văd, apoi sigur bine sau 
nu bine. Doctor foarte bun. Buddha veghează Fujiko-san. 

Îşi puse mâinile pe umerii ei şi o privi în ochi. 

— Nu grijă acum. Shigata ganai, neh? Inţelegi? 

O podidi plânsul. 

— Te rog să mă ierţi, Anjin-san. Sunt atât de stânjenită. Te 
rog să-mi ierţi prostia de-a fi acolo, şi a mă lăsa prinsă ca un eta 
nerod. Ar fi trebuit să fiu cu dumneata, să te priveghez, nu să 
mă înfund cu servitorii în casă. N-aveam nimic de făcut în casă. 
Nimic. Nici o pricină să mă aflu în casă. 

O lăsă să vorbească, deşi nu înţelegea aproape nimic din 
ceea ce spunea, îmbrăţişând-o înţelegător. 

Trebuie să aflu ce-a folosit doctorul, se gândi înfierbântat. 


Este cea mai iute şi perfectă vindecare pe care am văzut-o 
vreodată. Fiecare căpitan de pe corăbiile Majestății Sale trebuie 
să afle taina asta - da, într-adevăr, fiecare căpitan de pe orice 
corabie din Europa. Stai o clipă! N-ar da fiecare căpitan aur bun 
pentru taina asta? Ai putea să faci avere! Da, dar nu aşa. 
Niciodată aşa. Niciodată pe seama suferințelor marinarilor. 

E norocoasă, deşi a fost doar spatele picioarelor şi mijlocul 
şi nu faţa. Îşi cobori privirile către chipul ei. Era la fel de pătrat şi 
turtit ca şi până atunci, cu dinţii la fel de ascuţiţi, ca ai unei 
nevăstuici, dar căldura care se revărsa din ochii ei compensa 
urâţenia. O îmbrăţişă din nou. 

— Gata acum. Fără plâns. Poruncă! 

Trimise slujnica după cha proaspăt şi sake şi multe perne şi 
o ajută să stea rezemată de ele, oricât de tare o stânjenea pe ea 
să se supună. 

— Cum ţi-aş putea mulţumi vreodată? spuse ea. 

— Fără mulţumiri. Dau înapoi... 

Blackthorne se gândi o clipă, dar nu-şi putu aminti cuvintele 
japoneze pentru "favoare", sau "amintire", aşa că scoase 
dicţionarul şi le căută. "Favoare: onegai... Aminti: omoi dasu. 

— Hai. Mondoso o-negai! Omi desu ka? Dau înapoi favoare. 
Aminteşti? 

Ridică mâna imitând pistoalele şi ţintind cu ele. 

— Omi-san, îţi aminteşti? 

— Oh, desigur, strigă ea. 

Apoi, minunându-se, ceru să privească cartea. Nu văzuse 
niciodată scriere latină până atunci şi coloanele de cuvinte 
japoneze, în latină şi-n portugheză şi invers, nu aveau nici un 
înţeles pentru ea, dar îi prinse repede rostul. 

— E o carte cu toate... Îmi pare rău. Carte de cuvinte, neh? 

— Hai. 

— Hombun? întrebă ea. 

El îi arătă cum să găsească cuvântul în latină şi în 
portugheză. 

— Hombun: datorie. Apoi adăugă în japoneză: înţeleg 
datorie. Datorie de samurai, neh? 

— Hal! 

Ea bătu din palme ca şi cum i s-ar fi arătat o jucărie 
fermecată. Dar este fermecată, nu-i aşa, îşi spuse, un dar de la 
Dumnezeu. Asta o să deschidă mintea ei şi a lui Toranaga, asta-i 


cheia şi în curând am să vorbesc perfect. 

Ea îi mai spuse şi alte cuvinte şi el i le spuse în engleză sau 
latină sau portugheză, întotdeauna înțelegând cuvintele pe care 
ea le alese şi găsindu-le fără greş. Dicţionarul nu-l înşelă 
niciodată. 

Căută un cuvânt. 

— Majutsu desu, neh? E fermecată, nu? 

— Da, Anjin-san. Cartea e fermecată. 

Sorbi din cha. 

— Acum pot să-ţi vorbesc, într-adevăr pot să-ţi vorbesc. 

— Puțin. Numai rar, înţelegi? 

— Da. Te rog ai răbdare cu mine. Te rog să mă ierţi. 

Uriaşul clopot al donjonului sună Ora Caprei şi templele din 
Yedo îi răspunseră ca un ecou. 

— Acum plec. Merg senior Toranaga. 

Puse cartea în mânecă. 

— Am să te aştept aici, dacă îmi îngădui. 

— Unde stai? 

Ea îi arătă. 

— Oh, acolo. Camera mea e alături. Te rog să mă ierţi c-am 
dat buzna... 

— Rar, vorbeşte rar. Vorbeşte simplu! 

Ea repetă mai rar cu mai multe scuze. 

— Bine, spuse el. Bine. Ne vedem mai târziu. 

Ea încercă să se ridice, dar el scutură din cap şi ieşi în A 
curte. Ziua era mohorâtă, aerul înăbuşitor. Străjile îl aşteptau. In 
curând se afla în curtea interioară a donjonului. Mariko era 
acolo, mai suplă ca niciodată, mai nepământeană, cu chipul ca 
de alabastru sub umbrela ei de culoarea aurului vechi. Era 
înveşmântată într-un maroniu sobru tivit eu verde. 

— Ohayo, Anjin-san. Ikaga desu ka? întrebă, înclinându-se 
politicoasă. 

Îi răspunse că se simţea minunat, păstrând bucuros obiceiul 
lor de a vorbi japoneză cât de mult putea, trecând la portugheză 
numai când era obosit sau când doreau să vorbească despre 
lucruri numai ale lor. 

— Tu, adăugă el prevăzător, în timp ce urcau scările 
donjonului. 

— Tu, îi răspunse Mariko ca un ecou şi trecu imediat la por- 
tugheză cu aceiaşi seriozitate ca noaptea trecută. Imi pare rău, 


te rog, fără latină astăzi, Anjin-san. Astăzi latina nu e potrivită. 
Latina nu poate ajuta... Nu poate sluji scopului pentru care a fost 
făcută, neh? 

— Unde aş putea să-ţi vorbesc? 

— Asta este foarte greu, îmi pare rău. Am datorii de 
împlinit. 

— Nu s-a întâmplat nimic rău, nu? 

— O, nu, îi răspunse ea. Te rog să mă ierti. Ce-ar putea să 
se întâmple? Nu s-a întâmplat nimic rău. 

Mai urcară un etaj în tăcere. La celălalt palier permisele lor 
fură verificate ca întotdeauna şi porniră cu gărzile înaintea şi în 
urma lor. Ploaia începu vijelioasă şi asta mai scăzu din 
umiditate. 

— O să plouă ore în şir, spuse el. 

— Da, dar fără ploaie nu e orez. Curând se vor opri ploile de 
tot, în două sau trei săptămâni, apoi o să fie cald şi umed până 
în toamnă. 

Privi afară pe fereastră la potopul care îi înghiţise. 

— O să-ţi placă toamna, Anjin-san. 

— Da. 

El privea în depărtare, lângă chei, la Erasmus. Apoi ploaia 
acoperi corabia şi el mai urcă puţin. 

— După ce vorbim cu seniorul Toranaga, va trebui să 
aşteptăm până când o să treacă asta. Poate că atunci o să 
găsim un loc unde-am putea sta de vorbă. 

— Asta s-ar putea să fie foarte greu, spuse ea vag şi lui i se 
păru ciudat. De obicei era hotărâtă şi îşi impunea sugestiile 
politicoase ca pe nişte porunci care ar fi trebuit urmate foarte 
firesc. 

— Te rog să mă ierţi, Anjin-san, dar pentru mine unele 
lucruri sunt foarte complicate acum şi sunt multe lucruri pe care 
le am de făcut. 

Se opri puţin şi îşi trecu umbrela în cealaltă mână, 
ţinându-şi cu mâna poalele chimonoului. 

— Cum a fost seara? Cum au fost prietenii domniei-tale? 
Echipajul? 

— Grozav, totul a fost grozav, spuse. 

— Dar nu grozav? întrebă ea. 

— Grozav, dar foarte ciudat. 

O privi din nou. 


— Bagi de seamă totul, nu? 

— Nu, Anjin-san. Dar n-ai pomenit despre ei şi te-ai gândit 
foarte mult la ci in ultima săptămână. Nu sunt vrăjitoare, 
iartă-mă... 

După o pauză el spuse: 

— Sigur că toate sunt în regulă cu dumneata? Nu ai 
necazuri cu Buntaro-san, neh? 

Nu mai vorbise despre Buntaro cu ea şi nu-i mai pomenise 
numele de la Yokos€. Printr-o înţelegere, din prima clipă năluca 
asta nu fusese niciodată stârnită de nici unul dintre ei. 

— Asta-i singura mea rugăminte, Anjin-san, îi şoptise ea în 
prima noapte. Orice s-ar întâmpla în timpul călătoriei noastre 
către Mishima sau, cu voia Fecioarei, către Yedo, asta n-are 
nimic de a face decât cu noi, neh? Nimic din cele ce există în 
realitate nu trebuie pomenite între noi, neh? Nimic, te rog. 

— Mă învoiesc. Jur. 

— Şi eu la fel. Călătoria noastră o să se sfârşească la Primul 
Pod în Yedo. 

— Nu. 

— Trebuie să fie un sfârşit, dragul meu. La Primul Pod 
călătoria noastră se sfârşeşte. Te rog, sau am să mor de teamă 
pentru tine, din pricina primejdiei în care te-am pus... 

Cu o zi în urmă se oprise în capătul Primului Pod, simțind 
brusc o greutate pe suflet, în ciuda bucuriei pe care i-o 
pricinuise Erasmus. 

— Ar trebui să trecem podul acuma, Anjin-san, spusese ca. 

— Da, dar e doar un pod. Unul dintre multele. Vino, 
Mariko-san. Păşeşte lângă mine peste acest pod. Alături de 
mine, te rog. Hai să-l trecem împreună. Apoi adăugase în latină: 
şi închipuie-ţi că eşti purtată în braţe şi că trecem mână în mână 
într-un nou început. 

Ea ieşise din palanchinul ei şi mersese alături de el până 
ajunseseră în cealaltă parte. Acolo se întorsese înapoi în litiera 
ei acoperită şi porniseră în susul pantei uşoare. Buntaro îi 
aştepta la poarta castelului. 

— N-ai nici un necaz cu el, nu? întrebă din nou în timp ce se 
apropiau de ultimul palier. 

Ea clătină din cap. 


KKK 


Toranaga spuse: 

— Corabia foarte gata, Anjin-san? Nu te înşeli? 

— Nu mă înşel, Alteță. Corabie perfectă. 

— Cât mulţi în plus oameni... Cât de mai mulţi doreşti 
pentru corabie... Toranaga aruncă o privire iute către Mariko. Te 
rog întreabă-l ce echipaj are nevoie ca să poată naviga cu 
corabia în bună regulă. Vreau să fiu foarte sigur că înţelege ce 
vreau să ştiu. 

— Anjin-san spune, ca să navighez, cel puţin treizeci de 
marinari şi douăzeci de tunari. Echipajul lui de la început avea o 
sută şapte, cu bucătarul şi negustorii. Ca să navigheze şi să 
lupte în apele acestea, adăugirea de două sute de samurai va fi 
de ajuns. 

— Şi crede că ceilalţi oameni de care are nevoie pot fi 
angajaţi în Nagasaki? 

— Da, Alteță. 

Toranaga spuse dispreţuitor: 

— Eu nu m-aş încrede în mercenari. 

— Vă rog să mă iertaţi. Doriţi să-i traduc asta, alteţă? 

— Ce? O, nu, lasă asta. 

Toranaga se ridică în picioare, încă prefăcându-se 
morocănos, şi se uită pe fereastră la ploaie. Întregul oraş era 
acoperit de năvala apei. De-ar ploua cu lunile, se gândi. Toţi zeii, 
faceţi ca ploaia să ţină până la Anul Nou. Când o să se 
întâlnească Buntaro cu fratele meu? 

— Spune-i lui Anjin-san că am să-i dau vasalii mâine. Azi e o 
vreme groaznică. Ploaia asta o să ţină toată ziua. N-are rost să 
ne facem leoarcă. 

— Da, Alteță, o auzi spunând-o şi zâmbi ironic în sinea sa. 
Niciodată în viaţa lui nu îl împiedicase vremea să facă ceva. 
Asta o să o convingă cu siguranţă, pe ea sau pe alţii care se mai 
indoiau, că m-am schimbat definitiv în rău, îşi zise, ştiind că încă 
nu se putea abate de la drumul ales. 

— Mâine sau poimâine, ce mai contează? Spune-i că o să 
trimit după el când o să fiu pregătit. Pâna atunci trebuie să 
aştepte în castel. 

O auzi tălmăcindu-i poruncile lui Anjin-san. 

— Da, Senior Toranaga, înţeleg, răspunse Blackthorne. Dar 
pot să vă întreb cu respect, pot merge Nagasaki iute? Cred 


important. lertaţi-mă. 

— O să hotărăsc asta mai târziu, spuse Toranaga brutal, 
fără să-l cruţe. li făcu semn să plece. La revedere, Anjin-san. O 
să-ţi hotărăsc viitorul în curând. 

Văzu că omul ar fi vrut să stăruiască, dar din politeţe n-o 
făcu. Bun, se gândi, cel puţin învaţă buna-cuviinţă. 

— Spune-i lui Anjin-san că nu are rost să te aştepte, 
Mariko-san. La revedere, Anjin-san. 

Mariko făcu cum i se poruncise. Toranaga se întoarse cu 
spatele ca să privească oraşul şi potopul de afară. Ascultă 
sunetele ploii. Uşa se închise în urma lui Anjin-san. 

— De ce v-aţi certat? o întrebă Toranaga fără să o 
privească. 

— Alteță? 

Urechile lui atente prinseseră uşorul tremur din vocea ei. 

— Desigur că e vorba de Buntaro şi de tine. Sau ai mai avut 
şi alte certuri care mă privesc, adăugă cu ironie muşcătoare, 
dorind să pornească totul repede. Cu Anjin-san, poate. Sau cu 
duşmanii mei creştini, sau cu Tsukku-san. 

— Nu, Alteță, vă rog să mă iertaţi. A început ca 
întotdeauna, Alteță, ca cele mai multe certuri dintre soţ şi soţie. 
Într-adevăr din nimic. Apoi, dintr-o dată, ca întotdeauna, tot 
trecutul se revarsă şi molipseşte bărbatul şi femeia, dacă ei nu 
se pot stăpâni. 

— Şi tu nu te-ai putut stăpâni? 

— Da, vă rog să mă iertaţi. Mi-am provocat soţul fără milă. 
A fost în întregime vina mea. Regret, Alteță. În aceste vremuri, 
iertaţi-mă, oamenii spun lucruri urâte. 

— Haide, grăbeşte, ce lucruri urâte? 

Era ca o căprioară încolţită. Faţa ei părea de cretă. Ştia că 
iscoadele trebuiau să-i fi şoptit deja ceea ce se strigase în 
tăcerea casei lor. li înşiră tot ce se spusese, cât de bine îşi putu 
aminti. Apoi adăugă: 

— Cred că soţul meu a vorbit la mânie. Pe care eu i-am 
pricinuit-o. El e credincios. Ştiu că e credincios. Dacă cineva 
trebuie pedepsit, eu sunt aceea, Alteță. Eu i-am iscat nebunia. 

Toranaga se aşeză din nou pe pernă, cu spatele drept şi 
faţa de granit. 

— Ce-a spus doamna Genjiko? 

— N-am vorbit cu ea, Alteță. 


— Dar aveai de gând, nu? 

— Nu, Alteță. Cu îngăduinţa domniei-voastre, aveam de 
gând să plec deîndată la Osaka. 

— Ai să pleci când spun eu şi nu mai înainte, iar trădarea 
este o fiară blestemată oriunde o întâlneşti. 

Ea se înclină sub şfichiul limbii sale. 

— Da, Alteță. Vă rog să mă iertaţi. Greşeala e a mea. 

El sună un clopoțel. Uşa se deschise. Naga stătea acolo. 

— Da, Alteță? 

— Porunceşte seniorului Sudara să vină aici cu doamna 
Genjiko. Îndată. 

— Da, Alteță. 

Naga se întoarse să plece. 

— Aşteaptă! Apoi convoacă consiliul meu, Yabu şi toţi... şi 
toţi generalii. Să fie aici la miezul nopţii. Şi goleşte etajul ăsta. 
Toate gărzile! Te întorci cu Sudara! 

— Da, Alteță. 

Cu chipul alb ca varul, Naga închise uşa după el. 

Toranaga auzi zgomot de paşi în josul scărilor. Se întoarse 
la uşă şi o deschise. Palierul scării era gol. Trânti uşa şi îi puse 
zăvorul. Ridică un alt clopoțel şi sună. La celălalt capăt al 
încăperii se deschise o uşă interioară. Uşa abia putea fi 
deosebită, atât de iscusit fusese îmbinată cu restul lemnăriei. O 
femeie voinică, între două vârste, stătea acolo. Purta o sutană 
de preot budist, cu glugă. 

— Da, mărite stăpân? 

— Cha, te rog, chano-san, spuse el. 

Uşa se închise. Ochii lui Toranaga se întoarseră la Mariko: 

— Deci crezi că mi-e credincios? 

— Ştiu asta, Alteță. Vă rog să mă iertaţi, a fost greşeala 
mea şi nu a lui, spuse ea, încercând disperată să-l mulţumească. 
Eu l-am provocat. 

— Da, aşa ai făcut. Dezgustător. Groaznic. De neiertat. 

Toranaga scoase o batistă de hârtie şi îşi şterse fruntea. 

— Din fericire, spuse el. 

— Alteță? 

— Dacă nu l-ai fi provocat, poate că n-aş fi aflat niciodată 
de vreo trădare. Şi dacă el n-ar fi spus toate astea fără să fie 
provocat, atunci ar fi fost numai un singur lucru de făcut. Aşa, 
continuă el, îmi mai dai o cale. 


— Alteță? 

El nu-i răspunse. Se gândea. Aş vrea ca Hiro-matsu să fie 
aici. Atunci, cel puţin, ar fi măcar un om în care aş putea avea 
încredere deplină. 

— Şi ce poţi să-mi spui de tine, despre credinţa ta? 

— Vă rog, Alteță, trebuie să ştiţi că vă sunt credincioasă. 

El nu răspunse. Ochii lui erau necruţători. 

Uşa interioară se deschise şi chano, călugăriţa, intră fără să 
şovăie în cameră, fără să bată, cu o tavă în mâini. 

— lartă-mă, mărite stăpân, era pregătit pentru tine. 
Îngenunche ca o ţărancă. Mâinile ei erau aspre ca ale unei 
ţărănci, dar siguranţa ei de sine era nemărginită şi multumirea 
ei interioară i se vedea limpede pe chip. 

— Fie ca Buddha să te binecuvânteze cu pacea lui. 

Apoi ea se întoarse către Mariko, se înclină ca o ţărancă şi 
se aşeză comod. 

— Poate că mi-ai face cinstea să torni, doamnă. O s-o faci 
cu multă graţie, fără să verşi, neh? 

Ochii ei străluciră de veselie ulterioară. 

— Cu plăcere, Oku-san, răspunse Mariko, folosind un cuvânt 
cu sensul religios de "mamă", ascunzându-şi surpriza. N-o 
văzuse până atunci pe mama lui Naga. Ştia pe cele mai multe 
dintre celelalte doamne ale lui Toranaga, căci le văzuse la 
ceremoniile oficiale, dar se înţelegea bine numai cu Kiritsubo şi 
cu doamna Sazuko. 

Toranaga spuse: 

— Chano-chan, aceasta este doamna Toda 
Mariko-noh-Buntaro. 

— Ah, so desu. lartă-mă. Am crezut că eşti una dintre 
prea-onoratele doamne ale măritului stăpân. Te rog să mă ierţi, 
doamnă Toda. Fie ca binecuvântarea lui Buddha să coboare 
asupra ta. 

— Mulţumesc, spuse Mariko. Îi întinse ceaşca lui Toranaga. 
El o primi şi sorbi. 

— Toarnă pentru chano-san şi pentru dumneata, spuse el. 

— Îmi pare rău, nu pentru mine, mărite stăpân, cu voia ta, 
dar sunt plină până la gât de atât cha şi până la găleată e un 
drum tare lung pentru oasele astea bătrâne. 

— Mişcarea o să-ţi facă bine, spuse Toranaga, bucuros că 
trimisese după ea când se întorsese la Yedo. 


— Da, mărite stăpân, ai dreptate, ca întotdeauna. Chano îşi 
îndreptă atenţia din nou către Mariko. Deci eşti fiica seniorului 
Akechi Jinsai. 

Ceaşca lui Mariko şovăi în aer. 

— Da, vă rog să mă iertaţi. 

— O, n-ai de ce să-ţi ceri iertare, copilă. Chano râse 
binevoitoare şi pântecul ei săltă în sus şi în jos. Nu reuşeam să 
fac legătura între tine şi numele tău. Te rog să mă ierţi, dar 
ultima dată când te-am văzut a fost la nunta ta. 

— Oh? 

— O, da. Te-am văzut la nuntă, dar tu nu m-ai văzut pe 
mine. Te-am iscodit din spatele unui paravan. Da, pe tine şi pe 
toate celelalte mărimi, Dictatorul şi Nakamura, viitorul Taiko şi 
toţi nobilii. O, eram mult prea ruşinoasă ca să mă amestec 
printre ei. Dar a fost o vreme minunată pentru mine. Cea mai 
bună din viaţa mea. Era în al doilea an când măritul meu stăpân 
mă cinsteaţi eram grea. Îi purtam copilul - deşi tot ţărancă, cum 
o să fiu întotdeauna, eram. 

La coada ochilor ei se formară cute şi adăugă: _ 

— Eşti foarte puţin schimbată faţă de acele zile. Incă una 
din cele alese de Buddha. 

— Ah, aş vrea să fie adevărat, Oku-san. 

— E adevărat. Ştii că eşti una din cele alese de Buddha? 

— Nu sunt, Oku-san, oricât de mult aş vrea să fiu. 

Toranaga spuse: 

— Ea e creştină. 

— Ah, creştină? Ce contează asta pentru o femeie, creştină 
sau Buddha, mărite, stăpân? Nu prea mult, câteodată. Deşi un 
zeu e tare de trebuinţă unei femei. Chano chicoti veselă. Noi, 
femeile, avem nevoie de un zeu, mărite stăpân, să ne ajute să 
ne descurcăm cu bărbaţii, neh? 

— Şi noi, bărbaţii, avem nevoie de răbdare zeiască ca să ne 
descurcăm cu femeile, neh? 

Femeia râse şi asta încălzi încăperea şi, pentru o clipă, 
îndepărtă o parte din presimţirile negre ale lui Mariko. 

— Da, mărite stăpân, continuă chano. Şi toate din cauza 
unui Pavilion Ceresc care n-are viitor, puţină căldură şi 
prea-deajuns iad. 

Toranaga mormăi: 

— Ce zici de asta Mariko-san? 


— Doamna chano este înţeleaptă mai presus de tinereţea 
ei, spuse Mariko. 

— Ah, doamnă, spuneţi lucruri drăguţe unei bătrâne 
proaste. Îmi amintesc atât de bine de tine. Chimonoul tău era 
albastru, cu cel mai minunat desen cu cocori pe care l-am văzut 
vreodată, în argint. 

Ochii ei se întoarseră către Toranaga. 

— Ei bine, mărite stăpân, am vrut doar să şed pentru o 
clipă. Te rog să mă ierţi acum. 

— Mai e încă timp. Stai cu noi. 

— Da, mărite stăpâne, spuse chano, ridicându-se greoi în 
picioare. M-aş supune ca întotdeauna, dar natura cheamă. Aşa 
că te rog, fii bun cu o bătrână ţărancă. Nu-mi place să te fac de 
râs. E vremea să plec. Totul e gata. E mâncare şi saké când vei 
dori, stăpâne. 

— Mulţumesc. 

Uşa se închise fără zgomot în urma ei. Mariko aşteptă până 
când ceaşca lui Toranaga fu goală, apoi o umplu din nou. 

— La ce te gândeşti? 

— Aşteptam, Alteță. 

— Ce, Mariko-san? 

— Stăpâne, sunt hatamoto. Nu v-am cerut niciodată o 
favoare până acum. Aş vrea să vă cer o favoare ca hata... 

— Nu vreau să-mi ceri nici o favoare ca hatamoto, spuse 
Toranaga. 

— Atunci o dorinţă de o viaţă. 

— Nu sunt soţ ca să-ţi împlinesc asta. 

— Uneori un vasal poate să ceară stăpân... 

— Da, uneori, dar nu acum! Acum ai să îţi ţii gura in privinţa 
oricărei dorinţe de o viaţă sau favoare sau cerere sau orice 
altceva. 

O dorinţă de viaţă era o rugăminte pe care, printr-o veche 
datină, o soţie putea să o ceară soţului ei, sau fiul tatălui şi 
câteodată soţul soţiei, fără să-şi piardă demnitatea, cu condiţia 
că, dacă dorinţa era împlinită, cel care o ceruse se lega ca 
niciodată în viaţă să nu mai ceară alta. După datină, nici o 
întrebare despre ceea ce se cerea nu putea fi pusă, şi nici nu 
mai trebuia pomenit vreodată. 

Se auzi o ciocănitură politicoasă în uşă. 

— Trage zăvorul, spuse Toranaga. 


Ea se supuse. Sudara intră urmat de soţia lui, doamna 
Genjiko şi de Naga. 

— Naga-san, coboară jos la cel de-al doilea cat de desubt, şi 
vezi să nu urce nimeni fără porunca mea. 

Naga porni grăbit. 

— Mariko-san, închide uşa şi stai aici. 

Toranaga arătă către un loc, puţin mai în faţa lui şi a 
celorlalţi. 

— V-am poruncit să veniţi amândoi aici pentru că sunt 
probleme personale, grabnice, de familie, de discutat. 

Ochii lui Sudara se îndreptară fără să vrea către Mariko, 
apoi înapoi către tatăl său. Doamna Genjiko nu mişcă. 

Toranaga spuse brutal: 

— Ea e aici, fiul meu, din două motive. Mai întâi pentru că 
vreau să fie aici, şi al doilea pentru că vreau să fie aici. 

— Da, tată, răspunse Sudara ruşinat de lipsa de politeţe a 
tatălui său faţă de toţi. Pot, te rog, să întreb cu ce te-am 
supărat? 

— E vreo pricină pentru care ar trebui să fiu supărat? 

— Nu, Alteță, decât dacă zelul meu pentru siguranţa ta şi 
împotrivirea mea de a te lăsa să părăseşti acest pământ este o 
cauză de supărare. 

— Ce ai zice de trădare? Am auzit că ai îndrăznit să îmi iei 
locul de căpetenie a clanului nostru. 

Sudara se albi la faţă. La fel şi doamna Genjiko. 

— N-am făcut niciodată asta cu gândul sau cu vorba şi nici 
n-am dorit-o. Şi nici unul dintre membrii familiei mele sau 
altcineva de faţă cu mine. 

— Asta-i adevărat, alteţă, spuse doamna Genjiko cu aceeaşi 
hotărâre. 

Sudara era un bărbat suplu, mândru, cu ochi reci, înguşti şi 
buze subţiri, care nu zâmbeau niciodată. Avea douăzeci şi patru 
de ani, era un general minunat şi al doilea dintre cei cinci fii în 
viaţă ai lui Toranaga. Işi adora copiii, nu avea concubine şi era 
devotat soţiei sale. 

Genjiko era scundă, cu trei ani mai în vârstă decât soţul ei 
şi deformată de cei patru copii pe care îi născuse deja. Dar îşi 
ţinea spatele drept şi avea toată mândria surorii ei, Ochiba. li 
apăra, înverşunată, pe ai ei, cu aceeaşi sălbăticie ascunsă, 
moştenită de la bunicul lor, Goroda. 


— Oricine l-ar fi acuzat pe soţul meu, e un mincinos, spuse 
ea. 

— Mariko-san, spuse Toranaga, spun-i doamnei Genjiko ce 
ţi-a poruncit soţul dumitale. 

— Stăpânul meu, Buntaro, mi-a cerut, mi-a poruncit să vă 
conving că a venit vremea ca seniorul Sudara să preia puterea, 
că ceilalţi din consiliu împărtăşesc părerile soţului meu şi că 
dacă stăpânul nostru Toranaga nu acceptă să cedeze, atunci ar 
trebui să-i fie luată cu forţa. 

— Niciodată vreunul dintre noi nu s-a gândit la aşa ceva, 
tată, spuse Sudara. Îţi suntem credincioşi şi nu m-aş... 

— Dacă ţi-aş da puterea, ce ai face, întrebă Toranaga. 

Genjiko răspunse deîndată: 

— Cum poate seniorul Sudara să ştie, când nu s-a gândit 
niciodată la o asemenea blestemăţie? lertaţi-mă, Alteță, dar nu-i 
cu putinţă să vă răspundă, pentru că asta nu i-a trecut niciodată 
prin minte. Cum ar fi putut? Cât despre Buntaro-san, desigur că 
e stăpânit de vreun kami. 

— Buntaro susţine că şi alţii îi împărtăşesc părerile. 

— Cine, întrebă Sudara veninos. Spune-mi cine şi o să 
moară pe loc. 

— Tu să îmi spui. 

— Nu ştiu pe nimeni, Alteță, sau ţi-aş fi spus îndată. 

— Nu i-ai fi ucis mai întâi? 

— Prima ta lege este să ai răbdare, iar a doua să ai 
răbdare. Ţi-am urmat întotdeauna poruncile. Aş fi aşteptat şi 
ţi-aş fi spus. Dacă te-am ofensat, porunceşte să-mi fac seppuku. 
Nu merit mânia ta, stăpâne. Nu sunt vinovat de trădare. Nu pot 
să îndur mânia ta revărsându-se asupra mea. 

Doamna Genjiko i se alătură: 

— Da, Alteță. Vă rog să mă iertaţi, dar, cu umilinţă, mă 
alătur soţului meu. E fără vină şi aşa suntem cu toţii. Îţi suntem 
credincioşi. Tot ce avem este al tău, tot ce suntem, suntem 
datorită ţie, tot ce porunceşti, noi vom face. 

— Aşa deci, voi sunteţi vasali credincioşi, supuşi? 
Întotdeauna vă supuneţi poruncilor? 

— Da, Alteță. 

— Bine, atunci mergi şi ia viaţa copiilor tăi. Acum. 

Sudara îşi dezlipi ochii de pe tatăl său şi se întoarse către 
soţia lui. 


Capul ei se mişcă puţin şi ea încuviinţă. 

Sudara se înclină către Toranaga. Mâna lui se strânse pe 
mânerul sabiei şi se ridică. Inchise tăcut uşa după el. Se lăsă o 
tăcere apăsătoare în urma lui. Genjiko privi o dată către Mariko, 
apoi îşi pironi privirile pe podea. 

Clopotele sunară mijlocul Orei Caprei. Aerul din încăpere 
părea să devină apăsător. Ploaia se opri pentru puţin timp, apoi 
începu din nou, mai năvalnică. 

Chiar după ce clopotele bătură ora următoare se auzi o 
bătaie în uşă. 

— Da. 

Uşa se deschise. Naga spuse: 

— Te rog să mă ierţi, Alteță, fratele meu, seniorul Sudara, 
doreşte să vină din nou sus. 

— Dă-i drumul, apoi întoarce-te la postul tău. 

Sudara intră, îngenunche şi se înclină. Era ud leaoarcă şi cu 
părul încâlcit de ploaie. Umerii lui tremurau uşor. 

— Copiii... Copiii mei sunt... Mi-ai luat, deja, copiii, Alteță. 

Genjiko se clătină şi aproape căzu. Dar îşi stăpâni 
slăbiciunea şi se holbă la soţul ei. 

— Nu... Nu i-ai ucis? 

Sudara scutură din cap şi Toranaga spuse întunecat: 

— Copiii tăi sunt în încăperile mele, la etajul de dedesubt. 
l-am poruncit lui chano-san să-i aducă după ce te-am chemat 
aici. Am nevoie să fiu sigur de voi amândoi. Vremurile cumplite 
cer încercări cumplite. Sună din clopoțel. 

— Îţi... Îţi retragi porunca, Alteță? întrebă Genjiko, 
străduindu-se, disperată să-şi păstreze o demnitate rece. 

— Da, poruncile mele sunt retrase. De data asta. Era nevoie 
să vă cunosc. Pe voi şi pe moştenitorii mei. 

— Vă mulţumesc. Vă mulţumesc, Alteță. Sudara îşi cobori 
capul umil. 

Uşa interioară se deschise. 

— Chano-san, adu-mi nepoţii aici o clipă, spuse Toranaga. 

Curând, trei dădace îmbrăcate sobru şi o doică aduseră 
copiii. 

Fetele aveau patru, trei şi doi ani, iar sugarul câteva 
săptămâni şi dormea în braţele doicii sale. Fetele purtau 
chimonouri purpurii cu panglici de aceeaşi culoare în păr. 
Dădacele îngenuncheară şi se înclinară către Toranaga, iar copiii 


le imitară plini de importanţă şi-şi lipiră frunţile de tatami, cu 
excepţia celei mai mici dintre fete, al cărui cap trebui să fie 
ajutat de o mână blândă, dar fermă. Toranaga le răspunse cu 
gravitate. Apoi, cu datoria împlinită, copiii se aruncară în braţele 
lui, în afara celei mai mici care păşi mărunt către mama sa. 


KKK 


La miezul nopţii Yabu păşi arogant de-a curmezişul curții 
interioare a donjonului, luminată de torţe. Trupele de elită din 
garda lui Toranaga se aflau peste tot. Luna era palidă şi 
învăluită în ceaţă, iar stelele abia se vedeau. 

— Ah, Naga-san, care-i pricina pentru toate astea? 

— Nu ştiu, Alteță, dar tuturor li s-a poruncit să vină în sala 
de consiliu. Vă rog să mă iertaţi, dar trebuie să vă lăsaţi săbiile 
la mine. 

Yabu se roşi la această încălcare nemaiauzită a etichetei. 

— Eşti... Se răzgândi simțind încordarea rece a tânărului şi 
nervozitatea gărzilor din apropiere. 

— Din ale cui porunci, te rog, Naga-san? 

— Din ale tatălui meu, Alteță. Vă rog să mă iertaţi. Puteţi să 
faceţi cum doriţi, dacă nu vreţi să mergeţi la întâlnire, dar 
trebuie să vă sfătuiesc că poruncile sunt să intraţi fără săbii şi, 
iertaţi-mă, aşa vă veţi prezenta. Vă rog să mă iertaţi, dar nu am 
de ales. 

Yabu văzu grămada de săbii formată deja la adăpostul 
camerei de gardă de lângă uriaşa poartă de intrare. Cântări 
primejdia unui refuz şi o găsi copleşitoare. Fără tragere de inimă 
îi întinse armele. Naga se înclină politicos, la fel de stânjenit, şi 
le primi. Yabu intră. Încăperea uriaşă avea ambrazuri, podea de 
piatră şi tavan din bârne de lemn. 

În curând, cei cincizeci de generali erau adunaţi. Douăzeci 
şi trei de consilieri şi şapte daimyo apropiaţi lui Toranaga, din 
provincii mai puţin importante din nord. Toţi erau nervoşi şi 
stânjeniţi. 

— Despre ce e vorba? întrebă Yabu şi se aşeză acru la locul 
lui. 

Un general ridică din umeri. 

— Poate despre drumul către Osaka. 

Un altul privi în jur plin de speranţă. 


— Poate s-a schimbat ceva, neh? Poate că o să 
poruncească "Cer de Purpură." 

— lartă-mă, dar eşti cu capul în nori. S-a hotărât. Stăpânul 
noastru s-a hotărât. E Osaka şi nimic altceva. Ei, Yabu-sama, 
când ai ajuns aici? 

— leri. M-am înfundat cu trupele mele într-un împuţit de 
sătuc de pescari, numit Yokohama, la sud de aici, mai mult de 
două săptămâni. Pprtul e grozav, dar gângăniile, țânțari scârboşi 
şi ploşniţe, n-au fost niciodată aşa de răi în Izu. 

— Ai auzit toate ştirile? 

— Vrei să spui toate ştirile rele? Plecarea e tot în şase zile, 
neh? 

— Da. 

— Groaznic. Ruşinos. 

— Aşa e, dar în noaptea asta e şi mai rău, spuse întunecat 
un general. N-am mai fost până acum fără săbii, niciodată. 

— E o insultă, spuse Yabu cu bună ştiinţă, şi toţi cei din 
apropiere se uitară la el. 

— Aşa e, răspunse generalul Kiyoshio, întrerupând tăcerea. 

Serata Kiyoshio, un bărbat cărunt, dur, era comandantul 
celei de a şaptea Armate. 

— N-am fost niciodată în public fără săbii. Mă face să mă 
simt ca un negustor împuţit. Cred... Ei, poruncile sunt porunci, 
dar unele porunci n-ar trebui date. 

— Asta cam aşa e, răspunse cineva. Ce ar fi spus bătrânul 
Pumn de Fier, ce ar fi făcut dacă ar fi fost aici? 

— Şi-ar fi despicat burta înainte de a-şi da săbiile. Ar fi 
făcut-o în noaptea asta, în curte, spuse un tânăr. 

Era Serata Tomo, cel mai mare fiu al generalului, al doilea 
la comandă în armata a şaptea. 

— Aş vrea ca Pumn de Fier să fie aici. Ar putea să... şi-ar fi 
tăiat mai întâi burta. 

— O să mă gândesc la asta. 

Generalul Kiyoshio îşi drese glasul cu putere. 

— Cineva trebuie să fie responsabil şi să-şi facă datoria! 
Cineva trebuie să arate că a fi senior însemnă responsabilitate şi 
datorie! 

— lertaţi-mă, dar aveţi grijă ce spunsţi, dădu Yabu cu 
părerea. 

— La ce foloseşte limba în gura unui samurai, dacă lui nu i 


se îngăduie să fie samurai? 

— La nimic, spuse Isamu, un bătrân sfetnic. Aşa e. Mai bine 
mort. 

— lertaţi-mă, lsamu-san, dar ăsta este viitorul nostru 
apropiat, spuse tânărul Serata Tomo. Suntem porumbei 
neajutoraţi, daţi pradă unui şoim dezonorat! 

— Te rog, ţine-ţi gura! spuse Yabu, ascunzându-şi propria 
lui satisfacţie. 

Apoi adăugă cu grijă: 

— Este stăpânul nostru legiuit şi până ce seniorul Sudara 
sau consiliul îşi va lua pe faţă responsabilitatea, rămâne 
stăpânul nostru legiuit şi trebuie să i ne supunem. 

Generalul Kiyosho îl cercetă cu privirea, căutând fără să 
vrea mânerul săbiei. 

— Ce ai auzit, Yabu-sama? 

— Nimic. 

— Buntaro-san..., începu sfetnicul. 

Generalul Kiyosho îl întrerupse: 

— Te rog să mă ierţi, lIsamu-san, dar ce a spus generalul 
Buntaro, sau ce n-a spus, nu are importanţă. Ce spune 
Yabu-sama e adevărat. Un senior este un senior. Chiar şi aşa, un 
samurai are drepturi, un vasal are drepturi. Chiar şi un daimyo, 
neh? 

Yabu îi întoarse privirea, cântărind dedesubturile acestei in- 
vitaţii. 

— Izu este o provincie a seniorului Toranaga. Eu nu mai 
sunt daimyo de Izu. Doar stăpânesc în numele lui. Aruncă o 
privire în jurul încăperii. E toată lumea aici, neh? 

— În afară de seniorul Noboru, spuse un general, 
amintindu-l pe cel mai mare fiu al lui Toranaga, detestat de toţi. 
— Da. N-are a face, generale. Boala chinezească o să îl 
termine curând şi o să se sfârşească cu mohoreala lui pentru 

totdeauna, spuse cineva. 

— Şi cu mirosul. 

— Când se întoarce? 

— Cine ştie? Nu ştim nici măcar de ce l-a trimis în nord 
Toranaga-sama. Mai bine să rămână acolo, neh? 

— Dacă ai avea boala asta, ai fi la fel de mohorât ca şi el, 
neh? 

— Da, Yabu-san, da. Aşa aş fi. Păcat că a luat sifilis. E un 


general bun, mai bun decât Peşte Rece, adăugă generalul 
Kiyoshio, folosind porecla lui Sudara. 

— Ei, şuieră sfetnicul, în noaptea asta umblă diavolul prin 
aer de ţi-ai dat frâu liber limbii. Sau e saké? 

— Poate-i boala chinezească, răspunse generalul Kiyoshio 
cu un râs amar. 

— Să mă apere Buddha de asta! spuse Yabu. De şi-ar 
schimba seniorul Toranaga în privinţa drumului la Osaka! 

— Mi-aş despica pântecul acum, dacă asta l-ar convinge, 
spuse tânărul. 

— Nu vreau să te jignesc, fiule, dar capul tău e în nori. N-o 
să se schimbe niciodată. 

— Da, tată, dar nu-l înţeleg... 

— Trebuie să mergem toţi cu el, în acelaşi grup? întrebă 
Yabu după un timp. 

Isamu, bătrânul sfetnic spuse: 

— Da. Trebuie să mergem ca escortă, cu două mii de 
oameni, cu toată ţinuta de ceremonie şi o să ne ia treizeci de 
zile ca să ajungem acolo. Ne-au mai rămas şase până la plecare. 

Generalul Kiyoshio spuse: 

— Nu-i prea mult timp. Nu-i aşa, Yabu-sama? 

Yabu nu-i răspunse. Nu era nevoie. Generalul nu avea 
nevoie de un răspuns. Se adânciră din nou fiecare în gândurile 
lui. 

O uşa laterală se deschise. Toranaga intră, urmat de 
Sudara. Toţi se înclinară, ţepeni. Toranaga le răspunse şi se 
aşeză cu faţa la ei. Sudara, ca moştenitor, puţin înaintea lui, 
deasemenea, cu faţa la ei. Naga se aşeză în faţa uşii principale 
şi o închise. Doar Toranaga purta săbii. 

— Mi-a ajuns la urechi că unii dintre voi umblă cu vorbe de 
trădare, se gândesc la trădare şi plănuiesc trădare, spuse rece. 

Nu-i răspunse nimeni şi nici nu mişcară. Încet, 
neînduplecat, Toranaga îşi plimbă privirea de la unul la altul. 
Nimeni nu mişcă, apoi generalul Kiyoshio vorbi: 

— Pot să vă întreb cu respect, Alteță, ce înţelegeţi prin 
trădare? 

— Orice comentariu a unei porunci, hotărâre sau atitudine a 
unui stăpân de drept, oricând, e trădare, se răsti Toranaga. 

Generalul îşi îndreptă spatele. 

— Atunci, sunt vinovat de trădare. 


— Atunci ieşi afară şi fă-ţi seppuku deîndată. 

— Aşa voi face, Alteță, spuse mândru oşteanul, dar mai 
întâi cer dreptul să vorbesc liber în faţa vasalilor tăi credincioşi, 
ofiţerilor, şi sfetnicilor şi... 

— Ţi-ai pierdut toate drepturile. 

— Foarte bine. Atunci v-o cer ca o dorinţă de moarte. O 
ultimă dorinţă. Ca hatamoto. Şi în schimbul a douăzeci şi opt de 
ani de serviciu credincios. 

— Să fie foarte scurt. 

— Da, Alteță, răspunse rece generalul Kiyoshio. Vă rog să 
mă ascultați. Mai întâi, mergând la Osaka şi înclinându-vă 
ţăranului Ishido e trădare împotriva onoarei voastre, a clanului 
vostru, a onoarei vasalilor voştri credincioşi şi a moştenirii 
voastre deosebite şi întrutotul împotriva codului bushido. Al 
doilea, vă fac vinovat de această trădare şi spun că v-aţi pierdut 
astfel toate drepturile de a fi stăpânul nostru legiuit. Al treilea, 
vă rog ca, deîndată, să abdicaţi în favoarea seniorului Sudara şi 
să plecaţi onorabil din această viaţă, sau să vă radeţi capul şi să 
vă retrageţi într-o mănăstire, după cum doriţi. 

Generalul se înclină ţeapăn, apoi se aşeză din nou înapoi pe 
călcâie. Toţi aşteptau, abia răsuflând, acum că ceea ce era de 
neînchipuit devenise realitate. 

Brusc, Toranaga şuieră: 

— Ce mai aştepţi? 

Generalul Kiyoshio îl privi ţintă. 

— Nimic, Alteță. Vă rog să mă iertaţi. 

Fiul său începu să se ridice. 

— Nu. Ţi se porunceşte să rămâi aici, spuse el. 

Generalul se înclină pentru ultima dată spre Toranaga, se 
ridică în picioare şi ieşi cu nemăsurată demnitate. Câţiva se foiră 
nervoşi şi un freamăt străbătu încăperea, dar Toranaga îi 
domină din nou neînduplecat. 

— Mai e cineva care îşi recunoaşte trădarea? Altcineva care 
îndrăzneşte să calce bushido? Cineva care îndrăzneşte să-şi 
acuze seniorul legiuit de trădare? 

— Vă rog să mă iertaţi, Alteță, spuse liniştit bătrânul sfetnic 
Isamu, dar îmi pare rău că trebuie să spun că, dacă mergeţi la 
Osaka, e trădare împotriva moştenirii voastre. 

— În ziua în care eu o să plec la Osaka tu o să părăseşti 
această lume. 


Bătrânul cărunt se înclină politicos. 

— Da, Alteță. 

Toranaga îi cuprinse cu privirea nemilos. Cineva se mişcă 
neliniştit şi el îşi aruncă ochii într-acolo. Samuraiul, un războinic 
care, cu ani în urmă, îşi pierduse tăria de a lupta şi îşi răsese 
capul ca să devină călugăr budist şi era acum unul dintre 
administratorii lui Toranaga, nu spuse nimic, îngălbenindu-se de 
o spaimă pe care încerca disperat să o ascundă. 

— De ce te temi, Numata-san? 

— De nimic, Alteță, spuse bărbatul cu ochii plecaţi. 

— Bine. Atunci du-te şi fă-ţi seppuku pentru că eşti un 
mincinos şi frica ta duhneşte molipsitor. 

Bărbatul scânci şi ieşi împleticindu-se. Spaima îi cuprinse 
pe toţi. Toranaga îi privea. Şi aştepta. Aerul deveni apăsător, 
troznetele uşoare ale făcliilor păreau nefiresc de puternice. Apoi, 
ştiind că era datoria şi responsabilitatea sa, Sudara se întoarse 
şi se înclină. 

— Vă rog, Alteță, aş putea, respectuos, să spun ceva? 

— Ce să spui? 

— Alteță, cred că... Cred că nu mai există trădare aici! Şi că 
n-au să mai fie alte tră... 

— Nu-ţi împărtăşesc părerea. 

— Vă rog să mă iertaţi, Alteță. Ştiţi că mă supun. Ne vom 
supune cu toţii. Nu dorim decât ce e mai bine pentru... 

— Cel mai bine este cum hotărăsc eu. Hotărârea mea este 
cea mai bună. 

Neajutorat, Sudara se înclină în semn de încuviinţare şi 
rămase tăcut. Neândurător, Toranaga nu-şi luă privirea 
străpungătoare de la el. 

— Nu mai eşti moştenitorul meu. 

Sudarăa păli. Atunci Toranaga sparse încordarea din 
încăpere. 

— Eu sunt stăpân legiuit aici! 

Aşteptă o clipă, apoi, în deplină tăcere, se ridică în picioare 
şi, arogant, ieşi. Uşa se închise în urma lui. Un oftat adânc trecu 
prin încăpere. Mâinile căutară neputincioase mânerele săbiilor. 
Dar nici unul nu-şi părăsi locul. 

— În... în dimineaţa asta am... Am auzit de la comandantul 
nostru suprem, începu Sudara în cele din urmă, că seniorul 
Hiro-matsu o să fie aici în câteva zile. Am să vorbesc cu el. Staţi 


liniştiţi, răbdători, fiţi credincioşi stăpânului nostru. Să mergem 
şi să îi aducem ultimul omagiu generalului Serata Kiyoshio... 

Toranaga urca scările cuprins de o nemăsurată singurătate, 
paşii lui stârnind ecouri în pustietatea turnului. Aproape de vârf 
se opri şi se sprijini un timp de perete, respirând greu. Durerea îi 
cuprinsese din nou pieptul şi încercă să o depărteze. 

— E doar lipsă de exerciţiu, mormăi, doar atât. Doar lipsă 
de exerciţiu. 

Continuă să urce. Ştia că era în mare primejdie. Trădarea şi 
teama erau molipsitoare şi amândouă trebuiau înlăturate fără 
milă din clipa în care se iveau. Nici chiar atunci nu puteai fi 
niciodată sigur că erau stârpite. Lupta în care se încleştase nu 
era un joc de copii. Cei slabi trebuiau să fie hrană pentru cei 
puternici, cei puternici păpuşi pentru cei foarte puternici. Dacă 
Sudara îşi afirma în public drepturile de moştenitor, n-avea nici 
o putere să-l împiedice. Până când Zataki răspundea, trebuia să 
aştepte. 

Toranaga închise uşa şi trase zăvorul şi merse la fereastră. 
Dedesubt putea să vadă generalii săi şi sfetnicii, înşiraţi tăcuţi 
pe drumul către casele lor din afara împrejmuirii donjonului. Sub 
zidurile castelului oraşul zăcea aproape în întuneric deplin. 
Deasupra, luna era palidă şi înceţoşată. Era o noapte 
întunecoasă, mohorâtă şi se părea că nenorocirea plutea 
deasupra tuturor. 


CAPITOLUL 50 


Blackthorne stătea singur în soarele dimineţii, într-un colţ al 
grădinii din faţa casei sale de oaspeţi, visând cu ochii deschişi, 
cu dicţionarul în mână. Era o zi minunată, lipsită de nori, prima 
de multe săptămâni şi a cincea de când îl văzuse pentru ultima 
dată pe Toranaga. In tot acest timp fusese ţinut în castel fără să 
o poată vedea pe Mariko, sau să-şi viziteze corabia sau 
echipajul, sau să rătăcească prin oraş, sau să meargă la 
vânătoare, sau să călărească. O dată pe zi mergea să înoate cu 
alţi samurai într-unul din şanţurile de apărare şi, ca să-i treacă 
timpul, îi învăţă pe unii să înoate şi pe alţii să se scufunde. Dar 
asta nu făcea aşteptarea mai uşoară. 


— Îmi pare rău, Anjin-san, dar e la fel pentru toată lumea, 
spusese Mariko cu o zi în urmă când o întâlnise din întâmplare, 
în acea parte a castelului. Chiar şi seniorul Hiro-matsu e ţinut să 
aştepte. De două zile a ajuns şi încă nu l-a văzut pe seniorul 
Toranaga. Nimeni nu l-a văzut. 

— Dar asta e important, Mariko-chan. Am crezut că înţelege 
că fiecare zi e vitală. Nu e vreo cale prin care aş putea să-i trimit 
vreun mesaj? 

— O, da, Anjin-san. Asta e simplu. Scrie. Dacă îmi spui ce 
vrei să-i transmiţi, am să-i scriu pentru dumneata. Toată lumea 
trebuie să ceară în scris audiența. Astea sunt poruncile lui de 
acum. Te rog, fii răbdător. Asta e tot ce putem să facem. 

— Atunci, te rog, cere o audienţă. M-aş bucura dacă... 

— Asta nu e greu. E plăcerea mea. 

— Unde ai fost? De patru zile nu te am văzut. 

— Te rog să mă ierţi, dar am avut de făcut atâtea lucruri... 
E puţin mai greu pentru mine. Sunt atâtea pregătiri... 

— Ce se întâmplă? Tot castelul e ca un stup gata să roiască 
peste o săptămână. 

— O, iartă-mă. Totul e în regulă, Anjin-san. 

— Zău? Te rog să mă ierţi, un general şi un administrator 
de seamă îşi fac seppuku în curtea donjonului - aşa e de obicei? 
Seniorul Toranaga se încuie în turnul de fildeş, ţinând oamenii 
să aştepte fără vreo pricină evidentă - şi ăsta-i un lucru 
obişnuit? Şi ce-i cu seniorul Hiro-matsu? 

— Seniorul Toranaga e stăpânul nostru. Orice face el e bine. 

— Şi dumneata, Mariko-san, de ce nu te-am văzut? 

— Te rog să mă ierţi. Imi pare rău, dar seniorul Toranaga 
mi-a poruncit să te las să înveţi. Acum merg să-ţi vizitez 
concubina, Anjin-san, nu pe dumneata. 

— De ce ar avea ceva împotriva... 

— Mai degrabă cred că vrea să te oblige să vorbeşti limba 
noastră. Au fost doar câteva zile, neh? 

— Când pleci la Osaka? 

— Nu ştiu. Mă aşteptam să plec acum trei zile, dar seniorul 
Toranaga nu mi-a semnat permisul încă. Am pregătit totul, 
hamali şi cai, şi în fiecare zi înaintez documentele de călătorie 
secretarului său pentru a fi semnate, dar îmi sunt întotdeauna 
trimise inapoi. "Aduceţi-le mâine." 

— Dar am crezut că trebuia să te duc la Osaka cu corabia. 


N-a spus el că trebuie să te duc cu corabia? 

— Da. Da, a spus, dar, ei bine, Anjin-san, nu poţi fi niciodată 
sigur cu stăpânul nostru. Se răzgândeşte. 

— A fost întotdeauna aşa? 

— Da şi nu. De la Yokose e plin cu... Cum ai spune... 
melancolie, neh? Da, melancolie. Şi foarte deosebit. El... da, 
acum e altfel. Schimbat. 

— Şi dumneata eşti plină de melancolie şi foarte schimbată. 
Da eşti altfel acum. 

— Primul Pod a fost un început şi un sfârşit, Anjin-san. Şi 
promisiunea noastră, făgăduiala, neh? 

— Da, te rog să mă ierți. 

Se înclinase tristă şi îl părăsise şi apoi, odată în siguranţă, 
departe, fără să se întoarcă, şoptise: 

— Tu. 

Cuvântul zăbovise îndelung în coridor, odată cu parfumul 
ei. 

La masa de seară încercase să o întrebe pe Fujiko, dar nici 
ea nu ştia nimic important, sau nu vroia, nu putea să-i explice 
ce nu era in regulă în castel. 

— Dozo gomen nasai, Anjin-san. 

Se duse la culcare fierbând de furie. Furios că nu putea face 
nimic împotriva amânărilor şi a nopţilor fără Mariko. Se simţea 
întotdeauna neplăcut să ştie că era atât de aproape, că Buntaro 
era plecat din oraş şi acum, din cauza acelui "Tu", că dorinţa ei 
era tot atât de puternică ca şi a sa. Cu câteva zile în urmă se 
dusese la casa ei sub motiv că avea nevoie de ajutor pentru 
japoneză. Samuraiul de strajă îi spusese: "Imi pare rău, nu este 
acasă." El îi mulţumise şi apoi hoinărise fără odihnă pe lângă 
poarta de sud. Putea vedea oceanul. Din pricina că pământul 
era atât de plat, nu putea să vadă cheiurile sau docurile, deşi 
crezu că putea să desluşească catargele înalte ale corabiei sale 
în depărtare. 

Oceanul îl chema. Mai mult orizontul decât marea, nevoia 
de un vânt bun care să-l învăluie, să privească în zare cu ochii 
mijiţi din cauza rafalelor lui, să-i simtă gustul sărat pe limbă, 
puntea legănându-se sub picioare şi, deasupra, vergile şi 
parâmile şi fungile troznind şi gemând sub apăsarea velelor 
care, din timp în timp, pocnesc, bucuroase, când briza puternică 
îşi schimba direcţia cu un grad sau două. 


Şi mai mult decât orizontul, era libertatea. Libertatea de a 
se duce oriunde, pe orice vreme şi oricând dorea. Să stea pe 
dunetă, să hotărască, aşa cum aici singur Toranaga hotăra. 

Blackthorne privi în sus la cel mai înalt cat al donjonului. 
Soarele strălucea pe arcadele lui măiestrit acoperite cu ţigle. Nu 
văzuse niciodată vreo mişcare acolo, deşi ştia că fiecare 
fereastră de sub ultimul cat era păzită. 

Gongurile sunară schimbarea orei. Pentru prima dată 
mintea lui îi spuse că era mijlocul Orei Calului şi nu cartul de la 
opt clopote - amiaza. 

Işi puse dicţionarul în mânecă, bucuros că sosise vremea 
pentru prima masă adevărată. Astăzi avea orez şi creveţi prăjiţi 
şi supă de peşte şi legume murate. 

— Mai doreşti, Anjin-san? 

— Mulţumesc, Fujiko. Da, orez, te rog, şi puţin peşte. Bun, 
foarte... 

Căută cuvântul "delicios"şi îl spuse de câteva ori ca să ÎI 
ţină minte. 

— Da, delicios, neh? 

Fujiko era încântată. 

— Mulţumesc. Acest peşte din nord. Apa mai rece în nord, 
înţelegi? Numele lui este kurima-ebi. 

Repetă numele şi încercă să îl ţină minte. Când isprăvi şi 
tăvile fură luate, ea îi mai turnă cha şi scoase un pachet din 
mânecă. 

— Aici bani, Anjin-san. Îi arătă monezile de aur. Cincizeci 
koban. Valorează o sută cincizeci de koku. Îi vrei, neh? Pentru 
marinari. Te rog, iartă-mă, înţelegi? 

— Da, mulţumesc. 

— N-ai pentru ce. De ajuns? 

— Da, cred că da. Unde găsit? 

— Căpetenie Toranaga-sama... Fujiko căută o cale mai 
simplă de a o spune. Am fost om important Toranaga. 
Căpetenie. Ca Mura, neh? Nu samurai, numai zaraf. Semnat 
numele meu pentru dumneata. 

— Ah, înţeleg. Mulţumesc. Banii mei? Koku al meu? 

— O, da. 

— Casa asta. Mâncare. Servitori. Cine plăteşte? 

— O, eu plătesc. Din... Din koku pe un an. 

— E de ajuns, te rog? Indeajuns koku? 


— O, da, da, cred că da, spuse ea. 

— De ce îngrijorată, îngrijorată pe faţă? 

— O, te rog să mă ierţi, Anjin-san, nu sunt îngrijorată. 

— Durere? Arsurile durere? 

— Nu durere. Uite. 

Fujiko se ridică grijulie de pe pernele groase pe care el 
stăruise să le folosească. Îngenuche direct pe tatami fără nici un 
semn de suferinţă, apoi se aşeză înapoi pe călcâie şi din nou pe 
perne. 

— Uite, totul mai bine. 

— Ei, foarte bine, spuse el mulţumit pentru ea. Arată, da? 

Se ridică din nou cu grijă şi-şi ridică poalele şi îl lăsă să-i 
privească picioarele. Cicatricile nu se mai crăpaseră şi nu se 
vedeau urme de supurare. 

— Foarte bine, spuse el. Da. Curând ca pielea de sugar, 
neh? 

— Mulţumesc, da, moale. Mulţumesc, Anjin-san. 

El băgă de seamă uşoara schimbare din vocea ei, dar nu 
insistă. În noaptea aceea nu o îndepărtă. 

Împărţitul pernei a fost mulţumitor, nu mai mult. După 
aceea nu simţise nici acea fericire invăluitoare, nici moleşeala 
plăcută. A fost doar o împreunare. 

Am greşit, îşi zise, şi totuşi n-am greşit, neh? 

Înainte de a pleca, ea îngenuchease şi se înclinase din nou 
şi-şi aşezase mâinile pe fruntea lui. 

— Îţi mulţumesc din toată inima. Te rog dormi acuma, 
Anjin-san. 

— Mulţumesc, Fujiko-san. Dorm mai târziu. 

— Te rog, dormi acum. Este datoria mea şi mi-ar face mare 
plăcere. 

Atingerea mâinii ei era caldă şi uscată şi deloc plăcută. 
Totuşi, se prefăcu că doarme. Ea îl mângâiase neîdemânatică, 
deşi cu mare răbdare. Apoi, în tăcere, se întorsese înapoi în 
camera ei. 

Din nou singur, bucuros să fie singur, Blackthorne îşi puse 
braţele sub cap şi rămase cu privirea aţintită în sus, în întuneric. 
Se hotărâse în privinţa lui Fujiko în timpul călătoriei de la Yokose 
la Yedo. 

— E de datoria ta, îi spusese Mariko, stând întinsă în braţele 
lui. 


— Cred că ar fi o greşeală, neh? Dacă rămâne grea, ei bine, 
o să-mi ia patru ani să ajung acasă şi să mă întorc şi în timpul 
ăsta, Dumnezeu ştie ce se poate întâmpla. 

Îşi aminti cum tremurase Mariko atunci. 

— O, Anjin-san, asta înseamnă foarte mult timp. 

— Trei, atunci. Dar tu ai să fii la bord cu mine. Am să te 
aduc înapoi cu... 

— Ţine-ţi promisiunea, dragul meu! Nimic din ceea ce este, 
neh? 

— Ai dreptate, da. Dar cu Fujiko s-ar putea întâmpla atât de 
multe lucruri rele... Nu cred că arvrea copilul meu. 

— N-ai de unde să ştii asta. Nu te înţeleg, Anjin-san. Este 
datoria dumitale. Ea ar putea întotdeauna să împiedice să 
rămână grea, neh? Nu uita, este concubina dumitale. Şi, pe 
bună dreptate, o faci de ruşine dacă nu o primeşti să împărţiţi 
perna. În definitiv, însuşi Toranaga i-a poruncit să vină în casa 
dumitale. 

— De ce a făcut asta? 

— Nu ştiu. Nu contează. El a poruncit-o, deci e cel mai bun 
lucru pentru dumneata şi pentru ea. A fost bine, neh? Şi-a făcut 
datoria cât de bine a putut, neh? Te rog, iartă-mă, dar nu crezi 
că ar trebui să ţi-o faci şi dumneata? 

— Gata cu lecţiile tale! lubeşte-mă şi nu mai vorbi. 

— Cum să te iubesc? A, cum mi-a spus azi Kiku-san? 

— Cum e asta? 

— Uite aşa. 

— Aşa e foarte bine. Atât de bine... 

— Oh, am uitat. Te rog, aprinde lampa, Anjin-san. Am ceva 
să-ţi arăt. 

— Mai târziu. Acum cu... 

— Oh, te rog, iartă-mă. Trebuie să fie acum. Am cumpărat-o 
pentru tine. E o carte despre împărţitul pernei. Desenele sunt 
foarte nostime. 

— Nu vreau să mă uit acum la o carte despre împărţitul 
pernei. 

— Dar, iartă-mă, Anjin-san, poate unul dintre desene are să 
te înfierbânte. Cum poţi să înveţi despre împărţitul pernei fără o 
carte despre împărţitul pernei? 

— Sunt deja înfierbântat. 

— Dar Kiku-san a spus că este prima şi cea mai bună cale 


de a alege poziţii. Sunt patruzeci şi şapte. Unele dintre ele arată 
uluitor şi par foarte dificile, dar ea spune că e important să le 
încerci pe toate... De ce râzi? 

— Tu râzi. De ce n-aş râde şi eu? 

— Dar cu râdeam pentru că tu chicoteai şi ţi-am simţit 
pântecul săltând şi nu vrei să mă laşi să mă ridic. Te rog, 
lasă-mă să mă ridic, Anjin-san! 

— Ah, dar nu poţi fi păcălită, Mariko, draga mea. Nu există 
vreo femeie în lume care poate fi păcălită măcar puţin... 

— Dar, Anjin-san, te rog, trebuie să mă laşi să mă ridic. 
Vreau să-ţi arăt. 

— Bine, dacă asta... 

— O, nu, Anjin-san. Nu vroiam să... Nu trebuie... Nu vrei să 
te întinzi doar puţin... Te rog, nu încă... Te rog, nu mă lăsa... O, 
cum te iubesc aşa... 

Blackthorne îşi aminti acea noapte de dragoste. Mariko îl 
înfierbântase mai mult decât Kiku şi Fujiko era nimic pe lângă 
ele. Dar Felicity? 

Ah, Felicity, îşi zise, gândindu-se la această mare problemă 
a lui. Trebuie să fiu nebun s-o iubesc pe Mariko şi pe Kiku. Şi, 
totuşi, adevărul despre Felicity este că acum nu poate sta 
alături nici măcar cu Fujiko. Fujiko e curată. Sărmana Felicity. 
N-am să fiu niciodată în stare să-i spun. Dar imaginea ei şi a 
mea, împreunându-ne ca o pereche de viezuri, în fin sau sub 
pături slinoase, mă face să mă înfior. Acum ştiu cum e mai bine. 
Acum aş putea s-b învăţ. Dar va vrea să înveţe? Şi cum am 
putea oare să fim curaţi şi să rămânem curati şi să trăim în 
curăţenie? 

Acasă mormanele de gunoi se înalţă unele peste altele, dar 
acolo e locul unde e soţia mea şi unde sunt copiii mei şi acolo e 
locul meu. 

— Nu te gândi la casa aceea, Anjin-san, îi spusese Mariko 
odată când fusese copleşit de gânduri negre. Casa adevărată e 
aici. Cealaltă e de milioane şi milioane de ori mai departe. Aici e 
realitatea. Ai să-ţi ieşi din minţi dacă încerci să alături lucruri cu 
neputinţă de alăturat. Acultă. Dacă vrei pace, trebuie să înveţi 
să bei cha dintr-o ceaşcă goală. 

li arătase cum. 

— Îţi închipui că adevărul se află în ceaşcă. Îţi închipui că 
există cha acolo - băutura caldă, verde palid, a zeilor. Dacă te 


concentrezi tare... Ah, un profesor de Zen ar putea să-ţi arăte, 
Anjin-san. Este cel mai greu, dar e atât de uşor... Cât de mult aş 
vrea să fiu îndeajuns de deşteaptă ca să-ţi arăt, pentru că atunci 
toate lucrurile din lume ar fi ale tale, doar să le ceri. Chiar şi cel 
mai greu de obţinut dar - deplina linişte sufletească. 

Încercase de multe ori, dar nu putuse niciodată să bea 
băutura care nu era acolo. 

— Nu-ţi face griji, Anjin-san. Îţi trebuie multă vreme ca să 
înveţi, dar o să înveţi cândva. 

— Dumneata poţi? 

— Rareori. Doar în clipele de mare tristeţe sau singurătate. 
Dar gustul acestui cha ireal pare să dea un înţeles vieţii. E greu 
de explicat. Am făcut-o o dată sau de două ori. Câteodată 
câştigi wa doar încercând. Acum, întins pe spate, în întunericul 
castelului, cu somnul care întârzia să se apropie, aprinse 
lumânarea cu amnarul şi se concentră asupra micii cești de 
porțelan pe care i-o dăduse Mariko şi pe care o avea 
întotdeauna lângă pat. Încercă timp de o oră. Dar nu reuşi să-şi 
limpezească mintea. Fără încetare, aceleaşi gânduri i se 
perindau prin minte: vreau să plec, vreau să rămân, mi-e teamă 
să rămân. Mi-e teamă să mă întorc. Le urăsc pe amândouă şi le 
vreau pe amândouă. Şi apoi mai sunt şi eții. 

Dacă ar fi numai după mine, n-aş pleca. Nu încă. Dar mai 
sunt şi alţii şi el nu sunt etí şi am semnat ca pilot: "Jur pe bunul 
Dumnezeu, să scot flota în larg şi, cu mila Domnului, s-o aduc 
înapoi acasă, din nou." O vreau pe Mariko. Vreau să văd 
pământul pe care Toranaga mi l-a dat şi simt nevoie să stau aici, 
să mă bucur de roadele marelui meu noroc pentru doar încă 
puţin timp. Da. Dar, de asemenea, mai e şi datoria şi asta e mai 
presus de orice, neh? 

La sosirea zorilor, Blackthorne ştia că, deşi se prefăcuse că 
amânase din nou hotărârea, de fapt se hotărâse definitiv. 

Dumnezeu să mă ierte. În primul şi în ultimul rând, sunt 
pilot. 


XXX 
Toranaga desfăşură mica fâşie de hârtie care sosise la două 


ore după ivirea zorilor. Mesajul din partea mamei sale spunea 
simplu: 


"Fratele tău încuviinţează, fiule. Scrisorile sale de 
confirmare vor pleca astăzi, printr-un curier. Vizita oficială a 
seniorului Sudara şi a familiei sale trebuie să înceapă în zece 
zile." 

Toranaga se aşeză jos, slăbit. Porumbeii bătură din aripi în 
cuştile lor, apoi se liniştiră din nou. Soarele dimineţii se strecura 
plăcut în hulubărie, printre norii de ploaie care se adunaseră. 
Adunându-şi puterile, porni grăbit în jos, pe scări, către 
încăperile sale de dedesubt, ca să înceapă. 

— Naga-san! 

— Da, tată? 

— Trimite-l pe Hiro-matsu aici, şi, după el, pe secretarul 
meu. 

— Da, tată. 

Bătrânul general sosi iute, cu încheieturile troznind din 
cauza urcuşului. Se înclină adânc, cu sabia ţinută în mâini, ca 
întotdeauna, faţa lui mai încruntată şi mai bătrân ca niciodată, şi 
chiar mai hotărât. 

— Eşti bine-venit, bătrâne prieten. 

— Mulţumesc, stăpâne. Hiro-matsu îşi ridică privirea. Sunt 
întristat să văd grijile lumii pe faţa ţa. 

— Şi eu sunt întristat să văd şi să aud atâţa trădare. 

— Da, trădarea e un lucru groaznic. 

Toranaga văzu bătrânii ochi cercetându-l. 

— Poţi să vorbeşti liber. 

— Mă ştiţi să fi vorbit vreodată altfel, Alteță? 

Bătrânul era grav. 

— Te rog, iarţă-mă că te-am făcut să aştepţi. 

— Te rog, iartă-mă că te necăjesc. Care ţi-e dorinţa, Alteță? 
Te rog, spune-mi ce-ai hotărât în privinţa viitorului casei tale. E, 
în cele din urmă, Osaka? Te încilini în faţa grămezii ăleia de 
bălegar? 

— Mă ştii să fi luat vreodată vreo hotărâre definitivă în 
privinţa vreunui lucru? 

Hiro-matsu se încruntă apoi, gânditor, îşi îndreptă spatele 
ca să domolească durerea din umeri. 

— Te ştiu dintotdeauna ca un om răbdător şi hotărât şi ai 
câştigat întotdeauna. De asta nu te pot înţelege acum. Nu stă în 
firea ta să te dai bătut. 

— Nu e Împărăţia mai importantă decât viitorul meu? 


— Nu. 

— Ishido şi ceilalţi regenţi sunt încă cârmuitori legali, după 
testamentul lui Taiko. 

— Eu sunt vasalul lui Yoshi Toranaga-noh-Minowara şi nu 
recunosc pe nimeni altcineva. 

— Bine. Poimâine este ziua pe care am ales-o pentru 
plecarea la Osaka. 

— Da, am auzit asta. 

— Ai să comanzi escorta. Buntaro are să fie al doilea la 
comandă. 

Bătrânul general oftă. 

— Ştiu şi asta, Alteță. Dar, de când m-am întors, Alteță, am 
vorbit cu sfetnicii tăi mai importanţi şi genera... 

— Da, ştiu. Şi care-i părerea lor? 

— Că n-ar trebui să părăseşti Yedo. Că poruncile tale ar 
trebui să fie, pentru un timp, anulate. 

— De cine? 

— De mine. De poruncile mele. 

— Asta-i ce vor ei? Sau ce ai hotărât tu? 

Hiro-matsu îşi puse sabia pe podea, în apropierea lui 
Toranaga şi acum, rămas fără apărarare, îl privi drept în faţă. 

— Te rog să mă ierţi, Alteță. Vreau să te întreb ce ar trebui 
să fac? Datoria mea pare să-mi spună că ar trebui să preiau 
comanda şi să te împiedic să pleci. Asta o să-l forţeze imediat pe 
Ishido să pornească împotriva noastră. Da, desigur că o să fim 
înfrânți, dar asta pare să fie singura cale onorabilă. 

— Dar prostească, neh? 

Sprâncenele cărunte ale generalului se adunară pe frunte. 

— Nu. Murim în luptă, cu cinste. Recâştigăm wa. Kwanto va 
fi pradă de război, dar n-o să trăim să apucăm noul stăpân în 
această viaţă. Shigata ga nai. 

— Nu mi-a plăcut niciodată să-mi irosesc oamnii fără rost. 
Nu am pierdut niciodată o bătălie, şi nu văd de ce ar trebui să o 
fac acum. 

— Să pierzi o bătălie nu e dezonorant, Alteţă. Să te dai 
bătut e mai onorabil? 

— V-aţi înţeles cu toţii să mă trădaţi? 

— Alteță, te rog să mă ierţi. Am cerut fiecăruia o părere 
militară doar. Asta nu este trădare sau complot. 

— Totuşi, ai ascultat vorbe de trădare. 


— Te rog să mă ierţi, dar dacă eu încuviinţez, fiind 
comandantul tău suprem, atunci asta nu mai este trădare, ci 
politică legală de stat. 

— Să-ţi împiedici stăpânul legiuit să ia hotărâri e trădare. 

— Alteță, s-a întâmplat de prea multe ori să fie înlăturat un 
senior. Tu ai făcut-o, Goroda a făcut-o, Taiko, toţi am făcut-o - 
ba chiar mai rău. Cel ce învinge nu e niciodată învinovăţit de 
trădare. 

— Ai hotărât să mă înlături? 

— Îţi cer ajutorul în hotărârea asta. 

— Eşti singura persoană în care am crezut că pot să mă 
încred. 

— Pe toţi zeii, nu vreau să-ţi fiu decât cel mai supus vasal. 
Sunt doar un soldat. Vreau să-mi fac doar datoria faţă de ţine. 
Nu mă gândesc decât la tine. Îţi merit încrederea. Dacă asta 
ti-ar fi de ajutor, ia-mi capul. Dacă asta te va convinge să te 
lupti, îţi dau bucuros viaţa mea, viaţa întregului meu clan, 
astăzi, în public, sau pe ascuns, sau oricum vei dori. Nu asta a 
făcut prietenul nostru, generalul Kiyoshiu? Imi pare rău, dar eu 
nu înţeleg de ce artrebui să-ţi îngădui să-ţi iroseşti o viaţă de 
eforturi. 

— Refuzi, deci, să te supui poruncilor mele şi să îmi conduci 
escorta care va porni către Osaka poimâine? 

Un nor trecu peste soare şi amândoi bărbaţii priviră afară, 
pe fereastră. 

— O să plouă din nou, în curând, spuse Toranaga. 

— Da. Prea multă ploaie anul ăsta, neh? Ar trebui să se 
oprească curând, sau recolta o să se piardă. 

Priviră din nou unul la celălalt. 

— Ei bine? 

Pumn de Fier îi spuse simplu: 

— Te întreb oficial, Alteță. Îmi porunceşti să te însoțesc 
poimâine ca să începem marşul către Osaka? 

— Deoarece se pare că toţi sfetnicii mei mă sfătuiesc 
împotrivă, am să primesc părerea lor - şi ata - şi am să-mi 
întârzii plecarea. 

Hiro-matsu era total nepregătit pentru asta. 

— Ei? N-o să plecaţi? 

Toranaga râse, masca căzu şi fu din nou vechiul Toranaga. 

— N-am avut niciodată de gând să plec la Osaka. De ce aş 


fi atât de prost? 

— Cum? 

— Înțelegerea de la Yokos€ n-a fost altceva decât o 
înşelătorie ca să câştig timp, spuse prieteneşte Toranaga. Ishido 
a înhăţat momeala. Prostul mă aşteaptă în Osaka peste câteva 
săptămâni. Zataki a muşcat şi el. Şi tu, şi toţi vasalii mei, 
bătăioşi şi neîncrezători, aţi muşcat momeala. Fără să dau de 
fapt nimic de la mine, am câştigat o lună şi i-am pus pe jar pe 
Ishido şi pe aliaţii lui împuţiţi. Am auzit că s-au încăierat deja 
pentru Kwanto. | s-a promis şi lui Kiyama şi lui Zataki. 

— N-ai avut niciodată de gând să pleci? 

Hiro-matsu îşi scutură capul, apoi limpezimea ideii îl izbi 
dintr-o dată. Faţa i se întinse într-un zâmbet de mulţumire. 

— Totul a fost o păcăleală? 

— Desigur. Ascultă, toată lumea trebuia să cadă în ea, neh? 
Zataki, toţi, chiar şi tu! Altfel iscoadele i-ar fi spus lui Ishido şi el 
ar fi pornit împotriva noastră deîndată şi nici un noroc de pe 
pământ sau zei din cer nu m-ar fi putu feri de nenorocire. 

— Asta aşa e... Ah, stăpâne, iartă-mă. Sunt atât de nerod. 
Merit să-mi pierd capul. Deci totul a fost o prostie. Dar... dar ce 
a fost cu generalul Kiyoshiu? 

— A spus că era vinovat de trădare. N-am nevoie de 
generali trădători. Numai de vasali supuşi. 

— Dar de ce te-ai năpustit asupra seniorului Sudara? De ce 
ţi-ai retras mâna de deasupra lui? 

— Pentru că mi-a plăcut mie, spuse Toranaga aspru. 

— Da, te rog să mă ierţi. Acesta este, într-adevăr, dreptul 
tău. Te rog să mă ierti că m-am îndoit de tine. 

— De ce te-aş ierta pentru că ai fost tu, bătrâne prieten? 
Am avut nevoie de tine să faci ce ai făcut şi să spui ce ai spus. 
Acum am nevoie de tine mai mult ca niciodată. Am nevoie de 
cineva în care mă pot încrede. De asta îţi spun taina mea. 
Trebuie să rămână un secret între noi. 

— O, Alteță, mă faci atât de fericit... 

— Da, spuse Toranaga. Ăsta e singurul lucru de care îmi e 
teamă. 

— Alteță? 

— Eşti comandant suprem. Tu singur poţi să împiedici 
această neroadă răscoală care mocneşte cât timp aştept. Mă 
încred în tine, şi trebuie să mă încred în tine. Fiul meu nu poate 


să-mi ţină generalii în mână, deşi el nu şi-ar da niciodată pe faţă 
bucuria cunoaşterii tainei - dacă ar şti. Dar faţa ta este o poartă 
a sufletului tău, prietene. 

— Atunci îngăduie-mi să-mi iau viaţa, după ce mă voi ocupa 
de generali. 

— Asta nu-mi ajută. Tu trebuie să îi ţii în mână până la 
pretinsa mea plecare, neh? Trebuie doar să-ţi păzeşti chipul şi 
somnul ca niciodată până acum. Eşti singurul în lume care ştie. 
Eşti singurul în care trebuie să mă încred, neh? 

— Te rog să mă ierţi pentru prostia mea. N-am să te 
dezamăgesc. Explică-mi ce trebuie să fac. 

— Spune generalilor mei adevărul. Că m-ai convins să-ţi 
ascult sfatul, care este, de asemenea, şi al lor, neh? O să 
poruncesc oficial amânarea plecării cu şapte zile. Mai târziu o 
s-o mai amân o dată. Boala, de data asta. Eşti singurul care o 
ştie. 

— Apoi? Apoi o să fie "Cer de Purpură"? 

— Nu aşa cum a fost plănuit de la început. "Cer de Purpură" 
a fost întotdeauna ultima soluţie, neh? 

— Da. Dar cum rămâne cu Regimentul de Muschete? Poate 
să-şi croiască cale prin munţi? 

— O parte a drumului, dar nu tot drumul până la Kyoto. 

— Pune să fie asasinat Zataki. 

— Asta ar fi cu putinţă. Dar Ishido şi aliaţii săi rămân de 
neînvins. 

Toranaga îi înşiră argumentele lui Omi, Yabu, Igurasiii şi 
Buntaro din ziua cutremurului. 

— In ziua aceea am poruncit "Cer de Purpură" ca o altă 
manevră ca să-l descumpănesc pe Ishido. Şi, de asemenea, am 
făcut ca acele părţi potrivite din discuţii să fie şoptite în urechile 
care trebuiau. Dar adevărul este că armata lui Ishido este, 
totuşi, de neînfrânt. 

— Cum am putea să-i dezbinăm? Ce-i cu Kiyama şi Onoshi? 

— Nu, ăştia doi sunt hotărât împotriva mea. Toţi creştinii 
vor fi împotriva mea - în afara creştinului meu, iar lui şi corabiei 
sale am să-i găsesc curând o întrebuințare foarte bună. Timp e 
ceea ce-mi trebuie cel mai mult. Am aliaţi şi prieteni tainici în 
întreg Imperiului, dacă am timp... Fiecare zi pe care o câştig îl 
slăbeşte şi mai mult pe Ishido. Asta-i planul meu de bătălie. 
Fiecare zi de amânare e importantă. Ascultă, după oprirea 


ploilor, Ishido va porni spre Kwanto într-o mişcare de învăluire, 
cu Ikawa Jikkyu străpungând spre sud şi Zataki în nord. Îl vom 
opri pe Jikkyu la Mishima, apoi ne vom retrage prin pasul 
Hakone la Odawara, unde vom da ultima luptă. În nord îl vom 
ţine pe Zataki în munţi, de-a lungul drumului Hosho-kaido, 
undeva lângă Mikawa. E adevărat ce a spus Omi şi Igurashi. 
Putem să ţinem piept primului atac şi, după aceea, n-ar trebui 
să mai fie o mare invazie. O să ne luptăm şi o să aştaptăm în 
spatele munţilor noştri. O să luptăm şi o să tragem de timp şi o 
să aşteptăm şi apoi, când fructul va fi îndeajuns de copt, "Cer de 
Purpură". 

— Eeei, de-ar veni ziua asta cât mai curând. 

— Ascultă, bătrâne, doar tu poţi să-mi ţii generalii în frâu. 
Cu timp şi cu Kwanto în siguranţă, putem să înfruntăm primul 
atac, iar după asta alianțele lui Ishido vor începe să se sfărâme. 
Odată ce asta se întâmplă, viitorul lui Yaemon este asigurat şi 
testamentul lui Taiko neatins. 

— N-ai să iei singur puterea, Alteță? 

— Pentru ultima dată: "Legea poate să tulbure 
buna-cuviinţă, dar buna-cuviinţă nu trebuie să tulbure niciodată 
legea, sau întreaga societate se va destrăma ca un tatami vechi. 
Legea poate pune la îndoială buna-cuviinţă, dar buna-cuviinţă 
nu trebuie, cu nici un chip, folosită ca să răstoarne legea." 
Testamentul lui Taiko este lege. 

Hiro-matsu se înclină a încuviinţare. 

— Foarte bine, Alteță. N-am să mai pomenesc de asta 
niciodată. Te rog să mă ierţi. Acum... Lăsă să-i scape un zâmbet. 
Acum ce trebuie să fac? 

— Prefă-te că m-ai convins să amân plecarea. Ţine-i pe toţi 
în pumnul tău de fier. 

— Cât de mult trebuie să mă prefac? 

— Nu ştiu. 

— N-am încredere în mine, Alteță. Aş putea face o greşeală, 
fără să vreau. Cred că aş putea să-mi ţin ascunsă bucuria pentru 
încă câteva zile. Cu îngăduinţa ta, "durerile" mele ar putea 
deveni atât de puternice, încât să cad la pat. Fără vizitatori, 
neh? 

— Bine. Fă asta patru zile. Lasă o parte a durerii să ţi se 
vadă pe faţă chiar azi. Asta n-o să fie prea greu, neh? 

— Nu, Alteță. Imi pare rău. Mă bucur că bătălia va începe 


anul ăsta. Anul viitor s-ar putea să nu mai fiu în stare să dau 
ajutor. A 

— Prostii. Dar o să fie anul ăsta, fie că eu zic da sau nu. In 
şaisprezece zile am să plec de la Yedo la Osaka. Până atunci îţi 
vei da, "fără tragere de inimă", încuviințarea şi ai să conduci 
marşul. Numai tu şi cu mine ştim că o să mai fie şi alte amânări 
şi că, cu mult timp înainte de a ajunge la hotar, am să mă întorc 
înapoi la Yedo. 

— Te rog să mă ierţi că m-am îndoit de domnia-ta. Dacă 
n-ar trebui să rămân în viaţă să te sprijin în planurile tale, n-aş 
putea trăi în ruşinea asta. 

— N-ai de ce să te ruşinezi, prietene. Dacă tu n-ai fi fost 
convins, Ishido şi Zataki ar fi descoperit înşelătoria. Oh, că veni 
vorba, cum era Buntaro-san când l-ai văzut? 

— Fierbea de mânie, Alteță. l-ar face bine o bătălie. 

— A propus să mă îndepărteze? 

— Dacă mi-ar fi spus asta, i-aş fi luat capul deîndată. 

— Am să trimit după tine peste trei zile. Cere să mă vezi în 
fiecare zi, dar eu am să refuz până atunci. 

— Da, Alteță. Bătrânul general se înclină umil. Te rog, iartă 
pe prostul ăsta bătrân. Ai dat din nou un ţel vieţii mele. 
Mulţumesc. 

Plecă. 

Toranaga scoase micul petic de hârtie din mânecă şi reciti 
din nou mesajul mamei sale, cu neţărmurită satisfacţie. Dacă 
drumul din nord era deschis, şi Ishido ar fi putut fi trădat aici, 
şansele sale creşteau enorm. Dădu foc mesajului. Hârtia se 
răsuci şi se prefăcu în cenuşă. Mulţumit, mărunți cenuşa, 
transformând-o în pulbere. Şi acum, cine artrebui să fie noul 
comandant suprem? se întrebă. 

La amiază, Mariko traversă curtea donjonului printre 
rândurile tăcute de gărzi încruntate şi pătrunse înăuntru. 
Secretarul lui Toranaga o aştepta într-una din anticamerele de la 
parter. 

— Vă rog să mă iertaţi că am trimis după domnia-voastră, 
doamnă Toda, spuse el mai mult din politeţe. 

— A fost plăcerea mea, Kawanabi-san. 

Kawanabi era un samurai în vârstă, cu trăsături ascuţite şi 
cu capul ras. Odată, de mult, fusese preot budist. De ani de zile 
se ocupa de corespondenţa lui Toranaga. De obicei era voios şi 


plin de viaţă. Astăzi, ca cei mai mulţi din castel, era foarte 
tulburat. Îi întinse un sul mic. 

— Aici sunt documentele domniei-voastre pentru călătoria 
la Osaka, semnate după cuviinţă. Trebuie să plecaţi mâine şi să 
ajungeţi acolo cât de curând cu putinţă. 

— Mulţumesc. 

Propria ei voce îi părea fără vlagă. 

— Seniorul Toranaga spune că s-ar putea să aibă mesaje 
personale pe care să le daţi doamnei Kiritsubo şi doamnei Koto. 
De asemenea, pentru seniorul general Ishido şi doamna Ochiba. 
Vă vor fi înmânate mâine în zori, dacă... vă rog să mă iertati, 
dacă sunt gata. Am să mă îngrijesc să vă fie înmânate. 

— Mulţumesc. 

Dintr-o mulţime de suluri stivuite cu nespusă meticulozitate 
pe măsuţa sa joasă, Kawanabi alese un document oficial. 

— Mi s-a spus să vă dau asta. Este actul de mărire a 
veniturilor fiului domniei-voastre, făgăduită de seniorul 
Toranaga. Zece mii de koku anual. Poartă data ultimei zile de 
luna trecută şi... ei, iat-o. 

Ea o primi, o citi şi verifică peceţile. Totul era desăvârşit, 
dar nu-i făcu nici o plăcere. Amândoi credeau că era acum o 
hârtie goală. Dacă viaţa fiului ei avea să fie cruţată, avea să 
devenă ronin. 

— Mulţumesc. Te rog, mulţumeşte-i seniorului Toranaga 
pentru cinstea pe care mi-o face. Mi se poate îngădui să-l văd 
înainte de a pleca? 

— Oh, da. Când plecaţi de aici, acum, sunteţi rugată să 
mergeţi la corabia barbară. Vi se cere să-l aşteptaţi acolo. 

— Trebuie să... trebuie să tălmăcesc? 

— Nu mi-a spus. Cred că da, doamnă Toda. 

Secretarul aruncă o privire pe o listă pe care o ţinea în 
mână. 

— Căpitanului Yoshinaka i s-a poruncit să conducă escorta 
voastră la Osaka, dacă vă face plăcere. 

— Aş fi onorată să fiu din nou în grija lui. Mulţumesc. Pot să 
întreb cum se simte seniorul Toranaga? 

— Pare îndeajuns de bine, dar pentru un bărbat plin de 
viaţă ca el, să stea închis zile întregi... Ce pot să spun? 

Îşi desfăcu neajutorat braţele. 

— Îmi pare rău. Cel puţin astăzi, l-a primit pe seniorul 


Hiro-matsu şi a acceptat o amânare. A dorit, de asemenea, să se 
ocupe şi de alte câteva lucruri... preţurile orezului trebuie fixate 
acum, în caz de recoltă proastă... Dar sunt atât de multe de 
făcut şi... Nu mai este deloc, doamnă Toda, cel de dinainte. Sunt 
vremuri groaznice, neh? Şi semne groaznice: prezicătorii spun 
că recolta o să fie proastă anul ăsta. 

— N-am să cred asta până la vremea recoltei. 

— înţelept, foarte înţelept. Dar nu mulţi dintre noi vor 
apuca acea vreme. Trebuie să merg cu el la Osaka. 

Kawanabi se înfioră şi se aplecă înainte neliniştit. 

— Am auzit un zvon că ar fi izbucnit din nou molima între 
Kyoto şi Osaka. Buba neagră. O fi un alt semn ceresc că zeii 
şi-au întors faţa de la noi? 

— Nu-ţi stă în fire să crezi în zvonuri sau în semne cereşti, 
Kawanabi-san. Sau să vorbeşti despre asta. Ştii ce crede 
seniorul Toranaga despre aşa ceva. 

— Ştiu, iertaţi-mă. Dar totuşi... Ei, nimeni nu mai pare să fie 
normal în zilele astea, neh? Poate că zvonurile nu-s adevărate. 
Mă rog să nu fie. 

Ea îşi îndepărtă gândurile negre. 

— A fost stabilită noua dată pentru plecare? 

— Am înţeles că seniorul Hiro-matsu ar fi spus că a fost 
amânată cu şapte zile. Mă bucur că comandantul nostru suprem 
s-a reîntors şi sunt atât de bucuros că l-a convins... Aş vrea ca 
plecarea să fie amânată pentru totdeauna. Mai bine să ne 
batem aici, decât să fim făcuţi de ruşine acolo, heh? 

— Da, încuviinţă ea, ştiind că nu mai avea nici un rost să se 
prefacă că gândurile astea nu le treceau prin minte tuturor. 
Acum, că seniorul Hiro-matsu s-a întors, poate că stăpânul 
nostru o să înţeleagă că a te da bătut nu e cea mai bună cale. 

— Doamnă, numai pentru urechile voastre. Seniorul 
Hiro-matsu... 

El se opri, îşi ridică privirea şi-şi întinse un zâmbet pe faţă. 
Yabu păşi mândru în încăpere, cu săbiile zăngănind. 

— Ah, senior Kasigi Yabu! Cât mă bucur că vă văd! 

Se înclinară şi el şi Mariko şi urmară complimentele, apoi el 
spuse: 

— Seniorul Toranaga vă aşteaptă, Alteță. Vă rog, urcați 
imediat. 

— Bine. De ce vrea să mă vadă? 


— Vă rog să mă iertaţi, Alteță, nu mi-a spus. Doar că 
doreşte să vă vadă. 

— Cum se simte? 

Kawanabi şovăi. 

— Nici o schimbare, Alteță. 

— Plecarea lui... A fost fixată o nouă dată? 

— Am înţeles c-o să fie peste şapte zile. 

— Poate că seniorul Hiro-matsu o s-o mai amâne, neh? 

— Asta e după voia stăpânului nostru, Alteță. 

— Desigur. 

Yabu ieşi. 

— Ce spuneaţi despre seniorul Hiro-matsu? 

— Doar pentru urechile voastre, doamnă - cum Buntaro-san 
nu este aici, şopti secretarul. Când bătrânul Pumn de Fier a ieşit 
de la întâlnirea cu seniorul Toranaga, a trebuit să se odihnească 
aproape un ceas. Avea mari dureri, doamnă. 

— Oh, ar fi groaznic să i se întâmple ceva acum. 

— Da. Fără el o să avem o răzmeriţă, neh? Întârzierea asta 
nu lămureşte lucrurile, nu? E doar o amânare. Adevărata 
problemă e că... Mătem că de când seniorul Sudara a slujit de 
secondant oficial generalului de Kiyoshio, de fiecare dată când 
numele seniorului Sudara este pomenit în faţa stăpânului 
nostru, el devine foarte furios. Doar seniorul Hiro-matsu l-a 
convins să amâne şi ăsta-i singurul lucru care... 

Lacrimile începură să curgă pe obrajii secretarului. 

— Ce se petrece, doamnă. S-a pierdut cu firea, neh? 

— Nu, spuse ea hotărâtă, dar fără s-o creadă. Sunt sigură 
că totul va fi în ordine. Îţi mulţumesc că mi-ai spus. Am să încerc 
să îl vizitez pe seniorul Hiro-matsu înainte de a pleca. 

— Mergeţi cu Dumnezeu, doamnă. 

Ea se opri uluită. 

— Nu ştiam că eşti creştin, Kawanabi-san. 

— Nu sunt, doamnă, dar ştiu că este obiceiul vostru. 

Păşi afară, în soare, tare îngrijorată de cele auzite despre 
Hiro-matsu şi în acelaşi timp binecuvântându-l pe Dumnezeu că 
aşteptarea ei luase sfârşit şi a doua zi avea să scape. Porni către 
palanchinul şi escorta care o aştepta. 

— Ah, doamnă Toda, spuse Gyoko, păşind din umbră în 
calea ei. 

— Ah, bună dimineaţa, Gyoko-san. Mă bucur că te văd. 


Sper că eşti bine, spuse ea cu voce plăcută, simțindu-se 
străbătută de un fior rece. 

— Mă tem că nu prea bine. lertaţi-mă. E atât de trist. Se 
pare că nu ne mai bucurăm de bunăvoința stăpânului nostru, 
Kiku-san şi cu mine. De când am venit aici, suntem ţinute într-un 
han împuţit, de mina a treia, unde n-aş pune nici un curtezan de 
ultima clasă. 

— Oh, iartă-mă. Sunt sigură că trebuie să fie o greşală. 

— Ah, da, o greşeală. Sper să fie aşa, doamnă. In cele din 
urmă, astăzi, mi s-a dat îngăduinţa să vin la castel, în cele din 
urmă există un răspuns la cererea mea de a-l vedea pe Măritul 
Stăpân, în cele din urmă mi se îngăduie iarăşi să mă înclin în 
faţa Măritului Stăpân, astăzi, pe seară. 

Gyoko zâmbi strâmb. 

— Am auzit că aţi venit la seniorul secretar. Aşa că m-am 
gândit să vă aştept şi să vă întâmpin. Sper că nu vă supără. 

— Mă bucur că te văd, Gyoko-san. V-aş fi vizitat, pe tine şi 
pe Kiku-san, sau v-aş fi chemat să mă vizitaţi amândouă, dar din 
nefericire asta n-a fost cu putinţă. 

— Da, foarte trist. Acestea sunt vremuri triste. Greu pentru 
nobili, greu pentru ţărani. Sărmana Kiku-san, e aproape bolnavă 
de grijă că nu se mai bucură de bunăvoința stăpânului nostru. 

— Sunt sigură că nu-i aşa, Gyoko-san. El... Seniorul 
Toranaga, are multe probleme grabnice, neh? 

— Adevărat, adevărat. Am putea lua puţin cha acum, 
doamnă Toda? Aş fi onorată dacă mi-ar fi îngăduit să vă vorbesc 
o clipă. 

— Ah, îmi pare rău, dar mi s-a poruncit să mă duc într-un 
loc anume. Altfel m-aş fi simţit onorată. 

— Ah, da. Trebuie să mergeţi la corabia lui Anjin-san. Am 
uitat, iertaţi-mă. Cum se simte Anjin-san? 

— Cred că bine, spuse Mariko, furioasă că Gyoko îi ştia 
treburile personale. L-am văzut doar o singură dată şi atunci 
doar pentru câteva clipe, când am sosit. 

— Un om interesant. Da, foarte. Trist să nu-ţi poţi vedea 
prietenii, neh? 

Amândouă femeile zâmbeau, vocile lor erau politicoase şi 
nepăsătoare, dar amândouă erau conştiente de samuraii 
nerăbdători, care priveau şi ascultau. 

— Am auzit că Anjin-san şi-a vizitat prietenii - echipajul. 


Cum i s-a părut? 

— Nu mi-a spus, Gyoko-san. Aşa cum am mai spus, nu l-am 
văzut decât pentru o clipă. lartă-mă, dar trebuie să plec. 

— E trist să nu-ţi poţi vedea prietenii. Poate aş putea să vă 
spun despre ei. De pildă, că locuiesc într-un saţ eta. 

— Cum? 

— Se pare că prietenii lui au cerut îngăduinţa să locuiască 
acolo, plăcându-le mai mult decât locurile civilizate. Curios, neh? 
Nu ca Anjin-san, care e altfel. Se zice că acolo se simt ca acasă - 
în satul eta. Ciudat, neh? 

Mariko îşi aminti cât de straniu se purtase Anjin-san pe 
scări în acea zi. Asta explică totul, îşi zise. Eta! Sfântă Fecioara, 
bietul om. Cât de ruşine trebuie să-i fi fost. 

— lartă-mă, Gyoko-san, ce-ai spus? 

— Am spus doar că e ciudat că Anjin-san e atât de diferit de 
ceilalţi. 

— Cum sunt ei? l-ai văzut pe ceilalţi? 

— Nu, doamnă. N-aş merge acolo. Ce-aş avea eu de a face 
cu ei? Sau cu eta. Trebuie să mă gândesc la clienţii mei şi la 
Kiku-san şi la fiul meu. 

— Ah, da. Fiul tău. 

Faţa lui Gyoko se întristă sub umbrelă, dar ochii rămaseră 
ca două cremene cenuşii, aceeaşi culoare cu a chimonoului. 

— Vă rog să mă iertaţi, dar cred că nu ştiţi de ce nu ne mai 
bucurăm de îngăduinţa seniorului Toranaga? 

— Nu. Dar sunt sigură că te înşeli. Contractul a fost semnat, 
neh? După cum ne-am înţeles. 

— Oh, da. Mulţumesc. Am o scrisoare de credit pentru 
negustorii de orez din Mishima, plătibilă la cerere. Mai puţin 
decât ne-am înţeles. Dar banii sunt ultimul lucru la care mă 
gândesc. Ce înseamnă banii, când ai pierdut bunăvoința 
stăpânului tău, oricine ar fi el - sau ea, neh? 

— Sunt sigură că v-aţi păstrat bunăvoința lui. 

— Ah, bunăvoința! Mă îngrijorează şi bunăvoința voastră, 
doamnă Toda. 

— Vei avea întotdeauna sprijinul şi prietenia mea, 
Gyoko-san. Poate stăm de vorbă altădată. Acum chiar trebuie să 
plec, iartă-mă. 

— Ah, cât de bună sunteţi, adăugă Gyoko cu cea mai 
mieroasă voce când Mariko aproape că se întorsese cu spatele. 


Dar veţi avea oare timp? Plecaţi mâine la Osaka. 

Mariko simţi un ac de gheaţă în piept când capcana se 
închise. 

— S-a întâmplat ceva, doamnă? 

— Nu. Nu, Gyoka-san. Poate în timpul Orei Câinelui, la 
noapte. Ti-ar conveni? 

— Sunteţi prea bună, doamnă. Oh, da. Şi dacă tot îl veţi 
întâlni pe stăpânul nostru acum, înaintea mea, nu vreţi să 
puneţi o vorbă bună pentru noi? Avem nevoie de un mic sprijin, 
neh? 

— Voi fi bucuroasă s-o fac. 

Mariko se gândi o clipă. 

— Unele favoruri pot fi cerute, dar totuşi nu pot fi promise. 

Gyoko se încordă uşor. 

— Ah, l-aţi rugat deja să-şi plece ochii asupra noastră? 

— Desigur, de ce n-aş fi făcut-o? îi spuse atentă Mariko. Nu 
este Kiku-san o favorită a lui? Nu eşti dumneata un vasal 
devotat? Nu v-aţi mai bucurat în trecut de bunăvoința lui? 

— Cererile mele sunt întotdeauna atât de umile... Tot ceea 
ce am spus stă în picioare, doamnă. Poate chiar mai mult. 

— Despre câinii cu pântece goale? 

— Despre urechi lungi şi limbi ascuţite. 

— Ah, da. Şi taine. 

— Ar fi atât de uşor să mă mulţumiţi. Bunăvoinţa stăpânului 
meu - şi a doamnei mele - nu e prea mult ceea ce cer, neh? 

— Nu. Dacă se iveşte prilejul... Nu pot să făgăduiesc nimic. 

— Până în seara asta, doamnă. 

Se înclinară una către cealaltă şi nici unul dintre samurai nu 
pricepu nimic. Mariko intră în palanchin printre şiruri de 
plecăciuni, ascunzându-şi tremurul care o stăpânea. Coloana 
porni. Gyoko privi îndelung după ea. 

— Tu, femeie, spuse aspru un tânăr samurai ce trecea pe 
acolo, ce mai aştepţi? Vezi-ţi de treburile tale. 

— Ha! îi răspunse Gyoko batjocoritoare, spre veselia 
celorlalţi. Femeie, spui, băieţaş? Dacă m-aş ocupa de treaba ta, 
s-ar putea să-mi vină foarte greu s-o găsesc, nu? Deşi nu eşti 
încă bărbat cu tuleie! 

Ceilalţi râseră. Cu un zvâcnet al bărbiei ea porni înainte 
netemătoare. 


KKK 


— Bună ziua, spuse Blackthorne. 

— Bună ziua, Anjin-san. Arăți fericit! 

— Mulţumesc. E pentru că văd o doamnă atât de drăguță, 
neh? 

— Ah, mulţumesc, răspunse Mariko. Cum e corabia? 

— Clasa întâi. Nu ti-ar place să urci la bord? Aş vrea să ţi-o 
arăt. 

— E îngăduit? Mi s-a poruncit să vin aici ca să-l întâlnesc pe 
seniorul Toranaga. 

— Da. Toţi îl aşteptăm. 

Blackthorne se întoarse şi vorbi samuraiului celui mai mare 
în grad de pe chei. 

— Căpitane, o iau pe doamna Toda acolo. Arăt corabie. 
Când seniorul Toranaga soseşte, dumneata chemi, neh? 

— Cum doriţi, Anjin-san. 

Blackthorne porni înainte. Samuraii stăteau de strajă la 
toate barierele, iar pe punte paza era mai severă ca niciodată. 
Mai întâi urcă pe dunetă. 

— Aceasta este a mea, toată a mea, spuse el cu mândrie. 

— E cineva din echipajul dumitale aici? 

— Nu, nimeni. Nu astăzi, Mariko-san. 

Îi arătă toate cât de iute putu, apoi o conduse sub punte. 

— Aceasta e cabina principală. g 

Ferestrele de la pupă dădeau către țărm. Inchise uşa. Acum 
erau singuri. 

— Este cabina dumitale? întrebă ea. 

Scutură din cap, privind-o îndelung. Ea se aruncă în brațele 
lui. El o strânse puternic. 

— Oh, cât de mult mi-ai lipsit! 

— Şi tu, mie. Am atât de multe să-ți spun. Şi să te întreb, 
spuse el. 

— N-am nimic să-ți spun, doar că te iubesc din toată inima. 

Ea se cutremură în braţele lui, încercând să-şi înlăture 
groaza că Gyoko sau altcineva i-ar putea pâri. 

— Mă tem atât pentru tine! 

— Nu-ţi fie teamă, Mariko, dragostea mea. Totul o să fie în 
regulă. 

— Asta îmi spun şi eu, dar astăzi este cu neputinţă să 


accept karma şi voia Domnului. 

— Ai fost foarte rece ultima dată. 

— Aici este Yedo, dragostea mea. Şi dincolo de Primul Pod. 

— A fost din pricina lui Buntaro-san, nu-i aşa? 

— Da, spuse ea simplu. Asta şi hotărârea lui Toranaga de a 
se preda. Este atât de dezonorant şi fără rost... N-am crezut 
niciodată că am să spun asta tare, dar trebuie s-o spun. 
lartă-mă. 

Se cuibări mai aproape, la adăpostul umărului său. 

— Când el pleacă la Osaka, s-a terminat şi cu tine, aşa-i? 

— Da. Clanul Toda e prea puternic şi prea important. Orice 
s-ar întâmpla, n-am să fiu lăsată în viaţă. 

— Atunci trebuie să vii cu mine. O să scăpăm. O să... 

— lartă-mă, dar nu există scăpare. Doar dacă Toranaga o 
îngăduie, neh? De ce-ar îngădui-o? 

lute, Blackthorne îi spuse ce vorbise cu Toranaga, dar nu şi 
că o ceruse de soţie. 

— Ştiu că pot să-i forţez pe popi să-i aducă pe Kiyama şi pe 
Onoshi de partea lui, dacă o să-mi îngăduie să iau Corabia 
Neagră de anul ăsta, isprăvi el înfierbântat, şi ştiu că pot să fac 
asta! 

— Da, spuse ea bucuroasă pentru Biserică, Blackthorne 
fiind ţinut în frâu de hotărârea lui Toranaga. Cumpăni încă odată 
logica planului său şi o găsi fără cusur. Ar trebui să meargă, 
Anjin-san. Acum, că Harima e împotriva noastră, nu văd de ce 
Toranaga-sama n-ar porunci un atac - dacă va porni la război şi 
nu se va preda. 

— Dacă seniorul Kiyama sau seniorul Onoshi, sau amândoi, 
i se alătură, n-ar apleca asta balanţa de partea lui? 

— Ba da, spuse ea. Cu Zataki şi cu ceva timp. 

Îi explicase deja importanţa strategică a controlului lui 
Zataki asupra drumului de nord. 

— Dar Zataki se împotriveşte lui Toranaga-sama. 

— Ascultă, eu pot să-i strâng cu uşa pe popi. lartă-mă, dar 
ei sunt duşmanii mei, deşi sunt preoţii tăi. Pot să-i ţin în frâu în 
folosul lui - şi-al meu, de asemenea. O să mă ajuţi să-l ajut? 

Ea îşi aţinti privirile în ochii lui. 

— Cum? 

— Ajută-mă să-l conving să-mi dea şansa şi convinge-l să-şi 
întârzie plecarea la Osaka. 


De pe chei se făcu auzit tropotul unor cai şi al unor voci 
ridicate. Tulburaţi, se îndreptară către fereastră. Samuraii 
trăgeau la o parte una dintre bariere. Părintele Alvito dădu 
pinteni calului şi înaintă în locul rămas liber. 

— Ce-o vrea? murmură acru Blackthorne. 

ÎI priviră pe preot, care descălecă şi scoase din mânecă un 
sul, dându-l samuraiului mai mare în grad. Bărbatul îl citi. Alvito 
privi în sus către corabie. 

— Orice-o fi, e oficial, spuse ea cu o voce pierdută. 

— Ascultă Mariko-san. Nu sunt împotriva Bisericii. Biserica 
nu e rea, popii sunt. Şi nu-s cu toţii răi. Alvito nu e, deşi e 
fanatic. Jur în faţa lui Dumnezeu, că eu cred că iezuiţii se vor 
pleca voinţei seniorului Toranaga, dacă le iau Corabia Neagră 
şi-o ameninţ pe cea de anul viitor, pentru că trebuie să aibă 
bani. Portugalia şi Spania trebuie să aibă bani. Toranaga e mai 
important. O să m-ajuţi? 

— Da. Da, am să te-ajut, Anjin-san, dar, te rog să mă ierţi, 
nu pot trăda Biserica. 

— Tot ce-ţi cer e să vorbeşti cu Toranaga. Sau să m-ajuţi să 
vorbesc cu el, dacă crezi că aşa e mai bine. 

Se auzi sunetul unei trâmbiţe. Priviră din nou pe fereastră. 
Toţi ochii erau îndreptaţi către vest. Capul unei coloane de 
samurai, înconjurând o litieră acoperită, se apropia din direcţia 
castelului. Uşa cabinei se deschise. 

— Anjin-san, vă rog veniţi acum, spuse samuraiul. 

Blackthorne porni înaintea lor, urcând pe punte şi coborând 
apoi pe chei. Dădu din cap către Alvito, cu o politeţe rece. 
Preotul fu la fel de rezervat. Faţă de Mariko, Alvito fu binevoitor. 

— Bună ziua, Mariko-san. Mă bucur că te văd. 

— Mulţumesc, părinte, spuse ea, plecându-se adânc. 

— Fie ca binecuvântarea Domnului să coboare asupra ta. 

Făcu semnul crucii deasupra ei. 

— In nomine Patris et Filii et Spiritus Sancti. 

— Mulţumesc, părinte. 

Alvito aruncă o privire scurtă către Blackthorne. 

— Ei, pilotule, cum e corabia? 

— Sunt sigur că deja ştii. 

— Da, ştiu. 

Încordat, Alvito îşi plimbă privirea peste Erasmus. 

— Fie ca blestemul Domnului să coboare peste ea şi peste 


toţi cei care sunt în ea, dacă e folosită împotriva credinţei şi a 
Portugaliei. 

— De-asta ai venit aici, ca să împrăştii mai mult venin? 

— Nu, pilotule. Am fost chemat aici să mă întâlnesc cu 
seniorul Toranaga. Găsesc prezenţa ta la fel de naplăcută ca şi 
tu pe a mea. 

— Prezenţa ta nu-i neplăcută, părinte, doar răul pe care-l 
reprezinţi. 

Alvito se înroşi şi Mariko spuse repede: 

— Vă rog, e rău să vă certaţi aşa în public. Vă rog pe 
amândoi să aveţi mai multă grijă. 

— Da, te rog să mă ierţi. Îmi cer iertare, Mariko-san. 

Părintele Alvito se întoarse şi se uită către litiera acoperită, 
care trecea acum printre bariere, cu însemnele lui Toranaga 
fluturând şi samuraii în uniformă înainte şi în urma ei, 
înconjurând o adunătură pestriță şi dezlânată de samurai. 

Palanchinul se opri. Perdelele se dădură într-o parte şi Yabu 
păşi afară din el. Toţi erau uluiţi, totuşi se înclinară. Yabu 
răspunse arogant la salut. 

— Ah, Anjin-san, spuse el, ce mai faci? 

— Bine, mulţumesc, Alteță. Şi domnia-voastră? 

— Bine, mulţumesc. Seniorul Toranaga e bolnav. M-a rugat 
să vin în locul lui. înţelegi? 

— Da, înţeleg, îi răspunse Blackthorne, încercând să-şi 
ascundă dezamăgirea. Îmi pare rău că seniorul Toranaga 
bolnav. 

Yabu ridică din umeri, clătină nepăsător din cap către 
Mariko, se prefăcu că nu-l observă pe Alvito şi cercetă cu 
privirea corabia. Zâmbea strâmb când se întoarse către 
Blackthorne. 

— So desu, Anjin-san. Corabia ta e schimbată de când am 
văzut-o ultima dată, neh? Da. Corabia s-a schimbat, tu te-ai 
schimbat, toate s-au schimbat. Chiar şi lumea noastră s-a 
schimbat, neh? 

— lertaţi-mă, nu înţeleg, Alteță. Vă rog să mă iertaţi, dar 
cuvintele voastre foarte repede. 

Blackthorne începu fraza învățată pe de rost, dar Yabu îl 
întrerupse răguşit: 

— Mariko-san, te rog, tălmăceşte pentru mine. 

Ea se supuse. Blackthorne dădu din cap şi spuse încet: 


— Da, schimbat, Yabu-sama. 

— Da, foarte schimbate. Tu nu mai eşti barbar ci samurai şi 
la fel şi corabia ta, neh? 

Blackthorne observă zâmbetul de pe buzele groase, ţinuta 
agresivă şi dintr-odată se văzu înapoi la Anjiro, înapoi pe plajă, 
în genunchi, Croocqg în cazan, urletele lui Pieterzoon sunându-i în 
urechi, duhoarea gropii în nări şi mintea lui striga: "Atât de fără 
rost toate astea. Toată suferinţa şi spaima şi Pieterzoon şi 
Spillbergen şi Maetsukker şi închisoarea şi eta şi capcanele şi 
totul din vina ta!" 

— Te simţi bine, Anjin-san? întrebă Mariko, îngrijorată de 
privirea din ochii lui. 

— Ce? Oh, da. Da, mă simt bine. 

— Ce s-a întâmplat cu el? spuse Yabu. 

Blackthorne îşi scutură capul încercând să şi-l limpezească 
şi să înlăture ura de pe chipul lui. 

— lertaţi-mă. Vă rog să mă iertaţi. Eu... Nu-i nimic. Capul 
rău. Nu somn. letaţi-mă. 

Privi drept în ochii lui Yabu, sperând că îşi putuse ascunde 
scăparea primejdioasă. 

— Îmi pare rău Toranaga-sama bolnav. Nădăjduiesc nu 
necazuri, Yabu-sama. 

— Nu. Nu, necazuri. 

Dar Yabu gândea: "Da, necazuri. Nu eşti altceva decât un 
nesfârşit şir de necazuri. Şi eu n-am avut altceva decât necazuri 
de când tu şi corabia ta împuţită aţi ajuns pe țărmurile mele. Am 
pierdut Izu, puştile, onoarea şi acum, capul mi-e primejduit din 
cauza unui laş." 

— Nu, necazuri, Anjin-san, spuse el cu o voce plăcută. 
Toranaga-sama m-a rugat să-ţi prezint vasalii, aşa cum ţi-a 
promis. 

Ochii lui căzură pe Alvito. 

— Deci, Tsukku-san, de ce eşti duşmanul lui 
Toranaga-sama? 

— Nu sunt, Kasigi Yabu-sama. 

— Acei daimyo creştini sunt, neh? 

— Vă rog să mă iertaţi, Alteță, noi suntem numai preoţi. Nu 
putem fi învinovăţiţi de vederile politice ale celor care se închină 
Adevăratei Credinţe. Şi nici nu avem controlul asupra acelor 
daimyo care... 


— Adevărata Credinţă a acestui Pământ al Zeilor este 
Shinto, împreună cu Tao, calea lui Buddha. 

Alvito nu răspunse. Yabu se întoarse dispreţuitor şi strigă 
un ordin. Grupul de samurai zdrenţăroşi începu să se înşire în 
faţa corabiei. Nici unul nu purta arme. Câţiva aveau mâinile 
legate. Alvito înaintă şi se inclină. 

— Poate că mă veţi ierta, Alteță. Trebuia să-l întâlnesc pe 
seniorul Toranaga. Cum el n-a venit... 

— Seniorul Toranaga a vrut să vii aici, ca să traduci pentru 
el şi Anjin-san, îl întrerupse Yabu cu proastă creştere bine 
studiată, aşa cum îi spusese Toranaga s-o facă. Da, ca să 
tălmăceşti aşa cum tu singur poţi s-o faci, vorbind direct şi 
dintr-odată, neh? Desigur că n-ai de ce te împotrivi ca, înainte 
de a pleca, să faci pentru mine ce ţi-a cerut seniorul Toranaga 

— Nu. Desigur că nu, Alteță. 

— Bine. Mariko-san, seniorul Toranaga îţi cere să ai grijă ca 
răspunsurile lui Anjin-san să fie la fel de bine traduse. 

Alvito se înroşi, dar se stăpâni. 

— Da, Alteță, spuse Mariko, simțind că-l urăşte pe Yabu. 

Yabu lătră un alt ordin. Doi samurai merseră la litieră şi se 
înapoiară cărând cu greu între ei caseta de bani a navei. 

— Tsukku-san, acum o să începi. Ascultă, Anjin-san. Mai 
întâi, seniorul Toranaga mi-a cerut să-ţi înapoiez asta. Este 
proprietatea ta, neh? Deschide-o, porunci el samuraiului. 

Cutia era plină vârf cu monezi de argint. 

— Este aşa cum a fost luată de pe corabie. 

— Mulţumesc. 

Lui Blackthorne nu-i venea să-şi creadă ochilor, pentru că 
asta îi dădea puterea să-şi cumpere cel mai bun echipaj, fără 
nici un fel de alte făgăduieli. 

— Trebuie pusă în camera tezaurului, pe corabie. 

— Da, desigur. 

Yabu le făcu semn celor doi samurai să urce la bord. După 
care, spre furia crescândă a lui Alvito, care continua să traducă 
aproape în acelaşi timp, spuse: 

— Apoi: Seniorul Toranaga spune că eşti liber să pleci, sau 
să rămâi. Cât eşti pe pământurile noastre, eşti samurai, 
hatamoto şi te supui legilor samurailor. Pe mare, în afara 
ţărmurilor noastre eşti aşa cum erai înainte de a veni aici şi te 
supui legilor barbare. Ţi se dă dreptul pe viaţă de a ancora în 


orice port aflat în stăpânirea seniorului Toranaga, fără a fi 
cercetat de autorităţile portului. Şi, în sfârşit, aceşti două sute 
de oameni sunt vasalii tăi. M-a rugat să ţi-i dau, oficial, cu arme, 
aşa cum ţi-a promis. 

— Pot să plec, când şi cum vreau? întrebă Blackthorne 
neîncrezător. 

— Da, Anjin-san. Poţi să pleci, aşa cum a încuviinţat 
seniorul Toranaga. 

Blackthorne privi lung la Mariko, dar ea îşi feri ochii, aşa că 
îşi întoarse privirile către Yabu. 

— Aş putea să plec mâine? 

— Da, dacă doreşti. În privinţa acestor oameni: toţi sunt 
ronini, toţi din provinciile din nord. Toţi au fost de acord să-ţi 
jure supunere veşnică, ţie şi urmaşilor tăi. Toţi sunt buni 
războinici. Nici unul n-a comis o crimă care ar putea fi dovedită. 
Toţi au devenit ronini pentru că stăpânii lor legiuiţi au fost ucişi, 
au murit, sau au fost înlăturați. Mulţi au luptat pe corăbii 
împotriva wako. 

Yabu zâmbi în felul său răutăcios. 

— Unii s-ar putea să fi fost wako. Înţelegi wako? 

— Da, Alteță. 

— Aceia care sunt legaţi sunt poate bandiți sau wako. S-au 
oferit în grup, de bună voie, să te slujească fără teamă, în 
schimbul iertării pentru toate crimele trecute. Au jurat înaintea 
seniorului Noboru, care i-a ales el însuşi pe toţi aceşti oameni 
pentru tine, la porunca seniorului Toranaga, că n-au comis 
niciodată vreo crimă împotriva seniorului Toranaga sau a 
vreunuia dintre samuraii săi. Poţi să-i primeşti pe toţi, în grup, 
sau pe fiecare în parte, sau să îi respingi, înţelegi? 

— Pot să îl resping pe oricare dintre ei? 

— De ce-ai face asta? întrebă Yabu. Seniorul Noboru i-a ales 
cu grijă. 

— Desigur, iertaţi-mă, răspunse Blackthorne, obosit, 
simțind nemulţumirea crescândă a daimyo-ului. Inţeleg, dar 
aceia care sunt legaţi, ce se întâmplă cu ei dacă nu-i primesc? 

— O să li se taie capul, desigur, dar ce are asta de-a face cu 
celelalte? 

— Nimic, iertaţi-mă. 

— Vino după mine. 

Yabu porni cu paşi mari către litieră. Blackthorne aruncă o 


privire iute către Mariko. 

— Pot să plec. Ai auzit! 

— Da. 

— Asta înseamnă... Parcă visez. A zis că... 

— Anjin-san! 

Ascultător, Blackthorne se grăbi după Yabu. Acum litiera 
servea ca podium. Un sljbaş aşezase o măsuţă joasă, pe care se 
aflau suluri de hârtie. Ceva mai departe, samuraii păzeau o 
grămadă de săbii scurte şi lungi, sulițe, scuturi, topoare, arcuri 
şi săgeți, pe care hamalii le descărcau de pe caii de povară. 
Yabu îi făcu semn lui Blackthorne să stea alături de el, Alvito 
chiar în faţa lor şi Mariko, de partea cealaltă. Slujbaşul începu să 
strige nume. Fiecare om înainta, se înclina cu mare ceremonie, 
îşi spunea numele şi spiţa, jura supunere, îşi semna sulul său şi 
îl pecetluia cu o picătură de sânge pe care slujbaşul i-l culegea 
ritual din deget. Fiecare îngenunchea, în cele din urmă, în faţa 
lui Blackthorne, apoi se ridica şi se grăbea către armurier. Mai 
întâi primea sabia cea lungă, apoi cea scurtă. Fiecare le primea 
cu respect şi le cerceta cu multă atenţie, amănunţit, 
exprimându-şi mândria faţă de calitatea lor şi şi le punea la brâu 
cu mulţumire sălbatică. Apoi i se dădeau celelalte arme şi un 
scut de luptă. Când oamenii îşi luară noile locuri, complet 
înarmaţi, din nou samurai şi nu ronini, erau mai puternici şi se 
țineau mai drept şi arătau chiar şi mai sălbatic. 

Cei din urmă fură cei treizeci de ronini legaţi. Blackthorne 
insistă să taie el însuşi legăturile fiecăruia. Unul câte unul, jurară 
supunere, ca şi ceilalţi: "Pe cinstea mea de samurai, jur că 
duşmanii tăi sunt şi ai mei şi deplină supunere." 

După ce fiecare om jura, îşi primea armele. 

Yabu strigă: 

— Uraga-noh-Tadamasa. 

Bărbatul păşi înainte. Alvito simţi un junghi în inimă. Uraga 
- fratele Josef - stătuse nebăgat în seamă printre samuraii 
adunaţi în apropiere. Era neînarmat şi purta un chimonou simplu 
şi o pălărie de bambus. Yabu pufni batjocoritor faţă de 
descumpănirea lui Alvito şi se întoarse către Blackthorne. 

— Anjin-san, acesta este Uraga-noh-Tadamasa, samurai, 
acum ronin. ÎI recunoşti? Înţelegi "recunoşti"? 

— Da. Înţeleg. Da, recunosc. 

— Bun. Cândva, preot creştin, neh? 


— Da. 

— Acum, nu. Înţelegi? Acum ronin. 

— Înţeleg, Yabu-sama. 

Yabu îl privi pe Alvito. Alvito se uita nemişcat la apostat, 
care răspunse cu o căutătură plină de ură privirii lui. 

— Ah, Tsukku-san, îl recunoşti şi tu? 

— Da. Îl cunosc, Alteță. 

— Eşti pregătit să tălmăceşti din nou? Sau nu te mai ţin 
băierile? 

— Vă rog, continuaţi, alteţă. 

— Bun. 

Yabu flutură o mână către Uraga. 

— Ascultă, Anjin-san: Seniorul Toranaga îţi dă acest om, 
dacă îl vrei. A fost preot creştin cândva. Un preot novice. Acum 
nu mai e. Acum a renunţat la zeul străin, mincinos, şi s-a întors 
la Adevărata Credinţă Shinto şi... Se opri, căci preotul se oprise 
şi el. Ai spus chiar aşa, Tsukku-san? Adevărata Credinţă Shinto? 

Preotul nu răspunse. Răsuflă adânc, apoi repetă întocmai, 
adăugând: 

— Aşa a spus el, Anjin-san. Să-l ierte Dumnezeu. 

Mariko lăsă să treacă asta, fără să spună ceva, urându-l şi 
mai mult pe Yabu, promiţindu-şi să se răzbune pe el cât de 
curând. Yabu îi privi, apoi continuă: 

— Deci, Uraga-san e un fost creştin. Acum e pregătit să te 
slujească. Poate să vorbească limba barbarilor şi a fost unul 
dintre cei patru tineri samurai trimişi pe pământurile voastre. 
L-a întâlnit chiar şi pe mai-marele tuturor creştinilor, aşa se zice. 
Dar acum îi urăşte pe toţi, ca şi tine, neh? 

Yabu îl privea pe Alvito muşcător şi ochii îi zburară iute 
către Mariko, care asculta la fel de atentă. 

— Urăşti creştinii, Anjin-san, neh? 

— Cei mai mulţi dintre catolici sunt duşmanii mei, da, 
răspunse el, simțind până în rărunchi prezenţa lui Mariko, care 
privea împietrită în depărtare. Spania şi Portugalia sunt 
duşmanii ţării mele. 

— Da. Creştinii sunt şi duşmanii noştri. Nu-i aşa, 
Tsukku-san? 

— Nu, Alteță, iar creştinismul îţi dă cheia vieţii veşnice. 

— Aşa-i, Uraga-san? spuse Yabu. 

Uraga scutură capul. Vocea-i era răguşită. 


— Nu mai cred asta, Alteță. Nu. 

— Spune-i lui Anjin-san. 

— Senhor Anjin-san, spuse Uraga cu accent puternic, dar 
rostind corect şi uşor de înţeles cuvintele portugheze, nu cred 
că catolicismul este lacătul... iertaţi-mă, este cheia către 
veşnicie. 

— Da, spuse Blackthorne. Şi eu cred la fel. 

— Bun, continuă Yabu. Deci seniorul Toranaga îţi oferă 
acest ronin, Anjin-san. E renegat, dar e dintr-o bună familie de 
samurai. Uraga jură, dacă-l primeşti, că o să-ţi fie secretar, 
translator şi-o să facă tot ce vrei. Va trebui să-i dai săbii. Ce 
altceva, Uraga? Spune-i. 

— Senhor, vă rog iertaţi-mă. Mai întâi... 

Uraga îşi scoase pălăria. Părul lui abia răsărise, creştetul 
era ras ca samuraii, dar nu avea încă coadă. 

— Mai întâi, mi-e ruşine că părul meu nu este aşa cum ar 
trebui şi nu am coadă aşa cum ar trebui să aibă un samurai. Dar 
părul îmi va creşte şi din pricina asta nu sunt mai puţin samurai. 

Îşi puse la loc pălăria pe cap. Îi spuse lui Yabu ce zisese, iar 
roninii care erau în apropiere şi putuseră să audă, ascultară de 
asemenea atenţi, în timp ce el continua: 

— Al doilea, vă rog să mă iertaţi, dar nu pot folosi săbii, sau 
orice altă armă. Eu... eu n-am fost niciodată învăţat să le 
folosesc, dar am să învăţ, credeţi-mă că am să învăţ. Vă rog să 
îmi iertaţi ruşinea. Vă jur supunere deplină şi vă implor să mă 
primiţi. 

Sudoarea i se scurgea pe faţă şi pe spate. Blackthorne 
spuse înţelegător: 

— Shigata ga nai, neh? Ukeru anatawa desu, Uraga-san. Ce 
contează asta? Te primesc, Uraga-san. 

Uraga se înclină, apoi îi explică lui Yabu ce spusese. Nimeni 
nu râse în afară de Yabu, dar râsul său fu întrerupt brusc de 
începutul unei certe între ultimii doi ronini, care se certau pe 
săbiile rămase. 

— Voi doi, tăceţi din gură! strigă el. 

Amândoi bărbaţii se răsuciră brusc şi unul se răsti: 

— Nu eşti stăpânul meu! Unde-ţi este buna-cuviinţă? Spune 
"te rog" sau taci tu! 

În aceeaşi clipă Yabu ţâşni în picioare şi se repezi cu sabia 
ridicată la cel care-l jignise. Oamenii se împrăştiară, iar roninul o 


rupse la fugă. Lângă marginea cheiului, omul îşi smulse sabia şi 
se întoarse brusc la atac, cu un strigăt de bătălie sălbatic. 
Deîndată prietenii lui îi săriră în ajutorul lui cu săbiile, iar Yabu fu 
încercuit. Bărbatul atacă. Yabu se feri de o lovitură violentă de 
sabie, izbi la rândul lui şi greşi, iar gloata se aruncă asupra lui 
să-l ucidă. Prea târziu, samuraii lui Toranaga ţâşniră înainte, 
ştiind deja că Yabu era mort. 

— Opriti! strigă Blackthorne în japoneză. 

Toţi îngheţară sub puterea vocii lui. 

— Duceţi-vă acolo! arătă el locul unde oamenii fuseseră 
aliniaţi mai înainte. Acum! Poruncă! 

Pentru o clipă, toţi bărbaţii de pe chei rămaseră necilintiţi. 
Apoi începură să se mişte. Vraja se destrămă. Yabu ţâşni asupra 
celui care-l insultase. Roninul/ sări înapoi, făcu un pas într-o 
parte, cu sabia ridicată mult deasupra capului, aşteptând 
netemător următorul atac. Prietenii lui şovăiră. 

— Duceţți-vă acolo! Acum, poruncă! 

Fără tragere de inimă, dar supuşi, restul bărbaţilor se 
dădură la o parte din calea lor şi îşi puseră săbiile în teacă. Yabu 
şi celălalt om îşi dădeau încet ocol. 

— Tu! strigă Blackthorne. Opreşte-te. Sabia jos! Eu 
poruncesc! 

Omul îşi păstră privirea furioasă pe Yabu, dar auzi porunca 
şi-şi umezi buzele. Se prefăcu că păşeşte la stânga, apoi la 
dreapta. Yabu se retrase şi omul se strecură pe lângă el, alergă 
către Blackthorne şi-şi puse sabia jos, în faţa lui. 

— Mă supun, Anjin-san. Nu am atacat eu. 

Când Yabu îl atacă el i se feri din cale şi se retrase 
netemător, mai tânăr decât Yabu, bătându-şi joc de el. 

— Yabu-san, strigă Blackthorne. lartă-mă. Cred greşeală, 
neh? Poate... 

Dar Yabu lăsă să-i scape o revărsare de cuvinte japoneze şi 
o porni în fugă după ronin, care se feri din nou, fără teamă. 

Alvito se amuza rece. 

— Yabu-san a spus că nu e nici o greşeală, Anjin-san. Acest 
cabrón trebuie să moară, spune. Nici un samurai n-ar putea 
accepta o astfel de insultă. 

Blackthorne simţi toţi ochii lor aţintiţi asupra lui şi încercă 
cu disperare să se hotărască ce avea de făcut. Văzu cum Yabu 
sare asupra bărbatului, iar către stânga un samurai al lui 


Toranaga ridică arcul. Nu se auzea decât zgomotul răsuflărilor 
celor doi şi al paşilor şi strigătelor lor. Roninu/ se trase înapoi, 
apoi se răsuci şi fugi din nou de jur împrejurul locului liber, 
sărind dintr-o parte în cealaltă, ocolind tot timpul, ferindu-se tot 
timpul, revărsând o înşiruire de injurii răguşite. 

Alvito spuse: 

— Işi bate joc de Yabu, Anjin-san. Spune: Eu sunt samurai - 
eu nu ucid oameni neînarmaţi, ca tine - tu nu eşti samurai, eşti 
un ţăran împuţit - Ah, deci asta e, nu eşti samurai, eşti eta, neh? 
Mama ta a fost eta, talăl tău a fost eta şi... 

lezuitul se opri când Yabu lăsă să-i scape un muget de furie 
şi arătă către unul dintre bărbaţi strigând ceva. 

— Yabu spune: Tu! Dă-i sabia ta! 

Roninul şovăi şi se uită la Blackthorne, aşteptând o 
poruncă. Yabu se întoarse către Blackthorne şi strigă: 

— Dă-i sabia! 

Blackthorne ridică sabia. 

— Yabu-san. Rog nu luptă, spuse, dorindu-şi să-l vadă mort. 
Te rog, nu luptă. 

— Dă-i sabia! 

Un murmur de mânie trecu printre oamenii lui Blackthorne. 
El ridică mâna. 

— Linişte! Privi către vasalul său ronin. Vino aici, te rog! 

Acesta se uită la Yabu, se prefăcu că se duce spre stânga, 
apoi către dreapta şi de fiecare dată Yabu izbi spre cu cu furie 
sălbatică, dar omul reuşi să se strecoare din nou şi alergă către 
Blackthorne. De data asta Yabu nu-l urmări. Aşteptă şi privi, ca 
un taur furios, pregătindu-se de atac. Omul se înclină către 
Blackthorne şi-şi luă sabia. Apoi se întoarse către Yabu şi, cu un 
urlet prelung de bătălie, se aruncă la atac. Săbiile se izbiră o 
dată şi încă o dată. Acum, cei doi oameni îşi dădeau ocol în 
tăcere. Urmă un alt schimb furios de lovituri şi săbiile zăngăniră. 
Apoi Yabu se împiedică şi roninul atacă, aşteptându-se la o 
lovitură uşoară. Dar Yabu păşi iute într-o parte şi izbi. Mâinile 
bărbatului, încă ţinând sabia, fură retezate de la încheieturi. 
Pentru o clipă, roninul rămase aşa, urlând, privindu-şi cioturile, 
apoi Yabu îi reteză capul. Se lăsă tăcere. Apoi un tunet de 
aplauze îl înconjură pe daimyo. Acesta mai izbi încă o dată în 
trupul care se zbătea. După care, cu cinstea spălată, ridică din 
praf capul, ţinându-l de nodul din creştet, scuipă atent chipul şi-l 


aruncă deoparte. Se înapoie liniştit lângă Blackthorne şi se 
înclină. 

— Te rog, iartă-mi proastele purtări, Anjin-san. Îţi 
mulţumesc că i-ai dat sabia, spuse cu voce politicoasă. 

Alvito tălmăci. 

— Îţi cer iertare pentru strigăte. Îţi mulţumesc pentru că 
mi-ai îngăduit să-mi însângerez onorabil sabia. 

Ochii îi coborâră către moştenirea pe care i-o dăduse 
Toranaga. Grijuliu, îi cercetă tăişul. Era încă desăvârşit. Îşi 
desfăcu brâul de mătase ca să curețe sângele. 

— Niciodată să nu atingi lama cu degetele, Anjin-san. Altfel 
o strici. O lamă trebuie să simtă numai atingerea mătăsii, sau 
trupului duşmanului. Se opri şi îşi ridică ochii spre el. Pot să îţi 
sugerez politicos, să îngădui vasalilor tăi să-şi încerce săbiile? Ar 
fi de bun augur pentru ei. 

Blackthorne se întoarse către Uraga. 

— Spune-le! 


KKK 


Yabu se întoarse târziu acasă în acea zi. Servitorii îi luară 
îmbrăcămintea leoarcă de sudoare şi-i dădură un chimonou 
proaspăt şi îi puseră în picioare tab; curate. Yuriko, soţia lui, îl 
aştepta în răcoarea verandei cu cha şi sake clocotit, aşa cum îi 
plăcea lui să-l bea. 

— Saké, Yabu-san? Yuriko era o femeia înaltă, cu părul 
înspicat cu cenuşiu. Chimonoul ei de culoare închisă era de 
proastă calitate, dar îi scotea în evidenţă, plăcut, pielea palidă. 

— Mulţumesc, Yuriko-san. Yabu bău recunoscător vinul, 
bucurându-se de dulceaţa şi de asprimea lui pe gâtlejul uscat. 

— A mers bine, am auzit. 

— Da. 

— Cât de obraznic acel ronin! 

— Asta mi-a ajutat, doamnă, foarte mult. Mă simt grozav 
acum. Am însângerat sabia lui Toranaga şi am făcut-o, cu 
adevărat, a mea. 

Yabu isprăvi ceaşca şi ea o umplu din nou. Mâinile lui 
mângâiară teaca sabiei. 

— Dar nu ţi-ar fi plăcut lupta. A fost un copil. A căzut în 
prima capcană. 


Ea îl atinse drăgăstoasă. 

— Mă bucur că s-a întâmplat aşa, soţul meu. 

— Mulţumesc. Dar abia am avut timp să asud. Yabu râse. Ar 
fi trebuit să-l vezi pe preot atunci. Te-ar fi încălzit să vezi cum 
asuda barbarul. Nu l-am văzut niciodată aşa furios. Era atât de 
furios, încât aproape se îneca de mânie. Canibali! Sunt toţi 
canibali. Păcat că nu e vreo cale să îi zdrobim pe toţi înainte de 
a părăsi această lume. 

— Crezi că Anjin-san ar putea? 

— O să încerce. Cu zece dintre corăbiile sale şi zece ca el, 
aş putea controla mările de aici la Kyushu. Numai cu el aş putea 
să le fac mult rău lui Kiyama, Onoshi şi Harima, să-l zdrobesc pe 
Jikkyu şi să păstrez Izu! Ne trebuie doar puţin timp şi fiecare 
daimyo o să se bată cu duşmanul lui. Izu o să fie în siguranţă şi 
al meu, din nou. Nu înţeleg de ce Toranaga se pregăteşte să-l 
lase pe Anjin-san să plece. Asta-i altă risipă prostească! Işi 
strânse pumnul şi izbi cu el în tatami. 

Slujnica tresări dar nu spuse nimic. Yuriko nu făcu nici cea 
mai mică mişcare. Un zâmbet trecu peste chipul ei. 

— Cum a primit Anjin-san eliberarea lui şi a vasalilor, 
întrebă ea. 

— Era tot atât de fericit ca un bătrân care a visat că a 
împărţit perna de patru ori. El... Oh, da. Yabu se încruntă, 
amintindu-şi. Dar s-a întâmplat un lucru pe care nu-l înţeleg. 
Când aceşti wako m-au înconjurat prima dată, eram un om 
mort. Nu mă îndoiesc de asta. Dar Anjin-san i-a oprit şi mi-a 
salvat astfel viaţa. N-avea nici un motiv s-o facă, neh? Chiar cu 
puţin înainte văzusem ură pe chipul lui. Atât de copilăresc să 
pretinzi altceva, de parcă m-aş fi încrezut în el. 

— Ţi-a salvat viaţa? 

— O, da. Ciudat, neh? 

— Da. Multe lucruri ciudate se întâmplă, bărbate. 

Ea făcu semn slujnicii să plece, apoi îl întrebă cu voce 
scăzută: 

— Ce vrea, de fapt, Toranaga? 

Yabu se aplecă înainte şi şopti: 

— Cred că vrea să devin comandant suprem. 

— De ce ar face asta? E pe moarte Pumn de Fier? Şi ce-i cu 
seniorul Sudara, sau Buntaro, sau seniorul Noboru? 

— Cine ştie, doamnă? Nu se mai bucură nici unul de 


favorurile lui, neh? Toranaga se răzgândeşte atât de des, încât 
nimeni nu poate să bănuiască ce-o să facă în clipa următoare. 
Mai întâi mi-a cerut să mă duc în locul lui pe țărm şi mi-a spus 
cum vroia să fie totul spus şi făcut, apoi mi-a vorbit despre 
Hiro-matsu, cât de mult îmbătrânise, şi m-a întrebat ce 
credeam, de fapt, despre Regimentul de Muschete. 

— Ar putea, oare, să pregătească din nou "Cer de Purpură"? 

— Acesta-i întotdeauna pregătit. Dar nu are destulă snagă 
pentru asta. Pentru asta îţi trebuie iscusinţă şi putere de 
conducere. Odată le avea. Acuma nu le mai are. Acum este o 
umbră a acelui Minowara care a fost. Am fost uluit cum arăta. 
lartă-mă, am făcut o greşeală. Ar fi trebuit să trec de partea lui 
Ishido. 

— Ba cred că ai ales cum trebuie. 

— Ce? 

— Mai întâi fă o baie, apoi cred că am un dar pentru tine. 

— Ce dar? 

— Fratele tău, Mizuno, vine la noi după cină. 

— Asta-i dar? pufni Yabu. Ce să fac cu nerodul ăla? 

— Anume ştiri, sau cuvinte înțelepte, de la un nărod pot fi 
la fel de folositoare ca de la un sfetnic, neh? Câteodată chiar 
mai mult. 

— Ce ştiri? 

— Mai întâi fă baie. Şi mănâncă. O să ai nevoie de un cap 
limpede în noaptea asta, Yabu-chan. 

Yabu ar fi stăruit, dar baia îl îmbia şi, într-adevăr, se simţea 
cuprins de o lene plăcută, pe care n-o mai simţise de multe zile. 
Parte din ea se datora respectului pe care i-l arătase Toranaga 
în acea dimineaţă, partea respectului pe care i-l arătaseră 
generalii în ultimele zile. Dar, în cea mai mare parte, se datora 
omorului din acea zi, valului de bucurie care îl străbătuse 
pornind din lama săbiei, prin braţ, către creştet. Ah, să ucizi atât 
de curat. Bărbat la bărbat - în faţa bărbaţilor. Asta-i o bucurie 
dată atâtor de puţini şi atât de rar! Indeajuns de rară ca să fie 
apreciaată şi gustată picătură cu picătură. Aşa că lăsă pe soţia 
sa şi se cufundă mai departe în bucuria sa. Ingădui mâinilor să-i 
îngrijească trupul şi apoi, împrospătat şi renăscut, merse către o 
cameră ce se deschidea pe verandă. Ultimele raze ale apusului 
înroşeau cerul. Luna abia răsărise, ca o seceră subţire. Una 
dintre slujnicele sale îi servi, delicată, masa de seară. Mâncă 


puţin şi în tăcere. Puţină supă şi peşte şi legume murate. 

Fata zâmbi îmbietor. 

— Să desfac acum aşternuturile, Alteță? 

Yabu scutură din cap. 

— Mai târziu. Mai întâi, spune-i soţiei mele că vreau s-o văd. 

Yuriko sosi, purtând un chimonou îngrijit, dar vechi. 

— So desu ka? 

— Fratele tău te aşteaptă. Ar trebui să-l primeşti singur. 
Vorbeşte întâi cu el, Alteță, apoi cu mine. Numai noi doi. Te rog 
să ai răbdare, neh? 

Kasigi Mizuno, cel mai tânăr frate al lui Yabu, şi tatăl lui 
Omi, era un bărbat mărunt, cu ochi bulbucaţi, frunte înaltă şi păr 
rar. Săbiile păreau să nu i se potrivească şi abia se putea 
descurca cu ele. Nici cu arcul şi săgeata nu se descurca mai 
bine. 

Mizuno se înclină şi-l felicită pentru îndemânarea arătată în 
acea după-amiază, fiindcă ştirile despre asta se răspândiseră 
iute prin tot castelul, întărind şi mai mult reputaţia de luptător a 
lui Yabu. Apoi, dornic să-i facă plăcere, se întoarse la subiect. 

— Am primit o scrisoare cifrată astăzi, de la fiul meu, 
Alteță. Doamna Yuriko a crezut că ar fi mai bine să ţi-o dau eu 
însumi. 

Îi înmână sulul, împreună cu textul descifrat. Mesajul de la 
Omi spunea: 

" Tată, te rog spune-i seniorului Yabu, degrabă, şi între 
patru ochi. Mai întâi: seniorul Buntaro a venit la Mishima, în 
taina, prin Takato. Unul dintre oamenii lui a lăsat să-i scape asta 
în timpul unei seri de beţie pe care am pregătit-o în cinstea lor. 
Al doilea: în timpul acestei vizite tainice la Takato, care a ţinut 
trei zile, Buntaro s-a înlâlnit cu seniorul Zataki de două ori şi cu 
doamna, mama lui Zataki, de trei ori. Al treilea: înainte ca 
seniorul Hiro-matsu să părăsească Mishima, el i-a spus noii sale 
concubine, doamna Oko, să nu-şi facă griji pentru că, «atâta 
timp cât sunt în viaţă, seniorul Toranaga n-o să părăsească 
Kwanto.» Al patrulea...." 

Yabu îşi ridică privirile. 

— Cum e cu putinţă ca Omi-san să ştie ce a spus Pumn de 
Fier concubinei sale. N-avem iscoade în casa lui. 

— Acum avem, Alteță. Te rog, citeşte mai departe. 

"Al patrulea: că Hiro-matsu este hotărât să trădeze, dacă e 


nevoie, şi să-l ţină închis pe Toranaga în Yedo, dacă e nevoie, şi 
va porunci «Cer de Purpură» peste capul lui Toranaga, cu sau 
fără încuviințarea seniorului Toranaga, dacă e nevoie. Al 
cincilea: că acestea sunt adevăruri în care se poate crede. 
Slujnica personală a doamnei Oko este fiica doicii soţiei mele şi 
a fost primită în slujba doamnei Oko, aici la Mishima, când, din 
păcate, slujnica ei a murit de o boală ciudată. Al şaselea: 
Buntaro-san e ca un nebun, întunecat şi furios. Astăzi a provocat 
şi a măcelărit un samurai cu bună ştiinţă, blestemând toată 
vremea numele lui Anjin-san. Şi, în cele din urmă, iscoadele 
ne-au rapotat că Ikawa Jikkyu a strâns zece mii de oameni la 
Suruga, gata să treacă hotarele noastre. Te rog, transmite-i 
salutări seniorului Toranaga." 

Restul mesajului nu avea importanţă. 

— Jikkyu, eh? Trebuie să trec în moarte fără să mă răzbun 
pe diavolul ăsta. 

— Te rog, ai răbdare, alteţă, spuse Yuriko. 

— Spune-mi, Mizuno-san. 

— Alteță, începu omul mărunt, de luni de zile am încercat 
să-ţi punem planul în aplicare. Cel pe care l-aţi propus când a 
ajuns pentru prima oară barbarul aici. Îţi aminteşti, cu toate 
acele monede de argint, ai spus că o mie, sau chiar cinci sute în 
mâinile bucătarului potrivit, l-ar îndepărta pe Ikawa Jikkyu o dată 
pentru totdeauna. 

Ochii lui Mizuno păreau să semene şi mai mult cu cei ai 
unei broaşte. 

— Se pare că Mura, starostele din Anjiro, are un văr care 
are un văr al cărui frate este acum cel mai bun bucătar din 
Suruga. Am auzit că astăzi a fost primit în casa lui Jikkyu. I s-au 
dat două sute în avans şi întreg preţul e de cinci sute. 

— N-avem atâţia bani! Cu neputinţă! De unde să scot cinci 
sute? Sunt atât de îndatorat, că nu pot nici măcar să scot o 
sută! 

— Te rog să mă ierţi, Alteță, îmi pare rău, dar banii sunt 
deja puşi deoparte. Nu toate monezile barbarului au rămas în 
cufăr. O mie de monezi s-au pierdut înainte de a fi numărate 
oficial. lerţaţi-mă. 

Yabu rămase cu gura căscată. 

— Cum? 

— Se pare că lui Omi-san i s-a poruncit să facă asta în 


numele tău. Banii au fost aduşi aici, în taină, doamnei Yuriko, de 
la care s-a cerut îngăduinţă - şi am primit-o - înainte de a risca 
să vă nemulţumim. 

Yabu se gândi la asta multă vreme. 

— Cine a poruncit-o? 

— Eu. După ce am cerut îngăduinţă. 

— Îţi mulţumesc, Mizuno-san. Şi-ţi mulţumesc, Yuriko-san. 
Yabu se înclină către amândoi. - Deci, Jikkyu, eh? În sfârşit! 

Îşi bătu călduros fratele pe umăr şi omul cel mărunţel 
aproape leşină de plăcere. 

— Te-ai descurcat foarte bine, frate. Am să-ţi trimit câteva 
bucăţi de mătase din tezaur. Cum se simte doamna, soţia ţa? 

— Bine, Alteță, foarte bine. M-a rugat să-ţi trimit cele mai 
bune urări. 

— Trebuie să mâncăm împreună. Bine, bine. Acum, despre 
restul raportului. Care-s părerile tale? 

— Nici unele, Alteță. Aş fi foarte curios să ştiu ce credeţi că 
pot însemna? 

— Întâi şi-ntâi... Yabu se opri când întâlni privirea soţiei 
sale, şi schimbă Vorba. Întâi, al doilea şi ultimul lucru e că 
Omi-san, fiul tău este credincios şi un vasal de nădejde. Dacă aş 
controla viitorul l-aş înălța în rang. Da, merită asta, neh? 

Mizuno se gudură bucuros. Răbdător, Yabu pălăvrăgi cu el, 
felicitându-l din nou şi, cât de curând fu politicos, îl lăsă să 
plece. 

Yuriko trimise după cha. Când fură din nou singuri, el 
spuse: 

— Ce înseamnă restul? 

Faţa ei oglindea înfierbântarea ce o cuprinsese. 

— Te rog iartă-mă, Alteță, dar vreau să-ţi dau o nouă idee: 
Toranaga ne ia pe toti de proşti şi n-are de gând, şi nici n-a avut 
vreodată, să plece la Osaka şi să se predea. 

— Prostii! 

— Lasă-mă să-ţi arăt lucrurile aşa cum sunt... O, Alteță, nu 
ştii ce norocos eşti că îl ai pe Omi vasal şi că nerodul ăla de frate 
al tău a furat o mie de monezi. Dovadă a celor ce am spus ar 
putea fi următoarele: Buntaro-san, un om de încredere, este 
trimis în taină la Zataki. De ce? E limpede că duce o nouă 
propunere. Ce ar putea să îl atragă pe Zataki? Kwanto, numai 
asta. Aşa că propunerea este Kwanto, în schimbul supunerii, 


odată ce Toranaga este din nou Preşedintele Consiliului 
Regenților - unul nou, cu împuternicire nouă. Poate să-şi 
îngăduie să o dea atunci, neh? Ea aşteptă, apoi continuă, 
stăruitoare. Dacă îl convinge pe Zataki să-l trădeze pe Ishido, a 
făcut deja un sfert din drumul către capitală. 

— Cum ar putea fi întărită înţelegerea cu fratele său? 

— Ostatici! Am auzit în dupăamiaza asta că seniorul 
Sudara, doamna Genjiko cu fiicele și fiul lor se vor duce peste 
zece zile la Takato să-şi viziteze preaiubita bunică. 

— Toţi? 

— Da. După asta, Toranaga îi dă înapoi lui Anjin-san 
corabia, ca şi nouă, cu toate tunurile şi pulberea de puşcă, două 
sute de fanatici şi banii ăia, cu siguranţă îndeajuns să-şi 
cumpere alţi mercenari barbari, gunoaie wako, din Nagasaki. 

— De ce? 

— Ca să poată ataca şi lua Corabia Neagră a barbarilor. 
Numai că, fără Corabie Neagră, nu sunt bani. Şi nesfârşite 
necazuri pentru preoţii creştini care îi controlează pe Kiyama, 
Onoshi şi pe toţi trădătorii de daimyo creştini. 

— Toranaga n-ar îndrăzni niciodată să facă asta! Taikō a 
încercat şi n-a reuşit. Şi el era puternic. Barbarii or să se-nfurie 
şi or să plece. 

— Da. Dacă o facem noi. Dar de data asta vor fi barbari 
împotriva barbarilor, neh? N-are nimic de a face cu noi. Şi să 
zicem că Anjin-san atacă Nagasaki şi îi dă foc - nu ne sunt 
vrăjmaşi Harima şi Kiyama şi Onoshi şi, din pricina lor, cei mai 
mulţi daimyo din Kyushu? Să zicem că Anjin-san dă foc la câteva 
dintre celelalte porturi ale lor, le risipeşte corăbiile şi, în acelaşi 
timp... 

— În acelaşi timp Toranaga porneşte "Cer de Purpură", 
explodă Yabu. 

— Da. O, da, încuviinţă fericită Yuriko. Nu explică asta 
purtarea lui Toranaga? Nu se potriveşte toată sforăraia asta ca o 
mănuşă? Nu face ceea ce a făcut întotdeauna, aşteptând ca 
întotdeauna, trăgând de timp ca întotdeauna, o zi aici, o zi 
dincolo şi în curând a trecut o lună şi, din nou, are o forță 
copleşitoare care poate mătura toată împotrivirea? A câştigat 
aproape o lună de când Zataki i-a adus invitaţia la Yokosé. 

Yabu îşi simţea pulsul bubuind în urechi. 

— Atunci suntem în siguranţă? 


— Nu, dar nu suntem pierduţi. Cred că n-o să fie nici un fel 
de predare. Ea şovăi. Dar toţi au fost păcăliţi. O, e atât de 
deştept, neh? Toţi s-au lăsat prostiţi ca noi, până în seara 
aceasta. Omi mi-a deschis ochii. Toţi am uitat că Toranaga e un 
mare actor Noh, care poate să îşi poarte chipul ca pe o mască 
dacă e nevoie, neh? 

Yabu încercă să-şi pună ordine în gânduri, dar nu reuşi. 

— Dar îshido are încă toată Japonia împotriva noastră. 

— Da, mai puţin Zataki. Şi trebuie să mai fie şi alte alianţe 
tainice. Toranaga şi cu tine puteţi ţine trecătorile cât vreţi. 

— Ishido are castelul Osaka şi pe Moştenitor şi bogăţia lui 
Taiko. 

— Da. Dar o să stea pitit înăuntru. Cineva o să-l trădeze. 

— Ce-ar trebui să fac? 

— Exact pe dos ce face Toranaga. Lasă-l pe el să aştepte. 
Tu trebuie să te grăbeşti. 

— Cum? 

— Primul lucru, Alteță, este ăsta: Toranaga a uitat ceea ce 
tu ai băgat de seamă în dupăamiaza asta. Furia adâncă a lui 
Tsukku-san. 

— De ce? 

— Pentru că Anjin-san ameninţă viitorul creştinilor, neh? 
Aşa că trebuie să-l iei sub aripa ta pe Anjin-san, deîndată, 
pentru că aceşti preoţi, sau oamnenii lor, or să-l ucidă în câteva 
ceasuri. Apoi, Anjin-san are nevoie de tine să-l aperi şi să-l 
îndrumi, să-l ajuţi să-şi ia echipajul cel nou la Nagasaki. Fără tine 
şi oamenii tăi, el e pierdut. Fără el şi corabia şi tunurile lui şi mai 
mulţi barbari, Nagasaki n-o să fie cuprins de flăcări şi asta 
trebuie să se întâmple, sau Kiyama, Onoshi şi Harima şi preoţii 
împuţiţi n-or să fie îndeajuns de stânjeniţi ca să-şi retragă, 
măcar pentru un timp, ajutorul dat lui Ishido. Între timp 
Toranaga, acum sprijinit ca prin minune de Zataki şi fanaticii lui, 
cu tine la conducerea Regimentului de Muschete, va năvăli prin 
pasul Shinano în câmpiile Kyoto. 

— Da. Da, ai dreptate, Yuriko-chan. Trebuie să fie aşa. O, 
eşti atât de deşteaptă, de înţeleaptă! 

— Inţelepciunea şi norocul nu fac doi bani fără mijloacele 
de-a pune planul în aplicare, Alteță. Tu singur poţi face asta. Tu 
eşti conducătorul, războinicul, generalul pe care Toranaga 
trebuie să-l aibă. Trebuie să te întâlneşti cu el în noaptea asta. 


— Nu pot să mă duc la Toranaga şi să-i spun că i-am ghicit 
înşelătoria, neh? 

— Nu. Dar o să-l implori să-ţi îngăduie să te duci cu 
Anjin-san, căci trebuie să pleci deîndată. Trebuie să ne gândim 
la un motiv potrivit. 

— Dar dacă Anjin-san atacă Nagasaki şi Corabia Neagră, 
n-or să oprească ăştia negoţul şi or să ridice pânzele şi să plece? 

— Ba da, e cu putinţă. Însă asta o să fie anul viitor. Şi anul 
viitor Toranaga o să fie regent, Preşedinte al Regenţilor. Şi tu ai 
să fi comandant suprem. 

Yabu cobori din nori. 

— Nu, spuse hotărât. Odată ce va avea puterea, o să-mi 
poruncească să-mi fac seppuku. 

— Mult înainte de asta o să ai Kwanto. 

El clipi. 

— Cum? 

— Toranaga n-o să-i dea niciodată Kwanto fratelui său 
vitreg. Zataki este o ameninţare veşnică. Zataki e un om 
sălbatic, plin de mândrie, neh? Va fi foarte uşor pentru Toranaga 
să-l facă pe Zataki să ceară un loc în fruntea bătăliei. Dacă 
Zataki n-o să fie ucis, poate că un glonţ rătăcit, sau o săgeată... 
Poate un glonţ. Trebuie să conduci Regimentul de Muschete, 
Alteță. 

— De ce n-aş primi şi eu un glonţ rătăcit? 

— S-ar putea, Alteță. Dar tu nu eşti din familia lui Toranaga 
Şi, deci, nu-i ameninţi puterea. Ai să devii cel mai devotat vasal. 
Are nevoie de generali războinici. Ai să meriţi Kwanto, ai să 
câştigi Kwanto şi asta trebuie să fie singurul tău ţel. O să ţi-l dea 
când Ishido va fi trădat, pentru că o să ia Osaka pentru el. 

— Vasal? Dar spuneai că să aştept şi, în curând... 

— Acum te sfătuiesc să-l sprijini cu toată puterea ta. Nu să-i 
urmezi poruncile orbeşte, ca bătrânul Pumn de Fier, ci cu 
înţelepciune. Nu uita, Yabu-chan, în timpul bătăliei, ca-n orice 
bătălie, soldaţii fac greşeli. Gloanţele rătăcite sunt numeroase. 
Aşa că, atâta vreme cât conduci Regimentul, poţi alege oricând, 
neh? 

— Da, spuse încântat de ea. 

— Aminteşte-ţi, Toranaga merită să fie urmat. E Minowara. 
Ishido e un ţăran. Ishido e prostul. Pot să văd asta acum. Ishido 
ar trebui acum să izbească în porţile de la Odawara. Chiar acum, 


fie că plouă sau nu. N-a spus asta Omi-san, cu luni în urmă? Nu 
a rămas Odawara cu o garnizoană prea mică? Nu este Toranaga 
izolat? 

Încântat, Yabu izbi cu pumnul în podea. 

— Atunci e război, în sfârşit! Cât de deşteaptă eşti să vezi 
prin el! Ah, deci a făcut pe vulpea toată vremea, neh? 

— Da, spuse ea, foarte mulţumită. 


KKK 


Mariko ajunsese şi ea la aceeaşi concluzie uluitoare, deşi nu 
pornind de la aceleaşi fapte. Toranaga trebuie că se preface, 
joacă un joc secret, chibzui ea. Asta e singura explicaţie posibilă 
pentru purtarea lui de necrezut - să-i dea lui Anjin-san corabia, 
banii, toate tunurile, şi libertatea în faţa lui Tsukku-san. Acum, 
Anjin-san o să pornească, fără îndoială, împotriva Corabiei 
Negre. O s-o ia şi o să o ameninte pe cea de anul viitor şi, deci, 
o să lovească groaznic în Sfânta Biserică şi o să-i forţeze pe 
sfinţii părinţi să îi convingă pe Kiyama şi Onoshi să-l trădeze pe 
Ishido. 

Dar de ce? Dacă asta-i adevărat, se gândi ea 
descumpănită, iar Toranaga se gândeşte la un astfel de plan cu 
bătaie lungă, atunci desigur câ el nu se poate duce la Osaka să 
se închine în faţa lui Ishido, neh? Trebuie că... Ah! Astăzi, 
Hiro-matsu l-a convins pe Toranaga să amâne plecarea. Oh, 
Sfântă Fecioară din ceruri, Toranaga n-a avut niciodată de gând 
să se predea! Totul e o înşelăciune. 

De ce? Ca să câştige timp. 

Ca să obţină ce? Ca să aştepte şi să ţeasă o mie de alte 
vicleşuguri şi nu contează care, doar că Toranaga e încă o dată 
ceea ce a fost întotdeauna, atotputernicul maestru al urzelilor. 

Oare cât o să mai dureze până când Ishido o să-şi piardă 
răbdarea, o să-şi ridice stindardele de luptă şi o să pornească 
împotriva noastră? O lună, cel mult două, nu mai mult. Deci, 
după cea de-a Noua lună a acestui cel de-al Cincilea An al 
Keicho, bătălia pentru Kwanto va începe. 

Dar ce câştigă Toranaga în două luni? Nu ştiu. Ştiu doar că 
acum fiul meu are o şansă să moştenească cei zece mii de koku, 
să trăiască şi să aibă moştenitori şi că acum, poate, spiţa tatălui 
meu n-o să se şteargă de pe faţa pământului. 


Se desfătă cu noua sa descoperire, jucându-se cu ea, 
cercetând-o pe toate feţele, găsind-o fără cusur. Dar ce-i de 
făcut până atunci, se întrebă. Nimic altceva decât ce faci deja şi 
ce te-ai hotărât să faci, neh? 

— Stăpână? 

— Da, Chimmoko? 

— Gyoko-san e aici. Are o întâlnire, spune. 

— Ah, da. Am uitat să-ţi spun. Mai întâi încălzeşte saké, 
după aceea adu-l aici - şi pe ea. i 

Mariko se gândi la după-amiaza aceea. Işi aminti brațele 
înconjurând-o atât de ocrotitoare şi calde şi puternice. 

— Pot să te văd la noapte, întrebase el foarte prudent după 
ce Yabu şi Tsukku-san plecaseră. 

— Da, spusese ea fără să se poată stăpâni. Da, dragostea 
mea. Cu de fericită sunt pentru tine. Spune-i lui Fujiko-san... 
roag-o să trimită după mine după Ora Porcului. 

Simţi un nod în gât. Atât de multă prostie şi primejdii. 

Îşi cercetă chipul şi pieptănătura în oglindă şi încercă să se 
adune. Auzi apropiindu-se paşi. Panoul-shoji lunecă într-o parte. 

— Ah, doamnă, spuse Gyoko, înclinându-se adânc. Cât de 
bună sunteţi că mă primiţi. 

— Eşti binevenită, Gyoko-san. 

Băură saké, Chimmoko turnând fiecăreia. 

— O ceramică foarte drăguță, doamnă. Atât de frumoasă. 

Discutară politicos, apoi Chimmoko fu lăsată să plece. 

— lartă-mă, Gyoko-san, dar stăpânul nostru nu a sosit în 
după-amiaza aceasta. Nu l-am văzut, deşi nădăjduiesc să o fac 
înainte de a pleca. 

— Da, am auzit că Yabu-san a venit pe chei în locul lui. 

— Când am să mă întâlnesc cu Toranaga-sama, am să-l mai 
rog încă o dată. Dar mă aştept ca răspunsul lui să fie acelaşi. 

Mariko turnă sake pentru amândouă. 

— lartă-mă, nu cred că o să încuviinţeze cererea mea. 

— Da, vă cred. Nu până când nu-l obligă cineva. 

— Nu am cum să-l oblig. lartă-mă, îmi pare rău. 

— Şi mie îmi pare rău, doamnă. 

Mariko puse jos ceaşca. 

— Atunci ai hotărât că unele limbi nu sunt sigure? 

Gyoko spuse aspru: 

— Dacă aveam de gând să dezvălui taine despre 


domnia-voastră v-aş spune-o pe faţă? Credeţi că aş fi atât de 
neroadă? 

— Poate că ar fi mai bine să pleci. lartă-mă, dar am atâtea 
de făcut. 

— Da, doamnă, şi eu, îi răspunse Gyoko cu aceeaşi voce 
aspră. Seniorul Toranaga m-a întrebat, pe față, ce ştiu despre 
domnia-ta şi Anjin-san. După-amiaza aceasta. l-am spus că n-a 
fost nimic între voi. Am spus: "O, da, Alteță, am auzit zvonuri 
murdare şi eu, dar nu e nici un adevăr în ele. Jur pe capul fiului 
meu, Alteță, şi pe fiii săi. Dacă cineva ştie, desigur că aceea 
sunt eu. Puteţi fi sigur că totul e o minciună murdară. Bârfe. 
Bârfe pizmaşe, Alteță..." O, da, doamnă, puteţi să mă credeţi că 
am fost cât trebuia de tulburată, jocul meu desăvârşit şi el a fost 
convins. 

Gyoko înghiţi saké-ui şi adăugă amar: 

— Acum suntem cu toţi ruinaţi - dacă el capătă dovezi. 
Ceea ce n-ar fi prea greu de făcut, neh? 

— Cum? 

— Să-l pună pe Anjin-san la încercare - cu metode 
chinezeşti. Pe Chimmoko - cu metode chinezeşti. Pe mine, pe 
Kiku-san, pe Yoshinaka, iertaţi-mă, chiar şi pe dumneavoastră, 
doamnă - cu metode chinezeşti. 

Mariko oftă adânc. 

— Pot să te întreb de ce ţi-ai luat un asemena risc? 

— Pentru că, în anumite situaţii, femeile trebuie să se apere 
una pe altă împotriva bărbaţilor. Pentru că, de fapt, n-am văzut 
nimic. Pentru că nu mi-aţi făcut nici un rău. Pentru că îmi 
plăceţi, ca şi Anjin-san, şi cred că amândoi aveţi karma 
domniilor-voastre. Şi pentru că mi-ar place să vă ştiu în viaţă şi 
să-mi fiţi prietenă, mai degrabă decât moartă şi este foarte 
plăcut să vă privesc - trei molii dând roată flăcării vieţii. 

— Nu te cred. 

Gyoko râse încetişor. 

— Mulţumesc, doamnă. Stăpânindu-se, spuse cu 
sinceritate: Foarte bine. Am să vă spun adevărata pricină. Am 
nevoie de ajutorul vostru. Da, Toranaga-sama n-o să 
încuviinţeze cererea mea, dar poate că aţi putea să vă gândiţi la 
o cale. Sunteţi singura şansă pe care am avut-o vreodată, pe 
care o s-o am în viaţa asta şi nu pot s-o scap uşor. lată, acum . 
ştiţi. Vă rog. Vă rog, umilă, să mă ajutaţi. Vă rog să mă iertaţi. Işi 


puse amândouă palmele pe saltea şi se înclină adânc. Vă rog 
să-mi iertaţi neobrăzarea, doamnă Toda. Dar tot ceea ce am 
este de partea voastră dacă mă ajutaţi. 

Se aşeză înapoi pe călcâie, îşi aranjă cutele chimonoului 
şi-şi isprăvi sake-ul. 

Mariko încercă să gândească limpede. Intuiţia ei îi spunea 
să se încreadă în femeie, dar mintea îi era încă, în parte, 
înceţoşată de noua ei descoperire şi de uşurarea că Gyoko nu o 
trădase, aşa cum se aşteptase. Deci, se hotări să pună deoparte 
hotărârea, pentru a o cântări mai târziu. 

— Da, am să încerc. Dar trebuie să-mi dai timp, te rog. 

— Pot să vă dau mai mult decât asta. lată o întâmplare. Aţi 
auzit de Amida Tong, asasinii? 

— Ce-i cu ei? 

— Vă amintiţi de cel din castelul Osaka, doamnă? El a venit 
după Anjin-san, nu după Toranaga-sama. Şeful slujitorilor 
seniorului Kiyama a dat două mii de koku pentru încercarea 
aceea. 

— Kiyama? De ce? 

— E creştin, neh? Anjin-san era duşmanul chiar şi atunci, 
neh? 

— Dacă a fost aşa, atunci cum o să fie acum? Acum că 
Anjin-san e samurai şi liber cu corabia lui? 

— Alt Amida aici? 

Gyoko ridică din umeri. 

— Cine ştie? Dar n-aş da o cârpă de-a unui eta pe viaţa lui 
Anjin-san dacă nu e prevăzător când iese din castel. 

— Unde-i acum? 

— În încăperile sale, doamnă. O să-l vedeţi în curând, neh? 
Poate că ar fi bine să îl preveniţi. 

— Se pare că ştii tot ce se întâmplă, Gyoko-san. 

— Îmi ţin ochii şi urechile deschise, doamnă. 

Mariko îşi stăpâni îngrijorarea în privinţa lui Blackthorne. 

— l-ai spus lui Toranaga-sama? 

— O, da, i-am spus şi asta. Colţurile ochilor lui Gyoko se 
umplură de cute şi ea sorbi din sake. De fapt, nu cred că a fost 
prea surprins. Asta-i interesant, nu credeţi? 

— Poate că te-ai înşelat. 

— Poate. În Mishima am auzit un zvon că cineva a încercat 
să-l otrăvească pe seniorul Kiyama. Groaznic, neh? 


— Ce încercare? 

Gyoko îi spuse amănuntele. 

— Cum e cu putinţă? Un daimyo creştin n-ar face niciodată 
aşa ceva altui daimyo creştin. Mariko umplu ceştile. Pot să te 
întreb ce se mai spune? Ce-aţi mai vorbit? 

— In parte, doamnă, a fost rugămintea mea de a căpăta 
înapoi bunăvoința domniei sale şi de a scăpa de acel han plin de 
purici şi cu asta a fost de acord. Acum avem încăperi 
cuviincioase în castel, lângă Anjin-san, într-una din casele de 
oaspeţi şi pot să vin şi să plec după pofta inimii. A rugat-o pe 
Kiku-san să îl distreze la noapte şi ăsta e un alt lucru bun, deşi 
nimic n-o să-l scoată din melancolia sa, neh? 

Gyoko o privea întrebătoare. Mariko îşi păstră faţa 
nemişcată şi doar încuviinţă uşor din cap. Cealaltă femeie oftă şi 
continuă: 

— Da, foarte trist. Păcat. Parte din vreme am petrecut-o 
vorbind despre cele trei taine. Mi-a cerut să repet ceea ce ştiam, 
ceeea ce v-am spus. 

Ah, gândi Mariko, căci asta mai lămurea ceva. Ochiba? Deci 
asta a fost momeala pentru Zataki. Şi Toranaga are, de 
asemenea, o sabie deasupra capului lui Omi dacă ar fi nevoie şi 
o armă de folosit împotriva lui Onoshi - cu Harima sau chiar 
Kiyama. 

— Zâmbiţi, doamnă? 

O, da, ar fi vrut Mariko să spună, dorind să-şi împartă 
uşurarea cu Gyoko. Cât de importante trebuie că au fost 
informaţiile tale pentru stăpânul nostru, ar fi vrut să-i spună lui 
Gyoko. Acum ar trebui să te răsplătească. Ar trebui tu însăţi să 
fii făcută daimyo. Şi cât de neînchipuit de abil poate fi 
Toranaga-sama ca să asculte atât de nepăsător, în aparenţă. Ce 
minunat este. Dar Toda Mariko-noh-Buntaro scutură doar din 
cap şi spuse liniştită: 

— Îmi pare rău că informaţiile tale nu l-au înveselit. 

— Nimic din ce i-am spus nu i-au schimbat proasta 
dispoziţie. A fost mereu posomorât şi abătut, trist, neh? 

— Da. Îmi pare rău. 

— Da. 

Gyoko suspină. 

— Altă informaţie înainte de a pleca, care ar putea să vă 
intereseze, doamnă, şi să întărească prietenia noastră. E cu 


putinţă ca Anjin-san să fie foarte fertil. 

— Ce? 

— Kiku-san a rămas grea. 

— Anjin-san? 

— Da, sau seniorul Toranaga. Sau poate Omi-san. Toţi au 
fost la timpul potrivit. Desigur, ea şi-a luat precauţii după 
Omi-san, ca de obicei, dar, după cum ştiţi, nici o metodă nu e 
desăvârşită, nici nu-i vreodată garantată şi greşeli se întâmplă, 
neh? Ea crede că a uitat după Anjin-san, dar nu e sigură. Asta a 
fost în ziua în care a sosit curierul în Anjiro. Şi-n fierbinţeala 
aceea, graba de a pleca la Yokose, a cumpărării contractului ei 
de către seniorul Toranaga, e de înţeles, neh? 

Gyoko îşi ridică mâinile, foarte tulburată. 

— După seniorul Toranaga, la sugestia mea, ea a făcut 
altfel. De asemenea, am aprins beţişoare aromate şi ne-am 
rugat pentru un băiat. 

Mariko cercetă atentă desenele de pe evantai. 

— Cine? Cine crezi că e? 

— Acesta-i necazul, doamnă. Nu ştiu. Aş fi recunoscătoare 
pentru un sfat. 

— Începutul ăsta trebuie oprit, desigur. Nu e nici un risc 
pentru ea. 

— Aşa-i. Din nefericire, Kiku-san nu vrea. 

— Ce? Sunt uluită, Gyoko-san. Desigur că trebuie. Sau 
trebuie să i se spună seniorului Toranaga. In definitiv, s-a 
întâmplat înainte ca el... 

— Poate s-a întâmplat înainte, doamnă. 

— Trebuie să i se spună seniorului Toranaga. De ce este 
Kiku-san atât de neascultătoare şi proastă? 

— Karma, doamnă. Vrea un copil. 

— Al cui copil? 

— Nu spune. Tot ce a spuse că fiecare dintre aceştia trei 
are avantaje. 

— Ar fi foarte înţeleaptă să scape de acesta şi să fie sigură 
data viitoare. 

— Sunt de acord. Am crezut că trebuie să ştiţi în caz că... 
Sunt multe, multe zile până când se va putea vedea ceva, sau 
până când pierderea copilului ar putea să-i primejduiască viaţa. 
Poate că se va răzgândi. Intr-asta nu pot să o oblig. Ea nu mai 
este proprietatea mea deşi, pentru un timp, încerc să mă 


îngrijesc de ea. Ar fi minunat dacă copilul ar fi al seniorului 
Toranaga. Dar să zicem că are ochi albaştri... şi un ultim sfat, 
doamnă. Spuneţi-i lui Anjin-san să nu se încreadă prea mult în 
acest Uraga-noh-Tadamasa şi niciodată în Nagasaki. Niciodată 
acolo. Până la urmă acest om va fi devotat unchiului său, 
seniorul Harima. 

— Cum de afli lucrurile astea, Gyoko-san? 

— Bărbaţii simt nevoia să-şi spună tainele, doamnă. Asta ne 
face diferite de ei. Ei au nevoie să-şi împartă tainele cu cineva, 
dar noi, femeile, ni le dezvăluim ca să câştigăm un avantaj. Cu 
puţin argint şi-o ureche pregătită, şi eu le am pe amândouă, 
este atât de uşor. Da. Bărbaţii au nevoie să-şi împărtăşească 
tainele. De asta le suntem superioare şi de asta o să fie 
întotdeauna în puterea noastră. 


CAPITOLUL 51 


În întunericul dinaintea zorilor, grilajul cu ţepi al unei porţi 
laterale se ridică fără zgomot şi zece oameni trecură grăbiţi 
peste îngustul pod mobil lăsat peste şanţul cu apă din interiorul 
cetăţii. Grilajul de fier cobori în urma lor. La capătul celălalt al 
podului santinelele se întoarseră cu spatele şi îngăduiră 
oamenilor să treacă fără să-i cerceteze. Toţi purtau chimonouri 
închise şi pălării conice şi-şi ţineau săbiile în mână. Naga, Yabu, 
Blackthorne, Uraga-noh-Tadamasa şi şase samurai. Naga era în 
frunte şi-i duse fără şovăială printr-un labirint cu treceri înguste, 
scări care urcau şi coborau şi coridoare puţin folosite. De câte 
ori întâlneau patrule sau santinele, întotdeauna atente, Naga 
ridica un însemn de argint şi grupul era îngăduit să treacă fără 
vreo întrebare. 

Pe căi ocolite îi scoase la poarta principală din sud, care era 
singura trecere peste primul mare şanţ cu apă al castelului. Aici 
îi aştepta o companie de samurai. Aceştia înconjurară în tăcere 
grupul lui Naga, ocrotindu-l şi trecură cu toţii în grabă peste pod. 
Nici aici nu fură opriţi. Coborâră mai departe în josul pantei 
uşoare, către primul pod, ţinându-se pe cât puteau departe de 
lumina numeroaselor torţe din jurul castelului. Odată trecut 
primul pod, o luară către sud, pierzându-se în labirintul de alei 


ce ducea către mare. 

Chiar înainte de cordonul de santinele ce înconjura cheiul 
lui Erasmus, samuraii care-i însoțeau se opriră şi le făcură semn 
celor zece să înainteze, apoi salutară, se răsuciră pe călcâie şi 
se topiră din nou în întuneric. 

Naga îi conduse printre bariere. | se îngădui să ajungă pe 
pasarelă fără vorbă. Acolo erau mai multe făclii şi gărzi ca 
înainte. 

— Totul e gata? întrebă Yabu, luând acum conducerea. 

— Da, Alteță, spuse samuraiul mai în vârstă. 

— Bine. Anjin-san, ai înţeles? 

— Da, mulţumesc Yabu-san. 

— Bine. Ar fi bine să te grăbeşti. 

Blackthorne îşi văzu proprii samurai adunaţi de-o parte 
într-un careu nu foarte ordonat, şi îi făcu semn lui Uraga să 
treacă într-acolo, aşa cum fusese plănuit. Ochii lui alergară 
peste corabie, verificând şi reverificând, în timp ce se grăbea să 
urce la bord şi, fericit, se opri pe duneta lui. Cerul era încă 
întunecat, fără vreo rază de lumină. Toate semnele prevesteau 
o zi frumoasă, cu mare liniştită. 

Privi înapoi către chei. Yabu şi Naga erau adânciţi într-o 
discuţie. Uraga explica vasalilor săi ce se întâmpla. Apoi 
barierele se deschiseră din nou şi Baccus van Nekk şi restul 
echipajului, toţi vădit neliniştiţi, apărură împleticindu-se în locul 
rămas liber, înconjurați de gărzile ironice. Blackthorne se aplecă 
peste parapet şi strigă: 

— Hei, veniţi la bord! 

Când îl zăriră, oamenii lui părură mai puţin speriaţi şi 
începură să se grăbească, dar gărzile îi blestemară şi ei se 
opriră pe loc. 

— Uraga-san, spune-le să-mi lase oamenii la bord! Acum! 

Uraga se supuse îndatoritor. Samuraii ascultară şi se 
înclinară către navă şi eliberară echipajul. Vinck fu primul la 
bord, iar Baccus bâjbâia în urma tuturor. Oamenii erau încă 
înspăimântați, dar nici unul nu veni pe dunetă, care era doar 
locul lui Blackthorne. 

— Dumnezeule mare, pilotule! gâfâi Baccus acoperind 
vălmăşagul de întrebări. Ce se întâmplă? 

— Care-i necazul, pilotule? i se alătură Vinck şi ceilalţi, ca 
un ecou. lisuse, acu' dormeam, apoi porţile iadului s-au deschis, 


uşa s-a lovit de perete şi maimuţele ne-au luat din urmă, 
mânându-ne către-ncoace! 

Blackthorne ridică mâna. 

— Ascultaţi! 

Când se făcu tăcere începu liniştit: 

— ÎI ducem pe Erasmus, către un port sigur, dincolo de... 

— N-avem destui oameni, pilotule! îl întrerupse Vinck, 
neliniştit. O să... 

— Ascultă, Johann, o să fim remorcaţi. Cealaltă corabie o să 
ajungă aici din clipă în clipă. Ginsel, du-te la provă. O să arunci 
sonda. Vinck, treci la cârmă, Jan Roper şi Baccus, staţi lângă 
vinciul din prova. Salamon şi Croock, la pupă. Sonck, du-te jos şi 
verifică proviziile. Fă ceva grog, dacă găseşti. Şterge-o! 

— Aşteaptă o clipa, pilotule, spuse Jan Roper. Ce-i cu graba 
asta? Unde mergem şi de ce? 

Blackthorne simţi că-l încearcă un val de nemulţumire în 
faţa întrebărilor, dar îşi aminti că aveau dreptul să ştie, că nu 
erau vasali şi nici eta, ci echipajul lui, camarazii lui de punte şi 
într-o oarecare măsură, aproape tovarăşi de negoţ. 

— Acesta e începutul anotimpului furtunilor. Ei le numesc 
tai-fun-uri, furtuni mari. Locul ăsta de ancorare nu e sigur. 
Dincolo de port, la câteva leghe către sud, este cel mai bun şi 
mai sigur loc de ancorare al lor. E lângă un sat numit Yokohama. 
Erasmus o să fie în siguranţă acolo şi poate să facă faţă la orice 
furtună. Acum, ştergeţi-o! 

Nimeni nu mişcă. Van Nekk spuse: 

— Doar câteva leghe, pilotule? 

— Da. 

— Şi după aia? ŞI, ei bine, de ce ne grăbim? 

— Seniorul Toranaga a încuviinţat ca eu s-o fac acum, 
răspunse Blackthorne, spunând pe jumătate adevărul. Cu cât 
mai repede, cu-atât mai bine, m-am gândit. S-ar putea să se 
răzgândească din nou, neh? La Yokohama... privi într-o parte 
către Yabu, care urca tropotind pe punte cu cele şase gărzi. 

Oamenii i se feriră din cale. 

— lisuse, se înecă Vinck, e el! E ticălosul Care i-a făcut-o lui 
Pieterzoon! 

Yabu ajunse lângă dunetă zâmbind larg, conştient de 
groaza care cuprinsese echipajul când îl recunoscuseră. Arătă 
către mare. 


— Anjin-san, priveşte acolo. Totul e-n ordine, neh? 

Ca o uriaşă omidă marină, o galeră vâslea tăcută către ei 
dinspre vest, din întuneric. 

— Bun, Yabu-sama. Vrei stai aici? 

— Mai târziu Anjin-san. 

Yabu se îndreptă către pasarelă. Blackthorne se întoarse 
către oamenii lui. 

— Treceţi la provă. Mai iute şi ţineţi-vă gura! Vorbiţi doar 
olandeza de acasă. E unul la bord care înţelege portugheza. O 
să vorbesc cu voi după ce-o să pornim la drum. Mişcaţi-vă! 

Oamenii se împrăştiară bucuroşi să se îndepărteze de Yabu. 
Uraga şi douăzeci dintre samuraii lui Blackthorne urcară la bord. 
Ceilalţi se aliniau pe chei ca să se urce şi ei la bordul galerei. 
Uraga spuse: 

— Acestea sunt gărzile voastre personale, dacă vă face 
plăcere, senhor. 

— Numele meu e Anjin-san, nu senhor, spuse Blackthorne. 

— Vă rog să mă iertaţi, Anjin-san. 

Uraga începu să urce treptele. 

— Stai! Rămâi jos! Nimeni nu urcă pe dunetă fără 
îngăduinţa mea. Spune-le!. 

— Da, Anjin-san. Vă rog să mă iertaţi. 

Blackthorne se sprijini de copastie ca să privească galera 
trăgând la chei, chiar înspre apus. 

— Ginsel, du-te pe țărm şi vezi să ne ia remorcile! Vezi să 
fie prinse ca lumea. Mai cu viaţă! 

Apoi, stăpânind corabia, Blackthorne cercetă atent cei 
douăzeci de oameni. 

— De ce sunt toţi aleşi din grupul celor legaţi, Uraga-san? 

— Sunt un clan, Anjin-san. Ca fraţii, Alteță. Vă imploră să le 
daţi cinstea de a vă apăra. 

— Anatawa - anatawa - anatawa. 

Blackthorne arătă zece oameni la întâmplare şi le porunci 
să coboare pe țărm, ca să fie înlocuiţi de ceilalţi vasali ai săi, de 
asemenea aleşi la întâmplare de Uraga. Şi-i spuse lui Uraga să-i 
facă să înţeleagă că toţi vasalii săi trebuiau să se aibă ca fraţii, 
sau puteau să-şi facă seppuku chiar atunci. 

— Wakarimasu? 

— Hai, Anjin-san.Gomen nasai. 

În curând remorcile de la provă fură trecute la bordul 


celeilalte corăbii. Blackthorne cercetă totul, verificând vântul cu 
toate simţurile sale de marinar, ştiind că, chiar în apele 
molcome ale marelui port Yedo, călătoria lor putea fi 
primejdioasă dacă începea din senin o vijelie. 

— Mola! strigă. /ma, căpitan-san! 

Celălalt căpitan îşi flutură mâna şi îşi lăsă galera să se 
îndepărteze de ponton. Naga era la bordul ei, care era plin cu 
samurai şi restul vasalilor lui Blackthorne. Yabu stătea alături de 
Blackthorne, pe dunetă. Corabia se legăna uşor şi o vibraţie 
trecu prin ea când porni să înfrunte curentul. Blackthorne şi tot 
echipajul erau plini de bucurie, entuziasmul lor de a fi încă odată 
pe mare depăşind neliniştile. Ginsel se aplecase peste 
balustrada de funii a platformei de la tribord, coborând sonda şi 
strigând adâncimile. Debarcaderul rămase în urmă. 

— Ahoi în faţă, yukkuri sei! Mai încet! 

— Hai, Anjin-san! se auzi strigătul de răspurs. 

Cu luminile aprinse la catarg, cele două corăbii îşi croiau 
drum înfruntând împreună curentul din port. 

— Bine, Anjin-san, spuse Yabu, foarte bine! 

Aşteptă până când ieşiră de-a binelea în larg, apoi îl trase 
pe Blackthorne de-o parte. ` 

— Anjin-san, spuse rar, mi-ai salvat viaţa ieri. Ințelegi? 
Chemându-i înapoi pe acei ronini. Îţi aminteşti? 

— Da. Doar datoria mea. 

— Nu, nu datorie. La Anjiro, îţi aminteşti celălalt bărbat, 
marinarul? Îţi aminteşti? 

— Da, îmi amintesc. 

— Shigata ga nai, neh? Karma, neh? Asta a fost înainte de 
samurai sau hatamoto... 

Ochii lui Yabu străluceau în lumina felinarelor de pe 
corabie. Atinse sabia lui Blackthorne vorbind încet şi desluşit: 

— Înainte de "Vânzătorul de Ulei“, neh? Ca de la samurai la 
samurai, rog uităm tot înainte. Început nou în noaptea asta. Te 
rog? Înţelegi? 

— Da, înţeleg. 

— Ai nevoie de mine, Anjin-san. Fără mine n-ai barbari 
wako. Nu poţi să faci rost de ei, singur. Nu de la Nagasaki. 
Niciodată. Eu pot să fac rost de ei, să te-ajut să-i ai. Acum 
luptăm de-aceeaşi parte. De partea lui Toranaga. De-aceeaşi 
parte. Fără mine nu wako, înţelegi? 


Blackthorne privi pentru un timp galera din faţa lor, aruncă 
altă privire cercetătoare pe punte şi la marinarii săi, apoi privi în 
jos către Yabu. 


— Da, înţeleg. 
— Inţelegi "ură"? Cuvântul "ură"? 
— Da. 


— Ura vine din teamă. Eu nu mă tem de tine. Tu nu trebuie 
să te temi de mine, niciodată. Vreau ce vrei şi tu: corăbiile tale 
cele noi, aici, tu aici, căpitan al acestor corăbii noi. Pot să te ajut 
foarte mult. Mai întâi Corabia Neagră... Ah, da, Anjin-san, spuse, 
văzând bucuria inundând chipul lui Blackthorne. Am să-l conving 
pe seniorul Toranaga. Ştii că sunt un războinic, neh? O să 
conduc atacul. Am să iau Corabia Neagră pentru tine, la țărm. 
Împreună, tu şi cu mine, suntem mai puternici, neh? 

— Da. Pot avea mai mulţi oameni? Mai mult decât o sută de 
oameni? 

— Dacă ai nevoie de două mii de oameni, de cinci mii, nu-ţi 
face griji. Tu condu corabia, eu conduc lupta. De acord? 

— Da. Învoială cinstită. Mulţumesc. Mă-nvoiesc. 

— Foarte bine, Anjin-san, spuse Yabu mulţumit. 

Ştia că, oricât de mult l-ar fi urât barbarul, din această 
alianţă aveau să tragă amândoi foloase. Din nou logica lui Yuriko 
fusese fără greş. 

Mai devreme în acea seară, îl văzuse pe Toranaga şi-i 
ceruse îngăduinţa să plece de îndată la Osaka, să pregătească 
calea pentru el. 

— Te rog să mă ierţi, dar am crezut că problema e destul 
de urgentă. In definitiv, Alteță, spusese Yabu grijuliu, aşa cum 
plănuise cu soţia, ar trebui să ai pe cineva mai de rang acolo, să 
se asigure că toate pregătirile sunt desăvârşite. Ishido e un 
țăran şi nu înţelege ceremonialul, neh? Toate aranjamentele 
trebuie să fie perfecte, sau n-ar trebui să te duci, neh? Ar dura 
săptămâni, neh? 

Fusese încântat de uşurinţa cu care Toranaga se lăsase 
convins. 

— Apoi, mai e de asemenea corabia barbarului, Alteță. Mai 
bine s-o avem la Yokohama deîndată, în caz de tai-fun. Am să 
supraveghez asta eu însumi cu îngăduinţa ta, înainte de a pleca. 
Regimentul de Muschete poate să-i slujească de gardă. Le dăm 
ceva de făcut. După aceea mă duc direct la Osaka cu galera. Pe 


mare va fi mai bine şi mai iute, neh? 

— Foarte bine. Da. Dacă crezi că e înţelept, Yabu-sama, 
fă-o. Dar ia-l pe Naga-san cu dumneata. Lasă-l la comandă, la 
Yokohama. 

— Da, Alteță. 

Apoi îi spusese lui Toranaga despre mânia lui Tsukku-san; 
că, dacă seniorul Toranaga dorea ca Anjin-san să trăiască 
îndeajuns ca să-şi poată face rost de oameni la Nagasaki, în caz 
că Toranaga dorea corabia să iasă în larg, atunci poate că asta 
ar trebui făcută îndată, fără şovăială. 

— Preotul a fost foarte mâniat. Destul ca să-şi trimită 
oamenii împotriva lui Anjin-san. 

— Eşti sigur? 

— Oh, da, Alteță. Poate ar trebui să-l pun pe Anjin-san sub 
protecţia mea, pentru moment. 

Apoi, ca şi când i-ar fi trecut chiar atunci prin minte, Yabu 
adăugase: 

— Cel mai simplu lucru ar fi să-l iau pe Anjin-san cu mine. 
Pot să încep pregătirile la Osaka, să continui către Nagasaki, să-i 
iau pe noii barbari, apoi să continui toate pregătirile la 
întoarcere. 

— Fă tot ce crezi că e potrivit, spusese Toranaga. Am să te 
las pe tine să hotărăşti, prietene. Ce mai contează, neh? Mai 
contează ceva? 

Yabu fusese bucuros că în cele din urmă putea să treacă la 
fapte. Doar prezenţa lui Naga nu fusese plănuită, dar asta nu 
conta şi într-adevăr, ar fi fost înţelept să-l ia la Yokohama. 

ÎI privi pe Anjin-san, înalt, cu ţinută mândră, cu picioarele 
uşor depărtate, legănându-se cu uşurinţă odată cu ruliul şi 
tangajul navei, părând a face parte din ea, atât de uriaş şi 
puternic şi deosebit. Atât de deosebit faţă de când era pe uscat. 
Cu bună ştiinţă Yabu începu şi el să ia aceeaşi ţinută, imitându-l 
cu grijă. 

— Vreau mai mult decât Kwanto, Yuriko-san, îi şoptise 
nevestei sale chiar înainte de a pleca de acasă. Dar, încă ceva: 
vreau să pot comada pe mare. Vreau să fiu Mare Amiral. O să 
sprijinim cu tot venitul provinciei Kwanto planul lui Omi de a-l 
însoţi pe barbar către casa lui, de-a mai cumpăra corăbii şi de 
ale aduce înapoi. Omi o să meargă cu el, neh? 

— Da, spusese ea foarte fericită. In el poţi să ai încredere. 


KKK 


Cheiul de la Yedo era acum pustiu. Ultima dintre gărzi 
dispărea în aleile laterale care duceau către castel. Părintele 
Alvito ieşi din umbră, cu fratele Michael lângă el. Alvito privea 
către mare. 

— Fie ea afurisită, cu toţi cei care plutesc pe ea! 

— Cu o singură excepţie, părinte. Unul dintre oamenii noştri 
e acum pe corabie. Şi Naga-san. Naga-san a jurat să devină 
creştin în prima lună din anul următor. 

— Dacă o să mai fie anul următor pentru el, spuse Alvito 
plin de amărăciune. Nu ştiu ce-i cu Naga. Poate că spune 
adevărul, poate că nu. Corabia asta o să ne distrugă şi noi nu 
putem face nimic. 

— Dumnezeu o să ne ajute. 

— Da, dar între timp suntem soldaţii Domnului şi trebuie 
să-l ajutăm noi. Părintele Inspector trebuie prevenit deîndată, ca 
şi Căpitanul General. Ai găsit vreun porumbel călător pentru 
Osaka? 

— Nu, părinte, oricâţi bani aş fi dat. Nici măcar pentru 
Nagasaki. Cu luni în urmă Toranaga-sama a poruncit să fie daţi 
lui toți. 

Nemulțumirea lui Alvito se adânci. 

— Trebuie să mai aibă cineva vreunul. Plăteşte oricât e 
nevoie. Ereticul o să ne rănească adânc, Michael. 

— Poate că nu, părinte. 

— De ce şi-au luat corabia de acolo? Desigur pentru 
siguraţă, dar şi mai sigur ca s-o îndepărteze de noi. De ce i-a dat 
Toranaga ereticului două sute de wako şi toţi banii înapoi? Cu 
siguranţă ca să-i folosească ca un grup de asalt. Şi nemernicul o 
să cumpere şi mai mulţi pirați, tunari şi marinari! De ce să-i dea 
lui Blackthorne libertatea? Ca să lovească-n noi, lovind în 
Corabia Neagră. Dumnezeu să ne ajute! Toranaga ne-a părăsit 
şi el! 

— Noi l-am părăsit, părinte. 

— Nu putem să facem nimic să-l ajutăm. Am încercat totul 
cu acei daimyo. Suntem neputincioşi. 

— Poate că dacă ne-am fi rugat mai tare, Dumnezeu ne-ar 
fi arătat o cale. 


— Ne-am rugat şi ne-am rugat, dar poate că Dumnezeu 
ne-a părăsit, Michael şi pe bună dreptate. Poate nu merităm 
mila Lui. Eu ştiu că n-o merit. 

— Poate că Anjin-san n-o să găsească tunari, sau marinari. 
Poate că n-o să ajungă vreodată la Nagasaki. 

— Argintul lui o să cumpere toţi oamenii de care are nevoie. 
Chiar şi catolici, chiar şi portughezi. Oamenii se gândesc 
prosteşte mai mult la lumea asta decât la cea viitoare. N-o să-şi 
deschidă ochii. Îşi vând sufletele mult prea uşor. Da. Mă rog ca 
Blackthorne să n-ajungă vreodată acolo, el sau trimişii lui. Nu 
uita, nu-i nevoie să ajungă chiar el acolo. Oamenii pot fi 
cumpăraţi şi aduşi la el. Haide, vino, să mergem acasă acum. 

Mihnit, Alvito porni către misiunea iezuită care se afla la o 
milă şi mai bine înspre apus, lângă docuri, în spatele unuia 
dintre marile depozite care de obicei găzduiau mătăsurile şi 
orezul şi alcătuiau o parte dintre casele de negoţ pe care iezuiţii 
le stăpâneau în folosul cumpărătorului şi vânzătorului. 

Merseră un timp pe lângă țărm, apoi Alvito se opri şi se uită 
din nou către mare. Se crăpa de ziuă. Nu putea să vadă nimic 
din cele două corăbii. 

— Care ar fi şansa ca mesajul nostru să ajungă? 

Cu o zi în urmă, Michael descoperise că unul dintre noii 
vasali ai lui Blackthorne era creştin. Când vestea fulgerase prin 
reţeaua secretă din Yedo, noaptea trecută, că ceva avea să se 
întâmple cu Anjin-san şi corabia lui, Alvito măzgălise în grabă un 
mesaj cifrat cu toate veştile noi pentru Dell'Aqua, şi-l rugase pe 
acel om să i-l înmâneze în taină dacă avea să ajungă vreodată la 
Osaka. 

— Mesajul va ajunge, adăugă în şoaptă fratele Michael. 
Omul nostru ştie că pluteşte cu duşmani. 

— Să-l apere Dumnezeu şi să-i dea putere şi blestemat fie 
Uraga. 

Alvito privi la bărbatul mai tânăr. 

— De ce? De ce-a devenit el apostat? 

— Ţi-am spus părinte, spuse fratele Michael. Vroia să fie 
preot hirotonisit în Ordin. Nu era prea mult ce-a cerut pentru un 
mândru slujitor al lui Dumnezeu. 

— Era prea mândru, frate. Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, 
l-a ispitit şi el s-a arătat slab. 

— Da. Mă rog să nu mă arăt slab când îmi va veni rândul. 


Alvito trecu pe lângă misiune către marea parcelă de 
pământ oprită de Toranaga pentru catedrala ce urma să se 
înalțe curând din pământ, întru slava Domnului. lezuitul o putea 
deja vedea cu ochii minţii, înaltă, maiestuoasă, deşi delicată, 
dominând oraşul, cu clopotele neasemuite, turnate în Macao sau 
Goa sau chiar în Portugalia, sunând orele, cu uşile uriaşe de 
bronz deschise şi mai mult nobilimii credicioase. Putea simţi 
mirosul tămâiei şi auzi sunetul cântecelor în latină. 

Dar războiul o să distrugă acest vis, îşi spuse. O să vină din 
nou războiul să bântuie pământul ăsta şi-o să fie din nou ca 
înainte. 

— Părinte, şopti fratele Michael atrăgându-i atenţia. 

În faţa lor o femeie privea la fundaţiile începute, deja 
însemnate şi în parte săpate. Lângă ea erau două slujnice. Alvito 
aşteptă fără să facă vreun zgomot, încercând să străpungă cu 
privirea semi-întunericul. Femeia avea chipul acoperit cu un văl 
şi era îmbrăcată bogat. Apoi fratele Michael se mişcă uşor. 
Piciorul lui atinse o piatră şi o rostogoli zgomotos, lovind-o de o 
bucată de fier, nevăzută în penumbră. Femeia se întoarse 
surprinsă. Alvito o recunoscu. 

— Mariko-san? Sunt eu, părintele Alvito. 

— Părinte? Oh, eu... eu... veneam să vă văd. Plec curând, 
dar vroiam să vă vorbesc înainte de a pleca. 

Alvito se apropie de ea. 

— Sunt atât de bucuros că te văd, Mariko-san. Da, am auzit 
că pleci. Am încercat să te văd de câteva ori, dar pentru 
moment nu mi se îngăduie să intru în castel. 

Fără un cuvânt, Mariko privi înapoi la începutul de 
catedrală. Alvito aruncă o privire către fratele Michael, care era 
la fel de uluit că o doamnă atât de importantă se găsea acolo cu 
atât de puţini însoțitori, umblând atât de devreme şi fără să fie 
anunţată. 

— Ai venit doar ca să mă vezi, Mariko-san? 

— Da. Şi să văd corabia plecând. 

— Ce pot să fac pentru tine? 

— Aş vrea să mă spovedesc. 

— Atunci s-o facem aici, spuse. Fie ca mărturisirea ta să fie 
prima din acest loc, deşi pământul e de-abia săpat. 

— Vă rog să mă iertaţi, dar aţi putea spune slujba aici, 
părinte? 


— Nu e nici biserică şi nici altar şi n-am nici odăjdii, sau 
Sfintele Taine. Aş putea face asta în capela noastră, dacă mai... 

— Am putea bea cha dintr-o ceaşcă goală, părinte? Vă rog, 
îl rugă ca cu o voce subţire. Vă rog să mă iertaţi că vă cer asta. 
E-atât de puţin timp... 

— Da, încuviinţă el, înţelegând-o pe dată. 

Se îndreptă către locul în care altarul ar fi putut fi într-o zi, 
în mijlocul magnificului naos, sub un acoperiş arcuit. Astăzi cerul 
abia luminat era acoperişul şi păsările şi sunetul valurilor - 
Corul. Începu să rostească frumuseţea solemnă a liturghiei şi 
fratele Michael îl ajută şi, împreună, coborâră veşnicia pe 
pământ. Dar, înainte de a-i da Sfânta Cuminecătură, se opri şi 
spuse: 

— Acum trebuie să-ţi aud spovedania, Maria. 

Îl îndepărtă pe fratele Michael şi se aşeză pe un bolovan, 
într-un confesional închipuit şi-şi închise ochii. Ea îngenunche. 

— În faţa lui Dumnezeu, înainte de a începe, părinte, pot 
să-ţi cer o favoare? 

— Mie sau lui Dumnezeu, Maria? 

— Cer o favoare în faţa lui Dumnezeu. 

— Care să fie aceasta? 

— Viaţa lui Anjin-san, în schimbul unor veşti. 

— Viaţa lui nu-mi aparţine, ca să ţi-o pot da sau nu. 

— Da, îmi pare rău, dar o poruncă ar putea fi trimisă tuturor 
creştinilor, ca viaţa lui să nu fie luată, ca un sacrificiu închinat 
Domnului. 

— Anjin-san e duşman. Un duşman groaznic al credinţei 
noastre. Dar, chiar şi-aşa, mă rog pentru viaţa lui. 

— În schimb...ân schimb poate aş putea fi de mare ajutor. 

— Cum? 

— Mi se dă această favoare părinte, în faţa lui Dumnezeu? 

— Nu pot să-ţi dau o astfel de favoare. Nu stă în puterea 
mea să o dau sau nu. Nu te poţi tocmi cu Domnul. 

Mariko şovăi îngenunchind pe pământul tare din faţa lui. 
Apoi se închină şi începu să se ridice. 

— Foarte bine. Atunci vă rog să mă iertaţi. 

Alvito spuse: 

— Am să inaintez cererea ta înaintea Părintelui Inspector. 

— Nu-i de ajuns, părinte. Vă rog să mă iertaţi. 

— Am să-i prezint cererea ta şi am să-l implor în numele 


Domului să încuviinţeze cererea ta. 

— Dacă ceea ce vă voi spune e foarte preţios, o să juraţi în 
faţa lui Dumnezeu că o să faceţi tot ce vă stă în putere, orice, 
să-l apăraţi şi să-l ajutaţi, dacă se va dovedi că nu e direct 
împotriva Bisericii? 

— Da, dacă nu e împotriva Bisericii. 

— Şi, vă rog să mă iertaţi, vă învoiţi să înaintați rugămintea 
mea Părintelui Inspector? 

— În faţa lui Dumnezeu, da. 

— Vă mulţumesc, părinte. Ascultaţi-mă, atunci. 

Şi-i spuse părerea ei despre Toranaga şi despre vicleniile 
sale. 

Dintr-o dată totul căpătă înţeles pentru Alvito. 

— Ai dreptate. Trebuie să ai dreptate. Dumnezeu să mă 
ierte, cum am putut fi atât de nerod? 

— Vă rog, ascultaţi-mă din nou părinte. Mai sunt şi alte 
lucruri. 

Îi şopti tainele despre Zataki şi Onoshi. 

— Nu e cu putinţă! 

— E de asemenea un zvon că seniorul Onoshi plănuieşte 
să-l otrăvească pe seniorul Kyama. 

— Imposibil! 

— Vă rog să mă iertaţi, este foarte posibil. Sunt duşmani 
vechi. 

— Cine ţi-a spus toate astea, Maria? 

— Zvonul zice că Onoshi o să-l otrăvească pe seniorul 
Kyama în timpul postului Sfântului Bernard de anul acesta, 
spuse Mariko obosită, ocolind cu bună ştiinţă întrebarea. Fiul lui 
Onoshi va fi noul senior, stăpân al pământurilor lui Kyama. 
Generalul Ishido a încuviinţat asta, dacă se dovedeşte că 
stăpânul meu a trecut deja în Nemărginire. 

— Dovezi, Mariko-san. Unde sunt dovezile? 

— Îmi pare rău, nu am nici una, dar seniorul Harima e parte 
la această înţelegere. 

— De unde ştii asta? Cum de ştie Harima? Spui că-i parte 
din complot? 

— Nu, părinte. Doar că ar cunoaşte taina. 

— Cu neputinţă! Onoshi e prea tăcut şi mult prea viclean. 
Dac-ar fi pus la cale asta, nimeni n-ar fi ştiut. Trebuie că te 
înşeli. Cine ţi-a dat aceste informaţii? 


— Nu pot să vă spun, vă rog să mă iertaţi. Dar cred că sunt 
adevărate. 

Alvito îşi lăsă mintea să zăbovească asupra tuturor 
posibilităţilor. 

— Uraga! Uraga a fost confesorul lui Onoshi! Oh, Sfântă 
Fecioară! Uraga a încălcat taina confesionalului şi a spus 
stăpânului său! 

— Poate că taina aceasta n-are vreun sâmbure de adevăr, 
părinte, dar cred că e adevărată, totuşi. Numai Dumnezeu 
cunoaşte adevărul adevărat, neh? 

Mariko nu-şi dăduse la o parte vălurile şi Alvito nu putea să 
vadă chipul ei. Deasupra zorii se întindeau pe cer. Privi spre 
mare. Acum putea vedea două corăbii, la orizont, 
îndreptându-se către sud-vest, vâslele galerei afundându-se la 
unison. Vântul era potrivit şi marea liniştită. Pieptul îl durea şi 
capul îi răsuna de grozăvia celor ce-i fuseseră spuse. Se rugă ca 
Dumnezeu să-i vină în ajutor şi încercă să dea la o parte 
adevărul de închipuire. În adâncul inimii ştia că toate tainele 
erau adevărate şi că ce-i spusese ea era fără cusur. 

— Spui că seniorul Toranaga o să-l păcălească pe Ishido? 
Că o să câştige? 

— Nu, părinte, dar fără ajutorul vostru seniorul Toranaga o 
să piardă. Nu te poţi bizui pe seniorul Zataki. Zataki trebuie să 
fie întotdeauna o ameninţare pentru stăpânul meu. Zataki ştie 
asta şi că toate făgăduielile lui Toranaga sunt fără valoare, 
pentru că în cele din urmă Toranaga trebuie să încerce să scape 
de el. Dacă aş fi Zataki, l-aş distruge pe Sudara şi pe doamna 
Genjiko şi pe toţi copiii lor, în clipa în care mi-ar cădea în mână 
şi-n aceeaşi clipă aş porni împotriva întăriturilor lui Toranaga din 
nord. Aş arunca legiunile împotriva nordului, ceea ce-i va atrage 
pe Ishido, Ikawa Jikkyu şi toţi ceilalţi afară din prosteasca lor 
letargie. Toranaga poate fi înghiţit prea uşor, părinte. 

Alvito aşteptă o clipă, apoi spuse: 

— Ridică-ţi vălul, Maria. 

Văzu că faţa ei era împietrită. 

— De ce mi-ai spus toate astea? 

— Ca să îi scap viaţa lui Anjin-san. 

— Trădezi pentru el, Maria? Tu, Toda Mariko-noh-Buntaro, 
fiica generalului Akechi Jinsai, trădezi din cauza unui străin? Vrei 
ca eu să cred asta? 


— Nu, îmi pare rău, dar şi ca să apăr Biserica. Mai întâi ca 
să apăr Biserica, părinte... Nu ştiu ce să fac. Am crezut că aţi 
putea... Seniorul Toranaga este singura speranţă a Bisericii. 
Poate că puteţi cumva să-l ajutaţi. Ca să apăraţi Biserica, 
seniorul Toranaga trebuie să fie ajutat acum. E un bărbat bun şi 
înţelept, iar Biserica va înflori cu ajutorul lui. Știu că Ishido este 
adevăratul duşman. 

— Cei mai mulţi daimyo creştini cred că Toranaga va 
distruge Biserica şi pe Moştenitor dacă îl va învinge vreodată pe 
Ishido şi va căpăta puterea. 

— S-ar putea, dar eu mă îndoiesc. Se va purta bine cu 
Biserica. Întotdeauna a făcut-o. Ishido este anti-creştin, ca şi 
doamna Ochiba. 

— Toţi marii daimyo creştini sunt împotriva lui Toranaga. 

— Ishido e ţăran. Toranaga-sama e drept şi înţelept şi 
sprijină negoţul. 

— Trebuie să fie negoţ, oricine ar cârmui. 

— Seniorul Toranaga a fost întotdeauna prietenul vostru şi 
dacă sunteţi cinstiţi cu el, va fi întotdeauna cu voi. 

Arătă către fundaţie. 

— Nu e asta o dovadă a cinstei sale? V-a dat acest pământ 
de bună-voie, chiar dacă nu l-aţi sprijinit şi a pierdut totul, chiar 
şi prietenia voastră. 

— Poate. 

— Şi-n cele din urmă, părinte, doar Toranaga-sama poate 
să împiedice un război nesfirşit, trebuie să ştiţi asta. Ca femeie 
nu vreau să existe un război veşnic. 

— Da, Maria. E singurul care ar putea face asta, poate. 

Ochii lui alunecară pe deasupra ei. Fratele Michael plutea 
îngenuncheat în rugăciuni, cele două slujnice aşteptau 
răbdătoare lângă țărm. lezuitul se simţea copleşit şi totuşi 
înălţat. Istovit şi totuşi, plin de putere. _ 

— Mă bucur că ai venit aici şi mi-ai spus toate astea. |ţi 
mulţumesc, pentru Biserică şi pentru mine, un slujitor al 
Bisericii. Am să fac tot ceea ce am spus. 

Ea îşi înclină capul şi nu spuse nimic. 

— Mariko-san, vrei să duci un mesaj Părintelui Inspector? 

— Da, dacă e la Osaka. 

— Un mesaj personal. 

— Da. 


— Mesajul e prin viu grai. Spune-i tot ce mi-ai spus mie şi 
ce ţi-am spus eu. Totul. 

— Foarte bine. 

— Am făgăduiala ta, înaintea lui Dumnezeu? 

— Nu e nevoie să spuneţi asta pentru mine, părinte. Eu am 
primit. 

El o privi în ochi. Erau fermi, nemişcaţi şi hotărâți. 

— Te rog să mă ierţi, Maria. Acum, haide să-ţi ascult 
confesiunea. 

Ea-şi cobori din nou vălurile. 

— Vă rog să mă iertaţi, părinte. Nu merit nici măcar să mă 
spovedesc. 

— Toată lumea are câte-un merit în faţa Domnului. 

— În afară de mine. Eu nu-l merit, părinte. 

— Trebuie să te spovedeşti, Maria. Nu pot să continui cu 
liturghia, trebuie să ieşi înaintea Domnului curățată. 

Ea îngenunche. 

— Vă rog să mă iertaţi, părinte, că am păcătuit, dar pot 
doar să mărturisesc că nu sunt vrednică să fiu spovedită, şopti 
ea cu vocea tremurătoare. 

Compătimitor, părintele Alvito îşi puse uşor mâna pe capul 
ei. 

— Fiica Domnului, voi cere iertarea lui Dumnezeu pentru 
păcatele tale. În numele Domnului, te dezleg de păcate şi te 
înfăţişez neîntinată în faţa Lui. 

O binecuvântă, apoi continuă liturghia pentru ea, în 
catedrala închipuită, sub cerul care se lumina de ziuă. O slujbă 
mai adevărată şi mai minunată decât ar fi putut fi vreodată, 
pentru el şi pentru ea. 


KKK 


Erasmus era ancorat în cel mai bun port adăpostit de 
furtuni pe care-l văzuse vreodată Blackthorne, destul de departe 
de țărm ca să-i lase destul loc de balans şi totuşi îndeajuns de 
aproape ca să fie în siguranţă. Şase stânjeni de apă limpede 
deasupra unui fund de mare tare şi, în afară de îngusta 
gâtuitură a intrării, de jur împrejur era un ţărm înalt, care ar fi 
ţinut orice flotă la adăpost de mânia oceanului. 

Călătoria de la Yedo, lipsită de peripeții, dar obositoare, 


durase o zi. Galera se afla ancorată lângă un debarcader la o 
jumătate de ri către nord, lângă satul de pescari Yokohama şi 
acum se aflau singuri la bord, Blackthorne şi toţi oamenii săi, 
olandezi şi japonezi. Yabu şi Naga erau pe țărm, inspectând 
Regimentul de Muschete şi li se spusese să li se alăture cât de 
curând. Către vest soarele era jos, deasupra orizontului şi cerul 
roşu promitea o zi minunată, a doua zi. 

— De ce acum, Uraga-san? înteba Blackthorne de pe 
dunetă, cu ochii roşii din cauza lipsei de somn. 

Poruncise echipajului şi tuturor să se aşeze, iar Uraga îi 
ceruse să mai întârzie o clipă, ca să afle dacă era vreun creştin 
printre vasalii săi. 

— Nu am putea aştepta până mâine? 

— Nu, Alteță, îmi pare rău. 

Uraga privea în sus către el, în faţa vasalilor săi adunaţi, iar 
echipajul său olandez se strânsese într-un ghem neliniştit lângă 
treptele dunetei. 

— Vă rog să mă iertaţi, dar este foarte important sa aflaţi 
asta numaidecât. Sunteţi cel mai mare duşman al lor, deci 
trebuie să ştiţi, pentru siguranţa voastră. Vreau doar să vă apăr. 
Nu durează mult, neh? 

— Sunt toţi pe punte? 

— Da, Alteță. 

Blackthorne se apropie mai mult de balustradă şi strigă tare 
în japoneză: 

— E cineva creştin? 

Nu răspunse nimeni. 

— Poruncesc tuturor creştinilor să înainteze! 

Nu răspunse nimeni, aşa că se întoarse către Uraga: 

— Trimite zece gărzi pe punte, apoi dă-le drumul celorlalţi. 

— Cu îngăduinţa voastră, Anjin-san.... 

De sub chimonou Uraga scoase o mică icoană pictată pe 
care o adusese de la Yedo şi o aruncă cu faţa în sus pe punte. 
Apoi calcă cu hotărâre pe ea. Blackthorne şi echipajul se simţiră 
foarte tulburaţi din cauza profanării. Toţi, în afară de Jan Roper. 

— Vă rog, cereţi fiecărui vasal să facă fel, spuse Uraga. 

— De ce? 

— Ştiu creştinii. 

Ochii lui Uraga erau pe jumătate ascunşi de borurile pălăriei 
sale. 


— Vă rog, Alteță. Important ca fiecare om să facă la fel. 
Acum, în noaptea asta. 

— În regulă, încuviinţă Blackthorne fără tragere de inimă. 

Uraga se întoarse către vasali. 

— La sfatul meu, stăpânul nostru vă cere tuturor să faceţi 
asta. 

Samuraii începură să bombăne între ei şi unul îl întrerupse. 

— Am spus deja că nu suntem creştini, neh ? Ce mai 
dovedeşte dacă călcăm o pictură a unui zeu barbar? Nimic. 

— Creştinii sunt duşmanii stăpânului nostru. Creştinii sunt 
vicleni, dar creştinii sunt creştini. Vă rog să mă iertaţi, îi cunosc 
pe creştini, dar spre ruşinea mea mi-am părăsit adevărații zei, ai 
noştri. Îmi pare rău, dar cred că aceasta este necesar pentru 
siguranţa stăpânului nostru. 

Un samurai din primele rânduri zise de îndată: 

— Atunci nu mai e altceva de spus. 

Înaintă şi calcă pe icoană. 

— Nu mă închin nici unei religii barbare. Haideţi şi ceilalţi, 
faceţi ce vi s-a cerut. 

Înaintară unul câte unul. Blackthorne îi privea înciudat, 
neplăcându-i cele ce se întâmplau. Van Nekk spuse îngrijorat: 

— Nu mi se pare în regulă. 

Vinck privi către dunetă. 

— Ticăloşi împuţiţi! Ne-ar tăia beregata fără să stea pe 
gânduri. Eşti sigur că poţi să te-ncrezi în ei, pilotule? 

— Da. 

Ginsel spuse: 

— Nici un catolic n-ar face vreodată asta! Ei, Johann? 

— Uraga-sama ăsta e isteţ. Ce dacă nemernicii ăştia sunt 
papistaşi sau nu? Sunt tot nişte scârnăvii de samurai! 

— Da, spuse Croocaq. 

— Chiar şi-aşa, nu-i drept ce fac, repetă van Nekk. 

Samuraii continuară să calce pe icoană unul câte unul, 
strângându-se apoi în grupuri. Era o treabă plicticoasă şi lui 
Blackthorne îi păru rău că încuviinţase, pentru că avea treburi 
mai importante de făcut până la căderea serii. Privi satul şi 
faleza. Sutele de adăposturi cu acoperişuri de paie ale taberei 
Regimentului de Muschete împestriţau poalele dealurilor. Atât 
de multe de făcut, se gândi, nerăbdător să ajungă pe țărm, 
dornic să vadă pământul, bucurându-se de fieful pe care 


Toranaga i-l dăduse şi pe care se afla Yokohama. Dumnezeule 
din ceruri, îşi spuse, sunt stăpân peste unul din cele mai mari 
porturi din lume! 

Brusc, unul dintre bărbaţi trecu pe lângă icoană, îşi smulse 
sabia şi sări la Blackthorne. O duzină de samurai uluiţi săriră 
curajoşi în calea lui, aşezându-se între el şi dunetă, în timp ce 
Blackthorne se răsuci cu pistolul ridicat şi ţinti. Ceilalţi se 
împrăştiară, împingându-se, împiedâcându-se unul pe celălat. 
Samuraiul alunecă şi se opri urlând de furie, apoi îşi schimbă 
direcţia şi izbi în Uraga, care reuşi ca prin minune să se ferească 
de lovitură. Omul se răsuci, în timp ce alt samurai se repezi la 
el, se luptă sălbatic pentru o clipă, apoi alergă către copastie şi 
se aruncă peste bord. 

Patru dintre cei care ştiau să înoate îşi lăsară săbiile, îşi 
puseră pumnalele în gură şi săriră după el, iar ceilalţi şi 
olandezii se înghesuiră la parapet. 

Blackthorne se repezi către unul dintre bocaporţii tunurilor. 
Nu putea să vadă nimic dedesubt; apoi zări patru umbre 
zvârcolindu-se sub apă. Un om ieşi la suprafaţă după aer şi se 
scufundă din nou. În curând apărură la suprafaţă patru capete, 
iar între ele un cadavru cu un pumnal înfipt în gât. 

— Ne pare rău, Anjin-san. E pumnalul lui, strigă către el 
unul dintre samurai din apă, acoperind zgomotul făcut de 
ceilalţi. 

— Uraga-san, spune-i să-l caute, apoi lasă-l peştilor. 

Cercetarea nu dezvălui nimic. Când toţi fură înapoi pe 
punte Blackthorne arătă cu pistolul către icoană. 

— Toţi samuraii, încă odată! 

Fu ascultat deîndată şi el se îngriji ca fiecare om să treacă 
proba. Apoi, din cauza lui Uraga şi ca să-l mulţumească, porunci 
echipajului să facă la fel. La început fură câteva proteste. 

— Haideţi, mărâi Blackthorne. Grăbiţi-vă, sau vă calc în 
picioare! 

— Nu-i nevoie să zici asta, pilotule, spuse van Nekk. Noi nu 
suntem împuţiţi de păgâni sodomiţi! 

— Ei nu sunt păgâni sodomiţi împuţiţi, sunt samurai, pentru 
Dumnezeu! 

ÎI priviră îndelung cum stătea acolo sus, pe dunetă. Un val 
de mânie amestecată cu teamă trecu printre ei. Van Nekk 
începu să spună ceva, dar Ginsel îl repezi. 


— Samuraii sunt ticăloşi păgâni şi ei, sau alţii asemenea lor, 
l-au ucis pe Pieterzoon, pe Căpitanul nostru General şi pe 
Maetsukker. 

— Da, dar fără samuraii ăştia n-o să mai ajungem vreodată 
acasă, înţelegeţi? 

Toţi samuraii îi priveau. Ameninţători, se apropiară de 
Blackthorne ca pentru a-l apăra. Van Nekk spuse: 

— S-o lăsăm baltă, ei? Suntem cu toţii nervoşi şi obosiţi. A 
fost o noapte lungă. Nu suntem stăpâni pe vieţile noastre aici, 
nici unul dintre noi şi nici pilotul. Pilotul ştie ce face. El e 
mai-marele, el e Căpitanul General, acum. 

— Da, este, da' nu-i drept să treacă de partea lor şi, pentru 
Dumnezeu, nu e rege! Suntem toţi egali! şuieră Jan Roper. Doar 
pentru că e-narmat ca şi ei şi-mbrăcat ca ei şi poa' să vorbească 
cu sodomiţii, nu-nseamnă că-i rege peste noi! Avem drepturi şi 
asta-i legea noastră şi a lui, pentru numele lui Dumnezeu, chiar 
dacă el e englez. A făcut jurământ sfânt să se supună legilor, 
nu-i aşa, pilotule? 

— Da, spuse Blackthorne. Este legea noastră pe mările 
noastre, unde noi suntem stăpâni şi mai mulţi. Aici nu suntem, 
aşa că faceţi ce vă spun - şi repede. 

Mormăind, se supuseră. 

— Sonk, ai găsit ceva grog? 

— Nu, domnule, nici măcar o afurisită de picătură! 

— O să trimit sake la bord. Apoi adăugă în portugheză: 
Uraga-san, ai să vii la țărm cu mine şi ai să iei câţiva oameni să 
vâslească. Voi patru, spuse în japoneză, arătând la cei care 
săriseră peste bord. Voi patru, acum căpitani, înţelegeţi? Luaţi 
cincizeci de oameni fiecare. 

— Hai, Anjin-san. 

— Care-i numele tău? îl întrebă pe unul dintre ei, un om 
tăcut, înalt, cu o cicatrice pe obraz. 

— Nawa Chisato, stăpâne. 

— Eşti căpitan astăzi. Toată corabia. Până mă-ntorc. 

— Da, stăpâne. 

Blackthorne se îndreptă către pasarelă. O barcă era legată 
dedesubt. 

— Un' te duci pilotule? întrebă van Nekk, neliniștit. 

— La țărm. Mă întorc mai târziu. 

— Bine, mergem cu toţii! 


— Pentru Dumnezeu, vin şi eu... 

— Şi eu... 

— lisuse Cristoase, nu mă lăsa... 

— Nu, mă duc singur. 

— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, cu noi cum rămâne? 
ţipă van Nekk. Noi ce-o să facem? Nu ne lăsa, pilotule! Ce o să 
se... 

— Voi o să aşteptaţi, le spuse Blackthorne. O să mă 
îngrijesc să vă trimit mâncare şi băutură la bord. 

Ginsel se repezi înainte. 

— Am crezut că ne-ntoarcem înapoi la noapte. De ce nu 
ne-ntoarcem la noapte? Cât o să stăm aici, pilotule? Şi cât... 

— Pilotule, ce-i cu Yedo? întrebă Ginsel, tare. Cât de mult o 
să stăm aici, cu maimuţele astea afurisite? 

— Da, maimute, pentru Dumnezeu! spuse vesel Sonk. 

— Ce-o să se-ntâmple cu lucrurile noastre şi cu-ai noştri? 

— Da, ce-i cu etii noştri, pilotule? Cu oamenii noştri şi cu 
puicuţele noastre? 

— O să fie aici mâine. 

Blackthorne îşi stăpâni furia. 

— Aveţi răbdare. Mă-ntorc de îndată ce pot. Baccus, ia 
comanda. 

Se întoarse să plece. 

— Merg cu tine! spuse Jan Roper, provocator, pornind după 
el. Suntem în port, aşa că facem ca-ntotdeauna şi vreau nişte 
arme. 

Blackthorne se întoarse către el şi o duzină de săbii îşi 
părăsiră tecile, gata să-l ucidă pe Jan Roper. 

— Încă un cuvânt dacă mai dai din tine şi eşti un om mort! 

Negustorul înalt şi suplu roşi şi îngheţă. 

— Stăpâneşte-ţi limba când eşti în preajma acestor 
samurai, fiindcă oricare dintre ei o să-ţi zboare capul înainte să-l 
pot împiedica, doar din cauza purtărilor tale, lăsând la o parte 
altele! Sunt foarte iuți la mânie şi, lângă tine, mă-nfurii şi eu şi-o 
să primeşti arme când o să ai nevoie de ele! Ai înţeles? 

Jan Roper încuviinţă morocănos din cap şi dădu înapoi. 
Samuraii erau încă ameninţători, dar Blackthorne îi linişti şi le 
porunci, sub pedeapsa cu moartea, să-i lase echipajul în pace. 

— Mă-ntorc curând. 

Cobori pasarela şi urcă în barcă, cu Uraga şi alţi samurai 


urmându-l îndeaproape. Chisato, căpitanul, se apropie de Jan 
Roper, care se fâstâci sub privirea amenințătoare, se înclină şi 
plecă. Când fură destul de departe de corabie, Blackthorne îi 
mulţumi lui Uraga pentru că-l prinsese pe trădător. 

— Vă rog, fără mulţumiri, a fost numai datoria. 

Blackthorne spuse în japoneză, astfel ca şi ceilalţi să poată 
înţelege: 

— Da, datorie, dar koku al tău schimbă acum. Acum nu 
douăzeci, acum, o sută pe an. 

— Oh, Alteță, vă mulţumesc, n-o merit. Îmi făceam numai 
datoria şi trebuie... 

— Vorbeşte rar, nu înţeleg. 

Uraga îşi ceru iertare şi vorbi mai rar. Blackthorne îl lăudă 
din nou, apoi se aşeză în largul lui la prova bărcii, doborât de 
oboseală. Se forţă să-şi ţină ochii deschişi şi privi înapoi, la 
corabie, să se convingă din nou că era aşezată bine. Van Nekk şi 
ceilalţi erau la parapet şi îi păru rău că-i adusese la bord, deşi 
ştia că n-avusese de ales. Fără ei, călătoria n-ar fi putut fi 
sigură. 

Haimanale rebele! îşi zise. Ce dracu' să fac cu ei? Toţi 
vasalii mei ştiu despre satul eta şi sunt toţi la fel de dezgustaţi... 
lisuse Cristoase, ce încurcătură! Karma, neh? 

Adormi. Când barca izbi cu prova în mal, în apropierea 
debarcaderului, se trezi. La început nu-şi putu aminti unde era. 
Visase că se afla înapoi la castel, în braţele lui Mariko, ca 
noaptea trecută. 

În noaptea ce trecuse, după ce făcuseră dragoste, 
rămăseseră pe jumătate adormiţi unul în braţele celuilalt, Fujiko 
împărtăşindu-le taina şi Chimmoko de pază, când Yabu şi 
samuraii săi bătuseră la uşă. Seara începuse atât de plăcut. 
Fujiko o invitase discret şi pe Kiku şi lui i se păruse că n-o 
văzuse niciodată mai frumoasă şi mai plină de viaţă. Când 
clopotele sunaseră sfârşitul Orei Porcului, Mariko sosise 
punctuală. Avuseseră gustări şi saké, dar curând Mariko 
spărsese vraja. 

— Îmi pare rău, dar eşti în mare primejdie, Anjin-san, îi 
explicase ea şi când repetase ceea ce Gyoko îi spusese despre a 
nu avea încredere în Uraga, atât Kiku cât şi Fujiko fuseseră la fel 
de tulburate. 

— Vă rog, nu vă faceţi griji. Am să fiu cu ochii pe el, nu vă 


temeţi, le liniştise el. 

Mariko continuase: 

— Poate c-ar trebui să te păzeşti la fel şi de Yabu-sama, 
Anjin-san. 

— Cum? 

— În după-amiaza asta am văzut ura de pe chipul dumitale. 
Şi el a văzut-o. 

— N-are-a face, spusese. Shigata ganai, neh? 

— Nu, îmi pare rău, a fost o greşeală. De ce ţi-ai chemat 
oamenii la început, când îl înconjuraseră pe Yabu-sama? Cu 
siguranţă că şi asta a fost o mare greşeală. L-ar fi ucis iute şi 
duşmanul tău ar fi fost mort, fără nici un fel de pericol pentru 
dumneata. 

— Asta n-ar fi fost drept, Mariko-san. Atâţia oameni 
împotriva unuia singur. N-ar fi fost cinstit. 

Mariko explicase lui Kiku şi lui Fujiko ce spusese el. 

— Te rog să mă ierţi, Anjin-san, dar noi toate credem că 
este un fel de-a gândi foarte primejdios şi te implorăm să-l laşi 
de-o parte. E chiar foarte greşit şi chiar foarte naiv. Te rog să 
mă ierţi că am fost atât de directă. Yabu-sano să te distrugă. 

— Nu, nu încă. Sunt încă prea important pentru el şi pentru 
Omi-san. 

— Kiku-san, spune, te rog, spune-i lui Anjin-san să se 
ferească de Yabu şi de acest Uraga. Lui Anjin-san s-ar putea să-i 
vină greu să-nţeleagă ce înseamnă aici "important", neh? 

— Da, sunt de acord cu Kiku-san, spusese Fujiko. 

Mai târziu Kiku plecase ca să-l distreze pe Toranaga, apoi 
Mariko risipise din nou pacea încăperii. 

— În noaptea asta trebuie să-ţi spun sayonara, Anjin-san. 
Plec în zori. 

— Nu, acum nu mai e nevoie, spusese. Totul poate fi 
schimbat acum. Te iau la Osaka. O să iau o galeră, sau o corabie 
de coastă. La Nagasa... 

— Nu, Anjin-san, îmi pare rău. Trebuie să plec, aşa cum mi 
s-a poruncit. 

Nici un fel de insistenţă nu o convinsese. 

O simţise pe Fujiko privindu-l în tăcere, iar inima-l duruse la 
gândul plecării lui Mariko. Se uitase la Fujiko. Ea-şi ceruse 
iertare pentru o clipă. Trăsese panoul-shoj; în urma ei şi 
rămăseseră singuri, ştiind că Fujiko nu se va întoarce, că erau în 


siguranţă pentru puţin timp. Se iubiseră în grabă şi cu furie. Apoi 
se auziseră voci şi paşi şi abia avuseseră timp să se-aranjeze 
înainte ca Fujiko să li se alăture prin uşa interioară şi Yabu să 
păşească înăuntru, aducând poruncile lui Toranaga pentru o 
plecare imediată şi tainică. 

— Yokohama, apoi Osaka, pentru o scurtă oprire, Anjin-san. 
Din nou la drum, către Nagasaki, din nou la Osaka şi din nou 
acasă, aici! Am trimis după echipajul dumitale să se prezinte la 
corabie. 

Îl năpădise bucuria în faţa acestei victorii trimise de ceruri. 

— Da, Yabu-san, dar Mariko-san? Mariko-san merge la fel 
Osaka, neh? Mai bine cu noi. Mai repede, mai sigur, neh? 

— Nu cu putinţă, îmi pare rău. Trebuie grăbit. Să mergem! 
Fluxul, înţelegi "fluxul", Anjin-san? 

— Hai, Yabu-san, dar Mariko-san merge Osaka... 

— Îmi pare rău, ea are porunci, aşa cum şi noi avem 
poruncile noastre. Mariko-san, te rog, explică-i. Spune-i să se 
grăbească. 

Yabu fusese de neclintit şi aşa de târziu în noapte era cu 
neputinţă să meargă la Toranaga să-i ceară retragerea 
ordinului. Nu fusese timp şi nu putuseră rămâne singuri ca să 
vorbească şi altele cu Mariko sau Fujiko şi nu putuseră decât 
să-şi ia la revedere politicos, dar aveau să se întâlnească în 
curând, în Osaka. 

— Foarte curând, Anjin-san, spusese Mariko. 

— Sfinte Dumnezeule, ajută-mă să n-o pierd, spuse 
Blackthorne. Pescăruşii ţipau deasupra plajei, ţipetele lor 
întărindu-i singurătatea. 

— Pe cine, Alteță? 

Blackthorne reveni la realitate. Arătă către corabia din 
depărtare. 

— Când vorbim despre corăbii, noi spunem e/e. Ne gândim 
ca la persoane feminine, nu masculine. Wakarimasu ka? 

— Hai. 

Blackthorne putea încă să vadă micile siluete ale 
echipajului său şi din nou se găsi în faţa aceleiaşi dileme de 
nerezolvat. Trebuie să-i aduci la bord, îşi spuse şi încă alţii ca ei 
şi noii veniţi n-o să se împace nici ei prea bine cu samuraii şi-or 
să fie şi catolici, cei mai mulţi. Dumnezeule din ceruri, cum să-i 
stăpânesc pe toţi? Mariko avea dreptate. În preajma catolicilor 


sunt un om mort. 

— Chiar şi eu, Anjin-san, spusese ea noaptea trecută. 

— Nu, Mariko-chan, nu dumneata. 

— Spuneai că suntem duşmanii dumitale, în după-amiaza. 

— Am spus că cei mai mulţi dintre catolici sunt duşmanii 
mei. 

— Or să te ucidă dacă au să poată. 

— Da, dar tu... o să ne întâlnim într-adevăr la Osaka? 

— Da. Te iubesc. Anjin-san. Tine minte, fereşte-te de 
Yabu-san... 

A avut dreptate în ce-l priveşte pe Yabu, gândi Blackthorne, 
orice ar zice el, orice ar făgădui. Am făcut o mare greşeală 
chemând înapoi oamenii mei, când îl încolţiseră. Ticălosul ăla o 
să-mi taie gâtul de îndată ce n-o să mai aibă nevoie de mine. 
Oricât de mult se preface el că o să fie altfel. Şi, totuşi, am 
nevoie de el. N-am să pot ajunge niciodată în Nagasaki şi înapoi 
fără sprijinul cuiva. Şi desigur, o să-mi fie de-ajutor să-l convingă 
pe Toranaga. Cu el la conducerea a două mii de fanatici am 
putea face prăpăd în Nagasaki şi, poate, chiar la Macao. 

Sfântă Fecioară, singur sunt neputincios! 

Apoi îşi aminti ce-i spusese Gyoko lui Mariko, despre Uraga 
şi despre a nu avea încredere în el. Gyoko a greşit în privinţa lui, 
gândi. Unde-a mai greşit ea, oare? 


CAPITOLUL 52 


După o îndelungară călătorie cu galera, Blackthorne se afla 
din nou pe căile maritime aglomerate ale Osakăi, simțind 
aceeaşi greutate apăsătoare a oraşului ca şi atunci când îl 
văzuse pentru prima dată. Taifunul pustiise oraşul, lăsându-i 
răni adânci, iar unele zone erau încă înnegrite de foc, dar 
imensitatea lui părea aproape neatinsă şi încă dominată de 
castel. Chiar şi de la această distanţă, de mai mult de o leghe, 
putea să vadă centura colosală a primului zid, întăriturile 
ridicate mult deasupra pământului, dar toate strivite de 
ameninţarea trufaşă a donjonului. 

— Cristoase, spuse Vinck neliniştit, stând lângă el la provă, 
nu-i cu putinţă să fie atât de mare! Amsterdamul e-un spârc de 


muscă pe lângă el! 

— Da. Furtuna a lovit oraşul, da' nu aşa de rău. Nimic n-ar 
putea atinge castelul. 

Taifunul lovise cu putere dinspre sud-vest, cu două 
săptămâni în urmă. Fuseseră destule semne, norii joşi şi 
ameninţători şi rafale de vânt şi ploaie, aşa că se grăbiseră să 
ducă galera într-un port sigur, ca s-aştepte trecerea furtunii. 
Aşteptaseră cinci zile. În afara portului oceanul ridicase valuri 
înspumate, iar vântul fusese mai puternic şi mai violent decât 
orice întâlnise vreodată Blackthorne. 

— Cristoase! spuse din nou Vinck. Aş vrea să fim acasă. Ar 
fi trebuit să ajungem acasă de-acu' un an. 

Blackthorne îl adusese pe Vinck cu el de la Yokohama şi-i 
trimise pe ceilalţi înapoi la Yedo, lăsându-l pe Erasmus în 
siguranţă şi păzit, sub comanda lui Naga. Echipajul său fusese 
bucuros să poată pleca, iar el se bucurase că putuse scăpa de 
ei. În noaptea aceea avuseseră o ceartă violentă în privinţa 
banilor navei. Banii erau ai Companiei, nu ai lui. Van Nekk era 
trezorierul expediției şi starostele negustorilor şi, împreună cu 
Căpitanul General, avea puterea asupra lor. După ce fuseseră 
numărați şi renumăraţi şi văzuseră că erau toţi, mai puţin o mie 
de monezi, van Nekk, sprijinit de Jan Roper, se împotrivise ca el 
să poată lua suma pe care-o ceruse ca să angajeze alţi oameni. 

— Vrei mult prea mult, pilotule! Va trebui să le oferi mai 
puţin. 

— lisuse Cristoase, trebuie să plătim oricât ne-ar costa. 
Trebuie să am marinari şi tunari! 

Lovise cu pumnul în masa din cabina cea mare. 

— Cum altfel o să ajungem acasă? 

În cele din urmă îi convinsese să ia îndeajuns, scârbit că îl 
făcuseră să-şi iasă din fire din pricina cărpănoşeniei lor. In ziua 
următoare îi trimisese înapoi la Yedo, cu o zecime din tezaur 
împărţită între ei, ca să acopere plăţile din urmă, iar ceilalţi bani 
rămăseseră sub pază pe corabie. 

— De unde ştim că aici vor fi în siguranţă? întrebase 
nemulţumit Jan Roper. 

— Rămâi şi păzeşte-i tu, atunci! 

Dar nici unul dintre ei nu voise să rămână la bord. Vinck se 
învoise să vină cu el. 

— De ce el, pilotule? întrebase van Nekk. 


— Pentru că e marinar şi-o să am nevoie de ajutor. 

Blackthorne fusese bucuros să-i vadă plecând. Odată ieşiţi 
pe mare, începuse să-l schimbe pe Vinck după felul japonez. 
Vinck era stoic în privinţa asta, având încredere în Blackthorne, 
căci navigase cu el prea mulţi ani ca să nu-l cunoască îndeajuns. 

— Pilotule, pentru tine o să mă îmbăiez şi-o să mă spăl în 
fiecare zi. Da' să fiu eu afurisit dac-o să-mbrac gioarsa aia de 
cămaşă de noapte! 

Peste zece zile, pe jumătate gol, Vinck legăna fericit sonda, 
cu centura sa lată strânsă pe burtă, cu un pumnal înfipt în teacă 
la spate şi unul dintre pistoalele lui Blackthorne strecurat în 
siguranţă în cămaşa lui zdrenţuită dar curată. 

— Nu trebuie să mergem la castel, nu-i aşa, pilotule? 

— Nu. 

— lisuse Cristoase, mai bine să stăm cât mai departe de el. 

Ziua era minunată. Un soare cald sclipea deasupra mării 
liniştite. Văslaşii erau încă plini de vlagă şi disciplinaţi. 

— Vinck, uite-acolo a fost ambuscada! 

— lisuse Cristoase, ia uite-te la recifele alea! 

Blackthorne îi povestise despre evadarea lui la un pas de 
moarte, despre focurile de alarmă de pe creneluri, despre 
mormanele de morţi de pe țărm şi despre fregata duşmană care 
se năpustise supra lui. 

— Ah, Anjin-san. 

Yabu veni să li se alăture. 

— Bine, neh? arătă la dezastrul de pe țărm. 

— Rău, Yabu-sama. 

— E duşmanul, neh? 

— Oamenii nu sunt duşmani. Numai Ishido şi samuraii sunt 
duşmani, neh? 

— Castelul e duşman, răspunse Yabu, lăsând să se vadă 
îngrijorarea sa şi a tuturor celor de la bord. Aici totul e potrivnic. 
Blackthorne îl privi îndreptându-se către provă, vântul 
fluturându-i chimonoul de pe pieptul lat. Vinck îşi cobori vocea. 

— L-aş omori pe ticălosul ăsta, pilotule! 

— Da. Nu l-am uitat nici eu pe bătrânul Pieterzoon, nu-ţi 
face griji. 

— Nici eu. Dumnezeu mi-e martor. Habar n-am cum poţi 
vorbi vorba lor. Ce-a zis? 

— A fost doar politicos. 


— Care-i planul? 

— Ancorăm şi aşteptăm. El pleacă pentru o zi sau două şi 
noi ţinem capul la cutie şi-aşteptăm. Toranaga a spus c-o să 
trimită mesaje pentru scrisori de liberă trecere, de care avem 
nevoie, dar chiar şi-aşa o să stăm cuminţi la bord. 

Blackthorne cercetă cu privirea navele şi valurile din jur, în 
căutarea unui pericol, dar nu văzu nici unul. Totuşi, îi spuse lui 
Vinck: 

— Mai bine du-te să strigi adâncimea acum. Nu se ştie 
niciodată! 

— Aye! 

Yabu îl privi pe Vinck legănând sonda apoi porni înapoi 
către Blackthorne. 

— Anjin-san, poate ar trebui să iei galera şi să te duci la 
Nagasaki. Nu mai aştepta, ei? 

— În regulă, apuse binevoitor Blackthorne, fără să se lase 
momit. 

Yabu râse. 

— Îmi placi, Anjin-san, dar îmi pare rău, singur o să mori 
curând. Nagasaki foarte rău pentru tine. 

— Osaka rău, peste tot rău! 

— Karma. 

Yabu zâmbi din nou. Blackthorne se prefăcu că gustă 
gluma. Stătuseră de vorbă de multe ori despre acest lucru în 
timpul călătoriei. Blackthorne învățase multe despre Yabu. Il ura 
şi mai mult, se încredea şi mai puţin în el, îl respecta mai mult şi 
ştia că karma lui şi-a sa se împleteau. 

— Yabu-san are dreptate, Anjin-san, spusese Uraga. Poate 
să te apere la Nagasaki, eu nu. 

— Din cauza unchiului dumitale, seniorul Harima? 

— Da. Poate că sunt deja declarat proscris, neh? Unchiul 
meu e creştin, deşi cred că un creştin de orez. 

— Ce-nseamnă asta? 

— Nagasaki este feuda lui. Nagasaki are un mare port pe 
coasta Kyushu, dar nu cel mai bun. Aşa că el repede simte de 
unde bate vântul, neh? Devine creştin şi porunceşte tuturor 
vasalilor săi să se creştineze. Imi porunceşte mie să mă 
creştinez şi mă bagă în şcoala iezuiţilor, apoi aranjează să fiu 
trimis ca unul dintre solii creştini, Papei. Dă pământ iezuiţilor şi, 
cum ai spune domnia-ta, se gudură în faţa lor, dar în inimă este 


totuşi japonez. 

— lezuiţii ştiu ceea ce gândeşti? 

— Da, desigur. 

— Cred şi ei tot aşa despre creştinii de orez? 

— Ei nu ne spun nouă, convertiţilor, ceea ce cred 
cu-adevărat, Anjin-san. Şi nici între ei, de cele mai multe ori. Ei 
sunt educați să ţină taine, să folosească taine şi să afle taine, 
dar niciodată să nu le dezvăluie. În asta seamănă foarte tare cu 
japonezii. 

— Mai bine rămâi aici în Osaka, Uraga-san. 

— Vă rog să mă iertaţi, Alteță, sunt vasalul vostru. Dacă 
mergeţi la Nagasaki, merg şi eu. 

Blackthorne ştia că Uraga devenea un ajutor de nepreţuit. 
Omul îi dezvăluise atât de multe taine iezuite. O mulţime despre 
locul, motivele şi timpul negustoriei lor, treburile lor interne şi 
toate incredibilele lor manevre de pe tot cuprinsul pământului. 
Aşa cum îi spusese la fel de multe lucruri despre Harima şi 
Kyama şi despre cum gândeau acei daimyo creştini şi de ce, 
poate, erau de partea lui Ishido. 

Doamne, ştiu atât de multe încât acum n-aş avea preţ în 
Londra! Şi totuşi am atâtea de învăţat! Cum aş putea să fac să 
dăinuiască toate cunoştinţele astea? De pildă că negoţul cu 
China, care pentru Japonia înseamnă doar mătase, înseamnă 
zece milioane în aur în fiecare an şi că, chiar şi-acum, iezuiţii au 
unul dintre cei mai devotați preoţi la curtea împăratului din 
China, în Beijing, onorat cu un rang înalt, un confident al celor 
puternici, vorbind desăvârşit chineza. Dacă aş putea să trimit 
măcar o scrisoare, dac-aş avea măcar un mesager! 

In schimbul tuturor acestor cunoştinţe, Blackthorne începu 
să-l înveţe pe Uraga tainele navigaţiei, despre marea schismă 
religioasă şi despre parlament. De asemenea, îl învăţă pe el şi 
pe Yabu cum să folosească un tun. Amândoi erau elevi 
sârguincioşi. Uraga e-un bărbat bun, gândi. Fără probleme, doar 
că se ruşinează de lipsa cozii de samurai. Asta o să crească 
curând. 

Se auzi un strigăt de avertisment de la omul de veghe. 

— Anjin-san! 

Căpitanul japonez arăta cu mâna înainte, către un cuter 
elegant, cu douăzeci de vâsle, care se apropia dinspre tribord. 
La catargul principal erau însemnele lui Ishido. Alături de ele se 


aflau cele ale Consiliului Regenţilor, aceleaşi sub care Nebara 
Jozen şi oamenii săi călătoriseră către Anjiro, către moarte. 

— Cine e? întrebă Blackthorne, simțind cum creşte 
încordarea în toată nava. Toţi ochii erau aţintiţi în depărtare. 

— Nu pot să văd, îmi pare rău, spuse căpitanul. 

— Yabu-san? 

Yabu ridică din umeri. 

— Un oficial. 

Pe măsură ce cuterul se apropia, Blackthorne văzu un 
bărbat în vârstă, aşezat sub un baldachin la pupă, purtând haine 
împodobite, de ceremonie şi pelerina cu umeri largi. Nu purta 
săbii. În jurul lui erau samuraii în uniforme gri ai lui Ishido. 

Toboşarul îşi opri bătăile ca să-i îngăduie cuterului să se 
lipească de galeră. Oamenii alergară să-l ajute pe acel personaj 
oficial să urce la bord. Ua pilot japonez sări după el şi, după 
nenumărate plecăciuni, preluă conducerea galerei. 

Yabu şi bărbatul în vârstă erau deosebit de ceremonioşi şi 
gravi. În cele din urmă se aşezară pe perne de ranguri diferite, 
personajul oficial luând cel mai bun loc, la pupă. Samuraii, atât 
ai lui Yabu cât şi cei în gri, se aşezară cu picioarele încrucişate 
sau în genunchi pe puntea principală, în jurul lor, pe locurile de 
cele mai mică importanţă. 

— Consiliul îţi urează bun-venit, Kasigi Yabu, în numele 
Înălţimii Sale Imperiale, spuse bărbatul. 

Era scund şi îndesat, cam trecut, un sfetnic de rang înalt al 
regenţilor la ceremonii, având de asemenea şi un rang la Curtea 
Imperială. Se numea Ogaki Takamoto şi era prinţ de al şaptelea 
rang, iar funcţia sa era aceea de intermediar între curtea 
Maiestăţii Sala Imperiale, Fiul Cerului, şi regenţi. Dinţii săi erau 
vopsiți în negru, aşa cum prin tradiţia de secole îi aveau toţi 
curtenii din jurul împăratului. 

— Mulţumesc, prinţe Ogaki. E o cinste să fiu aici, în numele 
seniorului Toranaga, spuse Yabu, foarte impresionat de onoarea 
care i se făcea. 

— Da, sunt sigur. Bineînţeles eşti aici şi în folosul 
domniei-tale, neh? spuse Ogaki sec. 

— Desigur, răspunse Yabu. 

— Când va sosi seniorul Toranaga? 

— Îmi pare rău, dar tai-fun-ul m-a întârziat cinci zile şi n-am 
nici o ştire de când am plecat. 


— Ah, da, tai-fun-ul. Da, Consiliul a fost atât de bucuros să 
afle că furtuna nu te-a atins. 

Ogaki tuşi. 

— Cât despre stăpânul domniei-tale, îmi pare rău să-ţi spun 
că nici n-a ajuns măcar la Odawara. Au fost tot felul de 
nesfârşite întârzieri şi s-a vorbii despre boală. Regretabil, neh? 

— Oh, da. Foarte. Nimic serios, cred? întrebă Yabu imediat, 
nespus de bucuros de-a fi părtaş la taina lui Toranaga. 

— Nu, din fericire nimic serios. Din nou tusea seacă. 
Seniorul Ishido a înţeles că stăpânul domniei-tale va ajunge 
mâine la Odawara. 

Yabu lăsă să se vadă surpriza cuvenită. 

— Când am plecat, acum douăzeci şi una de zile, totul era 
gata de plecare. Apoi s-a îmbolnăvit seniorul Hiro-matsu. Ştiu că 
seniorul Toranaga era foarte îngrijorat, dar şi nerăbdător să-şi 
înceapă călătoria, aşa cum sunt şi eu nerăbdător să-mi încep 
pregătirile pentru sosirea sa. 

— Totul e pregătit, spuse bărbatul mărunt. 

— Desigur că Consiliul n-ar avea nimic împotrivă dacă am 
să verific aranjamentele, neh? 

Yabu era foarte vorbăreţ. 

— Este esenţial ca ceremonia să fie pe măsura Consiliului şi 
ocaziei, neh? 

— Pe măsura Maiestăţii Sale Imperiale, Fiul Cerului. Este in- 
vitaţia lui, acum. 

— Desigur, dar.... 

Buna dispoziţie a lui Yabu dispăru. 

— Vreţi să spuneţi... vreţi să spuneţi că Majestatea Sa 
Imperială va fi aici? 

— Prealuminatul a încuviinţat umila rugăminte a regenţilor 
de-a primi persona! legământul de supunere al noului Consiliu, 
al acelor daimyo mai importanţi, împreună cu seniorul 
Toranaga, cu familia sa şi vasalii. Sfetnicii mai de seamă ai 
Înălţimii Sale Imperiale au fost rugaţi să aleagă o zi norocoasă 
pentru - pentru un astfel de ritual. Aceasta va fi a douăzeci şi 
una zi din al cincilea an al erei Keicho. 

Yabu rămase uluit. 

— În nouăsprezece zile? 

— La amiază. 

Cu multă eleganţă, Ogaki scoase o batistă de hârtie din 


mânecă şi-şi suflă delicat nasul. 

— Te rog să mă ierţi. Da, la amiază. Semnele se arată 
perfecte. Seniorul Toranaga a fost informat acum paisprezece 
zile printr-un mesager imperial. Acordul său umil, exprimat 
imediat, a fost adus la cunoştinţa regenţilor acum trei zile. 

Ogaki scoase un sul subţire de hârtâe. 

— lată şi invitaţia domniei-tale, senior Kasigi Yabu, la 
ceremonie. 

Yabu tresări la vederea sigiliului imperial, sub formă de 
crizantemă cu şaisprezece petale. Ştia că nimeni, nici chiar 
Toranaga n-ar fi putut refuza o astfel de invitaţie. Un refuz ar fi o 
insultă de neînchipuit la adresa divinității, o nesupunere făţişă 
şi, deoarece întreg pămintul aparţinea Impăratului, ar fi dus la 
pierderea imediată a tuturor proprietăţilor, la care s-ar fi 
adăugat imediat o invitaţie imperială de a-şi face pe dată 
seppuku, emisă în numele lui de către regenţi, pecetluită de 
asemenea cu Marele Sigiliu. O astfel de invitaţie ar fi fost 
definitivă şi ar fi trebuit urmată. 

Yabu se zbătea disperat să-şi recapete stăpânirea de sine. 

— Îmi pare rău, nu te simţi bine? întrebă Ogaki binevoitor. 

— Îmi pare rău, bolborosi Yabu, dar nici chiar în cele mai 
frumoase visuri ale mele... nimeni nu şi-ar fi putut imagina că 
Prealuminatul ar...ne-ar onora aşa de mult, neh? 

— Aşa-i, oh, da. Extraordinar! 

— Uluitor. Alteța Sa Imperială va... se va gândi să 
părăsească Kyoto şi să vină la Osaka. 

— Aşa-i. Totuşi, în cea de-a douăzeci şi una zi, Luminăţia Sa 
şi Însemnele imperiale vor fi aici. 

Însemnele imperiale, fără de care nici o succesiune nu era 
legală, erau Cele Trei Comori Sacre, socotite divine, despre care 
se credea că fuseseră aduse pe pământ de către zeul 
Ninigi-noh-Mikoto şi încredințate de către el însuşi nepotului său 
Jimmu Tenno, primul împărat pământean, iar de către acesta 
urmaşului său şi de la acesta mai departe, din urmaş în urmaş, 
până astăzi, împăratului Go-Nijo: Sabia, Oglinda şi Nestemata. 
Sabia Sacră şi Nestemata îl însoțeau întotdeauna pe împărat în 
drumurile oficiale, când acesta trebuia să rămână peste noapte 
departe de palat. Oglinda era ţinută în sanctuarul interier de la 
marele altar Shinto din Izu. Sabia, Oglinda şi Nestemata 
aparţineau Fiului Cerului. Erau simboluri divine ale puterii legale, 


ale divinității sale şi dovedeau că atunci când e/se mişca, tronul 
divin se mişca împreuna cu el. Şi astfel, puterea se mişca 
întotdeauna cu el. 

Yabu hârâi: 

— E aproape cu neputinţă să cred că pregătirile pentru 
sosirea Sa ar putea fi făcute în timp. 

— Generalul Ishido, în numele regenţilor, l-a rugat pe 
Prealuminat chiar în clipa în care a auzit de la seniorul Zataki că 
seniorul Toranaga a încuviinţat la Yokose, spre uimirea tuturor, 
să vină la Osaka şi să se încline sorții. Doar marea cinste pe care 
o face stăpânul domniei-tale, regenţilor, i-a făcut pe aceştia să-l 
roage pe Fiul Cerului să lumineze împrejurarea cu prezenţa Sa. 
Din nou tusea seacă. Te rog să mă ierţi. Ai dori, poate, să-mi dai 
încuviințarea dumitale în scris, cât de curând cu putinţă? 

— Pot s-o fac chiar acum? întrebă Yabu, simțindu-se lipsit 
de puteri. 

— Sunt convins că regenţii vor aprecia aceasta. 

Fără vlagă, Yabu trimise după cele trebuitoare scrisului. 
Nouăsprezece auzea mereu în minte. Nouăsprezece zile! 
Toranaga poate să întârzie doar nouăsprezece zile şi apoi 
trebuie neapărat să fie aici. E timp îndeajuns ca s-ajung la 
Nagasaki şi-napoi la Osaka, dar nu îndeajuns să pornesc atacul 
de pe mare asupra Corabiei Negre şi s-o iau şi, deci, nu 
îndeajuns să-i încolţesc pe Harima, Kyama, sau Onoshi, sau pe 
preoţii creştini şi, deci, nu îndeajuns timp ca să pornesc "Cer de 
Purpură", aşa că întregul plan al lui Toranaga este doar un vis. 
Oh, oh, oh! 

Toranaga a dat greş. Trebuia să-mi închipui că aşa o să se 
întâmple. Răspunsul la toate întrebările mele e limpede: sau mă 
încred orbeşte în Toranaga, că o să reuşească să se strecoare 
din capcană şi-l ajut pe Anjin-san, aşa cum am plănuit, să-şi facă 
rost de oameni ca să ia Corabia Neagră cât mai iute, sau trebuie 
să mă duc la Ishido şi să-i spun tot ce ştiu şi să-ncerc să-i ofer 
toate astea în schimbul vieţii şi feudei mele. 

Care dintre ele? 

Îi fură aduse hârtie, pensulă şi cerneală. Dădu grijile de-o 
parte pentru moment şi se concentră, încercând să scrie cât mai 
desăvârşit şi mai frumos era în stare. Ar fi fost de neînchipuit să 
răspundă Fiului Cerului cu mintea tulburată. Când termină de 
scris răspunsul luase deja hotărârea definitivă: avea să urmeze 


până la capăt sfatul lui Yuriko. Deîndată greutatea care îi apăsa 
inima dispăru şi se simţi deosebit de uşurat. Îşi semnă numele 
cu o înfloritură mândră. 

Cum să fie cel mai bun vasal al lui Toranaga? Era simplu: 
Îndepărtează-l pe Ishido de pe acest pământ. 

Cum să o fac şi totuşi să-mi rămână îndeajuns timp să 
scap? 

Atunci îl auzi pe Ogaki spunând: 

— Mâine, domnia-ta eşti invitat la o recepţie oficială dată 
de generalul Ishido în cinstea zilei de naştere a doamnei Ochiba. 


KKK 


Încă istovită de călătorie, Mariko o îmbrăţişă mai întâi pe 
Kiri, apoi pe doamna Sazuko, admiră sugarul şi-o îmbrăţişă din 
nou pe Kiri. Slujnicele se agitau pline de importanţă de 
colo-colo, împiedicându-se una de alta, aducând cha şi sake, 
luând tăvile, intrând şi ieşind grăbite, cu perne şi ierburi plăcut 
mirositoare, deschizând şi închizând panourile dinspre grădina 
interioară din acea aripă a castelului Osaka, agitând evantaie, 
sporovăind şi plângând. 

În cele din urmă Kiri bătu din palme, le dădu afară şi se 
îndreptă greoaie către perna ei specială, plină de nerăbdare şi 
fericire. Era foarte aprinsă la faţă. Mariko şi doamna Sazuko îi 
făcură vânt, grăbite, cu evantaiul, înconjurând-o îndatoritoare şi 
abia după trei ceşti mari de saké ea îşi veni în cele din urmă în 
fire. 

— Oh, aşa-i mai bine, spuse. Da, mulţumesc, copilă. Da, aş 
mai vrea puţin. Oh, Mariko-chan. Eşti într-adevăr aici? 

— Da, da, chiar aici, Kiri-san. 

Sazuko, părând mult mai tânără decât cei şaisprezece ani 
ai săi, spuse: 

— Oh, eram atât de îngrijorate, auzind doar zvonuri şi... 

— Da, nimic decât zvonuri, Mariko-chan, o întrerupse Kiri, 
oh, sunt atât de multe pe care vreau să le ştiu, că-mi vine să 
leşin! 

— Sărmana Kiri-san! Uite, ia puţin sake, spuse Sazuko 
îndatoritoare. Poate ar trebui să-ţi slăbeşti ob;-ul şi... 

— Acum mă simt foarte bine! Te rog, nu te-ngrijora, copilă. 

Kiri răsuflă adânc şi-şi încrucişă mâinile peste pântecul 


mare. 

— Oh, Mariko-chan, e-atât de bine să vezi din nou un chip 
de prieten din afara castelului Osaka. 

— Da, o îngână Sazuko, ca un ecou, cuibărindu-se mai 
aproape de Mariko şi, apoi, spuse într-o revărsare de cuvinte: 

— De câte ori ieşim dincolo de porţi, samuraii în gri mişună 
în jurul nostru ca un roi de albine în jurul reginei lor. Nu ni se 
îngăduie să părăsim castelul decât cu încuviințarea Consiliului - 
nici uneia dintre doamne, nici chiar celei a seniorului Kiyama - 
iar Consiliul nu se întâlneşte aproape niciodată, iar regenţii nu 
prea se înghit unul pe celălalt, aşa că nu se dă niciodată o astfel 
de îngăduinţă, iar doctorul tot mai spune că n-am voie să 
călătoresc, dar eu mă simt bine şi copilul e bine şi... Dar mai 
întâi spune-ne... 

Kiri o întrerupse: 

— Mai întâi spune-ne cum se simte stăpânul nostru. 

Fata râse la fel de vioaie. 

— Chiar asta voiam să-ntreb, Kiri-san! 

Mariko răspunse aşa cum îi poruncise Toranaga. 

— A luat o hotărâre şi-o duce până la capăt. Este încrezător 
şi mulţumit de aceasta. 

În timpul călătoriei repetase în sinea ei de multe ori. Totuşi, 
mâhnirea adâncă pe care i-o produse o făcu să-şi dorească să 
strige adevărul. 

— Imi pare rău, spuse. 

— Oh! 

Sazuko încercă să nu pară înspăimântată. Kiri se mişcă 
greoi, în căutarea unei poziţii mai comode. 

— Karma e karma, neh? Atunci... 

— Atunci, nu-i nici o schimbare, nici o speranţă? întrebă 
fata. 

Kiri o bătu uşor pe mână. 

— Grede copilă, karma este karma, iar seniorul Toranaga e 
cel mai mare şi mai înţelept bărbat din câţi trăiesc pe pământ. 
Asta-i îndeajuns, restul c doar vis. Mariko-chan, ai vreun mesaj 
pentru noi? 

— Oh, te rog să mă ierţi, da. lată-l. 

Mariko scoase trei suluri de hârtie din mânecă. 

— Două pentru dumneata, Kiri-chan. Unul de la stăpânul 
nostru, unul de la seniorul Hiro-matsu. Acesta este pentru 


dumneata, Sazuko, de la stăpânul domniei-tale, dar el mi-a spus 
să îţi spun că îţi duce dorul şi ar vrea să-şi vadă fiul. Mi-a amintit 
asta de trei ori. Îi e foarte dor de domnia-ta şi, oh, atât de mult 
vrea să-şi vadă fiul. Îi este foarte dor de domnia-ta.... 

Lacrimile curgeau pe obrajii fetei. Îngăimă o scuză şi fugi 
afară din încăpere, ţinând la piept sulul de hârtie. 

— Sărmana copilă! E atât de greu pentru ea, aici. 

Kiri nu rupse sigiliile sulului ei. 

— Ştii de venirea Maiestăţii Sale Imperiale? 

— Da. 

Mariko era la fel de gravă. 

— Un curier al seniorului Toranaga m-a ajuns din urmă 
acum o săptămână. Mesajul nu dădea alte amănunte în afară de 
acesta şi îmi spunea doar ziua în care va ajunge aici. 

— Ai veşti de la el? 

— Nu direct. Nimic personal. Nu mai proaspete de-o lună. 

— Cum se simte, de fapt? 

— Încrezător. 

Ea sorbi puţin sake. 

— Oh, pot să torn pentru dumneata? 

— Mulţumesc. 

— Nouăsprezece zile nu-i prea mult, nu-i aşa, Kiri-chan? 

— E de-ajuns timp să ajungi la Yedo şi-napoi, dacă te 
grăbeşti, de ajuns timp ca să trăieşti o viaţă, dacă vrei, mai mult 
decât de ajuns ca să porţi o bătălie, sau să pierzi un imperiu. E 
timp pentru un milion de lucruri, dar nu îndeajuns timp ca să 
guşti toate mâncărurile deosebite, sau să bei tot sak&-ul... 

Kiri zâmbi uşor. 

— Poţi să fii sigură că n-am de gând să postesc următoarele 
douăzeci de zile. O să... 

Se opri. 

— Oh, te rog să mă ierţi. Asculţi la trăncăneala mea şi încă 
n-ai avut timp să te schimbi sau să faci o baie. O să avem 
destulă vreme să vorbim, după aceea. 

— Oh, te rog, nu te îngrijora, nu sunt obosită. 

— Ba trebuie să fii. Ai să stai la casa domniei-tale? 

— Da. Acolo îmi îngăduie permisul generalului Ishido să mă 
duc. 

Mariko zâmbi strâmb. 

— Primirea sa a fost foarte plină de amabilităţi. 


Kiri se încruntă. 

— Mă îndoiesc că ar fi bine primit, chiar şi-n iad! 

— Oh, îmi pare rău, ce mai e? 

— Nimic decât ce ştii dinainte. Ştiu c-a poruncit uciderea 
seniorului Sugiyama şi torturarea lui, deşi n-am nici o dovadă. 
Săptămâna trecută una dintre concubinele seniorului Oda a 
încercat să se strecoare de-aici cu copiii săi, deghizată în 
gunoier. Santinelele au tras în ei, "din greşeală". 

— Ce cumplit! 

— Desigur, nenumărate "scuze"! Ishido pretinde că paza e 
foarte importantă. Ar fi fost o încercare de asasinat asupra 
Moştenitorului, despre care s-a tot bătut toba peste tot, şi asta-i 
scuza lui. 

— Şi de ce nu pleacă doamnele direct? 

— Consiliul a poruncit soțiilor şi familiilor să aştepte soţii, 
care trebuie să se întoarcă pentru ceremonie. Marele General 
simte "apăsarea responsabilităţii pentru siguranţa lor prea tare 
ca să le îngăduie să cutreiere de colo-colo". Castelul e închis mai 
zdravăn decât o stridie bătrână. 

— Aşa e şi în afara lui, Kiri-san. Pe Tokaido sunt mai multe 
bariere decât înainte, iar gărzile lui Ishido sunt foarte 
numeroase pe cincizeci de ri. Patrulează peste tot. 

— Toţi sunt speriaţi de el, afară de noi şi câţiva dintre 
samuraii noştri, iar noi nu suntem pentru el mai mult decât o 
ciupitură de ţânţar pe cocoaşa unui dragon. 

— Chiar şi doctorii noştri? 

— Şi ei. Da, ei încă ne sfătuiesc să nu călătorim, chiar dacă 
ne-ar fi îngăduit, ceea ce nu se va întâmpla niciodată. 

— S-a întremat doamna Sazuko, şi copilaşul, Kiri-san? 

— Da. Poţi să vezi asta domnia-ta însăţi. Şi eu mă simt bine, 
oftă Kiri lăsând să se vadă încordarea, iar Mariko băgă de seamă 
că-n părul său erau mai multe fire albe decât până atunci. 

— Nimic nu s-a schimbat de când i-am scris seniorului 
Toranaga, la Anjiro. Suntem ostateci şi-o să rămânem ostateci 
alături de ceilalţi, până va sosi Ziua. Şi-atunci o să se hotărască 
totul. 

— Acum, că Înălţimea Sa Imperială soseşte... asta o să 
încheie totul, neh? 

— Da, aşa s-ar părea. Du-te şi te odihneşte, Mariko-chan, 
dar cinează cu noi deseară. Atunci stăm de vorbă, neh? Oh, că 


veni vorba, o ştire pentru dumneata. Faimosul dumitale barbar 
hatamoto, fie binecuvântat pentru că i-a salvat viaţa stăpânului 
nostru - am auzit despre asta - a ancorat în siguranţă azi 
dimineaţă, cu Kasigi Yabu-san. 

— Oh, eram atât de îngrijorată. Au plecat cu o zi înaintea 
mea, pe mare. Lângă Nagoya ne-a prins şi pe noi o partea 
tai-fun-ului dar n-a fost aşa de rău. Mi-a fost teamă că pe mare... 
oh, mă simt foarte uşurată. 

— N-a fost prea rău aici, afară doar de focuri. Multe mii de 
case au ars, dar n-au fost mai mult de două mii de morţi. Am 
auzit astăzi că furtuna a lovit cu putere la Kyushu, pe coasta de 
est, şi-n parte la Shikoku. Zeci de mii au murit. Nimeni nu ştia 
încă cât de mari au fost pagubele... 

— Dar recolta? întrebă iute Mariko 

— Aici mare parte din ea e la pământ. Câmpuri după 
câmpuri. Ţăranii speră că o să se îndrepte, dar cine ştie? Dacă 
n-o să se întâmple nimic în Kwanto în vremea asta, anul ăsta şi 
următorul orezul, lor va trebui să ţină întregul imperiu. 

— Ar fi mult mai bine dacă seniorul Toranaga ar stăpâni 
recolta asta şi nu Ishido, neh? 

— Da, dar te rog să mă ierţi, nouăsprezece zile nu-i 
îndeajuns timp să culegi recolta, nici cu toate rugile din lume. 

Mariko îşi sfârşi sak&-ul. 

— Da. 

Kiri spuse: 

— Dacă corabia lor a plecat cu o zi înaintea dumitale, 
trebuie c-ai mers foarte grăbită. 

— Am crezut că-i mai bine să nu pierd vremea, Kiri-chan. 
Nu-mi place să călătoresc. 

— Şi Buntaro-san? El e bine? 

— Da. E comandantul Mishimei şi întregului hotar, pentru 
moment. L-am văzut pentru puţin timp, venind încoace. Ştii 
unde este Kasigi Yabu-sama? Am un mesaj pentru el. 

— Intr-una dintre casele de oaspeţi. O să aflu în care şi-o 
să-ţi trimit vorbă deîndată. 

Kiri mai acceptă vin. 

— Mulţumesc, Mariko-chan. Am auzit că Anjin-san e încă pe 
galeră. 

— E un om foarte interesant, Kiri-san. A devenit mai mult 
decât folositor stăpânului nostru. 


— Am auzit asta. Vreau s-aud totul în privinţa lui şi a 
cutremurului şi toate ştirile tale. Oh, da. O să fie o ceremonie 
oficială mâine seară, pentru ziua de naştere a doamnei Ochiba, 
dată de seniorul Ishido. Desigur c-ai să fii invitată. Am auzit că şi 
Anjin-san o să fie invitat. Doamna Ochiba vrea să vadă cum 
arată. Îţi aminteşti că Moştenitorul l-a întâlnit odată? N-a fost 
atunci prima dată, când l-ai văzut şi dumneata? 

— Da. Sărmanul! Va fi înfăţişat ca o balenă captiv? 

— Da, adăugă Kiri, moale. Şi noi suntem tot captivi, 
Mariko-chan, fie că ne place, fie că nu. 


KKK 


Uraga se furişa grăbit pe alee, către țărm, prin noaptea 
întunecoasă. Cerul era limpede şi spuzit de stele, iar aerul 
plăcut. Era îmbrăcat în sutana largă, portocalie, a preoţilor 
budişti, cu nelipsita pălărie şi cu sandale ieftine de paie. In 
spatele lui se găseau depozitele şi clădirea înaltă, aproape 
europeană, a misiunii iezuite. Dădu colţul şi mări paşii. In jurul 
său se aflau puţini oameni. O companie de samurai în uniforme 
gri, purtând făclii, patrulau pe țărm. Trecând pe lângă ei încetini 
paşii politicos, deşi păstră aroganţa unui preot. 

Samuraii abia îl băgară în seamă. Continuă să meargă fără 
şovăială de-a lungul plajei, pe lângă bărci de pescuit trase pe 
uscat, în mirosul greu al mării şi țărmului purtat de briza uşoară. 
Fluxul era scăzut. Imprăştiaţi de-a lungul țărmului şi a bancurilor 
de nisip, pescarii de noapte, ca tot atâţia licurici, vânau cu ostia 
privegheaţi de făciliile lor. La două sute de paşi în faţă se aflau 
cheiurile şi pontoanele încrustate cu cochilii. Ancorată la unul 
dintre ele era lorca iezuită cu steagurile Portugaliei şi ale 
Ordinului lui Isus fluturând, cu făclii şi mulţi samurai în gri 
postați lângă pasarelă. Îşi schimbă drumul ca să ocolească 
corabia, îndreptându-se înapoi către oraş, abătându-se cale de 
câteva străzi, apoi cobori pe strada a nouăsprezecea, dădu 
colţul în nişte alei întortocheate şi ieşi pe drumul care însoțea 
cheiurile. 

— Tu! Stai! 

Ordinul venise din întuneric. Uraga se opri cuprins 
dintr-odată de panică. Samurai în uniforme gri ieşiră în lumină 
şi-l înconjurară. 


— Unde te duci, preotule? 

— La răsărit de oraş, spuse Uraga, poticnit, cu gura uscată, 
altarul nostru din Nichiren. 

— Ah, eşti din Nichiren, neh? 

Un alt samurai spuse grosolan: 

— Eu nu-s dintr-ăştia! Sunt zen-budist, ca Generalul nostru. 

— Zen. Ah, da. Zen e cel mai bine, spuse altul. Aş vrea să 
pot înţelege asta. E prea greu pentru capul meu bătrân. 

— Asudă prea mult pentru un preot, nu-i aşa? De ce 
năduşeşti aşa? 

— Vrei să spui că preoţii nu asudă? 

Câţiva râseră şi cineva apropie o făclie. 

— De ce-ar năduşi? spuse bărbatul cel necioplit. Tot ce fac 
ăştia e să doarmă toată ziua şi să împartă perna, noaptea - cu 
călugăriţe, câini, băieţi, între ei, oricum nimeresc - şi tot timpul 
se îndoapă cu mâncarea pentru care n-au muncit. Preoţii sunt 
paraziți, ca purecii. 

— Ei, lasă-l în pace. E doar.... 

— Scoate-ţi pălăria, preotule! 

Uraga înlemni. 

— De ce? De ce să necăjeşti un om care-l slujeşte pe 
Buddha? Buddha nu ţi-a făcut.... 

Samuraiul înaintă ameninţător. 

— Am spus scoate-ţi pălăria! 

Uraga se supuse. Capul lui era proaspăt ras, aşa cum ar fi 
trebuit să fie al unui preot şi el binecuvântă kami-ul, sau spiritul, 
sau gândul de la Buddha, sau orice altceva ar fi fost, care-l 
făcuse să ia această precauţie suplimentară, în caz că ar fi fost 
surprins mergând pe stradă după ora îngăduită. Tuturor 
samurailor lui Anjin-san li se poruncise de către autorităţile 
portului să rămână pe vas până ce vor fi primit instrucţiuni de la 
mai-marii acestora. 

— N-ai de ce să te porţi grosolan! explodă el fără să-şi dea 
seama, cu autoritatea iezuilă. Să-l serveşti pe Buddha înseamnă 
o viaţă onorabilă. Şi a deveni preot e ceea ce artrebui să facă 
fiecare samurai la bătrâneţe, sau habar n-ai de bushido? Unde 
sunt bunele tale purtări? 

— Ce? Eşti samurai? 

— Desigur că sunt samurai! Cum aş îndrăzni altfel să 
vorbesc cu samuraii despre proaste purtări? 


Uraga îşi puse pălăria. 

— Ar fi mai bine dac-aţi patrula, de cât să vă legaţi şi să 
insultaţi preoţi nevinovaţi. 

Porni mai departe semeţ, simțind cum îi tremură genunchii. 
Samuraii îl priviră pentru un timp, apoi unul scuipă. 

— Preoţi! 

— Avea dreptate, spuse morocănos samuraiul mai în 
vârstă. Unde sunt bunele tale purtări? 

— Îmi pare rău. Vă rog să mă iertaţi. 

Uraga porni pe drum foarte mândru de sine însuşi. Lângă 
galeră îl cuprinse iarăşi îngrijorarea şi aşteptă un timp la umbra 
unei clădiri. Apoi, adunându-se, intră în zona luminată. 

— Bună seara, spuse politicos către samuraii în gri care 
pierdeau vremea lângă pasarelă, apoi adăugă binecuvântarea: 
— Namu Amida Budsu - În numele lui Buddha Amida. 

— Mulţumesc. Namu Amida Budsu. 

Samuraii în gri îl lăsară să treacă fără să-l stânjenească. 
Poruncile lor erau că barbarilor şi tuturor samurailor nu le era 
îngăduit să coboare pe țărm, în afară de Yabu şi garda sa de 
onoare. Nimeni nu spusese nimic despre preotul budist care 
călătorea cu corabia. Cumplit de obosit acum, Uraga ajunse pe 
puntea principală. 

— Uraga-san, chemă Blackthorne încetişor, de pe dunetă. 
Aici! _ 

Uraga îşi miji ochii ca să poată străpunge întunericul. Il 
văzu pe Blackthorne şi simţi mirosul stătut, cocilit, al unui trup 
nespălat şi ştiu că a doua umbră de acolo trebuia să fie celălalt 
barbar, cu nume de nerostit, care putea de asemenea vorbi 
portugheza. Aproape că uitase ce înseamnă să te afli departe de 
mirosul barbar care făcuse parte din viaţa lui. Anjin-san era 
singurul barbar întâlnit care nu puţea, ceea ce era unul dintre 
motivele pentru care el putea să-l slujească. 

— Ah, Anjin-san, şopti el şi-şi croi drum către dunetă, 
salutând scurt cele trei gărzi care se găseau răspândite de-a 
lungul punţii. 

Aşteptă la piciorul scărilor până când Blackthorne îi făcu 
semn să urce pe dunetă. 

— A mers foarte... 

— Aşteaptă, îi şopti prudent Blackthorne, la fel de încet, şi-i 
arătă cu degetul. Uite-te pe țărm, acolo, depozitul acela. Mai la 


nord puţin, îl vezi? Acolo. Acum îl vezi? 

O umbră se mişcă puţin apoi se topi din nou în întuneric. 

— Cine era? Te urmăresc de când ai ajuns pe drum. S-a 
ţinut tot timpul după tine. Nu l-ai văzut? 

— Nu, Alteță, răspunse Uraga şi presimţirile sumbre îi 
reveniră. N-am văzut pe nimeni, n-am simţit pe nimeni. 

— N-avea săbii, deci nu era samurai. Un iezuit? 

— Nu ştiu, nu cred. Am fost foarte atent acolo. Vă rog să 
mă iertaţi că nu l-am văzut. 

— N-are a face! 

Blackthorne aruncă o privire către Vinck. 

— Du-te acum jos, Johann. Termin eu cartul ăsta şi te 
trezesc în zori. Mulţumesc că ai aşteptat. 

Vinck îşi atinse cârlionţii de pe frunte şi cobori. Mirosul 
dispăru odată cu el. 

— Incepusem să mă-ngrijorez, spusese Blackthorne. Ce s-a 
întâmplat? 

— Mesagerul lui Yabu-sama a ajuns greu, Anjin-san. lată 
ce-am de spus: Am fost cu Yabu-sama şi-am aşteptat în afara 
castelului, de la amiază până după lăsarea întunericului, când... 

— Ce-ai făcut tot timpul ăsta? Amănunţit. 

— Amănunţit, Alteță? Mi-am ales un loc liniştit lângă piaţă, 
cu Primul Pod la vedere şi am început să meditez - un obicei 
iezuit, Anjin-san, dar nu despre Dumnezeu. Numai despre 
domnia-voastră şi Yabu-sama şi viitorul vostru, Alteță. Uraga 
zâmbi. Mulţi trecători au pus monezi în bolul meu de cerşit. Am 
lăsat trupul să se odihnească şi mintea să lucreze şi am privit 
Primul Pod toată vremea. Mesagerul lui Yabu-sama a sosit după 
lăsarea întunericului şi s-a prefăcut că se roagă cu mine, până 
când am rămas singuri. Mesagerul mi-a şoptit asta: Yabu-sama 
spuse că o să stea în castel în noaptea asta şi că se va întoarce 
mâine dimineaţă. Mâine noapte la castel are să aibă loc o 
adunare oficială, la care o să fiţi invitat, organizată de generalul 
Ishido. In cele din urmă mi-a zis c-ar trebui să vă gândiţi la 
"şaptezeci". 

Uraga îl privi lung. 

— Samuraiul a repetat asta de două ori, aşa că eu cred că e 
un cod, Alteță. 

Blackthorne dădu din cap, dar nu spuse nimic, căci acesta 
era unul dintre multele semnale aranjate dinainte între Yabu şi 


"A 


el. "Şaptezeci" însemna că trebuia să ţină corabia gata de o 
retragere imediată pe mare. Dar cu toţi samuraii, marinarii şi 
vâslaşii săi consemnați la bord, corabia era gata. Şi cum, pentru 
toată lumea, era limpede că se aflau în ape vrăjmaşe şi toţi erau 
nespus de tulburaţi, Blackthorne ştia că n-avea nevoie de nici un 
efort ca să îndrepte corabia în larg. 

— Continuă, Uraga-san. 

— Asta a fost tot. Doar că trebuie să spun că Toda 
Mariko-san a ajuns astăzi. 

— Ah, nu cumva este un timp foarte scurt pentru o 
călătorie pe uscat, de la Yedo până aici? 

— Da, Alteță. De fapt, în timp ce aşteptam, am văzut 
escorta ei trecând podul. Era după-amiază, pe la mijlocul Orei 
Caprei. Caii erau acoperiţi de spumă şi plini de noroi, iar hamalii 
erau osteniţi. Yoshinaka-san îi conducea. 

— Te-a văzut vreunul dintre ei? 

— Nu, Alteță. Nu, nu cred. 

— Cât de mulţi erau? 

— Cam două sute de samurai, cu hamali şi cai de povară. 
De două ori pe-atâţia samurai în gri îi însoțeau. Unul dintre caii 
de povară avea panere cu porumbei călători. 

— Bine. Mai departe? 

— De-ndată ce-am putut, am plecat. E o ospătărie care 
serveşte fierturi, lângă misiune, unde vin să mănânce mulţi 
negustori şi misiţi de orez şi mătase. Eu am intrat şi-am mâncat 
şi-am tras cu urechea. Părintele Inspector e din nou acolo. Mai 
mulţi convertiți la Osaka. S-a primit îngăduinţa de-a se ţine 
peste douăzeci de zile o liturghie uriaşă în cinstea seniorilor 
Kiyama şi Onoshi. 

— E important? 

— Da. Şi e uluitor că s-a-ngăduit să se ţină ziua-n amiaza 
mare o astfel de slujbă. Va sărbători praznicul Sfântului Bernard. 
Peste douăzeci de zile - cade exact în ziua de după Ceremonia 
Supunerii înaintea Prealuminatului. 

Yabu îi susese lui Blackthorne despre împărat prin Uraga. 
Ştirea trecuse prin toată corabia, întărint presimţirile negre ale 
fiecăruia. 

— Şi altceva? 

— În piaţă, multe zvonuri. Cele mai multe, proaste. 
Yodoko-sama, văduva lui Taiko, e foarte bolnavă. Asta este rău, 


Anjin-san, pentru că sfatul ei e întotdeauna ascultat şi e 
întotdeauna potrivit. Unii spun că seniorul Toranaga e chiar 
lângă Nagoya, alţii spun că încă n-a ajuns la Odawara, aşa că 
nimeni nu ştie ce să creadă. Toţi sunt de acord că recolta va fi 
groaznică anul ăsta aici în Osaka, ceea ce înseamnă că Kwanto 
devine mult mai important. Cei mai mulţi cred că războiul civil 
va începe de îndată ce seniorul Toranaga o să fie mort, când 
marii daimyo vor începe să se încaiere între ei. Preţul aurului 
este foarte ridicat şi dobânzile au ajuns la şaptezeci de 
procente, deci... 

— E cu neputinţă să fie aşa de mult! Trebuie că te înşeli! 

Blackthorne se ridică şi-şi întinse spatele, apoi se aplecă 
obosit peste parapet. Politicos, Uraga şi toţi ceilalţi samuraii se 
ridicară şi ei. Ar fi fost lipsă de bună-cuviinţă dacă ar fi stat 
aşezaţi în timp ce stăpânul lor stătea în picioare. 

— Vă rog să mă iertaţi, Anjin-san, spuse Uraga. N-a fost 
niciodată mai puţin de cincizeci de procente şi, de obicei, şaizeci 
şi cinci la şaptezeci, chiar şi optzeci. Cu aproape douăzeci de ani 
în urmă, Părintele Inspector l-a rugat pe Sfântul Pă... l-a rugat pe 
Papă să ne îngăduie... să îngăduie Ordinului să împrumute la 
zece procente. Avea dreptate că această propunere - a fost 
încuviinţată, Anjin-san - va aduce multă preţuire Creştinătăţii şi 
mulţi convertiți, căci desigur, doar creştinii puteau obţine 
împrumuturi, care erau întotdeauna modeste. Nu plătiţi dobânzi 
atât de mari în ţara voastră? 

— Foarte rar. Asta este camătă. Înţelegi camătă? 

— Înţeleg cuvântul, dar camăta nu începe la noi sub sută la 
sută. Vroiam să vă spun că, la fel, orezul este foarte scump şi că 
asta este o prevestire proastă. E de două ori pe cât era când am 
fost aici acum câteva săptămâni. Pământu-i ieftin. Ar fi un 
moment potrivit să cumperi pământ aici, sau o casă. In timpul 
tai-fun-ului şi-al focului s-au dus poate două mii de case şi 
două-trei mii de oameni. Asta-i tot, Anjin-san. 

— E foarte bine. Te-ai descurcat foarte bine. Ţi-ai greşit 
adevărata meserie. 

— Alteță? 

— Nimic, spuse Blackthorne, fără să ştie încă cât de mult ar 
fi putut să-l tachineze. Te-ai descurcat foarte bine. 

— Mulţumesc, Alteță. 

Blackthorne se gândi o clipă, apoi îl întrebă despre 


ceremonia de a doua zi şi Uraga îl sfătui cât de bine se pricepu. 
În cele din urmă Uraga îi spuse despre felul în care scăpase de 
patrulă. 

— Te-ar fi dat de gol părul tău? 

— Oh, da. Îndeajuns ca să mă ia cu ei în postul de pază. 

Uraga îşi şterse sudoarea de pe frunte. 

— Vă rog să mă iertaţi, e foarte cald. 

— Foarte, încuviinţă Blackthorne, politicos, şi-şi lăsă mintea 
să macine cele aflate. 

Aruncă o privire către mare, eercetând fără să se 
gândească cerul şi marea şi vântul. Totul era bine şi în ordine, 
bărcile de pescari erau purtate domol de către flux, mai aproape 
şi mai departe, cu un om aşezat sub un felinar cu o ostie în 
mână la prova fiecăreia dintre ele, izbind din când în când şi de 
cele mai multe ori aducând la suprafaţă un barbun sau vreun alt 
peşte care se încovriga şi răsucea în ostie. 

— Un ultim lucru, Alteță. Am fost la misiune. De 
jur-împrejurul ei. Gărzile erau foarte atente şi n-am putut intra 
înăuntru, cel puţin nu cred c-aş fi putut, decât dacă aş fi doborât 
vreuna dintre ele. Am privit un timp, dar înainte de-a pleca am 
văzut-o pe Chimmoko, slujnica doamnei Toda, intrând înăuntru. 

— Eşti sigur? 

— Da. Cu ea mai era încă o slujnică. Cred... 

— Doamna Mariko deghizată? 

— Nu, Alteță, sunt sigur că nu era ea. Această a doua 
slujnică era prea înaltă. 

Blackthorne privi către mare şi murmură, pe jumătate către 
sine însuşi: 

— Ce-o fi însemnând asta? 

— Doamna Mariko e creş... E catolică, neh? Ea îl cunoaşte 
foarte bine pe Părintele Inspector. El a convertit-o. Doamna 
Mariko este cea mai importantă doamnă, cea mai faimoasă din 
întreaga împărăție după cele trei doamne de cel mai înalt rang 
nobiliar: doamna Ochiba, doamna Genjiko şi Yodoko-sama, soţia 
lui Taiko. Mariko-san s-a dus poate să se spovedească, sau la 
liturghie, sau la o întâlnire, sau a trimis-o pe Chimmoko să 
pregătească ceva dintre toate astea. Oricare, sau toate, 
Anjin-san. Toate doamnele, soţii de daimyo, fie ele ale celor 
prieteni cu Generalul, fie ale celor care s-ar putea să-i stea 
împotrivă, sunt oprite să iasă din castel, neh? Odată ce ajung 


acolo, rămân acolo ca nişte peştişori aurii într-un bol de sticlă, 
aşteptând să fie prinşi. 

— Lasă asta. De ajuns cu prevestirile rele. 

— Îmi pare rău, chiar şi-aşa, Anjin-san, cred acum că 
doamna Toda nu va mai ieşi de-acolo până în cea de-a 
nouăsprezecea zi. _ 

— Ţi-am spus să nu mai vorbim despre asta. Inţeleg ce-i cu 
ostaticii şi ultima zi. 

Se lăsă tăcere pe punte, toţi ceilalţi amuţind. Gărzile se 
odihneau, relaxate, aşteptând să li se sfârşească schimbul. 
Valuri mici izbeau coca, iar parâmele trosneau plăcut. După un 
timp, Uraga spuse: 

— Poate că Chimmoko a adus o cerere, o rugăminte ca 
Părintele Inspector să meargă la ea. Era cu siguranţă păzită 
când a trecut primul pod. Desigur că Toda 
Mariko-noh-Buntaro-noh-jinsai a fost păzită din primele clipe 
când a trecut de hotarele seniorului Toranaga, neh? 

— Am putea şti dacă Părintele Inspector se duce la castel? 

— Da, asta e uşor. 

— Cum să aflăm ce s-a spus, sau ce s-a făcut? 

— Asta-i foarte greu. Îmi pare foarte rău, dar vor vorbi 
portugheza sau latina, neh? Şi cine le mai vorbeşte 
pe-amândouă, în afară de domnia-voastră şi de mine? Aş putea 
fi recunoscuţi amândoi. 

Uraga făcu un semn către castel şi oraş. 

— Sunt mulţi creştini acolo. Oricare dintre ei ar avea multe 
de câştigat dacă v-ar îndepărta pe domnia-voastră sau pe mine, 
neh? 

Blackthorne nu răspunse. Nu era nevoie de vreun răspuns. 
Privea donjonul proiectat pe cerul înstelat şi-şi aminti ce-i 
spusese Uraga despre legendara comoară fără margini pe care 
o adăpostea, adunată de Taiko cu japca din întreaga împărăție. 
Dar acum mintea lui era îndreptată către ceea ce-ar fi putut 
face, gândi, sau plănui Toranaga şi despre unde ar fi putut fi 
Mariko şi care era rostul plecării la Nagasaki. 

— Deci, spui că cea de-a nouăsprezecea zi este ultima? O zi 
a morţii, Yabu-san? repetase el, ameţit de capcana care fusese 
închisă peste Toranaga şi deci peste el şi Erasmus. 

— Shigata ga nai! Noi mergem repede Nagasaki şi-napoi 
din nou. Repede, înţelegi? Numai patru zile să aducem oameni 


apoi întoarcem înapoi. 

— Dar de ce? Când Toranaga aici, toţi mor, neh? spusese 
el, dar Yabu coborâse la țărm, spunându-i că a doua zi aveau să 
plece. 

Foarte tulburat îl privise depărtându-se, dorindu-şi să fi 
venit cu Erasmus şi nu cu galera. Dacă l-ar fi avut pe Erasmus 
ştia că ar fi putut cumva trece de Osaka îndreptându-se direct 
către Nagasaki, sau şi mai mult, poate ar fi trecut dincolo de 
orizont ca să găsească vreun port ascuns şi vreme îndeajuns 
să-şi pregătească vasalii să manevreze corabia. 

Eşti un prost, îşi spuse. Cu puţinul echipaj pe care-l ai acum 
n-ai fi putut s-o ancorezi aici, fără să mai vorbim de găsitul 
portului aceluia, în care ar fi trebuit s-aştepţi să scapi de 
furtună. Ai fi fost deja mort. 

— Nu vă faceţi griji, Alteță. Karma, spunea Uraga. 

— Aye, karma. 

Atunci, Blackthorne simţi primejdia dinspre mare şi trupul 
său se mişcă înainte ca mintea să-i poruncească s-o facă, 
răsucindu-se, în timp ce săgeata şuieră pe lângă el la un fir de 
păr fără să-l lovească, ca să se înfigă vibrând în peretele 
cabinei. Se aruncă asupra lui Uraga, ca să-l trântească jos, în 
siguranţă, în timp ce altă săgeată din aceeaşi salvă şuieră 
înfigându-se în gâtul bărbatului, străpungându-l şi apoi fură 
amândoi culcaţi pe punte, la adăpost. Uraga ţipa şi samuraii 
urlau, holbându-se peste copastie, iar samuraii în gri din garda 
de pe țărm năvăliră la bord. Un alt nor de săgeți veni din 
noapte, dinspre mare şi toţi se împrăştiară căutând adăpost. 
Blackthorne se târî către parapet, privi grijuliu printr-un sabord 
şi văzu în apropiere o barcă de pescari stingându-şi torţa ca să 
dispară în întuneric. Alte bărci făceau acelaşi lucru şi, pentru o 
fracțiune de secundă, văzu vâslaşii trăgând grăbiţi la rame şi 
lumina sclipind în săbii şi arcuri. 

Ţipetele lui Uraga scăzură până la un gâlgâit înfundat, 
samuraii în gri trecură pe lângă el către dunetă cu arcurile în 
mâini, întreaga navă fiind acum cuprinsă de vacarm. Vinck 
ajunse în grabă pe punte, cu un pistol pregătit, alergând 
aplecat. 

— Cristoase, ce se întâmplă? E-n regulă, pilotule? 

— Da. Ai grijă. Sunt în bărcile de pescuit. 

Blackthorne se târi înapoi către Uraga, care trăgea de 


săgeată cu sângele ţâşnindu-i din nas, gură şi urechi. 

— lisuse! gâfâi Vinck. 

Blackthorne apucă cu o mână vârful săgeţii şi-o puse pe 
cealaltă pe carnea caldă, tresăltând şi trase cu toată puterea 
Săgeata ieşi afară uşor, dar în locul ei ţâşni sângele într-un şuvoi 
puternic. Uraga începu să se sufoce. 

Acum, samuraii în gri şi cei ai lui Blackthorne îi înconjurară. 
Câţiva aduseră scuturi şi-l acoperiră pe Blackthorne, nepăsători 
la propria lor siguranţă. Alţii stăteau pitiţi prin adăposturi, deşi 
primejdia trecuse, iar alţii strigau ameninţări în noapte, trăgând 
la întâmplare, poruncind bărcilor de pescari, care dispăruseră, 
să se întoarcă. 

Neputincios Blackthorne îl ţinea pe Uraga în braţele sale, 
ştiind că ar fi trebuit să facă ceva, dar fără să ştie ce, ştiind că 
nu putea să facă nimic, mirosul dulce greţos al morţii 
înnebunindu-i nările, mintea lui ţipând ca-ntotdeauna; "lisuse 
Cristoase! Mulţumesc, Doamne, că nu este sângele meu, nu-i al 
meu! Mulţumesc, Doamne!" 

Văzu ochii rugători ai lui Uraga, gura mişcându-se fără să 
scoată un sunet, pieptul ridicându-se, apoi îşi văzu propriile 
degete mişcându-se singure şi făcând semnul crucii deasupra 
ochilor şi simţi trupul lui Uraga tremurând, zbătându-se, gura 
urlând fără sunet, amintindu-i de peştii străpunşi. 

După un timp îngrozitor de lung, Uraga muri. 


CAPITOLUL 53 


Blackthorne mergea prin castel cu garda sa de onoare de 
douăzeci de vasali, înconjurat de samurai în gri de zece ori mai 
numeroşi. Purta mândru o uniformă nouă, chimonou maro cu 
cele cinci însemne ale lui Toranaga şi, pentru prima dată, o 
mantie de ceremonie cu umeri largi ca nişte aripi. Părul său 
auriu, cârlionţat, era legat într-o coadă îngrijită. Săbiile pe care i 
le dăduse Toranaga erau înfipte în brâu, aşa cum se cuvenea. 
Picioarele erau încălţate în tabi noi şi sandale. Nenumăraţi 
samurai în gri se aflau la fiecare întretăiere de coridor, păzind 
fiecare întăritură, într-o nemăsurată paradă a puterii lui Ishido 
căci fiecare daimyo şi general şi fiecare samurai ofiţer cât de cât 


important, din Osaka, fusese invitat noaptea aceasta în marea 
sală pe care Taiko o construise înăuntrul inelului interior al 
fortificațiilor. Soarele coborâse şi noaptea sosise repede. 

Ce ghinion cumplit să-l pierd pe Uraga, gândea 
Blackthorne, încă fără să ştie dacă atacul fusese împotriva lui 
sau a samuraiului. Am pierdut cea mai mare sursă de cunoştinţe 
pe care aş fi putut s-o am. 

— La amiază te duci la castel, Anjin-san, spusese Yabu în 
dimineaţa aceea, când se reîntorsese la galeră. Au să vină 
samuraii în gri după dumneata, înţelegi? 

— Da, Yabu-sama. _ 

— Acum eşti în siguranţă. Imi pare rău că s-a întâmplat 
atacul. Shigata ga nai! Samuraii în gri te duc la loc sigur. În 
noaptea asta stai în castel, partea de castel Toranaga. De 
asemenea, ziua următoare noi mergem Nagasaki. 

— Avem îngăduinţa? întrebase. 

Yabu îşi clătinase capul exasperat. 

— Prefacem mergem Mishima, să aducem senior 
Hiro-matsu. De asemenea senior Sudara şi familia, înţelegi? 

— Da. 

— Bine. Dormi acum, Anjin-san. Nu-ţi face griji în privinţa 
atacului. Acum toate bărcile poruncă stau departe de-aici. E 
Kinjiru aici, acum. 

— Inţeleg. Te rog să mă ierţi, ce întâmplă la noapte? De ce 
eu la castel? 

Yabu zâmbise cu zâmbetul lui strâmb şi-i spusese că era ca 
un fel de prezentare, că Ishido era curios să-l vadă din nou. 

— Ca oaspete ai să fii în siguranţă. 

Şi plecase de pe galeră. Blackthorne se dusese sub punte, 
lăsându-l pe Vinck de cart, dar în clipa în care el căzuse în somn, 
Vinck îl zgâlţâise, trezindu-l, şi el se grăbise din nou pe punte. O 
fregată mică cu douăzeci de tunuri, portugheză, intra glonţ în 
port, aplecată sub apăsarea tuturor velelor întinse. 

— Ticăloşii se grăbesc, spuse Vinck cu voce spartă. 

— Trebuie să fie Rodrigues. Nimeni altcineva n-ar veni aşa, 
cu toate pânzele sus. 

— Dacă aş fi fost în locul tău, pilotule, aş fi plecat dracului 
de-aci, cu sau fără flux. lisuse Cristoase, suntem ca muştele în 
sticla cu grog. Hai s-o ştergem! 

— Rămânem. Poate să-ţi intre-n cap? Stăm până ni se 


îngăduie să plecăm. Stăm până când Ishido spune că putem să 
plecăm, chiar dacă Papa şi regele Spaniei vin pe țărm cu toată 
afurisita de Armada. 

Din nou se dusese sub punte, dar somnul îl ocolise. La 
prânz sosiseră samuraii în gri. Cu o escortă puternică, mersese 
la castel. Străbătuseră tot oraşul, trecând pe lângă terenul de 
execuţie cu cele cinci cruci încă acolo, de care încă se legau sau 
se dezlegau trupuri, fiecare cruce cu cei doi oameni înarmaţi cu 
suliţi şi cu gloata care privea. Retrăise acele chinuri şi groaza 
ambuscadei, iar mânerul sabiei şi chimonoul în care era 
îmbrăcat şi vasalii săi care-l înconjurau nu-l uşuraseră. 

Samuraii în uniforme gri îl duseseră în partea de castel 
rezervată lui Toranaga, cea pe care o vizitase prima dată şi 
unde încă se mai aflau consemnați Kiritsubo, doamna Sazuko cu 
copilul ei şi restul samurailor lui Toranaga. Acolo făcuse o baie şi 
găsise îmbrăcăminte nouă, pregătită anume pentru el. 

— E doamna Mariko aici? 

— Nu, Alteță, îmi pare rău, spusese servitorul. 

— Atunci, unde pot s-o găsesc, te rog? Am un mesaj urgent. 

— Îmi pare rău, Anjin-san, nu ştiu. Vă rog să mă iertaţi. 

Nici unul dintre servitori nu-l ajutase. Toţi spuneau, "Imi 
pare rău, nu ştiu." Se îmbrăcase, apoi răsfoise dicţionarul, 
amintindu-şi cuvinte-cheie de care putea să aibă nevoie şi se 
pregătise cât de bine putuse. După aceea mersese în grădină să 
privească pietrele crescând. Dar ele nu creşteau. 

Acum traversa şanţul interior. Peste tot erau aşezate făclii. 

Îşi îndepărtă îngrijorarea şi păşi pe podul de lemn. 
Numeroşi alţi oaspeţi însoţiţi de samurai în uniforma gri se aflau 
peste tot prin preajmă, îndreptându-se în aceeaşi direcţie. li 
putea simţi privindu-l pe ascuns. 

Picioarele îl purtară pe sub ultimul grilaj cu ţepi şi samuraii 
săi în gri îl conduseră prin labirintul de alei către uriaşa poartă. 
Aici îl lăsară. Oamenii săi rămaseră şi ei acolo, trăgându-se 
într-o parte împreună cu alţi samurai, ca să-l aştepte. El porni 
înainte simțind că pătrunde într-o uriaşă gură deschisă, luminată 
de torţe. 

Era o încăpere uriaşă, cu tavan înalt din grinzi, ornamentat 
cu aur. Coloane placate cu aur sprijineau grinzile din esențe 
rare, bine şlefuite şi îngrijite ca şi desenele atârnate pe pereţi. 
Cinci sute de samurai cu doamnele lor se aflau acolo, purtând 


toate culorile curcubeului, parfumul lor amestecându-se cu 
aromele lemnului preţios ce fumega pe mici tăvi cu jeratec 
prinse de pereţi. Ochii lui Blackthorne alergară prin mulţime 
încercând s-o descopere pe Mariko sau pe Yabu sau orice alt 
chip cunoscut, dar nu găsi pe nimeni. Într-o parte era un şir de 
oaspeţi care aştepta să se încline în faţa platformei ridicate la 
celălalt capăt al încăperii. Prinţul Ogaki Takamoto de la Curtea 
Regală stătea acolo. Blackthorne îl recunoscu alături de plat- 
formă pe Ishido - înalt, uscăţiv şi aspru - şi-şi aminti de forţa 
necruțătoare cu care-l izbise peste faţă şi apoi de propriile sale 
degete încleştate în gâtlejul lui. 

Pe podium, singură, era doamna Ochiba. Stătea comod pe 
o pernă. Chiar de la această distanţă îi putea vedea bogăţia 
deosebită a chimonoului, cusut cu fir de aur pe cea mai fină 
mătase de-un albastru închis. "Prea-Înalta" o numise Uraga, cu 
deosebit respect, istorisindu-i multe despre ea şi viaţa ei, în 
timpul călătoriei. 

Era subţiratică, aproape ca o fetişcană, iar pielea ei 
strălucea plăcut. Ochii ei, ca porumbele negre, erau mari, cu 
sprâncene arcuite, date cu vopsea, iar părul era aranjat ca o 
cască cu aripi. 

Procesiunea oaspeţilor se târa înainte. Blackthorne stătea 
de-o parte, într-o pată de lumină, cu un cap mai înalt decât cei 
din jur. Politicos, făcu un pas într-o parte ca să se ferească din 
calea unor oaspeţi ce încercau să treacă şi văzu ochii Ochibei 
întorcându-se către el. Acum îl privea şi Ishido. Îşi spuseră ceva 
unul altuia, iar evantaiul ei se mişcă. Ochii li se întoarseră către 
el. Incurcat, se îndreptă către un perete încercând să atragă mai 
puţin atenţia, dar un samurai în gri i se puse în cale. 

— Dozo, spuse politicos samuraiul, făcându-i semn către 
şirul de oaspeţi. 

— Hai, domo, răspunse Blackthorne şi li se alătură. 

Cei din faţa şi din spatele lui se Înclinară. Le întoarse 
plecăciunile. In curând toate discuţiile încetară. Toată lumea îl 
privea. 

Incurcaţi, bărbaţii şi femeile din faţa lui se dădeau la o 
parte. Acum, între el şi platformă nu se mai găsea nimeni. Stătu 
câteva clipe ţeapăn, apoi, în tăcerea adâncă, înainta. 

In faţa podiumului îngenunche şi se înclină ceremonios, 
odată către ea şi odată către Ishido, aşa cum îi văzuse făcând 


pe ceilalţi. Se ridică din nou, împietrit de spaimă că săbiile îi vor 
cădea, sau că el va aluneca şi se va face de râs, dar totul merse 
cum trebuie şi el începu să se tragă înapoi. 

— Te rog, aşteaptă, Anjin-san, spuse femeia. 

Aşteptă. Aura ei de lumină părea să fi sporit, ca şi 
feminitatea. Simţea extraordinara senzualitate ce o înconjura, 
fără vreun efort deosebit din partea ei. 

— Se spune că vorbeşti limba noastră. 

Vocea ei era fără tăgadă deosebită. 

— Vă rog să mă iertaţi, înălţimea voastră, începu 
Blackthorne, folosind frazele învăţate pe dinafară şi încercate 
de-atâtea ori, poticnindu-se uşor din cauza emoţiei. Imi pare 
rău, dar trebuie să folosesc cuvinte scurte şi cu respect vă rog 
să folosiţi şi domnia-voastră cuvinte foarte scurte când vorbiţi 
cu mine, astfel ca să pot avea onoarea de-a vă înţelege. 

Ştia că, fără îndoială, viaţa lui putea uşor depinde de 
răspunsurile pe care avea să le dea. Toată atenţia din încăpere 
era îndreptată asupra lor. Apoi îl observă pe Yabu mişcându-se 
cu grijă printre oaspeţi, venind mai aproape. 

— Pot să-mi îngădui să vă felicit respectuos cu ocazia zilei 
voastre de naştere şi să mă rog să trăiţi într-atât ca să vă 
bucuraţi de încă alte o mie de aniversări. 

— Cu greu pot fi socotite acestea cuvinte simple, Anjin-san, 
spuse doamna Ochiba foarte impresionată. 

— Vă rog să mă iertaţi, Înălţimea voastră, le-am învăţat 
noaptea trecută. Sunt cuvintele potrivite, neh? 

— Cine te-a învăţat? . 

— Uraga-noh-Tadamasa, vasalul meu. Ea se încruntă, apoi 
aruncă o privire către Ishido care se aplecă înainte şi-i vorbi, 
prea repede ca Blackthorne să poată înţelege ceva, afară de 
cuvântul "săgeți". 

— Ah, preotul renegat care a fost ucis noaptea trecută pe 
corabia domniei-tale? 

— Înălţimea voastră? 

— Omul - samuraiul care-a fost ucis, neh? Noaptea trecută, 
pe corabie. Inţelegi? 

— Ah, îmi pare rău. Da, el. 

Blackthorne privi la Ishido, apoi din nou către ea. 

— Vă rog să mă iertaţi, Înălţimea voastră. Am îngăduinţa 
voastră să-l salut pe seniorul General? 


— Da, ai această îngăduinţă. 

— Bună seara, prea onorate General, spuse Blackthorne, cu 
politeţe studiată. Ultima dată întâlnit, eu foarte cumplit nebun. 
Îmi pare rău. 

Ishido îi întoarse plecăciunea la fel de ceremonios. 

— Da, aşa a fost. Şi foarte nepoliticos. Sper să nu te mai 
apuce nebunia în seara asta, sau în vreo altă seară. 

— Foarte nebun în noaptea aceea, vă rog să mă iertati. 

— Nebunia asta e obişnuită printre barbari, neh? 

O asemenea grosolănie în public, faţă de un oaspete, era 
foarte rea. Blackthorne îşi aruncă privirea pentru o clipă către 
doamna Ochiba şi băgă de seamă şi la ea aceeaşi surpriză, aşa 
că riscă. 

— Ah, prea onorate General, sunteţi foarte îndreptăţit să 
spuneţi asta. Barbarii întotdeauna aceeaşi nebunie, dar, îmi 
pare rău, acum sunt samurai - hatamoto - aceasta foarte mare, 
nespus de foarte mare onoare pentru mine. Nu mai sunt barbar. 

Folosise vocea sa de dunetă, care răsuna fără să trebuiască 
să strige şi umpluse toate colţurile încăperii. 

— Acum înţeleg purtările samurailor şi puţin bushido. Şi wa. 
Nu mai sunt barbar, vă rog să mă iertaţi, neh? 

Rosti ultimile cuvinte ca o provocare, fără teamă. Ştia că 
japonezii înţeleg bărbăţia şi mândria şi le cinstesc. Ishido râse. 

— Aşa, samurai Anjin-san, spuse el jovial. 

— Da. 

— Îţi accept scuzele. Zvonurile despre curajul domniei-tale 
sunt adevărate. Bine, foarte bine. Ar trebui, de asemenea, să-mi 
cer scuze. E groaznic că roninii aceia murdari au putut face 
asemenea lucruri, înţelegi? Atac noaptea? 

— Da, înţeleg, Alteță. Foarte rău. Patru oameni morţi. Unul 
dintre ai mei, trei samurai în uniforme gri. 

— Ascultă, rău, foarte rău. Nu-ţi face griji, Anjin-san. Nu se 
mai întâmplă. 

Gânditor, Ishido cuprinse cu privirea încăperea. Toţi îl 
înțelegeau foarte bine. 

— Acum poruncesc gărzi. Gărzi foarte atente. Nu vor mai fi 
atacuri asasine. Nici unul. Vei fi păzit foarte atent acum. Foarte 
sigur în castel. A 

— Mulţumesc. Imi pare rău că vă tulbur. 

— Nu ne tulburi. Eşti important, neh? Eşti samurai. Ai un loc 


deosebit ca samurai lângă seniorul Toranaga. Eu nu uit, nu-ţi fie 
teamă. 

Blackthorne îi mulţumi din nou şi se întoarse către doamna 
Ochiba. 

— Alteță, în ţara mea noi are regină - avem regină, vă rog, 
iertaţi-mi japoneza proastă... Da, ţara mea cârmuită de regină. 
În ţara mea avem obicei întotdeauna trebuie dat doamnei dar la 
aniversare, chiar şi reginei. 

Din buzunarul din mânecă scoase o floare roz de camelie, 
pe care o tăiase dintr-un copac, în grădină. O aşeză în faţa ei, 
temându-se că sărea peste cal. 

— Vă rog să mă iertaţi dacă nu bune maniere să dăruieşti. 

Ea privi floarea. Cinci sute de oameni aşteptau cu respiraţia 
tăiată să vadă cum va răspunde la îndrăzneala şi galanteria 
barbarului - şi capcanei pe care el i-o întinsese, poate fără să 
vrea. 

— Eu nu sunt regină, Anjin-san, spuse ea blând. Doar mama 
Moştenitorului şi văduva seniorului Taiko. Nu pot să accept darul 
domniei-tale ca regină, pentru că nu sunt regină, n-aş putea 
vreodată fi regină, nu pretind că aş fi regină şi nu vreau să fiu 
regină. 

Apoi zâmbi către ceilalţi şi spuse tare ca să audă toţi: 

— Dar ca doamnă, de ziua ei de naştere, poate aş putea 
avea îngăduinţa domniilor voastre de a primi darul lui Anjin-san. 

Încăperea se umplu de aplauze. Blackthorne se înclină şi-i 
mulţumi, înțelegând doar că darul fusese primit. Când peste 
mulţime se aşternu din nou tăcerea, doamna Ochiba spuse cu 
glas tare: 

— Mariko-san, elevul domniei-tale îţi face cinste, neh? 

Mariko înaintă printre oaspeţi, cu un tânăr alături de ea. 
Lângă ei o recunoscu pe Kiritsubo şi pe doamna Sazuko. Il Văzu 
pe tânăr zâmbind către o fată, apoi, pe nesimţite, apropiindu-se 
din nou de Mariko. 

— Bună seara, doamnă Toda, spuse Blackthorne, apoi 
adăugă în latină, primejduindu-se, ameţit de succes: Seara e 
mai frumoasă datorită sosirii tale. 

— Mulţumesc, Anjin-san, răspunse ea în japoneză, 
aprinzându-se în obraji. 

Înaintă către platformă, dar tânărul rămase în cercul 
privitorilor. Mariko se înclină către Ochiba. 


— Am făcut prea puţin, Ochiba-sama. Este totul munca lui 
Anjin-san şi cartea de cuvinte pe care preoţii creştini i-au dat-o. 

— Ah, da, cartea de cuvinte! 

Ochiba îi ceru lui Blackthorne să i-o arate şi, cu ajutorul lui 
Mariko, să-i explice amănunţit. Era fermecată. Ca şi Ishido. 

— Trebuie să avem şi noi copii, generale. Te rog, 
porunceşte-le să ne dea o sută de astfel de cărţi. Cu ele tinerii 
noştri vor putea în curând vorbi ca barbarii, neh? 

— Da. E o idee bună, doamnă. Cu cât vom avea mai curând 
tălmacii noştri, cu atât mai bine. 

Ishido râse. 

— Să-i facem pe creştini să-şi înlăture singuri monopolul lor, 
neh? 

Un samurai cu părul cenuşiu, de aproape şaizeci de ani, 
care stătea în primele rânduri ale oaspeţilor, spuse: 

— Creştinii n-au nici un monopol, prea-cinstite general. Noi 
îi rugăm pe părinţii creştini, de fapt insistăm, ca ei să ne fie 
tălmaci şi misiţi, pentru că sunt singurii care pot vorbi cu 
ambele părţi şi se bucură de încrederea ambelor părţi. Seniorul 
Goroda a făcut începutul acestui obicei, neh? Şi mai pe urmă 
Taiko l-a continuat. 

— Desigur, senior Kiyama. N-am avut de gând să mă arăt 
nerespectuos faţă de vreunul dintre acei daimyo sau samurai 
care au devenit creştini. M-am referit doar la monopolul 
preoţilor creştini, spuse Ishido. Ar fi mai bine pentru noi dacă 
oamenii noştri şi nu preoţii străini - oricare preoţi, că veni vorba 
- să controleze negoţul nostru cu China. 

Kiyama spuse: 

— N-a fost niciodată vreo pricină de nemulţumire, prea 
cinstite general. Preţurile sunt drepte, negoţul e uşor şi bănos, 
iar părinţii îşi stăpânesc oamenii. Fără barbarii din sud nu e 
mătase şi nici negoţ cu China. Fără preoţi am putea avea 
destule necazuri, foarte multe necazuri, îmi pare rău, vă rog să 
mă iertaţi, că am spus-o. 

— Ah, senior Kiyama, spuse doamna Ochiba, sunt sigură că 
seniorul Ishido e onorat că l-ai corectat, nu-i aşa, prea cinstite 
general? Ce-ar face Consiliul fără sfaturile seniorului Kiyama? 

— Desigur, spuse Ishido. 

Kiyama se înclină ţeapăn, deloc nemulţumit. Ochiba aruncă 
o privire tânărului şi-şi flutură evantaiul. 


— Şi ce poţi să spui, Saruji-san, despre dumneata? Poate că 
ti-ar place să înveţi limba barbarilor? 

Băiatul roşi sub căutătura atentă. Era subţiratic şi arătos ş: 
încerca din toate puterile să pară mai bărbat decât cei aproape 
cincisprezece ani ai săi. 

— Oh, sper că nu va trebui să fac asta, Ochiba-sama, oh, 
nu, dar dacă mi se porunceşte, am să încerc. Da, am să încerc 
foarte tare. 

Râseră cu toţii la auzul răspunsului său chibzuit. Mariko 
spuse mândră în japoneză: 

— Anjin-san, acesta este fiul meu, Saruji. 

Blackthorne se concentrase asupra conversaţiei lor din care 
cea mai mare parte fusese prea iute şi prea complexă pentru ca 
el s-o înţeleagă. Dar auzise "Kiyama" şi simţise un semnal de 
alarmă. Se înclină către Saruji şi plecăciunea îi fu întoarsă 
ceremonios. 

— Este un bărbat grozav, neh? Noroc să ai un astfel de fiu, 
Mariko-sama. 

Privea printre gene mâna dreaptă a tânărului. Era răsucită 
din naştere. Atunci îşi aminti că Mariko îi spusese odată că 
naşterea fiului ei fusese lungă şi dificilă. Sărmanul flăcău, gândi, 
cum poate să folosească sabia? Işi îndreptă ochii în altă parte. 
Nimeni nu băgase de seamă privirea lui, afară de Saruji. Putu 
citi stânjeneală şi suferinţă pe chipul tânărului. 

— Noroc să ai un fiu grozav, spuse către Mariko, dar 
desigur nu-i cu putinţă, Mariko-sama, să ai un fiu atât de mare. 
Nu îndeajuns ani, neh? 

Ochiba spuse: 

— Eşti întotdeauna atât de galant, Anjin-san? Spui 
întotdeauna lucruri atât de curtenitor inteligente? 

— Poftim? 

— Ah, întotdeauna atât de inteligent? Complimente, 
înţelegi? 

— Nu, îmi pare rău, vă rog să mă iertati. 

Blackthorne simţea că-i plesneşte capul din cauza 
concentrării. Chiar şi aşa, când Mariko îi spuse ceea ce se 
vorbise, replică cu gravitate prefăcută: 

— Ah, îmi pare rău Mariko-sama, dacă Saruji este 
într-adevăr fiul dumitale, te rog spune-i doamnei Ochiba că 
n-am ştiut că aici doamnele se căsătoresc la vârsta de zece ani. 


Ea traduse, apoi adăugă ceva care-i făcu să râdă. 

— Ce-ai spus? 

Mariko băgă de seamă privirea plină de dispreţ a lui Kiyama 
aţintită asupra lui Blackthorne. 

— Ah, te rog să mă ierţi, senior Kiyama, pot să ţi-l prezint 
pe Anjin-san? 

Kiyama răspunse la fel de politicos plecăciunii foarte 
corecte a lui Blackthorne. 

— Se spune că pretinzi că eşti creştin. 

— Poftim? 

Kiyama nu se obosi să repete, aşa că Mariko traduse. 

— Ah, îmi pare rău, senior Kiyama, spuse Blackthorne în 
japoneză. Da, sunt creştin, dar de o sectă diferită. 

— Secta ta nu e bine-venită pe pământurile mele şi nici în 
Nagasaki sau Kyushu, îmi închipui, sau în orice ţinut al oricărui 
daimyo creştin. 

Mariko îşi păstră zâmbetul pe faţă. Se întreba dacă Kiyama 
poruncise el însuşi asasinilor Amida şi, de asemeni, atacul din 
acea noapte. Tălmăci, încercând să se păstreze la limita 
impoliteţii lui Kiyama, iar toţi în încăpere ascultau încordaţi. 

— Nu sunt preot, Alteță, spuse Blackthorne direct către 
Kiyama. Dacă eu pe pământul vostru, numai negoţ, fără vorbe 
preoţeşti, sau învățături. Cu respect, rog negoţ numai. 

— Nu vreau negoţul tău! Nu te vreau pe tine pe 
pământurile mele. Ţi se interzice să calci pe pământurile mele 
sub pedeapsa cu moartea. Înţelegi? A 

— Da, înţeleg, spuse Blackthorne. Imi pare rău. 

— Bine. 

Kiyama se întoarse arogant către Ishido. 

— Ar trebui să alungăm această sectă şi aceşti barbari 
definitiv din imperiu. Am să propun aceasta la următoarea 
întâlnire a Consiliului. Trebuie s-o spun de faţă cu toată lumea, 
eu cred că seniorul Toranaga a fost prost sfătuit când a făcut un 
străin, şi-n mod deosebit acest bărbat, samurai. Este un început 
foarte primejdios. 

— Desigur că asta nu are importanţă. Toate greşelile 
actualului senior de Kwanto vor fi îndreptate foarte curând, neh? 

— Toată lumea face greşeli, prea cinstite general, spuse 
Kiyama apăsat. Doar Dumnezeu este atoatevăzător şi 
desăvârşit. Singura greşeală adevărată pe care a făcut-o 


vreodată seniorul Toranaga este că a pus propriile sale interese 
înaintea celor ale Moştenitorului. 

— Da, spuse Ishido. 

— Vă rog să mă iertaţi, începu Mariko, dar asta nu este 
adevărat. Îmi pare rău, dar vă înşelaţi amândoi în privinţa 
stăpânului meu. 

Kiyama şe întoarse spre ea, politicos. 

— Este pe deplin îndreptăţit să spui asta, Mariko-san, dar te 
rog să nu vorbim despre asta în noaptea aceasta. Deci, prea 
cinstite general, unde este seniorul Toranaga acum? Care-s 
ultimele ştiri? 

— Cu un porumbel călător de ieri am aflat că era la 
Mishima. Acum primesc în fiecare zi rapoarte despre înaintarea 
sa. 

— Bine, deci în două zile o să-şi părăsească hotarele? 

— Da. Seniorul Ikawa Jikkyu este gata să-i ureze bun-venit 
cum se cuvine. 

— Bine. 

Kiyama zâmbi către Ochiba. O plăcea tare mult. 

— În acea zi, doamnă, în onoarea acestei ocazii, poate că 
l-aţi ruga pe Moştenitor să îngăduie regenţilor să se încline în 
faţa lui. 

— Mogştenitorul ar fi onorat, Alteță, răspunse ea în aplauzele 
tuturor. Şi după aceea, poate dumneata şi toţi cei de aici veţi fi 
oaspeţii săi la întrecerea de poezie. Poate că regenţii ar vrea să 
fie arbitri? 

Urmară alte aplauze. 

— Mulţumesc, dar vă rog, poate domnia-voastră şi prinţul 
Ogaki şi câteva dintre doamne vor fi arbitri. 

— Foarte bine, dacă aşa doriţi. 

— Acum, doamnă, care să fie tema şi primul vers al 
poemului? întrebă Kiyama foarte mulţumit, pentru că era 
recunoscut pentru poemele sale ca şi pentru priceperea în 
mânuirea sabiei şi sălbăticia în război. 

— Te rog, Mariko-san, n-ai vrea să-i răspunzi seniorului 
Kiyama? spuse Ochiba şi din nou mulţi dintre cei de faţă îi 
admirară dibăcia. 

Era prea puţin iscusită în ale poeziei, pe când Mariko era 
renumită. Mariko se bucură că-i venise vremea. Se gândi o clipă, 
apoi spuse: 


— Ar trebui să fie despre astăzi, doamnă Ochiba, iar primul 
vers să fie "pe o ramură desfrunzită". 

Ochiba şi toţi ceilalţi o felicitară pentru alegere, iar Kiyama, 
vesel, spuse: 

— Excelent, dar va trebui să fim foarte buni ca să ne 
întrecem cu dumneata, Mariko-san. 

— Sper că mă veţi ierta Alteță, dar eu n-am să particip la 
întrecere. 

— Ba sigur că ai să participi, râse Kiyama. Eşti una dintre 
cele mai bune din împărăție! N-ar mai avea nici un farmec, dacă 
n-ai face-o! 

— Îmi pare rău, Alteță, vă rog să mă iertaţi, dar n-am să fiu 
aici. 

— Nu înţeleg. 

Ochiba spuse: 

— Ce vrei să spui, Mariko-chan? 

— Oh, vă rog să mă iertaţi, doamnă, spuse Mariko, dar plec 
mâine din Osaka cu doamna Kiritsubo şi doamna Sazuko. 

Zâmbetul lui Ishido dispăru. 

— Pleci? Unde? 

— Să-mi întâlnesc stăpânul, Alteță. El, seniorul Toranaga, o 
să ajungă aici în câteva zile, neh? Sunt luni de când doamna 
Sazuko nu şi-a văzut soţul şi seniorul Toranaga n-a avut încă 
plăcerea să-şi vadă ultimul fiu. Desigur doamna Kiritsubo ne va 
însoţi. A trecut la fel de mult timp de când n-a văzut-o pe 
stăpâna doamnelor sale, neh? 

— Seniorul Toranaga va fi aici destul de curând, aşa că 
plecarea asta, ca să-l întâlneşti, nu este necesară. 

— Dar eu cred că este necesară, senior general. 

Ishido spuse aspru: 

— Doar ai ajuns şi noi încercăm să ne bucurăm de prezenţa 
domniei tale, Mariko-san. Doamna Ochiba, în special. Mă alătur 
din nou seniorului Kiyama, desigur ca trebuie să participi la 
întrecere. 

— Îmi pare rău, dar n-am să fiu aici. 

— Eşti desigur obosită, doamnă. De-abia ai ajuns. Cu 
siguranţă acesta este cel mai nepotrivit moment ca să discutăm 
astfel de probleme. 

Ishido se întoarse către Ochiba. 

— Poate, doamnă Ochiba, ar trebui să primiţi restul 


oaspeţilor. 

— Da, da, desigur, spuse Ochiba stânjenită. 

Şirul începu din nou să se alcătuiască şi conversații 
nesigure să se înfiripe, dar tăcerea se lăsă din nou când Mariko 
spuse: 

— Mulţumesc, senior general, aşa este, dar aceasta nu este 
o problemă particulară şi nu este nimic de discutat. Plec mâine 
ca să mă închin stăpânului meu alături de doamnele sale. 

Ishido spuse rece: 

— Eşti aici, doamnă, la invitaţia personală a Fiului Cerului, 
şi a regenţilor. Te rog, ai răbdare. Stăpânul tău va fi aici foarte 
curând. 

— Aşa e, Alteță, dar invitaţia Majestății Sale Imperiale este 
pentru cea de-a douăzeci şi doua zi. Nu îmi porunceşte mie, sau 
oricui altcuiva, să rămân în Osaka până la acea dată, nu? 

— Uiţi de bunele maniere, doamnă Toda. R 

— Vă rog să mă iertaţi, e ultimul lucru pe care l-aş dori. Imi 
pare rău. Vă rog să mă iertaţi. 

Mariko se întoarse către Ogaki, sfetnicul de la curte. 

— Stăpâne, invitația Prealuminatului îmi cere să rămân aici 
până la sosirea sa? 

Ogaki avea pe fața un zâmbet forțat. 

— Invitaţia este pentru cea de-a douăzeci şi doua zi a 
acestei luni, doamnă. Vă cere să fiți atunci de față. 

— Vă mulțumesc, Alteță. 

Mariko se înclină şi se întoarse din nou către podium. 

— Mi se cere să fiu atunci de faţă, generale, nu înainte, aşa 
că plec mâine. 

— Te rog, ai răbdare, doamnă. Regenţii s-au bucurat de 
sosirea dumitale şi sunt multe pregătiri în cursul cărora vor avea 
nevoie de ajutorul dumitaie, pentru sosirea Prealuminatului. 
Acum, doamnă Ochiba... 

— Îmi pare rău, Alteță, dar poruncile stăpânului meu sunt 
deasupra acestora. Trebuie să plec mâine. 

— N-ai să pleci mâine şi ţi se cere... Nu, eşti rugată, 
Mariko-san, să iei parte la întrecerea doamnei Ochiba. Acum, 
doamnă... 

— Atunci sunt închisă aici împotriva voinţei mele? 

Ochiba spuse: 

— Mariko-san, hai să lăsăm asta acum, te rog? 


— Îmi pare rău, Ochiba-sama, dar eu sunt o persoană 
simplă. Am spus pe faţă că am porunci de la stăpânul meu. 
Dacă nu pot să mă supun lor, trebuie să ştiu de ce. Generale, 
sunt închisă aici până în cea de-a douăzeci şi doua zi? Dacă-i 
aşa, la porunca cui? 

— Eşti un oaspete de onoare, îi spuse Ishido cu grijă, dorind 
ca ea să se supună. Îţi repet, doamnă, stăpânul domniei tale va 
fi aici îndeajuns de curând. 

Mariko îi simţi puterea şi se luptă să-i ţină piept. 

— Da, dar îmi pare rău, din nou întreb cu respect: sunt 
închisă în Osaka pentru următoarele optsprezece zile şi dacă da, 
din a cui poruncă? 

Ishido îşi păstră ochii aţintiţi asupra ei. 

— Nu, nu eşti închisă. 

— Vă mulţumesc, Alteță. Vă rog să mă iertaţi că am vorbit 
atât de direct, spuse Mariko. 

Multe dintre doamnele din încăpere se întoarseră către 
vecinele lor şi unele şoptiră ceea ce toţi cei ţinuţi în Osaka 
împotriva voinţei lor, gândeau: "Dacă ea poate să plece, pot şi 
eu, neh? Şi tu, neh? Plec mââne. Oh, ce minunat." 

Vocea lui Ishido întrerupse aceste şoapte. 

— Dar, doamnă Toda, de când v-aţi hotărât să vorbiţi în 
acest mod acuzator, simt de datoria mea să cer regenţilor o 
ordonanţă oficială, în caz că şi alţii ţi-ar împărtăşi felul greşit de 
a gândi. 

Zâmbi tăios în tăcerea îngheţată. 

— Până atunci ai să fii pregătită să răspunzi întrebărilor lor 
şi să le primeşti hotărârea. 

Mariko spuse: 

— Voi fi onorată, Alteță, dar datoria mea este către 
stăpânul meu. 

— Desigur, dar asta va fi doar pentru câteva zile. 

— Îmi pare rău, Alteță, dar datoria mea este către stăpânul 
meu pentru următoarele câteva zile. 

— Ai să te înarmezi cu răbdare, doamnă. N-o să-ţi ia decât 
puţin timp. Această discuţie este încheiată. Acum, senior Kiy... 

— Îmi pare rău, dar nu pot să întârzii plecarea mea nici 
măcar pentru puţin timp. 

Ishido mugi: 

— Refuzi să te supui Consiliului Regenţilor? 


— Nu, Alteță, spuse Mariko, mândră. Nu, dacă ei nu încalcă 
datoria mea către stăpânul meu, care este datoria supremă a 
unui samurai. 

— Ai să rămâi răbdătoare la dispoziţia regenţilor. 

— Imi pare rău, mi s-a poruncit de către stăpânul meu să-i 
însoțesc doamnele la întâlnirea cu el. De îndată. 

Scoase un sul din mânecă şi i-l întinse oficial lui Ishido. El îl 
desfăcu şi îşi aruncă ochii peste el, apoi îşi ridică privirile şi 
spuse: 

— Chiar şi aşa. Ai s-aştepţi o hotărâre a regenţilor. 

Mariko privi plină de speranţă către Ochiba, dar acolo găsi 
doar dezaprobare. Se întoarse către Kiyama. Acesta era la fel de 
tăcut, la fel de împietrit. 

— Vă rog să mă iertaţi, generale, dar nu e război, începu 
ea. Stăpânul meu se supune regenţilor, aşa că, pentru 
următoarele optsprezece... 

— Această problemă este închisă! 

— Această problemă va fi închisă, generale, când veţi avea 
politeţea să mă lăsaţi să termin. Nu sunt ţăran ca să fiu călcată 
în picioare. Sunt Toda Mariko-noh-Buntaro-noh-Hiro-matsu, fiica 
seniorului Akechi Jinsai, spita mea e Takashima şi-am fost 
samurai de-o mie de ani şi spun că n-am să fiu niciodată 
prizonieră, sau ostatică, sau închisă. Pentru următoarele 
optsprezece zile şi până atunci, prin hotărârea Prealuminatului, 
sunt liberă să plec aşa cum vreau, aşa cum e oricine altcineva. 

— Stăpânul nostru, Taikō, a fost odată ţăran. Mulţi samurai 
sunt ţărani, au fost ţărani. Orice daimyo a fost odată, în trecut, 
ţăran. Chiar şi primul Takashima. Toţi au fost ţărani, cândva. 
Ascultă cu atenţie: ve; - aştepta - după - bunul - plac - al - 
regenților. 

— Nu, îmi pare rău. Prima mea datorie este să mă supun 
stăpânului meu. 

infuriat, Ishido porni către ea. Deşi Blackthorne nu 
înţelesese aproape nimic din ceea ce se spusese, mâna sa 
dreaptă alunecă nebăgată în seamă în mâneca stângă, ca să-şi 
pregătească pumnalul pentru aruncat. Ishido privi în jos către 
ea. 

— Ai să... 

In acea clipă la uşă se produse o mişcare. O slujnică în 
lacrimi dădu buzna prin mulţime şi alergă către Ochiba. 


— Vă rog să mă iertaţi, Stăpână, scânci ea, dar 
Yodoko-sama vă cheamă. Ea... trebuie să vă grăbiţi. 
Moştenitorul e deja acolo. 

Îngrijorată, Ochiba privi înapoi către Mariko şi Ishido, apoi 
către feţele celor care priveau în sus, la ea. Se înclină pe 
jumătate către oaspeţii ei şi plecă grăbită. Ishido şovăi. 

— O să mă ocup de dumneata mai târziu, Mariko-san, 
spuse el şi porni după Ochiba cu paşi grei. 

În urma sa şoaptele începură din nou să-şi îndesească 
curgerea. Clopotele sunară schimbarea orei. Blackthorne înaintă 
către Mariko. 

— Mariko-san, întrebă, ce se întâmplă? 

Ea continuă să privească în gol. Kiyama îşi desfăcu pumnul 
de pe mânerul saăbiei închizându-l şi deschizându-l de câteva 
ori ca să şi-l dezmorţească. 

— Mariko-san. 

— Da? Da, Alteță? 

— Pot să-ţi sugerez să te întorci înapoi la casa domniei tale. 
Poate mi s-ar îngădui să-ţi vorbesc mai târziu, să zicem la Ora 
Porcului? 

— Da, da, desigur. Vă rog... vă rog să mă iertaţi, dara 
trebuit să... 

Cuvintele ei se pierdură. 

— Asta este o zi proastă, Mariko-san. Fie ca Dumnezeu să 
vă aibe în pază. 

Kiyama se întoarse cu spatele la ea şi vorbi autoritar către 
cei din încăpere. 

— Vă sugerez să ne întoarcem la casele noastre şi să 
aşteptăm. Să aşteptăm şi să ne rugăm ca Nesfârşitul să o ia pe 
doamna Yodoko repede, uşor şi onoarabil în pacea Sa, dacă i-a 
sosit vremea. 

Aruncă o privire către Saruji, care era încă pierdut. 

— Vii cu mine. 

Porni înainte. Saruji îl urmă fără să vrea să-şi părăsească 
mama, dar supus poruncii şi intimidat de atenţia îndreptată 
asupra lui. 

Mariko făcu o jumătate de plecăciune către cei din încăpere 
şi porni către uşă. Kiri îşi linse buzele uscate. Doamna Sazuko 
era alături de ea, tremurând toată. Kiri o luă de mână şi, 
împreună, cele două femei plecară în urma lui Mariko. Yabu păşi 


înainte cu Blackthorne alături şi porniră în spatele lor, foarte 
conştienţi că erau singurii samurai de acolo care purtau 
uniforma lui Toranaga. Afară îi aşteptau samuraii în uniforme 


gri. 


KKK 


— Dar, pe toți zeii, ce te-a apucat să faci aşa ceva? se 
năpusti Yabu la ea. 

— Îmi pare rău, spuse Mariko, ascunzând adevărata pricină, 
dorindu-şi ca Yabu s-o lase în pace, furioasă pe proastele lui 
purtări. S-a întâmplat, Alteță. Era sărbătoarea unei zile de 
naştere şi apoi... nu ştiu. Vă rog să mă iertaţi, Yabu -sama. Vă 
rog să mă iertaţi, Anjin-san. 

Din nou Blackthorne încercă să spună ceva, dar încă odată 
Yabu îl acoperi şi el se sprijini de canatul unei ferestre, istovit 
peste poate, cu capul bubuind de efortul de a încerca să 
înţeleagă. 

— Îmi pare rău, Yabu-sama, spuse Mariko şi gândi, ce 
obositori sunt bărbaţii. Trebuie să li se explice totul în amănunt. 
Nu pot să vadă nici măcar părul de pe pleoapele lor. 

— Ai început o furtună care o să ne înghită pe toţi. 
Prosteşte, neh? 

— Da, dar nu-i drept ca noi să fim închişi şi seniorul 
Toranaga ne-a dat porunci că... 

— Acele porunci sunt nebuneşti. Diavolul trebuie să fi pus 
stăpânire pe capul lui. Va trebui să-ţi ceri scuze şi să dai înapoi. 
Acum paza va fi mai severă decât la sipetul împăratului. Ishido 
va anula, desigur, permisele noastre de plecare şi-ai stricat 
totul. Privi către Blackthorne. Acum ce facem? 

— Vă rog? 

Cei trei ajunseseră abia în camera de primire a casei lui 
Mariko, ce se afla în primul nivel de fortificaţii. Samuraii în gri îi 
escortaseră acolo şi în faţa porţii ei se aflau mult mai mulţi 
decât de obicei. Kiri şi doamna Sazuko plecaseră către 
încăperile lor, cu altă gardă de onoare din samurai în uniforme 
gri, iar Mariko le promisese să li se alăture după întâlnirea cu 
Kiyama. 

— Dar gărzile n-au să te lase, Mariko-san, spusese Sazuko 
tristă. 


— Nu-ţi face griji, îi spusese ea. Nu s-a schimbat nimic. 
înăuntrul castelului putem să ne mişcăm libere, deşi cu escorte. 

— Or să te oprească. Oh, de ce ai... 

— Mariko-san are dreptate, copilă, spusese Kiri 
netemătoare. Nimic nu s-a schimbat. O să ne vedem curând, 
Mariko-chan. 

Apoi Kiri urmată de Sazuko, ajunse înăuntrul aripii lor de 
castel şi samuraii în gri închiseseră poarta fortificată, iar Mariko 
respirase din nou şi venise către propria ei casă cu Yabu şi 
Blackthorne. 

Îşi amintea cum, atunci când stătuse acolo, înfruntând 
singură duşmanul, îl văzuse pe Blackthorne strecurându-şi mâna 
dreaptă către cuțitul pe care îl putea arunca şi devenise mai 
puternică din cauza aceasta. Da, Anjin-san, se gândi, eşti 
singurul pe care ştiu că aş putea să mă bizui. Ai fost acolo când 
am avut nevoie de tine. 

Ochii ei se îndreptară către Yabu, care stătea cu picioarele 
încrucişate în faţa ei, scrâşnind din dinţi. O surprinsese faptul că 
Yabu luase poziţie în public în sprijinul ei, plecând după ea. Din 
cauza acestui sprijin şi din cauză că, pierzându-şi firea în faţa 
lui, n-ar fi câştigat nimic, îndepărtă ironia usturătoare şi începu 
să se joace cu el. 

— Vă rog să-mi iertaţi prostia, Yabu-sama, spuse ea cu 
vocea umilă şi plină de lacrimi. Desigur că ai dreptate. Imi pare 
rău. Sunt doar o femeie proastă. 

— Aşa-i. E o prostie să i te împotriveşti lui Ishido în propriul 
lui cuib, neh? 

— Da, îmi pare rău. Vă rog să mă iertaţi. Pot să vă ofer sake 
sau cha? 

Mariko bătu din palme. De îndată uşa se deschise şi 
Chimmoko apăru cu părul desfăcut, cu faţa înspăimântată şi 
umflată de plâns. 

— Adu cha şi sake pentru oaspeţii mei. Şi mâncare. Şi 
aranjează-te. Cum îndrăzneşti să apari aşa? Ce crezi că-i aici? 
Coliba unui ţăran? Mă faci de ruşine în faţa seniorului Kasigi. 

Chimmoko dispăru în lacrimi. 

— Îmi pare rău, Alteță. Vă rog să-i iertaţi neobrăzarea. 

— Ei, asta n-are importanţă, neh? Şi acum, ce-i cu Ishido? 
Ehei, doamnă, împunsătura domniei-tale despre "ţăran", asta a 
lovit unde trebuie. Asta l-a rănit pe puternicul general. Ţi-ai 


făcut un duşman acum. Ehei, parcă-l apucase cineva de poame 
şi i le-a stors în faţa tuturor! 

— Oh, crezi asta? Oh, te rog să mă ierţi, n-am vrut să-l 
insult. 

— Ei, el este țăran. Întotdeauna a fost şi-ntotdeauna o să 
fie. Şi întotdeauna i-a urât pe cei ca noi, care suntem samurai 
adevăraţi. 

— Oh, cât de inteligent din partea domniei-voastre, Alteță, 
să înţelegeţi asta. Oh, vă mulţumesc că mi-aţi spus. 

Mariko se înclină şi păru să-şi şteargă o lacrimă, adăugând: 

— Pot, vă rog, să spun că mă simt atât de apărată acum. 
Puterea voastră... dacă n-aţi fi fost domnia-voastră, senior 
Kasigi, cred că aş fi leşinat. 

— E o prostie să-l ataci pe Ishido în faţa tuturor, spuse Yabu 
uşor domolit. 

— Da, aveţi dreptate. E păcat că nu toţi mai-marii noştri 
sunt atât de deştepţi şi puternici ca domnia-voatră, Alteță. 
Atunci seniorul Toranaga n-ar mai avea astfel de necazuri. 

— Aşa e. Dar tot ne-ai vârât în rahat până peste urechi. 

— Vă rog să mă iertaţi. Da, e doar vina mea. 

Mariko se prefăcu că se ţine cu tărie să nu izbucnească în 
lacrimi. Privi în jos şi şopti: 

— Vă mulţumesc, Alteță, că mi-aţi primit scuzele. Sunteţi 
atât de generos. 

Yabu încuviinţă din cap, crezând lauda meritată, supunerea 
necesară şi pe el însuşi, de nepreţuit. Ea îşi ceru din nou iertare 
şi-l domoli şi continuă să-l flateze. În curând el deveni 
înţelegător. 

— Pot, vă rog, să-i explic prostia mea lui Anjin-san? Poate ar 
putea să ne sugereze o cale de ieşire? 

Îşi lăsă cuvintele să se piardă, umile. 

— Da, foarte bine. 

Mariko se înclină exprimându-şi mulţumirea, se întoarse 
către Blackthorne şi vorbi în portugheză. 

— Te rog, ascultă, Anjin-san. Ascultă şi nu pune întrebări 
acum. Îmi pare rău, dar mai întâi trebuie să-l liniştesc pe 
tecalosul ăsta nemulţumit. Nu aşa spuneţi voi? 

Îi spuse iute ce se întâmplase şi de ce Ochiba plecase în 
grabă. 

— Asta-i rău, spuse el, cercetând-o cu privirea, heh? 


— Da. Seniorul Yabu îţi cere sfatul. Ce ar trebui făcut ca să 
trecem peste încurcătura în care v-a pus prostia mea? 

— Ce prostie? 

Blackthorne o privea şi neliniştea ei crescu. Căută în jos 
către rogojini. El vorbi direct către Yabu. 

— Nu ştiu încă, Alteță. Acum înţeleg. Acum gândesc. 

Yabu replică acru. 

— Ce-i de gândit aici? Suntem prinşi în cursă. 

Mariko traduse fără să-şi ridice privirea. 

— Ăsta-i adevărul, nu-i aşa, Mariko-san? spuse Blackthorne. 
Ăsta a fost întotdeaua adevărul. 

— Da. Îmi pare rău. 

Se întoarse să privească în noapte. In pereţii de piatră care 
înconjurau grădina erau prinse în inele de fier torţe. Lumina se 
răsfrângea din frunze şi din plantele care fuseseră udate anume 
în acest scop. Către vest se vedea poarta ferecată în fier, păzită 
de câţiva samurai în uniforme gri. 

— Tu..., îl auzi rostind fără să se întoarcă. Trebuie să 
vorbesc cu tine între patru ochi. 

— Tu... Da, şi eu cu tine, îi răspunse ea păstrându-şi faţa 
întoarsă de la Yabu, neavând încredere în ea însăşi. In noaptea 
asta. Am să vin eu. 

Privi către Yabu. 

— Anjin-san e de acord cu domnia-voastră, Alteță, în 
privinţa prostiei mele, îmi pare rău. 

— Dar la ce bun asta acum? 

— Anjin-san, spuse ea, păstrându-şi vocea egală, mai 
târziu, deseară, mă duc la Kiritsubo-san. Ştiu unde-ţi sunt 
încăperile şi am să vin la dumneata. 

— Da, mulţumesc. 

Rămăsese în continuare cu spatele către ea. 

— Yabu-sama, spuse ea umilă, în noaptea asta mă duc la 
Kiritsubo- san. Ea e înţeleaptă. Poate c-o să găsească o cale. 

— E doar o singură cale, spuse Yabu cu o hotărâre care o 
enervă, cu ochii ca nişte cărbuni aprinşi. Mâine ai să-ţi ceri 
iertare. Şi ai să rămâi. 


KKK 


Kiyama sosi punctual. Saruji era cu el şi inima ei se strânse. 


După ce saluturile de politeţe se încheiară, Kiyama spuse grav: 

— Acum, te rog, explică-mi de ce, Mariko-chan? 

— Nu e război, Alteță. N-ar trebui să stăm închişi, sau 
trataţi ca nişte ostateci. Deci pot să plec după cum mi-e voia. 

— Nu trebuie să fie război ca să ai ostateci. Ştii asta. 
Doamna Ochiba a fost ostatecă în Yedo petru ca stăpânul 
domniei-tale să fie în siguranţă aici şi nu era război. Seniorul 
Sudara şi familia lui sunt astăzi ostateci lafratele său, şi nu sunt 
în război unul cu celălalt, neh? 

Ea plecă ochii. 

— Sunt mulţi aici care sunt ostateci ca garanţie a supunerii 
stăpânilor lor faţă de Consiliul Regenţilor, conducătorii legiuiţi ai 
împărăției. Aşa-i înţelept. Este un obicei ca toate celelalte, neh? 

— Da, Alteță. 

— Bun. Acum spune-mi adevăratul motiv. 

— Alteță? 

Kyama spuse iscoditor: 

— Nu te juca cu mine. Nu sunt nici eu ţăran. Vreau să ştiu 
de ce-ai făcut ceea ce-ai făcut în seara asta. 

Mariko ridică ochii. 

— Imi pare rău, dar seniorul general pur şi simplu m-a iritat 
cu aroganţa lui, Alteță. Am primit într-adevăr porunci. Nu fac nici 
un rău dacă o iau pe Kiri şi pe doamna Sazuko pentru câteva 
zile, ca să-şi întâlnească stăpânul. 

— Ştii foarte bine că asta nu-i cu putinţă. Seniorul Toranaga 
trebuie că ştie asta la fel de bine. 

— Imi pare rău, dar stăpânul meu mi-a poruncit. Un 
samurai nu pune la îndoială poruncile stăpânului său. 

— Da, dar eu le pun pentru că n-au sens. Stăpânul tău nu-şi 
pierde vremea cu prostii şi nu face greşeli, iar eu insist pentru 
că am dreptul să te întreb la fel de bine ca şi el. 

— Vă rog să mă iertaţi, Alteță, nu mai avem ce vorbi despre 
asta. 

— Ba da. Avem de vorbit despre Saruji şi de asemenea 
despre faptul că te-am cunoscut toata viaţa, te-am cinstit toată 
viaţa, Hiromatsu-sama este cel mai vechi prieten al meu în 
viaţă, iar tatăl tău a fost un prieten apropiat şi-un aliat onorat, 
până-n ultimele paisprezece zile ale vieţii sale. 

— Un samurai nu pune la îndoială poruncile stăpânului său. 

— Acum poţi să faci numai un lucru din două, Mariko-chan: 


îţi ceri scuze şi rămâi, sau încerci să pleci. Dacă încerci să pleci, 
ai să fii oprită. 

— Da, înţeleg. 

— Ai să-ţi ceri scuze mâine. Am să convoc o întâlnire a 
regenţilor şi o să se ia o hotărâre în privinţa acestei probleme. 
Apoi o să ţi se îngăduie să pleci cu doamna Kiritsubo şi doamna 
Sazuko. 

— Vă rog să mă iertaţi, cât de mult va dura asta? 

— Nu ştiu, câteva zile. 

— Îmi pare rău, nu am câteva zile. Mi s-a poruncit să plec 
de-ndată. 

— Uită-te la mine! 

Ea se supuse. 

— Eu, Kyama Ukon-noh-Odanaga, din spiţa Fujimoto, senior 
de Higo, Satsuma şi Osumi, regent al Japoniei, cel mai important 
daimyo creştin din Japonia, îţi cersă rămâi. 

— Îmi pare rău, stăpânul meu legiuit nu-mi îngăduie să 
rămân. 

— Nu înţelegi ce-ţi spun? 

— Da, Alteță, dar n-am de ales, vă rog să mă iertati. 

El făcu un semn către fiul ei. 

— Logodna dintre nepoata mea şi Saruji... Cu greu aş mai 
putea îngădui-o dacă ai să cazi în dizgrație. 

— Da, da, Alteță, replică Mariko cu durere în ochi, înţeleg 
asta. 

Văzu disperarea din privirea băiatului. 

— Îmi pare rău, fiul meu, dar tebuie să-mi fac datoria. 

Saruji începu să spună ceva, dar se răzgândi şi după o clipă 
spuse: 

— Te rog să mă ierţi, mamă, dar nu-i datoria ta către 
Moştenitor mai importantă decât datoria ta către seniorul 
Toranaga? Moştenitorul este adevăratul nostru stăpân legiuit, 
neh? 

Ea se gândi la asta. 

— Da, fiule, şi nu. Seniorul Toranaga are drepturi asupra 
mea, Moştenitorul, nu. 

— Atunci asta nu înseamnă că seniorul Toranaga are şi 
drepturi asupra Moştenitorului? 

— Nu, îmi pare rău. g 

— Te rog să mă ierţi, mamă, dar nu înţeleg. Imi pare că 


dacă Moştenitorul dă o poruncă, ea trebuie să fie mai presus de 
cele ale seniorului Toranaga. 

Ea nu răspunse. 

— Răspunde-i, lătră Kyama. 

— Asta a fost gândul tău, fiule, sau ţi l-a strecurat cineva în 
cap? 

Saruji se încruntă, încercând să-şi amintească. 

— Noi... seniorul Kiyama şi... doamna sa... noi am vorbit 
despre asta. Şi Părintele Inspector. Nu-mi amintesc. Cred că 
m-am gândit la asta eu însumi. Părintele Inspector a spus că 
aveam dreptate, nu-i aşa, Alteță? 

— A spus că Moştenitorul e mai important decât seniorul 
Toranaga în împărăție, după lege. 

— Te rog răspunde-i direct, Mariko-san. 

Mariko spuse: 

— Dacă Moştenitorul ar fi fost bărbat, matur, kwampaku, 
conducătorul legiuit al imperiului, ca Taiko, tatăl său, atunci 
m-aş supune lui ca fiind mai presus de seniorul Toranaga, dar 
Yaemon e un copil în fapt şi după lege şi deci nu poate cere 
asta, după lege. Poate fi acesta un răspuns pentru tine? 

— Da, dar este totuşi Moştenitorul, neh? Regenţii îl ascultă. 
Seniorul Toranaga îl cinsteşte. Ce înseamnă un an, câţiva ani, ce 
înseamnă, mamă? Dacă nu-ți ceri... te rog să mă ierți, dar mă 
tem pentru tine. 

Buzele tânărului tremurau. Mariko ar fi vrut să se ridice şi 
să-l îmbrăţişeze şi să-l apere, dar n-o făcu. 

— Mie nu mi-e teamă, fiule. Nu mă tem de nimic pe acest 
pământ. Mă tem doar de judecata Domnului, spuse 
întorcându-se către Kiyama. 

— Da, spuse Kiyama, ştiu asta. Fie ca Sfânta Fecioară să te 
binecuvânteze pentru asta. 

Se opri. 

— Mariko-san, ai să-ţi ceri public iertare seniorului general? 

— Da, bucuroasă, dacă o să-şi retragă, în public, toate 
trupele din calea mea şi-mi dă mie, doamnei Kiritsubo şi 
doamnei Sazuko îngăduinţa scrisă să plecăm mâine. 

— Ai să te supui unui ordin din partea regenţilor? 

— Vă rog să mă iertaţi, Alteță, în această problemă, nu. 

— Ai să dai ascultare unei cereri din partea lor? 

— Vă rog să mă iertaţi, în această problemă, nu. 


— Ai să încuviinţezi o rugăminte din partea Moştenitorului şi 
a doamnei Ochiba? 

— Vă rog să mă iertaţi, ce rugăminte? 

— Să le faci o vizită, să stai cu ei câteva zile, în timp ce noi 
rezolvăm această problemă. 

— Vă rog să mă iertaţi, Alteță, dar ce avem de rezolvat? 

Kiyama îşi pierdu stăpânirea de sine şi începu să strige: 

— Viitorul şi ordinea în împărăție, în primul rând, viitorul 
Bisericii, în al doilea rând şi tu, în al treilea rând! E limpede că ai 
stat prea aproape de barbari şi te-ai molipsit de la ei, ţi-au sucit 
mintea, aşa cum ştiam că se va întâmpla. 

Mariko nu spuse nimic dar se uită ţintă la el. Cu un efort, 
Kiyama se stăpâni din nou. 

— Te rog să-mi ierţi purtarea şi lipsa de bună-cuwviinţă, 
spuse ţeapăn. Singura mea scuză este că sunt foarte îngrijorat. 

Se înclină demn. 

— Îmi cer iertare. A fost greşala mea, Alteță. Vă rog să mă 
iertaţi că v-am tulburat armonia şi v-am provocat neplăceri, dar 
nu am de ales. 

— Fiul tău ţi-a dat o soluţie, iar eu, câteva. 

Ea nu-i răspunse. Aerul din încăpere devenise sufocant 
pentru toţi, deşi noaptea era răcoroasă şi o briză făcea să 
pâlpâie torţele. 

— Eşti hotărâtă, atunci? 

— Nu am de ales, Alteță. 

— Foarte bine, Mariko-san. Nu mai avem altceva de spus, 
decât să-ţi repet din nou că-ţi poruncesc să nu împingi lucrurile 
prea departe. Şi să te rog. 

Ea-şi înclină capul. 

— Saruji-san, te rog aşteaptă-mă afară, porunci Kiyama. 

Tânărul era tulburat, abia în stare să vorbească. 

— Da, Alteță. 

Se înclină către Mariko. 

— Te rog să mă ierţi, mamă. Fie ca Domnul să te aibă 
veşnic în paza lui. 

— Şi pe tine. 

— Amin, spuse Kiyama. 

— Noapte bună, fiule. 

— Noapte bună, mamă. 

Când rămaseră singuri, Kiyama spuse: 


— Părintele Inspector este foarte îngrijorat. 

— În privinţa mea, Alteță? 

— Da. Şi în privinţa Sfintei Biserici şi a barbarului. Şi în 
privinţa corabiei barbarului. Mai întâi spune-mi despre el. 

— E un om foarte deosebit. Foarte puternic şi foarte 
inteligent. lar pe mare... El aparține mării. E în elementul lui. 
Pare să devină parte din corabie şi mare şi, în larg, nu există 
bărbat care să se poată măsura cu el în curaj şi viclenie. 

— Nici chiar Rodrigues-san? 

— Anjin-san a fost mai presus ca el de două ori, o dată aici 
şi o dată pe drumul nostru către Yedo. 

Îi povesti despre sosirea lui Rodrigues în noaptea în care 
stătuseră lingă Mishima şi despre armele ascunse şi despre tot 
ceea ce auzise. 

— Dacă corăbiile lor ar fi egale ca putere, Anjin-san ar 
învinge; chiar şi dacă n-ar fi tot el ar învinge. 

— Spune-mi despre corabia lui. 

Ea se supuse. 

— Vorbeşte-mi despre vasalii lui. 

Îi spuse toate câte se întâmplaseră. 

— De ce să-i fi dat seniorul Toranaga corabia, banii, vasalii 
şi libertatea? 

— Stăpânul meu nu mi-a spus niciodată, Alteță. 

— Te rog, spune-mi părerea ta.. 

— Astfel ca să-l poată asmuţi pe Anjin-san împotriva 
duşmanilor săi, spuse Mariko deîndată. 

Apoi adăugă fără să-şi ceară iertare: 

— Deoarece m-aţi întrebat... În acest caz anume, duşmanii 
lui Anjin-san sunt aceeaşi cu ai stăpânului meu: portughezii, 
sfinţii părinţi care-i ajută pe portughezi şi seniorii Harima, 
Onoshi şi domnia-voastră, Alteță. 

— De ce ne-ar socoti Anjin-san pe noi duşmanii lui, în mod 
deosebit? 

— Nagasaki, negoţul şi controlul coastei Kyushu, Alteță. Și 
pentru că sunteţi cel mai important daimyo catolic. 

— Biserica nu este duşmanul seniorului Toranaga şi nici 
sfinţii părinţi. 

— Îmi pare rău, dar eu cred că seniorul Toranaga crede că 
sfinţii părinţi îl sprijină pe seniorul general Ishido, ca şi 
domnia-voastră. 


— Eu îl sprijin pe Moştenitor. Sunt împotriva stăpânului tău 
pentru că el nu-l sprijină şi pentru că o să distrugă Biserica. 

— Îmi pare rău, dar asta nu-i adevărat, Alteță. Stăpânul 
meu este mult superior seniorului general. Aţi luptat în mai bine 
de douăzeci de bătălii alături de el decât impotriva lui, aşa că 
ştiţi că poate fi un om de încredere. De ce să vă daţi de partea 
duşmanului său declarat? Seniorul Toranaga a dorit întotdeauna 
negoţ şi, pur şi simplu, nu este anti-creştin, ca seniorul general 
şi doamna Ochiba. 

— Te rog să mă ierţi, Mariko-san, dar jur că eu cred că 
seniorul Toranaga urăşte în taină religia noastră creştină, 
credinţa noastră creştină, dispreţuieşte Biserica noastră şi, în 
taină, este hotărât să-l distrugă şi să-l înlăture pe Moştenitor şi 
pe doamna Ochiba. Visul lui de căpătâi este shogunatul. Numai 
asta. Vrea în taină să devină sh6gun, plănuieşte să devină 
shogun şi totul este îndreptat doar spre acest singur ţel. 

— Jur, Alteță, eu nu cred asta. 

— Ştiu, dar asta nu înseamnă că ai dreptate. 

O privi un timp apoi spuse: 

— După cum singură ai recunoscut, acest Anjin-san şi 
corabia lui este foarte primejdios pentru Biserică, neh? 
Rodrigues e de aceeaşi părere cu tine, că dacă Anjin-san prinde 
în larg Corabia Neagră va fi foarte rău. 

— Da. Şi eu cred asta, Alteță. Asta ar lovi în Biserică foarte 
mult. 

— Da. Şi totuşi n-ai s-ajuţi Biserica împotriva acestui om? 

— El nu e împotriva Bisericii, Alteță. Nici cu adevărat 
împotriva sfinţilor părinţi, deşi n-are încredere în ei. E doar 
împotriva duşmanilor reginei sale. lar Corabia Neagră e țelul său 
pentru câştig. 

— Dar el se împotriveşte Adevăratei Credinţe şi este, deci, 
un eretic, neh? 

— Da, dar eu nu cred că tot ce ni s-a spus de către Sfinţii 
Părinţi este adevărat. Multe nu ni s-au spus. Tsukku-san a 
recunoscut multe. Stăpânul meu mi-a poruncit să devin prietena 
şi confidenta lui Anjin-san. Să-l învăţ limba noastră şi obiceiurile, 
să învăţ de la el tot ce-ar putea fi de preţ pentru noi. Şi-am 
descoperit... 

— Vrei să spui, de preţ pentru Toranaga, neh? 

— Alteță, supunerea faţă de seniorul legiuit încununează 


viaţa samuraiului. Nu este supunerea ceea ce cereţi de la toţi 
vasalii voştri? 

— Da, dar erezia este cumplită şi se pare că te-ai aliat cu 
barbarul împotriva Bisericii tale şi te-ai molipsit de la el. Mă rog 
ca Domnul să-ţi deschidă ochii, Mariko-san, înainte de a-ţi pierde 
viaţa veşnică. Şi acum, în sfârşit, Părintele Inspector mi-a spus 
că ai nişte informaţii anume pentru mine. 

— Alteță? 

Nu se aşteptase deloc la asta. 

— A spus că în urmă cu câteva zile a primit un mesaj de la 
Tsukku-san printr-un mesager special de la Yedo. Ai nişte 
informaţii despre... despre aliaţii mei. 

— Am cerut să-l văd pe Părintele Inspector mâine 
dimineaţă. 

— Da, mi-a spus. Ei, bine? 

— Vă rog să mă iertaţi. După ce-am să-l văd mâine 
dimineaţă... 

— Nu mâine, acum. Părintele Inspector a spus că e legat de 
seniorul Onoshi şi priveşte Biserica şi trebuie să-mi spui 
de-ndată. În faţa lui Dumnezeu, asta e ceea ce a spus. Ne-am 
murdărit într-atât că n-ai să ai încredere în mine? 

— Îmi pare rău, am făcut o înţelegere cu Tsukku-san. Mi-a 
cerut să vorbesc deschis Părintelui Inspector. Asta-i tot, Alteță. 

— Părintele Inspector a spus că trebuie să-mi spui mie. 
Acum. x 

Mariko înțelese că n-avea de ales. Zarurile erau aruncate. li 
spuse despre complotul împotriva vieţii sale. Tot ceea ce ştia. El 
îşi bătu joc de zvonuri până când îi spuse de unde obținuse 
informaţii. 

— Confesorul lui? El? 

— Da, îmi pare rău. 

— Regret că Uraga e mort, spuse Kiyama, încă şi mai 
dezamăgit că atacul de noapte împotriva lui Anjin-san dăduse 
greş asemeni celorlalte ambuscade şi că acum omorâse singurul 
om care i-ar fi putut dovedi că duşmanul său Onoshi era 
trădător. Uraga o să ardă de-a pururi în flăcările iadului pentru 
acest sacrilegiu. Ceea ce-a făcut e cumplit. Merită excomunicare 
şi flăcările iadului, dar chiar şi aşa, mi-a fost de folos spunând 
asta, dacă-i adevărat. 

Kiyama părea dintr-odată foarte bătrân. 


— Nu pot să cred că Onoshi va face asta, sau că seniorul 
Harima va fi părtaş. 

— Da. Aţi putea să-l întrebaţi pe seniorul Harima dacă e 
adevărat? 

— Desigur, dar n-are să mărturisească nimic. Eu n-aş 
face-o. Tu ai face-o? Atât de trist, neh? Atât de cumplite sunt 
căile omului. 

— Da. 

— N-am să cred asta, Mariko-san. Uraga e mort, aşa că 
niciodată n-o să avem dovezi. Am să-mi iau măsuri de siguranţă, 
dar nu pot să cred. 

— Da. Un lucru, Alteță. Nu este foarte ciudat că seniorul 
general a pus gărzi în jurul lui Anjin-san? 

— De ce ciudat? 

— De ce să-l apere, când îl urăşte? Foarte ciudat, neh? Ar 
putea fi pentru că seniorul general a înţeles că Anjin-san ar 
putea fi o armă împotriva acelor daimyo care sunt catolici? 

— Nu înţeleg unde vrei s-ajungi? 

— Dacă, Doamne fereşte, domnia-voastră muriţi, Alteță, 
seniorul Onoshi devine cel mai important în Kyushu, neh? Ce-ar 
putea face seniorul general ca să-l supună pe Onoshi? Nimic, 
afară doar să-l folosească pe Anjin-san. 

— E cu putinţă, spuse încet Kiyama. 

— Are doar un singur motiv să-l apere pe Anjin-san: să se 
folosească de el. 

— Unde? 

— Numai împotriva portughezilor. Şi astfel împotriva acelor 
daimyo creştini din Kyushu, neh? 

— E cu putinţă. 

— Cred ca Anjin-san este la fel de preţios pentru 
domnia-voastră ca şi pentru Onoshi, sau Ishido, sau stăpânul 
meu. In viaţă. Cunoştinţele lui sunt uriaşe. Doar cunoştinţele ne 
pot apăra de barbari, chiar şi de portughezi. 

Kiyama spuse batjocoritor: 

— li putem zdrobi, îi putem arunca afară oricând dorim. 
Sunt ca nişte tăuni pe un cal, nimic mai mult. 

— Dacă Sfânta Biserică învinge şi tot imperiul devine 
creştin, aşa cum ne rugăm cu toţii, ce-o să fie atunci? O să mai 
supravieţuiască legile noastre? Dar bushido? Împortiva 
Poruncilor Bibliei? Eu cred că nu. Ca peste tot în lumea catolică. 


Nu, când sfinţii părinţi sunt stăpânitori, nu, dacă nu ne pregătim. 

El nu-i răspunse. Apoi ea spuse: 

— Alteță, vă implor întrebaţi-l pe Anjin-san ce s-a întâmplat 
oriunde altundeva, în lume. 

— N-am s-o fac. Cred că te-a vrăjit, Mariko-san. Îi cred pe 
sfinţii părinţi. Cred că Anjin-san al tău e stăpânit de Satana şi te 
implor să înţelegi erezia lui, care deja a pătruns în tine. De trei 
ori ai folosit "catolic", când ai vrut să spui creştin. Nu înseamnă 
asta că eşti de acord cu el că sunt două credinţe, două versiuni 
la fel de adevărate ale Adevăratei Credinţe? Nu este 
ameninţarea ta din seara asta un cuţit în pântecul 
Moştenitorului şi împotriva intereselor Bisericii? 

Se ridică în picioare. 

— Mulţumesc pentru informaţiile domniei-tale. Mergi cu 
Domnul 

Mariko scoase din mânecă un mic sul subţire de hârtie, 
sigilat. 

— Seniorul Toranaga mi-a cerut să vă dau asta. 

Kiyama privi sigiliul neatins. 

— Ştii ce-i în el, Mariko-san? 

— Da, mi s-a poruncit să-l distrug şi să spun mesajul verbal 
dacă va fi nevoie. 

Kiyama rupse sigiliul. Mesajul relua dorinţa lui Toranaga 
pentru pace între ei, sprijinul lui deplin pentru Moştenitor şi 
succesiune şi dădea pe scurt informaţii despre Onoshi. Se 
încheia astfel: 

"Nu am dovezi despre seniorul Onoshi, dar 
Uraga-noh-Todamasa o să aibă şi cu bună ştiinţă a fost lăsat la 
îndemâna domniei-tale în Osaka ca să îl întrebi, dacă doreşti. 
Oricum, am dovezi că Ishido a trădat înţelegerea secretă dintre 
domnia-ta şi el, prin care dădea Kwanto urmaşilor domniei-tale 
după ce eu voi fi mort. Kwanto a fost promis în taină fratelui 
meu Zataki, în schimbul trădării lui faţă de mine, aşa cum a şi 
făcut-o deja. Te rog să mă ierţi, vechi camarad al meu, dar ai 
fost de asemenea trădat. De îndată ce voi muri, domnia-ta şi 
întreaga spiţă veţi fi izolaţi şi distruși, ca şi întreaga Biserică 
creştină. Te implor să-ţi schimbi gândurile. Curând vei avea 
dovezi ale sincerităţii mele." 

Kiyama reciti mesajul şi ea-l privi aşa cum i se poruncise. 
"Urmăreşte-l foarte atentă, Mariko-san, îi spusese Toranaga. Nu 


sunt sigur de înţelegerea cu Ishido în privinţa provinciei Kwanto. 
Iscoadele mi-au spus despre ea, dar nu sunt sigur. Ai să ştii din 
cele ce face - sau nu face - dacă i-ai dat mesajul la momentul 
potrivit." 

Văzuse chipul lui Kiyama. Deci şi asta este de asemenea 
adevărat, gândi. 

Bătrânul daimyo privi în sus şi spuse cu voce egală: 

— Şi eşti dovada sincerităţii sale, neh? Ofranda pentru 
altar. Mielul sacrificat. 

— Nu, Alteță. 

— Nu te cred. Şi nici pe el. Trădarea lui Onoshi, poate, dar 
restul... Seniorul Toranaga încearcă iar una dintre vicleniile sale, 
vechile sale viclenii, amestecând jumătăţi de adevăruri şi miere 
şi otravă. Mi-e teamă că tu eşti cea trădată, Mariko-san. 


CAPITOLUL 54 


— Plecăm la amiază. 

— Nu, Mariko-san... 

Doamnei Sazuko aproape că-i dăduseră lacrimile. 

— Da, spuse Kiri, da, o să plecăm când spui. 

— Dar o să ne împiedice! izbucni tânăra fată. E atât de fără 
rost. 

— Nu, îi spuse Mariko. Greşeşti, Sazuko-chan, e foarte 
necesar. 

Kiri spuse: 

— Mariko-san are dreptate. Avem poruncile noastre. 

Începu să sugereze amănunte ale plecării. 

— Am putea fi uşor gata până în zori, dacă doreşti. 

— Amiaza este momentul când trebuie să plecăm. Aşa a 
spus el, Kiri-chan, răspunse Mariko. 

— O să avem nevoie de foarte puţine lucruri, neh? 

— Da. 

Sazuko spuse: 

— Foarte puţine! îmi pare rău, dar e totul atât de prostesc, 
or să ne oprească! 

— Poate că nu, copilă. Mariko zice că or să ne lase să 
plecăm. Seniorul Toranaga crede c-or să ne lase. Aşa că să ne 


închipuim c-o să ne lase. Du-te şi odihneşte-te. Du-te, trebuie să 
vorbesc cu Mariko-san. 

Fata plecă foarte tulburată. Kiri îşi împreună mâinile. 

— Da, Mariko-san? 

— Trimit un mesaj cifrat printr-un porumbel călător, ca să-i 
spună seniorului Toranaga ce s-a întâmplat în noaptea asta. O 
să plece la prima rază de lumină. Oamenii lui Ishido or să 
încerce bineînţeles să distrugă restul porumbeilor mâine, dacă 
se ivesc necazuri şi nu pot să-i aduc aici. Dacă e vreun mesaj pe 
care vrei să-l trimiţi... 

— Da. O să-l scriu chiar acum. Ce crezi c-o să se întâmple? 

— Seniorul Toranaga e sigur că o să ne lase să plecăm, 
dacă sunt de-ajuns de tare. 

— Nu cred şi, te rog să mă ierţi, cred că nici dumneata nu 
te încrezi prea mult în încercarea asta. 

— Greşeşti. Oh, desigur, s-ar putea să ne oprească mâine 
şi, dacă au s-o facă, o să iasă cel mai mare scandal şi multe 
ameninţări, dar toate astea nu înseamnă nimic. Mariko râse. Oh, 
să vezi ameninţări, Kiri-san şi au s-o ţină toată ziua şi toată 
noaptea, dar mâine la amiază o să ni se îngăduie să plecăm. 

Kiri clătină din cap. 

— Dacă ni s-ar îngădui să scăpăm, oricare alt ostatec din 
Osaka o să plece şi el. Puterea lui Ishido va fi tare slăbită şi o 
să-şi piardă din prestigiu. Nu-şi poate îngădui asta. 

— Da. 

Mariko era foarte mulţumită. 

— Şi totuşi e prins în cursă. 

Kiri o privi. 

— În optsprezece zile stăpânul nostru o să ajungă aici, neh? 
Trebuie să ajungă. 

— Da. 

— Te rog să mă ierţi, atunci de ce este atât de important ca 
noi să plecăm acum? _ 

— El crede că-i destul de important, Kiri-san. Indeajuns ca 
să poruncească asta. 

— Ah, atunci are un plan? 

— Nu are întotdeauna o mulţime de planuri? 

— Odată ce Prealuminatul încuviinţează să fie aici, atunci 
stăpânul nostru e prins în cursă, neh? 

— Da. 


Kiri aruncă o privire către panoul-shoj; al uşii. Era închis. Se 
aplecă înainte şi spuse şoptit: 

— Atunci de ce mi-a cerut în taină să-i strecor gândul ăsta 
doamnei Ochiba? 

Încrederea lui Mariko începu să scadă. 

— Ţi-a spus el să faci asta? 

— Da. De la Yokose, după ce l-a văzut prima dată pe 
seniorul Zataki. De ce a deschis cursa el însuşi? 

— Nu ştiu. 

Kiri îşi muşcă buzele. 

— Aş vrea să ştiu. O să aflu în curând, dar nu cred că-mi 
spui tot ce ştii, Mariko-san. 

Mariko încerca să se stăpânească, iar Kiri o atinse 
atrăgându-i din nou atenţia să tacă şi-i şopti: 

— În mesajul lui către mine mi-a spus să am încredere în 
tine pe deplin, aşa că să nu mai spunem mai mult de atât. Am 
într-adevăr încredere în tine, Mariko-chan, dar asta nu-mi 
împiedică mintea să lucreze, neh? 

— Te rog să mă ierţi. 

— Sunt atât de mândră de dumneata, spuse Kiri cu o voce 
obişnuită. Da. Să îl înfrunţi aşa pe Ishido şi pe toţi ceilalţi! Aş 
vrea să fi avut curajul tău. 

— E uşor pentru mine. Stăpânul meu a spus că trebuie să 
plecăm. 

— E foarte primejdios ce facem, cred eu. Oricum, cu ce pot 
să te ajut? 

— Dă-mi sprijinul tău. 

— Îl ai. L-ai avut întotdeauna. 

— Am să stau aici cu tine până în zori, Kiri, dar mai întâi 
trebuie să vorbesc cu Anjin-san. 

— Da. Cred că e mai bine să merg cu tine. 

Cele doua femei părăsiră încăperile lui Kiri cu o escortă de 
samurai în maro în jurul lor, trecând pe lângă alţii care se 
înclinară, toţi foarte vizibil mânari de Mariko. Kiri îi conduse pe 
coridoare, de-a curmezişul marii săli de audienţe, în coridorul de 
dincolo de ea. Alţi samurai în uniforme maro stăteau de gardă 
acolo şi, împreună cu ei, samurai în gri. Când o văzură pe Mariko 
se înclinară cu toţii, cinstind-o în egală măsură. Şi Kiri şi Mariko 
fură surprinse să vadă uniforme gri în încăperile lor. şi 
ascunseră nemulţumirea şi nu spuseră nimic. 


Kiri arătă către o uşă. 

— Anjin-san? strigă Mariko. 

— Hal? 

Uşa se deschise. Blackthorne era acolo. În spatele lui, în 
cameră, se mai aflau încă doi samurai în gri. 

— Salut, Mariko-san. 

— Salut. 

Mariko privi la samuraii în uniforme gri. 

— Trebuie să vorbesc cu Anjin-san între patru ochi. 

— Vă rog, vorbiţi doamnă, spuse căpitanul cu nespusă 
politeţe. Din nefericire ni s-a poruncit de către seniorul Ishido în 
persoană, sub pedeapsa cu moartea pe loc, să nu-l lăsăm 
singur. 

Yoshinaka, ofiţerul de schimb din acea noapte, păşi înainte. 

— Vă rog să mă iertaţi, doamnă Toda, a trebuit să 
încuviinţez aceste douăzeci de gărzi pentru Anjin-san. A fost 
cererea personală a seniorului Ishido, îmi pare rău. 

— Deoarece seniorul Ishido este îngrijorat doar de 
siguranţa lui Anjin-san, sunt bineveniţi, spuse ea, deloc 
mulţumită în sinea ei. 

Yoshinaka spuse căpitanului samurailor în gri: 

— Am să răspund eu pentru el, cât timp doamna Toda e cu 
el. Puteţi aştepta afară. 

— Imi pare rău, spuse samuraiul ferm. Eu şi oamenii mei nu 
avem de ales decât să privim cu proprii noştri ochi. 

Kiri spuse: 

— O să fiu bucuroasă să rămân. Desigur că cineva e 
necesar. 

— lmi pare rău, Kiri-san, trebuie să fim de faţă. Vă rog să 
mă iertaţi, doamnă Toda, spuse căpitanul stânjenit, dar nici unul 
dintre noi nu vorbeşte limba barbară. 

— Nimeni nu a încercat să spună că aţi fi atât de 
nepoliticoşi ca să ascultați, spuse Mariko, aproape furioasă. Dar 
obiceiurile barbare sunt diferite de ale noastre. 

Yoshinaka spuse: 

— Desigur că samuraii în gri trebuie să se supună 
stăpânului lor. Aţi avut pe deplin dreptate în noaptea asta, 
susţinând că prima datorie a unui samurai este către stăpânul 
său legiuit, doamnă Toda, şi aţi avut deplină dreptate să arătaţi 
aceasta în faţa tuturor. 


— Deplină dreptate, spuse căpitanul samurailor în uniforme 
gri cu aceeaşi mândrie. Un samurai nu are alt scop în viaţă, 
neh? 

— Mulţumesc, spuse ea, încălzită de respectul lor. 

— Ar trebui de asemenea să cinstim obiceiurile lui 
Anjin-san, dacă putem, căpitane, spuse Yoshinaka. S-ar putea să 
am o soluţie. Te rog, vino cu mine. 

Îi conduse înapoi în sala de audienţe. 

— Vă rog, doamnă, vreţi să-l luaţi pe Anjin-san şi să vă 
aşezaţi aici? 

Arătă către podiumul ridicat într-o parte a încăperii. 

— Gărzile lui Anjin-san pot sta la uşi, aşa că-şi pot îndeplini 
datoria către stăpânul lor, noi putem să ne-o îndeplinim pe-a 
noastră şi domnia-voastră puteţi vorbi după cum doriţi, după 
obiceiurile lui Anjin-san, neh? 

Mariko îi explică lui Blackthorne ce-i spusese Yoshinaka, 
apoi continuă prudentă în latină. 

— N-or să te părăsească nici o clipă în noaptea asta. 
N-avem de ales. Pot doar să poruncesc să-i ucidă pe dată, dacă 
asta ţi-e dorinţa. 

— Dorinţa mea este să stau de vorbă cu tine, singur, dar nu 
cu preţul unor vieţi. 

— Îţi mulţumesc că mi-ai spus. 

Mariko se întoarse către Yoshinaka. 

— Foarte bine. Mulţumesc, Yoshinaka-san. Ai vrea, te rog, 
să trimiţi pe cineva după arome şi tăvi cu jeratec, ca să ţinem 
departe tântarii? 

— Desigur. Vă rog să mă iertaţi, doamnă, aveţi şi alte veşti 
de la doamna Yodoko? 

— Nu, Yoshinaka-san. Am auzit că încă se odihneşte, fără 
dureri. 

Mariko zâmbi către Blackthorne. 

— Mergem să stăm acolo, Anjin-san? 

El o urmă. Kiri se înapoie în încăperile ei, iar samuraii în gri 
se aşezară la uşile sălii de audienţe. Căpitanul samurailor în gri 
era aproape de Yoshinaka, câţiva paşi mai departe de ceilalţi. 

— Nu-mi place asta, şopti răguşit. 

— O să tragă doamna Toda sabia şi o să-l ucidă? Fără 
supărare, unde ţi-s minţile? 

Yoshinaka se îndepărtă şchiopătând ca să verifice şi 


celelalte posturi de pază. Căpitanul privi către podium. Mariko şi 
Anjin-san erau aşezaţi unul în faţa celuilalt, bine luminaţi de 
făclii. Nu putea să audă ce-şi spuneau. Incercă să se 
concentreze asupra buzelor lor, dar nici asta nu-i fu de mare 
ajutor, deşi ochii lui erau foarte buni şi putea vorbi portugheza. 
Cred că vorbesc din nou limba sfinţilor părinţi, îşi spuse. 
Groaznică limbă, cu neputinţă de învăţat! 

Totuşi, ce mai contează? De ce n-ar vorbi cu ereticul între 
patru ochi, dacă aşa îi face plăcere? Nici unul dintre ei nu mai 
rămâne mult pe acest pământ. Atât de trist. Oh, Sfântă 
Fecioară! la-o-n grija Ta pentru curajul ei! 


KKK 


— Latina e mai sigură, Anjin-san. 

Evantaiul ei alungă un ţânţar care bâzâia prin jur. 

— Ne pot auzi de aici? 

— Nu. Nu cred asta, nu dacă vorbim încet şi aşa cum m-ai 
învăţat tu, mişcând foarte puţin buzele. 

— Bine. Cum s-a terminat cu Kiyama? 


— Te iubesc. 
— Tu... 
— Mi-ai lipsit. 


— Şi tu, mie. Cum am putea să ne-ntâlnim singuri? 

— In noaptea asta nu e cu putinţă. Mâine noapte o să fie, 
dragostea mea. Am un plan. 

— Mâine? Dar ce-i cu plecarea ta? 

— Mâine s-ar putea să mă oprească, Anjin-san. Te rog, nu 
te îngrijora. Ziua următoare vom fi liberi cu toţii să plecăm, aşa 
cum dorim. La noapte, dacă or să mă oprească, am să fiu cu 
tine. 

— Cum? 

— Kiri o să m-ajute. Nu mă întreba cum, sau ce, sau de ce. 
O să fie uşor. 

Ea se opri când slujnicele aduseră micile tăvi cu jăratec. În 
curând fâşii spiralate de fum alungară gângăniile nopţii. Când 
fură din nou în siguranţă, vorbiră despre călătoria lor, mulţumiţi 
că erau împreună, iubindu-se fără să se atingă, întotdeauna 
ocolind gândul la Toranaga şi importanţa zilei ce urma. Apoi el 
spuse: 


— Ishido e duşmanul meu. De ce sunt atât de multe gărzi în 
jurul meu? 

— Ca să te apere. Şi, de asemenea, ca să te urmărească 
îndeaproape. Cred că Ishido ar vrea şi el să te folosească 
împotriva Corabiei Negre şi a portului Nagasaki şi a seniorului 
Kiyama - sau Onoshi. 

— Ah, da. M-am gândit şi eu la asta. 

Ea îi văzu ochii cercetând-o. 

— Ce-i Anjin-san? 

— Împotriva celor ce crede Yabu, eu cred că nu eşti 
proastă, că tot ce-ai spus în seara asta ai spus-o cu bună-ştiinţă 
şi ai făcut-o cu bună-ştiinţă, la porunca lui Toranaga. 

Ea-şi netezi o cută a chimonoului. 

— Mi-a dat porunci, da. 

Blackthorne se reîntoarse la portugheză. 

— Te înşală. Eşti o momeală, ştii asta? Eşti doar momeala 
pentru una dintre cursele sale. 

— De ce spui asta? 

— Tu eşti momeala. Aşa sunt şi eu. Se vede nu-i aşa? ŞI 
Yabu e momeala. Toranaga ne-a trimis pe toţi aici ca să ne 
sacrifice. 

— Nu, greşeşti, Anjin-san, îmi pare rău, dar greşeşti. 

În latină spuse: 

— Îţi spun că eşti minunată şi că te iubesc, dar eşti o 
mincinoasă. 

— Nimeni nu mi-a spus asta până acum. 

— Ai spus de asemenea că nimeni nu ţi-a mai spus "te 
iubesc". 

Ea-şi privi evantaiul. 

— Să vorbim despre alte lucruri. 

— Ce câştigă Toranaga sacrificându-ne? 

Ea nu răspunse. 

— Mariko-san, am dreptul să te-ntreb. Nu mă tem. Vreau 
doar să ştiu ce câştigă. 

— Nu ştiu. 

— Tu! Jură pe dragostea ta şi pe Dumnezeul tău. 

— Şi tu? îi răspunse ea amar în latină. Şi tu spui "jură în faţa 
Domnului" şi pui întrebări după întrebări? 

— Este viaţa ta şi viaţa mea şi ţin la amândouă. Din nou, ce 
câştigă el? 


Vocea ei deveni mai puternică. 

— Ascultă, da, eu am ales momentul şi da, nu sunt o femeie 
proastă şi... 

— Ai grijă, Mariko-san. Te rog, nu-ţi ridica glasul, asta ar fi 
foarte prostesc. 

— Îmi pare rău. Da. A fost făcută cu bună-ştiinţă, de faţă cu 
toţi, după cum a dorit Toranaga. 

— De ce? 

— Pentru că Ishido e un ţăran si trebuie să ne lase să 
plecăm. Provocarea trebuia să fie aruncată în faţa nobililor săi. 
Doamna Ochiba e de acord cu plecarea noastră ca să-l întâlnim 
pe seniorul Toranaga. Am mai vorbit cu ea şi ea nu se 
împotriveşte. N-ai de ce să te îngrijorezi. 

— Nu-mi place să văd focul stârnit în tine. Sau veninul. Sau 
minciuna. Unde este liniştea ta şi unde sunt bunele tale purtări? 
Poate că ar trebui să înveţi să priveşti cum cresc pietrele, neh? 

Furia lui Mariko se topi şi ea râse. 

— Ah, tu! Tu ai dreptate, te rog să mă ierţi. Se simţi 
reîmprospătată, din nou ea însăşi. 

— Oh, cât te iubesc, şi cât mă mândresc cu tine, şi-am fost 
atât de mândră de tine în seara asta, că aproape te-am sărutat 
acolo, în faţa tuturor, aşa cum este obiceiul tău. 

— Sfântă Fecioară! Asta i-ar fi pus pe toţi pe jar, neh? 

— Dacă aş fi singura cu tine, te-aş săruta până când 
strigătele tale de îndurare ar umple universul! 

— Îţi mulţumesc, doamnă, dar eşti aici şi eu sunt dincoace, 
iar lumea e-ntre noi. 

— Ah, dar nu e nicidecum lumea între noi. Viaţa mea e 
împlinită din cauza ta. 

După un timp el spuse: 

— Şi poruncile lui Yabu către tine - să-ţi ceri iertare şi să 
rămâi? 

— Ar putea să nu fie ascultate, îmi pare rău. 

— Din cauza poruncilor lui Toranaga? 

— Da. Dar nu sunt numai poruncile lui, este şi dorinţa mea. 
Şi toate astea s-au făcut la sfatul meu. Eu l-am rugat să-mi 
îngăduie să vin aici, dragostea mea. In faţa lui Dumnezeu, ăsta-i 
adevărul! 

— Ce-o să se întâmple mâine? 

Ea-i repetă ce-i spusese şi lui Kiri, adăugând: 


— Totul o să fie şi mai bine decât a fost plănuit. Nu este 
Ishido deja apărătorul tău? Jur că nu ştiu cum poate fi seniorul 
Toranaga atât de deştept. Inainte de a pleca mi-a spus că toate 
asta or să se întâmple, s-ar putea să se-ntâmple. Ştia că Yabu 
n-are nici o putere în Kyushu. Doar Ishido sau Kiyama puteau să 
te apere acolo. Nu suntem momeli, suntem sub protecţia lui. 
Suntem destul de în siguranţă. 

— Şi cum rămâne cu cele nouăsprezece zile, optsprezece 
acum? Toranaga trebuie să fie aici, neh? 

— Da. 

— Atunci nu e cum a spus Ishido, pierdere de vreme? 

— Cu-adevărat nu ştiu asta. Ştiu doar că nouăsprezece, 
optsprezece, sau chiar trei zile pot fi o eternitate. 

— Sau mâine? 

— Şi mâine, de asemenea. Sau ziua următoare. 

— Şi dacă Ishido nu te va lăsa să pleci mâine? 

— Asta e singura şansă pe care-o avem. Toţi. Ishido trebuie 
să fie umilit. 

— Eşti sigură? 

— Da. În faţa lui Dumnezeu, Anjin-san. 


KKK 


Blackthorne ieşi din nou dintr-un coşmar, dar în clipa când 
se trezi pe deplin, visul dispăru. Uniformele în gri se holbau la el 
prin plasa împotriva ţânţarilor, în lumina unor zori timpurii. 

— Bună dimineata, le spuse, displăcându-i să fie privit în 
timp ce dormea. leşi de sub polog, trecu în coridor şi de acolo în 
jos pe scări până când ajunse la toaleta din grădină. Gărzile în 
uniforme maro şi gri îl însoţiră. Abia le băgă în seamă. 

Zorii erau ceţoşi. Către est cerul se limpezise deja. Aerul 
mirosea a sare şi umezeală dinspre mare. Muştele începuseră să 
roiască. 

O să fie zăpuşeală astăzi, se gândi. Auzi paşi apropiindu-se. 
Prin deschizătura din uşă o văzu pe Chimmoko. Ea aşteptă 
răbdătoare, sporovăind cu gărzile, şi când el ieşi, se îclină şi îl 
salută. 

— Unde-i Mariko-san? întrebă el. 

— Cu Kiritsubo-san, Anjin-san. 

— Mulţumesc. Când pleacă? 


— Curând, Alteță. 

— Spune-i lui Mariko-san place spune "bună dimineaţa" 
înainte plecat. 

O spusese din nou, deşi Mariko îi promisese deja că o să-l 
caute înainte de a se întoarce către locuinţa ei ca să-şi adune 
lucrurile. 

— Da, Anjin-san. 

El dădu din cap aşa cum ar fi făcut-o un samurai şi plecă să 
facă o baie. De obicei nu se făcea baie cu apă fierbinte 
dimineaţa, dar în fiecare dimineaţă el se ducea acolo şi îşi turna 
apă rece pe tot trupul. 

— Ehei, Anjin-san, spuneau întotdeauna gărzile sale, sau cei 
care se aflau din întâmplare prin jur, asta, desigur, este foarte 
bine pentru sănătatea domniei-tale. 

Se îmbrăcă şi merse pe crenelurile care dădeau în curtea 
acelei aripi a castelului. Purta un chimonou maro şi săbii, şi 
pistolul ascuns în brâu. Samuraii în uniforme maro care erau de 
santinelă îl salutară bucuroşi, ca pe unul dintre ai lor, deşi foarte 
stânjeniţi de însoțitorii săi în uniforme gri. Ceilalţi samurai în gri 
forfoteau pe crenelurile de peste drum, mai înalte decât ale lor, 
şi dincolo de poartă. 

— Foarte mulţi samurai în gri, mult mai mulţi decât de 
obicei. Înţelegeţi, Anjin-san? îi spuse Yoshinaka ieşind pe balcon. 

— Da. 

Căpitanul uniformelor gri se apropie de ei. 

— Vă rog, nu vă apropiaţi prea mult de margine, Anjin-san. 
Vă rog să mă iertaţi. _ 

Soarele era la orizont. li simţea căldura plăcută pe piele. Nu 
erau nori pe cer şi briza murea încet. Căpitanul samurailor în gri 
arătă către sabia lui Blackthorne. 

— Acesta este "Vânzătorul de Ulei", Anjin-san? 

— Da, căpitane. 

— Mi se poate îngădui să văd lama? 

Blackthorne trase o parte a săbiei din teacă. Datina hotăra 
că o sabie nu trebuia scoasă niciodată în întregime din teacă 
decât dacă trebuia folosită. 

— Ehei, frumoasă, neh? 

Ceilalţi samurai în uniforme maro sau gri se îngrămădiră în 
jur, la fel de impresionați. Blackthorne împinse sabia la loc, 
mulţumit. 


— Onorat să port "Vânzătorul de Ulei". 

— Puteţi folosi sabia, Anjin-san? întrebă căpitanul. 

— Nu, căpitane, nu ca un samurai, dar învăţ. 

— Ah, da. Asta-i foarte bine. 

În curtea interioară, aflată încă în umbră la două etaje mai 
jos, samuraii în maro făceau instrucţie. Blackthorne îi privi. 

— Câţi mulţi samurai acolo, Yoshinaka-san? 

— Patru sute trei, Anjin-san, cu cei două sute care au venit 
cu mine. 

— Şi afară? 

— Cei în gri? râse Yoshinaka. O mulţime, foarte mulţi. 

Căpitanul în gri îşi arătă dinţii într-un zâmbet. 

— Aproape o sută de mii. Inţelegeţi, Anjin-san, o sută de 
mii? 

— Da, mulţumesc. 

Priviră cu toţii la falanga formată din hamali, cai de povară 
şi trei palanchine care dădu colţul în depărtare şi se apropia de 
această fundătură, înconjurată de gărzi. Strada era încă 
cufundată în umbră şi întuneric între pereţii înalţi. Torţele mai 
ardeau în suporturile lor fixate în pereţi. Chiar şi de la distanţa 
aceasta puteau să vadă nervozitatea hamalilor. Samuraii în gri 
de peste drum păreau mai liniştii şi mai atenţi şi tot aşa păreau 
şi cei în uniforme maro aflaţi de gardă. 

Porţile înalte se deschiseră ca să lase să treacă coloana, în 
timp ce samuraii în gri din escortă rămaseră afară alături de 
ceilalţi camarazi ai lor, apoi se închiseră din nou. Marea bară de 
fier căzu cu zgomot în locaşurile ei săpate adânc în pereţii de 
granit. Nici un grilaj nu apăra poarta aceasta. 

Yoshinaka spuse: 

— Anjin-san, vă rog să mă iertaţi. Trebuie să supraveghez şi 
asta. Totul e gata, neh? 

— Aştept aici. 

— Da. 

Yoshinaka plecă. Căpitanul uniformelor gri se apropie de 
parapet şi privi în jos. 

lisuse Cristoase, se gândea Blackthorne, sper că ea are 
dreptate şi Toranaga la fel. Nu mai durează mult. Cercetă 
soarele şi mormăi încet către sine însuşi, în portugheză: 

— Nu mai e mult până la plecare. 

Fără să-şi dea seama, căpitanul mormăi o încuviinţare şi 


Blackthorne înţelese că omul înţelegea foarte bine portugheza, 
era deci catolic şi un alt posibil asasin. Mintea lui alergă înapoi 
către noaptea trecută şi-şi aminti că tot ceea ce-i spusese lui 
Mariko fusese în latină. Oare fusese totul în latină? Mamă 
Doamne, dar când a spus "aş putea să poruncesc să fie ucişi", 
asta o fi fost în latină? Vorbeşte el oare latina, ca celălalt 
căpitan, acela care a fost ucis în timpul primei evadări din 
Osaka? 

Soarele prindea putere şi Blackthorne îşi luă ochii de pe 
căpitan. Dacă nu m-ai ucis azi-noapte poate că n-ai s-o faci 
niciodată, îşi zise, punând acest catolic într-un compartiment. 

O văzu pe Kiri ieşind în curte. Supraveghea slujnicele care 
cărau coşuri şi sipete pentru caii de povară. Părea micuță, stând 
acolo, pe scările principale, unde Sazuko se prefăcuse că 
alunecă, îngăduindu-i lui Toranaga să scape. Chiar către nord 
era grădina aceea plăcută şi mica locuinţă rustică unde o văzuse 
pentru prima dată pe Mariko şi pe Yaemon, Moştenitorul. Mintea 
lui călători cu cortegiul de amiază în afara castelului, şerpuind 
prin labirint, apoi, în siguranţă afară prin pădure, în jos către 
mare. Se rugă să ajungă teafără împreună cu ceilalţi. Odată ce 
avea să ajungă destul de departe, el şi Yabu aveau să plece pe 
galeră şi să iasă în larg. De acolo, de pe ziduri, marea părea atât 
de aproape. Marea îl chema. Şi orizontul. 

— Konbanwa, Anjin-san. 

— Mariko-san! 

Era mai strălucitoare ca niciodată. 

— Konbanwa, îi răspunse el. 

Apoi în latină, nepăsător: 

— Ai grijă de acest om în gri, el înţelege. 

Continuă imediat în portugheză ca să-i dea timp să se 
pregătească: 

— Da. Nu înţeleg cum poţi să fii atât de frumoasă după atât 
de puţin somn. 

O luă de braţ şi o întoarse către căpitan, conducând-o către 
parapet. 

— Uite, acolo-i Kiritsubo-san. 

— Mulţumesc. Da. Sunt... Mulţumesc. 

— De ce nu-i faci semn lui Kiritsubo-san? 

Ea făcu aşa cum i se ceruse şi strigă tare către ea. Kiri îi 
văzu şi le făcu semn la rândul ei. După o clipă, din nou relaxată 


şi putându-se controla, Mariko spuse: 

— Mulţumesc, Anjin-san. Eşti foarte deştept şi foarte 
înţelept. 

Ea îl salută pe căpitan politicoasă şi păşi către o muchie de 
piatră pe care se aşeză, având grijă mai întâi să se asigure că 
locul era curat. 

— O să fie o zi minunată, neh? 

— Da. Cum ai dormit? 

— N-am dormit, Anjin-san. Kiri şi cu mine am sporovăit 
până în ultima clipă, când s-au ivit zorii. Îmi plac zorii. 
Dumneata? 

— Somnul meu a fost tulburat, dar... 

— Oh, îmi pare rău. 

— Acum mi-e bine, crede-mă. Pleci acum? 

— Da, dar mă întorc la amiază ca s-o iau pe doamna 
Kiri-san şi pe doamna Sazuko. 

Îşi întoarse faţa de la căpitan şi spuse în latină: 

— Tu. Îţi aminteşti Hanul Florilor? 

— Desigur. Cum aş putea să-l uit? 

— Dacă este vreo întârziere, noaptea aceasta va fi a 
noastră. La fel de desăvârşită şi plină de pace. 

— Ah, asta... asta ar putea fi cu putinţă, dar aş prefera să te 
ştiu în siguranţă pe drum. 

Ea continuă în portugheză: 

— Acum trebuie să plec, Anjin-san. Vrei, te rog, să mă ierţi? 

— Te conduc până la poartă. 

— Nu, te rog, priveşte de aici. Dumneata şi căpitanul puteţi 
privi de-aici, neh? 

— Desigur, spuse Blackthorne deîndată, înțelegând. Mergi 
cu Dumnezeu. 

— Şi tu. 

El rămase pe parapet. În timp ce aştepta, lumina soarelui 
învălui curtea alungând umbrele. Mariko apăru dedesubt. O 
văzu salutându-i pe Kiri şi pe Yoshinaka şi discutând împreună 
fără nici o uniformă gri, duşmană, în preajma lor. Apoi se 
înclinară. Ea privi în sus către el, umbrindu-şi ochii cu palma şi-i 
făcu veselă cu mâna. El îi răspunse la fel. Porţile fură date de-o 
parte şi, cu Chimmoko la câţiva paşi în urma ei, Mariko ieşi 
însoţită de escorta ei de zece samurai în chimonouri maro. 
Porţile se închiseră încă odată. Pentru un timp o pierdu din 


vedere. Când reapăru, cincizeci de samurai în gri, ieşiţi din 
mulţimea aflată în afara zidurilor lor, îi înconjuraseră ca o nouă 
gardă de onoare. Cortegiul porni în jos pe strada lipsită de 
lumină. Îi privi până când dădură colţul cel mai îndepărtat. Ea nu 
se uită nici o clipă înapoi. 

— Mergem mâncăm acum, căpitane, spuse el. 

— Da, desigur, Anjin-san. 

Blackthorne merse în încăperile lui şi mâncă orez, legume 
murate şi bucăţi de peşte fiert, urmate de fructe timpurii din 
Kyushu: mici mere acrişoare, piersici şi prune cu carnea tare. 
Savură o tartă de fructe şi cha. 

— Mai doriţi, Anjin-san? întrebă servitorul. 

— Nu, mulţumesc. 

Oferi gărzilor sale fructe şi ei le acceptară recunoscători, iar 
când terminară se întoarseră înapoi către crenelurile însorite. 
l-ar fi plăcut să cerceteze cremenea pistolului său ascuns, dar se 
gândi c-ar fi mai bine să nu atragă atenţia asupra lui. O 
încercase o dată în timpul nopţii, cât de bine putuse sub 
cearceaf şi sub pologul împotriva ţânţarilor, dar fără s-o vadă nu 
putea fi sigur de oţeluri sau piatră. 

Nu mai poţi face altceva, se gândi. Eşti o păpuşă. Ai 
răbdare, Anjin-san. Cartul tău se sfârşeşte la amiază. 

Măsură din ochi înălţimea soarelui. Începea perioada de 
două ceasuri a Şarpelui. După Şarpe urmează Calul. Şi la 
mijlocul Calului este amiaza. 

Clopotele templelor din întregul castel şi din oraş bătură 
începutul Orei Şarpelui şi el fu mulţumit de precizia lui. Băgă de 
seamă o piatră mică pe pardoseală. Merse până la ea şi-o ridică, 
aşezând-o cu grijă pe o margine a ambrazură, în lumina 
soarelui, apoi se lăsă pe spate proptindu-şi picioarele confortabil 
şi îşi aţinti privirea asupra ei. 

Samuraii în gri îi urmăreau fiecare mişcare. Căpitanul se 
încruntă. După un timp spuse; 

— Anjin-san, care este înţelesul pietrei? 

— Te rog? 

— Piatra. De ce piatra, Anjin-san? 

— Privesc piatra crescând. 

— Oh, îmi pare rău, înţeleg, răspunse căpitanul cerându-şi 
scuze. Vă rog, iertaţi-mă că v-am deranjat. 

Blackthorne râse în sinea lui şi se întoarse către piatră. 


— Creşti, ticăloaso, spuse. 

Dar, ca şi în alte dăţi, oricât de mult o blestemă, îi porunci, 
sau rugă, ea nu crescu. 

Chiar te-aştepţi să vezi piatra crescând? se întrebă. Nu, 
desigur, dar ajută să treacă timpul şi să-ţi găseşti liniştea. Nu 
poţi avea îndeajuns wa, neh? 

Ehei, oare de unde-o să vină noul atac? Nu e nici o apărare 
împotriva unui asasin, dacă asasinul e pregătit să moară, nu-i 
aşa? 


KKK 


Rodrigues verifică cremenea unei muschete pe care-o luase 
la întâmplare din rastelul de lângă tunul de la provă. Găsi 
cremenea tocită şi pătată şi deci primejdioasă. Fără nici o vorbă 
aruncă muscheta tunarului. Omul abia apucă s-o prindă, înainte 
ca patul armei să-l izbească în faţă. 

— Sfântă Fecioară, senhor pilot! ţipă omul, nu era nevoie 
să... 

— Ascultă, dobitocule! Data viitoare când găsesc ceva în 
neregulă cu o muschetă sau tun în timpul cartului tău, ai să 
primeşti cincizeci de bice şi ai să pierzi leafa pe trei luni. 
Nostrom! 

— Da, pilotule? 

Pesaro, nostromul, îşi mişcă mai aproape silueta masivă şi 
se încruntă mânios la tânărul tunar. 

— Scoate pe punte ambele carturi! Verifică fiecare 
muschetă şi tun. Totul. Numai Dumnezeu ştie când o să avem 
nevoie de ele! 

— O să mă-ngrijesc de asta, pilotule. 

Nostromul îşi împinse faţa către tunar. 

— O să mă piş în grogul tău la noapte, Gomez, pentru toată 
munca în plus şi-o să trebuiască să-l dai pe gât zâmbind. Treci la 
treabă. 

Erau opt tunuri mici pe puntea principală, patru la tribord şi 
patru la babord, şi unul la provă, îndeajuns să respingă orice 
pirat care nu avea tunuri pe corabie, dar nu îndeajuns ca să 
ducă la capăt un atac. Mica fregată era o corabie cu două 
catarge numită Santa Luz. 

Rodrigues aşteptă până când tot echipajul îşi luă în primire 


armele, apoi se întoarse şi se sprijini de parapet. 

Castelul strălucea mohorât în soare, de culoarea plumbului 
vechi, afară de donjon, ale cărui ziduri erau alb-albastre şi 
acoperişurile aurite. Scuipă în apă şi privi scuipatul să vadă dacă 
va ajunge până la stâlpii debarcaderului, cum spera, sau se va 
duce până în mare. Ajunse în mare. 

— La naiba, murmură, dorindu-şi să aibă propria lui fregată, 
Santa Maria, sub picioarele lui acum. Afurisit ghinion să fie în 
Macao tocmai atunci când avem nevoie de ea! 

— Care-i necazul, Căpitane General? întrebase în urmă cu 
câteva zile la Nagasaki, când fusese sculat din patul său cald, 
din casa ce se afla pe o ridicătură deasupra oraşului şi portului. 

— Trebuie să ajungem la Osaka deîndată, spusese Ferriera, 
dichisit şi arogant ca un păun chiar şi la acea oră a dimineţii. Am 
prmit un mesaj grabnic de la Dell'Aqua. 

— Ce s-a mai întâmplat acum? 

— Nu spune. Doar că e vital pentru viitorul Corabiei Negre. 

— Madonna! Ce mişelie mai pun la cale acum? Ce e atât de 
vital? Corabia noastră! e la fel de zdravănă ca orice corabie în 
stare să plutească, fundul ei e curat şi arborada în regulă. 
Negoţul mai bun decât ne-am închipuit şi la vreme. Maimuţele 
se poartă cum trebuie. Porcul de Harima e încrezător şi... şi se 
opri, căci un gând îi explodase în creier: Englezul! A ieşit în larg? 

— Nu ştiu, dar dacă-i aşa... 

Rodrigues privise îndelung ieşirea din marele port, aproape 
aşteptându-se să-l vadă pe Erasmus încrucişând acolo, 
arătându-şi detestatul steag al Angliei, aşteptând ca un câine 
flămând ziua în care trebuiau să iasă în larg către Macao şi casă. 

— lisuse, Sfântă Fecioară şi voi, toţi sfinţii! Faceţi să nu 
se-ntâmple asta! 

— Care-i cea mai iute cale? Lorca? 

— Santa Luz, Căpitane General. Putem ridica ancora într-o 
oră. Ascultă, englezul nu poate să facă nimic fără oameni, nu 
uita... 

— Madonna, poate să vorbească bolboroseala lor acum, 
nu? De ce n-ar putea folosi maimute, nu? Sunt de-ajuns pirați 
japo ca să-i facă douăzeci de echipaje. 

— Da, dar nu tunari şi nu marinari pricepuţi, aşa cum are el 
nevoie. N-a avut timp să pregătească japo. Anul viitor s-ar 
putea, da' nu împotriva noastră. 


— De ce, în numele Fecioarei şi al sfinţilor, i-au dat preoţii 
unul dintre dicționarele lor, n-am să pricep niciodată! Bastarzi 
cu două feţe! Trebuie să fi fost stăpâniţi de diavol. E ca şi cum 
englezul ar fi apărat de Satana! 

— Îți spun că-i doar deştept. 

— Sunt destui care-s pe-aici de douăzeci de ani şi nu pot 
vorbi o iotă din bolboroseala japonezilor, dar englezul poate. Îţi 
spun că şi-a vândut sufletul lui Satan şi-n schimbul magiei negre 
Necuratul îl apără. Cum altfel îţi explici asta? De câţi ani încerci 
să vorbeşti limba lor şi chiar trăieşti cu una dintre ai lor? Leche, 
ar putea uşor folosi pirați japo. 

— Nu, Căpitane General. Trebuie să facă rost de oameni de 
aici, iar noi îl aşteptăm şi deja ai pus pe toţi cei suspecți în fiare. 

— Cu douăzeci de mii de cruzados în argint şi promisiunea 
Corabiei Negre poate să-i cumpere pe toţi oamenii de care are 
nevoie, cu temniceri cu tot şi cu blestemata de închisoare în 
care se află. Cabrón, poate că e-n stare să te cumpere şi pe 
tine. 

— Vezi ce vorbeşti! 

— Eşti un ticălos de spaniol nenorocit, Rodrigues! E vina ta 
că e-n viaţă. Tu eşti de vină. De două ori l-ai lăsat să-ţi scape! 

Căpitanul General se repezise la el, furios. 

— Trebuia să-l omori când l-ai avut în mână. 

— Poate. Asta o să mă urmărească toată viaţa, spusese 
Rodrigues amar. Am vrut să-l omor când s-a putut. 

— Aşa să fie? 

— Ţi-am spus de douăzeci de ori. N-auzi, sau ai scârnă 
spaniolă în urechi ca de obicei, aşa cum ai şi în gură? 

Pusese mâna pe pistol şi Căpitanul General îşi trăsese 
sabia, apoi fata japoneză se aşezase speriată între ei. 

— Roog, Rod-san, nu supărare, nu cerţi, roog! Creştin, roog! 

Furia oarbă îi părăsise pe amândoi şi Ferriera spusese: 

— ţi spun, înaintea lui Dumnezeu, englezul trebuie să fie 
sub mâna diavolului. Aproape că era să te ucid, şi tu pe mine. 
Văd limpede asta acum. A fost o vrajă asupra noastră. Îndeosebi 
asupra ta! 

Acum, în soarele de la Osaka, Rodrigues atinse crucifixul pe 
care-l purta atârnat la gât şi se rugă cu disperare să fie apărat 
de toate vrăjile, iar sufletul său nemuritor ţinut departe de 
Satana. 


N-are dreptate Căpitanul General? Nu-i ăsta singurul 
răspuns? îşi zise din nou, plin de presimţiri negre. Viaţa 
englezului e ca sub o vrajă. Acum este apropiatul 
arhivrăjmaşului Toranaga. Acum şi-a primit corabia înapoi şi 
banii şi wako, în ciuda tuturor celor întâmplate şi vorbeşte ca 
unul dintre ei şi asta-i cu neputinţă atât de repede, chiar şi cu 
dicţionarul, dar el a primit şi dicţionarul şi ajutor de nepreţuit. 
lisuse Cristoase şi Sfântă Fecioară, luaţi ochiul Necuratului 
deasupra mea. 

— De ce i-ai dat dicţionarul englezului, părinte? îl întrebase 
pe Alvito la Mishima. Desigur ar fi trebuit să mai întârzii asta. 

— Da, Rodrigues, îi spusese părintele Alvito în taină. Şi n-ar 
fi trebuit să-mi ies din fire ca să-l ajut, dar sunt sigur că există o 
şansă de a-l converti, sunt atât de sigur. Cu Toranaga s-a 
isprăvit de-acum... E doar un om şi-un suflet. Trebuie să încerc 
să-l salvez. 

Preoţii, gândi Rodrigues. Leche pe toţi popii, dar nu pe 
Dell'Aqua şi Alvito. Oh, Madonna, îmi cer iertare pentru toate 
gândurile mele duşmănoase în privinţa lui şi a părintelui Alvito! 
lartă-mă şi îngroapă-l pe englez undeva, înainte de-al avea în 
faţa ţevilor. Nu vreau să-l ucid din cauza jurământului meu 
sfânt, deşi ştiu că trebuie să moară degrabă. 

Timonierul de cart întoarse clepsidra şi sună clopotul de opt 
ori. Era amiază. 


CAPITOLUL 55 


Mariko păşea pe strada însorită şi plină de lume către 
porţile de la capătul ei. Era urmată de o gardă de zece samurai 
în uniforme maro. Purta un chimonou verde cu alb, mănuşi albe 
şi o pălărie de călătorie verde-închis, cu boruri largi, legată sub 
barbă cu o eşarfă împletită, aurie, şi se apăra de razele, soarelui 
cu o umbrelă translucidă. Porţile se deschiseră şi rămaseră 
deschise. 

Strada era foarte tăcută. Samurai în uniforme gri se aflau 
aliniaţi pe ambele părţi şi la toate crenelurile. Putea să-l vadă pe 
Anjin-san pe zidurile de deasupra curţii lor, cu Yabu alături şi, în 
curte, coloana cu Kiri şi doamna Sazuko. Toţi samuraii în maro 


purtau îmbrăcăminte de ceremonie, în afara celor douăzeci care 
stăteau pe ziduri cu Blackthorne şi a altora doi de la fiecare 
fereastră ce dădea spre curte. 

Spre deosebire de cei în uniforme gri, nici unul dintre 
samuraii în maro nu purta armură sau arcuri. Săbiile erau 
singurele lor arme. 

Multe femei, femei-samurai, se aflau de asemenea acolo 
privind, unele de la ferestrele altor case fortificate ce mărgineau 
strada, iar câteva de pe ziduri. Altele stăteau pe stradă în 
mijlocul uniformele gri, cu câţiva copii îmbrăcaţi în culori vesele 
printre ele. Toate femeile purtau umbrele, deşi unele purtau 
săbii de samurai aşa cum era dreptul lor, dacă doreau. 

Kiyama era lângă poartă cu cincizeci dintre oamenii săi, nici 
unul în gri. 

— Bună ziua, Alteță, îi spuse Mariko şi se înclină. 

El îi răspunse, iar ea trecu prin arcadă. 

— Bună ziua, Kiri-chan, Sazuko-chan. Cât de bine arătaţi 
amândouă! E totul gata? 

— Da, răspunseră ele cu falsă bucurie. 

— Bun. 

Mariko se urcă în palanchinul ei descoperit şi se aşeză cu 
spatele drept. 

— Yoshinaka-san! Te rog, începe. 

De îndată căpitanul porni şchiopătând către fruntea 
coloanei şi strigă nişte ordine. Douăzeci de samurai în maro 
formară o avangardă şi porniră. Hamalii ridicară palanchinul 
deschis al lui Mariko şi-i urmară prin poartă, Kiri şi doamna 
Sazuko foarte aproape în urma lor, tânăra fată purtându-şi 
copilul în braţe. 

Când palanchinul lui Mariko apăru în plin soare în afara 
zidurilor, un căpitan al samurailor în gri păşi înainte între 
avangardă şi palanchine şi se aşeză în drumul ei. Avangarda se 
opri brusc, ca şi purtătorii de palanchine. 

— Vă rog să mă iertaţi, îi spuse el lui Yoshinaka, dar pot să 
vă văd documentele? 

— Îmi pare rău căpitane, dar nu avem nevoie de nici unul, 
spuse Yoshinaka în marea tăcere ce se lăsase. 

— Îmi pare rău, dar seniorul general Ishido, guvernator al 
castelului, căpitan al gărzilor Moştenitorului, cu îngăduinţa 
regenţilor a dat ordine în tot castelul, cărora trebuie să ne 


supunem. 

Mariko rosti pe un ton oficial: 

— Sunt Toda Mariko-noh-Buntaro şi mi s-a poruncit de către 
stăpânul meu legiuit să-i însoțesc aceste doamne ca să-l 
întâlnească. Fii bun şi ne lasă să trecem. 

— Aş face-o bucuros doamnă, spuse mândru samuraiul, 
proptindu-se în picioare, dar fără hârtiile potrivite stăpânul 
nostru spune că nimeni nu poate părăsi castelul Osaka. Vă rog 
să mă iertaţi. 

Mariko spuse: 

— Căpitane, care este numele dumitale, te rog? 

— Sumiyori Danzenji, doamnă, căpitan al celei de-a patra 
legiuni şi spita mea este la fel de veche ca şi a voastră. 

— Îmi pare rău, căpitane Sumiyori, dar dacă n-ai să te dai la 
o parte am să poruncesc să fii ucis. 

— Nu veţi trece fără hârtii. 

— Te rog, ucide-l, Yoshinaka-san. 

Fără să şovăie, Yoshinaka ţâşni înainte, sabia sa descrise 
un arc strălucitor şi lovi în samuraiul descumpănit. Lama 
pătrunse adânc în coasta bărbatului şi fu trasă imediat afară, iar 
cea de-a doua lovitură, mai sălbatică, îi zbură capul, care se 
rostogoli în praf de câteva ori înainte de a se opri. 

Yoshinaka îşi şterse sabia şi o puse în teacă. 

— Porniţi, porunci avangardei, grăbiţi-vă! 

Avangarda se aranjă din nou şi porni mai departe cu paşi 
răsunători. Atunci, ca din senin, o săgeată izbi în pieptul lui 
Yoshinaka. Coloana se opri. Yoshinaka trase tăcut pentru câteva 
clipe de coada săgeţii, apoi ochii lui se întunecară şi se prăbuşi. 

Un geamăt uşor scăpă de pe buzele lui Kiri. O pală de vânt 
flutură capetele eşarfei transparente ale lui Mariko. Undeva pe 
stradă, ţipetele unui copil fură domolite. Toată lumea aştepta cu 
răsuflarea tăiată. 

— Miyai Kazuko-san, strigă Mariko. Te rog, ia comanda. 

Kazuko era tânăr şi înalt şi foarte mândru, proaspăt ras, cu 
obraji prelungi înaintă dintre rândurile samurailor în maro care 
stăteau alături de Kiyama, lângă poartă. Trecu pe lângă litierele 
lui Kiri şi Sazuko şi se înclină ceremonios. 

— Da, doamnă. Mulţumesc. Tu, strigă către un om din faţă, 
porniţi! 

Încordaţi, unii temători, toţi nervoşi, oamenii se supuseră 


de îndată şi coloana porni. Kazuko păşea alături de litiera lui 
Mariko. Apoi, la o sută de paşi în faţa lor, douăzeci de samurai în 
gri ieşiră din mulţimea samurailor şi se aşezară tăcuţi de-a 
curmezişul drumului. Cei douăzeci de samurai în maro ajunseră 
la ei. Atunci cineva şovăi şi avangarda se opri. 

— Înlăturaţi-i din drum, strigă Kazuko. 

Imediat un samurai în maro ţâşni înainte şi ceilalţi îl urmară 
şi măcelul începu la iuţeală, plin de cruzime. De fiecare dată 
când un samurai în gri cădea, altul păşea liniştit din mulţimea 
celor care aştepta şi se alătura camarazilor lui din luptă. Era 
întotdeauna cinstit, întotdeauna în număr egal, bărbat la bărbat, 
cincisprezece împotriva a cincisprezece, opt împotriva a opt, 
câţiva samurai în gri răniţi zvârcolindu-se în praf, acum trei 
contra trei şi un alt samurai în gri păşind în neființă şi în curând 
rămase numai unul la unul, ultimul samurai în maro mânjit de 
sânge şi rănit, deja victorios în patru dueluri. Ultimul samurai în 
gri îl ucise cu uşurinţă şi rămase singur printre trupuri, privind la 
Miyai Kazuko. 

Toţi samuraii în uniformă maro erau morţi. Patru în gri 
zăceau răniţi, iar optprezece morţi. 

În tăcerea apăsătoare, Kazuko înaintă trăgându-şi sabia din 
teacă. 

— Aşteaptă, spuse Mariko. Te rog, aşteaptă, Kazuko-san. 

El se opri dar nu îşi desprinse ochii de pe samuraiul în gri, 
năzuind o luptă. Mariko ieşi din palanchin şi se întoarse la 
Kiyama. 

— Senior Kiyama, vă cer oficial să porunciţi acestor oameni 
să se dea la o parte din calea noastră. 

— Îmi pare rău, Toda-sama, poruncile din castel trebuie 
urmate. Ordinele sunt legale, dar dacă doriţi am să convoc o 
întâlnire a regenţilor şi am să cer să se ia o hotărâre. 

— Sunt samurai. Poruncile mele sunt limpezi, legate de 
bushido şi sacre după codul nostru. Ele trebuie să fie îndeplinite 
şi sunt mai presus, după lege, de oricare poruncă dată de om. 
Legea poate să tulbure buna-cuviinţă, dar buna-cuviinţă nu 
trebuie să tulbure legea. Dacă nu mi se îngăduie să mă supun 
poruncilor primite n-am să fiu în stare să trăiesc cu această 
ruşine. 

— Am să convoc imediat Consiliul. 

— Vă rog să mă iertaţi, Alteță. Ce faceţi domnia-voastră 


este treaba domniei-voastre. Pe mine mă priveşte numai 
porunca dată de seniorul meu şi ruşinea mea. 

Se întoarse şi merse în tăcere către capul coloanei. 

— Kazuko-san, îţi poruncesc să ne conduci afară din castel. 

El păşi înainte. 

— Sunt Miyai Kazuko, din spiţa Serata, căpitan în Armata a 
Treia a seniorului Toranaga. Vă rog, daţi-vă la o parte din drum. 

— Sunt Biwa Jiro, căpitan din garnizoana seniorului general 
Ishido. Viaţa mea este fără valoare, dar chiar şi aşa nu vei trece, 
spuse samuraiul în gri. 

Cu un asurzitor strigăt de bătălie: "Toranagaaaa!", Kazuko 
ţâşni înainte şi porni lupta. Săbiile lor zăngăniră izbindu-se. Cei 
doi bărbaţi se roteau unul în jurul celuilalt. Samuraiul în gri era 
bun, foarte bun, ca şi Kazuko. Săbiile lor se izbiră din nou. 
Nimeni altcineva nu mişca. 

Kazuko învinse, dar era rănit foarte grav şi rămase 
clătinându-se în picioare lângă duşmanul său şi cu braţul 
sănătos îşi agită sabia către cer, urlând din nou strigătul de 
bătălie, bucurându-se de victorie. "Toranagaaa!" Nici un strigăt 
de bucurie nu-i salută victoria. Toţi ştiau că ar fi nepotrivit cu 
ritualul care-i învăluise pe toţi acum. 

Kazuko îşi împinse cu greu un picior înainte, apoi pe celălalt 
şi clătinându-se, porunci cu vocea pierdută: 

— Urmaţi-mă! 

Nimeni nu văzu de unde veniră săgețile, dar ele se înfipseră 
în trupul lui, iar atitudinea samurailor în maro se schimbă de la 
fatalism la sălbăticie în faţa acestei insulte adusă bărbăţiei lui 
Kazuko. Murea deja şi avea să cadă în curând, singur, încă 
făcându-şi datoria, încă conducându-i în afara castelului. Un alt 
ofiţer al samurailor în maro alergă înainte cu douăzeci de 
oameni, ca să formeze o altă avangardă, iar restul se adunară în 
jurul Mariko, Kiri şi doamnei Sazuko. 

— Înainte, se răsti ofiţerul. 

Porni şi douăzeci de samurai tăcuţi îl urmară. Ca 
somnambulii, purtătorii de palanchine îşi ridicară poverile şi 
porniră împleticindu-se după ei. Apoi alţi douăzeci de samurai în 
gri, conduşi de un ofiţer, apărură tăcuţi la o sută de paşi în faţa 
lor, dintre sutele care aşteptau. Hamalii se opriră. Avangarda îşi 
iuți paşii. Ofițerii se înclinară ceremonios unul către celălalt şi 
spuseră. 


— Vă rog, la o parte din drum 

— Vă rog, arătaţi-mi hârtiile. 

De data asta samuraii în maro ţâşniră înainte imediat cu 
strigăte de "Toranagaaaa!", cărora li se răspunse cu 
"Yaemoooonn!" şi măcelul reîncepu. De fiecare dată când un 
samurai în gri cădea, un altul îi lua locul liniştit, până când toţi 
samuraii în maro fură morţi. 

Ultimul samurai în uniformă gri îşi şterse lama sabiei şi o 
puse în teacă şi rămase singur în calea lor. Din grupul din 
spatele litierelor înaintă un alt ofiţer cu douăzeci de samurai în 
maro. 

— Aşteaptă, porunci Mariko. 

Intunecată la faţă, ea cobori din palanchin, îşi puse 
deoparte umbrela, ridică sabia lui Yoshinaka, o trase din teacă şi 
înaintă singură. 

— Ştii cine sunt. Te rog, dă-te la o parte din calea mea. 

— Sunt Kojima Harutomo din Legiunea a şasea, căpitan. Vă 
rog să mă iertaţi, dar nu puteţi trece, doamnă, spuse samuraiul 
în gri cu mândrie. 

Ea ţâşni înainte, dar lovitura ei fu oprită. Samuraiul în gri se 
trase înapoi şi rămase într-o poziţie defensivă, deşi ar fi putut 
s-o ucidă fără efort. Se retrase încet în josul străzii şi ea-l urmă, 
dar el o făcu să se lupte pentru fiecare pas. Şovăitoare, coloana 
porni după ea. Din nou ea încercă să-l facă pe samurai să se 
lupte, lovind, împungând întotdeauna, atacând sălbatic, dar 
samuraiul o ocolea ferindu-i loviturile, ţinând-o la distanţă fără 
s-o atace, lăsând-o să se istovească. Dar o făcea cu gravitate, 
cu demnitate, cu multă politeţe, dându-i cinstirea ce i se 
cuvenea. Ea atacă din nou, dar el pară lovitura, care ar fi 
doborât un samurai mai puţin iscusit, şi se trase înapoi încă un 
pas. Sudoarea începuse să curgă pe ea. Un samurai în maro 
porni înainte să-i dea ajutor, dar ofiţerul lui îi porunci în şoaptă 
să se oprească, ştiind că nimeni nu s-ar fi putut amesteca. 
Samuraii din ambele părţi aşteptau semnalul, fiecare dornic să 
pornească încăierarea. 

In mulţime un copil îşi ascunse faţa în poalele mamei sale. 
Ea îl desprinse blând şi îngenunche. 

— Te rog, priveşte fiule, murmură ea. Eşti samurai. 

Mariko ştia că n-avea să mai reziste mult. Gâfâia acum din 
cauza istovirii şi putea să simtă ameninţarea ascunsă ce o 


înconjura. Deodată, înainte şi peste tot în jurul lor, samuraii în 
gri începură să se îndepărteze de ziduri şi laţul din jurul coloanei 
se strânse repede. Câţiva samurai în gri se apropiară, încercând 
s-o înconjoare şi ea îşi opri înaintarea, ştiind că ar fi putut mult 
prea uşor să fie prinsă şi dezarmată, ceea ce-ar fi distrus totul 
deîndată. Samuraii în maro înaintară ca s-o ajute, iar ceilalţi 
luară poziţii împrejurul litierelor. Atmosfera deveni 
amenințătoare. Fiecare om era hotărât acum, mirosul dulce al 
sângelui le năvălise în nări. Coloana se întinse într-un şir subţire 
şi Mariko văzu cât de uşor ar fi fost pentru samuraii în gri să-i 
taie drumul înapoi către poartă, dacă ar fi dorit, şi să-i lase 
izolaţi în drum. 

— Aşteptaţi, strigă. 

Toţi se opriră. Se înclină pe jumătate către atacatorul ei, 
apoi, cu capul sus îi întoarse spatele şi se întoarse la Kiri. 

— Imi..., îmi pare rău, dar nu e cu putinţă să ne croim drum 
printre oamenii ăştia acum, spuse ea respirând greu. Noi... noi 
trebuie să ne întoarcem înapoi pentru o vreme. 

Sudoarea îi şiroia pe faţă, în timp ce trecu în lungul coloanei 
de oameni. Când ajunse la Kiyama, se opri şi se înclină. 

— Aceşti oameni m-au împiedicat să-mi fac datoria, să mă 
supun stăpânului meu legiuit. Nu pot să trăiesc cu ruşinea asta, 
Alteță. Am să-mi fac seppuku la apusul soarelui. Vă rog oficial 
să-mi fiţi secondant. 

— Nu, n-ai să faci asta. 

Ochii ei îl fulgerară şi vocea îi răsună netemătoare. 

— Dacă nu ni se îngăduie să ne supunem stăpânului nostru, 
aşa cum este dreptul nostru, o să-mi fac seppuku la apusul 
soarelui. 

Se înclină şi merse către poartă. Kiyama se înclină la rândul 
lui şi oamenii săi făcură la fel. Atunci toţi cei din stradă şi de pe 
ziduri şi de la ferestre, toţi se înclinară în cinstea ei. Trecu prin 
arcada porţii, de-a curmezişul curţii, în grădină. Paşii o purtară 
către Căsuţa de Ceai izolată, intră înăuntru şi, odată rămasă sin- 
gură, începu să plângă în tăcere pentru toţi cei ce muriseră. 


CAPITOLUL 56 


— Minunat, neh? Yabu arătă către morţii de jos. 

— Vă rog? întrebă Blackthorne. 

— A fost un poem. Înţelegi poem? 

— Da, înţeleg cuvânt. 

— A fost un poem, Anjin-san, n-ai văzut? 

Dacă Blackthorne ar fi ştiut cuvintele ar fi spus: "Nu, 
Yabu-san, dar în schimb am văzut limpede pentru prima dată ce 
era de fapt în mintea ei, din clipa în care a dat primul ordin şi 
Yoshinaka a ucis primul om. Poem? A fost un ritual 
înspăimântător, plin de curaj, lipsit de îndurare şi extraordinar, 
unde moartea este la fel de oficială şi de neocolit ca şi inchiziţia 
spaniolă, iar toate aceste morţi abia un preludiu la cea a lui 
Mariko. Soarta tuturor e hotărâtă acum, Yabu-san, a ta, a mea, a 
castelului, a lui Kiri, Ochiba şi Ishido, a tuturor, şi totul pentru că 
ea a hotărât să facă ceea ce a crezut că era nevoie. Şi când a 
hotărât asta? Cu mult timp în urmă, neh? Sau, mai degrabă, 
Toranaga a luat această hotărâre pentru ea." 

— Îmi pare rău, Yabu-san. Nu cuvinte destul, spuse. 

Yabu abia îl auzi. Era linişte pe ziduri şi pe stradă, toţi 
stăteau nemişcaţi ca nişte statui. Apoi strada începu să prindă 
viaţă, voci şoptite, mişcări domolite, soarele începu să 
încălzească şi fiecare ieşi din transă. 

Yabu oftă plin de melancolie. 

— A fost un poem, Anjin-san, spuse din nou şi părăsi 
crenelurile. 

Când Mariko ridicase sabia şi pornise singură înainte, Black- 
thorne ar fi vrut să sară jos în arenă ca s-o apere şi să se arunce 
asupra atacatorului ei zburându-i capul de pe umeri înainte ca 
să fie măcelărită. Dar, ca toată lumea, nu făcuse nimic. Nu 
pentru că i-ar fi fost teamă, nu-i mai era de mult teamă de 
moarte, curajul ei îi arătase inutilitatea fricii, iar el ajunsese la o 
înţelegere cu el însuşi de mult timp, în noaptea aceea, în sat. 

Am vrut într-adevăr să-mi înfig pumnalul în inimă în 
noaptea aceea. 

De atunci teama mea de moarte s-a topit, aşa cum a spus 
şi ea c-o să se întâmple. "Doar trăind la porţile morţii poţi 
înţelege bucuria de nedescris de a trăi". Nu-mi amintesc când a 
oprit Omi lovitura, doar că m-am simţit renăscut când m-am 
trezit a doua zi în zori. 

Ochii lui alunecară peste morţii din stradă. Aş fi putut să-l 


ucid pe acel samurai în gri pentru ea, se gândi. Şi poate încă 
unul sau poate mai mulţi, dar ar fi fost întotdeauna încă unul şi 
moartea mea nu ar fi aplecat în nici un fel balanţa. Nu mi-e 
teamă de moarte, îşi spuse, sunt doar tulburat că nu pot să fac 
nimic ca s-o apăr. 

Samuraii în uniforme gri ridicau acum trupurile, uniforme 
maro şi uniforme gri, toate tratate cu aceeaşi demnitate. Ceilalţi 
se îndepărtau, Kiyama şi oamenii lui printre ei laolaltă cu copii, 
femei şi slujnice, toţi depărtându-se, praful din stradă 
ridicându-se sub picioarele lor. Simţi mirosul acru al morţii 
amestecat cu briza sărată, mintea lui stăpânită încă de ea, de 
curajul ei, de căldura fără seamăn pe care curajul ei nemărginit 
i-l dăduse. Privi în sus la soare şi socoti ora. Mai avea şase 
ceasuri până la apus. Se îndreptă către treptele care duceau jos. 

— Anjin-san, unde mergeţi, vă rog? 

Se întoarse înapoi căci uitase de proprii lui străjeri în gri. 
Căpitanul îl privea atent. 

— Ah, îmi pare rău. Mă duc jos, şi arătă către curte. 

Căpitanul se gândi o clipă, apoi fără prea mare tragere de 
inimă încuviinţă. 

— In regulă. Vă rog, urmaţi-mă. 

În curte Blackthorne simţi duşmănia samuailor în maro faţă 
de cei în uniforme gri. Yabu stătea lângă porţi privind oamenii 
întorcându-se. Kiri şi doamna Sazuko îşi făceau vânt cu 
evantaiele şi doica alăpta sugarul. Stăteau pe perne şi 
aşternuturi întinse în grabă la umbră, pe o verandă. Purtătorii de 
palanchine se îngrămădiseră de-o parte, aşezaţi pe vine într-un 
grup mic, înspăimântat, în jurul bagajelor şi cailor de povară. 

Se îndreptă către grădină, dar gărzile scuturară din cap. 

— Imi pare rău, deocamdată acolo nu se poate merge, 
Anjin-san. 

— Da, desigur, spuse el întorcându-se din drum. 

Strada se golea acum, deşi cam cinci sute de samurai în gri 
încă rămăseseră, aşezaţi pe vine sau cu picioarele încrucişate, 
într-un semicerc larg, cu faţa către porţi. Ultimul dintre samuraii 
în maro trecu şchiopătând pe sub arcadă. 

Yabu strigă: 

— Inchide-ţi porţile şi coborâţi bara. 

— Vă rog să mă iertaţi, Yabu-san, spuse ofiţerul, dar 
doamna Toda a spus că trebuie să fie lăsate deschise. Trebuie 


să le păzim împotriva tuturor bărbaţilor, dar porţile trebuie să fie 
deschise. 

— Eşti sigur? 

Ofiţerul încercă să-şi stăpânească mânia. Era un bărbat de 
treizeci de ani, îngrijit, cu chipul sever, cu bărbia întinsă înainte, 
cu mustață şi barbă. 

— Vă rog să mă iertaţi, bineînţeles că sunt sigur. 

— Mulţumesc. N-am vrut să te ofensez, neh? Eşti ofiţerul 
cel mai mare în grad? 

— Doamna Toda m-a onorat cu încrederea ei, da. Desigur 
sunteţi mai mare în grad ca mine. 

— Eu sunt la comandă, dar dumneata eşti ofiţerul de gardă. 

— Vă mulţumesc, Yabu-san, dar doamna Toda e cea care 
comandă aici. Sunteţi cel mai mare ofiţer în grad. Aş fi onorat să 
fiu al doilea după dumneavoastră, dacă îmi veţi îngădui. 

Yabu spuse morocănos: 

— Îţi îngădui, căpitane. Ştiu foarte bine cine ne comandă. 
Numele dumitale, te rog? 

— Sumiyori Tabito. 

— N-a fost primul samurai în gri tot un Sumiyori? 

— Ba da, Yabu-san, era vărul meu. 

— Când eşti gata, căpitane Sumiyori, te rog, convoacă o 
adunare a tuturor ofiţerilor. 

— Desigur, Alteță, cu îngăduinţa e. 

Amândoi bărbaţii îşi întoarseră privirile către o doamnă 
care intră în curte păşind greoi. Era în vârstă şi samurai şi se 
lăsa greu pe un baston. Părul ei era alb dar îşi ţinea spatele 
drept şi se îndreptă către Kiritsubo, urmată de slujnica ce ţinea 
o umbrelă deasupra ei. 

— Ah, Kiritsubo-san, spuse ea politicoasă, sunt Maeda Etsu, 
mama seniorului Maeda, şi împărtăşesc vederile doamnei Toda. 
Cu îngăduinţa ei mi-ar place să aştept împreună cu ea. 

— Vă rog luaţi, loc. Sunteţi binevenită, spuse Kiri. 

O slujincă aduse altă pernă şi amândouă o ajutară pe 
bătrâna doamnă să se aşeze. 

— Ah, aşa-i mai bine. Mult mai bine, spuse doamna Etsu 
înăbuşindu-şi un geamăt de durere. Pe zi ce trece, încheieturile 
mele mă supără din ce în ce mai rău. Ah, ce uşurare. 
Mulţumesc. 

— Aţi dori cha? 


— Mai întâi cha, apoi saké, Kiritsubo-san. Mult sake. 
Asemenea întâmplări îţi fac sete, neh? 

Alte femei samurai se desprindeau din mulţimea care pleca 
şi se întorceau printre rândurile samurailor în gri către umbra 
plăcută. Câteva ezitară şi trei se răzgândiră, dar în curând pe 
verandă se aflau paisprezece doamne şi două îşi aduseseră 
copiii cu ele. 

— Vă rog să mă iertaţi, dar eu sunt Achiko, soţia lui Kiyama 
Nagamasa şi vreau şi eu să plec acasă, rosti timidă o tânără fată 
ce îşi ţinea fiul de mână. Vreau să mă întorc acasă la soţul meu. 
Pot să cer îngăduinţa să aştept şi eu, vă rog? 

— Dar seniorul Kiyama va fi furios pe dumneata, doamnă, 
dacă rămâi aici. 

— Oh, îmi pare rău, dar bunicul abia mă ştie. Sunt doar 
soţia unui foarte neînsemnat nepot. Sunt sigură că n-o să-i pese 
şi nu mi-am văzut soţul de luni de zile şi nu-mi pasă nici mie ce 
spun ei. Doamna noastră are dreptate, neh? 

— Chiar aşa, Achiko-san, spuse bătrâna doamnă Etsu, luând 
fermă comanda. Desigur că eşti bine primită, copilă, vino şi stai 
lângă mine. Care-i numele fiului tău? Ce băiat minunat ai! 

Doamnele îşi uniră vocile ca să sprijine această părere şi un 
alt băieţel de patru ani spuse rugător cu glas piţigăiat: 

— Vă rog, şi eu sunt un băiat minunat, neh? 

Cineva râse şi toate doamnele i se alăturară. 

— Eşti într-adevăr, spuse doamna Etsu şi râseră din nou. 

Kiri îşi şterse o lacrimă. 

— lată, aşa-i mai bine. Eram mult prea serioasă, neh? 
chicoti. Ah, doamnelor, sunt atât de onorată că mi se îngăduie 
să vă întâmpin în numele ei. Trebuie să fiţi cu toatele flămânde 
şi aveţi atâta dreptate, doamnă Etsu, treaba asta îţi face sete! 

Trimise slujnicele după mâncare şi băutură şi prezentă pe 
acele doamne care aveau nevoie de asta, admirând un 
chimonou al uneia sau o umbrelă deosebită a alteia. In curând 
sporovăiau cu toatele, fericite şi guralive ca tot atâţia papagali. 

— Cum ar putea înţelege un bărbat femeile? spuse 
Sumiyori. 

— Cu neputinţă, încuviinţă Yabu. Acum sunt speriate şi 
înlăcrimate şi-n clipa următoare... Când am văzut-o pe doamna 
Mariko ridicând sabia lui Yoshinaka am crezut c-am să mor de 
mândrie. 


— Da, păcat că acel ultim samurai în gri a fost atât de bun. 
Mi-ar fi plăcut s-o văd ucigându-l. Ar fi ucis un bărbat mai puţin 
iscusit. 

Sumiyori îşi frecă bărbia unde sudoarea care se uscase îl 
irita. 

— Ce-aţi fi făcut în locul lui? 

— Aş fi ucis-o şi apoi aş fi atacat chmnourile în maro. Prea 
mult sânge aici. Abia m-am putut ţine să nu măcelăresc toţi 
samuraii în gri din jurul meu, de pe zid. 

— E bine să ucizi câteodată. Foarte bine. Câteodată e 
deosebit şi e mai bine decât să-ţi doreşti o femeie. 

Se auzi o izbucnire de râsete în grupul femeilor care-i 
priveau pe cei doi băieţei tropăind în sus şi-n jos cu importanţă, 
fluturându-şi chimonvourile purpurii. 

— E bine să avem copii aici din nou. Mulţumesc tuturor 
zeilor că ai mei sunt la Yedo. 

— Da. 

Yabu privea cercetător femeile. 

— Mă gândeam la acelaşi lucru, spuse încetişor Sumiyori. 

— Şi care-i răspunsul tău? 

— E doar unul acum. Dacă Ishido ne lasă să plecăm, e 
minunat. Dacă seppuku-l doamnei Mariko e irosit, atunci o să le 
ajutăm pe aceste doamne să treacă în Nemărginire şi o să 
începem omorul. Ele n-or să vrea să trăiască. 

— Unele s-ar putea să vrea. 

— Puteţi hotărî asta mai târziu, Yabu-san. l-ar fi de mare 
ajutor stăpânului nostru dacă şi-ar face toate seppuku aici. Şi 
copiii. 

— Da. 

— După aceea o să urcăm la creneluri şi-n zori o să 
deschidem porţile. O să luptăm până la amiază. Asta o să fie de 
ajuns. Apoi cei care vor rămâne or să se întoarcă înăuntru şi or 
să pună foc acestei părţi a castelului. Dacă am să mai trăiesc 
atunci aş fi onorat dacă mi-aţi fi secondant. 

— Desigur. 

Sumiyori rânji. 

— Asta o să sfâşie împărăţia, neh? Vestea despre toate 
aceste omoruri şi seppuku-l ei o să se împrăştie ca focul. O să 
înghită Osaka, neh? Credeţi că asta o să-l întârzie pe 
Prealuminat? Să fie acesta planul stăpânului nostru? 


— Nu ştiu. Ascultă, Sumiyori-san, mă-ntorc acasă la mine 
pentru o clipă. Dă-mi de ştire de îndată ce doamna se întoarce. 

Se îndreptă către Blackthorne care stătea morocănos pe 
treptele intrării principale. 

— Ascultă, Anjin-san, îi spuse în treacăt, poate am un plan. 
Tainic, neh? Tainic, înţelegi? 

— Da, înţeleg. 

Clopotele sunară schimbarea orei. Sunară în mintea lor 
începutul Orei Maimuţei, cartul de la şase bătăi de clopot de 
după-amiază, trei ceasuri ale amiezii. Mulţi se întoarseră către 
soare şi, fără să se gândească anume, îi măsurară poziţia. 

— Ce plan? întrebă Blackthorne. 

— Vorbim mai târziu. Stai prin preajmă. Nu spui nimic, 
înţelegi? 

— Da. 

Yabu păşi mândru pe poartă însoţit de trei samurai în 
uniforme maro. Douăzeci de samurai în gri li se alăturară şi 
împreună porniră în josul străzii. Casa lui de oaspeţi nu era prea 
departe, după primul colţ. Samuraii în gri se opriră la poartă. 
Yabu le făcu semn samurailor săi să aştepte în grădină şi intră 
singur în casă. 


KKK 


— E cu neputinţă, generale, spuse Ochiba. Nu poţi să 
îngădui unei doamne de rangul ei să-şi facă seppuku. 

— Îmi pare rău, dar eşti prins în cursă, aşa-i, spuse seniorul 
Kiyama apăsat. 

— Cu umilinţa potrivită, doamnă, spuse Ishido, orice-am zis 
sau n-am zis nu contează nici cât dosul unui eta pentru ea. S-a 
hotărât deja, sau cel puţin Toranaga a hotărât. 

— Desigur că el e în spatele acestei manevre, spuse 
Kiyama în timp ce Ochiba tresări din pricina proastei creşteri a 
lui Ishido. 

— Îmi pare rău, dar te-a întrecut iarăşi în viclenie. Dar chiar 
şi-aşa, nu poţi s-o laşi să-şi facă seppuku. 

— De ce? 

— Te rog să mă ierţi, generale, trebuie să vorbim cu glas 
coborât, spuse Ochiba. 

Aşteptau în anticamera spațioasă a încăperii în care zăcea 


doamna Yodoko, în încăperile interioare ale donjonului, la al 
doilea etaj. 

— Sunt sigură că n-a fost greşeala domniei-tale şi deci 
trebuie să fie o cale. 

Kiyama spuse încetişor: 

— Nu poţi să o laşi să-şi continue planul, generale, fiindcă 
asta o să pună pe jar fiecare doamnă din castel. 

Ishido se holbă la el fără să clipească. 

— Cred că ai uitat că câteva au fost ucise din greşeală şi 
asta n-a făcut valuri printre ele, doar c-a oprit alte încercări de 
evadare. 

— Asta a fost o greşeală groaznică, generale, spuse Ochiba. 

— Sunt de acord, dar suntem în război şi Toranaga nu e 
încă în mâinile noastre şi până când n-o să fie mort, dumneata 
şi Moştenitorul sunteţi în mare primejdie. 

— Te rog să mă ierţi, nu mă tem pentru mine, ci pentru fiul 
meu, spuse Ochiba. Trebuie să fie toţi înapoi aici în optsprezece 
zile. Te sfătuiesc să-i laşi pe toţi să plece. 

— Acesta e un risc inutil, îmi pare rău. Nu suntem siguri că 
are de gând să facă ce-a spus. 

— O s-o facă, îi spuse Kiyama dispreţuitor, neplăcându-i 
prezenţa arogantă a lui Ishido în încăperile opulente, pline de 
bogăţie, care-i aminteau atât de limpede de Taiko, prietenul şi 
stăpânul său venerat. E samurai. 

— Da, spuse Ochiba. Imi pare rău, dar sunt de acord cu 
seniorul Kiyama. Mariko o să facă ce-a spus. Şi mai e şi 
cotoroanţa aia, Etsu! Maeda ăştia sunt un soi mândru, neh? 

Ishido se îndreptă către fereastă şi privi afară. 

— Din partea mea pot să ardă toţi! Femeia Toda e creştină, 
neh? Nu e sinuciderea împotriva religiei ei? Un păcat deosebit? 

— Da, dar o să aibă un secondant, aşa că n-o să fie 
sinucidere. 

— Şi dacă n-are? 

— Cum? 

— Să zicem că e dezarmată şi n-are secondant? 

— Cum ai putea face asta? 

— O iau prizonieră. O închid undeva cu slujnice alese cu 
grijă, până când Toranaga trece de fruntariile noastre. Ishido 
zâmbi. Apoi poate să facă ce vrea. Aş fi chiar încântat s-o ajut. 

— Cum ai putea s-o prinzi? întrebă Kiyama. Ar avea oricum 


timp să-şi facă seppuku sau să-şi folosească pumnalul. 

— Poate, dar să zicem c-ar putea fi prinsă şi dezarmată şi 
ţinută închisă câteva zile. Nu sunt aceste câteva zile vitale? Nu 
de asta insistă ea să plece astăzi, înainte ca Toranaga să treacă 
hotarele noastre şi să se castreze singur? 

— S-ar putea face asta? întrebă doamna Ochiba. 

— Ar fi cu putinţă, spuse Ishido. 

Kiyama cugetă la cele spuse. 

— În optsprezece zile Toranaga trebuie să fie aici. Ar putea 
să mai întârzie la hotar pentru cel mult încă patru zile. Va trebui 
să fie ţinută o săptămână cel mult. 

— Sau pentru totdeauna, spuse Ochiba. Toranaga întârzie 
atât de mult încât uneori cred că n-o să sosească niciodată. 

— Trebuie să fie aici în cea de-a douăzeci şi doua zi, spuse 
Ishido. Ah, doamnă, asta a fost o idee strălucită, strălucită! 

— Desigur că a fost ideea domniei-tale, generale. 

Vocea lui Ochiba era liniştitoare, deşi era foarte obosită 
după o noapte de nesomn. 

— Şi cum rămâne cu seniorul Sudara şi sora mea? Sunt 
oare acum cu Toranaga? 

— Nu, doamnă. Nu încă. Or să vină aici pe mare. 

— Ea nu trebuie atinsă, spuse Ochiba. Sau copilul ei. 

— Copilul ei este moştenitor direct al lui Toranaga, care 
este moştenitorul spiţei Minowara. Datoria mea către Moştenitor 
mă face să arăt asta din nou, doamnă. 

— Sora mea nu trebuie atinsă. Nici fiul ei. 

— Cum doreşti. 

Ea se întoarse către Kiyama: 

— Alteță, cât de bună creştină este Mariko-san? 

— Foarte bună, replică Kiyama de îndată. Vrei să spui 
despre sinucidere ca păcat? Eu... eu cred că o să ţină seama de 
asta, sau sufletul ei e pierdut pentru totdeauna, doamnă, dar eu 
nu ştiu dacă... 

— Atunci e o soluţie mai simplă, spuse Ishido fără să stea 
pe gânduri. Porunceşte Marelui Preot al creştinilor să-i 
poruncească ei să nu mai hărţuiască conducătorii legiuiţi ai 
împărăției! 

— N-are puterea asta, spuse Kiyama. 

Apoi adăugă cu vocea şi mai înţepătoare: 

— Asta-i amestec în politica noastră. Ceva la care ai fost 


întotdeauna hotărât împotrivă - şi pe bună dreptate. 

— Se pare că creştinii se amestecă doar atunci când le 
convine, spuse Ishido. A fost doar o sugestie. 

Uşa interioară se deschise şi în cadrul ei stătea un doctor. 
Faţa-i era gravă şi îmbătrânită de oboseală. 

— Vă rog să mă iertaţi, doamnă, întreabă de 
domnia-voastră. 

— E pe moarte? întrebă Ishido. 

— Aproape de moarte, generale, da, dar când... nu ştiu. 
Ochiba se grăbi de-a curmezişul marii încăperi şi trecu 
printr-o uşă interioară cu chimonoul albastru fluturând grațios. 
Amândoi bărbaţii o priviră. Uşa se închise. Pentru un timp cei doi 

bărbaţi îşi feriră ochii unul de celălalt, apoi Myama spuse: 

— Chiar crezi că doamna Toda ar putea fi capturată? 

— Da, îi spuse Ishido privind uşa. 

Ochiba traversă camera deosebit de opulentă şi 
îngenunchie Ungă aşternuturi. Slujnice şi doctori erau peste tot 
împrejur. Soarele se strecura printre obloanele de bambus, 
înveselind intarsiile roşii şi aurii de pe grinzi, stâlpii şi canaturile 
uşilor. Patul lui Yodoko era înconjurat de paravane decorative 
pictate. Părea că doarme, faţa ei cu obrajii lipsiţi de sânge 
odihnindu-se între gluga rasei budiste, cu încheieturile subţiri, 
cu vene noduroase. Ochiba se gândi ce trist e să devii bătrân. 
Vârsta era atât de nedreaptă cu femeile. Nu cu bărbaţii, doar cu 
femeile. Zeii să mă apere de bătrâneţe, se rugă ea. Buddha 
să-mi apere fiul şi să-l aducă în siguranţă la putere şi să mă 
apere doar atâta vreme cât sunt în stare să-l apăr şi să-l ajut. 

Luă mâna lui Yodoko. 

— Doamnă? 

— O-chan? şopti Yodoko folosind numele ei de alintare. 

— Da, doamnă? 

— Ah, cât de drăguță eşti, atât de drăguță, întotdeauna ai 
fost. 

Mâna i se ridică şi-i mângâie părul minunat, iar Ochiba nu 
se simţi ofensată de atingere, ci bucuroasă, ca întotdeauna, 
pentru că-i plăcea tare mult bătrâna. 

— Atât de tânără şi frumoasă şi plăcut mirositoare. Ce 
norocos a fost Taiko. 

— Ai dureri, doamnă? Pot să-ţi aduc ceva? 

— Nimic, nimic. Voiam doar să vorbesc. 


Ochii bătrâni erau cufundaţi în orbite, dar nu-şi pierduseră 
nimic din agerime. 

— Trimite-i pe ceilalţi de aici. 

Ochiba le făcu semn să plece şi când rămaseră singure 
spuse: 

— Da, doamnă. 

— Ascultă, draga mea, fă-l pe general s-o lase să plece. 

— Nu poate, doamnă, sau toţi ceilalţi ostateci or să plece 
şi-o să pierdem puterea. Regenţii au fost cu toţii de acord, spuse 
Ochiba. 

— Regenţii! 

Yodoko o spuse cu o urmă de dispreţ. 

— Tu eşti de acord? 

— Da, doamnă, iar noaptea trecută ai spus că ea nu trebuie 
să plece. 

— Acum trebuie s-o laşi să plece sau alţii or să-i urmeze 
exemplul, iar tu şi fiul tău veţi fi mânjiţi din cauza greşelii lui 
Ishido. 

— Seniorul general e credincios, doamnă. Toranaga nu e. 
Îmi pare rău. 

— Poţi să ai încredere în Toranaga, nu în el. 

Ochiba scutură din cap. 

— Îmi pare rău, dar sunt convinsă că Toranaga e hotărât să 
devină shogun şi-o să ne distrugă fiul. 

— Greşeşti! A spus asta de o mie de ori. Alţi daimyo 
încearcă să-l folosească pentru ambițiile lor personale. 
Întotdeauna au făcut-o. Toranaga a fost favoritul lui Taikō. 
Toranaga l-a cinstit întotdeauna pe Moştenitor. Toranaga e un 
Minowara. Nu te lăsa dusă de Ishido sau de regenţi. Au karma 
lor, tainele lor, O-chan. De ce să n-o laşi să plece? E totul aşa de 
simplu. Nu-i îngădui să plece pe mare şi atunci poate fi 
întotdeauna întârziată undeva între hotarele noastre. E încă în 
plasa generalului tău, cu Kiri şi toate celelalte, neh? O să fie 
înconjurate de samurai în gri. Gândeşte cum ar fi gândit Taiko, 
sau Toranaga. Tu şi fiul nostru sunteţi traşi în... 

Cuvintele se pierdură şi pleoapele începură să-i fluture. 
Bătrâna îşi adună puterile ce-i mai rămăseseră şi continuă: 

— Mariko-san nu s-ar putea niciodată împotrivi străjilor. Ştiu 
c-o să facă ce spune. Las-o să plece. 

— Desigur că şi la asta ne-am gândit, doamnă, spuse 


Ochiba cu vocea blândă şi răbdătoare, dar în afara castelului, 
Toranaga are grupuri tainice de samurai, ascunse de jur 
împrejur prin Osaka şi nu ştiu cât de mulţi sunt şi are aliaţi şi nu 
suntem siguri cine sunt aceştia. Ar putea să scape. Odată ce ea 
scapă, toţi ceilalţi or s-o urmeze deîndată şi-o să pierdem mult 
din puterea noastră. Ai încuviinţat, Yodoko-chan, nu-ţi 
aminteşti? Îmi pare rău, dar te-am întrebat noaptea trecută. 
Nu-ţi aminteşti? 

— Da, îmi amintesc copilă, răspunse Yodoko, cu mintea 
rătăcind aiurea. Oh, cum aş vrea ca seniorul Taiko să fie din nou 
aici să te îndrume! 

Respirația bătrânei doamne începea să devină greoaie. 

— Să-ţi dau puţin cha, sau saké? 

— Cha, da, te rog. Puțin cha. 

O ajută să bea. 

— Mulţumesc, copilă. 

Vocea era mai slabă acum, efortul conversaţiei grăbind 
moartea. 

— Ascultă, copilă, trebuie să ai încredere în Toranaga. 
Căsătoreşte-te cu el. Tocmeşte-te cu el pentru succesiune. 

— Nu, nu, spuse Ochiba cutremurată. 

— Yaemon poate să domnească după el, apoi fructul noii 
tale căsătorii după fiul nostru. Fii fiului nostru vor jura fidelitate 
veşnică acestei noi linii Toranaga. 

— Toranaga l-a urât întotdeauna pe Taiko. Ştii asta, 
doamnă. Toranaga este izvorul tuturor necazurilor. De atâţia 
ani, neh? El! 

— Şi tu? Cum rămâne cu mândria ta, copilă? 

— El e duşmanul, duşmanul nostru. 

— Ai doi duşmani, copilă. Mândria ta şi nevoia de-a avea un 
bărbat pe măsura soţului nostru. Te rog, ai răbdare cu mine, eşti 
tânără ş 

frumoasă şi rodnică şi meriţi un soţ. Toranaga e demn de 
tine, tu de el. Toranaga e singura şansă pe care o are Yaemon. 

— Nu, el e duşmanul. 

— A fost cel mai mare prieten şi cel mai credincios vasal al 
soţului nostru. Fără... fără Toranaga... nu vezi? Toranaga l-a 
ajutat... nu vezi? Tu poţi... poţi să te descurci cu el. 

— Îmi pare rău, dar îl urăsc, mă dezgustă, Yodoko-chan. 

— Multe femei... ce spuneam? Oh, da, multe femei se 


mărită cu bărbaţi care le dezgustă. Mulţumesc lui Buddha că n-a 
trebuit niciodată să îndur asta. 

Bătrâna zâmbi scurt, apoi oftă. Fu un oftat lung, adânc şi 
tinu prea mult timp, iar Ochiba crezu că venise sfârşitul, dar 
ochii se deschiseră puţin şi un zâmbet uşor apăru din nou. 

— Neh? 

— Da. 

— Vrei? Te rog? 

— Am să mă gândesc la asta. 

Degetele bătrânei încercară să se strângă. 

— Te implor, promite-mi că ai să te căsătoreşti cu Toranaga 
şi am să mă duc la Buddha ştiind că stirpea lui Taiko va dăinui 
pentru totdeauna, ca şi numele lui... Numele lui va trăi... 

Lacrimile începură să curgă pe obrajii lui Ochiba în timp ce 
ţinea la piept mâna lipsită de viaţă. Mai târziu pleoapele 
tremurară şi bătrâna şopti: 

— Trebuie s-o laşi pe Akechi Mariko să plece. Nu... n-o lăsa 
să încerce să se răzbune pe noi pentru ceea ce a făcut Taik6... 
Ce i-a făcut... ce i-a făcut tatălui ei... 

Ochiba fu luată prin surprindere. 

— Cum? 

Nu urmă nici un răspuns. Mai târziu Yodoko începu să bol- 
borosească: 

— Dragă Yaemon, dragul meu fiu, cum... Eşti un băiat atât 
de minunat, dar ai atât de mulţi duşmani, atât de prostesc... Nu 
eşti şi tu doar o închipuire, nu eşti... 

Un spasm o scutură. Ochiba îi luă mâna şi o mângâie. 

— Namu Amida Butsu, şopti ea. 

Urmă un alt spasm, apoi bătrâna spuse limpede: 

— lartă-mă, O-chan. 

— N-am de ce să te iert, doamnă. 

— Ai atât de multe de iertat... 

Vocea deveni mai slabă şi lumina începu să se şteargă de 
pe faţa ei. 

— Ascultă. Prom... Promite-mi despre... despre Toranaga, 
Ochiba-sama... important... te rog... poţi să ai încredere în el. 

Ochii bătrâni o căutau rugători. Ochiba nu voia să se 
supună, totuşi ştia că trebuia să o facă. Mintea ei era răscolită 
de ceea ce fusese spus despre Akechi Mariko şi încă răsuna cu 
cuvintele lui Taikō, repetate de zeci de mii de ori. 


___._ — Poţi să ai încredere în Yodoko-sama, O-chan. E Cea 
Ințeleaptă, nu uita asta. Are dreptate de cele mai multe ori şi 
poţi întotdeauna să-i încredinţezi viaţa ta şi-a fiului meu şi a 
mea. 

Ochiba se hotări. 

— Îţi prom... 

Se opri brusc. Lumina din ochii bătrânei sclipi o ultimă dată 
şi dispăru. 

— Namu Amida Butsu. 

Ochiba îi duse mâna la buze, se înclină şi aşeză mâna la loc 
pe cuvertură şi-i închise ochii gândindu-se la moartea lui Taiko, 
singura moarte pe care o mai urmărise atât de aproape. Atunci 
doamna Yodoko îi închisese ochii după cum era privilegiul unei 
soţii, iar întâmplarea se petrecuse în aceeaşi cameră, cu 
Toranaga aşteptând afară aşa cum acum erau afară Ishido şi 
Kiyama, continuând o veghe care începuse cu o zi înainte. 

— Dar de ce să trimit după Toranaga, stăpâne, întrebase 
ea. Ar trebui să te odihneşti. 

— O să mă odihnesc când o să mor, O-chan, spusese Taik5. 
Trebuie să stabilesc succesiunea cât mai am putere. 

Aşa că Toranaga sosise, puternic, plin de viaţă, radiind 
forţă. Ei patru erau singuri: Ochiba, Yodoko, Toranaga şi 
Nakamura - Taiko, stăpânul Japoniei, zăcând pe patul său de 
moarte - toţi aşteptând poruncile care aveau să fie urmate. 

— Deci, Tora-san, spusese Taikō întâmpinându-l cu porecla 
pe care Goroda i-o dăduse lui Toranaga cu mult în urmă, ochii 
mult adânciţi în cap privindu-l scrutători de pe faţa mică, 
smochinită, ca de maimuţă, aşezată pe un trup la fel de mărunt, 
un trup care avusese puterea oţelului până în urmă cu câteva 
luni când începuse sfârşitul. Mor. Din nimic în nimic, dar tu ai să 
trăieşti, iar fiul meu are să fie neajutorat. 

— Nu neajutorat, Alteță. Toţi daimyo î vor cinsti pe fiul 
vostru, aşa cum vă cinstesc pe domnia-voastră. 

Taikō râsese. 

— Da, aşa o să facă. Azi, cât sunt in viaţă. Ah, da! Dar cum 
aş putea fi sigur că Yaemon va conduce după mine? 

— Numiţi un Consiliu al Regenţilor, Alteță. 

— Regenţi..., spusese Taiko batjocoritor. Poate ar trebui să 
te numesc moştenitorul meu şi să te las pe tine să judeci dacă 
Yaemon merită să-ţi urmeze. 


— Eu n-aş merita asta. Fiul vostru trebuie să vă urmeze. 

— Da. Şi fii lui Goroda ar fi trebuit să-l urmeze. 

— Nu, ei au încălcat pacea. 

— Şi tu i-ai zdrobit la ordinele mele. 

— Aveaţi mandatul Împăratului. Ei s-au răsculat împotriva 
mandatului vostru legiuit, Alteță. Daţi-mi poruncile voastre 
acum şi eu am să mă supun lor. 

— De asta te-am chemat aici. 

Apoi Taiko spusese: 

— E un lucru rar să ai un fiu la cincizeci şi şapte de ani şi 
rău să mori la şaizeci şi trei, dacă e singurul tău fiu şi n-ai nici o 
rudă şi eşti stăpânul Japoniei, neh? 

— Da, spusese Toranaga. 

— Poate că ar fi fost mai bine dacă n-aş fi avut vreodată un 
fiu. Atunci aş fi putut să-ţi trec ţie împărăţia, aşa cum ne-am 
înţeles. Ai mai mulţi fii decât păduchi pe un portughez. 

— Karma. 

Taikō râsese şi un fir de salivă pătată de sânge se scurse 
din gura lui. Cu mare grijă Yodoko îi ştersese scuipatul şi el 
zâmbise către soţia lui. 

— Mulţumesc, Yo-chan, mulţumesc. 

Apoi ochii i se întorseseră către Ochiba, iar Ochiba zâmbise, 
dar ochii lui nu mai zâmbeau acum, ci doar cercetau întrebători, 
cântărind acea întrebare - pe - care - nimeni - nu - îndrăznise - 
să - o - pună şi de care ea era sigură că fusese întotdeauna în 
mintea lui. "Este într-adevăr Yaemon fiul meu? " 

— Karma, O-chan, neh? 

O rostise blând, dar pe Ochiba o răscolise teama că o s-o 
întrebe de-a dreptul şi lacrimile îi sclipiseră în ochi. 

— Nu-i nevoie de lacrimi, O-chan. Viaţa este doar un vis 
într-un vis, spusese bătrânul. 

Stătuse pentru o clipă, cugetând, apoi privise din nou la 
Toranaga şi cu o căldură neaşteptată, bruscă, pentru care era 
faimos, spusese: 

— Ehei, bătrâne prieten, ce viaţă am dus, neh? Toate 
bătăliile, luptând umăr la umăr, de neînvins împreună. Am făcut 
ceea ce era cu neputinţă, neh? Impreună am umilit pe cei 
puternici şi am scuipat pe bucile lor răsturnate, în timp ce ei 
grohăiau, cerşind mai mult. Noi, noi am făcut-o. Un ţăran şi un 
Minowara! 


Bătrânul chicotise. 

— Ascultă, încă câţiva ani şi aş fi zdrobit cum trebuie pe 
Mâncătorii de Usturoi. Apoi, cu legiunile coreene şi cu legiunile 
noastre japoneze, o izbitură zdravănă către Beijing şi eu pe 
tronul Dragonului, în China. Atunci ţi-aş fi dat ţie Japonia, după 
cum vrei, şi aş fi avut ceea ce doream. 

Vocea era puternică, acoperind slăbiciunea interioară. 

— Un ţăran poate să încalece pe tronul Dragonului cu 
fruntea sus şi plin de onoruri, nu ca aici, neh? 

— China şi Japonia sunt diferite. Da, Alteță. 

— Da. Sunt înţelepţi cei din în China. Acolo primul dintr-o 
dinastie e întotdeauna ţăran, sau fiu de ţăran şi tronul e 
întotdeauna luat cu forţa, cu mâinile însângerate. Nu există 
castele ereditare acolo. Nu-i asta puterea Chinei? 

Din nou, râsul. Ș 

— Forţa şi mâinile însângerate şi ţăranii. Asta-s eu, neh? 

— Da, dar sunteţi de-asemenea samurai. Aţi schimbat legile 
aici. Sunteţi primul dintr-o dinastie. 

— Întotdauna mi-ai plăcut, Tora-san. 

Bătrânul sorbise mulţumit din cha. 

— Da, gândeşte-te la asta, eu pe tronul Dragonului. 
Gândeşte-te! Eu împărat al Chinei, Yodoko împărăteasă şi după 
ea Ochiba Cea Minunată şi după mine Yaemon, şi China şi 
Japonia unite pentru totdeauna, aşa cum ar trebui să fie. Ah, ar 
fi fost atât de uşor! Apoi, cu legiunile noastre şi cu hoardele 
chineze, aş fi izbit spre nord-vest şi spre sud şi, ca nişte târfe 
de-a zecea mână, imperiile de pe întreg pământul ar fi zăcut 
gâfâind în ţărână, cu picioarele larg desfăcute ca noi să putem 
lua ceea ce vrem. Suntem de neînvins - tu şi cu mine suntem de 
neînvins - Japonezii sunt de neînvins, desigur, căci ştim care e 
rostul vieţii, neh? 

— Da. 

Ochii lui sclipiseră ciudat. 

— Care este? 

— Datoria, disciplina şi moartea, răspunsese Toranaga. 

Din nou un chicotit, bătrânul părând mai subţire ca 
niciodată, mai înţelept ca niciodată şi apoi, cu o bruscheţe 
pentru care era de asemenea faimos, toată căldura îl părăsise. 

— Regenţii, întrebase el cu glasul veninos şi tare. Pe cine 
alegi? 


— Seniorii Kiyama, Ishido, Onoshi, Toda Hiro-matsu şi 
Sugiyama. 

Faţa lui Tayko se strâmbase de un rânjet răutăcios. 

— Eşti cel mai înţelept om din imperiu, după mine. 
Explică-le doamnelor mele de ce i-ai ales pe aceştia cinci. 

— Pentru că toţi se urăsc unul pe celălalt, dar împreună ei 
pot să conducă bine şi să înlăture orice împotrivire. 

— Chiar şi pe tine? 

— Nu, nu pe mine Alteță. 

Atunci Toranaga privise la Ochiba şi-i vorbise direct ei. 

— Ca Yaemon să moştenească puterea trebuie să rezistaţi 
încă nouă ani. Ca să faceţi asta trebuie să menţineţi pacea lui 
Taiko mai presus de orice. L-am ales pe Kiyama pentru că este 
şeful creştinilor daimyo, un mare general şi un vasal foarte 
credincios. Mai apoi Sugiyama, pentru că este cel mai bogat 
daimyo din ţară, familia lui e străveche şi urăşte creştinii din 
toată inima şi are cel mai mult de câştigat dacă Yaemon ia 
puterea. Onoshi, pentru că-l urăşte pe Kiyama, încearcă să-i 
înlăture puterea, este de asemenea creştin, dar un lepros care 
se agaţă de viaţă, care va trăi douăzeci de ani şi-i urăşte pe toţi 
ceilalţi cu o violenţă cumplită, pe Ishido îndeosebi. Ishido pentru 
că o să miroasă comploturile, pentru că-i un ţăran, urăşte pe 
samuraii ereditari şi este împotriva creştinilor. Toda Hiro-matsu, 
pentru că este supus, cinstit şi credincios, constant ca soarele şi 
ca sabia cea mai bună a unui meşter făurar. Ar trebui să fie 
Preşedintele Consiliului. 

— Şi tu? 

— Eu am să-mi fac seppuku, împreună cu fiul meu cel mai 
mare, Noboru. Fiul meu Sudara este căsătorit cu sora doamnei 
Ochiba, aşa că el nu e nici o ameninţare, n-ar putea fi niciodată. 
O să moştenească Kwanto, dacă o să vă facă plăcere, dacă o să 
jure supunere veşnică casei voastre. 

Nimeni nu fusese surprins că Toranaga se oferise să facă 
ceea ce era limpede în mintea lui Taiko, pentru că Toranaga 
singur dintre toţi daimyo era adevărata primejdie. Atunci îşi 
auzise soţul spunând: 

— O-chan, care este sfatul tău? 

— Tot ce-a spus seniorul Toranaga, Alteță, răspunsese ea 
deîndată, doar că ar trebui să-i porunceşti surorii mele să 
divorţeze de Sudara, care ar trebui să-şi facă seppuku. Seniorul 


Noboru ar trebui să fie moştenitorul seniorului Toranaga şi ar 
trebui să moştenească cele două provincii, Musashi şi Shimoosa 
şi restul din Kwanto ar trebui să meargă către moştenitorul 
vostru, Yaemon. Şi vă sfătuiesc s-o porunciţi astăzi. 

— Yodoko-sama? 

Spre surprinderea ei Yodoko spusese: 

— Ah, Tokichi, ştii cât te iubesc din toată inima şi pe O-chan 
şi pe Yaemon, ca pe propriul meu fiu. Eu zic să-l faci pe 
Toranaga singur regent. 

— Cum? 

— Dacă-i porunceşti să moară, cred că ai să-l ucizi pe fiul 
nostru. Doar seniorul Toranaga are destulă iscusinţă, destul 
prestigiu şi isteţime ca să moştenească acum. Dă-l pe Yaemon 
în grija lui până când va ajunge la vârsta potrivită. Porunceşte-i 
seniorului Toranaga să-l adopte pe fiul nostru oficial. Fă-l pe 
seniorul Toranaga dascălul lui Yaemon şi lasă-l pe acesta să 
moştenească, după Toranaga. 

— Nu. Asta nu trebuie făcut, protestase Ochiba. 

— Ce spui de asta, Tora-san? întrebase Taiko. 

— Cu umilinţă trebuie să refuz, Alteță. Nu pot să accept 
asta şi vă implor să-mi îngăduiţi să-mi fac seppuku şi să plec 
înaintea voastră. 

— Vei fi singur regent. 

— N-am refuzat niciodată să mă supun de când am făcut 
înţelegerea noastră, dar această propunere o refuz. 

Ochiba îşi amintise cum încercase să-l convingă pe Taik5 
să-l lase pe Toranaga să se omoare şi ştia că Taiko hotărâse 
deja, dar Taiko îşi schimbase gândurile şi, în cele din urmă, 
acceptase o parte din ce îl sfătuise Yodoko şi făcuse 
compromisul ca Toranaga să fie unul dintre regenţi şi Preşedinte 
al Regenţilor. Toranaga îi jurase credinţă eternă lui Yaemon, dar 
acum încă ţesea pânza care-i înfăşura, pe toţi ca această 
tulburare pe care o stârnise Mariko. 

— Ştiu că a fost la porunca lui, mormăi Ochiba. 

Doamna Yodoko vroise ca ea să i se supună pe deplin. Să 
mă mărit cu Toranaga? Buddha să mă apere de ruşinea asta, de 
ruşinea de a trebui să-l primesc şi să-i simt greutatea şi izvorul 
vieţii. 

Ruşine? 

Ochiba, care-i adevărul? se întrebă. Adevărul este că l-ai 


dorit odată, înainte de Taiko, neh? Chiar şi-n timpul lui. De multe 
ori, în adâncul inimii, neh? Cea Înţeleaptă avea dreptate din nou 
în privinţa mândriei, care este propriul tău duşman şi în privinţa 
nevoii de a avea un bărbat, un soţ. De ce să nu-l accepţi pe 
Ishido? El te cinsteşte şi te doreşte şi-o să câştige. Ar fi uşor de 
mânuit, neh? Nu, nu pe necioplitul ăsta din mlaştini. Oh, ştiu 
zvonurile murdare împrăştiate de duşmani, obrăznicii scârboase. 
Jur mai degrabă că m-aş culca cu slujnicele mele şi mi-aş pune 
încrederea în harigata pentru încă o mie de vieţi decât să 
necinstesc cu Ishido amintirea stăpânului meu. Fii cinstită, 
Ochiba. Gândeşte-te la Toranaga. Nu-l urăşti într-adevăr doar 
pentru că ar fi putut să te vadă în acea zi a visului? 

Se întâmplase cu mai mult de şase ani în urmă, în Kyushu, 
când ea şi doamnele ei ieşiseră să vâneze cu şoimi, împreună cu 
Taikd şi Toranaga. Grupul lor se întinsese peste o mare porţiune 
de teren şi ea galopa după unul din şoimii ei, despărțită de 
ceilalţi. Era pe deal, în pădure şi dintr-o dată dăduse peste acest 
ţăran care strângea fructe de pădure lângă o cărare singuratică. 
Primul ei fiu, bolnăvicios, murise de aproape doi ani şi nu mai 
fuseseră mişcări în pântecele ei, deşi ea încercase orice poziţie, 
sau mişcare sau mâncare, fiecare superstiție, licoare, sau rugă, 
în disperarea de a satisface obsesia stăpânului ei de a avea un 
moştenitor. 

Întâlnirea cu ţăranul fusese atât de bruscă. El rămăsese cu 
gura căscată ca şi cum ea ar fi fost un kami şi ea se holbase la 
el pentru că era imaginea lui Taikō, mărunt ca o maimuţă, dar 
era tânăr. 

Mintea ei strigase că acesta era darul zeilor pentru care se 
rugase, şi descălecase şi-l luase de mână şi împreună 
merseseră câţiva paşi în pădure, iar ea devenise ca o căţea în 
călduri. 

Totul fusese ca un vis, frenezie şi dorinţă şi brutalitate 
zăcând acolo, pe pământ, şi chiar şi astăzi ea îi putea simţi 
izbucnirea focului lichid, dulceaţa răsuflării lui, mâinile lui 
strângând-o minunat. Apoi îi simţise întreaga greutate şi dintr-o 
dată răsuflarea lui devenise putredă şi toată fiinţa lui de 
neîndurat, aşa că ea-l îndepărtase. El o mai vrusese, dar ea îl 
lovise şi-l blestemase şi-i spusese să mulţumească zeilor că nu-l 
transformase într-un copac pentru obrăznicia lui, iar bietul nerod 
superstiţios se prăbuşise în genunchi, cerşind îndurarea ei - 


desigur că era o kami, de ce altfel s-ar fi tăvălit o asemenea 
frumuseţe în ţărână cu unul ca el? 

Slăbită, ea se urcase în şa şi pornise ameţită, pierzând în 
curând din vedere bărbatul şi luminişul, aproape întrebându-se 
dacă nu fusese un vis, iar ţăranul, adevăratul kami, rugându-se 
să fi fost un kami şi elixirul lui trimis de zei să-i facă un alt fiu 
întru slava stăpânului ei şi să-i dea pacea pe care-o merita. Şi 
atunci, chiar de cealaltă parte a pădurii, Toranaga o aştepta. O 
văzuse? se întrebase ea în panică. 

— Eram îngrijorat în privinţa voastră doamnă, spusese el. 

— Eu sunt bine, foarte bine, mulţumesc, 

— Dar chimonoul vostru este rupt tot. Aveţi bucăţi de ferigă 
pe spate şi în păr... 

— M-a trântit calul. N-am nimic. 

Apoi ea îl provocase la o întrecere către casă, ca să-i 
dovedească că nu se întâmplasc nimic rău şi pornise ca un vânt 
sălbatic, cu spatele încă usturând-o de la rugii de mure, 
usturime pe care uleiurile aromate o domoliseră curând şi-n 
acea noapte împărţise perna cu stăpânui ei şi nouă luni mai 
târziu îi dăduse naştere lui Yaemon, spre veşnica lui fericire. Şi a 
ei. 

— Desigur că soţul nostru este tatăl lui Yaemon, spuse 
Ochiba cu deplină siguranţă către stafia lui Yodoko. El e tatăl 
celor doi copii ai mei - celălalt a fost un vis. 

De ce te minţi? N-a fost un vis, îşi zise. S-a întâmplat. Omul 
n-a fost un kami. Te-ai împerecheat cu un ţăran în ţărână ca să 
zămisleşti un fiu, de care tu aveai nevoie la fel de mult ca şi 
Taiko, ca să-l lege de tine. Şi-ar fi luat o altă concubină, neh? 

Şi ce-i cu primul tău născut? 

— Karma, spuse Ochiba, înlăturând şi acea îndelungată 
durere. 

"Bea asta copilă", îi spusese Yodoko pe când avea 
şaisprezece ani, un an după ce devenise concubina oficială a lui 
Taikō. Şi băuse ceaiul straniu care o încălzise şi se simţise 
somnoroasă şi în a doua seară, când se trezise din nou, îşi 
amintise doar visuri ciudate, erotice, şi culori neobişnuite şi o 
nefirească trecere a timpului. Yodoko fusese acolo când se 
trezise ca şi atunci când adormise, grijulie şi la fel de atentă cu 
armonia stăpânului lor ca întotdeauna. Nouă luni mai târziu 
născuse, prima dintre toate femeile lui Taiko care făcuse asta, 


dar copilul era bolnăvicios şi murise de mic. 

Karma, gândi. 

Nimic nu fusese spus între ea şi Yodoko despre ce se 
întâmplase sau despre ce s-ar fi putut întâmpla în acel somn 
adânc. Nimic, doar "iartă-mă" acum câteva clipe şi "n-am ce 
să-ţi iert". 

N-ai nici o vină, Yodoko-sama, şi nu s-a-ntâmplat nimic, 
nimic tainic sau orice altceva, iar dacă a fost, odihneşte-te în 
pace, bătrâno, acum secretul zace îngropat cu tine. 

Ochii ei rămăseseră aţintiţi pe faţa atât de fragilă şi de 
patetică acum, aşa cum Taiko fusese fragil şi patetic spre 
sfârşitul său şi nici întrebarea lui nu avusese răspuns vreodată. 
Karma era că murise, se gândi fără să simtă nimic. Dacă ar fi 
trăit încă zece ani aş fi fost împărăteasa Chinei, dar acum... 
acum sunt singură. 

— Ciudat că ai murit înainte să-ţi pot promite, doamnă, 
spuse, mirosul lemnelor parfumate şi al morţii înconjurând-o. 
Ţi-aş fi promis, dar ai murit înainte s-o fac. Şi asta să fie karma 
mea? Să mă supun unei rugăminţi şi unei promisiuni nerostite? 
Ce-ar trebui să fac? 

Fiule, fiule, mă simt atât de neajutorată. 

Îşi aminti ceva spus de Cea Înţeleaptă: "Gândeşte-te cum ar 
fi făcut Taiko, sau Toranaga." 

Ochiba simţi că-şi recapătă noi puteri. Se aşeză pe călcâe şi 
nemişcată, rece, începu să se supună. 


KKK 


În tăcerea ce se lăsă brusc, Chimmoko ieşi prin micile porți 
ale grădinii, înaintă către Blackthorne şi se înclină. 

— Anjin-san, vă rog să mă iertati, stăpâna mea doreşte să 
vă vadă. Dacă aşteptaţi o clipă, am să vă însoțesc. 

— Bine, mulţumesc. 

Blackthorne se ridică, încă cufundat în gândurile sale şi 
copleşit de presimţiri negre. Umbrele se lungiseră acum, deja o 
parte a curţii interioare era lipsită de lumina soarelui. Samuraii 
în uniforme gri se pregătiră să meargă cu el. Chimmoko se opri 
lângă Sumiyori. 

— Vă rog să mă iertaţi, căpitane, dar doamna mea vă roagă 
să pregătiţi totul. 


— Unde vrea să se întâmple? 

Slujnica arătă un loc în faţa arcadei porţii. 

— Acolo, Alteță. 

Sumiyori era uluit. 

— O să fie în public? Nu în taină, doar cu câteva martore? O 
face ca să vadă toată lumea? 

— Da. 

— Dar... Bine, dacă e să fie acolo... Cine... cine o să-i fie 
secondant? 

— Crede că seniorul Kiyama o să îi facă cinstea. 

— Şi dacă nu? 

— Nu ştiu, căpitane. Nu mi-a spus. 

Chimmoko se înclină şi porni către verandă ca să se încline 
din nou. 

— Kiritsubo-san, stăpâna mea spune, îmi pare rău, o să se 
întoarcă curând. 

— Se simte bine? 

— Oh, da, spuse mândră Chimmoko. 

Kiri şi celelalte se pregătiseră. Când auziseră cele spuse 
căpitanului, fuseseră la fel de tulburate. 

— Ştie că şi alte doamne aşteaptă să o întâmpine? 

— Oh, da, Kiritsubo-san. Eu... eu m-am uitat şi i-am spus. 
Ea a spus că este atât de tulburată de prezenţa lor şi că o să le 
mulţumească ea însăşi curând. Vă rog să mă iertati. 

O priviră toţi întorcându-se către poartă şi chemându-l pe 
Blackthorne. Samuraii în gri porniră după el, dar Chimmoko 
clătină din cap şi spuse că stăpâna sa nu i-a chemat şi pe ei. 
Căpitanul îi îngădui lui Blackthorne să plece. 

Dincolo de porţile grădinii era o lume diferită, proaspătă şi 
tihnită, soarele luminând vârfurile copacilor, păsările ciripind şi 
insectele mişunând după hrană, pârâul curgând plăcut într-un 
minuscul heleşteu, dar nu putu să-şi îndepărteze tristeţea. 

Chimmoko se opri şi arătă către casa de cha-no-yu: 

Înaintă singur. Îşi trase picioarele din sandale şi urcă cele 
trei trepte. Trebui să se lase aproape în genunchi ca să treacă 
prin mărunta uşă. Apoi fu înăuntru. 

— Tu, spuse ea. 

— Tu, spuse el. 

Stătea îngenuncheată cu faţa la uşă, proaspăt machiată, cu 
buzele purpurii, coafată desăvârşit, purtând un chimonou nou 


de un albastru sobru, mărginit cu verde, cu un ob; de un verde 
mai deschis şi o panglică subţire, verde, în păr. 

— Tu eşti minunată. 

— Şi tu. 

O încercare de zâmbet. 

— lmi pare rău că a trebuit să priveşti. 

— A fost datoria mea. 

— Nu datorie, spuse ea. Nu m-am aşteptat şi nici nu m-am 
gândit la un asemenea măcel. 

— Karma. 

Blackthorne se smulse din transă şi nu mai vorbi latineşte. 

— Ai plănuit toate astea de mult timp - sinuciderea ta, neh? 

— Viaţa mea n-a fost niciodată a mea, Anjin-san. A 
aparţinut întotdeauna seniorului meu legiuit şi, după el, 
stăpânului meu. Asta-i legea noastră. 

— E o lege proastă. 

— Da. Şi nu. 

Işi ridică privirea de pe rogojini. 

— O să ne certăm pe lucrurile acestea ce nu pot fi 
schimbate? 

— Nu, te rog să mă ierţi. 

— Te iubesc, spuse ea în latină. 

— Da, ştiu asta acum. Şi eu te iubesc, dar moartea este 
telul tău, Mariko-san. 

— Greşeşti, dragostea mea. Viaţa stăpânului meu este țelul 
meu. Şi viaţa ta. Şi crede-mă, Sfânta Fecioară să mă ierte sau să 
mă binecuvânteze pentru asta, sunt vremuri când viaţa ta e 
mult mai importantă. 

— Nu mai are nimeni scăpare acum. Nimeni. 

— Ai răbdare. Soarele încă n-a apus. 

— N-am încredere în soarele ăsta, Mariko-san. 

Întinse mâna şi-i atinse faţa. 

— Gomen nasai. 

— Iţi făgăduiesc că la noapte are să fie ca la Hanul Florilor. 
Ai răbdare. li cunosc pe Ishido şi pe Ochiba şi pe ceilalţi. 

— Que va ceilalţi, îi spuse în portugheză, nemulţumit. Vrei 
să spui că te bizui pe faptul că Toranaga ştie ce face, neh? 

— Que va pentru mohoreala ta, răspunse ea blând. Ziua 
asta e prea scurtă. 

— lartă-mă, ai din nou dreptate. Astăzi nu e vreme pentru 


proastă dispoziţie. 

O privi. Faţa ei era brăzdată de umbrele aruncate de soare 
prin obloanele de bambus. Umbrele se ridicau şi dispăreau pe 
măsură ce soarele se cufunda în spatele meterezelor. 

— Ce pot să fac ca să te ajut? întrebă. 

— Crede că există un mâine. 

Pentru o clipă prinse o fărâmă din groaza ei. Braţele lui se 
întinseră către ea şi aşteptarea nu mai fu atât de îngrozitoare. 
Se apropiau paşi. 

— Da, Chimmoko? 

— E timpul, stăpână. 

— E totul pregătit? 

— Da, stăpână. 

— Aşteaptă-mă lângă iaz. 

Paşii se depărtară. Mariko se întoarse către Blackthorne şi-l 
sărută blând. 

— Te iubesc, spuse ea. 

— Te iubesc, spuse el. 

Se înclină în faţa lui şi ieşi pe uşă. Elo urmă. 

Mariko se opri lângă heleşteu şi îşi desfăcu obi-ul, lăsându-l 
să cadă. Chimmoko o ajută să-şi scoată chimonoul albastru. Sub 
el, Mariko purta cel mai strălucitor ob; şi chimonou pe care 
Blackthorne îl văzuse vreodată. Era un chimonou ceremonial de 
moarte. Îşi desfăcu panglica verde din păr şi-o aruncă de-o 
parie, apoi, toată în alb, porni fără să se uite la Blackthorne. 

Dincolo de grădină toţi samuraii în maro erau aşezaţi 
într-un careu mărginit din trei părţi, în jurul a opt tatami ce 
fuseseră aşezate în centrul porţii principale. Yabu şi Kiri şi 
celelalte doamne erau aşezaţi în şir pe locurile de onoare, cu 
faţa către sud. Pe stradă, samurai în gri îmbrăcaţi de asemenea 
de ceremonie, erau aşezaţi printre alţi samurai şi femei samurai. 
La un semn din partea lui Sumiyori se înclinară cu toţii. Ea le 
răspunse. Patru samurai înaintară şi întinseră un aşternut 
purpuriu deasupra rogojinilor. 

Mariko merse către Kiritsubo şi o salută pe ea şi pe Sazuko 
şi pe celelalte doamne. Îi întoarseră plecăciunile şi-i vorbiră cât 
mai ceremonios cu putinţă. Blacklhorne aşteptă la porţi. O privi 
îndepărtându-se de doamne şi îndreptându-se către pătratul 
sângeriu, îngenunchind în mijlocul lui în faţa unei mici perne 
albe. Mâna dreaptă scoase din brâul alb micul pumnal ascuţit 


şi-l aşeză pe pernă în faţa ei. Chimmoko înaintă şi, îngenunchind 
la rândul ei, îi oferi o mică pătură de un alb pur, cu şnururi. 
Mariko îşi aranjă poalele chimonoului ajutată de slujnică, apoi 
legă pătura împrejurul taliei cu şnururile. Blackthorne ştia că 
asta se făcea ca să împiedice poalele chimonoului să se păteze 
de sânge şi să fie deranjate de spasmele morţii. 

Apoi, senină şi pregătită, Mariko privi în sus, către donjonul 
castelului. Soarele încă lumina ultimul cat, strălucind pe ţiglele 
aurii. lute, lumina strălucitoare urcă turnul, apoi dispăru. 


KKK 


Părea atât de micuță stând acolo nemişcată, un strop de 
alb pe pătratul purpuriu. 

Deja strada era întunecată şi servitorii aprindeau torţe. 
Când isprăviră, dispărură la fel de iute şi de tăcuţi cum sosiseră. 

Se întinse înainte şi atinse pumnalul, îndreptându-l. Apoi 
privi încă odată spre poartă, către capătul străzii, dar aceasta 
era la fel de liniştită şi goală ca şi până atunci. Privi înapoi la 
pumnal. 

— Kasigi Yabu-sama. 

— Da, Toda-sama. 

— Se pare că seniorul Kiyama a refuzat să mă asiste. Te 
rog, aş fi onorată dacă mi-aţi fi secondant. 

— Onoarea este a mea, spuse Yabu. 

Se înclină, se ridică în picioare şi se aşeză în spatele ei, 
către stânga. Sabia lui cântă când o trase din teacă. Se propti 
bine pe picioare şi ridică sabia cu ambele mâini. 

— Eu sunt gata, doamnă, spuse. 

— Te rog, aşteaptă până când fac a doua tăietură. 

Ochii ei erau pe pumnal. Cu mâna dreaptă îşi făcu semnul 
crucii peste sâni, apoi se aplecă înainte şi ridică pumnalul fără 
să tremure, îl atinse de buze ca şi cum ar fi vrut să guste oţelul 
lustruit. Apoi îşi schimbă poziţia palmelor pe pumnal, ţinându-l 
ferm cu mâna dreaptă în stânga gâtului. În acea clipă torţe 
dădură colţul la capătul străzii. O coloană se apropie. In fruntea 
ei se afla Ishido. 

Ea nu mişcă pumnalul. Yabu era încă un arc încordat con- 
centrându-se asupra gestului. 

— Doamnă, spuse, aştepţi sau continui? Vreau să fie 


desăvârşit pentru dumneata. 

Mariko se forţă să se întoarcă in lume. 

— Eu... noi aşteptăm. Noi... eu... 

Mâna ei cobori pumnalul. Tremura. La fel de încet Yabu se 
destinse. Sabia lui şuieră din nou în teacă şi îşi şterse mâinile pe 
şolduri. 

Ishido stătea în poartă. 

— Soarele încă n-a apus, doamnă. E încă la orizont. Eşti 
atât de grăbită să mori? 

— Nu, generale, doar să mă supun stăpânului meu... 

Işi prinse mâinile una de cealaltă ca să le oprească 
tremurul. 

Un murmur de mânie trecu printre samuraii în uniforme gri, 
în faţa grosolăniei arogante a lui Ishido şi Yabu se pregăti să 
sară la el, dar se opri, căci Ishido spunea cu voce puternică: 

— Doamna Ochiba i-a rugat pe regenti în numele 
Moştenitorului să facă o excepţie în cazul dumitale. Am 
încuviinţat cererea ei. Aici sunt permisele cu care poţi pleca 
mâine în zori. 

Le împinse în mâinile lui Sumiyori, care era alături. 

— Alteță? spuse Mariko fără să înţeleagă, cu vocea abia 
auzită. 

— Eşti liberă să pleci în zori. 

— ŞI... şi Kiritsubo-san şi doamna Sazuko? 

— Nu este şi asta o parte a "datoriei" tale? Şi permisele lor 
sunt acolo. 

Mariko încercă să se concentreze. 

— ŞI... şi fiul ei? 

— Şi el, doamnă, râse batjocoritor şi răsunător Ishido. Şi toţi 
oamenii voştri. 

Yabu rosti cu greu: 

— Toţi au permise de liberă trecere? 

— Da, Kasigi Yabu-san, spuse Ishido. Eşti ofiţerul cel mai 
mare în grad, neh? Te rog, du-te deîndată la secretarul meu. El 
completează permisele voastre, deşi nu ştiu de ce-ar dori 
preaonoraţii oaspeţi să plece. Nici nu merită pentru 
şaptesprezece zile, neh? 

— Şi eu, senior general? întrebă bătrâna doamnă Etsu cu 
voce slabă şi inima galopând dureros, îndrăznind să pună la 
încercare deplinătatea victoriei lui Mariko. Pot, vă rog, să plec şi 


eu? 

— Desigur, doamnă Maeda. De ce-am ţine pe cineva 
împotriva voinţei lui? Suntem oare temniceri? Desigur că nu! 
Dacă primirea Moştenitorului este atât de jignitoare încât doriţi 
să plecaţi, atunci plecaţi. Deşi cum aţi dori să călătoriţi patru 
sute de ri către casă şi alţi patru sute de ri înapoi în 
şaptesprezece zile, nu înţeleg. 

— Vă rog să mă iertaţi. Primirea Moştenitorului nu este... 

Ishido o întrerupse rece. 

— Dacă doriţi să plecaţi, cereţi un permis aşa cum se 
obişnuieşte. O să ia o zi, sau cam aşa, dar o să avem grijă să 
porniţi în siguranţă. 

Se adresă celorlalţi. 

— Oricare dintre doamne poate să ceară asta, sau dintre 
samurai. Am mai spus-o înainte. E o prostie să plecaţi pentru 
şaptesprezece zile. E jignitor să ocoliţi întâmpinarea 
Moştenitorului, primirea doamnei Ochiba şi a regenţilor. 

Privirea lui necruțătoare se întoarse către Mariko. 

— Sau să ameninţaţi cu seppuku, care pentru o doamnă ar 
trebui făcut între patru pereţi şi nu ca un arognt spectacol 
public, neh? Nu caut moartea femeilor, ci doar a duşmanilor 
Moştenitorului, dar dacă femeile sunt pe faţă duşmanii lui, 
atunci am să scuip şi pe cadavrele lor. 

Ishido se-ntoarse pe călcâie, dădu un ordin către samuraii 
în uniforme în gri şi plecă. Deîndată căpitanii îi repetară porunca 
şi toţi samuraii lui începură să se încoloneze şi să se depărteze 
de poartă, în afară de câţiva care rămaseră în cinstea celor în 
maro. 

— Doamnă, spuse Yabu şoptit, ştergându-şi mâinile 
asudate din nou, cu un gust amar în gură din lipsa împlinirii, 
doamnă, totul e gata. Aţi... aţi învins. Aţi învins. 

— Da, da, spuse ea. 

Mâinile sale lipsite de putere căutară nodurile şnurului alb. 
Chimmoko înaintă şi desfăcu nodurile şi dădu la o parte pătura 
albă, apoi păşi într-o parte de pe pătratul purpuriu. Toţi priveau 
la Mariko, aşteptând să vadă dacă se poate ridica şi merge 
singură. 

Mariko încercă să se proptească în picioare. Nu reuşi. 
Încercă a doua oară. Din nou nu reuşi. Kiri se mişcă s-o ajute, 
dar Yabu clătină din cap şi spuse: 


— Nu, e privilegiul ei. 

Aşa că Kiri rămase pe loc, abia suflând. 

Lângă poartă Blackthorne era încă răscolit de neţărmurita 
bucurie în faţa victoriei ei şi-şi aminti cum voinţa lui fusese pusă 
la încercare în acea noapte a seppuku-lui său, când trebuise să 
se ridice ca un bărbat şi să meargă spre casă ca un bărbat, fără 
a fi sprijinit, ca să devină samurai şi o privi, dispreţuind nevoia 
pentru un astfel de curaj şi înţelegând-o totuşi, ba chiar 
cinstind-o. 

Îi văzu mâinile sprijinindu-se din nou de aşternutul purpuriu 
şi de data asta reuşi să se ridice. Se clătină şi aproape căzu, 
apoi picioarele i se mişcară şi păşi încet peste pata purpurie şi 
porni clătinându-se neajutorată către uşa principală. 
Blackthorne hotărî că fusese îndeajuns, îndurase îndeajuns, 
dovedise îndeajuns, aşa că înaintă şi o prinse în braţe, 
ridicând-o chiar în clipa în care voinţa o părăsi. 

Pentru o'clipă rămase singur acolo în acea arenă, mândru 
că era singur şi că el se hotărâse. Ea zăcea în braţele sale ca o 
păpuşă dezmembrată Apoi o purtă înăuntru şi nimeni nu mişcă 
sau nu i se aşeză în cale. 


CAPITOLUL 57 


Atacul împotriva fortăreței samurailor în maro începu în cea 
mai întunecată parte a nopţii, la două sau trei ore înaintea 
zorilor. Primul val de zece ninja - "nevăzuţii" - trecu peste 
acoperişurile întăriturilor de peste drum, acum nepăzite de 
samurai în gri. Aruncară peste celălalt acoperiş căngi îmbrăcate 
în pânză de care erau legate funii şi trecură peste golul dintre 
clădiri ca tot atâţia păianjeni. Purtau îmbrăcăminte de culoare 
neagră strânsă pe corp, şosete şi măşti negre. Mâinile şi feţele 
le erau de asemenea înnegrite. Aveau arme uşoare: cuțite 
legate cu lanţuri de mâner şi shuriken - lame mici pentru 
aruncat, de forma unei stele, cu vârfurile ascuţite ca nişte ace şi 
înmuiate în otravă şi discuri cu muchii tăioase, de dimensiunea 
unei palme. De spatele lor atârnau raniţe şi prăjini subţiri. 

Ninja erau mercenari. Erau artişti în a se strecura nevăzuţi, 
specialişti în tot ce nu era onorabil - spionaj, furişare, ucidere 


fulgerătoare. A 

Cei zece oameni atinseră pământul fără zgomot. Işi 
strânseră colac funiile cârligelor şi o parte dintre ei le aruncară 
din nou pe o ieşitură a zidului şi din nou săriră jos pe o verandă, 
douăzeci de picioare sub ei. Odată ajunşi acolo, la fel de tăcuţi, 
tovarăşii lor desfăcură cârligele, le lăsară să cadă şi porniră 
peste ţigle ca să se strecoare în altă parte. _ 

O ţiglă trosni sub talpa unui om şi toţi îngheţară. In curtea 
inferioară, trei etaje şi douăzeci de picioare mai jos, Sumiyori se 
opri din rondul său şi privi în sus. Ochii săi scrutară întunericul. 
Aşteptă fără să mişte, cu gura deschisă puţin ca să audă mai 
bine, plimbându-şi privirea încet dintr-o parte în alta. Acoperişul 
pe care se aflau ninja se găsea în umbră. Luna era în scădere, 
stelele străluceau în aerul umed. Oamenii stăteau absolut 
nemişcaţi, ţinându-şi chiar răsuflarea, părând la fel de lipsiţi de 
viaţa că şi ţiglele pe care stăteau. 

Sumiyori mai privi o dată de jur împrejur ascultând atent, şi 
încă odată şi apoi încă nesigur, porni prin curte ca să vadă mai 
limpede. Acum cei patru ninja de pe verandă erau deja în 
câmpul său de vedere, dar stăteau la, fel de nemişcaţi ca şi 
ceilalţi şi nu-i băgă nici pe ei în seamă. 

— Hei! strigă către gărzile de la poarta puternic barată 
acum. Aţi văzut ceva? Aţi auzit ceva? 

— Nu, căpitane, spuseră străjile atente. Ţiglele acoperişului 
trosnesc întotdeauna. Se mişcă puţin din pricina umezelii sau a 
căldurii, poate. 

Sumiyori zise către unul dintre samurai: 

— Du-te acolo sus şi aruncă o privire, sau şi mai bine, 
spune gărzilor de la ultimul cat să arunce o privire, să fim siguri. 

Soldatul porni grăbit. Sumiyori privi din nou atent în sus, 
apoi ridică puţin din umeri şi, liniştit, îşi continuă rondul. Ceilalţi 
samurai se duseră către posturile lor, privind în afara grădinii. 

Pe acoperiş şi pe verandă ninja aşteptau în poziţiile lor, 
nemişcaţi. Nici chiar ochii nu li se clinteau. Fuseseră educați să 
rămână nemişcaţi ore întregi dacă ar fi fost nevoie, ca o parte a 
nesfârşitului lor antrenament. Apoi conducătorul le făcu semn şi 
de îndată îşi continuară atacul. Căngile şi funiile îi aduseră în 
linişte pe o altă verandă, de unde se putură strecura către 
ferestrele înguste din pereţii de granit. Sub acest etaj, toate 
celelalte ferestre - poziţii de apărare pentru arcaşi - erau atât 


de înguste încât nu se putea intra prin ele din afară. La un alt 
semnal cele două grupuri pătrunseră prin ele în acelaşi timp. 

Amândouă încăperile se aflau în întuneric şi în fiecare 
dintre ele dormeau în şiruri ordonate câte zece samurai de-ai lui 
Toranaga. Fură ucişi iute şi aproape fără zgomot cu câte o 
singură lovitură de pumnal în gât la cei mai mulţi, simţurile 
antrenate ale atacatorilor ducându-i fără şovăială către ţintele 
lor, şi în câteva clipe ultimul dintre samurai se zvârcolea cu 
disperare, strigătul său de alarmă gâtuit chiar în clipa în care se 
năştea. Odată aflaţi în siguranţă în încăperi, cu uşile bine 
închise, căpetenia scoase o cremene şi un amnar şi aprinse o 
lumânare pe care-o duse, acoperindu-i cu grijă flacăra cu 
palmele, către fereastră, semnalizând de trei ori în noapte. În 
spatele lui oamenii săi se asigurau din nou că fiecare samurai 
era mort. Căpetenia lor repetă semnalul, apoi se depărtă de 
fereastră şi începu să le spună ceva prin semne. 

De îndată atacatorii îşi desfăcură raniţele şi-şi pregătiră 
armele de atac: cuțite scurte, ca nişte seceri cu două tăişuri, cu 
un lanţ cu o greutate la celălalt capăt prins de mâner, suriken şi 
cuțite pentru aruncat. La o altă poruncă, o parte dintre bărbaţi 
îşi scoaseră prăjinile subţiri. Acestea erau sulițe telescopice şi 
ţevi de suflat care se întinseră la întreaga lungime cu o viteză 
uluitoare. Şi imediat ce fiecare om îşi termină pregătirile, 
îngenunchea aşezându-se cu faţa la uşă şi, în aparenţă fără nici 
un fel de efort conştient, devenea nemişcat. Ultimul bărbat era 
gata. Căpetenia suflă în lumânare. 

Când clopotele oraşului bătură mijlocul Orei Tigrului - patru 
din noapte, un ceas înaintea zoriilor - al doilea val de ninja 
atacă. Douăzeci se strecurară tăcuţi dintr-un canal mare de 
scurgere nefolosit, care slujise cândva la scurgerea apelor 
râuleţelor din grădină. Toţi aceşti bărbaţi purtau săbii. Ca tot 
atâtea umbre ei se împrăştiară printre tufişuri şi boschete, 
rămânând nemişcat şi aproape nevăzuţi. În acelaşi timp un alt 
grup de douăzeci porni la escaladarea crenelurilor care străjuiau 
curtea şi grădina, cu cârlige şi frânghii. 

Doi samurai în maro se aflau pe ziduri privind atenţi 
acoperişurile goale de peste drum. Apoi unul dintre ei aruncă o 
privire în jur, văzu ghearele de pisică din spatele lui şi începu să 
arate cu degetul alarmat. Camaradul său deschise gura să 
strige, când primul ninja trecu peste ambrazură şi, cu un 


zvâcnet scurt al încheieturii, aruncă un shuriken ascuţit care 
pătrunse răsucindu-se în gură, împiedicindu-l să strige, şi se 
aruncă asupra celuilalt samurai cu mâna întinsă, arătătorul şi 
degetul mare întinse ca o armă ucigaşă, izbind în jugulară. 
Lovitura îl paraliză pe samurai, o altă lovitură sălbatică îi rupse 
gâtul cu un plesnet sec şi ninja sări la primul samurai ce 
agoniza, trăgând de cârligele pătrunse adânc în gură şi obraji şi 
a căror otravă deja începuse să-şi facă efectul. 

Cu un ultim efort samuraiul muribund îşi smulse sabia 
scurtă şi izbi. Lovitura lui pătrunse adânc şi ninja icni, dar asta 
nu îi opri saltul şi mâna lui izbi în gâtlejul samuraiului, 
împingându-i capul pe spate şi dislocându-i coloana vertebrală. 
Samuraiul muri în picioare. 

Ninja sângera rău, dar nu scoase nici un sunet şi îl sprijinea 
pe samuraiul mort, coborându-l atent pe pardoseală, alunecând 
încet alături de el. Toţi ceilalţi ninja urcaseră acum pe frânghii şi 
ajunseseră pe ziduri. Trecură de camaradul lor rănit 
asigurându-se că crenelurile sunt în afară de orice primejdie. 
Rănitul era încă în genunchi lângă samuraii morţi, ţinându-se de 
rană. Căpetenia cercetă rana. Sângele ţâşnea într-un şuvoi 
continuu. Scutură din cap şi spuse ceva făcând semne cu 
degetele, iar celălalt încuviinţă din cap şi se târî cu greu într-un 
colţ, lăsând în urma lui o dâră lată de sânge. Se aşeză mai bine, 
sprijinindu-se de piatră şi scoase un shuriken. Îşi zgârie de 
câteva ori dosul uneia dintre palme cu cârligele ascuţite, apoi îşi 
scoase pumnalul, puse vârful la baza gâtului şi cu ambele mâini, 
împinse în sus cu toată puterea. 

Căpetenia se asigură că omul murise, apoi se întoarse 
înapoi, către uşa ferecată ce ducea în interior. În acea clipă 
auziră paşi apropiindu-se şi de îndată se proptiră în poziţii de 
atac. 

Pe coridorul acestei aripi se apropia Sumiyori cu samuraii 
săi. Lăsă doi lângă uşa care dădea către creneluri şi, fără să se 
oprească, păşi mai departe. Cei doi ieşiră pe ziduri în timp ce 
Sumiyori dădu colţul, coborâră câteva trepte ale unei scări în 
spirală. 

La capătul ei se afla un alt post de pază. Cei doi samurai 
obosiţi salutară şi fură înlocuiţi. 

— Luaţi-i pe ceilalţi şi înapoiaţi-vă în încăperile voastre. O 
să fiţi treziţi în zori, spuse Sumiyori. 


— Da, căpitane. 

Cei doi samurai urcară scările bucuroşi că ieşiseră din 
schimb. Sumiyori îşi continuă drumul în josul celuilalt coridor, 
înlocuind sentinelele. Insoţit de ultimile două gărzi se opri în 
cele din urmă în faţa unei uşi şi ciocăni. 

— Yabu-san? 

— Da. 

Vocea era somnoroasă. 

— lmi pare rău, e schimbarea gărzii. 

— Ah, mulţumesc. Intră, te rog. 

Sumiyori deschise uşa, dar rămase grijuliu la intrare. 
Răvăşit de somn, Yabu stătea proptit într-un cot în aşternuturi, 
cu mâna cealaltă pe mânerul sabiei. Când fu sigur că era 
Sumiyori, se relaxă şi căscă. 

— Ceva nou, căpitane? 

Sumiyori se destinse şi el scutură din cap, intră şi închise 
uşa. Camera era mare şi ordonată şi un alt pat cu saltele era 
aşterut şi desfăcut îmbietor. Ferestre înguste pentru arcaşi se 
deschideau asupra străzii şi oraşului, aflate la poalele zidului 
drept de treizeci de picioare. 

— Totul e liniştit. Fa doarme acum. Cel puţin aşa mi-a spus 
Chimmoko, slujnica ei. 

Se duse către măsuţa scundă pe care ardea trosnind o 
lampă cu ulei şi îşi turnă ceai rece dintr-o cană. Alături erau 
permisele lor, cu peceţile oficiale, pe care Yabu le adusese de la 
cancelarii lui Ishido. Yabu căscă din nou şi se întinse în voie. 

— Şi Anjin-san? 

— Era treaz ultima oară când am făcut rondul. Asta a fost la 
miezul nopţii. Mi-a cerut să nu mai trec pe-acolo până înaintea 
zorilor. Ceva despre obiceiurile sale. N-am înţeles limpede tot 
ce-a spus, dar nu e nici un rău în asta. Paza e foarte severă 
peste tot, neh? Kiritsubo-san şi celelalte doamne sunt liniştite, 
deşi ea a stat trează cea mai mare parte a nopţii. 

Yab ieşi din pat. Purta doar o pânză în jurul şoldurilor. 

— Făcând, ce 

— Stătea la o fereastră şi privea afară. Nimic de văzut 
acolo. l-am sugerat că ar fi mai bine să doarmă puţin. Mi-a 
mulţumit politicoasă, a fost de acord şi a rămas unde era. 
Femeile, neh? 

Yabu îşi mişcă umerii şi şoldurile şi se scărpină apăsat ca să 


pună sângele în mişcare. Începuse să se îngraşe. 

— Ar trebui să se odihnească Are drum lung de făcut astăzi. 

Sumiyori aşeză ceaşca jos. 

— Cred că totul e o înşelătorie. 

— Cum? 

— Nu cred că Ishido are de gând să facă ceva. 

— Avem permise semnate. Uite-le aici. Fiecare bărbat este 
trecut. Am verificat numele. Cum poate să îşi retragă o hotărâre 
publică? E cu neputinţă, neh? 

— Nu ştiu. Îmi cer iertare, Yabu-san, dar tot mai cred că eo 
înşelătorie la mijloc. 

Yabu îşi înnodă brâul încet. 

— Ce fel de înşelătoiie? 

— O să ne-aştepte o ambuscadă. 

— În afara castelului? 

Sumiyori dădu din cap. 

— Da. Aşa cred. 

— N-o să-ndrăznească. 

— O să-ndrăznească. O să ne pregătească o ambuscadă 
sau o să ne-ntârzie. Nu pot să cred c-o s-o lase să plece. Pe ea 
sau pe doamna Kiritsubo, sau doamna Sazuko, sau copilul. Chiar 
şi pe bătrâna aoamnă Etsu şi ceilalţi. 

— Nu, te înşeli. 

Sumyiori scutură trist din cap. 

— Cred că ar fi fost mai bine dacă şi-ar fi împlântat 
pumnalul şi domnia-voastră a-ţi fi izbit! Aşa, nimic nu s-a 
rezolvat. 

Yabu îşi ridică săbiile şi le puse la cingătoare. Da, se 
gândea. Sunt de acord cu tine. Nimic nu s-a schimbat şi ea nu 
şi-a împlinit datoria, ştii asta ca şi mine şi o ştie şi Ishido. 
Dezgustător. Dacă ar fi înfipt pumnalul, am fi trăit cu toţii. Dar 
după cum stau lucrurile acum... şi-a schimbat hotărârea şi ne-a 
dezonorat pe noi şi pe ea însăşi. Shigata ga nai, neh? Femeie 
neroadă! Dar lui Sumyiori îi spuse: 

— Cred că greşeşti. Ea l-a învins pe Ishido. Doamna Toda a 
câştigat. Ishido nu va îndrăzni să ne întindă vreo cursă. Du-te şi 
te culcă. O să te trezesc în zori. 

Sumyiori scutură din nou din cap. 

— Nu, mulţumesc, Yatu-san. Cred că am să mai fac un 
rond. 


Merse până la fereastră şi privi atent afară. 

— Ceva nu e in regulă! 

— Totul e în regulă. Du-te şi... aşteaptă o clipă... ce-a fost 
asta? Ai auzit ceva? 

Yabu se apropie de Sumyiori şi se prefăcu că scrutează 
întunericul şi apoi, fără veste, îşi smulse sabia scurtă şi cu 
aceeaşi mişcare fulgerătoare şi bruscă înfipse lama în spatele 
lui, acoperind cu cealaltă mână gura bărbatului ca să înăbuşe 
strigătul. Căpitanul muri pe loc. Yabu îl sprijini grijuliu cu toată 
puterea sa neobişnuită, cu braţele întinse, în aşa fel încât nici o 
picătură de sânge să nu-l atingă şi-i purtă trupul către aşternut, 
aşezându-l astfel încât să pară că doarme. Apoi îşi trase sabia 
din trupul lui şi începu să şi-o curele, furios că intuiţia lui 
Sumyiori îl forţase la acest neplănuit omor. Totuşi, îşi zise, nu 
puteam să-l las să-şi bage nasul peste tot acum. 

Mai devreme, pe când se întorcea de la cancelaria lui Ishido 
cu permisele de liberă trecere, fusese tras de-o parte de un 
samurai pe care nu-l mai văzuse până atunci. 

— E nevoie de sprijinul vostru, Yabu-san. 

— La ce şi pentru cine? 

— Pentru cineva care v-a făcut o ofertă ieri. 

— Ce ofertă? 

— În schimbul permiselor de liberă trecere pentru 
domnia-voastră şi Anjin-san, veţi avea grijă ca ea să fie 
dezarmată în timpul ambuscadei ce se va petrece pe drumul de 
întoarcere. Vă rog, nu puneţi mâna pe sabie, Yabu-san, sunt 
patru arcaşi care aşteaptă doar un semn. 

— Cum îndrăzneşti să mă înfrunţi? Ce ambuscadă? minţise 
el, simțind că i se înmoaie genunchii, pentru că nu era nici o 
îndoială acum că bărbatul era omul lui Ishido. 

Cu o zi în urmă, după-amiază, îi făcuse în taină propunerea 
prin oamenii săi, într-o încercare disperată de a mai salva ceva 
de la dezastrul în care Mariko îi adusese planurile cu Corabia 
Neagră şi viitorul. Şi la acea vreme ştia că era o idee 
nebunească. Ar fi fost foarte greu, dacă nu cu neputinţă, să o 
dezarmezi şi să rămâi în viaţă şi deci ameninţat de primejdii din 
ambele părţi, iar când Ishido îl refuzase, prin alţi intermediari, 
nu fusese surprins. 

— Nu ştiu nimic despre nici o ambuscadă, spusese din nou, 
dorindu-şi ca Yuriko să fie acolo să-l ajute să iasă din 


încurcătură. 

— Totuşi vi se propune să sprijiniți una, deşi nu în felul în 
care aţi plănuit-o. 

— Cine eşti? 

— În schimb, primiţi Izu, barbarul şi corabia lui, în clipa în 
care capul duşmanului e în ţărână. Desigur dacă ea rămâne în 
viaţă şi rămâneţi în Osaka până în ziua aceea şi juraţi supunere. 

— Al cui cap? spusese Yabu, încercând să-şi facă mintea să 
lucreze, înțelegând doar atunci că Ishido folosise cererea ca el 
să ia permisele de liberă trecere mai mult ca un pretext, astfel 
ca această propunere să fie făcută în siguranţă şi negociată. 

— Este da sau nu? întrebase samuraiul. 

— Cine eşti şi despre ce vorbeşti? 

Îi ridicase sulurile în dreptul ochilor. 

— Aici sunt permisele seniorului Ishido. Nici chiar seniorul 
general nu poate să le retragă după tot ce s-a întâmplat. 

— Aşa spun mulţi, dar, vă rog să mă iertaţi, mai degrabă se 
poate bălega un bivol aur, decât domnia-voastră sau altcineva 
să-l insulte pe seniorul Yaemon... Vă rog, luaţi mâna de pe 
sabie. 

— Atunci ai grijă ce vorbeşti! 

— Desigur, îmi pare rău. Primiţi? 

— Acum stăpânesc Izu şi mi s-a promis Totomi şi Suruga, 
spusese Yabu, începând să se tocmească. Ştia că deşi fusese 
prins în cursă, ca şi Mariko, tot aşa era şi Ishido, din pricină ca 
dilema pe care-o produsese Mariko încă mai exista. 

— Da, aşa este, spusese samuraiul, dar nu mi s-a îngăduit 
să negociez nimic. Acestea sunt condiţiile. Este da sau nu? 

Yabu isprăvi de curăţat sabia şi aranjă aşternuturile peste 
trupul lui Sumyiori, ce părea că doarme. Apoi îşi şterse cu un 
prosop sudoarea de pe faţă şi mâini, îşi stăpâni mânia, suflă în 
lumânare şi deschise uşa. Cei doi samurai în gri aşteptau la 
câţiva paşi mai jos pe coridor. Se înclinară. 

— O să te trezesc în zori, Sumyiori-san, spuse privind către 
camera întunecată. 

Apoi către unul dintre samurai: 

— Stai de strajă aici. Nu trebuie să intre nimeni, nimeni. Ai 
grijă să nu fie deranjat căpitanul. Are nevoie de odihnă. 

— Da, Alteță. 

Samuraii îşi luară în primire noile posturi şi Yabu porni în 


josul coridorului cu cealaltă strajă, urcă câteva trepte către 
partea centrală a etajului şi o străbătu îndreptându-se către sala 
de audienţe şi încăperile interioare care se aflau în aripa de est. 
Curând ajunse în coridorul îngust al sălii de audienţe. Străjile se 
înclinară şi-i îngăduiră să intre. Alt samurai deschise uşa către 
condor şi mulţimea de încăperi despărțite de el. Bătu la uşă. 

— Anjin-san, spuse în şoaptă. 

Nu răspunse nimeni. Trase panoul-shoj/i. Camera era goală 
şi uşa interioară dată în lături. Se încruntă, apoi făcu semn către 
însoţitorul său să aştepte şi se grăbi de-a curmezişul camerei 
către coridorul interior abia luminat. Chimmoko îi ieşi în cale cu 
un pumnal în mână. Patul ei răvăşit se afla în această trecere 
dintre încăperi. 

— Oh, iertaţi-mă, Alteță, aţipisem, spuse cerându-şi iertare 
şi cobori pumnalul, dar nu se dădu la o parte din calea lui. 

— ÎI căutam pe Anjin-san. 

— El şi stăpâna mea stau de vorbă cu Kiritsubo-san şi 
doamna Achiko. 

— Te rog, întreabă-l dacă pot să-l văd o clipă. 

— Desigur, Alteță. 

Chimmoko îi făcu politicoasă semn să se întoarcă în 
cealaltă cameră, aşteptă până ce el ajunse acolo, după care 
închise panoul interior. Straja din coridorul principal privea 
întrebătoare. După o clipă uşa se deschise din nou şi 
Blackthorne intră. Era îmbrăcat şi purta o sabie scurtă. 

— Bună seara, Yabu-san, spuse. 

— Îmi pare rău că te deranjez, Anjin-san. Voiam să văd... 
asigur totul în regulă, înţelegi? 

— Da, mulţumesc. Fără grijă. 

— Doamna Toda e-n regulă? Nu bolnavă? 

— Bine acum. Foarte obosită, dar bine. In curând zori, neh? 

Yabu dădu din cap. 

— Da. Vrut doar verificat totul în regulă, înţelegi? 

— Da. În după-amiaza asta spus "plan", Yabu-san. 
Aminteşti? Te rog, ce plan secret? 

— Nu secret, Anjin-san, spuse Yabu, regretând că fusese 
atât de deschis atunci. N-ai înţeles. Spus doar trebuie avut 
plan... Foarte greu scăpăm Osaka, neh? Trebuie să scăpăm, 
sau... 

Yabu îşi trecu pumnalul de-a curmezişul gâtului. 


— Înţelegi? 

— Da. Dar acum avem permis, neh? Acum siguranţă ieşim 
Osaka, neh? 

— Da. Curând plecăm. Pe corabie foarte bine. Curând 
aducem oameni la Nagasaki. Inţelegi? 

— Da. 

Yabu se depărtă foarte prietenos. Blackthorne închise uşa 
după el şi se întoarse în coridorul interior, lăsând uşa aceea 
deschisă. Trecu de Chimmoko şi intră în cealaltă camera. Mariko 
stătea sprijinită de perne, părând mai măruntă, mai delicată şi 
mai frumoasă ca oricând. Kiri era îngenuncheată pe o altă 
pernă. Achiko dormea ghemuită într-un colţ. 

— Ce-a vrut, Anjin-san? spusese Mariko. 

— Doar să vadă dacă totul e în regulă. 

Mariko tălmăci pentru Kiri. 

— Kiri spune, l-ai întrebt despre plan? 

— Da, dar a ocolit întrebarea. Poate că s-a răzgândit, nu 
ştiu. Poate că m-am înşelat eu, dar am crezut că în după-amiaza 
asta avea ceva în gând, sau pregătea ceva. 

— Să ne trădeze? 

— Desigur, dar nu ştiu cum. 

Mariko îi zâmbi. 

— Poate te-ai înşelat. Acum suntem în siguranţă. 

Tânăra Achiko murmură în somn şi ei o priviră. Îi rugase să 
rămână cu Mariko, ca şi bătrâna doamnă Etsu, care dormea 
adânc într-o încăpere alăturată. Celelalte doamne îi părăsiseră 
la apusul soarelui, ducându-se către casele lor. Toate 
trimiseseră cereri oficiale pentru permise de plecare. Odată cu 
lăsarea întunericului prin castel trecuse zvonul că a doua zi 
aproape o sută cinci vor depune de asemenea cereri. Kiyama 
trimisese după Achiko, nora sa, dar ea refuzase s-o părăsească 
pe Mariko. De îndată daimyo o repudiase şi ceruse copilul. Ea i-l 
dăduse. Acum fata era cufundată într-un coşmar, dar acesta 
trecu şi adormi liniştită din nou. 

Mariko se uită la Blackthorne. 

— E minunat să ai linişte, neh? 

— Da, spuse el. 

De când se trezise şi îşi dăduse seama că e în viaţă şi nu 
moartă, sufletul ei se agăţase de al lui. In prima oră fuseseră 
singuri, iar ea stătuse în braţele lui. 


— Sunt atât de bucuros că eşti în viaţă, Mariko. Te-am 
văzut moartă. 

— Am crezut că sunt. Încă nu pot să cred că Ishido s-a dat 
bătut, nici în douăzeci de vieţi. Oh, cât îţi iubesc braţele când 
sunt în jurul meu, şi puterea ta. 

— Mă gândeam în după-amiaza asta că din prima clipă a 
provocării lui Yoshinaka n-am văzut nimic altceva decât moarte 
- a mea, ata, a tuturor. Am văzut planul tău, de atâta vreme 
pregătit, neh? 

— Da. Din ziua cutremurului, Anjin-san. Te rog să mă ierţi, 
dar eu n-am vrut să te înspăimânt. Mi-a fost teamă că n-ai să 
înţelegi. Da. Din acea zi am ştiut că e karma mea să scot 
ostatecii din Osaka. Doar eu puteam să fac asta pentru seniorul 
Toranaga. Şi acum, s-a făcut. Dar cu ce preţ. Sfânta Fecioară să 
mă ierte! 

Atunci sosise Kiri şi trebuiseră să stea despărțiți, dar asta 
nu conta pentru nici unul dintre ei. Un zâmbet sau o privire sau 
un cuvânt erau de ajuns. i 

Kiri se ridică şi se îndreptă către ferestrele înguste. In largul 
mării se vedeau sclipiri de lumină de la bărcile care pescuiau pe 
lângă țărm. 

— Se luminează în curând, spuse ea. 

— Da, zise Mariko. Pot să mă ridic acum. 

— În curând. Nu încă, Mariko-sama, îi spuse Kiri, trebuie să 
prinzi puteri. 

— Aş vrea ca seniorul Toranaga să fie aici. 

— Da. Ai pregătit alt mesaj despre plecarea noastră. 

— Da, Mariko-sama. Un alt porumbel va pleca odată cu 
zorii. 

— Seniorul Toranaga.va afla de victoria ta de azi, spuse Kiri. 
O să fie atât de mândru. 

— Mă bucur că ai avut dreptate. 

— Da, spuse Kiri. lartă-mă că m-am îndoit de tine şi de el. 

— În adâncul inimii mele m-am îndoit şi eu, te rog să mă 
ierţi. 

Kiri se întoarse către fereastră şi privi afară, peste oraş. 
Toranaga se înşală! ar fi vrut să ţipe. N-o să plecăm niciodată 
din Osaka, oricât de mult ne prefacem. Karma noastră e să 
rămânem, iar karma lui e să piardă. 


KKK 


În aripa de vest, Yabu se opri la camera gărzilor. Străjile de 
schimb erau gata. 

— O să fac o scurtă inspecție. 

— Da, Alteță. 

— Restul aşteptaţi-mă aici. Tu, vino cu mine. 

Coborî pe scara principală urmat de străjer. La piciorul 
scării, în holul principal, erau alte străji, iar dincolo, afară, era 
curtea şi grădina. O cercetare fugară arăta că toate erau în 
ordine. Se întoarse înapoi în fortăreață şi după o clipă schimbă 
direcţia. Spre surpriza gărzii sale cobori pe trepte în încăperile 
servitorilor. Servitorii se trezeau din somn, punându-şi grăbiţi 
frunţile pe lespezile de piatră. Yabu abia-i băgă în seamă. Cobori 
şi mai jos, în adâncurile fortăreței, de-a lungul coridoarelor 
boltite, puţin folosite, cu pereţii de piatră umezi şi mirosind a 
mucegai, deşi bine luminaţi. Nu erau străji acolo, în pivniţă, 
pentru că nu era nimic de apărat. Incepură din nou să urce, 
apropiindu-se de zidurile exterioare. Yabu se opri brusc. 

— Ce-a fost asta? 

Samuraiul în uniformă maro se opri, ascultă şi muri. Yabu 
îşi curăţă sabia şi trase trupul ghemuit într-un colţ întunecos, 
apoi se repezi la o mică uşă puternic ferecată cu bare de fier, ce 
abia se zărea într-unul dintre pereţii de piatră, despre care omul 
lui Ishido îi spusese. Se luptă cu zăvoarele ruginite. Ultimul 
dintre ele se deschise zăngănind. Uşa se izbi de perete. Un val 
de aer rece de afară, apoi o suliță se propti în gâtlejul lui, 
oprindu-se chiar la timp. Aproape paralizat, Yabu nu mişcă. Din 
întunericul de cerneală din spatele uşii ninja îl privea fără să 
clipească cu armele pregătite. 

Yabu ridică o mână tremurătoare şi făcu semnul care i se 
spusese să-l facă. 

— Sunt Kasigi Yabu, rosti. 

Căpetenia, îmbrăcată în negru, cu faţa acoperită de glugă, 
aproape nevăzut în întuneric, încuviinţă din cap, dar îşi ţinu 
sulița pregătită pentru lovitură. Îi făcu un semn. Ascultător, Yabu 
se dădu înapoi un pas. Atunci căpetenia înaintă cu multă grijă 
până în mijlocul coridorului. Era înalt şi voinic, cu ochii mari în 
spatele măştii. Văzu trupul samuraiului mort şi cu un zvâcnet 
din încheietură îşi trimise sulița în cadavru, apoi o readuse 


înapoi cu ajutorul lanţului uşor, agăţat de capătul ei. Îl încolăci în 
tăcere. Aşteptând, atent la orice semn de primejdie. 

În cele din urmă, mulţumit, făcu un semn în întuneric. În 
aceeaşi clipa douăzeci de oameni se revărsară prin uşă şi 
năvăliră pe trepte prin trecerea de mult uitată către coridoarele 
de deasupra. Aceşti bărbaţi purtau unelte de asalt. Erau 
înarmaţi cu cuțite prinse cu lanţuri, săbii şi shuriken, iar în 
mijlocul frunţii, pe glugile lor negre se afla o pată roşie. 

Căpetenia nu îi privi depărtându-se, ci rămase cu ochii 
aţintiţi asupra lui Yabu şi începu să numere încet cu degetele de 
la mâna stângă. Unu... doi... trei... Yabu simţea multe priviri 
urmărindu-l din coridorul din spatele uşii, dar nu putea vedea pe 
nimeni acolo. 

Atacatorii cu pată roşie urcară scările câte două de-odată şi 
se opriră la capătul lor. O uşă le tăia calea. Aşteptară o clipă şi 
apoi, cu grijă, încercară s-o deschidă. Era înţepenită. Un bărbat 
cu o unealtă specială, o bară scurtă de oţel cu un cârlig la unul 
dintre capete şi lăţită la celălalt, ieşi din mijlocul lor şi o făcu să 
sară din balamale. Dincolo de ea era alt pasaj mirosind a 
mucegai şi ei porniră tăcuţi de-a lungul lui. La colţul următor se 
opriră. Primul dintre ei aruncă prevăzător o privire după colţ, 
apoi le făcu celorlalţi semn să pătrundă în alt coridor. La capătul 
lui, printr-o gaură într-un perete de lemn gros, care acoperea o 
uşă secretă, se întrezărea strălucirea argintie a unei luminiţe. 
Bărbatul îşi lipi ochiul de ea. Putea vedea în întregime sala de 
audienţe, cu doi samurai în uniforme maro şi doi în gri, atenţi, 
făcând de strajă, păzind uşa către întregul grup de încăperi din 
interior. Aruncă o privire în jur făcând un semn din cap către 
ceilalţi. Unul dintre ei număra încă cu degetele, în acelaşi ritm 
cu numărătoarea căpeteniei aflate la două etaje dedesubt. Toţi 
ochii lor erau aţintiţi asupra acestei numărători. 

Jos în pivniţă căpetenia continua încă în acelaşi ritm, 
măsurând timpul cu degetele, fără să-l părăsească din ochi o 
clipă pe Yabu. Yabu privea şi aştepta simţindu-şi în nări 
sudoarea mirosind a frică. Degetele se opriră şi pumnul 
căpeteniei se închise brusc. Arătă în josul coridorului. Yabu dădu 
din cap, se răsuci şi făcu cale întoarsă pe drumul pe care venise, 
mergând încet. În spatele lui, necruţătoarea numărătoare 
începu din nou. Un... doi... trei... 

Yabu ştia cumplitul risc pe care şi-l asumase, dar nu 


avusese de ales şi-o blestemă pe Mariko încă o dată pentru că-l 
forţase să treacă de partea lui Ishido. Parte din înţelegere fusese 
că trebuia să deschidă această uşă tainică. 

— Ce-i în spatele ei, întrebase bănuitor. 

— Prieteni. Acesta este semnul, iar parola este să vă 
spuneţi numele. 

— Or să mă ucidă, neh? 

— Nu, sunteţi prea preţios, Yabu-san. Trebuie să vă 
asiguraţi că pătrunderea se poate face în siguranţă... 

Fusese de acord, dar nu i se spusese de ninja, detestaţii şi 
temuţii mercenari semi-legendari, care datorau credinţă numai 
grupurilor lor închise, alcătuite în jurul câte unei familii, care-şi 
treceau tainele numai celor de acelaşi sânge - cum să înoate 
distanţe lungi pe sub apă şi să se caţere pe pereţi aproape 
netezi, cum să se facă nevăzuţi şi să stea nemişcaţi o zi şi-o 
noapte, sau cum să ucidă cu mâinile sau picioarele, sau cu orice 
altă armă, la care se adăugau otrava, focul şi explozivele. 
Pentru ninja moartea brutală pentru bani era singurul ţel în 
viaţă. 

Yabu reuşi să-şi păstreze pasul măsurat în timp ce se 
depărta în lungul coridorului, pieptul încă durându-l de 
descoperirea că grupul de atacatori era ninja şi nu ronini. Ishido 
trebuie c-a-nnebunit, îşi spuse cu toată fiinţa lui încordată, 
aşţeptând o săgeată sau o suliță sau un lat în orice clipă. 
Ajunsese aproape la colţ. Trecu de el şi, odată în siguranţă, o 
rupse la fugă, urcând scările câte trei dc-odată. La capătul lor 
alergă de-a lungul coridorului arcuit, apoi dădu colţul 
îndreptându-se către încăperile servitorilor. 

Degetele căpeteniei încă măsurau clipele, apoi 
numărătoarea se opri. Făcu un semn grabnic în întuneric şi porni 
alergând după Yabu. Douăzeci de ninja îl urmară, ieşind din 
întuneric şi alţi cincisprezece ocupară poziţii la cele două capete 
ale coridorului ca să apere această cale de scăpare ce ducea, 
printr-un labirint de pivnițe uitate şi treceri care sfredeleau 
castelul, către una dintre ieşirile tainice ale lui Ishido, pe sub 
şanţul împrejmuitor şi deci către oraş. 

Yabu alerga iute şi se împiedică într-unul dintre ganguri, 
abia reuşind să-şi păstreze echilibrul. Dădu buzna în încăperile 
servitorilor, rrăsturnând oale, crătiţi şi ciubere. 

— Ninjaaaaa! urlă, ceea ce nu era parte din înţelegerea sa, 


ci doar propria-i manevră pentru a se apăra în caz că ar fi fost 
trădat. Innebuniţi, bărbaţi şi femei se împrăştiară reluând 
strigătul, încercând să dispară sub bănci şi mese, în timp ce el 
goni prin încăpere, ieşind pe partea cealaltă, în susul altor 
trepte, în coridorul principal, unde întâlni pe primul străjer în 
uniformă maro, care deja îşi trăsese sabia. 

— Dă alarma! strigă Yabu. Ninja! Sunt ninja printre 
servitori! 

Unul dintre samurai dispăru pe scara principală, cel de-al 
doilea ţâşni înainte vitejeşte, aşezându-se cu sabia ridicată în 
capătul scării care se răsucea către catul de dedesubt ca să facă 
faţă singur năvalei. Văzându-l, servitorii se opriră, apoi se 
înghesuiră orbeşte în pereţi cu braţele deasupra capetelor, 
scâncind înspăimântați. Yabu alergă mai departe către uşa 
principală şi prin ea se opri pe trepte. 

— Sunaţi alarma, suntem atacați! strigă, după cum se 
înţelesese să facă, dând semnalul de diversiune celor de afară, 
care trebuiau să acopere atacul principal prin intrarea secretă 
din sala de audienţe, ce urma s-o răpească pe Mariko şi s-o 
poarte de acolo, înainte ca cineva să înţeleagă ce se întâmplă. 

Samuraii de la porţi şi din curte se răsuciră nedumeriţi fără 
să ştie încotro să-şi îndrepte atenţia şi-n acea clipă atacatorii din 
grădină se năpustiră afară din ascunzătorile lor, copleşindu-i. 
Yabu se retrase în hol şi ceilalţi samurai din camera străjilor de 
deasupra sosiră în goană ca să-i sprijine pe cei de afară. Un 
căpitan alergă către el. 

— Ce se-ntâmplă? 

— Ninja! Afară şi printre servitori! Unde-i Sumyiori? 

— Nu ştiu. În camera lui. A 

Yabu sări pe trepte, în timp ce alţi oameni coborau. In acea 
clipă, primul dintre ninja din pivniţă trecu ca un fulger pe lângă 
servitori, pornind atacul. Shuriken ascuţite îl înlăturară pe 
apărătorul solitar şi suliţele uciseră servitorii. Apoi grupul de 
atacatori ajunse în coridorul principal, pornind o puternică 
diversiune însoţită de strigăte, samuraii în maro alergând de 
colo colo, înnebuniţi, fără să ştie de unde se va isca viitorul atac. 

La etajul de deasupra cei câţiva ninja, care aşteptau, 
sfâşiaseră panourile uşilor la primul strigăt de alarmă şi se 
năpustiseră asupra ultimilor samurai ce coborau pe scări, 
ucigându-i. Cu săgeți otrăvite şi shuriken, ninja îşi desăvârşiră 


masacrul. Samuraii fură repede copleşiţi, iar atacatorii săriră 
peste cadavre ca să ajungă în coridorul principal de la catul de 
dedesubt. Respinseră un atac furibund al întăriturilor samurailor 
în maro, aruncându-şi lanţurile lor cu greutăţi la capăt asupra 
lor, strangulându-i sau încurcându-le săbiile, putând astfel să-şi 
împlânte mai uşor în trupurile lor pumnalele cu două tăişuri. Prin 
aer străfulgerau shuriken şi samuraii fură decimaţi. Câţiva ninja 
fură loviți, dar se târau ca animalele turbate şi-şi opreau atacul 
doar atunci când moartea îi lua de tot în stăpâhirea ei. 

In grădină, primul asalt al apărătorilor fu respins cu uşurinţă 
în timp ce samuraii năvăleau pe uşa principală, dar un alt val în 
uniforme maro porni curajos un al doilea atac şi mătură 
invadatorii prin forţa numărului copleşitor. La o poruncă 
atacatorii se retraseră, hainele lor complet întunecate făcându-i 
ţinte greu de zărit. Înfierbântaţi, samuraii în maro năvăliră după 
ei, căzură în ambuscadă şi fură măcelăriți. Atacatorii cu semnul 
roşu stăteau încă în aşteptare în afara sălii de audienţe, în timp 
ce căpetenia lor privea prin gaura din perete. Putea vedea 
samuraii în uniforme gri şi maro, neliniştiţi, păzind uşa întărită 
ce dădea spre coridor, ascultând zgomotele măcelului de afară. 
Uşa se deschise şi alte străji în maro şi gri se îngrămădiră în 
deschiderea ei şi atunci, nemaifiind în stare să îndure 
aşteptarea, ofiţerii ambelor grupuri porunciră tuturor oamenilor 
lor să iasă din încăpere şi să ocupe poziţii de apărare la capătul 
coridorului. Acum drumul era, liber, uşa din coridorul interior 
deschisă, doar căpitanul uniformelor gri aflându-se în faţa ei, 
pregătindu-se de asemenea de plecare. Căpetenia grupului cu 
semne roşii văzu o femeie grăbindu-se către trecere cu barbarul 
cel înalt alături de ea, în timp ce alte femei se adunau în spatele 
lor, şi-şi recunoscu prada. 

Nerăbdător să-şi termine misiunea şi astfel să uşureze 
apăsarea asupra membrilor clanului său aflaţi la caturile de 
dedesubt şi împins de doriinţa de a ucide, căpetenia dădu 
semnalul şi ţâşni prin uşă o clipă prea devreme. 

Blackthorne îl văzu venind şi, fără să stea pe gânduri, îşi 
scoase pistolul de sub chimonou şi trase. Oasele cefei 
căpeteniei dispărură şi acesta fu oprit din asaltul său. In aceeaşi 
clipă căpitanul în uniformă gri se repezi înapoi şi atacă cu o 
sălbăticie nebunească, retezând unul dintre ninja. Apoi haita se 
repezi asupra lui şi el muri, dar aceste câteva clipe îi îngăduiră 


lui Blackthorne s-o tragă pe Mariko în siguranţă şi să închidă 
uşa. Înşfăcă grăbit bara de fier şi o împinse la locul ei chiar în 
momentul în care ninja se aruncară asupra uşii, iar alţii se 
împrăştiară ca să ţină sub supraveghere uşa principală. 

— lisuse Cristoase! Ce se întâmplă? 

— Ninjaaaa! strigă Mariko, în timp ce Kiri, doamna Sazuko, 
doamna Etsu, Chimmoko şi Achiko şi toate celelalte slujnice se 
revărsară isterice din încăperile lor, iar loviturile începură să 
răsune în uşă. 

— lute, pe-aici! ţipă Kiri, acoperind zgomotul şi dispăru 
într-o încăpere din interior. Femeile o urmară, dând buzna una 
peste cealaltă, două dintre ele sprijinind-o pe bătrâna doamnă 
Etsu. Blackthorhe văzu uşa zguduindu-se sub izbiturile furioase 
ale răngilor atacatorilor. Din lemn începură să sară aşchii. 
Alergă înapoi în camera lui după cornul cu praf de puşcă şi săbii. 

În sala de audienţe ninja îi uciseseră deja pe cei şase 
samurai de la uşa principală şi îi covârşiseră pe ceilalţi din 
coridorul din spatele ei, dar pierduseră doi dintre ei, acum morţi, 
iar alţi doi erau răniţi, înainte ca lupta să se încheie, uşile 
exterioare să fie închise şi proptite cu bare şi întreaga această 
parte a clădirii, asigurată. 

— Grăbiţi-vă! se răsti noua căpetenie. 

Oamenii cu răngi n-aveau nevoie să fie îndemnați. 
Căpetenia se aplecă o clipă asupra cadavrului fratelui său, apoi 
îl izbi furios cu piciorul, ştiind că nerăbdarea acestuia năruise 
atacul lor surpriză. Se alătură oamenilor săi care înconjurseră 
uşa. 

În coridor, lângă uşa care gemea sub lovituri, Blackthorne 
încărca grăbit. Mai întâi pulberea, îndeas-o bine... una dintre 
scândurile uşii crăpă... pe urmă dopul de hârtie ca să ţină 
apăsată încărcătura şi după el bila de plumb şi un alt dop... una 
dintre balamalele uşii plesni şi vârful unei răngi apăru la iveală... 
după aceea suflă praful cu grijă de pe cremene... 

— Anjin-san, ţipă Mariko de undeva din încăperile 
interioare. Grăbeşte-te! 

Blackthorne nu-i dădu atenţie. Merse la uşă, puse gura ţevii 
într-o crăpătură adâncă şi, cu sufletul la gură, apăsă pe trăgaci. 
De cealaltă parte se auzi un țipăt şi atacul asupra uşii încetă. Se 
retrase şi începu să reîncarce. Mai întâi, pulberea, îndeas-o cu 
grijă... din nou întreaga uşă începu să se cutremure, căci de 


partea cealaltă atacatorii izbeau în ea cu umerii, cu pumnii, cu 
picioarele şi cu armele... apoi dopul de hârtie şi după aceea 
glonţul şi din nou altă hârtie... uşa gemea şi se cutremura şi 
unul dintre zăvoare sări zdrăngănind pe podea. 

Kiri alerga gâfiind în lungul unei treceri interioare, celelalte 
femei pe jumătate târând-o pe doamna Etsu cu ele, în timp ce 
Sazuko plângea. 

— Ce rost are? N-avem unde ne duce... 

Dar Kiri alergă mai departe împleticindu-se, dădu buzna 
într-o altă cameră, o străbătu şi trase într-o parte o bucată din 
panoul peretelui. În peretele de piatră ieşi la iveală o uşă 
ascunsă, ferecată în fier. O deschise. Balamalele erau bine unse. 

— Aceasta este ascunzătoarea secretă a stăpânului meu, 
gâfâi ea şi se pregăti să intre înăuntru, dar se opri. Unde e 
Mariko? 

Chimmoko se întoarse şi alergă înapoi. 

În primul coridor, Blackthorne suflă grijuliu praful de pe 
cremene şi înaintă din nou. Uşa sta gata să se prăbuşească, dar 
încă îi oferea adăpost. Din nou apăsă pe trăgaci, din nou un 
țipăt şi o clipă de răgaz, apoi izbiturile reîncepură, un alt zăvor 
sări şi întreaga uşă se clătină. Incepu să reîncarce. 

— Anjin-san! 

Mariko era acolo, la capătul celălalt, făcându-i semne 
frenetice, aşa că-şi înşfăcă armele şi alergă către ea. Ea se 
întoarse şi porni în goană înaintea lui. Uşa sări în ţăndări şi ninja 
se repeziră după ei. 

Mariko alerga repede, iar Blackthorne o urma îndeaproape. 
Tâşni de-a curmezişul unei camere, se împiedică în poalele 
chimonoului şi căzu. El o înşfăcă şi trecură printr-o altă cameră. 
Chimmoko le alergă în întâmpinare. i 

— Grăbiţi-vă! ţipă ea, aşteptându-i să treacă. li urmă, apoi, 
după o clipă, se întoarse înapoi nebăgată în seamă şi rămase în 
drum cu pumnalul în mână. Ninja năvăliră în încăpere. 
Chimmoko se aruncă înainte cu pumnalul întins către primul 
bărbat. El pară lovitura şi-o aruncă într-o parte ca pe o jucărie, 
ţâşnind după Blackthorne şi Mariko. Ultimul ninja frânse gâtul 
fetei cu piciorul şi alergă după ceilalţi. 

Mariko alerga repede, dar nu îndeajuns de repede, poalele 
chimonoului încurcând-o. Traversară o încăpere, apoi se 
întoarseră la dreapta într-alta şi atunci văzu uşa unde Kiri şi 


Sazuko îi aşteptau îngrozite. Achiko şi slujnicele încercau s-o 
tragă pe bătrână în camera din spatele lor. Blackthorne o 
împinse pe Mariko la adăpost, apoi se întoarse pregătit cu 
pistolul neîncărcat într-o mână, cu sabia în cealaltă, aşteptând-o 
pe Chimmoko. Pentru că n-apăru deîndată, porni înapoi, dar 
auzind apropiindu-se zgomotul făcut de grupul de ninja, se opri 
şi sări înapoi în cameră în clipa în care apăru primul ninja. Trânti 
uşa şi auzi săgeți şi shuriken izbindu-se de fier. Din nou abia avu 
timp să tragă zăvoarele înainte ca atacatorii să se arunce 
asupra uşii. 

Ameţit, mulţumi lui Dumnezeu pentru scăparea lor şi când 
văzu tăria uşii şi înţelese că răngile de fier nu puteau trece uşor 
prin ea şi că erau în siguranţă pentru un timp, mulţumi din nou 
lui Dumnezeu. Incercă să-şi recapete suflarea şi privi în jur. 
Mariko stătea în genunchi, gâfâind, mai erau cele şase slujnice, 
Achiko, Kiri şi Sazuko şi bătrâna doamnă, pământie la faţă, 
aproape leşinată. Camera era mică, cu pereţi de piatră şi o altă 
uşă laterală dădea pe o mică terasă a crenelurilor. Bâjbâi către o 
fereastră şi privi afară. Colţul acesta de întărituri atârna 
deasupra străzii şi curţii interioare şi putea să audă zgomotele 
luptei înălțându-se de undeva de dedesubt, ţipete şi urlete şi 
câteva strigăte isterice de luptă. Câţiva samurai în uniforme gri 
şi alţii, fără uniformă, începuseră deja să se adune în stradă şi 
pe zidurile din faţă. Porţile de jos erau închise şi păzite de ninja. 

— Ce dracu se-ntâmplă? spuse Blackthorne, simțind 
înţepături în piept. 

Nimeni nu-i răspunse şi el se întoarse înapoi şi îngenunche 
lângă Mariko, scuturând-o uşor. 

— Ce se-ntâmplă? 

Dar ea nu-i putea încă răspunde. 


KKK 


Yabu alerga în lungul unui coridor larg, în aripa de vest, 
către camerele sale. Dădu colțul şi se opri brusc. In fața lui un 
mare număr de samurai erau împinşi înapoi de un contraatac 
sălbatic al invadatorilor coborâţi de pe acoperiş. 

— Ce se întâmplă? strigă Yabu pe deasupra tuturor 
zgomotelor, pentru că nu trebuia să găsească acolo atacatorii, ci 
doar dedesubt. 


— Sunt peste tot! strigă cu răsuflarea întretăiată un 
samurai. Aştia au venit de sus... 

Yabu blestemă, înțelegând că fusese prostit şi nu i se 
spusese pe de-a-ntregul tot planul de atac. 

— Unde-i Sumiyori? 

— Trebuie să fie mort. Au năpădit partea aceea, Alteță. Aţi 
fost norocos că aţi scăpat. Trebuie că au atacat puţin după ce 
aţi plecat. De ce atacă ninja, oare? 

O mulţime de strigăte îi atraseră atenţia. La celălalt capăt, 
samurai în uniforme maro porniră un alt contraatac pe după un 
colţ, acoperind samuraii care luptau cu sulițe. Suliţaşii îi 
împinseră pe ninja înapoi şi samuraii în maro porniră în 
urmărire, dar un nor de shuriken îi învălui şi în curând toţi urlau 
şi mureau, închizând trecerea, otrava făcându-i să se zbată în 
convulsii. Imediat ceilalţi samurai se retraseră la distanţă pentru 
a se regrupa. Yabu, fără să se primejduiască, strigă: 

— Aduceţi arcaşi! 

Oamenii alergară să se supună ordinului. 

— De ce tot atacul ăsta? De ce atât de mulţi? întrebă din 
nou samuraiul, cu sângele şiroind pe faţă dintr-o rană de la 
obraz. 

De obicei detestaţii ninja atacau singuri sau în grupuri mici, 
ca să dispară la fel de repede cum apăreau, odată ce misiunea 
lor era împlinită. 

— Nu ştiu, spuse Yabu. 

Toată acea parte a castelului era răscolită de vacarm, 
samuraii erau dezorganizaţi şi încă descumpăniţi de 
înspăimântătoarea iuţeală cu care se desfăşurase masacrul. 

— Dacă... dacă Toranaga-sama ar fi aici, aş putea înţelege 
ca Ishido să poruncească un atac pe neaşteptate, dar... dar de 
ce acum? spuse samuraiul. Nu e nimeni şi nici... 

Se opri când înţelese. 

— Doamna Toda! 

Yabu încercă să-l acopere, dar omul urlă: 

— După ea au venit, Yabu-san! Sigur c-au venit după 
doamna Toda! 

Porni în goană către aripa de est. Yabu şovăi, apoi îl urmă. 

Ca să ajungă în aripa de est trebuiau să străbată curtea 
interioară pe care o stăpâneau acum ninja. Samurai morţi 
zăceau peste tot. Intăriţi de faptul că stăpâna lor se afla în 


primejdie, primul asalt impetuos străpunse rândurile 
atacatorilor, dar cei ce trecură fură culcaţi la pământ deîndată. 
Alţii dintre camarazii lor preluară strigătul şi vestea se împrăştie 
ca fulgerul şi samuraii îşi reînnoiră eforturile. Yabu se grăbi să 
conducă lupta, stând la adăpost cât de mult îndrăznea. Un ninja 
îşi desfăcu raniţa, scoase o tigvă cu pulbere şi o aprinse de lao 
făclie prinsă de zid, aruncând-o peste samuraii în uniforme 
maro. Aceasta se lovi de un perete şi explodă, împrăştiind 
flăcări şi fum şi de îndată ninja porniră un contraatac care îi 
aruncă pe samurai într-o retragere dezordonată. Sub adăpostul 
fumului, de la catul de jos se strecurară întăriri. 

— Retrageţi-vă şi regrupaţi-vă! strigă Yabu într-unul din 
coridoarele ce duceau către scara centrală, dorind să întârzie 
cât de mult se putea. 

Presupunea că Mariko era deja captivă şi dusă către 
trecerea din pivniţa de dedesubt, aşteptându-se în fiecare clipă 
să audă sunetul de trâmbiţă, care întârzia şi care avea să fie 
semnalul reuşitei, poruncind tuturor ninja să oprească atacul şi 
să se retragă. Chiar atunci, un grup mare de samurai de la etajul 
de deasupra se aruncă într-un atac sinucigaş şi rupse din nou 
rândurile. Muriră, dar alţii le urmară nesupunerea şi atacară. Mai 
multe bombe fură aruncate, aprinzând draperille de pe pereţi. 
Flăriiriie începură să lingă zidurile, scânteile aprinseră rogojinile 
de pe jos. O izbucnire bruscă de flăcări îl învălui pe unul dintre 
ninja, transformându-l într-o urlătoare torţă umană. Apoi 
chimonoul unui samarai se aprinse şi el se aruncă asupra altui 
ninja, arzând împreună cu acesta. Un samurai în flăcări îşi 
folosea sabia ca un topor ca să-şi croiască drum printre 
atacatori. Zece samurai îl urmară şi deşi doi muriră şi trei căzură 
răniţi mortal, restul reuşi să treacă şi alergară către aripa de est. 
În curând alţi zece îi urmară. Yabu conduse următorul atac în 
siguranţă şi ultimii ninja organizară o retragere ordonată către 
etajul de jos şi către ieşirea de dedesubt. Bătălia pentru 
ocuparea culoarului din aripa de vest începuse. 


KKK 


În mica încăpere toţi priveau uşa. Puteau să-i audă pe 
atacatori zgâriind balamalele şi podeaua. Apoi afară se auzi o 
izbitură bruscă şi o voce aspră, înfundată. Două dintre slujnice 


începură să suspine. 

— Ce-a spus? întrebă Blackthorne. 

Mariko îşi linse buzele uscate. 

— A zis... a zis să deschidem uşa şi să ne predăm, sau... 
sau o s-o arunce în aer. 

— Pot să facă asta, Mariko-san? 

— Nu ştiu. Pot să folosească pulbere de puşcă, desigur..., şi 
mâna lui Mariko se îndreptă către cingătoare, dar rămase goală. 
Unde mi-e pumnalul? 

Toate femeile şi le căutară pe ale lor. Kiri nu avea, Sazuko 
nu avea. Nici Achiko, sau doamna Etsu. Blackthorne îşi 
încărcase pistolul şi avea sabia lungă. Sabia scurtă îi căzuse în 
timp ce alerga să se pună la adăpost. Vocea înfundată începu 
din nou, mai furioasă şi mai poruncitoare şi toţi ochii din 
încăpere priviră la Blackthorne, dar Mariko ştia că fusese trădată 
şi-i venise vremea. 

— A spus că dacă deschidem uşa şi ne predăm, toţi vor fi 
liberi, în afară de dumneata. 

Mariko îşi îndepărtă o şuviţă de păr din ochi. 

— Spune că te vrea ostatic, Anjin-san. Asta-i tot ce vor. 

Blackthorne înaintă ca să deschidă uşa, dar Mariko îi 
rămase rugătoare în cale. _ 

— Nu, Anjin-san, e o minciună, spuse. Imi pare rău, nu te 
vor pe dumneata; pe mine mă vor. Nu-i crede, eu nu-i cred. 

El îi zâmbi şi-o atinse uşor, apoi se întinse către unul din 
zăvoare. 

— Nu pe dumneata, pe mine. E o păcăleala! Jur! Nu-i crede, 
te rog, spuse ea şi se apucă de sabia lui. O trase pe jumătate 
afară din teacă înainte ca el să priceapă ce făcea şi s-o prindă 
de mână. 

— Nu, porunci el, opreşte-te. 

— Nu mă da în mâinile lor! N-am pumnal! Te rog, Anjin-san! 

Ea încercă să se smulgă din strânsoarea lui, dar el o ridică, 
dând-o la o parte din cale şi-şi puse mâna pe zăvorul de sus. 

— Dozo, spuse către celelalte, în tmp ce Mariko încerca 
disperată să-l oprească. 

Achiko înaintă rugătoare şi Mariko încercă s-o împingă de-o 
parte strigând: 

— Te rog, Anjin-san! E o minciună! Pentru larmele lui Dum- 
nezeul! 


Mâna lui trase zăvorul de deasupra. 

— Mă vor în viaţă, ţipă Mariko sălbatic, nu vezi? Să mă ia 
prizonieră, nu vezi? Mă vor în viaţă şi atunci totul a fost degeaba 
- mâine Toranaga trebuie să treacă hotarul - te implor, eo 
minciună! În numele lui Dumnezeu! 

Achiko o cuprinse cu braţele, trăgând-o de-o parte şi îi făcu 
semn lui Blackthorne să deschidă uşa. 

— Isogi! Isogi, Anjin-san! 

Blackthorne deschise zăvorul din mijloc. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Nu face sa fie degeaba 
atâtea morţi. Ajută-mă! Aminteşte-ţi jurământul! 

Acum adevărul celor spuse de ea îl pătrunse şi 
înspăimântat împinse la loc zăvoarele. 

— Dece ar... 

ÎI întrerupseră izbituri sălbatice în uşă, fierul lovea în fier, 
apoi vocea reîncepu într-un crescendo scurt şi violent. Toate 
sunetele de afară încetară. Femeile fugiră către cel mai 
îndepărtat perete şi se lipiră de el. 

— Dă-te la o parte din uşă! strigă Mariko, fugind după ele. 
O să arunce în aer uşa. 

— Întârzie-l, Mariko-san! spuse Blackthorne, repezindu-se la 
uşa laterală care ducea către creneluri. Oamenii noştri o să 
ajungă aici în curând. Trage de zăvoare. Spune că s-au 
înţepenit. Spune-le orice. 

Trase de zăvorul de sus al uşii laterale, dar era înţepenit de 
rugină. Ascultătoare, Mariko fugi la uşă şi se prefăcu că încearcă 
fără putere să tragă zăvorul din mijloc, cerând înţelegere de la 
ninja de afară. Apoi începu să zdrăngăne zăvorul de jos. Din nou 
vocea insistentă şi Mariko îşi reînteţi rugăminţile plângăreţe. 

Blackthorne izbi cu pumnul mânerul de sus o dată şi încă o 
dată, dar acesta nu se clinti. Femeile îl priveau neajutorate. In 
cele din urmă zăvorul trosni, deschizându-se cu zgomot. Mariko 
încercă să acopere zgomotul şi Blackthorne atacă ultimul zăvor. 
Mâinile îi erau pline de sânge şi julite. Căpetenia de afară îşi 
reînnoi amenințările. Disperat, Blackthorne înşfăcă sabia şi folosi 
mânerul ca pe un mai, fără să-i pese de zgomot. Mariko 
acoperea zgomotele cât de bine putea. Zăvorul părea înţepenit 
pe vecie. 

Dincolo de uşă, căpetenia grupului cu pată roşie era 
aproape nebun de furie. Acest refugiu tainic era cu totul 


neaşteptat. Poruncile lui de la conducătorul clanului erau să o 
prindă pe Toda Mariko în viaţă, să se încredinţeze că nu avea 
nici o armă şi să o dea samurailor în uniforme gri, care aşteptau 
la capătul tunelului din pivniţă. Ştia că timpul se scurgea, putea 
să audă zgomotul sălbatic al luptei din coridorul din faţa sălii de 
audienţe şi ştia, dezgustat, că s-ar fi aflat acum în siguranţă, 
dedesubt, cu misiunea împlinită, dacă n-ar fi fost această 
ascunsă gaură de şobolan şi fratele său, nerodul grăbit care 
începuse atacul prea devreme. 

Karma e să ai un astfel de frate! 

Ţinea în mână o lumânare aprinsă şi aşternuse o dâră de 
pulbere până la săculeţii pe care-i aduseseră în spate ca să 
arunce în aer intrarea secretă din adâncurile clădirii, să-şi 
acopere retragerea. Dar acum se găsea într-o dilemă: să arunce 
uşa în aer era singura cale de a trece dincolo, dar femeia Toda 
era chiar de partea cealaltă a uşii, iar explozia îi va omori, cu 
siguranţă, pe toţi cei dinăuntru, zădărnicindu-le misiunea, 
făcând toate pierderile lor fără rost. 

Auzi paşi alergând către el. Era unul dintre oamenii săi. 

— Mai iute! şopti omul. Nu putem să-i mai ţinem mult! 

Căpetenia se hotărî. Făcu semn oamenilor săi să se 
adăpostească şi strigă prin uşă: 

— Îndepărtaţi-vă! Arunc uşa în aer! 

Apropie lumânarea de dâra de pulbere şi sări la adăpost. 
Praful de puşcă trosni, se aprinse şi flacăra şerpui către săculeţi. 
Blackthorne deschise uşa laterală. Aerul dulce al nopţii 

năvăli înăuntru. Femeile se strecurară pe balcon. Bătrâna 
doamnă Etsu căzu, dar el o prinse şi o trase. Se întoarse către 
Mariko, dar ea se lipise cu spatele de uşa de fier şi striga cu 
voce fermă: 

— Eu, Toda Mariko, protestez faţă de acest atac ruşinos şi, 
prin moartea mea... 

Se întinse după ea, dar explozia îl suflă într-o parte odată 
cu uşa, care se smulse din balamale şi se prăvăli în încăpere 
izbindu-se cu zgomot ascuţit de unul dintre pereţi. Explozia o 
dobori pe Kiri şi pe celelalte femei aflate afară lângă creneluri, 
dar nu fură aproape deloc rănite. Fumul năvăli în încăpere, 
odată cu ninja. Uşa de fier, răsucită, rămase nemişcată într-un 
colţ. 

Căpetenia ninja se lăsă în genunchi lângă Mariko, în timp ce 


ceilalţi îl înconjurară, apărându-l. Văzu deîndată că era zdrobită 
şi murea. Katma, fi spuse şi sări din nou în picioare. 
Blackthorne zăcea ametit, cu o dâră de sânge curgându-i din 
urechi şi nas, zbătându-se să se întoarcă înapoi la viaţă. Pistolul 
lui, îndoit şi nefolositor, zăcea într-un colţ. 

Căpetenia înaintă un pas şi se opri. Achiko se mişcă în uşă. 

Ninja o văzu şi o recunoscu. Apoi privi în jos la Blackthorne, 
dispreţuindu-i pentru pistol şi laşitatea de a trage orbeşte prin 
uşă, omorându-i unul dintre oameni şi rănindu-l pe altul. Privi 
înapoi către Achiko şi se întinse după cuţit. Ea atacă orbeşte. 
Pumnalul lui o atinse în sânul stâng. Ea muri în clipa în care 
atinse podeaua şi el înaintă fără mânie, scoţându-l din trupul 
care se zgârcea, împlinindu-şi ultima parte a poruncilor de la 
mai-marii săi - se gândea că de la Ishido, deşi n-ar fi putut 
niciodată să dovedească asta - că dacă dădeau greş şi doamna 
Toda izbutea să se omoare, trebuia să o lase neatinsă şi să nu-i 
ia capul. Trebuia să-l apere pe barbar şi să lase toate celelalte 
femei neatinse, afară doar de Kiyama Achiko. Nu ştia de ce i se 
poruncise s-o omoare, dar i se poruncise şi i se plătise, deci şi 
ea era moartă. 

Făcu semn de retragere. Unul dintre oamenii săi duse la 
buze un corn curbat şi sună o chemare stridentă, care răsună 
prin castel şi în noapte. Căpetenia făcu o ultimă cercetare 
asupra lui Mariko, o ultimă privire asupra fetei şi o ultimă privire 
asupra barbarului, pe care l-ar fi vrut atât de mult mort. Apoi se 
răsuci pe călcâie şi conduse retragerea prin încăperi şi culoare 
către sala de audienţe. Ninja care apărau uşa principală 
aşteptară până când toţi atacatorii ce purtau punctul roşu pe 
frunte trecură către calea de ieşire, apoi aruncară mai multe 
bombe în coridor şi alergară după ei. Căpetenia îi acoperi. 
Aşteptă până când toţi fură în siguraţă, apoi împrăştie pe jos 
câţiva pumni de bile mici cu ţepi otrăviţi. O porni în fugă în clipa 
în care samuraii în maro năvăliră prin fum în sala audienţe. 
Câţiva porniră după el şi o altă falangă se repezi în coridor. 
Urmăritorii lui urlară când acele otrăvite pătrunseră în tălpile 
picioarelor şi începură să moară unul câte unul. 

În mica încăpere singurul zgomot îl făceau plămânii lui 
Blackthorne, care luptau pentru aer. Pe ziduri, Kiri se ridică 
clătinându-se în picioare, cu chimonoul rupt şi palmele şi braţele 
brăzdate de zgârieturi. Porni împleticit înapoi, o văzu pe Achiko 


şi ţipă, apoi se îndreptă către Mariko şi se lăsă în genunchi Ungă 
ea. O altă explozie, undeva în castel, ridică puţin praful şi se 
auziră alte urlete şi strigăte îndepărtate de "foc". Rotocoale de 
fum pătrunseră în încăpere. Sazuko şi câteva dintre slujnice se 
ridicară în picioare. Sazuko era zgâriată pe faţă şi umeri, iar 
încheietura mâinii era frântă. O văzu pe Achiko cu ochii şi gura 
căscate de groaza morţii şi scânci. 

Încă ameţită, Kiri privi la ea şi făcu un semn către 
Blackthorne. Tânăra fată porni şovăitoare către Kiri şi o văzu pe 
Mariko. Începu să plângă, apoi se stăpâni, întorcându-se la 
Blackthorne, încercând să-l ajute să se ridice în picioare. 
Slujnicele se repeziră să-i dea o mână de ajutor. El se agăţă de 
ele şi se strădui să se ridice, apoi se clătină şi căzu, tuşind şi 
scuipând, icnind, cu sângele încă şiroindu-i din urechi. Samuraii 
în maro năvăliră în încăpere. Priviră în jur uluiţi. 

Kiri rămase în genunchi Ungă Mariko. Un samurai o ridică. 
Ceilalţi se îngrămădiră în jurul lor. Se despărţiră făcându-i loc lui 
Yabu, care intrase în cameră pământiu la chip. Când văzu că 
Blackthorne era încă în viaţă, mare parte din neliniştea lui 
dispăru. 

— Aduce-ţi un doctor! lute! porunci, îngenunchind lângă 
Mariko. 

Era încă în viaţă, dar se pierdea repede. Faţa ei era abia 
atinsă, dar trupul era cumplit de mutilat. Yabu îşi smulse 
chimonoul şi-o acoperi până la gât. 

— Grăbiţi-vă cu doctorul, spuse răguşit, apoi merse către 
Blackthorne. Îl ajută să se aşeze sprijinit de perete. 

— Anjin-san! Anjin-san! 

Blackthorne era încă năucit. Urechile îi ţiuiau, ochii abia 
vedeau, faţa lui era un amestec de julituri şi arsuri de la praful 
de puşcă. Apoi ochii i se limpeziră şi-l văzu pe Yabu, dar 
imaginea se răsucea ca beată, mirosul prafului de puşcă îl îneca 
şi nu ştia unde era sau cine era, doar că era la bordul corabiei, 
în mijlocul luptei, iar corabia era lovită şi avea nevoie de el. Apoi 
o văzu pe Mariko şi-şi aminti. 

Se ridică clătinat. Yabu îl sprijini şi porniră încet către ea. 

Părea că doarme liniştită. Îngenunchie greoi şi-i dădu la o 
parte chimonoul, apoi îl puse la loc. Pulsul ei aproape că nu se 
simţea, după care încetă. 

Rămase privind la ea, clătinându-se gata să cadă, apoi se 


ivi doctorul şi spuse ceva, dar Blackthorne nu putu să audă sau 
să înţeleagă. Ştia doar că moartea venise asupra ei şi că şi el 
era mort. Făcu semnul crucii asupra ei şi spuse cuvintele sacre 
în latină, după cum se cerea, binecuvântând-o şi se rugă pentru 
ea, deşi nici un sunet nu-i ieşi din gură. Ceilalţi îl priveau. Când 
isprăvi ceea ce trebuia să facă, se luptă din nou să se ridice în 
picioare şi rămase drept. Capul păru că-i explodează cu lumini 
roşii şi purpurii şi se prăbuşi. Mâini grijulii îl prinseră şi îl aşezară 
pe podea, lăsându-l să se odihnească. 

— E mort? întrebă Yabu. 

— Aproape. Nu ştiu ce-i cu urechile lui, Yabu-sama, spuse 
doctorul. S-ar putea să sângereze pe dinăuntru. 

Un samurai spuse nervos: 

— Ar fi bine să ne grăbim să-i scoatem de aici. Focul s-ar 
putea să se întindă şi să fim prinşi în cursă. 

— Da, spuse Yabu. 

Un alt samurai îl chemă de pe creneluri şi el ieşi pe balcon. 
Bătrâna doamnă Etsu stătea sprijinită de creneluri, îmbrăţişată 
de slujnica ei, cu faţa cenuşie şi cu ochii inflamaţi. Il privi 
mijindu-şi pleaopele, concentrându-se cu greu. 

— Kasigi Yabu-san? 

— Da, doamnă. 

— Eşti ofiţerul cel mai mare în grad aici? 

— Da, doamnă. 

Bătrâna spuse slujnicei: 

— Te rog, ajută-mă să mă ridic. 

— Dar ar trebui să aşteptaţi. Doctorul... 

— Ajută-mă să mă ridic! 

Samuraii de pe balconul crenelat o priviră ridicându-se în 
picioare, sprijinită de slujnică. 

— Ascultaţi, spuse ea cu vocea răguşită şi slabă, în tăcerea 
care se lăsase. Eu, Maeda Etsu, soţia lui Maeda Arinoshi, senior 
de Nagato, Iwami şi Aki, depun mărturie că Toda Mariko-sama 
şi-a dat viaţa ca să nu cadă dezonorată în mâinile acestor 
oameni îngrozitori şi fără ruşine. Depun mărturie... că Kiyama 
Achiko a ales să se arunce asupra acelui ninja, dându-şi viaţa, 
decât să se lase prinsă şi să fi astfel dezonorată... că fără curajul 
barbarului doamna Toda ar fi fost prinsă şi dezonorată, şi noi 
toate la fel, şi noi toţi care suntem în viaţă îi datorăm 
recunoştinţă şi, de asemenea, stăpânii noştri îi datorează 


recunoştinţă, pentru că ne-a apărat de ruşine... Îl acuz pe 
seniorul general Ishido că a pregătit acest atac dezonorant... şi 
că a trădat pe Moştenitor şi pe doamna Ochiba. 

Bătrâna doamnă se clătină şi aproape căzu, iar slujnica 
suspină şi o sprijini din toate puterile. 

— ŞI... şi seniorul Ishido i-a trădat pe ei şi Consiliul 
Regenţilor. Vă cer vouă, tuturor, să fiţi martori că nu mai pot trăi 
cu astfel de ruşine. 

— Nu, nu stăpână, începu să plângă slujnica, n-am să vă 
las! 

— Pleacă! Kasigi Yabu-san, te rog, ajută-mă. Pleacă, 
femeie! 

Yabu preluă neînsemnata greutate a doamnei Etsu, şi 
porunci slujnicei să se îndepărteze. Aceasta se supuse. Doamna 
Etsu avea dureri mari şi respira greu. 

— Fac dovada adevărului celor spuse cu propria mea 
moarte, rosti ea cu voce scăzută şi privi în sus la Yabu. Aş fi 
onorată dacă... dacă mi-ai fi secondant. Te rog, ajută-mă să urc 
pe creneluri. 

— Nu, doamnă, nu e nevoie să muriţi. 

Ea-şi întoarse faţa de la ceilalţi şi-i şopti: 

— Mor deja, Yabu-sama. Sângerez înăuntru, ceva s-a rupt 
acolo. Explozia... Ajută-mă să-mi fac datoria... Sunt bătrână şi 
nefolositoare, iar durerea mi-e tovarăşă de douăzeci de ani. 
Lasă ca moartea mea să-l ajute pe stăpânul nostru, neh? 

În ochii bătrâni apăru o sclipire. 

— Neh? 

Yabu o ridică cu grijă şi rămase mândru în spatele ei pe 
creneluri deasupra curții aflate departe, sub ei. O ajută să stea 
dreaptă. Toți se înclinară. 

— Am spus adevărul şi dovedesc asta cu moartea mea, 
spuse ea cu voce tremurătoare când rămase singură. Apoi 
închise ochii mulţumită şi se lăsă să cadă în întâmpinarea morții. 


CAPITOLUL 58 


Regenţii se întâlniseră în marea cameră de la al doilea cat 
al donjonului. Ishido, Kiyama, Zataki, Ito şi Onoshi. Soarele 


zorilor arunca umbre lungi şi mirosul focului încă atârna greu în 
aer. Doamna Ochiba se afla de faţă şi ea, nespus de tulburată. 

— Îmi pare nespus de rău, senior general, nu sunt de acord, 
spunea Kiyama cu vocea lui ascuţită şi răstită. Nu-i cu putinţă să 
treci cu vederea seppuku-l doamnei Toda şi curajul nepoatei 
mele şi mărturia întărită prin moarte a doamnei Maeda, 
alăturate morţii a o sută patruzeci şi şapte dintre oamenii lui 
Toranaga şi o aripă a castelului aproape în ruine. Toate astea 
pur şi simplu nu pot fi trecute cu vederea. 

— Aşa e, spuse Zataki. 

Ajunsese cu o zi în urmă, venind din Takato şi când aflase 
amănuntele înfruntării lui Mariko cu Ishido, fusese în sinea lui 
plin de mulţumire. 

— Dacă i s-ar fi îngăduit să plece ieri, aşa cum am sfătuit 
eu, n-am fi acum în cumpăna asta. 

— Nu-i atât de grav pe cât crezi. 

Gura lui Ishido era o linie subţire şi Ochiba îl dispreţuia în 
acea clipă pentru că dăduse greş şi pentru că îi târâse pe toţi în 
această încurcătură. 

— Ninja au venit doar după pradă, spusese Ishido. 

— Barbarul e pradă? spuse batjocoritor Kiyama. Au pregătit 
un atac atât de puternic pentru un barbar? 

— De ce nu? Ar fi putut fi răscumpărat, neh? 

Ishido privi fără să clipească către daimyo, care stătea între 
lto Teruzumi şi Zataki. 

— Creştinii din Nagasaki ar plăti mult pentru el, mort sau 
viu, neh? s 

— Asta ar fi cu putinţă, încuviinţă Zataki. Asta-i felul în care 
luptă barbarii. 

Kiyama spuse provocator: 

— Vrei să spui că creştinii au plănuit şi au plătit atacul ăsta 
murdar? 

— Am spus că ar fi cu putință. Şi este cu putință. 

— Da, dar puțin probabil, se amestecă Ishido, nedorind ca 
echilibrul plăpând dintre regenţi să fie primejduit de-o ceartă 
deschisă. 

Era încă mânios că iscoadele nu-l avertizaseră dinainte 
despre tainiţa lui Toranaga şi încă nu înţelegea cum putuse fi 
construită într-o asemenea taină încât nu auzise măcar urma 
unui zvon în privinţa ei. 


— Eu aş spune că ninja au venit după pradă. Asta este de 
foarte bun simţ şi adevărat, spuse Ishido cu o sclipire 
răutăcioasă în ochi. 

Era un bărbat mărunt, de vârstă mijlocie, îmbrăcat 
strălucitor şi împodobit cu două săbii de paradă, trezit pe 
neaşteptate din somn ca toţi ceilalţi. Avea forme feminine şi 
dinţii înegriţi. 

— Da, generale, dar poate că ninja n-au vrut să ceară 
răscumpărarea barbarului în Nagasaki, ci la Yedo, seniorului 
Toranaga. Nu este el încă supusul lui? 

Fruntea lui Ishido se întunecă la auzul numelui. 

— Sunt de acord că ar trebui să ne petrecem vremea 
vorbind despre seniorul Toranaga şi nu despre ninja. Poate că el 
a poruncit atacul, neh?E destul de viclean ca s-o facă. 

— Nu, n-ar folosi niciodată ninja, spuse Zataki. Felurite 
viclenii - da, dar nu s-ar murdări într-atât. Negustorii ar face 
asta, sau barbarii, nu seniorul Toranaga. 

Kiyama îl privi pe Zataki, urându-l. 

— Prietenii noştri portughezi n-ar putea şi n-ar încerca să se 
amestece astfel în treburile noastre. Niciodată. 

— Ai crede că ei sau preoţii lor s-ar înţelege cu unul dintre 
acei daimyo creştini din Kyushu să pornească război împotriva 
necreştinilor, un război sprijinit de-o invazie străină? 

— Cine spune asta? Ai dovezi? 

— Nu încă, senior Kiyama, dar zvonurile există şi într-o zi 
am să am şi dovezile. 

Zataki se întoarse către Ishido. 

— Ce-am putea face împotriva acestui atac? Care-i calea 
de-a ieşi din încurcătură, întrebă, apoi aruncă o privire scurtă 
către Ochiba. 

Il privea pe Kiyama, apoi ochii ei se îndreptară către Ishido, 
şi din nou înapoi la Kiyama. Niciodată nu i se păruse atât de 
atrăgătoare. Kiyama spuse: 

— Am fost cu toţii de acord că e limpede că seniorul 
Toranaga a plănuit să fim prinşi în cursă de Toda Mariko-sama, 
oricât de curajoasă a fost ea, oricât de legată în datoria ei şi 
onoare. Dumnezeu să se îndure de ea. 

Ito îşi îndreptă o cută la poalele chimonoului său impecabil. 

— Dar nu crezi că asta ar fi putut fi o viclenie a seniorului 
Toranaga, să-şi atace astfel proprii vasali? 


— Oh, senior Zataki, ştiu că el n-ar folosi niciodată ninja. 
Dar este foarte isteţ în a-i face pe alţii să-i ia ideile şi să creadă 
că sunt ale lor, neh? Totul e cu putinţă. Dar ninja, asta nu-i este 
în obicei. Este prea înţelept ca să-i folosească. Şi de ce s-o 
forţeze pe Mariko-sama? Ar fi fost mult mai bine să fi aşteptat şi 
să ne lase pe noi să greşim. Noi eram în cursă, neh? 

— Da. Şi încă suntem. 

Kiyama privi la Ishido. 

— Şi oricine a poruncit atacul a fost un prost şi nu ne-a 
făcut nici un serviciu. 

— Poate că seniorul general are dreptate că nu-i atât de 
grav pe cât credem, spuse Ito, dar e atât de trist. Nu-i o moarte 
elegantă pentru ea, sărmana doamna. 

— Asta a fost karma ei şi noi nu suntem în nici o cursă. 

Ishido îl privi în faţă pe Kiyama. 

— A fost un noroc că a avut acea ascunzătoare în care să 
se ascundă, altfel viermii ăia ar fi capturat-o. 

— Dar n-au făcut-o, generale, şi ea şi-a făcut un fel de 
seppuku şi aşa au făcut şi ceilalţi şi acum, dacă nu-i lăsăm pe 
toţi să plece, vor urma şi alte morţi în semn de protest şi nu ne 
putem îngădui asta, spuse Kiyama. 

— Nu cred. Toată lumea ar trebui să stea aici, cel puţin 
până când Toranaga-sama trece pe domeniile noastre. 

lto zâmbi. 

— Asta ar fi o zi memorabilă. 

— Nu crezi c-o s-o facă? întrebă Zataki. 

— Ce cred eu n-are valoare, senior Zataki. În curând o să 
aflăm ce-o să facă şi oricare va fi acest lucru, nu are nici o 
importanţă. Toranaga trebuie să moară, dacă Moştenitorul 
trebuie să primească moştenirea. 

Ito privi către Ishido. 

— A murit barbarul, generale? 

Ishido scutură din cap şi se uită la Kiyama. 

— Ar fi ghinionul lui să moară acum, sau să fie schilodit. Un 
bărbat viteaz ca el, neh? 

— Cred că-i un blestem şi cu cât moare mai repede e cu 
atât mai bine, ai uitat? 

— Ne-ar putea fi de folos. Spun şi eu ca şi seniorul Zataki şi 
ca dumneata: Toranaga nu-i prost. Trebuie să aibă un motiv 
serios ca să-l înconjoare cu atâta grijă, neh? 


— Da, ai din nou dreptate, spuse Ito. Anjin-san s-a purtat 
bine pentru un barbar. Toranaga a avut dreptate să-l facă 
samurai. 

Privi către Ochiba. 

— Când ţi-a dat floarea, doamnă, m-am gândit că acesta a 
fost un gest plin de poezie, demn de un curtean. 

Încuviinţară cu toţii. 

— Şi cum rămâne cu întrecerea de poezie, doamnă? întrebă 
Ito. 

— Îmi pare rău, ar trebui amânată, spuse Ochiba. 

— Da, încuviinţă Kiyama. 

— Aţi hotărât asupra versurilor voastre, Alteță? întrebă ea. 

— Nu, răspunse el, dar acum aş putea spune... 


Pe o ramură desfrunzită 
S-a prăvălit furtuna... 
Lacrimi întunecate de vară. 


a — Să fie epitaful ei. A fost samurai, spuse Ito grav. 
Impărtăşesc cu ea aceste lacrimi de vară. 
— Eu, spuse Ochiba, eu aş fi preferat un sfârşit diferit: 


Pe o ramură desfrunzită 
Zăpada ascultă... 
Tăcerea iernii. 


..„.Dar sunt de acord, senior Ito, şi eu cred că ar trebui să ne 
alăturăm acestor lacrimi întunecate ale verii. 

— Nu, îmi pare rău, doamnă, dar greşiţi, spuse Ishido. Or să 
fie într-adevăr lacrimi, dar ale lui Toranaga şi ale aliaţilor săi. 

Se pregăti să încheie întâlnirea. 

— O să poruncesc o cercetare asupra atacului ninja, de 
îndată. Mă îndoiesc că vom descoperi vreodată adevărul. Intre 
timp, pentru motive de siguranţă, toate permisele vor fi, cu 
părere de rău, retrase şi tuturor li se va interzice, cu părere de 
rău, să plece până în cea de-a douăzeci şi una zi. 

— Nu. 

Spuse din locul său singuratic, din cealaltă parte a încăperii, 
unde stătea nevăzut în spatele perdelelor dese ale litierei sale, 
Onoshi, leprosul, ultimul dintre regenţi. 


— Nu, îmi pare rău, dar asta este exact ceea ce nu poţi 
face. Acum trebuie să-i laşi pe toţi să plece, pe toată lumea. 

— De ce? 

Vocea lui Onoshi era rea şi netemătoare. 

— Dacă n-o faci, dezonorezi pe cea mai curajoasă doamnă 
din întregul regat. O dezonorezi pe doamna Kiyama Achiko şi pe 
doamna Maeda, Dumnezeu să se îndure de sufletele lor. Când 
murdăria asta o să ajungă la urechile tuturor, doar 
Dumnezeu-Tatăl ştie ce rău i-ar putea pricinui Moştenitorului - şi 
nouă tuturor, dacă nu suntem prevăzători. 

Ochiba simţi străbătând-o un fior. Cu un an în urmă, când 
Onoshi venise să se închine înaintea muribundului Taikō, gărzile 
insistaseră ca perdelele litierei să fie date la o parte pentru 
cazul în care Onoshi ar fi avut ascunse arme şi văzuse acea 
jumătate de faţă schilodită, fără nas, fără urechi, acoperită de 
plăgi, ochii arzători, fanatici şi ciotul braţului stâng şi mâna 
dreaptă, cea zdravănă, strângând sabia scurtă. Doamna Ochiba 
se rugă ca nici ea, nici Yaemon să nu ia vreodată lepra. Şi ea 
dorea ca această adunare să ia sfârşit, pentru că acum avea să 
hotărască ce avea de făcut - în ceea ce-l privea pe Toranaga şi 
în ceea ce-l privea pe Ishido. 

— Al doilea, spuse Onoshi, dacă foloseşti atacul ăsta 
murdar ca o scuză să-i ţii pe toţi aici, dai de înţeles că n-ai avut 
niciodată de gând să-i laşi să plece, deşi ţi-ai dat cuvântul 
solemn în scris. Al treilea... 

Ishido îl întrerupse. 

— Întregul Consiliu a fost de acord să eliberăm permisele 
de liberă trecere. 

— Te rog să mă ierţi, întregul Consiliu a încuviinţat sugestia 
înţeleaptă a doamnei Ochiba de a da permise de liberă trecere, 
crezând, ca şi domnia-sa, că puţini vor profita de ocazia de a 
pleca şi chiar dacă o vor face, vor apare întârzieri. 

— Vrei să spui că femeile lui Toranaga şi Toda Mariko n-ar fi 
plecat, că alţii nu le-ar fi urmat? 

— Ceea ce s-a întâmplat cu acele femei nu l-ar fi abătut 
câtuşi de puţin pe seniorul Toranaga de la țelul său. Trebuie să 
ne facem griji pentru aliaţii noştri. Fără atacul ninja şi aceste trei 
seppuku toată această aiureală s-ar fi născut moartă! 

— Nu sunt de aceeaşi părere! 

— Al treilea şi ultimul lucru. Dacă nu-i laşi pe toţi să plece 


acum, după ce-a spus în public doamna Etsu, ai să fii acuzat de 
cei mai mulţi dintre daimyo că ai poruncit atacul, deşi n-au s-o 
facă public, şi cu toţii riscăm aceeaşi soartă şi atunci or să curgă 
o mulţime de lacrimi. 

— N-am nevoie să mă folosesc de ninja. 

— Desigur, încuviinţă Onoshi, cu voce otrăvită. Şi desigur 
că nici eu şi nici altcineva dintre cei de aici. Dar simt că e de 
datoria mea să-ţi amintesc că sunt două sute şaizeci şi patru de 
daimyo, că puterea Moştenitorului stă într-o coaliţie a poate 
două sute dintre ei şi că Moştenitorul nu-şi poate îngădui ca 
dumneata, cel mai credincios purtător de stindard şi comandant 
suprem al său, să fii învinovăţit de asemenea metode murdare 
şi de asemenea nepricepere, căci atacul a dat greş. 

— Vrei să spui că am poruncit atacul? 

— Desigur că nu, te rog să mă ierţi. Am spus doar că ai să 
fii învinovăţit, de la sine înţeles, dacă nu-i laşi pe toţi să plece. 

— E cineva aici care crede că am poruncit eu atacul? 

Nimeni nu-l înfruntă pe Ishido pe faţă. Într-adevăr nu-i 
întrebase şi vorbise doar în şarade vagi, chiar cu Kiyama şi 
Ochiba. Dar toţi ştiau şi toţi erau la fel de furioşi că avusese 
prostia să dea greş. Toţi, în afară de Zataki. Totuşi Ishido era 
încă stăpânul în Osaka şi guvernatorul tezaurului lui Taik6, aşa 
că nu putea fi atins sau îndepărtat. 

— Bun, spuse Ishido cu hotărâre. Ninja au venit după pradă. 
O să votăm în privinţa permiselor de liberă trecere. Eu sunt ca 
ele să fie anulate. 

— Eu sunt împotrivă, spuse Zataki. 

— Îmi pare rău, şi eu mă împortivesc, spuse Onoshi. 

Ito roşi sub privirile lor scrutătoare. _ 

— Trebuie să fiu de acord cu seniorul Onoshi. In acelaşi 
timp... ei bine, totul e foarte greu, neh? 

— Votează, spuse întunecat Ishido. 

— Sunt de acord cu domnia-ta, generale. 

Kiyama spuse: 

— Îmi pare rău, eu nu. 

— Bine, spuse Onoshi. Atunci e hotărât, dar eu sunt de 
acord cu dumneata, generale, că avem alte probleme mai 
apăsătoare. Trebuie să ştim ce-o să facă acum seniorul 
Toranaga? Care este părerea voastră? 

Ishido se uita ţintă la Kiyama, cu faţa împietrită. Apoi 


spuse: 

— Care-i răspunsul tău la asta? 

Kiyama încerca să-şi limpezească mintea de toată ura şi 
temerile şi grijile, ca să facă o ultimă alegere - Ishido sau 
Toranaga. Aceasta trebuia să fie clipa. Şi-o aminti foarte 
limpede pe Mariko vorbindu-i despre presupusa trădare a lui 
Onoshi, despre presupusa trădare a lui Ishido şi despre 
presupusele dovezi ale lui Toranaga despre acea trădare şi 
despre barbar şi corabia lui. Şi despre ce s-ar putea întâmpla cu 
Moştenitorul şi cu Biserica dacă Toranaga va stăpâni ţara, şi 
despre ce s-ar putea întâmpla cu legile lor, dacă sfinţii părinţi 
vor stăpâni ţara. Şi deasupra tuturor era nemulţumirea 
Părintelui Inspector în privinţa ereticului şi a corăbiei sale şi a 
ceea ce s-ar putea întâmpla dacă Corabia Neagră ar fi pierdută, 
şi la jurământul Căpitanului General că Anjin-san era slujitorul 
Satanei, iar Mariko şi Rodrigues erau stăpâniţi de-o vrajă. 
Sărmama Mariko, gândi trist, să moară astfel, după atât de 
multă suferinţă, fără iertarea păcatelor, fără împărtăşanie, fără 
un preot, să-şi petreacă viaţa veşnică departe de slava 
Domnului... Sfânta Fecioară să aibă milă de ea. Atât de multe 
lacrimi în vară... 

Şi cum rămâne cu Achiko? Oare căpetenia ninja a avut 
porunci în privinţa ei, sau a fost un omor printre atâtea altele? 
Cât de curajoasă a fost sărmana copilă, să atace şi să nu se 
târască. De ce e barbarul încă în viaţă? De ce nu l-au ucis ninja? 
Ar fi trebuit să li se poruncească asta, dacă atacul ăsta scârnav 
a fost pus la cale de Ishido, aşa cum desigur trebuie să fi fost. 
Ruşinos din partea lui să dea greş. Dezgustător! Ah, dar ce curaj 
a avut Mariko, cât de înţeleaptă a fost ca să ne învăluie pe toţi 
în curajoasa ei plasă! Şi barbarul. 

În locul lui n-aş fi fost niciodată în stare să lupt cu atât 
curaj, sau s-o apăr pe Mariko de acea îngrozitoare ruşine a 
capturării - şi pe Kiritsubo, şi Sazuko, şi doamna Etsu, da, chiar 
şi pe Achiko. Fără el şi fără acea ieşire ascunsă, doamna Mariko 
şi toţi ceilalţi ar fi fost capturați. E datoria mea de samurai să-l 
cinstesc pe Anjin-san pentru că e samurai, neh? 

Dumnezeu să mă ierte, nu m-am dus la Mariko-san să-i fiu 
secondant, după cum era datoria mea de creştin. Ereticul a 
ajutat-o şi a ridicat-o aşa cum lisus Cristos i-a ajutat pe ceilalţi şi 
i-a înălţat, iar eu... eu i-am întors spatele. Cine-i creştin? 


Nu ştiu. Şi totuşi e/trebuie să moară. 

— Cum rămâne cu Toranaga, senior Kiyama? spuse din nou 
Ishido. Cum rămâne cu duşmanul? 

— Cum rămâne cu Kwanto, întrebă Kiyama, privindu-l. 

— Când Toranaga va fi doborât, propun ca întreg Kwanto să 
fie dat unuia dintre regenti. 

— Cărui regent? 

— Domniei-tale, răspunse cu voce egală Ishido, apoi 
adăugă: sau poate lui Zataki, senior de Shinano. 

Kiyama se gândi că era o hotărî înţeleaptă, fiindcă Zataki 
era foarte necesar cât timp Toranaga era în viaţă, iar Ishido îi 
spusese deja cu o lună în urmă că Zataki ceruse Kwanto ca 
răsplată pentru a-l înfrunta pe Toranaga. Hotărâseră împreună 
ca Ishido să-i făgăduiască, ştiind amândoi că avea să fie doar o 
promisiune goală. Amândoi căzuseră de acord că Zataki trebuia 
să-şi piardă viaţa şi provincia pentru o astfel de obrăznicie; cu 
cât mai curând, cu atât mai bine. 

— Desigur sunt cea mai proastă alegere pentru o astfel de 
cinste, spuse Kiyama, cântărind grijuliu cine din încăpere era în 
favoarea lui şi cine împotrivă. 

Onoshi încercă să-şi ascundă nemulţumirea. 

— Sugestia asta este într-adevăr una prețioasă, care merită 
să fie discutată, neh? Dar asta-i pentru viitor. Ce-o să facă 
seniorul de acum al provinciei Kwanto? 

Ishido privea încă la Kiyama. 

— Ei bine? 

Kiyama simţi duşmănia lui Zataki, deşi nimic nu se arătă pe 
faţa vrăjmaşului său. Doi împotriva mea, gândi, şi Ochiba, dar 
ea nu votează. Ito o să voteze întotdeauna cu Ishido, aşa că eu 
o să câştig dacă Ishido chiar vrea ceea ce spune. Oare? se 
întrebă, cercetând chipul împietrit din faţa lui, căutând adevărul. 
Apoi se hotări şi spuse deschis ceea ce gândise. 

— Seniorul Toranaga n-o să vină niciodată la Osaka. 

— Bine, spuse Ishido. Atunci este izolat şi scos în afara legii 
şi invitaţia imperială de a-şi face seppuku este deja pregătită 
pentru semnătura Prealuminatului. Şi ăsta este sfârşitul lui 
Toranaga şi-al întregii sale spiţe, pentru totdeauna. 

— Da, dacă Fiul Cerului vine la Osaka. 

— Cum? 

— Sunt de aceeaşi părere cu seniorul Ito, continuă Kiyama, 


dorindu-l mai degrabă aliat decât duşman. Seniorul Toranaga 
este cel mai viclean dintre oameni. Cred că este îndeajuns de 
şiret ca să împiedice sosirea Prealuminatului. 

— Cu neputinţă! 

— Şi dacă vizita este amânată? întrebă Kiyama, 
bucurându-se dintr-o dată de stânjeneala lui Ishido, detestându-l 
pentru nereuşita lui. 

— Fiul Cerului o să fie aici după cum e plănuit! 

— Şi dacă Fiul Cerului nu este? 

— Îți spun că o să fie! 

— Şi dacă nu este? 

Doamna Ochiba întrebă: 

— Şi cum ar putea seniorul Toranaga să facă asta? 

— Nu ştiu. Dar dacă Prealuminatul vrea să-şi întârzie vizita 
o lună... noi nu putem face nimic. Nu este seniorul Toranaga un 
neîntrecut maestru al vicleniilor? N-aş spune că există ceva ce 
el nu poate face. Nici chiar influențarea Fiului Cerului. 

În încăpere se lăsă o tăcere grea. Cutremurătorul gând şi 
urmările lui îi luase în stăpânire pe toţi. 

— Vă rog să mă iertaţi, dar... dar care-i atunci răspunsul? 

Ochiba vorbise pentru ei toţi. 

— Război, răspunse Kiyama. Mobilizăm astăzi în taină. 
Aşteptăm până când vizita este amânată, aşa cum o să fie. 
Acesta este semnalul nostru că Toranaga l-a influenţat pe Cel 
Preaînalt. În acea zi pornim împotriva provinciei Kwanto, în 
timpul sezonului ploios. 

Dintr-o dată podeaua începu să tremure. 

Primul cutremur fu uşor şi dură doar câteva clipe, dar făcu 
lemnăria să geamă. 

Apoi urmă o altă zguduire mai puternică. O crăpătură porni 
să sfâşie un perete, dar se opri. Praful curse de pe grinzi. 
Grinzile şi ţiglele ţipară, iar câteva ţigle se desprinseră de pe un 
acoperiş, căzând în curtea de dedesubt. 

Ochiba se simţi ameţită şi îngreţoşată şi se întrebă dacă 
karma ei era să fie îngropată astăzi între dărâmături. Se agăţă 
de podeaua care tremura şi aşteptă alături de ceilalţi din castel 
şi din întreg oraşul, de pe corăbiile din port, sosirea adevăratei 
unde de şoc. 

Dar aceasta nu veni. Cutremurul luă sfârşit. Viaţa îşi reluă 
cursul. Bucuria de a trăi îi invadă din nou şi râsul lor răsună prin 


castel. Fiecare părea să ştie că de data asta - această oră, 
această zi - moartea trecuse pe lângă ei. 

— Shigata ga nai, spuse Ishido, încă scuturat de fiori, neh? 

— Da, spuse Ochiba, fericită. 

— Să votăm, spuse Ishido, reîncepând să trăiască. Votez 
pentru război. 

— Şi eu. 

— Şi eu. 

— Şi eu. 


KKK 


Când Blackthorne îşi recăpătă cunoştinţa, ştia că Mariko era 
moartă şi ştia cum murise şi de ce murise. Zăcea pe saltele 
străjuit de samuraii în gri, cu un tavan de bârne deasupra, iar 
raze strălucitoare de soare îi răneau ochii, înconjurat de tăcere 
ciudată. Un doctor îl privea cercetător. Prima dintre marile sale 
spaime îl părăsi. 

N-am orbit. 

ă Doctorul zâmbi şi spuse ceva, dar Blackthorne nu-l auzi. 
Incercă să se ridice, dar o durere cumplită îi întunecă vederea şi 
urechile începură să-i ţiuie. Incă mai simţea în gură gustul acru 
al pulberii de puşcă şi întregul trup îl durea. 

Pentru o clipă îşi pierdu din nou cunoştinţa, apoi simţi mâini 
blânde ridicându-i capul şi punându-i la buze o ceaşcă şi gustul 
dulce-amărui al ceaiului de iasomie îndepărtă gustul prafului de 
puşcă. Se forţă să-şi deschidă ochii. Din nou doctorul spuse ceva 
şi din nou nu-l auzi şi groaza începu să se ridice în el, daro 
stăpâni, amintindu-şi explozia şi văzând-o moartă pe ea şi 
înainte ca ea să moară, văzându-se pe el dându-i iertarea pe 
care nu era îndreptăţit s-o dea. Cu bună-ştiinţă îndepărtă 
această amintire şi-şi lasă gândurile să-i rătăcească asupra altei 
explozii, atunci când fusese aruncat peste bord, după ce 
bătrânul Alban Caradoc îşi pierduse picioarele. Atunci simţise 
aceeaşi durere şi acelaşi ţiuit în urechi şi aceeaşi tăcere, dar 
auzul îi revenise după câteva zile. 

N-are rost să te îngrijorezi, îşi spuse. Nu încă. 

Putea să vadă lungimea umbrelor şi culorile luminii. E puţin 
după răsărit, gândi şi-l binecuvântă pe Dumnezeu din nou că 
vederea îi era neatinsă. 


Văzu buzele doctorului mişcându-se, dar nici un sunet nu 
pătrunse prin ţiuitul răscolitor care-i răsuna în urechi. 

Işi pipăi cu grijă faţa, gura şi obrajii. Nu simţi nici o durere şi 
nici o rană. După aceea gâtul, braţele şi pieptul. Nici o rană. Îşi 
cobori mâinile mai jos, către bărbăţie. Dar nu era mutilat, aşa 
cum fusese Alban Caradoc şi-l binecuvântă pe Domnul că nu 
fusese rănit şi lăsat în viaţă, aşa cum fusese sărmanul Alban 
Caradoc. 

Se odihni un timp, capul durându-l îngrozitor. Apoi îşi pipăi 
picioarele şi tălpile. Totul părea în regulă. Îşi duse grijuliu 
mâinile la urechi şi apăsă, apoi îşi deschise gura şi înghiţi şi 
căscă, încercând să-şi destupe urechile. Dar asta doar întări 
durerea. 

Ai să aştepţi o zi şi încă o juma' de zi, îşi porunci. Şi de zece 
ori pe-atât, dacă o să fie nevoie şi până atunci n-ai să te temi. 

Doctorul îl atinse şi-i văzu buzele mişcându-se. 

— Nu aud, îmi pare rău, spuse Blackthorne, auzindu-şi 
cuvintele doar în cap. 

Doctorul dădu din cap şi vorbi din nou. Acum Blackthorne 
citi pe buzele omului. 

— Inteleg, te rog, dormi acum. 

Dar Blackthorne ştia că nu va dormi. Trebuia să se 
gândească. Trebuia să se scoale şi să părăsească Osaka şi să se 
ducă la Nagasaki, să facă rost de tunari şi marinari ca să ia 
Corabia Neagră. N-avea altceva la ce să se mai gândească. 
N-avea ce să-şi mai amintească. Nu mai avea rost să se joace 
de-a fi samurai sau japonez. Acum se eliberase, toate datoriile şi 
prieteniile erau şterse, pentru că ea nu mai era. 

Din nou îşi săltă capul şi, din nou, durerea orbitoare. O 
stăpâni şi rămase aşezat. Incăperea se roti şi-şi aminti înceţoşat 
că se visase la Anjiro, în timpul cutremurului, când pământul se 
zvârcolise şi el sărise în adâncurile lui ca să-l salveze pe 
Toranaga şi pe ea de la a fi înghiţiţi de pământ. Putea încă să 
simtă umezeala rece şi cleioasă şi duhoarea morţii venind din 
crevasă şi pe Toranaga, uriaş şi monstruos, râzând în visul lui. 

Işi forţă ochii să vadă. Camera îşi opri răsucirile şi ameţeala 
trecu. 

— Cha, dozo, spuse, simțind din nou gustul prafului de 
puşcă. 

Mâini îl ajutară să bea şi apoi îşi întinse braţele şi îl ajutară 


să se ridice. Fără ajutorul lor ar fi căzut. Trupul său era o singură 
mare durere, dar acum era sigur că nimic nu era rupt înăuntru 
sau afară, dacă nu punea la socoteală urechile şi că odihna şi 
masajul şi timpul aveau să-l vindece. Îi mulţumi din nou lui 
Dumnezeu că nu orbise sau că nu era mutilat şi lăsat în viaţă. 
Samuraii în gri îl ajutară să se aşeze din nou şi el se întinse pe 
spate un timp. Nu băgă de seamă că soarele se mişcase un sfert 
de cerc pe boltă din clipa în care se întinsese pe spate până 
când deschise din nou ochii. 

Ciudat, îşi spuse, măsurând umbrele soarelui, fără să-şi dea 
seama că dormise. Aş fi putut jura că era chiar la revărsatul 
zorilor. Ochii mei îmi joacă feste. E aproape de mijlocul amiezii 
acum. Asta îi aminti de Alban Caradoc şi mâinile se mişcară din 
nou peste trup, ca să se încredinţeze că nu visase că era întreg. 

Cineva îl atinse şi el îşi ridică privirea. Yabu se uita în jos la 
el şi vorbea. 

— Îmi pare rău, spuse încet Blackthorne, nu pot încă să 
aud, Yabu-san. Curând, totul în regulă. Urechile dor, înţelegi? 

Il văzu pe Yabu dând din cap şi încruntându-se. Yabu şi 
doctorul vorbiră împreună şi apoi, prin semne, Yabu îl făcu pe 
Blackthorne să înţeleagă că se va întoarce în curând, iar până 
atunci să se odihnească. Plecă. 

— Baie, vă rog şi masaj, spuse Blackthorne. 

Mâini îl ridicară şi-l duseră acolo. Dormi sub degetele odih- 
nitoare, cu trupul în extaz din cauza căldurii şi atingerilor 
plăcute şi uleiurilor plăcut mirositoare, care îi erau masate în 
piele. Şi în tot acest timp, mintea lui plănuia. 

In timp ce dormea, samuraii în gri sosiră şi ridicară 
patul-litieră ducându-l în încăperile interioare din donjon, dar el 
nu se trezi, zdrobit de oboseală şi de ceaiul întremător, 
adormitor. 

— O să fie la adăpost acum, doamnă, spuse Ishido. 

— Şi Kiyama? întrebă Ochiba. 

— De el şi de toţi creştinii. 

Ishido făcu semn gărzilor să fie foarte atente şi ieşiră din 
încăpere în hol şi de acolo spre grădina scăldată în soare. 

— De aceea a fost ucisă doamna Achiko, pentru că a fost 
creştină? 

Ishido poruncise asta, în caz că ea era un asasin pus de 
bunicul ei, Kiyama, să-l ucidă pe Blackthorne. 


— Habar n-am, spuse. Se ţin unul de altul ca albinele în roi. 

— Cum poate cineva să creadă în toate neroziile lor 
religioase? 

— Nu ştiu, dar o să fie zdrobiţi în curând. 

— Cum, senior general? Cum ai să faci asta când atât de 
multe depind de bunăvoința lor? 

— Făgăduieli, până când moare Toranaga. Apoi o să sară 
unul la celălalt. O să-i învrăjbim şi-o să îi conducem. Nu e asta 
ce face Toranaga? Ce a făcut Taikō? Kiyama vrea Kwanto, neh? 
Pentru Kwanto se va supune. Aşa că i s-a făgăduit, pentru viitor. 
Onoshi? Cine ştie ce vrea nebunul ăsta? Doar să scuipe pe capul 
lui Toranaga şi al lui Kiyama înainte de a muri. 

— Şi dacă Kiyama află despre promisiunea domniei-tale 
către Onoshi, că toate pământurile lui Kiyama sunt ale sale? Sau 
că ai de gând să-ţi ţii făgăduiala făcută lui Zataki şi nu cea 
făcută lui? 

— Minciuni, doamnă. Minciuni răspândite de vrăjmaşi. 
Onoshi vrea capul lui Kiyama. Kiyama vrea Kwanto. Asta vrea şi 
Zataki. 

— Şi dumneata, senior general, ce doreşti? 

— Mai întâi să-l ştiu pe Moștenitor în siguranţă la 
şaptsprezece ani. Apoi, stăpânul imperiului, în siguranţă. Pe 
dumneata şi pe el în siguranţă şi apăraţi până atunci. Nimic mai 
mult. 

— Nimic? 

— Nu, doamnă. 

Mincinosule, gândi Ochiba. Rupse o floare înmiresmată, îi 
mirosi parfumul şi mulţumită, i-o oferi. 

— Minunată, neh? 

— Da, minunată, spuse Ishido, luând-o. Mulţumesc. 

— Funerariile lui Yodoko-sama au fost foarte frumoase. 
Trebuie să te felicit, senior general. 

— Îmi pare rău c-a murit, spuse politicos Ishido. Sfaturile ei 
au fost întotdeauna de mare preţ. 

Păşiră un timp alături. 

— Au plecat Kiritsubo-san şi doamna Sazuko cu fiul ei? 
întrebă Ochiba. 

— Nu, au să plece mâine, după funerariile doamnei Toda. 
Mulţi vor pleca mâine, ceea ce e rău. 

— Îmi pare rău, dar ce mai contează, acum că toţi ne-am 


înţeles că Toranaga-sama n-o să vină aici? 

— Aşa cred, dar asta nu e important. Nu cât timp stăpânim 
castelul Osaka. Nu, doamnă, trebuie să avem răbdare, aşa cum 
a spus Kiyama. O să aşteptăm până atunci. Apoi pornim. 

— De ce să aşteptăm? Nu putem porni acum? 

— O să ne ia timp să strângem toate forţele. 

— Cât de mulţi i se vor împotrivi lui Toranaga? 

— Trei sute de mii de oameni. Cel puţin de trei ori mai mult 
decât are el. 

— Şi garnizoana mea? 

— O să las optzeci de mii de trupe în castel şi alte cincizeci 
de mii la trecători. 

— Şi Zataki? 

— O să-l trădeze pe Toranaga. Până la urmă o să-l trădeze. 

— Nu găseşti curios că seniorul Sudara, sora mea şi toţi 
copiii ei vizitează Takato? 

— Nu. Desigur, Zataki se preface că are vreun aranjament 
tainic cu fratele lui vitreg, dar e doar o prefăcătorie, nimic mai 
mult. O să-l trădeze. 

— Are acelaşi sânge stricat, spuse cu dezgust ea, dar aş fi 
foarte nemulțumită dacă i s-ar întâmpla ceva surorii mele şi 
copiilor ei. 

— Nu li se va întâmpla nimic, doamnă. Sunt sigur. 

— Dacă Zataki a fost gata să-şi omoare propria mamă, eşti 
sigur că n-o să te trădeze? 

— Nu. Nu până la urmă. Pentru că-l urăşte pe Toranaga mai 
mult decât pe mine, doamnă, şi pentru că vă cinsteşte şi 
doreşte Kwanto mai mult decât orice altceva. 

Ishido zâmbi zidurilor care se ridicau deasupra lui. 

— Cât timp castelul este al nostru şi Kwanto există ca să fie 
dăruit, n-avem de ce ne teme. 

— İn dimineaţa asta mi-a fost teamă, spuse ea, ducând la 
nas o floare, bucurându-se de parfum, dorind să înlăture gustul 
spaimei care încă mai zăbovea. Am vrut să fug, dar atunci 
mi-am amintit de prezicere. 

— Ah, eu uitasem de prezicător, spuse Ishido cu veselie 
răutăcioasă. 

Prezicătorul fusese un trimis chinez, care prevestise că 
Taikō va muri în pat, lăsând după el un fiu voinic, că Toranaga 
va muri de sabie pe la mijlocul vieţii, că Ishido va muri foarte 


bătrân, cel mai faimos general din împărăție, cu picioarele bine 
proptite în pământ şi că doamna Ochiba îşi va sfârşi zilele în 
castelul Osaka, înconjurată de cei mai mari nobili din Impărăţie. 

— Da, spuse Ishido din nou. Toranaga e pe la mijlocul vieţii, 
neh? 

— Da. 

Din nou Ochiba îi simţi privirea pătrunzând-o şi simţi o 
moleşală fierbinte în coapse la gândul unui bărbat adevărat 
deasupra ei, în ea, înconjurând-o, luând-o, dându-i o viaţă nouă, 
de data aceasta o naştere onorabilă, nu ca cea din urmă, când 
se întrebase îngrozită cum avea să arate copilul şi cum avea să 
fie făcut. 

Cât de proastă eşti, Ochiba, îşi spuse în timp ce mergeau 
pe cărările umbrite şi pline de miresme. Indepărtează 
coşmarurile astea prosteşti, căci nu sunt altceva. Te gândeai la 
un bărbat. 

Dintr-o dată Ochiba îşi dori ca Toranaga să fie acolo lângă 
ea şi nu Ishido, ca Toranaga să fie stăpânul castelului Osaka şi 
stăpânul tezaurului lui Taikō, Protector al Moştenitorului şi 
General Suprem al Armatelor Vestului, şi nu Ishido. Atunci n-ar 
mai fi nici un fel de probleme. impreună, ei ar stăpâni împărăţia 
în întregime şi, acum, astăzi, în această clipă, l-ar chema în pat, 
sau într-un crâng îmbietor şi mâine, sau în ziua care avea să 
urmeze după aceasta, s-ar fi căsătorit şi orice s-ar fi întâmplat în 
viitor, astăzi ea s-ar fi dat şi ar fi luat şi ar fi fost liniştită. 

Întinse mâna şi trase o crenguţă către ea, inspirând 
parfumul dulce şi bogat de gardenie. Indepărtează visele, 
Ochiba, îşi spuse. Fii realistă ca Taiko - sau Toranaga. 

— Ce-ai să faci cu Anjin-san? întrebă. 

Ishido rise. 

— O să-l ţin în siguranţă. Am să-l las să ia Corabia Neagră, 
poate, sau am să-l folosesc ca o ameninţare împotriva lui 
Kiyama şi Onoshi. Amândoi îl urăsc, neh? Oh, da, e ca o sabie în 
gâtlejurile lor şi a Bisericii lor împuţite. 

— În jocul acesta de şah al Moştenitorului împotriva lui 
Toranaga, cum ai socoti valoarea lui Anjin-san, generale? Un 
pion? Un nebun, poate? 

— Ah, doamnă, în Marele Joc abia un pion, dar în jocul 
Moştenitorului împotriva creştinilor, o tură. Fără-ndoială o tură, 
poate chiar două. 


— Nu crezi că jocurile sunt legate între ele? 

— Da, legate, dar Marele Joc va fi hotărât de daimyo 
împotriva daimyo, samurai împotriva samurai şi sabie împotriva 
sabie. Desigur, în ambele jocuri dumneata eşti regina. 

— Nu, senior general, te rog să mă ierţi, nu regina, spuse 
bucuroasă că el înţelesese. 

Ca să fie sigură schimbă subiectul. 

— Zvonurile spun că Anjin-san şi Mariko-san au împărţit 
perna. 

— Da, da, am auzit şi asta. Ai vrea să afli adevărul în 
privinţa asta? 

Ochiba clătină din cap. 

— Ar fi de necrezut ca aşa ceva să se fi întâmplat. 

Ishido o privea cu atenţie. 

— Crezi că ar fi ceva de câştigat dacă-i distrugem onoarea 
acum şi, odată cu ei, pe-a lui Buntaro-san? 

— N-am vrut să spun nimic, senior general, nimic din toate 
astea. Mă întrebam doar. O prostie femeiască. Dar e aşa cum a 
spus seniorul Kiyama în dimineaţa asta: lacrimi întunecate de 
vară. Trist, atât de trist, neh? 

— Eu am preferat poemul domniei-tale, doamnă. Vă 
făgăduiesc că cei ce sunt de partea lui Toranaga or să rămână 
cu lacrimile. 

— Cât despre Buntaro-san, poate nici el, nici seniorul 
Hiro-matsu n-or să lupte pentru Toranaga în acea bătălie. 

— E sigur? 

— Nu, generale, nu e sigur, dar e cu putinţă. 

— Dar poţi face ceva? 

— Nimic, doar să cer, lor şi tuturor generalilor lui Toranaga, 
sprijin pentru Moştenitor, odată ce bătălia e hotărâtă. 

— E hotărâtă acum. O mişcare de învăluire de la nord la 
sud şi măcelul final la Odawara. 

— Da, dar nu tocmai. Nu până când armatele se vor 
înfrunta pe câmpul de bătălie. 

Apoi ea întrebă: 

— Te rog să mă ierţi, eşti sigur că e înţelept ca Moştenitorul 
să conducă armata? 

— Eu am să conduc armata, dar Moştenitorul trebuie să fie 
de faţă. Atunci Toranaga nu va putea învinge. Nici chiar 
Toranaga nu va ataca vreodată stindardul Moştenitorului. 


— N-ar fi mai sigur pentru Moştenitor să stea aici, din 
pricina asasinilor Amida? Nu putem să-i primejduim viaţa. 
Toranaga are un braţ lung, neh? 

— Da, dar nu atât de lung, iar stindardul Moştenitorului face 
ca de partea noastră să fie legea şi nu de partea lui Toranaga. Il 
cunosc pe Toranaga. In cele din urmă o să respecte legea, şi 
numai asta o să-i aşeze capul într-o ţeapă. Odată mort, am să 
sfărâm Biserica Creştină în întregime. Atunci dumneata şi 
Moştenitorul veţi fi în siguranţă. 

Ochiba privi în sus către el, cu o promisiune nerostită în 
ochi. 

— Am să mă rog pentru succes şi pentru întoarcerea 
dumitale. 

Pieptul lui se strânse. Aşteptase atât de mult! 

— Mulţumesc doamnă, mulţumesc, spuse, înțelegând. 

N-am să-ţi înşel aşteptările. 

Ea se înclină şi plecă. Câtă obrăznicie, se gândea. Ca şi cum 
aş putea lua de soţ un ţăran. Ar trebui într-adevăr să-l dau la o 
parte pe Toranaga? 


KKK 


Dell'Aqua se ruga îngenuncheat în fața altarului, în ruinele 
micii capele. Cea mai mare parte a acoperişului era spart, ca şi 
o parte dintr-un perete, dar cutremurul nu stricase naosul şi 
nimic nu atinsese frumoasele ferestre cu vitralii, sau Fecioara 
sculptată care era mândria sa. 

Soarele după-amiezii se strecura printre grinzile rupte, 
afară sosiseră deja meşteri care începuseră să care molozul din 
grădină, reparând şi sporovăind şi, amestecate cu vorbăria lor, 
Dell'Aqua putea auzi ţipetele pescăruşilor venind dinspre țărm şi 
simţi izul brizei, în parte sare şi în parte fum, alge şi noroi. 
Mirosul îi purtă gândurile către casă, către domeniile sale din 
afara Neapolelui, unde, amestecate cu mirosurile mării, ar fi 
simţit mireasma lămâilor şi portocalilor şi a pâinii calde, 
proaspete, abia coapte şi de pasta, de usturoi şi de abbacchio, 
de acel miel fript pe cărbuni şi, în marea vilă, glasurile mamei şi 
fraţilor săi şi ale surorilor şi copiilor lor, toţi fericiţi şi veseli şi în 
viaţă, scăldaţi în soarele auriu. 

Oh, Sfântă Fecioară, fă să mă întorc acasă curând, se rugă. 


Am stat prea mult departe de casă. De casă şi de Vatican. 
Sfântă Fecioară, ia această povară de pe mine. lartă-mă, dar 
m-am săturat de japonezi şi de Ishido şi de omoruri şi de peşte 
crud şi de Toranaga şi Kiyama şi creştinii de orez şi de a încerca 
să-ţi ţin Biserica Ta întreagă. Dă-mi puterea Ta. 

Şi apără-mă de episcopii spanioli. Spaniolii nu înţeleg 
Japonia, sau japonezii. Or să distrugă ce-am început spre slava 
Ta. Şi iartă-o pe roaba Ta, doamna Maria şi ia-o în grija Ta. 
Veghează... 

Auzi pe cineva intrând. Când îşi sfârşi rugăciunile se ridică 
şi se întoarse. 

— Îmi pare rău că vă întrerup, Eminenţă, îi spuse părintele 
Soldi, dar aţi vrut să aflaţi imediat. Este o scrisoare cifrată, 
urgentă, de la părintele Alvito, din Mishima. Porumbelul abia a 
sosit. 

— ŞI? 

— Spune că o să se întâlnească cu Toranaga abia astăzi. 
Noaptea trecută nu a fost cu putinţă, pentru că Toranaga a fost 
plecat din Mishima, dar e aşteptat să se întoarcă astăzi la prânz. 
Scrisoarea poartă data de azi dimineaţă. 

Dell'Aqua încercă să-şi ascundă dezamăgirea, apoi privi 
norii, cercetând vremea, căutând linişte. Ştiri despre atacul ninja 
şi moartea lui Mariko îi fuseseră trimise lui Alvito în zori, acelaşi 
mesaj cu doi porumbei pentru mai multă siguranţă. 

— Ştirile or fi ajuns până acum, spuse Soldi. 

— Da. Da. Sper să fie aşa. 

Dell'Aqua ieşi din capelă, şi porni pe sub arcadele 
mănăstirii spre încăperile sale. Soldi, mic, semănând cu o 
pasăre, trebuia să se grăbească ca să ţină pasul cu călcătura 
largă a Părintelui Inspector. 

— Mai e şi altceva, de o deosebită importanţă, Eminenţă, 
spuse Soldi. Iscoadele noastre spun că, imediat după răsăritul 
soarelui, regenţii au votat pentru război. 

Dell'Aqua se opri. 

— Război? 

— Se pare că sunt convinşi acum că Toranaga n-o să vină 
vreodată la Osaka şi nici împăratul, aşa că s-au hotărât să 
pornească împreună împotriva provinciei Kwanto. 

— Nu e vreo greşeală? 

— Nu, Eminenţă. E război. Kiyama a trimis vorbă prin 


fratele Michael şi asta confirmă cealaltă sursă a noastră. Michael 
abia s-a întors de la castel. Votul a fost unanim. 

— Cât de curând? 

— Din clipa în care o să afle cu siguranţă că împăratul nu 
vine. 

— Războiul n-o să se sfârşească vreodată. Dumnezeu să 
aibă milă de noi şi s-o binecuvânteze pe Mariko. Cel puţin 
Kiyama şi Onoshi au fost preveniţi de perfidia lui Toranaga. 

— Cum rămâne cu Onoshi, Eminenţă? Cu perfidia lui faţă de 
Kiyama? 

— N-avem nici o dovadă în privinţa asta, Soldi. E prea 
ascuns. Nu pot să cred că Onoshi ar face asta. 

— Dar dacă o face, Eminenţă? 

— Nu-i cu putinţă chiar acum, chiar dacă a fost plănuită. 
Nu, când au nevoie unul de celălalt. 

— Până la demisia seniorului Toranaga... 

— Nu-i nevoie să-mi aminteşti despre duşmănia acestora 
doi, sau cât de departe ar putea merge - Dumnezeu să-i ierte pe 
amândoi. 

Porni din nou. Soldi îl ajunse din urmă. 

— Să trimit informaţia asta părintelui Alvito? 

— Nu. Nu încă. Mai întâi trebuie să hotărâm ce-i de făcut. 
Toranaga o să afle destul de curând din propriile sale surse. 
Dumnezeu să ia acest pământ în paza Sa şi să se îndure de noi 
toţi. 

Soldi deschise uşa pentru Părintele Inspector. 

— O altă problemă importantă este că regenţii au refuzat 
oficial să ne încredinţeze trupul doamnei Maria. Trebuie să i se 
facă funeralii oficiale mâine şi noi nu suntem invitaţi. 

— Asta era de aşteptat, dar e minunat că vor s-o cinstească 
astfel. Trimite pe careva dintre oamenii noştri să ia o parte din 
cenuşa ei. Asta o să ni se îngăduie. Cenuşa o să fie îngropată în 
pământ sfinţit la Nagasaki. 

Îndreptă absent o pictură şi se aşeză în spatele biroului său. 

— Am să rostesc un recviem pentru ea, aici. Recviemul 
complet, cu tot fastul şi ceremonia de care suntem în stare - 
când rămăşiţele ei vor fi înhumate. O să fie îngropată pe 
pământul catedralei, ca cea mai iubită fiică a Bisericii. 
Pregăteşte o placă, angajează cei mai desăvârşiţi artişti, 
caligrafi, totul trebuie să fie desăvârşit. Binecuvântatul ei curaj 


şi sacrificiul de sine va fi o încurajare neţărmurită pentru turma 
noastră. Foarte important, Soldi. 

— Şi nepoata lui Kiyama, Alteță? Autorităţile ne vor da 
trupul ei. El a insistat. 

— Bun. Atunci rămăşiţele ei vor fi trimise la Nagasaki de 
îndată. Am să mă sfătuiesc cu Kiyama să vedem cât de 
importante doreşte să fie funeraliile ei. 

— O să rostiţi slujba, Eminenţă? 

— Da. Dacă se dovedeşte că e cu putinţă să plec de aici. 

— Seniorul Kiyama va fi foarte încântat de această cinste. 

— Da. Dar trebuie să ne asigurăm ca slujba pentru ea să nu 
o facă mai puţin importantă pe cea a doamnei Maria. Maria este, 
politic, foarte, foarte importantă. 

— Desigur, Eminenţă, înţeleg destul de bine. 

Dell'Aqua îşi cântări din priviri secretarul. 

— De ce n-ai încredere în Onoshi? 

— Îmi pare rău, Eminenţă, poate pentru că e lepros şi mă 
înspăimântă. Îmi cer iertare. 

— Cere-i iertare, Soldi. Nu e vinovat pentru boala lui, spuse 
Dell'Aqua. N-avem nici o dovadă în privinţa complotului. 

— Celelalte lucruri pe care le-a spus doamna au fost 
adevărate. De ce nu şi asta? 

— N-avem nici o dovadă. Sunt toate numai presupuneri. 

— Da. Presupuneri. 

Dell'Aqua schimbă poziţia carafei de sticlă, privind lumina 
care se reflecta în ea. 

— În timpul rugăciunilor mele am simţit mirosul florilor de 
portocal şi al pâinii proaspete şi, oh, cât mi-am dorit să plec 
acasă! 

Soldi oftă. 

— Visez abbacchio, Eminenţă, şi pizzaiola cu carne şi un 
clondir de Lacrima Cristi şi... Domnul să mă apere de foamea 
flămânzilor! În curând putem pleca acasă Eminenţă. Anul viitor. 
Până anul viitor totul va fi în regulă aici. 

— Nimic nu va fi în regulă anul viitor. Războiul ăsta o să ne 
lovească. O să lovească Biserica şi credincioşii groaznic. 

— Nu, Eminenţă. Kyushu o să rămână creştină, oricine ar 
învinge, spuse Soldi încrezător, dorind să-şi înveselească 
superiorul. Insula asta poate să aştepte până la sfârşitul 
timpurilor. E destul de făcut în Kyushu, Eminenţă, nu-i aşa? Trei 


milioane de suflete de convertit, o jumătate de milion de 
credincioşi de păstorit, apoi e Nagasaki şi negoţul. Trebuie să 
aibă negoţ. Ishido şi Toranaga o să se sfâşie în bucăţi. Ce 
contează asta? Sunt amândoi anticrişti. Păgâni şi ucigaşi. 

— Da, dar, din nefericire, ce se întâmplă la Yedo se 
răsfrânge şi la Kyushu. Ce-i de făcut? Ce-i de făcut? 

Dell'Aqua îşi îndepărtă melancolia. 

— Ce-i cu englezul? Unde-i acum? 

— Încă păzit în donjon. 

— Lasă-mă un timp singur, bătrâne prieten. Trebuie să mă 
gândesc. Trebuie să mă hotărăsc ce-i de făcut. Biserica e în 
mare primejdie. _ 

Dell'Aqua privi afară pe fereastră, în curtea interioară. Il 
văzu pe Fratele Perez apropiindu-se. Soldi se îndreptă către uşă 
ca să-l oprească pe călugăr. 

— Nu, spuse Părintele Inspector. Trebuie să-l văd acum. 

— Ah, Eminenţă, bună ziua, spuse Fratele Perez, 
scărpinându-se fără să-şi dea seama. Ai dorit să mă vezi. 

— Da. Te rog, adu scrisoarea, Soldi. 

— Am auzit că a fost distrusă capela voastră, spuse 
călugărul. 

— Unele stricăciuni. Te rog, ia loc. 

Dell'Aqua se aşeză în scaunul cu spătar înalt din spatele 
biroului cu călugărul în faţa lui. 

— Nimeni n-a fost rănit, mulţumim Domnului. În câteva zile 
o să fie ca nouă, din nou. 

— Şi Misiunea voastră? 

— Neatinsă, răspunse călugărul cu o satisfacţie vizibilă. Au 
fost incendii peste tot în jurul nostru, după cutremur, dar noi 
n-am fost atinşi. Domnul a vegheat asupra noastră. 

Apoi adăugă criptic: 

— Am auzit că păgânii au ucis alţi păgâni în castel, noaptea 
trecută. 

— Da, unul dintre cei mai importanţi convertiți de-ai noştri, 
doamna Maria, a fost ucisă în învălmăşală. 

— Ah, da. Am primit şi eu ştiri. "Ucide-l, Yoshinaka", a spus 
doamna Maria şi-a pornit baia de sânge. Am auzit că a încercat 
chiar ea să ucidă câţiva, înainte să se sinucidă. 

Dell'Aqua roşi. 

— Nu înţelegi nimic despre japonezi după atâta timp şi 


vorbeşti totuşi puţin limba lor. 

— Înţeleg erezia, prostia, omorul şi amestecul în treburile 
politice şi vorbesc limba păgânilor foarte bine. Înţeleg o mulţime 
despre aceşti păgâni. 

— Dar nu şi purtările lor. 

_— Cuvântul Domnului nu cere asta. El este Cuvântul. Ah, 
da. Inţeleg şi adulterul. Ce crezi despre adulter şi despre târfe, 
Eminenţă? 

Uşa se deschise şi Soldi îi întinse lui Dell'Aqua scrisoarea 
Papei, apoi îi lăsă singuri. 

Părintele Inspector îi dădu hârtia călugărului, gustându-şi 
victoria. 

— Acesta este de la Sfinţia Sa. A sosit ieri printr-un 
mesager special din Macao. 

Călugărul luă ordinul papal şi-l citi. Acesta hotăra, cu 
încuviințarea specială a regelui Spaniei, că toţi preoţii de toate 
ordinele religioase, trebuiau ca în viitor să călătorească spre 
Japonia numai via Lisabona, Goa şi Macao şi că tuturor le era 
oprit, sub pedeapsa cu excomuniarea imediată, să plece de la 
Manilla direct în Japonia şi, în cele din urmă, că toţi preoţii, alţii 
decât cei iezuiţi, trebuiau să părăsească Japonia de îndată, 
mergând la Manilla, de unde puteau să se întoarcă în Japonia 
dacă supriorii lor doreau, dar numai via Lisabona, Goa şi Macao. 

Fratele Perez cercetă sigiliul, semnătura şi data, reciti atent 
ordinul, apoi râse batjocoritor şi aruncă scrisoarea pe masă. 

— Nu cred. 

— Este un ordin de la Sfinţia Sa... 

— Este o altă erezie împotriva Frăției Domnului, împotriva 
noastră, sau a altor propovăduitori care poartă cuvântul 
Domnului printre păgâni. Cu ajutorul ăstuia ni se închide Japonia 
pentru totdeauna, pentru că portughezii, sprijiniți de anumiţi 
oameni, vor amâna la nesfârşit şi nu ne vor da niciodată 
permise de trecere. Dacă documentul ăsta este adevărat, nu 
face decât să dovedească ce spun de ani de zile: iezuiţii pot fi 
mai presus chiar şi decât Vicarul lui lisus din Roma! 

Dell'Aqua îşi stăpâni mânia. 

— Ţi se porunceşte să pleci, sau ai să fii excomunicat. 

— Ameninţările iezuite sunt fără rost, Eminenţă. Nu vorbiţi 
cu limba Domnului. Niciodată n-aţi făcut-o şi niciodată n-o s-o 
faceţi. Nu sunteţi oştenii lui Cristos. Serviţi un Papă, Eminenţă, 


un om. Sunteţi politicieni, oameni ai pământului, oameni ai 
cărnii, cu mătăsurile voastre păgâne şi pământuri şi putere şi 
bogății şi influenţă. Domnul lisus Cristos a venit pe pământ sub 
înfăţişarea unui om simplu, care se scărpina şi umbla desculţ şi 
puţea. N-am să plec niciodată şi nici Fraţii mei. 

De când se ştia, Dell'Aqua nu fusese niciodată atât de 
furios. 

— Ai - să - părăseşti - Japonia! 

— Jur pe Dumnezeu că n-am s-o fac, dar aceasta este 
ultima dată când vin aici. Dacă vrei să vorbeşti cu mine în viitor, 
vino la sfânta noastră Misiune. Vino şi slujeşte-le săracilor şi 
bolnavilor şi bătuţilor de soartă, aşa cum a făcut Cristos. 
Spală-le picioarele aşa cum a făcut El şi salvează-ţi sufletul 
înainte de a fi prea târziu. 

— i se porunceşte sub pedeapsa cu excomunicarea să 
părăseşti Japonia de îndată. 

— Hai, Eminenţă, nu sunt excomunicat şi n-am să fiu 
niciodată. Desigur că primesc documentul, numai să nu fie 
expirat. E datat "septembrie 16, 1598", aproape doi ani în urmă. 
Trebuie să fie verificat. E mult prea important ca să fie primit 
aşa, de îndată. Asta o să ia cel puţin patru ani. 

— Desigur că nu e expirat! _ 

— Greşeşti. Dumnezeu mi-e martor, eu cred că este. In 
câteva săptămâni, cel mult luni, o să avem în sfârşit un 
arhiepiscop al Japoniei. Un episcop spaniol! Scrisorile pe care 
le-am primit din Manilla, spun că mandatul regal este aşteptat 
din clipă în clipă. 

— Cu neputinţă! Acesta este teritoriu portughez şi provincia 
noastră. 

— A fost portughez. A fost iezuit. Dar asta s-a schimbat 
acum. Cu ajutorul Fraţilor şi sprijin sfânt, regele Spaniei l-a 
răsturnat pe Generalul vostru din Roma. 

— Asta-i o prostie. Minciuni şi zvonuri. Pe sufletul tău 
nemuritor! Supune-te poruncilor vicarului lui Cristos! 

— Am s-o fac. Am să-i scriu astăzi. Îţi făgăduiesc. Între timp 
aşteaptă un episcop spaniol, un vicerege spaniol şi-un nou 
căpitan al Corabiei Negre, tot un spaniol. Şi asta e parte din 
mandatul regal. Şi noi avem prieteni în locuri sus-puse care i-au 
înfrânt, în cele din urmă, pe iezuiţi odată pentru totdeauna. 
Mergi cu Dumnezeu, Eminenţă. 


Fratele Perez se ridică în picioare, deschise uşa şi plecă. 

În încăperea cealaltă părintele Soldi îl privi depărtându-se, 
apoi intră grăbit înapoi în cameră. Inspăimântat de culoarea 
chipului lui Dell'Aqua, se grăbi către carafă şi turnă puţin coniac. 

— Eminenţă? 

Dell'Aqua scutură din cap şi continuă să privească fără să 
vadă, în depărtare. În ultimii trei ani veniseră întruna veşti 
neliniştitoare de la trimişii lor la curtea lui Filip al Spaniei, la 
Madrid, despre influenţa crescândă a duşmanilor Ordinului lui 
lisus. 

— Nu-i adevărat, Eminenţă. Spaniolii nu pot veni aici. Nu 
poate fi adevărat. 

— Poate fi. Uşor, prea uşor. 

Dell'Aqua atinse ordinul papal. 

— Acest Papă poate să fie mort acum, Generalul nostru, 
mort, chiar şi regele Spaniei... Între timp... 

Se ridică în picioare în toată înălţimea sa. 

— Între timp ne pregătim pentru cei mai rău şi ne vom ruga 
pentru ajutor şi vom face tot ce suntem în stare. Trimite-l pe 
Fratele Michael să-l aducă pe Kiyama aici, de îndată. 

— Da, Eminenţă, dar Kiyama n-a fost niciodată aici până 
acum. E puţin probabil să vină acum. 

— Spune-i lui Michael să folosească orice cuvânt pe care-l 
crede de cuviinţă. Dar trebuie să-l aducă pe Kiyama aici înainte 
de apusul soarelui. După aceea trimite ştirile despre război lui 
Martin, de îndată, să fie, tot de îndată, înştiinţat Toranaga. 
Scrie-i tu amănuntele, dar vreau să-i trimit şi eu o scrisoare 
cifrată odată cu ele. Apoi trimite pe cineva să-l aducă pe 
Ferriera aici. 

— Da, Eminenţă. Cât despre Kiyama, desigur că Michael n-o 
să fie în stare... 

— Spune-i lui Michael să-i poruncească să vină aici în 
numele lui Dumnezeu, dacă e necesar. Suntem oşteni ai lui 
Cristos şi pornim la război, la războiul Domnului. Grăbeşte-te. 


CAPITOLUL 59 


— Anjin-san? 


Blackthorne îşi auzi numele în vis. Venea de foarte departe, 
cu ecouri nesfârşite. 

— Hai, răspunse. 

Apoi îşi auzi numele repetat şi o mână îl atinse, ochii i se 
deschiseră şi izbutiră să vadă în lumina slabă a zorilor. Simţurile 
i se deşteptară şi se ridică. Doctorul era din nou îngenuncheat 
lângă patul său. Kiritsubo şi Ochiba stăteau în apropiere, privind 
ţintă la el. Samurai în gri erau peste tot în încăperea largă. 
Felinare cu ulei licăreau cald. 

Doctorul îi vorbi din nou. Urechile încă îi mai ţiuiau, şi vocea 
pe care o auzea era slabă, dar nu se înşela, putea să audă din 
nou. Fără să vrea mâinile i se ridicară către urechi şi le apăsă. 
De îndată durerea explodă în capul său iscând scântei şi lumini 
colorate şi o durere violentă. 

— Îmi pare rău, mormăi şi aşteptă ca suferinţa să înceteze, 
dorind să înceteze. Îmi pare rău, urechile dor, neh? Dar, acum 
aud, înţelegi, doctor-san? Aud acum puţin. lartă-mă, ce-ai spus? 

Privi buzele omului, ca să-şi ajute auzul. 

— Doamna Ochiba şi Kiritsubo-sama vor să ştie cum te 
simţi. 

— Ah! 

Blackthorne le privi. Băgă de seamă că erau îmbrăcate 
oficial. Kiritsubo purta un veşmânt complet alb cu excepţia unei 
eşarfe verzi, pe cap. Chimonoul lui Ochiba era verde întunecat, 
fără desene sau ornamente, iar eşarfa ei albă ca laptele. 

— Mai bine, mulţumesc, spuse cu sufletul tulburat de atât 
alb. Apoi văzu lumina de afară şi înţelese că era aproape ziuă şi 
nu seară. 

— Doctor-san, te rog, dormit o zi şi-o noapte? 

— Da, Anjin-san. O zi şi-o noapte. Te rog întinde-te. 

Doctorul luă încheietura mâinii lui Blackthorne între 
degetele sale lungi şi apăsă ca să simtă pulsul, ascultând cu 
vârful degetelor cele nouă pulsuri, trei la suprafaţă, trei la mijloc 
şi trei adânc, după cum cerea medicina chineză din timpuri 
imemoriale. Toţi din încăpere aşteptau diagnosticul. Doctorul 
dădu din cap mulţumit. 

— Totul pare bine, Anjin-san. Nu dureri rele, înţelegi? Multă 
durere cap, neh? 

Se întoarse şi explică mai amănunţit doamnelor Ochiba şi 
Kiritsubo. 


— Anjin-san, spuse Ochiba, astăzi funeraliile Mariko-sama. 
Înţelegi "funeralii"? 

— Da, doamnă. 

— Bine. Funeraliile ei, îndată după răsărit. Este privilegiul 
domniei-tale să mergi, dacă doreşti, înţelegi? 

— Da. Cred că da. Da, vă rog, merg şi eu. 

— Foarte bine. 

Ochiba vorbi doctorului, cerându-i să aibă mare grijă de 
pacientul său, după care, cu o plecăciune politicoasă către 
Kiritsubo şi un zâmbet către Blackthorne, plecă. Kiri aşteptă 
până ea se îndepărtă. 

— E bine, Anjin-san? 

— Capul rău, doamnă. Imi pare rău. 

— Te rog să mă ierţi. Voiam să-ţi mulţumesc, înţelegi? 

— Datoria, numai datoria. N-am izbutit. Mariko-sama, 
moartă, neh? 

Kiri se înclină în faţa lui în semn de cinstire. 

— Ai izbutit! Oh, da, ai izbutit, îţi mulţumesc, Anjin-san. 
Pentru ea şi pentru mine şi pentru ceilalţi. Spun multe mai 
târziu, îţi mulţumesc. 

Apoi şi ea plecă. 

Blackthorne încercă să-şi adune puterile şi se ridică în 
picioare. Capul îl durea cumplit, făcându-l să vrea să ţipe. Işi 
strânse buzele într-o linie subţire, cu pieptul străpuns de dureri 
îngrozitoare, cu stomacul arzând. După un timp, ameţeala trecu, 
dar îi făsă un gust scârbos în gură. Îşi mişcă picioarele înainte şi 
păşi până la fereastră, apucându-se de pervaz, luptându-se să 
nu verse. Aşteptă, apoi începu să păşească în sus şi-n jos, dar 
asta nu îndepărtă durerea din cap, sau ameteala. 

— Eu, bine, mulţumesc, spuse şi se aşeză din nou, 
recunoscător. A 

— Uite, bea asta. Face mai bine. Intăreşte hara. 

Doctorul avea un zâmbet nevinovat. Blackthorne bău şi 
icni, căci fiertura mirosea ca găinaţul de pasăre amestecat cu 
alge mucegăite şi frunze putrezite într-o zi fierbinte de vară. 
Gustul era şi mai rău. 

— Bea, curând mai bine, te rog să mă ierţi. 

Blackthorne icni din nou, dar se strădui să bea. 

— Curând mai bine, te rog să mă ierţi. 

Slujinice sosiră şi-l pieptănară şi-i aranjară părul. Un bărbier 


îl bărbieri. Prosoape calde fură aduse pentru mâini şi faţă şi se 
simţi mult mai bine, dar durerea din cap rămase. Alţi servitori îl 
ajutară să se îmbrace în chimonoul oficial şi tunica cu umeri 
largi ca nişte aripi şi îi întinseră o sabie nouă, scurtă. 

— Dar, stăpâne. Dar de la Kiritsubo-sama, spuse o slujnică. 

Blackthorne o primi şi o înfipse în cingătoare împreună cu 
sabia cea lungă, cea pe care i-o dăduse Toranaga, cu mânerul 
numai aşchii şi aproape fărâmat unde izbise cu el în zăvoare. Işi 
aminti cum Mariko stătuse cu spatele lipit de uşă, apoi nimic 
până în clipă în care se găsise îngenuncheat deasupra ei, 
privind-o cum moare. După aceea nimic până acum. 

— Îmi pare rău, acesta este donjonul, neh? spuse 
căpitanului uniformelor gri. 

— Da, Anjin-san. 

Căpitanul se înclină politicos, îndesat ca o maimuţă şi la fel 
de primejdios. 

— De ce sunt aici, te rog? 

Căpitanul zâmbi şi îşi ţinu politicos respiraţia. 

— Seniorul General a poruncit. 

— Dar de ce aici? 

Samuraiul spuse: 

— Au fost poruncile seniorului General. Vă rog să mă iertaţi, 
înţelegeţi? 

— Da, mulţumesc, spuse obosit Blackthorne. 

Când fu în sfârşit gata, se simţea îngrozitor. Puțin cha Î 
ajută pentru un timp, dar greata îl învălui din nou şi el vărsă 
într-un vas pe care un servitor îl ţinu pentru el, simţindu-şi 
pieptul şi capul străpuns de ace înroşite la fiecare spasm. 

— Îmi pare rău, spuse doctorul răbdător. lată, vă rog, beţi. 

Mai bău din acel amestec, dar asta nu îl ajută. 

Zorile se întindeau pe cer. Slujnicele îl înconjurară 
ajutându-l să se ridice, şi ieşi din încăperea mare cu străjile 
înaintea lui şi ceilalţi urmându-i. Coborâră pe scări până în 
curtea interioară. Alte străji aşteptau lângă un palanchin. Se 
urcă în el, recunoscător. La o poruncă din partea căpitanului 
samurailor în uniforme gri, hamalii ridicară palanchinul şi, cu 
străjile înconjurindu-l protectoare, se alăturară procesiunii de 
litiere, samurai şi doamne, care şerpuia afară din castel. Toţi 
erau îmbrăcaţi cât putuseră de bine. Unele dintre femei purtau 
chimonouri sobre, cu eşarfe albe, altele îmbrăcăminte albă, cu 


excepţia unei eşarfe colorate. 

Blackthorne era conştient că era privit. Se prefăcu că nu 
bagă de seamă şi încercă să-şi ţină spatele drept şi să nu i se 
citească nimic pe faţă, rugându-se ca greata să nu-l învăluie iar 
şi să-l facă de ruşine. Durerea se înteţi. 

Cortegiul se strecură printre întăriturile castelului, pe lângă 
mii de samurai aşezaţi în şiruri tăcute. Nimeni nu fu oprit, nici un 
fel de hârtie nu fu cerută. Cortegiul trecu pe lângă fiecare punct 
de pază, pe lângă grilaje ridicate şi de-a curmezişul celor cinci 
şanţuri, fără să fie oprit. Odată trecuţi de poarta principală, în 
afara fortificațiilor, băgă de seamă că samuraii săi deveniră mult 
mai îngrijoraţi, ochii lor cercetând fiecare trecător, ţinându-se 
mai aproape de el, păzindu-l cu foarte mare grijă. Asta îi mai 
potoli neliniştea. Nu uitase că era un om însemnat. Procesiunea 
se încolăci peste un platou, trecu peste un pod, apoi se opri în 
piaţa de pe malul râului. 

Locul era cam de trei sute de paşi pe cinci sute. În centrul 
lui era o groapă pătrată cu latura de cincisprezece paşi şi 
adâncă de cinci, plină cu lemne. Deasupra gropii era ridicat un 
acoperiş înalt, îmbrăcat în mătase albă şi de jur împrejurul lui 
erau pereţi din pânză albă, atârnată de bețe de bambus care 
erau îndreptate drept către răsărit, apus, miazănoapte şi 
miazăzi, cu o poartă mică de lemn în mijlocul fiecărui perete. 

— Porţile sunt pentru suflet, ca să treacă prin ele, Anjin-san, 
în zborul lui către ceruri, îi spusese Mariko la Hakon€. 

— Hai să mergem să înotăm, sau să vorbim despre altele, 
despre lucruri fericite. 

— Da, desigur, dar mai întâi, te rog, lasă-mă să termin, 
deoarece acesta este un lucru foarte fericit. Funeraliile noastre 
sunt mult prea importante pentru noi şi trebuie să înveţi despre 
ele Anjin-san, neh? Te rog. 

— În regulă. Dar de ce patru porţi? De ce nu doar una? 

— Sufletul trebuie să poată alege. Asta-i înţelept - oh, 
suntem foarte înţelepţi, neh? Nu ţi-am spus astăzi că te iubesc? 
Suntem un popor foarte înţelept, căci îngăduim sufletului să 
aleagă. Cele mai multe suflete aleg poarta dinspre miazăzi, 
Anjin-san. Asta-i cea importantă, unde se află mese cu smochine 
uscate, rodii proaspete şi alte fructe, ridichi şi alte legume şi 
mănunchiuri de lăstari de orez, dacă anotimpul e cei potrivit. Și 
întotdeauna un bol cu orez proaspăt gătit, Anjin-san. Asta-i 


foarte important. Vezi, sufletul s-ar putea să dorească să 
mănânce înainte de plecare. 

— Dacă o să fiu eu, pune un fazan fript, sau... 

— Îmi pare rău, fără carne. Nici măcar peşte. Suntem foarte 
serioşi în privinţa asta, Anjin-san. Şi, de asemenea, pe masă o 
să se afle un mic vas cu cărbuni, arzând frumos lemn preţios şi 
uleiuri scumpe, ca să facă totul să miroasă plăcut. 

Blackthorne simţi ochii umplându-i-se de lacrimi. 

— Vreau ca funeraliile mele să fie în zori, spusese 
întotdeauna atât de senină. Îmi plac zorii cel mai mult. Şi dacă 
ar putea fi, de asemenea, toamna... 

Dragostea mea, se gândi, ai ştiut întotdeauna că nu va mai 
fi o toamnă. 

Litiera lui se opri pe locul de onoare, în primele rânduri din 
centru şi se afla destul de aproape ca să zărească stropi pe 
fructele udate cu apă. Totul era acolo după cum îi spusese ea. 
De jur împrejur erau sute de palanchine şi piaţa era plină cu mii 
de samurai şi doamnele lor, sosiți pe jos, toţi tăcuţi şi nemişcaţi. 
ÎI recunoscu pe Ishido şi alături de el, pe Ochiba. Nici unul nu se 
uită la el. Stăteau în litierele lor somptuoase şi priveau la pereţii 
albi de pânză care ondulau în adierea blândă. Kiyama stătea de 
partea cealaltă, lângă Ochiba, Zataki în apropiere, cu Ito. Litiera 
închisă a lui Onoshi se afla, de asemenea, acolo. Toţi aveau 
rânduri de străji. Samuraii lui Kiyama purtau cruci. Şi ai lui 
Onoshi. 

Blackthorne privi în jur, căutându-l pe Yabu, dar nu-l putu 
găsi nicăieri, după cum nu era de găsit nici un samurai în 
uniformă maro, sau o faţă prietenoasă. Kiyama se uită la el, cu 
un chip de piatră şi când Blackthorne îi văzu ochii, se bucură că 
avea străji. Totuşi se înclină uşor, dar privirea nemişcată a lui 
Kiyama nu se schimbă şi nici nu i se răspunse la gestul său 
politicos. După o clipă Kiyama se uită în altă parte şi 
Blackthorne răsuflă mai uşurat. 

Sunetul tobelor şi clopotelor, al metalului lovit de metal, 
sfâşia aerul. Discordant. Pătrunzător. Toţi ochii se îndreptară 
către poarta principală a castelului. De sub arcada ei, ca o gură 
larg căscată, ieşi un palanchin împodobit, purtat de opt preoţi. 
Shinto, un preot de rang înalt stând în el ca un Buddha sobru. In 
faţa şi înapoia acestei litiere alţi preoţi izbeau tobe de metal şi 
după ei urmau două sute de preoţi budişti în tunici portocalii şi 


alţi preoţi shinto îmbrăcaţi în alb şi apoi catafalcul ei. 

Catafalcul era bogat şi acoperit, în întregime alb, iar ea era 
îmbrăcată în alb şi sprijinită şezând cu capul uşor înainte, cu 
faţa fardată şi părul meticulos aranjat. Zece samurai în uniforme 
maro îl purtau. Înaintea catafalcului doi preoţi tineri aruncau 
mici petale de trandafir din hârtie, pe care vântul le lua şi le 
împrăştia, însemnând că viaţa era la fel de efemeră ca o floare, 
iar în urma lor doi preoţi trăgeau două sulițe cu vârful în ţărână, 
arătând că ea fusese samurai şi la fel de tare în împlinirea 
datoriei ei ca şi lamele de oţel. După ei veneau patru preoţi cu 
torţe neaprinse. Urma Saruji, fiul ei, cu faţa la fel de albă ca şi 
chimonoul, apoi Kiritsubo şi doamna Sazuko, amândouă în alb, 
cu părul lăsat liber, înfăşurat doar în văluri transparente, verzi. 
Părul fetei cobora dincolo de brâu, al lui Kiri era şi mat lung. 
După aceea era un loc gol şi apoi veneau rămăşiţele garnizoanei 
lui Toranaga. Unii dintre samuraii în uniforme maro erau răniţi şi 
mulţi şchiopătau. 

Blackthorne o vedea doar pe ea. Părea adâncită în 
rugăciuni şi nu se vedea nici un semn pe chipul ei. Se ţinu cât 
putu de drept, ştiind câtă cinstire însemna pentru ea această 
ceremonie publică, cu Ishido şi Ochiba ca participanţi de onoare, 
dar asta nu-i uşură suferinţa. 

Timp de mai bine de o oră marele preot rosti incantaţii şi 
tobele răsunară. Apoi, în tăcerea bruscă, Saruji înaintă, luă o 
torţă stinsă şi merse către toate cele patru porţi, la răsărit, apus, 
miazănoapte şi miazăzi, ca să se încredinţeze că nu exista nici o 
piedică în calea sufletului. 

Blackthorne băgă de seamă că băiatul tremura şi îşi ţinea 
ochii plecaţi în timp ce se îndrepta către catafalc. Ridică şnurul 
alb legat de el şi îi conduse pe purtători prin poarta de la 
miazăzi. Litiera fu aşezată cu grijă pe lemne. O altă incantaţie 
solemnă, apoi Saruji atinse torţa îmbibată în ulei de cărbunii din 
vas. Flăcările izbucniră deîndată. El şovăi, se întoarse singur prin 
poarta dinspre miazăzi şi aruncă torţa pe rug. Lemnul îmbibat cu 
ulei se aprinse. Deveni iute o vâlvătaie. Curând, flăcările se 
ridicară la zece picioare înăţime. Saruji fu nevoit să se tragă 
înapoi din cauza căldurii, apoi aduse lemne aromate şi uleiuri şi 
le aruncă pe foc. Acoperişul uscat iască explodă. Pereţii de 
pânză luară foc. Acum, întreaga groapă era un amestec de 
flăcări tunătoare, răsucindu-se, trosnind nedomolite. 


Stâlpii acoperişului se prăbuşiră. Un oftat trecu printre 
privitori. Preoţii înaintară şi mai puseră lemn pe rug şi flăcările 
se ridicară mai înalte, fumul răsucindu-se în valuri. Acum doar 
cele patru mici porţi rămaseră în picioare. Blackthorne văzu 
căldura încingându-le. Apoi şi ele izbucniră în flăcări. 

Ishido, cel mai de seamă dintre privitori, ieşi din palanchin 
şi păşi înainte făcând ofranda rituală de lemn preţios. Se înclină 
cu multă politeţe şi se aşeză din nou în litieră. La porunca sa 
hamalii îl ridicară şi se îndreptă înapoi către castel. Ochiba îl 
urmă. Alţii începură să plece. 

Saruji se înclină către flăcări pentru o ultimă dată. Se 
întoarse şi se îndreptă către Blackthorne. Se opri în faţa lui şi se 
înclină din nou. 

— Mulţumesc, Anjin-san, spuse el. 

Apoi se depărtă cu Kiri şi doamna Sazuko. 

— Totul s-a terminat, Anjin-san, spuse căpitanul uniformelor 
gri cu un zâmbet. Kami în siguranţă acum. Mergem la castel. 

— Aşteaptă, te rog. 

— Îmi pare rău, poruncă, neh? spuse căpitanul neliniştit, 
ceilalţi strângându-se mai aproape. 

— Te rog, aşteaptă. 

Nepăsător la neliniştea lor, Blackthorne ieşi din litieră, 
aproape orb de durere. Samuraii se împrăştiară acoperindu-l. 
Înaintă către masă şi culese câteva dintre micile bucăţi de lemn 
de camfor şi le aruncă în vâlvătaie. Nu putea vedea nimic prin 
perdeaua de flăcări. 

— In nomine Patris et Filii et Spiritus Sancti, murmură 
binecuvântarea, făcând un mic semn al crucii. 

Apoi se întoarse şi se depărtă de foc. 


KKK 


Când se trezi, capul său era mult mai bine, dar se simțea 
golit. Durerea surdă încă pulsa in spatele tâmplelor şi de-a 
curmezişul frunţii. 

— Cum te simţi, Anjin-san? spuse doctorul cu zâmbetul său 
care-i dezgolea dinţii, cu vocea încă slabă pentru bolnav. Dormit 
multă vreme. 

Blackthorne se ridică într-un cot şi se holbă somnoros la 
umbrele soarelui. Trebuie să fie aproape cinci după-amiază, se 


gândi. Am dormit mai bine de şase ore. 

— Dormit toată ziua, neh? 

Doctorul zâmbi. 

— Toată ziua de ieri şi noaptea şi toată ziua de astăzi, 
înţelegi? 

— Înţeleg, da. 

Blackthorne se întinse pe spate cu o urmă de sudoare pe 
piele. Bine, îşi spuse. Cel mai bun lucru pe care îl puteam face. 
Nu-i de mirare că mă simt mai bine. 

Patul său cu saltele moi era acum pe trei laturi ascuns 
vederii de paravane scumpe, panouri pictate cu peisaje şi 
imagini marine şi încrustate cu fildeş. Razele soarelui 
pătrundeau prin ferestrele din faţă şi muştele roiau, camera era 
largă, plăcută şi liniştită. Afară se auzeau sunetele castelului, 
amestecate cu tropotele cailor cu copitele nepotcovite, cu 
zornăitul zăbalelor. Briza uşoară aducea mirosul fumului. Nu ştiu 
dacă aş vrea să fiu ars, se gândi. Dar, ia stai, nu-i asta mai bine 
decât să fii pus într-o cutie şi îngropat şi apoi, viermii... 
Opreşte-te! îşi porunci, simțindu-se alunecând în jos. N-ai de ce 
să-ţi faci griji. Karma e karma şi când ai să mori, ai să mori şi 
n-ai să mai ştii nimic atunci şi nimic e mai bine decât să te îneci, 
umplându-te de apă, cu trupul umflându-se şi crabii... 
Opreşte-te! 

— Beţi, vă rog. 

Doctorul îi mai dădu din amestecul scârbos. El icni, dar îl 
bău. 

— Cha, vă rog. 

Slujinica îi turnă şi el mulţumi. Era o femeie cu faţă rotundă, 
de vârstă mijlocie, cu ochii ca două crăpături şi un zâmbet gol, 
nemişcat. După trei ceşti, gura sa începuse să fie suportabilă. 

— Vă rog, Anjin-san, cum urechile? 

— La fel. Încă departe, departe, înţelegi? Foarte departe. 

— Înţeleg. Mâncaţi, Anjin-san? 

O tavă mică era pregătită cu orez şi supă şi peşte prăjit pe 
cărbune. Încă îi era greață, dar îşi aminti că nu mâncase nimic 
de două zile, aşa că se strădui să înghită puţin orez şi bău supa 
de peşte. Asta îi făcu bine la stomac şi el mai mâncă şi, termină 
totul, folosind beţişoarele ca o prelungire a degetelor, fără un 
efort vizibil. 

— Mulţumesc. Foame. 


— Da, spuse doctorul. 

Puse un săculeţ cu ierburi pe masa joasă de lângă pat. 

— Faceţi cha cu astea, Anjin-san. O dată pe zi până când se 
termină, înţelegeţi? 

— Da, mulţumesc. 

— A fost o mare cinste să vă slujesc. 

Făcu un semn Slujnicei, care luă tava goală şi după altă 
plecăciune, porni în urma ei ieşind pe aceeaşi uşă interioară. 
Blackthorne rămase singur. Se întinse la loc în aşternut, 
simțindu-se mult mai bine. 

— Mi-a fost doar foame, spuse cu voce tare. 

Purta doar o pânză în jurul şoldurilor. Hainele sale de 
ceremonie erau într-o grămadă dezordonată, cum le lăsase şi 
asta îl surprinse, deşi un chimonou curat, de culoare maro, se 
afla alături de săbii. Se lăsă pradă gândurilor, apoi dintr-o dată 
simţi o prezenţă străină. Nesigur, se săltă şi privi în jur, apoi se 
ridică în genunchi şi se uită pe deasupra paravanului şi înainte 
să-şi dea seama, era în picioare, cu capul crăpându-i de durere 
din cauza mişcării bruşte, de panică, căci îl văzuse pe iezuitul 
japonez cu tonsură privindu-l, îngenunchiat nemişcat lângă uşa 
principală, cu un crucifix şi un şirag de mătănii în mână. 

— Cine eşti? întrebă prin valul de durere. 

— Sunt Fratele Michael, senhor. 

Ochii negri-cărbune nu clipiră. Blackthorne se depărtă de 
paravane şi se apropie de săbii. 

— Ce vrei de la mine? 

— Am fost trimis să vă întreb cum vă simţiţi, zise Michael 
liniştit, într-o portugheză limpede, deşi cu accent. 

— De cine? 

— De seniorul Kiyama. 

— Dintr-o dată Blackthorne îşi dădu seama că erau complet 
singuri. 

— Unde sunt gărzile mele? 

— Nu mai aveţi, senhor. 

— Desigur că am. Am douăzeci de samurai în gri. Unde sunt 
samuraii mei? p 

— Nu era nici unul aici când am ajuns, senhor. Imi pare rău, 
încă dormeaţi atunci. 

Michael făcu semn grav către uşă. 

— Poate i-aţi putea întreba pe samuraii aceia. 


Blackthorne îşi ridică sabia. 

— Te rog, dă-te la o parte din uşă. 

— Nu sunt înarmat, Anjin-san: 

— Totuşi nu te apropia de mine. Popii mă fac nervos. 
Ascultător, Mchael se ridică în picioare şi se depărtă cu 
acelaşi calm enervant. Afară doi samurai în gri îşi treceau timpul 

aplecaţi peste balustrada scărilor. 

— Bună ziua, spuse Blackthorne politios, nerecunoscând pe 
nici unul dintre ei. 

Nici unul nu se înclină. 

— Bună ziua, Anjin-san, răspunse unul. 

— Vă rog, unde sunt celelalte gărzi? 

— Toate gărzile luate la Ora lepurelui, în dimineaţa asta. 
Înţelegi "Ora lepurelui"? Nu suntem gărzile tale, Anjin-san. 
Acesta este postul nostru obişnuit. 

Blackthorne simţi sudoarea rece scurgându-i-se de-a lungul 
spatelui. 

— Gărzile luate? Cine poruncit? 

Amândoi samuraii râseră. Cel mai înalt spuse: 

— Aici, în donjon, Anjin-san, numai seniorul General dă 
porunci, sau doamna Ochiba. Cum te simţi acum? 

— Mai bine, mulţumesc. 

Celălalt samurai strigă ceva. În câteva clipe, dintr-o 
încăpere ieşi un ofiţer urmat de patru samurai. Era tânăr şi 
mândru. Văzându-l pe Blackthorne, ochii i se luminară. 

— Ah, Anjin-san, cum te simţi? 

— Mai bine, mulţumesc. Te rog să mă ierţi, dar unde sunt 
gărzile? 

— Mi s-a poruncit să-ţi spun, când te vei trezi, că trebuie să 
te întorci la corabia dumitale. Aici este permisul. 

Căpitanul scoase o hârtie din mânecă şi i-o dădu şi arată 
batjocoritor cu degetul către Michael. 

— Asta trebuie să-ţi fie călăuză. 

Blackthorne încercă să-şi pună mintea la lucru, ceva striga 
acolo "primejdie". 

— Da, mulţumesc. Dar mai întâi trebuie văzut senior Ishido. 
Foarte important. 

— Îmi pare rău, poruncile sunt să te întorci la corabie de 
îndată ce te trezeşti, înţelegi? 

— Da. Te rog să mă ierţi, dar foarte important eu văd senior 


Ishido. Te rog, spune-i căpitanului dumitale. Acum. Trebuie văd 
senior Ishido înainte plecat. Foarte important. Îmi pare rău. 

Samuraiul se scărpină la semnele de vărsat din bărbie. 

— Am să întreb. Te rog, îmbracă-te. 

Porni plin de importanţă, spre uşurarea lui Blackthorne. Cei 
patru samurai rămaseră. Blackthorne se întoarse şi se îmbrăcă 
iute. Ei îl păziră. Preotul aşteptă pe coridor. 

Ai răbdare, îşi spuse. Nu te gândi şi nu-ţi face griji. E o 
greşeală, nimic nu s-a schimbat. Ai încă toată puterea pe care ai 
avut-o. 

Îşi puse amândouă săbiile în brâu şi bău restul ceaiului. 
Apoi văzu permisul. Hârtia avea pecete şi era acoperită cu 
simboluri mărunte. Nu te poţi înşela în privinţa asta, îşi spuse, 
chimonoul cel nou era deja asudat. 

— Hei, Anjin-san, spuse unul dintre samurai, am auzit că ai 
ucis cinci ninja. Foarte, foarte bine, neh? 

— Îmi pare rău, numai doi, poate trei. 

Blackthorne îşi răsuci capul dintr-o parte în cealaltă ca să 
scape de durere şi ameţeală. 

— Am auzit că au murit cincizeci şi şapte de ninja, o sută şi 
şaptesprezece samurai în uniforme maro, aşa e? 

— Nu ştiu, îmi pare rău. 

Căpitanul se întoarse. 

— Poruncile domniei-tale sunt să mergi la corabie, 
Anjin-san. Acest preot îţi va fi călăuză. 

— Da, mulţumesc, dar mai întâi, te rog să mă ierți, trebuie 
văzut doamna Ochiba. Foarte, foarte important. Te rog, cere-i 
căpitanului... 

Căpitanul se răsuci către Michael şi vorbi răguşit şi foarte 
repede. 

— Neh? 

Michael se înclină netulburat şi se întoarse către 
Blackthorne. 

— Îmi pare rău, senhor. El spune că superiorul său îl va 
întreba pe superiorul său, dar între timp domnia-voastră trebuie 
să plecaţi de îndată şi să mă urmaţi la galeră. 

— Ima! adăugă căpitanul plin de importanţă. 

Blackthorne ştia că era mort. Se auzi spunând: 

— Mulţumesc, căpitane. Unde străjile mele, te rog? 

— Nu ai nici un fel de străji. 


— Te rog, trimite de pe corabie. Te rog, adu-mi vasalii mei 
de la... 

— Poruncă mergi corabie acum! Înţelegi, neh? 

Cuvintele erau nepoliticoase şi foarte ferme. 

— Pleacă corabie, adăugă căpitanul cu un zâmbet strâmb, 
aşteptând ca Blackthorne să se încline primul. 

Blackthorne băgă de seamă şi totul deveni un coşmar, totul 
se mişca încet şi înceţoşat şi el dorea cu disperare să se 
golească şi să şteargă sudoarea de pe chip şi să se încline, dar 
era sigur că acest căpitan abia îi va răspunde, poate nici chiar 
cu politeţea trebuincioasă şi nicidecum ca unui egal, aşa că el 
va fi ruşinat în faţa tuturor. Era limpede că fusese trădat şi 
vândut vrăjmaşilor creştini, că Kiyama şi Ishido şi preoţii erau 
parte din trădare şi pentru vreun motiv oarecare, oricare ar fi 
fost preţul, nu mai avea acum altceva de făcut decât să-şi 
şteargă sudoarea şi să se încline şi să plece, iar ei îl aşteptau. 

Apoi Mariko fu lângă el şi-şi aminti groaza ei şi tot ceea ce-i 
spusese şi tot ceea ce făcuse şi tot ceea ce-l învățase. Îşi forţă 
mâna să se aşeze pe mânerul sfărâmat al sabiei, îşi depărtă 
provocator picioarele, ştiind că soarta-i era hotărâtă, karma era 
statornicită şi că dacă avea să moară, mai bine să moară acum, 
cu mândrie, decât mai târziu. 

— Sunt John Blackthorne, Anjin-san, spuse el, neclintit in 
hotărârea luată, aceasta dându-i o putere stranie şi grosolănia 
de care era nevoie, general al corăbiilor seniorului Toranaga. 
Toate corăbiile. Samurai şi hatamoto. Cine eşti tu? 

Căpitanul roşi. 

— Saigo Massakatsu din Kaga, căpitan din garnizoana 
seniorului Ishido. 

— Sunt hatamoto. Tu eşti hatamoto? întrebă Blackthorne şi 
mai grosolan, fără ca măcar să ia în seamă numele potrivnicului 
său, văzându-l doar cu limpezime nemăsurată, ireală, desluşind 
fiecare por, fiecare fir de păr, fiecare pată de culoare din ochii 
duşmănoşi, negri, fiecare păr de pe dosul mâinii ce ţinea 
mânerul sabiei. 

— Nu, nu hatamoto. 

— Eşti samurai, sau ronin? 

Ultimul cuvânt şuieră şi Blackthorne simţi bărbaţii din 
spatele lui, dar nu-i păsa. Il privea doar pe căpitan, aşteptând 
pentru lovitura neaşteptată, mortală, care aduna toată hara-gei, 


toată energia interioară şi se pregăti să întoarcă lovitura cu o 
forţă la fel de zdrobitoare, pentru o moarte onorabilă şi astfel 
să-şi învingă duşmanul. Spre uluirea lui văzu ochii căpitanului 
schimbându-se şi omul se înfioră şi se înclină adânc şi umil. 
Rămase aplecat, fără apărare. 

— Vă rog... vă rog să-mi iertaţi proastele purtări. Eu... eu 
am fost ronin, dar seniorul General mi-a mai dat o şansă. Vă rog, 
iertaţi-mi proastele purtări, Anjin-san! 

Vocea-i era plină de ruşine. Era totul ireal şi Blackthorne era 
încă pregătit să lovească, aşteptându-se să trebuiască să 
lovească, aşteptând moartea şi nu victoria. Privi la ceilalţi 
samurai. Ca un singur om, ei se înclinară şi rămaseră aşa, 
alături de căpitanul lor, dovedindu-i victoria. 

După o clipă Blackthorne se înclină ţeapăn, dar nu ca un 
egal. Ei rămaseră plecaţi până când el se întoarse şi porni pe 
coridor, cu Michael în urma lui, spre treptele principale, în josul 
lor şi în curtea interioară. Nu mai simţea nici o durere acum. Era 
înconjurat de o uriaşă aură. Samuraii în gri îl priveau şi grupul 
de samurai, care îl escorta pe el şi pe Michael către primul punct 
de control, se ţinu grijuliu departe de sabia lui. Un om fu trimis 
grabnic înainte. 

La următorul punct de control noul ofiţer se înclină politicos 
ca de la egal la egal şi Blackthorne se înclină la rândul său. 
Permisul lui fiind examinat cu grijă, o altă escortă îl luă până la 
următorul punct de control, unde totul se repetă. De acolo, 
peste şanţul interior şi peste următorul. Nimeni nu se amestecă 
în treburile lui. Samuraii abia dacă-i dădeau atenţie. 

Treptat băgă de seamă că durerea slăbise mult. Sudoarea 
se uscase. Îşi desfăcu degetele de pe mânerul sabiei şi le mişcă 
un timp. Se opri la o fântână construită într-un perete şi bău şi 
se stropi cu apă pe cap. 

Samuraii care-l însoțeau se opriră şi-l aşteptară politicoşi şi 
în tot acest timp el încerca să înţeleagă de ce pierduse 
bunăvoința lui Ishido şi a doamnei Ochiba. Nimic nu s-a 
schimbat, se gândi agitat. Privi în sus şi-l văzu pe Michael 
privindu-l. 

— Ce doreşti? 

— Nimic, senhor, spuse acesta politicos. 

Apoi un zâmbet plin de căldură se întinse pe faţa lui. 

— Ah, senhor, mi-aţi făcut un mare bine acolo, făcându-l pe 


acel cabrón prost-crescut să-şi bea propria urină. Oh, a fost atât 
de plăcut de privit. Iti mulţumesc, adăugă în latină. 

— N-am făcut nimic pentru dumneata, răspunse 
Blackthorne în portugheză, nedorind să vorbească latina. 

— Da. Dar fie ca pacea Domnului să fie asupra 
domniei-voastre. Aflaţi că Dumnezeu lucrează în nebănuite 
feluri. A fost un serviciu făcut tuturor bărbaților. Acel ronin a fost 
umplut de ruşine şi a meritat. Este un lucru murdar să 
batjocoreşti bushido. 

— Eşti samurai? 

— Da, senhor, am această cinste, spuse Michael. Tatăl meu 
este vărul seniorului Kiyama şi clanul meu este din provincia 
Hizen din Kyushu. Cum aţi ştiut că era ronin? 

Blackthorne încercă să-şi amintească. 

— Nu sunt sigur. Poate pentru că a spus că era din Kaga, iar 
asta este foarte departe de aici. Şi Mariko... doamna Toda a 
spus că provincia Kaga este departe, în nord. Nu ştiu, nu-mi 
amintesc prea bine ce am spus. 

Ofiţerul care îi escorta se apropie. 

— Vă rog să mă iertaţi, Anjin-san, dar acest om vă supără? 

— Nu, nu, mulţumesc. 

Blackthorne porni din nou. Permisul îi fu verificat din nou, 
cu politeţe şi îşi continuară drumul. 

Soarele cobora spre apus, deşi până atunci mai erau câteva 
ceasuri. Vârtejuri de praf se răsuceau în spirale subţiri în curenţii 
fierbinţi de aer. Trecură pe lângă multe grajduri, toţi caii legaţi 
cu capul în afară, lăncii şi sulițe şi şei gata pentru o plecare 
imediată, samuraii îngrijind caii şi curăţind echipamentul. 
Blackthorne fu uluit de numărul lor. 

— Cât mult cal, căpitane? întrebă. 

— Mii, Anjin-san. Zece, douăzeci, treizeci de mii aici şi prin 
alte părţi din castel. 

Când trecură către ultimul şanţ, Blackthorne îi făcu semn 
lui Michael. 

— Mă duci la galeră? 

— Da. Asta mi s-a spus să fac, senhor. 

— Nicăieri altundeva? 

— Nu, senhor. 

— De către cine? 

— Seniorul Kiyama şi Părintele Inspector, senhor. 


— Ah, el. Prefer Anjin-san, nu senhor, părinte. 

— Vă rog să mă iertaţi, Anjin-san, dar nu sunt încă preot, nu 
sunt hirotonisit. 

— Când se va întâmpla asta? 

— Când o să vrea Domnul, spuse încrezător Michael. 

— Unde-i Yabu-san? 

— Nu ştiu, îmi pare rău. 

— Mă duci doar la corabie? Nicăieri altundeva? 

— Da, Anjin-san. 

— Şi după aceea sunt liber? Liber să plec unde vreau? 

— Mi s-a spus să întreb unde staţi şi apoi să vă călăuzesc 
până la corabie, nimic mai mult. Sunt doar un mesager, o 
călăuză. 

— Juri pe Dumnezeu? 

— Sunt doar o călăuză, Anjin-san. 

— Unde-ai învăţat să vorbeşti portugheza şi latina atât de 
bine? 

— Am fost unul dintre cei patru acoliţi trimişi de Părintele 
Inspector la Roma. Aveam treisprezece ani, 
Uraga-noh-Tadamasa doisprezece. 

— Ah, acum îmi amintesc. Uraga-san mi-a spus că ai fost 
unul dintre ei. Ştii că e mort? 

— Da. Mi-a părut rău când am auzit. 

— Creştinii au făcut asta. 

— Ucigaşii au făcut asta, Anjin-san. Asasinii. Or să fie 
judecaţi, n-avea grijă. 

După un timp, Blackthorne spuse: 

— Cum ţi-a plăcut la Roma? 

— Am urât-o. Toţi am simţit acelaşi lucru. Tot ce ţinea de ea 
- hrana şi murdăria şi urâţenia. Acolo toţi sunt eta. De necrezut! 
Ne-a luat opt ani ca să ajungem acolo şi înapoi şi, oh, cât am 
binecuvântat Sfânta Fecioară, când în cele din urmă ne-am 
întors! 

— Şi biserica? Preoţii? 

— Îngrozitori, cei mai mulţi dintre ei, spuse liniştit Michael. 
Am fost cutremurat de morala lor şi ţiitoarele şi lăcomia şi fastul 
şi ipocrizia şi lipsa de bune purtări şi cele două feluri de-a se 
purta, una pentru turmă şi alta pentru păstori. Am urât totul şi 
totuşi l-am găsit pe Dumnezeu printre unii dintre ei, Anjin-san. 
Atât de ciudat! Am descoperit adevărul în catedrale şi prin 


mânăstiri şi printre preoţi. 

Michael îl privi nevinovat, străbătut de un val de blândeţe. 

— A fost ceva rar, Anjin-san, foarte rar când am găsit câte-o 
sclipire, e adevărat, dar am găsit totuşi Adevărul şi pe 
Dumnezeu şi ştiu totuşi că creştinismul este singura cale către 
viaţa veşnică... Te rog să mă ierţi, creştinismul catolic. 

— Ai văzut autodafeurile, inchiziţia, închisorile, sau judecata 
vrăjitoarelor? 

— Am văzut multe lucruri îngrozitoare. Foarte puţini oameni 
sunt înţelepţi. Cei mai mulţi sunt păcătoşi şi mari răutăţi se 
întâmplă pe pământ în numele Domnului, dar nu de la Domnul. 
Această lume este o vale a plângerii şi doar un Purgatoriu al 
Păcii Veşnice. 

Se rugă în tăcere un timp, apoi reîmprospătat privi în sus. 

— Chiar câţiva eretici pot fi buni, neh? 

— Poate, răspunse Blackthorne, începând să-i placă de el. 
Ultimul şanţ şi ultima poartă, poarta principală de sud. 
Ultimul punct de control şi hârtiile îi fură luate. Michael trecu pe 

sub ultimul grilaj. Blackthorne îl urmă. În afara castelului îi 
aşteptau o sută de samurai. Oamenii lui Kiyama. Revăzu 
crucifixele şi duşmănia şi se opri. Michael, nu. Ofiţerul îi făcu 
semn lui Blackthorne să înainteze. El se supuse. Samuraii îl 
înconjurară prinzându-l în mijlocul lor. Hamalii şi negustorii de 
pe drum se împrăştiară şi se înclinară sau se aşezară în 
genunchi până ce ei trecură. Câţiva ridicară cruci şi Michael îi 
binecuvântă, conducând drumul în josul pantei uşoare, pe lângă 
locul pentru funeralii, unde groapa nu mai fumega, peste un 
pod, spre oraş, îndreptându-se către mare. Samurai în gri şi alţii, 
fără uniforme, veneau din oraş printre trecători. Când îl vedeau 
pe Michael pufneau batjocoritor şi l-ar fi împins într-o parte dacă 
n-ar fi fost mulţimea de samurai ai lui Kiyama. Blackthorne îl 
urma pe Michael. Era mai presus de teamă, deşi nu dincolo de 
dorinţa de a scăpa. Dar n-avea unde să fugă, sau să se ascundă, 
pe pământ. Singurul lui loc sigur era pe Erasmus, ieşind în largul 
mării, cu un echipaj complet alături de el, cu provizii şi arme. 

— Ce se întâmplă la galeră, Frate? 

— Nu ştiu, Anjin-san. 

Ajunseseră acum pe străzile oraşului, apropiindu-se de 
mare. Michael dădu colţul şi intră într-o piaţă de peşte. Slujnice 
drăguţe sau grase şi doamne bătrâne sau tinere şi bărbaţi, şi 


cumpărători, şi vânzători, şi copii, toţi se holbară la el cu gurile 
căscate, apoi începură să se plece grăbiţi. Blackthorne îi urmă 
pe samurai printre tejghele şi panere şi tăvi de bambus cu tot 
felul de peşti, unii lucind de prospeţime, întinşi, bine curăţaţi, 
unii înotând în vase, homari şi languste, crabi şi raci şi creveţi. 
Nu erau nicidecum atât de curaţi în Londra, se gândi fără să 
vrea, nici peştii şi nici cei care-i vindeau. Apoi văzu un rând cu 
tarabe cu mâncare, fiecare cu câte un mic vas cu jăratec într-o 
parte şi simţi întreaga aromă a racilor care se frigeau. 

— lisuse! 

Fără să se gândească schimbă direcţia. De îndată samuraii i 
se aşezară în cale. 

— Gomen nasai kKinjiru, spuse unul dintre ei. 

— /y6, răspunse Blackthorne la fel de brutal. Watashi 
tabetai desu, neh? Watashi, Anjin-san, neh? Mi-e foame. Sunt 
Anjin-san! 

Blackthorne trecu printre ei. Ofiţerul se grăbi să intervină. 
De îndată, Michael păşi înapoi şi începu să vorbească 
împăciuitor, deşi cu autoritate, şi-i ceru învoirea, iar aceasta, 
deşi fără tragere de inimă, îi fu acordată. 

— Vă rog, Anjin-san, spuse el. Ofiţerul spune, mâncaţi dacă 
doriţi. Ce v-ar place? 

— Câţiva dintre aceia, te rog? 

Blackthorne arătă către nişte creveţi uriaşi, fără cap, 
despicaţi pe întreaga lor lungime, cu carnea roz şi albă, cu 
cochiile prăjite desăvârşit. 

— Câţiva dintre aceştia. 

Nu-şi putu dezlipi ochii de pe ei. 

— Te rog, spune-i ofițerului că n-am mâncat de aproape 
două zile şi mi s-a făcut brusc foame, îmi pare rău. 

Vânzătorul era un bătrân cu trei dinţi în gură şi piele 
tăbăcită şi purta numai o fâşie de pânză în jurul şoldurilor. Era 
plin de mândrie că fusese aleasă tejgheaua sa şi, cu beţişoarele 
tremurându-i între degete, alese cinci dintre cei mai buni 
creveţi, îi aşeză ordonat pe o tavă de bambus, punând alţii la 
prăjit. 

— Dozo, Anjin-sama. 

— Domo. 

Blackthorne îşi simţi stomacul chiorăind. Ar fi vrut să-i 
înghită dintr-o dată. În loc de asta, îşi alese unul cu beţişoarele 


noi de lemn, îl cufundă în sos şi îl mâncă cu plăcere. Era delicios. 

— Frate Michael? întrebă oferindu-i tava. 

Michael luă unul, dar numai din bună-cuviinţă. Ofiţerul 
refuză, deşi îi mulţumi. 

Blackthorne isprăvi tava şi mai mâncă încă două. Ar mai fi 
mâncat încă două, dar hotărî să n-o facă, pentru buna-cuviinţă şi 
de asemenea pentru că nu voia să-şi încarce stomacul. 

— Mulţumesc, spuse, aşezând jos tava cu politicoasa 
râgâială obligatorie. Bimi desu. Delicios. 

Omul se lumină la faţă, se înclină şi toţi vânzătorii din jurul 
lor se înclinară, iar Blackthorne descoperi, spre groaza lui, că nu 
avea bani. Se înroşi. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Michael. 

— Eu... eu n-am nici un fel de bani la mine, sau, mă rog, 
ceva ca să-i dau omului. Eu... n-ai putea să îmi împrumuţi, te 
rog? 

— N-am bani, Anjin-san. Noi nu purtăm bani. 

Urmă o tăcere stânjenitoare. Vânzătorul rânjea, aşteptând 
răbdător. Apoi, la fel de stânjenit, Michael se întoarse către 
ofiţer şi îi ceru în şoaptă bani. Ofiţerul deveni brusc furios pe 
Blackthorne. Se răsti către unul dintre oamenii săi, care înaintă 
şi plăti generos, primind mii de mulţumiri, în timp ce roşu la faţă 
şi asudat, Michael se întoarse şi porni din nou. Blackthorne îl 
ajunse din urmă. 

— Îmi pare rău de tot ce s-a întâmplat, dar... dar nu mi-a 
dat prin cap. E pentru prima dată când am cumpărat ceva aici. 
N-am avut niciodată bani, oricât de prostesc sună asta şi nu 
m-am gândit niciodată... n-am folosit niciodată bani. 

— Vă rog, lăsaţi asta, Anjin-san. Nu s-a întâmplat nimic. 

— Te rog, spune-i ofițerului că o să-i plătesc când vom 
ajunge la corabie. 

Michael făcu ce i se spusese. Merseră în tăcere pentru un 
timp, Blackthorne începând să-şi vină în fire. La capătul străzii 
era plaja, marea liniştită şi leneşă sub razele soarelui. Inţelese 
unde se aflau şi arătă către stânga, către o stradă largă care 
ducea de la est la vest. 

— Hai să mergem pe acolo. 

— Pe aici e mai iute, Anjin-san. 

— Da, dar pe drumul ăsta trebuie să trecem pe lângă 
misiunea iezuită şi pe lângă lorca portugheză. Aş face mai 


degrabă un ocol şi aş lua-o pe drumul cel mai lung. 

— Mi s-a spus s-o iau pe aici. 

— Hai să mergem pe dincolo. 

Blackthorne se opri. Ofiţerul întrebă ce se întâmplase şi 
Michael îi explică. Ofiţerul îi făcu semn, înainte, pe drumul lui 
Michael. 

Blackthorne cântări rezultatele unui refuz. Avea să fie dus 
cu forţa, sau legat şi târât, sau purtat pe sus. Nici una dintre 
acestea nu-i convenea, aşa că ridică din umeri şi porni. 

leşiră de pe drumul larg care ocolea plaja. La o jumătate de 
ri în faţa lor se aflau depozitele iezuite şi magaziile şi la o sută 
de paşi mai departe putea să vadă corabia portugheză. Dincolo 
de ea, la alţi două sute de paşi, se găsea galera sa. Era încă 
prea departe ca să poată deosebi oamenii de la bord. 

Ridică o piatră şi o aruncă în mare. 

— Să mergem de-a lungul plajei, un timp. 

— Desigur, Anjin-san. 

Michael cobori pe nisip. Bâackthorne merse printre valurile 
mici, bucurându-se de răcoarea apei şi de plescăitul valurilor 
mărunte. 

— E o parte minunată a zilei, neh? 

— Ah, Anjin-san, spuse Michael cu prietenie bruscă. Sunt 
multe momente, Sfânta Fecioară să mă ierte, când aş vrea să nu 
fiu preot, ci doar fiul tatălui meu, şi acesta este unul dintre... 

— De ce? 

— Mi-ar place să te răpesc pe dumneata, pe dumneata şi 
corabia dumitale ciudată de la Yokohama, să te duc la Hizen, în 
marele nostru port de la Sasebo. Apoi, ţi-aş cere să te tocmeşti 
cu mine. Ţi-aş cere să-mi arăţi mie şi căpitanilor noştri tot ce ştii 
despre corabia dumitale şi despre felul vostru de a naviga. În 
schimb ţi-aş oferi cei mai buni dascăli din împărăție, profesori de 
bushido, cha-no-yu, hara-gei, ki, meditaţie za-zen, aranjatul 
florilor şi toate cunoştinţele speciale, unice, pe care noi le avem. 

— Mi-ar place asta. De ce n-o facem acum? 

— Azi nu e cu putinţă. Dar ştii deja atât de multe şi în atât 
de puţin timp, neh? Mariko-sama a fost un mare dascăl. Eşti un 
samurai pe cinste. Şi ai o calitate care e rară aici: nimeni nu 
poate spune ce ai să faci în clipa următoare. Taiko era aşa, 
Toranaga-sama la fel. Vezi, de obicei noi suntem un popor ale 
cărui fapte poţi să le prevezi cu uşurinţă. 


— Aşa să fie? 

— Da. 

— Atunci, găseşte-mi o cale să scap de capcana în care mă 
aflu. 

— Îmi pare rău, nu e nici una, Anjin-san. 

— Nu cred asta. De unde ştii că corabia mea e la 
Yokohama? 

— Asta ştie toată lumea. 

— Aşa? 

— Aproape totul despre dumneata şi despre cum l-ai apărat 
pe seniorul Toranaga şi pe doamna Maria - doamna Toda, este 
bine ştiut şi ţinut la mare cinste. 

— Nu cred nici asta. 

Blackthorne ridică o altă piatră lată şi o făcu să salte pe 
deasupra valurilor. Înaintară, Blackthorne îngânând un cântec 
vesel marinăresc, plăcându-l foarte mult pe Michael. În curând 
calea lor fu tăiată de un dig. Trecură peste el şi ajunseră din nou 
în drum. Depozitele iezuite şi Misiunea se înălţau amenințătoare 
sub cerul care începuse să se înroşească. Văzu slujitorii mireni ai 
mânăstirii străjuind arcada de piatră a porţii şi simţi duşmănia 
lor, dar asta nu-l atinse. Capul începu să-l doară. Aşa cum se 
aşteptase, Michael se îndreptă către poarta Misiunii. Se pregăti, 
hotărât să se bată cu ei până când va cădea în nesimţire, 
înainte de a intra înăuntru şi de a fi forţat să-şi predea armele. 

— Mă duci numai până la galeră, eh? 

— Da, Anjin-san. 

Spre uluirea sa Michael îi făcu semn să se oprească în afara 
porții. 

— Nu s-a schimbat nimic, mi s-a spus doar să-l înştiinţez pe 
Părintele Inspector când trecem pe aici. Imi pare rău, dar va 
trebui să aşteptaţi o clipă. 

Descumpănit, Blackthorne îl privi intrând singur. Se 
aşteptase ca Misiunea să fie sfârşitul călătoriei. Mai întâi 
Inchiziția, apoi tribunalul cu tortura, apoi avea să fie predat 
Căpitanului General. Privi la lorca aflată la câţiva paşi mai 
încolo. Ferriera şi Rodrigues erau la pupă şi marinari înarmaţi 
împânzeau puntea principală. Dincolo de corabie, ţărmul se 
arcuia uşor şi putea vedea doar galera sa. Oamenii priveau de la 
parapet şi crezu că-l recunoaşte pe Yabu şi pe Vinck printre ei, 
dar nu putea fi sigur. Păreau să fie şi câteva femei la bord, dar 


cine erau nu ştia. Samurai în uniforme gri înconjurau galera. 
Multe uniforme gri. 

Ochii lui se reîntoarseră către Ferriera şi Rodrigues. 
Amândoi erau bine înarmaţi, ca şi marinarii. Echipe de tunari 
pierdeau timpul pe lângă cele două tunuri mici din bordul 
dinspre țărm, dar de fapt se aflau acolo ca să le manevreze. 
Recunoscu silueta mătăhăloasă a lui Pesaro, nostromul, 
coborând pasarela către țărm cu un grup de oameni. li urmări 
din ochi, apoi sângele îi îngheţă în vine. O ţeapă înaltă era 
înfiptă în pământ de partea cealaltă. De jur împrejurul ei se 
aflau îngrămădite lemne. 

— Ah, căpitane-pilot, ce mai faci? 

Dell'Aqua ieşea pe poartă dominându-l pe Michael cu 
silueta-i înaltă. Astăzi, Părintele Inspector purta o robă iezuită, 
înălţimea lui şi barba bogată, alb-argintie, dându-i ţinuta 
regească a unui patriarh biblic. Fiecare palmă din el e un 
inchizitor, nevinovat în aparenţă, gândi Blackthorne. Privi ţintă 
în ochii căprui, găsind că e ciudat să privească în sus către un 
bărbat şi, şi mai ciudat, să vadă milă în acei ochi. Dar ştia că nu 
era îndurare în spatele lor şi nici nu aştepta asta. 

— Ah, Părinte Inspector, ce mai faci, spuse, simțind acum 
creveţii ca de plumb în stomac şi greață. 

— Pornim? 

— De ce nu? 

Aşa că Inchiziția o să fie la bord, gândi Blackthorne 
înspăimântat, dorindu-şi să aibă pistoalele la brâu. Ai fi primul 
care-ai muri, Eminenţă. 

— Stai aici, Michael, spuse Dell'Aqua. 

Apoi aruncă o privire către fregata portugheză. Faţa lui se 
întunecă şi porni. Blackthorne şovăi. Michael şi samuraii care-l 
înconjurau îl priveau ciudat. 

— Sayonara, Anjin-san, spuse Michael. Mergi cu Domnul. 

Blackthorne dădu din cap scurt şi porni printre samurai, 
aşteptându-se ca aceştia să se arunce asupra lui şi să-i ia 
săbiile, dar ei îl lăsară să treacă neatins. Se opri şi privi înapoi cu 
inima bătându-i nebuneşte. 

Pentru o clipă fu tentat să scoată sabia şi să atace. Dar nu 
era scăpare în asta. Nu s-ar fi luptat cu el. Mulţi aveau sulițe şi 
l-ar fi prins, l-ar fi legat şi l-ar fi predat aşa. N-am să merg legat, 
îşi făgădui. Singura sa cale era înainte şi acolo săbiile nu erau de 


ajutor împotriva puştilor. Ar fi înfruntat şi puştile, dar l-ar fi rănit 
doar în genunchi şi după aceea l-ar fi prins. 

— Căpitane Blackthorne, vino lângă mine, îl chemă 
Dell'Aqua. 

— Da, doar o clipă, vă rog. 

Se întoarse către Michael. 

— Ascultă, Frate. Jos pe plajă ai spus că sunt un samurai pe 
cinste. Chiar crezi asta? 

— Da, Anjin-san. Asta şi toate celelalte. 

— Atunci îţi cer o favoare ca un samurai, spuse încetişor, 
dar grăbit. 

— Ce favoare? 

— Să mor ca samuraii. 

— Moartea domniei-voastre nu e în mâinile mele. E în 
mâinile Domnului, Anjin-san. 

— Da, dar îţi cer favoarea asta dumitale. 

Blackthorne făcu un semn către ţeapa din depărtare. 

— Aceea nu-i o cale. Acela e un lucru murdar. 

Uluit, Michael privi atent către lorca, apoi văzu ţeapa pentru 
prima dată. 

— Sfântă Fecioară... 

— Căpitane Blackthorne, te rog vino lângă mine, îl chemă 
din nou Dell'Aqua. 

Blackthorne spuse cu mai multă insistenţă. 

— Explică-i ofițerului. Are destui samurai aici ca să insiste, 
neh? Explică-i. Ai fost în Europa. Ştii cum e acolo. Nu e prea mult 
ceea ce-ţi cer, neh? Te rog, sunt samurai. Unul dintre ei ar putea 
să-mi fie secondant. 

— Eu... o să le spun. 

Michael se înapoie lângă ofiţer şi începu să vorbească încet 
şi grăbit. 

Blackthorne se întoarse şi îşi îndreptă atenţia asupra 
corabiei. Porni înainte, Dell'Aqua îl aşteptă până ajunse lângă el 
şi porni din nou. 

Blackthorne îl zări pe Ferriera coborând de la pupă de-a 
lungul punţii principale, cu pistoalele la centură şi floreta la şold. 
Rodrigues îl privea, cu mâna dreaptă pe mânerul unui pistol cu 
ţeavă lungă, pentru duel. Pesaro şi zece marinari erau deja pe 
chei, sprijiniți în muschete cu baioneta pusă şi umbra lungă a 
tepii se întindea către el. 


Oh, Doamne, o pereche de pistoale şi zece marinari şi-un 
tun, se gândi, în timp ce distanţa se micşora neîndurător. Oh, 
Doamne, fă să nu mă fac de râs! 

— Bună dimineaţa, Eminenţă, spuse Ferriera, privindu-l 
numai pe Blackthorne. Deci, engle... 

— Bună dimineaţa, Căpitane General. 

Dell'Aqua arătă furios cu degetul către ţeapă. 

— Asta-i ideea dumitale? 

— Da, Eminenţă. 

— Intoarce-te pe corabia dumitale! 

— Aceasta este o hotărâre militară. 

— Intoarce-te pe corabia dumitale. 

— Nu! Pesaro! 

De îndată nostromul şi echipa înarmată de pe țărm 
deveniră atenţi şi înaintară către Blackthorne. Ferriera trase 
pistolul. 

— Deci, englezule, ne-am întâlnit din nou. 

— Asta e ceva ce nu-mi face deloc plăcere. 

Sabia lui Blackthorne ieşi din teacă. O ţinea neîndemânatic, 
cu două mâini, stânjenit de mânerul spart. 

— In seara asta ai să fii primit cu plăcere în iad, spuse 
Ferriera grosolan. 

— Dacă ai avea vreo urmă de curaj, te-ai bate ca-ntre 
bărbaţi, om la om, dar nu eşti bărbat, eşti un laş, un laş spaniol 
fără bărbăţie. 

— Dezarmaţi-l, porunci Ferriera. 

De îndată cei zece oameni înaintară cu baionetele 
coborâte. Blackthorne se trase înapoi, dar era înconjurat. 
Incercară să-l lovească cu baionetele la picioare, iar el lovi cu 
sabia un atacator, dar în timp ce acesta se retrase un altul îl 
atacă din spate. Apoi Dell'Aqua îşi veni în fire şi strigă: 

— Lăsaţi jos armele! În numele Domnului, vă poruncesc să 
vă opriţi! 

Marinarii se opriră descumpăniţi. Toate muschetele erau 
îndreptate către Blackthorne, care stătea neajutorat, încolţit, cu 
sabia ridicată. 

— Inapoi, toţi! strigă Dell'Aqua. Daţi-vă înapoi! Pentru Dum- 
nezeu, daţi-vă înapoi! Sunteţi animale? 

Ferriera spuse: 

— Il vreau pe acest om! 


— Ştiu! Şi ţi-am spus deja că nu se poate. Şi ieri şi azi. Eşti 
surd? Doamne, dă-mi răbdare! Porunceşte oamenilor tăi să se 
întoarcă la bord. 

— Îţi poruncesc să te întorci şi să pleci. 

— Tu îmi porunceşti mie? 

— Da. Îţi poruncesc. Sunt Căpitan General, Guvernator de 
Macao, Ofiţerul-şef al Portugaliei în Asia şi acest om este o 
ameninţare pentru Stat, Biserică, Corabia Neagră şi Macao. 

— În numele Domnului, te excomunic pe tine şi tot 
echipajul tău dacă i se va face vreun rău acestui om, auzi? 

Dell'Aqua se răsuci către marinarii cu muschete care se 
dădură înapoi înspăimântați. Afară de Pesaro. Pesaro rămase 
locului, sfidător, cu pistolul în mână, aşteptând ordinul lui 
Ferriera. 

— Întoarceţi-vă pe corabie şi daţi-vă la o parte din drum! 

— Faci o greşeală, spuse Ferriera. El e primejdios! Sunt 
comandant militar în Asia şi spun... 

— Aceasta este o problemă a Bisericii, nu militară. 

Blackthorne era ameţit, abia în stare să gândească sau să 
vadă, capul din nou explodându-i de durere. Totul se întâmplase 
prea repede. Acum era apărat, în clipa următoare, nu, o clipă 
trădat Inchiziției, în următoarea, lăsat liber, apoi din nou trădat 
şi din nou apărat de către Marele Inchizitor. Nimic n-avea sens. 

Ferriera strigă: 

— Te previn din nou! Dumnezeu mi-e martor. Faci o 
greşeală şi am să informez Lisabona. 

— Între timp porunceşte oamenilor tăi să se întoarcă la 
bord, sau am să te destitui din postul de Căpitan General al 
Corabiei Negre. 

— N-ai puterea asta! 

— Dacă nu porunceşti oamenilor tăi să se întoarcă la bord 
şi să-l lase în pace pe englez de îndată, te declar excomunicat 
pe tine şi pe orice alt om care serveşte în subordinea ta, 
oriunde, şi te blestem pe tine şi pe toţi cei care te ajută, în 
numele Domnului. 

— Pe Sfânta Fecioară... 

Ferriera se opri. Nu-i era teamă pentru el, dar acum Corabia 
Neagră era în pericol şi ştia că cea mai mare parte a echipajului 
avea să-l părăsească dacă nu se supunea. Pentru o clipă se 
gândi să-l împuşte pe preot, dar asta n-ar fi înlăturat blestemul, 


aşa că cedă. 

— Foarte bine! Înapoi la bord, toată lumea! Lăsaţi armele! 

Ascultători, oamenii se împrăştiară bucuroşi să se 
îndepărteze de blestmul preotului. Blackthorne era încă uluit, 
minunându-se în parte de nu cumva Capul îi juca vreo festă. 
Apoi, în învălmăşeală, ura lui Pesaro izbucni. Dell'Aqua văzu 
mişcarea furişă şi sări înainte ca să-l apere pe Blackthorne cu 
propriul său trup. Pesaro apăsă pe trăgaci, dar în acea clipă 
câteva săgeți pătrunseră în trupul lui, pistolul se descarcă fără 
să atingă pe nimeni şi el se prăbuşi urlând. 

Blackthorne se răsuci şi văzu şase arcaşi dintre soldaţii lui 
Kiyama cu alte săgeți deja în arcuri. In apropierea lor era 
Michael. Ofiţerul vorbi aspru. Pesaro mai scoase un ultim strigăt, 
braţele şi picioarele i se zgârciră apoi muri. Tremurind, Michael 
sparse tăcerea. 

— Ofiţerul spune, vă rog să mă iertaţi, dar i-a fost teamă 
pentru viaţa Părintelui Inspector. 

Michael se ruga Domnului să fie iertat pentru că dăduse 
semnalul de tragere, dar Pesaro fusese prevenit, hotărî el şi e de 
datoria mea ca să mă îngrijesc ca ordinele Părintelui Inspector 
să fie urmate, ca viaţa lui să fie apărată, ca asasinii să fie 
înlăturați şi nimeni excomunicat. 

Dell'Aqua se lăsase în genunchi lângă trupul lui Pesaro. 
Făcu semnul crucii şi rosti cuvintele sfinte. Portughezii din jurul 
său îi priveau pe samurai, jinduind după ordinul de-ai omori pe 
ucigaşi. Restul oamenilor lui Kiyama se grăbeau dinspre poarta 
Misiunii, unde rămăseseră, iar un număr de samurai în uniforme 
gri porniseră în şir dinspre galeră ca să afle ce se întâmplase. 
Prin furia care aproape îl orbea, Ferriera văzu că nu-şi putea 
permite o luptă acolo şi atunci. 

— Toată lumea înapoi la bord! Aduceţi trupul lui Pesaro! 

Mohorâţi, oamenii din echipa de pe țărm porniră să-i 
îndeplinească ordinul. 

Blackthorne cobori sabia, dar nu o băgă în teacă. Stătea 
prostit, gândindu-se la o înşelăciune, aşteptându-se să fie luat 
prizonier şi târât la bord. 

Pe dunetă, Rodrigues spuse încet: 

— Pregătiţi-vă să respingeţi un atac, dar aveţi grijă, pentru 
Dumnezeu! 

De îndată oamenii se strecurară către posturile lor. 


— Acoperiţi-l pe Căpitanul General. Pregătiţi barcazul. 

Dell'Aqua se ridică şi se întoarse către Ferriera, care 
rămăsese arogant pe pasarelă, pregătindu-se să-şi apere 
corabia. 

— Eşti răspunzător de moartea acestui om, şuieră Părintele 
Inspector. Pofta ta fanatică de răzbunare şi... 

— Inainte de a spune în public ceva ce s-ar putea să regreţi 
mai târziu, Eminenţă, ar fi bine să te gândeşti, îl întrerupse 
Ferriera. M-am supus poruncilor tale, deşi ştiam, martor mi-e 
Dumnezeu, că faci o greşeală îngrozitoare. M-ai auzit 
spunându-le oamenilor mei să se întoarcă! Pesaro nu ţi s-a 
supus dumitale, nu mie şi adevărul este că eşti vinovat 
dumneata, dacă e vorba de adevăr. Ne-ai împiedicat, pe el şi pe 
noi, să ne facem datoria! Acel englez este duşmanul! A fost o 
hotărâre militară, pentru Dumnezeu! Am să informez Lisabona. 

Cercetă din ochi pregătirea de luptă a corabiei şi samuraii 
care se apropiau. Rodrigues se îndreptase către puntea 
principală. 

— Căpitane General, nu pot ieşi în larg cu vântul ăsta şi pe 
flux. 

— Pregăteşte un barcaz ca să ne remorcheze, dacă va fi 
nevoie. 

— S-a făcut asta. 

Ferriera strigă la marinarii care-l cărau pe Pesaro, 
spunându-le să se grăbească. lute, toţi fură înapoi la bord. 
Tunurile fură manevrate, deşi pe ascuns, şi fiecare avea câte 
două muschete în apropiere. In stânga şi în dreapta samuraii se 
adunau pe chei, dar nu făcură nici o mişcare vizibilă de a 
interveni. Incă pe punte, Ferriera spuse poruncitor către 
Michael: 

— Spune-le tuturor să se împrăştie. Nu-i nimic aici, nimic de 
făcut pentru ei. A fost o greşeală, o greşeală urâtă, dar au avut 
dreptate să tragă în nostrom. Zi-le să se împrăştie. 

Nu-i plăcea s-o spună şi ar fi vrut să-i ucidă pe toţi, dar 
putea aproape să miroasă primejdia de pe dig şi nu avea altă 
cale de urmat decât retragerea. 

Michael făcu ce i se spuse. Ofițerii nu se mişcară. 

— Ar fi mai bine să plecaţi Eminenţă, spuse acru Ferriera, 
dar ăsta nu e ultimul cuvânt. O să regretaţi că l-aţi salvat. 

Dell'Aqua simţea şi el situaţia explozivă care-l înconjura, 


dar asta nu-l afectă. Făcu semnul crucii şi spuse o scurtă 
binecuvântare, apoi se întoarse. 

— Haide, pilotule! 

— De ce mă laşi să plec? întrebă Blackthorne neîncrezător, 
cu capul plesnindu-i de durere. 

— Hai cu mine, pilotule! 

— Dar de ce mă laşi liber, nu înţeleg? 

— Nici eu, spuse Ferriera. Aş vrea să ştiu adevăratul motiv, 
Eminenţă. Nu-i încă o ameninţare pentru noi şi Biserică? 

Dell'Aqua îl privi lung. Da, ar fi vrut să spună, să şteargă 
aroganţa de pe figura neroadă din faţa lui. Dar o ameninţare şi 
mai mare este războiul şi cum să câştigăm timp pentru tine şi 
cincizeci de ani pentru Corabia Neagră şi pe cine să alegem, 
Toranaga sau Ishido. Nu înţelegi nimic din problemele noastre, 
Ferriera, sau despre ceea ce e în joc, sau despre fragilitatea 
poziţiei noastre aici, sau despre primejdii. 

— Vă rog, senior Kiyama, mai gândiţi-vă. Vă sugerez că ar 
trebui să-l alegeţi pe seniorul Toranaga, îi spusese acestui 
daimyo cu o zi în urmă, avându-l pe Michael ca interpret, 
neîncrezându-se în japoneza lui, care era doar mulţumitoare. 

— Acesta este un amestec nepermis în problemele 
japoneze şi în afara jurisdicției voastre şi, de asemenea, 
barbarul trebuie să moară. 

Dell'Aqua îşi folosise întreaga pricepere diplomatică, dar 
Kiyama fusese neînduplecat şi refuzase să se hotărască, sau 
să-şi schimbe poziţia. Apoi, în acea dimineaţă, când mersese la 
Kiyama să-i spună că prin voia Domnului englezul fusese făcut 
neprimejdios, se ivise o rază de speranţă. 

— Am chibzuit la cele ce mi-ai spus, îi spusese Kiyama. 
N-am să mă alătur acum lui Toranaga. De acum şi până în ziua 
bătăliei am să-i urmăresc pe cei doi adversari foarte atent. La 
vremea potrivită am să aleg. lar acum sunt de acord să-l las pe 
barbar să plece... Nu pentru ceea ce mi-ai spus, dar din pricina 
doamnei Mariko, în cinstea ei... şi pentru că Anjin-san e samurai. 

Ferriera încă îi privea. 

— E încă englezul o primejdie? 

— Călătorie plăcută, Căpitane General şi mergi cu Domnul. 
Pilotule, te duc la galeră acum. Te simţi bine? 

— E... capul meu e... cred că explozia. Mă laşi într-advăr să 
plec? De ce? 


— Din pricina doamnei Maria - a doamnei Mariko. Ne-a 
rugat să te apărăm. 

Dell'Aqua porni din nou. 

— Dar ăsta nu-i un motiv! N-aţi face-o doar pentru că v-a 
cerut ea. 

— Aşa-i, spuse Ferriera, apoi strigă: Eminenţă, de ce să nu-i 
spui întregul adevăr? 

Dell'Aqua nu se opri. Blackthorne porni în urma lui, dar 
nu-şi întoarse spatele către corabie, încă aşteptându-se la o 
cursă. 

— Nu are rost. Ştii că am să te distrug. Am să iau Corabia 
Neagră. 

Ferriera râse batjocoritor. 

— Cu ce, englezule? N-ai nici o corabie. 

— Ce vrei să spui? 

— N-ai nici o corabie. S-a dus. Dacă nu era aşa, nu te-aş fi 
lăsat niciodată să pleci, oricum ne-ar fi ameninţat Eminenţa Sa. 

— Nu-i adevărat. 

Prin ceața din capul său Blackthorne îl auzi pe Ferriera 
spunând-o din nou şi râzând mai tare şi adăugând ceva despre 
un accident şi despre Mâna Domnului şi "corabia ta e arsă din 
temelii, aşa că n-o să mai poţi lovi corabia mea acum, deşi tot 
eretic şi duşman rămâi şi tot o ameninţare pentru Credinţă". 
Apoi îl văzu limpede pe Rodrigues cu mila aşternută pe chip şi 
buzele sale se mişcară alcătuind, "da, e adevărat, englezule". 

— Nu e adevărat! Nu poate fi adevărat! 

Atunci, preotul Inchiziției spuse de la un milion de leghe 
depărtare: 

— Am primit un mesaj în dimineaţa asta de la părintele 
Alvito. Pare că un cutremur a produs un val uriaş şi valul... 

Dar Blackthorne nu ascultă. Mintea lui ţipa: Corabia ta s-a 
dus! Ai lăsat să se întâmple asta! Corabia ta e distrusă! N-ai 
corabie! N-ai corabie! N-ai corabie! 

— Nu-i adevărat! Minţi! Corabia mea este într-un port sigur 
şi păzită de patru mii de oameni! E bine păzită! 

Cineva spuse: 

— Dar nu de Mâna Domnului. 

Apoi Inchizitorul vorbi din nou: 

— Valul ţi-a aplecat corabia. Ei spun că lămpile de ulei de 
pe punte au fost răsturnate şi focul s-a întins. Corabia e distrusă. 


— Minciuni! Ce-a făcut cartul de pe punte? E întotdeauna 
cineva pe punte. E cu neputinţă, strigă el, dar ştia că, într-un fel, 
preţul pentru viaţa sa fusese corabia. 

— Te-ai ars, englezule, îl zgândări Ferriera. Eşti pierdut. Eşti 
aici pe vecie. N-o să te primească nimeni niciodată la bordul 
uneia dintre corăbiile noastre. Eşti la uscat pe vecie. 

Şi-o ţinu aşa într-una, iar el simţi că se scufundă. Apoi ochii 
i se limpeziră. Auzi strigătul pescăruşilor şi mirosi mirosul 
țărmului şi-l văzu pe Ferriera, îşi văzu duşmanul şi ştiu că era 
totul o minciună ca să-l scoată din minţi. Ştiu cu siguranţă că şi 
preoţii erau parte din complot. 

— Domnul să te ducă în iad, strigă şi se repezi la Ferriera cu 
sabia ridicată. 

Dar alerga numai în vis. Îl prinseră uşor şi-i luară sabia şi îl 
duseră între doi samurai în uniforme gri printre ceilalţi, până 
când ajunse pe pasarela galerei, unde-i dădură înapoi săbiile şi-l 
lăsară în pace. Era greu să vadă şi să audă, mintea sa abia 
judeca, cufundată în durere, dar era sigur că totul nu era decât 
o păcăleală ca să-l scoată din minţi şi vor reuşi dacă nu făcea un 
mare efort. 

— Ajutaţi-mă, se rugă, să mă ajute cineva, apoi Yabu fu 
alături de el şi Vinck şi vasalii lui şi el nu mai putu deosebi 
limbile. 

Îl ajutară să urce la bord, Kiri era şi ea pe undeva prin jur cu 
Sazuko, un copil plângea în braţele unei slujnice, resturile 
garnizoanei samurailor în maro se înghesuiau pe punte printre 
vâslaşi şi marinari. 

Miros de sudoare, sudoare de teamă. Yabu îi vorbea. Şi 
Vinck. Îi trebui multă vreme să se poată concentra. 

— Pilotule! De ce, în numele lui lisus, ţi-au dat drumul? 

— Eu... ei... 

Nu putu alcătui cuvintele. Apoi, cumva se regăsi pe dunetă 
şi Yabu poruncea căpitanului să iasă în larg înainte ca Ishido să 
se răzgândească şi înainte ca samuraii în gri de pe chei să se 
răzgândească, spunându-i să pornească cu toată viteza către 
Nagasaki. 

Kiri spuse: 

— Îmi pare rău, Yabu-sama, vă rog, mai întâi la Yedo, mai 
întâi trebuie să mergem la Yedo. 

Văslele îndepărtară galera de chei, împingând-o împotriva 


fluxului şi a vântului şi ieşi în mijlocul curentului, cu pescăruşii 
ţipând în calea ei si Blackthorne se adună, smulgându-se din 
ameţeală, îndeajuns pentru a spune: 

— Nu, îmi pare rău. Mergem Yokohama. Trebuie Yokohama. 

— Mai întâi luăm oameni la Nagasaki, Anjin-san, înţelegi? 
Important. Mai întâi, oameni. Avem plan, spuse Yabu. 

— Nu, mergem Yokohama. Corabia mea primejdie. 

— Ce primejdie? întrebă Yabu. 

— Creştinii spun... spun foc. 

— Pentru numele lui Cristos, pilotule! Ce s-a întâmplat? ţipă 
Vinck. 

Blackthorne arătă cu mâna tremurândă către lorcă. 

— Aceia mi-au spus... mi-au spus că Erasmus e pierdut, 
Johann. Corabia noastră s-a dus. A ars. 

Apoi izbucni: 

— Oh, Doamne, fă să fie totul o minciună! 


CAPITOLUL 60 


Stătea în apa puţin adâncă şi privea scheletul carbonizat al 
corabiei sale, aruncat pe țărm şi răsturnat, spălat din când în 
când de valuri mici, la şaptezeci de iarzi în mare, fără catarge, 
fără punti, totul dus, afară de chilă şi de coastele copastiei care 
înţepau cerul. 

— Maimuţele au încercat s-o arunce pe țărm, spuse 
mohorât Vinck. 

— Nu, fluxul a dus-o până aici. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce spui asta, pilotule? 
Dacă te prinde un afurisit de foc şi eşti lâng-un blestemat de 
țărm, te pui pe uscat ca să te lupţi cu focul acolo. lisuse, chiar şi 
scârboşeniile astea ticăloase ştiu asta! 

Vinck scuipă în nisip. 

— Maimute! N-ar fi trebuit să le-o laşi niciodată pe mână. 
Ce-o să facem acu? Cum o să ajungem acasă? Trebuia s-o fi 
lăsat în siguranţă la Yedo şi pe noi tot acolo, cu etii noştri. 

Vocea plângăreaţă a lui Vinck îl irită pe Blackthorne. Tot ce 
venea de la Vinck îl irita acum. De trei ori în ultima săptămână, 
când nu-i mai putuse îndura scâncetele şi acuzaţiile şi 


plânsetele, fusese gata să le poruncească vasalilor săi să-l 
înjunghie pe tăcute pe Vinck şi să-l arunce peste bord, ca să-l 
scape de suferinţa lui. Dar îşi stăpânise de fiecare dată mânia şi 
se dusese sub punți, sau pe dunetă, ca să-l caute pe Yabu. 
Lângă Yabu, Vinck nu scotea nici un sunet, îngheţat de spaimă 
şi pe bună dreptate. Pe bord îi fusese uşor să se stăpânească. 
Aici, ruşinat de goliciunea corabiei sale, nu era uşor. 

— Poate că au pus-o pe țărm, Johann, spuse obosit de 
moarte. 

— Mă prind că scârboşeniile au pus-o pe uscat, da' n-au 
stins focul. Dumnezeu să-i blesteme pe toţi, vedea-i-aş în iad. 
N-ar fi trebuit să lăsăm /appii pe ea! Impuţite, scârboase 
maimuțe! 

Blackthorne îşi astupă urechile şi se concentră asupra 
galerei. Era ancorată în vânt, la chei, la câteva sute de paşi mai 
jos, lângă satul Yokohama. Adăposturile Regimentului de 
Muschete erau încă împrăştiate pe țărm şi la poalele dealurilor, 
oamenii făcând instrucţie grăbiţi, cu o urmă de îngrijorare 
plutind deasupra tuturor. Era o zi însorită, caldă şi adia un vânt 
plăcut. Nasul lui prinse o urmă de parfum de mimoze. Le putea 
vedea pe Kiri şi pe doamna Sazuko stând de vorbă pe puntea de 
la pupă sub umbrele de soare portocalii şi se întrebă dacă 
parfumul venea de la ele. li zări pe Yabu şi pe Naga păşind în 
sus şi în jos pe chei. Naga vorbea şi Yabu asculta, amândoi 
foarte încordaţi. Apoi îi văzu privind către el. Simţi neliniştea lor. 

Când galera dublase capul, în urmă cu două ore, Yabu 
spusese: 

— De ce să te uiţi mai de aproape, Anjin-san? Corabia 
moartă, neh? Totul terminat, mergem Yedo. Pregătim război. Nu 
mai e timp acum. 

— Imi pare rău, oprim aici. Trebuie privit îndeaproape, vă 
rog. 

— Mergem Yedo. Corabia moartă, terminată, neh? 

— Dumneata vrei, dumneata pleci. Eu înot. 

— Aşteaptă. Corabia moartă, neh? 

— Imi pare rău, te rog, opreşte. Puțin timp, apoi Yedo. 

In cele din urmă Yabu se învoise şi ei trăseseră la țărm şi-l 
întâlniseră pe Naga. 

— Imi pare rău, Anjin-san, neh? spusese Naga cu ochii 
înroşiţi de nesomn. 


— Da. Îmi pare rău. Ce s-a întâmplat? 

— Îmi pare rău, nu ştiu. Nu honto. Nu am fost aici, înţelegi? 
Mi s-a poruncit Mishima câteva zile. Când întors, oamenii spus 
cutremur noaptea, totul întâmplat noaptea, înţelegi? Inţelegi 
"cutremur", Anjin-san? 

— Înţeleg, da. Te rog, continuă. 

— Aşa că mic cutremur noaptea. Câţiva oameni spus val 
înalt sosit, unii spun nu val înalt, ci doar un singur val mare, val 
de furtună. A fost o furtună în noaptea aia, neh? Un tai-fun mic. 
înţelegi "tai-fun"? 

— Da. 

— Ah, îmi pare rău. Noapte foarte întunecoasă. Ei au spus 
sosit val mare, au spus lămpile cu uiei pe punte spart. Corabia 
prins foc, neh? Totul în flăcări, iute foarte. 

— Dar străjile, Naga-san? Unde oamenii punte? 

— Foarte întuneric. Foc foarte iute, înţelegi? Îmi pare rău, 
shigata ga nai, neh? adăugă încurajator. 

— Unde oamenii punte, Naga-san? Am lăsat străji, neh? 

— Când m-am întors o zi mai târziu, foarte necăjit, neh? 
Corabia terminată, încă arând acolo în apă mică, lângă țărm. 
Corabia terminată. Am luat toţi oamenii de pe corabie şi toate 
patrulele de țărm din noaptea aceea. Le-am cerut raport. 
Nimeni nu e sigur ce s-a întâmplat. 

Faţa lui Naga se întunecă. 

— Le-am poruncit să salveze - să adune tot ce se putea, 
înţelegi, totul. Toate acum, aici în tabără. 

Arătă către platou. 

— Sub pază. Străjile mele. Apoi i-am ucis şi m-am întors la 
Mishima să îi spun seniorului Toranaga. 

— Pe toţi? Toţi morţi? 

— Da. Nu şi-au îndeplinit datoria. 

— Ce-a spus seniorul Toranaga? 

— Foarte furios. Foarte pe drept să fie furios, neh? Am 
oferit seppuku. Seniorul Toranaga a refuzat încuviinţeze. Ehei, 
seniorul Toranaga foarte furios, Anjin-san. 

Naga flutură o mână nervos către faleză. 

— Întregul regiment pedepsit, Anjin-san. Toţi. Toţi ofiţerii de 
aici, pedepsiţi, Anjin-san. Trimişi la Mishima. Cincizeci şi opt deja 
seppuku. 

Blackthorne se gândise la numărul acesta şi ar fi vrut să 


tipe: "Cinci mii sau cincizeci de mii nu pot să acopere pierderea 
corabiei mele!" 

— Rău, rosti gura lui, da, foarte rău. 

— Da. Mai bine mergi Yedo astăzi. Război azi, mâine, 
poimâine. Îmi pare rău. 

Apoi, Naga vorbise îndelung cu Yabu şi Blackthorne 
posomorât, urând sunetele greoaie, urându-l pe Naga şi pe Yabu 
şi pe toţi ceilalţi, abia putuse să înţeleagă, deşi văzuse 
neliniştea lui Yabu crescând. Naga se întorsese din nou către el, 
cu o hotărâre stânjenită în priviri. 

— Îmi pare rău, Anjin-san, nimic mai mult putut face. 
Honto, neh? 

Blackthorne se forţase să dea din cap. 

— Honto. Domo, Naga-san. Shigata ga nai. 

Îşi ceruse iertare şi-i părăsise ducându-se la corabie să fie 
singur, nemaiavând încredere în el, în furia lui înnebunitoare, 
ştiind că nu era nimic de făcut, că n-ar fi aflat niciodată mai mult 
din adevăr, oricare ar fi fost adevărul, el îşi pierduse oricum 
corabia, că preoţii făcuseră cumva ca să plătească oameni, sau 
să convingă oameni, sau să-i amenințe, să facă această 
murdărie. Fugise de Yabu şi Naga mergând încet şi drept, dar 
înainte de a putea scăpa, Vinck alergase după el şi îl rugase să 
nu-l lase singur. Văzând spaima care-l stăpânea, încuviinţase şi-i 
îngăduise să-l urmeze. Dar îl îndepărtase din minte. 

Apoi, dintr-odată, acolo pe țărm, dăduseră peste rămăşiţele 
sinistre ale capetelor, mai mult de o sută, ascunse vederii de pe 
chei de către dune şi înfipte în ţepi. Păsări de mare se ridicară 
într-un nor alb, ţipător, în timp ce ei se apropiară, după care se 
aşezară din nou ca să continue să le răscolească, certându-se 
pe pradă, odată ce ei se îndepărtaseră. 

Acum cerceta corpul navei stăpânit de un gând. Mariko 
văzuse adevărul şi îl şoptise lui Kiyama, sau preoţilor. "Fără 
corabia sa, Anjin-san este neputincios împotriva Bisericii. Vă cer 
să-l lăsaţi în viaţă. Distrugeţi-i doar corabia..." 

Îi putea auzi glasul şi avusese dreptate. Era o soluţie atât 
de simplă la problema catolicilor. Da, dar oricare dintre ei s-ar fi 
gândit la acelaşi lucru şi cum au trecut oare printre cei patru mii 
de oameni? Pe cine au mituit? Cum? 

Nu contează cum, sau de ce. Au câştigat. 

Dumnezeu să mă ajute. Fără corabia mea sunt mort. Nu pot 


să-l ajut pe Toranaga, iar războiul ăsta o să ne înghită pe toţi. 

— Sărmană corabie, spuse, iartă-mă, e atât de trist să mori 
fără rost. După atâtea leghe străbătute 

— Ha? spuse Vinck 

— Nimic. Sărmană corabie, iartă-mă. Nu m-am înţeles 
niciodată cu ea, sau cu altcineva în privinţa asta. Sărmana 
Mariko. lart-o şi pe ea. 

— Ce-ai spus, pilotule? 

— Nimic. Gândeam cu glas tare. 

— Ai spus ceva. Te-am auzit spunând ceva, pentru 
Dumnezeu! 

— Pentru Dumnezeu, taci din gură! 

— Aşa, să-mi tacă gura, nu? Suntem osândiţi aici alături de 
scârboşeniile astea pentru restul vieţii noastre, eh? 

— Da! 

— Trebuie să ne gudurăm pe lângă afurisitele astea de 
capete pline cu bălegar păgân, pentru tot restul vieţii noastre 
împuţite şi cât timp asta o să mai dureze, tot ce-or să vorbească 
o să fie război, război, război, nu? 

— Da. 

— Da, nu-i aşa? 

Întregul trup al lui Vinck tremura şi Blackthorne se pregăti. 

— E greşeala ta. Tu ai spus să venim în Japonii şi am venit 
şi câţi au murit pe drum încoace? Tu eşti de vină. 

— Da. Îmi pare rău, dar ai dreptate! 

— Îţi pare rău, pilotule? Şi cum o să ajungem acasă? Asta-i 
blestemata ta de slujbă, să ne duci acasă. Cum o să faci asta, 
eh? 

— Nu ştiu. Vreo altă corabie de-a noastră o să ajungă aici, 
Johann. Trebuie doar să aşteptăm. 

— Să aşteptăm? Cât s-aşteptăm? Cinci ani scârboşi? 
Douăzeci? lisuse Cristoase, singur ai spus că ăştia, capetele 
astea pline de bălegar, se războiesc acum! 

Vinck îşi ieşi din minţi. 

— Or să ne ia capul dintre umeri şi o să-l înfigă ca pe cele 
de colo şi păsările or să ne mănânce... 

Un râs nesănătos, puternic, îl scutură şi băgă mâna în 
cămaşă. Blackthorne văzu mânerul pistolului şi i-ar fi fost foarte 
uşor să-l culce pe Vinck la pământ şi să-i ia arma, dar nu făcu 
nimic ca să se apere. Vinck îi flutură pistolul în faţă, ţopăind de 


jur împrejur cu o sclipire nebunească în ochi. Blackthorne 
aşteptă netemător, sperând sosirea glonţului, apoi Vinck o rupse 
la fugă în josul plajei, speriind păsările care se ridicară în calea 
lui chirăind şi croncănind. Alergă nebuneşte încă o sută de paşi 
sau mai mult, apoi se prăbuşi, rostogolindu-se pe spate, cu 
picioarele şi mâinile fluturând, strigând obscenităţi. După un 
moment se întoarse pe burtă cu un ultim țipăt, cu faţa la 
Blackthorne şi îngheţă. Se aşternu tăcerea. 

Când Blackthorne ajunse lângă Vinck, pistolul era îndreptat 
către el, ochii se holbau la el cu duşmănie nebunească, iar 
buzele dezveleau dinţii rânjiţi. Vinck era mort. Blackthorne îi 
închise ochii, îl săltă pe umăr şi porni înapoi. Câţiva samurai 
alergau către el, cu Naga şi Yabu în frunte. 

— Ce s-a întâmplat, Anjin-san? 

— A înnebunit. 

— Aşa? E mort? 

— Da. Mai întâi îngropăm, apoi Yedo. În regulă? 

— Hai. 

Blackthorne trimise după o cazma şi îi rugă să-l lase singur 
pentru un timp şi-l îngropă pe Vinck deasupra liniei fluxului, pe 
creasta unei ridicături care domina epava. Spuse o rugăciune 
deasupra gropii şi înfipse o cruce încropită din două bucăţi de 
lemn adus de apă. Fusese foarte uşor să spună rugăciunile. Le 
rostise de prea multe ori. Numai în această călătorie de peste o 
sută de ori pentru propriul său echipaj, de când părăsiseră 
Olanda. Doar Baccus van Nekk şi musul Croocq mai trăiau 
acum, ceilalţi erau de pe celelalte nave. Salamon mutul, Jan 
Roper, Sonic bucătarul, Ginsel velarul. Cinci corăbii şi patru sute 
nouăzeci şi şase de oameni. Şi acum, Vinck. S-au dus toţi acum. 
Am mai rămas doar şapte. Şi pentru ce? 

Ca să înconjurăm globul? Să fim primii? 

— Nu ştiu, spuse el vorbind mormântului, dar asta nu se va 
mai întâmpla acum. 

Făcu totul cum se cuvenea. 

— Sayonara, Johann. 

Cobori către mare şi înotă gol către epavă ca să se purifice. 
Le spusese lui Naga şi lui Yabu că acesta era obiceiul lor, după 
ce îngropau pe unul dintre ai lor în pământ. Căpitanul trebuia 
s-o facă singur, dacă nu era altcineva şi marea era cea care 
purifica înaintea Dumnezeului lor, care era Dumnezeul creştin, 


dar nu chiar acelaşi ca cel iezuit. 

Se agăţă de una dintre coastele corăbiei şi văzu că 
cochiliile începuseră deja să se adune şi nisipul să se aşeze 
peste chilă, la trei stânjeni sub apă. In curând marea o va lua în 
stăpânire şi corabia va dispare. Privi în jur fără ţintă. Nimic de 
salvat, îşi spuse, fără să se aştepte de fapt la ceva. 

Înotă către țărm. O parte din vasalii săi îl aşteptau cu haine 
curate. Se îmbrăcă, îşi puse săbiile în brâu şi porni înapoi. In 
apropierea țărmului, unul din vasali arătă cu mâna: 

— Anjin-san! 

Un porumbel călător urmărit de un şoim bătea furtunos din 
aripi, încercând să scape către hulubăria din sat. Hulubăria era 
în podul celei mai înalte clădiri, ridicate pe țărm pe o mică 
movilă. Când mai avea încă o sută de iarzi până acolo, şoimul se 
înălţă deasupra prăzii sale, îşi strânse aripile şi plonjă. Işi atinse 
prada într-o izbucnire de pene, dar lovitura nu fu perfectă. 
Porumbelul căzu ţipând ca şi cum ar fi fost lovit de moarte, apoi, 
aproape de pământ, îşi reveni şi zbură către casă. Se strecură 
printr-o gaură a hulubăriei, iar şoimul ţipă /K, ik, ik de furie la 
câţiva paşi în urmă şi toată lumea strigă veselă, în afară de 
Blackthorne. Nici măcar isteţimea şi curajul porumbelului nu-l 
atinseră. Nimic nu-l mai putea atinge. 

— Bine, neh? spuse unul dintre vasalii săi, stânjenit de 
împietrirea stăpânului său. 

— Da. 

Blackthorne porni înapoi către galeră. Yabu era acolo cu 
doamna Kiri, Sazuko şi căpitanul. Totul era gata. 

— Yabu-san, ima Yedo ka? întrebă el. 

Dar Yabu nu-i răspunse şi nimeni nu-l băgă în seamă. Toţi 
ochii erau îndreptaţi către Naga care pornise către sat. Un 
îngrijitor de porumbei îi ieşi în cale din clădire. Naga rupse 
sigiliul şi citi fâşia de hârtie. 

"Galera şi toţi cei de la bord să stea la Yokohama până 
când sosesc." 

Era semnat: "Toranaga'. 


KKK 


Călăreţii trecură în goană peste buza dealului odată cu 
soarele dimineţii. Mai întâi cincizeci de cercetaşi din avangardă, 


conduşi de Buntaro. Apoi purtătorii de stindarde, apoi Toranaga. 
După el urma restul de războinici sub comanda lui Omi. În urma 
lor venea părintele Alvito Tsukku-san cu zece acoliţi într-un grup 
strâns şi după ei o mică ariergardă, printre ei vânători cu şoimi 
pe mănuşile lor, toţi cu capişoane, în afară de un mare şoim cu 
ochii galbeni. Toţi samuraii erau bine înarmaţi şi purtau cămăşi 
de zale şi armura de bătălie a cavaleriei. 

Toranaga călărea cu uşurinţă, sufletul său eliberat acum, 
un om nou şi mai puternic şi era bucuros că se află la capătul 
călătoriei. Trecuseră două zile şi jumătate de când îi trimisese 
poruncă lui Naga să ţină galera la Yokohama şi părăsise Mishima 
în acest marş forţat. Veniseră foarte iute, luând cai proaspeţi la 
fiecare douăzeci de ri. La una dintre staţiile de poştă, unde caii 
nu fuseseră pregătiţi, samuraiul responsabil fusese îndepărtat, 
veniturile lui date altuia şi fusese invitat deîndată să-şi facă 
seppuku, sau să-şi radă capul şi să devină preot. Samuraiul 
alesese moartea. X 

Prostul fusese prevenit, gândi Toranaga. Intreg Kwanto e 
mobilizat şi pe picior de război. Totuşi, acel om n-a însemnat pe 
de-a-ntregul o pierdere, îşi spuse. Cel puţin ştirea acestui 
exemplu o să fulgere de-a lungul domeniilor mele şi n-o să mai 
fie întârzieri inutile. 

Atât de multe încă de făcut, se gândi, mintea umblându-i 
frenetic printre fapte şi planuri. În patru zile va veni ziua. Cea 
de-a douăzeci şi una zi a celei de-a optsprezecea luni, Luna 
Pentru Privitul Cerului. Astăzi la Osaka, Ogaki Takamoto, curtean 
al suitei imperiale, va merge oficial la Ishido şi va anunţa cu 
părere de rău că vizita Fiului Cerului la Osaka va trebui amânată 
pentru câteva zile, datorită sănătăţii şubrede a acestuia. 

Fusese atât de uşor ca să aranjeze întârzierea. Deşi Ogaki 
era Prinţ de al şaptelea Rang şi descendent din împăratul 
Go-Shoko, al nouăzeci şi cincilea din dinastie, era sărac ca toţi 
ceilalţi membrii ai Curţii Imperiale. Curtea nu avea nici un venit 
al său, doar samuraii aveau venit şi, de sute de ani, trebuia să 
trăiască din subsidii, întotdeauna grijuliu controlate şi destul de 
scăzute, puse la dispoziţia ei de shoguni, kwampaku, sau junta 
militară care era la putere. Aşa că Toranaga, umil şi foarte 
prevăzător, îi pusese la dispoziţie lui Ogaki, prin intermediari, 
zece mii de koku anual spre a fi daţi rudelor nevoiaşe, după cum 
hotăra Ogaki însuşi, spunând cu smerenia cuvenită că, fiind un 


Minowara şi, ca atare, şi el descendent din Go-Shoko, era 
încântat să-i fie de ajutor şi nădăjduia că Înălţimea Sa va avea 
grijă de preţioasa-i sănătate în clima atât de înşelătoare de la 
Osaka, mai cu seamă în jurul zilei de douăzeci şi doi. 

Bineînţeles, n-avea nici o garanţie că Ogaki îl putea 
convinge sau nu pe lnălţimea Sa, dar Toranaga presupusese că 
sfetnicii Fiului Cerului - sau Fiul Cerului însuşi - ar fi fost 
bucuroşi de o asemenea scuză pentru o amânare, sperând ca, în 
cele din urmă, vizita să fie anulată. Doar o singură dată în trei 
secole îşi părăsise un împărat aflat pe tron sanctuarul din Kyoto. 
Aceasta fusese în urmă cu patru ani, la invitaţia lui Taiko de a 
privi florile de cireş din preajma castelului Osaka, ceea ce avea 
să coincidă cu cedarea titlului său de kwampaku în favoarea lui 
Yaemon şi astfel, de la sine înţeles, se pusese pecetea imperială 
pe succesiune. 

De obicei nici un daimyo, nici chiar Toranaga, n-ar fi 
îndrăznit să facă o asemenea propunere unui membru al curții, 
pentru că era o insultă şi uzurpa drepturile unui superior - în 
acest caz Consiliul - şi ar fi fost socotită de îndată trădare; aşa 
cum, de fapt, şi era. Dar Toranaga ştia că fusuese deja acuzat 
de trădare. 

Mâine Ishido şi aliaţii săi vor porni împotriva mea. Cât timp 
mi-a mai rămas? Unde ar trebui să fie bătălia? La Odawara? 
Victoria depinde doar de timp şi loc, nu de numărul oamenilor. 
Ei vor fi mai mulţi la număr, vor fi cel puţin trei contra unul. 
N-are a face, gândi, /shido iese din castelul Osaka! Mariko l-a 
forţat să iasă. In partida de şah pentru putere mi-am sacrificat 
regina, dar Ishido a pierdut două ture. 

Da, dar în ultima partidă tu ai pierdut mai mult decât o 
regină. Ai pierdut o corabie. Un pion poate deveni o regină, dar 
nu o corabie! 

Coborau dealul în trap săltat. Jos era marea. Trecură de o 
cotitură a drumului, zăriră satul Yokohama, cu epava chiar lângă 
țărm. Vedea platoul unde Regimentul de Muschete era aliniat 
pentru trecere în revistă, cu caii şi tot echipamentul, cu 
muschetele în coburi, iar ceilalţi samurai, la fel de bine înarmaţi, 
erau aliniaţi de-a lulgul drumului lângă țărm, ca gardă de 
onoare. La marginea satului ţăranii erau îngenuncheaţi în şiruri 
ordonate, aşteptând să-l întâmpine cu toată cinstea. Dincolo de 
el se găsea galera pe care aşteptau marinarii şi căpitanii lor. 


De-o parte şi de alta a digului, bărcile pescăreşti fuseseră trase 
la mal şi aliniate cu grijă, iar el îşi pusese în minte să-l 
dojenească pe Naga. Poruncise ca regimentul să fie gata pentru 
plecare imediată, dar să opreşti ţăranii de la pescuit ori munca 
câmpului era o nechibzuinţă. 

Se răsuci în şa şi chemă un samurai, poruncindu-i să-i 
spună lui Buntaro să se ducă înainte să vadă dacă totul era 
pregătit şi în siguranţă. 

— Apoi du-te în sat şi trimite toţi ţăranii la treburile lor, în 
afară de starostele satului. 

— Da, Alteță. 

Omul dădu pinteni calului şi plecă în galop. 

Acum Toranaga se găsea destul de aproape de platou ca să 
deosebească chipurile: iată-l pe Anjin-san şi pe Yabu, apoi pe 
Kiri şi pe doamna Sazuko. Inima începu să-i bată mai repede. 


KKK 


Buntaro galopa de-a lungul drumului, cu arcul uriaş şi cu 
două tolbe pline cu săgeți în spate, urmat îndeaproape de o 
jumătate de duzină de samurai. Părăsiră drumul şi ieşiră pe 
platou. Imediat îl văzu pe Blackthorne şi chipul i se întunecă şi 
mai tare. Trase de frâu şi privi cercetător în jur. Un podium 
acoperit, cu o singură pernă, era ridicat cu faţa spre regiment. 
Alături se afla altul, mai mic şi mai scund. La adăpostul lui 
aşteptau Kiri şi doamna Sazuko. Yabu se afla în fruntea 
regimentului, ca ofiţerul cel mai mare în grad, cu Naga în 
dreapta lui şi Anjin-san în stânga. Totul părea în ordine şi 
Buntaro făcu semn corpului principal al coloanei să înainteze. 
Avangarda sosi la trap, descălecă şi se răspândi în jurul 
podiumului principal. Atunci Toranaga înaintă călare pe platou. 
Naga înălţă steagul de luptă. Imediat cei patru mii de oameni 
strigară: "Toranagaaaa!" şi se înclinară. 

Toranaga nu le răspunse la salut. Intr-o tăcere desăvârşită 
îi cercetă cu privirea. Băgă de seamă că Buntaro se uita pe furiş 
la Anjin-san. Yabu purta sabia pe care i-o dăruise, dar părea 
foarte neliniştit. Plecăciunea lui Anjin-san era corectă şi 
neşovăielnică, iar mânerul sabiei sale, rupt. Kiri şi cea mai 
tânără concubină a lui erau în genunchi, cu palmele lipite pe 
tatami şi feţele plecate adânc. Pentru o clipă privirea i se 


îmblânzi, apoi îşi aţinti nemulţumit ochii spre regiment. Toţi 
oamenii stăteau în continuare plecaţi. Nu le răspunse la 
plecăciune, dădu doar scurt din capşi simţi fiorul ce străbătu 
samuraii când îşi îndreptară din nou spatele. Bun, gândi el, 
descălecând vioi, bucuros că se temeau de mânia lui. Un 
samurai îi luă frâul şi se îndepărtă cu calul, iar el se întoarse cu 
spatele spre regiment şi, scăldat de sudoare din pricina 
umezelii, ca toţi ceilalţi, se îndreptă către doamnele lui. 

— Kiri-san, bine-ai venit acasă! 

Ea se înclină din nou, fericită. 

— Mulţumesc, Alteță. N-am crezut că o să mai am plăcerea 
de a te mai vedea vreodată. 

— Nici eu, doamnă. Toranaga lăsă să-i scape o sclipire de 
bucurie. Işi aruncă privirile către tânăra fată. Deci, Sazuko-san, 
unde mi-e fiul? 

— Cu doica, Alteță, răspunse ea cu sufletul la gură, cu 
sufletul încălzit de bunăvoința lui neascunsă. 

— Te rog, trimite pe cineva să ne aducă deîndată copilul. 

— Oh, vă rog, Alteță, cu îngăduinţa voastră, pot să-l aduc 
chiar eu? 

— Da, da, dacă vrei. Toranaga zâmbi şi o urmări cu privirea 
o clipă pe când se îndepărta, căci ţinea la ea foarte mult. Se 
întoarse din nou către Kiri. 

— Cu tine totul e bine? o întrebă astfel încât s-audă doar 
ea. 

— Da, stăpâne. O, da, şi când te văd atât de puternic mi se 
umple sufletul de fericire. 

— Ai slăbit, Kiri-chan, şi eşti mai tânără ca oricând. 

— O, îmi pare rău, Alteță, nu este adevărat. Dar îţi 
mulţumesc, îţi mulţumesc. 

El îi zâmbi. 

— Orice-ar fi, arăţi bine. Nefericire... Singurătate... 
părăsire... Mă bucur că te văd, Kiri-chan. 

— Mulţumesc, Alteță. Sunt atât de fericită că supunerea şi 
sacrificiul e; au deschis porţile castelului Osaka. Ea ar fi nespus 
de fericită, Alteţă, să ştie că a izbutit. 

— Mai întâi trebuie să mă ocup de netrebnicii ăştia, dar mai 
târziu o să stăm de vorbă. Sunt multe de vorbit, neh? 

— Da. O, da! Ochii îi străluciră. Vizita Fiului Cerului o să fie 
amânată, neh? 


— Aşa ar fi înţelept. Neh? 

— Am un mesaj de la doamna Ochiba. 

— Da? Bine! Dar va trebui să aştepte. Făcu o pauză. 
Doamna Mariko a murit cu cinste? Din voia ei, nu din accident 
sau greşeală? 

— Mariko-sama a ales moartea. A fost seppuku. Dacă n-ar fi 
făcut asta ar fi fost prinsă. O, Alteță, a fost atât de minunată în 
toate acele zile întunecate. Atât de curajoasă. Şi Anjin-san. Dacă 
n-ar fi fost el, ea ar fi fost capturată şi dezonorată. Şi noi toate 
am fi avut aceeaşi soartă. 

— Ah, da, ninja. 

Toranaga răsuflă adânc, iar ochii începură să-i scapere, şi 
ea se cutremură fără să vrea. 

— Ishido are de dat socoteală pentru multe, Kiri-san. Te 
rog, iartă-mă. 

Se îndreptă către podiumul principal şi se aşeză, din nou 
aspru şi ameninţător. Gărzile îl înconjurară. 

— Omi-san! 

— Da, Alteță? 

Omi păşi în faţă şi se înclină, părând mai în vârstă şi mai 
suplu ca în trecut. 

— O însoţeşti pe doamna Kiritsubo la încăperile ei şi 
încredinţează-te că ale mele sunt aşa cum trebuie. Am să rămân 
aici la noapte. 

Omi salută şi se îndepărtă, iar Toranaga fubucuros să vadă 
că schimbarea neşteptată a planului nu iscase nici măcar o 
tresărire în ochii lui. Bun, gândi el, Omi învaţă repede, sau 
iscoadele lui i-au spus că am poruncit în taină lui Sudara şi 
Hiro-matsu să vină aici, aşa că nu era cu putinţă să plec până 
mâine. 

Îşi concentră toată atenţia asupra regimentului. La semnul 
lui, Yabu păşi înainte şi salută. Îi întoarse politicos salutul. 

— Deci, Yabu-san! Bine ai venit înapoi! 

— Mulţumesc, Alteță. Pot să spun cât sunt de fericit că ai 
izbutit să ocoleşti vicleniile lui Ishido? 

— Mulţumesc. Ca şi dumneata. Lucrurile n-au mers bine la 
Osaka. Neh? 

— Nu. Armonia mea este distrusă, Alteță. Nădăjduiam să 
conduc retragerea din Osaka şi să-ţi aduc amândouă doamnele 
şi fiul în siguranţă, ca şi pe doamna Toda, pe Anjin-san şi 


marinarii pentru nava lui. Din nefericire, îmi pare rău, amândoi 
am fost trădaţi - acolo şi aici. 

— Da. 

Toranaga priviri în jos către epava spălată de mare. O undă 
de mânie îi străbătu chipul şi toţi aşteptau să izbucnească, dar 
nu se întâmplă nimic. 

— Karma, spuse el. Da, karma, Yabu-san. Ce poţi face 
împotriva naturii? Nimic. Neglijenţa este altceva. Acum, în 
legătură cu Osaka, vreau să aud tot ce s-a întâmplat, cu 
de-amănuntul, îndată ce vei da liber regimentului, iar eu voi fi 
făcut o baie. 

— Am pregătit un raport în scris, Alteță. 

— Bun. Mulţumesc, dar mai întâi aş vrea să-mi povesteşti 
dumneata. 

— Este adevărat că Prealuminatul n-o să meargă la Osaka? 

— Ce hotărăşte Prealuminatul este treaba Prealuminatului. 

— Vrei să treci în revistă regimentul înainte de a-i da liber? 

— De ce le-aş acorda această cinste? Nu ştii că sunt în 
dizgrație, căci furtuna nu poate fi o scuză? adăugă el scurt. 

— Da, Alteță. Imi pare rău. Groaznic. Yabu încerca, fără să 
reuşească, să vadă ce este în mintea lui Toranaga. M-am 
cutremurat când am auzit ce s-a întâmplat. Pare aproape cu 
neputinţă. 

— Aşa-i. 

Chipul lui Toranaga se întunecă şi privi spre Naga şi dincolo 
de el, la rândurile dese de soldaţi. 

— Incă nu izbutesc să înţeleg cum a fost cu putinţă o 
asemenea nepricepere. Aveam nevoie de corabia aceea! 

Naga era agitat. 

— Vă rog să mă iertaţi, Alteță, doriţi să fac o nouă 
cercetare? 

— Ce poţi face acum în plus faţă de ceea ce ai făcut deja? 

— Nu ştiu, Alteță. Nimic, Alteță, vă rog să mă iertaţi. 

— Cercetarea ta a fost amănunţită, neh? 

— Da, Alteță. Vă rog să-mi iertaţi prostia. 

— N-a fost vina ta. Tu n-ai fost aici. Nici la comandă. Iritat, 
Toranaga se întoarse către Yabu. E curios, chiar îngrijorător, că 
patrula de coastă, patrula din tabără, straja de pe punte şi 
comandantul din noaptea aceea, toţi au fost din Izu - în afară de 
cei câţiva ronini ai lui Anjin-san. 


— Da, Alteță. Curios, dar nu îngrijorător, îmi pare rău. 
Domnia-ta ai procedat foarte corect făcându-i pe ofiţeri 
răspunzători, după cum şi Naga-san a fost, pedepsindu-i pe 
ceilalţi. Îmi cer iertare, şi eu am făcut cercetări de îndată ce am 
sosit, dar n-am aflat nimic mai mult, nimic de adăugat. Şi eu zic 
că e karma - karma ajutată, cumva, de scârbele de creştini. 
Chiar şi aşa, îmi cer iertare. 

— A, crezi c-a fost mâna cuiva? 

— Nu există nici o dovadă, Alteță, dar un val mare şi un 
simplu incendiu nu prea fac o explicaţie pe care să te bizui. Cu 
siguranţă orice foc ar fi putut fi stins. Din nou îmi cer iertare. 

— Îţi primesc scuzele, dar, între timp, spune-mi, te rog, cum 
să înlocuiesc corabia aceea. Am nevoie de nava aceea! 

Yabu simţea înţepături în pântece. 

— Da, Alteță, ştiu. Îmi pare rău, nu poate fi înlocuită, dar 
Anjin-san ne-a spus în timpul călătoriei că-n curând au să vină 
aici alte nave de război din ţara lui. 

— Cât de curând? 

— Nu ştie, Alteță. 

— Un an? Zece? Eu abia dacă am zece zile. 

— Îmi pare rău, şi eu aş vrea să ştiu. Poate că ar trebui să-l 
întrebaţi pe el, Alteță. 

Pentru prima oară de când sosise, Toranaga privi la 
Blackthorne. Bărbatul înalt stătea în picioare, deoparte, cu 
chipul întunecat. 

— Anjin-san! 

— Da, Alteță? 

— Rău, neh? Foarte rău. Toranaga arătă spre epavă. Neh? 

— Da, foarte rău, Alteță. 

— Cât de curând sosesc alte corăbii? 

— Corăbiile mele, Alteță? 

— Da. 

— Când... Când o vrea Buddha. 

— În seara asta stăm de vorbă. Acum du-te. Mulţumesc 
pentru Osaka. Du-te la galeră, sau în sat. Vorbim diseară. 
Înţelegi? 

— Vorbim diseară, da, înţeleg, Alteță. Mulţumesc. Când 
diseară, vă rog? 

— Am să trimit un om. Mulţumesc pentru Osaka. 

— Datoria mea, neh? Dar eu făcut puţin. Toda Mariko-sama 


dat tot. Tot pentru Toranaga-sama. 

— Da. 

Toranaga îi întoarse plecăciunea cu gravitate. Anjin-san 
porni înapoi, dar se opri. Toranaga privi spre celălalt capăt al 
platoului. Tsukku-san şi acoliţii săi tocmai sosiseră şi 
descălecau. El nu-l primise pe preot la Mishima - cu toate că 
acesta îi trimisese vorbă de îndată despre distrugerea navei - şi 
îl lăsase cu bună-ştiinţă să aştepte până ce aflase că oamenii săi 
plecaseră din Osaka şi galera ajunsese în siguranţă la Anjiro. 
Abia atunci se hotărâse să-l aducă pe preot cu el aici şi să 
îngăduie întâlnirea la momentul potrivit. 

Blackthorne porni spre preot. 

— Nu, Anjin-san. Mai târziu, nu acum. Acum du-te în sat! 
porunci el. 

— Dar, Alteță, omul acela mi-a ucis corabia. El e duşmanul! 

— Ai să te duci acolo! Toranaga arătă în jos, spre sat. Ai să 
aştepţi acolo, te rog. Astă seară stăm de vorbă. 

— Alteță, vă rog, omul acela... 

— Nu. Te duci la galeră, spuse Toranaga. Vei pleca acum. 
Te rog. 

Este mai grozav decât să îmblânzeşti un şoim, îşi zise 
încălzit, abătut pentru o clipă de la gândurile sale, străduindu-se 
doar să-l domine pe Blackthorne cu voinţa sa. E mai grozav 
fiindcă Anjin-san e la fel de sălbatic, periculos, plin de 
neprevăzut, cu neputinţă de pătruns, unic, deosebit de orice om 
pe care l-am cunoscut vreodată. Văzu cu coada ochiului că 
Buntaro se aşezase în calea lui Anjin-san, pregătit şi nerăbdător 
să-l facă să se supună. Ce prostie, gândi Toranaga, şi fără rost. 
Rămasse cu privirea aţintită asupra lui Blackthorne. Şi îl domină. 

— Da, plec acum, senior Toranaga. Imi pare rău. Plec, 
spuse Blackthorne. 

Îşi şterse sudoarea de pe faţă şi se îndreptă către sat. 

— Mulţumesc, Anjin-san, spuse Toranaga. 

Nu lăsă să i se citească victoria pe chip. Il privi pe 
Blackthorne cum se îndepărta supus - violent, puternic, 
primejdios, dar supus acum de voinţa lui Toranaga. 

Apoi se răzgândi. 

— Anjin-san! strigă. 

Hotărâse că sosise timpul să dezlege cureluşa de la piciorul 
şoimului şi să lase pasărea de pradă să zboare liberă. Ultima 


încercare. 

— Ascultă, du-te acolo, dacă vrei. Eu cred că e mai bine să 
nu-l ucizi pe Tsukku-san. Dar, dacă vrei să-l ucizi, ucide-l. Mai 
bine nu-l ucide. 

O spuse rar şi cu grijă şi o repetă. 

— Wakarimasu ka? 

— Hai. 

Toranaga privi în ochii incredibil de albaştri, plini de o 
neînchipuită duşmănie, şi se întrebă dacă această pasăre 
sălbatică, asmuţită asupra prăzii, avea să ucidă sau nu la 
porunca sa şi dacă se va întoarce pe pumn, fără să mănânce. 

— Wakarimasu ka? 

— Hai. 

Toranaga îi făcu semn cu mâna să plece. Blackthorne se 
întoarse şi porni cu paşi mari spre nord, către Tsukku-san. 
Buntaro se dădu la o parte din calea lui. Blackthorne părea că 
nu vede pe nimeni în afară de preot. Ziua devenise parcă şi mai 
înăbuşitoare. 

— Ce zici, Yabu-san? Ce o să facă? întrebă Toranaga. 

— Va ucide. Bineînţeles c-o să-l omoare, dacă poate pune 
mâna pe el. Preotul merită să moară, neh? Toţi creştinii. Sunt 
sigur că e mâna lor aici - preoţii şi Kiyama, deşi nu pot s-o 
dovedesc. 

— Pui prinsoare pe viaţa ta c-o să-l omoare pe Tsukku-san? 

— Nu, Alteță, spuse Yabu grăbit. Nu pun. Imi pare rău, dare 
barbar, amândoi sunt barbari. 

— Naga-san? 

— Dac-aş fi în locul lui, l-aş omori pe preot şi pe toţi ceilalţi, 
acum că am îngăduinţa voastră. N-am întâlnit pe nimeni care 
să-şi arate ura atât de mult. În ultimele două zile Anjin-san 
parcă-şi ieşise din minţi, umblând încoace şi-ncolo, mormăind 
într-una, stând cu ochii ţintă la epavă, dormind acolo, ghemuit 
pe nisip, abia mâncând câte ceva... Naga se uită din nou după 
Blackthorne. Şi eu zic că n-a fost furtuna cea care i-a distrus 
nava. Îi ştiu pe preoţi, cumva sunt în spatele întâmplării ăsteia - 
nici eu nu pot s-o dovedesc, dar... Nu cred că s-a întâmplat din 
pricina furtunii. 

— Alege! 

— O să izbucnească. Uitaţi-vă la mersul lui... Cred c-o să 
ucidă - nădăjduiesc să ucidă. 


— Buntaro-san? 

Buntaro se întoarse. Fălcile grele îi erau nebărbierite, 
picioarele vânjoase bine proptite în pământ şi degetele pe arc. 

— L-aţi sfătuit să nu-l omoare pe Tsukku-san, deci nu-l vreţi 
pe preot mort. Dacă Anjin-san ucide sau nu, mie nu-mi pasă, 
Alteță. Mie îmi pasă doar dacă vă frământă pe domnia-voastră. 
Să-l opresc, dacă încearcă să nu vă dea ascultare? O pot face cu 
uşurinţă de la distanţa asta. 

— Poţi să-mi garantezi că-l răneşti doar? 

— Nu, alteţă. 

Toranaga râse blând şi rupse vraja. 

— Anjin-san n-o să-l ucidă. O să strige şi o să răcnească sau 
o să şuiere ca un şarpe şi o să-şi zdrăngăne sabia, iar pe 
Tsukku-san o să-l cuprindă zelul lui "sfânt" şi o să-i răspundă 
fără pic de teamă, zicându-i: "A fost voia Domnului. Eu nu m-am 
atins niciodată de corabia ta." Apoi Anjin-san o să-l facă 
mincinos, iar Tsukku-san va fi cuprins de şi mai mult zel, va 
repeta totul şi se va jura în numele Dumnezeului său, iar celălalt 
poate că o să-l blesteme şi ei se vor uri unul pe celălalt încă 
douăzeci de vieţi. Nici unul n-o să moară. Cel puţin nu acum... 

— Cum de ştii toate astea, tată?! exclamă Naga. 

— Nu sunt sigur de ele, fiule, dar aşa cred că se va 
întâmpla. Întotdeauna e bine să-ţi faci timp să cugeţi la purtările 
oamenilor importanţi, prieteni sau duşmani, să încerci să-i 
înţelegi. Eu i-am urmărit pe amândoi. Amândoi sunt foarte 
importanţi pentru mine. Neh, Yabu-san? 

— Da, alteţă, spuse Yabu, dintr-odată neliniştit. 

Naga aruncă o privire iute după Blackthorne. Anjin-san 
mergea cu aceiaşi paşi mari, cumpăniţi, fiind acum la 
şaptesprezece paşi de Tsukku-san, care aştepta în fruntea 
acoliţilor săi, cu briza fluturându-le sutanele portocalii. 

— Dar, tată, nici unul dintre ei nu e laş, neh? Cum pot să 
dea acum înapoi fără să-şi piardă onoarea? 

— N-o să ucidă din trei motive: mai întâi, pentru că 
Tsukku-san e neînarmat şi n-o să se apere, nici măcar cu 
mâinile. E împotriva obiceiurilor lor să ucidă un om neînarmat. 
Asta este o dezonoare, un păcat în faţa Dumnezeului lor creştin. 
Al doilea, pentru că e creştin. Al treilea, pentru că eu am hotărât 
că nu e timpul. 

Buntaro spuse: 


— Vă rog să mă iertaţi, dar pot să înţeleg pe cea de-a treia, 
ba chiar şi prima pricină, dar nu este adevărata cauză a urii lor 
faptul că amândoi cred că celălalt nu este creştin, ci un trimis al 
răului, un slujitor al Satanei? Nu spun ei asta? 

— Ba da, dar acest Dumnezeu-lisus al lor i-a învăţat, sau se 
zice că i-a învăţat, că trebuie să-ţi ierţi duşmanul. Asta 
înseamnă să fii creştin. 

— E o nerozie, neh? spuse Naga. Să-ţi ierţi duşmanul e o 
prostie. 

— Aşa zic şi eu. 

Toranaga privi la Yabu. 

— E o prostie să-ţi ierţi duşmanul, neh, Yabu-san? 

— Da, încuviinţă Yabu. 

Toranaga se uită către nord. Cele două siluete erau foarte 
apropiate şi acum, în sinea lui, Toranaga îşi blestema avântul. 
Avea încă foarte multă nevoie de amândoi bărbaţii şi n-avea de 
ce să rişte viaţa vreunuia dintre ei. Îi dăduse mână liberă lui 
Anjin-san doar ca un fel de distracţie, nu să ucidă şi acum îşi 
regreta prostia. Aşteptă, prins de vrajă ca toţi ceilalţi, dar se 
întâmplă aşa cum prevăzuse el şi înfruntarea fu scurtă, violentă 
şi plină de ură, simțindu-se chiar şi de la această distanţă şi el 
îşi făcu vânt cu evantaiul foarte uşurat. l-ar fi plăcut tare mult să 
înţeleagă ce se spusese de fapt. Ştia că avusese dreptate. În 
curând îl văzură pe Anjin-san îndepărtându-se. În spatele lui, 
Tsukku-san îşi şterse fruntea cu o batistă colorată din hârtie. 

— Ehei, murmură Naga plin de admiraţie. Cum am putea 
pierde cu tine la comandă? 

— Prea uşor fiule, dacă asta e karma mea. 

Apoi dispoziţia lui se schimbă. 

— Naga-san, porunceşte tuturor samurailor care s-au întors 
cu galera de la Osaka să vină la încăperile mele. 

Naga se depărtă grăbit. 

— Yabu-san, mă bucur să te văd venit înapoi, teafăr. Dă 
liber regimentului. Vorbim după masa de seară. Pot să trimit 
după dumneata? 

— Desigur, mulţumesc, Alteță. 

Yabu salută şi plecă. Singur, doar cu gărzile pe care le 
trimise la o distanţă de la care nu puteau auzi, Toranaga îl 
cercetă pe Buntaro cu privirea, atent. Buntaro era stânjenit ca 
un câine la care te uiţi ţintă. Când nu mai putu îndura spuse: 


— Alteță? 

— Odată mi-ai cerut capul lui, neh? neh? 

— Da... Da, Alteță. 

— Ei? 

— El... el m-a insultat la Anjiro. Mă simt... mă simt încă 
acoperit de ruşine. 

— Îţi poruncesc să uiţi această ruşine. 

— Atunci e uitată, Alteță. Dar ea m-a trădat cu el şi asta nu 
poate fi uitat. Nu câtă vreme e-n viaţă. Am dovezi. Îl vreau mort. 
Acum. El... vă rog, corabia lui s-a dus, deci nu vă mai este de 
nici un folos acum, Alteță. V-o cer ca pe-o favoare de-o viaţă. 

— Ce dovadă ai? 

— Toată lumea ştie. Pe drumul de la Yokose. Am vorbit cu 
Yoshinaka. Toată lumea ştie, adăugă mohorât. 

— Yoshinaka i-a văzut, pe el şi pe ea, împreună? A 
acuzat-o? 

— Nu. Dar ce-a spus... Buntaro îşi ridică privirile chinuite. 
Ştiu, şi asta-i de ajuns. Vă rog. Vă implor, o favoare de-o viaţă. 
Nu v-am cerut niciodată nimic, neh? 

— Am nevoie de el viu. Dacă n-ar fi fost el, ninja ar fi 
prins-o vie şi ar fi acoperit-o de ruşine. Şi deci, şi pe tine. 

— O dorinţă de-o viaţă, spuse Buntaro. O cer. Corabia lui 
s-a dus. El... ela făcut tot ce-aţi vrut. Vă rog. 

— Am dovezi că ea... Nu te-a-nşelat. 

— lertaţi-mă, ce dovezi? 

— Ascultă, asta-i doar pentru urechile tale - aşa cum m-am 
înţeles cu ea. Eu i-am poruncit să se împrietenească cu el. 

Toranaga se aplecă către el. 

— Au fost prieteni, da. Anjin-san o adora, dar niciodată nu 
te-a-nşelat cu ea, sau ea cu el. La Anjiro, chiar înainte de 
cutremur, când mi-a propus prima dată să plece la Osaka ca să 
elibereze toţi ostaticii - provocându-l pe Ishido în public şi apoi 
să provoace o criză, încercând să-şi facă seppuku, orice ar fi 
făcut el - în acea zi eu i-am... 

— Deci a fost plănuit? ` 

— Desigur. N-ai să înveți niciodată? In ziua aceea i-am 
poruncit să divorțeze de tine. 

— Alteță? 

— Să divorțeze. Nu este cuvântul destul de limpede? 

— Da, dar... 


— Să divorţeze. Ea te scoate din minţi de ani de zile şi tu 
te-ai purtat cu ea ca un nebun de tot atâta vreme. Şi ce mai spui 
de felul în care te-ai purtat cu mama ei vitregă şi cu doamnele 
ei? Trebuie să-ţi mai spun ca aveam nevoie de ea ca să-mi 
traducă ce spunea Anjin-san şi totuşi ţi-ai pierdut firea şi ai 
bătut-o? Adevărul e că aproape ai ucis-o atunci, neh? neh? 

— Da, vă rog să mă iertaţi. 

— Venise vremea să isprăvim cu această căsătorie şi i-am 
poruncit-o atunci. 

— Ea a cerut divorţul? 

— Nu. Eu am hotărât şi l-am poruncit. Dar soţia ta m-a 
implorat să-mi retrag porunca. Eu am refuzat şi atunci soţia ta a 
spus că are să-şi facă seppuku deîndată, fără îngăduinţa mea, 
ca să nu-ţi pricinuiască ţie vreo ruşine astfel. l-am cerut să se 
supună şi ea a refuzat. 

Toranaga continuă mânios: 

— Soţia ta m-a forţat pe mine, stăpânul ei legiuit, să-mi 
retrag o poruncă îndreptăţită după lege şi m-a făcut să 
încuviinţez ca porunca mea să intre în vigoare abia după Osaka. 
Amândoi ştim că, pentru ea, Osaka însemna moartea. Înţelegi? 

— Da, da, înţeleg asta. 

— La Osaka, Anjin-san i-a salvat cinstea - a ei, a doamnelor 
mele şi a fiului meu cel mai mic. Dacă nu era el, ei şi toţi 
ostaticii din Osaka ar fi fost încă în Osaka, eu aş fi mort, sau în 
mâinile lui lkawa Jikkyu, poate chiar în lanţuri, ca un criminal de 
rând! 

— Vă rog să mă iertaţi... Dar de ce-a făcut ea asta? Ea mă 
ura. De ce-a întârziat divorţul? Din cauza lui Saruji? 

— Pentru cinstea ta. Ea înţelegea datoria. Soţia ta se 
îngrijea de asemenea de onoarea ta - chiar după moartea ei - 
căci parte din înţelegerea noastră a fost că toate aceste lucruri 
trebuiau să rămână numai între mine şi ea şi tine. Nimeni 
altcineva nu trebuia să ştie vreodată, nici Anjin-san, nici fiul ei, 
nimeni, nici chiar confesorul ei creştin. 

— Cum? 

Toranaga îi explică din nou. În cele din urmă Buntaro 
înţelese limpede, iar Toranaga îl trimise de acolo şi, după aceea, 
în sfârşit singur, se ridică şi se întinse, istovit de toată această 
muncă nântreruptă de când sosise. Soarele era încă sus, pe cer, 
deşi era târziu după-amiază. Îi era foarte sete. Primi cha rece de 


la garda sa personală, apoi cobori către țărm. Îşi scoase 
chimonoul leoarcă de sudoare şi înotă, marea părându-i 
minunată, reîmprospătătoare. Înotă sub apă, dar nu stătu 
cufundat prea mult timp, fiindcă gărzile sale puteau să se 
neliniştească. leşi la suprafaţă şi pluti pe spate privind la cer, 
strângând puteri pentru noaptea lungă ce urma. 

Ah, Mariko, se gândi, ce doamnă minunată eşti. Da, eşti, 
pentru că, desigur, vei trăi veşnic. Eşti oare cu Dumnezeul tău 
creştin, în cerul tău creştin? Sper că nu. Ar fi o risipă groaznică. 
Sper că spiritul tău aşteaptă doar cele patruzeci de zile ale lui 
Buddha ca să renască altundeva. Mă rog ca sufletul tău să intre 
în familia mea. Te rog. Dar tot ca femeie, nu ca bărbat. Nu ne 
putem îngădui să te avem ca bărbat. Eşti mult prea deosebită 
ca să te risipim ca bărbat. 

Zâmbi. La Anjiro se întâmplase chiar aşa cum îi spusese lui 
Buntaro, deşi ea nu-l forţase niciodată să-şi retragă porunca. 

— Cum m-ar fi putut ea forţa pe mine să fac ceva ce nu 
voiam? spuse el cerului. 

Îl rugase, supusă, să nu facă cunoscut divorţul decât după 
Osaka, dar era încredinţat în sinea lui că şi-ar fi făcut seppuku 
dacă ar fi refuzat-o. Ar fi insistat, neh? Desigur că ar fi insistat şi 
asta ar fi stricat totul. Dar, acceptând dinainte, am ocolit o 
ruşine inutilă şi o ceartă şi necazuri fără rost. Şi păstrând toate 
astea ascunse acum, aşa cum sunt sigur că ar fi vrut-o ea, toată 
lumea cu are decât de câştigat. Mă bucur că am încuviinţat, 
gândi liniştit, apoi râse tare. Un val uşor trecu peste el şi înghiţi 
o gură de apă de mare şi se înecă. 

— Sunteţi teafăr, Alteță? strigă plin de nelinişte un străjer 
ce înota prin apropiere. 

— Da, desigur că da. 

Toranaga scuipă, icni, călcând apa şi se gândi: Asta să te 
înveţe să fii mai atent. Asta e a doua greşeală astăzi. Apoi, văzu 
epava. 

— Haide, să ne întrecem până acolo, strigă către străjer. 

O întrecere cu Toranaga era într-adevăr o întrecere. Odată, 
unul dintre generalii săi îl lăsase cu bună-ştiinţă să câştige, 
sperând să capete anumite favoruri. Această greşeală îl costase 
pe om totul. 

Straja câştigă. Toranaga îl felicită şi se agăţă de una dintre 
coastele corăbiei, aşteptând până îşi recăpătă răsuflarea, apoi 


privi în jur cu o curiozitate nestăvilită. Înotă în jos şi în sus, 
cercetând chila corăbiei. Când fu mulţumit, merse la țărm şi se 
reîntoarse în tabără, proaspăt şi gata de lucru. 

Un adăpost temporar fusese ridicat pentru el, într-un loc 
bun, sub un acoperiş mare de trestie sprijinit pe stâlpi puternici 
de bambus. Pereţi de shoj; şi paravane fuseseră aşezaţi pe o 
podea înălţată din lemn, acoperită cu tatami. Santinelele erau 
deja instalate, şi erau locuinţe şi pentru Kiri, Sazuko, slugi şi 
bucătari, legate de o țesătură de cărări. 

Îşi văzu copilul pentru prima dată. Era limpede că doamna 
Sazuko nu ar fi fost atât de lipsită de politeţe încât să-şi aducă 
fiul pe platou imediat, temându-se că ar putea tulbura probleme 
mai importante, aşa cum s-ar fi întâmplat de altfel, chiar dacă el 
i-ar fi dat bucuros această posibilitate. 

Copilul îi făcu mare plăcere. 

— E un băiat minunat, spuse, ţinând sugarul cu mâini 
sigure. Şi Sazuko, tu eşti mai tânără şi mai atrăgătoare ca 
niciodată. Trebuie să mai avem şi alţi copii. Imediat. Ţi se 
potriveşte să fii mamă. 

— Oh, Alteță, spuse ea, mi-a fost teamă că n-am să te mai 
văd niciodată şi n-am să mai pot să-ţi arăt copilul. Cum o să 
ieşim din capcana asta... Armatele lui Ishido... 

— Uite ce băiat grozav este! Săptămâna viitoare am să fac 
un altar în cinstea lui şi am să-l dăruiesc cu... 

Se opri şi înjumătăţi cifra la care se gândise prima dată, 
apoi o mai înjumătăţi încă odată. 

— ... cu douăzeci de koku pe an. 

— Oh, Alteță, ce generos eşti! 

Zâmbetul ei era sincer. 

— Da, spuse el. E de-ajuns ca un trântor împuţit de preot să 
spună câteva Namu Amida Butsu, neh? 

— Oh, da, Alteță. O să fie în apropiere de castelul din Yedo? 
Oh, n-ar fi minunat dacă ar fi pe un râu, sau pârâu? 

Încuviinţă fără tragere de inimă, deşi un asemenea loc ar fi 
costat mai mult decât dorise să cheltuiască pe asemenea 
fleacuri. Dar băiatul e minunat, pot să-mi îngădui să fiu generos 
anul ăsta, se gândi. 

— Oh, mulţumesc Alteță... 

Doamna Sazuko se opri. Naga venea grăbit către locul în 
care se aflau - o verandă umbrită. 


— Te rog să mă ierţi, tată. Dar samuraii tăi, de la Osaka? 
Cum vrei să-i vezi, câte unul, sau toţi laolaltă? 

— Câte unul. 

— Da, Alteță. Preotul Tsukku-san ar vrea să te vadă când o 
să socoteşti potrivit. 

— Spune-i că o să trimit după el cât de curând va fi cu 
putinţă. 

Din nou, Toranaga începu să vorbească cu concubina lui, 
dar imediat ea se rugă politicoasă să fie iertată, ştiind că el 
dorea să se ocupe de samurai pe loc. El o rugă să rămână, dar 
ea ceru îngăduinţa să plece şi el încuviinţă. 

Stătu de vorbă cu oamenii, atent, comparându-le istorisirile, 
chemând înapoi pe câte unul dintre samurai, reverificând. La 
apus ştia limpede ce se întâmplase, sau ce credeau toţi că se 
întâmplase. Apoi mâncă puţin şi repede, prima sa masă din acea 
zi şi o chemă pe Kiri, trimițând gărzile la o distanţă la care nu 
puteau auzi. 

— Mai întâi spune-mi ce-ai făcut, ce-ai văzut şi la ce-ai fost 
martoră Kiri-chan? 

Noaptea se lăsă înainte ca el să fie mulţumit, deşi ea se 
pregătise foarte bine. 

— Ei, spuse, a fost prea aproape, Kiri-chan. Mult prea 
aproape. 

— Da, replică ea, cu mâinile împreunate în poalele ei largi. 

Apoi adăugă cu multă tandreţe: 

— Te apărau toţi zeii, mari şi mici, Alteță. Şi pe noi. Te rog 
să mă ierţi că m-am îndoit de ce avea să urmeze. M-am îndoit 
de tine. Zeii privegheau asupra noastră. 

— Se pare că aşa a fost. Da, aşa se pare. 

Toranaga îşi aţinti privirile în noapte. Briza uşoară dinspre 
mare flutura flăcările torţelor şi îndepărta gâzele nopţii, făcând 
seara mai plăcută. O lună minunată călătorea pe cer şi putea să 
vadă urmele întunecate de pe faţa ei şi se întrebă, într-o doară, 
dacă ce era întunecat era pământ, iar restul, gheaţă şi zăpadă şi 
de ce era luna acolo şi cine trăia acolo. Oh, sunt atât de multe 
lucruri pe care aş vrea să le ştiu, se gândi. 

— Pot să pun o întrebare, Tora-chan? 

— Ce întrebare, doamnă? 

— De ce ne-a lăsat Ishido să plecăm? Motivul adevărat. 
N-ar fi trebuit s-o facă, neh? Dacă aş fi fost în locul lui, n-aş fi 


făcut-o niciodată. De ce? 

— Mai întâi spune-mi mesajul doamnei Ochiba. 

— Doamna Ochiba a zis: Spune-i seniorului Toranaga că aş 
dori, cu respect, să fie vreo cale prin care neînțelegerile dintre el 
şi Moştenitor să poată fi înlăturate. Ca o dovadă a afecțiunii 
Moştenitorului, mi-ar place să-i spun lui Toranaga-sama că 
Moştenitorul a spus de multe ori că nu vrea să conducă nici o 
armată împotriva unchiului său, seniorului de Kwa... 

— A spus ea asta? 

— Da, oh, da. 

— Desigur că ea ştie - ca şi Ishido - că dacă Yaemon ridică 
steagurile împotriva mea, eu voi fi înfrânt. 

— Asta-i ceea ce a spus ea, Alteță. 

— Ehei! 

Toranaga îşi strânse pumnul său mare, bătătorit, şi izbi cu 
el în tatami. 

— Dacă asta a fost într-adevăr o propunere şi nu o 
păcăleală, sunt pe jumătate pe drumul spre Kyoto şi un pas 
dincolo de el. 

— Da, spuse Kiri. 

— Şi care-i preţul? 

— Nu ştiu. N-a spus nimic mai mult, Alteță. Asta a fost 
întregul mesaj. În afară de salutările către sora ei. 

— Ce aş putea eu să-i dau Ochibei, ceva ce ea nu are deja? 
Osaka e a ei, tezaurul e al ei, Yaemon a fost întotdeauna 
Moştenitorul Împărăției. Războiul ăsta e fără rost. Orice s-ar 
întâmpla, în opt ani Yaemon devine Kampaku şi moşteneşte 
pământul, pământul ăsta. N-a mai rămas nimic pe care să i-l 
dăm. 

— Poate că vrea să se mărite? 

Toranaga scutură cu putere din cap. 

— Nu, nu ea. Femeia asta niciodată n-o să se mărite cu 
mine. 

— E soluţia desăvârşită, Alteță, pentru ea. 

— Nu s-ar gândi niciodată la asta. Ochiba, soţia mea? De 
patru ori ea l-a implorat pe Taiko să mă invite înainte. 

— Da, dar asta când el era în viaţă. 

— Aş face orice care ar putea întări împărăţia, păstra pacea 
şi face pe Yaemon Kampaku. Asta ar vrea ea? 

— Ar confirma succesiunea. Este țelul ei. 


Toranaga privi iarăşi îndelung la lună, dar acum mintea lui 
era concentrată asupra dezlegării acestei şarade, amintindu-și 
din nou ce spusese doamna Yodoko la Osaka. Cum nici un 
răspuns nu venea, lăsă la o parte aceasta ca să continue cu 
ceea ce era mult mai important atunci, în prezent. 

— Cred că încearcă din nou una dintre urzelile ei. Ţi-a spus 
Kiyama că i s-a pus foc corăbiei barbare? 

— Nu, Alteță. 

Toranaga se încruntă. 

— Asta mă surprinde, pentru că trebuia să ştie deja atunci. 
l-am spus lui Tsukku-san cât de curând am auzit şi el şi-a dat 
toată osteneala să trimită un porumbel călător de îndată, deşi 
asta doar ar fi confirmat ceea ce ştiau deja. 

— Trădarea lor ar trebui să fie pedepsită, neh? Toţi cei care 
au pus-o la cale, ca şi proştii care au îngăduit-o. 

— Cu răbdare, o să-şi primească toţi răsplata, Kiri-san. 

— Am auzit că preoţii creştini pretind că ar fi "Voia 
Domnului". 

— Asta-i ipocrizie! Ce prostie, neh? 

— Da. 

Foarte prosteşte într-un anume fel, gândi Toranaga, nu în 
celălalt. 

— Ei, mulţumesc Kiri-san. Din nou mă bucur că eşti teafără. 
O să stăm aici în noaptea asta. Acum, te rog să mă ierţi. Trimite 
după Yabu-san şi, când soseşte, adu cha şi sake şi după aceea 
lasă-ne singuri. 

— Da, Alteță. Pot să pun o întrebare acum? 

— Aceeaşi întrebare? 

— Da, Alteță. De ce ne-a lăsat Ishido să plecăm? 

— Răspunsul este, Kiri-san, că nu ştiu. A făcut o greşeală. 

Ea se înclină şi plecă mulţumită. 


KKK 


Era aproape miezul nopții când Yabu plecă. Toranaga i se 
înclină ca unui egal şi-i mulțumi din nou pentru tot. Il invitase la 
consiliul tainic de război de a doua zi, îl întărise în rangul de 
general al Regimentului de Muschete şi la stăpânirea feudelor 
Totomi şi Suruga, în scris, de îndată ce aveau să fie cucerite. 

— Acum regimentul este absolut vital, Yabu-san. Vei fi 


singurul responsabil pentru pregătirea lui. Omi-san poate să ţină 
legătura între noi. Foloseşte tot ceea ce ştie Anjin-san. Totul, 
neh? 

— Da. O să fie perfect, Alteță. Pot să îţi mulţumesc umil? 

— Mi-ai făcut un mare serviciu aducându-mi doamnele, fiul 
şi pe Anjin-san înapoi, în siguranţă. 

— E groaznic ce s-a întâmplat cu corabia. 

— Karma. Poate că va mai sosi una în curând. Noapte bună, 
prietene. 

Toranaga sorbi din cha. Se simţea foarte obosit acum. 

— Naga-san! 

— Alteță? 

— Unde-i Anjin-san? 

— Lângă corabie, cu câţiva dintre vasalii săi. 

— Şi ce face acolo? 

— Se uită doar la ea. 

Naga deveni neliniştit sub privirea străpungătoare a tatălui 
său. 

— Te rog să mă ierţi. N-ar trebui să se afle acolo, Alteță? 

— Ce? Oh, nu. Nu mai contează. Unde-i Tsukku-san? 

— Într-una dintre casele de oaspeţi, Alteță. 

— l-ai spus că vrei să devii creştin anul viitor? 

— Da, Alteță. 

— Bun. Adu-l încoace. 

În câteva clipe, Toranaga îl văzu pe preotul înalt şi subţire 
apropiindu-se pe sub torţe, faţa lui smeadă, brăzdată adânc, 
părul său negru cu tonsură, fără un fir alb şi îşi aduse aminte de 
Yokose€. 

— Răbdarea este foarte importantă, Tsukku-san, neh? 

— Da, întotdeauna. Dar de ce spuneţi asta, Alteță? 

— Oh, mă gândeam la Yokos€. Cât de diferit a fost totul 
atunci, cu atât de puţin timp în urmă. 

— Ah, da. Voia Domnului e de multe ori ciudată, Alteță. 
Sunt atât de mulţumit că sunteţi încă între hotarele voastre. 

— Ai dorit să mă vezi? întrebă Toranaga, făcându-şi vânt cu 
evantaiul, invidiindu-l în taină pe preot pentru supleţea lui şi 
pentru darul său de a şti mai multe limbi. 

— Doar ca să-mi cer iertare pentru ceea ce s-a întâmplat. 

— Şi ce-a spus Anjin-san? 

— Multe cuvinte furioase şi acuzaţii că i-aş fi ars corabia. 


— Ai făcut-o? 

— Nu, Alteță. 

— Cine a făcut-o? 

— A fost voia Domnului. Furtuna a venit şi corabia a luat 
foc. 

— N-a fost voia Domnului. Spui că n-ai dat o mână de 
ajutor, tu, sau oricare alt preot, sau oricare alt creştin? 

_ — Oh, am ajutat, Alteță. M-am rugat, cu toţii ne-am rugat. 
In faţa lui Dumnezeu, cred că corabia era o unealtă a Diavolului. 
V-am spus-o de multe ori. Ştiu că nu a fost şi părerea voastră şi 
din nou vă cer iertare pentru că mă opun domniei-voastre în 
privinţa asta, dar poate că voinţa Domnului a ajutat la 
înlăturarea piedicilor. 

— Ah, cum? 

— Părintele Inspector nu mai e tulburat, Alteță. Acum poate 
să se concentreze asupra seniorilor Kiyama şi Onoshi. 

Toranaga spuse brusc: 

— Am auzit astea şi mai înainte, Tsukku-san. Ce ajutor 
adevărat poate să-mi dea mai marele preot al creştinilor? 

— Alteță, puneţi-vă încrederea în... 

Alvito se opri, apoi spuse deschis: 

— Vă rog să mă iertati, Alteță, dar cred din toată inima că 
dacă vă puneţi încrederea în Dumnezeu, El o să vă ajute. 

— O fac, dar mă încred mai mult în Toranaga. Între timp 
aud că Ishido, Kiyama, Onoshi şi Zataki şi-au strâns legiunile. 
Ishido o să aibă trei sau patru sute de mii de oameni pe câmpul 
de luptă, împotriva mea. 

— Părintele Inspector se ţine de înţelegerea pe care a 
avut-o cu înălţimea voastră, Alteță. La Yokose eu v-am spus că 
n-am reuşit. Acum cred că există speranţă. 

— Nu pot să folosesc speranţă împotriva săbiilor. 

— Da, dar Dumnezeu poate să învingă împotriva oricăror 
oprelişti. 

— Da, dacă Dumnezeu există, el poate învinge împotriva 
oricăror oprelişti. 

Apoi vocea lui Toranaga se aspri şi mai mult: 

— Despre ce speranţă vorbeşti? 

— Nu ştiu de fapt, Alteță, dar Ishido n-a pornit împotriva 
voastră? N-a ieşit din castelul Osaka? Nu este şi aceasta o altă 
dovadă a voinţei Domnului? 


— Nu. Dar înţelegi importanţa acestei hotărâri? 

— Oh, da, foarte limpede. Sunt sigur că Părintele Inspector 
o înţelege şi el. 

— Spui că este sprijinul lui? 

— Oh, nu Alteță, dar se întâmplă. 

— Poate că Ishido o să-şi schimbe gândurile şi o să-l facă pe 
seniorul Kiyama comandant suprem şi-o să stea ascuns în Osaka 
şi o să-l lase pe Kiyama şi pe Moştenitor să mă înfrunte. 

— Nu pot da un răspuns la asta, Alteță, dar dacă Ishido 
părăseşte Osaka, ar fi un miracol. 

— Vrei să spui serios că asta ar fi încă o dovadă a voinţei 
Dumnezeului tău creştin? 

— Nu, dar ar putea fi. Cred că nimic nu se întâmplă fără 
voia Lui. 

— Chiar şi după ce vom muri, s-ar putea să nu aflăm nimic 
despre Dumnezeu. 

Apoi, Toranaga spuse dintr-odată: 

— Am auzit că Părintele Inspector a plecat din Osaka, şi fu 
mulţumit să vadă o umbră trecând peste chipul lui Tsukku-san. 

Ştirea îi sosise în ziua în care plecaseră din Mishima. 

— Da, spuse preotul, cu nelinişte crescândă. A plecat la 
Nagasaki, Alteță. 

— Ca să ţină slujba pentru Toda Mariko-sama? 

— Da. Ah, Alteță, ştiţi atât de multe. Suntem toţi în mâinile 
voastre ca lutul în mâinile olarului. 

— Nu-i adevărat şi nu îmi plac complimentele fără rost. Ai 
uitat? 

— Nu, Alteță. Vă rog să mă iertaţi. Nu vroiam să spun asta. 

Alvito deveni şi mai atent. 

— Vă opuneţi acestei slujbe, Alteță? 

— Pentru mine nu contează. A fost o persoană foarte 
deosebită şi exemplul ei merită cinstit. 

— Da, alteţă, mulţumesc. Părintele Inspector va fi foarte 
mulţumit. Dar el crede că contează foarte mult. 

— Desigur. Pentru că ea a fost vasalul meu şi creştină, 
exemplul ei nu va trece nebăgat în seamă de ceilalţi creştini. 
Sau de cei care se gândesc la convertire, neh? 

— Aş spune că nu va trece nebăgat în seamă. De ce ar fi 
altfel? Dimpotrivă, merită foarte multă cinstire pentru sacrificiul 
ei. 


— Pentru că şi-a dat viaţa ca alţii să poată trăi? întrebă 
Toranaga pe ocolite, fără să rostească "seppuku" sau 
"sinucidere". 

— Da. 

Toranaga zâmbi în sinea lui, băgând de seamă că 
Tsukku-san nu pomenise nici o clipă de cealaltă fată, Kiyama 
Achiko, curajul ei, sau moartea, sau de slujba făcută de 
asemenea cu mare fast şi ceremonial. Îşi înăspri vocea: 

— Şi nu ştii de nimeni care să fi poruncit, sau să fi sprijinit 
distrugerea corabiei mele? 

— Nu, Alteță, altfel decât prin rugi. 

— Am auzit că construcţia bisericii voastre din Yedo merge 
bine. 

— Da, Alteță. Din nou vă mulţumim. 

— Ei bine, Tsukku-san, sper că eforturile Marelui Preot al 
creştinilor vor da în curând roade. Am nevoie de ceva mai mult 
decât speranţă şi uit foarte greu. Acum, te rog, aş avea nevoie 
de serviciile dumitale ca tălmaci. 

De îndată simţi împotrivirea preotului. 

— N-ai de ce te teme. 

— Oh, Alteță. Nu mi-e teamă de el, vă rog să mă iertati, 
doar că nu vreau să fiu în apropierea lui. 

Toranaga se ridică. 

— Îţi cer să-l respecţi pe Anjin-san. Curajul său e de 
netăgăduit şi a salvat viaţa lui Mariko-sama de multe ori. De 
asemenea, e de înţeles de ce-i ca ieşit din minţi în aceste clipe - 
pierderea corăbiei sale, neh? 

— Da, da, îmi pare rău. 

Toranaga o porni către țărm, iar gărzile cu torţe îi luminară 
drumul. 

— Când am să primesc raportul Marelui vostru Preot despre 
acea întâmplare cu armele ascunse? 

— De îndată ce primeşte toate informaţiile din Macao. 

— Te rog, cere-i să-şi grăbească cercetările. 

— Da, Alteță. 

— Cine au fost acei daimyo creştini amestecați în treaba 
aceasta? 

— Nu ştiu, vă rog să mă iertaţi, nici măcar dacă a fost 
vreunul amestecat. 

— Păcat că nu ştii, Tsukku-san. Aş câştiga o mulţime de 


timp. Sunt destui daimyo care ar dori să ştie adevărul în privinţa 
asta. 

Ah, Tsukku-san, gândi Toranaga, desigur că ştii şi aş putea 
să te înghesui cumva şi în timp ce te-ai zvârcoli ca un şarpe 
încolţit, în cele din urmă te-aş pune să juri pe Dumnezeul tău 
creştin şi atunci, după ce ai face-o, va trebui să spui: "Kiyama, 
Onoshi şi, poate, Harima". Dar n-a venit încă vremea. Incă. Nici 
ca să-ţi spun că te cred că creştinii tăi n-au nimic de-a face cu 
distrugerea corăbiei mele. Nici Kiyama, sau Harima, sau chiar 
Onoshi. De fapt, sunt sigur. De fapt, n-a fost voia Domnului. A 
fost voia lui Toranaga. 

Da. 

Dar de ce, ai putea să mă întrebi. 

Kiyama a refuzat cu înţelepciune oferta din scrisoarea mea, 
pe care i-a dat-o Mariko. Trebuia să i se dea o dovadă a 
sincerităţii mele. Ce altceva puteam să-i dau decât corabia - şi 
barbarul - care vă teroriza atât pe voi, creştinii? Mă aşteptam 
să-i pierd pe amândoi şi i-am dat doar unul. Astăzi, la Osaka, 
oamenii mei îi vor spune lui Kiyama şi mai-marelui preoţilor 
voştri, că asta a fost ca un dar din partea mea către ei, dovada 
sincerităţii mele. Că nu mă împotrivesc Bisericii, ci doar lui 
Ishido. E o dovadă, nu? 

Da, dar poţi să te încrezi vreodată în Kiyama, ai să mă 
întrebi şi pe bună dreptate? 

Nu, dar Kiyama e japonez mai întâi şi după aceea creştin. 
Uiţi asta întotdeauna. Kiyama va înţelege gestul meu. Darul 
corăbiei a fost absolut, ca dăruirea lui Mariko şi curajul lui 
Anjin-san. 

Şi cum am distrus eu corabia, ai vrea poate să ştii? 

Ce mai contează asta pentru tine, Tsukku-san? E de-ajuns 
că am făcut-o. Şi nimeni nu ştie în afara de mine, câţiva oameni 
de încredere şi cel care a dat foc. Acela? Ishido a folosit ninja. 
De ce n-aş face-o şi eu? Dar eu am plătit un singur om şi-am 
reuşit. Ishido, nu. 

— E prosteşte când dai greş, spuse cu voce tare. 

— Alteță? întrebă Alvito. 

— E prosteşte să dai greş în a ascunde o taină atât de 
aprigă ca aceste arme aduse pe furiş, spuse morocănos, şi să 
îndemni pe unii daimyo creştini la răscoală împotriva stăpânului 
lor legiuit, Taikō, neh? 


— Da, alteţă. Dacă e adevărat. 

— Oh, sunt sigur că e adevărat, Tsukku-san. 

Toranaga lăsă discuţia să lâncezească, acum că Tsukku-san 
era vizibil neliniştit şi gata de-a fi un tălmaci desăvârşit. 

Ajunseseră jos, pe țărm, şi Toranaga o porni cu paşi siguri 
înainte, prin întuneric, îndepărtându-şi oboseala. In timp ce 
treceau pe lângă capetele înfipte în ţepe, îl văzu pe Tsukku-san, 
făcându-şi cruce înspăimântat şi se gândi cât de prostesc e să fii 
atât de superstiţios şi să-ţi fie teamă de ceva ce nu există. 

Vasalii lui Anjin-san erau deja în picioare, înclinându-se, cu 
mult înainte ca ei să ajungă. Anjin-san nu se mişcase. Anjin-san 
stătea încă aşezat, privind dus în largul mării. 

— Anjin-san, chemă blând Toranaga. 

— Da, alteţă? 

Blackthorne ieşi din visul său şi se ridică în picioare. 

— Vă rog să mă iertaţi. Doriţi vorbim acum? 

— Da, te rog. L-am adus pe Tsukku-san pentru că doresc să 
vorbim limpede, înţelegi? Repede şi limpede. 

— Da. 

La lumina torţelor Toranaga desluşi privirea fixă din ochii 
bărbatului şi cumplita lui istovire. Aruncă o privire către 
Tsukku-san. 

— Înţelege ce-i spun? 

Îl urmări pe preot vorbind şi ascultă sunetul urât al limbii. 
Anjin-san dădu din cap, fără să părăsească nici o clipă acea 
privire acuzatoare. 

— Da, Alteță, spuse preotul. 

— Acum, te rog, tălmăceşte pentru mine, Tsukku-san, ca 
înainte. Totul exact. Ascultă, Anjin-san, l-am adus pe Tsukku-san 
ca să putem vorbi direct şi repede, fără să pierdem înţelesul 
vreunui cuvânt. Este atât de important pentru mine, că îţi cer să 
ai răbdare. Cred că e mai bine în acest fel. 

— Da, Alteță. 

— Tsukku-san, mai întâi jură înaintea Dumnezeului tău 
creştin că nimic din ce spune el nu va părăsi vreodată buzele 
tale pentru altcineva. Ca la spovedanie, neh? La fel de sfânt. 
Către mine şi către el. 

— Dar, Alteță, asta nu este... 

— Ai să faci asta. Acum. Sau îmi retrag întregul meu sprijin, 
pentru totdeauna, pentru tine şi pentru Biserica ta. 


— Foarte bine, Alteță. Sunt de acord, jur. 

— Bun. Mulţumesc. Te rog, explică-i înţelegerea noastră. 

Alvito se supuse, apoi Toranaga se aşeză pe dunele de nisip 
şi îşi flutură evantaiul ca să alunge gângăniile nopţii, care-l 
înconjurau. 

— Acum, te rog să-mi spui, Anjin-san, ce s-a întâmplat la 
Osaka? 

Blackthorne începu opintit, dar încet mintea lui dezvălui 
totul şi cuvintele se revărsară, iar părintele Alvito se străduia să 
ţină pasul. Toranaga asculta în tăcere, fără să întrerupă năvala 
cuvintelor, doar adăugând grijuliu îndemnuri, când era nevoie, 
ca un ascultător desvârşit. 

Blackthorne isprăvi în zori. Atunci Toranaga ştia totul, tot ce 
putuse fi spus - tot ce Anjin-san era pregătit să spună, se 
corectă el. Preotul o ştia şi el, dar Toranaga era sigur că în cele 
spuse nu se afla nici un lucru pe care catolicii sau Kiyama să-l 
poată folosi împotriva lui, a lui Mariko sau a lui Anjin-san, care 
acum abia îl băga în seamă pe preot. 

— Eşti sigur că Ferriera te-ar fi ars pe rug, Anjin-san? 
întrebă din nou. 

— Oh, da. Dacă n-ar fi fost iezuitul. Sunt un eretic în ochii 
lui. Focul se presupune că îţi purifică trupul, cumva. 

— De ce te-a salvat Părintele Inspector? 

— Nu ştiu. A fost ceva în legătură cu Mariko-sama. Fără 
corabia mea nu mă pot atinge de ei. Oh, s-ar fi gândit la asta ei 
înşişi, dar ea le-a dat ideea. 

— Ce idee? Ce-ar fi putut şti ea despre incendierea 
corăbiilor? 

— Nu ştiu. Ninja au intrat în castel. Poate că tot ninja au 
trecut printre oamenii de aici. Corabiei mele i s-a pus foc. 
Mariko-san s-a întâlnit cu Părintele Inspector la castel, în ziua în 
care a murit. Cred că i-a spus cum să-l aprindă pe Erasmus, în 
schimbul vieţii mele, dar eu nu trăiesc fără corabia mea, Alteță. 

— Greşeşti, Anjin-san. Mulţumesc Tsukku-san, spuse 
Toranaga în semn de despărţire. Da, îţi apreciez munca. Te rog, 
acum odihneşte-te. 

— Da, Alteță, mulţumesc. Alvito şovăi. Cer iertare pentru 
Căpitanul General. Oamenii sunt născuţi în păcat, mulţi rămân 
în păcat, deşi sunt creştini. 

— Creştinii sunt născuţi în păcat, nu noi. Noi suntem un 


popor civilizat, care înţelege ce înseamnă într-adevăr păcatul, 
nu ţărani neciopliţi care habar n-au pe ce lume sunt. Şi totuşi, 
Tsukku-san, dacă-aş fi Căpitanul vostru General, nu l-aş fi lăsat 
pe Anjin-san să plece cât timp l-aş fi avut în mână. A fost o 
hotărâre militară, una bună. Cred că o să ajungă să regrete că 
n-a stăruit, şi la fel şi Părintele Inspector. 

— Doriţi să traduc şi asta, Alteță? 

— Asta a fost pentru dumneata. Mulţumesc pentru ajutor. 

Toranaga răspunse la salutul preotului şi trimise oameni 
să-l însoţească până la casa lui, apoi se întoarse către 
Blackthorne. 

— Anjin-san, mai întâi înotăm. 

— Alteță? 

— Înotăm. 

Toranaga se dezbrăcă şi intră în apă în lumina ce începea 
să crească. Blackthorne şi gărzile îl urmară. Toranaga înotă 
voiniceşte în larg, apoi se întoarse şi înconjură epava. 
Blackthorne îl urmă întărit de răceala apei. In curând, Toranaga 
se întoarse pe țărm. Servitorii aveau prosoape pregătite, 
chimonouri noi şi cha, sake şi mâncare. 

— Mănâncă, Anjin-san. 

— Îmi pare rău, nu foame. 

— Mănâncă. 

Blackthorne luă câteva înghiţituri, apoi icni. 

— lertaţi-mă. 

— Prost. Şi slab. Slab ca un mâncător-de-usturoi, nu ca un 
hatamoto, neh? 

— Alteță? 

Toranaga îi repetă din nou, brutal. Apoi arătă către epavă 
ştiind că acum are toată atenţia lui Blackthorne. 

— Asta nu-i nimic. Shigata ga nai. N-are importanţă. 
Ascultă: Anjin-san e hatamoto, neh? Nu mâncător-de-usturoi, 
înţelegi? 

— Da, vă rog să mă iertaţi. 

Toranaga îşi chemă garda care îi întinse sulul sigilat. 

— Ascultă, Anjin-san, înainte ca Mariko-sama să plece la 
Yedo, mi-a dat asta. Mariko-sama mi-a zis că dacă trăieşti după 
Osaka - dacă trăieşti, înţelegi - m-a rugat să-ţi dau asta. 

Blackthorne luă sulul întins şi după un moment îi rupse 
pecetea. 


— Ce spune mesajul Anjin-san? întrebă Toranaga. 

Mariko îi scrisese în latină: 

"Tu. Te iubesc. Dacă citeşti asta, atunci înseamnă că am 
murit la Osaka şi, poate, din pricina mea şi corabia ta e distrusă. 
S-ar putea să sacrific această cea mai preţuită parte a vieţii tale 
din cauza credinţei mele, ca să îmi apăr Biserica, dar mai mult 
ca să-ţi salvez viaţa, care este mai prețioasă pentru mine decât 
orice - chiar decât credinţa mea faţă de seniorul Toranaga. S-ar 
putea să trebuiască să aleg, dragostea mea: tu sau corabia ta. 
Te rog să mă ierţi, dar am ales viaţa pentru tine. Această 
corabie este condamnată oricum, cu sau fără tine. Am să dau 
corabia ta duşmanului tău în aşa fel încât tu să poţi trăi. Această 
corabie nu înseamnă nimic. Construieşte alta. Asta poţi s-o faci. 
Nu ai fost pregătit să fii un constructor de corăbii la fel de bun 
ca şi căpitan de corăbii? Cred că seniorul Toranaga o să-ţi dea 
toţi meşteşugarii, tâmplarii şi fierarii de care ai nevoie. Are 
nevoie de tine şi de corăbiile tale. Şi din venitul meu personal 
ţi-am pus deoparte toţi banii de care ai nevoie. Construieşte o 
altă corabie şi o altă viaţă, dragostea mea. la Corabia Neagră de 
anul viitor şi trăieşte veşnic. Ascultă, dragul meu, sufletul meu 
creştin se roagă să te întâlnească din nou în cerurile creştine. 
Partea mea japoneză, hara, se roagă ca în viaţa viitoare să fiu 
orice ar trebui ca să-ţi aduc fericire şi să fiu cu tine oriunde vei 
fi. lartă-mă, dar viaţa ta este tot ceea ce contează. Te iubesc." 

— Ce spune mesajul, Anjin-san? 

— Îmi pare rău, Alteță. Mariko-sama spune că această 
corabie nu necesară. Spune construiesc corabie nouă. Spune... 

— Ah, e cu putinţă? E cu putinţă, Anjin-san? 

Blackthorne văzu sclipirea de interes din ochii lui. 

— Da. Dacă primesc... 

Nu-şi putea aminti cuvântul pentru "tâmplar". 

— Dacă Toranaga-sama dă oameni, oameni care fac 
corăbii, neh? Da, eu pot. 

În mintea lui noua corabie începuse să capete formă. Mai 
mică, mult mai mică decât Erasmus, în jur de nouăzeci până la o 
sută de tone ar fi tot ceea ce putea să facă, pentru că până 
atunci niciodată nu supraveghease sau proiectase o corabie 
întreagă de unul singur, deşi Alban Caradoc îl pregătise, desigur, 
ca meşter de corăbii la fel de bine ca şi pilot. 


Domnul să te binecuvânteze, Alban, gândi el fericit. Da, 
nouăzeci de tone pentru început. Golden Hind a lui Drake era 
cam tot aşa şi, aminteşte-ţi, prin câte a putut să treacă. Aş 
putea să-i pun douăzeci de tunuri la bord şi asta ar fi de ajuns ca 
să... 

— lisuse Cristoase! Tunurile! 

Se răsuci şi se uită la epavă, apoi îl văzu pe Toranaga şi pe 
toţi ceilalţi holbându-se la el şi înţelese că vorbise englezeşte. 

— Ah, îmi pare rău, Alteță. Gândit prea repede. Puştile 
mari. Acolo, în mare, neh? Trebuie scos repede. 

Toranaga vorbi oamenilor săi, apoi se întoarse către Black- 
thorne din nou: 

— Samuraii spun, totul din corabie, în tabără. Unele lucruri 
pescuite din mare, apă mică la reflux, neh? Acum în tabără. De 
ce? 

Blackthorne simţea că pluteşte. 

— Pot face corabia. Dacă am puşti mari, pot lupt duşmanul. 
Poate Toranaga-sama găsească pulbere de puşcă? 

— Da. Câţi tâmplari? Mulţi nevoie? 

— Patruzeci tâmplari, fierari, stejar pentru lemnărie. Aveţi 
stejar aici? Apoi o să am nevoie de fier, oţel, am să construiesc o 
forjă şi aş avea nevoie de un meşter... 

Blackthorne înţelese că vorbea din nou în engleză. 

— lertaţi-mă, eu scriu pe hârtie. Cu grijă. Şi gândesc cu 
grijă. Vă rog, daţi oameni să ajute? 

— Toţi oamenii, toţi banii. Îndată. Îmi trebuie corabia. De 
îndată. Cât de repede poţi s-o construieşti? 

— Şase luni din ziua în care punem chila. 

— Oh, nu mai repede? 

— Nu. Îmi pare rău. 

— Mai târziu vorbim mai mult, Anjin-san. Ce altceva a mai 
spus Mariko-sama? 

— Puțin, Alteță. Spune dă bani ca să ajute corabia, banii ei. 
Spune, de asemenea, îmi pare rău dacă... dacă mi-a ajutat 
duşmanul distrugă corabia. 

— Ce duşman? În ce fel distrugă corabia? 

— Nu spune cine, sau cum, Alteță. Nimic limpede, doar 
pare rău dacă Mariko-sama spune sayonara. Speră seppuku 
slujeşte senior Toranaga. 

— Ah, da, m-a slujit nemăsurat, neh? 


— Da. 

Toranaga îi zâmbi. 

— Bucuros toate bune acum, Anjin-san. Ei, Mariko-sama 
avea dreptate. Nu-ţi face griji în privinţa asta. 

Toranaga arătă către epavă. 

— Construieşte corabie nouă îndată. Corabie de război, 
înţelegi? 

— Înţeleg foarte mult. 

— Corabia nouă... Ar putea corabia asta nouă să lupte cu 
Corabia Neagră? 

— Da. 

— Ah! Corabia Neagră de anul viitor? 

— Cu putinţă. 

— Şi cu ce echipaj? 

— Vă rog? 

— Marinari, tunari? 

— Ah! Până anul viitor pot pregăti vasalii mei ca tunari, nu 
marinari. 

— Poţi să alegi dintre toţi marinarii din Kwanto. 

— Anul viitor cu putinţă. Blackţhorne zâmbi. E anul viitor cu 
putinţă? Război? Ce-i cu războiul? 

Toranaga ridică din umeri. 

— Război sau nu, tot încercăm, neh? Asta e prada ta, 
înţelegi "pradă"? Şi taina noastră. Între tine şi mine doar, neh? 
Corabia Neagră. 

— Preoţii înţelege curând. 

— Poate. Dar de data asta, nici un val sau ta/-fun, prietene. 
Tu vei veghea şi eu voi veghea. Da, mai întâi Corabia Neagră, 
apoi duci acasă. Îmi aduci înapoi o flotă. Înţelegi? 

— Oh, da. 

— Dacă am să fiu învins, karma, dacă nu, atunci totul, 
Anjin-san. Totul după cum ai spus. Totul, Corabia Neagră, 
ambasadori, tratate, corăbii, înţelegi? 

— Da. Oh, da! Mulţumesc. 

— Mulţumeşte Mariko-sama. Fără ea... 

Toranaga îşi luă un bun-rămas călduros, pentru prima dată 
ca de la egal la egal, apoi plecă cu gărzile sale. Vasalii lui 
Blackthorne se înclinară, adânc impresionați de onoarea făcută 
stăpânului lor. 

Blackthorne îl privi pe Toranaga plecând, beat de fericire, 


apoi văzu mâncarea. Servitorii începuseră să strângă resturile. 

— Aşteaptă. Acum mâncare, vă rog. 

Mâncă cu grijă, încet şi cu bună-cuviinţă, oamenii săi 
certându-se pentru privilegiul de a-l servi, mintea lui răscolind 
toate nenumăratele posibilităţi pe care Toranaga le deschisese 
în faţa lui. Ai învins, îşi spuse, dorindu-şi să poată dansa un dans 
marinăresc, plin de fericire, dar n-o făcu. Mai citi scrisoarea ei 
încă o dată şi-o binecuvântă din nou. 

— Urmaţi-mă, porunci, şi o porni în fruntea lor către tabără, 
mintea lui construind deja corabia şi sabordurile pentru tunuri. 

Dumnezeule din ceruri! Ajută-i pe Toranaga să-l ţină pe 
Ishido departe de Kwanto şi de Izu şi, te rog, binecuvânteaz-o pe 
Mariko, oriunde ar fi ea şi fă ca tunurile să nu fi ruginit prea 
mult. Mariko avea dreptate. Erasmus era condamnat, cu sau 
fără mine. Mi-a dat înapoi viaţa. Pot să construiesc o altă viaţă şi 
o altă corabie. Nouăzeci de tone. Corabia mea va avea o provă 
ascuţită, va fi o platformă de luptă plutitoare, la fel de suplă ca 
un ogar, mai bună decât Erasmus, iar bompresul ei se va ridica 
elegant cu o figură drăguță dedesubt şi faţa ei va arăta aidoma 
cu a ei, cu ochii ei prelungi, frumoşi şi pomeţii înalţi. Corabia 
mea... lisuse Cristoase! E o tonă de lucruri pe care aş putea să 
le salvez de pe epavă. Pot folosi o parte a chilei, o parte a 
coastelor şi trebuie să fie o mie de cuie prin jur. Şi din restul 
chilei am să fac legături şi proptele şi tot ceea ce am nevoie... 
dacă am timp. 

Da, corabia mea va fi ca ea, fşi promise. O să fie suplă şi 
minusculă şi desăvârşită ca o lamă Yoshitomo. Şi astea-s cele 
mai bune din lume şi la fel de primejdioase. Anul viitor o să ia o 
pradă de douăzeci de ori greutatea ei, cum a făcut Mariko la 
Osaka, şi o să arunce duşmanul afară din Asia. Şi apoi, în anul 
următor, sau în celălalt de după el, am s-o duc în susul Tamisei 
către Londra, cu calele pline de aur şi cu cele şapte mări în 
urma ei. 

— Se va numi The Lady - Doamna - spuse cu voce tare. 


CAPITOLUL 61 


Două zile mai târziu, în zori, Toranaga cerceta chingile de la 


şa. Îşi propti cu dibăcie genunchiul în burta calului, acesta îşi 
relaxă muşchii şi el putut să strângă chinga cu încă două găuri. 
Nenorocit animal, gândi, dispreţuind caii pentru firea lor viclenă, 
înşelătoare şi nărăvaşă. Eu sunt Yoshi 
Toranaga-noh-Chikitada-noh-Minowara, nu un copilandru nerod. 
Aşteptă o clipă şi împinse iar, din răsputeri, genunchiul în burta 
calului. Animalul fornăi şi-şi zornăi zăbala, iar el strânse chingile 
până la capăt. 

— Bine, Alteță! Foarte bine, spuse cu admiraţie maestrul de 
vânătoare. 

Era un bătrân cu un trup la fel de noduros, tare şi bătucit de 
vreme ca un stejar bătrân. 

— Mulţi s-ar fi mulţumit doar cu prima strânsoare. 

— Atunci şaua ar fi alunecat şi, până la amiază, nerodul ar 
fi fost aruncat jos şi poate că şi-ar fi frânt şi spinarea, neh? 

Samuraiul râse. 

— Da, şi o merita, Alteță! 

În jurul lor, cât ţineau grajdurile, forfoteau străji şi purtători 
de şoimi purtându-şi păsările cu capetele acoperite de 
capişoane. Tetsu-ko, şoimiţa, se afla la loc de cinste şi, lângă ea, 
făcând-o să pară şi mai mică, era uliul Kogo, singurul fără 
capişon, cu ochii lui galbeni, neîndurători, scrutând totul în jur. 

Naga îşi aduse calul. 

— Bună dimineaţa, tată. 

— Bună dimineaţa, fiule. Unde e fratele tău? 

— Seniorul Sudara aşteaptă în tabără, Alteță. 

— Bine. Toranaga zâmbi tânărului. Apoi, pentru că ţinea la 
el, îl trase deoparte. Ascultă, fiule, în loc să mergi la vânătoare, 
scrie-mi ordinele de luptă, ca să le semnez la întoarcere, 
diseară. 

— O, tată, spuse. Naga nespus de mândru pentru cinstea 
ce i se făcea de a scrie cu propria mână răspunsul la provocarea 
lui Ishido, îndeplinind hotărârea luată cu o zi în urmă de 
Consiliului de Război de a trimite trupele în trecători. 
Mulţumesc, îţi mulţumesc. 

— După asta: Regimentul de Muschete pleacă mâine în zori 
la Hakone€. Apoi: convoiul de bagaje din Yedo va sosi în 
după-amiaza asta. Ai grijă ca totul să fie pregătit. 

— Da, desigur. Cât de repede începem lupta? 

— Curând. Aseară am primit veşti că Ishido şi Moştenitorul 


au plecat din Osaka spre a trece în revistă trupele. 

— Te rog să mă ierţi că nu pot să zbor ca Tetsu-ko până la 
Osaka, să-i ucid, pe el, pe Kiyama şi pe Onoshi, ca să pun capăt 
necazului ăsta fără să te mai tulbur. 

— Mulţumesc, fiule. 

Toranaga nu se mai obosi să-i vorbească despre 
înspăimântător de dificilele probleme ce trebuiau rezolvate 
înainte ca aceste omoruri să devină realitate. Aruncă o privire în 
jur. Toţi şoimarii erau gata. La fel şi străjile sale. Il chemă la el 
pe maestrul de vânătoare: 

— Întâi mă duc în tabără, apoi o luăm pe drumul de coastă 
cale de patru ri către nord. 

— Dar hăitaşii sunt deja pe dealuri... Maestrul de vânătoare 
îşi înghiţi restul protestului şi încercă să schimbe vorba. Vă rog 
să mă iertaţi... hâm... cred că am mâncat ceva stricat, Alteță. 

— Aşa se pare. Poate c-ar trebui să treci altuia îndatoririle 
tale. Îmi pare rău, dar pare-se că hemoroizii ţi-au tulburat 
minţile, spuse Toranaga. Dacă n-ar fi folosit vânătoarea ca 
acoperire, l-ar fi înlocuit. Ei? 

— Da, iertaţi-mă, Alteță, spuse bătrânul samurai. Pot să vă 
întreb... eh... doriţi să vânaţi în locurile pe care le-aţi ales 
aseară, sau v-ar... eh... plăcea să vânaţi pe coastă? 

— Pe coastă. 

— Desigur, Alteță. Vă rog să mă iertaţi o clipă ca să pot 
face schimbările trebuitoare. 

Omul plecă alergând. Toranaga îl urmări cu privirea. E 
timpul să lase slujba, gândi fără răutate. Apoi îl văzu pe Omi 
pătrunzând printre grajduri însoţit de un tânăr samurai care 
şchiopăta apăsat şi avea de-a curmezişul obrazului o cumplită 
rană de pumnal, încă nevindecată, căpătată în lupta de la 
Osaka. 

— A, Omi-san! Le răspunse la salut. Acesta este omul? 

— Da, Alteță. 

Toranaga îi luă pe cei doi deoparte şi, cu multă pricepere, îi 
puse samuraiului o mulţime de întrebări. O făcea din politeţe 
pentru Omi, pentru că el ajunsese deja la aceeaşi concluzie 
când stătuse de vorbă cu samuraiul în prima noapte, tot aşa 
cum fusese politicos şi cu Anjin-san, întrebându-l ce scria în 
scrisoarea lui Mariko, deşi cunoştea deja acest lucru. 

— Dar, te rog, fă-o cu propriile dumitale cuvinte, 


Mariko-san, îi spusese el, înaintea plecării ei din Yedo către 
Osaka. 

— Trebuie să-i dau nava duşmanului său, Alteță? 

— Nu, doamnă, zisese el, în timp ce ochii ei se umpleau de 
lacrimi. Nu. Îţi repet: trebuie să-i spui Tsukku-san de îndată, aici, 
la Yedo, tainele pe care mi le-ai dezvăluit mie şi apoi Marelui 
Preot şi lui Kiyama în Osaka, şi să le mai spui că, fără corabia sa, 
Anjin-san nu mai este o ameninţare pentru ei. lar acum o să-i 
scrii o scrisoare lui Anjin-san după cum am să-ţi spun eu. 

— Atunci ei îi vor distruge corabia. 

— Au să încerce. Bineînţeles că au să se gândească chiar ei 
la calea asta, aşa că, de fapt, nu le dai nimic, neh? 

— Puteţi să-i apăraţi nava, Alteță? 

— Va fi păzită de patru mii de samurai. 

— Dar dacă ei izbutesc... Anjin-san nu va mai avea nici o 
valoare fără corabia lui. Vă implor să-l lăsaţi în viaţă. 

— Nu e nevoie s-o faci, Mariko-san. Te asigur că îmi este de 
folos cu sau fără corabie. lţi făgăduiesc. Mai spune în scrisoare 
că, dacă nava lui e distrusă, te rog construieşte alta. 

— Cum? 

— Mi-ai spus că poate s-o facă, neh? Eşti sigură? Dacă-i dau 
toţi dulgherii şi fierarii? 

— Oh, da. Oh, cât sunteţi de înţelept! Da, el a spus de 
nenumărate ori că a fost şcolit şi ca să construiască nave... 

— Eşti îndeajuns de sigură, Mariko-san? 

— Da, Alteță. 

— Bine. 

— Atunci credeţi că preoţii creştini or să izbutească, chiar şi 
în ciuda a patru mii de oameni? 

— Da. Îmi pare rău, dar creştinii n-or să lase corabia 
întreagă, sau pe el în viaţă, atâta vreme cât ea poate pluti şi e 
gata oricând de ieşit în larg. E o ameninţare mult prea mare 
pentru ei. Această navă e condamnată, aşa că nu e nici un rău 
dacă le-o dăm. Dar numai tu şi cu mine o ştim şi mai ştim că 
singura lui speranţă e să construiască alta. Eu sunt singurul om 
care-l poate ajuta s-o facă. Du la bun sfârşit treburile mele de la 
Osaka şi eu o să mă-ngrijesc ca el să-şi construiască nava. 

l-am spus adevărul, gândi Toranaga, acolo, în zorii 
Yokohamei, în mirosul de cai, bălegar şi sudoare, abia 
ascultându-l pe samuraiul rănit şi pe Omi, întreaga lui fiinţă fiind 


cuprinsă de mâhnire pentru Mariko. Viaţa e atât de trstă, îşi 
spuse, sătul de oameni, de Osaka şi de comploturile care aduc 
suferinţă celor vii, oricât de înalt ar fi țelul. 

— Mulţumesc că mi-ai spus, Kosami, zise el când samuraiul 
isprăvi. Ai făcut foarte bine. Vă rog veniţi cu mine. Amândoi. 

Toranaga se întoarse la calul său şi îl împinse cu genunchiul 
în burtă pentru ultima oară. De data asta calul necheză, dar 
chinga era strânsă până la capăt. 

— Caii sunt mult mai vicleni decât oamenii, spuse el fără să 
vorbească cuiva anume, şi sărind în şa porni în galop urmat de 
străji, de Omi şi de Kosami. 

Se opri în tabără, pe platou. Acolo se aflau Buntaro, cu un 
şoim călător pe mână, şi lângă el, Yabu, Hiro-matsu şi Sudara. ÎI 
salutară toţi trei. 

— Bună dimineaţa, le răspuse vesel, făcându-i semn lui Omi 
să ia parte la discuţie, dar îndepărtând pe oricine altcineva. 

— Eşti gata, fiule? 

— Da, tată, spuse Sudara. Am trimis câţiva dintre oamenii 
mei în munţi să se asigure că hăitaşii sunt aşezaţi cum se 
cuvine. 

— Mulţumesc, dar am hotărât să vânez pe coastă. 

De îndată Sudara îşi strigă una dintre străji şi-l trimise 
călare să retragă oamenii de pe dealuri şi să-i îndrepte către 
coastă. 

— lartă-mă, Alteță, ar fi trebuit să mă gândesc la asta şi să 
fiu pregătit. Tă rog să mă ierţi. 

— Da. Ei, Hiro-matsu-san, cum merge instrucţia? 

Hiro-matsu, purtându-şi ca întotdeauna sabia în mână, se 
încruntă nemulţumit. 

— Eu tot mai cred că toate astea sunt dezonorante şi fără 
folos. Curând o să le putem da uitării. O să-l călcăm în picioare 
pe Ishido şi fără blestemăţiile astea. 

Yabu spuse: 

— Te rog să mă ierţi, Hiro-matsu-san, dar fără puşti şi fără 
această strategie o să pierdem. Acesta e un război modern, în 
felul ăsta avem şansa să învingem. Privi înapoi spre Toranaga, 
care încă nu descălecase. Am auzit azi-noapte că Jikkyu a murit. 

— Eşti sigur? 

Toranaga se prefăcu surprins. El primise în taină vestea în 
ziua când plecase din Mishima. 


— Da, Alteță. Se pare că era bolnav de câtăva vreme. 
Iscoada mea spune că a murit acum două zile, spuse Yabu cu 
vădită încântare. Moştenitor e fiul său, Hikoju. 

— Blegul ăla? rosti Buntaro cu dispreţ. 

— Da... şi eu aş zice la fel, spuse Yabu. Alteță, asta nu îţi 
deschide drumul de sud? De ce să nu atacăm îndată de-a lungul 
drumului Tokaido? Cu bătrânul vulpoi mort, Izu e acum în 
siguranţă, iar Suruga şi Totomi sunt tot atât de neputincioase ca 
peştele pe uscat. Neh? 

Toranaga descălecă gânditor. 

— Ei? îl întrebă pe Hiro-matsu încet. 

Bătrânul general răspunse îndată: 

— Dac-am putea să punem mâna pe tot drumul, până la 
pasul Utsunoya, şi pe toate podurile şi să trecem iute peste 
Tenryu - având toate drumurile de legătură asigurate - i-am da 
o lovitură zdravănă lui Ishido. L-am putea ţine pe Zataki în 
munţi, şi-am aduce întăriri pentru atacul de pe drumul Tokaido 
şi am ţâşni spre Osaka. Am fi de neînfrânt. 

Sudara spuse: 

— Atâta vreme cât Moştenitorul e în fruntea armatele lui 
Ishido, putem fi înfrânți. 

— Nu sunt de acord, spuse Hiro-matsu. 

— Nici eu, îmi pare rău, spuse Yabu. 

— Dar eu sunt, spuse Toranaga, tot atât de sec şi grav ca 
Sudara. 

Încă nu le spusese că ar fi fost cu putinţă ca Zataki să 
primească să-l trădeze pe Ishido la vremea potrivită. De ce le-aş 
spune? gândi. Nu e un lucru împlinit. Încă 

Dar cum crezi c-ai să-ţi ţii făgăduiala făcută fratelui tău 
vitreg, de a-l căsători cu Ochiba dacă te va sprijini, şi în acelaşi 
timp să o iei tu de soţie, dacă asta-ţi va cere ea drept preţ 
pentru ajutorul ei? Asta e într-adevăr o întrebare, îşi zise. Dar e 
greu de crezut că Ochiba o să-l trădeze pe Ishido. Insă dacă o va 
face şi acesta e preţul, atunci răspunsul e simplu: fratele meu va 
trebui să se plece în faţa sorții. 

Toţi se uitau la el. 

— Ce-i? 

După un timp de tăcere Buntaro spuse: 

— Ce-o să se-ntâmple, Alteță, când o să ne găsim în faţa 
steagurilor Moştenitorului? 


Până atunci nici unul dintre ei nu pusese niciodată această 
întrebare oficial, pe faţă şi în public. 

— Dacă se întâmplă asta, eu pierd, spuse Toranaga. Eu îmi 
voi face seppuku şi acei care cinstesc testamentul lui Taiko şi-l 
socotesc pe Moştenitor drept urmaş legiuit, vor trebui îndată să 
se plece cu umilinţă îndurării sale. Acei care n-o vor face n-au 
nici o onoare. Neh? 

Toţi încuviinţară din cap, apoi el se întoarse spre Yabu ca să 
termine cu toate cele ce se cereau rezolvate acum şi se lumina 
din nou la faţă. 

— Totuşi nu suntem pe câmpul de luptă, aşa că o să 
continuam după cum am hotărât. Da, Yabu-san, acum putem 
folosi drumul de sud. De ce a murit Jikkyu? 

— De boală, Alteță. 

— O boală de cinci sute de koku? 

Yabu râse, dar în sinea lui turba de furie că Toranaga îi 
aflase taina. 

— Da, zise el. Aşa aş crede, Alteță. Fratele meu ţi-a spus? 

Toranaga dădu din cap şi-i ceru să le explice şi celorlalţi. 
Yabu se supuse bucuros, căci era o stratagemă vicleană şi plină 
de iscusinţă, şi le istorisi cum fratele său, Mizuno, dăduse banii 
luaţi de la Anjin-san unui ajutor de bucătar care fusese strecurat 
printre slugile de la bucătăria lui Jikkyu. 

— leftin, neh? spuse Yabu fericit. Cinci sute de koku pentru 
drumul de sud? 

Hiro-matsu spuse sec lui Toranaga: 

— Te rog să mă ierţi, dar eu găsesc povestea asta 
dezgustătoare. 

Toranaga zâmbi. 

— Trădarea e o armă de luptă, neh? 

— Da, dar nu pentru un samurai. 

Yabu era indignat. 

— lartă-mă, senior Hiro-matsu, dar cred că n-ai de gând să 
mă insulţi? 

— N-a vrut să te insulte. Ai vrut, Hiro-matsu? întebă 
Toranaga. 

— Nu, Alteță, răspunse bătrânul general. Te rog să mă ierți. 

— Otrava, vicleniile, trădarea, omorul au fost întotdeauna 
arme de luptă, bătrâne prieten, spuse Toranaga. Jikkyu a fost un 
duşman şi un prost. Cinci sute de koku pentru drumul de sud 


sunt o nimica toată! Yabu-sama m-a slujit bine. Aici şi în Osaka. 
Neh, Yabu-san? 

— Eu întotdeauna am încercat să vă slujesc cu credinţă, 
Alteță. 

— Da, aşa că, te rog, explică-ne de ce l-ai ucis pe căpitanul 
Sumiyori înainte de atacul ninja, spuse Toranaga. 

Chipul lui Yabu rămase neschimbat. Purta sabia Yoshitomo, 
cu mâna, ca de obicei, pe mâner. 

— Cine mă acuză de aşa ceva, Alteță? 

Toranaga arătă către grupul samurailor în uniforme maro, 
aflați la patruzeci de paşi mai departe. 

— Omul acela! Te rog, vino aici, Kosami-san. 

Tânărul samurai descălecă, înaintă şchiopătând şi se 
înclină. 

Yabu îl ţintui cu privirea. 

— Cine eşti, omule? 

— Sokura Kosami, din Legiunea a Zecea, alteţă, trimis ca 
gardă personală a doamnei Kiritsubo, în Osaka, spuse tânărul. 
M-aţi pus de strajă în faţa încăperilor domniei-voastre - şi ale lui 
Sumiyori-san - în noaptea în care au atacat ninja. 

— Nu-mi amintesc de tine. Îndrăzneşti să spui că l-am ucis 
pe Sumiyori? 

Tânărul şovăi. Toranaga zise: 

— Spune-i! 

Tânărul răspunse grăbit: 

— Eu abia am avut timp să deschid uşa şi să-l strig pe 
Sumiyori-san înainte ca ninja să năvălească asupra noastră, 
Alteță, dar el nu s-a mişcat deloc, iertaţi-mă, alteţă. Se întoarse 
spre Toranaga, ezitând în faţa privirile tuturor. El... Avea somnul 
foarte uşor, Alteță, şi nu trecuse decât o clipă după... Asta e tot, 
Alteță. 

— Ai intrat în cameră? L-ai zgâlțâit? stărui Yabu. 

— Nu, Alteță, o, nu, Alteță, ninja au venit atât de repede că 
noi ne-am retras imediat şi am contraatacat de îndată ce am 
putut, a fost aşa cum am spus... 

Yabu privi spre Toranaga. 

— Sumiyori-san făcuse de strajă două zile. Era istovit, toți 
eram. Ce dovedeşte asta? se adresă el tuturor. 

— Nimic, încuviinţă Toranaga, încă prietenos. Dar, mai 
târziu, Kosami-san s-a întors în cameră. Neh? 


— Da, Alteță, Sumiyori-san zăcea tot în aşternuturi, aşa 
cum îl văzusem ultima oară iar... iar camera nu fusese deranjată 
deloc, iar el fusese înjunghiat, Alteță, înjunghiat în spate, o 
singură lovitură. Atunci am cezut că a fost un ninja şi nu m-am 
mai gândit la asta până când nu m-a întrebat Omi-san. 

— Aha! Yabu îşi întoarse ochii spre nepot şi îşi concentră 
toată hara asupra trădătorului său, măsurând distanţa dintre ei. 
Deci tu l-ai întrebat? 

— Da, Alteță, răspunse Omi, Seniorul Toranaga mi-a cerut 
să verific din nou tot ce îşi aminteau oamenii. Asta a fost una 
dintre ciudăţeniile pe care am crezut că trebuie s-o aduc la 
cunoştnţă stăpânului nostru. 

— Una dintre ciudăţenii? Mai e vreuna? 

— Urmând poruncile Seniorului Toranaga, i-am luat la 
întrebări pe slujitorii care au scăpat cu viaţă din atac, Alteță. 
Sunt doi. lertaţi-mă, dar amândoi au spus că aţi trecut prin faţa 
lor însoţit de un samurai şi v-aţi întors la puţin timp după aceea, 
singur, strigând "Ninja!" Apoi ei... 

— Ei s-au aruncat asupra noastră şi l-au omorât pe bietul 
om cu o lovituri de suliță şi sabie. Eu a trebuit să mă retrag să 
dau alarma. Yabu se întoarse spre Toranaga, aşezându-şi cu 
grijă picioarele într-o poziţie mai bună de atac. V-am spus deja 
toate astea, Alteță, atât eu însumi cât şi în raportul scris. Ce 
legătură au servitorii cu mine? 

— Ei, Omi-sam întrebă Toranaga. 

— Îmi pare rău, Yabu-sama, zise Omi, dar amândoi v-au 
văzut trăgând zăvoarele unei uşi ascunse într-o hrubă şi v-au 
auzit spunându-le acelor ninja: "Eu sunt Kasigi Yabu". Numai 
asta le-a dat lor timp să se ascundă şi să scape de masacru. 

Mâna lui Yabu se mişcă uşor. Indată Sudara sări în faţa lui 
Toranaga ca să-l apere şi în aceeaşi clipă sabia lui Hiro-matsu 
fulgeră către gâtul lui Yabu. 

— Staţi! porunci Toranaga. 

Sabia lui Hiro-matsu se opri ca prin minune. Yabu nu făcuse 
nici o mişcare. Se uită la ei, apoi râse batjocoritor. 

— Sunt eu un împuţit de ronin care şi-ar ataca stăpânul 
legiuit? Acesta este Kasigi Yabu, senior de Izu, Suruga şi Totomi. 
Neh? Privi ţintă spre Toranaga. De ce sunt învinovăţit, Alteță? Că 
i-am ajutat pe ninja? Aiureli! Ce legătură au cu mine închipuirile 
slugilor? Sunt nişte mincinoşi! Sau ce legătură are cu mine omul 


ăsta, care lasă să se înţeleagă ceva ce nu poate fi dovedit şi de 
care eu nu mă pot apăra? 

— Nu e nici o dovadă, Yabu-sama; spuse Toranaga. Sunt 
întru totul de acord. Nu există absolut nici o dovadă. 

— Yabu-sama, ai făcut toate astea? întrebă Hiro-matsu. 

— Bineînţeles că nu! 

Toranaga spuse: 

— Dar eu cred că le-ai făcut, aşa că toate pământurile tale 
sunt confiscate. Te rog să-ţi spinteci pântecul astăzi. Până la 
amiază. 

Sentința era definitivă. Acesta era momentul suprem 
pentru care Yabu se pregătise toată viaţa. 

Karma, gândi, mintea lucrându-i acum cu o repeziciune 
nebunească. Nu pot face nimic, ordinul este legal, Toranaga 
este seniorul meu legiuit, ei pot să-mi ia capul, sau pot să mor 
cu demnitate. Sunt mort oricum. Omi m-a trădat, dar asta este 
karma mea. După plan, toţi servitorii urmau să fie omorâţi, dar 
doi au scăpat şi asta e karma mea. Fii demn, îşi spuse el, 
încercând să-şi adune curajul. Gândşte limpede şi nu te pierde 
cu firea. 

— Alteță, începu el cu multă îndrăzneală, mai întâi nu sunt 
vinovat de acele crime, Kosami se înşeală, iar servitorii sunt 
nişte mincinoşi. Al doilea, sunt cel mai bun general pe care-l 
aveţi. Vă rog să-mi acordaţi cinstea de a conduce atacul de-a 
lungul drumului Tokaido, sau un loc în primele rânduri în prima 
bătălie, astfel ca moartea mea să vă fie de folos. 

Toranaga spuse amabil: 

— Este o idee bună, Yabu-san, şi sunt de acord din toată 
inima că eşti cel mai bun general pentru Regimentul de 
Muschete, dar, îmi pare rău, n-am încredere în domnia-ta. Te 
rog, despică-ţi pântecul până la amiază. 

Yabu îşi stăpâni furia oarbă şi îşi împlini îndatoririle de 
onoare ca un adevărat samurai şi căpetenie de clan, cu un 
deplin sacrificiu de sine. 

— In mod oficial îl absolv pe nepotul meu, Kasigi Omi-san, 
de orice responsabilitate în trădarea mea şi îl numesc 
moştenitorul meu legiuit. 

Toranaga fu la fel de surprins ca toţi ceilalţi. 

— Foarte bine, spuse. Da, cred că este foarte înţelept. Sunt 
de acord. 


— Izu este feuda ereditară a familiei Kasigi. l-o las lui. 

— Izu nu-ţi mai aparţine ca s-o poţi da. Eşti vasalul meu, 
neh? Izu este una dintre provinciile mele şi pot s-o dau cui 
vreau, neh? 

Yabu ridică din umeri. 

— l-o las lui, chiar dacă... Râse. Este o favoare într-o viaţă. 
Neh? 

— Eşti îndreptăţit s-o ceri. Cererea îţi este refuzată. Şi, 
Yabu-san, toate ultimele tale porunci sunt supuse încuviinţării 
mele. Buntaro-san, ai să fii martorul oficial. Acum, Yabu-san, pe 
cine doreşti ca secondant? 

— Kasigi Omi-san. 

Toranaga privi spre Omi. Omi se înclină, alb la faţă. 

— Voi fi onorat, spuse. 

— Bun. Atunci totul e stabilit. 

Hiro-matsu spuse: 

— Şi atacul de-a lungul drumului Tokaido? 

— Suntem mai în siguranţă în spatele munţilor noştri. 

Toranaga le răspunse prietenos la salut, încălecă şi plecă la 
trap. Sudara înclină politicos din cap şi-l urmă. 

Când Toranaga şi Sudara se îndepărtară, Buntaro şi 
Hiro-matsu se relaxară, nu însă şi Omi şi nici unul nu-şi 
desprinse ochii de pe braţul înarmat al lui Yabu. 

Buntaro spuse: 

— Unde doreşti s-o faci, Yabu-sama? 

— Aici, acolo, jos pe țărm sau pe o grămadă de bălegar, 
mi-e totuna. Nu am nevoie de haine de ceremonie. Dar, 
Omi-san, n-ai să loveşti până n-am să fac cele două tăieturi. 

— Da, Alteță. 

— Cu permisiunea domniei-tale, Yabu-san, am să fiu şi eu 
martor, spuse Hiro-matsu. 

— Te ţin hemoroizii? 

Generalul se sţăpâni şi-i spuse lui Buntaro: 

— Te rog, trimite după mine când e gata. 

Yabu scuipă. 

— Eu sunt gata. Tu eşti? 

Hiro-matsu se răsuci pe călcâie şi plecă. 

Yabu se gândi o clipă, apoi îşi scoase sabia Yoshitomo, cu 
tot cu teacă, din cingătoare. 

— Buntaro-san, poate ai vrea să-mi faci o favoare. Dă-i asta 


lui Anjin-san. Îi întinse sabia, apoi se încruntă. Dacă mă gândesc 
mai bine şi, dacă nu te încurc prea mult, vrei să trimiţi după el, 
ca să i-o pot da eu însumi? 

— Desigur. 

— Te rog, adu-l şi pe preotul ăla împuţit, ca să pot vorbi 
direct cu Anjin-san. 

— Bun. Ce pregătiri doreşti să se facă? 

— Doar nişte hârtie, cerneală, o pensulă pentru testament 
şi pentru poemul meu de moarte şi două tatami - n-am de ce 
să-mi julesc genunchii sau să îngenunchez în ţărână ca un ţăran 
împuţit, neh? adăugă Yabu, cu curaj forţat. 

Buntaro se îndreptă către ceilalţi samurai care se mişcau 
de pe un picior pe celălalt cu o emotie stăpânită. Nepăsător, 
Yabu se aşeză cu picioarele încrucişate şi se scobi în dinţi cu un 
fir de iarbă. Omi se aşeză pe vine în apropiere, prudent, mai 
departe de o lungime de sabie. 

— Ei, spuse Yabu, eram atât de aproape de izbândă! Apoi 
îşi întinse picioarle şi le izbi de pământ într-o izbucnire bruscă de 
furie. Ei, atât de aproape! Eh, karma, neh? Karma! Apoi râse în 
hohote, tuşi şi scuipă, mândru că mai avea totuşi salivă în gură. 
Asta pentru toţi zeii, vii sau morţi, sau încă nenăscuţi! Dar, 
Omi-san, mor fericit. Jikkyu e mort şi când o să trec Ultimul Râu 
şi-o să-l văd acolo aşteptând şi scrâşnind din dinţi, am să pot 
să-l scuip în ochi pentru totdeauna. 

Omi spuse, fără viclenie, deşi îl urmărea cu ochi atent: 

— Alteță, i-aţi făcut seniorului Toranaga un mare serviciu. 
Drumul de coastă este acum deschis. Aţi avut dreptate, Alteță, 
iar Pumn de Fier se înşeală, ca şi Sudara. Ar trebui să atacăm 
imediat - muschetele or să ne ajute să răzbim. 

— Mormanul ăla bătrân de bălegar! Nerodul! Yabu râse iar. 
L-ai văzut cum s-a-nroşit când i-am zis de hemoroizi? Ha! Am 
crezut c-o să-i plesnească atunci, pe loc! Samurai? Eu sunt mai 
samurai decât el! O să-i arăt eu lui! Nu loveşti până nu-ți 
poruncesc eu. 

— Pot să vă mulţumesc cu umilinţă pentru că mi-aţi acordat 
această cinste şi pentru că m-aţi făcut moştenitorul vostru? Jur 
solemn că onoarea familiei Kasigi va fi în siguranţă în mâinle 
mele. 

— Dacă n-aş fi crezut asta, n-aş fi făcut-o. Yabu îşi cobori 
vocea. Ai avut dreptate să mă trădezi lui Toranaga. Aş fi făcut la 


fel dacă eram în locul tău, deşi toate nu sunt decât minciuni. 
Toranaga a găsit o pricină în asta. Întotdeauna m-a pizmuit 
pentru faptele mele de arme şi pentru că am înţeles 
ce-nseamnă armele de foc şi cât preţuieşte corabia. Toate au 
fost ideile mele. 

— Da, Alteță, îmi amintesc. 

— Tu ai să salvezi familia noastră. Eşti la fel de viclean ca 
un bătrân şobolan râios. O să capeti înapoi Izu şi chiar mai mult 
- asta-i tot ce contează acum - şi ai să-l ţii pentru fiii tăi. Tu 
înţelegi importanţa armelor de foc. Şi Toranaga. Neh? 

— Jur că am să încerc, Alteță. 

Ochii lui Yabu se opriră pe mâna lui Omi, încleştată pe 
sabie, şi băgă de seamă poziţia gata de apărare. 

— Crezi c-o să te atac? 

— lertaţi-mă, bineînţeles că nu, Alteță. 

— Mă bucur că eşti mereu pregătit. Tatăl meu era ca tine. 
Da, tu îi semeni mult. Fără să facă vreo mişcare bruscă, îşi puse 
cele două săbii pe pământ destul de departe ca să nu poate 
ajunge la ele. lată! Acum sunt lipsit de apărare. Cu câteva clipe 
în urmă îţi voiam capul, dar acum nu-l mai vreau. Acum nu mai 
ai de ce te teme de mine. 

— Intotdeauna trebuie să mă tem de domnia-voastră, 
Alteță. 

Yabu chicoti încet şi mai strivi un fir de iarbă în dinţi. Apoi îl 
aruncă. 

— Ascultă, Omi-san, acestea sunt ultimele mele porunci ca 
senior al clanului Kasigi. Ai să-l iei pe fiul meu în casa ta şi să-l 
foloseşti, dacă merită să fie folosit. Apoi găseşte soţi buni pentru 
soţia şi concubina mea şi mulţumeşte-le din inimă că m-au slujit 
atât de bine. Cât despre tatăl tău, Mizuno: i se porunceşte să-şi 
facă seppuku îndată. 

— Pot să vă cer să i se dea învoirea să se radă în cap şi să 
se facă preot? 

— Nu. Este prea prost, niciodată n-o să poţi avea încredere 
în el - cum de-a îndrăznit să-i spună lui Toranaga tainele mele! - 
şi ţi-ar sta tot timpul în cale. lar mama ta... Îşi dezgoli dinţii. | se 
porunceşte să se radă în cap şi să devină călugăriţă, într-o 
mânăstire din afara domeniului Izu şi să-şi petreacă restul vieţii 
spunând rugăciuni pentru viitorul clanului Kasigi. Călugăriţa 
budistă sau shinto - după mine mai bine shinto. Eşti de acord cu 


shinto? 

— Da, alteţă. 

— In felul ăsta, adăugă Yabu cu o plăcere răutăcioasă, n-o 
să te mai abată cu neîncetatele-i văicăreli de la problemele 
clanului Kasigi. 

— Aşa se va face. 

— i se porunceşte să răzbuni minciunile aruncate asupra 
mea de Kosami şi de slugile alea ticăloase. Mai curând sau mai 
târziu, nu-mi pasă, câtă vreme ai s-o faci până la sfârşitul vieţii. 

— Mă voi supune. 

— Mai este ceva ce-am uitat? 

Omi se încredinţă cu grija că nu-i auzea nimeni. 

— Cum rămâne cu Moştenitorul? întrebă el precaut. Dacă 
iese împotriva noastră pe câmpul de luptă, noi o să pierdem, 
neh? 

— la Regimentul de Muschete, croieşte-ţi drum printre ei şi 
omoară.-i, orice ar zice Toranaga. Yaemon este prima ta ţintă. 

— Aşa am gândit şi eu. Mulţumesc. 

— Bun. Dar decât să aştepţi atâta vreme, mai bine pune în 
taină o răsplată pentru capul lui, acum, prin ninja... Sau Amida 
Tong. 

— Cum să-i găsesc? întrebă Omi cu un tremur în glas. 

— Cotoroanţa bătrână, Gyoko, mama-san, ea e dintre cei 
care ştiu cum. 

— Ea? 

— Da, dar păzeşte-te de ea şi de cei din Amida. Nu-i folosi 
cu uşurinţă, Omi-san. De ea să nu te-atingi niciodată, s-o aperi 
întotdeauna. Ştie prea multe taine şi scrisul e o armă care 
loveşte de dincolo de moarte. A fost concubina neoficială a 
tatălui meu timp de un an... Se poate chiar ca fiul ei să-mi fie 
frate vitreg. Eh, păzeşte-te de ea, ştie prea multe taine. 

— De unde să fac rost de bani? 

— Asta te priveşte. Dar fă rost. De oriunde şi oricum. 

— Da. Mulţumesc. Mă voi supune. 

Yabu se trase mai aproape. Imediat Omi se încordă 
bănuitor, cu sabia aproape ieşită din teacă. Yabu era mulţumit 
că, chiar şi cu mâinile goale, era încă un om de temut. 

— Ingroapă taina asta foarte adânc. Şi ascultă, nepoate, 
rămâi foarte bun prieten cu Anjin-san. Încearcă să preiei 
controlul flotei pe care o va aduce într-o zi. Toranaga nu 


înţelege adevărata valoare a lui Anjin-san, dar el are dreptate să 
rămână în spatele munţilor. Asta-i dă timp - şi lui şi ţie. Noi 
trebuie să părăsim uscatul şi să ieşim pe mare - cu echipajele 
noastre pe navele lor - cu clanul Kasigi la comanda lor. Clanul 
Kasigi trebuie să iasă pe mare, să stăpânească marea. O 
poruncesc. 

— Da... o, da, spuse Omi. Bizuiţi-vă pe mine. Aşa va fi. 

— Bun. Ultimul lucru: să nu te-ncrezi niciodată în Toranaga. 

Omi spuse din adâncul fiinţei sale: 

— Nu am, Alteță. N-am avut niciodată. Şi nici n-o să am. 

— Bine. Şi mincinoşii ăia împuţiţi, nu uita, ocupă-te de ei. Şi 
de Kosami. Yabu răsuflă adânc, împăcat cu sine însuşi. Acum te 
rog să mă ierţi, trebuie să cuget la poemul meu de moarte. 

Omi se ridică şi se trase înapoi şi, când fu destul de 
departe, se înclină şi mai făcu douăzeci de paşi. Odată aflat în 
siguranţă între gărzile sale, se aşeză din nou şi începu să 
aştepte. 


KKK 


Toranaga şi oamenii lui călăreau la trap pe drumul de 
coastă care înconjura marele golf, cu marea în dreapta, aproape 
scăldând drumul. Aici terenul era jos şi mlăştinos, cu multe 
porţiuni noroioase. La câţiva ri către nord drumul se unea cu 
artera principală a Drumului Tokaido. Alţi douăzeci de ri mai 
departe spre nord, se afla Yedo. 

Avea cu el o sută de samurai şi zece purtători de şoimi cu 
zece păsări pe pumnii înmănuşaţi. Sudara avea douăzeci de 
străji, trei şoimi şi călărea ca avangardă. 

— Sudara, strigă Toranaga de parcă abia atunci i-ar fi dat 
prin minte gândul, opreşte-te la hanul următor! Vreau să 
mănânc. 

Sudara făcu semn cu mâna că a înţeles şi plecă în galop. 
Când Toranaga sosi călare, slujnicele se plecau zâmbitoare iar 
hangiul cu toţi ai săi se înclinau fără încetare ca nişte jucării 
caraghioase. Străjile înconjurară hanul dinspre nord şi sud, cu 
steagurile lui Toranaga înălțate semet. 

— Bună dimineaţa, Alteță, ce pot să vă aduc de mâncare? 
întrebă hangiul. Vă mulţumesc pentru cinstea ce-o faceţi 
umilului meu han. 


— Cha... şi tăiţei cu soia, te rog. 

— Da, Alteță. 

Mâncarea fu adusă aproape imediat într-un bol frumos, 
pregătită aşa cum îi plăcea lui, hangiul fiind prevenit de Sudara. 
Fără nici o ceremonie, Toranaga se aşeză pe vine în verandă şi 
mâncă cu poftă mâncarea simplă, ţărănească, urmărind cu 
privirea drumul din faţă. Ceilalţi oaspeţi se înclinau şi-şi vedeau 
mulţumiţi de treburile lor, mândri că stăteau în acelaşi han cu 
marele daimyo. Sudara trecu pe la toate posturilor de gardă, 
asigurându-se că totul era în ordine. 

— Unde sunt hăitaşii? îl întrebă pe maestrul de vânătoare. 

— Câţiva către nord, câţiva către sud şi în plus am alţi 
oameni pe dealurile de colo. Bătrânul samurai arătă înapoi spre 
Yokohama, copleşit de umilinţă şi asudat. Vă rog să mă ierţi, dar 
bănuiţi cumva pe unde ar dori stăpânul nostru să meargă? 

— Deloc. Dar azi să nu mai faci alte greşeli. 

— Nu, Alteță. 

Sudara îşi termină rondul, apoi îi raportă lui Toranaga. 

— Este totul în ordine, Alteță? Aş mai putea face ceva 
pentru tine? 

— Nu, mulţumesc. Toranaga îşi termină bolul şi bău 
ultimele înghiţituri de supă. Apoi spuse cu voce plată: Ai avut 
dreptate când ai vorbit aşa despre Moştenitor. 

— Te rog să mă ierţi, mi-a fost teamă că te-aş fi putut jigni 
fără să vreau. 

— Ai avut dreptate, aşa că de ce m-aş fi simţit jignit? Când 
Moştenitorul va porni împotriva mea - ce-ai să faci atunci? 

— Am să mă supun poruncilor tale. 

— Te rog trimite-mi secretarul aici şi vino şi tu cu el. 

Sudara se supuse, Kawanabi, secretarul - cândva samurai 
şi preot - care călătorea întotdeauna cu Toranaga, sosi iute cu 
cutia sa de călătorie cu hârtie, cerneluri, ceară de sigiliu şi 
pensule, şi pe care o ţinea într-un paner pe şa. 

— Alteță? 

— Scrie aşa: "Eu, Yoshi Toranaga-noh-Minowara îl repun în 
drepturi pe fiul meu, Yoshi Sudara-noh-Minowara, ca moştenitor, 
cu toate veniturile şi titlurile cuvenite". 

Sudara se înclină. 

— Mulţumesc, tată, spuse el cu o voce hotărâtă, dar 
întrebându-se în sinea lui de ce? 


— Jură solemn că ai să te supui tuturor ordinelor şi 
hotărârilor mele precum şi testamentului. 

Sudara se supuse. Toranaga aşteptă tăcut până ce 
Kawanabi isprăvi de scris, apoi semnă şi-i puse sigiliul său. 
Aceasta era o mică piesă pătrată din fildeş, cu numele lui 
încrustat la unul dintre capete. Apăsă sigiluil pe cerneala 
purpurie, aproape solidă, apoi în partea de jos a hârtiei. Se 
imprimă perfect. 

— Mulţumesc, Kawanabi-san, pune-i data de ieri. 
Deocamdată asta e tot. 

— Vă rog să mă iertaţi, dar vă mai trebuie cinci copii, 
Alteță, ca succesiunea să fie de neatacat: una pentru seniorul 
Sudara, una pentru Consiliul Regenţilor, una pentru Casa 
Registrelor, una pentru domnia-voastră personal şi una pentru 
arhivă. 

— Fă-le îndată. lar mie să-mi dai încă o copie. 

— Da, Alteță. 

Secretarul plecă. Toranaga îşi aruncă privirea spre Sudara 
şi-i cercetă faţa îngustă, fără nici o expresie. Când, cu 
bunăştiinţă, făcuse pe neaşteptate anunţul, chipul şi mâinile lui 
Sudara nu trădaseră nimic. Nici bucurie, nici mulţumire, nici 
mândrie - nici măcar surpriză, şi asta îl întristă. Dar apoi îşi zise: 
De ce să te întristezi, ai alţi fii care zâmbesc, râd, fac greşeli, 
strigă, se zbuciumă, împart perna şi au multe femei. Fii normali. 
Fiul acesta trebuie să-ţi urmeze, să conducă după moartea ta, 
să ţină strâns clanul Minowara şi să treacă Kwanto şi puterea 
altor Minowara. Să fie rece şi chibzuit, ca tine. Nu, nu ca mine, 
îşi spuse, şi avea dreptate. Eu pot uneori să râd, să fiu 
înţelegător, îmi place să mă uşurez, să împart perna, să mă 
înfurii, să dansez, să joc şah şi piese Noh, iar unii oameni mă 
bucură, ca Naga, Kiri, Chano şi Anjin-san. Şi îmi place să vânez 
şi să înving, să înving, să înving. Pe tine, Sudara, te rog să mă 
ierţi, dar nimic nu te bucură. Nimic. În afară de soţia ta, doamna 
Genjiko. Doamna Genjiko e singurul tău punct slab. 

— Alteță? întrebă Sudara. 

— Încercam să-mi auc aminte când te-am văzut ultima dată 
râzând. 

— Doreşti să râd, Alteță? 

Toranaga clătină din cap, ştiind că îl crescuse pe Sudara să 
fie fiul desăvâşit pentru ceea ce trebuia făcut. 


— Cât ţi-ar trebui să te asiguri că Jikkyu este într-adevăr 
mort? 

— Înainte de a pleca din tabără am trimis un mesaj cifrat, 
foarte grabnic, la Mishima, în caz că nu ştii încă dacă este 
adevărat sau nu, tată. O să am răspuns peste trei zile. 

Toranaga binecuvântă zeii că aflase dinainte, de la Kasigi 
Mizuno, despre complotul pus la cale împotriva lui Jikkyu, şi 
primise cu câteva zile înainte ştirea despre moartea acestui 
duşman. Mai cugetă o clipă asupra planului său şi nu-i găsi nici o 
lipsă. Apoi, cuprins de o uşoara ameţeală, se hotărî. 

— Pune regimentele unsprezece, şaisprezece, nouăzeci şi 
patru şi nouăzeci şi cinci, din Mishima, în stare de alarmă. In 
patru zile le porneşti de-a lungul drumului Tokaido. 

— "Cer de Purpură"? întrebă Sudara descumpănit. Ataci, 
Alteță? 

— Da, n-aştept să vină ei asupra mea. 

— Atunci Jikkyu e mort? 

— Da. 

— Bine, spuse Sudara. Pot să te sfătuiesc să adaugi 
regimentele douăzeci şi douăzeci şi trei? 

— Nu. Zece mii de oameni ar trebui să ajungă, dacă atacăm 
prin surprindere. Mai trebuie totuşi să apăr toate hotarele, în caz 
că nu izbândim sau se iveşte vreo capcană, trebuie să-i mai 
ţinem piept şi lui Zataki. 

— Da, spuse Sudara. 

— Cine ar trebui să conducă atacul? 

— Seniorul Hiro-matsu. E campania potrivită pentru el. 

— De ce? 

— E directă, simplă, de modă veche şi ordinele sunt 
limpezi, tată. El va fi cel mai potrivit. 

— Nu mai e bun de comandant suprem? 

— lartă-mă, Yabu-san a avut dreptate - armele de foc au 
schimbat lumea. Pumn de Fier e învechit. 

— Cine atunci? 

— Numai domnia-ta, Alteță. Până după această bătălia, 
sfatul meu e să nu ai pe nimeni între tine şi bătălie. 

— Am să mă mai gândesc la asta, spuse Toranaga. Acum te 
duci la Mishima. Ai să pregăteşti totul. Forţa de asalt a lui 
Hiro-matsu are douăzeci de zile ca să ajungă dincolo de râul 
Tenryu şi să asigure drumul Tokaido. 


— Te rog să mă ierţi, pot să sugerez ca ţinta lor să fie puţin 
mai departe, creasta culmii Shiomi? Dă-le cu totul treizeci de 
zile. 

— Nu. Dacă poruncesc asta, unii o să ajungă pe creastă. 
Dar cei mai mulţi vor fi morţi şi nu vom mai fi în stare să 
respingem contraatacul sau să hărţuim inamicul, când grosul 
armatei noastre se va retrage. 

— Dar, bineînţeles, le vei trimite îndată întăriri. 

— Atacul nostru principal va fi prin munţii lui Zataki. Acesta 
nu e decât o manevră înşelătoare. 

Toranaga îşi cercetă fiul atent, dar Sudara nu lăsa se se 
vadă nici surpriză, nici aprobare, nici dezaprobare. 

— Ah, te rog să mă ierţi, alteţă. 

— Cine să comande muschetele, acum că Yabu s-a dus? 

— Kasigi Omi. 

— De ce? 

— El le înţelege. Mai mult decât atât, e un om modern, 
foarte curajos, foarte inteligent, foarte răbdător, şi foarte 
primejdios, mult mai primejdios decât unchiul său. Sfatul meu 
este că, dacă ai să învingi şi dacă el supravieţuieşte, găseşte un 
motiv oarecare şi pofteşte-l înainte. 

— Dacă înving? 

— "Cer de Purpură" a fost întotdeauna ultima cale. Ai 
spus-o de sute de ori. Dacă suntem zdrobiţi pe drumul Tokaido, 
Zataki o să năvălească în câmpie. Atunci muschetele n-au să ne 
fie de ajutor. Aceasta era ultima soluţie. Niciodată nu ţi-au 
plăcut soluţiile disperate. 

— Şi Anjin-san? Ce mă sfătuieşti în privinţa lui? 

— Sunt de aceeaşi părere cu Omi-san şi cu Naga-san. Ar 
trebui ţinut strâns. Restul oamenilor lui nu însemnă nimic, sunt 
eta şi se vor mânca între ei în curând, deci nu contează. Sfatul 
meu e ca toţi străinii să fie închişi sau aruncaţi din ţară. Sunt o 
pacoste şi trebuie pe potrivă. 

— Atunci s-a terminat cu negoţul de mătase. Neh? 

— Dacă acesta ar fi preţul, atunci l-aş plăti. Sunt o pacoste. 

— Dar trebuie să avem mătase nu ne putem lipsi şi, ca să 
ne apărăm, trebuie să ştim mai multe despre ei, să învăţăm ce 
ştiu ei, neh? 

— Ar trebui îngrădiţi în Nagasaki, sub pază bună iar 
numărul lor strict limitat. Ar putea face negoţ o dată pe an. Nu 


banii sunt țelul vieţii lor? Nu spune asta Anjin-san? 

— A, atunci el e folositor? 

— Da. Foarte. El ne-a arătat înţelepciunea Edictelor de 
Expulzare. 

— Anjin-san e foarte deştept, foarte curajos, dar e o jucărie. 
Vă amuză, Alteță, ca şi Tetsu-ko, aşa că e folositor, dar totuşi o 
jucărie. 

Toranaga spuse: 

— Mulţumesc pentru păreri. Odată pornit atacul, te vei 
întoarce la Yedo şi vei aştepta noi porunci. 

O spuse anume cu glas apăsat. Zataki încă-i ţinea ostateci 
în capitala sa, Takato, pe doamna Genjiko, pe fiul şi pe cele trei 
fiice ale lor. La cererea lui Toranaga, Zataki îi îngăduise lui 
Sudara să lipsească un timp, dar numai zece zile, iar Sudara 
jurase solemn să respecte învoiala şi să se întoarcă la timp. 
Zataki era renumit pentru rigiditatea ideeilor lui în privinţa 
onoarei. După lege, Zataki avea dreptul - şi ar fi făcut-o - să 
omoare toţi ostaticii numai pentru această încălcare a onoarei, 
indiferent de orice tratat sau înţelegere făţişă sau ascunsă. Atât 
Toranaga cât şi Sudara ştiau, fără nici o îndoială, că Zataki avea 
s-o facă dacă Sudara nu se întorcea, aşa cum făgăduise. 

— Ai să aştepţi la Yedo noi ordine. 

— Da, Alteță. 

— Ai să pleci la Mishima îndată. 

— Am să câştig timp dacă o iau pe acolo. 

Sudara arătă către răscrucea din faţă. 

— Da. Mâine am să-ţi trimit un mesaj. 

Sudara se înclină, încălecă şi porni la trap însoţit de cele 
douăzeci de străji. 

Toranaga ridică bolul şi mâncă restul de tăiţei, acum reci. 

— O, Alteță, iertaţi-mă, mai doriţi? spuse cu răsuflarea 
tăiată tânăra slujnică care sosi în fugă. 

Avea o faţă rotundă şi nu era drăguță, dar era iute şi 
atentă, aşa cum îi plăcea lui să-i fie slujnicele şi femeile. 

— Nu, mulţumesc. Cum te cheamă? 

— Yuki, alteţă. 

— Yuki, spune-i stăpânului tău că face tăiței buni. 

— Da, Alteță, mulțumesc. Multumesc, Alteță, pentru cinstea 
ce o faceți casei noastre. Dacă doriți ceva, ridicați doar degetul 
mic şi vi se va aduce îndată. 


El îi făcu cu ochiul şi ea râse, luă tava şi plecă grăbită. 
Stăpânindu-şi nerăbdarea, cercetă cu privirea cotul îndepărtat al 
drumului, apoi împrejurimile. Hanul era în stare bună, 
împrejmuirea de ţiglă a fântânii curate şi pământul măturat. 
Afară, în curte şi peste tot primprejur, oamenii lui aşteptau 
răbdători, dar simţi neliniştea maestrului de vânătoare şi hotărî 
că astăzi era ultima lui zi de slujbă. Dacă Toranaga ar fi fost 
interesat doar de vânătoare, i-ar fi spus să se întoarcă la Yedo 
acum, dându-i o pensie generoasă, şi ar fi numit pe altul în locul 
lui. 

Asta e diferenţa între mine şi Sudara, gândi el fără răutate. 
Sudara n-ar şovăi. Sudara i-ar porunci omului să-şi facă seppuku 
acum, ceea ce ar scuti pensia şi de toate celelate necazuri şi ar 
spori priceperea celui care-i ia locul. Da, fiule, te cunosc foarte 
bine. Tu eşti foarte important pentru mine. 

Cum rămâne cu doamna Genjiko şi copiii? se întrebă, 
reluând această întrebare vitală. Dacă doamna Genjiko n-ar fi 
sora Ochibei - sora ei favorită şi iubită - cu părere de rău l-aş 
lăsa pe Zataki să-i omoare pe toţi acum şi aşa l-aş scuti pe 
Sudara de un mare pericol în viitor, dacă am să mor curând, 
pentru că ei sunt singura lui verigă slabă. Dar din fericire 
Genjiko este sora Ochibei şi, deci, o piesă importantă în Marele 
Joc şi nu trebuie să las să se întâmple una ca asta. Ar trebui, dar 
n-am s-o fac. De data asta trebuie să risc. Aşa că am să-mi 
amintesc că Genjiko îmi este de folos în alte feluri - are o minte 
ascuţită ca o aripioară de rechin, face copii grozavi şi-şi apără 
cuibul cu tot atâta fanatică neîndurare ca Ochiba, cu o singură şi 
enormă diferenţă: Genjiko îmi este credincioasă mie, iar Ochiba 
Moştenitorului. 

Aşa că treaba asta e hotărâtă. Înainte de cea de-a zecea zi, 
Sudara trebuie să fie înapoi în mâinile lui Zataki. Să mai cer o 
amânare? Nu, asta l-ar putea face pe Zataki şi mai bănuitor 
decât este şi el e ultimul om pe care l-aş vrea bănuitor acum. De 
care parte o să treacă Zataki? 

Ai fost înţelept să-l alegi pe Sudara. Dacă există un viitor, 
acesta va fi în siguranţă în mâinile lui şi ale lui Genjiko, dacă 
testamentul meu va fi pentru ei literă de lege. lar hotărârea de 
a-l repune în drepturi a fost corectă şi va fi pe placul Ochibei. 

In dimineaţa aceea scrisese deja scrisoarea pe care avea să 
i-o trimită pe seară, cu o copie a documentului. Da, asta avea 


să-i ia de pe suflet greutatea care-i răpise tihna şi care fusese 
iscată acolo cu bună ştiinţă cu mult timp în urmă, tocmai în 
acest scop. E bine de ştiut că Genjiko este una din verigile slabe 
ale Ochibei, pesemne singura ei verigă slabă. Care e slăbiciunea 
lui Genjiko? Nici una. Cel puţin eu încă n-am găsit-o, dar dacă 
există vreuna, am s-o aflu. 

Îşi privea scrutător şoimii. Unii chirăiau, alţii îşi curăţau 
penele, toţi arătoşi şi ageri, toţi au capişoanele pe cap, în afară 
de Kogo, ochii ei mari, nestăpâniţi, urmărind tot ce se petrecea 
în jur cu tot atâta interes ca și el. 

Ce ai zice, frumuseţea mea,o întrebă în sinea lui, ce ai zice 
dacă ţi-aş spune că trebuie să las răbdarea deoparte şi să 
izbucnesc şi că lovitura mea principală va fi de-a lungul 
drumului Tokaido şi nu prin munţii lui Zataki, aşa cum i-am spus 
lui Sudara? Poate că m-ai întreba: De ce? Atunci ţi-aş răspunde - 
pentru că n-am încredere în Zataki atâta vreme cât nu ştiu să 
zbor. 

Apoi văzu ochii păsării fulgerând spre drum. Privi în 
depărtare mijindu-şi ochii şi zâmbi la vederea palanchinelor şi a 
cailor de povară apropiindu-se de după cotul drumului. 

— Deci, Fujiko-san? Ce mai faci? 

— Bine, mulţumesc, Alteță, foarte bine. 

Ea se înclină din nou şi el băgă de seamă că nu mai suferea 
din pricina rănilor. Acum picioarele îi erau la fel de suple ca 
înainte şi avea o roşeaţă plăcută în obraji. 

— Pot să vă-ntreb ce face Anjin-san? spuse ea. Am auzit că 
a fost foarte grea călătoria, Alteță. 

— E sănătos acum, foarte sănătos. 

— O, Alteță, este cea mai bună veste pe care mi-aţi fi 
putut-o da. 

— Bine. 

El se întoarse spre palanchinul următor s-o întâmpine pe 
Kiku care-i zâmbi fericită şi-l salută cu multă tandrete, 
spunându-i cât era de încântată că-l vede şi cât de mult îi 
dusese dorul. 

— A trecut atâta vreme, Alteță. 

— Da, te rog, să mă ierţi, îmi pare rău, spuse el încălzit de 
uluitoarea ei frumuseţe şi veselie molipsitoare, în ciuda 
neliniştilor care îl copleşeau. Mă bucur mult că te văd. 

Apoi ochii lui se îndreptară spre ultima litieră. 


— Ah, Gyoko-san, a trecut atât timp..., adăugă el cu glas 
uscat ca iasca. 

— Mulţumesc, stăpâne, da, şi mă simt renăscută acum, 
când aceşti ochi bătrâni au avut cinstea să vă revadă. 
Plecăciunea femeii era fără cusur, chipul ei lăsa să se vadă o 
strălucire atent cumpănită şi, privirea lui prinse o abia bănuită 
sclipire purpurie sub chimonoul din cea mai scumpă mătase. O, 
cât sunteţi de puternic, Alteță, un uriaş printre oameni, 
murmură ea. 

— Mulţumesc. Şi tu arăţi minunat. 

Kiku bătu din palme la auzul complimentului şi toţi râseră 
odată cu ea. 

— Ascultă, spuse el fericit din pricina ei, am aranjat ca să 
rămâi aici pentru o vreme. Acum, Fujiko-san, te rog, vino cu 
mine. 

O luă pe Fujiko pe verandă şi, după ce-i oferi cha şi gustări 
şi după ce schimbară cuvinte fără importanţă, el trecu la 
subiect. 

— Ai fost de acord cu o jumătate de an şi eu am încuwviinţat 
o jumătate de an. Te rog să mă ierți, dar trebuie să ştiu astăzi 
dacă vrei să-ţi schimbi înţelegerea aceea. _ 

Mica faţă pătrată se urâţi când bucuria o părăsi. Işi trecu 
iute vârful limbii peste dinţii ascuţiţi. 

— Cum pot să schimb înţelegerea aceea, Alteță? 

— Foarte uşor. S-a terminat. Eu o poruncesc. 

— Vă rog să mă iertaţi, Alteță, spuse Fujiko cu o voce lipsită 
de intonaţie, n-am vrut să înţelegeţi asta. Am făcut acel 
legământ solemn nesilită, în faţa lui Buddha, cu spiritele soţului 
şi fiului meu. Nu poate fi schimbat. 

— Îţi poruncesc să-l schimbi. 

— Îmi pare rău, Alteță, vă rog să mă iertaţi, dar atunci 
bushido mă eliberează de supunerea faţă de domnia-voastră. 
Legământul vostru a fost la fel de solemn şi de puternic şi orice 
schimbare trebuie să fie încuviinţată de amândouă părţile, fără 
silnicii. 

— Te mulţumeşte Anjin-san? 

— Eu sunt concubina lui. Eu trebuie să-l mulţumesc. 

— Ai putea să continui să trăieşti alături de el dacă n-ar 
exista celălat legământ? 

— Traiul cu el e foarte, foarte greu, Alteță. Buna-cuwviinţă, 


mai tot ce ţine de politeţe, datinile care dau preţ vieţii, o 
împlinesc, o fac sigură şi uşor de îndurat, trebuie îndepărtate 
sau ocolite, drept care casa lui nu este liniştită, nu are wa - 
n-are nici o armonie pentru mine, E aproape cu neputinţă să-i 
faci pe servitori să priceapă şi chiar pentru mine e greu să 
înţeleg... dar, da, aş putea să-mi fac mai departe datoria faţă de 
el. 

— Îţi cer să punem capăt acelei învoieli. 

— Prima mea datorie este către alteţa voastră. A doua mea 
datorie este către soţul meu. 

— Mă gândeam, Fujiko-san, ca Anjin-san să se însoare cu 
dumneata. Atunci n-ai mai fi concubină. 

— Un samurai nu poate sluji doi stăpâni şi nici o nevastă doi 
bărbaţi. Datoria mea este către soţul meu mort. Vă rog să mă 
iertaţi, nu pot schimba asta. ` 

— Cu răbdare totul se schimbă. In curând Anjin-san o să 
ştie mai multe despre felul nostru de-a fi şi casa lui o să aibă wa. 
A învăţat neînchipuit de multe de când... 

— O, vă rog, Alteță, nu mă înţelegeţi greşit, Anjin-san este 
cel mai extraordinar om pe care l-am cunoscut vreodată, fără 
îndoială cel mai de treabă. El mi-a făcut o mare cinste şi, oh, da, 
ştiu că-n curând casa lui o să fie o casă adevărată, dar... dar vă 
rog să mă iertaţi, eu trebuie să-mi fac datoria. Datoria mea este 
către soţul meu, singurul meu soţ... Lupta să se stăpânească. 
Trebuie să fie, neh? Trebuie să fie, Alteță, altfel toată... toată 
ruşinea, suferinţa şi dezonoarea sunt fără rost, neh? Moartea lui, 
a copilului meu, săbiile lui rupte şi îngropate în satul eta... Dacă 
nu-mi fac datoria faţă de el, nu pare oare bushido o glumă fără 
sfârşit? 

— Acum trebuie să-mi răspunzi la o întrebare Fujiko-san: 
oare datoria ta faţă de o dorinţă a mea, seniorul tău legiuit, şi 
faţă de un om uluitor de curajos, care devine unul dintre noi şi 
care este stăpânul tău şi - adăugă el, crezând că zăreşte o 
roşeaţă în obrajii ei - şi datoria ta faţă de copilul lui nenăscut, 
oare toate astea nu sunt mai presus de datoria cealaltă? 

— Eu... eu nu port copilul lui, Alteță. 

— Eşti sigură? 

— Nu, nu sunt. 

— Ţi-a întârziat? 

— Da... dar numai puţin şi asta ar putea fi... 


Toranaga privea şi aştepta. Răbdător. Mai erau încă multe 
de făcut înainte de a putea să plece călare şi să o înalțe pe 
Tetsu-ko sau pe Kogo, şi era însetat după această plăcere, dar 
ea ar fi fost numai pentru el şi deci fără însemnătate. Fujiko era 
importantă şi el îşi promisese ca, cel puţin azi, să se prefacă a 
avea timp, că poate să aibă răbdare şi să orânduiască treburi 
care erau de datoria lui. 

— Ei? 

— lertaţi-mă, Alteță, nu. 

— Atunci rămâne nu, Fujiko-san. Te rog să mă ierţi că ţi-am 
cerut-o, dar tebuia. 

Toranaga nu era nici nemulţumit, nici încântat. Fata nu 
făcea decât ce era onorabil să facă şi el ştiuse, când căzuse la 
învoială cu ea, că n-avea să se schimbe vreodată ceva. Asta ne 
face pe noi unici pe pământ, gândi cu satisfacţie. O învoială cu 
moartea e sfântă. Se înclină spre ea ceremonios. 

— Te încredinţez soţului tău pentru cinstea ta şi pentru 
simţul datoriei, Usagi Fujiko, spuse el pomenind numele care 
încetase să mai existe. 

— O, mulţumesc, Alteță, spuse ea recunoscătoare pentru 
cinstea ce i-o făcea, cu lacrimile şiroind pe obraji din pricina 
fericirii copleşitoare ce o stăpânea, ştiind că acest simplu gest 
înlătura stigmatul de pe singurul ei soţ în această viaţă. 

— Ascultă, Fujiko, cu douăzeci de zile înaintea ultimei zile ai 
să pleci la Yedo, orice mi s-ar întâmpla. Moartea ta trebuie să 
aibă loc în timpul călătoriei şi trebuie să pară un accident. Neh? 


— Da, da, Alteța. 

— Acesta o să fie secretul nostru. Doar al tău şi al meu. 
— Da, alteţă. 

— Până atunci rămâi capul gospodăriei lui. 

— Da, alteţă. 


— Acum, te rog, spune-i lui Gyoko să vină aici. Am să te 
chem iar înainte de a pleca. Mai am câte ceva de vorbit cu 
dumneata. 

— Da, Alteță. Fujiko se înclină adânc şi spuse: fiţi 
binecuvântat că m-aţi eliberat de această viaţă. 

Plecă. 

Ciudat, gândi Toranaga, cum se pot schimba femeile ca 
nişte cameleoni, acum urâte, iar în clipa următoare atrăgătoare, 
câteodată chiar frumoase, deşi în realitate nu sunt. 


— M-aţi chemat, Alteță? 

— Da, Gyoko-san. Ce veşti ai pentru mine? 

— Tot felul de lucruri, Alteță, spuse Gyoko cu ochii şi fără 
urmă de teamă pe chipul bine fardat, dar simțind un nod în 
stomac. 

Ştia că nu fusese chemată întâmplător şi instinctul îi 
spunea că Toranaga era mai primejdios ca de obicei. 

— Pregătirile pentru breasla curtezanelor înaintează 
mulţumitor, legile şi regulamentele sunt alcătuite spre a fi 
supuse încuviinţării voastre. Este un loc grozav în partea de 
nord a oraşului, care ar... 

— Locul pe care l-am ales deja este lângă coastă. 
Yoshiwara. 

Ea-l felicită pentru alegere, gemând în sinea ei. Yoshiwara - 
Mlaştina cu Păpuriş - era de fapt un smărc bântuit de țânțari, 
care trebuia secat şi înregistrat înainte de a putea fi împrejmuit 
pentru a se construi ceva pe el. 

— Excelent, Alteță. Mai departe, legile şi regulamentele 
pentru gei/-sha, sunt de asemenea pregătite pentru ca 
domnia-voastră să le poată cerceta. 

— Să fie scurte şi concise. Ce vrei să scrii deasupra porţii în 
Yoshiwara? 

— "Pofta trupului e trecătoare, ceva trebuie făcut." 

El râse şi ea zâmbi, dar rămase atentă, deşi adăugă 
serioasă: 

— Alteță, pot să vă mulţumesc din nou în numele 
generaţiilor viitoare? 

— N-am încuviinţat asta nici pentru tine, nici pentru ele, îi 
spuse Toranaga şi cită unul dintre comentariile din testamentul 
său: "De-a lungul istoriei, oamenii virtuoşi au condamnat 
întotdeauna casele de plăceri, dar bărbaţii nu sunt virtuoşi, şi 
dacă un conducător scoate în afara legii aceste locuri sau 
împărţitul pernei, este un prost, pentru că rele şi mai mari vor 
izbucni în curând, ca o molimă". 

— Cât de înţelept sunteţi! 

— Dacă vei pune toate casele de curtezane într-un singur 
loc, toţi desfrânaţii vor putea fi văzuţi, taxaţi şi serviţi în acelaşi 
timp. Din nou ai dreptate, Gyoko-san, "Pofta trupului e 
trecătoare". Se iroseşte repede. Mai departe? 

— Kiku-san s-a însănătoşit, Alteță. Pe deplin. 


— Da, am văzut. Cât este de încântătoare! Îmi pare rău, 
Yedo este desigur un loc prea înăbuşitor şi greu de îndurat în 
timpul verii. Eşti sigură că se simte bine acum? 

— Da, o da, dar v-a dus dorul, Alteță. O să vă însoţim la 
Mishima? 

— Ce alte zvonuri ai mai auzit? 

— Doar că lIshido a plecat din castelul Osaka. Regenţii v-au 
declarat, oficial, în afara legii. Ce neobrăzare, Alteță! 

— Pe ce drum are de gând să mă atace? 

— Nu ştiu, Alteță, spuse ea prudent, dar îmi închipui că o să 
fie un atac din două părţi, de-a lungul drumului Tokaido, cu 
Ikawa Hikoju, acum că tatăl lui, seniorul Jikkyu, e mort, şi de-a 
lungul drumului Koshukaido, din Shinano, fiindcă seniorul Zataki 
a trecut prosteşte de partea seniorului Ishido, împotriva voastră. 
Dar în spatele munţilor voştri, Alteță, sunteţi în siguranţă. O, da, 
sunt convinsă c-o să trăiţi până la adânci bătrâneţi. Cu 
îngăduinţa voastră o să-mi mut toate afacerile în Yedo. 

— Desigur. Între timp vezi dacă poţi să afli unde se va da 
lovitura principală. 

— Am să încerc, oh, da, Alteță. Vin vremuri cumplite, Alteță, 
când fratele o să se ridice împotriva fratelui şi fiul împotriva 
tatălui. 

Ochii lui Toranaga priveau în gol, dar îşi spuse să uite să fie 
cu ochii în patru în privinţa lui Noboru, fiul lui cel mai mare, a 
cărui credinţă era până la urmă către Taiko. 

— Da, încuviinţă el. Vremuri cumplite. Vremuri de mari 
schimbări. Unele rele, altele bane. Tu şi fiul tău, de pildă, sunteţi 
bogaţi acum. Nu conduce el distileria ta de saké din Odawara? 

— Da, Alteță. 

Gyoko se făcu pământie la chip sub stratul de fard. 

— Câştigă bine, neh? 

— E fără-ndoială cel mai bun administrator din Odawara, 
Alteță. 

— Aşa am auzit şi eu. Am o slujbă pentru el. Anjin-san o să 
construiască o nouă corabie. Eu îi dau toţi meşterii şi toate 
materialele, aşa că vreau ca partea de afaceri să fie mânuită cu. 
foarte mare grijă. _ 

Gyoko aproape leşină de uşurare. Işi închipuise că 
Toranaga avea de gând să-i omoare pe toţi înainte de a pleca la 
război sau s-o aducă la sapă de lemn, pentru că aflase că îl 


minţise în privinţa lui Anjin-san şi a doamnei Toda, sau a lui Kiku 
şi pierderea copilului, care nu se petrecuse din întâmplare, aşa 
cum îi spusese ea cu o lună de zile în urmă, scăldată în lacrimi, 
ci provocată cu grijă, la stăruinţele ei şi cu înuviinţarea supusă 
lui Kiku. 

— Oh ko, Alteță, când doriţi ca fiul meu să vină la 
Yokohama? El o să se îngrijească să fie cea mai ieftină corabie 
construită vreodată. 

— Nu vreau să fie ieftină. Vreau să fie cea mai bună, la 
preţul cel mai cuviincios. El va fi supraveghetor şi răspunzător 
de toate astea, la porunca lui Anjin-san. 

— Alteță, vă jur pe viitorul meu, pe speranţa viitorului meu, 
că va fi aşa cum doriţi. 

— Dacă nava este bine construită, exact cum vrea 
Anjin-san, peste şase luni din ziua cind începe lucrul, am să-l fac 
pe fiul tău samurai. 

Ea se plecă adânc şi pentru o clipă, îi fu cu neputinţă să 
vorbească. 

— Vă rog s-o iertaţi pe o biată proastă, Alteță. Vă 
mulţumesc, vă mulţumesc. 

— El trebuie să înveţe tot ce ştie Anjin-san despre 
construirea corăbiilor, ca să-i poată învăţa pe alţii când el o să 
plece. Neh? 

— Aşa o să facă. 

— După asta: Kiku-san. Talentele ei merită un viitor mai 
bun decât să fie singură într-o cameră, una dintre multe alte 
femei. 

Gyoko îşi ridică ochii, aşteptându-se din nou la ce putea fi 
mai rău. 

— O să-i vindeţi contractul? 

— Nu, ea nu mai trebuie să fie curtezană, şi nici chiar una 
dintre aceste gei-she ale tale. Ea merită o gospodărie, să fie una 
dintre foarte puţinele doamne. 

— Dar, Alteță, văzându-vă doar din când în când, cum ar 
putea să aibă o viaţă mai bună? 

El o lăsă să-l laude, o lăudă la rândul lui şi pe ea şi pe Kiku, 
apoi spuse: 

— De fapt, Gyoko-san, încep să ţin prea mult la ea şi nu-mi 
pot îngădui să mă las abătut de la gândurile mele. Ca sa fiu 
drept, ea este mult prea frumoasă pentru mine... mult prea 


desăvârşită. Te rog să mă ierţi, dar acesta trebuie să rămână 
încă una dintre tainele noastre. 

— Aşa va fi, Alteță, desigur, orice doriţi, zise Gyoko pe 
nerăsuflate, necrezând nimic din toate câte îi fuseseră spuse, 
storcându-şi mintea să ghicească adevăratul motiv. Dacă 
persoana ar fi cineva pe care Kiku să-l poată admira, aş muri 
liniştită. 

— Dar numai peste şase luni, după ce voi vedea plutind 
nava lui Anjin-san, spuse el sec. 

— Da... oh, da. 

Gyoko îşi agită evantaiul, căci soarele era fierbinte acum, şi 
aerul umed, înăbuşitor, încercând să înţeleagă de ce Toranaga 
era atât de generos cu ele amândouă, ştiind că preţul avea să 
fie mare, foarte mare. 

— Kiku-san va fi tare nefericită când va părăsi casa voastră. 

— Da, bineînţles. Cred c-ar trebui să existe o răsplată 
pentru supunerea ei faţă de mine, stăpânul ei legiuit. Lasă asta 
în seama mea - şi nu-i spune nimic deocamdată. 

— Da, Alteță. Şi când doriţi să vină fiul meu la Yokohama? 

— Am să-ţi spun înainte de a pleca. 

Ea se înclină şi se îndepărtă clătinându-se. Toranaga se 
duse să înoate. Spre nord cerul era foarte întunecat şi el ştia că 
acolo ploua zdravăn. Când văzu micul grup de călăreţi venind 
dinspre Yokohama, se întoarse. 

Omi descălecă şi dezveli capul. 

— Seniorul Kasigi Yabu s-a supus, Alteță, chiar înainte de 
prânz. 

Capul fusese proaspăt spălat, părul aranjat şi era înfipt 
într-o ţeapă, pe un mic piedestal, după cum era obiceiul, ca să 
poată fi privit. Toranaga îşi cercetă duşmanul, aşa cum o făcuse 
de mii de ori în viaţa sa, întrebându-se, ca întotdeauna, cum 
avea să arate propriul lui cap după moarte, privit de învingătorul 
lui, şi dacă va arăta groază, suferinţă, mânie, spaimă, sau toate 
la un loc, sau nici una. Sau demnitate? Chipul încremenit în 
moarte al lui Yabu nu arăta decât furie nestăpânită, iar buzele 
erau rânjite într-o sfidare sălbatică. 

— Cum a murit? 

— Cel mai bine dintre câţi am văzut vreodată, Alteță. 
Seniorul Hiro-matsu a spus le fel. Cele două tăieturi, apoi a treia 
la gât. Fără ajutor şi fără un sunet. lată testamentul lui. 


— l-ai luat capul dintr-o singură lovitură? 

— Da, Alteță. l-am cerut lui Anjin-san învoirea să folosesc 
sabia seniorului Yabu. 

— Sabia Yoshitomo? Cea pe care i-am dat-o eu? Eli-a 
dăruit-o lui Anjin-san? 

— Da, Alteță. l-a vorbit cu ajutorul lui Tsukku-san. l-a spus: 
“Anjin-san, îţi dăruiesc aceasta în amintirea sosirii tale la Anjiro 
şi ca mulţumită pentru plăcerea pe care mi-a dat-o micul 
barbar". La început Anjin-san n-a vrut s-o ia, dar Yabu l-a rugat 
şi i-a spus: "Nici unul dintre gunoaiele astea nu merită o 
asemenea sabie". În cele din urmă a primit-o. 

Curios, gândi Toranaga. Mă aşteptam ca Yabu să-i dea 
sabia lui Omi. 

— Care au fost ultimele lui porunci? întrebă. 

Om îi spuse. Întocmai. Dacă n-ar fi fost scrise şi în 
testamentul care fusese înmânat public martorului oficial, 
Buntaro, le-ar fi păstrat pentru el şi ar fi născocit altele. Yabu 
avea dreptate, gândi el furios, hotărât să nu uite niciodată că 
scrisul e o armă de dincolo de moarte. 

— Spre a cinsti curajul în moarte al unchiului tău, am să 
încuviinţez ultimele lui dorinţe. Toate, fără nici o schimbare, 
neh? spuse Toranaga punându-l la încercare. 

— Da, Alteță. 

— Yuki? 

— Da, Alteță, spuse slujnica. 

— Adu cha, te rog. 

Fata plecă in grabă şi Toranaga îşi lăsă mintea să 
cântărească ultimele dorinţe ale lui Yabu. Toate erau înțelepte. 
Mizuno era un prost şi stătea, întru totul, în calea lui Omi. Mama, 
o hoaşcă bătrână, sâcâitoare, era şi ea o piedică pentru el. 

— Foarte bine şi, fiindcă eşti de acord, le încuviinţez. Pe 
toate. Şi vreau, deasemenea, să-mi supui spre încuviinţare şi 
dorinţele de pe urmă ale tatălui tău. Ca răsplată pentru 
devotamentul arătat, eşti numit comandant al Regimentului de 
Muschete. 

— Mulţumesc, Alteță, dar nu merit această cinste, spuse 
Omi beat de bucurie. 

— Naga va fi înlocuitor la comandă. Apoi: eşti numit 
căpetenie a clanului Kasigi iar noua ta feudă va cuprinde 
hotarele provinciei Izu, de la Atami, la răsărit, până la Nimazu, la 


apus, cu capitala Mishima şi un venit anual de treizeci de mii de 
koku. 

— Da, Alteță, mulţumesc. Vă rog... Nu ştiu cum să vă 
mulţumesc. Nu merit o asemenea cinste. 

— Fă aşa fel ca să le meriţi, Omi-sama, spuse Toranaga 
prietenos. lei în stăpânire castelul Mishima imediat. Pleci azi din 
Yokohama. Infăţişează-te seniorului Sudara la Mishima. 
Regimentul de Muschete va fi trimis la Hakone şi va ajunge 
acolo în patru zile. Mai departe, doar pentru urechile tale: îl 
trimit pe Anjin-san înapoi în Anjiro. O să construiască o altă navă 
acolo. Ai să-i dai lui feuda ta de acum. Deîndată. 

— Da, Alteță. Pot să-i dau casa mea? 

— Da, poţi, spuse Toranaga, deşi, bineînţles, o feudă 
însemna tot ce cuprindea ea, case, proprietăţi, ţărani, pescari, 
bărci. 

Amândoi bărbaţii îşi ridicară privirile când râsul cristalin al 
lui Kiku ajunse până la ei şi o văzură în curte jucându-se cu 
evantaiul împreună cu slujnica ei, Suisen, al cărei contract 
Toranaga îl cumpărase pentru Kiku, ca un dar care să o mângâie 
după nefericita pierderea copilului. 

Adoraţia lui Omi era scrisă pe chip lui, oricât de mult 
încerca s-o ascundă, atât de bruscă şi neaşteptată fusese ivirea 
ei. Apoi o văzură privind către ei. Un zâmbet încântător îi lumină 
faţa şi-şi flutură veselă mâna, iar Toranaga îi răspunse la fel, şi 
ea se întoarse la jocul ei. 

— E frumoasă, neh? 

Omi simţi că i se aprind urechile. 

— Da. 

Toranaga îi cumpărase contractul cu gâdul de a-l îndepărta 
pe Omi de ea, căci era una dintre slăbiciunile lui Omi şi, desigur, 
o răsplată de oferit sau de retras, până ce Omi avea să-şi 
declare şi dovedească cu adevărat credinţa şi supunerea, 
sprijinind sau nu îndepărtarea lui Yabu. Şi printr-un miracol el îl 
sprijinise şi-şi dovedise credinţa de multe ori. Cercetarea 
servitorilor fusese ideea lui Omi. Multe, dacă nu toate, dintre 
ideile bune ale lui Yabu veniseră de la Omi. In urmă cu o lună 
Omi descoperise amănunte dspre complotul pus la cale de Yabu 
cu câţiva dintre ofiţerii din Izu ai Regimentului de Muschete, ca 
să-l asasineze pe Naga şi pe alţi ofiţeri ai lui Toranaga în timpul 
bătăliei. 


— Nu te-nşeli, Omi-san? í întrebase când Omi îi raportase 
în taină la Mishima, în timp ce el aştepta rezultatul provocării lui 
Mariko. 

— Nu, Alteță. Kiwami Matano din Regimentul Trei din Izu 
este afară. 

Ofiţerul din Izu, un bărbat de vârstă mijlocie, greoi, cu fălci 
mari, dezvăluise întreg planul, dăduse parolele şi explicase cum 
trebuia să se desfăşoare. 

— N-aş mai putea să trăiesc cu ruşinea de a şti toate astea, 
Alteță. Dumneavoastră sunteţi seniorul nostru legiuit. Desigur, 
ca să fiu drept trebuie să mărturisesc că planul era doar /a 
nevoie. Cred că asta înseamnă dacă Yabu-sama se hotăra 
dintr-odată, în timpul luptelor, să treacă de partea celaltă. 
lertaţi-mă, Alteța voastră urma să fie prima ţintă, apoi Naga-san. 
Apoi seniorul Sudara. 

— Când a fost ordonat acest plan prima oară şi cine ştie de 
el? 

— Scurt timp după ce s-a format regimentul. Cinzeci şi 
patru dintre noi ştim - i-am dat toate numele în scris lui 
Omi-sama. Planul, cu numele de "Prunul", a fost aprobat 
personal de Kasigi Yabu-sama înainte de a pleca la Osaka ultima 
dată. 

— Mulţumesc. Preţuiesc credinţa ta. Păstrezi această taină 
până ce-ţi voi spune eu. Apoi ai să primeşti o feudă de cinci mii 
de koku. 

— Vă rog să mă iertaţi, nu merit nimic, Alteță. Vă cer 
îngăduinţa să-mi fac seppuku, pentru că n-am dezvăluit această 
taină ruşinoasă atâta vreme. 

— Asta nu. Va fi cum am poruncit. 

— Vă rog să mă iertaţi, nu merit asemenea răsplată. Cel 
puţin, lăsaţi-mă să rămân cum sunt. Aceasta e datoria mea şi nu 
merit nici o răsplată. După dreptate, ar trebui să fiu pedepsit. 

— Care este venitul tău acum? 

— Patru sute de koku, alteţă. E destul. 

— Am să mă gândesc la cele ce-ai spus, Kiwami-san. 

După ce ofiţerul plecase, el spusese: 

— Ce i-ai promis, Omi-san? 

— Nimc, Alteță. A venit la mine ieri, nesilit de nimeni. 

— Un om cinstit? Vrei să-mi spui că e un om cinstit? 

— Nu ştiu, Alteță, dar el a venit la mine ieri şi eu am alergat 


încoace să vă spun. 

— Atunci va fi răsplătit pe bună dreptate. O asemenea 
credinţă e mai importantă decât orice, neh? 

— Da, Alteță. 

— Nu spune nimic nimănui despre asta. 

Omi plecase şi Toranaga se întrebase dacă Mizuno şi Omi 
nu puseseră totul la cale ca să-l doboare pe Yabu. Imediat îşi 
pusese iscoadele să afle adevărul. Dar complotul exista 
într-adevăr şi incendierea corabiei fusese un motiv desăvârşit 
pentru a-i înlătura pe cei cinzeci şi trei de trădători, toţi fiind 
puşi de pază în noaptea aceea, printre străjile din Izu. Kiwami 
Matano fusese trimis departe, în nord, dândui-se o feudă bună, 
deşi modestă. 

— Cu siguranţă acest Kiwami este cel mai primejdios dintre 
toţi, spusese Sudara, singurul căruia i se dezvăluise complotul. 

— Da, el o să fie supravegheat şi bănuit toată viaţa. Dar, în 
general, există destule lucruri bune la oamenii răi şi destule 
lucruri rele la oamenii buni. Trebuie să alegi ce-i bun şi să scapi 
de ce-i rău, fără să sacrifici partea bună. Printre ce e al meu nu 
există ceva ce poate fi aruncat cu uşurinţă. 

Da, gândi Toranaga cu mare satisfacţie, tu fără îndoială 
meriţi o răsplată, Omi. 

— Ascultă, Omi-san, bătălia o să înceapă în câteva zile. M-ai 
slujit cu credinţă. Pe ultimul câmp de luptă, după victoria mea, 
am să te numesc senior de Izu şi am să-i fac pe toţi cei din spiţa 
ta daimyo din tată-n fiu. 

— Imi pare rău, Alteță, vă rog să mă iertaţi, dar nu merit o 
asemenea cinste, spuse Omi. 

— Eşti tânăr, dar promiţi, în pofida anilor tăi. Bunicul tău 
era ca tine, foarte deştept, dar n-avea deloc răbdare. 

Din nou se auzi râsul femeilor, iar Toranaga o privi pe Kiku, 
încercând să ia o hotărâre în privinţa ei, lăsând deoparte planul 
de ia început. 

— Pot să vă întreb ce înţelegeţi prin răbdare, Alteță? 
întrebă Omi simțind că Toranaga vroia ca întrebarea să fie pusă. 

Toranaga încă privea fata, încălzit de prezenţa ei. 

— Răbdare înseamnă să te stăpâneşti. Sunt şapte emoţii, 
neh? Bucuria, mânia, neliniştea, dragostea, tristeţea, teama şi 
ura. Dacă un om nu se lasă în voia lor înseamnă că e un om 
răbdător. Eu nu sunt atât de tare pe cât aş putea fi, dar am 


răbdare. Înţelegi? 

— Da, Alteță. Foarte limpede. 

— Răbdarea este foarte necesară la un conducător. 

— Da. 

— Doamna aceea, de pildă. Ea îmi tulbură mintea, e prea 
frumoasă, prea desăvârşită pentru mine. Sunt prea simplu 
pentru o fiinţă atât de deosebită. Aşa că am hotărât că locul ci 
este în altă parte. 

— Dar, Alteță, chiar şi numai ca una dintre doamnele 
voastre mai puţin importante... 

Omi rosti politeţea despre care amândoi ştiau că era o 
măgulire făţarnică, deşi obligatorie, şi începu să se roage în 
sinea lui cum nu se rugase niciodată, ştiind că era cu putinţă, 
dar că n-ar fi putut cere vreodată aşa ceva. 

— Aşa este, spuse Toranaga, dar marile talente merită 
sacrificii. 

O urmări cu privirea cum îşi arunca evantaiul şi îl prindea în 
schimb pe cel al slujnicei ei, plăcându-i veselia ei molipsitoare. 
Apoi amândouâ femeile nu se mai zăriră din privina cailor. Îmi 
pare rău, Kiku-san, gândi, dar trebuie să te dau altuia, să te aşez 
undeva departe de atingerea mea. Adevărul e că-mi place tot 
mai mult de tine, deşi Gyoko n-ar crede niciodată că i-am spus 
adevărul, nici Omi, şi nici chiar tu însăţi. 

— Kiku-san merită o casă a ei. Cu un soț al ei. 

— Mai bine concubina celui mai de jos samurai decât 
nevasta unui ţăran sau negustor, oricât de bogat ar fi. 

— Nu sunt de aceeaşi părere. 

Pentru Omi, aceste cuvinte puseră pentru totdeauna capăt 
gândului său. Karma, fi spuse, copleşit de amărăciune. 
Alungă-ţi tristeţea, prostule. Seniorul tău a hotărât, aşa că 
acesta e sfârşitul. Midori e o soţie desăyârşită. Mama ta o să fie 
călugăriţă, aşa că acum casa ta o să aibă armonie. 

Atâta tristeţe azi. Şi fericire: viitor daimyo de Izu; 
comandant de regiment; Anjin-san urmează să rămână în Izu, 
deci prima navă va fi construită in Izu - pe feuda mea. Alungă-ţi 
tristeţea. Viaţa este toată numai tristeţe. Kiku-san îşi are karma 
ei, eu o am pe a mea, Toranaga pe a lui şi Yabu, stăpânul meu, 
stă de mărturie a cât de prostesc e să îţi faci griji pentru una sau 
alta. Pentru orice. 

Omi îşi ridică privirile spre Toranaga, cu mintea limpede şi 


toate puse în compartimentele lor. 

— Vă rog să mă scuzaţi, Alteță, vă cer iertare. Nu gândeam 
îndeajuns de limpede. 

— Poţi să-ţi iei rămas bun, dacă doreşti, înainte de a pleca. 

— Mulţumesc, Alteță. Omi acoperi capul lui Yabu. Doriţi să-l 
îngrop - sau să-l expun? 

— Pune-l într-o suliță, cu faţa la epava. 

— Da, Alteța. 

— Care a fost poemul lui de moarte? 

Omi spuse: 


Ce-s norii 
Decât un pretext pentru cer? 
Ce-i viața 
Decât o scăpare din moarte? 


Toranaga zâmbi. 

— Interesant. 

Omi se înclină şi dădu capul acoperit unuia dintre oamenii 
săi şi se îndrepta, printre cai şi samurai, spre capătul curţii. 

— Ah, doamnă, spuse el cu politeţe caldă, mă bucur atit de 
mult că te vad sănătoasă şi fericită. 

— Sunt cu stapânul meu, Omi-san, şi el e puternic şi 
mulţumit. Cum aş putea să fiu altfel decât fericită? 

— Sayonara, doamnă. 

— Sayonara, Omi-san. 

Ea se înclină, înțelegând că ajunsese la un adevărat capăt 
de drum de a cărui existenţă nu-şi dăduse cu adevărat seama 
niciodată până atunci. Din ochi i se strânse la coada ochiului şi 
ea o şterse şi se înclină din nou în timp ce el se îndepărta. 

Îi privi paşii apăsaţi şi şi-ar fi dat frâu liber lacrimilor, cu 
inima gata să se frângă, dar apoi, ca întotdeauna, auzi în minte 
cuvintele spuse - de - atâtea - ori, rostite blând, cu 
înţelepciune: "De ce plângi, copilă? Noi, cele din Lumea 
Plutitoare, trăim doar pentru clipa aceasta şi ne dăruim tot 
timpul bucuriei florilor de cireş, zăpezii, frunzelor de arțar, 
chemării unui greier, frumuseţii lunii, ne trecem, creştem şi 
renaştem, cântându-ne cântecele, bând cha şi saké, cunoscând 
parfumurile şi atingerea mătăsii, dăruind mângâieri plăcute şi 
plutind, plutind întruna. Ascultă, copilă: niciodată să nu fii tristă, 


întotdeauna să pluteşti ca un crin dus de şuvoiul vieţii. Cât de 
norocoasă eşti, Kiku-san, tu eşti prinţesa de Ukiyo, Lumea 
Plutitoare, pluteşte, trăieşte pentru prezent..." 

Kiku îşi şterse a doua lacrimă. Doar fetele proaste plâng! 
Nu mai plânge! îşi porunci ea. Eşti neînchipuit de norocoasă! 
Eşti concubina celui mai mare daimyo, chiar dacă una de rang 
foarte mic şi neoficială, dar ce contează - fiii tăi se vor naşte 
samurai. Nu e aceasta cel mai neînchipuit dar de pe lume? Nu ţi 
s-a prezis un noroc atât de neînchipuit încât e cu neputinţă de 
crezut? Dar acum s-a adeverit, neh? Dacă chiar trebuie să 
plângi, sunt alte lucruri mult mai însemnate pentru care să 
plângi. Pentru sămânţa din pântecele tău, pe care ceaiul cu gust 
ciudat a smuls-o din tine. Dar de ce să plângi pentru asta? A fost 
doar "ceva" nu un copil, şi cine i-a fost tatăl? Poţi spune? 

— Nu ştiu, nu cu siguranţă, Gyoko-san, îmi pare rău, dar 
cred că e al stăpânului meu, spusese ea în cele din urmă, dorind 
atât de mult să fie copilul lui, pentru a se împlini prezicerea. 

— Dar să zicem că copilul se naşte cu ochii albaştri şi piele 
palidă? S-ar putea, neh? Numără zilele. 

— Le-am numărat şi le-am răsnumărat, oh, cum le-am mai 
numărat! 

— Atunci fii cinstită cu tine însăţi. lartă-mă, dar viitorul 
nostru, al amândurora, depinde acum de tine. Ai destui ani 
înaintea ta în care să mai poţi face copii. N-ai decât optsprezece 
acum, copilă, neh? Mai bine să fii sigură, neh? 

Da, gândi ea iar, cât de înţeleaptă eşti, Gyoko-san, şi cât de 
proastă am fost eu, parcă fermecată. N-a fost decât un fel de 
"ceva" şi cât de înţelepţi suntem noi, japonezii, să ştim că un 
copil nu este un copil adevărat decât după treizeci de zile de la 
naştere, când sufletul lui este bine prins în trup şi karma lui 
hotărâtă. O, cât sunt de norocoasă, şi îmi doresc un fiu şi încă 
unul şi încă unul şi niciodată o fată. Bietele fete! O, zei, 
binecuvântaţi-l pe prezicător şi vă mulţumesc, vă mulţumesc 
pentru karma mea, căci sunt ocrotită de marele daimyo, că fiii 
mei au să fie samurai şi, o, vă rog, faceţi să merit o asemenea 
minunăţie... 

— Ce e, stăpână? întrebă micuța Suisen, uimită de fericirea 
ce părea să se reverse din fiinţa lui Kiku. 

Kiku oftă mulţumită. 

— Mă gândeam la prezicător, la stăpânul meu şi la kanna 


mea, pluteam doar, pluteam... 

Porni prin curte ferindu-se de soare sub umbrela-i purpurie, 
ca să-l caute pe Toranaga. Acesta aproape că nu se zărea din 
pricina cailor, samurailor şi purtătorilor de şoimi din curte, dar îl 
văzu, tot în verandă, sorbind cha, Fujiko înclinându-se din nou în 
faţa lui. Curând o să fie rândul meu, gândi ea, Poate că la 
noapte putem pune sămânţa unui alt "ceva"... O, te rog... Apoi, 
foarte fericită, se întoarse la jocul ei. 

Dincolo de poartă, Omi încălecă şi plecă în galop, urmat de 
străji, mai repede, din ce în ce mai repede, goana înviorându-l, 
purificându-l, desfătându-se cu mirosul înţepător al sudorii 
calului. Nu privi înapoi către ea, căci nu mai avea de ce. Ştia că 
lăsase toată pasiunea vieţii lui şi tot ce adorase la picioarele ei. 
Era sigur că n-o să mai cunoască niciodată pasiunea, acel extaz 
contopitor de suflete care aprinde bărbatul şi femeia, dar asta 
nu-l nemulţumea. Dimpotrivă, îşi zise, cu o nou descoperită 
limpezime de gheaţă a gândurilor, îl binecuvântez pe Toranaga 
că m-a eliberat. Acum nimic nu mă mai leagă. Nici tata, nici 
mama, nici Kiku. Acum pot să am şi eu răbdare. Am douăzeci şi 
unu de ani, sunt aproape daimyo de Izu şi am o lume de cucerii. 


KKK 


— Da, alteţă, spunea Fujiko. 

— Ai să pleci de aici direct la Anjiro. Am hotărât să schimb 
feuda lui Anjin-san de la Yokohama, la Anjiro. Pe o întindere de 
douăzeci de ri de jur împrejurul satului, cu un venit anual de 
patru mii de koku. Ai să iei casa lui Omi-san. 

— Pot să vă mulţumesc în numele lui, Alteță? Înţeleg că el 
încă nu ştie nimic despre asta? 

— Nu. Am să-i spun astăzi. l-am poruncit să construiască o 
altă corabie în locul celei distruse, Fujiko-san, iar Anjiro va fi un 
şantier perfect, mult mai bun decât Yokohama. Am aranjat cu 
Gyoko ca fiul ei cel mai mare să supravegheze afacerile lui 
Anji-san, iar toate materialele şi toţi meşterii vor fi plătiţi din 
trezoreria mea. Va trebui să-l ajut să pună pe picioare o 
oarecare administrare. 

— Oh ko, Alteță, spuse ea îngândurată dintr-odată. Timpul 
ce mi-a rămas să-l petrec cu Anjin-san va fi atât de scurt. 

— Da. Va trebui să-i găsesc o altă concubină... Sau soţie. 


Neh? 

Fujiko îşi ridică fruntea, mijindu-şi ochii. Apoi zise: 

— Vă rog, cum vă pot fi de folos? 

— Pe cine ai propune? Vreau ca Anjin-san să fie mulţumit. 
Oamenii mulţumiţi muncesc mai bine, neh? 

— Da. 

Fujiko îşi scormoni mintea. Cine s-ar putea asemui cu 
Mariko-sama? Apoi zâmbi. 

— Alteță, soţia de-acum a lui Omi-san, Midori-san. Mama lui 
o urăşte, după cum ştiţi, şi-l vrea pe Omi divorţat, iertaţi-mă, dar 
a avut neînchipuit de proasta creştere să o spună de faţa cu 
mine. Midori-san este o doamnă atât de drăguță şi oh, atât de 
deşteaptă! 

— Crezi că Omi vrea să divorţeze? 

— O, nu, Alteță, sunt sigură că nu vrea. Care bărbat doreşte 
cu adevărat să-şi asculte mama? Dar asta e legea noastră, aşa 
că el ar fi trebuit să divorţeze de ea de prima dată când părinţii 
au pomenit de asta, neh? Chiar dacă mama lui e o fire ţâfnoasă, 
ea ştie cu siguranţă ce e mai bine pentru el, bineînţeles. 
lertaţi-mă, trebuie să vorbesc deschis, pentru că aceasta eo 
treabă foarte importantă. Bineînţeles, nu vreau să ofensez pe 
nimeni, alteţă, dar datoria filială este piatra de temelie a legii 
noastre. 

— Aşa-i, spuse Toranaga cugetând la acest nou gând. Crezi 
că Anjin-san ar găsi că Midori-san este o soţie bună? 

— Nu, Alteță, nu dacă-i porunciţi domnia-voastră să se 
căsătorească... dar, vă rog să mă iertaţi, nu trbuie să i-o 
porunciţi. 

— Oh? 

— Aţi izbuti, poate, găsi o cale de a-l face pe el însuşi să se 
gândească la asta. Cu siguranţă, aşa ar fi cel mai bine. Lui 
Omi-san, bineînţeles, e deajuns să-i porunciţi. 

— Fireşte. Tu ai fi de acord cu Midori-san? 

— O, da. Fiul ei este sănătos, ea are şaptesprezece ani, se 
trage dintr-o bună stirpe de samurai, aşa că o să-i dăruiască lui 
Anjin-san nişte feciori grozavi. Gândesc că părinţii lui Omi vor 
stărui ca Midori să-i dea fiul lui Omi-san, dar dacă n-or să ceară 
asta, Anjin-san ar putea să-l înfieze. Ştiu că stăpânul meu o 
place, fiindcă Mariko-sama mi-a spus că-l tachina, în privinţa ei. 
Midori este dintr-o stirpe foarte bună de samurai, foarte 


chibzuită, foarte deşteaptă. O, da, cu ea, Anjin-san ar fi în 
siguranţă. De asemeni, părinţii ei sunt amândoi morţi, aşa că 
n-ar fi nici o nemulţumire din partea lor pentru că ea s-a 
căsătorit cu un... Cu Anjin-san. 

Toranaga se jucă puţin cu ideea. Fără îndoială, trebuie să 
am cu ce să-l tulbur din când în când pe Omi, îşi spuse. Tânărul 
Omi poate, mult prea uşor, să ajungă stânjenitor. Ei bine, nu va 
trebui să fac nimic ca să obţin divorţul lui Midori. Fără îndoială 
că tatăl lui Omi va avea unele dorinţe înainte de a-şi face 
seppuku, Şi nu mă-ndoiesc că soţia lui va stărui ca cel din urmă 
şi cel mai important lucru pe care îl are de făcut pe acest 
pământ este să-şi însoare fiul aşa cum trebuie. Aşa că, oricum, 
Midori va fi divorțată în câteva zile. Da, ea o să fie o soţie foarte 
bună. 

— Dacă nu ea, Fujiko-san, ce ai zice de Kiku? De Kiku-san? 

Fujiko rămase cu gura căscată. 

— O, îmi pare rău, Alteță, aveţi de gând să renunţaţi la ea? 

— S-ar putea. Ei bine? 

— Kiku-san ar fi o concubină neoficială desăvârşită, Alteță. 
Ea e atât de strălucitoare şi minunată! Deşi pot să-mi închipui că 
ar putea tulbura tare mult un bărbat obişnuit, şi, iertaţi-mă, vor 
trece ani până ce Anjin-san să poată aprecia calitatea deosebită 
a cântecului, a dansului sau a isteţimii ei. Ca soţie? întrebă ea 
cu destulă neîncredere în glas ca să-şi arate adânca 
dezaprobare. Doamnele din Lumea Sălciilor, de obicei, nu sunt 
instruite... la fel cu celelalte, Alteță. Talentele lor sunt cu totul 
altele... Să răspunzi de veniturile şi de treburile casei unui 
samurai este altceva decât ce se întimplă în Lumea Plutitoare... 

— Ar putea să înveţe? 

Fujiko şovăi îndelung. 

— Lucrul cel mai bun pentru Anjin-san ar fi Midori-san ca 
soţie şi Kiku-san, concubină. 

— S-ar putea ele obişnui cu - him - obiceiurile lui diferite? 

— Midori-san e samurai, Alteță. Va fi datoria ei. Îi veţi 
porunci. La fel şi lui Kiku-san. 

— Dar lui Anjin-san nu? 

— II cunoaşteţi mai bine decât mine, Alteță. Dar, în ce 
priveşte împărţitul pernei şi... Ar fi mai bine să, ei bine, să 
hotărască el însuşi. 

— Toda Mariko-sama ar fi fost o soţie desăvârşită pentru el. 


Neh? 

— E o idee extraordinară, Alteță, răspunse Fujiko fără să 
clipească. Fără îndoială, amândoi aveau un enorm respect unul 
pentru celălalt. 

— Da, spuse el sec. Ei bine, îţi mulţumesc, Fujiko-san. Am 
să mă gândesc la ce mi-ai spus. O să ajungă la Anjiro cam în 
zece zile. 

— Mulţumesc, Alteță. Dacă-mi îngăduiţi, pot să vă sugerez 
ca portul Ito şi Băile Yokos6, să fie tot în feuda lui Anjin-san? 

— De ce? 

— Ito doar în cazul că Anjiro n-ar fi îndeajuns de mare. S-ar 
putea să fie nevoie de un loc de lăsat la apă mai mare, pentru o 
navă atât de mare. Poate că s-ar găsi acolo. Yokose pe... 

— Aşa? 

— Da, Alteță. 

— Ai fost acolo? 

— Nu, Alteță, dar pe Anjin-san îl interesează marea, ca şi pe 
domnia-voastră. Era de datoria mea să încerc să învăţ despre 
corăbii şi navigaţie, iar când am auzit că nava lui Anjin-san a 
ars, m-am întrebat dacă n-ar putea să construiască alta şi, dacă 
da, unde şi cum. Izu este o alegere perfectă, Alteță. Va fi uşor să 
ţineţi piept armatelor lui Ishido. 

— Şi de ce Yokosé? 

— Şi Yokose pentru că un hatamolo trebuie să aibă un loc în 
munţi unde să puteţi fi primit aşa după cum pe bună dreptate 
vă aşteptaţi. 

Toranaga o privea atent. Fujiko părea atât de supusă şi 
aşezată, dar el ştia că era tot atât de hotărâtă ca şi el şi n-ar fi 
renunţat la nici una dintre aceste două păreri sub nici o formă 
decât dacă i-ar fi poruncit. 

— Sunt de acord. Şi-am să mă gândesc la ce mi-ai spus 
despre Midori-san şi Kiku-san. 

— Mulţumesc, Alteță, spuse ea umilă, bucuroasă că-şi 
făcuse datoria faţă de stăpânul ei şi îşi plătise datoria faţă de 
Mariko. 

lto era pentru locul de lăsare la apă a corăbiei iar Yokose 
era locul unde Mariko spusese că începuse, de fapt, "dragostea" 
lor. 

— Sunt atât de norocoasă, Fujiko-chan, zisese Mariko la 
Yedo. Călătoria noastră până aici mi-a adus mai multă bucurie 


decât am dreptul să mă aştept în douăzeci de vieţi. _ 

— Te implor să veghezi asupra lui la Osaka, Mariko-san. Imi 
pare rău, bietul om, el nu e ca noi, nu e civilizat ca noi. Nirvana 
lui este viaţa, nu moartea. 

Asta e încă adevărat, gândi Fujiko, binecuvântând 
amintirea lui Mariko. Mariko îl salvase pe Anjin-san şi nimeni 
altcineva - nu Dumnezeul creştin sau alţi zei, nu Anjin-san 
însuşi, nici chiar Toranaga, nimeni - doar Mariko, singura. Toda 
Mariko-noh-Akechi Jinsai îl salvase. 

Înainte de muri am să ridic un altar la Yokos€ şi am să 
înzestrez un altul în Osaka şi altul în Yedo. Asta o să fie una 
dintre ultimele mele dorinţe înainte de moarte, Toranaga-sama, 
îşi promise ea, ridicându-şi răbdătoare privirile spre el, 
simţindu-şi sufletul încălzit de gândul la toate celelalte lucruri 
minunate ce mai erau încă de făcut în folosul lui Anjin-san. 
Desigur, Midori drept soţie, nic; gând Kiku, ea doar concubină, şi 
nu neapărat ce mai importantă, iar feuda să fie mărită până la 
Shimoda, pe coasta de sud a provinciei Izu. 

— Doriţi să plec îndată, Alteță? 

— Rămâi aici peste noapte şi pleacă mâine drept acolo. Nu 
prin Yokohama. 

— Da, înţeleg. lertaţi-mă, pot să iau în sţăpânire noua feudă 
a stăpânului meu, în numele său - cu tot ce conţine - în clipa în 
care ajung acolo? 

— Kawanabi-san îţi va da toate hârtiile necesare înainte de 
a pleca. Acum, te rog, trimite-o pe Kiku-san la mine. 

Fujiko se înclină şi plecă. 

Toranaga mormăi. Păcat că această femeie o să se omoare. 
Aproape că e prea de preţ ca s-o pierd şi e mult prea deşteaptă. 
Ito şi Yokose? Ito e de înţeles. Dar de ce Yokosé? Şi ce altceva 
mai era în mintea ei? 

O văzu pe Kiku apropiindu-se prin curtea arsă de soare, cu 
picioarele mici în şosete albe, aproape dansând, atât de drăguță 
şi elegantă în mătăsurile ei şi sub umbrela-i purpurie, umplând 
de invidie bărbaţii care o zăreau. Ah, Kiku, gândi el, îmi pare 
rău, nu-mi pot permite această invidie. Nu-mi pot permite să le 
am în această viaţă, îmi pare rău. Tu trebuia să fi rămas acolo 
unde erai, în Lumea Sălciilor, curtezană de primă clasă. Sau şi 
mai bine, ge/-sha. Cu ce idee minunată a venit hoaşca aia 
bătrână! Atunci ai fi în siguranţă, ai fi a tuturor, adorată de toţi, 


izvor de tragice sinucideri, certuri violente sau fapte minunate, 
linguşită şi temută, acoperită cu banii pe care îi dispreţuieşti, o 
legendă - cât timp va dăinui frumuseţea ţa. Dar acum? Acum nu 
te pot păstra, îmi pare rău. Orice samurai căruia i te-aş da 
concubină îşi ia în pat un cuţit cu două tăişuri: va avea veşnic 
gândurile tulburate şi invidia oricărui alt bărbat. Meh? Puţini au 
să primească să se căsătorească cu tine, îmi pare rău, dar 
acesta este adevărul şi azi este ziua adevărurilor. Fujiko a avut 
dreptate. Tu nu eşti pregătită să conduci casa unui samurai, îmi 
pare rău. Când frumuseţea ţi se va duce - îţi vei păstra vocea, 
copilă, şi isteţimea - ai să fii curând aruncată la grămada de 
gunoi a lumii. lartă-mă, dar şi acesta e un adevăr. Altul este că 
cele mai de rang doamne din Lumea Plutitoare, chiar şi cele mai 
vestite, este mai bine să rămână în Lumea lor Plutitoare, să 
conducă alte case de curtezane şi să-şi înece amarul iubirilor şi 
tinereţii pierdute în butoaie cu saké, udate cu lacrimi, când 
vârsta îşi spune cuvântul. Cel mai neînsemnate, ajung, în cel 
mai bun caz, neveste de ţărani, pescari, negustori, meşteşugari, 
din care loc te tragi şi tu - floare rară, care apare fără veste în 
sălbăticie, fără altă pricină decât karma, spre a înflori repede şi 
a se trece tot atât de repede. 

E atât de trist, nespus de trist. Cum să-ţi dau eu ţie copii de 
samurai? 

O păstrezi pentru timpul ce-ţi mai ramâne, îi spunea inima. 
Ea merită asta. Nu te prosti pe tine aşa cum îi prosteşti pe alţii. 
Adevărul e că ai putea s-o păstrezi cu uşurinţă, chemând-o la 
tine rar, lăsând-o în voia ei mult, aşa cum faci cu favorita ta, 
Tstsu-ko, ori cu Kogo. Nu este Kiku şi ea ca un şoim pentru tine? 
De preţ, da, dar numai un şoim, pe care să-l hrăneşti din palmă, 
să-l asmuţi asupra prăzii, şi-i chemi înapoi cu o momeală, apoi, 
după un sezon sau două, să-l laşi in voia lui, să se piardă pentru 
totdeauna? Nu te minţi singur, aşa ceva e fatal. De ce să n-o 
păstrezi? Ea nu este decât un alt şoim, deşi foarte deosebit, care 
zboară foarte sus, minunat de privit, dar nimic mai mult, 
neîndoielnic unică, deosebită şi, oh, atât de iscusită la împărţit 
perna... 

— De ce rideţi? De ce sunteţi atât de fericit, Alteță? 

— Pentru că-mi bucuri privirea, doamnă. 


KKK 


Blackthornc se lăsă cu toată greutatea pe una dintre cele 
trei parâme prinse de chila epavei. 

— Hipparuuuu! strigă. Traaaageţi! 

De fiecare parâmă trăgeau din răsputeri câte o sută de 
samurai, doar cu fâşia de pânză din jurul şoldurilor pe ei. Era 
după-amiază şi mareea era joasă, iar Blackthorne spera să 
poată mişca epava ca s-o tragă la țărm, spre a salva totul. Îşi 
modificase planul de la început când descoperise, spre marea sa 
mulţumire, că toate tunurile fuseseră pescuite din mare îndată 
după dezastru şi erau aproape tot atât de bune ca-n ziua când 
părăsiseră turnătoria de lângă Chatham, din ţinutul lui de 
baştină, Kent. De asemenea, fuseseră recuperate aproape o mie 
de ghiulele, nişte mitralii, lanţuri şi multe lucruri de metal. Multe 
dintre ele erau răsucite şi purtau urme de lovituri, dar avea din 
toate pentru o corabie, mai bine decât visase c-ar fi cu putinţă. 

— Minunat, Naga-san! Minunat! îl felicitase el pe Naga când 
descoperise mulţimea lucrurilor salvate. 

— O, mulţumesc, Anjin-san. Încercat mult. Îmi pare rău. 

— Acum nu pare rău. Acum totul bine! 

Da, se bucurase el. Acum Doamna poate fi chiar ceva mai 
lungă şi ceva mai lată, dar tot o să arate ca un ogar, şi o să 
bage spaima în oasele tuturor ticăloşilor. 

Ah, Rodrigues, gândise el fără pică, mă bucur că eşti în 
siguranţă, departe, anul ăsta şi că anul viitor va fi un altul pe 
care să-l scufund. Ar fi un dar ceresc să fie Ferriera iarăşi 
Căpitan General, dar nu prea m-aştept la asta şi mă bucur că ai 
plecat teafăr. lţi datorez viaţa şi eşti un pilot straşnic. 

— Hipparuuuu! strigă el din nou şi parâmele se smuciră, cu 
stropi de apa căzând de pe ele ca picăturile de sudoare, dar 
epava nu se clinti. 

Din zorii aceia de pe plajă, cu Toranaga alături şi scrisoarea 
lui Mariko în mâini, descoperind curând după aceea tunurile, 
ziua nu mai avuse destule ceasuri pentru el. Întocmise schiţe, 
făcuse şi refăcuse liste, modificase planuri şi dăduse liste de 
oameni şi materiale necesare, chibzuit alcătuite, căci nu vroia 
greşeli. La sfârşitul fiecărei zile lucra cu dicţionarul până târziu 
în noapte, ca să înveţe noile cuvinte de care avea să aibă nevoie 
ca să le spună meșterilor ce vroia, sau ca să afle de la ei ce 
făcuseră sau ce puteau să facă. De multe ori, disperat, vroise 


să-l roage pe preot să-l ajute, dar ştia că de-acolo nu putea 
primi acum ajutor că duşmănia lor era penlru totdeauna 
hotărâtă. 

Karma, işi spusese fără mâhnire, compătimindu-l pe preot 
pentru fanatismul lui. 

— Hippanmuuu! 

Din nou samuraii se luptară cu împotrivirea mării şi a 
nisipului apoi se închegă un cântec şi ei se opintiră ca un singur 
om. Epava se clinti puţin şi ei îşi dublară eforturile, apoi aceasta 
se eliberă cu o smucitură şi căzură grămadă pe nisip. Se ridicară 
râzând, felicitându-se între ei şi se atârnară din nou de parâme. 
Dar epava se înţepenise din nou. 

Blackthorne le arătă cum să schimbe parâmele, trăgând 
când într-o parte, când în cealaltă, încercând să o mişte spre 
babord sau tribord. 

— Va trebui să-i încropesc nişte chesoane, apoi o să vină 
fluxul şi o s-o salte, spuse el tare, în engleză. 

— Dozo? întrebă Naga nedumerit. 

— Ah, gomen nasai, Naga-san. 

Blestemându-şi puținătatea cuvintelor japoneze, le explică 
prin semne şi desene pe nisip cum să facă o plută şi s-o lege de 
coaste la reflux; apoi fluxul următor avea să facă epava să 
plutească şi ei vor putea s-o tragă până pe plajă. La următorul 
reflux avea să se descurce uşor, pentru că o vor trage pe butuci. 

— Ah so desu! spuse Naga impresionat. 

Când le explică şi celorlalţi ofiţeri, aceştia fură şi ei cuprinşi 
de admiraţie, iar samuraii lui Blackthorne se împăunară, plini de 
importanţă. 

Blackthorne băgă de seamă şi-şi îndreptă arătătorul către 
unul dintre ei. 

— Unde-ţi e buna-cuviinţă? 

— Cum? O, iertaţi-mă, Alteță, vă rog să mă iertaţi că v-am 
supărat. 

— Astăzi te iert, mâine nu. Înoată până la corabie... 
dezleagă parâma asta. 

Roninul-samurai tresări şi privirile începură să-i alerge în 
toate părţile. 

— Îmi pare rău, Alteță, nu ştiu să înot. 

Peste plajă se lăsă tăcerea şi Blackthorne ştia că toţi 
aşteptau să vadă ce avea să se-ntâmple. Era furios pe el însuşi, 


căci o poruncă era o poruncă şi, fără să vrea, el condamnase pe 
cineva la moarte fără rost, de data asta. 

— Porunca lui Toranaga-sama, toţi oamenii învaţă înoate. 
Neh? Toţi vasalii mei înoată peste treizeci de zile. Luaţi aminte, 
înotaţi peste treizeci de zile. Tu, în apă - iei prima lecţie acum. 

Temător, samuraiul intră în apă ştiind căera un om mort. 
Blackthorne îl însoţi şi, de fiecare dată când capul omului intra 
sub apă, îl trăgea în sus fără prea multă blândeţe. Îl făcu să 
înoate astfel până la epavă, lăsându-l din când în când să mai 
înghită apă, dar fără să-i primejduiască viaţa, şi, tuşind şi 
gâfâind, omul o scoase la capăt. Apoi îl aduse iar la țărm şi, 
când mai aveau douăzeci de iarzi până la plajă, îi dădu brânci 
înainte. 

— Înoată! 

Omul ajunse la țărm ca o pisică pe jumătate înecată. 
Niciodată n-avea să-şi mai dea atâta importanţă în faţa 
stăpânului său. Camarazii răcneau plini de voie-bună, iar pe 
plajă oamenii se tăvăleau pe jos de râs - cei care ştiau să 
înoate. 

— Foarte bine, Anjin-san, spuse Naga. Foarte înţelept. 

Râse din nou, apoi spuse: 

— Trimit oameni după bambus, dacă doreşti. Pentru plută, 
neh? Mâine încercăm avem totul aici. 

— Mulţumesc. 

— Mai tragem azi? 

— Nu, nu, mulţu... 

Blackthorne se opri şi-şi puse palma streaşină la ochi. 
Părintele Alvito stătea pe o dună, privindu-i. 

— Nu, mulţumesc, Naga-san, spuse Blackthorne. Totul 
terminat aici azi. Te rog, scuză-mă o clipă. 

Porni să-şi ia hainele şi săbiile, dar oamenii lui i le aduseră 
iute. Se îmbrăcă fără grabă şi-şi puse săbiile la brâu. 

— Bună ziua, spuse el când ajunse lângă Alvito. 

Preotul părea istovit, dar chipul îi era prietenos, aşa cum 
fusese înainte de cearta lor violentă de lângă Mishima. 
Blackthorne deveni şi mai prevăzător. 

— Bună ziua, căpitane-pilot. Plec mâine dimineaţă. Nu 
voiam decât să stăm puţin de vorbă. Te superi? 

— Nu, chiar deloc. 

— Ce ai de gând să faci, încerci să salţi carena? 


— Da. 

— Mă tem că n-o să izbuteşti. 

— N-are importanţă. O să încerc. 

— Chiar crezi c-ai să poţi construi altă corabie? 

— Oh, da, spuse liniştit Blackthorne, întrebându-se ce era în 
mintea lui Alvito. 

— Ai de gând să-ţi aduci aici restul echipajului ca să 
te-ajute? 

— Nu, spuse Blackthorne după un timp. Mai bine să rămână 
în Yedo. Când nava o să fie aproape gata... e destul timp ca să-i 
aduc aici. 

— Locuiesc laolaltă cu eta, nu? 

— Da. 

— Din pricina asta nu-i vrei aici? 

— Una dintre ele. 

— Nu te-nvinuiesc pentru asta. Am auzit că sunt mereu puşi 
pe certă şi beau mai tot timpul. Ştiai că acum vreo săptămână a 
fost o mică încăierare între ei şi le-a ars casa? Aşa umblă vorba. 

— Nu. A fost cineva rănit? 

— Nu, din mila Domnului. Data viitoare... Se pare că unul 
dintre ei a făcut un cazan de distilat. Groaznic ce face băutura 
din om! 

— Da. Păcat de casă. O să-şi construiască alta. 

Alvito încuviinţă din cap şi privi către coastele navei spălate 
de valuri. 

— Înainte de a pleca, voiam să-ţi spun că ştiu ce pierdere 
înseamnă pentru dumneata Mariko-sama. Am fost foarte mâhnit 
de cele ce s-au petrecut la Osaka, dar, într-un fel, înălţat. Imi 
dau seama ce înseamnă sacrificiul ei... ţi-a povestit despre tatăl 
ei, despre cealaltă tragedie? 

— Da, în parte. 

— Ah. Atunci înţelegi şi dumneata. L-am cunoscut destul de 
bine pe Ju-san-Kubo. 

— Poftim? Vrei să zici Akechi Jinsai? 

— O, iartă-mă, da. Acesta e numele sub care este cunoscut 
acum. Nu ţi-a spus Mariko-sama? 

— Nu. 

— Taiko l-a poreclit în bătaie de joc aşa: Ju-san Kubo, 
Shâgun-ul celor Treisprezece Zile. Răzvrătirea lui - de când şi-a 
strâns oamenii şi până la marele seppuku - a durat doar 


treisprezece zile. A fost un om grozav, dar pe noi ne-a urât, nu 
pentru că eram creştini, ci pentru că eram străini. Deseori m-am 
întrebat dacă Mariko n-a devenit creştină doar ca să afle căile 
noastre, ca să ne distrugă. Deseori tatăl ei mi-a spus că l-am 
aţâţat pe Goroda împotriva lui. 

— Ai făcut-o? 

— Nu. 

— Ce fel de om era? 

— Scund, chel, foarte mândru, bun general şi mare poet. E 
atât de trist că a sfârşit aşa - cu toţi din neamul Akechi. Şi acum 
ultimul dintre ei. Biata Mariko... dar ea l-a salvat pe Toranaga, 
dac-o să vrea Dumnezeu. 

Degetele lui Alvito atinseră mătăniile. După un timp, spuse: 

— De asemeni, pilotule, înainte de a pleca, vreau să-mi cer 
iertare pentru... ei, bine, sunt bucuros că Părintele Inspector a 
fost acolo ca să te salveze. 

— ţi ceri iertare şi pentru corabia mea? 

— Nu pentru Erasmus, deşi n-am avut de-a face cu asta. Îmi 
cer iertare doar pentru oamenii aceia, Pesaro şi Căpitanul 
General. Mă bucur că nava ta e distrusă. 

— Shigata ga nai, părinte. Curând o să am alta. 

— Ce fel de navă o să-ncerci să construieşti? 

— Una destul de mare şi destul de puternică. 

— Ca să ataci Corabia Neagră? 

— Ca să navighez spre casă, spre Anglia... şi să mă apăr 
împotriva oricui. 

— lroseşti atâta muncă în zadar. 

— O să mai fie iar "voia Domnului"? 

— Da. Sau mâna omului. 

— Dacă se mai întâmplă şi-mi pierd şi nava asta, o să 
construiesc alta şi dacă şi o pierd şi pe asta, atunci alta. Am de 
gând să-mi construiesc o corabie sau să mă-mbarc pe una şi 
când o să ajung în Anglia am să cer, ori am să împrumut, ori am 
să fur o navă de corsari şi-am să mă-ntorc. 

— Da. ştiu. De-asta n-o să pleci niciodată, ştii prea multe, 
Anjin-san. Ţi-am spus-o mai-nainte şi ţi-o spun din nou, dar fără 
răutate. Sincer. Eşti un bărbat curajos, un adversar deosebit, 
unul demn de respect, iar eu te respect, şi ar trebui să fie pace 
între noi. O să ne tot întâlnim de-a lungul anilor, dacă 
supravieţuim războiului. 


— Oare? 

— Da. Eşti mult prea bun la japoneză. Curând o să fi 
tălmaciul lui Toranaga. N-ar trebui să ne certăm, dumneata şi cu 
mine. Mă tem că destinele noastre se întrepătrund. Ţi-a spus şi 
asta Mariko-san? Mie mi-a spus-o. 

— Nu. N-a pomenit niciodată de asta. Ce altceva ţi-a mai 
spus? 

— M-a rugat să-ţi fiu prieten, să te apăr, dacă pot. 
Anjin-san, n-am venit aici să te stârnesc sau să mă cert cu 
dumneata, ci doar să-ţi cer să facem pace înainte de a pleca. 

— Unde te duci? 

— Mai întâi la Nagasaki, pe mare, din Mishima. Sunt de 
încheiat unele tocmeli de negoţ. Apoi ori încotro se va afla 
Toranaga, oriunde va lupta. 

— Te vor lăsa să călătoreşti nestânjenit, în ciuda războiului? 

— O, da. Au nevoie de noi, oricine cine câştigă. Nu mă 
îndoiesc că noi putem fi oameni cu judecată şi putem face pace 
între noi. Ţi-o cer pentru Mariko-sama. 

Un timp Blackthorne nu spuse nimic. 

— Cândva am avut un armistițiu, pentru că ea l-a vrut. Îţi 
ofer acelaşi lucru. Un armistițiu, nu pace, dacă te-nvoieşti să nu 
te apropii la mai puţin de cinzeci de mile de locul unde-o să fie 
şantierul meu naval. 

— Mă învoiesc, pilotule, sigur că mă învoiesc dar n-ai de ce 
te teme de mine. Un armistițiu, deci, in amintirea ei. 

Îi întinse mâna. 

— Mulţumesc. 

Blackthorne i-o sţrânse bărbăteşte. Apoi Alvito spuse: 

— Curând o să aibă loc funeraliile ei în Nagasaki. În 
catedrală. Însuşi Părintele Inspector va oficia slujba, Anjin-san. O 
parte din cenuşa ei urmează să fie înhumată acolo. 

— Asta i-ar fi făcut plăcere. 

Blackthorne privi o vreme epava, apoi se întoarse către 
Alvito. 

— Un lucru nu... Nu i l-am spus lui Toranaga: chiar înainte 
ca ea să moară, am binecuvântat-o aşa cum ar fi făcut-o un 
preot, şi am rostit ultimele rugăciuni, pe cât am putut de bine. 
N-avea cine altcineva şi ea era catolică. Nu cred că m-a auzit. 
Nu ştiu dacă nu-şi pierduse cunoştinţa. Am făcut acelaşi lucru la 
incinerare. O să fie... Sunt la fel de bune? Am încercat s-o fac în 


faţa lui Dumnezeu, nu al meu, nici al vostru, doar Dumnezeu. 

— Nu, Anjin-san. Învățătura noastră susţine că nu sânt 
bune, dar cu două zile înainte de a muri ea a cerut şi a primit 
dezlegarea de păcate de la Părintele Inspector. 

— Atunci... Atunci ea a ştiut tot timpul că avea să moară... 
orice s-ar fi întâmplat, ea se sacrifica. 

— Da, Dumnezeu s-o binecuvânteze şi s-o aibă în grija Sa! 

— Mulţumesc că mi-ai spus, zise Blackthorne. Am... Am fost 
tot timpul îngrijorat că ceea ce-am făcut nu e de folos, deşi eu... 
Mulţumesc că mi-ai spus. 

— Sayonara, Anjin-san, spuse Alvito, întinzindu-i din nou 
mâna. 

— Sayonara, Tsukku-san. Te rog aprinde o lumânare pentru 
ea... din partea mea. 

— Desigur. 

Blackthorne îi strânse mâna şi-l urmări cu privirea 
îndepărtându-se, înalt şi puternic, un adversar demn de respect. 
Întotdeauna vom fi duşmani, gândi el. Amândoi o ştim, cu sau 
fără armistițiu. Ce ai spune dacă ai şti planul lui Toranaga şi al 
meu? Nimic mai mult decât vorbele de ameninţare pe care le-ai 
mai rostit, neh? Bine. Noi ne înţelegem unul pe celălalt. Un 
armistițiu n-o sa strice nimănui. Dar noi n-o sa ne vedem prea 
des, Tsukku-san. În timp ce se construieşte nava mea, eu o să-ți 
iau locul ca tălmaci pe lânga Toranaga şi regenţi şi, în curând, ai 
să fii îndepărtat de la tocmelile de negoţ chiar dacă corăbiile 
portugheze încă vor mai aduce mătasea. lar toate astea se vor 
schimba şi ele. Flota mea va fi doar începutul. In zece ani Leul 
Angliei o să stapânească aceste ape. Dar mai întâi Doamna, 
apoi toate celelalte... 

Mulţumit, Blackthorne se întoarse la Naga şi hotărî planurile 
pentru a doua zi, apoi urcă panta spre locuinţa-i provizorie, 
lângă Toranaga. Mâncă orez şi felii de peşte crud, pe care unul 
dintre bucătarii lui le pregătise pentru el şi le găsi delicioase. 
Mai ceru o porţie şi începu să râdă. 

— Alteță? 

— Nimic. 

Dar în mintea lui o vedea pe Mariko şi o auzea spunând: 

— O, Anjin-san, poate că într-o zi o să reuşim să te facem 
să-ţi placă chiar şi peştele crud şi atunci ai să fii pe drumul spre 
Nirvana - Locul Desăvârşitei Păci. 


Ah, Mariko, gândi, sunt atât de bucuros pentru adevărata 
dezlegare de păcate. Şi îţi mulţumesc. 

Pentru ce, Anjin-san? o auzea spunând. 

Pentru viaţă, Mariko, draga mea. Tu... 

De multe ori în zilele şi noapţile ce aveau să vină, vorbea cu 
ea în închipuirea lui, redeşteptând amintiri din viaţa lor 
împreună şi povestindu-i despre întâmplările de peste zi, 
simţindu-i prezenţa foarte aproape, întotdeauna atât de 
aproape, că o dată sau de două privise peste umăr aştepţând 
s-o vadă acolo. 

Aşa am făcut în dimineaţa asta, Mariko, dar în locul tău era 
Buntaro, şi, lângă el, Tsukku-san, amândoi holbându-se la mine. 
Eu aveam sabia, dar el avea arcul acela uriaş în mâini. Ehei, 
dragostea mea, mi-a trebuit tot curajul să merg spre ei şi să-i 
întâmpin cum se cuvine. Priveai şi tu? Ai fi fost mândră de mine, 
eram atât de calm, de samurai, de neclintit. El mi-a spus, foarte 
teapăn, folosindu-l pe Tsukku-san ca tălmaci: 

— Doamna Kiritsubo şi doamna Sazuko mi-au spus cum ai 
apărat onoarea soţiei mele şi pe a lor. Cum ai ferit-o de 
batjocură. Pe ea şi pe ele. îţi mulţumesc, Anjin-san. Te rog, 
iartă-mi purtarea josnică de mai-înainte. Imi cer scuze şi îţi 
mulţumesc. 

Apoi s-a înclinat spre mine şi a plecat, iar eu aş fi vrut atât 
de mult ca tu să fii acolo, să ştii că taina noastră e apărată şi 
nimeni nu va afla nimic. 

De multe ori Blackthorne privise peste umăr aşteptându-se 
s-o vadă acolo, dar nu era niciodată şi n-avea să fie vreodată, 
însă asta nu-l tulbura. Era alături de el pentru totdeauna şi ştia 
c-avea s-o iubească la bine şi la rău, până la adânci bătrâneţi. 
Ea se afla mereu la hotarul viselor lui. Acum visele acelea erau 
bune, foarte bune şi, întrepătrunzându-se cu chipul ei, se iscau 
desene, planuri, galionul sculptat de sub bompres, vele, 
aşezarea chilei, construcţia corăbiei, şi apoi, câtă bucurie, 
Doamna în întreaga ei alcătuire, cu toate pânzele sus, umflate 
de un vânt puternic din sud-vest, zburând ca o nălucă pe 
Canalul Mânecii cu vergile şi fungile zbârnâind sub volta la 
babord şi apoi "Toate pânzele sus! Gabierii, velele mari, 
rândunica şi zburătorii!" 

Va slăbi legăturile puţin câte puţin, canonada velelor 
schimbate pentru noua voltă şi "Drept aşa! " şi fiecare bucăţică 


de pânză îi va răspunde strigătului său, ca apoi, în cele din 
urmă, corabia sa, o doamnă de neasemuită frumuseţe, să vireze 
puternic la babord pe lângă Beachy Head, spre Londra... 


KKK 


Toranaga ajunse pe colina din apropierea taberei, 
înconjurat de oamenii săi. Vânase de-a lungul coastei şi acum 
mergea către dealurile de deasupra satului, cu Kogo aşezat pe 
mănuşă. Mai erau încă două ceasuri până la apusul soarelui şi 
nu voia să piardă vremea însorită, neştiind când avea să mai 
aibă din nou timp pentru vânătoare. 

Ziua de azi a fost pentru mine, gândi. Mâine plec la război, 
dar ziua de azi mi-a folosit ca să-mi pun casa în ordine, 
prefăcându-mă că Kwanto şi Izu sunt în siguranţă, ca şi 
succesiunea mea, şi că am să mai apuc încă o iarnă iar la 
primăvară am să vânez în voie. Ah, azi a fost o zi foarte bună. 

O ridicase în zbor de două ori pe Tetsu-ko şi zborul ei 
fusese un vis, mai desăvârşit ca niciodată, nici chiar atunci când 
vânase cu Naga lângă Anjiro, acel plonjeu minunat de neuitat, 
cu care doborâse bătrânul fazan. Astăzi ea doborâse un cocor 
de câteva ori mai mare ca ea şi se întorsese fără greş la 
momeală. Câinii găsiseră un fazan şi el trimisese şoimiţa să se 
rotească în înălţimi, gata de atac. Apoi fazanul fusese stârnit şi 
începuseră înălţările şi coborârile, ce păruseră a ţine o veşnicie, 
iar izbitura fusese o minunăţie. Din nou Tetsu-ko venise la 
momeală şi mâncase mândră pe pumnul lui. 

Acum căuta un iepure. li trecuse prin cap că lui Anjin-san 
i-ar face plăcere nişte carne. Deci, în loc să iprăvească mulţumit 
vânătoarea din ziua aceea, Toranaga hotărâse să vâneze pentru 
frigarea lui Anjin-san. Işi iuți pasul, nevoind să dea greş. 

Ariergarda lui îl duse pe lângă tabără, pe drumul ce se 
răsucea către creastă şi el se simţea nespus de mulţumit de 
întâmplările zilei. 

Îşi plimbă privirea cercetătoare peste tabără, căutând 
primejdii, dar nu găsi nimic. Oamenii făceau instrucţie cu arma - 
instrucţia pe regimente şi tragerile fuseseră oprite câtă vreme 
Tsukku-san se afla în preajmă - şi asta îi plăcu. Cele douăzeci de 
tunuri salvate cu atâta grijă, zăceau deoparte, strălucind în 
soare, şi-l zări în apropiere pe Blackthorne, aşezat pe pământ cu 


picioarele încrucişate, aşa cu ar fi stat aşezat orice om normal, 
aplecat atent asupra unei mese joase. Dincolo de el se zărea 
epava şi băgă de seamă că încă nu fusese clintită din loc şi se 
întrebă cum avea s-o aducă Anjin-san pe țărm, dacă nu putea fi 
trasă. 

Pentru că, Anjin-san, ai s-o aduci la țărm, îşi spuse 
Toranaga foarte sigur de asta. 

O, da. Şi ai să-ţi construieşti navă, iar eu am s-o distrug aşa 
cum am distrus-o şi pe cealaltă, sau am s-o dau creştinilor, ca 
pe-o trufanda, căci ei sunt mai importanţi pentru mine decât 
corăbiile tale, prietene, iartă-mă, şi decât celelalte corăbii care 
aşteaptă în ţara ta. Compatrioţii tăi or să mi le aducă, pe ele şi 
tratatul cu regina ta, nu tu. Eu am nevoie de tine aici. 

La vremea potrivită, Anjin-san, am să-ţi spun de ce a trebuit 
să-ţi ard corabia şi atunci n-o să-ţi mai pese, pentru că atunci ai 
să fii ocupat cu altele şi ai să înţelegi că ceea ce ţi-am spusa 
fost totuşi adevărul; aveam de ales între corabie şi viaţa ta. Am 
ales viaţa ta. A fost corect, neh? După aceea o să râdem 
împreună de "Voia Domnului". Oh, a fost uşor să pun în noaptea 
hotărâtă anume străji pe navă, oameni de încredere, cu poruncă 
să împrăştie din belşug pe punte, în taină, praf de puşcă, după 
ce-i spusesem mai-nainte lui Naga - atunci când Omi îmi 
adusese ştirea despre complotul lui Yabu - să aşeze altfel 
schimburile, astfel ca straja următoare, de pe punte şi de la 
țărm, să fie alcătuită doar din oameni din Izu, anume cei cinzeci 
şi trei de trădători. Apoi un singur ninja cu un amnar a ieşit din 
întunericul nopţii, şi nava ta a devenit o torţă. Bineînţeles, nici 
Naga, nici Omi n-au cunoscut planul. 

Atât de neplăcut, dar era atât de necesar, Anjin-san. Ţi-am 
salvai viaţa la care ţineai mai mult decât la corabie. De cincizeci 
de ori, sau poate mai mult, a trebuit să stau în cumpănă dacă să 
renunţ la viaţa ta, dar, până acum, de fiecare dată am izbutit să 
ocolesc asta. Nădăjduiesc să pot face mereu asta. De ce? Azi 
este ziua adevărurilor, neh? Răspunsul e: fiindcă mă faci să râd 
şi am nevoie de un prieten. Nu îndrăznesc să-mi fac prieteni 
printre oamenii mei sau printre portughezi. Da, am să şoptesc în 
adâncurile unei fântâni la amiază - dar numai după ce m-am 
încredinţat că sunt singur - că am nevoie de un prieten. Şi de 
cunoştinţele tale. Mariko-sama a avut din nou dreptate. Înainte 
să pleci vreau să ştiu tot ce ştii tu. Ţi-am spus că amândoi avem 


timp deajuns. 

Vreau să ştiu cum navighează o corabie în jurul pământului 
şi să înţeleg cum o insulă mică poate să înfrângă un imperiu 
uriaş. S-ar putea ca răspunsul să ne folosească în lupta cu 
China, neh? Oh, da, Taiko a avut dreptate în unele privinţe. 

Prima oară când te-am văzut, am spus: "Nu există nici o 
scuză pentru răzvrătire" şi tu ai răspuns: "Există una - dacă 
învingi!" Ah, Anjin-san, atunci ţi-am legat soarta de a mea. Aşa 
e. Totul e socotit drept, dacă învingi. 

E o prostie să pierzi. De neiertat. 

Tu n-ai să pierzi şi ai să fii în siguranţă şi fericit pe întinsa ta 
feudă de la Anjiro, unde Mura, pescarul, o să vegheze asupra ta, 
ferindu-te de creştini şi o să le dea mai departe informaţii false, 
după cum poruncesc eu. Cât de naiv e Tsukku-san să creadă că 
unul dintre oamenii mei, fie el şi creştin, putea să-ţi fure 
cărţile-pilot şi să le dea în taină preoţilor fără ştirea sau 
încuviințarea. Ah, Mura, mi-ai fost credincios treizeci de ani şi 
mai bine, curând o să-ţi primeşti răsplata! Ce-ar zice preoţii 
dacă ar şti că numele tău adevărat e Akira Tonomoto, samurai, 
iscoadă la porunca mea, şi totodată pescar, starostele satului şi 
creştin? S-ar scăpa pe ei, neh? 

Aşa că nu-ţi face griji, Anjin-san, mă îngrijesc eu de viitorul 
tău. Eşti în mâini bune, puternice şi, o, ce viitor ţi-am pregătit! 

— Am să fiu concubina barbarului, oh oh oh? se văită Kiku 
cu voce tare. 

— Da, peste o lună. Fujiko a încuviinţat oficial. O mai 
spusese încă o dată lui Kiku şi Gyoko, dându-i răbdător timp 
nefericitei fete să-şi vină în fire. Şi vei primi o mie de koku pe an 
după naşterea primului fiu al lui Anjin-san. 

— Ah, o mie... Ce-aţi spus? 

El repetase promisiunea şi adăugase mieros: 

— In definitiv, samuraiul e samurai şi două săbii sunt două 
săbii, iar fiii lui vor fi samurai. El este hatamoto, unul dintre cei 
mai importanţi vasali ai mei, amiral al tuturor navelor mele, un 
sfetnic apropiat, ba chiar prieten. Neh? 

— lertaţi-mă, dar Alteță... 

— Mai întâi vei fi concubina lui. 

— lertaţi-mă, "mai întâi", Alteță? 

— Poate c-ar trebui să fii soţia lui. Fujiko-san mi-a spus că 
ea nu mai are de gând să se căsătorească niciodată, dar cred că 


el ar trebui să aibă o nevastă. De ce nu tu? Dacă îi placi 
îndeajuns, şi dacă îl poţi face să se ţină de construcţia corăbiei... 
Neh? Da, cred că ar trebui să fii soţia lui. 

— Oh da oh da oh da! 

Se aruncase de gâtul lui şi-l binecuvântase, cerându-şi 
iertare pentru nestăpânita lipsă de bună-cuviinţă, pentru că-l 
întrerupsese şi nu-l ascultase supusă şi-l părăsise plutind la 
patru paşi desupra pământului când cu o clipă în urmă era gata 
să se arunce în cea mai apropiată prăpastie. 

Ah, femeile, îşi zise Toranaga amuzat şi foarte mulţumit. 
Acum are tot ce şi-a dorit, Ghioko la fel - dacă nava va fi 
construită la timp şi va fi - la fel şi preoţii, la fel şi... 

— Alteță! 

Unul dintre hăitaşi arăta către un pâlc de tufişuri din 
marginea drumului. Trase de frâu şi-l pregăti pe Kogo, slăbind 
cureluşa care-l ţinea legat de pumn. 

— Acum, porunci cu voce scăzută. 

Asmuţiră câinele. 

lepurele ţâşni de sub tufiş spre alt adăpost şi în aceeaşi 
clipă el slobozi pasărea. Cu puternice fâlfâiri de aripi aceasta se 
avântă în urmărire, ca o săgeată, ajungând din urmă animalul 
înspăimântat. Înaintea lor la o sută de paşi peste vâlceaua 
vălurită era un lăstăriş încâlcit şi iepurele sărea cu iuţeală 
nebunească încolo şi încoace încercând să-şi afle scăparea 
acolo, cu Kogo pe urmele lui, tot mai aproape, cu gherele 
tăioase doar la câteva picioare deasupra pământului. Pasărea 
ajunse deasupra prăzii şi izbi iar iepurele ţipă se răsuci şi ţâşni 
înapoi cu Kogo încă pe urmele lui, scăpând un ik-ik-ik mânios 
pentru că dăduse greş. lepurele se răsuci încă odată într-o 
ultimă cursă pentru adăpost şi ţipă când Kogo îl izbi din nou 
înşfăcându-l zdravăn cu ghearele de gât şi cap ca apoi, 
netemătoare, să-şi închise aripile şi nestânjenită de zvârcolirile 
şi răsucirile înebunite ale animalului, îi frânse fără efort gâtul. 
Un ultim țipăt. Kogo îi dădu drumul şi se înălţă în aer pentru o 
clipă, scuturându-şi penele, aranjându-şi-le cu o fluturare 
violentă a aripilor, apoi se aşeză din nou pe trupul cald, 
tresăltând încă, înfigându-şi încă odată ghearele în el. Abia 
atunci lăsă să-i scape strigătul ei de victorie şi sâsâi de plăcere. 
Ochii ei se îndreptară către Toranaga. 

Toranaga sosi la trap şi descălecă, întinzându-i momeala. 


Ascultător, uliul îşi părăsi prada şi, când omul ascunse cu 
iscusinţă momeala, se aşeză pe pumnul înmănuşat. Toranaga 
apucă cureluşa, simțind, prin pielea întărită cu oţel a mănuşii, 
strânsoarea ghearelor pe degetul arătător. 

— Eiiii, bine făcut, frumoasa mea, spuse el, rasplătitnd-o cu 
o bucată din urechea iepurelui, pe care un hăitaş o tăiase pentru 
el. la, desfată-te cu asta, dar nu prea mult, mai ai încă treabă de 
făcut. 

Rânjind, hăitaşul ridică iepurele. 

— Stăpâne! Trebuie să aibă de trei-patru ori greutatea ei. 
Cel mai frumos de câteva săptămâni încoace, neh? 

— Da. Trimite-l în tabără, lui Anjin-san. 

Toranaga sări iarăşi în şa şi le făcu semn celorlalţi să-l 
urmeze mai departe după un alt vânat. 

Da, lovitura ucigaşă a fost bine dată, dar n-a avut nimic din 
înflăcărarea unei vânători cu un şoim peregrin. Un uliu este ceea 
ce este, o pasăre de pradă, un ucigaş, născut să ucidă orice 
mişcă, tot ce mişcă. Ca şi tine, Anjin-san, neh? 

Da, tu eşti un uliu cu aripi scurte. Ah, dar Mariko a fost un 
peregrin. 

Şi-o amintea atât de limpede şi îşi dorea mai presus de 
orice să nu fi trebuit ca ea să pornească spre Osaka şi în 
Nemărginire. Dar a trebuit, îşi spuse răbdător. Ostaticii trebuiau 
eliberaţi. Nu numai cei din casa mea, ci toţi ceilalţi. Acum am 
încă cincizeci de aliaţi care au trecut de partea mea în taină. 
Curajul şi sacrificiul de sine, al tău şi al doamnei Etsu, i-au unit 
i-au adus pe ei şi pe cei din clanul Maeda de partea mea, iar prin 
ei, toată coasta de vest. Ishido trebuia făcut să-şi scoată nasul 
din bârlogul lui de necucerit, regenţii dezbinaţi, iar Ochiba şi 
Kiyama aduşi la mâna mea. Tu ai făcut toate astea, ba mai mult: 
mi-ai dat timp. Doar timpul făureşte capcanele şi oferă 
momeala. 

O, Mariko-chan, cine s-ar fi gândit că o aşchie de femeie ca 
tine, fiica lui Ju-san Kubo, vechiul meu rival, trădătorul 
trădătorilor, Akechi Jinsai, ar putea să facă atât de multe şi să se 
răzbune atât de frumos şi cu atâta demnitate pe Taiko, 
duşmanul şi ucigaşul tatălui tău. O singură izbitură 
înspăimântătoare, la fel ca Tetsu-ko, şi ţi-ai ucis prada, care era 
şi prada mea. 

Este atât de trist că nu mai exişti. O asemenea credinţă 


merită o favoare specială. 

Toranaga ajunsese pe creastă. Se opri şi strigă să îi fie 
adusă Tetsu-ko. Îngrijitorul i-o luă pe Kogo şi Toranaga mângâie 
femela de şoim peregrin, care se afla pentru ultima oară pe 
pumnul său, apoi îi scoase capişonul şi-i dădu drumul în înaltul 
cerului. O privi cum urcă în spirală, sus, tot mai sus, căutând o 
pradă pe care el n-avea să i-o mai stârnească niciodată. 
Libertatea lui Tetsu-ko este darul meu pentru tine, Mariko-san, îi 
vorbi în gând spiritului ei, privind şoimul ce se rotea mai sus, tot 
mai sus. Spre a-ţi cinsti credinţa ta faţă de mine şi supunerea-ţi 
filială faţa de cea mai importantă lege a noastră: "Un fiu, sau o 
fiică, ce-şi înţelege datoria nu-şi poate afla odihna sub acelaşi 
cer cu ucigaşul tatălui său, cât timp acesta e în viaţă". 

— O, atât de înţelept, Alteță, spuse îngrijitorul de şoimi. 

— Ce? 

— Să-i daţi drumul lui Tetsu-ko, s-o eliberaţi. Ultima oară 
când aţi slobozit-o am crezut că n-o să se mai întoarcă, dar nu 
eram sigur. Ah, Alteță, sunteţi cel mai mare şoimar din 
împărăție, cel mai bun, pentru că ştiţi, fără îndoială, când să 
redaţi pasărea cerului. 

Toranaga îşi îngădui o încruntare. Şoimarul, neînţelegând 
ce se întâmplase, păli, i-l dădu iute înapoi pe Kogo şi se retrase 
în grabă. 

Da, pentru Tetsu-ko venise vremea, gândi Toranaga 
posomorât, dar chiar şi aşa, ea era totuşi un dar simbolic pentru 
spiritul lui Mariko şi pentru calitatea răzbunării ei. 

Dar cum rămâne cu toţi fiii tuturor bărbaţilor pe care i-ai 
ucis? 

Aste este altceva, toţi bărbaţii aceia meritau să moară, îşi 
răspunse. Chiar şi aşa, tu eşti întotdeauna precaut cu cel ce vine 
mai aproape de o bătaie de săgeată - e un lucru obişnuit. 
Observaţia îi plăcu lui Toranaga şi hotărî s-o adauge în 
testamentul său. 

Îşi miji încă odată ochii către cer şi zări şoimiţa, care nu mai 
era a lui. Era o creatură de o imensă frumuseţe, acolo sus, 
liberă, mai presus de toate lacrimile, înălțându-se fără efort. 
Apoi, o putere pe care el n-o mai putea controla o luă, o întoarse 
către nord şi ea dispăru. 

— O, Tetsu-ko, îţi mulţumesc. Să ai multe fiice, spuse el 
şi-şi întoarse atenţia către pământ. 


Satul arăta îngrijit în soarele care cobora, Anjin-san era tot 
la masa lui, samuraii la instrucţie, fumul se înălța din vetre. 
Dincolo de golf, cam la vreo douăzeci de rí, se află Yedo. La 
patruzeci de rí spre sud-est se găsea Anjiro. La două sute 
nouăzeci de ri spre vest era Osaka şi, la nici treizeci de rí spre 
nord de ea, era Kyoto. 

Acolo trebuie să se dea bătălia hotărâtoare, gândi el. Lângă 
capitală. Spre nord, prin apropiere de Gifu, sau Ogaki, sau 
Hashima, de-a curmezişul Marelui Drum de Nord, Nakasendo. 
Poate acolo unde drumul se-ntoarce spre sud, către capitală, 
lângă micul sat Sekigahara, în munţi. Undeva pe acolo. O, eu aş 
fi în siguranţă ani de zile în spatele munţilor mei, dar asta e 
şansa pe care am aşteptat-o: Ishido şi-a descoperit gâtlejul. 

Principala mea lovitură va fi de-a lungul Drumului de Nord 
şi nu pe Tokaido, drumul de coastă, deşi până atunci am să mă 
prefac că-mi schimb planul de cinzeci de ori. Fratele meu o să 
mi se alăture. O, da, cred că Zataki o să se convingă singur că 
Ishido l-a trădat pentru Kiyama. Fratele meu nu-i prost. Şi-am 
să-mi ţin jurământul solemn, s-o cer pe Ochiba pentru el. In 
timpul acestei bătălii, Kiyama o să treacă de partea mea, cred 
că aşa o să facă, şi, când o s-o facă, dacă o face, o să se arunce 
asupra duşmanului său de moarte, Onoshi. Asta va fi semnalul 
de atac pentru muschete; am să le întorc flancurile şi am să 
înving, pentru că Ochiba, înţeleaptă, n-o să-l lase niciodată pe 
Moştenitor să iasă pe câmpul de luptă împotriva mea. Ştie că, 
dac-ar face-o, aş fi forţat să-l omor, din păcate. 

Toranaga începu să zâmbească doar pentru el. Când am să 
câştig, am să-i dau lui Kiyama toate pământurile lui Onoshi şi 
am să-i propun să-l numească pe Saruji moştenitorul său. In 
clipa când am să fiu Preşedintele noului Consiliu al Regenţilor, 
am să înfăţişez propunerea de căsătorie a lui Zataki, doamnei 
Ochiba, care se va aprinde atât de tare din pricina neobrăzării 
lui, încât, spre a potoli pe Prima Doamnă a ţării şi pe Moştenitor, 
regenţii vor trebui, cu regret, să-l invite pe fratele meu în 
Nemărginire. Cine să-i ia locul ca regent? Kasigi Omi. Kiyama va 
fi prada lui Omi... da, aşa este înţelept şi este atât de uşor, 
pentru că, fără îndoială că până atunci Kiyama, senior al tuturor 
creştinilor, o să se împăuneze cu religia lui. Edictele de 
Expulzare ale lui Taikō sunt încă legale, neh? Desigur că Omi şi 
ceilalţi au să spună: "Votez ca Edictele să fie aplicate". Şi odată 


ce Kiyama s-a dus, n-o să mai fie nici un regent creştin, 
niciodată, şi, cu răbdare, o să strângem tot mai tare laţul în jurul 
neroadei, dar primejdioasei dogme străine, care este o 
ameninţare pentru Pământul Zeilor şi pentru wa-ul nostru... prin 
urmare trebuie înlăturată. Noi, regenţii, o să-i încurajăm pe 
compatrioţii lui Anjin-san să preia negoţul de la portughezi. Cât 
de curând cu putinţă, regenţii vor porunci ca tot negoţul şi toţi 
străinii să se mărginească la Nagasaki, la o mică parte din 
Nagasaki, sub o pază foarte severă. Şi o să ne închidem ţara 
pentru totdeauna... pentru ei, şi pentru muschetele lor şi pentru 
otrăvurile lor. 

Sunt atât de multe şi minunate lucruri de făcut, o dată ce 
voi învinge, dacă voi învinge, când voi învinge. Noi suntem un 
popor foarte uşor de înţeles. 

O să fie o epocă de aur. Ochiba şi Moştenitorul au să ţină o 
curte măreaţă în Osaka, iar, din când în când, noi o să ne 
închinăm în faţa lor şi-o să continuăm să ocârmuim în numele lui 
în afara castelului Osaka. Peste vreo trei ani Fiul Cerului o să mă 
invite să dizolv Consiliul şi să devin sh6gun, până la majoratul 
nepotul meu. Regenţii au să stăruie să primesc şi, cu greu, am 
să primesc. Intr-un an sau doi, am să mă retrag fără mare 
ceremonie în favoarea lui Sudara şi am să păstrez puterea, ca 
de obicei, fără să-mi dezlipesc privirea de pe castelul Osaka, iar, 
într-o zi, cei doi uzurpatori vor face o greşeală şi atunci s-a 
isprăvit cu ei, şi cumva se va isprăvi şi cu castelului Osaka, un 
vis într-un alt vis, iar adevăratul ţel al Marelui Joc, care a început 
de îndată ce am putut gândi, care a devenit cu putinţă în clipa 
în care a murit Taikō, adevăratul ţel va fi atins: Shogunat-ul. 

Pentru asta am luptat şi asta am plănuit toată viaţa. Eu 
singur sunt moştenitorul împărăției. Voi fi shogun. Eu am 
întemeiat o dinastie. 

Acum totul este cu putinţă mulţumită lui Mariko-san şi 
străinului barbar ivit din marea de la răsărit. 

Mariko-san, a fost karma ta să mori acoperită de glorie şi să 
trăieşti veşnic. Anjin-san, prietene, e karma ta să nu părăseşti 
niciodată acest pământ. A mea este să fiu shogun. 

Kogo, uliul, îşi fâlfâi aripile pe-ncheietura mâinii lui, se 
aşeză mai bine şi-l privi. Toranaga îi zâmbi. Nu eu am ales să fiu 
ceea ce sunt. E karma mea. 


În acel an, în zorii celei de a douăzeci şi una zile a celei de a 
zecea luni, Luna Fără de Zei, marile armate se izbiră. S-a 
întâmplat în munţi, lângă Sekigahara, pe Drumul de Nora, pe o 
vreme urâtă - ceată apoi lapoviţă. Spre sfârşitul după-amiezii, 
Toranaga câştigase bătălia şi începu măcelul. Au fost luate 
patruzeci de mii de capete. 


Trei zile mai târziu Ishido fu prins viu iar Toranaga, amuzat, 
îşi aminti prezicerea şi îl trimise în lanţuri la Osaka pentru a fi 
arătat mulțimii, poruncind unor eta să îngroape picioarele 
generalului Ishido adânc în pământ, lăsându-i numai capul 
afară, şi să poftească trecătorii să taie cel mai faimos cap din 
împărăție cu un fierăstrău de bambus. Ishido agoniză trei zile şi 
muri foarte bătrân. 


CÂTEVA NOŢIUNI DESPRE ISTORIA JAPONIEI 
ÎN JURUL ANULUI 1600 


Deşi romanul de faţă nu este o lucrare cu caracter strict 
istoric, el se bazează pe fapte, personalităţi şi date reale din 
istoria Japoniei, a căror cunoaştere - chiar şi superficială - poate 
duce mult mai uşor la formarea unei imagini despre această 
parte a lumii şi timpului. 

În 1549 Oda Nobunaga?, fiul unui mic daimyo care profitase 
de luptele interne dintre seniorii feudali pentru a-şi mări 
domeniile, moşteneşte la numai 15 ani averea tatălui său. Doar 
câţiva ani i-au fost suficienţi pentru a deveni stăpânul a 
numeroase provincii, iar faima lui de om curajos şi energic a 
crescut atât de mult, încât Împăratul Ogimachi trimite un 
mesager, invitându-l să restabilească ordinea în Imperiu. 
Nobunaga a acceptat această sarcină dificilă. 

După ce îi învinge pe cei mai turbulenti dintre daimyo şi ia 
în stăpânire posesiunile altora, îl învinge şi pe ultimul, Shâgunul 
Akihaga, şi ia frâiele conducerii, începând să reconstruiască ţara 
din ruinele la care ajunsese în urma atâtor războaie interne. 
Numai că, în 1582, un vasal trădător - Akechi Jinsai - care îi 


1 Personajul Goroda 


datora multe, îl asasinează, întrerupând astfel munca pe care 
acesta o începuse. 

Puterea cade în mâinile unui soldat - Hideyoshi? - care, prin 
inteligenţă şi victoriile sale, se ridicase la cel mai înalt rang, de 
general, în armata lui Nobunaga. Hideyoshi i-a îndepărtat pe fiii 
fostului său stăpân şi, simțind că nu va putea să ceară pentru el 
titlul de Shogun din cauza originii modeste, îl forţează pe 
Împărat să-i confere cel mai înalt titlu al ierarhiei civile - cel de 
Kwampaku. El a continuat munca de pacificare începută de 
Nobunaga şi a triumfat asupra tuturor rebelilor daimyo. 

Ajungând la apogeul onoarei şi puterii, este atât de orbit de 
mărire încât se gândi să-şi întindă puterea în Coreea şi China. 
Campania lui, deşi plină de succese la început, nu a întârziat să 
se dovedească a fi un dezastru. În ultimele sale clipe de viaţă 
şi-a dat seama de greşeală. In 1598, pe patul de moarte, 
ultimele sale gânduri au fost îndreptate către trupele decimate 
în lupte şi la suferinţele de tot felul pe care acestea le 
înduraseră. 

Hideyoshi l-a încredinţat pe fiul său - Hideyori - celor cinci 
cei mai mari daimyo din Imperiu, reuniți sub forma unui consiliu 
de tutori. Printre aceştia era şi unul pentru care o poziţie 
secundă nu era de ajuns: Tokugawa leyasu* (1542-1616) un 
descendent al familiei Minamoto?. Când în 1590 i se 
încredinţează conducerae celor opt mari provincii din Kwanto, el 
alege micul port Edos5, în provincia Mushashi, pentru a-şi 
construi noul său castel. După moartea lui Hideyoshi, el se 
separă foarte curând de ceilalţi membri ai consiliului tutorilor, 
rămaşi credincioşi jurământului făcut pentru a nu amesteca 
istoria cu literatura şi începe lupta împotriva lor. Estul era la un 
pas de a porni lupta împotriva vestului; şi, din nou, Estul 
învinge, când, pe câmpiile din jurul localităţii Sekigahara (Mino), 
câştigă supremaţia ce urma să dureze două secole şi jumătate. 

leyasu obţine titlul de Shâgun la trei ani după victoria sa 
(1603) şi astfel a început linia Tokugawa care ajunge să posede 
o autoritate nemaicunoscută de nimeni până atunci. Doi ani mai 
târziu, el cedează Shogunatul în favoarea fiului său, se retrage 


2 Personajul Nakamura-Taiko 
3 Personajul Toranaga 

4 Minowara 

5 Yedo 


la Sumpu, iar înainte de moarte are consolarea de a vedea 
dezvoltându-se în Osaka linia Hideyoshi (1615). Din acel 
moment puterea se afla în siguranţă în mâinile familiei lui. 

Succesorii lui imediaţi - Hidetaka (1605-1623) şi lemitsu 
(1623-1651) îi continuă opera şi întăresc regulile de fier pe care 
el le impusese în Imperiu: ruperea relaţiilor cu ţările străine, 
închiderea tuturor porturilor pentru comerţul cu străinii, cu 
excepţia olandezilor şi chinezilor, care aveau acces doar în 
portul Yokohama în apropiere de Edo (actualul Tokyo), 
persecuțiile atroce împotriva creştinilor, legi aspre faţă de 
învăţăturile confucianiste. 

Timp de două sute de ani fiecare daimyo, samurai sau om 
de rând a dus această povară fără să comenteze, ceea cea 
stabilizat situaţia în Imperiu şi pacea pentru mulţi ani. 

Ultimul Shâgun Tokugawa, aflat într-o situaţie critică, este 
obligat să cedeze puterea Împăratului care, în 1868 a început 
restauraţia Meiji. 


WILL ADAMS ( + 1620). Pilot englez pe nava olandeză 
"Erasmus" care a eşuat pe țărmurile din Bunyo în aprilie 1600. 
Este luat prizonier şi dus la Osaka, unde îl întâlneşte pe leyasu, 
în luna următoare, şi este angajat să construiască mai multe 
vase mici (schooners) dintre care unul - "Santa Bonaventura" - 
va face o călătorie până în Mexic în 1620. Se implică, de 
asemenea, în numeroase tranzacţii comerciale cu olandezii şi 
englezii în ceea ce priveşte fabricile pe care aceştia le aveau la 
Hirado. Nu i s-a permis niciodată să se întoarcă în ţara sa natală. 
Se căsătoreşte cu o japoneză şi moare la Hemi, în apropiere de 
actualul port Yokosuka. Japonezii i-au dat numele de Anjin 
(pilotul), iar mormântul său se numeşte Anjin-zuka. O stradă din 
Edo (Tokyo) îi poartă numele (Anjin-cho). 


6 Personajul John Blackthorne