James Clavell — Shogun V1

James Clavell 


James Clavell 


SHOGUN 


Vol.1 


PROLOG. 

Furtuna rupea din el. Îi simţea muşcătura până în adâncul 
fiinţei şi ştia că, dacă nu acostează în trei zile, vor fi morţi 
cu toţii. Prea multe morţi în această călătorie, gândi, sunt 
pilotul şef al unei flote moarte. O singură navă rămasă din 
cinci, douăzeci şi opt de oameni dintr-un echipaj de o sută 
şapte, dintre care acum doar zece se mai ţin pe picioare, iar 
ceilalţi sunt pe moarte, şi printre ei Căpitanul General. Fără 
provizii, apă mai deloc, iar câtă a rămas e sălcie şi tulbure... 

Îl chema John Blackthorne şi era singur pe punte, în afară 
de marinarul de veghe la provă, Salamon mutul, care se 
ghemuise la adăpost sub vânt, scrutând marea din faţă. 

Nava se înclină sub o rafală bruscă şi Blackthorne se 
prinse de braţul scaunului fixat pe dunetă, Ungă timonă, 
până ce corabia se redresă, scârţâind din toate 
încheieturile. Se numea Erasmus - două sute şaizeci de 
tone, navă comercială înarmată înregistrată la Rotterdam, 
cu trei catarge, douăzeci de tunuri, şi singura 
supraviețuitoare din prima forţă expediţionară trimisă de 
Ţările de Jos să înfrunte duşmanul în Lumea Nouă. Primele 
nave olandeze care izbutiseră să destrame taina trecerii 
prin Strâmtoarea Magellan. Patru sute nouăzeci şi şase de 
oameni, toţi voluntari. 'Toţi olandezi, în afară de trei englezi 
- doi piloţi şi un ofiţer. Misiunea lor: să jefuiască posesiunile 
spaniole şi portugheze din Lumea Nouă şi să le dea pradă 
focului; să obţină concesiuni comerciale permanente; să 
descopere noi insule în Oceanul Pacific, care ar fi putut 


servi drept baze, şi să le proclame teritorii olandeze; iar 
după trei ani să se întoarcă acasă. 

De mai bine de patru decenii, Ţările de Jos protestante 
erau în război cu Spania catolică, luptând să doboare 
detestatul jug spaniol. Olanda, numită uneori Provinciile 
Unite sau Ţările de Jos, încă mai era, juridic, parte a 
Imperiului Spaniol. Anglia, singura ei aliată, prima ţară din 
lumea creştină care, în urmă cu vreo şaptezeci şi ceva de 
ani, se rupsese de Curtea Papală de la Roma şi devenise 
protestantă, se afla şi ea de douăzeci de ani în război cu 
Spania, iar de zece era aliată deschis cu Ţările de Jos. 

Vântul se înteţi şi mai mult şi nava se balansa. Naviga cu 
catargele goale, doar cu gabierul de furtună. Dar chiar şi 
aşa curenţii şi vijelia o purtau spre orizontul din ce în ce 
mai întunecat. 

Acolo furtuna e şi mai puternică; îşi spuse Blackthorne, şi 
alte recifuri, alte bancuri de nisip. Şi marea necunoscută. 
Bun! O viaţă întreagă am înfruntat marea şi totdeauna am 
ieşit învingător. Şi o să înving mereu. 

Primul pilot englez care a trecut prin Strâmtoarea 
Magellan. Da, primul - şi primul pilot care a navigat 
vreodată în aceste ape asiatice, în afară de câţiva bastarzi 
de portughezi sau spanioli nenorociţi, care încă îşi mai 
închipuie că lumea le aparţine. Primul englez pe aceste 
mări... 

Atâtea lucruri înfăptuite pentru prima dată. Da. Şi atâţia 
morţi ca să le dobândeşti... 

Gustă şi adulmecă din nou vântul, însă nu se simţea niciun 
semn de pământ. Cercetă oceanul mohorât şi mânios. Nici 
un fir de algă sau pată de culoare care să-i vestească 
țărmul. Văzu creasta unui alt recif, departe, la tribord, dar 
asta nu-i spunea nimic. De o lună îi amenințau vârfurile 
recifurilor, dar încă nici urmă de pământ. Oceanul ăsta e 
fără de sfârşit, îşi zise. Bine. Doar pentru asta te-ai pregătit: 
să navighezi pe mări necunoscute, să le treci pe hartă şi să 
te întorci din nou acasă. La câte zile depărtare eşti de casă? 


Un an şi unsprezece luni şi două zile. Ultima acostare 
fusese în Chile, cu o sută treizeci şi trei de zile în urmă, de 
cealaltă parte a oceanului pe care Magellan, străbătându-l 
pentru prima oară acum optzeci de ani, îl numise Pacific. 

Blackthorne era flămând, iar gura şi tot trupul îi ardeau 
din pricina scorbutului. Îşi forţă ochii să verifice drumul- 
compas şi mintea să calculeze poziţia aproximativă pentru 
navă. O dată punctul înscris în cartea-pilot, manualul lui de 
navigaţie, va fi în siguranţă pe acest petec de ocean. Iar 
dacă el era în siguranţă, nici corabia nu era în primejdie şi 
atunci, împreună, s-ar putea să găsească Japoniile, sau 
poate chiar şi pe regele creştin Prester John, şi a lui 
Împărăţie de Aur, despre care legenda spune că se află la 
nord de Chitai, oriunde o fi acest Chitai. 

Şi, cu partea mea din câştig, voi naviga iarăşi spre vest, 
către casă: primul pilot englez care va face înconjurul 
globului, şi nu-mi voi mai părăsi niciodată căminul. 
Niciodată. Niciodată. Jur pe capul fiului meu! 

Rafala de vânt îi întrerupse hoinăreala minţii şi-i alungă 
somnul. Să dormi acum ar fi o nebunie. N-ai să te mai 
trezeşti niciodată din somn, gândi, şi întinse braţele ca să-şi 
destindă muşchii amorţiţi ai spatelui, trăgându-şi apoi, mai 
strâns, mantaua în jurul trupului. Velele erau în regulă, iar 
timona legată bine. Marinarul de veghe la provă era treaz. 
Aşa că se aşeză răbdător pe scaun şi se rugă să dea de 
pământ. 

— Du-te jos, pilotule! Iau eu cartul, dacă vrei. Hendrik 
Specz, al doilea secund, se târa prin tambuchi pe punte, cu 
faţa cenuşie de oboseală, ochii înfundaţi în orbite, pielea 
galbenă şi pătată. Se sprijini greoi de copastie, căznindu-se 
să vomite. Binecuvântat fie Domnul lisus şi afurisită ziua 
când am părăsit Olanda! 

— Unde e secundul, Hendrik? 

— În pat. Nu se poate da jos din patul lui, scheit voll, şi n-o 
să se dea până la Judecata de Apoi. 

— Şi Căpitanul General? 


— Plânge după mâncare şi apă. Hendrik scuipă. O să-i 
spun c-o să frig un clapon şi-o să i-l aduc pe-o tavă de 
argint, c-o sticlă de rachiu, s-alunece mai bine pe gât. 
Scheithuis! Coot! 

— 'Ţine-ţi gura! 

— O să mi-o ţin, pilotule. Dar are gărgăuni la cap şi-o să 
murim din pricina lui. Tânărul icni şi scuipă o flegmă 
tulbure. Sfinte lisuse Cristoase, ajută-mă! 

— Du-te jos. Întoarce-te în zori. 

Hendrik se lăsă anevoie în celălalt scaun. 

— Jos duhneşte a moarte. Fac de cart, dacă nu ţi-e cu 
supărare. Încotro mergem? 

— Unde ne duce vântul. 

— Unde e pământul pe care ni l-ai promis? Unde-s 
Japoniile... unde, te-ntreb? 

— Înainte. 


— Totdeauna spui înainte! Gottimhimmel, n-am avut ordin 


să plutim în necunoscut! Acum trebuia să fim acasă, teferi, 
cu burţile pline, nu să umblăm după năluci. 
— Du-te jos sau ţine-ţi gura! 


Ursuz, Hendrik îşi îndepărtă privirea de la bărbatul înalt şi 
bărbos. Unde ne aflăm acum? ar fi vrut să-ntrebe. De cenu 


pot să văd cartea-pilot secretă? Dar ştia că nu trebuie să 
pui asemenea întrebări unui pilot, cu atât mai mult 


acestuia. Chiar şi aşa, gândi, aş vrea să fiu la fel de puternic 


şi sănătos cum eram când am părăsit Olanda. Atunci n-aş 
mai şovăi, ţi-aş pocni una peste ochii tăi albaştri-cenuşii, ţi- 


aş şterge de pe faţă zâmbetul ăsta care mă scoate din minţi 


şi te-aş trimite la dracu, după cum meriţi. Atunci eu aş fi 


Căpitan-Pilot şi am avea un olandez la comanda vasului - nu 


un străin - şi secretele ne-ar fi în siguranţă. Fiindcă în 
curând vom fi în război cu voi, englezii. Şi noi râvnim 
acelaşi lucru: să fim stăpânii mărilor, să controlăm toate 
căile comerciale, să stăpânim Lumea Nouă şi să nimicim 
Spania. 


— Poate că nici nu există Japoniile, mormăi brusc Hendrik. 
E numai o legendă. Gottbewonden. 

— Există. Între treizeci şi patruzeci de grade latitudine 
nordică. Acum ţine-ţi gura sau du-te jos. 

— Jos e moartea, pilotule, mormăi Hendrik şi-şi îndreptă 
privirea înainte, lăsându-se furat de gânduri. 

Blackthorne se mişcă în scaun - trupul îl durea astăzi mai 
tare. Eşti mai norocos decât cei mai mulţi dintre ei, îşi zise, 
mai norocos decât Hendrik. Nu. Nu mai norocos. Mai 
chibzuit. Tu ţi-ai păstrat fructele, pe când ceilalţi şi le-au 
mâncat fără grijă. Împotriva sfaturilor tale. Aşa că acum 
scorbutul te-a atins mai puţin, pe când ceilalţi sângerează 
întruna, au pântecăraie, ochii îi ustură şi sunt umflaţi, dinţii 
le-au căzut sau se clatină în gingii. De ce nu învaţă oamenii 
nimic, niciodată? 

Ştia că toţi se temeau de el, chiar şi Căpitanul General, şi 
că cei mai mulţi îl urau. Dar era firesc, pentru că pilotul 
comanda pe mare; el era cel ce stabilea ruta şi conducea 
nava, el cel care îi ducea din port în port. 

Orice călătorie pe mare era plină de riscuri, pentru că 
puţinele hărţi de navigaţie existente erau atât de puţin 
limpezi încât aproape că nu-ţi erau de folos. Şi nu era 
absolut nici un mijloc de a stabili longitudinea. 

— Află cum să determini longitudinea şi-ai să fii cel mai 
bogat om din lume, îi spuse bătrânul său dascăl, Alban 
Caradoc. Regina, Dumnezeu s-o binecuvânteze, ţi-ar da 
zece mii de lire şi un ducat dac-ai dezlega enigma asta. 
Spurcaţii de portughezi ţi-ar da şi mai mult - un galion de 
aur, şi nenorociţii de spanioli, douăzeci! Cum nu mai ai 
pământul sub ochi, eşti pierdut, băiete. Caradoc făcuse o 
pauză şi îşi înclinase trist capul spre el, ca de obicei. Eşti 
pierdut, băiete, numai dacă... 

— Numai dacă n-ai un rutter, strigase Blackthorne fericit, 
ştiind că-şi învățase bine lecţiile. Avea pe atunci 
treisprezece ani şi de un an era ucenic la Alban Caradoc, 
pilot şi constructor de nave, care luase locul tatălui pierdut 


şi care nu-l bătuse niciodată, ci doar îl învățase, pe el şi pe 
celălalt băiat, secretele construcţiei de nave şi tainele 
ascunse ale mării. 

Un rutter era o carte cu însemnările amănunțite ale unui 
pilot, care mai fusese înainte pe acel drum. Păstra înscris 
drumul dintre porturi, capuri, istmuri şi canale. Avea notate 
locurile măsurătorilor, adâncimea şi culoarea apei, 
înfăţişarea fundului mării. Descria cum am ajuns acolo şi 
cum ne-am întors: câte zile cu un anume curs, felul 
vântului, când şi de unde bătea, la ce fel de curenţi să te 
aştepţi şi de unde; sezonul cu furtuni şi cel cu vânt prielnic; 
unde să carenezi nava şi unde să faci plinul de apă; unde 
întâlneşti prieteni şi unde duşmani; bancuri de nisip, 
recifuri, maree, refugii; la un loc, tot ce era necesar pentru 
o călătorie fără primejdii. 

Englezii, olandezii şi francezii aveau cărţi-pilot pentru 
apele lor, dar pe restul apelor din lume navigaseră doar 
căpitani din Portugalia şi Spania, iar aceste două ţări şi le 
ţineau secrete. Cărţile-pilot care dezvăluiau drumul pe apă 
spre Lumea Nouă, sau destăinuia tainele Strâmtorii 
Magellan şi Capului Bunei Speranţe - ambele descoperiri 
portugheze - şi, deci, drumurile spre Asia, erau păzite de 
portughezi şi spanioli ca un adevărat tezaur naţional şi 
căutate cu aceeaşi ardoare de către duşmanii lor englezi şi 
olandezi. Dar o carte-pilot era bună în măsura în care 
fusese bun pilotul care o scrisese, copistul care o copiase, 
tipograful, atât de rar, care o tipărise, sau învățatul care o 
tălmăcise. O carte-pilot putea, deci, conţine erori. Chiar 
unele voite. Un pilot n-avea cum să fie sigur de asta până nu 
trecea el însuşi pe acolo. Măcar o dată. 

Pe mare pilotul era conducătorul, singura călăuză, arbitrul 
suprem pentru navă şi echipajul ei. El singur comanda de 
pe dunetă. 

Asta e o băutură care te ameţeşte, cugetă Blackthorne. Şi, 
odată ce ai gustat din ea, n-o mai uiţi, o cauţi mereu, îţi 


lipseşte întruna. E unul dintre lucrurile ce te ţine în viaţă pe 
când ceilalţi mor. 

Se ridică şi se uşură în canalul de scurgere a apei. Mai 
târziu, când nisipul se scurse din clepsidra de lângă 
habitaclu, o întoarse şi trase clopotul navei. 

— Poţi să stai treaz, Hendrik? 

— Da. Da, cred că da. 

— O să trimit pe cineva să schimbe veghea de la bompres. 
Vezi să stea în bătaia vântului, nu la adăpost. Asta o să-l ţină 
treaz şi ager. 

Pentru o clipă se întrebă dacă n-ar fi trebuit să întoarcă 
nava cu prova în vânt şi s-o pună în pană pentru noapte, dar 
renunţă şi cobori scara tambuchiului spre cabina 
echipajului. Aceasta se întindea pe toată lăţimea navei şi 
avea cuşete şi loc de hamacuri pentru o sută de oameni. 
Căldura-l învălui şi asta îl mulţumi şi nu luă în seamă 
duhoarea permanentă ce venea din calele de dedesubt. 
Niciunul dintre cei douăzeci şi ceva de oameni nu se mişcă 
din patul lui. 

— Du-te sus, Maetsukker, spuse în olandeză, lingua franca 
pentru "Ţările de Jos, pe care el o vorbea la perfecţie alături 
de portugheză, spaniolă şi latină. 

— Sunt aproape mort, spuse bărbatul mărunt, cu trăsături 
ascuţite, ghemuindu-se şi mai mult în pat. Mi-e rău. Uite, 
scorbutul m-a lăsat fără dinţi. lisuse Dumnezeule, ajută-ne, 
o să pierim cu toţii! Dacă nu erai tu, pilotule, am fi fost de- 
acum acasă, teferi. Eu sunt negustor, nu marinar. Nu fac 
parte din echipaj... la pe altcineva. Johann e... 

Ţipă când Blackthorne îl smulse din pat şi-l izbi de uşă. Un 
fir de sânge i se prelinse din gură şi ramase năucit. Un 
ghiont brutal în coaste îl scoase din buimăceală. 

— Cară-te sus şi stai acolo până crăpi sau ajungem la țărm. 

Omul deschise uşa şi fugi împleticindu-se. 

Blackthorne se uită la ceilalţi. Ei se holbau spre el. 

— Cum te simţi, Johann? 

— Destul de bine, pilotule. Pesemne c-o să trăiesc. 


Johann Vinck, cel mai în vârstă din echipaj, avea patruzeci 
şi trei de ani, era tunar şef şi ajutorul nostromului. Era chel 
şi fără dinţi, de culoarea stejarului bătrân şi tot atât de 
puternic. Cu şase ani în urmă navigase cu Blackthorne în 
nefericita încercare de a găsi Calea de Nord-Est, iar acum 
fiecare cunoştea măsura celuilalt. 

— La vârsta ta mai toţi bărbaţii sunt deja morţi, aşa că tu 
ne-ai întrecut pe toţi. 

Blackthorne avea treizeci şi şase de ani. 

Vinck zâmbi trist. 

— Rachiu-i de vină, pilotule, şi păcatele, şi poate viaţa de 
sfânt pe care-am dus-o. 

Nimeni nu râse. Apoi cineva arătă spre o cuşetă. 

— Pilotule, nostromul e mort. 

— Atunci duceţi-l sus! Spălaţi-l şi închideţi-i ochii! Tu, tu şi 
tu. 

De data asta oamenii săriră repede din paturile lor şi 
împreună târâră corpul neînsufleţit afară din cabină. 

— Vinck, iei cartul din zori. Şi tu, Ginsel, eşti de veghe la 
bompres. 

— Da, pilotule. 

Blackthorne se întoarse pe punte. 

Hendrik era încă treaz şi nava în ordine. Salamon, straja 
ce fusese înlocuită, trecu împleticindu-se pe lângă el, mai 
mult mort decât viu, cu ochii roşii şi umflaţi de vânt. 
Blackthorne se îndreptă spre cealaltă uşă şi cobori. 
Coridorul ducea spre cabina principală de la pupă, 
destinată Căpitanului General şi magaziei de muniții. 
Cabina lui se găsea la tribord, iar cealaltă, de la babord, era 
folosită de obicei de cei trei secunzi. Acum era ocupată de 
Baccus van Nekk, mai marele negustorilor, Hendrik, al 
treilea secund, şi Croocg, musul. Toţi erau foarte bolnavi. 

Intră în cabina principală. Căpitanul General, Paulus 
Spillbergen, zăcea pe jumătate inconştient în patul lui. Era 
un bărbat scund, cândva foarte gras şi roşu la faţă, acum 
foarte slab, cu pieile burţii atârnându-i în cute lăbărţate. 


Blackthorne luă un clondir cu apă dintr-un sertar secret şi-l 
ajută să bea puţină. 

— Mulţumesc, spuse Spillbergen cu o voce slabă. Unde e 
țărmul... unde e ţărmul? 

— Înainte, îi răspunse, fără să mai creadă nici el, apoi puse 
clondirul la loc, surd la văicărelile căpitanului, şi plecă 
urându-l şi mai mult. 

Cu aproape un an în urmă ajunseseră în Tierra del Fuego, 
iar vântul prielnic i-ar fi ajutat să pătrundă deîndată în 
necunoscuta Strâmtoare Magellan. Dar Căpitanul General 
ordonase debarcarea ca să caute aur şi comori. 

— lisuse Cristoase, uite cum e ţărmul, Căpitane General! 
Nu e nici o comoară în pustietăţile astea! 

— Legenda spune că e plină de aur, iar noi am putea 
proclama acest pământ posesiunea glorioasei Olande. 

— Spaniolii au trupe aici de cincizeci de ani. 

— Se poate, dar poate că nu atât de departe în sud, 
pilotule. 

— Aici, în sud, anotimpurile sunt pe dos. În mai, iunie, iulie 
şi august e iarnă în toată legea. Cărţile pilot spun că timpul 
este important la trecerea prin strâmtoare; vânturile se 
schimbă în câteva săptămâni, şi atunci va trebui să 
rămânem aici şi să iernăm luni de zile. 

— Peste câte săptămâni, pilotule? 

— Cartea-pilot spune că opt, dar anotimpurile nu sunt 
mereu la fel... 

— Atunci o să explorăm câteva săptămâni. Asta ne lasă 
destul timp şi apoi, dacă va fi nevoie, o să ne întoarcem din 
nou spre nord şi mai prădăm câteva oraşe, nu, gentelmen? 

— Trebuie să trecem acum, căpitane. Spaniolii au foarte 
puţine nave de război în Pacific, aici însă apele mişună de 
ele şi ne caută. Eu zic că trebuie să pornim acum. 

Dar Căpitanul General a trecut peste părerea lui, a supus 
hotărârea votului celorlalţi căpitani - nu celorlalţi piloţi, un 
englez şi trei olandezi - şi a condus inutila incursiune la 
ţarm. 


Vântul s-a schimbat mai devreme în acel an şi ei au trebuit 
să ierneze acolo, Căpitanului General fiindu-i teamă să 
meargă spre nord, din cauza flotei spaniole. Au trecut patru 
luni până să navigheze din nou. În acest timp ajunseseră să 
mănânce pielea de vițel de pe parâme, iar o sută cincizeci şi 
şase de oameni muriseră din pricina frigului, lipsei de hrană 
şi a diareei. Furtunile cumplite din Strâmtoare au 
împrăştiat flota. Erasmus a fost singura navă care a ajuns la 
locul de întâlnire din Chile. I-au aşteptat o lună pe ceilalţi şi 
apoi, cu spaniolii tot mai aproape pe urmele lor, au trebuit 
să pornească în necunoscut. Rutterul secret se oprea la 
Chile. 

Blackthorne se întoarse de-a lungul coridorului, descuie 
uşa de la cabina sa şi intră încuind-o la loc. Cabina avea 
grinzi joase, era mică şi ordonată, şi el trebui să se aplece 
când o traversă, ca să se aşeze la biroul lui. Descuie un 
sertar şi despachetă cu atenţie ultimul dintre merele pe 
care le păstrase cu atâta grijă tot drumul din Insula Sfânta 
Maria, de lângă Chile. Era mic şi sfrijit, cu mucegai pe 
partea stricată. Tăie un sfert din el. Înăuntru găsi câţiva 
viermi. Îi mâncă laolaltă cu miezul, dând crezare vechii 
istorii marinăreşti cum că viermii din mere sunt la fel de 
buni împotriva scorbutului ca fructul însuşi şi că, frecaţi de 
gingii, opresc căderea dinţilor. Mestecă fructul cu grijă, 
pentru că dinţii îl dureau şi gingiile îi erau iritate, după care 
sorbi puţină apă din burdutul de vin. Avea un gust sălciu. 
Apoi împachetă restul de măr şi îl încuie la loc. 

Un şobolan o luă la fugă prin umbra lăsată de felinarul cu 
ulei atârnat deasupra capului. Lemnăria scârţâi plăcut. 
Libărcile mişunau pe podea. 

Sunt obosit. Sunt atât de obosit. 

Aruncă o privire spre pat. Lung, îngust, salteaua de paie 
îmbiindu-l. 

Sunt atât de obosit. 

Du-te şi te culcă o oră, îi zicea diavolul din el. Chiar şi 
numai zece minute, şi ai să fii treaz o săptămână. De zile 


întregi n-ai dormit decât câteva ceasuri şi mai toate acolo 
sus, în frig. Trebuie să dormi. Dormi. Ei se bizuie pe tine... 

— N-am să dorm, o să dorm mâine, spuse cu voce tare şi-şi 
încordă mâna să descuie cufărul de unde scoase rutterul 
lui. 

Văzu că celălalt, cel portughez, era în siguranţă şi neatins 
şi asta-l făcu să se simtă bine. Luă o pană curată şi începu 
să scrie: „Aprilie 21, 1600. Ora a cincea. Amurg. 133 de zile 
de la Insula Santa Maria, Chile, 32 de grade latitudine 
nordică. Mare încă agitată, vânt puternic şi nava cu aceeaşi 
velatură. Culoarea mării gri-verde întunecat; nu dăm de 
fund. Încă fugim din faţa vântului, la drum-compas de 270 
de grade, am virat spre nord-vest şi înaintăm iute, câte 
două leghe, fiecare a trei mile, într-o oră. Recifuri mari în 
formă de triunghi, văzute acum o jumătate de oră, direcţia 
nord-est-nord, la o jumătate de leghe distanţă. 

Trei oameni au murit peste noapte din pricina scorbutului 
- Joris, velar, Reiss, tunar, şi al doilea secund, de Haan. 
După ce şi-au dat sufletul, Căpitanul General fiind încă 
bolnav, eu i-am încredinţat mării, fără giulgiuri, pentru că 
nu mai avem din ce să le facem. Astăzi nostromul Rijckloff a 
murit. 

La prânz n-am putut să iau înclinația soarelui, fiindcă cerul 
era din nou acoperit. Dar cred că suntem totuşi pe drumul 
cel bun şi debarcarea în Japonii aproape...” 

— Dar cât de aproape? întrebă el felinarul care atârna 
deasupra capului, legănându-se odată cu nava. Cum se face 
o hartă? Trebuie să existe o cale, îşi spuse pentru a o mie 
una oară. Cum să stabileşti longitudinea? Trebuie să fie un 
mijloc. Cum să păstrezi legumele proaspete? Ce este 
scorbutul...? 

— Băiete, se zice că ar fi o miasmă a mării, îi spusese 
Alban Caradoc. Era un bărbat cu pântec imens, cu barbă 
sură, încâlcită şi o inimă de aur. 

— Nu poţi fierbe legumele şi păstra fiertura? 


— Se strică, băiete. Nimeni n-a descoperit o cale de-a o 
păstra. 

— Se zice că Francis Drake o să ridice ancora în curând. 

— Nu. Tu nu poţi să pleci, băiete. 

— Am aproape paisprezece ani. Pe Tim şi Watt i-aţi lăsat să 
se angajeze şi el are nevoie de ucenici piloţi. 

— Ei au şaisprezece ani. Tu n-ai decât treisprezece. 

— Se zice că ar avea de gând să încerce Strâmtoarea 
Magellan, apoi în sus, de-a lungul coastei, spre ţinuturile 
necercetate - spre Californii - să găsească Strâmtoarea 
Anian, care leagă Pacificul de Atlantic. Din California spre 
Terra Nova şi, în cele din urmă, Calea de Nord-Vest. 

— Bănuita Cale de Nord-Vest, băiete. Nimeni n-a verificat 
legenda asta - încă. 

— Elo s-o facă. E de-acuma amiral, şi vom fi prima navă 
englezească în Strâmtoarea Magellan, prima în Pacific, 
prima... N-o să mai apuc niciodată un prilej ca ăsta. 

— O, ba da, o să apuci şi el n-o să afle niciodată taina 
drumului lui Magellan, afară doar dacă nu fură o carte-pilot 
sau nu pune mâna pe vreun pilot portughez, care să-l 
conducă. De câte ori trebuie să-ţi spun: un pilot trebuie să 
aibă răbdare. Învață ce e răbdarea, băiete! Ai destul... 

— Vă rog! 

— Nu. 

— De ce? 

— Pentru că el va fi plecat doi, trei ani, poate mai mult. Cei 
slabi şi cei tineri vor primi hrana cea mai proastă şi apa cea 
mai puţină. Şi din cele cinci nave care pleacă, numai a lui se 
va întoarce. N-ai să supravieţuieşti, băiete. 

— Atunci o să mă angajez numai pe nava lui. Sunt 
puternic. Osă măia! 

— Ascultă, eu am fost cu Drake pe nava lui de cincizeci de 
tone, Judith, la San Huan de Ulua, când am luptat alături de 
amiralul Hawkins - el era pe Minion - ca să ne croim drum 
afară din port printre spurcaţii de spanioli. Aduceam sclavi 
din Guineea în Spania, dar n-aveam brevet de comerţ de la 


spanioli şi ei l-au păcălit pe Hawkins şi ne-au prins flota în 
capcană. Spaniolii aveau treisprezece nave mari, noi şase. 
Noi am scufundat trei dintr-ale lor şi ei ne-au scufundat pe 
Swallow, Angel, Caravelle şi Jesus of Lubeck. O, sigur, Drake 
a luptat, ne-a scos din încercuire şi ne-a adus acasă. Eram 
doar unsprezece oameni pe navă, care să spună povestea. 
Hawkins mai avea cincisprezece. Din patru sute optzeci de 
marinari englezi, unul şi unul. Drake e fără milă, băiete. 
Vrea glorie şi aur, dar numai pentru el, şi-atâţia morţi în 
expedițiile lui sunt dovada. 

— Eu n-o să mor. Eu o să fiu unul dintre... 

— Nu. Tu eşti tocmit ucenic pentru doisprezece ani. Mai ai 
zece şi-apoi eşti liber. Până atunci, însă, până în 1588, o să 
înveţi cum să construieşti corăbii şi cum să le conduci, şi o 
să îi dai ascultare lui Alban Caradoc, maistru constructor de 
nave, pilot şi membru al corporației Trinity House, pentru 
că altfel n-o să primeşti niciodată brevetul. Şi dacă n-ai 
brevet, n-o să fii niciodată pilot pe vreo navă în apele 
englezeşti, n-o să comanzi niciodată de pe dunetă o navă 
englezească în nici o apă, pentru că asta a fost legea 
bunului rege Henric, Dumnezeu să-i odihnească sufletul. 
Asta a fost legea târfei de Maria Tudor, ardă-i sufletul în iad, 
asta e legea Reginei, fie-i domnia veşnică, asta e legea 
Angliei şi e cea mai bună lege a mării care a existat 
vreodată. 

Blackthorne îşi aminti cât de mult îşi urâse atunci dascălul, 
şi Trinity House, şi monopolul creat de Henric al VIII-lea, în 
1514, privind pregătirea şi brevetarea tuturor piloților şi 
căpitanilor englezi, cât îşi urâse şi cei doisprezece ani de 
semisclavie, fără de care ştia că nu va putea niciodată să 
obţină singurul lucru din lume pe care şi-l dorea. Îl urâse şi 
mai mult pe Alban Caradoc când, spre gloria-i eternă, 
Drake şi cuterul lui de o sută de tone, Golden Hind, se 
întorsese miraculos în Anglia, după o dispariţie de trei ani, 
fiind prima navă englezească ce făcuse ocolul lumii, 
aducând la bordul ei cea mai bogată pradă ce se adusese 


vreodată pe acele ţărmuri: un milion şi jumătate de lire 
sterline, în aur, argint şi mirodenii. 

Faptul că patru nave din cinci se pierduseră, că opt 
oameni din zece dispăruseră, că Tim şi Watt dispăruseră şi 
ei, că un pilot portughez luat ostatic condusese expediţia în 
locul lui Drake, trecând prin Strâmtoarea Magellan în 
Pacific, toate astea nu îi domoliseră cu nimic ura; faptul că 
Drake spânzurase un ofiţer, că îl excomunicase pe 
capelanul Fletcher şi nu reuşise să găsească Calea de Nord- 
Vest nu scăzuse cu nimic admiraţia întregii ţări. Regina 
luase cincizeci de procente din tezaur şi îl făcuse cavaler. 
Proprietarii şi negustorii, care finanţaseră expediţia, s-au 
ales cu un profit de trei sute de procente şi au insistat să-i 
finanţeze şi următoarea expediţie piraterească. Toţi 
marinarii l-au implorat să-i angajeze, pentru că el reuşise să 
se întoarcă cu pradă, iar cu partea lor, puţinii norocoşi care 
au supravieţuit s-au îmbogăţit pentru tot restul vieţii. 

Eu aş fi supravieţuit, îşi spuse Blackthorne. Cu siguranţă. 
Şi partea mea din comoară ar fi fost de-ajuns ca să... 

Mai mult simţi strigătul, decât îl auzi. Apoi îl auzi din nou, 
tânguitor, amestecat cu vuietul furtunii. 

Într-o clipă ieşi din cabină şi urcă pe scara tambuchiului 
pe dunetă, cu inima gata să-i sară din piept şi gâtlejul uscat. 
Acum era întuneric beznă, ploua cu găleata şi pentru un 
moment îl cuprinse o bucurie nebună, la gândul că 
jgheaburile din pânză de vele, făcute cu săptămâni în urmă, 
vor fi curând pline-ochi. Îşi deschise gura în ploaia ce cădea 
aproape orizontal şi îi gustă dulceaţa, apoi întoarse spatele 
vijeliei. 

Hendrik era paralizat de frică. Marinarul de veghe la 
bompres, Maetsukker, ghemuit la provă, striga cuvinte fără 
şir şi arăta cu mâna înainte. Privi şi el dincolo de bord. 

Reciful se găsea la nici două sute de iarzi în faţă - gheare 
imense de roci întunecate, izbite de o mare flămândă. Cu 
mici întreruperi, linia înspumată a brizanţilor se întindea de 


la babord la tribord. Furtuna ridica pale imense de spumă 
şi le azvârlea în întunericul nopţii. O parâmă de la provă 
plesni şi verga cea mai de sus a catargului principal fu 
smulsă. Catargul se cutremură din temelii, dar rezistă, iar 
marea purtă neînduplecată nava spre pieire. 

— Toată lumea pe punte! strigă Blackthorae şi trase cu 
violenţă clopotul. 

Zgomotul îl scoase pe Hendrik din încremenire. 

— Suntem pierduţi! strigă el în olandeză. O, Lisuse 
Cristoase, ajută-ne! 

— Cheamă echipajul pe punte, dobitocule! Ai adormit! 
Amândoi aţi adormit! 

Blackthorne îl îmbrânci pe scară, apucă timona, smulse 
legăturile de pe cavile, se încordă, şi o învârti mult spre 
stânga. 

Îşi adună toate puterile când pana cârmei muşcă adânc 
din viitoare. Întreaga navă se cutremură, apoi prova începu 
să se deplaseze tot mai mult sub vântul năprasnic şi, în 
curând, ajunseră de-a curmezişul valurilor şi vântului. 
Velele de furtună se umflară, încercând vitejeşte să poarte 
greutatea navei, iar toate parâmeie se întinseră urlând. 
Următorul val se înălţă deasupra lor şi îşi croiau drum de-a 
lungul recifului când zări talazul uriaş. Strigă spre oamenii 
care veneau dinspre teugă şi se pregăti să îşi apere viaţa. 

Marea se prăbuşi asupra navei, care se înfundă adânc, şi 
el crezu că se vor răsturna, dar corabia se scutură ca un 
câine ud şi se smulse din adâncuri. Apa ieşea în cascade 
prin gurile de scurgere, iar el încerca, gâfâind, să tragă aer 
în piept. Băgă de seamă ca trupul neînsufleţit al 
nostromului, care fusese scos pe punte pentru 
înmormântarea de a doua zi, dispăruse şi că valul următor 
era şi mai mare. Acesta îl acoperi pe Hendrik, care gâfâia şi 
se lupta din răsputeri, îl ridică şi-l aruncă peste bord. Alt val 
mugi de-a lungul punţii şi Blackthorne îşi încolăci un braţ 
pe timonă iar apa trecu peste el. Acum Hendrik era la 
cincizeci de iar zi de tribord. Un alt val îl acoperi, apoi un 


talaz imens îl aruncă în sus, deasupra navei, îl ţinu o clipă 
acolo, urlând, după care-l luă, îl zdrobi de muchia unei 
stânci, şi îl înghiţi. 

Nava plonjă în mare încercând să-şi croiască drum. O altă 
parâmă cedă şi palancul se răsuci violent până se încurcă în 
arboradă. 

Vinck şi un alt bărbat izbutiră s-ajungă pe dunetă şi se 
lăsară cu putere pe timonă, venindu-i în ajutor. Blackthorne 
văzu reciful ameninţător spre tribord, mult mai aproape. În 
faţă şi spre babord erau şi alte creste, dar din loc în loc 
zărea câte o spărtură. 

— Sus, Vinck! Ridicaţi scota trincii! 

Pas cu pas, Vinck şi alţi doi marinari urcară pe sarturile 
arborelui trinchet, în timp ce dedesubt ceilalţi se atârnară 
de parâme, încercând să le dea o mână de ajutor. 

— Atenţie în faţă! strigă Blackthorne. 

Marea spumegă de-a lungul punţii, luă un alt om cu ea şi 
aduse înapoi cadavrul nostromului. Bompresul se înălţă din 
valuri ca apoi să plonjeze încă odată, încărcând mai multă 
apă la bord. Vinck şi ceilalţi blestemară vela scăpată din 
parâme. Brusc ea se desfăşură sub bătaia vântului, bubuind 
ca o salvă de artilerie şi nava se înclină. 

Vinck şi ajutoarele lui rămaseră atârnaţi acolo, 
balansându-se deasupra mării, apoi începură să coboare. 

— Recif! Recif în faţă! urlă Vinck. 

Blackthorne şi celălalt bărbat rotiră timona spre tribord. 
Nava şovăi, apoi se răsuci şi scoase un scrâşnet prelung 
când stâncile, abia ridicându-se din apă, scrijeliră coasta 
corăbiei. Dar era o lovitură piezişă şi creasta stâncii se 
sfărâmă. Lemnăria bordajului rezistă şi oamenii răsuflară 
uşuraţi. 

Zări o spărtură în reciful din faţă şi îndreptă nava spre ea. 
Vântul sufla şi mai puternic, marea era şi mai furioasă. O 
rafală abătu corabia şi timona le scăpă din mâini. O 
înşfăcară împreună, întoarseră nava pe drum, dar ea se 
clătina şi se răsucea ca beată. Marea inundă puntea şi 


năvăli în teugă, zdrobind un om de perete şi umplând 
puntea a doua de apă. 

— Oameni la pompe! strigă. Văzu doi oameni coborând. 

Ploaia îi biciuia faţa şi el îşi miji ochii de durere. Lampa din 
habitaclu şi cea de drum din pupa se stinseseră de mult. O 
altă rafală abătu nava, marinarul lunecă şi din nou timona 
se răsuci şi le scăpă din mâini. Omul urlă când o cavilă a 
timonei îl lovi în tâmplă, lăsându-l în voia valurilor. 
Blackthorne îl ridică şi-l sprijini până ce creasta înspumată 
trecu. Apoi băgă de seamă că omul murise şi îl lăsă să 
alunece în scaunul de pe punte iar valul următor curăţă 
duneta. 

Trecerea prin recif era la trei puncte de compas în vânt şi, 
oricât ar fi încercat, Blackthorne nu putea să înainteze. 
Căută disperat o altă trecere, dar ştia că nu mai exista 
niciuna, aşa că pentru moment lăsă nava purtată de 
furtună, ca să câştige viteză, apoi viră iar în vânt. Ea înaintă 
puţin şi-şi păstră direcţia. 

Urmă un scrâşnet ascuţit, înnebunitor, când chila răzui 
crestele ascuţite de dedesubt şi în închipuirea tuturor 
grinzile de stejar se frânseră şi apa năvăli înăuntru. Nava se 
aplecă ia faţă scăpând de sub control. 

Blackthorne strigă după ajutor, dar nu-l auzi nimeni, aşa 
că se luptă singur cu timona şi marea. Fu azvârlit într-o 
parte, dar reveni pe bâjbâite înapoi şi rezistă mai departe 
întrebându-se, buimac, cum de încă mai rezista cârma. 

În gura canalului marea era un maelstrom învolburat de 
furtună şi tivit de stânci. Valuri uriaşe izbeau reciful, apoi se 
retrăgeau ca să lupte cu noile sosite, năpustindu-se în cele 
din urmă, din toate părţile, unele asupra celorlalte. 
Înclinată şi neputincioasă, nava fu aspirată de vârtej. 

— Furtună blestemată! urlă Blackthorne. la-ţi mâinile 
spurcate de pe corabia mea! 

Timona se răsuci din nou, azvârlindu-l cât colo, şi puntea 
se înclină îngrijorător. Bompresul izbi o stâncă şi se rupse, 
luând cu el o parte din velatură; iar nava se redresă. 


Arborele trinchet se încovoie ca un arc şi se frânse. Oamenii 
de pe punte se repeziră cu securi asupra greementului ca 
să-l desprindă şi să-l lase valurilor, în timp ce nava înainta 
şovăielnic printre muchiile zdrenţuite ale canalului. Tăiară 
catargul care se prăvăli peste bord ducând cu elun om 
prins în încâlceala parâmelor. Omul urla disperat, dar n- 
aveau cum să-l ajute şi-l urmăriră apărând şi dispărând 
odată cu catargul, până nu se mai iviră, om şr catarg, deloc. 

Vinck şi cei care mai rămăseseră îşi întoarseră privirea 
spre dunetă şi îl văzură pe pilot sfidând furtuna ca un 
nebun. Îşi făcură cruce, îşi înteţiră rugăciunile - unii 
plângând de frică - şi se agăţară cu disperare de viaţă. 

Strâmtoarea se lărgi pentru o clipă, şi corabia încetini, dar 
în faţă se îngusta din nou ameninţător, iar stâncile păreau 
să se înalțe copleşitoare. Curentul se răsuci luând nava cu 
el, o aplecă din nou pe o coastă şi o azvârli în voia soartei. 
Blackthorne încetase să mai blesteme furtuna şi, cu muşchii 
încordaţi să-i plesnească, lupta din răsputeri să întoarcă 
timona spre babord şi să o ţină aşa. Dar nici corabia, nici 
marea nu mai puteau fi stăpânite. 

— Învârte-te, târfă blestemată, gâfii el, la capătul puterilor. 
Ajută-mă! 

Lupta cu marea se înteţi şi el îşi simţea inima gata să 
plesnească, dar îşi încordă şi mai mult puterile ca să-i ţină 
piept. Încercă să-şi limpezească privirile, dar totul se 
învârtea în jur, culorile erau neclare şi păleau. Nava 
înţepenise în gâtuitura canalului, dar, chiar în clipa aceea, 
chila atinse un banc de nămol. Izbitura întoarse prova. Pana 
cârmei muşcă apa, şi atunci vântul şi marea îşi dădură 
mâna ca s-o ajute şi, împreună, o răsuciră în direcţia 
vântului şi corabia zbură prin strâmtoare, către mântuire. 
În golful de dincolo. 

CAPITOLUL 1 

Blackthorne se trezi brusc. La început crezu că visează, 
pentru că se găsea pe uscat, iar încăperea arăta incredibil. 
Era mică, foarte curată şi acoperită cu rogojini moi. Stătea 


întins pe o cuvertură groasă şi o alta era aşternută peste el. 
Tavanul era din cedru lustruit, pereţii din şipci de cedru, 
aşezate în pătrate, acoperite cu hârtie opacă, ce îndulcea 
plăcut lumina. Lingă el se afla o tavă stacojie, purtând 
boluri mici. Unul era cu legume gătite, reci, pe care le 
înghiţi aproape fără să le simtă gustul picant. Altul era cu 
fiertură de peşte şi o dădu pe gât. Altul era plin cu un terci 
gros de grâu sau orz; îltermină repede, mâncându-l cu 
degetele. Apa, într-o tidvă de o formă ciudată, era caldă şi 
avea un gust neobişnuit - uşor amărui, dar plăcut. 

Apoi băgă de seamă crucifixul din nişă. 

Casa asta e spaniolă sau portugheză, gândi îngrozit. Sunt 
în Japonii? Sau în Chitai? 

Un panou din perete alunecă în lături. O femeie de vârstă 
mijlocie, plină, cu faţa rotundă, stătea în genunchi lângă 
uşă; făcu o plecăciune şi zâmbi. Pielea-i era aurie, ochii 
negri şi înguşti, iar păru-i lung, negru, era strâns îngrijit în 
creştet. Purta un halat de mătase gri, şosete albe, scurte, cu 
talpă groasă şi o eşarfă lată, purpurie, în jurul mijlocului. 

— Goshujinsama, gokibun wa ikaga desu ka! spuse. 
Aşteptă, în timp ce el se holbă nedumerit spre ea, apoi 
repetă. 

— Aici sunt Japoniile? întrebă Blackthorne. Japoniile? Sau 
Chitaiul? 

Ea îl privi fără să pară a înţelege, şi mai spuse ceva ce el 
nu pricepu. Apoi îşi dădu seama că era gol. Hainele lui nu se 
vedeau nicăieri. Prin semne îi arătă că vrea să se îmbrace. 
Apoi arătă spre bolurile cu mâncare şi ea pricepu că încă-i 
mai era foame. 

Femeia zâmbi, făcu o plecăciune şi ieşi trăgând uşa 
glisantă. 

Se lungi la loc istovit, capul învârtindu-i-se din cauza 
neobişnuitei, ameţitoarei nemişcări a podelei. Cu un efort 
încercă să se adune. Îmi amintesc că lăsasem ancora, gândi. 
Cu Vinck. Cred că era Vinck. Eram într-un golf, nava intrase 
cu prora într-un banc de nisip şi se oprise. Auzeam valurile 


spărgându-se de plajă, dar totul era în regulă. Pe mal se 
vedeau lumini, apoi mă aflam în cabina mea şi mai departe - 
întuneric. Nu-mi amintesc nimic. După aceea, prin 
întuneric, lumini şi voci ciudate. Am vorbit englezeşte, apoi 
în portugheză. Unul dintre localnici vorbea puţin 
portugheza. Sau era portughez? Nu, cred că era băştinaş. 
L-am întrebat, cumva, unde ne aflăm? Nu-mi amintesc. Apoi 
eram iar în spărtura din recif şi valul uriaş a venit încă o 
dată şi m-adus în mare şi mă scufundam - era foarte frig - 
nu, marea era caldă şi moale ca un pat de mătase, gros de 
un stânjen. Pesemne că ei m-au scos la mal şi m-au adus 
aici. 

— Cred că patul ăsta îl simţeam atât de moale şi cald, rosti 
cu voce tare. N-am dormit niciodată pe mătase până acum. 

Slăbiciunea îl cuprinse şi adormi fără vise. 

Când se trezi, bolurile de pământ ars erau pline cu 
mâncare, iar hainele-i erau aşezate ordonat lângă el. 
Fuseseră spălate, călcate şi cârpite cu o cusătură măruntă, 
îngrijită. 

Dar cuțitul şi cheile dispăruseră. 

Ar trebui să fac rost de un cuţit, şi asta repede, îşi spuse. 
Sau de un pistol. 

Ochii i se îndreptară spre crucifix. În ciuda neliniştii, 
curiozitatea-i crescu. Toată viaţa auzise printre piloţi şi 
marinari legende despre nemaipomenitele bogății ale 
imperiului secret al Portugaliei, din Orient, unde îi 
convertiseră pe păgâni la catolicism şi-i ţineau în robie, 
unde aurul era la fel de ieftin ca fierul, iar smaraldele, 
rubinele, diamantele, safirele - numeroase ca firele de 
Nisip. 

Dacă partea cu catolicismul e adevărată, îşi spuse, 
pesemne că este şi restul. Cea cu bogăţiile. Da. Dar cu cât 
mai repede sunt înarmat şi la bordul lui Erasmus, în spatele 
tunurilor, cu atât mai bine. 

Mâncă, se îmbrăcă şi se ridică şovăitor, deloc în largul lui, 
aşa cum se simţea întotdeauna pe uscat. Cizmele lipseau. 


Se îndreptă spre uşă, clătinându-se uşor şi întinse mâna să 
se sprijine, dar şipcile subţiri nu rezistară greutăţii lui şi se 
sfărâmară, sfâşiind hârtia. Îşi recăpătă echilibrul. Speriată, 
femeia de pe coridor se holbă spre el. 

— Îmi pare rău, spuse, neobişnuit de stingherit de 
neîndemânarea lui. Puritatea camerei fusese într-un fel 
întinată. 

— Unde-mi sunt cizmele? 

Femeia se uita neajutorată spre el. O întrebă din nou cu 
răbdare, prin semne, şi ea porni grăbită de-a lungul unui 
coridor, îngenunche, deschise altă uşă glisantă şi-l chemă. 
Din apropiere se auzeau voci şi zgomot de apă curgătoare. 
Trecu pragul şi se trezi într-o altă cameră, tot atât de goală. 
Aceasta dădea într-o verandă cu trepte, ce duceau într-o 
grădină mică, înconjurată de un zid înalt. Lingă intrarea 
principală erau două femei în vârstă, trei copii îmbrăcaţi în 
halate purpurii şi un bătrân, vădit un grădinar, cu o greblă 
în mână. Toţi se înclinară deîndată cu gravitate, rămânând 
cu capetele foarte plecate. 

Spre uimirea lui Blackthorne, bătrânul era gol, afară doar 
de o fâşie de pânză îngustă, scurtă, care abia dacă-i 
acoperea boaşele. 

— Mneaţa, le spuse, neştiind ce să zică. 

Ei stăteau nemişcaţi, încă aplecaţi. 

Îi privi nedumerit, apoi, stângaci, făcu şi el o plecăciune 
spre ei. Toţi se îndreptară şi-i zâmbiră. Bătrânul mai făcu o 
plecăciune şi se întoarse la lucru în grădină. Copii se zgâiau 
la el, apoi, râzând, fugiră. Bătrâna dispăru înlăuntrul casei. 
Dar el încă le mai simţea privirile urmărindu-l. 

Îşi văzu cizmele la capătul scărilor. Înainte s-apuce să le 
ridice, femeia era deja acolo, în genunchi, spre încurcătura 
lui, şi-l ajută să şi le tragă în picioare. 

— Mulţumesc, spuse. Se gândi o clipă, apoi, arătând spre 
el rosti rar: Blackthorne. Apoi arătă spre ea. Cum te 
cheamă? 

Ea se holbă nedumerită. 


— Black-thorne, repetă cu grijă, arătând spre el şi apoi 
arătă din nou spre ea. Cum te cheamă? 

Ea se încruntă apoi, cu o undă de înţelegere, arătă către 
sine şi spuse: 

— Onna! Onna! 

— Onna! repetă foarte mândru de el însuşi, pe cât era şi 
ea de sine. Onna. 

Ea dădu din cap fericită. 

— Onna! 

Grădina nu semăna cu nimic din ceea ce văzuse vreodată: 
o cascadă mică, un pârâu, un pod mic, poteci cu pietriş 
curat, stânci, flori şi tufe. Este atât de curat, gândi. Şi 
îngrijit. 

— De necrezut, spuse. 

— E'nerezu? repetă ea plină de solicitudine. 

— Nimic. 

Apoi, nemaiştiind ce să mai zică, îi făcu semn să plece. 
Supusă, femeia se înclină politicoasă şi plecă. 

Blackthorne rămase la soare, rezemându-se de un stâlp. 
Simţindu-se foarte slăbit, privi bătrânul care plivea o 
grădină fără buruieni. Mă întreb unde sunt ceilalţi. Mai e-n 
viaţă, oare, Căpitanul General? Câte zile am dormit? Îmi 
amintesc că mă trezeam şi mâncam şi mă culcam din nou, la 
fel de nemulţumit de mâncare, ca şi de vise. 

Copiii trecură în goană pe lângă el, fugărindu-se, iar el se 
ruşina pentru ei de goliciunea grădinarului, căci, atunci 
când omul se apleca, i se vedea totul. Blackthorne era uimit 
că ei nu păreau să bage de seamă. Peste zid se zăreau 
acoperişurile de ţiglă sau trestie ale altor clădiri şi, în 
depărtare, munţi înalţi. Un vânt răcoros mătura cerul, 
împingând norii cumulus. Albinele zumzăiau şi era o zi 
frumoasă de primăvară. Trupul încă-l mai trăgea la somn, 
dar se desprinse de stâlp şi porni spre poarta grădinii. 
Grădinarul zâmbi, făcu o plecăciune, alergă să-i deschidă, 
făcu o plecăciune, apoi închise poarta în urma lui. 


Satul era aşezat în jurul portului în formă de semilună 
deschisă. Puteau fi vreo două sute de case, neasemănându- 
se cu nimic din ceea ce văzuse până atunci, cuibărite la 
poalele muntelui ce cobora către țărm. Pe coastă erau 
ogoare în terase şi drumuri nepietruite care duceau spre 
nord şi sud. Jos, malul era pavat cu piatră de râu, iar o 
rampă din piatră înainta de pe țărm în mare. Un port bun, 
adăpostit, un dig de piatră, bărbaţi şi femei curăţând peşte 
şi făcând plase, o barcă de o formă nemaivăzută, care 
tocmai era construită în partea de nord. Insule, departe în 
mare, către este şi sud. Recifurile erau acolo, sau dincolo de 
orizont. 

În port se găseau multe bărci cu forme neobişnuite, mai 
toate pentru pescuit, unele cu o singură velă mare, câteva 
cu vâsle, vâslaşii stând în picioare şi împingând în rame, nu 
aşezaţi şi trăgând, cum ar fi făcut el. Câteva bărci ieşeau în 
larg, altele erau trase cu prova la un chei de lemn, iar la 
cincizeci de iarzi de țărm, la apă bună, ancorat corect, cu 
trei parâme la provă, se găsea Erasmus. Cine-o făcuse? se 
întrebă. De-a lungul ei se aflau bărci şi la bord zărea 
băştinaşi, dar niciunul dintre ai lui. Cine puteau să fie? 

Aruncă o privire asupra satului şi abia acum văzu cât de 
mulţi oameni îl priveau. Când băgară de seamă că fuseseră 
observați, se înclinară cu toţii şi, încă nesigur, se înclină şi el 
drept răspuns. Agitaţia se reluă veselă, treceau încolo şi 
încoace, se opreau, se târguiau, făcându-şi plecăciuni unii 
altora, părând a fi uitat de el şi arătând ca nişte fluturi 
multicolori. În drum spre ţărm simţi, însă, la fiecare 
fereastră, la fiecare uşă, ochi curioşi cercetându-l. 

Ce-mi pare atât de straniu la ei? se întrebă. Nu numai 
hainele şi purtarea lor. E... n-au arme, gândi, surprins. Nici 
săbii, nici puşti. De ce oare? 

De-a lungul străzii mici se înşirau prăvălii deschise, pline 
cu mărfuri ciudate şi baloturi. Podeaua era puţin înălţată de 
la pământ, vizitatorii şi cumpărătorii stând aşezaţi pe vine 
sau în genunchi pe duşumeaua curată. Cei mai mulţi purtau 


saboţi sau sandale din papură, unii aveau aceleaşi şosete 
albe, cu talpă groasă, despicate între degetul mare şi 
celelalte, ca să ţină curelele, dar toţi îşi lăsau sandalele şi 
saboţii afară, pe pământ. Cei desculți se ştergeau pe 
picioare şi primeau încălțări de interior, care stăteau gata 
pregătite. Dacă te gândeşti bine, e un lucru foarte cuminte, 
îşi spuse uimit. 

Apoi îl zări pe bărbatul tuns apropiindu-se şi frica-i săgetă 
măruntaiele. Preotul era cu siguranţă portughez sau 
spaniol şi, deşi sutana-i fluturândă era portocalie, nu te 
puteai înşela în privinţa crucifixului şi mătăniilor de la brâu 
şi nici a duşmăniei reci de pe chip. Sutana îi era ponosită de 
drum, iar ghetele, de modă europeană, îi erau murdare de 
noroi. Privea la Erasmus şi Blackthorne ştia că recunoscuse 
lucrătura olandeză sau englezească, nouă pe majoritatea 
mărilor, mai zveltă şi mai rapidă, o navă de comerţ 
înarmată, născocită şi îmbunătăţită de corsarii englezi, care 
făcuseră atâta prăpăd în mările spaniole. Preotul era însoţit 
de zece băştinaşi cu părul şi ochii negri, unul îmbrăcat ca 
el, doar că avea sandale în curele. Ceilalţi purtau veşminte 
colorate, ori pantaloni sau, pur şi simplu, fâşii de pânză în 
jurul şalelor. Niciunul nu era înarmat. 

Blackthorne ar fi vrut să fugă cât mai era timp, dar ştia că 
nu-l ţineau puterile şi nici nu avea unde să se ascundă. 
Înălţimea, silueta şi culoarea ochilor săi îl făceau complet 
străin în această lume. Se rezemă cu spatele de perete. 

— Cine eşti? îl întrebă preotul în portugheză. Era un 
bărbat în jur de douăzeci şi cinci de ani, îndesat, oacheş, 
bine hrănit, cu o barbă lungă. 

— Tu cine eşti? i-o întoarse Blackthorne. 

— Asta e o navă-corsar olandeză. Eşti un eretic olandez: 
Sunteţi pirați. Dumnezeu să se îndure de voi! 

— Nu suntem pirați. Suntem neguţători paşnici, dar nu şi 
pentru duşmanii noştri. Eu sunt pilotul navei. Tu cine eşti? 

— Părintele Sebastio. Cum aţi ajuns aici? Cum? 


— Am fost aruncaţi pe țărm de furtună. Cum se numeşte 
locul acesta? E [ara Japoniilor? 

— Da. Japonia. Nippon, spuse preotul iritat. 

Se întoarse către unul dintre bărbaţi, mai în vârstă decât 
ceilalţi, scund şi suplu, cu braţe puternice şi palme 
bătătorite, cu creştetul ras şi restul părului strâns într-o 
coadă subţire, la fel de cenuşie ca şi sprâncenele. Preotul îi 
vorbi poticnit în japoneză, arătând spre Blackthorne. Toţi 
erau speriaţi, iar unul îşi făcu grijuliu cruce. 

— Olandezii sunt eretici, rebeli şi pirați. Cum te cheamă? 

— Asta e o aşezare portugheză? 

Ochii preotului erau duri şi injectaţi. 

— Starostele satului spune că a vorbit mai marilor săi 
despre tine. A sosit vremea să plăteşti pentru păcatele tale. 
Unde ţi-e restul echipajului? 

— Am fost abătuţi din drum. Ne trebuie hrană, apă şi timp 
ca să ne reparăm corabia. Apoi plecăm. Putem plăti 
pentru... 

— Unde-i restul echipajului? 

— Nu ştiu. Pe navă. Cred că pe navă. 

Din nou preotul puse întrebări starostelui, care-i răspunse 
îndelung, arătând cu mâna spre celălalt capăt al aşezării. 
Preotul se întoarse iar spre Blackthorne. 

— Aici criminalii sunt crucificaţi, pilotule. O să mori 
curând. O să vină daimyo cu samuraii săi. Domnul să se- 
ndure de tine. 

— Ce e daimyo? 

— Seniorul. Întreaga provincie e a lui. Cum ai ajuns aici? 

— Şi samurai? 

— Războinici, soldaţi, din casta războinicilor, răspunse 
preotul cu nemulţumire crescândă. De unde veniţi şi cine 
sunteţi? 

— Nu-ţi recunosc accentul, spuse Blackthorne ca să-l 
descumpănească. Eşti spaniol? 

— Sunt portughez, izbucni preotul, înghițind momeala. i- 
am spus, sunt părintele Sebastio, din Portugalia. Unde ai 


învăţat atât de bine portugheza, ai? 

— Dar Portugalia şi Spania sunt tot una acum, îl întărâtă 
Blackthorne. Aveţi acelaşi rege. 

— Suntem ţări diferite! Suntem popoare diferite! Aşa am 
fost dintotdeauna. Avem steagul nostru. Posesiunile noastre 
de peste mări sunt separate, da, separate. Regele Filip a 
fost de acord cu asta, când ne-a furat ţara. Părintele 
Sebastio îşi domoli cu greu furia. Degetele îi tremurau. A 
luat ţara mea prin forţa armelor acum douăzeci de ani! 
Soldaţii lui, şi tiranul acela spaniol, creatura diavolului, 
ducele de Alba, ei l-au zdrobit pe adevăratul nostru eege. 
Que va! Acum domneşte fiul lui Filip, dar nici el nu e 
adevăratul nostru rege. Curând vom avea iarăşi regele 
nostru. Apoi adăugă plin de venin: ştii că ăsta-i adevărul. 
Ceea ce diavolul de Alba a făcut cu ţara ta a făcut şicua 
mea. 

— Asta-i o minciună. Ducele de Alba a fost ca o ciumă 
pentru Olanda, dar n-a cucerit-o niciodată. E încă liberă. 
Totdeauna va fi. Dar în Portugalia, Alba a zdrobit o armată 
mică şi apoi s-a predat toată ţara. N-aveţi pic de curaj. 
Puteaţi să-i azvârliţi afară pe spanioli, dacă aţi fi vrut, dar n- 
o s-o faceţi niciodată. Vă lipseşte onoarea. Şi cojones. 
Sunteţi în stare doar să-i ardeţi pe nevinovaţi în numele 
Domnului. 

— Dea Domnul să arzi pe veci în focul iadului! izbucni 
preotul. Satana umblă prin lume şi-o să fie zdrobit. Ereticii 
or să fie nimiciţi. Sunteţi blestemaţi în faţa lui Dumnezeu! 

Fără voia lui, Blackthorne simţi cum se trezeşte în el 
spaima terorii religioase. 

— Preoţii nu sunt urechile Domnului pe pământ şi nici nu 
glăsuiesc în numele Său. Noi nu suntem sub jugul vostru 
împuţit şi nici n-o să fim vreodată! 

Trecuseră doar patruzeci de ani de când blestemata de. 
Maria Tudor fusese regina Angliei, şi spaniolul Filip al II-lea, 
Filip cel Rău, soţul ei. Această fiică habotnică a lui Henric al 
VIII-lea, adusese înapoi, împotriva voinţei celor mai mulţi, 


preoţii catolici, inchiziţia, procesele ereticilor şi dominaţia 
Papei asupra Angliei, nesocotise opoziţia şi schimbările 
adânci ale tatălui ei faţă de Biserica din Roma. Domnise 
cinci ani şi în acest timp regatul fusese sfâşiat de ură, 
spaimă şi vărsare de sânge. După ce murise, noua regină 
devenise, la douăzeci şi patru de ani, Elisabeta. 

Blackthorne se simţea cuprins de admiraţie şi de adâncă 
dragoste filială când se gândea la Elisabeta. De patruzeci 
de ani ea se lupta cu o lume întreagă. Fusese mai şireată şi 
îi învinsese pe toţi laolaltă: Papi, Sfântul Imperiu Roman, 
Franţa şi Spania. Excomunicată, a împroşcat cu vorbe de 
ocară în stânga şi-n dreapta şi ne-a scos teferi la Uman - 
puternici şi independenţi. 

— Noi suntem liberi, îi spuse preotului. Voi sunteţi 
terminaţi. Acum avem şcolile noastre, Biblia noastră, 
Biserica noastră. Voi, spaniolii, sunteţi toţi la fel. Căzături! 
Şi voi, călugării, o apă şi un pământ - închinători la chip 
cioplit! 

Părintele ridică crucifixul între ei ca pe un scut. 

— O, Doamne, apără-ne de acest diavol! Îţi repet, eu nu 
sunt spaniol! Sunt portughez. Şi nu sunt călugăr, sunt un 
frate din Ordinul lui lisus! 

— A, unul din âia! Un iezuit! 

— Da. Aibă Domnul milă de sufletul tău! 

Părintele Sebastio spuse ceva răstit în japoneză şi bărbaţii 
se îndreptară asupra lui Blackthorne. El se trase cu spatele 
spre perete şi lovi pe unul din ei zdravăn, dar ceilalţi se 
năpustiră asupra lui. Simţea că se sufocă. 

— Nanigoto da? 

Brusc încăierarea încetă. 

Tânărul stătea la zece paşi de ei. Purta pantaloni, saboţi, 
un chimonou uşor şi două săbii în teacă, înfipte în 
cingătoare. Una semăna cu un pumnal. Cealaltă, o sabie de 
două mâini, era lungă şi uşor curbată. Mâna dreaptă se 
odihnea nepăsătoare pe mâner. 


— Nanigoto da? întrebă el tăios şi, cum nimeni nu 
răspunse îndată, repetă: NANIGOTO DA? 

Japonezii căzură în genunchi, cu capetele în ţărână. Doar 
preotul rămase în picioare. Se înclină şi începu să explice 
poticnit, dar omul îl întrerupse dispreţuitor şi arătă către 
staroste. 

— Mura! 

Mura, starostele satului, îşi păstră capul adânc plecat şi 
începu să explice repede. Arătă de mai multe ori către 
Blackthorne, o dată spre corabie şi de două ori către preot. 
Acum nu mai era nici o mişcare pe stradă. Toţi care se 
puteau vedea erau în genunchi, cu capetele plecate până-n 
pământ. Starostele termină. Semeţ, bărbatul înarmat îi 
puse câteva întrebări şi el răspunse repede şi respectuos. 
Apoi soldatul îi spuse ceva starostelui, fluturând mâna către 
preot cu un dispreţ vădit, apoi către Blackthorne şi omul cu 
părul cărunt traduse cele spuse în câteva cuvinte simple, 
pentru preot, care roşi. 

Bărbatul, cu un cap mai scund şi mult mai tânăr decât 
Blackthorne, cu chipul plăcut, uşor ciupit de vărsat, se uită 
lung spre străin. 

— Onushi ittai doko kara kitanoda? Doko nu kuni no 
monoda? 

Preotul spuse iritat: 

— Kasigi Omi-san zice: „De unde vii şi de ce nație eşti?” 

— Domnul Omi-san e daimyo? întrebă Blackthorne 
neputându-şi stăvili teama de săbii. 

— Nu. E samurai, samuraiul care răspunde de sat. Numele 
lui de familie e Kasigi. Omi e numele mic. Aici numele de 
familie este pus întotdeauna primul. San înseamnă 
„preacinstit” şi se adaugă la toate numele mici, ca semn de 
politeţe. Ai face bine să înveţi să fii politicos şi cuviincios, cât 
mai repede. Ei nu-ngăduie lipsa bunei cuviinţe. Vocea i se 
ascuţi. Grăbeşte-te şi răspunde! 

— Amsterdam. Sunt englez. 


Uimirea părintelui Sebastio era vădită. Spuse samuraiului: 
„Englez. Anglia” şi începu o explicaţie, dar Omi îl întrerupse 
nerăâbdător şi slobozi un torent de cuvinte. 

— Omi-san întreabă dacă tu eşti mai marele. Starostele 
spune că nu mai sunteţi decât câţiva eretici în viaţă şi mai 
toţi sunt bolnavi. Există un Căpitan General? 

— Eu sunt, răspunse Blackthorne, deşi adevărul era că 
acum, pe uscat, Căpitanul General era comandantul. Eu 
comand, adăugă, ştiind că Spillbergen nu era în stare să 
comande nimic, nici pe mare, nici pe uscat, chiar şi atunci 
când era teafăr. 

Un alt torent de cuvinte din partea samuraiului. 

— Omi-san spune că, fiindcă tu eşti conducătorul, eşti liber 
să umbli oriunde doreşti până vine stăpânul lui. Stăpânul 
lui, daimyo, o să-ţi hotărască soarta. Până atunci ţi se dă 
voie să trăieşti ca oaspete în casa starostelui, să vii şi să 
pleci după plac. Dar nu-ţi e îngăduit să părăseşti satul. 
Echipajul este închis în casa ce i s-a dat şi nu e liber s-o 
părăsească. Înţelegi? 

— Da. Unde-mi este echipajul? 

Părintele Sebastio arătă vag spre un grup de case de 
lângă debarcader, vădit tulburat de hotărârea şi 
nemulţumirea lui Omi. 

— Acolo! Bucură-te de libertate, piratule! 'Te-au ajuns 
păcatele... 

— Wakarimasu ka? spuse Omi direct către Blackthorne. 

— El zice: „Înţelegi?” 

— Cum se spune „da” în japoneză? 

Părintele Sebastio îi spuse samuraiului: 

— Wakarimasu. 

Trufaş, Omi le făcu semn să plece. Toţi se înclinară până la 
pământ. Un singur bărbat se ridică dinadins fără să se mai 
încline. 

Cu o viteză uluitoare sabia lungă descrise şuierând un arc 
argintiu în aer şi capul omului căzu de pe umeri, 
împroşcând cu un şuvoi de sânge pământul. Trupul se zbătu 


de câteva ori şi rămase nemişcat. Fără să vrea, preotul se 
trase înapoi un pas. Nimeni de pe stradă nu-şi clintise un 
singur muşchi. Capetele lor rămăseseră plecate până-n 
pământ şi nemişcate. Blackthorne încremeni, năucit. 

Omi îşi aşeză nepăsător piciorul pe cadavru. 

— Ikinasai! spuse, făcându-le semn să plece. 

Oamenii din faţa lui se mai înclinară odată până-n pământ, 
apoi se ridicară şi se îndepărtară nepăsători. Strada începu 
să se golească. La fel şi prăvăliile. 

Părintele Sebastio privi cadavrul. Grav, făcu semnul crucii 
deasupra lui şi spuse: 

— In nomine Patris et Filii et Spiritus sancti. 

Privi înapoi ţintă la samurai, fără teamă acum. 

— Ikinasai! 

Vârful săbiei strălucitoare se sprijinea pe cadavru. 

După o vreme preotul se întoarse şi plecă. Demn, Omi îl 
urmări atent, apoi aruncă o privire către Blackthorne. 
Acesta se trase de-a-ndărătelea şi când fu în siguranţă, 
destul de departe, dădu iute colţul şi dispăru. 

Omi începu să râdă în hohote. Strada era goală. Când se 
sătură de râs, apucă sabia cu ambele mâini şi începu să 
ciopârţească încet şi mărunt cadavrul. 

Blackthorne se afla într-o barcă mică, luntraşul vâslind 
fericit către Erasmus. Nu întâmpinase nici o greutate în 
obţinerea bărcii şi acum putea să vadă oamenii de pe 
puntea principală. Toţi erau samurai. Unii aveau pieptare 
de oţel, dar cei mai mulţi purtau chimonouri simple, cum se 
chemau halatele lor, şi cele două săbii. Ioţi aveau părul 
pieptănat la fel: creştetul capului ras, iar părul de la spate 
şi din părţi strâns într-o coadă dată cu ulei, adusă spre 
creştet şi legată cu grijă. Numai samurailor le era îngăduit 
să se pieptene aşa, şi pentru ei era obligatoriu. Doar 
samuraii puteau să poarte cele două săbii - sabia cea lungă, 
de două mâini, pentru luptă, şi cea scurtă, ca un pumnal - şi 
pentru ei săbiile erau obligatorii. 


Samuraii se înşiraseră de-a lungul parapetului navei şi îl 
urmăreau. 

Neliniştit, urcă schela la bord şi ajunse pe punte. Un 
samurai îmbrăcat mai îngrijit decât ceilalţi se îndreptă spre 
el şi se înclină. Blackthorne se deprinsese deja cu 
obiceiurile lor şi se aplecă şi el la fel, iar toţi de pe punte 
zâmbiră încântați. Încă era îngrozit de neaşteptata 
decapitare din stradă şi zâmbetele lor nu reuşiră să-i 
potolească neliniştea. Se îndreptă spre scara tambuchiului 
şi se opri brusc. De-a curmezişul uşii fusese lipită o panglică 
lată, de mătase roşie şi lângă ea o mică notiţă cu o scriere 
ciudată, ca o împletitură. Şovăi, verifică cealaltă uşă, dar şi 
asta era sigilată cu o panglică la fel, iar pe perete fusese 
bătută în cuie aceeaşi notă. 

Întinse mâna ca să scoată panglica. 

— Hotte oke! Ca să se facă înţeles destul de clar, samuraiul 
de pază îşi clătină capul. Nu mai zâmbea. 

— Dar asta e corabia mea şi vreau... Blackthorne îşi 
stăpâni neliniştea, ochii nedezlipindu-i-se de pe săbii. 
Trebuie să ajung jos, gândi, trebuie să-mi iau cărţile-pilot, a 
mea şi cea secretă. lisuse, dacă sunt găsite şi date preoţilor 
sau japonezilor, suntem pierduţi. Cu o asemenea dovadă 
orice curte din lume - afară de a Angliei şi a Olandei - ne-ar 
condamna ca pirați. Rutierul meu dă date, locuri, cantitatea 
de pradă luată, numărul de morţi în cele trei acostări din 
Americi şi cea din Africa Spaniolă, numărul bisericilor 
jefuite şi cum am ars oraşe şi corăbii. lar cartea-pilot 
portugheză? Asta-i condamnarea noastră la moarte, pentru 
că, bineînţeles, e furată. Mai bine zis a fost cumpărată de la 
un trădător portughez, dar, după legea lor, orice străin 
prins cu o carte-pilot de-a lor, ca să nu mai vorbim de aceea 
privind Strâmtoarea Magellan, e sortit deîndată morţii. lar 
dacă se găseşte un rutter la bordul unei corăbii duşmane, 
navei i se dă foc şi toţi de pe ea sunt executaţi fără milă. 

— Nan no yoda? spuse unul dintre samurai. 


— Vorbiţi portugheza? întrebă Blackthorne în această 
limbă. 

Omul ridică din umeri. 

— Wakarimasen. 

Un altul înaintă şi i se adresă plin de respect căpeteniei, 
care încuviinţă. 

— Potugizu prieten, spuse acest samurai într-o portugheză 
rostită cu un accent dur. Îşi desfăcu partea de sus a 
chimonoului şi-i arătă micul crucifix de lemn ce-i atârna de 
gât. 

— 'resitin! Arătă spre sine şi zâmbi. 'resitin. Apoi arătă 
spre Blackthorne: 'resitin? 

Blackthorne şovăi şi încuviinţă din cap: 

— Creştin. 

— Potugizu? 

— Englez. 

Bărbatul discută cu căpetenia, amândoi ridicară din umeri 
şi se uitară din nou spre el. 

— Potugizu? 

Blackthorne clătină din cap nevoind să le dea dreptate. 

— Prietenii mei? Unde sunt? 

Samuraiul arătă spre capătul de răsărit al satului: 

— Prieteni. 

— Aceasta este corabia mea. Vreau să merg jos. 
Blackthorne o spuse în felurite chipuri şi prin semne şi ei 
înţeleseră. 

— Ah, so desu! Kinjiru, spuseră apăsat, arătând spre notiţă 
şi se luminară la faţă. 

Era destul de clar că nu i se dădea voie să coboare. Kinjiru 
trebuie să-nsemne „interzis”, gândi Blackthorne nervos. Ei, 
la dracu cu asta! Apăsă clanţa şi crăpa uşa foarte puţin. 

— Kinjiru! 

Fu smucit şi răsucit cu faţa către samurai. Săbiile erau pe 
jumătate trase din teacă. Nemişcaţi, cei doi bărbaţi 
aşteptau ca el să ia o hotărâre. Ceilalţi de pe punte priveau 
nepăsători. 


Ştia că n-avea altceva de făcut decât să renunţe, aşa că 
ridică din umeri, merse mai departe şi verifică parâmele şi 
nava cât putu mai bine. Velele zdrenţuite fuseseră coborâte 
şi strânse la locul lor. Dar felul de ancorare era deosebit de 
tot ceea ce văzuse vreodată, aşa că bănui că japonezii 
puseseră nava la adăpost. Începu să coboare spre schelă şi 
se opri. Simţi că-l trec sudori reci, când îi văzu pe toţi 
urmărindu-l cu o căutătura rea, şi-şi zise „lisuse Cristoase, 
cum am putut să fiu atât de idiot?” Se înclină politicos şi 
imediat ostilitatea dispăru, toţi se înclinară şi zâmbiră iar. 
Dar încă mai simţea sudoarea prelingându-i-se pe spate şi 
uri tot ce avea legătură cu Japoniile, dorind să se vadă cu 
echipajul înapoi la bord, înarmaţi şi în largul mării. 

— În numele Domnului, pilotule, cred că greşeşti, spuse 
Vinck. Rânjetul lipsit de dinţi se întindea larg şi obraznic. 
Dacă te poţi obişnui cu lăturile cărora ei le zic mâncare, e 
cel mai bun loc în care-am fost vreodată. Am avut două 
femei în două zile şi-s ca iepurii. Fac orice, numa' să le-arăţi 
cum. 

— Aşa-i. Da' nu faci nimica fără carne or rachiu. Nu te ţine 
mult. Eu sunt stors şi n-am putut s-o fac decât o dată, spuse 
Maetsukker, strâmbându-şi faţa îngustă. Ticăloşii ăştia 
galbeni nu pricep că nouă ne trebuie carne, bere şi pâine. 
Şi rachiu sau vin. 

— Asta-i cel mai rău. lisuse, regatul pentru un pic de grog! 

Baccus van Nekk era posomorit. Se apropie de 
Blackthorne şi se opri lângă el privindu-l cu ochii mijiţi. Era 
foarte miop şi-şi pierduse ultima pereche de ochelari în 
timpul furtunii. Dar chiar şi cu ei, se apropia întotdeauna 
cât se putea de mult. Era starostele negustorilor, trezorier 
şi reprezentantul Companiei Olandeze a Indiilor de Est, 
care finanţase călătoria. 

— Suntem pe țărm, teferi şi încă n-avem băutură. Nici 
măcar picătură. Tu ai primit ceva, pilotule? 

— Nu. Lui Blackthorne nu-i plăcea să aibă pe cineva atât 
de aproape, dar Baccus îi era prieten şi aproape orb, aşa că 


nu se dădu la o parte. Doar apă fierbinte cu ierburi în ea. 

— Pur şi simplu ăştia nu poa' să-nţeleagă ce-i ăla grog. 
Nimic de băut, decât apă fierbinte cu ierburi. Doamne 
ajută! Şi dacă nu e băutură în toată ţara? Sprâncenele i se 
ridicară. Fă ceva pentru mine, pilotule. Cere nişte băutură, 
vrei? 

Blackthorne găsise casa în care fuseseră găzduiţi la 
capătul estic al satului. Samuraii de strajă îl lăsaseră să 
treacă, dar oamenii lui îi confirmaseră că ei nu puteau să 
treacă dincolo de poarta grădinii. Casa avea mai multe 
încăperi ca aceasta, dar mai mari şi pline cu mulţi servitori 
de felurite vârste, atât bărbaţi cât şi femei. 

Dintre oamenii lui mai trăiau unsprezece. Morţii fuseseră 
luaţi de japonezi. Porții îmbelşugate de legume proaspete 
începuseră să îndepărteze scorbutul şi în afară de doi 
dintre ei, toţi se vindecau repede. Cei doi aveau pântecăraie 
şi ieşeau cu sânge. Vinck le luase sânge, dar asta nu 
ajutase. Se aştepta să moară până la căderea nopţii. 
Căpitanul General era în altă cameră, încă foarte bolnav. 

Sonk, bucătarul, un bărbat mărunt şi îndesat, spunea 
râzând: 

— E bine aici, cum zice Johhan, pilotule, afar' de mâncare 
şi că nu-i grog. E-n regulă şi cu băştinaşii, atâta vreme cât 
nu-ţi porţi încălţările în casă. Ticăloşii ăştia galbeni se- 
nfurie pe tine dacă nu ţi le scoţi. 

— Ascultaţi, spuse Blakthorne. E un popă aici. Un iezuit. 

— lisuse Cristoase! Le pieri cheful de glumă când le 
povesti despre preot şi despre decapitare. 

— De ce i-a luat capul, pilotule? 

— Nu ştiu. 

— Mai bine ne-am întoarce pe bord, dacă ne prind 
papistaşii pe uscat... 

O mare spaimă cuprinsese încăperea. Salamon, mutul îl 
privea pe Blackthorne. Gura i se mişca şi la colţurile ei 
apăruseră băşici de salivă. 


— Nu, Salamon, nu-i nici o greşeală, spuse Blackthorne 
blând, răspunzând întrebării tăcute. Ela zis că-i iezuit. 

— lisuse, iezuit sau dominican sau ce drac-o fi, tot suntem 
în rahat, spuse Vinck. Mai bine ne-am întoarce la bord. 
Pilotule, roagă-i tu pe samurai, eh? 

— Suntem în mâinile Domnului, spuse Jan Roper. Era unul 
dintre negustorii aventurieri, un tânăr cu ochi înguşti, 
frunte înaltă şi nas subţire. El o să ne apere de închinătorii 
lui Satan. 

Vinck se uită iar la Blackthorne. 

— Şi cu portughezii ce-i, pilotule? Ai văzut vreunul prin 
jur? 

— Nu. Nu-i nici urmă de ei în sat. 

— Or să năvălească aici deîndată ce-or să afle despre noi, 
rosti Maetsukker gândul tuturor iar musului Croocqg îi scăpă 
un geamăt. 

— Da, şi, dacă-i un popă, trebuie să mai fie şi alţii. Ginsel 
îşi unse buzele uscate. Iar blestemaţii lor de conchistadori 
nu sunt niciodată prea departe. 

— Aşa-i, adăugă Vinck neliniştit. Sunt ca păduchii. 

— lisuse Cristoase! Papistaşi! murmură cineva. Şi 
conchistadori! 

— Dar suntem în Japonii, pilotule? întrebă van Nekk. El ţi- 
a spus asta? 

— Da. De ce? 

Van Nekk se apropie şi mai mult şi-şi cobori vocea. 

— Dacă aici sunt popi, şi unii dintre băştinaşi sunt catolici, 
poate că şi cealaltă parte e adevărată - cea cu bogăţiile, 
aurul, argintul şi pietrele preţioase. Tăcerea îi învălui brusc. 
Ai văzut ceva pilotule? Ceva aur? Băştinaşii poartă aur sau 
pietre preţioase? 

— Nu. Deloc. Blackthorne se gândi o clipă. Nu-mi aduc 
aminte să fi văzut ceva. Nici coliere, nici mărgele, nici 
brățări. Ascultaţi, mai am ceva să vă spun. Am fost pe 
Erasmus, dar e sigilată. Le povesti ce se întâmplase şi 
neliniştea lor crescu. 


— Iisuse, dacă nu ne putem întoarce la bord, dacă sunt 
popi pe țărm şi papistaşi... trebuie s-o ştergem de-aici. 
Glasul lui Maetsukker începu să tremure. Pilotule, ce ne 
facem? O să ne ardă. Conchistadorii - ticăloşii ăştia o să dea 
buzna cu săbiile lor... 

— Suntem în mâinile Domnului, rosti Jan Roper plin de 
încredere. El o să ne apere de Anticrist. Asta e făgăduiala 
Lui. N-are de ce să vă fie teamă. 

Blackthorne spuse: 

— După felul în care Omi-san s-a răstit la popă, sunt sigur 
că-l urăşte. Asta-i bine, nu? Ce-aş vrea să ştiu, e de ce popa 
nu poartă sutana obişnuită. De ce era portocalie? N-am mai 
văzut asta pân-acum. 

— Da, asta-i ciudat; spuse van Nekk. 

Blackthorne îşi ridică privirea către el: 

— Poate că aici puterea lor nu e prea mare. Asta ne-ar 
putea fi de mare ajutor. 

— Ce-ar trebui să facem, pilotule? întrebă Ginsel. 

— Ai răbdare şi aşteaptă până când soseşte şeful lor, acest 
daimyo. Elo să ne dea drumul. De ce n-ar face-o? Nu le-am 
făcut nici un rău. Avem lucruri de vânzare. Noi nu suntem 
pirați, n-are de ce să ne fie teamă. 

— Foarte adevărat şi nu uita că pilotul a zis că nu toţi 
sălbaticii sunt papistaşi, spuse van Nekk, mai mult ca să-şi 
facă lui curaj decât ceilorlalţi. Da. E bine că samuraiul îl 
urăşte pe popă. Şi numai samuraii sunt înarmaţi. Asta nu-i 
aşa de rău, nu? Să ne ferim de samurai şi să ne luăm 
armele înapoi - asta-i ideea. 

— Ce se întâmplă dacă daimyo ăsta e papistaş? întrebă Jan 
Roper. 

Nu-i răspunse nimeni. Apoi Ginsel zise: 

— Pilotule, bărbatul cu sabia - l-a făcut bucăţi pe amărâtu' 
ăla după ce i-a retezat capul? 

— Da. 

— Cristoase, sunt barbari! Nebuni! Ginsel era un tânăr 
arătos, înalt, cu braţe scurte şi picioare foarte arcuite. 


Scorbutul îi luase toţi dinţii. Şi după ce i-a tăiat capul, 
ceilalţi au plecat chiar aşa, fără să zică nimic? 

— Da. 

— Iisuse Cristoase, un om neînarmat, ucis chiar aşa? De ce 
a făcut-o? De ce a trebuit să-l omoare? 

— Nu ştiu, Ginsel, dar n-ai văzut în viaţa ta o asemenea 
iuţeală. Acum sabia era în teacă şi o clipă mai târziu, capul 
omului se rostogolea în ţărână. 

— Doamne, apără-ne! 

— Doamne lisuse Cristoase, murmură van Nekk. Dacă nu 
ne putem întoarce la corabie... Blestemată furtună, mă simt 
atât de neajutorat fără ochelarii mei! 

— Câţi samurai erau pe bord, pilotule? întrebă Ginsel. 

— Douăzeci şi doi pe punte. Dar mai erau şi alţii pe țărm. 

— Blestemul Domnului o să cadă asupra necredincioşilor şi 
păcătoşilor şi-or să ardă veşnic în iad. 

— Tare mi-ar place să fiu sigur de asta, Jan Roper, spuse 
Blackthorne cu o undă de neîncredere în glas, simțind cum 
teama de pedeapsa divină cuprindea încăperea. Era foarte 
obosit şi voia să doarmă. 

— Poţi să fii sigur, pilotule! O, da, eu sunt! Mă rog 
Domnului să-ţi deschidă ochii asupra adevărului, să poţi 
înţelege că suntem aici doar din cauza ta, câţi au mai rămas 
dintre noi. 

— Ce? spuse Blackthorne ameninţător? 

— De ce l-ai convins pe Căpitanul General să încercăm 
drumul spre Japonia? Nu primisem ordinul ăsta. Noi 
trebuia să prădăm Lumea Nouă, să aducem războiul în casa 
duşmanului apoi să ne întoarcem acasă. 

— Erau corăbii spaniole la sud şi la nord de noi, şi n-aveam 
altă cale de scăpare. Ţi-ai pierdut şi ţinerea de minte odată 
cu judecata? A trebuit să navigăm spre vest - era singura 
noastră şansă. 

— Eu n-am văzut niciodată corăbiile duşmane, pilotule! Şi 
nici altcineva dintre noi. 


— Haide Jan, spuse van Nekk, obosit. Pilotul a făcut ce-a 
crezut el că-i mai bine. Sigur că spaniolii erau acolo. 

— Da, ăsta-i adevărul, iar noi eram la mii de leghe de 
prieteni şi-n ape duşmane, pentru numele lui Dumnezeu, 
scuipă Vinck. Asta-i adevărul, în faţa Domnului, aşa cum tot 
adevărat este că am pus la vot. Toţi am spus „da”. 

— Eunu. 

Sonk spuse: 

— Pe mine nu m-a-ntrebat nimeni. 

— O, lisuse Cristoase! 

— Linişteşte-te, Johann, spuse van Nekk, încercând să 
domolească încordarea. Suntem primii care au ajuns în 
Japonia. V-amintiţi toate poveştile? Suntem bogaţi dacă ne 
păstrăm judecata întreagă. Avem mărfuri de vânzare şi-aici 
e aur - trebuie să fie. Unde în altă parte ne-am putea vinde 
încărcătura? Nu acolo, în Lumea Nouă, urmăriţi şi hărţuiţi. 
Ne hăituiau. Şi spaniolii ştiau că eram pe lângă Santa 
Maria. A trebuit să părăsim Chile şi nu era cale de scăpare 
înapoi prin Strâmtoare. Bineînţeles că ne aşteptau acolo. 
Fiţi siguri de asta. Nu, aici era singura noastră şansă şi era 
o idee bună. Încărcătura noastră în schimbul mirodeniilor şi 
a aurului şi argintului, ei? Gândiţi-vă la câştig - înmiit, aşa e 
întotdeauna. Suntem în Insulele Mirodeniilor. Cunoaşteţi 
bogăţiile Japoniilor şi Chitaiului, dintotdeauna aţi auzit de 
ele. 'Toţi am auzit - altfel de ce-am fi semnat? O să fim 
bogaţi, o să vedeţi! 

— Suntem morţi, ca toţi ceilalţi. Suntem în Împărăţia lui 
Satan. 

Vinck spuse furios: 

— Tacă-ţi gura, Roper! Pilotul a făcut bine. Nu-i vina lui că 
alţii au murit - nu-i vina lui! Totdeauna mor oamenii în 
călătoriile astea. 

Ochii lui Jan Roper erau sticloşi, cu pupilele micşorate. 

— Da, Dumnezeu să-i odihnească. Fratele meu e unul 
dintre ei. 


Blackthorne îl privi în ochii fanatici, urându-l. În sinea sa 
se întreba dacă într-adevăr navigase spre vest ca să scape 
de corăbiile duşmane, sau doar pentru că fusese primul 
pilot englez în Strâmtoare, primul în situaţia de a putea 
porni spre vest şi deci primul cu şansa de a înconjura 
Pământul. 

Jan Roper şuieră: 

— N-au murit ceilalţi din pricina ambiţiei tale, pilotule? 
Dumnezeu o să te pedepsească! 

— Acum ţine-ţi gura! Vocea lui Blackthorne era liniştită, 
dar hotărâtă. 

Jan Roper îl privi cu acelaşi chip ascuţit şi îngheţat, dar îşi 
ţinu gura. 

— Bun. Blackthorne se aşeză obosit pe podea şi se sprijini 
de unul dintre stâlpi. 

— Ce-ar trebui să facem, pilotule? 

— Să aşteptăm şi să ne întremăm. Şeful lor o să sosească 
în curând, Atunci se vor aranja toate. 

Vinck privea afară în grădină la samuraiul care stătea 
nemişcat pe vine, lângă poartă. 

— Uite la nemernicul ăla. Stă acolo de ceasuri, nu mişcă, 
nu scoate o vorbă, nici măcar nu se scobeşte-n nas. 

— Da' nu ne-a supărat cu nimic, Johann. Absolut cu nimic, 
spuse van Nekk. 

— Da, da' până acum n-am făcut decât să dormim, să 
preacurvim şi să mâncăm lături. 

— Pilotule, el e doar unul, noi suntem zece, spuse Ginsel 
domol. 

— M-am gândit la asta, dar nu suntem destul de întremaţi. 
O să mai treacă o săptămână până să se ducă de tot 
scorbutul, răspunse Blakthorne tulburat. Sunt prea mulţi 
pe bordul corăbiei. Nu mi-ar place să sar pe unul fără să am 
măcar o suliță sau un pistol. Sunteţi păziţi noaptea? 

— Da. Schimbă garda de trei sau patru ori. A văzut careva 
vreo santinelă dormind? întrebă van Nekk. 

Toţi clătinară din capete. 


— Am putea să fim la bord în noaptea asta, spuse Jan 
Roper. Cu ajutorul lui Dumnezeu o să-i dovedim pe păgâni 
şi-o să luăm corabia. 

— Scoateţi rahatul din urechi! Nai auzit ce-aspus pilotul? 
Tu n-asculţi? scuipă Vinck scârbit. 

— Aşa-i, încuviinţă Pieterzoon, tunarul. Nu-l mai zgândări 
pe bătrânul Vinck! 

Ochii lui Jan Roper se îngustară şi mai mult. 

— Păzeşte-ţi sufletul, Johann Vinck. Şi tu, Hans Pieterzoon. 
Ziua judecății se apropie. Plecă şi se aşeză pe verandă. 

Van Nekk sparse tăcerea: 

— “Totul o să fie bine! O să vedeţi. 

— Roper are dreptate. Lăcomia ne-a adus aici, spuse 
musul cu vocea tremurândă. Este pedeapsa Domnului că... 

— Termină. 

Musul tresări. 

— Da, pilotule. Iartă-mă, dar, ei bine... Maximilian Croocq 
era cel mai tânăr dintre ei, avea doar şaisprezece ani, şi se 
îmbarcase în călătorie deoarece tatăl său fusese căpitan pe 
una dintre nave şi erau hotărâți să se îmbogăţească. Îşi 
văzuse însă tatăl murind în chinuri când prădaseră oraşul 
spaniol Santa Magdalena în Argentina. Prada fusese 
bogată, iar el aflase ce înseamnă violul şi-o-ncercase şi el, 
urându-se, înecat în mirosul de sânge şi de moarte. Mai 
târziu văzuse pe mulţi dintre prietenii săi murind, dintre 
cele cinci corăbii rămânând una, iar acum se simţea cel mai 
bătrân dintre ei. lartă-mă, îmi pare rău. 

— De câtă vreme suntem la țărm, Baccus? întrebă 
Blackthorne. 

— Asta-i a treia zi. Van Nekk se apropie din nou, aşezându- 
se pe vine. Nu-mi amintesc prea limpede cum am ajuns, da' 
când m-am trezit, sălbaticii erau peste tot pe corabie. 
Foarte politicoşi şi binevoitori. Ne-au dat hrană şi apă caldă. 
Au luat morţii cu ei şi-au lăsat ancorele. Nu-mi amintesc 
prea multe, da' cred că ne-au remorcat până într-un loc 
ferit. Vorbeai fără şir când te-au dus la țărm. Am vrut să te 


ţinem cu noi, dar nu ne-au lăsat. Unul dintre ei vorbea 
câteva cuvinte în portugheză, părea să fie căpetenia. Avea 
părul cărunt. N-a înţeles ce-i aia pilot şef, dar ştia căpitan. 
Era limpede că voia căpitanul nostru să aibă o locuinţă 
separată, da' a spus că n-are de ce să ne fie teamă, pentru 
că-o să fii bine îngrijit. Şi noi la fel. Apoi ne-au adus aici, mai 
mult cărându-ne şi a zis că trebuia să stăm înăuntru, până 
când o să vină căpitanul lui. N-am vrut să-i lăsăm să te ia, 
dar n-am putut face nimic. Vrei să-i ceri căpeteniei nişte vin 
sau rachiu, pilotule? Van Nekk îşi linse buzele însetat, apoi 
adăugă: acum când mă gândesc a spus şi daimyo. Ce-o să se 
întâmple când o să vină daimyo? 

— Are careva un cuţit sau un pistol? 

— Nu, spuse van Nekk, scărpinându-se nepăsător de 
păduchi. Ne-au luat toate hainele să le curețe şi au păstrat 
armele. Nu m-am gândit la asta, atunci. Mi-au luat şi cheile 
pe lângă pistol. Aveam toate cheile pe un inel. De la camera 
tezaurului, de la casetă şi de la magazie. 

— "Totul e bine închis pe navă. N-ai de ce-ţi face griji în 
privinţa asta. 

— Nu-mi place să n-am cheile la mine. Mă face să mă simt 
foarte neliniştit. Firar să fie de ochi! Ce-aş mai bea nişte 
rachiu, chiar acum. Sau măcar o halbă de bere. 

— lisuse! Samuraiul l-a tăiat bucățele, nu? spuse Sonk fără 
să vorbească cuiva anume. 

— Tacă-ţi gura, pentru numele lui Dumnezeu! Se spune 
samurai. Borăşte omul când se uită la tine, spuse Ginsel. 

— Nădâăjduiesc că ticălosul de popă n-o să vină aici, spuse 
Vinck. 

— Bunul Dumnezeu îşi mai ţine mâna asupra noastră. Van 
Nekk tot mai încerca să pară încrezător. Când o să sosească 
daimyo, o să fim eliberaţi. O să ne primim înapoi corabia şi 
tunurile, o să vedeţi. O să vindem toate lucrurile şi o să ne 
întoarcem în Olanda bogaţi şi teferi, după ce vom înconjura 
lumea. Primii olandezi. Pe catolici o să-i ia dracul şi cu asta 
basta. 


— Nu, spuse Vinck. Mi se face pielea ca de găină când aud 
de papistaşi. Nu pot să mă stăpânesc. Asta şi gândul la 
conchistadori. Crezi c-or să vină mulţi, pilotule? 

— Nu ştiu. Aş zice că da. Aş vrea să avem toată escadra 
noastră aici. 

— Bieţii de ei, spuse Vinck. Măcar noi suntem în viaţă. 

Maetsukker spuse: 

— Poate că-s acasă. Poate că s-au întors din Strâmtoarea 
Magellan, când ne-a împrăştiat furtuna. 

— Sper să ai dreptate, spuse Blackthorne. Dar cred că au 
pierit cu toţii. 

Ginsel se cutremură: 

— Măcar noi trăim. 

— Cu papistaşii aici şi cu necredincioşii ăştia, cu felul lor 
împuţit de a se purta, n-aş da un cur de babă pe vieţile 
noastre. 

— Blestemată fie ziua când am părăsit Olanda, spuse 
Pieterzoon. Blestemat grog! Dacă n-aş fi fost beat mort, 
acum aş fi în Amsterdam cu bătrâna mea. 

— Blesteamă ce vrei, Pieterzoon, dar nu băutura. În ea e 
vlaga noastră. 

— Aş zice că suntem în rahat pân' la gât, şi groapa se 
umple repede. Vinck îşi roti privirea în jur. Da, foarte 
repede. 

— Nu credeam c-o să mai atingem pământul, spuse 
Maetsukker. Semăna cu o nevăstuică doar că n-avea dinţi. 
Şi Japoniile nici atât. Nenorociţii de papistaşi împuţiţi! N-o 
să ieşim vii de-aici. Aş vrea s-avem nişte arme. Ce 
debarcare nenorocită! N-am vrut să spun ceva rău, pilotule, 
spuse repede, când Blackthorne se uită la el. Doar ghinion, 
atâta tot! 

Mai târziu servitorii le aduseră din nou de mâncare. 
Mereu aceleaşi: Legume - gătite şi crude - cu puţin oţet, 
fiertură de peşte şi terci de grâu sau de orz. Toţi respinseră 
dispreţuitori micile bucăţi de peşte crud şi cerură carne sau 
rachiu. Dar nu fură înţeleşi; mai apoi, către apusul soarelui, 


Blackthorne îi părăsi. Se săturase de spaimele, urile şi 
obscenităţile lor. Le spuse că se va întoarce în zori. 

Pe străzile înguste prăvăliile erau pline. Găsi strada şi 
poarta casei sale. Petele de sânge de pe pământ fuseseră 
îndepărtate şi cadavrul dispăruse. Ca şi cum aş fi visat totul, 
îşi zise. Poarta grădinii se deschise înainte ca el să pună 
mâna pe ea. 

Bătrânul grădinar, tot doar cu bucată de pânză în jurul 
şoldurilor, deşi acum vântul bătea rece, zâmbi şi se înclină. 

— Konbanwa. 

— Salut, spuse Blakthorne fără să gândească. Urcă 
treptele, dar se opri amintindu-şi de cizme. Şi le scoase şi 
intră desculţ în verandă şi în cameră. O traversă, ieşi într- 
un coridor, dar nu-şi putu găsi camera. 

— Onna! strigă. 

Apăru o bătrână. 

— Hai? 

— Unde-i Onna? 

Bătrâna se încruntă, arătă spre sine. 

— Onna! 

— O, pentru Dumnezeu, spuse mânios Blackthorne. Unde-i 
camera mea? Unde-i Onna? Împinse o uşă din stinghii 
acoperite cu hârtie. Patru japonezi erau aşezaţi pe podea în 
jurul unei mese joase, mâncând. Recunoscu pe unul dintre 
ei, omul cărunt, căpetenia satului, ce fusese cu preotul. Se 
înclinară cu toţii. O, iertaţi-mă, spuse şi trase uşa la loc. 

— Onna, strigă. 

Bătrâna se gândi o clipă, apoi îi făcu semn. O urmă într-alt 
coridor. Ea împinse o uşă. Îşi recunoscu camera după 
crucifix. Aşternutul era deja pregătit cu grijă. 

— Mulţumesc, spuse uşurat. Acum ad-o pe Onna. 

Bătrâna plecă păşind mărunt. El se aşeză, capul şi trupul îl 
dureau şi ar fi vrut să aibă un scaun, întrebându-se unde ar 
fi putut fi ţinute. Cum să ajungă pe corabie? Cum să facă 
rost de arme? Trebuie să fie o cale. Auzi paşi mărunți 
apropiindu-se. Apărură femeile, trei de data asta: bătrâna, 


o fetişcană cu faţă rotundă şi femeia de vârstă mijlocie. 
Bătrâna arătă către fată, care părea uşor speriată: 

— Onna 

— Nu, Blackthorne se ridică mânios şi împunse cu degetul 
către cealaltă femeie. Ea e Onna, pentru Dumnezeu. Nu 
ştiţi cum vă cheamă? Onna! Mi-e foame. N-aş putea primi 
ceva de mâncare? Îşi frecă pântecul, mimând foamea. 
Femeile priviră una la cealaltă. Apoi cea între două vârste 
ridică din umeri, spuse ceva ce le făcu pe celelalte să râdă, 
se îndreptă spre pat şi începu să se dezbrace. Celelalte 
două se aşezară pe vine cu ochii mari, aşteptând. 

Blackthorne era nedumerit. 

— Ce faci? 

— Ishimasho! spuse ea, punând deoparte eşarfa lată din 
brâu şi deschizându-şi chimonoul. Sânii ei erau plaţi şi 
uscați şi pântecul uriaş. 

Era destul de limpede că avea de gând să se bage în pat. 
EI clătină din cap şi îi spuse să se îmbrace, o luă de braţ şi 
toate începură să vorbească deodată şi să dea din mâini, iar 
femeia începu chiar să se înfurie. Făcu un pas, ieşi din fusta 
lungă şi, goală, încercă să se bage din nou în pat. 

Sporovăiala lor încetă şi toate se înclinară când starostele 
apăru tăcut pe coridor. 

— Nanda? Nanda? întrebă. 

Bătrâna îi explică despre ce era vorba 

— Tu vrei femeia asta? întrebă neîncrezător într-o 
portugheză aproape de neînțeles, cu un accent dur, arătând 
către femeia goală. 

— Nu, nu, sigur că nu. Voiam doar ca Onna să-mi aducă 
ceva de mâncare. Blackthome arătă nerăbdător către ea. 
Onna! 

— Onna înseamnă femeie. Japonezul arătă către toate trei. 
Onna - onna - onna. Vrei onna? 

Blackthome îşi scutură obosit capul. 

— Nu, nu mulţumesc, am făcut o greşeală. Îmi pare rău. 
Care-i numele ei? 


— Poftim? 

— Care e numele ei? 

— A! Namu e Haku, spuse. 

— Haku? 

— Hai, Haku. 

— Îmi pare rău, Haku-san. Am crezut Onna numele tău. 

Omul îi explică lui Haku şi ea nu părea deloc mulţumită. 
Dar el mai spuse ceva şi toate priviră la Blakthorne, 
chicotind cu mâinile la gură şi plecară. Haku ieşi goală, cu 
chimonoul pe braţ şi cu nespus de multă demnitate. 

— Mulţumesc, spuse Blackthorne, înfuriat de propria lui 
prostie. 

— Asta casa al meu. Namu al meu Mura. 

— Mura-san. Al meu e Blakthorne. 

— Poftim? 

— Namu al meu e Blackthome. 

— A! Ber-rakk-fon. 

Mura încercă să-l rostească de câteva ori, dar nu reuşi. În 
cele din urmă se dădu bătut şi continuă să cerceteze colosul 
din faţa sa. Era primul barbar care-l vedea, afară de 
părintele Sebastio şi de celălalt preot pe care-l văzuse cu 
mulţi ani în urmă. Oricum, îşi zise, preoţii au părul şi ochii 
negri şi nu sunt mai înalţi ca ceilalţi oameni. Dar bărbatul 
acesta era înalt, cu părul şi barba de culoarea aurului, cu 
ochi albaştri, iar pielea lui era neobişnuit de albă în părţile 
acoperite şi roşcată, acolo unde o bătuse soarele. Uluitor! 
Credeam că toţi oamenii au părul şi ochii negri. Noi toţi 
suntem aşa. Chinezii la fel, şi nu e China lumea întreagă, 
afară de pământurile din sud ale barbarilor portughezi? 
Uluitor! Şi de ce-l urăşte părintele Sebastio atât de mult pe 
acest om? Pentru că se închină lui Satan? N-aş crede, 
fiindcă părintele Sebastio poate s-alunge diavolul dacă vrea. 
Ehei, nu l-am văzut niciodată pe bunul părinte atât de 
furios. Niciodată. Uluitor. 

Să fie ochii albaştri şi părul auriu semnul Satanei? 


Mura îşi ridică privirile către Blackthorne şi-şi aminti cum 
încercase să afle ceva de la el, la bordul navei, şi apoi când 
acest căpitan căzuse în nesimţire, hotărâse să-l aducă în 
propria lui casă, pentru că el era şeful şi trebuia să i se dea 
o cinstire deosebită. Îl întinseseră pe saltea şi-l 
dezbrăcaseră, mai mult decât curioşi. 

— Neasemuita lui Podoabă e fără-ndoială falnică, neh? 
spusese mama lui, Saiko. Mă-ntreb cum e când e ridicată. 

— Mare, răspunsese el şi râseseră cu toţii: mama sa, 
nevasta, prietenii, slugile şi doctorul. 

— Bănuiesc că femeile lor trebuie să fie - să fie la fel de 
înzestrate, spuse soţia lui, Niji. 

— Prostii, fato, oricare dintre curtezanele noastre l-ar 
putea mulţumi pe deplin. Clătină din cap cuprinsă de 
uimire. N-am mai văzut aşa ceva în toată viaţa mea. Foarte 
neobişnuit, neh? 

Îl spălaseră şi el nu-şi venise în simţiri. Doctorul şe gândise 
că nu ar fi înţelept să-l cufunde în cadă, până nu îşi revenea. 

— Poate că ar trebui să ne gândim, Mura-san, că nu ştim 
cu adevărat cum e alcătuit barbarul, spusese doctorul cu 
înţeleaptă prevedere. Îmi pare rău, dar am putea să-l 
omorâm din greşeală. E limpede că e la capătul puterilor. 
Trebuie să dăm dovadă de răbdare. 

— Şi ce facem cu păduchii din părul lui? întrebase Mura. 

— Vor trebui să rămână acolo, deocamdată. Am înţeles că 
toţi barbarii au. Îmi pare rău, dar trebuie să aveţi răbdare. 

— Nu credeţi că am putea măcar să-i săpunim capul? 
întrebase soţia lui. Am fi foarte atente. Sunt sigură că 
stăpâna o să îndrume umila noastră silinţă. Asta i-ar fi de 
folos barbarului şi-ar ţine casa noastră curată. 

— Bine. Puteţi să-l săpuniţi, hotărâse mama lui. Dar m-aş 
bucura cu siguranţă s-o văd cât de mare e când e ridicată. 

Acum, fără să vrea, Mura privi în jos la Blakthorne. Apoi îşi 
aminti de cele spuse de preot despre aceşti pirați şi slujitori 
ai Satanei. Dumnezeu Tatăl să ne apere de cel rău, gândi. 
Dacă aş fi ştiut că-i atât de cumplit, nu l-aş fi adus niciodată 


în casa mea. Nu, îşi spuse. Eşti obligat să-l tratezi ca pe un 
oaspete de seamă până când Omi-san dă o altă poruncă. 
Dar ai fost înţelept că i-ai trimis vorbă şi preotului şi lui 
Omi-san în acelaşi timp, foarte înţelept. Eşti starostele 
satului, tu aperi satul şi tu singur eşti răspunzător. 

Da. Şi tot pe tine o să te socotească Omi-san răspunzător 
pentru moartea de azi dimineaţă şi pentru obrăznicia celui 
mort şi pe bună dreptate. 

— Nu fi prost, lamazaki! E-n joc bunul renume al satului, 
neh? îşi prevenise prietenul, pescarul, de atâtea ori. Nu fi 
încăpățânat. Omi-san nu poate fi altfel decât neîngăduitor 
cu creştinii. Oare daimyo nu-i urăşte pe creştini? Ce poate 
face Omi-san? 

— Nimic, aşa e, Mura-san, te rog iartă-mă. lamazaki 
fusese întotdeauna politicos. Dar budiştii ar trebui să fie 
mai îngăduitori, neh? Nu sunt amândoi zen-budişti? 

Zen-budismul era auto-disciplină. Se baza mult pe auto- 
control şi meditaţie, pentru a atinge pragul iluminării. Cei 
mai mulţi dintre samurai erau zen-budişti, pentru că li se 
potrivea. Părea aproape făcut anume pentru un războinic 
mândru şi neînfricat. 

— Da, budismul ne învaţă să fim îngăduitori. Dar de câte 
ori trebuie să ţi se spună că ei sunt samurai şi-aici e Izu şi 
nu Kyushu şi chiar dacă-ar fi Kyushu, tot tu greşeşti. 
Întotdeauna, neh? 

— Da. Te rog să mă ierţi. Ştiu că greşesc, dar câteodată 
simt că nu pot trăi într-o asemenea ruşine, când Omi-san 
batjocoreşte Adevărata Credinţă. 

Şi acum, Tamazaki, eşti mort, ţi-ai hotărât singur soarta 
când l-ai insultat pe Omi-san neînclinându-te în faţa lui, 
doar pentru că el a spus: preotul ăsta urât mirositor, de 
religie străină. Chiar dacă preotul, într-adevăr, miroase şi 
Adevărata Credinţă este străină. Sărmanul meu prieten! 
Adevărul n-o să-ţi hrănească acum familia şi nici n-o să 
şteargă ruşinea abătută asupra satului. O, Sfântă Fecioară, 


binecuvântează-l pe bunul meu prieten şi dă-i bucuria 
raiului tău. 

M-aştept la o grămadă de necazuri din partea lui Omi-san, 
îşi zise Mura. Şi parcă asta n-ar fi de-ajuns, acum vine şi 
daimyo. 

O nelinişte copleşitoare îl invada de fiecare dată când se 
gândea la stăpânul său, al feudei, Kasigi Yabu, daimyo de 
Izu, unchiul lui Omi, la cruzimea şi lipsa lui de cinste, la felul 
în care înşela întregul sat când îşi luau partea cuvenită de 
grâne şi peşte, la înrobitoarea lui stăpânire. De partea cui o 
să se ridice Yabu când o să înceapă războiul, se întrebă 
Mura, de partea seniorului Ishido sau a lui Ioranaga? 
Suntem prinşi între aceşti doi uriaşi şi la mâna oricăruia 
dintre ei. 

Către nord, Toranaga, cel mai mare general în viaţă, 
senior de Kwanto, Cele Opt Provincii, cel mai important 
daimyo din ţară, General-şef al Armatelor de Răsărit; către 
apus, ţinuturile lui Ishido, senior al castelului Osaka, 
cuceritorul Coreei, Protector al Moştenitorului, General-şef 
al Armatelor de Apus. Şi către nord, lokaido, Marele Drum 
de Coastă, care leagă Yedo, capitala lui Toranaga, de Osaka, 
capitala lui Ishido - trei sute de mile către apus, pe care 
legiunile lor trebuie să le străbată. 

Cine va câştiga războiul? 

Niciunul dintre ei. 

Pentru că războiul lor va înghiţi din nou întregul Imperiu, 
alianțele se vor destrăma, provinciile vor lupta împotriva 
provinciilor până când se vor fărâmiţa în lupte sat contra 
sat, aşa cum a fost întotdeauna. În afara ultimilor zece ani. 
În ultimii zece ani, de necrezut, pentru prima dată în 
istorie, în întregul Imperiu fusese o vreme fără înfruntări, 
numită pace. 

Începuse să-mi placă pacea, gândi Mura. 

Dar omul care a făcut pacea este mort. Soldatul-ţăran care 
devenise samurai, apoi general, şi după aceea cel mai mare 
general şi, în cele din urmă, Taiko, Protectorul Împărăției, 


stăpânul absolut al Japoniei, este mort de un an, iar fiul său 
de şapte ani e mult prea tânăr ca să moştenească puterea 
supremă. Aşa că băiatul, ca şi noi, este jucăria celor doi 
giganţi şi războiul de neocolit. Acum, nici chiar însuşi Taiko 
nu-şi poate apăra preaiubitul fiu, dinastia, urmaşii sau 
imperiul. 

Poate că aşa trebuie să fie. Taiko a supus ţara, a făcut 
pace, i-a obligat pe toţi daimyo din ţară să se târască în faţa 
lui ca ţăranii, a reîmpărţit feudele după cum a vrut, 
ridicându-i pe unii, coborându-i pe alţii, apoi a murit. A fost 
un uriaş între pitici. Dar poate e drept ca toată lucrarea şi 
măreţia lui să moară odată cu el. Ce este omul altceva, 
decât o floare purtată de vânt şi doar munţii şi marea şi 
stelele şi acest tărâm al zeilor există cu adevărat şi sunt 
nemuritoare? 

Suntem cu toţii prinşi în cursă şi n-ai ce-i face. Războiul o 
să înceapă curând şi n-ai ce-i face. Numai Yabu va hotărî de 
partea cui are să fie şi n-ai ce-i face. Satul va rămâne 
întotdeauna un sat pentru că ogoarele de orez sunt 
mănoase şi marea bogată şi nici aici nu poţi face nimic. 

Mura îşi îndreptă hotărât gândurile către piratul barbar 
din faţa lui. Eşti un diavol trimis să ne asupreşti, gândi, şi n- 
am avut decât necazuri din pricina ta, de când ai sosit. Nu 
puteai s-alegi alt sat? 

— Căpitan-san, vrea onna? întrebă îndatoritor. 

La îndemnul lui, sfatul satului pregătise totul şi pentru 
ceilalţi barbari, atât din politeţe cât şi ca un simplu mijloc 
de ai ţine ocupați, până la sosirea stăpânirii. Poveştile ce 
urmau fiecărei întâlniri amoroase desfătau satul, răsplătind 
cu prisosinţă cheltuielile făcute. 

— Onna, repetă, gândind în chip firesc că piratul, mulţumit 
acum că se poate ţine pe picioare, va fi la fel de mulţumit să 
stea pe burtă înainte de a adormi, cu Suliţa-i Cerească, 
adânc înfiptă într-o tainiţă fierbinte. Căci, oricum, toate 
pregătirile fuseseră făcute. 


— Nu. Blackthorne voia doar să doarmă. Dar fiindcă ştia 
că avea nevoie ca acest om să fie de partea lui, se strădui să 
zâmbească şi arătă spre crucifix. Eşti creştin? 

Mura dădu din cap. 

— Creştin. 

— Şi eu sunt creştin. 

— Părintele spune nu. Nu creştin. 

— Sunt creştin. Nu catolic, dar totuşi sunt creştin. 

Dar Mura nu putea înţelege. Nici Blackthorne nu avea 
cum să-i explice, oricât de mult ar fi încercat. 

— Vrei onna? 

— Di... dimyo, când vine? 

— Dimyo? Nu înţelege. 

— Dimyo... ah, vreau să zic daimyo. 

— A, daimyo. Hai, daimyo! Mura ridică din umeri. Daimyo 
vine când vine. Dormi. Mai întâi curat. Te rog. 

— Ce? 

— Curat. Baie, te rog. 

— Nu înţeleg. 

Mura veni mai aproape şi strâmbă din nas cu dezgust. 

— Puţi. Rău. Ca toţi portughizu. Baie. Asta casă curată. 

— O să fac baie când vreau, şi nu put! se înfurie 
Blackthorne, Toată lumea ştie că băile sunt primejdioase. 
Vrei să mă aleg cu o pântecăraie? Crezi că m-a prostit 
Dumnezeu? leşi dracului afară şi lasă-mă să dorm! 

— Baie! porunci Mura, mirat de mânia făţişă a barbarului 
- culmea proastelor maniere. Şi nu doar că barbarul puţea 
într-adevăr, dar nu făcuse o baie ca lumea de trei zile, din 
câte ştia el, iar curtezana va refuza pe bună dreptate să 
împartă perna cu el, oricât de mare ar fi fost răsplata. 
Străinii ăştia îngrozitori! îşi zise. Uluitor. Ce obiceiuri 
uluitor de murdare au! Ce dacă? Eu răspund pentru tine. Ai 
să înveţi buna cuviinţă. Ai să faci baie ca o fiinţă omenească 
şi mama va afla ce vrea să afle. 

— Baie! 


— Acum ieşi afară, până nu te fac bucățele! Blackthorne se 
încinsese şi îl împinse. 

Urmă o scurtă pauză şi ceilalţi trei japonezi apărură cu 
trei dintre femei. Mura le explică iute despre ce era vorba, 
apoi spuse hotărât: 

— Baie! Ie rog. 

— Afară! 

Mura înaintă singur în încăpere. Blackthorne îşi avântă 
braţul, încercând doar să-l îndepărteze, fără să-l rănească. 
Dintr-o dată Blackthorne lăsă să-i scape un muget de 
durere. Mura îi lovise umărul într-un fel anume, cu muchia 
palmei, şi-acum braţul atârna fără vlagă. Înfuriat, atacă, dar 
camera se învârti cu el şi se trezi pe burtă, înţepenit, cu o 
durere sfredelitoare în ceafă, fără să se poată mişca. 

— Pentru Dumnezeu... 

Încercă să se ridice, dar genunchii i se înmuiară. Apoi 
Mura întinse liniştit un deget, mic, dar tare ca fierul şi-i 
atinse un centru nervos de pe gât. Urmă o durere 
arzătoare. 

— Sfinte lisuse... 

— Baie, te rog 

— Da, da, gâfâi Blackthorne, învăluit în suferinţă, uluit că 
fusese învins atât de uşor de bărbatul mărunţel şi că acum 
zăcea neajutorat ca un copil, fără să se poată împotrivi, 
chiar dacă ar fi încercat să-i taie gâtul. 

Cu ani în urmă Mura învățase judo şi karate, ca şi lupta cu 
sulița şi sabia. Asta fusese pe vremea când era soldat şi 
luptase pentru Nakamura, ţăranul-general, Taiko, mult 
înainte ca Taiko să fie taiko, când ţăranii puteau fi samurai 
şi samuraii puteau fi ţărani, sau meşteşugari, sau chiar mici 
negustori, şi apoi din nou războinici. Curios, gândi Mura 
visător, privind jos la uriaşul prăbuşit. Aproape primul lucru 
pe care-l făcuse Taiko când cucerise puterea, fusese să 
ordone tuturor ţăranilor să înceteze de a mai fi soldaţi şi să 
predea de-ndată toate armele. Taiko le interzisese să mai 
poarte vreodată arme şi statornicise îngrădirea de netrecut 


a castelor, care acum stăpânea toate sufletele din 
împărăție. Samuraii deasupra tuturor, sub ei ţăranii, apoi 
meşteşugarii, apoi negustorii, urmaţi de actori, vagabonzi şi 
bandiți, şi în cele din urmă, pe ultima treaptă a scării, eta, 
socotiți a nu fi fiinţe omeneşti, cei care se ocupau de 
cadavre, de curăţatul şi argăsitul pieilor, de animalele 
moarte, care erau folosiţi drept călăi pentru execuțiile 
publice, însemnările cu fierul roşu şi mutilări. Desigur, nici 
un barbar nu putea fi aşezat pe una din aceste trepte. 

— Te rog, iartă-mă, căpitan-san, spuse Mura plecându-se 
adânc, ruşinat de felul în care se făcuse de râs barbarul, 
care zăcea gemând ca un sugar. Da, îmi pare foarte rău, 
gândi, dar trebuia s-o fac. Purtarea ta de neîngăduit chiar şi 
pentru un barbar, m-a făcut să-mi ies din fire. Strigi ca un 
nebun, îmi sperii mama, tulburi liniştea casei, înspăimânţi 
servitorii, iar soţia mea trebuie să înlocuiască acum o uşă- 
shoji. Îmi este cu neputinţă să las neîndreptată lipsa ta de 
bunăcuviinţă. E într-adevăr pentru binele tău. Şi-apoi nu 
este chiar atât de rău, pentru că voi barbarii nu aveţi nici o 
onoare de pierdut. Afară de preoţi, ei sunt altfel. Deşi put 
îngrozitor, ei sunt trimişii lui Dumnezeu-Tatăl şi asta e o 
mare cinste. Dar tu, tu eşti un mincinos şi un pirat. N-ai nici 
o onoare. Nemaipomenit, să spui că eşti creştin! Din păcate 
asta n-o să-ţi fie de ajutor. Daimyo urăşte atât Adevărata 
Credinţă cât şi barbarii şi le îngăduie doar pentru că n-are 
încotro. Dar tu nu eşti nici portughez, nici creştin şi deci 
legea nu te apără, neh? Aşa că deşi eşti ca şi mort, sau cel 
puţin schilodit, e de datoria mea să mă îngrijesc să-ţi 
întâmpini ursita curat. 

— Baie foarte bună. 

Îi ajută pe ceilalţi să-l care pe Blackthorne, încă ameţit, 
prin casă, afară în grădină, de-a lungul aleii acoperite de 
care era foarte mândru, până la casa de baie. Femeile îl 
urmară. 

Asta avea să fie una dintre cele mai grozave întâmplări din 
viaţa lui. Ştia deja că o va povesti şi o va repovesti 


prietenilor neîncrezători, la o cană de sake fierbinte, cum 
se numea vinul tradiţional al Japoniei. O va spune 
vârstnicilor apropiaţi lui, pescarilor, sătenilor, copiilor, care 
la început nu-l vor crede nici ei, dar la rândul lor îşi vor 
desfăta copiii cu această poveste, iar numele lui Mura- 
pescarul va dăinui veşnic, în satul Anjiro, care se afla în 
provincia Izu, pe coasta de sud-est a principalei insule - 
Honshu. Şi toate astea pentru că el, Mura-pescarul, avusese 
norocul să fie starostele satului în primul an după moartea 
lui 'Taiko, şi de aceea răspunzător pentru o vreme de mai 
marele barbarilor sosiți din mările de la răsărit. 

CAPITOLUL. 2 

— Daimyo Kasigi Yabu, senior de Izu, vrea să ştie cine 
sunteţi, de unde veniţi, cum aţi ajuns aici şi ce acte de 
piraterie aţi făcut, spuse părintele Sebastio. 

— Îţi repet că nu suntem pirați. 

Dimineaţa era frumoasă şi caldă. Blackthorne era 
îngenuncheat în faţa podiumului din piaţa satului, capul 
încă durându-l de pe urma loviturii. Păstrează-ţi calmul şi 
pune-ţi mintea la lucru, îşi spuse. Trebuie să aperi viaţa ta şi 
alor tăi. Vorbeşti în numele lor şi altceva n-ai ce să faci. 
lezuitul ţi-e duşman şi e singurul tălmaci la îndemână. N-ai 
de unde să ştii ce spune, decât că, cu siguranţă n-o să te 
ajute. „Încearcă să-ţi limpezeşti mintea, băiete, aproape că-l 
auzea pe bătrânul Alban Caradoc spunând. Când furtuna e 
mai rea şi marea mai înspăimântătoare, ai nevoie de toate 
puterile tale. Asta te ţine în viaţă, pe tine şi corabia, dacă 
eşti pilot. Limpezeşte-ţi mintea şi bucură-te de nectarul 
fiecărei zile, oricât de amar.” 

Nectarul zilei de azi are gust de fiere, îşi, zise Blackthorne 
posomorât. De ce aud glasul lui Alban atât de limpede? 

— Mai întâi, spune-i acestui daimyo că suntem în război, că 
suntem duşmani, rosti. Spune-i că Anglia şi Ţările de Jos 
sunt în război cu Spania şi Portugalia. 

— 'Te previn din nou, vorbeşte simplu şi nu răsuci lucrurile. 
Ţările de Jos - sau Olanda, Zeelanda, Provinciile Unite, 


oricum le-ar zice împuţiţii de rebeli olandezi - este o 
provincie măruntă, nesupusă, a Imperiului Spaniol. Tu eşti 
o căpetenie de trădători care s-au răzvrătit împotriva 
regelui lor de drept. 

— Anglia este în război şi Olanda a fost sepa... Blackthorne 
nu continuă, căci preotul nu mai asculta, ci tălmăcea. 

Daimyo se aşezase pe podium, scund, îndesat şi 
poruncitor. Îngenunchiase comod, cu călcâiele trase îngrijit 
sub el, înconjurat de patru ofiţeri, unul dintre ei fiind Kasigi 
Omi, nepotul şi vasalul său. Toţi purtau chimonouri de 
mătase, iar peste ele, pelerine împodobite, cu umeri uriaşi 
şi scrobiţi, centuri late, care le strângeau mijlocul, şi 
nelipsitele săbii. 

Mura îngenunchiase în ţărână. Era singurul sătean de 
faţă, toţi ceilalţi privitori fiind cei cincizeci de samurai care 
sosiseră cu daimyo. Stăteau în rânduri tăcute, disciplinate. 
Resturile echipajului erau în spatele lui Blackthorne şi ca şi 
el stăteau în genunchi, cu străjile în apropiere. Trebuiseră 
să îl poarte cu ei pe Căpitanul General când fuseseră 
chemaţi, deşi suferea rău. I se îngăduise să stea întins pe 
jos, unde zăcea acum, fără să-şi fi venit în simţiri. 

Ajunşi în faţa daimyo-lui, Blackthorne şi oamenii lui se 
înclinaseră, dar asta nu fusese de ajuns. Samuraii îi 
îmbrânciseră pe toţi în genunchi şi le aplecaseră capetele în 
praf, în felul ţăranilor. Încercase să se împotrivească şi 
strigase către preot că nu era obiceiul lor, că el era 
căpetenia şi un trimis al ţării sale şi deci trebuia tratat 
deosebit. Dar mânerul unei sulițe îl făcuse să se ghemuiască 
de durere. Oamenii lui se strânseră laolaltă pentru un atac 
furios, dar el strigase la ei să se oprească şi să 
îngenuncheze. Din fericire se supuseseră. Daimyo 
mormăise răguşit ceva şi preotul tradusese ca pe un 
avertisment de a spune adevărul şi repede. Blackthorne 
ceruse un scaun, însă preotul spusese că japonezii nu 
folosesc scaune şi că nu exista aşa ceva în Japonia. Îşi 


îndreptase atenţia asupra preotului care vorbea cu daimyo, 
căutând un semn, o cale de ieşire. 

E înfumurare şi cruzime pe faţa acestui daimyo, îşi zise. 
Mă prind că e un ticălos. Japoneza popii nu e curgătoare. 
Ah, şi asta? Nemulţumire şi nerăbdare. L-a pus daimyo să 
folosească un alt cuvânt, mai limpede? Cred că da. De ce 
poartă iezuiţii sutane portocalii? Daimyo e catolic? Uite, 
iezuitul este foarte îndatoritor şi asudă din belşug. Pariez că 
daimyo nu e catolic. Fii atent, poate că nu e catolic. Oricum, 
n-ai ce câştiga de la el. Cum ai putea să-l foloseşti pe 
ticălosul ăsta? Cum să vorbeşti direct cu el? Cum aisă te 
descurci cu popa? Cum să-l faci de râs? Care să fie 
momeala? Hai, gândeşte-te! Ştii destul de multe despre 
iezuiţi. 

— Daimyo spune: grăbeşte-te şi răspunde întrebărilor 
sale. 

— Da, desigur, îmi pare rău. Mă numesc John Blackthorne. 
Sunt englez, pilotul-şef a unei flote olandeze. Portul de 
plecare este Amsterdam. 

— Flotă? Ce flotă? Minţi, nu există nici o flotă. De ce-ar fi 
un englez, pilotul unei flote olandeze? 

— Toate la timpul lor. Mai întâi, te rog, tălmăceşte ce-am 
spus. 

— De ce eşti pilotul unui corsar olandez? Grăbeşte-te. 

Blackthorne se hotări să rişte. Vocea lui deveni dură şi 
despică aerul cald al dimineţii. 

— Ca va, mai întâi tălmăceşte ce-am spus, spaniolule! 
Acum! 

Preotul roşi. 

— Sunt portughez, ţi-am mai spus asta. Răspunde la 
întrebare. 

— Sunt aici ca să vorbesc cu daimyo, nu cu tine. 
Tălmăceşte ce-am spus, căzătură netrebnică! 

Blackthorne îl văzu pe preot înroşindu-se şi mai mult şi 
simţi că asta nu trecuse nebăgată în seamă de daimyo. Ai 


grijă, îşi spuse, dacă sări peste cal, ticălosul ăsta galben te 
poate face bucățele mai repede decât o haită de rechini. 

— Spune seniorului daimyo, cu bună-ştiinţă Blackthorne se 
înclină adânc către podium, simțind sudoarea rece 
năpădindu-l, căci pornise hotărât pe o cale fără întoarcere. 

Părintele Sebastio ştia că pregătirea lui ar fi trebuit să nu-l 
facă sensibil la insultele piratului şi la planul limpede de a-l 
face de râs în faţa acestui daimyo. Dar, pentru prima dată, 
nu putu să se stăpânească şi se simţi pierdut. Când curierul 
lui Mura adusese ştiri despre corabie, la misiune, în 
provincia alăturată, fusese zguduit de însemnătatea acestui 
lucru. Nu poate fi olandez sau englez, îşi spusese. În Pacific 
nu existase niciodată o corabie eretică, afară doar de cele 
ale blestematului corsar Drake, şi niciodată aici, în Asia. 
Drumurile erau tainice şi păzite. Se pregătise îndată de 
plecare şi trimisese un porumbel călător cu un mesaj 
superiorului său din Osaka, dorindu-şi să se fi putut 
consulta mai întâi cu el. Se ştia tânăr şi nepregătit, sosit în 
Japonia de abia doi ani, încă nehirotonisit şi nu competent 
ca să se ocupe de o astfel de situaţie deosebită. Alergase 
către Anjiro, sperând şi rugându-se ca ştirea să nu fie 
adevărată. Dar corabia era olandeză iar pilotul englez şi 
toată ura împotriva ereziilor diavoleşti ale lui Luther, Calvin, 
Henric al VIII-lea, veşnicului duşman Elisabeta şi bastardei 
sale de fiice, îl covârşiseră şi încă îi întunecau judecata. 

— Preotule, tălmăceşte ce a spus piratul, îl auzi pe daimyo 
spunând. 

Oh, Sfântă Fecioară, mamă a lui Dumnezeu, ajută-mă să 
îndeplinesc vrerea Ta. Ajută-mă să fiu tare în faţa acestui 
daimyo, dă-mi darul vorbirii şi ajută-mă să-l aduc la 
Adevărata Credinţă. 

Părintele Sebastio îşi adună gândurile şi începu să 
vorbească cu mai multă încredere. Blackthorne ascultă 
atent, încercând să desluşească cuvinte şi înţelesuri. 
Părintele spusese „Anglia” şi „Blackthorne” şi arătase la 
corabie, care stătea cuminte la ancoră, în port. 


— Cum ai ajuns aici? întrebă părintele Sebastio. 

— Prin Strâmtoarea Magellan. Aceasta este la o sută şi 
treizeci şi şase de zile de aici. Spune-i lui daimyo... 

— Minţi! Strâmtoarea Magellan este secretă. Ai venit prin 
Africa şi India. Până la urmă, va trebui să spui adevărul. Aici 
se foloseşte tortura. 

— Strâmtoarea a fost secretă. Un portughez ne-a vândut o 
carte-pilot. Unul dintre ai voştri v-a vândut pentru puţin aur 
de-al lui luda. Sunteţi cu toţii nişte gunoaie. Acum toate 
corăbiile de război, englezeşti şi olandeze, ştiu drumul 
către Pacific. O flotă, douăzeci de corăbii englezeşti de linie, 
cu şaizeci de tunuri la bord fiecare, atacă chiar acum 
Manilla. Imperiul vostru e terminat. 

— Minţi! 

Da, gândi Blackthorne, ştiind că nu era alt fel de a dovedi 
minciuna decât să mergi la Manilla. 

— Flota asta va pustii mările şi vă va şterge de pe faţa 
pământului coloniile. Şi încă o flotă olandeză trebuie să 
sosească în cel mult o săptămână. Porcul portughezo- 
spaniol e-napoi în cocina lui, cu generalul vostru iezuit în 
cârcă, acolo unde-i e locul. 

Se întoarse din nou şi se înclină adânc către daimyo. 

— Afurisit să fii, tu şi gura ta murdară! 

— Ano mono wa nani o moshite oru? se răsti nerăbdător 
daimyo. 

Preotul vorbi mai iute şi mai tare, rostind Magellan şi 
Manilla, dar Blackthorne se gândea că daimyo şi ofiţerii nu 
păreau să înţeleagă mare lucru. 

Cercetarea aceasta începu să-l obosească pe Yabu. Privi 
către port, către corabia care îi stăpânise gândurile de când 
primise mesajul tainic al lui Omi şi se întrebă din nou dacă 
era darul zeilor, pe care îl aştepta de atâta timp. 

— Ai cercetat încărcătura, Omi-san, îl întrebase în acea 
dimineaţă, de îndată ce sosise, plin de noroi şi foarte obosit. 
— Nu, stăpâne. Am crezut că e mai bine să sigilez corabia 

până la sosirea voastră, dar calele sunt pline cu lăzi şi 


baloturi. Sper să fi făcut totul cum trebuie. Aici sunt toate 
cheile. Le-am confiscat. 

— Bun. 

Yabu venise din Yedo, capitala lui Toranaga, de la mai mult 
de o sută de mile distanţă, în fugă, supunându-se el însuşi 
unei mari primejdii şi era o problemă de viaţă şi de moarte 
să se întoarcă la fel de curând. Călătoria îi luase aproape 
două zile, pe drumuri proaste şi văioage pline de apă, în 
parte pe cal, în parte în palanchin. 

— Mă duc deîndată pe corabie. 

— Ar trebui să vedeţi străinii, stăpâne, spusese Omi, 
râzând. Cei mai mulţi au ochi albaştri ca pisicile siameze şi 
păr auriu, dar cea mai bună veste e că toţi sunt pirați. 

Omi îi spusese despre preot şi ceea ce aflase de la preot 
despre aceşti corsari şi ce zisese piratul şi ce se întâmplase 
în tot acest timp, iar sângele lui începuse să alerge de trei 
ori mai iute. Îşi stăpânise nerăbdarea de-a se duce la bordul 
corăbiei şi a rupe sigiliile. În loc de asta făcuse o baie, îşi 
schimbase îmbrăcămintea şi poruncise ca barbarii să fie 
aduşi în faţa lui. 

— Tu, preotule, spuse tăios, înțelegând cu greu japoneza 
proastă a preotului. De ce este atât de mâniat pe tine? 

— E rău, pirat. Se închină diavolului. 

Yabu se aplecă către Omi care stătea în stânga lui. 

— Poţi să înţelegi ce spune, nepoate? Minte, ce crezi? 

— Nu ştiu, stăpâne. Cine ştie ce crede un barbar. Îmi 
închipui că preotul crede că piratul e un închinător la 
diavol. Desigur, toate astea-s prostii. 

Yabu se întoarse către preot, pe care îl ura. Ar fi dorit să-l 
poată crucifica astăzi şi să termine odată pentru totdeauna 
cu creştinismul de pe pământurile sale, dar nu putea. Deşi 
el - ca toţi ceilalţi daimyo - avea putere absolută pe 
pământurile sale, era încă supus autorităţii supreme a 
Consiliului Regenţilor - grupul de militari căruia Taiko îi 
lăsase prin testament puterea pe timpul cit fiul său era 
Minor - şi supus, de asemenea, edictelor pe care Taiko le 


dăduse în timpul vieţii, care erau, toate, încă valabile. Unul 
dintre acestea, dat cu mulţi ani în urmă, se ocupa de 
barbarii portughezi şi hotăra că erau cu toţii protejaţi, că, 
într-o anumită măsură, religia lor trebuia să fie tolerată şi 
preoţilor să li se îngăduie, într-o oarecare măsură, să facă 
prozeliţi şi să convertească. 

— Tu, preotule, ce altceva a mai spus piratul? Ce-ţi 
spunea? Grăbeşte-te. Ţi-ai înghiţit limba? 

— Piratul spune lucruri rele, rele, despre mai mulţi pirați 
cu război în corăbii. Mulţi. 

— Ce înţelegi prin război în corăbii? 

— Îmi pare rău, stăpâne, nu înţeleg. 

— Război în corăbii, n-are sens, neh? 

— Ah, piratul spune: alte corăbii război sunt în Manilla, în 
Filipine. 

— Omi-san, înţelegi ce zice? 

— Nu, stăpâne. Accentul lui e îngrozitor, e de neînțeles. 

— Spune, oare, că sunt mai multe corăbii de pirați la 
răsărit de Japonia? Tu, preotule, sunt corăbiile astea de 
pirați în apropierea coastei? Către est? Ei? 

— Da, stăpâne, dar cred că minte. El spune, la Manilla. 

— Nu înţeleg. Unde-i Manilla? 

— Către est. La multe zile de mers. 

— Dacă vreo corabie de pirați vine aici, o să le facem o 
primire plăcută, oriunde ar fi Manilla. 

— Vă rog să mă iertaţi. Nu înţeleg. 

— Nu-i nimic, spuse Yabu, ajungând la capătul răbdării. 
Hotărâse, deja, că străinii trebuiau să moară şi se bucura la 
gândul ăsta. 

Desigur, aceşti barbari nu intrau în edictul lui Taiko, care 
spunea „barbarii portughezi” şi, oricum, ei erau pirați. De 
când îşi amintea, ura barbarii, putoarea şi murdăria lor şi 
obiceiurile lor dezgustătoare, faptul că mâncau carne, 
religia lor neroadă, trufia şi proastele lor purtări. Mai mult 
decât atât, se simţea umilit, aşa cum erau şi ceilalţi daimyo, 
de puterea lor asupra acestui Pământ al Zeilor. 


De secole existase între China şi Japonia o stare de război. 
China nu îngăduia nici un fel de negoţ. Mătasea 
chinezească era de neînlocuit în a face lunga vară, 
arzătoare şi umedă, a Japoniei, mai uşor de îndurat. De 
generaţii doar o cantitate neînsemnată de mătase de 
contrabandă trecuse printre stavile şi putea fi cumpărată, 
la preţuri uriaşe, în Japonia. Apoi, cam cu şaizeci de ani în 
urmă, sosiseră barbarii. Împăratul chinez din Beijing le 
dăduse o bază mică, în Macao, în sudul Chinei şi se 
înţelesese cu ei să schimbe mătasea pe argint. Japonia avea 
argint din belşug. În curând, negoţul înflori. Amândouă 
ţările trăgeau foloase. Misiţii, portughezii, se îmbogăţiră, 
iar preoţii lor, cei mai mulţi iezuiţi, deveniră în curând de 
neînlocuit în negoţ. Doar preoţii reuşiseră să înveţe să 
vorbească chineza şi japoneza şi deci puteau să se 
tocmească şi să tălmăcească. Odată cu înflorirea negoţului, 
preoţii deveniră şi mai importanţi. Acum schimburile anuale 
erau uriaşe şi afectau viaţa fiecărui samurai. Aşa că 
preoţilor trebuia să li se îngăduie să-şi răspândească 
religia, sau barbarii ar fi plecat şi orice negoţ ar fi încetat. 
Erau acum şi câţiva foarte importanţi daimyo creştini şi 
multe sute de mii de alţi convertiți, cei mai mulţi în Kyushu, 
insula de sud, care era cea mai aproape de China şi avea 
portul portughez, Nagasaki. Da, gândi Yabu, trebuie să-i 
înghiţim pe preoţi şi pe portughezi, dar nu pe aceşti 
barbari, aceştia noi, cu părul lor auriu, de necrezut şi cu 
ochii albaştri. Se înfierbântă. Acum, cel puţin, îşi va putea 
satisface curiozitatea - cum ar muri un barbar supus 
caznelor. Avea unsprezece oameni, unsprezece feluri 
diferite pe care le putea încerca. Nu-şi pusese niciodată 
întrebarea de ce îi făcea atâta plăcere suferinţa celorlalţi. 
Ştia doar că aşa era şi deci era ceva ce trebuia căutat şi 
gustat. Spuse: 

— Corabia aceasta străină, neportugheză şi de pirați, este 
confiscată cu tot ceea ce este pe ea. Toţi piraţii sunt 
condamnaţi imediat... 


Rămase cu gura căscată văzând căpetenia piraţilor 
ţâşnind pe neaşteptate la preot, smulgându-i de la brâu 
crucifixul de lemn, sfărâmându-l şi aruncând bucăţile pe 
pământ, apoi strigând ceva foarte tare. Piratul îngenunchie 
de îndată şi i se înclină adânc, în timp ce gărzile săriră la el 
cu săbiile ridicate. 

— Staţi, nu-l ucideţi! 

Yabu era uluit că cineva putea avea neobrăzarea să se 
poarte cu o asemenea lipsă de bună-cuviinţă în faţa lui. 

— Barbarii aceştia sunt dincolo de orice închipuire. 

— Da, spuse Omi, în mintea căruia năvăliseră toate 
întrebările pe care un astfel de gest le putea isca. 

Preotul, era încă îngenuncheat, privind prostit la ceea ce 
rămăsese din crucifix. Îl văzură, întinzând mâinile 
tremurătoare şi ridicând bucăţile de lemn. Spuse ceva 
piratului, cu vocea coborâtă, aproape blândă. Ochii i se 
închiseră, îşi împleti mâinile şi buzele începuseră să i se 
mişte încet. Căpetenia piraţilor privea nemişcat în sus către 
ei, fără să clipească din ochii albaştri ca de pisică. Yabu 
spuse: 

— Omi-san, mai întâi vreau să mergem pe corabie. Apoi, o 
să începem. 

Vocea i se îngroşă la gândul plăcerii pe care şi-o 
promisese. 

— Vreau să încep cu acela roşcat, de la capătul şirului, 
acela mărunţel. 

Omi se aplecă mai aproape şi-şi cobori vocea înfierbântată. 

— Vă rog să mă iertaţi, dar asta nu s-a mai întâmplat până 
acum, alteţă, de când portughezii barbari au venit aici. Nu 
este crucifixul simbolul lor sacru? Nu sunt întotdeauna 
binevoitori cu preoţii lor? Nu îngenunchiază ei, în faţa lor, 
aşa cum fac şi creştinii noştri? Nu au preoţii control absolut 
asupra lor? 

— Te rog, fii mai limpede. 

— Toţi îi urâm pe portughezi, alteţă, afară doar de creştinii 
dintre noi, neh? Poate că aceşti barbari sunt mai preţioşi vii, 


decât morţi. 

— Cum? 

— Pentru că sunt fără asemănare. Sunt împotriva 
creştinilor. Poate că un om înţelept ar putea găsi o cale dea 
folosi ura lor, sau lipsa lor de credinţă, în folosul nostru. 
Sunt proprietatea voastră. Faceţi cu ei ce vreţi, neh? 

Da. Şi-i vreau puşi la cazne, gândi Yabu. Da, dar te poţi 
bucura de asta oricând. Ascultă-l pe Omi. E un bun sfetnic. 
Dar e de încredere? Are vreun motiv tainic să spună asta? 
Gândegşte-te. 

— Ikawa Jikkyu e creştin, îşi auzi nepotul spunând, numind 
pe cel mai aprig duşman, rudă şi aliat cu Ishido, care îşi 
avea domeniul dincolo de hotarul său de apus. Nu a venit 
preotul ăsta împuţit de acolo? Poate că aceşti barbari ar 
putea să-ţi dea cheia de a deschide întreaga provincie a lui 
Ikawa, poate chiar şi pe-a lui Ishido, poate chiar a 
seniorului Toranaga, mai adăugă el încet. 

Yabu îi cercetă atent chipul, încercând să ajungă la ceea ce 
era dincolo de el, apoi ochii se îndreptară către corabie. Nu 
se mai îndoia acum că fusese trimisă de zei, da, dar era un 
dar, sau o pedeapsă? Puse deoparte propria plăcere în faţa 
interesului clanului său. 

— Aşa-i, dar mai întâi învaţă-i buna-cuviinţă. Îndeosebi pe 
el. 

— Pe sângele Mântuitorului, murmură Vinck. 

— Ar trebui să ne rugăm, spuse van Nekk. 

— Am mai făcut-o odată. 

— Poate c-ar mai trebui să o facem. Doamne, Dumnezeule, 
ce bună ar fi o cană de rachiu. 

Erau înghesuiți într-o pivniţă adâncă, una dintre multele 
pe care pescarii le foloseau ca să păstreze peştele uscat la 
soare. Samuraii îi minaseră de-a curmezişul pieţei, în jos, pe 
scară şi acum se găseau închişi sub pământ. Pivniţa era lată 
de cinci paşi, lungă de cinci şi adâncă de patru, cu pereţii şi 
podeaua de pământ bătătorit. Tavanul era făcut din dulapi 


groşi, cu un strat de pământ deasupra şi un singur chepeng 
tăiat în el. 

— Dă-te de pe piciorul meu, maimuţă afurisită! 

— Tacă-ţi gura, scârnăvie, spuse Pieterzoon, înveselit. Hei, 
Vinck, boşorog băşinos, ai mai mult loc decât toţi ceilalţi! 

— Pentru Dumnezeu, ce bună ar fi o bere rece. Mişcă-te! 

— Nu pot, Pieterzoon, stăm mai înghesuiți decât în 
pântecul mamei. 

— E vina Căpitanului General. El ocupă tot locul. 

— Dă-i un brânci, trezeşte-l, spuse Maetsukker. 

— Ei? Ce s-a întâmplat? Lăsaţi-mă-n pace. Ce se întâmplă? 
Sunt bolnav. Trebuie să stau întins. Unde suntem? 

— Lasă-l în pace. E bolnav. Hai Maetsukker, ridică-te, 
pentru Dumnezeu! 

Mânios, Vinck îl trase în sus şi-l propti de perete. Nu era 
loc destul pentru ca toţi să stea întinşi jos sau măcar să stea 
aşezaţi în capul oaselor în largul lor, în acelaşi timp. 
Căpitanul General, Paulus Spillbergen, zăcea lungit cât era 
de lung sub chepeng, unde era aerul cel mai bun, cu capul 
proptit pe mantia făcută sul. Blackthorne stătea sprijinit 
într-un colţ, privind către intrare. Echipajul îl lăsase în pace 
şi se ţineau temători departe de el, atât cât se putea, 
cunoscând de multă vreme felul său de a fi şi violenţa lui 
explozivă întotdeauna ascunsă de liniştea lui aparentă. 

Maetsukker îşi pierdu cumpătul şi izbi cu pumnul în 
pântecele lui Vinck. 

— Lasă-mă-n pace sau te-omor, ticălosule. 

Vinck se aruncă asupra lui, dar Blackthorne îi înşfăcă pe 
amândoi şi îi izbi cu capetele de perete. 

— Tacă-vă gura la toţi, spuse domol. 

Făcură cum li se poruncise. 

— Ne împărţim în carturi. Un cart doarme, unul stă 
aşezat, altul în picioare. Spillbergen stă lungit până se 
întremează. Colţul ăla e latrina. 

Făcu împărţeala. După ce se aranjară totul deveni mai 
suportabil. 


Trebuie să scăpăm de aici, sau, în cel mult o zi, o să fim 
prea slăbiţi, gândi Blackthorne. Când or să aducă scara, Ca 
să ne dea apă, sau mâncare. Va trebui să fie noaptea asta, 
sau mâine noapte. De ce ne-au băgat aici? Nu ameninţam 
pe nimeni. Am fi putut să-l ajutăm pe daimyo. O să 
înţeleagă? Era singurul fel în care puteam s-arăt că popa e 
duşmanul nostru. O să înţeleagă? Popa a înţeles. 

— Poate că Domnul te va iertă pentru sacrilegiul pe care l- 
ai făcut, dar eu nu, spusese părintele Sebastio încet. N-am 
să am odihnă până când tu şi răul din tine nu veţi dispare 
de pe faţa pământului. 

Sudoarea îi curgea şiroaie de-a lungul obrajilor şi bărbiei. 
O şterse fără s-o bage în seamă, cu urechea aţintită la ceea 
ce se întâmpla în pivniţă, aşa cum era când se afla la bord şi 
dormea, sau nu era de cart şi se gândea la ceva. Doar atât 
cât să simtă primejdia înainte ca ea să se işte. 

Trebuie să scăpăm de aici şi să luăm corabia. Mă întreb ce 
face Felicity şi copiii? Să vedem. Tudor are acum şapte ani, 
iar Lizbeth... Suntem la un an şi unsprezece luni şi şase zile 
de Amsterdam. Mai adăugăm treizeci şi şapte de zile pentru 
strâns provizii şi drumul de la Chatham până aici şi în cele 
din urmă, cele unsprezece zile de dinainte de îmbarcarea la 
Chatham. Asta-i cu siguranţă vârsta ei, dacă toate sunt în 
regulă. Şi ar trebui să fie. Felicity găteşte acum şi are grijă 
de casă şi face curăţenie şi sporovăie, iar copiii cresc, la fel 
de puternici şi netemători ca mama lor. O să fie minunat 
înapoi acasă. O să mergem împreună de-a lungul țărmului 
şi-n pădure şi prin poieni, prin frumuseţea care este Anglia. 
Peste ani se obişnuise să se gândească la ei ca la nişte 
personaje dintr-o piesă, oameni pe care-i iubeşti şi pentru 
care suferi, iar piesa nu se sfârşeşte niciodată. Altfel dorul 
de ei era prea greu de suportat. Putea chiar să numere 
zilele în care fusese acasă, în unsprezece ani, de când se 
însurase. Erau puţine, îşi zise, prea puţine. E o viaţă grea 
pentru o femeie, Felicity, spusese el mai înainte, iar ea-i 
răspunsese: „Orice fel de viaţă e grea pentru o femeie.” Pe 


atunci avea şaptesprezece ani, era înaltă, iar părul ei era 
lung şi senzu... 

Urechile îi spuseră să se păzească. Oamenii stăteau 
aşezaţi, sau sprijiniți, sau încercau să doarmă. Vinck şi 
Pieterzoon, prieteni buni, vorbeau în şoaptă. Van Nekk se 
holba în gol, ca şi ceilalţi. Spillbergen era pe jumătate treaz, 
iar Blackthorne gândi că bărbatul era mai puternic decât 
lăsa să se creadă. 

În tăcerea neaşteptată ce se aşternuse se auziră paşi 
deasupra. Paşii se opriră. Voci înfundate, în acea limbă 
aspră, cu sunete ciudate. Blackthorne crezu că recunoaşte 
vocea samuraiului. Omi-san? Da, ăsta era numele, dar nu 
putea fi sigur. După un timp vocile se opriră şi paşii se 
depărtară. 

— Crezi că or să ne dea ceva de mâncare, pilotule? întrebă 
Sonk. 

— Da. 

— Ne-ar prinde bine ceva de băut. Bere rece, 
Dumnezeule! spuse Pieterzoon. 

— Taci din gură, zise Vinck. Mi se face rău când mă uit la 
tine. 

Blackthorne simţea cămaşa leoarcă. Şi putoarea. 
Dumnezeule, ar prinde bine o baie, îşi zise şi brusc zâmbi, 
amintindu-şi. 

În acea zi, Mura şi ceilalţi îl căraseră în camera caldă şi-l 
întinseseră pe o bancă de piatră, cu mâinile şi picioarele 
încă amorţite şi abia mişcându-se. Cele trei femei, conduse 
de hârca bătrână, începuseră să-l dezbrace şi el încercase 
să le împiedice, dar de fiecare dată când se mişca, unul 
dintre bărbaţi îi atingea un nerv lăsându-l fără puteri şi, 
oricât de mult s-ar fi înfuriat şi-ar fi blestemat, ele 
continuaseră să-l dezbrace până când rămăsese gol. Nu se 
ruşinase că era gol în faţa unor femei, ci pentru că 
dezbrăcatul era întotdeauna un lucru făcut departe de alţi 
ochi, aşa se obişnuise şi nu-i plăcea să fie dezbrăcat de 
nimeni, cu atât mai puţin de băştinaşii ăştia necivilizaţi. Dar 


ca să fii dezbrăcat de faţă cu toată lumea, ca un copilaş 
neajutorat şi să fii spălat peste tot, ca un sugar, cu o apă 
caldă, spumoasă şi parfumată, în timp ce ei tăifăsuiau şi 
zâmbeau, iar el zăcea întins pe spate, era prea mult. Apoi 
avusese o erecţie şi oricât de mult ar fi încercat să 
împiedice asta, devenea din ce în ce mai rău. Cel puţin aşa 
gândea el - spre deosebire de femei. Ochii lor deveniseră 
din ce în ce mai mari şi el începuse să roşească. lisuse 
Dumnezeule, mare şi bun, nu pot să nu roşesc. Dar aşa era 
şi asta părea să-l facă şi mai vârtos, iar bătrâna bătuse din 
palme, minunându-se, şi spuse ceva, la care toţi ceilalţi 
dăduseră din cap, iar ea îşi scuturase capul plină de uimire 
şi mai spuse ceva, iar ceilalţi încuviinţară mai abitir din cap. 
Mura zisese cu foarte multă seriozitate: 

— Căpitan-san, mama-san îţi mulţumeşte. Cea mai 
minunată clipă. Acum, moare fericită. 

Şi se înclinaseră cu toţii ca unul, iar atunci Blackthorne 
descoperise cât de caraghios era totul şi începuse să râdă. 
Rămăseseră cu toţii uimiţi, apoi începuseră şi ei să râdă. 
Râsul îi tăiase din vârtoşenie şi bătrâna se întristase puţin şi 
o spusese, iar asta îl făcuse să râdă şi mai tare, şi ceilalţi i se 
alăturaseră. Apoi îl întinseseră grijulii în apa fierbinte şi 
adâncă şi curând, nemaiputând îndura, ei îl lungiseră 
gâfâind, încă odată, pe bancă. Femeile îl uscaseră şi apoi 
sosise bătrânul orb. Blackthorne nu cunoscuse până atunci 
masajul. La început încercase să se împotrivească degetelor 
iscoditoare, dar apoi magia lor îl furase şi curând, după ce 
degetele descoperiră nodurile şi făcură să circule sângele, 
sau elixirul care aluneca pe sub piele şi muşchi şi nervi, 
începu aproape să toarcă ca o pisică. 

Apoi fusese ajutat să ajungă în pat, ciudat de slăbit, pe 
jumătate visând, iar acolo îl aştepta fata. Fusese răbdătoare 
cu el şi, după ce dormise, când îşi venise în puteri, o 
avusese cu blândeţe, deşi îi lipsise mult. N-o întrebase 
numele, iar dimineaţa, când Mura, încordat şi foarte 
înspăimântat, îl trezise din somn, ea nu mai era acolo. 


Blackthorne oftă. Viaţa e minunată, îşi zise. 

În pivniţă, Spillbergen aiura din nou. Maetsukker îşi 
îngrijea capul şi gemea, nu de durere, ci de spaimă, iar 
musul Croocq era în pragul leşinului. Jan Roper spuse: 

— Ce-ai găsit de râs aici, pilotule? 

— Du-te dracului! 

— Cu tot respectul, pilotule, începu Van Nekk prudent, 
aducând discuţia la ceea ce era de mai mult timp în minţile 
lor. Ai fost foarte neînţelept să-l ataci pe popă în faţa 
spurcăciunilor de galbeni ticăloşi. 

Încuviinţară toţi, deşi cu multă grijă. 

— Dacă n-ai fi făcut-o, nu cred că am mai fi în buclucul 
ăsta împuţit. 

Van Nekk nu se apropie de Blackthorne. 

— Tot ce trebuie să faci e să-ţi ţii capul plecat în ţărână, 
când senior Ticăloşenie e prin preajmă şi-atunci toţi sunt 
blânzi ca mieii. 

Aştepta un răspuns, dar Blackthorne nu spuse nimic, doar 
se întoarse iar ca să privească către chepeng. Era ca şi cum 
nu s-ar fi spus nimic. Neliniştea lor crescu. Paulus 
Spillbergen se ridică cu greutate într-un cot. 

— Despre ce vorbiţi, Baccus? 

Van Nekk se duse până la el şi-i explică despre preot şi 
cruce şi ce se mai întâmplase şi de ce erau acolo. Ochii îl 
dureau astăzi mai tare ca niciodată. 

— Da, asta a fost primejdios, pilotule, spuse Spillbergen. 
Da, chiar foarte greşit aş spune. Daţi-mi nişte apă. Acum, 
iezuiţii n-or să ne lase deloc în pace. 

— Ar fi trebuit să-i suceşti gâtul, pilotule. Iezuiţii, oricum, 
nu ne lasă în pace, spuse Jan Roper. Sunt nişte păduchioşi 
murdari şi suntem aici, în groapa asta împuţită, ca 
pedeapsă a Domnului. 

— Asta-i o prostie, Roper, spuse Spilbergen. Suntem aici 
pentru... 

— E pedeapsa Domului. Ar fi trebuit să ardem toate 
bisericile din Santa Magdalena, nu doar două. Aşa ar fi 


trebuit. Haznalele satanei! 

Spillbergen lovi fără vlagă o muscă. 

— Trupele spaniole se regrupau şi eram mult mai puţini ca 
număr. Eram unul la cincisprezece. Daţi-mi nişte apă. 
Jefuiserăm oraşul şi strânsesem prada şi-i lăsasem cu nasul 
în ţărână. lar dacă mai stăteam, am fi fost ucişi. Pentru 
Dumnezeu, daţi-mi careva nişte apă. Am fi fost cu toţii ucişi, 
dacă nu ne retrăgeam. 

— Şi ce contează, când faci lucrarea Domnului? Noi i-am 
înşelat aşteptările. 

— Poate că suntem aici tot pentru lucrarea Domnului, 
spuse Van Nekk împăciuitor, căci Roper era un om bun, deşi 
mult prea habotnic, un negustor isteţ şi tovarăşul de afaceri 
al fiului său. 

— Poate că am putea să le arătăm băştinaşilor de aici 
drumul greşit, papistaş, pe care au apucat-o. Poate am 
putea să-i aducem la Adevărata Credinţă. 

— Foarte adevărat, spuse Spillbergen. Încă se simţea 
slăbit, dar puterile-i reveneau. Cred c-ar fi trebuit să te 
sfătuieşti cu Baccus, pilotule. În definitiv el e starostele 
negustorilor. E foarte bun la pălăvrăgit cu băştinaşii. Daţi- 
mi apă, am spus! 

— Nu e deloc, Paulus. 

Van Nekk deveni şi mai posomorit. 

— Nu ne-au dat nici apă, nici mâncare. N-avem nici măcar 
un ţucal, să ne uşurăm în el. 

— Ei bine, cereţi una. Şi nişte apă. Doamne, Dumnezeule, 
mi-e sete. Cereţi apă. Tu. 

— Eu? întrebă Vinck. 

— Da, tu. 

Vinck aruncă o privire către Blackthorne, dar Blackthorne 
privea nepăsător chepengul, aşa că Vinck se aşeză 
dedesubtul deschizăturii şi strigă: 

— Hei, voi de sus! Daţi-ne nişte afurisită de apă! Vrem 
mâncare şi apă! 


Nu veni nici un răspuns. Strigă din nou. Din nou, nici un 
răspuns. Încet-încet ceilalţi i se alăturară cu strigătele lor. 
Toţi, în afară de Blackthorne. În curând panica şi greaţa 
provocată de spaţiul îngust şi nesănătos se strecură în 
vocile lor şi ei începură să urle ca lupii. Chepengul se 
deschise. Omi privea jos, la ei. Alături de el stătea Mura şi 
preotul. 

— Apă şi hrană, pentru Dumnezeu!Daţi-ne drumul de aici! 

În curând ţipau cu toţii. Omi făcu un semn către Mura, 
care dădu din cap şi plecă. O clipă mai târziu se reîntoarse 
cu un alt pescar, cărând între ei un ciubăr mare. Goliră 
conţinutul - resturi putrezite de peşte şi apă sărată de mare 
- în capul întemniţaţilor. Oamenii din pivniţă se împrăştiară, 
încercând să se ferească, dar niciunul dintre ei nu reuşi. 
Spillbergen tuşea sufocat, aproape înecat. Unii dintre ei 
alunecară şi fură călcaţi în picioare. Blackthorne nu se 
mişcase din colţ. Îl fixa pe Omi cu o privire plină de ură. 
Apoi Omi începu din nou să vorbească. Înspăimântaţi, îl 
ascultau în tăcerea întreruptă doar de tusea şi icnetele lui 
Spillbergen. Când Omi termină, preotul, nervos, se apropie 
de deschizătură. 

— Acestea sunt poruncile lui Kasigi Omi. Veţi începe să vă 
purtaţi ca nişte fiinţe omeneşti, bine-crescute. Nu veţi mai 
face zgomot. Dacă faceţi, data viitoare or să răstoarne în 
pivniţă încă şase ciubere, apoi zece, apoi douăzeci. O să vi 
se dea hrană şi apă, de două ori pe zi. Când veţi învăţa să vă 
purtaţi, o să vi se îngăduie să ieşiţi în lumea oamenilor. Prin 
îngăduinţa seniorului Yabu vi s-au cruțat vieţile, tuturor, cu 
condiţia să-l serviţi cu credinţă. Tuturor, în afară de unul. 
Unul dintre voi trebuie să moară la asfinţitul soarelui. Voi 
veţi hotări care să fie. Dar tu, şi arătă la Blackthorne, tu nu 
trebuie să fii ales. 

Stânjenit, preotul răsuflă adânc, se înclină pe jumătate 
către samurai şi se dădu înapoi. Omi privi în groapă. Putea 
vedea ochii lui Blackthorne şi le simţea ura. O să-mi ia mult 


până am să înfrâng cerbicia omului ăsta, îşi spuse. Nu 
contează, e timp destul. 

Chepengul căzu cu zgomot la loc. 

CAPITOLUL 3 

Yabu zăcea în baia fierbinte, mai mulţumit şi mai sigur de 
sine decât fusese vreodată în viaţa lui. Corabia îşi 
dezvăluise bogăţia şi această bogăţie îi dădea o putere la 
care nici nu visase. 

— Vreau ca mâine totul să fie dus la țărm, spusese. Puneţi 
muschetele la loc, în lăzile lor. Acoperiţi totul cu plase sau 
saci. 

Cinci sute de muschete, gândi încântat. Mai mult praf de 
puşcă şi proiectile decât are Toranaga în toate cele Opt 
Provincii. Şi douăzeci de tunuri, cinci mii de ghiulele şi 
muniţie din belşug. Lăzi cu săgeți de foc. Totul de cea mai 
bună calitate europeană. 

— Mura, ai să faci rost de hamali. Igurashi-san, vreau tot 
acest armament, şi tunurile, dus deîndată şi în taină în 
castelul meu din Mishima. Eşti direct răspunzător. 

— Da, stăpâne. 

Fuseseră în cala principală a navei şi toţi îl priviseră cu 
gurile căscate: Igurashi, un bărbat înalt, vânos, cu un 
singur ochi, şeful suitei lui; Zukimoto, administratorul său, 
împreună cu zece săteni asudaţi, care deschiseseră lăzile 
sub supravegherea lui Mura şi garda personală de patru 
samurai. Ştia că ei na-i înțelegeau entuziasmul, nici nevoia 
ca totul să fie făcut pe ascuns. Bun, îşi zise. 

Portughezii introduseseră muschetele şi praful de puşcă în 
1542, când descoperiseră Japonia. Peste optsprezece luni le 
făceau şi japonezii. Nu se apropiau de calitatea celor 
europene, dar asta nu conta, pentru că armele erau 
socotite mai mult o noutate şi, o bună bucată de vreme, 
folosite numai la vânătoare, dar chiar şi pentru asta arcurile 
erau cu mult mai precise. În plus, şi foarte important, la 
japonezi războiul era aproape ritual: luptă corp la corp, 
individuală, sabia fiind cea mai onorabilă armă. Folosirea 


armelor de foc era socotită o laşitate şi dezonorantă, total 
împotriva codului samurailor, bushido, Calea Războinicului, 
ce-l obliga pe samurai să lupte onorabil, să trăiască onorabil 
şi să moară onorabil; să manifeste credinţă neţărmurită şi 
neîndoielnică seniorului său; să nu se teamă de moarte - ba 
chiar să o caute, ca parte a îndatoririlor sale; să fie mândru 
de propriu-i nume şi să-l păstreze nepătat. 

De ani Yabu avea o teorie păstrată în taină. În sfârşit, 
gândi fericit, poţi s-o dezvolţi şi s-o pui în aplicare: cinci 
sute de samurai aleşi anume, înarmaţi cu muschete, dar 
pregătiţi ca o formaţiune unitară, vârful de lance al celor 
douăsprezece mii de soldaţi din trupele tale înarmate 
tradiţional, sprijiniți de cele douăzeci de tunuri, folosite 
într-un chip anume de oameni anume, instruiți şi ei tot ca o 
unitate. O strategie nouă pentru o eră nouă! În războiul 
care se apropie armele de foc ar putea fi hotărâtoare! 

Cum rămâne cu bushido? îl întrebaseră întotdeauna 
umbrele strămoşilor. 

Cum rămâne cu bushido? le întorsese la rându-i 
întrebarea. 

Nu-i răspunseseră niciodată. 

Nici în cele mai nebuneşti dintre visele sale nu-şi 
închipuise că şi-ar putea îngădui vreodată să aibă cinci sute 
de puşti. Dar acum le avea pe degeaba şi era singurul care 
ştia cum să le folosească. Dar de partea cui? A lui Ioranaga 
sau a lui Ishido? Sau ar trebui să aştepte şi, poate, să fie el 
eventualul învingător? 

— Igurashi-san, vei călători noaptea şi vei asigura o pază 
severă. 

— Da, stăpâne. 

— Mura, asta trebuie să rămână o taină, altfel satul va fi 
şters de pe faţa pământului. 

— N-o să scape nimeni nici un cuvânt, stăpâne. Pot să mă 
pun chezaş pentru satul meu, dar nu şi pentru drum sau 
pentru celelalte sate. Cine ştie unde sunt iscoade? Dar noi 
n-o să spunem nimic. 


După aceea Yabu se dusese în camera tezaurului. Aici se 
găsea ceea ce el bănuia a fi pradă piraterească: talgere de 
aur şi argint, cupe, candelabre şi podoabe, câteva picturi 
religioase în rame împodobite. Un cufăr era plin cu haine 
femeieşti brodate migălos cu fir de aur şi pietre colorate. 

— Am să pun să topească aurul şi argintul în lingouri 
pentru vistierie, spusese Zukimoto. Era un bărbat îngrijit, 
meticulos, trecut de patruzeci de ani şi nu era samurai. Cu 
ani în urmă fusese preot-războinic budist, dar 'Taiko, 
Apărătorul Tronului, îi distrusese mânăstirea într-o 
campanie de curăţire a ţării de unele mânăstiri şi secte 
războinice budiste care nu îi recunoşteau suzeranitatea 
absolută. Mituind pe unii şi pe alţii, Zukimoto reuşise să 
scape de la o moarte timpurie, se făcuse negustor ambulant 
şi, în cele din urmă, mic negustor de orez. Acum zece ani se 
alăturase casei lui Yabu şi acum era de neînlocuit. 

— Cât priveşte hainele, s-ar putea ca firul de aur şi 
pietrele preţioase să fie valoroase. Dacă-mi îngăduiţi, voi 
pune să fie împachetate şi trimise la Nagasaki împreună cu 
tot ce se poate salva. 

Portul Nagasaki, de pe coasta sudică a insulei Kyushu, era 
antrepozitul legal şi locul de negoţ al portughezilor. 

— S-ar putea ca barbarii să plătească bine pentru 
resturile astea. 

— Bun. Ce-i cu baloturile din cealaltă cală? 

— Toate sunt cu ţesături groase. Complet nefolositoare 
pentru noi, alteţă, fără absolut nici o valoare pe piaţă. Dar 
asta o să vă placă. 

Zukimoto deschisese casa de bani. În ea se găseau 
douăzeci de mii de monezi noi de argint. Dubloni spanioli de 
cea mai bună calitate. 

Yabu se răsuci în cadă. Îşi şterse sudoarea de pe faţă şi gât 
cu un prosop mic, alb şi se cufundă mai adânc în apa 
fierbinte şi aromată. Dacă acum trei zile, îşi spuse, ţi-ar fi 
prezis un ghicitor c-au să se-ntâmple toate astea, l-ai fi pus 
să-şi înghită limba pentru minciunile lui. 


În urmă cu trei zile el se afla în Yedo, capitala lui Toranaga. 
Mesajul lui Omi sosise pe seară. Fără îndoială, corabia 
trebuia cercetată imediat, dar Toranaga se găsea încă la 
Osaka pentru o ultimă confruntare cu generalul Ishido, iar 
cât lipsea îi invitase pe Yabu şi pe acei toţi daimyo din 
împrejurimi care-l sprijineau, să aştepte până la întoarcerea 
sa. O asemenea invitaţie nu putea fi refuzată fără urmări. 
Yabu ştia că el şi ceilalţi daimyo independenţi, precum şi 
familiile lor erau, pur şi simplu, o garanţie în plus pentru 
Toranaga şi că, deşi, bineînţeles, cuvântul n-ar fi fost rostit 
niciodată, ei erau ostatici pentru siguranţa întoarcerii lui 
Toranaga din Osaka, fortăreaţa de nepătruns a duşmanului, 
unde se ţinea întrunirea. Toranaga era Preşedintele 
Consiliului Regenţilor pe care Taiko îl desemnase pe patul 
de moarte ca să conducă împărăţia pe timpul cât fiul său, 
Yaemon, care acum avea şapte ani, era minor. Erau cinci 
regenţi, toţi daimyo de vază, dar numai Ioranaga şi Ishido 
aveau de fapt puterea. 

Yabu cântărise cu grijă toate motivele de a merge la 
Anjiro, cât ar fi fost de primejduit acolo sau rămânând pe 
loc. Apoi trimisese după soţie şi după concubina sa favorită. 
O concubină era o ţiitoare oficială, îngăduită de lege. Un 
bărbat putea să aibă în acelaşi timp câte concubine voia, 
dar numai o singură soţie. 

— Nepotul meu, Omi, tocmai mi-a trimis vorbă, în taină, că 
o navă barbară a sosit în Anjiro. 

— Una dintre Corăbiile Negre? întrebase emoţionată soţia 
lui. 

Acestea erau uriaşele, neînchipuit de bogatele nave de 
comerţ care circulau anual, purtate de vânturile musonice, 
între Nagasaki şi colonia portugheză Macao, ce se afla la 
aproape o mie de mile spre sud, pe pământul Chinei. 

— Nu, dar s-ar putea să fie bogată. Eu plec imediat. Voi 
trebuie să spuneţi că m-am îmbolnăvit şi nu pot fi deranjat 
cu nici un chip. Mă-napoiez în cinci zile. 


— E nespus de primejdios, îl prevenise soţia lui. Seniorul 
Toranaga a poruncit limpede ca noi să rămânem aici. Sunt 
sigură că o să cadă iar la învoială cu Ishido şi e prea 
puternic ca să-ţi îngădui să-l nemulţumeşti. Alteță, nu 
putem fi siguri că n-o să bănuiască cineva adevărul, sunt 
iscoade pretutindeni. Dacă Toranaga se întoarce şi te 
găseşte plecat, lipsa ta poate fi înţeleasă greşit. Duşmanii 
tăi. Îi vor picura otravă în inimă. 

— Da, adăugase concubina. le rog să mă ierţi, dar trebuie 
s-o asculţi pe doamna. Ea are dreptate. Seniorul Toranaga 
niciodată n-ar crede că i-ai nesocotit poruncile doar ca să te 
uiţi la o corabie barbară. le rog trimite pe altcineva. 

— Dar asta nu e o corabie barbară obişnuită. Nu este 
portugheză. Ascultaţi-mă. Omi spune că e dintr-o altă ţară. 
Aceşti oameni vorbesc o limbă diferită şi au ochi albaştri şi 
păr auriu. 

— Omi-san şi-a pierdut minţile. Sau a băut prea mult sake, 
spusese soţia lui. 

— E o treabă mult prea însemnată ca să vă ardă de glume, 
atât ţie cât şi lui. 

Soţia sa se înclinase, îşi ceruse iertare şi spusese că era 
îndreptăţit să o repeadă, dar că observaţia ei nu fusese 
batjocoritoare. Era o femeie micuță, subţire, cu zece ani 
mai în vârstă decât el, care-i dăruise câte un copil în fiecare 
an, timp de opt ani, până ce pântecele i se secătuise - iar 
dintre aceştia, cinci fuseseră băieţi. Trei deveniseră 
războinici şi muriseră vitejeşte în războiul împotriva Chinei. 
Un altul ajunsese preot budist, iar pe ultimul, care acum 
avea nouăsprezece ani, el îl dispreţuia. 

Soţia lui, doamna Yuriko, era singura femeie de care se 
temuse vreodată, singura femeie pe care o preţuise 
vreodată - în afară de mama lui, acum moartă - şi-i 
conducea gospodăria cu o mână de fier. 

— Din nou îmi cer iertare. A dat Omi-san amănunte în 
privinţa încărcăturii? 


— Nu, n-a cercetat-o, Yuriko-san. Spune că a sigilat-o 
deîndată, pentru că era atât de neobişnuită. Până acum n-a 
trecut niciodată pe aici o navă care să nu fie portugheză, 
neh? Mai zice că e o navă de război. Cu douăzeci de tunuri 
pe punte. 

— A! Atunci trebuie să meargă de-ndată cineva. 

— Mă duc chiar eu. 

— 'Te rog, mai gândeşte-te. Trimite-l pe Mizuno. Fratele 
tău este deştept şi chibzuit. Ile implor, nu te duce. 

— Mizuno e slab şi nu e de încredere. 

— Atunci porunceşte-i să-şi facă seppuku şi termină cu el, 
spusese ea aspru. 

Seppuku, numit uneori şi harachiri, sinucidere rituală prin 
spintecarea pântecelui, era singurul mod prin care un 
samurai îşi putea ispăşi cu cinste o ruşine, un păcat sau o 
greşeală şi era îngăduit numai pentru casta samurailor. Toţi 
samuraii - femei şi bărbaţi - erau pregătiţi încă din 
copilărie fie pentru actul în sine, fie ca să ia parte la 
ceremonie ca secondanţi. Femeile îşi făceau seppuku doar 
înfigându-şi un pumnal în gât. 

— Mai târziu, nu acum. 

— Atunci trimite-l pe Zukimoto. Pe el te poţi bizui. 

— Dacă Toranaga n-ar fi poruncit ca toate soțiile şi 
concubinele să stea şi ele aici, te-aş trimite pe tine. Dar ar fi 
prea periculos. Trebuie să mă duc eu. N-am de ales. Yuriko- 
san, spuneai că vistieria e goală, că nu mai găsim înţelegere 
la ticăloşii de cămătari. Zukimoto zice că noi luăm cele mai 
mari dări ţărilor. Trebuie să am mai mulţi cai, mai multe 
arme şi mai mulţi samurai. Poate că nava o să ofere 
mijloacele pentru asta. 

— Poruncile seniorului Toranaga au fost destul de limpezi, 
alteţă. Dacă se-ntoarce şi află... 

— Da, dacă se întoarce, doamnă. Eu tot mai cred că s-a 
vârât singur în cursă. Seniorul Ishido are opt zeci de mii de 
samurai numai în castelul Osaka şi-n împrejurimi. Toranaga 
a făcut o nebunie că s-a dus acolo cu câteva sute de oameni. 


— E mult prea viclean ca să se pună în primejdie fără rost, 
spusese ea cu convingere. 

— Dac-aş fi în locul lui Ishido şi l-aş avea în mână, l-aş 
ucide imediat. 

— Da. Însă mama Moştenitorului e încă ostatică în Yedo, 
până se întoarce Toranaga. Generalul Ishido n-o să- 
ndrăznească să se atingă de Toranaga atâta vreme cât ea 
nu e în siguranţă înapoi, la Osaka. 

— Eu l-aş omori. Dacă doamna Ochiba trăieşte sau moare, 
n-are importanţă. Moştenitorul e în siguranţă în Osaka. Cu 
Toranaga mort, succesiunea e asigurată. Toranaga e 
singura ameninţare adevărată pentru Moştenitor, el e 
singurul care poate să se folosească de Consiliul Regenţilor, 
uzurpând puterea lui Taiko şi omorând băiatul. 

— lartă-mă, alteţă, dar s-ar putea ca generalul Ishido să-i 
atragă de partea sa pe ceilalţi trei regenţi şi să-l acuze pe 
Toranaga de trădare. Asta ar însemna sfârşitul lui 
Toranaga, neh? spusese concubina. 

— Da, doamnă, dacă Ishido ar putea, ar face-o, dar nu 
cred că poate, şi nici Ioranaga nu poate. 'Taiko a ales pe cei 
cinci regenţi cu prea mare chibzuinţă. Se dispreţuiesc atât 
de mult unul pe celălalt, încât e aproape cu neputinţă să se- 
nţeleagă asupra vreunui lucru. 

Înainte de a lua puterea cei cinci mari daimyo juraseră 
public credinţă veşnică faţă de muribund şi faţă de fiul său 
şi urmaşii lor. Şi tot public făcuseră jurământul sacru de a 
hotări împreună în Consiliu şi juraseră să treacă împărăţia 
neştirbită lui Yaemon, când acesta va împlini cincisprezece 
ani. 

— A hotări împreună înseamnă că, de fapt, nimic nu poate 
fi schimbat până ce Yaemon nu devine major. 

— Dar într-o bună zi, alteţă, patru regenţi se vor uni 
împotriva unuia - din pizmă, teamă sau ambiţie - neh? Cei 
patru vor ocoli astfel poruncile lui Taiko îndeajuns ca să 
înceapă un război, neh? 


— Da, dar va fi un război mărunt, doamnă, şi acela care va 
rămâne singur, va fi zdrobit, iar pământurile lui vor fi 
împărţite de învingători, care apoi vor trebui să numească 
pe cel de al cincilea regent, iar, cu timpul, vor fi din nou 
patru contra unu şi din nou acela va fi zdrobit şi 
pământurile lui împărţite - exact cum a plănuit Taiko. 
Singura mea problemă este cine va rămâne singur de data 
asta, Ishido sau Toranaga? 

— Toranaga va fi cel singur. 

— De ce? 

— Ceilalţi se tem prea mult de el deoarece toţi ştiu că, în 
adâncul sufletului, râvneşte să fie Shogun, oricât de mult ar 
tăgădui. 

Shogun era rangul suprem pe care-l putea atinge un 
muritor în Japonia. Shogun însemna Dictator Militar 
Suprem. Numai un singur daimyo dintre toţi putea să 
deţină titlul şi numai Maiestatea Sa Imperială - Împăratul, 
Fiul Cerului - care trăia retras, alături de familiile 
imperiale, în Kyoto, putea să acorde titlul. 

Odată cu numirea Shogunului veneau însemnele puterii 
absolute: sigiliul şi mandatul imperial. Shogunul stăpânea 
în numele împăratului. 'loată puterea venea de la împărat, 
căci el cobora direct din zei. Deci orice daimyo care se 
împotrivea Shogunului era de la sine înţeles socotit nesupus 
tronului şi proscris deîndată, iar pământurile sale 
confiscate. 

Împăratul era venerat ca o divinitate, pentru că el cobora 
în linie directă din Zeița Soare, Amaterasu Omikami, unul 
dintre copiii zeilor Izagi şi lzami, cei care creaseră insulele 
Japoniei din bolta cerească. Prin drept divin, împăratul 
stăpânea tot pământul, poruncea şi i se dădea ascultare 
fără crâcnire. Dar, în fapt, de mai bine de şase secole 
puterea se afla în spatele tronului. 

În urmă cu şase veacuri se produsese o schismă, când 
două dintre cele trei mari familii semiregale şi rivale de 
samurai - Minowara, Fujimoto şi Takashima - sprijiniseră 


pretendenți rivali la tron şi aruncaseră ţara într-un război 
civil. După şaizeci de ani familia Minowara înfrânsese pe 
Takashima, în timp ce clanul Fujimoto rămăsese neutru. 

De atunci, apărându-şi cu încăpățânare puterea, Shogunii 
Minowara stăpâniseră imperiul, declaraseră shogunatul lor 
ereditar şi începuseră să-şi mărite unele dintre fiice cu 
descendenţi imperiali. Împăratul şi întreaga Curte 
Imperială erau complet izolaţi în palatele cu ziduri înalte şi 
grădinile din mica enclavă din Kyoto, mai tot timpul în mari 
lipsuri, îndeletnicindu-se zi de zi cu ritualurile shinto, 
străvechea religie animistă a Japoniei, sau cu artele, 
precum caligrafia, pictura, filosofia şi poezia. 

Curtea Fiului Cerului putea fi dominată cu uşurinţă, 
pentru că, deşi stăpânea tot pământul, nu avea nici un 
venit. Numai daimyo, samuraii, aveau venituri şi dreptul de 
a pune dări. Aşa se făcea că, deşi toţi membrii Curţii 
Imperiale erau mai presus samurailor ca rang, trăiau dintr- 
o subvenție acordată curţii, la bunul plac al Shogunului, al 
lui Kwampaku - Întâiul Sfetnic - sau al Consiliului Militar 
care conducea la vremea respectivă. Foarte puţini erau 
generoşi. Unii împărați fuseseră nevoiţi să-şi dea 
semnăturile în schimbul hranei. Deseori nu erau bani 
îndeajuns nici pentru încoronare. 

În cele din urmă Shogunii Minowara pierduseră puterea în 
favoarea altora, descendenţi ai clanurilor Takashima şi 
Fujimoto. Cum războaiele civile continuaseră neîntrerupt 
de-a lungul secolelor, Împăratul era din ce în ce mai mult 
păpuşa acelui daimyo care era destul de puternic ca să 
cucerească Kyoto. Îndată ce noul cuceritor sfârşea de 
măcelărit Shogunul de la putere şi toţi urmaşii acestuia, se 
înfăţişa - cu singura condiţie ca el să fie un Minowara, 
Takashima sau Fujimoto - să jure cu umilinţă supunere 
tronului şi, preaplecat, să-l invite pe împăratul lipsit de 
putere să-i acorde titlul - acum rămas liber - de Shogun. 
Atunci, asemenea precedesorilor săi, avea să încerce să-şi 
extindă stăpânrea dincolo de Kyoto, până ce şi el, la rândul 


lui, era doborât de un altul. Împărații se căsătoreau, 
abdicau sau se urcau pe tron la bunul plac al Shogunului. 
Dar întotdeauna linia de sânge a împăratului se păstra 
neîntreruptă şi neatinsă. 

Astfel Shogunul era atotputernic. Până ce era răsturnat. 

Mulţi fuseseră înlăturați de-a lungul secolelor o dată cu 
fărâmițarea imperiului în fracțiuni tot mai mici. În ultima 
sută de ani nici un daimyo nu avusese de unul singur 
suficientă putere ca să devină Shogun. Cu doisprezece ani 
în urmă generalul-ţăran Nakamura avusese puterea şi 
obținuse mandatul de la actualul împărat, Go-Nijo. Dar lui 
Nakamura nu i se putuse acorda titlul de Shogun, oricât de 
mult şi l-ar fi dorit, căci se născuse ţăran. Fusese nevoit să 
se mulţumească cu rangul civil mult mai mic de kwampaku 
şi, mai târziu, când demisionase din această funcţie în 
favoarea fiului său Yaemon - deşi păstrase toată puterea, 
aşa cum se obişnuia - trebuise să se mulţumească cu rangul 
de Taiko. După străvechi tradiţii, doar descendenţii din 
vechile, foarte ramificatele şi semi-zeieştile familii 
Minowara, Takashima şi Fujimoto erau îndreptăţiţi la rangul 
de Shogun. 

Toranaga descindea din familia Minowara. Yabu putea să- 
şi traseze genealogia până la o vagă şi neînsemnată ramură 
Takashima, legătură suficientă dacă ar fi fost să devină 
vreodată Shogun. 

— Ehei, doamnă, bineînţeles că Toranaga vrea să ajungă 
Shogun, dar n-o să izbutească niciodată. Ceilalţi regenţi îl 
dispreţuiesc şi se tem de el. Ei i se împotrivesc, aşa cum a 
plănuit Taiko. Se aplecase în faţă şi-şi cercetase soţia cu 
atenţie. 'Tu zici că Toranaga are să fie înfrânt de Ishido? 

— Va fi izolat, da. Dar până la urmă nu cred c-o să piardă, 
alteţă. Eu te rog să dai ascultare seniorului Toranaga şi să 
nu părăseşti Yedo numai ca să cercetezi corabia barbară, 
oricât de neobişnuită spune Omi că este. Te rog trimite-l pe 
Zukimoto la Anjiro. 


— Dar dacă corabia are lingouri? Aur sau argint? Ai avea 
încredere în Zukimoto sau în oricare dintre ofiţerii noştri? 

— Nu, răspunsese soţia lui. 

Aşa că, în noaptea aceea, el se furişase în taină din Yedo, 
doar cu cincizeci de oameni. Acum avea putere şi bogăţie 
cum nu visase niciodată, şi prizonieri deosebiți, dintre care 
unul urma să moară în acea noapte. Aranjase să fie 
pregătiţi pentru mai târziu o curtezană şi un băiat. Mâine în 
zori se va întoarce la Yedo; pe înserat, armele şi lingourile 
îşi vor începe călătoria lor tainică. 

Ehei, armele! cugetă, beat de bucurie. Armele şi planul 
meu îmi vor da puterea să-l fac să învingă pe Ishido sau pe 
Toranaga - pe care dintre ei îl voi alege. Apoi voi ajunge 
regent în locul învinsului, neh? Apoi cel mai important 
dintre regenţi. De ce nu chiar Shogun? Da. Acum totul e cu 
putinţă. 

Îşi lăsă încântat gândurile să rătăcească. Cum să folosesc 
cele douăzeci de mii de monezi de argint? Aş putea 
reconstrui fortificația castelului. Şi să cumpăr cai de povară 
pentru tunuri. Şi să lărgesc reţeaua iscoadelor. Ce-i de 
făcut cu Ikawa Jikkyu? Ar ajunge o mie de monezi 
bucătarilor lui Ilkawa Jikkyu ca să-l otrăvească? Mai mult 
decât de ajuns! Cinci sute, chiar şi o sută, în mâini potrivite, 
ar fi îndeajuns. Dar în ale cui? 

Soarele după-amiezii arunca raze piezişe prin mica 
fereastră din zidul de piatră. Apa din baie, foarte fierbinte, 
era încălzită cu un foc de lemne aprins dincolo de perete. 
Aceasta era casa lui Omi şi era aşezată pe un mic deal, cu 
faţa spre sat şi spre port. Grădina dintre ziduri era îngrijită, 
liniştită, demnă de laudă. 

Uşa băii se deschise. Bărbatul orb se înclină. 

— Kasigi Omi-san m-a trimis, alteţă. Eu sunt Suwo, 
masorul lui. 

Era înalt, foarte slab şi bătrân, cu chipul plin de riduri. 

— Bine. 


Yabu fusese întotdeauna înspăimântat de gândul că ar fi 
putut orbi. De când îşi putea aduce aminte, se visa trezindu- 
se în beznă, deşi ştia că se găsea în lumina soarelui şi îi 
simţea căldura, dar nu putea să vadă; deschidea gura să 
țipe, deşi ştia că e dezonorant să ţipi, şi totuşi ţipa. Se 
deştepta scăldat în sudoare. 

Dar teama de orbire părea să-i mărească plăcerea de a fi 
masat de un orb. 

Zări cicatricea şerpuită de pe tâmpla dreaptă a bărbatului 
şi despicătura adâncă din ţeastă. E o tăietură de sabie, îşi 
spuse. Asta i-a pricinuit orbirea? Să fi fost cândva samurai? 
Al cui? E iscoadă? 

Yabu ştia că omul fusese cercetat cu mare băgare de 
seamă de gărzile lui înainte de a fi lăsat să intre, aşa că nu 
se temea că ar fi putut avea vreo armă ascunsă. Valoroasa-i 
sabie lungă, o lamă veche, făcută de meşterul făurar de 
săbii Murasama, era la îndemână. Îl privi pe bătrân 
scoţându-şi chimonoul de bumbac şi atârnându-l fără să 
caute agăţătoarea. Mai avea şi alte crestături de sabie pe 
piept. Fâşia de pânză din jurul şoldurilor era foarte curată. 
Îngenunche aşteptând răbdător. 

Când fu gata, Yabu ieşi din baie şi se lungi pe banca de 
piatră. Bătrânul îl şterse cu grijă, îşi puse ulei aromat pe 
mâini şi începu să întindă muşchii cefei şi spatelui daimyo- 
ului. 

Încordarea începu să se topească sub degetele puternice 
ce se mişcau pe trupul lui Yabu, masând puternic, cu o 
îndemânare surprinzătoare. 

— E bine. Foarte bine, spuse după o vreme. 

— Mulţumesc, Yabu-sama. 

Sama, însemnând stăpâne, era o formulă de politeţe 
obligatorie către o persoană de rang mai înalt. 

— Eşti în slujba lui Omi-san de multă vreme? 

— De trei ani, alteţă. Domnia-sa e foarte îngăduitor cu un 
bătrân ca mine. 

— Şi înainte de asta? 


— Am rătăcit din sat în sat. Câteva zile aici, o jumătate de 
an dincolo, ca un fluture purtat de răsuflarea verii. 

Vocea lui Suwo era la fel de liniştitoare ca şi mâinile. 
Înţelesese că daimyo-ul avea chef de vorbă şi aşteptă 
răbdător următoarea întrebare, ca să înceapă. O parte a 
artei sale era să ştie ce i se cerea şi când. Uneori i-o 
spuneau urechile, dar cel mai adesea degetele păreau să 
dezlege tainele minţii bărbatului sau femeii. Degetele-i 
spuneau să se păzească de omul ăsta, căci era periculos şi 
nestatornic, are cam patruzeci de ani, e un bun călăreț şi 
luptător cu sabia. De asemeni, că ficatul lui era bolnav şi că 
avea să moară în doi ani. Sake-ul şi poate afrodiziacele o să- 
| omoare. 

— Sunteţi vânjos pentru vârsta pe care o aveţi, Yabu-sama. 

— Şi tu la fel. Ce vârstă ai, Suwo? 

Bătrânul râse, dar degetele nu i se opriră. 

— Sunt cel mai bătrân din lume, din lumea mea. Toţi pe 
care i-am cunoscut cândva sunt morţi de mult. Trebuie că 
am mai mult de optzeci, nu-s sigur. L-am slujit pe seniorul 
Yoshi Chikitada, bunicul seniorului Toranaga, pe vremea 
când feuda clanului lor nu era mai mare decât satul ăsta. 
Eram chiar în tabără în ziua când a fost ucis. 

Cu un efort de voinţă Yabu se strădui să îşi păstreze trupul 
relaxat, dar mintea i se ascuţi şi începu să asculte atent. 

— Aceea a fost o zi întunecată, Yabu-sama. Nu ştiu câţi ani 
aveam, dar vocea încă nu mi se schimbase. Ucigaşul a fost 
Obata Hiro, fiul celui mai puternic aliat al său. Pesemne că 
ştiţi povestea, cum tânărul a zburat capul seniorului 
Chikitada dintr-o singură lovitură de sabie. Era o lamă 
Murasama şi de aici a pornit credinţa că săbiile Murasama 
poartă nenoroc clanului Yoshi. 

Îmi spune asta din pricina săbiei mele Murasama? se 
întrebă Yabu. Multă lume ştie că am una. Sau este doar un 
bătrân ce-şi aminteşte de o anume zi din îndelungata-i 
viaţă? 


— Cum era bunicul lui Toranaga? întrebă, prefăcându-se 
neinteresat, ca să-l încerce pe Suwo. 

— Înalt, Yabu-sama. Mai înalt decât domnia-voastră şi mult 
mai subţire, când l-am cunoscut eu. Avea douăzeci şi cinci 
de ani când a murit. Vocea lui Suwo se încălzi. Eeei, Yabu- 
sama, la doisprezece ani era un adevărat războinic, iar la 
cincisprezece a ajuns seniorul nostru, după ce tatăl i-a fost 
omorât într-o încăierare. La vremea aceea, seniorul 
Chikitada era însurat şi avea deja un fiu. Păcat că îtrebuit 
să moară. Obata Hiro era prietenul şi vasalul lui, avea 
şaptesprezece ani atunci, dar cineva îi otrăvise sufletul 
spunându-i că Chikitada plănuise să-i omoare tatăl 
mişeleşte. Bineînţeles că totul n-a fost decât minciună, dar 
asta nu ni l-a mai adus înapoi pe Chikitada, să ne conducă. 
Tânărul Obata a îngenunchiat în faţa trupului neînsufleţit şi 
s-a înclinat de trei ori. A spus că făptuise totul din respect 
pentru tatăl său şi acum voia să şteargă insulta ce ne-o 
adusese nouă şi clanului nostru făcându-şi seppuku. I s-a 
dat învoirea. Mai întâi a spălat cu propriile-i mâini capul lui 
Chikitada şi l-a aşezat într-un loc de venerație. Apoi şi-a 
despicat pântecul şi a murit ca un adevărat bărbat, unul 
dintre oamenii noştri fiindu-i secondant şi tăindu-i capul 
dintr-o singură lovitura. Mai târziu a venit tatăl lui să ia 
capul şi sabia Murasama. Lucrurile s-au înrăutățit pentru 
noi. Singurul fiu al seniorului Chikitada a fost luat ostatic pe 
undeva şi peste familia noastră au venit vremuri grele. Asta 
a fost... 

— Minţi, bătrâne! Tu n-ai fost niciodată acolo. Yabu se 
întorsese şi se uita atent la bărbatul care încremenise 
brusc. Sabia a fost frântă după moartea lui Obata. 

— Nu, Yabu-sama. Asta-i legendă. L-am văzut pe tatăl lui 
venind şi luând capul şi sabia. Cine ar vrea să distrugă o 
asemenea lucrare de artă? Ar fi fost un sacrilegiu. Tatăl lui 
a luat-o. 

— Şi ce-a făcut cu ea? 


— Nimeni nu ştie. Unii spun că ar fi aruncat-o în mare, 
pentru că îl iubea şi-l respecta pe seniorul Chikitada ca pe 
un frate. Alţii spun că a îngropat-o şi ea stă în aşteptarea 
nepotului, Yoshi 'Toranaga. 

— Dar tu ce crezi că a făcut cu ea? 

— A aruncat-o în mare. 

— L-ai văzut? 

— Nu. 

Yabu se întinse din nou şi degetele începură frământarea. 
Gândul că altcineva mai ştia că sabia nu fusese ruptă îl 
răscolea crudat. Ar trebui să-l omori pe Suwo, îşi spuse. 
Cum a putut un orb să recunoască sabia? E ca orice lamă 
Murasama, iar mânerul şi teaca au fost schimbate de multe 
ori de-a lungul anilor. Nimeni nu poate şti că sabia ta e 
chiar acea sabie, trecută din mână în mână, din ce în ce mai 
tainic, pe măsură ce puterea lui Ioranaga creştea. De ce să- 
| omori pe Suwo? Faptul că el trăieşte îţi dă avânt. Lasă-l în 
viaţă, poţi oricând să-l omori. Cu sabia. 

Gândul îl încânta pe Yabu şi îşi lăsă iar mintea să 
rătăcească în voie. Într-o zi, nu peste multă vreme, îşi 
făgădui, am să fiu destul de puternic ca să-mi port sabia 
Murasama în faţa lui Toranaga. Într-o zi, poate, am să-i 
spun povestea sabiei mele. 

— Ce s-a mai întâmplat după asta? întrebă, dorind să fie 
legănat de vocea bătrânului. 

— Au venit vremuri grele. Asta a fost în anul marii foamete 
şi pentru că stăpânul meu murise, am ajuns ronin. 

Roninii erau soldaţi-ţărani, fără pământ sau fără stăpân, 
ori samurai care, prin dezonoare sau prin pierderea 
stăpânilor lor, erau obligaţi să rătăcească prin ţară până ce 
un alt senior avea să-i primească în slujbă. Era greu pentru 
un ronin să-şi găsească o nouă slujbă. Hrana era puţină, 
aproape fiecare bărbat era soldat, iar în străini nu prea se 
încredea nimeni. Mai toţi din bandele de tâlhari şi corsari 
care năpădiseră ţara şi coasta, erau ronini. 


—. anul acela a fost foarte greu, ca şi următorul. Am luptat 
pentru oricine, o bătălie aici, o încăierare dincolo. 
Mâncarea mi-era plata. Apoi am auzit că se găsea hrană din 
belşug în Kyushu, aşa că m-am îndreptat spre apus. În iarna 
aceea am găsit un adăpost. Am izbutit să fiu tocmit ca strajă 
la o mânăstire budistă. Am luptat pentru ei jumătate de an, 
apărând mânăstirea şi câmpurile de orez de bandiți. 
Mânăstirea se afla lângă Osaka şi pe vremea aceea - cu 
mult înainte ca Iaiko să îi fi şters pe mai toţi de pe faţa 
pământului - tâlharii erau tot atât de numeroşi ca ţânţarii în 
mlaştină. Într-o zi am fost atacați pe neaşteptate şi pe mine 
m-au lăsat aproape mort. Nişte călugări m-au găsit şi mi-au 
tămăduit rana. Dar n-au putut să-mi redea vederea. 

Degetele lui apăsau din ce în ce mai tare. 

— M-au pus să stau împreună cu un călugăr orb, care m-a 
învăţat să fac masaj şi să văd din nou cu degetele. Cred că 
degetele îmi spun acum mai multe decât îmi spuneau ochii. 

Ultimul lucru pe care mi-l amintesc, că l-am văzut cu ochii 
mei, a fost gura larg căscată a banditului şi dinţii stricaţi, 
sabia ca un arc strălucitor şi apoi, după lovitură, parfumul 
florilor. Am văzut parfumul în toate culorile lui, Yabu-sama. 
Toate astea au fost cu mult timp în urmă, cu mult înainte ca 
barbarii să vină pe pământurile noastre - acum cincizeci, 
şaizeci de ani - dar eu am văzut culorile parfumului. Cred 
că am văzut Nirvana şi, numai pentru o frântură de clipă, 
chipul lui Buddha. Pierderea vederii este un preţ 
neînsemnat pentru un asemenea dar, neh? 

Nu urmă nici un răspuns. Suwo nu aşteptase vreunul. 
Yabu dormea, aşa cum fusese plănuit. 

Ţi-a plăcut povestea mea, Yabu-sama? întrebă în gând 
Suwo înveselit, pe cât putea fi un bătrân. Totul a fost 
adevărat, în afară de un singur lucru. Mânăstirea nu era 
lângă Osaka, ci dincolo de hotarul tău de apus. Numele 
călugărului? Su, unchiul duşmanului tău, lkawa Jikkyu. 

Ţi-aş putea rupe atât de uşor gâtul, gândi. Ar fi un serviciu 
pentru Omi-san. Ar fi o binecuvântare pentru sat. Şi ar 


răsplăti, într-o foarte mică măsură, darul dascălului meu. S- 
o fac acum? Sau mai târziu? 

Cu faţa încordată Spillbergen ridică legătura de paie 
scurte de orez. 

— Cine vrea să tragă primul? 

Nu răspunse nimeni. Blackthorne părea că aţipise, sprijinit 
de perete, în colţul din care nu se mişcase. Era aproape de 
asfinţit. 

— Cineva trebuie să tragă primul, hârâi Spillbergen. 
Haideţi, nu mai e mult timp. 

Li se dăduse de mâncare, un hârdău cu apă şi un altul 
drept latrină. Dar nimic cu ce să înlăture resturile împuţite 
de peşte sau să se curețe pe ei înşişi. Muştele reveniseră. 
Aerul era fetid iar pământul un noroi lipicios. Mai toţi se 
dezbrăcaseră până la brâu, asudând din cauza căldurii. Şi 
de frică. 

Spillbergen îşi plimbă privirea de la un chip la celălalt. Se 
întoarse apoi spre Blackthorne. 

— De ce... de ce tu să fii ocolit? Ei? De ce? 

Ochii se deschiseră şi erau îngheţaţi. 

— Pentru ultima oară îţi spun: nu - ştiu. 

— Nu-i drept. Nu e. 

Bâackthorne se întoarse la gândurile lui. Trebuie să fie o 
cale de-a scăpa de aici. Trebuie să existe o cale de a pune 
mâna pe corabie. Ticălosul ăla o să ne omoare pe toţi până 
la urmă, sunt tot atât de sigur de asta ca de Steaua Polară. 
N-avem mult timp, iar pe mine m-au ocolit pentru că au 
vreun plan nenorocit anume pregătit pentru mine. 

Când chepengul se închisese toţi se uitaseră la el şi cineva 
spusese: 

— Ce-o să facem? 

— Nu ştiu, le răspunsese. 

— De ce tu nu trebuie să fii ales? 

— Nu ştiu. 

— lisuse, ajută-ne, scâncise careva. 


— Curăţaţi mizeria asta, ordonase. Strângeţi murdăria 
grămadă acolo. 

— N-avem cârpe, nici... 

— Cu mâinile! 

Făcuseră cum le poruncise, iar el îi ajutase şi-l curăţise pe 
Căpitanul General cât putuse. 

— Acum 0 să-ţi fie mai bine. 

— Cum... cum o să alegem pe cineva? întrebase 
Spillbergen. 

— N-alegem. Luptăm cu ei. 

— Cu ce? 

— O să vă duceţi ca oile la tăiere? Tu vrei să te duci? 

— Nu fi caraghios - nu pe mine mă vor - n-ar fi drept să fiu 
cu ăla. 

— De ce? întrebase Vinck. 

— Sunt Căpitanul General. 

— Cu respect, sir, spusese Vinck ironic, poate c-o să vă 
cereţi voluntar. Aşa se face. 

— E o idee grozavă, spusese Pieterzoon. Pe Dumnezeul 
meu, şi eu sunt pentru! 

Aprobarea fusese generală şi fiecare gândea: Lisuse, 
oricine, dar nu eu. 

Spillbergen începuse să răcnească, să dea ordine, dar 
văzuse ochii neîndurători. Aşa că se oprise ameţit, privind 
în pământ. Apoi spusese: 

— Nu. N-ar fi... n-ar fi drept ca cineva să se ofere voluntar. 
O să... o să tragem la sorţi. Cu fire de paie, unul mai scurt 
decât celelalte. O să ne punem în mâinile... o să ne lăsăm în 
raâinile Domnului. Pilotule, tu o să ţii paiele. 

— Nu. Eu n-o să am de-a face cu nimic din treaba asta. Eu 
zic să luptăm. 

— Or să ne omoare pe toţi. Ai auzit ce-a spus samuraiul: 
vieţile noastre sunt cruţate - în afară de una. Spillbergen îşi 
ştersese sudoarea de pe faţă, ridicând un nor de muşte care 
apoi se aşezase la loc. Daţi-mi puţină apă. E mai bine să 
moară unul decât toţi. 


Van Nekk cufundase tigva în hârdău şi i-o dăduse. 

— Suntem zece. Cu tine, Paulus. Sorţii sunt buni. 

— Foarte buni, numa' să nu fii tu ăla. Vinck aruncase o 
privire către Blackthorne. Putem să ne luptăm cu săbiile 
alea? 

— Poţi să te dai supus pe mâna călăului dacă ai tras? 

— Nu ştiu. 

Van Nekk spusese: 

— O să tragem la sorţi. Dumnezeu să hotărască. 

— Sărmanul Dumnezeu, spusese Blackthorne. Câte prostii 
i se pun în cârcă! 

— Cum să alegem altfel?! strigase cineva. 

— N-alegem! 

— Vom face cum spune Paulus. El e Căpitanul General, 
spusese van Nekk. Tragem la sorţi. E cel mai bine pentru 
toţi. Să votăm. Suntem toţi de acord? 

Toţi spuseseră da, în afară de Vinck. 

— Eu sunt de partea pilotului. La dracu' cu blestematele 
de paie împuţite! 

În cele din urmă Vinck fusese convins. Jan Roper, 
calvinistul, spusese rugăciunile. Spillbergen rupsese cele 
zece paie egale cu grijă. Apoi înjumătăţise unul dintre ele. 

Van Nekk, Pieterzoon, Sonk, Maetsukker, Ginsel, Jan 
Roper, Salamon, Maximilian Croocg şi Vinck. 

Spusese din nou: 

— Cine vrea să tragă primul? 

— Cum ştim dacă... dacă cel care trage paiul rău, paiul 
scurt, o să se ducă? Cum ştim? Vocea lui Maetsukker era 
răguşită de spaimă. 

— Nu ştim. Nu suntem siguri. Ar trebui să ştim sigur, zise 
Croocqg, musul. 

— Asta-i simplu, spuse Jan Roper. Să jurăm, în numele 
Domnului, c-o facem. În numele Lui. Să... să mori pentru 
ceilalţi, în numele Lui. Atunci nu mai e nici o grijă. Mielul 
ales de Dumnezeu va fi binecuvântat de-a pururi. 

Încuviinţară cu toţii. 


— Dă-i drumul, Vinck. Fă cum spune Roper. 

— E-n ordine. Buzele lui Vinck erau uscate. Dacă... dacă-s 
eu... jur pe Dumnezeu c-am să mă duc cu ei, dacă... dacă 
trag paiul scurt. Pe Dumnezeul meu. 

Îl urmară toţi. Maetsukker era aşa de speriat că trebui săi 
se spună cuvintele, apoi se cufundă din nou în coşmar. 

Sonk trase primul. Pieterzoon următorul. Apoi Jan Roper, 
iar după el Salamon şi Croocq. Spillbergen simţea cum 
alunecă spre moarte, pentru că se înţeleseseră ca el să nu 
tragă, ci să-i rămână ultimul pai şi acum sorții erau teribili. 

Ginsel era salvat. Rămăseseră patru. 

Maetsukker plângea de-a binelea, dar îl împinse la o parte 
pe Vinck, trase un pai şi nu-i veni să creadă că nu era acela. 

Pumnul lui Spillbergen tremura şi Croocqg îl ajută să-şi ţină 
braţul nemişcat. Excrementele i se prelingeau nebăgate în 
seamă în jos, pe picioare. 

Pe care să-l aleg? se întreba van Nekk disperat. Q 
Doamne, ajută-mă! Abia zărea paiele prin ceața miopiei. 
Dacă aş vedea, poate aş găsi un semn, ca să aleg. Pe care? 

Trase şi aduse paiul aproape de ochi ca să-şi vadă sentinţa 
desluşit. Dar paiul nu era scurt. 

Vinck îşi privi degetele alegând penultimul pai şi acesta 
căzu jos, dar toţi băgară de seamă că era cel mai scurt de 
până atunci. Spillbergen îşi desfăcu pumnul încleştat şi 
văzură că ultimul pai era lung. Leşină. 

Se uitau încremeniţi la Vinck, care îi privea neajutorat, 
fără să-i vadă. Ridică uşor din umeri, încercă un zâmbet şi 
goni absent muştele cu mâna. Apoi se lăsă moale la pământ. 
Îi făcură loc, ţinându-se la distanţă, de parcă ar fi fost 
lepros. 

Blackthorne îngenunche în mocirlă lângă Spillbergen. 

— E mort? întrebă van Nekk, abia auzit. 

Vinck râse ascuţit, înspăimântându-i, încetând la fel de 
brusc cum începuse. 

— Eu sunt cel... cel mort, spuse. Sunt mort! 


— Nu-ţi fie teamă. Tu eşti alesul Domnului. Eşti în mâinile 
Domnului, rosti Jan Roper cu convingere. 

— Da, reluă van Nekk. Nu-ţi fie teamă. 

— Uşor de zis acum, nu? Ochii lui Vinck trecură de la un 
chip la celălalt, dar niciunul nu-l putu privi în ochi. Doar 
Blackthorne nu se uită în altă parte. 

— Adu-mi nişte apă, Vinck, spuse încet. Du-te la butoi şi 
adu nişte apă. Haide! 

Vinck îl privi lung. Apoi luă tigva, o umplu cu apă şi i-o 
dădu. 

— Doamne, pilotule, murmură el, ce-o să fac? 

— Mai întâi dă-mi o mână de ajutor, pentru Paulus. Vinck, 
fă ce-ţi spun! Crezi c-o să-şi revină? 

Ajutat de calmul lui Blackthorne, Vinck lupta cu groaza din 
suflet. Pulsul lui Spillbergen era slab. Vinck îi ascultă inima, 
îi ridică pleoapele şi-l privi câteva clipe. 

— Nu ştiu, pilotule. Lisuse Cristoase, nu pot gândi cum 
trebuie. Inima e în ordine, cred. Ar trebui să i se ia sânge, 
dar... da' n-am cum... Eu... nu mă pot aduna... Dă-mi... Se 
opri istovit, aşezându-se cu spatele de perete. Începură să-l 
scuture fiori. 

Chepengul se deschise. 

Omi stătea profilat pe cer, cu chimonoul însângerat de 
soarele care apunea. 

CAPITOLUL 4 

Vinck încercă să-şi mişte picioarele, dar nu izbuti. 
Înfruntase moartea de multe ori în viaţă, însă niciodată aşa, 
cu umilă supunere. Moartea fusese hotărâtă de nişte fire de 
paie. De ce eu? se zbuciuma sufletul lui. Nu sunt mai rău 
decât alţii şi sunt mai bun decât mulţi. Doamne-Dumnezeule 
din ceruri, de ce eu? 

Fu coborâtă o scară. Omi făcu semn ca omul ales să urce, 
şi cât mai iute. 

— Isogi! Grăbeşte-te! 

Van Nekk şi Jan Roper se rugau în tăcere, cu ochii închişi. 
Pieterzoon n-avea putere să privească. Blackthorne nu-şi 


lua ochii de la Omi şi oamenii săi. 

— Isogi! se răsti Omi din nou. 

Vinck încercă încă o dată să se ridice. 

— Să mă ajute careva. Ajutaţi-mă să mă ridic! 

Pieterzoon, care era cel mai aproape, se aplecă, îşi 
strecură mâna pe sub braţul lui, ajutându-l să se ridice, apoi 
Blackthorne fu la capătul scării, cu ambele picioare înfipte 
zdravăn în mocirlă. 

— Kinjiru! spuse el din nou. 

Omi se opri. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă Spillbergen la fel de speriat ca 
şi ceilalţi. 

— l-am spus că e interzis! Nimeni din echipajul meu nu 
merge la moarte fără luptă. 

— Dar... dar am hotărât! 

— Eu nu. 

— E-n ordine, pilotule, şopti Vinck. Eu... noi ne-am învoit 
şi-a fost cinstit. E voia Domnului. Plec... e.. 

Se îndreptă bâjbâind spre piciorul scării, dar Blackthorne 
îi stătea neclintit în cale, cu faţa spre Omi. 

— Nu mergeţi fără luptă. Niciunul. 

— Pleacă de Ungă scară, pilotule! Îţi ordon să pleci! 
Spillbergen se ţinea tremurând în colţul său, cât se putea 
de departe de chepeng. Ţipă ascuţit: Pilotule! 

Blackthorne nu-l asculta. 

— Pregătiţi-vă! 

Omi făcu un pas înapoi şi răcni o poruncă oamenilor săi. 
Un samurai începu îndată să coboare treptele, urmat 
îndeaproape de alţi doi cu săbiile scoase din teacă. 
Blackthorne răsuci scara şi-l înşfăcă pe cel care cobora 
primul, ferindu-se de lovitura năprasnică de sabie şi 
încercând să-l sugrume. 

— Ajutaţi-mă! Haideţi! Pentru vieţile voastre! 

Îl smuci pe samurai ca să-l tragă de pe trepte, dar ramase 
descoperit în faţa altuia, care încercă să-l împungă de sus 
cu sabia. Vinck îşi ieşi din amorţeală şi se năpusti orbeşte 


asupra samuraiului. Opri lovitura care ar fi retezat 
încheietura mâinii lui Blackthorne, ţinu braţul înarmat la 
distanţă şi izbi cu celălalt pumn în pântecele bărbatului. 
Samuraiul icni şi lovi sălbatic cu picioarele. Vinck abia îi luă 
în seamă loviturile. Urcă treptele şi se agăţă de el ca să-i ia 
sabia, încercând să-i scoată ochii cu unghiile. Ceilalţi doi 
samurai erau stânjeniţi de locul strâmt şi de Blackthorne, 
dar unul dintre ei îi trase lui un picior în faţă şi Vinck se 
rostogoli. Samuraiul de pe scară încercă să-l lovească pe 
Blackthorne, nu-l nimeri, apoi întregul echipaj se aruncă 
spre scară. 

Croocq trase un pumn zdravăn peste piciorul samuraiului 
şi simţi un oscior trosnind. Omul izbuti să-şi arunce sabia 
afară din groapă - ca duşmanul să nu fie înarmat - şi se 
rostogoli greoi în glod. Vinck şi Pieterzoon se aruncară 
asupra lui. El se apără cu furie de ei şi de năvala celorlalţi 
din echipaj. Blackthorne smulse pumnalul japonezului 
încolţit şi începu să urce scara urmat de Croocg, Jan Roper 
şi Salamon. Amândoi samuraii se retraseră şi se opriră în 
deschizătura chepengului, cu săbiile lungi pregătite 
ameninţător. Blackthorne ştia că pumnalul său nu-i era de 
nici un folos împotriva săbiilor. Totuşi se avântă urmat 
îndeaproape de ceilalţi. În clipa când capul său apăru 
deasupra gropii, una dintre săbii lovi, trecând fără să-l 
atingă, la un fir de păr de el. O lovitură puternică de picior 
de la un samurai pe care nu-l văzu îl trimise iar în groapă. 

Se răsuci şi sări înapoi ferindu-se de masa zvârcolindă de 
oameni care încerca să-l afunde pe samurai în mocirla 
puturoasă. Vinck îi trase japonezului un picior în ceafă şi- 
acesta se-nmuie. Îl izbi iar şi iar până când Blackthorne îl 
trase deoparte. 

— Nu-l omori, îl putem folosi ca ostatic! strigă el şi scutură 
disperat scara încercând s-o tragă în jos. Dar era prea 
lungă. Deasupra, ceilalţi samurai ai lui Omi aşteptau 
nemişcaţi în faţa chepengului. 


— Pentru Dumnezeu, pilotule, opreşte-te! şuieră 
Spillbergen. Au să ne omoare pe toţi, tu o să ne omori pe 
toţi! Opriţi-l careva! 

Omi strigă mai multe ordine şi de deasupra mâini 
puternice îl împiedicară pe Blackthorne să înfunde 
chepengul cu scara. 

— Atenţie! strigă el. 

Alţi trei samurai, înarmaţi cu pumnale şi purtând doar 
fâşia de pânză la brâu, săriră sprinteni în groapă. Fără să le 
pese de propria viaţa, primii doi se lăsară să cadă peste 
Blackthorne, prăvălindu-l neajutorat la pământ, apoi îl 
atacară cu cruzime. 

Blackthorne era strivit de forţa lor. Nu putea să folosească 
pumnalul, simţea voinţa de a lupta părăsindu-l şi-şi dorea 
iscusinţa lui Mura, starostele, în lupta corp la corp. Ştia, 
fără să poată face ceva, că n-avea cum să mai reziste mult, 
dar, cu un ultim efort, îşi eliberă un braţ. O lovitură brutală, 
dată de un pumn ca un bolovan, îi zdruncină creierul, iar 
alta îl făcu să vadă stele verzi în faţa ochilor, dar tot nu se 
lăsă. 

Vinck se agăţase de unul dintre samurai, dar un al treilea 
sări peste el de sus şi Maetsukker urlă când un pumnal îi 
sfârtecă braţul. Van Nekk lovea la întâmplare, iar 
Pieterzoon striga: „Pentru Dumnezeu, dă-n ei, nu în mine”, 
dar negustorul, stăpânit de groază, nu auzea nimic. 

Blackthorne prinse de gât un samurai, mâinile 
alunecându-i din pricina sudorii şi a noroiului şi aproape 
reuşi să se ridice în picioare asemeni unui taur cuprins de 
turbare, încercând să-i scuture de pe el, când o ultimă 
lovitură îl cufundă în întuneric. Cei trei samurai îşi croiră 
drum spre scară, iar echipajul, rămas fără conducător, se 
retrase din faţa cercului şuierător făcut de pumnalele lor. 
Samuraii dominau acum groapa cu loviturilor lor neobosite, 
fără să încerce să omoare sau să rănească, ci doar să-i 
împingă pe oamenii speriaţi şi istoviţi spre perete, departe 


de scara lângă care Blackthorne şi primul samurai zăceau 
nemişcaţi. 

Omi cobori semeţ în groapă şi-l înhăţă pe omul cel mai 
apropiat, care era Pieterzoon. Îl îmbrânci apoi spre scară. 

Pieterzoon ţipă şi încercă să se smulgă din strânsoarea lui 
Omi, dar un pumnal îi tăie încheietura mâinii şi un altul îi 
sfârtecă braţul. Urlând, marinarul fu împins fără cruţare 
până se opri cu spatele de scară. 

— lisuse, ajută-mă, nu eu trebuie să merg, nu eu, nu eu. 
Pieterzoon puse amândouă picioarele pe treptele scării şi se 
retrăgea în sus, cât mai departe de ameninţarea 
pumnalelor. Apoi ţipă pentru ultima oară: „Ajutaţi-mă, 
pentru Dumnezeu!” apoi se întoarse şi ieşi afară urlând. 

Omi îl urmă fără să se grăbească. 

Unul dintre samurai se retrase. Apoi celălalt. Al treilea 
ridică pumnalul pe care-l folosise Blackthorne, întoarse 
spatele dispreţuitor, păşi peste trupul prăbuşit al 
camaradului său căzut în nesimţire şi ieşi din groapă. 

Cu o smucitură scara fu săltată afară. Aer, cer şi lumină 
dispărură. Zăvoarele zornăiră în lăcaşurile lor. Acum nu mai 
rămăsese decât întunericul, iar în el, piepturi săltând 
spasmodic, bătăi năvalnice de inimă, şiroaie de sudoare şi 
duhoare. Muştele reveniră din nou. 

Un timp nu se mişcă nimeni. Jan Roper avea o mică 
tăietură pe obraz, Maetsukker sângera rău, ceilalţi erau 
mai mult buimăciţi. În afară de Salamon. El bâjbâi spre 
Blackthorne şi îl trase de pe samuraiul leşinat. Scoase nişte 
sunete guturale, arătând spre apă. Croocqg îi aduse puţină 
în tigvă, ajutându-l să-l sprijine de perete pe Blackthorne, 
care încă nu dădea semne de viaţă. Amândoi începură să-i 
curețe nămolul de pe faţă. 

— Când ticăloşii ăia... când s-au aruncat asupra lui, cred 
că i-am auzit gâtul sau umărul trosnind, spuse musul 
suflând greu. lisuse, parcă-i mort! 

Sonk se chinui să se ridice şi-şi croi drum spre ei. Îi mişcă 
cu grijă capul lui Blackthorne dintr-o parte în alta şi-i pipăi 


umerii. 

— Pare în ordine. E de-aşteptat până-şi vine-n fire, s-o 
spună el. 

— O, Doamne lisuse Cristoase, începu Vinck să se vaite. 
Bietul Pieterzoon... eu sunt de vină... eu sunt de vină... 

— Tu porniseşi. Pilotul te-a oprit. Tu o porniseşi, aşa cum 
ai promis, te-am văzut eu, jur pe Dumnezeu! Sonk îl scutură 
pe Vinck, dar acesta nu-i dădu nici o atenţie. Te-am văzut 
eu, Vinck. Se întoarse spre Spillbergen alungind muştele cu 
mâna. N-a fost aşa? 

— Da, plecase. Vinck, termină cu văicăritul! A fost vina 
pilotului. Daţi-mi puţină apă. 

Jan Roper scoase puţină apă cu tigva, bău şi-şi trecu mâna 
peste rana din obraz. 

— Vinck trebuia să se fi dus. Era Mielul Domnului. Era 
alesul. Acum sufletul lui e pierdut. O Doamne, ai milă de el, 
o să ardă în veci. 

— Daţi-mi puţină apă, scânci Căpitanul General. 

Van Nekk luă tigva de la Jan Roper şi i-o dădu lui 
Spillbergen. 

— N-a fost vina lui Vinck, spuse Spillbergen. Nu. Ăsta a 
fost de vină. Ioţi se uitară spre Blackthorne. E nebun. 

— Toţi englezii sunt nebuni, spuse Sonk. Aţi dat vreodată 
peste vreunul care să nu fie? la cată mai bine la oricare din 
ei şi-o să dai peste un nebun, sau un pirat. 

— Nişte ticăloşi, asta sunt toţi! spuse Ginsel. 

— Nu, nu toţi, spuse van Nekk. Pilotul a făcut doar ceea ce 
a crezut că e mai bine. El ne-a apărat şi ne-a dus cale de 
zece mii de leghe. 

— Ne-a apărat, pe naiba! Am fost cinci sute când am 
pornit şi cinci corăbii. Acum mai suntem nouă! 

— N-a fost vina lui că flota s-a împrăştiat. N-a fost vina lui 
că furtuna ne-a aruncat pe toţi... 

— Dacă n-ar fi fost el, noi am fi rămas în Lumea Nouă, zău. 
El a zis că putem să ajungem în Japonii. Şi, pentru 
Dumnezeu, priviţi unde suntem acum! 


— Noi am fost de acord să încercăm să ajungem în Japonii. 
Toţi am fost de acord, spuse van Nekk obosit. Toţi am votat. 

— Da, da' el ne-a convins. 

— Priviţi! Ginsel arătă spre samuraiul care începuse să se 
mişte şi să geamă. Sonk se furişă iute spre el şi-l izbi cu 
pumnul în falcă. Omul leşină din nou. 

— Ei Doamne! De ce l-or fi lăsat ticăloşii aici? Puteau uşor 
să-l care cu ei. Oricum, noi n-am fi putut face nimic. 

— Crezi că l-or fi crezut mort? 

— Habar n-am! De văzut, trebuie să-l fi văzut. Oh, 
Cristoase, ce bine mi-ar prinde o bere rece, spuse Sonk. 

— Nu-l lovi iar, Sonk, nu-l mai lovi. E ostatic. Croocqg se 
uită la Vinck, care scâncea ghemuit lângă perete, închis în 
ura faţă de sine însuşi. Doamne, ajută-ne pe toţi! Ce-or să-i 
facă lui Pieterzoon? Nouă ce-or să ne. facă? 

— E vina pilotului, spuse Jan Roper. Numai a lui. 

Van Nekk privi plin de milă spre Blackthorne. 

— Nu mai contează acum. Nu-i aşa? A cuie vina sau acui 
a fost. 

Maetsukker se ridică în picioare clătinându-se, cu sângele 
curgându-i şiroaie din braţ. 

— Sunt rănit, ajutaţi-mă! 

Salamon făcu un garou dintr-o fâşie de cămaşă şi opri 
sângele. Tăietura din bicepsul lui Maetsukker era adâncă, 
dar nici o venă sau arteră nu fusese atinsă. Muştele 
începură să roiască deasupra rănii. 

— Blestemate muşte! Şi blestemat pilotul, înghiţi-l-ar 
iadul! spuse Maetsukker. Ne-nţelesesem. Da' nu! Ela 
trebuit să-l salveze pe Vinck! Acum mâinile lui sunt mânjite 
cu sângele lui Pielerzoon şi noi toţi o să suferim din pricina 
lui. 

— Tacă-ţi fleanca! El a zis că nimeni din echipajul lui... 

Se auziră paşi deasupra. Chepengul se deschise. Sătenii 
începură să toarne în pivniţă hârdaie cu resturi de peşte şi 
apă de mare. Când apa ajunse de şase degete de la pământ, 
se opriră. 


Ţipetele începură când luna se afla sus pe cer. 

Yabu stătea aşezat cu picioarele strânse sub el, în grădina 
interioară a casei lui Omi. Nemişcat. Privea lumina lunii în 
pomul înflorit, mănunchiul de ramuri proiectat pe cerul 
luminos, ciorchinele de flori abia atinse de culoare. O petală 
se desprinse spiralând prin aer, şi el medită: 

Frumuseţea nu se destramă când cade purtată de zefir. 

O altă petală se aşternu pe jos. Vântul se porni iar şi mai 
luă una. Copacul abia dacă era de înălţimea unui om, 
înghesuit între bolovani acoperiţi de muşchi, ce păreau să fi 
crescut din pământ, atât de iscusit fuseseră aşezate. 

Îi trebui întreaga sa voinţă ca să-şi îndrepte gândurile 
asupra copacului, cerului şi nopţii, să simtă atingerea 
blândă a vântului şi mirosul dulceag de mare, să cugete la 
poeme şi totuşi să-şi ţină urechea atentă la chinurile morţii. 
Îşi simţea şira spinării moale. Doar voinţa îl ţinea tare 
asemeni stâncilor. Gândul acesta îi ridica pe un prag de 
senzualitate mai presus de cuvinte. Şi-n noaptea asta ea era 
mai puternică şi mai violentă ca oricând. 

— Omi-san, cât are să stea stăpânul nostru acolo? întrebă 
în şoaptă, speriată, mama lui Omi, în casă. 

— Nu ştiu. 

— 'Ţipetele sunt îngrozitoare. Când or să se oprească? 

— Nu ştiu, spuse Omi. 

Stăteau după un paravan în cea de-a doua cameră bună. 
Cea mai bună, a mamei lui, fusese dată lui Yabu şi 
amândouă camerele se deschideau spre grădina pe care el 
o alcătuise cu atâta trudă. Îl puteau vedeau pe Yabu printre 
zăbrele, copacul aşternându-i pe faţă arabescuri încâlcite 
iar mânerele săbiilor scânteind sub lumina lunii. Purta un 
haori, o jachetă de culoare închisă peste chimonoul sobru. 

— Vreau să mă duc la culcare, spuse femeia tremurând. 
Dar nu pot să dorm cu tot zgomotul ăsta. Când o să se 
oprească? 

— Nu ştiu. Ai răbdare, mamă, spuse Omi blând. O să 
înceteze curând. Mâine seniorul Yabu o să se întoarcă la 


Yedo. Te rog, ai răbdare. 

Dar Omi ştia că tortura va continua până-n zori. Aşa fusese 
plănuită. 

Încercă să se concentreze. Pentru că seniorul său medita 
în mijlocul ţipetelor, încercă din nou să-i urmeze exemplul. 
Dar următorul țipăt îl readuse la realitate. Nu pot, gândi. 
Nu pot, nu încă. N-am mei stăpânirea, nici puterea lui. 

Să fie putere, oare? se întrebă. 

Vedea limpede chipul lui Yabu. Încercă să desluşească 
ciudata expresie de pe faţa daimyo-ului: uşoara răsucire a 
buzelor pline şi moi, o pată de salivă la colţuri, ochii aşezaţi 
în orbile înguste, mişcându-se doar o dată cu petalele. Era 
ca şi cum abia atinsese extazul - sau chiar în acea clipă îl 
atingea - fără ca măcar să se atingă. E, oare, cu putinţă? 

Era pentru prima oară când Omi se afla atât de aproape în 
preajma unchiului său, pentru că el era o verigă foarte 
măruntă în lanţul clanului, iar feuda sa din Anjiro şi 
împrejurimi - săracă şi neînsemnată. Omi era cel mai tânăr 
dintre cei trei fraţi, iar tatăl său, Mizuno, avea şase fraţi. 
Yabu era fratele cel mai mare şi conducătorul clanului 
Kasigi, tatăl său al doilea ca vârstă. Omi împlinise douăzeci 
şi unu de ani şi avea un copil încă în faşă. 

— Unde e nenorocita de nevastă-ta? scânci bătrâna. Vreau 
să-mi maseze spatele şi umerii. 

— A trebuit să se ducă să-şi vadă tatăl, nu-ţi aminteşti? E 
foarte bolnav, mamă. Lasă-mă pe mine s-o fac. 

— Nu. Poţi să trimiţi după o slujnică. Nevastă-ta n-are pic 
de respect. Putea să fi aşteptat câteva zile. Am bătut tot 
drumul din Yedo şi până aici ca să vă văd! Două săptămâni 
de drum groaznic şi ce văd? Sunt aici doar de o săptămână 
şi ea pleacă! Trebuia să aştepte! Nu e bună de nimic, asta e. 
Tatăl tău a făcut o mare greşeală aranjând să te-nsori cu ea. 
Ar trebui să-o trimiţi de-acasă de tot, divorţează de 
nepriceputa asta o dată pentru totdeauna! Nu e-n stare nici 
măcar să-mi maseze spatele cum trebuie! Sau măcar de i-ai 


trage o bătaie bună! Țipetele astea cumplite! De ce nu 
încetează? 

— O să înceteze. Foarte curând. 

— Ar trebui să-i dai o bătaie bună. 

— Da. 

Omi se gândi la soţia sa, Midori, şi inima-i tresări. E atât de 
frumoasă, bună, blândă şi deşteaptă, are o voce atât de 
limpede şi ştie să cânte tot atât de bine ca oricare 
curtezană din Izu. 

— Midori-san, trebuie să pleci imediat, îi spusese el, între 
patru ochi. 

— Omi-san, tata nu e chiar atât de bolnav şi locul meu e 
aici, s-o servesc pe mama ta, neh? îi răspunsese ea. Dacă 
soseşte seniorul nostru, daimyo, casa trebuie pregătită. O, 
Omi-san, asta e atât de important, e cea mai însemnată 
perioadă din slujba ta, neh? Dacă seniorul Yabu e 
impresionat, poate o să-ţi dea o feudă mai bună, o meriţi 
atât de mult! Dacă s-ar întâmpla ceva cât sunt plecată, nu 
mi-aş ierta-o niciodată căci asta e prima dată când ai ocazia 
de a te evidenția şi trebuie să izbuteşti. Trebuie să vină. le 
rog, sunt atât de multe de făcut. 

— Da, dar eu aş vrea ca tu să pleci imediat, Midori-san. 
Stai doar două zile, apoi te-ntorci degrabă acasă. 

Ea îl mai rugase un timp, dar el stăruise şi ea plecase. 
Vroia să o ştie departe de Anjiro, înainte ca Yabu să 
sosească, şi pe tot timpul cât acesta era oaspete în casa lui. 
Nu pentru că daimyo-ul ar fi îndrăznit s-o atingă fără să i se 
îngăduie - asta era de neconceput, pentru că el, Omi, ar fi 
avut atunci, prin lege, dreptul, cinstea şi datoria să-l 
omoare. Dar băgase de seamă felul cum o privise Yabu după 
ce se căsătoriseră în Yedo şi ar fi dorit să îndepărteze o 
posibilă pricină de tulburare, orice ar fi putut să-l 
nemulţumească sau să-l stânjenească pe seniorul său în 
timpul şederii lui aici. Era atât de important ca el să-l 
impresioneze pe Yabu-sama cu credinţa sa filială, cu 
previziunea şi cu sfatul său. Până acum totul reuşise dincolo 


de aşteptări. Corabia fusese o adevărată comoară, iar 
echipajul alta. Totul era perfect. 

— L-am rugat pe kami-ul casei noastre să vegheze asupra 
ta, spusese Midori chiar înainte de a pleca, gândindu-se la 
spiritul shinto care avea grijă de casa lor, şi-am trimis o 
ofrandă templului budist pentru rugăciuni. l-am spus lui 
Suwo să se-ntreacă pe sine şi i-am trimis vorbă lui Kiku-san. 
O, Omi-san, te rog lasă-mă să rămân. 

El zâmbise şi o trimisese în călătorie. Lacrimile îi 
stricaseră fardul. 

Omi era trist fără ea, dar bucuros că plecase. Ţipetele ar fi 
îndurerat-o foarte mult. 

Mama lui se cutremură sub suferinţa purtată de vânt şi se 
mişcă uşor ca să-şi domolească durerea din umeri, 
încheieturile supărând-o în noaptea asta. E din cauza 
vântului mării de apus, gândi ea. Totuşi e mai bine aici 
decât în Yedo. Acolo e prea mlăştinos şi sunt prea mulţi 
țânțari. 

Abia zărea contururile vagi ale siluetei lui Yabu, în 
grădină. În taină îl ura şi-l voia mort. Odată Yabu mort, 
Mizuno, soţul ei, ar fi daimyo de Izu şi ar conduce clanul. 
Asta ar fi minunat, îşi zise. Atunci toţi ceilalţi fraţi, soțiile şi 
copiii lor ar fi la porunca ei şi, bineînţeles, cu Yabu mort şi 
dus dintre cei vii, Mizuno-san l-ar face pe Omi moştenitor. 

O altă durere în ceafă o făcu să se mişte uşor. 

— Am s-o chem pe Kiku-san, spuse Omi, vorbind despre 
curtezana care-l aştepta răbdătoare pe Yabu în camera 
alăturată, împreună cu băiatul. E foarte, foarte 
îndemânatecă. 

— Mă simt bine, doar cam obosită, neh? Oh, foarte bine. 
Poate să mă maseze. 

Omi se duse în camera alăturată. Patul era pregătit. Era 
alcătuit din aşternut şi învelitori, numite futon, aşezate pe 
rogojinile ce acopereau duşumeaua. Kiku se înclină, încercă 
să zâmbească şi murmură că ar fi onorată dacă i s-ar 
îngădui să-şi pună modesta sa pricepere în slujba 


preaonoratei stăpâne a casei. Era chiar mai palidă ca de 
obicei şi Omi îşi putu da seama că răcnetele îşi puseseră 
pecetea şi pe ea. Băiatul încerca să nu-şi arate teama. 

Când începuseră ţipetele, Omi trebuise să-şi folosească 
toată priceperea ca s-o convingă să rămână. 

— O, Omi-san, nu pot îndura, e groaznic. Îmi pare rău, te 
TOg, lasă-mă să plec, vreau să-mi astup urechile, dar 
ţipetele pătrund prin mâinile mele. Bietul om, ce cumplit, 
spusese ea. 

— Te rog, Kiku-san, te rog ai răbdare. Yabu-sama a 
poruncit asta, neh? Nu e nimic de făcut. O să-nceteze 
curând. 

— E prea mult, Omi-san. Nu pot să-ndur! 

Tradiţia - niciodată încălcată - spunea că o fată nu putea fi 
cumpărată dacă ea, sau stăpâna ei, nu voia să accepte 
clientul, oricine ar fi fost el. Kiku era o curtezană de primă 
clasă, cea mai faimoasă din Izu şi, deşi Omi era încredinţat 
că ea nu se putea măsura nici măcar cu o curtezană de 
mâna a două din Yedo, Osaka sau Kyoto, totuşi aici nu avea 
egal, şi pe măsură de mândră şi pretențioasă în privinţa 
clienţilor. Şi, deşi el se înţelesese cu stăpâna ei, mama-san 
Gyoko, să plătească de cinci ori preţul obişnuit, tot nu era 
sigur că avea să rămână. 

Acum îi urmărea degetele agere alergând pe gâtul mamei 
sale. Era frumoasă, micuță, pielea-i era aproape translucidă 
şi atât de catifelată! De obicei clocotea de viaţă. Dar cum ar 
fi putut fi fericită această desfătătoare jucărie când era 
înconjurată de urlete, se întrebă el. Îi făcea plăcere s-o 
privească, îi făceau plăcere amintirea trupului şi căldurii 
ei... 

Brusc, răcnetele încetară. 

Omi ascultă cu gura pe jumătate deschisă, încordându-se 
ca să prindă cel mai slab zgomot, aşteptând. Băgă de seamă 
că degetele lui Kiku se opriseră, fără ca mama lui să se 
plângă, căci asculta şi ea la fel de încordată. Se uită la Yabu 
printre zăbrele. Daimyo-ul rămăsese nemişcat ca o statuie. 


— Omi-san! strigă Yabu în cele din urmă. 

Omi se ridică, se duse în veranda din lemn lustruit şi se 
înclină. 

— Da, stăpâne. 

— Du-te şi.vezi ce s-a întâmplat. 

Omi se înclină din nou şi trecând prin grădină, ieşi în 
drumul bine pietruit care cobora dealul şi ajungea în sat şi 
pe țărm. Departe sub el lângă unul dintre debarcadere, 
putea zări focul şi în jurul lui oameni; iar în piaţa ce se 
deschidea spre mare, chepengul gropii şi cele patru străji. 

Mergând spre sat, văzu că nava barbară era ancorată în 
siguranţă, cu lămpi cu ulei aprinse pe punți şi în bărcile 
cuibărite în jur. Sătenii - bărbaţi, femei şi copii - încă mai 
descărcau şi bărci de pescuit şi barcazuri treceau încolo şi 
încoace ca tot atâţia licurici. Stive ordonate de baloturi şi 
lăzi se ridicau pe țărm. Şapte tunuri se aflau deja acolo, un 
altul fiind coborât cu frânghii dintr-o barcă pe o rampă şi de 
aici, pe nisip. 

Se înfioră, deşi vântul nu era răcoros. De obicei sătenii 
cântau când munceau, atât de bucurie, cât şi pentru a se 
ajuta să tragă în acelaşi ritm la frânghii. Dar, în seara asta, 
satul era neobişnuit de tăcut, deşi fiece casă era trează şi 
toată mâna de lucru fusese adunată, chiar şi cei bolnavi. 
Oamenii se grăbeau încoace şi-ncolo, se înclinau şi iar o 
porneau grăbiţi. Tăcuţi. Până şi câinii amuţiseră. 

N-a fost niciodată aşa, gândi el, cu mâna strângând fără 
rost mânerul săbiei. Parcă toţi kami satului ne-ar fi părăsit. 

Mura, înştiinţat încă din clipa când Omi deschisese poarta 
grădinii, veni dinspre țărm să-l întâmpine. Se înclină. 

— Bună seara, Omi-sama. Corabia o să fie descărcată pe la 
amiază. 

— Barbarul a murit? 

— Nu ştiu, Omi-sama. Mă duc de-ndată să văd. 

— Poţi să vii cu mine. 

Supus, Mura îl urmă la jumătate de pas în spatele său. Omi 
era neobişnuit de bucuros să fie însoţit. 


— Pe la amiază, zici? întrebă Omi, neîndurând tăcerea. 

— Da. Totul merge bine. 

— Dar ascunzătorile? 

Mura arătă spre grupurile de bătrâne şi copii de lângă 
unul dintre adăposturile pentru plase, cu Suwo în mijlocul 
lor, care împleteau rogojini groase. 

— Am putea să demontăm tunurile de pe suporturile lor şi 
să le învelim. O să avem nevoie de cel puţin zece oameni ca 
să care unul. Igarashi-san a trimis după hamali în satul 
vecin. 

— Bine. 

— Mă frământă păstrarea secretului, alteţă. 

— Igurashi-san va şti cum să-i facă să priceapă asta, neh? 

— Omi-san, o să fie nevoie să folosim toţi sacii noştri 
pentru orez, toate coşurile, plasele şi toate rogojinile. 

— Şi? 

— Atunci cu ce-o să mai prindem peşte şi în ce-o să mai 
strângem recolta? 

— O să găseşti tu ceva. Vocea lui Omi se înăspri. Dările vi 
se măresc din nou cu încă jumătate. Yabu-san a poruncit-o 
în seara asta. 

— Noi ne-am plătit deja taxele pe anul ăsta şi următorul. 

— Asta e privilegiul ţăranului, Mura. Să pescuiască, să 
lucreze pământul, să strângă recolta şi să plătească taxe. 
Nu-i aşa? 

Mura rosti calm: 

— Da, Omi-sama. 

— Un staroste care nu-şi poate stăpâni satul e un obiect 
nefolositor, neh? 

— Da, Omi-sama. 

— Săteanul acela a fost un prost şi un obraznic. Mai sunt şi 
alţii ca el? 

— Niciunul, Omi-sama. 

— Sper. Proastele purtări sunt de neiertat. Familia lui e 
amendată cu valoarea unui koku de orez - în peşte, orez, 
grâne sau orice altceva. De plătit în trei luni. 


— Da, Omi-sama. 

Atât Mura, cât şi samuraiul Omi ştiau că această sumă 
depăşea toate posibilităţile familiei. Barca de pescuit şi 
ogorul de orez de jumătate de hectar era tot ce aveau cei 
trei fraţi lamazaki - acum numai doi - cu soțiile lor, cei 
patru băieţi şi trei fete, împreună cu văduva lui lamazaki şi 
cei trei copii ai ei. Un koku de orez era, aproape, cantitatea 
necesară să ţină în viaţă o familie timp de un an. Aproape 
cinci baniţe. Cam o sută optzeci de kilograme de orez. Toate 
veniturile din împărăție erau măsurate în koku. Şi toate 
taxele. 

— Unde ar ajunge acest Pământ al Zeilor dacă noi am uita 
bunele purtări? întrebă Omi. Atât faţă de cei mai prejos 
decât noi, cât şi faţă de cei de deasupra noastră. 

— Da, Omi-sama. 

Mura se gândea de unde să scoată acel koku, pentru că 
satul trebuia să plătească în locul familiei dacă aceasta nu 
putea. Şi de unde să mai facă rost de saci pentru orez, 
coşuri şi plase? Câte ceva putea fi salvat de la acest 
transport. Banii trebuiau împrumutaţi. Starostele satului 
vecin îi era îndatorat. Aha! Nu e fiica cea mai mare a lui 
Tamazaki o frumuseţe la şase ani şi nu e asta vârsta cea mai 
potrivită ca o fată să fie vândută? Şi cea de-a treia vară a 
mătuşi-mii - hârca aia bătrână, moartă după bani, care-ţi 
ridică părul măciucă-n cap când o vezi - nu e ea cel mai bun 
misit de copii din Izu? Mura oftă ştiind că acum îl aştepta un 
şir lung de tocmeli crâncene. N-are a face, gândi. Poate 
copila o să aducă chiar doi koku. Cu siguranţă preţuieşte 
mult mai mult. 

— Îmi pare rău pentru purtarea necuviincioasă a lui 
Tamazaki şi vă cer iertare, spuse el. 

— Purtarea necuviincioasă a fost a lui, nu a ta, răspunse 
Omi la fel de politicos. 

Dar amândoi ştiau că era răspunderea lui Mura şi era de 
dorit să nu mai fie şi alţi Tamazaki. Totuşi, amândoi erau 
mulţumiţi. Scuzele fuseseră oferite şi, deşi respinse, erau 


totuşi acceptate. Astfel onoarea ambilor bărbaţi era 
împăcată. 

Dădură colţul debarcaderului şi se opriră. Omi şovăi, apoi 
îi făcu semn lui Mura să plece. Căpetenia satului se înclină 
şi se îndepărtă mulţumit. 

— A murit, Zukimoto? 

— Nu, Omi-san. A leşinat doar, iarăşi. 

Omi se îndreptă spre cazanul mare de fier pe care satul îl 
folosea să topească untura din balenele pe care le prindeau 
uneori departe în larg, în lunile de iarnă, sau ca să facă clei 
din peşte - o alta îndeletnicire a sătenilor. 

Barbarul era cufundat până la umeri în apă clocotită. Faţa 
îi era roşie, iar buzele rânjite îi descopereau dinţii stricaţi. 

La apusul soarelui, Omi îl privise pe Zukimoto care, plin de 
importanţă, supraveghea cum barbarul era cufundat ca o 
găină în apă rece, cu braţele legate în jurul genunchilor şi 
palmele lăsate slobode. Tot timpul micul barbar cu părul 
roşu, cu care Yabu voise să-nceapă, bolborosise, râsese şi 
plânsese. Pentru început fusese de faţă şi preotul creştin 
care-şi mormăise rugile blestemate. 

Apoi începuseră să înteţească focul. Yabu nu se aflase pe 
țărm, dar poruncile sale fuseseră amănunțite şi urmate cu 
grijă. Barbarul începuse să strige şi să delireze, apoi 
încercase să-şi zdrobească fruntea de buza cazanului, dar 
fusese oprit. Urmaseră rugăminţi, plânsete, leşinuri, treziri, 
ţipete îngrozite, mult înainte de a începe adevărata durere. 
Omi încercase să priveaseă aşa cum te-ai uita la chinurile 
unei muşte, încercând să nu vadă omul. Dar nu izbutise şi 
plecase cât putuse de repede. Descoperise că nu-i făcea 
plăcere tortura. Era lipsită de demnitate, hotărâse el, 
bucuros că avusese prilejul să afle adevărul, pentru că nu 
mai văzuse aşa ceva niciodată până atunci. Era lipsită de 
demnitate atât pentru victimă, cât şi pentru călău. Lipsea 
moartea de demnitate, ori, fără ea, care-i țelul ultim al 
vieţii? se întrebă. 


Cu un băţ Zukimoto înţepă calm carnea pe jumătate fiartă 
de pe picioarele omului, aşa cum se încearcă peştele care 
fierbe spunând: 

— O să-şi revină curând în simţiri. E uluitor cât de multa 
rezistat. Nu cred că sunt făcuţi la fel ca noi. Foarte 
interesant, nu? 

— Nu, răspunse Omi, privind-l cu ură. 

Pe dată Zukimoto îşi luă seama şi redeveni linguşitor. 

— N-am vrut să spun nimic, Omi-san, zise el cu o 
plecăciune adâncă. Absolut nimic. 

— Desigur. Seniorul Yabu e încântat că ai făcut totul atât 
de bine. E nevoie de mare pricepere ca să nu aţâţi focul 
prea tare şi totuşi să fie îndeajuns. 

— Sunteţi prea bun, Omi-san. 

— Ai mai făcut-o până acum? 

— Nu aşa, dar seniorul Yabu mă onorează cu atenţia lui. 
Încerc doar să-i fiu pe plac. 

— El vrea să ştie cât o să mai trăiască omul. 

— Până-n zori. Cu grijă. 

Omi cercetă dus pe gânduri cazanul. Apoi porni de-a 
lungul plajei, spre piaţă. Toţi samuraii se ridicară în picioare 
şi se înclinară. 

— Jos totu-i liniştit, Omi-san, spuse unul dintre ei râzând şi 
împungând cu degetul spre chepeng. La început s-au auzit 
nişte vorbe - păreau furioşi - şi câteva izbituri. Mai târziu, 
doi sau poate mai mulţi scânceau ca nişte copii. Dar acum e 
linişte de multă vreme. 

Omi ascultă. Auzea plescăit de apă şi mormăieli 
îndepărtate. Din când în când câte un geamăt. 

— Şi Masijiro? întrebă, numindu-l pe samuraiul care, la 
porunca lui, fusese lăsat în groapă. 

— Nu ştim, Omi-san. E sigur că el n-a strigat. Pesemne că 
e mort. 

Cum îndrăznise Masijiro să fie atât de nepriceput? gândi 
Omi. Să fii doborât de oameni neînarmaţi, mai toţi bolnavi! 
Dezgustător! Mai bine să fie mort. 


— Nici hrană, nici apă, mâine. La prânz scoateţi cadavrele, 
neh? Apoi vreau să-l aduceţi pe şeful lor. Singur. 

— Da, Omi-san. 

Omi se întoarse la foc şi aşteptă până barbarul deschise 
ochii. Apoi se înapoie în grădină şi raportă ce-i spusese 
Zukimoto, în timp ce vântul aducea din nou cu el cumplita 
suferinţă. 

— Te-ai uitat în ochii barbarului? 

— Da, Yabu-sama. 

Omi era acum îngenunchiat la zece paşi în spatele daimyo- 
ului. Yabu rămăsese nemişcat. Lumina lunii arunca umbre 
pe chimonoul său şi închipuia un falus din mânerul săbiei. 

— Ce... ce-ai văzut? 

— Nebunie. Esenţa nebuniei. Niciodată n-am văzut 
asemenea ochi. Şi groază nemărginită. 

Trei petale căzură lin. 

— Fă un poem despre el. 

Omi încercă să-şi pună mintea la lucru. Apoi, dorindu-şi să 
fie potrivit mult mai bine cuvintele, spuse: 

Ochii lui Erau chiar adâncurile Iadului, Cuvântând 
Durerea. 

Ţipetele veneau purtate de vânt, mai slabe acum, distanţa 
părând a le face şi mai groaznice. 

După o clipă, Yabu rosti: 

Dacă îngădui Răcelii lor să pătrundă În tainiţa cea mai 
adâncă, Devii asemeni lor, Necuvântător. 

Omi medită asupra lor îndelung, în frumuseţea nopţii. 

CAPITOLUL 5 

Chiar înainte de prima geană de lumină ţipetele încetară. 

Acum mama lui Omi dormea. Şi Yabu. 

În lumina zorilor sătenii se agitau fără încetare. Mai erau 
de adus pe țărm încă patru tunuri, cincizeci de butoiaşe cu 
praf de puşcă, o mie de încărcături de tun. 

Kiku zăcea sub cuvertură privind umbrele proiectate pe 
pereţii-shoji. Nu dormise de loc, deşi era mai sfârşită decât 
fusese vreodată. Sforăiturile puternice ale bătrânei din 


camera alăturată acopereau respiraţia calmă, adâncă, a 
bărbatului de lângă ea. Băiatul dormea liniştit pe cealaltă 
cuvertură, cu un braţ aşezat peste ochi ca să se ferească de 
lumină. 

Un tremur uşor îl străbătu pe Yabu şi Kiku îşi ţinu 
respiraţia. Dar el nu se trezi şi asta o bucură, pentru că ştia 
că foarte curând va putea să plece fără să-l deranjeze. În 
timp ce aştepta răbdătoare, se strădui să se gândească la 
lucruri plăcute. Cuvintele primului ei profesor îi rămăseseră 
întipărite în minte: 


— Copilă, aminteşte-ţi totdeauna că cel mai uşor lucru din 
lume e să te gândeşti la lucruri rele. Dacă-ţi laşi mintea în 
voia ei, o să aluneci din ce în ce mai mult în tristeţe. Totuşi, 
să te gândeşti la lucruri bune cere efort. Pentru asemenea 
lucruri există disciplina - educaţia. Aşa că educă-ţi mintea 
să zăbovească pe parfumuri dulci, pe atingerea mătăsoasă, 
tandră, a picăturilor de ploaie pe shoji, pe linia acestui 
aranjament floral, pe liniştea zorilor. Şi, în cele din urmă, n- 
o să mai trebuiască să faci un asemenea efort, ş-atunci îţi 
vei fi ţie de mare folos, precum şi profesiunii noastre, şi ai 
să aduci cinste lumii noastre, Lumea Sălciilor... 

Se gândi la voluptatea băii ce avea s-o facă în curând şi 
care va şterge amintirea acestei nopţi, iar după aceea, 
mângâierea liniştitoare a mâinilor lui Suwo. Se gândi cât o 
să râdă cu celelalte fete şi cu Gyoko-san - mamasan - când 
îşi vor împărtăşi bârfele, zvonurile şi întâmplările, apoi se 
gândi la chimonoul curat, o, atât de curat, pe care o să-l 
poarte diseară, cel auriu cu flori galbene şi verzi, şi la 
panglicile din păr asortate cu el. După baie o să-şi aranjeze 
părul, iar din banii pentru noaptea trecută foarte mulţi vor 
merge la patroana ei, Gyoko-san, pentru plata datoriei, o 
parte îi va trimite, prin zaraf, tatălui ei, care era ţăran, şi îi 
va mai rămâne ceva şi pentru ea. Curând o să-şi vadă 
iubitul şi o să fie o seară desăvârşită. 

Viaţa e foarte frumoasă, gândi. 

Da, dar e foarte greu să uiţi urletele. Cu neputinţă. 
Celelalte fete vor fi tot pe-atât de nefericite, ca şi sărmana 
Gyoko-san! Dar n-are importanţă. Mâine vom pleca cu toate 
din Anjiro şi ne vom duce acasă, în minunata noastră Casă 
de Ceai din Mishima, cel mai mare oraş din Izu, care 
înconjoară cel mai important castel al daimyo-ului de Izu, 
acolo unde începe şi este adevărata viaţă. 

Îmi pare rău că doamna Midori a trimis după mine. 

Fi serioasă, Kiku, îşi spuse aspru. Nu trebuie să-ţi pară 
rău. Nu-ţi pare rău, neh? A fost o cinste să îl slujeşti pe 
stăpânul nostru. Acum că ţi s-a făcut această cinste, o să fii 


mai de preţ ca oricând pentru Gyoko-san, neh? A fost o 
experienţă şi acum ai să fi cunoscută ca Doamna Nopţii cu 
Urlete, iar dacă ai noroc, cineva are să scrie o baladă 
despre tine şi poate balada va fi cântată chiar în Yedo. O, 
asta ar fi foarte bine! Atunci cu siguranţă iubitul tău o să-ţi 
cumpere contractul, iar tu o să fii mulţumită, şi ai să-i aduci 
pe lume fii. 

Zâmbi în sinea ei. A, ce poveşti or să facă trubadurii 
despre noaptea asta, şi vor fi spuse în fiecare casă de ceai 
din Izu. Despre nobilul daimyo care a stat nemişcat în 
mijlocul urletelor, cu sudoarea şiroind. Ce-a făcut el în pat? 
or să vrea cu toţii să afle. Şi de ce băiatul? Cum a fost 
împărţitul pernei? Ce-a făcut şi ce-a spus doamna Kiku şi 
ce-a făcut şi ce-a spus seniorul Yabu? A fost Neasemuitul lui 
Pistil mărunt sau vajnic? S-a întâmplat odată, de două ori 
sau deloc? Nu s-a întâmplat nimic? 

Mii de întrebări. Niciodată vreuna pusă direct sau primind 
un răspuns. Aşa-i înţelept, gândi Kiku. Prima şi ultima lege a 
Lumii Sălciilor era secretul absolut, niciodată să nu vorbeşti 
despre un client sau despre obiceiurile lui, sau despre cât a 
plătit, şi astfel să fi demnă de toată încrederea. Dacă 
altcineva vorbea, ei bine, asta era treaba lui, dar cu pereţii 
de hârtie, cu casele atât de mici şi oamenii care sunt aşa 
cum sunt, poveştile treceau întotdeauna ca vântul din pat în 
baladă, niciodată adevărul, totdeauna exagerate, pentru că 
oamenii sunt oameni, neh? Dar nimic de la o doamnă. O 
sprânceană înălţată, poate, sau o ridicare şovăielnică din 
umeri, o atingere delicată a coafurii impecabile sau a 
faldurilor chimonoului, asta era tot ce era îngăduit. Şi 
totdeauna de ajuns dacă fata avea minte. 

Când urletele încetaseră, Yabu rămăsese ca o statuie în 
lumina lunii o vreme ce păruse o veşnicie, apoi se ridicase. 
Imediat ea se grăbise să se întoarcă în cealaltă cameră, 
chimonou-i de mătase foşnind ca marea în miez de noapte. 
Băiatul era speriat, dar încerca să nu o arate, şi-şi ştersese 
lacrimile pricinuite de suferinţa la care fusese martor. Ea-i 


zâmbise încurajator, străduindu-se să arate un calm ce nu-l 
avea. 

Apoi Yabu apăruse în uşă. Era scăldat în sudoare, cu faţa 
încordată şi ochii pe jumătate închişi. Kiku îl ajutase să-şi 
scoată săbiile, apoi chimonoul leoarcă de transpiraţie şi 
fâşia de pânză pentru şolduri. Îl ştersese, îl ajutase să-şi 
pună chimonoul proaspăt, mirosind a soare şi-i legase 
cingătoarea de mătase. Ea încercase să-l întâmpine cu 
obişnuitele formule de politeţe, dar el impusese delicat un 
deget pe buze. 

Apoi mersese la fereastră şi, legănându-se uşor de pe un 
picior pe altul privise, ca în transă, luna ce apunea. Ea 
rămăsese liniştită, fără să se mai teamă, pentru că, ce motiv 
de teamă ar fi avut acum? Elera bărbat şi ea femeie, 
educată să fie femeie, să ofere plăcerea în orice fel. Dar nu 
să pricinuiască sau să i se pricinuiască durere. Erau alte 
curtezane care se pregătiseră pentru forma aceasta de 
senzualitate. O vânătaie ici-colo, poate o muşcătură, asta 
făcea parte din bucuria şi durerea posesiunii şi a dăruirii de 
sine, dar întotdeauna cu măsură, pentru că era implicată 
onoarea, iar ea era o doamnă de prima clasă din Lumea 
Sălciilor, care nu trebuia niciodată tratată cu uşurinţă, ci 
totdeauna cu cinste. Dar parte din educaţia ei era să ştie 
cum să îmblânzească bărbatul. Uneori bărbatul devenea 
sălbatic şi atunci era cumplit. Pentru că doamna era 
singură. Fără nici un drept. 

Coafura ei era fără greş, afară doar de câţiva cârlionţi 
subţiri lăsaţi slobozi peste urechi, într-o dezordine 
senzuală, şi în acelaşi timp să sublinieze puritatea 
întregului. Chimonoul exterior, în carouri negre cu roşu, 
bordurat cu cel mai pur verde, care îi accentua albeaţa 
pielii, era strâns în jurul taliei mici cu o eşarfă lată, rigidă, 
un obi, de un verde irizat. Acum se putea auzi valurile 
spărgându-se de țărm şi adierea vântului în grădină. 

În cele din urmă, Yabu se întorsese şi se uitase la ea şi apoi 
la băiat. 


Băiatul avea cinsprezece ani. Era fiul unui pescar de prin 
partea locului, şi era ucenic la un preot budist de la o 
mânăstire din apropiere, un artist, pictor şi ilustrator de 
cărţi. Băiatul făcea parte dintre aceia cărora le plăcea să 
câştige bani de la cei care se distrau cu băieţi, nu cu femei. 

Yabu îi făcuse semn. Ascultător, băiatul, căruia îi trecuse 
teama, îşi dezlegase eşarfa chimonoului cu o eleganţă 
studiată. Nu purta obişnuita fâşie de pânză din brâu, ci o 
jupă de femeie, ce atingea pământul. Avea trupul catifelat, 
cu forme rotunjite şi aproape fără păr. 

Kiku îşi aminti ce tăcere se lăsase în încăpere, învăluindu-i 
pe toţi trei, ea şi băiatul aşteptând ca Yabu să arate pe care 
îl dorea. Yabu stând în picioare între ei, legănându-se uşor, 
plimbându-şi privirea de la unul la celălalt. 

În cele din urmă Yabu îi făcuse ei semn. Cu graţie, ea-şi 
dezlegase şnurul de la obi, îl desprinsese din brâu cu 
gesturi molatice şi-l lăsase să cadă. Faldurile celor trei 
chimonouri subţiri ca pânza de păianjen se îndepărtaseră 
uşor, lăsând să se vadă jupa ce îi sublinia coapsele. El se 
lungise în aşternut şi, la semnul lui, se întinseră şi ei de o 
parte şi de alta. Le luase mâinile şi le aşezase pe el. Se 
încălzise repede, arătându-le cum să-şi apese unghiile în 
şoldurile lui, zorindu-i, cu faţa ca o mască, apoi strigătul său 
violent, cutremurător, de durere. Pentru o clipă rămăsese 
aşa, respirând greu cu ochii închişi, cu pieptul tresăltând, 
apoi se întorsese cu spatele şi adormise aproape imediat. 

În tăcerea ce se lăsase, îşi ţinuseră răsuflările, încercând 
să-şi ascundă uimirea. Totul se petrecuse atât de repede. 

Băiatul ridicase mirat o sprânceană. 

— Am fost nepricepuţi, Kiku-san? Vreau să zic că totul a 
fost atât de repede, şoptise el. 

— Noi am făcut tot ce a vrut, spusese ea. 

— Precis a atins Norii şi Ploaia. Credeam că o să cadă 
casa. 

Ea zâmbise. 

— Da. 


— Sunt bucuros. La început am fost tare înfricoşat. E 
foarte bine să placi. 

Îl şterseră împreună, uşor, pe Yabu şi-l acoperiseră cu o 
cuvertura, apoi băiatul se lungise la loc, languros, pe 
jumătate sprijinit în cot şi-şi înăbuşise un căscat. 

— De ce nu dormi şi tu? spusese ea. 

Băiatul îşi strânsese chimonoul mai mult în jurul lui, şi-şi 
schimbase poziţia aşezându-se în genunchi în faţa ei. Ea 
stătea lângă Yabu, mângâind uşor cu mâna dreaptă braţul 
daimyo-ului, domolindu-i somnul agitat. 

— N-am mai fost niciodată până acum cu un bărbat şi o 
doamnă în acelaşi timp, Kiku-san şoptise băiatul. 

— Nici eu. 

El se încruntase. 

— Şi nici cu o fată. Vreau să spun că n-am împărţit 
niciodată perna cu vreuna. 

— 'Ţi-ar plăcea să o faci cu mine? întrebase ea politicos. 
Dacă aştepţi puţin, sunt sigură că stăpânul nostru n-o să se 
trezească. 

Băiatul se încruntase. Apoi spusese: 

— Da, te rog. 

După aceea, el zisese: 

— A fost foarte ciudat, doamnă Kiku. 

Ea zâmbise în sinea ei. 

— Cum îţi place mai mult? 

Băiatul se gândise îndelung, aşa cum stăteau liniştiţi, unul 
în braţele celuilalt. 

— Aşa trebuie să te străduieşti din greu. 

Ea-şi îngropase capul în umărul lui şi-l sărutase pe ceafă 
ca să-şi ascundă zâmbetul. 

— Eşti un amant minunat, şoptise ea. Acum trebuie să 
dormi, după atâta efort. 

Ea-l mângâiase ca să adoarmă, apoi plecase de lângă el şi 
se dusese în celălalt pat. Aşternutul era rece. Nu vroise să 
intre lângă Yabu, unde era cald, ca să nu-l trezească. 
Curând se încălzi şi locul ei. 


Umbrele de pe shoji se lungeau. Bărbaţii sunt ca nişte 
copii, îşi zise. Plini de mândrie prostească. Tot chinul acestei 
nopţi pentru ceva atât de trecător! Pentru o pasiune care 
nu e în sine decât o iluzie, neh? 

Băiatul se răsuci în somn. De ce i-ai făcut propunerea? se 
întrebă. Pentru plăcerea lui, pentru el, nu pentru mine, 
totuşi m-a amuzat, ne-a trecut timpul şi lui i-a dat liniştea de 
care avea nevoie. De ce nu dormi şi tu puţin? Mai târziu. 
Am să dorm mai târziu, îşi spuse. 

La vremea potrivită, se strecură din căldura plăcută a 
aşternutului şi se ridică. Chimonourile se desfăcură foşnind 
uşor şi aerul rece îi înfioră pielea. Îşi aranjă hainele pe trup 
repede dar desăvârşit şi-şi legă obi-ul. Îşi aranjă cu grijă 
părul şi machiajul. 

Nu făcu nici un zgomot când plecă. 

Samuraiul de pază de la intrarea în verandă se înclină, ea 
îi răspunse tot cu o plecăciune şi ieşi în soarele dimineţii. 
Slujnica o aştepta. 

— Bună dimineaţa, Kiku-san. 

— Bună dimineaţa. 

Soarele îi făcea bine şi alunga din amintire noaptea. E 
minunat să fi în viaţă, gândi. 

Îşi strecură picioarele în sandale, îşi deschise umbrela 
purpurie şi străbătu grădina, ieşind în drumul ce cobora 
spre sat, traversa piaţa şi ajungea la Casa de Ceai, locuinţa 
ei temporară. Slujnica venea în urmă. 

— Bună dimineaţa, Kiku-san, strigă Mura, înclinându-se. 

Se odihnea o clipă în veranda casei sale, bând cha, ceaiul 
verde pal al Japoniei. Mama lui îl servea. 

— Bună dimineaţa, Kiku-san, repetă ea ca un ecou. 

— Bună dimineaţa, Mura-san. Bună dimineaţa, Saiko-san, 
ce bine arătaţi, răspunse Kiku. 

— Ce mai faci? întrebă mama, sfredelind fata cu ochii ei 
foarte, foarte bătrâni. Ce noapte groaznică! Te rog, ia ceaiul 
cu noi. Arăâţi palidă, copilă. 


— Mulţumesc, dar vă rog să mă iertaţi, acum trebuie să 
merg acasă. Îmi faceţi o prea mare cinste. Poate mai târziu. 

— Desigur, Kiku-san. Dumneata faci o mare onoare satului 
nostru, aflându-te aici. 

Kiku zâmbi şi se prefăcu că nu vede privirile iscoditoare. 
Şi, ca să adauge zilei o notă picantă, atât pentru 
mulţumirea lor cât şi a ei, se prefăcu că are o uşoară durere 
în părţile de jos. 

Asta o să facă înconjurul satului, gândi veselă, în timp ce 
se înclină, se mai strâmbă o dată şi se îndepărtă ca şi cum 
ar fi ascuns o durere cumplită. Faldurile chimonoului se 
unduiau desăvârşit, iar umbrela-i era aplecată atât cât să-i 
dea cea mai minunată lumină. Era foarte bucuroasă că 
purta chimonoul şi umbrela aceasta. Pe o zi mohorâtă 
efectul n-ar mai fi fost atât de puternic. 

— O, biata, sărmana copilă! E atât de frumoasă, neh? Ce 
ruşine! Îngrozitor! spuse mama lui Mura, cu un oftat ce-ţi 
sfâşia inima. 

— Ce e-ngrozitor, Saiko-san? întrebă soţia lui Mura, venind 
în verandă. 

— N-ai văzut ce se chinuia biata fete? N-ai văzut cu cât 
curaj încerca să n-o arate? Biata copilă. Doar şaptesprezece 
ani şi să fie nevoită să treacă prin toate astea! 

— Are optsprezece ani, spuse Mura sec. 

— Prin ce să treacă, stăpână? întrebă una dintre 
servitoare cu sufletul la gură, apropiindu-se. 

Bătrâna se uită în jur, să fie sigură că toată lumea ascultă 
şi şopti destul de tare: 

— Am auzit - coborând apoi vocea - am auzit că ea...ean- 
o să mai fie în stare de nimic... timp de trei luni. 

— Oh, nu! Biata Kiku-san! O! Dar de ce? 

— El şi-a folosit dinţii. O ştiu din cea mai sigură sursă. 

— Oh! 

— Oh! 

— Dar de ce-a vrut şi băiatul, stăpână? Cu siguranţă că 
nu... 


— Of! ştergeţi-o de-aicâ! Înapoi la lucru, neisprăvitelor! 
Asta nu-i pentru urechile voastre! Haideţi, afară cu toatele! 
Stăpânul şi cu mine avem de vorbit. 

Le goni pe toate din verandă. Chiar şi pe soţia lui Mura. 
Apoi sorbi din ceai, senină şi foarte mulţumită. 

Mura sparse tăcerea: 

— Dinţii? 

— Dinţii. Se spune că urletele îl întăresc pentru că a fost 
speriat de un dragon când era mic, zise ea dintr-o suflare. 
Întotdeauna ia un băiat alături ca să-i aducă aminte de când 
era copil şi a înlemnit de spaimă, dar, de fapt, băiatul e 
acolo doar ca să se culce cu el, să se istovească - altfel ar 
muşca totul, biata fată! 

Mura oftă. Se duse în căsuţa de lângă poartă şi scăpă fără 
să vrea un vânt când începu să se uşureze în găleată. Mă 
întreb ce s-a întâmplat de fapt, îşi zise el, stârnit. De ce avea 
Kiku-san durerile? Poate că daimyd-ul îşi foloseşte într- 
adevăr dinţii! Nemaipomenit! 

leşi afară scuturându-se ca să fie sigur că nu şi-a pătat 
fâşia de pânză din brâu şi o porni prin piaţă cufundat în 
gânduri. Ehei, ce mi-ar place să fiu o noapte cu doamna 
Kiku! Cărui bărbat nu i-ar place? Cât o avea Omi-san de 
plătit patroanei - ceea ce tot noi o să plătim pân' la urmă? 
Doi koku? Se zice că stăpâna ei, Gyoko-san, a cerut şi a 
primit de zece ori plata obişnuită. Să primească ea cinci 
koku pentru o noapte? Kiku-san ar merita-o cu siguranţă, 
neh? Se zice că e tot atât de pricepută la optsprezece ani 
cât o femeie de două ori mai bătrână. Se pare că-i în stare 
să prelungească... ehei, bucuria! Dac-aş fi cu ea, cum aş 
începe? 

Absent, îşi potrivi fâşia de pânză din brâu şi picioarele-l 
purtară afară din piaţă, în sus pe poteca bătătorită, către 
platoul funerar. 

Rugul fusese pregătit. Cei cinci trimişi ai satului se aflau 
deja acolo. 


Acesta era cel mai minunat loc din sat, unde vara briza 
mării adia răcoroasă, iar priveliştea era cea mai frumoasă. 
În apropiere se afla altarul shinto al satului, un acoperiş 
Mic, de paie, deasupra unui piedestal pentru kami, spiritul 
care locuia acolo sau ar fi putut să locuiască acolo, dacă-i 
făcea plăcere. Un arbore de tisă răsucit, care fusese sădit 
înainte de întemeierea satului, se pleca în bătaia vântului. 

Mai târziu urcă poteca Omi. Îl însoțeau Zukimoto şi patru 
străji. Rămase deoparte. Când se aplecă ceremonios spre 
rug şi către trupul aproape dezmembrat, acoperit cu un 
linţoliu, aşezat deasupra, se înclinară cu toţii, spre a onora 
barbarul care murise pentru ca să poată trăi camarazii lui. 

La semnul său, Zukimoto înaintă şi aprinse rugul. 
Zukimoto îi ceruse lui Omi acest privilegiu şi cinstea îi 
fusese acordată. Omi se înclină pentru ultima oară. Apoi 
când flăcările cuprinseră totul, plecară. 

Blackthorne cufundă cana în apa de pe fundul hârdăului, o 
umplu atent pe jumătate şi i-o dădu lui Sonk. Tremurând, 
Sonk încercă să soarbă câte puţin, s-o facă să ţină mai mult, 
dar nu izbuti. Înghiţi cu lăcomie lichidul călâu, regretând c- 
o făcuse, chiar din clipa în care apa trecuse de gâtleju-i 
uscat, apoi bâjbâi istovit spre locul lui de la perete, păşind 
peste cei cărora le venise rândul să se lungească. Podeaua 
era acum o mocirlă adâncă, iar duhoarea şi muştele 
înnebunitoare. Printre şipcile chepengului pătrundea în 
groapă, palidă, lumina soarelui. 

Vinck era următorul la rând. Îşi luă cana, şi rămase 
uitându-se lung la ea, alături de hârdău. 

— Mulţumesc, mormăi posomorât. 

— Grăbeşte-te, spuse Jan Roper. Rana din obraz începuse 
să supureze. El era ultimul la rând şi, fiind atât de aproape, 
gâtul îl chinuia. Grăbeşte-te, Vinck, pentru numele lui 
Cristos! 

— Iartă-mă. Na, ia-o tu, mormăi Vinck, întinzându-i cana, 
nesimţitor la muştele ce-l năpădeau. 


— Bea-o, prostule! E ultima pe care o s-o primeşti până la 
asfinţit. Bea-o! Jan Roper îi împinse cana înapoi în mâini. 
Vinck nu-l privi dar se supuse umil şi se întoarse iar în 
propriu-i infern. 

Jan Roper îşi luă porţia de apă de la Blackthorne. Închise 
ochii şi spuse în gând o rugăciune. Era dintre cei care 
stăteau în picioare şi toţi muşchii-l dureau. Cana abia dacă-i 
ajunse pentru două înghiţituri. 

Acum când fiecare îşi primise partea sa, Blackthorne 
cufundă din nou cana şi sorbi mulţumit. Gura şi limba îi 
erau aspre, uscate şi îl ardeau. Era plin de murdărie, 
năduşeală şi muşte. Pieptul şi spatele îi erau pline de 
vânătăi. 

Se uită la samuraiul care fusese lăsat în pivniţă. Omul era 
înghesuit în perete, între Sonk şi Croocg, ocupând cât mai 
puţin loc cu putinţă, şi nu se mişcase de ceasuri. Privea 
prostit în gol, doar cu fâşia de pânză din jurul coapselor pe 
el, iar tot trupul îi era acoperit de vânătăi mari, una 
deosebită, lată, în jurul gâtului. 

Când Blackthorne îşi revenise prima oară în simţiri, în 
pivniţă era întuneric beznă. Urletele umpleau groapa, iar el 
se crezuse mort, în adâncurile înăbugşitoare ale Iadului. Se 
simţea supt de nămolul lipicios şi strigase şi se zvârcolise 
înspăimântat, incapabil să respire până când, după o 
veşnicie, auzise: „E-n ordine, pilotule, nu eşti mort, e-n 
ordine. Trezeşte-te, trezeşte-te, pentru numele 
Mântuitorului, nu suntem în iad, da-i ca şi cum am fi. O 
Sfinte lisuse Cristoase, ajută-ne!” 

Când îşi revenise, ei îi povestiseră despre Pieterzoon şi 
despre hârdaiele cu apă de mare. 

— O, lisuse, scoate-ne de aici! scâncise cineva. 

— Ce-i fac bietului Pieterzoon? Ce-i fac? O Doamne, ajută- 
ne! Nu mai pot să îndur urletele! 

— O, Doamne, lasă-l pe bietul om să moară! Lasă-l să 
moară. 


— Doamne, Dumnezeule, opreşte urletele! Te rog, opreşte- 
le! 

Groapa în care se aflau şi urletele lui Pieterzoon îi 
puseseră pe toţi la încercare, îi obligaseră să privească în ei 
înşişi. Şi nimănui nu-i plăcuse ce văzuse. 

Întunericul face ca totul să pară şi mai cumplit, gândi 
Blackthorne. 

În groapă, noaptea păruse fără sfârşit. 

În zori, încetaseră şi ţipetele. Când zorii se strecurară 
până la ei, îl văzuseră şi pe samuraiul părăsit. 

— Ce facem cu el? întrebase van Nekk. 

— Nu ştiu. Arată la fel de înspăimântat ca şi noi, spusese 
Blackthorne, cu inima bătându-i nebuneşte. 

— Ar face bine să nu încerce ceva, pentru Dumnezeu. 

— O, lisuse, scoate-mă de aici... Vocea lui Croocqg urca din 
ce în ce. Ajutooor! 

Van Nekk, care era lângă el, îl scuturase şi-l liniştise. 

— E-n ordine, băiete. Suntem în mâinile Domnului. El 
veghează asupra noastră. 

— Uită-te la braţul meu, gemuse Maetsukker. Rana începe 
deja să curgă. 

Clătinându-se, Blackthorne se ridicase în picioare. 

— Dacă nu ne dau drumul de aici, într-o zi două, 
înnebunim cu toţii, zisese, fără să se adreseze cuiva anume. 

— Apa e pe sfârşite, spusese van Nekk. 

— Împărţim ce mai este. Unii acum, alţii la prânz. Cu puţin 
noroc o să ajungă pentru trei ture. Afurisite muşte! 

Găsise cana şi le dăduse apa cu porţia, iar acum şi-o 
sorbea pe a lui, pe îndelete, încercând s-o facă să ţină cât 
mai mult. 

— Ce facem cu el, cu japonezul? spuse Spillbergen. 
Căpitanul General o dusese mai bine decât toţi peste 
noapte, pentru că îşi astupase urechile cu puţin nămol ca să 
nu mai audă urletele şi, fiind lângă hârdăul cu apă, îşi 
domolise grijuliu setea. Ce-o să facem cu el? 

— Ar trebui să-i dăm şi lui nişte apă, zise van Nekk. 


— Lovi-l-ar ciuma, spuse Sonk. Eu zic să nu-i dăm de loc. 

Au pus la vot şi s-a hotărât să nu-i dea nimic. 

— Nu sunt de acord, spuse Blackthorne. 

— Tu nu eşti de acord cu nimic din ce spunem noi, zise Jan 
Roper. El e duşmanul. E un diavol necredincios şi era cât 
pe-aci să te omoare. 

— Şi tu erai gata-gata să mă omori. De câteva ori. Dacă ţi 
se descărca muscheta la Santa Magdalena, mi-ai fi zburat 
creierii. 

— Nu te ochisem pe tine. Ochisem în ticăloşii de 
închinători ai lui Satan. 

— Erau preoţi neînarmaţi. Ş-aveai timp destul. 

— Nu te ochisem pe tine. 

— Era să mor de nu ştiu câte ori din pricina furiilor tale 
blestemate, a habotniciei şi neghiobiei tale afurisite. 

— Blasfemia e un păcat de moarte. Să iei numele 
Domnului în deşert e un păcat. Noi suntem în mâinile Lui, 
nu într-ale tale. Tu nu eşti rege şi asta nu este corabie. Tu 
nu eşti păsto... 

— Da' o să faci ce-ţi spun! 

Jan Roper se uită în jur, căutând în zadar un sprijin. 

— Fă ce vrei, spuse ursuz. 

— Aşa am să fac. 

Samuraiul era la fel de însetat ca şi ei, dar clătină din cap 
spre cana oferită. Blackthorne şovăi, puse cana la buzele 
umflate ale samuraiului, dar omul o azvârli într-o parte, 
împrăştiind apa şi spuse ceva răstit. Blackthorne se pregăti 
să oprească lovitura următoare, dar acesta nu veni. Omul 
nu mai făcu alt gest, se uita doar în gol. 

— E nebun. Toţi sunt nebuni, spuse Spillbergen. 

— Rămâne mai multă apă pentru noi. E bine, spuse Jan 
Roper. Să-l înghită iadul, după cum o merită. 

— Cum te cheamă? Namu? întrebă Blackthorne. O spuse 
din nou, în diferite feluri dar samuraiul părea că nu-l aude. 

Îl lăsară în pace, dar îl pândeau de parcă era un scorpion. 
El nu-i privea. Blackthorne era sigur că omul încerca să ia o 


hotărâre, dar habar n-avea ce putea fi. 

Ce-o fi în mintea lui? se întrebă. De ce să refuze apa? De 
ce-a fost lăsat aici? Să fie o greşeală a lui Omi? Greu de 
crezut. Să fie un plan anume? Greu de crezut. L-am putea 
folosi ca să ieşim de aici? Greu de crezut. Multe lucruri pe 
lumea asta sunt greu de crezut, dar e de crezut c-o să stăm 
aici până ce o să ne scoată ei afară... dacă o să ne scoată. Şi 
dacă ne scot de-aici ce o să se-ntâmple? Ce s-a întâmplat cu 
Pieterzoon? 

O dată cu căldura zilei, muştele începură să roiască. 

O, Doamne, aş vrea să pot sta lungit, aş vrea să pot intra în 
baia aia, acum n-ar mai trebui să mă ducă pe sus. Niciodată 
nu mi-am dat seama cât de importantă e o baie. Bătrânul 
orb, cu degetele lui de oţel! Ce bine mi-ar prinde acum, 
pentru un ceas sau două! 

Ce pierdere! 'Toate corăbiile noastre şi oamenii şi efortul 
pentru ce? Am dat greş. Sau aproape. Câţiva suntem încă în 
viaţă. 

— Pilotule! Van Nekk îl zgâlţâia. Ai adormit. El, el se-nclină 
spre tine de un minut sau mai mult. Arătă spre samuraiul 
care îngenunchiase în faţa lui cu capul aplecat. 

Blackthorne îşi frecă ochii ca să alunge oboseala. Făcu un 
efort să-şi încline şi el capul. 

— Hai? întrebă el scurt, amintindu-şi cuvântul japonez 
pentru „da”. 

Samuraiul îşi scoase brâul de la chimonou-i zdrenţuit şi şi-l 
înfăşură în jurul gâtului. Rămânând încă în genunchi, îi 
dădu un capăt lui Blackthorne şi celălalt lui Sonk, îşi înclină 
capul şi le făcu semn să tragă. 

— Se teme c-o să-l sugrumăm, spuse Sonk. 

— lisuse Cristoase, cred că tocmai asta vrea să facem. 
Blackthorne lăsă să-i cadă din mână capătul brâului şi 
clătină din cap. Kinjiru, spuse, gândind cât de folositor era 
acest cuvânt. Cum să-i spui unui om care nu vorbeşte limba 
ta, că este împotriva legii tale să faci o crimă, să omori un 


om neînarmat, că nu eşti un călău, că sinuciderea este un 
păcat în faţa lui Dumnezeu? 

Samuraiul vorbi iar, fiind limpede acum că-l roagă, dar, din 
nou, Blackthorne dădu din cap. 

— Kinjiru. 

Omul aruncă împrejur o privire sălbatică. Pe neaşteptate 
fu în picioare şi-şi cufundă adânc capul în găleata latrină 
încercând să-se înece. Fu tras îndată afară de Jan Roper şi 
Sonk, zbătându-se şi gâfiind. 

— Lăsaţi-l, porunci Blackthorne. Ei se supuseră. Arătă 
spre latrină: Samurai, dacă asta vrei, dă-i drumul! 

Omul icnea, dar înţelesese. Privi găleata împuţită şi ştiu că 
n-avea putere să-şi ţină îndeajuns de mult timp capul acolo. 
Murdar şi umilit, samuraiul se întoarse la locul lui de lângă 
perete. 

— lisuse, murmură cineva. 

Blackthorne umplu pe jumătate cana cu apă din hârdău, 
se ridică ţeapăn în picioare şi i-o oferi japonezului. Ochii 
samuraiului priveau dincolo de cană. 

— Mă-ntreb cât poate să reziste, spuse Blackthorne. 

— O veşnicie, zise Jan Roper. Sunt animale. Nu-s oameni. 

— Pentru Dumnezeu, cât o să ne mai ţină aici? întrebă 
Ginsel. 

— Cât or să vrea. 

— Va trebui să facem orice vor ei, spuse van Nekk. 
Trebuie, dacă vrem să rămânem în viaţă, să ieşim din 
groapa asta infernală. Nu, pilotule? 

— Da. Blackthorne măsură umbra lăsată de soare. E 
amiază, schimbăm cartul, zise. 

Spillbergen, Maetsukker şi Sonk începură să se plângă dar 
îi sculă în picioare înjurându-i şi, când toţi se reaşezară la 
locurile hotărâte, se întinse şi el mulţumit. Noroiul era 
scârbos şi muştele mai rele ca oricând, dar bucuria de a 
putea să te întinzi cât eşti de lung era nemăsurată. 

Ce i-au făcut lui Pieterzoon? se întrebă, simțind oboseala 
învăluindu-l. O, Doamne, ajută-ne să scăpăm de aici. Sunt 


atât de speriat. 

Se auziră paşi deasupra. Chepengul se deschise. Preotul 
stătea acolo înconjurat de samurai. 

— Pilotule, trebuie să vii sus. Trebuie să vii sus singur, 
spuse el. 

CAPITOLUL. 6 

Toţi ochii din groapă se îndreptară spre Blackthorne. 

— Ce vor cu mine? 

— Nu ştiu, spuse grav părintele Sebastio. Dar trebuie să 
vii imediat. 

Blackthorne ştia că n-avea de ales, dar nu părăsi peretele 
protector, încercând să-şi adune puterile. 

— Ce s-a întâmplat cu Pieterzoon? 

Preotul îi povesti. Blackthorne tălmăci pentru cei care nu 
ştiau portugheza. 

— Dumnezeu să-l ierte, şopti van Nekk în tăcerea plină de 
spaimă. Bietul om! Bietul om! 

— Îmi pare rău. N-am putut face nimic, spuse preotul cu 
adâncă tristeţe. Nu cred că m-a recunoscut, sau că şi-a mai 
dat seama de ceva din clipa în care l-au băgat în apă. 
Mintea i se rătăcise. I-am dat dezlegare de păcate şi m-am 
rugat pentru el. Poate Dumnezeu se îndură... In nomine 
Patris et Filii et Spiritus Sancti. Amin. Făcu semnul crucii 
asupra gropii. Vă rog pe toţi să renunţaţi la ereziile voastre 
şi să vă-ntoarceţi la Sfânta Credinţă. Pilotule trebuie să vii. 

— Nu ne părăsi, pilotule, pentru numele lui Dumnezeu, 
strigă Croocqg. 

Vinck porni împleticindu-se spre scară şi începu să urce. 

— Pot să mă ia pe mine, nu pe pilot. Pe mine, nu peeel. 
Spune-i... 

Se opri neajutorat, cu ambele picioare pe trepte. O suliță 
lungă era la un deget de inima lui. Încercă s-o apuce de 
vârf, dar samuraiul era pregătit şi, dacă Vinck nu sărea 
înapoi, ar fi fost străpuns. 

Samuraiul arătă spre Blackthorne şi îi făcu semn să urce. 
Totuşi, Blackthorne nu se mişcă. Un alt samurai cobori în 


pivniţă un băț lung, cu cârlig la capăt şi încercă să-l tragă 
pe Blackthorne afară. 

Nimeni nu se clinti să-l ajute pe Blackthorne în afară de 
samuraiul din pivniţă. El prinse iute cangea şi spuse tăios 
ceva omului de deasupra, care şovăi; apoi privi spre 
Blackthorne, ridică din umeri şi vorbi. 

— Ce-a zis? 

Preotul răspunse: 

— E un proverb japonez: „Soarta e soartă şi viaţa nu e 
decât o părere”. 

Blackthorne dădu din cap către samurai, se îndreptă spre 
scară, fără să se uite înapoi, şi urcă. 

Când ajunse sus, în bătaia soarelui, razele acestuia îl izbiră 
dureros, făcându-l să închidă ochii, genunchii i se înmuiară 
şi el se rostogoli pe pământul prăfos. Omi era într-o parte, 
preotul şi Mura, într-alta, lângă cei patru samurai. În 
depărtare, câţiva săteni priviră pentru o clipă, apoi se 
întoarseră, şi plecară. Nimeni nu-l ajută. Oh, Doamne, dă-mi 
putere! se rugă Blackthorne. Trebuie să mă ridic în picioare 
şi să mă prefac că sunt puternic. Asta este singurul lucru pe 
care îl respectă ei, să fii puternic, să nu arăţi teama. Te rog, 
ajută-mă. Strânse din dinţi, făcu un efort şi se ridică, 
clătinându-se uşor. 

— Ce dracu' vrei de la mine, piticanie nemernică? spuse 
direct către Omi. 

Apoi adăugă către preot: 

— Spune-i ticălosului că sunt daimyo în ţara mea şi ce fel 
de purtare-i asta? Spune-i că noi nu l-am înfruntat 
niciodată. Spune-i să ne lase afară de acolo, sau o să fie rău. 
Spune-i că sunt daimyo, pentru Dumnezeu! Sunt 
moştenitorul lui Sir William of Mickleheaven, sper că 
ticălosul să fi murit de mult! Spune-i! 

Noaptea fusese cumplită pentru părintele Sebastio, dar în 
timpul veghei sale simţise prezenţa lui Dumnezeu şi 
căpătase o linişte pe care n-o mai trăise până atunci. Acum 
ştia că putea fi o unealtă a Domnului împotriva păgânilor, că 


era apărat împotriva lor şi a vicleniei piratului. Ştia, într-un 
anume fel, că acea noapte fusese o pregătire, o răscruce 
pentru el. 

— Spune-i! 

Preotul spuse în japoneză: 

— Piratul zice că e nobil în ţara lui. 

Ascultă răspunsul lui Omi. 

— Omi-san spune că nu-i pasă dacă eşti rege în ţara ta. 
Aici trăieşti la mila seniorului Yabu, tu şi toţi oamenii tăi. 

— Spune-i că-i un dobitoc! 

— Ar trebui să te fereşti să-l insulţi. 

Omi începu din nou să vorbească. 

— Omi-san spune că o să ţi se facă baie. Şi o să ţi se dea de 
mâncare şi de băut. Dacă te porţi cuviincios, n-o să mai fii 
băgat înapoi în groapă. 

— Şi oamenii mei? 

Preotul îl întrebă pe Omi. 

— O să stea acolo. 

— Spune-i să se ducă dracului! Blackthorne porni către 
scară, ca să coboare din nou jos. Doi dintre samurai îl 
împiedicară şi deşi el se zbătu, îl ţinură cu uşurinţă. Omi 
vorbi către preot, apoi către oamenii săi. Aceştia îi dădură 
drumul şi Blackthorne fu gata să cadă. 

— Omi-san spune că dacă nu înveţi să te porţi, încă unul 
dintre oamenii tăi o să fie luat. E lemn de foc şi apă din 
belşug. 

Dacă mă supun acum, gândi Blackthorne, au găsit calea 
de-a face ce vor cu mine şi-o să fiu în puterea lor pentru 
totdeauna. Dar ce contează? Sunt deja în puterea lor şi, în 
cele din urmă, va trebui să fac ce-or vrea ei. Van Nekk avea 
dreptate. Nu trebuie să mă-potrivesc nimic. 

— Ce-ar vrea să fac? Ce înseamnă să mă port cuviincios? 

— Omi-san spune, înseamnă să te supui. Să faci ceea ce ţi 
se spune. Să mănânci balegă, dacă ţi se cere. 

— Spune-i să se ducă dracului! Spune-i că mă piş pe el şi 
pe întreaga lui ţară şi pe daimyo-ul lui! 


— 'Te sfătuiesc să te supui... 

— Spune-i ce-am spus, chiar aşa, pentru Dumnezeu! 

— Foarte bine, dar ţine minte că te-am prevenit, pilotule! 

Omi ascultă cele spuse de preot. Degetele îi strânseră 
mânerul săbiei, până se albiră. Toţi oamenii săi se mişcară 
neliniştiţi, străpungându-l pe Blackthorne cu privirea. Apoi 
dădu încet o poruncă. În aceeaşi clipă, doi samurai 
coborâră în groapă şi-l scoaseră de-acolo pe Croocg, musul. 
Îl târâră către cazan, şi îl legară, timp ce alţii aduseră 
lemne şi apă. Puseră musul împietrit în cazanul plin şi 
aprinseră focul. Blackthorne văzu buzele lui Croocq 
mişcându-se fără să scoată vreun sunet şi groaza care-l 
invadase. Viaţa nu face doi bani pentru oamenii ăştia, îşi 
zise. Arză-i-ar focul iadului! Cu siguranţă că o să-l fiarbă pe 
Crook. Fumul se întinse deasupra nisipului. Pescărugşii ţipau 
în jurul bărcilor de pescuit. O bucată de lemn căzu din foc şi 
un samurai îi trase un picior, aruncând-o la loc. 

— Spune-i să oprească asta, spuse Blackthorne. Cere-i să 
oprească. 

— Omi-san spune, te vei supune? 

— Da. 

— Spune, te vei supune tuturor poruncilor? 

— Atât cât am să pot, da. 

Omi vorbi din nou. Părintele Sebastio întrebă ceva şi Omi 
încuviinţă din cap. 

— Vrea să-i răspunzi direct lui. Cuvântul japonez pentru 
„da” este hai. Spune, te vei supune tuturor poruncilor? 

— Pe câte am să pot, hai. 

Focul începea să încălzească apa şi un geamăt răscolitor 
izbucni din pieptul musului. Flăcările focului întețit pe vatra 
de cărămizi de dedesubtul cazanului lingeau metalul. Mai 
fură aduse lemne şi puse pe foc. 

— Omi-san spune, întinde-te. Imediat. 

Blackthorne făcu ceea ce i se poruncise. 

— Omi-san spune că el nu te-a insultat personal, nici n-a 
fost vreo pricină pentru tine să-l insulţi pe el. Pentru că eşti 


barbar şi nu ştii încă să te porţi, n-ai să fii ucis, dar ai să fii 
învăţat buna-cuviinţă. Înţelegi? 

— Da. 

— El vrea să-i răspunzi direct lui. 

Băiatul scoase un strigăt tânguitor. Şi încă unul şi încă 
unul şi apoi leşină. Unul dintre samurai îi susţinu capul 
deasupra apei. Blackthorne privi în sus către Omi. 
Aminteşte-ţi, aminteşte-ţi că băiatul e doar în mâinile tale, 
că vieţile tuturor celor din echipajul tău sunt în mâinile tale. 
Da, începu diavolul din el, dar nimeni nu te-asigură că 
ticălosul ăsta o să se ţină de vreo înţelegere. 

— Înţelegi? 

— Hai. 

Îl văzu pe Omi ridicându-şi chimonoul şi scoţându-şi 
penisul de sub fâşia de pânză care-i înconjura şoldurile. Se 
aşteptase ca bărbatul să urineze pe faţa lui, dar Omi n-o 
făcu. Urină pe spatele lui. În numele Domnului, jură 
Blackthorne în sinea sa, am să-mi amintesc ziua asta şi, 
cumva, undeva, Omi va plăti. 

— Omi-san spune că nu e o dovadă de bună-creştere să 
spui că te vei pişa pe cineva. Foarte rău. Este o purtare 
foarte urâtă şi foarte prostească să spui c-ai să faci asta pe 
cineva, când eşti neînarmat. Este dovadă de purtare urâtă 
şi chiar şi mai prostească, să spui că o s-o faci pe cineva, 
când eşti neînarmat, lipsit de putere şi nu eşti pregătit ca 
să-ţi laşi prietenii, sau familia, sau pe oricine altul să piară 
mai înainte. 

Blackthorne nu spuse nimic. Şi nu-şi luă ochii de pe Omi. 

— Wakarimasu ka? zise Omi. 

— El spune, înţelegi? 

— Hai. 

— Okiro. 

— El spune să te ridici. 

Blackthorne se ridică, simţindu-şi capul plesnind de 
durere. Îl privea pe Omi în ochi şi Omi îi întoarse privirea. 

— Ai să pleci cu Mura şi-ai să te supui poruncilor lui. 


Blackthorne nu răspunse. 

— Wakarimasu ka? spuse Omi tăios. 

— Hai. 

Blackthorne măsura distanţa dintre el şi Omi. Îşi putea 
închipui degetele înconjurând gâtul omului şi se rugă să 
poată fi îndeajuns de iute şi puternic ca să reuşească să-i 
scoată ochii înainte de a putea fi împiedicat de samurai. 

— Şi musul? întrebă. 

Preotul vorbi poticnit cu Omi. Acesta privi către cazan. Apa 
era abia călâie, băiatul leşinase, dar nu păţise altceva, 
NIMIC. 

— Scoateţi-l de-acolo, porunci. Aduceţi un doctor, dacă are 
nevoie. 

Oamenii lui se supuseră. Îl văzu pe Blackthorne ducându- 
se către băiat şi ascultându-i inima. Omi făcu un semn către 
preot. 

— Spune-i căpeteniei că tânărul poate să stea şi el afară 
din groapă, astăzi. Dacă şi căpetenia şi tânărul se poartă 
cuviincios, alt barbar ar putea ieşi mâine din groapă, apoi 
altul. Poate. Ba chiar mai mulţi. Poate. Depinde de cât de 
bine se poartă cei de deasupra. Dar tu... şi se uită drept în 
ochii lui Blackthorne, tu eşti responsabil pentru cea mai 
mică nesupunere, la orice poruncă, înţelegi? 

După ce preotul traduse toate acestea, Omi îl auzi pe 
barbar spunând „da” şi văzu o parte a furiei cumplite 
dispărându-i din ochi. Dar ura rămase. Cât de prostesc, 
gândi Omi, şi cât de naiv să fii atât de deschis. Mă întreb ce- 
ar fi făcut dacă m-aş fi jucat cu el şi mai mult? Să mă prefac 
că nu mă ţin de cuvânt? 

— Preotule, spune-mi din nou numele lui. Spune-l încet. 

Auzi preotul spunând de câteva ori numele, dar îi suna tot 
ca o bolboroseală. 

— Poţi să-l rosteşti? îl întrebă pe unul dintre oamenii săi. 

— Nu, Omi-san. 

— Preotule, spune-i că de-acum înainte numele lui este 
Anjin - „pilot” - neh? Când va merita, o să i se spună Anjin- 


san. Explică-i că în limba noastră nu sunt sunete ca să-i 
putem rosti numele aşa cum este, adăugă sec Omi. Fă-l să 
înţeleagă că asta nu e o insultă. La revedere, Anjin, până 
una alta. 

Se înclinară cu toţii către el. El le întoarse politicos salutul 
şi se îndepărtă. Când ajunse destul de departe de piaţă şi 
sigur că nimeni nu-l privea, îşi îngădui să zâmbească larg. 
Să îmblânzegşti căpetenia barbarilor atât de repede. Să 
înţelegi dintr-o dată, cum să-l stăpâneşti, pe el şi pe ei. Cât 
de nemaipomeniţi sunt aceşti barbari, gândi. Ei, cu cât mai 
curând va vorbi Anjin-san limba noastră, cu atât mai bine. 
Atunci o să ştim cum să-i zdrobim pe barbarii creştini, odată 
pentru totdeauna. 

— De ce n-ai urinat pe faţa lui? întrebă Yabu. 

— La început aşa am vrut, stăpâne, dar pilotul este încă un 
animal neîmblânzit, foarte primejdios. Ca să fac asta pe faţa 
lui... ei bine, la noi atingerea feţei unui om este cea mai rea 
dintre insulte, neh? Aşa că m-am gândit că dacă l-aş fi 
insultat atât de tare şi-ar fi ieşit din minţi, deci am făcut-o 
pe spatele lui şi cred că este de-ajuns. 

Erau aşezaţi pe veranda casei sale, pe perne de mătase. 
Mama lui Omi îi servea cha, cu tot ceremonialul pe care-l 
putea închipui - şi ea fusese foarte bine educată în tinereţe. 
Oferi ceaşca cu o plecăciune lui Yabu. El se înclină şi, 
politicos, i-o oferi lui Omi, care desigur o refuză înapoind-o 
cu o plecăciune şi mai adâncă. O primi şi sorbi cu plăcere, 
simțindu-se mulţumit. 

— Sunt foarte mulţumit de tine, Omi-san, spuse. Gândirea 
ta este foarte bună. Felul în care ai plănuit şi ai dus la capăt 
toată această treabă, a fost minunat. 

— Sunteţi prea bun, alteţă. Strădania mea ar fi putut fi şi 
mai mare, mult mai mare. 

— De unde ai învăţat atât de multe despre mintea 
barbarilor? 

— La paisprezece ani am avut, timp de un an, un dascăl 
care era un călugăr numit Jiro. Demult fusese preot creştin, 


sau novice, dar, din fericire, înţelesese greşeala şi nerozia 
lui. Am să-mi amintesc întotdeauna un lucru pe care elmil- 
a spus. Spunea că religia creştină este slabă fiindcă ei sunt 
învăţaţi că zeul lor suprem, Jezu, spune că toţi oamenii 
trebuie să se iubească între ei. Nu-i învaţă nimic despre 
onoare, datorie, numai dragoste. Şi că viaţa e sacră. Să nu 
ucizi, neh? Şi alte asemenea prostii. Aceşti barbari pretind 
că sunt şi ei creştini şi, deşi preotul neagă asta, eu m-am 
gândit că poate sunt doar o sectă diferită şi de-aici s-ar 
trage duşmănia lor, aşa cum unele secte budiste se urăsc 
între ele. M-am gândit că dacă ei se iubesc între ei, poate că 
am putea să stăpânim căpetenia luând viaţa, sau numai 
amenințând că am lua viaţa, unuia dintre oamenii săi. 

Omi ştia că discuţia era primejdioasă din pricina morţii 
prin tortură, cea mai urâtă moarte. Simţea avertismentul 
nerostit al mamei sale ajungând până la el. 

— Mai vrei cha, Yabu-sama, întrebă mama sa. 

— Mulţumesc, spuse Yabu, este foarte, foarte bun. 

— Vă mulţumesc, alteţă. Dar Omi-san, barbarul e supus 
pentru totdeauna? întrebă mama sa, schimbând discuţia pe 
altă cale. Poate c-ar trebui să-i spui stăpânului nostru dacă 
tu crezi că este doar pentru un timp, sau pentru totdeauna. 

Omi şovăi. 

— Doar pentru un timp. Dar cred c-ar trebui să-nveţe 
limba noastră cât de curând cu putinţă. Asta este foarte 
important pentru voi, alteţă. S-ar putea să trebuiască să 
ucideţi unul sau doi dintre ei, ca să-l păstraţi pe el şi pe 
ceilalţi în mână, dar până atunci el o să-nveţe cum să se 
poarte. Odată ce puteţi vorbi direct cu el, Yabu-sama, puteţi 
să-i folosiţi cunoştinţele. Dacă ce spune preotul este 
adevărat, că el şi-a pilotat corabia cale de zece mii de ri, 
trebuie să fie mai mult decât deştept. 

— Şi tu eşti mai mult decât deştept, râse Yabu. [i se dau în 
grijă animalele, Omi-san, dascăl de oameni. 

Omi râse odată cu el. 

— Am să încerc, alteţă. 


— Fieful tău se măreşte de la cinci sute de koku, la trei mii. 
Ai să stăpâneşti douăzeci de ri. 

Un ri era o măsură de distanţă însemnând aproape o milă. 

— Ca o dovadă în plus a afecțiunii mele, când o să mă 
întorc la Yedo, am să-ţi trimit doi cai, douăzeci de 
chimonouri de mătase, o armură completă, două săbii şi 
destule arme ca să echipezi încă o sută de samurai, pe care 
ai să-i recrutezi. Când o să înceapă războiul, o să te alături 
imediat cartierului meu general, ca hatamoto. 

Yabu se simţea foarte bine. Un hatamoto era o persoană 
foarte importantă din suita unui daimyo, care avea dreptul 
să intre oricând la stăpânul său şi să poarte săbii în 
prezenţa acestuia. Era încântat de Omi şi se simţea odihnit, 
chiar renăscut. Dormise excelent. Când se trezise, era 
singur, ceea ce era de aşteptat, pentru că nu ceruse nici 
fetei, nici băiatului, să rămână. Băuse puţin ceai şi mâncase 
cumpătat din fiertura de orez. Apoi, baia şi masajul lui 
Suwo. A fost o experienţă minunată, gândi. Nu m-am simţit 
niciodată atât de aproape de natură. De copaci, de munţi şi 
pământ, de nemărginita tristeţe a vieţii şi de vremelnicia ei. 
Urletele desăvârşiseră totul. 

— Omi-san, în grădina mea din Mishima e o piatră pe care 
mi-ar face plăcere s-o primeşti, ca să ne amintim de această 
întâmplare şi de noaptea minunată şi de norocul nostru 
bun. Am să ţi-o trimit cu celelalte lucruri, spuse. Piatra vine 
din Kyushu. Am numit-o „piatra care aşteaptă”, pentru că 
aşteptam ca seniorul Taiko să poruncească un atac, când 
am găsit-o. Asta a fost, oh, acum cincisprezece ani. Făceam 
parte din armata lui, care a zdrobit rebelii şi a supus insula. 

— Îmi faceţi multă cinste. 

— De ce să n-o pui acolo, în grădina ta şi să-i dai alt nume? 
De ce să nu-i spui „piatra păcii barbare”, ca să-ţi 
amintească noaptea şi nesfârşita aşteptare întru găsirea 
păcii. 

— Poate mi s-ar îngădui să-i spun „piatra fericirii”, ca să-mi 
amintească mie şi urmaşilor mei, de onoarea pe care mi-o 


faceţi, unchiule? 

— Nu. Mai bine spune-i doar „barbarul care aşteaptă”. Da, 
îmi place asta. Ne leagă şi mai mult, pe el şi pe mine. Şi el şi 
eu aşteptam. Eu am trăit, ela murit. 

Yabu privi mulţumit grădina. 

— Bine. „Barbarul care aşteaptă”. Îmi place. Sunt pete 
ciudate pe o parte a ei, care-mi amintesc de lacrimi. Şi vine 
de cuarţ albăstrui, amestecate cu cuarţ roşcat, care-mi 
amintesc de carne, de cât de trecătoare poate fi ea. 

Yabu oftă, savurându-şi melancolia. Apoi adăugă: 

— E bine ca un om să pună o piatră şi să-i dea un nume. 
Barbarului i-a trebuit mult timp până să moară, neh? Poate 
că se va renaşte japonez, ca răsplată a suferințelor sale. N- 
ar fi minunat? Apoi, într-o zi, urmaşii lui, poate vor vedea 
piatra şi vor fi mulţumiţi. 

Omi revărsă un alt val de mulţumiri adânci şi se împotrivi 
spunând că nu merită atâta mărinimie. Yabu ştia că nu-i 
dăduse mai mult decât merita. Ar fi putut da uşor mai mult, 
dar îşi amintise vechea zicală că poţi întotdeauna mări o 
feudă, dar micşorarea ei duce la duşmănie şi trădare. 

— Oku-san, se întoarse el către femeie, folosind expresia 
de prea-onorată mamă, fratele meu ar fi trebuit să-mi 
spună mai curând despre marile calităţi ale celui mai tânăr 
fiu al său. Atunci Omi-san ar fi ajuns mult mai sus până 
astăzi. Fratele meu este prea reţinut. Prea necugetat. 

— Soţul meu se gândeşte mult la domnia-voastră, stăpâne, 
ca să vă mai faceţi griji pentru el, răspunse ea, înțelegând 
dojana ascunsă. Mă bucur că fiul meu a avut prilejul să vă 
slujească şi că v-a mulţumit. Fiul meu nu şi-a făcut decât 
datoria, neh? E datoria noastră, a lui Mizuno-san şi-a 
tuturor, de a vă sluji. 

Se auzi tropotul unor cai urcând dealul. Igurashi, şeful 
suitei lui Yabu, păşi în grădină. 

— Totul e gata, alteţă. Dacă vreţi să vă întoarceţi repede la 
Yedo, ar trebui să plecăm acum. 


— Bine. Omi-san, tu şi oamenii tăi veţi pleca cu convoiul şi-l 
veţi ajuta pe Igurashi-san să ajungă în siguranţă la castel. 

Yabu zări o umbră trecând peste faţa lui Omi. 

— Ce-i? 

— Mă gândeam la barbari. 

— Lasă câteva gărzi cu ei. În comparaţie cu convoiul nu 
sunt importanţi. Fă ce vrei cu ei. Pune-i înapoi în groapă, fă 
ce vrei. Când şi dacă obţii ceva folositor de la ei, trimite-mi 
vorbă. 

— Da, stăpâne, răspunse Omi. Am să las zece samurai şi 
instrucţiuni amănunțite lui Mura. N-o să li se întâmple nimic 
în cinci sau şase zile. Ce vreţi să facem cu corabia? 

— 'Ţine-o aici, în siguranţă. Răspunzi pentru ea, desigur. 
Zukimoto a trimis scrisori către un negustor din Nagasaki, 
să o ofere de vânzare portughezilor. Portughezii pot veni s-o 
ia. 

Omi şovăi. 

— Poate c-ar trebui să păstraţi corabia, alteţă, şi să-i faceţi 
pe barbari să-i înveţe pe câţiva dintre marinarii noştri s-o 
manevreze. 

— De ce-aş avea nevoie de o corabie barbară? râse Yabu 
batjocoritor. Să devin un împuţit de negustor? 

— Desigur că nu, alteţă, spuse Omi repede. M-am gândit 
doar că Zukimoto ar putea să-i găsească vreun rost. 

— Ce nevoie am de-o corabie de negoţ? 

— Preotul a zis că-i o corabie de război, alteţă. Părea că se 
teme de ea. Când începe războiul, o corabie de război ar 
putea... 

— Războiul nostru se va duce pe uscat. Marea e pentru 
negustori şi toţi sunt nişte împuţiţi de cămătari, pirați sau 
pescari. 

Yabu se ridică şi începu să coboare treptele către poarta 
grădinii, unde un samurai ţinea frâiele calului său. Se opri 
şi se holbă către mare. Genunchii i se înmuiară. 

Omi îi urmări privirea. 


O navă ocolea promontoriul. Era o galeră mare, cu o 
mulţime de vâsle, cea mai iute dintre vasele japoneze de 
coastă, fiindcă nu depindea nici de vânt, nici de maree. 
Steagul din vârful catargului purta însemnele lui Toranaga. 

CAPITOLUL 7 

Toda Hiro-matsu, stăpân al provinciilor Sagami şi Kozuke, 
generalul şi sfetnicul cel mai de încredere al lui Toranaga, 
comandant suprem al tuturor armatelor lui, cobora cu paşi 
mari schela de bord, îndreptându-se singur spre chei. Era 
înalt pentru un japonez, cu puţin sub şase picioare, un 
bărbat ca un taur, cu fălci grele, care-şi purta vajnic cei 
şaizeci şi şapte de ani ai săi. Chimonoul său militar era din 
mătase maro, simplu, doar cu cele cinci mici însemne ale lui 
Toranaga - trei lăstari de bambus înmănuncheaţi. Purta 
pieptar şi cotiere de oţel lustruit. La brâu nu avea decât 
sabia scurtă. Cealaltă, cea lungă, o purta în mână. Era 
pregătit s-o tragă din teacă într-o clipă şi să ucidă fără să 
clipească, pentru a-şi apăra seniorul. Luase obiceiul acesta 
încă de când avea cincisprezece ani. 

Nimeni, nici chiar Taiko, nu reuşise să-l schimbe. 

Cu un an în urmă, la moartea lui Taiko, Hiro-matsu 
devenise vasalul lui Toranaga. Toranaga îi aşezase să 
ocârmuiască Sagami şi Kozuke, două dintre cele opt 
provincii ale sale, îi dăduse cinci sute de mii de koku anual 
şi, de asemeni, îl lăsase în pace cu obiceiurile lui. Hiro- 
matsu era neîntrecut în luptă. 

Acum toţi sătenii - bărbaţi, femei, copii - erau înşiraţi pe 
țărm, în genunchi, cu capetele plecate. În faţa lor se aflau 
samuraii aliniaţi în rânduri ţepene, ordonate. In fruntea lor 
se găsea Yabu cu locotenenţii săi. 

Dacă Yabu ar fi fost femeie sau un bărbat mai slab din fire, 
ar fi început să se bată cu pumnii în piept, să se vaite şi să-şi 
smulgă părul din cap. Era prea mult ca să fie doar o 
întâmplare. Dacă faimosul Toda Hiro-matsu se afla aici, 
chiar în această zi, însemna că Yabu fusese trădat - fie în 
Yedo, de cineva dintre ai casei, fie aici în Anjiro, de Omi sau 


de unul dintre oamenii lui Omi, or de unul dintre săteni. 
Fusese prins dând dovadă de nesupunere. Un duşman 
trăsese folos de pe urma interesului său pentru corabie. 

Îngenunche, se înclină, urmat de toţi samuraii, şi blestemă 
nava şi pe toţi cei sosiți cu ea. 

— A, Yabu-sama, îl auzi pe Hiro-matsu spunând şi-l văzu 
îngenunchind pe rogojina aşezată pentru el şi răspunzându- 
i la salut. 

Dar plecăciunea era mai puţin adâncă decât se cerea şi 
Hiro-matsu nu mai aşteptă ca el să se încline din nou, aşa că 
ştiu, fără să-i mai spună cineva, că era în mare primejdie. Îl 
văzu pe general aşezându-se la loc pe călcâie. Pe ascuns i se 
spunea Pumn de Fier. Numai Ioranaga sau unul dintre cei 
trei sfetnici aveau dreptul de a înălța steagul lui Toranaga. 
De ce să trimită un general atât de important să mă prindă 
plecat din Yedo? 

— Mă onoraţi, Hiro-matsu-sama, venind într-unui dintre 
satele mele sărăcăcioase, spuse el. 

— Stăpânul meu mi-a poruncit să vin aici. 

Hiro-matsu era cunoscut pentru felul lui necioplit şi direct 
de a se purta. Nu era nici viclean, nici abil, ci doar devotat 
peste măsură seniorului său. 

— Sunt onorat şi foarte bucuros, spuse Yabu. M-am grăbit 
să vin aici de la Yedo din pricina acestei corăbii barbare. 

— Seniorul Toranaga a invitat pe toţi daimyo care îi sunt 
prieteni să aştepte în Yedo până la întoarcerea sa de la 
Osaka. 

— Cum se simte stăpânul nostru? Nădăjduiesc că totul 
merge bine. 

— Cu cât seniorul Toranaga o să se afle mai degrabă în 
siguranţă în castelul său din Yedo, cu atât mai bine. Fălcile 
bătrânului se înroşiră căci îl neliniştea soarta lui Toranaga; 
nu-i plăcea să fie departe de el. Cu cât o să-l înfruntăm mai 
curând pe Ishido, mărşăluind cu armatele noastre spre 
castelul Osaka ca să-l ardem din temelii, cu atât mai bine. 


Taiko construise castelul Osaka spre a fi de necucerit. Era 
cel mai puternic din împărăție, cu un lanţ întărituri, şanţuri 
cu apă, bastioane şi poduri, şi loc pentru optzeci de mii de 
soldaţi între zidurile sale. Iar de jur împrejurul zidurilor şi 
al imensului oraş erau alte armate, toate la fel de 
disciplinate şi de bine înarmate toate slujindu-l cu fanatism 
pe Yaemon, Mogştenitorul. 

— l-am spus de zeci de ori că e nebun să se lase în mâinile 
lui Ishido. Nebun! 

— Seniorul Toranaga a trebuit să se ducă, neh? N-a avut 
de ales. 

Taiko poruncise Consiliului Regenţilor, care cârmuia în 
numele lui Yaemon, să se întâlnească pentru zece zile, de 
cel puţin două ori pe an şi, întotdeauna, între zidurile 
castelului Osaka, aducându-şi cu ei cel mult cinci sute de 
însoțitori. Şi tot de două ori pe an, toţi ceilalţi daimyo erau 
obligaţi în egală măsură, să se înfăţişeze cu familiile lor la 
castel, ca să se închine în faţa Moştenitorului. Aşţfel, toţi 
puteau fi controlaţi, lipsiţi de apărare un număr de zile, în 
fiecare an. 

— Întâlnirea fusese hotărâtă, neh? Dacă nu se ducea, ar fi 
însemnat trădare, neh? 

— Trădare faţă de cine? se înroşi Hiro-matsu şi mai mult. 
Ishido încearcă să-l izoleze pe stăpânul nostru. Ascultă, 
dacă l-aş avea pe Ishido în puterea mea, aşa cum îl are elpe 
seniorul 'Toranaga, n-aş şovăi nici o clipă, orice-ar fi... De 
mult i-ar fi zburat lui Ishido capul de pe umeri şi-acum 
sufletul şi-ar fi aşteptat reîncarnarea. Fără să-şi dea seama, 
generalul răsucea teaca uzată a săbiei ce o purta în mâna 
stângă. Mâna dreaptă, noduroasă şi plină de bătături, o 
ţinea pregătită în poală. Cercetă cu privirea corabia. 

— Unde sunt tunurile? 

— Le-am adus pe țărm, pentru mai multă siguranţă. O să 
mai facă Toranaga-sama vreo înţelegere cu Ishido? 

— Când am plecat din Osaka era linişte. Consiliul trebuia 
să se întâlnească în trei zile. 


— O să izbucnească cearta? 

— Mie mi-ar place să fie aşa, dar stăpânului meu? Dacă el 
vrea o înţelegere, o să se facă. Hiro-matsu îşi întoarse 
privirea spre Yabu. A poruncit ca toţi daimyo aliaţi lui să-l 
aştepte la Yedo. Până la întoarcerea lui. Aici nu e Yedo. 

— Da. Mi-am dat seama că nava e destul de importantă 
pentru cauza noastră ca să fie cercetată de-ndată. 

— Nu era nevoie, Yabu-san. Ar trebui să ai mai multă 
încredere. Nimic nu se întâmplă fără ştirea stăpânului 
nostru. Ar fi trimis el pe cineva. Întâmplător m-a trimis pe 
mine. De câtă vreme eşti aici? 

— O zi şi o noapte. 

— Ai făcut doar două zile din Yedo? 

— Da. 

— Ai venit foarte repede. Trebuieşti lăudat. 

Ca să câştige timp, Yabu începu să-i vorbească lui Hiro- 
matsu despre marşul lui forţat, dar mintea îi era la lucruri 
mult mai importante. Cine era iscoada? Cum de primise 
Toranaga veşti despre navă tot atât de repede ca şi el? şi 
cine îl înştinţase pe Toranaga despre plecarea lui? Cum ar fi 
putut acum să-l ducă cu vorba pe Hiro-matsu şi s-o scoată la 
capăt? 

Hiro-matsu îl ascultă până la capăt, apoi spuse apăsat: 

— Seniorul 'Toranaga a confiscat nava cu tot ce e pe ea. 

O tăcere bruscă învălui ţărmul. Acesta era Izu, feuda lui 
Yabu, şi Toranaga n-avea nici un drept aici. Nici Hiro-matsu 
n-avea drept să poruncească ceva. Mâna lui Yabu se încordă 
pe sabie. 

Hiro-matsu aştepta cu calmul său obişnuit. Făcuse exact 
cum îi poruncise Toranaga şi acum nu putea face altceva 
decât să aştepte. Însemna, fără îndoială, că trebuia să ucidă 
sau să fie ucis. 

Yabu ştia că acum trebuia să se hotărască. Nu mai era 
nimic de aşteptat. Dacă ar refuza să dea corabia, ar trebui 
să-l omoare pe Hiro-matsu Pumn de Fier, pentru că Hiro- 
matsu Pumn de Fier nu ar fi plecat niciodată fără ea. Erau 


probabil două sute de samurai de elită pe galera ancorată 
la chei şi ei trebuiau să moară. Ar putea să-i invite pe țărm, 
să-i înşele cumva şi apoi ar putea uşor să adune în câteva 
ore în Anjiro destui samurai ca să-i copleşească, pentru că 
era un maestru în ambuscade. Dar asta l-ar obliga pe 
Toranaga să-şi trimită armata în Izu. Ai să fii înghiţit, îşi 
spuse, dacă Ishido nu-ţi vine în ajutor. Şi de ce te-ar ajuta 
Ishido când duşmanul tău, Ilkawa Jikkyu, e rudă cu Ishido şi 
vrea Izu pentru el? Uciderea lui Hiro-matsu va deschide 
ostilitățile, pentru că onoarea îl obligă pe Toranaga să 
pornească împotriva ta, ceea ce ar forţa mâna lui Ishido şi 
Izu ar fi primul câmp de bătălie. 

Cum rămâne cu puştile mele? Minunatele mele puşti şi 
minunatul meu plan? O să pierd pentru totdeauna unica 
mea şansă dacă va trebui să i le dau lui Ioranaga. 

Mâna-i era pe sabia Murasama şi-şi simţea sângele 
curgând prin braţ şi o furie oarbă de a lovi. Îndepărtase din 
capul locului ghidul de a nu aminti de muschete. Dacă se 
aflase despre navă, cu siguranţă că se ştia şi despre 
încărcătura ei. Dar cum a aflat Toranaga atât de repede? 
Printr-un porumbel călător. Ăsta e singurul răspuns. Din 
Yedo sau de aici? Cine are porumbei călători aici? De ce n- 
am şi eu un astfel de serviciu? Asta e greşeala lui Zukimoto, 
el trebuia să se fi gândit la aşa ceva, neh? 

Hotărăşte-te. Război sau nu? 

Yabu se rugă în gând lui Buddha, tuturor spiritelor kami, 
tuturor zeilor, care existau sau aveau să existe, să abată 
blestemul asupra celui sau celor care îl trădaseră, asupra 
părinţilor şi asupra urmaşilor lor pentru zece mii de 
generaţii. Şi renunţă. 

— Seniorul Toranaga nu poate confisca nava, pentru că îi 
este deja dăruită. Am dictat o scrisoare pentru asta. Nu-i 
aşa, Zukimoto? 

— Da, alteţă. 

— Bineînţeles, dacă seniorul Toranaga doreşte să o 
considere confiscată, poate să o facă. Însă urma să fie un 


dar. Yabu era încântat să-şi audă vocea sunând atât de 
nepăsătoare. Seniorul Toranaga o să fie bucuros de pradă. 

— Îţi mulţumesc în numele stăpânului meu. 

Hiro-matsu fu din nou uimit de previziunea lui Ioranaga. 
El prezisese că aşa o să se întâmple şi că n-o să fie nici o 
luptă. 

— Nu cred, îi spusese Hiro-matsu. Nici un daimyo n-ar 
putea îndura o asemenea uzurpare a drepturilor sale. Yabu 
n-o să poată. Eu, cu siguranţă, n-aş putea. Nici chiar faţă de 
alteţa voastră. 

— Dar ai fi dat ascultare poruncilor şi mi-ai fi spus despre 
corabie. Trebuie să-l întoarcem pe Yabu cum vrem noi, neh? 
Am nevoie de violenţa şi viclenia lui: el îi pune stavilă lui 
Ikawa Jikkyu şi îmi apără flancul. 

Aici, pe plajă, sub un soare blând, Hiro-matsu făcu în silă o 
plecăciune politicoasă, urându-şi propria făţărnicie. 

— Seniorul Toranaga va fi încântat de generozitatea 
dumitale. 

Yabu îl privea cu atenţie. 

— Nu este o navă portugheză. 

— Da, aşa am auzit şi noi. 

— Este o navă pirat. 

Văzu ochii generalului îngustându-se. 

— Ei? 

În timp ce-i povestea ce-i spusese preotul, Yabu cugeta. 
Dacă asta e o noutate pentru tine, aşa cum a fost pentru 
mine, nu înseamnă că Toranaga a primit aceeaşi informaţie 
ca şi mine? Dar, dacă cunoşti încărcătura navei, atunci 
iscoada e Omi, sau unul dintre samuraii lui, sau un sătean. 

— Sunt o grămadă de ţesături. O mică comoară. Muschete, 
praf de puşcă şi ghiulele. 

Hiro-matsu şovăi. Apoi spuse: 

— 'Ţesăturile sunt mătăsuri chinezeşti? 

— Nu, Hiro-matsu-san, spuse el folosind anume san. 

Ca daimyo ei erau egali, dar acum că el „dăruia” cu 
mărinimie nava, se simţea destul de în siguranţă ca să 


folosească termenul mai puţin ceremonios. Fu încântat să 
vadă că faptul nu trecuse neobservat de bătrân. Eu sunt 
daimyo de Izu, prin voia soarelui, a lunii şi a stelelor! 

— Un material foarte neobişnuit, greu, gros, complet 
nefolositor pentru noi, spuse el. Am adus pe țărm tot ce 
merita salvat. 

— Bine. Te rog să încarci totul pe corabia mea. 

— Cum? Yabu aproape că explodă. 

— Totul. De îndată. 

— Acum? 

— Da. Îmi pare foarte rău, dar cred că înţelegi că vreau să 
mă întorc la Osaka cât mai curând cu putinţă. 

— Da, dar... dar va fi loc pentru toate? 

— Duci tunurile înapoi pe corabia barbară şi o sigilezi! În 
trei zile vor sosi bărci s-o tragă spre Yedo. Cât priveşte 
muschetele, praful de puşcă şi ghiulele, e... Brusc, Hiro- 
matsu se opri ocolind capcana ce-i fusese pregătită. 

— Este loc destul pe galeră pentru cinci sute de muschete, 
îi spusese Toranaga, pentru tot praful de puşcă şi pentru cei 
douăzeci de mii de dubloni de argint. Lasă tunurile pe 
puntea navei şi baloturile în cală. Lasă-l pe Yabu să 
vorbească şi dă-i ordine, nu-i da timp să gândească. Dar să 
nu te înfurii sau să-ţi pierzi răbdarea. Am nevoie de el, dar 
vreau armele şi nava. Fii atent la încercările lui de a prinde 
în cursă ca să te facă să dezvălui ce ştii despre încărcătura 
navei, pentru că el nu trebuie să afle cine e iscoada noastră. 

Hiro-matsu îşi blestemă nepriceperea de a juca jocurile 
acestea atât de trebuitoare. 

— Despre cât loc trebuie, spuse el scurt, poate c-o să-mi 
spui dumneata. Mai precis, care e încărcătura? Câte 
muschete, ghiulele şi ce alte lucruri aţi mai găsit? lar 
tezaurul e în lingouri sau în monezi, în aur sau argint? 

— Zukimoto! 

— Da, Yabu-sama. 

— Adu lista cu încărcătura navei. 

O să mă ocup eu de tine mai târziu, gândi Yabu. 


Zukimoto plecă în grabă. 

— Trebuie să fii obosit, Hiro-matsu-san. Poate vrei puţin 
cha? S-au făcut unele pregătiri pentru dumneata, atât cât s- 
a putut. Casele de baie sunt cu totul nepotrivite, dar poate 
că o baie o să te învioreze puţin. 

— Mulţumesc. Eşti foarte atent. Puţin cha şi o baie au să 
fie foarte bune. Mai târziu. Întâi spune-mi tot ce s-a 
întâmplat de când a sosit corabia aici. 

Yabu îi povesti toate întâmplările, sărind peste partea cu 
băiatul şi curtezana, care era neimportantă. La ordinul lui 
Yabu, Omi îşi spuse şi el povestea, în afară de ce vorbise în 
taină cu Yabu. Şi Mura o spuse pe a lui, fără întâmplarea cu 
erecţia lui Anjin, care, chibzui el, deşi era interesantă, l-ar fi 
putut ofensa pe Hiro-matsu. La vârsta lui asemenea 
întâmplări puteau fi rare şi mai puţin izbitoare. 

Hiro-matsu privea spre şuviţa de fum care încă se mai 
ridica din rug. 

— Câţi pirați au mai rămas? 

— Zece, alteţă, cu căpetenia lor, spuse Omi. 

— Unde e el acum? 

— În casa lui Mura. 

— Ce-a făcut? Care a fost primul lucru pe care l-a făcut 
după ce-a ieşit din groapă? 

— S-a dus direct la baie, alteţă, răspunse Mura repede. 
Acum doarme, ca mort, alteţă. 

— De data asta n-a mai trebuit să-l căraţi pe sus? 

— Nu, alteţă. 

— Pare să înveţe repede. Hiro-matsu îşi întoarse privirea 
spre Omi. Crezi că pot fi învăţaţi să se poarte cum se 
cuvine? 

— Nu. Nu e sigur, Hiro-matsu-sama. 

— Ai putea să cureţi urina unui duşman de pe spatele tău? 

— Nu, alteţă. 

— Nici eu. Niciodată. Barbarii sunt foarte ciudaţi. 
Gândurile lui Hiro-matsu se întoarseră din nou la corabie. 
Cine va supraveghea încărcarea? 


— Nepotul meu, Omi-san. 

— Bine. Omi-san, vreau să plec înainte de lăsarea serii. 
Căpitanul meu o să te-ajute să meargă foarte repede. Preţ 
de trei bețe, cel mult. 

Ca unitate de timp era folosit intervalul necesar unui bâţ 
obişnuit de esenţă parfumată ca să ardă complet, ceea ce 
însemna cam o oră pentru fiecare băț. 

— Da, stăpâne. 

— De ce n-ai veni şi dumneata cu mine la Osaka, Yabu-san? 
spuse Hiro-matsu de parcă gândul i-ar fi venit pe 
neaşteptate. Seniorul Toranaga ar fi încântat să primească 
toate lucrurile astea din mâinile dumitale. Te rog, e destul 
loc. Când Yabu începu să protesteze, îl lăsă să vorbească, 
aşa cum poruncise Ioranaga şi apoi spuse exact cum 
poruncise 'Toranaga: Insist. Insist în numele seniorului 
Toranaga. Generozitatea ta trebuie răsplătită. 

Cu pământurile şi capul meu? se întrebă Yabu cuprins de 
amărăciune, ştiind că nu mai avea altceva de făcut acum 
decât să accepte plin de recunoştinţă. 

— Mulţumesc. Aş fi onorat. 

— Bun. Deci ne-am înţeles, spuse Pumn de Fier cu o vădită 
uşurare. Acum puţin cha şi o baie. 

Politicos, Yabu îl conduse la deal, spre casa lui Omi. 
Bătrânul fu spălat şi frecat, apoi zăcu mulţumit în aburii 
fierbinţi. Mai târziu, mâinile lui Suwo îl făcură să se simtă 
ca nou născut. Apoi mâncă puţin orez, peşte crud şi legume 
murate. Sorbi cha din porţelanuri bune. Un somn scurt, 
fără vise. 

După trei ceasuri panoul shoji alunecă în lături. Straja 
personală ştia că era mai bine aşa, decât să intre în cameră 
nechemat; Hiro-matsu era deja sculat, cu sabia pe jumătate 
scoasă din teacă, pregătit pentru orice. 

— Yabu-sama aşteaptă afară, alteţă. Spune că nava este 
încărcată. 

— Excelent. 

Hiro-matsu ieşi pe verandă şi se uşură în găleată. 


— Oamenii tăi sunt foarte harnici, Yabu-san. 

— Oamenii domniei-tale i-au ajutat. Ei sunt mai mult decât 
harnici. 

Da, şi pe soarele care dă căldură, atât le-ar trebui, să nu 
fie, gândi Hiro-matsu, apoi spuse bine dispus: 

— Nimic mai plăcut ca un urinat dintr-o băşică plină, atâta 
vreme cât e destulă forţă în spatele izvorului, neh? Te face 
să te simţi iar tânăr. La vârsta mea ai nevoie să te simţi 
tânăr. Îşi slăbi fâşia de pânză din brâu, aşteptând ca Yabu să 
încuviinţeze politicos cele spuse, dar nu mai urmă nimic. 
Iritarea începu să-i crească, dar şi-o domoli. Duceţi 
căpetenia piraţilor pe nava mea. 

— Cum? 

— Ai fost destul de generos să dăruieşti corabia cu tot ce e 
pe ea. Oamenii din echipaj erau pe ea. Aşa că iau căpetenia 
lor la Osaka. Seniorul Toranaga doreşte să-l vadă. Desigur, 
cu restul faci ce vrei. Dar, înainte de a pleca, te rog vezi ca 
oamenii dumitale să fi înţeles că barbarii sunt proprietatea 
stăpânului meu şi că ar fi bine să fie toţi nouă, sănătoşi şi 
teferi, când o să-i ceară. 

Yabu se grăbea către debarcaderul unde se afla Omi. 

Când, mai devreme, îl lăsase pe Hiro-matsu în baie, urcase 
poteca şerpuitoare ce trecea pe lângă platoul funerar. Acolo 
făcuse o plecăciune scurtă în faţa rugului şi mersese mai 
departe pe lângă lanurile de grâu şi livezile în terase, 
ajungând, în cele din urmă, pe un mic platou, sus, deasupra 
satului. Altarul bine îngrijit al unui kami păzea acest loc de 
răgaz. Un arbore străvechi îşi răspândea de veacuri umbra 
şi liniştea. Se dusese acolo să-şi potolească mânia şi să se 
gândească. Nu îndrăznise să se apropie de corabie, sau de 
Omi, ori de oamenii săi, căci ştia că le-ar fi poruncit 
multora, dacă nu tuturor, să-şi facă seppuku, ceea ce ar fi 
fost o risipă, şi-ar fi măcelărit tot satul, ceea ce ar fi fost o 
nebunie - căci numai ţăranii prindeau peşte şi cultivau orez, 
care erau bogăţia samurailor. 


Cât stătuse fierbând de unul singur şi încercând să-şi 
ascută mintea, soarele coborâse şi-mprăştiase ceața de 
deasupra mării. În depărtare, norii ce-nvăluiseră munţii 
dinspre apus se spărseseră pentru o clipă şi el văzuse 
răsărind frumuseţea piscurilor înveşmântate în zăpadă. 
Priveliştea îl liniştise şi începuse să se domolească, să 
gândească şi să facă planuri. 

Pune-ţi iscoadele să afle iscoada, îşi spuse. Nimic din ce 
zisese Hiro-matsu nu-i dezvăluia dacă trădarea plecase de 
aici sau din Yedo. În Osaka ai prieteni puternici, însuşi 
seniorul Ishido este printre ei. Poate că vreunul o să-l dibuie 
pe ticălos. Dar trimite iute un mesaj secret soţiei tale, în caz 
că iscoada e acolo. Şi Omi? Să-l pui să găsească iscoada 
aici? Să fie el iscoada? Asta e greu de crezut, dar nu cu 
neputinţă. Mai degrabă trădarea a pornit din Yedo. Timpul 
e totul. Dacă Toranaga ar fi primit la Osaka vestea despre 
navă imediat după sosirea ei, atunci Hiro-matsu ar fi sosit 
aici primul. Tu ai iscoade în Yedo. Lasă-i să arate cât 
preţuiesc. 

Iar barbarii? Acum ei sunt singurul tău câştig de pe urma 
navei. Cum să te serveşti de ei? Aşteaptă, nu ţi-a dat Omi 
răspunsul? Ai putea să le foloseşti cunoştinţele despre mare 
şi despre corăbii şi să îi dai lui Ioranaga în schimbul 
armelor, neh? 

O altă posibilitate: fii vasalul lui Toranaga. Oferă-i planul 
tău. Cere-i să-ţi îngăduie să conduci Regimentul Celor cu 
Puşti - spre gloria lui. Dar un vasal nu trebuie să se aştepte 
niciodată ca stăpânul lui să-l răsplătească pentru serviciile 
sale sau chiar să i le recunoască: să slujeşti este o datorie, 
datorie înseamnă samurai, samurai însemnă nemurire. 
Aceasta ar fi cea mai bună ieşire, într-adevăr cea mai bună, 
gândi Yabu. Pot eu, de fapt, să-i fiu vasal lui, sau lui Ishido? 

Nu, asta-i cu neputinţă. Aliat, da, vasal, nu. 

Bun, deci până la urmă barbarii valorează totuşi ceva. Omi 
are din nou dreptate. 


Se simţise mai liniştit şi apoi, când se făcuse vremea şi un 
mesager adusese ştirea că nava e încărcată, plecase la 
Hiro-matsu şi descoperise că acum pierdea până şi barbarii. 

Fierbea când ajunse la debarcader. 

— Omi-san! 

— Da, Yabu-sama? 

— Adu aici pe căpetenia barbarilor. O iau cu mine la 
Osaka. Cât despre ceilalţi, vezi să fie îngrijiţi cât sunt plecat. 
Vreau să-i găsesc întremaţi şi supuşi. Foloseşti groapa dacă 
e nevoie. 

De când sosise galera, mintea lui Omi era în fierbere şi el 
era plin de nelinişte pentru viaţa lui Yabu. 

— Lăsaţi-mă să vin şi eu, alteţă. Poate c-aş izbuti să vă fiu 
de folos. 

— Nu, acum vreau să te-ngrijeşiti de barbari. 

— Vă rog! Poate că într-o mică măsură aş putea să 
răscumpăr bunătatea arătată faţă de mine. 

— Nu e nevoie, spuse Yabu mai blând decât ar fi vrut-o. Îşi 
aminti că-i ridicase lui Omi leafa la trei mii de koku şi-i 
mărise feuda tocmai din pricina tezaurului şi armelor. Care 
acum dispăruseră. Dar văzuse îngrijorarea de care era 
cuprins tânărul şi fără să vrea, simţise o căldură în suflet. 
Cu vasali ca acesta o să-mi clădesc un imperiu, îşi promise. 
Omi va conduce una dintre unităţi, când o să-mi recapăt 
armele. 

— Când o să înceapă războiul - ei bine, atunci o să am o 
slujbă foarte importantă pentru tine, Omi-san. Acum du-te 
şi adu-l pe barbar. 

Omi luă cu sine patru străji şi pe Mura ca să tălmăcească. 

Blackthorne fusese sculat cu forţa din somn. Îi trebuise un 
minut să se dezmeticească. Când ceața de pe ochi 
dispăruse, Omi se uite în jos, spre el. 

Unul dintre samurai trăsese cuvertura de pe el, altul îl 
zgâlţâise să se trezească, alţi doi purtau bețe subţiri, 
neliniştitor de ciudate, de bambus. Mura avea în mână un 
colac scurt de funie. 


Mura îngenunhe şi se înclină: 

— Konnichi wa. Bună ziua. 

— Konnichi wa. Blackthorne se aşeză pe genunchi şi, deşi 
era gol, se înclină cu egală politeţe. 

E doar o politeţe, îşi spuse. E obiceiul lor, iar ei se înclină 
din bună-cuviinţă, aşa că nu e nici o ruşine în asta. 
Goliciunea nu e băgată în seamă şi nu e o ruşine, ăsta-i 
obiceiul lor. 

— Anjin. Te rog, îmbracă, spuse Mura. 

Anjin? A, îmi amintesc acum. Popa spunea că ei nu-mi pot 
pronunţa numele, aşa că mi-au zis Anjin - adică Pilot - şi nu 
e o insultă. Şi-o să mi se spună „Anjin-san” - domnule pilot - 
când o să merit. 

Nu te uita la Omi, îşi spuse prevenitor. Nu încă. Nu-ţi 
aminti acum de piaţa satului, de Omi, de Croocaqg şi de 
Pieterzoon. Fiecare lucru la timpul lui. Asta ai de făcut. Aşa 
ai jurat în faţa lui Dumnezei să faci: fiecare lucru la timpul 
său! O să mă răzbuna, jur. 

Blackthorne văzu că hainele îi fuseseră curățate din nou şi 
binecuvântă pe cel care o făcuse. Îşi lepădase hainele în 
camera de baie de parcă ar fi avut ciumă. De trei ori îi 
pusese să-i frece spatele. Cel mai aspru burete şi cu piatra 
de baie. Dar tot mai simţea arsura urinei pe piele. 

Îşi desprinse privirea de pe Mura şi se uită spre Omi. Simţi 
o plăcere perversă ştiindu-şi duşmanul aproape şi în viaţă. 

Se înclină cum văzuse că o fac egalii între ei şi-şi menţinu 
plecăciunea. 

— Kohnichi wa, Omi-san, spuse. 

Nu e nici o ruşine să le vorbeşti limba, nici să spui „bună 
ziua” sau să te înclini primul, aşa cum cere obiceiul lor. 

Omi se înclină la rândul lui. 

Blackthorne băgă de seamă că nu se plecase ca în faţa 
unui egal, dar era destul pentru moment. 

— Konnichi wa, Anjin, spuse Omi. 

Tonul era politicos, dar nu îndeajuns. 

— Anjin-san! Blackthorne îl privi în faţă. 


Se înfruntau două voințe. Omi fusese tratat bărbăteşte, ca 
la jocul de cărţi sau la zaruri. Unde ţi-e buna creştere? 

— Konnichi wa, Anjin-san, spuse Omi, în cele din urmă, cu 
un zâmbet fugar. 

Blackthorne se îmbrăcă la iuţeală. 

Purta pantaloni largi cu o legătură pentru prohab în faţă, 
şosete, cămaşă şi haină, părul lung îi era strâns într-o coadă 
îngrijită, iar barba şi-o potrivise cu foarfecele pe care i le 
împrumutase bărbierul. 

— Hai, Omi-san? întrebă Blackthorne când fu îmbrăcat, 
simțindu-se mai bine, dar foarte supravegheat, dorindu-şi 
să ştie mai multe cuvinte ca să le poată folosi. 

— 'Te rog, mâna, spuse Mura. 

Blackthorne nu înţelese şi o arătă prin semne. Mura îşi 
ridică propriile mâini şi imită legarea lor. 

— Mâna, te rog. 

— Nu. Blackthorne i-o spuse direct lui Omi şi-şi clătină 
capul. Nu e nevoie, spuse el în engleză, nu e nevoie deloc. 
Mi-am dat cuvântul. Îşi menţinu vocea blândă şi potolită şi 
apoi se adresă aspru, imitându-l pe Omi: Wakarimasu ka, 
Omi-san? Înţelegi? 

Omi râse, apoi spuse: 

— Hai, Anjin-san. Wakarimasu. Se întoarse şi plecă. 

Mura şi ceilalţi se holbară în urma lui, uluiţi. Blackthorne îl 
urmă pe Omi afară, la soare. Cizmele îi fuseseră curățate. 
Înainte ca s-apuce să şi le tragă, slujnica „Onna”, se afla 
deja acolo, în genunchi, şi-l ajută. 

— Mulţumesc, Haku-san, spuse el, amintindu-şi numele ei 
adevărat. Care e cuvântul pentru „mulţumesc”? se întrebă. 

leşi pe poartă, cu Omi înaintea lui. 

Sunt în urma ta, tu, ticălos bleste... Stai puţin! Îţi aminteşti 
ce ţi-ai promis? şi de ce să-l blestemi, chiar şi numai în 
gând? El nu te-a înjurat. Înjurăturile sunt pentru cei slabi 
sau pentru cei proşti. Nu-i aşa? 

Fiecare lucru la timpul lui. E destul că îl pândeşti. Tu o ştii 
şi o ştie şi el la fel de bine. Să nu faci nici o greşeală, el 


înţelege foarte limpede totul. 

Blackthorne cobora dealul între cei patru samurai. Portul 
încă nu se zărea. Mura mergea discret la zece paşi în urma 
lor, iar Omi în faţă. 

Au de gând să mă bage din nou sub pământ? se întrebă. 
De ce au vrut să-mi lege mâinile? N-a spus Omi ieri - lisuse 
Cristoase, ieri a fost? - „Dacă te porţi cum se cuvine nu vei 
mai fi băgat în groapă. Dacă te porţi cuviincios, mâine un alt 
om va ieşi de acolo. Probabil. Poate mai mulţi.” Nu asta a 
spus? M-am purtat cum se cuvine? Mă întreb ce face 
Croocq. Flăcăul trăia când l-au cărat în casa în care a stat 
echipajul prima oară. 

Blackthorne se simţea mai bine astăzi. Baia, somnul şi 
hrana proaspătă începuseră să-l întremeze. Ştia că, dacă 
avea grijă să se odihnească, doarmă şi mănânce, într-o lună 
ar fi fost în stare să alerge sau să înoate o milă, să comande 
o navă de război şi să facă cu ea înconjurul lumii. 

Nu te gândi încă la asta! Astăzi cruţă-ţi doar puterile. O 
lună nu înseamnă prea mult, nu? 

Mersul în josul dealului şi prin sat îl obosiră. Eşti mai slab 
decât gândeai... Nu, eşti măi puternic decât gândeai, îşi 
porunci. 

Catargele lui Erasmus ţâşniră deasupra acoperişurilor de 
ţiglă şi inima începu să-i bată mai tare. În faţă, strada făcu o 
cotitură urmând conturul dealului, cobori în piaţă şi se 
termină. Un palanchin cu perdeluţe stătea în soare. Cei 
patru purtători, doar cu bucata de pânză înfăşurată în jurul 
şoldurilor, stăteau pe vine alături, scobindu-se nepăsători în 
dinţi. Când îl văzură pe Omi, toţi se aşezară în genunchi, 
aplecându-se adânc. Omi abia dacă făcu un semn din cap 
când trecu pe lângă ei, dar chiar atunci o fată ieşi pe poartă 
îndreptându-se spre palanchin şi el se opri. 

O slujnică tânără alerga să ţină o umbrelă verde în dreptul 
fetei. Omi se înclină, fata se înclină, şi amândoi începură să- 
şi vorbească fericiţi. Aroganţa trufaşă dispăruse de pe 
chipul lui Omi. 


Fata purta un chimonou de culoarea piersicii, o cingătoare 
lată, aurie şi papuci în curele, aurii. Blackthorne o văzu 
aruncându-şi privirea spre el. Era limpede că ea şi Omi 
vorbeau despre el. Nu ştia cum să reacționeze sau ce să 
facă, aşa că nu făcu nimic, aşteptă doar liniştit, bucurându- 
se de priveliştea, de puritatea şi căldura prezenţei ei. Se 
întrebă dacă ea era iubita sau soţia lui Omi. 

Omi o întrebă ceva şi ea răspunse fluturându-şi evantaiul 
verde, care străluci şi dansă în lumina soarelui. Râsu-i era 
melodios şi graţia desăvârşită. Omi zâmbea şi el, apoi se 
întoarse pe călcâie şi se îndepărtă, devenind încă odată 
samurai. 

Blackthorne îl urmă. Când trecu pe lângă ea, privirea ei 
era fixată asupra lui şi el spuse: 

— Konnichi wa. 

— Konnichi wa, Anjin-san, răspunse ea şi vocea eiîi 
pătrunse în suflet. 

Nu era mai înaltă de cinci picioare, dar era desăvârşită. 
Când se înclină uşor, briza îi îndepărtă chimonoul de 
mătase de deasupra, dezvelindu-i marginile chimonoului de 
dedesubt, de culoarea purpurei, pe care el îl găsi 
surprinzător de ispititor. 

Parfumul fetei încă îl învăluia când dădu colţul străzii. 
Văzu chepengul şi pe Erasmus. Şi galera. Fata dispăru din 
mintea lui. 

De ce bocaporturile tunurilor sunt goale? Unde sunt 
tunurile noastre şi ce naiba caută o galeră de sclavi aici şi 
ce s-a întâmplat în groapă? 

Fiecare lucru la timpul lui. Mai întâi Erasmus: ciotul 
arborelui trichet, luat de furtună, arăta urât. Asta nu 
contează, gândi. Am putea să-l scoatem în larg uşor. Am 
dezlega parâmele, curenţii de aer din timpul nopţii şi 
refluxul ne-ar purta fără zgomot, şi am putea s-o canarisim 
mâine pe celălalt țărm al insuliţei aceleia. Jumătate de zi, 
atât ne-ar trebui să montăm arborele de rezervă, apoi, 
toate pânzele sus, şi pornim în larg. Poate că ar fi mai bine 


să nu ancorăm, ci să o ştergem spre ape mai sigure. Dar 
cine o s-o manevreze? Nu te poţi descurca de unul singur. 

De unde a venit galera aceea cu sclavi? şi de ce este aici? 
Zărea grupuri de samurai şi marinari jos, la debarcader. 
Galera cu şaizeci de vâsle - câte treizeci de fiecare parte - 
era bine îngrijită, ramele aşezate meticulos, gata de plecare 
imediată, şi se cutremură fără să vrea. Ultima oară când 
văzuse o galeră fusese cu doi ani în urmă pe Coasta de Aur, 
când flota lui se pregătea să iasă în larg, toate cele cinci 
corăbii laolaltă. Era o galeră comercială portugheză de 
coastă, bogată, ce zburase pe lângă ei împotriva vântului, 
Erasmus nu putuse să o ajungă ca s-o captureze sau s-o 
scufunde. 

Blackthorne ştia bine coasta Africii de Nord. Fusese pilot şi 
căpitan de navă timp de zece ani la Societatea Londoneză a 
Negustorilor Berberi, societate pe acţiuni ce pregătea 
soldaţi-negustori ca să străpungă blocada spaniolă şi să 
facă negoţ pe Coasta Berberă. Pilotase corăbii de-a lungul 
coastelor Africii de Vest şi de Nord, până spre sud, la Lagos, 
şi către nord şi est prin vicleana Strâmtoare Gibraltar - 
patrulată într-una de spanioli - până la Salerno, în regatul 
Neapolelui. Mediterana era periculoasă pentru corăbiile 
engleze şi olandeze. Acolo se aflau în număr mare corăbii 
de război duşmane, spaniole şi portugheze, şi ceea ce era şi 
mai rău, otomanii, necredincioşii turci, împânzeau apele cu 
galere cu sclavi şi cu nave de război. 

Aceste călătorii fuseseră foarte profitabile pentru el şi-şi 
cumpărase propria sa navă, un bric de o sută cincizeci de 
tone, ca să facă negoţ pe cont propriu. Dar aceasta se 
scufundase şi pierduse totul. Fuseseră prinşi la adăpost, în 
apele fără vânt ale Sardiniei, când o galeră otomană 
apăruse din senin. Lupta fusese cruntă şi, spre apusul 
soarelui, nava duşmană îi lovise cu pintenul, îi agăţase şi 
trecuse iute la abordaj... Nu uitase strigătele de „Alaaaaah” 
scoase de corsari în timp ce săreau peste bordul navei sale. 
Erau înarmaţi cu săbii şi muschete. Îşi regrupase oamenii, 


primul atac fusese respins, dar al doilea îi copleşise şi 
poruncise să se dea foc magaziei de muniții. Corabia lui era 
în flăcări şi hotărâse că era mai bine să moară decât să fie 
pus la vâsle. Avusese întotdeauna o groază cumplită de a nu 
fi prins viu şi făcut sclav pe o galeră, soartă deloc 
neobişnuită pentru un marinar captiv. 

Când depozitul de muniții sărise în aer, explozia sfărâmase 
fundul navei sale şi distrusese o parte din galera corsară, 
iar în învălmăşeală, reuşise să înoate până la barcaz şi 
scăpase cu patru oameni din echipaj. Pe cei care nu 
putuseră să înoate până la el fusese nevoit să-i părăsească 
şi încă îi mai răsunau în minte strigătele lor de ajutor, în 
numele Domnului. Dar, în ziua aceea, Dumnezeu îşi 
întorsese faţa de la ei, aşa că pieriseră sau ajunseseră puşi 
la vâsle. Dar Dumnezeu nu-şi întorsese faţa de la 
Blackthorne şi de la ceilalţi patru şi, astfel, ei izbutiseră să 
ajungă la Cagliari, în Sardinia, iar de acolo acasă, fără nici 
un ban. 

Asta se-ntâmplase cu opt ani în urmă, în acelaşi an în care 
izbucnise iarăşi ciuma în Londra. Ciuma, foametea şi 
răscoalele celor care nu aveau de lucru şi mureau de 
foame. Fratele său mai mic cu familia lui fuseseră seceraţi. 
Propriul său fiu, primul născut, pierise. Dar, în timpul iernii, 
ciuma încetase, iar el obținuse cu uşurinţă o nouă navă şi 
plecase pe mare să-şi refacă averea. Mai întâi în slujba 
Societăţii Londoneze a Negustorilor Berberi. Apoi un drum 
spre Indiile de Vest, în urmărirea spaniolilor. După asta, 
ceva mai bogat, navigase în slujba lui Kees Veerman, 
olandezul, în cea de a doua lui călătorie în căutarea 
legendarei Căi de Nord-Est către Chitai şi Insulele cu 
Mirodenii ale Asiei, cale ce se credea a fi în Mările de 
Gheaţă, la nord de Rusia ţaristă. Căutaseră timp de doi ani, 
apoi Kees Veerman murise în pustiul arctic laolaltă cu mai 
bine de optzeci la sută din echipaj, iar Blackthorne se 
întorsese aducând restul oamenilor acasă. Apoi, în urmă cu 
trei ani, fusese chemat de nou înfiinţata Companie 


Olandeză a Indiilor de Est să conducă prima lor expediţie 
spre Lumea Nouă. Se şoptea în taină că ei făcuseră rost, la 
un preţ uriaş de o carte-pilot portugheză, de contrabandă, 
care, probabil, dezvăluia secretele Strâmtorii Magellan şi 
voiau s-o verifice. Bineînţeles, negustorii olandezi ar fi 
preferat să folosească unul dintre proprii lor piloţi, dar nu 
exista niciunul care să se poată compara cu cei englezi, 
instruiți de deținătoarea monopolului, Trinity House, iar 
valoarea colosală a acestei cărţi-pilot îi obligase să-şi 
încerce norocul cu Blackthorne. El fuse însă o alegere 
desăvârşită: era cel mai bun pilot protestant în viaţă, mama 
lui fusese olandeză şi el vorbea olandeza la perfecţie. 
Blackthorne primise plin de entuziasm şi se-nvoise ca plata 
să fie a cincisprezecea parte din toate profiturile şi, aşa cum 
era obiceiul, jurase solemn, în faţa lui Dumnezeu, credinţă 
faţă de Companie, şi se legase să ducă flota până la capătul 
drumului şi să le-o aducă înapoi acasă. 

Pe Dumnezeul meu, am s-o duc pe Erasmus acasă, gândi 
Blackthorne. Cu atâţia oameni câţi El o să lase în viaţă. 

Acum traversau piaţa, iar el îşi desprinse ochii de pe 
galeră şi văzu trei samurai păzind chepengul. Mâncau cu- 
ndemânare din castronaşe, cu beţişoare de lemn, aşa cum îi 
văzuse adesea, dar cu care el nu reuşise să se descurce. 

— Omi-san! Prin semne îi arătă că voia să meargă la 
chepeng doar să-şi strige prietenii. Numai pentru o clipă. 

Dar Omi dădu din cap, spuse ceva ce el nu înţelese şi-şi 
continuă drumul prin piaţă, în jos, spre plajă, pe lângă 
cazan şi mai departe până la debarcader. Blackthorne îl 
urmă supus. Fiecare lucru la timpul său, îşi spuse. Fii 
liniştit. 

Odată ajunşi la debarcader, Omi se întoarse şi strigă spre 
samuraii de pază de la chepeng. Blackthorne îi văzu 
ridicând chepengul şi privind în jos. Unul dintre ei făcu un 
semn spre nişte ţărani care aduseră scara şi un hârdău cu 
apă proaspătă pe care-l coborâră în groapă. Cel gol îl luară 
înapoi sus. La fel şi hârdăul-latrină. 


lată! Dacă ai răbdare şi le faci jocul, după legile lor, poţi 
să-ţi ajuţi echipajul, gândi mulţumit. 

Grupuri de samurai erau adunate lângă galeră. Un bătrân 
înalt stătea deoparte. Din respectul pe care daimyo-ul Yabu 
i-l arăta şi din felul cum ceilalţi săreau la cel mai mic semn 
al lui, Blackthorne îşi dădu imediat seama de importanţa lui. 
Să fie regele lor? se întrebă. 

Omi îngenunche cu umilinţă. Bătrânul se înclină pe 
jumătate şi-şi întoarse ochii spre Blackthorne. 

Adunându-şi toată priceperea de care era în stare, 
Blackthorn îngenunche şi-şi lipi mâinile de nisipul 
debarcaderului, aşa cum făcus Omi, plecându-şi capul la fel 
de jos ca el. 

— Konnichi wa, Sama, spuse politicos. 

Îl văzu pe bătrân înclinându-se din nou. 

Urmă o discuţie între Yabu, bătrân şi Omi: Yabu îi vorbi lui 
Mura. Mura arătă spre galeră. 

— Anjin-san. Te rog. Acolo. 

— De ce? 

— Isogi! comandă Omi, făcând semn cu mâna spre galeră. 

— Nu, nu merg la... 

Imediat Omi dădu un ordin şi patru samurai se aruncară 
asupra lui Blackthorne şi-i prinseră braţele. Mura scoase 
funia şi începu să-i lege mâinile la spate. 

— Feciori de căţea, strigă Blackthorne. Nici nu mă 
gândesc să urc la bordul afurisitei ăsteia de nave de sclavi! 

— Madonna! Lăsaţi-l în pace! Hei, voi maimuțe 
mâncătoare de scârnă, lăsaţi nenorocitul ăla în pace! 
Kinjiru, neh? E pilotul? Anjin ka? 

Lui Blackthorne aproape că nu-i venea să-şi creadă 
urechilor. Avalanşa de înjurături în portugheză venise de pe 
puntea galerei. Apoi îl văzu pe bărbat coborând schela de 
bord. Era la fel de înalt ca el şi cam de aceeaşi vârstă, dar 
cu păr negru, ochi negri şi îmbrăcat neglijent în haine de 
marinar, cu floretă şold şi pistoale la cingătoare. Un crucifix 


bătut în pietre scumpe îi atârna la gât. Purta o beretă 
elegantă şi un zâmbet larg îi brăzda faţa. 

— Tu eşti pilotul? Pilotul olandezilor? 

— Da, se auzi Blackthorne răspunzând. 

— Bine. Bine. Eu sunt Vasco Rodrigues, pilotul acestei 
galere! 

Se întoarse spre bătrân şi-i vorbi într-un amestec de 
japoneză şi portugheză, numindu-l Maimuţă-sama şi uneori 
Toda-sama, dar după cum pronunţa el suna a loady-sama - 
broscoi. De două ori scoase pistolul, îl îndreptă cu emfază 
spre Blackthorne şi-l băgă iar în cingătoare; vorbea o 
japoneză garnisită cu vulgarităţi picante într-o portugheză 
de maidan, pe care numai marinarii o puteau înţelege. 

Hiro-matsu vorbi scurt, samuraii îi dădură drumul lui 
Blackthorne şi Mura îl dezlegă. 

— Aşa-i mai bine. Ascultă, pilotule, omul ăsta e ca un rege. 
I-am spus că răspund de tine şi c-o să-ţi zbor creierii 
imediat ce-o să tragem o duşcă! Rodrigues se înclină spre 
Hiro-matsu, apoi zâmbi spre Blackthorne. Înclină-te spre 
Ticălosu-sama. Ca în vis, Blackthorne făcu cum i se spusese. 

— Te-nclini ca unu' dintr-ăştia, zise Rodrigues cu o 
grimasă. Chiar eşti pilot? 

— Da. 

— Care e latitudinea Capului Lizard? 

— Patruzeci şi nouă de grade, cincizeci şi şase minute 
nord, şi atenţie la recifurile ce apar la sud, sud-vest. 

— Dumnezeule, eşti pilotul! Rodrigues îi strânse mâna lui 
Blackthorne cu căldură. Hai la bord. E mâncare, şi rachiu, 
şi vin, şi grog, şi toţi piloţii trebuie să se iubească unii pe 
alţii, că ei sunt sămânţa pământului. Amin! Corect? 

— Da, spuse Blackthorne slab. 

— Când am auzit c-o să ducem un pilot înapoi cu noi, mi- 
am zis: straşnic! Sunt ani de când n-am mai avut plăcerea 
să vorbesc cu un pilot adevărat. Hai la bord. Cum te-ai 
strecurat prin Malacca? Cum ai scăpat de patrulele noastre 
din Oceanul Indian, ei? Al cui rutter l-ai furat? 


— Unde, mă duci? 

— La Osaka. Înălţimea sa, Marele Călău în persoană, vrea 
să te vadă. 

Blackthorne simţi cum îl cuprinde iar panica. 

— Cine? 

— Toranaga! Stăpânul celor Opt Provincii, care dracu' or fi 
astea! daimyoul cel mai mare al Japoniei; un daimyo e ca un 
rege sau ca un senior feudal, ba chiar mai mult. Toţi sunt 
nişte tirani. 

— Ce vrea de la mine? 

— Nu ştiu, dar de-asta suntem noi aici şi, dacă Toranaga 
vrea să te vadă pe tine, pilotule, are să te vadă. Se zice că 
are un milion de apucaţi de ăştia cu ochi înguşti, care ar fi 
în stare să moară pentru cinstea de a-l şterge la buci, dacă 
asta ar fi plăcerea lui! „Ioranaga vrea ca tu să aduci înapoi 
pilotul, Vasco”, a spus tălmaciul lui. „Să-l aduci pe pilot şi 
încărcătura navei. Du-l pe bătrânul Toda Hiro-matsu acolo 
să cerceteze nava... „ O, da, pilotule, totul e confiscat, aşa 
am auzit, corabia ta şi tot ce e în ea! 

— Confiscată? 

— Poa' să fie un zvon. Japonezii iau uneori cu o mână şi 
dau înapoi cu cealaltă sau se prefac că nu au dat niciodată 
porunca asta. E greu să-i înţelegi pe ticăloşii ăştia sfrijiţi! 

Blackthorne simţi ochii reci ai japonezilor sfredelindu-l şi 
încercă să-şi ascundă teama. Rodrigues îi urmări privirea. 

— Da, încep să se neliniştească. E timp destul pentru 
vorbă. Haide la bord. 

Se întoarse, dar Blackthorne îl opri. 

— Ce-i cu prietenii mei, cu echipajul meu? 

— Care? 

Blackthorne îi spuse pe scurt despre groapă. Rodrigues îl 
întrebă pe Omi într-un amestec de cuvinte japoneze şi 
portugheze. 

— Zice c-o să fie bine cu ei. Ascultă, nici eu, nici tu nu mai 
putem face nimic acum. Trebuie să ai răbdare, niciodată nu 
poţi să ştii la ce să te aştepţi de la un japonez, au şase feţe 


şi trei inimi. Rodrigues se înclină ca un curtean european 
spre Hiro-matsu. Aşa ne înclinăm noi în Japonia. De parcă 
am fi la curtea Preacurviei Sale Filip al II-lea, băga-l-ar 
Dumnezeu mai repede în groapă pe spaniol! 

Se îndreptă spre punte. Spre uluirea lui Blackthorne, nu 
erau nici lanţuri, nici sclavi. 

— Ce-i cu tine? ţi-e rău? întrebă Rodrigues. 

— Nu, am crezut că e o galeră cu sclavi. 

— N-au d-ăştia în Japonia, nici măcar în ocnă. Ţicniţi, dar 
asta e! Aşa ţicniţi n-ai mai văzut tu niciodată şi eu am 
străbătut lumea de vreo trei ori. Avem samurai la rame. 
Sunt soldaţi, soldaţii borţosului bătrân şi n-ai văzut 
niciodată sclavi care să tragă mai bine la rame, sau bărbaţi 
care să lupte mai bine. Rodrigues râse. Trag de le ies ochii 
la rame şi eu îi îmboldesc pe ticăloşi doar ca să-i văd cum îi 
trec toate apele. Nu pleacă de la vâsle niciodată. Am făcut 
tot drumul de la Osaka - trei sute de mile marine în cap - în 
patruzeci de ceasuri. Hai jos. Plecăm îndată. Sigur ţi-e 
bine? 

— Da. Da, cred că da. Blackthorne privea spre Erasmus. 
Era ancorată la o sută de iarzi mai încolo. Pilotule, ce zici, 
nu e nici o şansă să mergem pe navă? Nu m-au mai lăsat să 
mă întorc la bord, n-am haine şi ei au sigilat-o în momentul 
în care am sosit. Te rog. 

Rodrigues cercetă atent corabia. 

— Când ai pierdut arborele trinchet? 

— Chiar înainte de-a acosta aici. 

— Mai ai unul de rezervă la bord? 

— Da. 

— În ce port e înregistrată? 

— Rotterdam. 

— A fost construită acolo? 

— Da. 

— Am fost acolo. Bancuri de nisip rele, da-i un port dat 
naibi. Are parâme bune, nava ta. E nouă, până acum n-am 
mai văzut alta ca ea. Ehei, trebuie să fie rapidă, foarte 


rapidă. Greu să te descurci cu ea. Rodrigues îşi îndreptă 
privirile spre el. Poţi să-ţi iei iute boarfele? Întoarse 
clepsidra de jumătate de oră, care şe găsea lângă cea de o 
oră, amândouă prinse de habitaclu. 

— Da. 

Blackthorne încerca să nu i se citească pe faţă speranţa. 

— Cu o condiţie, pilotule. Nici o armă, ascunsă în mânecă 
sau în altă parte. Cuvântul tău de pilot. Le-am spus 
maimuţoilor că răspund de tine. 

— De acord. Blackthorne privea nisipul scurgându-se încet 
prin gâtul Clepsidrei. 

— Pilot sau nu, dacă încerci cea mai mică înşelăciune, îţi 
zbor creierii, sau îţi tai beregata. Dacă mă-nvoiesc. 

— Îţi dau cuvântul meu, de la pilot la pilot, pe Dumnezeu. 
Şi să-i ia ciuma pe spanioli! 

Rodrigues zâmbi şi-l bătu călduros pe spate. 

— Începi să-mi placi, englezule. 

— De unde ştii că sunt englez? întrebă Blackthorne, fiind 
sigur că portugheza lui era fără cusur şi că nimic din ceea 
ce spusese nu l-ar fi deosebit de un olandez. 

— Sunt un ghicitor. Ca toţi piloţii, râse Rodrigues. 

— Ai vorbit cu preotul? Părintele Sebastio ţi-a spus? 

— Nu stau de vorbă cu popii, dacă nu-i musai. O dată pe 
săptămână e mai mult decât destul pentru orice bărbat. 
Rodrigues scuipă într-un canal de scurgere şi se îndreptă 
spre pasarela dinspre chei. Toady-sama! Ikimasho-ka? 

— Ikimasho, Rodrigu-san. Ima. 

— Ima, să fie. Rodrigues se uită căzut pe gânduri la 
Blackthorne. Ima înseamnă „acum”, „imediat”. Trebuie să 
plecăm imediat, englezule. 

Nisipul se strânsese deja într-o mică grămăjoară aproape 
perfectă pe fundul clepsidrei. 

— Vrei să-l întrebi, te rog, dacă pot merge la navă? 

— Nu, englezule. N-o să-l întreb nici pe naiba. 

Dintr-o dată Blackthorne se simţi gol pe dinăuntru. Şi 
foarte bătrân. Îl urmări pe Rodrigues cum se îndrepta spre 


balustrada dunetei şi strigă spre un marinar scund, elegant, 
care stătea pe puntea ridicată de la proră. 

— Hei, căpitan-san. Ikimasho? Toţi samuraii la bordu' Ima! 
Ima, wakarimasu ka? 

— Hai, Anjin-san. 

Imediat Rodrigues sună de şase ori clopotul navei, tare, iar 
căpitansan începu să strige ordine către marinarii şi 
samuraii de pe țărm şi de pe navă. Marinarii de jos urcară 
în grabă pe punte să facă pregătirile de plecare şi, în 
învălmăşeala disciplinată, controlată, Rodrigues îl luă încet 
pe Blackthorne de braţ şi-l împinse spre pasarela de la 
tribord, îndepărtându-l de mal. 

— Jos e o bărcuţă, englezule. Nu fugi, nu te uita în jur şi nu 
da nici o atenţie la nimeni, afară de mine. Dacă îţi spun să 
te întorci, fă-o iute. 

Blackthorne traversă puntea, cobori schela de bord şi se 
îndreptă spre mica barcă japoneză. Apoi auzi voci mânioase 
în urma lui şi-şi simţea părul făcându-i-se măciucă, pentru 
că pretutindeni pe navă erau o mulţime de samurai, unii 
înarmaţi cu arcuri şi săgeți, câţiva cu muschete. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa lui, căpitan-san, eu 
răspund de el. Eu, Rodrigu-san, ichi ban Anjin-san jur pe 
numele Fecioarei! Wakarimasu ka? se auzi peste celelalte 
voci, dar ele deveneau tot mai mânioase. 

Blackthorne era gata să urce în bărcuţă şi văzu că n-avca 
furcheţi. Nu ştiu să vâslesc ca ei, îşi spuse. Nu pot folosi 
barca! E prea departe ca să înot. Sau nu? 

Şovăi, măsurând distanţa. Dacă ar fi fost în deplinătatea 
puterilor lui n-ar fi aşteptat nici o clipă. Dar acum? 

În spatele lui se auzeau paşi coborând cu zgomot pasarela 
şi trebui să-şi înfrângă impulsul de a se întoarce. 

— Aşază-te la pupă, îl auzi pe Rodrigues. Grăbeşte-te! 

Făcu cum i se spusese şi Rodrigues sări sprinten în barcă, 
înşfăcă ramele şi, rămânând tot în picioare, vâsli cu mare 
îndemânare. 


Un samurai era în capul scării de bord, foarte neliniştit, şi 
alţi doi erau lângă el cu arcurile pregătite. Căpitanul 
samurai strigă, fără îndoială chemându-i să se întoarcă. 

La câţiva iarzi de navă, Rodrigues întoarse capul. 

— Mergem doar pân' acolo, îi strigă căpitanului, arătând 
spre Erasmus. Strânge samuraii pe galeră! Îşi întoarse 
hotărât spatele spre nava lui şi continuă să vâslească, 
mânuind ramele ca japonezii, stând în picioare în mijlocul 
bărcii. 

— Să-mi spui dacă-şi pun săgeți în arcuri, englezule! 
Urmăreşte-i foarte atent. Ce fac acum? 

— Căpitanul e foarte furios. Nu te bagi în vr-un necaz? 

— Dacă nu ieşim în larg la-ntorsul clepsidrei, bătrânul 
Toady ar putea găsi pricină să se plângă. Ce fac arcaşii? 

— Nimic. Ascultă ce le spune căpitanul. El pare nehotărât. 
Nu... Acum unul dintre ei scoate o săgeată. 

Rodrigues se pregăti să se oprească. 

— Madonna, ţintesc afurisit de bine ca să mergi la noroc... 
E deja în arc? 

— Da... dar stai puţin! Căpitanul a... cineva a venit la el, un 
marinar, cred. Parcă l-ar întreba ceva despre navă. 
Căpitanul se uită spre noi. Îi spune ceva omului cu săgeata. 
Acum omul o pune înapoi în tolbă. Marinarul arată ceva pe 
punte. 

Rodrigues trase repede cu coada ochiului ca să fie sigur şi 
respiră mai uşurat. 

— Ăsta-i unul dintre ofiţeri. O să-i trebuiască o jumătate de 
ceas să-şi aranjeze vâslaşii. 

Blackthorne aşteptă, distanţa creştea. 

— Căpitanul se uită din nou spre noi. Nu, suntem în 
siguranţă. A plecat, dar unul dintre samurai ne urmăreşte. 

— Treaba lui. Rodrigues se linişti, dar nu slăbi ritmul, nici 
nu se uită înapoi. Nu-mi place să fiu cu spatele spre 
samurai, mai cu seamă când au arme în mâini, da' cred să fi 
văzut vreodată pe vreunul fără. Toţi sunt nişte ticăloşi! 

— De ce? 


— Le place să omoare, englezule. E obiceiul lor, dorm cu 
săbiile lângă ei. Asta e o ţară grozavă, dar samuraii sunt 
periculoşi ca viperele, ba şi mai răi la vedere. 

— De ce? 

— Nu ştiu de ce, englezule, dar aşa sunt ei, răspunse 
Rodrigues bucuros să stea de vorbă cu unul de-al său. Sigur 
că toţi japonezii sunt altfel decât noi - nu simt durerea sau 
frigul ca noi - dar samuraii sunt chiar mai râi. Nu se tem de 
nimic, iar de moarte cel mai puţin. De ce? Numai 
Dumnezeu ştie, da' ăsta-i adevărul. Dacă superiorii lor spun 
„omoară”, ei omoară; dacă spun „mori”, ei se aruncă în 
săbii sau îşi despică burţile. Omoară sau mor cu aceeaşi 
uşurinţă cu care ne pişăm noi. Şi femeile sunt samurai, 
englezule. Ele omoară ca să-şi apere stăpânii, aşa-şi numesc 
ele soţii, sau îşi pun capăt zilelor, dacă li se porunceşte. O 
fac tăindu-şi beregata. Aici un samurai poate să-i ordone 
soţiei sale să se omoare şi ea trebuie s-o facă, e lege. 
Madonna, femeile sunt totuşi altceva, o altă specie, 
englezule, nimic pe pământ nu e ca ele, dar bărbaţii... 
samuraii sunt reptile şi cel mai sigur e să te porţi cu ei ca şi 
cu şerpii veninoşi. Te simţi bine acum? 

— Da, mulţumesc. Niţel vlăguit, dar e-n ordine. 

— Cum a fost călătoria ta? 

— Grea. Spune-mi, ei, samuraii, cum ajung să fie samurai? 
E destul să-şi pună două săbii şi să-şi taie părul aşa? 

— Trebuie să te naşti samurai. Bineînţeles, există mai 
multe ranguri de samurai, de la daimyo din vârful 
mormanului de scârnă până la ceea ce noi am numi 
pedestraşi. E mai mult un rang care se moşteneşte, ca la 
noi. Mai de mult, aşa mi s-a spus, era şi aici ca acum în 
Europa: ţăranii puteau să ajungă soldaţi şi soldaţii ţărani, 
cu urmaşi cavaleri şi nobili, chiar şi regi. Unii soldaţi-ţărani 
s-au ridicat până la cele mai înalte ranguri. Taiko a fost 
unul. 

— Cine-i ăsta? 


— Marele Despot, cârmuitorul întregii Japonii, Marele 
Ucigaş al tuturor timpurilor, o să-ţi povestesc într-o zi 
despre el. A murit în urmă cu un an şi acum arde în focul 
iadului. Rodrigues scuipă peste bord. Acum, ca să fii 
samurai, trebuie să te naşti aşa. Totul se moşteneşte, 
englezule. Madonna, habar n-ai tu ce preţ pun ei pe 
moştenire, familie, rang şi pe altele de felul ăsta. Ai văzut 
cum se pleacă Omi în faţa diavolului de Yabu şi cum 
amândoi se târăsc în faţa bătrânului Toady-sama. „Samurai' 
vine de la un cuvânt japonez care înseamnă „a sluji”. Dar, 
oricât se înclină şi fac plecăciuni în faţa celui de deasupra, 
ei tot samurai rămân, cu anume înlesniri de samurai. Ce 
mai e pe punte? 

— Căpitanul sporovăie cu un alt samurai şi arată spre noi. 
Ce înlesniri au? 

— Aici samuraii conduc totul, stăpânesc totul. Au codul lor 
de onoare şi tabelele lor de legi. Trufaşi? Madonna, nici nu- 
ţi închipui! Cel mai de jos dintre ei poate, după lege, să 
omoare pe orice ne-samurai, pe orice bărbat, femeie sau 
copil, pentru orice pricină sau fără niciuna. Pot să omoare, 
după lege, doar ca să-şi încerce tăişul spurcatelor lor de 
săbii, i-am văzut cu ochii mei, şi au cele mai bune săbii din 
lume. Mai bune decât oţelul de Damasc. Ce mai face 
păcătosul ăla? 

— Ne priveşte şi-atât. Acum ţine arcul pe spate. 

Blackthorne fu scuturat de un fior. 

— Îi urăsc pe ticăloşii ăştia mai mult decât pe spanioli. 
Rodrigues râse iar, în timp ce trăgea la vâsle. De vrei s-o ştii 
pe-a dreaptă, mi se rupe de ei! Da', dacă vrei să te 
îmbogăţeşti repede, trebuie să lucrezi cu ei, pentru că ei 
stăpânesc totul. Sigur ţi-e bine? 

— Da, mulţumesc. Ce spuneai? Samuraii stăpânesc totul? 

— Da. Întreaga ţară e împărţită în caste, ca în India. 
Samuraii, în vârf, ţăranii după ei. Rodrigues scuipă peste 
bord. Numai ţăranii pot să aibă pământ. Înţelegi? Dar 
samuraii au toate produsele. Ei au toată recolta de orez, şi 


y 


asta-i cea mai importantă, iar o parte din ea o dau înapoi 
ţăranilor. Numai samurailor li se îngăduie să poarte arme. 
Oricine atacă un samurai, afară de un alt samurai, este 
socotit răzvrătit şi este pedepsit pe loc cu moartea. Şi, dacă 
cineva vede un astfel de atac şi nu dă de ştire imediat, 
devine la fel de vinovat. O dată cu ei şi nevestele lor, ba 
chiar şi copiii. Întreaga familie e condamnată la moarte 
dacă unul dintre ei nu anunţă. Pe Sfânta Fecioară, samuraii 
sunt stirpea lui Satan! Am văzut copii ciopârţiţi bucățele. 
Rodrigues tuşi şi scuipă. Dar chiar şi aşa, dacă ştii un lucru 
sau două, ţara asta e raiul pe pământ. Îşi aruncă privirea 
spre galeră, să se încredinţeze cu proprii-i ochi, apoi zâmbi 
larg. Ei, englezule, nimic nu e mai grozav ca o plimbare cu 
barca în jurul portului, nu? 

Blackthorne râse. Povara anilor dispăruse în timp ce se 
lăsa furat de mişcarea atât de familiara a valurilor, de 
mirosul sărat al mării, pescăruşii strigând şi jucându-se 
deasupra lor, de senzaţia de libertate şi sentimentul izbânzii 
mult aşteptate. 

— Am crezut că n-o să m-ajuţi să ajung la Erasmus! 

— Asta-i nenorocirea cu voi, englezule. N-aveţi deloc 
răbdare. Ascultă, aici nu-i rogi nimic pe japonezi, samurai 
sau altceva, ei sunt toţi la fel. Dacă o faci, au să şovăie, apoi 
îl întreabă pe mai-marele lor. Aici trebuie să o faci. Sigur, 
râsu-i viguros pluti peste valuri, uneori poţi să fii omorât 
dacă o faci cum nu trebuie 

— Vâsleşti foarte bine. Mă gândeam cum să folosesc 
ramele când ai venit tu. 

— Doar nu credeai c-o să te las să te duci singur, nu? Cum 
te cheamă? 

— Blackthorne, John Blackthorne. 

— Ai fost vreodată în nord, englezule? În nordul 
îndepărtat? 

— Am fost cu Kees Veerman pe Der Lifle. Acum opt ani. A 
fost a doua mea călătorie în căutarea Căii de Nord-Est. De 
ce? 


— Mi-ar plăcea să-mi spui despre asta şi despre toate 
locurile pe unde ai fost. Crezi c-au să-l găsească vreodată? 
Drumul de nord, către Asia, prin est sau vest? 

— Da. Voi şi spaniolii blocaţi ambele rute de sud, aşa că noi 
trebuie să-l găsim. Noi sau olandezii. De ce? 

— Şi-ai pilotat şi pe Coasta Berberă, nu? 

— Da. De ce? 

— Şi Tripoli îl ştii? 

— Mai toţi piloţii au fost acolo. De ce? 

— Am ştiut eu că te-am mai văzut cândva. Da, s-a 
întâmplat la Tripoli. Cineva mi te-a arătat. Faimosul pilot 
englez! Care a mers cu exploratorul olandez Kees Veerman, 
în Mările de Gheaţă, şi care, cândva, a fost căpitan în 
escadra lui Drake, nu? Când cu Armada. Câţi ani aveai 
atunci? 

— Douăzeci şi patru. Ce făceai la Tripoli? 

— Pilotam un vas englez de corsari. Corabia mea fusese 
luată în Indii de piratul ăsta, Morrow, Henry Morrow era 
numele lui. El mi-a ars corabia până la linia de plutire, după 
ce-o prădase, şi mi-a oferit slujba de pilot - omul lui era 
nepriceput, aşa a spus el -, ştii cum e. Voia ca să mergem de 
acolo - noi făcusem plinul de apă şi plecam din Hispaniola, 
când m-a prins -, să mergem spre sud, de-a lungul 
continentului, apoi înapoi, peste Atlantic, să-ncercăm să 
capturăm, lângă Canare, transportul anual de aur către 
Spania şi, dacă ne scapă, s-o pornim prin Gibraltar spre 
Tripoli, pentru a încerca alte jafuri şi apoi din nou spre 
nord, către Anglia. A făcut ofertă obişnuită, să-mi elibereze 
camarazii, să le dea hrană şi bărci, dacă eu primeam să le 
fiu pilot. Am spus: „Bineînţeles, de ce nu? Numai să nu 
atacăm nici o navă portugheză, să mă debarcaţi lângă 
Lisabona şi să nu-mi furaţi cărţile-pilot. Ne-am târguit un 
timp, ca de obicei, ştii cum e. Apoi eu am jurat pe Sfânta 
Fecioară şi amândoi pe cruce şi asta a fost. Am avut o 
călătorie bună şi ne-au căzut în mână câţiva negustori 
spanioli bogaţi. Când am ajuns în largul Lisabonei, el m-a 


rugat să rămân pe navă, mi-a spus obişnuitele vorbe ale 
bunei regine Bess, precum că ea va da o răsplată de prinţ 
oricărui pilot portughez care trece în slujba ei şi-i va învăţa 
şi pe ceilalţi din Trinity House tot ce ştie el, şi că-i va plăti 
cinci mii de guinee pentru cartea-pilot a Strâmtorii 
Magellan sau a Capului Bunei Speranţe. Zâmbetul lui 
Rodrigues era larg, dinţii albi şi puternici, barba şi mustaţa 
bine îngrijite. Nu le-aveam. Cel puţin aşa i-am spus. Morrow 
şi-a ţinut cuvântul, aşa cum ar trebui să facă toţi piraţii. M-a 
lăsat la țărm cu cărţile mele pilot - bineînţeles că pusese să 
fie copiate, deşi el însuşi nu ştia să citească sau să scrie şi 
chiar mi-a dat partea mea din banii jefuiţi. Ai navigat 
vreodată cu el, englezule? 

— Nu. Regina i-a dat titlul de cavaler acum câţiva ani. N- 
am fost niciodată pe vreuna dintre corăbiile lui. Mă bucur c- 
a fost cinstit cu tine. 

Se apropiau de Erasmus. Samuraii se uitau în jos, spre ei, 
Curioşi. 

— Asta a fost pentru a doua oară când am pilotat pentru 
eretici. Prima oară n-am fost aşa de norocos. 

— Oh? 

Rodrigues puse vâslele la locul lor, barca făcu o uşoară 
mişcare laterală şi el apucă parâmele de abordaj. 

— Mergem sus, dar mă laşi pe mine să vorbesc. 

Blackthorne începu să urce, în timp ce pilotul celalalt lega 
bine barca. Rodrigues fu primul pe punte. Se înclină ca un 
curtean. 

— Konnichi wa pentru toţi sama mâncători de scârboşenii! 
Erau patru samurai pe punte. Blackthorne recunoscu pe 
unul dintre ei care făcuse de pază la chepeng. Încurcaţi, se 
înclinară băţoşi către portughez. Blackthorne îl imită, 
simțindu-se stânjenit, deoarece ar fi preferat să facă o 

plecăciune corectă. 

Rodrigues se îndreptă direct spre scara din tambuchi. 
Sigiliile erau în ordine la locul lor. Unul din samurai i se 
aşeză în cale. 


— Kinjiru, gomen nasai. Este interzis, îmi pare rău. 

— Kinjiru, da? spuse portughezul vădit neimpresionat. Eu 
sunt Rodrigu-san,anjin pentru 'Tloda Hiro-matsu-sama. 
Sigiliul ăsta, spuse el arătând spre pecetea roşie acoperită 
cu o scriere ciudată, e al lui Ioda Hiro-matsu-sama ka? 

— Iyee, spuse samuraiul clătinând din cap. Kasigi Yabu- 
sama! 

— I1ye? spuse Rodrigues. Kasigi Yabu-sama? Eu vin din 
partea lui Toda Hiro-matsu-sama, care e un rege mai mare 
decât ticălosul vostru, şi 'Toady-sama vine din partea lui 
Toranaga-sama, care e cel mai mare ticălos-sama de pe din 
lumea asta. Neh? Rupse sigiliul de la uşă şi-şi duse mâna la 
unul dintre pistoale. Săbiile erau pe jumătate scoase din 
teacă şi el îi spuse încet lui Blackthorne: Fii gata să 
părăseşti nava. Apoi se adresă samurailor, pe un ton 
mânios: Toranaga-sama! Arătă cu mâna stângă spre steagul 
care flutura pe propriu-i catarg. Wakarimasu ka? 

Samuraii şovăiră, cu săbiile pregătite. Blackthorne se 
pregăti să sară peste bord. 

— Toranaga-sama! Rodrigues izbi uşa cu piciorul, clanţa 
sări zornăind şi uşa zbură la perete. WAKARIMASU KA? 

— Wakarimasu, Anjin-san. 

Samuraii îşi băgară săbiile în teacă, se înclinară, îşi cerură 
iertare, se înclinară din nou şi Rodrigues spuse răguşit: 

— Aşa-i mai bine, şi porni primul în jos pe scară. 

— Cristoase, Rodrigues, rosti Blackthorne, când erau pe 
puntea inferioară. Aşa faci întotdeauna şi-ţi iese bine 
mereu? 

— N-o fac decât rareori, spuse portughezul, ştergându-şi 
sudoarea de pe frunte, şi, chiar şi atunci, aş vrea să nu fi 
încercat deloc. 

Blackthorne se rezemă de peretele navei. 

— Mă simt de parcă cineva mi-ar fi tras un picior în burtă. 

— E o singură cale. Trebuie să te porţi ca un rege. Chiar şi 
aşa, niciodată nu ştii la ce să te-aştepţi de la un samurai. 
Sunt la fel de periculoşi ca un popă căcăcios aşezat c-o 


lumânare între buci pe un butoiaş plin pe jumătate cu praf 
de puşcă. 

— Ce le-ai spus? 

— Toda Hiro-matsu e cel mai mare sfetnic al lui Toranaga, 
el e un daimyo mai mare decât cel de aici. Din pricina asta 
au dat ei înapoi. 

— Cum e Ioranaga? 

— E-o poveste lungă, englezule. Rodrigues se aşeză pe o 
treaptă, îşi trase cizma şi-şi frecă glezna. Aproape că mi-am 
rupt piciorul în împuţita ta de uşă. 

— Nu era încuiată. Puteai s-o deschizi pur şi simplu. 

— Ştiu, dar n-ar fi fost acelaşi lucru. Madonna, mai ai o 
grămadă de învăţat! 

— Vrei să mă-nveţi? 

Rodrigues îşi trase din nou cizma pe picior. 

— Asta depinde, spuse el. 

— De ce? 

— O să vedem noi, nu? Numai eu am vorbit până acum, 
ceea ce e corect: eu sunt sănătos, tu nu. Curând o să vină 
rândul tău. Care ţi-e cabina? 

Blackthorne îl studie pentru o clipă. Sub punți era un 
miros greu, stătut. 

— Mulţumesc că m-ai ajutat să ajung la bord. 

Se îndreptă spre pupă. Uşa cabinei sale era descuiată. 
Cabina fusese scotocită şi tot ce se putea mişca de la locul 
lui fusese luat. Nu mai erau nici cărţi, nici haine, nici 
instrumente, nici pene de scris. Cufărul lui de marinar era, 
de asemeni, descuiat. Şi gol. 

Alb de furie, intră în cabina principală, cu Rodrigues, atent 
pe urmele lui. Chiar şi compartimentul secret fusese găsit şi 
prădat. 

— Au luat tot, puii de căţea râioasă! 

— La ce te aşteptai? 

— Nu ştiu. Am crezut... cu toate sigiliile alea... 

Blackthorne se îndreptă spre încăperea tezaurului. Era 
goală. La fel şi magazia de muniții. În cale nu mai erau 


decât baloturile de postav. 

— Să-i ia dracu pe toţi japonezii! Se întoarse în cabina lui 
şi închise trântind cu putere capacul cufărului. 

— Unde sunt? întrebă Rodrigues. 

— Ce? 

— Rutterele tale. Unde-s? 

Blacklhorne îi aruncă o privire tăioasă. 

— Nici un pilot nu se sinchiseşte de haine. Tu ai venit 
pentru cărţile-pilot, nu-i aşa? 

— Da. 

— De ce eşti aşa mirat, englezule? Pentru ce crezi c-am 
venit pe navă? Să te-ajut să iei câteva zdrenţe? Oricum sunt 
jerpelite şi-ţi trebuiesc altele. Am destule ca să-ţi dau şi ţie. 
Da' unde-ţi sunt cărţile-pilot? 

— Au dispărut. Erau în ladă. 

— N-am de gând să ţi le fur, englezule. Vreau doar să le 
citesc şi să le copiez, dacă-i nevoie. O să le păzesc ca pe 
ochii din cap, aşa că n-ai de ce te teme. Vocea i se înăspri. 
Te rog, scoate-le, englezule, nu ne-a rămas decât foarte 
puţin timp. 

— N-am de unde. Au dispărut. Erau în lada mea de drum. 

— Nu se poate să le fi lăsat acolo, intrând într-un port 
străin. N-aveai cum să uiţi legea de căpătâi pentru un pilot: 
să le-ascunzi cu grijă şi să le laşi la vedere doar pe cele 
false. Grăbeşte-te! 

— Le-au furat! 

— Nu te cred. Da' o să recunosc că le-ai ascuns foarte 
bine. Le-am căutat două ore şi n-am dat, fir-ai să fii, peste 
nici o urmă. 

— Ce? 

— Ce te miri aşa englezule? Nu face pe nătângu'! Fireşte 
c-am venit aici din Osaka să-ţi cercetez cărţile-pilot! 

— Ai fost deja pe navă? 

— Madonna! spuse Rodrigues neliniştit. Da, bineînţeles, în 
urmă cu două sau trei ceasuri, cu Hiro-matsu, care voia s- 
arunce o privire. El a rupt sigiliile şi apoi, când am plecat, 


daimyo-ul de aici le-a pus din nou. Grăbeşte-te, pentru 
Dumnezeu, adăugă el. Nisipul e pe sfârşite. 

— Le-au furat! Blackthorne îi povesti cum sosiseră aici şi 
cum se trezise pe țărm. Apoi izbi cu piciorul lădiţa de drum 
şi o trimise în celălalt capăt al cabinei, furios pe cei care-i 
jefuiseră nava. Mi le-au furat! Toate hărţile mele! Toate 
cărţile-pilot! Am copii la unele în Anglia, dar cartea mea 
pilot din călătoria asta nu mai e şi... Se opri. 

— Şi cartea-pilot portugheză? Hai, englezule, n-avea cum 
să fie decât portugheză. 

— Da, şi cea portugheză a dispărut. 

Stăpâneşte-te, îşi spuse. S-au dus şi gata. La cine să fie? 
La japonezi? Sau ei le-au dat popii? Fără cărţile-pilot şi fără 
hărţi nu poţi găsi drumul spre casă... N-ai să-ţi mai vezi 
casa. Nu-i adevărat. Poţi să-ţi duci nava acasă, cu grijă şi cu 
foarte mult noroc... Nu fi caraghios! Ai jumătate de glob de 
străbătut, eşti pe pământ duşman, în mâini duşmane şi n-ai 
nici carte-pilot, nici hărţi. O, lisuse, Dumnezeule, dă-mi 
putere! 

Rodrigues îl urmărea încordat. În cele din urmă spuse: 

— Îmi pare rău pentru tine, englezule. Ştiu ce simţi, mi s-a 
întâmplat şi mie o dată. Hoţul era un englez, scufunda-i-s-ar 
nava şi el să ardă pe veci în fundul iadului. Haide, hai să ne- 
ntoarcem pe galeră. 

Omi şi ceilalţi rămăseseră pe chei până ce galera ocoli 
promontoriul şi dispăru. Spre apus vălurile nopţii întunecau 
deja cerul purpuriu. Spre răsărit, noaptea unise şi cer şi 
mare laolaltă, făcând orizontul să dispară. 

— Mura, cât îţi trebuie ca să duci toate tunurile înapoi pe 
navă? 

— Dacă muncim toată noaptea, până mâine la amiază, 
Omi-san. Dacă începem în zori, am isprăvi mult înainte de 
asfinţit. Ar fi mai sigur dacă am munci pe timp de zi. 

— Lucraţi la noapte. Adu-l pe preot la groapă imediat. 

Omi aruncă o privire către Igurashi, primul locotenent al 
lui Yabu, care încă mai privea către promontoriu, cu faţa 


încordată. Cicatricea ce-i acoperea orbita goală era umbrită 
sinistru. 

— Eşti bine-venit la noi, Igurashi-san. Casa mea este 
săracă, dar poate c-o să reuşim să te facem să te simţi bine. 
— Mulţumesc, răspunse bătrânul, întorcându-se spre el, 
dar stăpânul nostru, a spus să mă-ntorc la Yedo de îndată, 
aşa că plec. Îngrijorarea i se citea şi mai mult pe chip. Aş 

vrea să fiu pe galera aceea. 

— Da. 

— Nu-mi convine că Yabu-sama se află acolo având doar 
doi oameni cu el. Gândul ăsta mă-nnebuneşte. 

Arătă către Erasmus. 

— Corabia diavolului, asta este! Atâta bogăţie şi apoi 
NIMIC! 

— Chiar nimic, crezi? Seniorul Toranaga n-o să fie 
bucuros, foarte bucuros, de darul seniorului Yabu? 

— Cărpănosul ăla nesătul de putere e aşa de plin de el, 
încât nici măcar n-o să bage de seamă cât argint a furat de 
la stăpânul nostru. 

Unde-ţi sunt minţile? 

— Cred că numai neliniştea pricinuită de primejdia în care 
s-ar putea afla stăpânul nostru te-a îndemnat să spui 
asemenea vorbe. 

— Ai dreptate, Omi-san. N-am vrut să ofensez pe nimeni. 
Ai fost foarte înţelept şi un ajutor nepreţuit pentru stăpânul 
nostru. Poate că ai dreptate şi-n privinţa lui loranaga, spuse 
Igurashi, dar în sinea lui gândea: Bucură-te de noua-ţi 
bogăţie, tu, biet nebun. Eu îmi cunosc mai bine stăpânul 
decât tine, iar feuda mărită n-o să-ţi aducă nici un folos. 
Avansarea ta ar fi fost o răsplată cinstită pentru corabie, 
monezi şi arme. Dar ele s-au dus acum. Şi din pricina ta 
stăpânul meu e-n mare primejdie. Tu ai trimis vestea şi tu ai 
spus: „Vedeţi mai întâi barbarii”, ademenindu-l. Noi trebuia 
să fi plecat de ieri. Da, acum stăpânul meu ar fi fost 
departe, în siguranţă, cu bani şi arme. Să fii un trădător? 
Lucrezi pentru tine, pentru prostul de taică-tău, sau pentru 


un duşman? Pentru Toranaga, poate? N-are importanţă. 
Poţi să-mi dai crezare, scârnăvie nebună, tu şi ramura ta 
din familia Kasigi n-o să mai faceţi multă vreme umbră 
pământului. 'Ţi-aş spun-o în faţă, dar atunci ar trebui să te 
omor şi-ar însemna să nesocotesc încrederea stăpânului 
meu. Nu eu, ci eltrebuie să spună când. 

— Îţi mulţumesc pentru ospitalitate, Omi-san, spuse. Sper 
să te revăd curând, dar acum voi porni la drum. 

— Ai vrea să faci ceva pentru mine, te rog? Du-i tatălui 
meu urările mele de bine. Ţi-aş rămâne foarte îndatorat. 

— Bucuros. E un om minunat. Şi nu te-am felicitat încă 
pentru noua feudă. 

— Eşti prea bun. 

— Mulţumesc încă o dată, Omi-san. Ridică mâna într-un 
salut prietenesc, făcu semn oamenilor săi şi-şi conduse 
falanga de călăreţi afară din sat. 

Omi se îndreptă către groapă. Preotul era acolo. Văzu că 
era furios şi trăgea nădejde c-o să facă ceva nepotrivit de 
faţă cu toţi şi atunci o să poată să pună să fie biciuit. 

— Preotule, spune barbarilor că or să vină sus, unul câte 
unul. Spune-le că seniorul Yabu a zis că pot să trăiască din 
nou printre oameni. Omi folosea intenţionat un limbaj 
simplu. Însă la cea mai mică încălcare a legii doi dintre ei 
vor fi aruncaţi înapoi în groapă. Trebuie să se poarte cum 
se cuvine şi să asculte toate poruncile. E limpede? 

— Da. 

Omi îl puse pe preot să repete. Când fu sigur că omul 
reţinuse totul exact, îl puse să vorbească celor din groapă. 
Oamenii urcară unul câte unul. Toţi erau înspăimântați. 

Câţiva trebuiră să fie ajutaţi. Unul dintre ei avea dureri 
foarte mari şi urla ori de câte ori cineva îi atingea braţul. 

— Trebuiau să fie nouă. 

— Unul e mort. Cadavrul e acolo jos, în groapă, spuse 
preotul. 

Omi se gândi o clipă. 


— Mura, să arzi cadavrul şi să pui cenuşa împreună cu a 
celuilalt barbar. Pe oamenii aceştia să-i duci în aceeaşi casă 
în care au mai stat. Dă-le legume şi peşte din belşug. Supă 
de orz şi fructe. Să fie spălaţi. Put. Preotule, spune-le că, 
dacă se poartă cum se cuvine şi se supun poruncilor, vor 
avea mâncare tot timpul. 

Omi privi şi ascultă atent. Îi văzu pe toţi recunoscători şi 
gândi mulţumit: Ce tâmpenie! Îi închid doar două zile, apoi 
le dau o nimica toată şi acum sunt în stare să-mi pupe 
tălpile. Cu siguranţă că ar face-o. 

— Mura, învaţă-i să se-ncline cum se cuvine şi ia-i de-aici! 
Apoi se-ntoarse spre preot: Ei bine? 

— Acum plec. Duc la casa mea. Plec din Anjiro. 

— Ai face bine să pleci şi să stai departe pentru totdeauna, 
tu şi orice preot de-al vostru. Poate că rândul viitor, când 
unul ca tine o să vină pe domeniul meu, o să-i facă pe unii 
dintre ţăranii sau vasalii mei creştini să se gândească la 
trădare, spuse el ameninţător, folosindu-se cu şiretenie de 
un vechi şi obişnuit motiv de care se foloseau samuraii anti- 
creştini spre a stăvili răspândirea dogmei străine pe feudele 
lor, pentru că, deşi preoţii străini erau apăraţi de lege, 
convertiţii lor japonezi nu erau. 

— Creştinii, buni japonezi. Totdeauna. Numai buni vasali. 
Niciodată avut gânduri rele. Nu. 

— Sunt bucuros s-o aud. Nu uita că feuda mea se întinde 
pe douăzeci de ri în orice direcţie. Înţelegi? 

— Înţeleg. Da. Înţeleg foarte bine. 

Privi cum omul se înclină rigid - chiar şi preoţii barbari 
trebuie să aibe bune maniere - şi plecă. 

— Omi-san? spuse unul dintre samuraii săi. Era tânăr şi 
foarte chipeş. 

— Da. 

— Vă rog, iertaţi-mă, ştiu că n-aţi uitat, dar Masijiro-san 
este încă în groapă. 

Omi se îndreptă spre chepeng şi se uită scrutător în jos, 
spre samurai. Imediat omul fu în genunchi, plecându-se cu 


mult respect. 

Cele două zile îl îmbătrâniseră. Omi îi cântări serviciile din 
trecut, apoi luă pumnalul din cingătoarea samuraiului tânăr 
şi-l aruncă în groapă. 

La capătul scării, Masijiro se uita la pumnal fără să-şi 
creadă ochilor. Lacrimi începură să-i curgă pe obraz. 

— Nu merit această onoare, Omi-san, spuse el umil. 

— Da. 

— Mulţumesc. 

Tânărul samurai de lângă Omi spuse: 

— Pot să vă rog să i se îngăduie să-şi facă seppuku aici, pe 
plajă? 

— Nu şi-a îndeplinit datoria în groapă. În groapă să 
rămână. Porunceşte sătenilor s-o astupe. Şterge toate 
urmele ei. Barbarii au pângărit-o. 

Kiku râse şi dădu din cap. 

— Nu. Omi-san, îmi pare rău, dar, te rog, pentru mine nu 
mai vreau nici un strop de sake în plus, altfel o să mi se 
desfacă părul şi-o să cad pe jos, şi-atunci ce-o să se-ntâmple 
cu noi? 

— O să cad şi eu cu tine, o să împărţim perna amândoi, şi-o 
să fim în nirvana, mai presus de noi înşine, spuse Omi 
fericit, cu capul învârtindu-i-se din cauza vinului. 

— Da, dar eu o să sforăi şi tu n-o să poţi să-mparţi perna 
cu o fată beată, care sforăie îngrozitor, şi n-o să ai nici o 
bucurie. Cu siguranţă că nu, îmi pare tare rău. O, nu, Omi- 
sama, stăpân al Noii şi Uriaşei Feude, tu meriţi mai mult 
decât atât! Turnă încă un degetar de vin cald în ceaşca 
micuță de porțelan şi-o oferi cu ambele mâini, degetul mare 
şi arătătorul de la mâna stângă ţinând delicat ceaşca, iar 
arătătorul de la mâna dreaptă sprijinind-o de dedesubt. 
Poftim, e pentru tine, pentru că eşti minunat! 

El o luă şi sorbi câte puţin, savurându-i căldura şi aroma 
dulceagă. 

— Sunt atât de bucuros că am putut să te conving să mai 
rămâi o zi, neh? Eşti atât de frumoasă, Kiku-san. 


— Tu eşti frumos şi bucuria e a mea. Ochii-i dansau în 
lumina răspândită de un lampion din hârtie şi bambus, în 
formă de floare, care atârna de grinda de cedru. Acestea 
erau cele mai frumoase camere din Casa de Ceai de lângă 
piaţă. Ea se aplecă să-l mai servească cu puţin orez din 
bolul simplu, de lemn, care se afla pe masa joasă, neagră şi 
lăcuită, din faţa lui, dar el clătină din cap. 

— Nu, nu, mulţumesc. 

— Un bărbat atât de puternic ca tine ar trebui să mănânce 
mai mult. 

— Sunt plin, crede-mă. 

El nu-i oferi nimic, pentru că ea abia dacă se atinsese de 
porţia mică de salată - felii subţiri de castraveți şi ridichi 
tăiate mărunt şi murate în oţet dulce - singurul fel de 
mâncare de pe masă pe care îl accepta. Li se aduseseră felii 
de peşte crud pe găluşti de orez, supă, salată şi zarzavaturi 
proaspete, servite cu un sos picant din soia şi ghimbir. Şi 
orez. 

Ea bătu uşor din palme şi imediat slujnica ei trase uşa 
glisantă. 

— Da, stăpână? 

— Suisen, ia toate astea de aici şi mai adu sake şi cha 
proaspăt. Şi fructe. Sake-ul să fie mai cald decât ultima 
dată. Grăbeşte-te, nepriceput-o! Încerca să pară autoritară. 

Suisen era o novice de paisprezece ani, dulce, dornică să 
placă. Era cu Kikp de doi ani şi Kiku răspundea de 
pregătirea ei. 

Cu greu, Kiku îşi dezlipi ochii de pe orezul de un alb pur, 
pe care ar fi dorit să-l mănânce, dar îşi alungă foamea. Ai 
mâncat înainte de a veni şi o să mănânci mai târziu, îşi 
aminti ea. Da, dar chiar şi atunci a fost puţin. „O, dar 
doamnele au puţină poftă de mâncare, foarte puţină”, 
obişnuia profesorul ei să spună. „Musafirii mănâncă şi beau, 
- cu cât mai mult, cu atât mai bine. Doamnele nu; şi 
niciodată cu musafirii. Cum pot doamnele să discute, sau să 
distreze oaspeţii, să cânte la şamisen, sau să se distreze, 


dacă au gura plină? Tu ai să mănânci mai târziu, ai răbdare. 
Concentrează-te asupra oaspetelui tău.” 

În timp ce o urmărea atentă pe Suisen, cântărindu-i 
priceperea, îi povesti lui Omi tot felul de întâmplări ca să-l 
facă să râdă şi să uite lumea de afară. Tânăra fată 
îngenunche lângă Omi, aranjă micile boluri şi beţişoare pe 
tava lăcuită, ca să încânte privirea, aşa cum fusese învățată. 
Apoi luă butelca goală de sake, turnă ca să se asigure că 
este goală - să fi clătinat butelca ar fi însemnat maniere 
foarte proaste - apoi se ridică cu tava, ducând-o fără nici un 
zgomot până la uşa glisantă, puse tava jos, deschise uşa, se 
ridică, trecu pragul, îngenunche iar, scoase tava afară, o 
puse din nou jos, tot fără nici un zgomot, şi închise uşa. 

— Sigur va trebui să-mi iau altă slujnică, spuse Kiku, deloc 
nemulțumită. 

Culoarea asta i se potriveşte, gândi ea. Trebuie să trimit la 
Yedo să-mi mai aducă mătase din asta. Ce păcat că e aşa de 
scumpă! N-are importanţă, cu toţi banii ce i s-au dat lui 
Gyoko-san pentru noaptea trecută şi pentru noaptea asta, 
va fi mai mult decât de ajuns ca să cumpăr din partea mea 
douăzeci de chimonouri pentru micuța Suisen. E o copilă 
atât de drăgălaşă şi, într-adevăr, foarte graţioasă. 

— Face atâta zgomot, deranjează toată camera, îmi pare 
tare rău. 

— Nici n-am observat-o. Numai pe tine te văd, spuse Omi 
terminându-şi vinul. 

Kiku îşi flutură evantaiul, zâmbetul luminându-i faţa. 

— Tu mă faci să mă simt foarte bine, Omi-san. Da. Şi 
iubită. 

Suisen aduse iute sake. Şi cha. Stăpâna ei îi turnă lui Omi 
puţin vin şi i-l dădu. Tânăra fată umplu discret ceştile. Nu 
vărsă nici o picătură şi gândi că sunetul pe care-l scotea 
lichidul turnat în ceaşcă era exact sunetul ce trebuia, aşa că 
răsuflă în sinea ei cu o mare uşurare, se aşeză înapoi pe 
călcâie şi aşteptă. 


Kiku spunea o poveste hazlie, pe care o auzise de la una 
dintre prietenele ei din Mishima, şi Omi râdea. În timp ce 
povestea, luă o portocală şi, folosindu-şi unghiile lungi, o 
desfăcu de parcă ar fi fost o floare: feliile fructului - 
petalele, iar cele ale cojii - frunzele. Îndepărtă un fir de 
coajă şi-i oferi portocala cu ambele mâini, atât de firesc de 
parcă în felul acesta o doamnă îşi servea de obicei musafirul 
cu fructe. 

— Vrei o portocală, Omi-san? 

Primul gând al lui Omi fu să spună: Nu pot să distrug o 
asemenea frumuseţe. Dar asta ar fi fost nepotrivit, gândi 
Omi uluit de măiestria ei. Cum aş putea să-i aduc o laudă ei 
şi necunoscutului ei profesor? Cum aş putea să-i întorc 
fericirea pe care mi-a dat-o, lăsându-mă să-i privesc 
degetele creând ceva atât de minunat şi totuşi atât de 
efemer? 

Pentru o clipă, ţinu floarea în mâini, apoi scoase uşor patru 
felii, la distanţe egale una de alta şi le mâncă cu plăcere. 
Rămase o nouă floare. Mai îndepărtă alte patru felii, creând 
un al treilea model floral. Apoi mai luă o felie şfo mută pe a 
doua, astfel încât cele trei rămase formau totuşi o nouă 
floare. 

Apoi luă două felii şi-i schimbă locul ultimei, aşezând-o de- 
a latul, în mijlocul căuşului din cojile de portocală, de parcă 
era o Lună Nouă în mijlocul unui soare. 

Mâncă o felie foarte încet. Când termină, o puse pe 
cealaltă în podul palmei şi i-o oferi. 

— Pe-această trebuie s-o iei, pentru că este penultima. 
Acesta este darul meu pentru tine. 

Suisen abia dacă mai respira. Pentru cine era ultima? 

Kiku luă felia şi o mâncă. Era cea mai bună pe care o 
mâncase vreodată. 

— Aceasta, ultima, spuse Omi-san, punând grav floarea în 
palma mâinii sale drepte, aceasta e darul meu către zei, 
oricine sunt şi oriunde sunt ei. Niciodată n-o să mai mănânc 
din acest fruct, dacă nu va fi din mâinile tale. 


— Asta-i prea mult, Omi-sama, spuse Kiku. Eu te eliberez 
de jurământ! L-ai făcut sub puterea spiritului kami care 
sălăşluieşte în toate sticlele de sake! 

— Nu primesc să fiu dezlegat. 

Erau foarte fericiţi împreună. 

— Suisen, spuse ea, acum poţi să pleci. Şi te rog, copilă, 
încearcă s-o faci cu graţie. 

— Da, stăpână. 

Tânăra fată se duse în camera alăturată şi cercetă 
aşternuturile, care trebuiau să fie îngrijit întinse, ustensilele 
erotice şi mărgelele plăcerii la-ndemână, iar florile într-un 
aranjament desăvârşit. O cută imperceptibilă fu netezită de 
pe cuvertură. Apoi, satisfăcută, Suisen se aşeză jos, oftă 
uşurată, îşi răcori faţa cu evantaiul vioriu, şi aşteptă 
mulţumită. 

În camera alăturată, care era cea mai bună dintre 
camerele Casei de Ceai, singura cu grădină proprie, Kiku 
luă samisen-ul cu corzi lungi. Era un fel de chitară cu trei 
corzi şi prima coardă atinsă avântată a corzii umplu 
încăperea. Apoi Kiku începu să cânte din gură. Mai întâi 
domol, apoi în triluri, din nou blând, apoi mai tare, iar mai 
domol şi, oftând suav, ea cântă despre iubire, despre iubire 
neîmpărtăşită, despre fericire şi tristeţe. 

— Stăpână? 

Şoapta n-ar fi putut trezi nici pe omul cu somnul cel mai 
uşor, dar Suisen ştia că stăpâna ei prefera să nu doarmă 
după Nori şi Ploaie, oricât puternică ar fi fost dezlănţuirea. 
Îi plăcea să se odihnească în linişte, pe jumătate trează. 

— Da, Sui-chan? şopti Kiku la fel de încet, folosind chan 
cum se obişnuia pentru copilul favorit. 

— Soţia lui Omi-san s-a întors. Palanchinul ei a trecut 
adineauri pe potecă-n sus, câtre casă. 

Kiku îşi aruncă privirea spre Omi. Gâtul i se odihnea 
comod pe perna de lemn şi îşi ţinea braţele încrucişate. 
Trupu-i era puternic şi frumos, fără semne, iar pielea 
netedă şi aurie şi lucitoare. Îl mângâie uşor, atât cât s-o 


simtă prin vis, dar nu destul de tare ca să-l trezească. Apoi 
se strecură de sub cuvertură, strângându-şi pe ea 
chimonourile. 

Îi trebui puţin timp ca să se fardeze, în timp ce Suisen îi 
pieptănă şi-i perie părul şi i-l strânse din nou în stil 
shimoda. Apoi stăpâna şi slujnica porniră fără zgomot pe 
coridor, trecură în verandă şi, traversând grădina, ieşiră în 
piaţă. Bărci, ca nişte licurici, se mişcau într-e nava barbară 
şi debarcader, unde şapte tunuri mai aşteptau încă să fie 
încărcate. Era încă în plină noapte, cu mult înaintea zorilor. 

Cele două femei se strecurară de-a lungul aleii înguste, 
străjuită de un pâlc de case şi începură să urce poteca. 

În vârful dealului, în faţa casei lui Omi, purtătorii de 
palanchin istoviţi şi scăldaţi în sudoare, îşi trăgeau sufletul. 
Kiku nu bătu în poarta grădinii. În casă lumânările erau 
aprinse şi servitorii alergau încoace şi încolo. Îi făcu semn 
lui Suisen, care porni imediat către verandă, spre uşa din 
faţă, ciocăni şi aşteptă. Într-o clipă uşa de deschise, o 
slujnică dădu din cap şi dispăru. În clipa următoare, slujnica 
se reîntoarse, îi făcu semn lui Kiku şi se plecă adânc când 
aceasta trecu repede pe lângă ea. O altă slujnică alergă 
înaintea ei şi deschise uşa glisantă de la camera cea mai 
bună. 

Patul mamei lui Omi nu fusese atins. Ea stătea dreaptă şi 
băţoasă lângă firida cu aranjamentul floral. O mică 
fereastră-shoji era deschisă spre grădină. În faţa ei se afla 
Midori, soţia lui Omi. 

Kiku îngenunche. Abia cu o seară în urmă mă aflam aici, 
îngrozită, în Noaptea cu Urlete. Se înclină mai întâi către 
mama lui Omi, apoi către soţie, simțind tensiunea dintre 
cele două femei, şi se întrebă: De ce este întotdeauna atâta 
duşmănie între soacră şi noră? N-ajunge şi nora, la vremea 
ei, soacră? Atunci de ce-şi tratează propria-i noră cu o limbă 
şfichiuitoare, făcându-i viaţa un chin, şi de ce fata aceea, la 
rândul ei, procedează la fel? Niciuna dintre ele nu-nvaţă 
nimic? 


— Îmi pare rău că vă deranjez, stăpână-san. 

— Eşti bine venită, Kiku-san, răspunse bătrâna. Sper că nu 
e nici un necaz, nu? 

— O nu, dar n-am ştiut dacă aţi vrea să-l trezesc sau nu pe 
fiul dumneavoastră, îi spuse ea, ştiind deja răspunsul. Am 
crezut c-ar fi mai bine să vă-ntreb pe dumneavoastră, 
precum şi pe dumneata, Midori-san, de vreme ce te-ai 
înapoiat. Se întoarse, zâmbi şi se aplecă uşor spre Midori, 
pe care o plăcea tare mult. 

Bătrâna răspunse: 

— Eşti foarte drăguță, Kiku-san, şi foarte grijulie. Nu, lasă- 
l în pace. 

— Foarte bine. Vă rog să mă scuzaţi că v-am deranjat, dar 
m-am gândit că e mai bine să-ntreb. Midori-san, sper că n-ai 
făcut o călătorie prea rea. 

— A fost îngrozitoare, spuse Midori. Mă bucur că m-am 
întors şi nu mi-a plăcut deloc să fiu plecată. Soţul meu e 
bine? 

— Da, foarte bine. A râs mult în seara asta şi pare fericit. A 
mâncat şi a băut cumpătat şi acum doarme adânc. 

— Stăpâna-san începuse să-mi spună câte ceva despre 
lucrurile cumplite care s-au întâmplat în lipsa mea şi... 

— Nu trebuia să fi plecat. Era nevoie de tine aici, o 
întrerupse veninoasă bătrâna. Sau poate că nu. Poate că 
trebuia să fi rămas acolo pentru totdeauna. Poate că tu ai 
adus un kami rău în casa noastră o dată cu boarfele tale. 

— N-aş face niciodată asta, stăpână-san, răspunse Midori 
răbdătoare. Vă rog, credeţi-mă, mai degrabă m-aş omori 
decât să umbresc câtuşi de puţin bunul vostru renume. Vă 
rog să mă iertaţi că am plecat şi dacă am greşit. Îmi pare 
rău. 

— De când a venit aici nava aia diavolească, n-avem decât 
necazuri. Asta înseamnă un kami rău. Foarte rău. Şi unde ai 
fost când era nevoie de tine aici? bârfeai în Mishima, te 
îndopai şi beai sake. 


— Tatăl meu a murit, stăpână-san. Cu o zi înainte de 
sosirea mea. 

— Of, n-ai avut nici măcar buna-cuviinţă sau prevenirea de 
a fi la căpătâiul tatălui tău în ceasul morţii. Cu cât pleci mai 
curând şi pentru totdeauna din casa noastră, cu atât mai 
bine pentru noi toţi. Vreau puţin cha. Avem un musafir şi tu 
nici măcar n-ai buna-cuviinţă să-i oferi ceva răcoritor. 

— A fost poruncit deîndată, chiar în clipa în care... 

— N-a fost adus imediat! 

Un shoji alunecă într-o parte. O servitoare aduse speriată 
cha şi câteva prăjituri dulci. Midori o servi mai întâi pe 
bătrână, care nu mai contenea să blesteme slujnica şi 
molfăia cu gura-i ştirbă o prăjitură, sorbind cu zgomot 
băutura. 

— Trebuie s-o scuzi pe slujnică, Kiku-san, spuse bătrâna. 
Ceaiul n-are nici un gust. Nici un gust! Şi frige. Cred că la 
altceva nu te poţi aştepta în casa asta. 

— Poftiţi, Iluaţi-l pe-al meu. Midor suflă uşor în ceai ca să-l 
răcească. 

Bătrâna îl luă morocănoasă. 

— De ce n-a fost cum trebuia de la început? Căzu apoi într- 
o tăcere posacă. 

— Ce zici despre toate astea? o întrebă Midori pe Kiku. 
Corabia, Yabu-sama şi Ioda Hiro-matsu-sama? 

— Nu ştiu ce să cred. Cât despre barbari, cine poate şti? 
Ei sunt, fără îndoială, o adunătură nemaipomenită. lar 
marele daimyo, Pumn de Fier? E foarte curios că el a sosit 
aproape o dată cu seniorul Yabu, neh? Ei, acum trebuie să 
mă ierţi, nu, te rog, pot să mă descurc singură până la 
poartă. 

— O, nu, Kiku-san, nici să n-aud de asta. 

— Poftim, vezi, Midori-san, le întrerupse bătrâna 
arţăgoasă. Musafirul nostru nu s-a simţit bine şi ceaiul a 
fost îngrozitor. 

— O, nu, stăpână-san, ceaiul a fost destul de bun, într- 
adevăr. Dar, dacă n-o să vă fie cu supărare, sunt puţin 


obosită. Poate că mâine, înainte de a pleca, îmi veţi îngădui 
să vă văd. Întotdeauna este o mare plăcere pentru mine să 
stau de vorbă cu dumneavoastră. 

Bătrâna se lăsă măgulită şi Kiku o urmă pe Midori în 
verandă şi apoi în grădină. 

— Kiku-san, eşti atât de atentă, îi spuse Midori ţinând-o de 
braţ, înviorată de frumuseţea ei. A fost foarte drăguţ din 
partea ta, mulţumesc. 

Pentru o clipă, Kiku îşi aruncă privirea înapoi spre casă şi 
se cutremură 

— Întotdeauna e aşa? 

— În noaptea asta a fost politicoasă, faţă de alte dăţi. Dacă 
n-ar fi Omi şi fiul meu, jur c-aş pleca fără să-mi pese, m-aş 
rade în cap şi m-aş face călugăriţă. Dar îi am pe ei şi asta 
mă ajută să înving orice. Mulţumesc la toţi kami. Din 
fericire, stăpânei-san îi place mai mult la Yedo şi nu poate 
lipsi de-acolo prea mult timp. Midori zâmbi trist. Te-nveţi să 
n-auzi ce zice, ştii cum e. Oftă. Era neînchipuit de frumoasă 
în lumina lunii. Dar asta nu e important, spune-mi ce s-a 
întâmplat de când am plecat. 

Din pricina asta venise Kiku în grabă, pentru că, fireşte, 
nici mama, nici nevasta n-ar fi vrut ca somnul lui Omi să fie 
tulburat. Ea venise să-i spună totul încântătoarei doamne 
Midori, ca aceasta să-l poată apăra pe Kasigi Omi, aşa cum 
ea însăşi încerca s-o facă. Îi povesti tot ce ştia, în afară de 
cele întâmplate în cameră cu Yabu. Adăugă şi zvonurile pe 
care le auzise şi poveştile pe care celelalte fete le aflaseră 
de la alţii sau le născociseră. Istorisi tot ce-i spusese Omi - 
speranţele, temerile şi planurile lui - şi absolut totul despre 
el, afară doar de ce se întâmplase în cameră, în noaptea 
aceea. Ştia că nu era important pentru soţia lui. 

— Mă tem, Kiku-san, mă tem pentru soţul meu. 

— Toate sfaturile pe care le-a dat au fost înțelepte, 
doamnă. Cred că tot ce-a făcut a fost corect. Seniorul Yabu 
nu răsplăteşte pe nimeni cu uşurinţă şi trei mii de koku 
însemnă foarte mult. 


— Dar corabia şi toţi banii aceia sunt acum ai seniorului 
Toranaga. 

— Da, dar ca Yabu-sama să o ofere în dar, a fost o idee 
genială. Omi-san l-a sfătuit astfel. Cu siguranţă, numai 
sfatul ăsta şi merită o răsplată, neh? Omi-san trebuie să fie 
recunoscut ca un vasal cu mult deasupra celorlalţi. 

Kiku răstălmăcise puţin adevărul, ştiind că Omi era în 
mare primejdie, ca şi toată familia lui. Ce-o fi, o fi, îşi spuse. 
Dar nu faci nici un rău dacă descreţeşti puţin fruntea unei 
femei frumoase. 

— Da, îmi dau seama de asta, spuse Midori. De-ar fi 
adevărat, se rugă ea. Dea zeii să fie adevărat. Îmbrăţişă 
fata, cu ochii plini de lacrimi. 

— Mulţumesc. Eşti atât de bună, Kiku-san, atât de bună. 

Avea şaptesprezece ani. 

CAPITOLUL. 8 

— Ce crezi, englezule? 

— Cred c-o să fie furtună. 

— Când? 

— Înainte de asfinţit. 

Era aproape de prânz şi ei stăteau în picioare pe duneta 
galerei sub cerul întunecat. Se aflau de două zile pe mare. 

— Dacă ar fi nava ta, ce-ai face? 

— Cât mai e până debarcăm? întrebă Blackthorne. 

— După apusul soarelui. 

— Cât e până la cel mai apropiat țărm? 

— Patru sau cinci ceasuri, englezule. Dar ca s-alergăm 
după adăpost ne-ar costa o jumătate de zi şi nu-mi pot 
îngădui. Tu ce-ai face? 

Blackthorne se gândi o clipă. În timpul primei nopţi galera 
înaintase cu viteză spre sud, de-a lungul coastei răsăritene 
a peninsulei Izu, ajutată de vela mare de la catargul din 
mijloc. Când ajunseseră în dreptul celui mai sudic 
promontoriu, Capul Ito, Rodrigues se îndreptase spre vest- 
sud-vest şi părăsise adăpostul coastei, ieşind în larg, pentru 


a debarca la Capul Shinto, la două sute de mile mai 
departe. 

— De obicei, cu o galeră ca asta ne-am ţine în apropierea 
coastei, pentru mai multă siguranţă, îi spusese Rodrigues, 
dar ne-ar lua prea multă vreme şi acum timpul e important. 
Toranaga mi-a cerut să-l duc pe 'Toady la Anjiro şi-napoi. 
Iute. Mi se plăteşte în plus dacă mergem foarte repede. 
Unul dintre piloţii lor ar fi la fel de bun pentru un drum 
scurt ca ăsta, dar amărâtul ăla de maimuţoi ar fi speriat de 
moarte ducând un daimyo atât de important ca Toady, mai 
cu seamă dacă nu are pământul sub ochi. Ei, japonezii, nu 
sunt oameni de ocean. Sunt mari pirați, şi luptători, şi 
navigatori de coastă. Dar largul oceanului îi înspăimântă. 
Bătrânul Taiko chiar a dat o lege ca puţinele nave de ocean 
care sunt în Japonia să aibă întotdeauna piloţi portughezi la 
bord. Şi-i încă legea pământului şi-n ziua de azi. 

— De ce-a făcut-o? 

Rodrigues ridicase din umeri. 

— Poate că i-a suflat-o careva. 

— Cine? 

— Englezule, cartea ta pilot, furată, cea portugheză, a cui 
a fost? 

— Nu ştiu. Nu era nici un nume pe ea, nici o semnătură. 

— De unde o ai? 

— De la negustorul şef al Companiei Olandeze a Indiilor de 
Est. 

— El de unde-o avea? 

Blackthorne ridicase din umeri. 

Rodrigues râsese fără veselie 

— Bine, nu mă aşteptam să-mi spui dar, oricine-a furat-o, şi 
a vândut-o, nădăjduiesc să-l ardă focul iadului în veci! 

— Eşti în slujba acestui Toranaga, Rodrigues? 

— Nu. Eu tocmai vizitam Osaka, cu căpitanul meu. Asta a 
fost o favoare făcută lui Ioranaga. Căpitanul meu m-a 
îndemnat. Eu sunt pilot pe... Rodrigues se opri. Tot uit că tu 
eşti duşmanul, englezule. 


— Portugalia şi Anglia au fost aliate secole de-a rândul. 

— Da' acum nu mai suntem. Du-te jos, englezule. Eşti 
obosit, şi eu sunt obosit, iar oamenii obosiţi fac greşeli. Vino 
pe punte când eşti odihnit. 

Aşa că Blackthorne coborâse în cabina pilotului şi se 
întinsese în cuşetă. Cartea-pilot a lui Rodrigues se afla pe 
masa ţintuită în podea, după cum era şi scaunul pilotului pe 
dunetă. Avea coperţi de piele şi era ponosită, dar 
Blackthorne n-o deschisese. 

— De ce-o laşi aici? îl întrebase mai-nainte. 

— Dacă n-aş lăsa-o, ai scotoci după ea. Dar acolo, n-o s-o 
atingi, nici măcar n-ai să te uiţi la ea nepofitit: Tu eşti pilot, 
nu un hoţ de negustor borţos, sau un păcătos de soldat 
împuţit. 

— Am s-o citesc. Şi tu a-i face-o! 

— Nu fără să fiu poftit, englezule. Nici un pilot n-ar face-o. 
Nici măcar eu! 

Blackthorne privise cartea pentru o clipă, apoi închisese 
ochii. Dormise adânc, toată ziua şi parte din noapte. Se 
trezise, ca de obicei puţin înaintea zorilor. Îi trebuise timp 
să se obişnuiască cu mişcarea ciudată a galerei şi cu bătaia 
tobei care făcea ramele să se mişte în ritm. Stătuse în 
întuneric, lungit comod pe spate, cu braţele sub cap. Se 
gândise la propria-i navă şi lăsă de-oparte grija de ce-avea 
să i se întâmple când vor ajunge la țărm şi în Osaka. Fiecare 
lucru la timpul lui. Gândeşte-te la Felicity, la Tudor şi la casa 
ta. Nu, nu acum. Gândeşte-te că, dacă şi alţi portughezi 
sunt ca Rodrigues, ai noroc. O să ai o navă ca să ajungi 
acasă. Piloții nu sunt duşmani, şi să dea ciuma în celelalte 
necazuri! Dar nu poţi să spui asta, băiete. Tu eşti englez, 
eretic hulit şi anticrist. Catolicii stăpânesc această lume. Au 
stăpânit-o. Acum noi şi olandezii o să-i strivim. 

Ce tâmpenie-i totul! Catolici, protestanți, luterani, calvini 
şi toate celelalte aiureli. Tu trebuie să te fi născut catolic. 
Numai soarta l-a dus pe tatăl tău în Olanda, unde a întâlnit 
o femeie, pe Anneke van Droşte, care i-a devenit soţie, şi- 


atunci i-a văzut prima oară pe catolicii spanioli şi inchiziţia. 
Mă bucur că şi-a deschis bine ochii, gândise. Mă bucur că şi 
eu i-am deschis pe ai mei. 

Apoi urcase pe punte. Rodrigues era în scaunul lui cu ochii 
înroşiţi de nesomn, iar doi marinari japonezi se aflau la 
timonă, ca şi mai înainte. 

— Pot să iau cartul ăsta în locul tău? 

— Cum te simţi, englezule? 

— Odihnit. Pot să fac de cart în locul tău? Blackthorne îl 
văzu pe Rodrigues măsurându-l. Am să te trezesc dacă se 
schimbă vântul, sau se-ntâmplă ceva. 

— Mulţumesc, englezule. Da, am să dorm puţin. [ine 
drumul ăsta. Când întorci clepsidra, ia patru grade spre 
vest şi la următoarea întoarcere alte şase tot spre vest. Va 
trebui să-i arăţi pe compas noul drum timonierului. 
Wakarimasu ka? 

— Hai! Blackthorne râsese. Patru grade spre vest, s-a- 
nţeles. Du-te jos pilotule, cuşeta ta e comodă. 

Dar Vasco Rodrigues nu coborâse. Se înfăşurase mai bine 
în manta şi se aşezase mai bine în scaun. Chiar înainte de 
întoarcerea clepsidrei de o oră, se trezise pentru o clipă şi 
verificase schimbarea drumului fără să se mişte de pe locul 
său, după care adormise imediat. Se mai trezise o dată 
când se schimbase vântul şi apoi, când văzuse că nu e nici 
un pericol, se culcase iar. 

Dimineaţa, Hiro-matsu şi Yabu urcaseră pe punte. 
Blackthorne le observase uimirea văzându-l pe el la cârmă 
şi pe Rodrigues dormind. Nu-i vorbiseră, se întoarseră la 
conversaţia lor şi mai târziu plecaseră jos. 

Către prânz Rodrigues se ridicase din scaunul lui, 
rămânând cu ochii pironiţi spre nord-est, adulmecând 
vântul, cu toate simţurile încordate. Amândoi bărbaţii 
cercetau marea, cerul şi norii care se îmbulzeau. 

— Ce-ai face, englezule, dacă ar fi nava ta? întrebă 
Rodrigues din nou. 


— Aş goni către coastă dacă aş şti unde e - cel mai 
apropiat punct. Nava asta ia repede multă apă şi, cu 
siguranţă, o să fie furtună. Mai încolo, cam peste vreo patru 
ceasuri. 

— Nu poate să fie tai-fun, murmură Rodrigues. 

— Ce? 

— Tai-fun. Vânturi îngrozitoare, cele mai rele furtuni din 
câte-ai văzut vreodată. Dar acum nu suntem în anotimpul 
tai-fun-urilor. 

— Când e asta? 

— Nu acum, duşmanule. Rodrigues râse. Nu, nu acum. 
Dar treaba asta poate să fie destul de împuţită, aşa că-ţi 
urmez sfatul tău ticălos. Viraţi la nord prin vest. 

În timp ce Blackthorne arăta noul drum timonierului, care 
viră lin nava, Rodrigues se îndreptă spre balustradă şi 
strigă la căpitan. 

— Isogi! Căpitan-san. Wakarimasu ka? 

— Isogi, hai! 

— Ce-nseamnă asta? Grăbeşte-te? 

Ochii lui Rodrigues se îngustară veseli. 

— Nu-i rău s-o rupi un pic în japoneză, nu? Bineînţeles, 
englezule, isogi înseamnă a se grăbi. Tot ce-ţi trebuie aici e 
să ştii cam zece cuvinte şi atunci poţi să-i faci pe nemernici 
să se scape pe ei, dacă vrei. Fireşte, dacă sunt cuvintele 
potrivite şi dacă ei sunt în toane bune. Mă duc jos să fac 
ceva de mâncare. 

— Ştii şi să găteşti? 

— În Japonia orice bărbat civilizat trebuie să ştie să 
gătească sau să-l înveţe el personal pe unul dintre 
maimuţoii ăştia să gătească, altfel mori de foame. Ei nu 
mănâncă decât peşte crud şi legume crude, murate în oţet 
dulce. Da, aici viaţa poate fi dată naibii, dacă ştii cum s-o 
faci. 

— Dată naibii” înseamnă bine sau rău? 

— Mai întotdeauna foarte bine, dar uneori cumplit de rău. 
Totul depinde de cum simţi şi tu pui prea multe întrebări. 


Rodrigues se duse jos. Puse bara la uşa cabinei şi cercetă 
cu atenţie lacătul de la cufărul marinăresc. Firul de păr pus 
cu atâta băgare de seamă era tot acolo. Şi celălalt fir, de pe 
coperta cărţii-pilot, la fel de invizibil pentru oricine, în afară 
de el, era, de asemeni, neatins. 

Trebuie să fii tare prevăzător pe lumea asta, gândi 
Rodrigues. E vreun pericol dacă el ştie că eşti pilotul lui 
Nao del Trato, uriaşa Corabie Neagră din anul ăsta, din 
Macao? Poate. Pentru că atunci va trebui să-i explici că ea e 
un leviatan; una dintre cele mai mari şi mai bogate corăbii 
din lume, peste o mie şase sute de tone. Ai putea fi ispitit să- 
i vorbeşti de încărcătura ei, de negoţ, despre Macao şi 
despre tot felul de lucruri, care sunt foarte, foarte 
importante şi foarte, foarte secrete. Dar noi suntem în 
război, noi, împotriva englezilor şi olandezilor. 

Descuie lacătul bine uns şi scoase rutterul său, ca să 
verifice câteva relevmente pentru cea mai apropiată radă şi 
ochii i se opriră pe pachetul sigilat pe care părintele 
Sebastio i-l dăduse chiar înainte de a pleca din Anjiro. 

Să fie oare în el cărţile-pilot ale englezului? se întrebă din 
nou. 

Cântări pachetul şi privi sigiliile iezuite, ispitit să le rupă şi 
să se convingă. Blackthorne îi spusese că escadra olandeză 
venise prin Strâmtoarea Magellan şi nimic altceva. Englezul 
pune o mulţime de întrebări, dar nu spune nimic 
neîntrebat, gândi Rodrigues. E viclean, deştept şi periculos. 

Să fie cărţile-pilot sau nu? şi dacă sunt, la ce-s bune pentru 
sfinţii părinţi? 

Se înfioră gândindu-se la iezuiţi, la franciscani, la 
dominicani şi la toţi călugării, preoţii şi la Inchiziţie. Sunt 
preoţi buni şi preoţi răi, iar cei mai mulţi sunt răi, dar sunt 
totuşi preoţi. Biserica trebuie să aibe preoţi ca să 
mijlocească pentru noi şi fără ei am rămâne turma rătăcită 
în lumea lui Satan. O, Madonna, apără-mă de toate relele şi 
de preoţii răi! 


Rodrigues se afla în cabina lui cu Blackthorne, în portul 
Anjiro, când uşa se deschisese şi părintele Sebastio intrase 
nepoftit. Ei mâncaseră şi băuseră, iar ce le rămăsese se afla 
în bolurile de lemn. 

— Împărţi pâinea cu ereticii? îl întrebase preotul. E 
periculos să mănânci cu ei. Sunt molipsitori. Ţi-a spus că e 
pirat? 

— Doar e creştineşte, părinte, să fii mărinimos cu duşmanii 
tăi. Când am căzut în mâinile lor şi ei au fost de treabă cu 
mine. Nu fac decât să răsplătesc binele cu bine. 
Îngenunchease şi sărutase crucea preotului. Apoi se 
ridicase şi, oferindu-i vin, îi spusese: Cu ce vă pot fi de 
folos? 

— Vreau să merg la Osaka. Cu nava. 

— Îi întreb îndată. 

Plecase şi-l întrebase pe căpitan şi cererea fusese trimisă 
din om în om lui Ioda Hiro-matsu, care răspunsese că 
Toranaga nu-i zisese nimic de aducerea unui preot străin 
din Anjiro, aşa că-i părea rău, dar nu-l putea lua pe preotul 
străin din Anjiro. 

Părintele Sebastio voise să discute cu el între patru ochi, 
aşa că-l trimisese pe englez pe punte şi, în singurătatea 
cabinei, preotul scosese la iveală pachetul sigilat. 

— Aş vrea să-l dai Părintelui Inspector. 

— Nu ştiu dacă Eminenţa Sa va mai fi în Osaka, atunci 
când ajung eu acolo. Lui Rodrigues nu-i plăcea să fie 
curierul secretelor iezuite. S-ar putea să fie nevoie să mă- 
ntorc la Nagasaki. Căpitanul meu General poate că a lăsat 
ordine pentru mine. 

— Atunci i-l dai părintelui Alvito. Fii însă absolut sigur că l- 
ai lăsat numai în mâinile lui. 

— Foarte bine, spusese el. 

— Când ai fost ultima dată la spovedanie, fiule? 

— Duminică, părinte. 

— Ai vrea să te spovedeşti acum? 

— Da, mulţumesc. 


Fusese recunoscător că preotul întrebase, pentru că 
niciodată nu ştii ce ţi se întâmplă când viaţa îţi depinde de 
mare şi, după aceea, se simţise mult mai bine. 

Acum, în cabină, Rodrigues puse la loc pachetul, ispita 
fiind foarte mare. De ce părintele Alvito? Părintele Martin 
Alvito era mai marele în afacerile de negoţ şi fusese mulţi 
ani tălmaciul lui Taiko şi, ca atare, apropiat tuturor daimyo- 
ilor influenţi. Părintele Alvito călătorea adesea între 
Nagasaki şi Osaka, era unul dintre foarte puţinii oameni, şi 
singurul european, care putuse intra oricând la Taiko. Era 
un om deosebit de deştept, care vorbea perfect japoneza şi 
ştia mai multe despre ei şi modul lor de viaţă decât oricine 
în Asia. Acum era cel mai influent mediator între portughezi 
şi Consiliul Regenţilor, Ishido şi Toranaga, în mod special. 

Încrede-te în iezuiţi, de vreme ce-şi au unul dintre oamenii 
lor într-o poziţie atât de importantă, gândi Rodrigues 
cuprins de respect. E sigur că, fără Societatea lui Isus, 
revărsarea ereziei n-ar fi fost oprită niciodată. Portugalia şi 
Spania ar fi putut ajunge protestante şi noi ne-am fi pierdut 
nemurirea sufletului pentru totdeauna. Madonna! 

— De ce te gândeşti la preoţi tot timpul? se întrebă 
Rodrigues cu voce tare. Ştii că asta te scoate din sărite! 

Da, chiar aşa, de ce părintele Alvito? Dacă în pachet sunt 
cărţile-pilot, înseamnă că pachetul este pentru unul dintre 
acei daimyo creştini, sau pentru Ishido, ori Ioranaga, ori 
chiar pentru Eminenţa Sa, Părintele Inspector însuşi, nu? 
Ori pentru Căpitanul meu General? Sau cărţile-pilot au să 
fie trimise la Roma pentru spanioli? De ce părintele Alvito? 
Părintele Sebastio putea foarte bine să spună să-l dau unuia 
dintre ceilalţi iezuiţi. 

Şi de ce Toranaga îl vrea pe englez? 

În adâncul inimii ştiu că ar trebui să-l omor pe 
Blackthorne. E duşman, e un eretic. Dar mai e încă ceva. 
Simt că acest englez e periculos pentru noi toţi. De ce oare 
gândesc aşa? E pilot, şi încă unul deosebit. Puternic. 
Inteligent. Un om de treabă. N-am de ce mă teme. Atunci 


de ce mi-e frică? E primejdios? Îmi place de el foarte mult, 
dar simt că ar trebui să-l omor repede şi, cu cât mai curând, 
cu atât mai bine. Nu c-aş avea ceva cu el. Doar ca să-i apăr 
pe ai mei. De ce? 

Mi-e teamă de el. 

Ce să fac? Să las totul în mâinile Domnului? Vine furtuna, 
vine şi-o să fie cumplită. 

— Afurisit să fiu, eu şi capul meu prost! De ce nu ştiu cu 
uşurinţă cum c mai bine să fac? 

Furtuna veni înainte de apusul soarelui şi-i prinse în largul 
mării. Pământul era la zece mile depărtare. Golful spre care 
se grăbeau, când depăşiseră linia orizontului, era un 
refugiu destul de bun şi se afla chiar în faţa lor. Nu erau nici 
bancuri de nisip, nici recifuri, ca să rişti să intri în ele, dar 
zece mile rămâneau zece mile şi valurile se înălţau cu 
repeziciune, purtate de vântul încărcat cu picături de 
ploaie. 

Furtuna lovea dinspre nord-est direct în tribord şi-şi 
schimba pe negândite direcţia, rafalele învârtejindu-se 
neaşteptate, când dinspre nord, când dinspre est, iar marea 
era întunecată. Se îndreptau spre nord-vest, aşa că hula îi 
lovea transversal, legănându-i cumplit, amenințătoare, când 
pe creasta valului, când în adâncul lui. Galera era o navă cu 
pescaj mic, construită pentru viteză şi ape liniştite şi, deşi 
vâslaşii erau destoinici şi foarte disciplinaţi, era greu să-şi 
ţină ramele în apă şi să tragă cum trebuie. 

— O să fie nevoie să armaţi ramele şi să fugiţi din faţa 
vântului, strigă Blackthorne. 

— Poate, dar nu încă! Unde ţi-s cojones, englezule? 

— Acolo unde trebuie să fie, pentru Dumnezeu, şi unde 
vreau să rămână! 

Amândoi bărbaţii ştiau că dacă s-ar fi întors cu prova în 
vânt n-ar fi reuşit niciodată să-şi croiască drum împotriva 
furtunii, iar refluxul şi vântul i-ar fi dus departe de refugiu, 
în largul mării. Dacă mergeau cu vântul din pupă, refluxul şi 
vântul i-ar fi dus tot departe şi în largul mării, numai că mai 


repede. Către sud era oceanul imens. Pe o mie de mile spre 
sud, sau, dacă n-aveai noroc, pe o mie de leghe, nu era nici 
urmă de pământ. 

Erau legaţi de habitaclu cu saule de siguranţă, şi erau 
mulţumiţi că făcuseră asta, fiindcă puntea se înclina şi se 
clătina. Se agăţau şi de copastie, înfruntând valurile. 

Până acum nu trecuse apă peste bord, dar nava era foarte 
încărcată şi se afunda în apă mai mult decât le-ar fi plăcut. 
Rodrigues se pregătise cum se cuvine în orele dinaintea 
furtunii. Totul fusese închis, oamenii preveniţi. Hiro-matsu şi 
Yabu spuseseră că aveau să stea jos o vreme şi apoi or să 
urce pe punte. Rodrigues ridicase din umeri şi le spusese 
răspicat c-o să fie foarte periculos. Era sigur că n-au înţeles. 

— Ce-or să facă? îl întrebase Blackthorne. 

— Cine ştie, englezule? N-or să plângă de frică, de-asta 
poţi să fii sigur. 

Pe puntea principală vâslaşii trăgeau din răsputeri. În mod 
normal erau doi bărbaţi la fiecare ramă, dar Rodrigues 
poruncise trei, pentru forţă, siguranţă şi viteză. Alţii 
aşteptau sub punți, ca să-i schimbe, la ordinul lui. Căpitanul 
vâslaşilor, un om cu experienţă, era pe puntea provă şi 
loviturile lui erau lente, în cadenţa valurilor. Galera înainta 
totuşi, deşi de fiecare dată înclinarea părea şi mai 
puternică, iar revenirea se făcea mai încet. Apoi rafalele 
deveniseră tot mai haotice şi căpitanul vâslaşilor nu-şi mai 
putu ritma loviturile. 

— Atenţie în provă! strigară Blackthorne şi Rodrigues 
aproape într-un glas. Galera se înclină înspăimântător, 
douăzeci de rame loviră aerul în loc să lovească apa şi 
haosul puse stăpânire pe navă. Primul brizant izbise şi 
babordul era măturată de valuri. Luau apă. 

— Înainte, ordonă Rodrigues. Armaţi jumătate din rame în 
fiecare bord! Madonna, mai repede, mai repede! 

Blackthorne ştia că fără saula de siguranţă putea fi 
aruncat cu uşurinţă peste bord. Dar ramele trebuiau 
armate, altfel erau pierduţi. 


Desfăcu nodul, înaintă cu greu de-a lungul punţii 
alunecoase care se apleca periculos, şi cobori pasarela 
scurtă ce ducea la puntea principală. Brusc, galera se 
răsuci şi el fu aruncat spre partea înclinată, împiedicându- 
se de picioarele unora dintre vâslaşi, care îşi desfăcuseră şi 
ei saulele de siguranţă, încercând cu disperare să-şi pună 
ramele în ordine. Copastia era sub apă şi un om fu aruncat 
peste bord. Blackthorne simţi că se duce şi el. Prinse cu o 
mână parapetul, tendoanele gata să-i plesnească, dar nu-i 
dădu drumul, apoi apucă cu cealaltă mână balustrada şi, 
abia mai respirând, se trase înapoi. Picioarele-i găsiră 
puntea, se săltă, mulţumind cerului şi-şi zise: „lată, cea de-a 
şaptea viaţă ţi s-a dus.” Alban Caradoc totdeauna spunea că 
un bun pilot trebuie să fie ca o pisică, afară doar că pilotul 
trebuie să aibă cel puţin zece vieţi, pe când pisica se 
mulţumeşte cu nouă. 

Un om era la picioarele lui şi-l trase din ghearele mării, îl 
ţinu până fu în siguranţă, apoi îl ajută să ajungă la locul lui. 
Se uită înapoi spre dunetă să-l blesteme pe Rodrigues 
pentru că lăsase să-i scape timona. Rodrigues îi făcu semn 
cu mâna, arătă spre ceva şi strigă, dar strigătul îi fu înghiţit 
de o pală de vânt. Blackthorne văzu că-şi schimbaseră 
drumul. Acum mergeau aproape în vânt şi-şi dădu seama că 
schimbarea fusese intenţionată. Înţeleaptă manevră, gândi. 
Asta o să ne dea un răgaz să ne rânduim, dar ticălosul 
putea să mă fi prevenit. Nu-mi place să-mi pierd una din 
vieţi fără rost. 

Îi făcu şi el semn înapoi cu mâna şi se apucă să pună 
ordine printre vâslaşi. Toate ramele se opriseră, afară de 
cele două din faţă de la provă, care-i ţineau în vânt. Prin 
semne şi ţipând, Blackthorne reuşi să armeze jumătate din 
vâsle, dublă oamenii la cele care băteau apa şi se îndreptă 
din nou câtre pupă. Oamenii se ţineau tari şi, deşi unora le 
era foarte rău, stăteau şi aşteptau ordinul următor. 

Golful era mai aproape dar tot părea la un milion de leghe. 
Spre nord-est cerul era întunecat. Ploaia îi biciuia şi rafalele 


se înteţeau. Pe Erasmus Blackthorne n-ar fi avut de ce se 
teme. Ar fi putut face escală uşor, sau ar fi putut reveni fără 
grijă la adevărata lor rută, îndreptându-se către locul dorit 
de debarcare. Nava lui era construită şi armată pentru 
furtună. Galera, nu. 

— La ce te gândeşti, englezule? 

— Tu tot ce vrei o să faci, orice gândesc eu, îi strigă 
împotriva vântului, da' să nu ia multă apă, c-o să ne ducem 
la fund ca un bolovan şi data viitoare, când merg la provă, 
spune-mi că faci volta în vânt. Sau mai bine fă-o când sunt 
legat cu saula şi-atunci o s-ajungem amândoi în port. 

— A fost mâna Domnului, englezule. A izbit un val şi i-a 
rotit pupa. 

— Aproape că m-a aruncat peste bord. 

— Am văzut. 

Blackthorne măsură deriva. 

— Dacă menţinem drumul ăsta n-o să ajungem niciodată în 
golf. O să fim împinşi pe lângă promontoriu la o milă sau 
chiar mai mult. 

— Am de gând să rămân cu prova în vânt. Apoi, când ne 
vine bine, o să tăiem direct spre țărm. Ştii să înoţi? 

— Da. 

— Bun. Eu n-am învăţat niciodată. Prea periculos. Mai bine 
să te îneci repede decât cu încetul, nu? Fără să vrea 
Rodrigues se cutremură. Madonna, apără-mă să nu-mi fie 
apa mormântul! Târfa asta de galeră cu burta de scroafă 
trebuie să fie în port în seara asta. Neapărat. Nasul meu îmi 
spune că, dacă ne întoarcem, ne ducem la fund. Suntem 
mult prea încărcaţi. 

— Uşureaz-o. Aruncă încărcătura peste bord. 

— Regele Toady n-o să fie niciodată de acord. Trebuie să 
ajungă fie cu ea, fie deloc. 

— Întreabă-l. 

— Doamne, eşti surd? ţi-am spus! ştiu că n-o să se 
învoiască! 


Rodrigues se duse mai aproape de cârmaci şi se asigură c- 
au înţeles că trebuie să rămână cu prova în vânt, fără 
sminteală. 

— Supraveghează-l, englezule! Ai cârma. 

Îşi desfăcu saula de siguranţă şi coborî pasarela, sigur pe 
picioarele lui. Vâslaşii îl priveau încordaţi, în timp ce se 
îndrepta spre teugă, la căpitan-san, pentru a-i explica prin 
semne şi cuvinte planul pe care-l avea în minte. Hiro-matsu 
şi Yabu urcară pe punte. Căpitan-san le explică planul. 
Amândoi erau palizi, dar rămaseră imperturbabili şi 
niciunul nu vomă. Priveau spre țărm prin ploaie, apoi 
ridicară din umeri şi plecară iar jos. 

Blackthorne privi atent spre golf din babord. Ştia că planul 
era periculos. Trebuia să aştepte până ajungeau chiar lângă 
promontoriu, apoi să cadă sub vânt, să se îndrepte din nou 
spre nord-vest şi să tragă cu disperare. Corabia n-o să-i 
ajute. Va trebui să se bizuie numai pe propria lor forţă. 
Ţărmul sudic al golfului era mărginit de stânci colţuroase şi 
recifuri. Dacă socoteau greşit clipa, aveau să fie mânaţi de 
valuri drept acolo şi zdrobiţi de stânci. 

— Englezule, treci la provă! Portughezul îi făcu semn. 

Blackthorne plecă. 

— Ce-ai zice de velă? strigă Rodrigues. 

— Nu. Mai mult o să ne-ncurce decât să ne ajute. 

— Atunci stai aici. Dacă cumva căpitanul pierde măsura 
sau dacă-l pierdem, preiei tu. E-n ordine? 

— N-am mai navigat niciodată pe una din astea până 
acum, nu sunt deprins cu ramele, dar o să-ncerc. 

Rodrigues privi ţărmul. Promontoriul apărea şi dispărea 
prin rafalele de ploaie. Curând va trebui să o pornească de- 
a dreptul. Valurile creşteau şi berbecii înspumaţi curgeau 
năvalnic. Întrecerea între promontorii părea îndrăcită. De 
data asta o să fie împuţită treaba, gândi. Apoi scuipă şi se 
hotări. 

— Mergi la pupă, englezule. Treci la timonă. Când fac 
semn, virează vest-nord-vest, spre vârful ăla. Îl vezi? 


— Da. 

— Nu şovăi şi ţine drumul ăla. Urmăreşte-mă atent. 
Semnul ăsta înseamnă banda stânga, ăsta - banda dreapta, 
ăsta - drept aşa. 

— Foarte bine. 

— Juri c-o să-mi aştepţi ordinele şi-o să le îndeplineşti 
întocmai? 

— Vrei să trec la timonă sau nu? 

Rodrigues ştia că nu avea de ales. 

— Trebuie să mă-ncred în tine, englezule, şi nu-mi place 
asta. Du-te la pupă, spuse. Văzu că Blackthorne îi citise 
gândurile şi plecase. Apoi îşi schimbă hotărârea şi strigă 
după el: Hei, tu, pirat obraznic! Du-te cu Dumnezeu! 

Blacklhorne se întoarse mulţumit. 

— Şi tu, spaniolule! 

— Mă piş pe toţi spaniolii şi trăiască Portugalia! 

— Drept aşa! 

Au intrat în port, dar fără Rodrigues. Fusese luat de valuri 
când i se rupsese saula de siguranţă. 

Nava se găsise la un pas de izbândă. Atunci venise talazul 
uriaş dinspre nord şi, cu toate că luaseră multă apă, 
pierzându-l pe căpitanul japonez, fuseseră luaţi de valuri şi 
purtaţi către ţărmul plin de stânci. 

Blackthorne îl văzu pe Rodrigues luat de val, gâfâind şi 
zbătându-se în marea agitată. Furtuna şi refluxul îi 
duseseră mult către latura sudică a golfului, foarte aproape 
de stânci, toţi fiind siguri că nava era pierdută. 

Când Rodrigues fu luat de val, Blackthorne îi aruncă un 
colac de salvare din lemn. Portughezul se întinse după el, 
dar marca i-l luă, fără ca el să-l mai poată prinde. O vâslă îl 
izbi cu putere şi el îşi repezi mâna spre ea. Ploaia cădea în 
torente şi ultimul lucru pe carc-l văzu Blackthorne fu braţul 
lui Rodrigues şi rama ruptă şi, chiar în faţă, brizantul 
năpustindu-se asupra malului chinuit. Ar fi putut să se 
arunce peste bord, să-noate spre el şi poate că l-ar fi salvat, 


poate că ar fi avut şi timp, poate, dar prima şi ultima lui 
datorie era către navă, iar nava lui era în pericol. 

Aşa că îi întorsese spatele lui Rodrigues. 

Valul luase cu el câţiva vâslaşi şi ceilalţi se luptau să 
completeze locurile goale. Un ofiţer îşi desfăcu curajos 
saula de siguranţă. Sări pe puntea provă, se asigură şi reluă 
cadenţa. Cineva începu să strige ritmic, iar vâslaşii încercau 
să pună o oarecare ordine în mişcările haotice. 
lăsă cu toată greutatea pe timonă ca să aducă nava cu 
prova mai în vânt, apoi merse la balustradă şi bătu măsura, 
strigând: Unu-Doi-Unu-Doi, încercând să încurajeze 
echipajul. 

— Haideţi, ticăloşilor, traaageţi! 

Galera era aproape pe stânci, căci erau chiar lângă pupă, 
şi la babord, şi la tribord. Ramele se cufundară în apă şi se 
înălţară, dar nava nu făcu nici o mişcare, căci vântul şi 
refluxul, victorioase, o trăgeau vizibil înapoi. 

— Haideţi, trageţi, ticăloşilor! strigă din nou Blackthorne, 
bătând cu mâna măsura. 

Vâslaşii prinseră puteri văzându-l. 

Întâi reuşiră să ţină piept mării, apoi o învinseră. 

Nava se îndepărtă de stânci. Blackthorne menţinu drumul 
spre coasta de sub vânt. Curând ajunseră în ape mai calme. 
Vântul sufla încă puternic, dar deasupra capetelor lor. Încă 
mai era furtună, dar departe, în larg. 

— Aruncaţi ancora de la babord! 

Niciunul dintre marinari nu-l înţelese, dar toţi ştiau ce 
aveau de făcut. Săriră să-i îndeplinească ordinul. Lăsă 
corabia lin în derivă, ca să încerce tăria fundului mării. 

— Aruncaţi ancora de la tribord. 

Când nava-i fu în siguranţă, privi spre pupă. 

Linia țărmului abia se vedea prin ploaie. Cercetă marea şi 
cântări posibilităţile. 

Cartea-pilot a portughezului e jos, gândi secătuit de 
puteri. Pot să duc nava până la Osaka. Aş putea să o duc 


înapoi la Anjiro. Dar ai făcut bine că nu l-ai ascultat? Ba nu 
i-am încălcat ordinele. Eram pe dunetă. Singur. 

— Cârma spre sud, îi strigase Rodrigues când vântul şi 
refluxul îi purtau primejdios lângă stânci. Întoarce şi mergi 
cu vânt din pupă! 

— Nu! îi strigase la rândul lui, convins că în largul mării ar 
fi fost pierduţi şi că singura lor şansă era să încerce să intre 
în port. O să izbutim! 

— Afurisitule, o să ne omori pe toţi! 

Dar n-am omorât pe nimeni, gândi Blackthorne. 
Rodrigues, amândoi ştiam ca eu trebuia să hotărăsc când ar 
fi fost de luat o hotărâre. Eu am avut dreptate. Nava este 
teafără. Nimic altceva nu contează. 

Îi făcu semn ofițerului, care se grăbi să vină de pe teugă. 
Amândoi cârmacii se prăbuşiseră, cu braţele şi picioarele 
aproape scoase din încheieturi. Vâslaşii erau ca nişte 
cadavre, căzuţi neputincioşi peste rame. Alţii veneau 
împleticindu-se de jos, să dea o mână de ajutor. Hiro-matsu 
şi Yabu, amândoi foarte zdruncinaţi, fură ajutaţi să urce 
pasarela, dar, odată ajunşi pe punte, amândoi daimyo 
rămaseră ţanţoşi în picioare. 

— Hai, Anjin-san? întrebă ofiţerul. Era un bărbat de vârstă 
mijlocie, cu dinţi albi, puternici, o faţă lată, arsă de vânt, şi o 
vânătaie urâtă pe obraz, acolo unde marea îl izbise de 
parapet. 

— Te-ai descurcat foarte bine, îi spuse Blackthorne, fără să 
se sinchisească de faptul că n-o să-i fie înţelese cuvintele. 
Ştia că tonul şi zâmbetul vor fi deajuns. Da, foarte bine. 
Acum eşti căpitan-san. Wakarimasu? Tu! Căpitan-san! 

Omul se uita la el cu gura căscată, apoi se înclină ca să-şi 
ascundă uimirea şi încântarea. 

— Wakarimasu, Anjin-san. Arigato goziemashita. 

— Ascultă, căpitan-san, dă-le oamenilor de mâncare şi 
băutură. Mâncare caldă. O să rămânem aici peste noapte. 
Blackthorne se făcu înţeles prin semne. 


Deândată noul căpitan se întoarse şi strigă cu altă 
autoritate. Într-o clipă marinarii alergară să-i execute 
ordinele. Plin de mândrie, noul căpitan îşi întoarse privirea 
spre dunetă. Aş vrea să pot vorbi limba ta barbară, gândi el 
fericit. Atunci aş putea să-ţi mulţumesc, Anjin-san, pentru că 
ai salvat nava şi, odată cu ea, viaţa stăpânului nostru, Hiro- 
matsu. Ai făcut minuni şi ne-ai dat tuturor forţă şi curaj. 
Fără tine am fi încurcat-o. Oi fi tu pirat, dar eşti un marinar 
destoinic şi, atâta vreme cât eşti pilot, îţi voi da ascultare cu 
preţul vieţii. Nu merit să fiu căpitan, dar am să-ncerc să fiu 
vrednic de încrederea ta. 

— Ce vreţi să fac mai departe? îl întrebă. 

Blackthorne privea peste bord. Fundul mării nu se vedea. 
Socoti în gând poziţia în care se aflau şi, când se încredinţă 
că ancorele erau bine fixate şi marea sigură, spuse: 

— Lăsaţi barca la apă. Aduceţi un vâslaş bun! 

Din nou Blackthorne se făcu înţeles prin semne şi prin 
cuvinte. 

Imediat barca fu lăsată la apă şi echipată de plecare. 

Blackthorne se îndreptă spre parapet şi era gata să 
coboare când o voce aspră îl opri. Privi în jur. Hiro-matsu 
era acolo cu Yabu alături. 

Bătrânul avea vânătăi urâte pe gât şi pe umeri, dar nu 
renunţase la sabia-i lungă. Lui Yabu îi curgea sânge din nas, 
faţa-i era numai vânătăi, chimonoul plin de pete şi încerca 
să oprească sângele cu o cârpă. Amândoi erau calmi, 
părând că nici nu băga-n seamă rănile sau 
şfichiuireavântului. 

Blackthorne se înclină politicos. 

— Hai, Toda-sama? 

Urmară din nou cuvintele aspre şi bătrânul arătă cu sabia 
spre barcă, clătinând din cap. 

— Rodrigu-san acolo! Blackthorne arătă spre ţărmul sudic. 
Merg să văd! 

— Iye! Hiro-matsu dădu iar din cap şi vorbi mult, fiind 
limpede că nu-i îngăduia din cauza pericolului. 


— Sunt Anjin-san pe galera asta spurcată şi, dacă eu vreau 
să mă duc la țărm, mă duc. Blackthorne îşi menţinu vocea 
foarte respectuoasă, dar fermă şi era tot atât de limpede ce 
voia să spună. 

— Ştiu că barca nu rezistă în larg. Hai! Mă duc la țărm, 
acolo, lângă piscul acela. Îl vezi, Toda Hiro-matsu-sama? 
Lângă stânca aceea mică. Vreau să-mi croiesc drum în jurul 
promontoriului, acolo. Nu mă grăbesc să mor şi n-am unde 
să fug. Vreau să găsesc cadavrul lui Rodrigu-san. Îşi trecu 
un picior peste parapet. Hiro-matsu trase puţin sabia din 
teacă. Blackthorne îngheţă, dar privirea lui rămase calmă şi 
faţa neclintită. 

Hiro-matsu era în încurcătură. Înţelegea dorinţa piratului 
de a găsi cadavrul lui Rodrigues, dar era periculos să se 
ducă acolo, chiar şi mergând pe țărm, iar seniorul Toranaga 
îi poruncise să-l aducă pe barbar teafăr. Însă era tot atât de 
limpede că omul avea de gând să plece. 

Îl privise în timpul furtunii, stând pe puntea care se 
clătina, ca un kami rău al mării, neînfricat, la el acasă în 
mijlocul furtunii; atunci gândise furios: mai bine să-l ţinem 
pe acest om şi pe toţi barbarii ca el pe uscat, unde putem 
să-i stăpânim. Pe mare noi suntem în puterea lor. 

Vedea că piratul e nerăbdător. Ce neciopliţi sunt, îşi spuse. 
Chiar şi aşa, eu trebuie să-ţi mulţumesc. Toţi spun că numai 
datorită ţie nava a fost adusă în port, că pilotul Rodrigu şi-a 
pierdut cumpătul şi că el ne-ar fi dus departe de țărm, dar 
tu ai menţinut drumul. Da, dacă am fi mers în larg, ne-am fi 
scufundat cu siguranţă şi atunci n-aş fi îndeplinit porunca 
stăpânului meu. O, Buddha, apără-mă de una ca asta! 

Toate încheieturile-l dureau şi hemoroizii-i erau inflamaţi. 
Era secătuit de efortul de a rămâne nepăsător în faţa 
oamenilor săi, a lui Yabu, a echipajului şi chiar în faţa 
acestui barbar. O, Buddha, sunt atât de obosit. Aş vrea să 
pot sta lungit într-o baie, să asud, să asud şi să am o zi de 
odihnă, fără dureri. Doar o singură zi. Lasă gândurile de 
muiere! Ai avut dureri aproape şaizeci de ani. Ce e durerea 


pentru un bărbat? Un privilegiu! Stăpânirea durerii este 
măsura unui bărbat. Mulţumeşte-i lui Buddha că eşti încă în 
viaţă, ca săţi aperi stăpânul, fiindcă ai fi putut să fii mort de 
o sută de ori. 

Dar urăsc marea. Urăsc frigul. Urăsc durerea. 

— Stai unde eşti, Anjin-san, spuse el, trist şi amuzat de 
flăcările albastre cu reflexe de gheaţă din ochii bărbatului, 
şi îi făcu semn cu sabia băgată în teacă spre a se face 
înţeles. Când fu sigur că omul pricepuse, privi spre ofiţer. 
Unde suntem? A cui e feuda asta? 

— Nu ştiu, alteţă. Cred că suntem undeva în provincia Ise. 
Am putea trimite pe cineva la țărm, la cel mai apropiat sat. 

— Poţi să ne duci la Osaka? 

— Dacă ne ţinem foarte aproape de coastă, alteţă, şi dacă 
mergem încet, cu mare grijă. Eu nu cunosc aceste ape şi nu 
vă pot garanta siguranţa. N-am destule cunoştinţe şi nimeni 
de pe navă nu le are. În afară de acest pilot. Dac-ar fi după 
mine, v-aş sfătui să mergem pe uscat. V-am putea face rost 
de cai şi palanchine. 

Hiro-matsu clătină din cap iritat. Să meargă pe uscat era 
exclus. Le-ar fi luat prea multă vreme - locul era muntos şi 
drumurile puţine - şi ar fi trebuit să străbată multe ţinuturi 
ale aliaţilor lui Ishido, duşmanul lor. La primejdiile astea se 
mai adăugau nenumăratele cete de tâlhari care împânzeau 
trecătorile. Asta ar fi însemnat să-şi ia toţi oamenii cu el. 
Desigur că ar fi putut să-şi croiască drum luptând cu 
bandiții, dar n-ar fi reuşit niciodată să forţeze o trecătoare 
dacă Ishido, sau aliaţii lui, şi-ar pune în minte să-l oprească. 
Toate acestea l-ar întârzia şi mai mult, iar porunca era să 
aducă încărcătura, barbarul şi pe Yabu rapid şi în siguranţă. 

— Dacă mergem în lungul coastei, cât timp ne-ar trebui? 

— Nu ştiu, alteţă. Patru sau cinci zile, poate mai mult. Aş fi 
foarte nesigur pe mine, eu nu sunt căpitan, iertaţi-mă. 

Asta înseamnă, gândi Hiro-matsu, că va trebui să capăt 
sprijinul acestui barbar. Ca să-l opresc să meargă la țărm, 


va trebui să-l leg. Şi cine ştie dacă va vrea să ne fie de 
ajutor, legat? 

— Cât o să stăm aici? 

— Pilotul spune că o noapte. 

— O să înceteze furtuna până atunci? 

— Ar trebui, alteţă, dar nu se ştie niciodată. 

Hiro-matsu şovăi, cântărind din priviri când coasta 
muntoasă, când pilotul. 

— Îmi îngădui un sfat, Hiro-matsu-san? întrebă Yabu. 

— Da, da, bineînţeles, răspunse el precaut. 

— De vreme ce se pare că o să avem nevoie de ajutorul 
pilotului ca să ajungem la Osaka, de ce să nu-l lăsam să 
meargă pe țărm, dar să trimitem oameni cu el să-l apere şi 
să le ordonaţi să se întoarcă înainte de lăsarea 
întunericului. Cât priveşte drumul pe uscat, sunt de acord 
că ar fi prea periculos pentru dumneata şi nu mi-aş ierta-o 
niciodată, dacă ţi s-ar întâmpla ceva. O dată ce furtuna se 
va fi domolit, o să fi mai în siguranţă pe navă şi-o să ajungi 
la Osaka mult mai repede, neh? Precis, mâine pe la apusul 
soarelui. 

Hiro-matsu încuviinţă, fără prea mare tragere de inimă. 
Făcu semn unui samurai. 

— Takatashi-san! Vei lua şase oameni şi vei merge cu 
pilotul. Aduceţi cadavrul portughezului, dacă-l găsiţi, dar, 
dacă e atins chiar şi numai un fir de păr al acestui barbar, 
tu şi oamenii tăi vă veţi face seppuku pe loc. 

— Da, stăpâne. 

— Trimite doi oameni la cel mai apropiat sat ca să afle 
unde suntem şi a cui e feuda. 

— Da, stăpâne. 

— Cu îngăduinţa dumitale, Hiro-matsu-san, am să conduc 
eu grupul la țărm, spuse Yabu. Dacă am ajunge la Osaka 
fără pirat, aş fi atât de umilit încât m-aş simţi dator să-mi 
iau oricum zilele. Aş fi onorat să îndeplinesc poruncile 
dumitale. 


Hiro-matsu încuviinţă, uimit în sinea lui că Yabu înfrunta 
un asemenea pericol. Cobori sub punte. 

Când Blackthorne înţelese că Yabu mergea cu el pe țărm, 
pulsul i se acceleră. Nu l-am uitat pe Pieterzoon, şi nici 
echipajul meu sau groapa, nici urletele, nici pe Omi. Nu am 
uitat nimic din tot ce s-a întâmplat. Păzeşte-ţi viaţa, 
ticălosule. 

CAPITOLUL. 9 

Ajunseră repede pe țărm. Blackthorne vroise să meargă în 
frunte, dar Yabu pornise cu un pas iute, greu de susţinut şi 
îi luase locul. Ceilalţi şase samurai îl urmăreau grijulii. N- 
am unde fugi, proştilor, le spuse în gând, înțelegând greşit 
grija lor, în timp ce scotocea cu privirea golful, căutând 
bancuri de nisip sau recifuri ascunse, luând repere, ţinând 
minte tot ce era important pentru a le trece mai târziu în 
cartea-pilot. 

Drumul îi duse mai întâi de-a lungul țărmului acoperit cu 
pietriş mărunt, apoi urmă un urcuş scurt peste bolovani 
rotunjiţi de valurile mării până la o cărare ce ocolea culmea 
strecurându-se primejdios în jurul promontoriului sudic al 
țărmului. Ploaia încetase, dar vijelia încă mai continua. Cu 
cât se apropiau mai mult de limba de pământ aflată în 
bătaia vântului, valurile ce se aruncau asupra stâncilor de 
sub ei îşi aruncau mai sus spuma. În curând fură uzi 
leoarcă. 

Deşi Blackthorne se simţea îngheţat, Yabu şi ceilalţi 
samurai, care purtau chimonouri subţiri, strânse neglijent 
cu cingătorile, nu păreau să se simtă stânjeniţi de umezeală 
sau de frig. Aşa cum spunea Rodrigues, îşi zise, simțind 
teama revenind. Japonezii pur şi simplu nu sunt făcuţi ca 
noi. Nu simt frigul, foamea sau lipsurile sau rănile aşa ca 
noi. Sunt ca nişte animale, cu nervii amorţiţi. 

De-asupra lor stânca se înălța cam două sute de picioare. 
Ţărmul se afla la cincizeci de picioare dedesubt. Mai 
departe şi peste tot împrejurul lor se vedeau munţii şi pe 
toată întindere țărmului ce mărginea golful nu se zărea nici 


o casă sau colibă. Nu era de mirare, căci nu era loc pentru 
ogoare, după pietrişul care acoperea ţărmul ridicându-se 
stâncile falezei şi apoi munţii de granit pe înălțimile cărora 
creşteau copaci. 

Cărarea cobora şi urca de-a lungul peretelui falezei, 
primejdios şi lunecos. Înaintând trudnic, aplecându-se 
împotriva vântului, Blackthorne privea picioarele puternice 
şi muşchiuloase ale lui Yabu. Alunecă, fecior de căţea, 
gândi. Alunecă, zdrobeştete de bolovanii de jos. Asta te-ar 
face să ţipi? ce te-ar putea face să ţipi? 

Îşi luă cu greu ochii de la Yabu şi începu din nou să 
cerceteze faleza. Fiecare crăpătură, surpătură sau 
adâncitură a stâncilor. Rafalele vântului îi făceau ochii să 
lăcrimeze. Valurile se aruncau înainte şi înapoi, răsucindu- 
se învolburate. Ştia că erau puţine speranţe de a-l găsi pe 
Rodrigues, erau prea multe adâncituri şi locuri ascunse 
care n-ar fi putut fi cercetate niciodată. Dar trebuise să vină 
la uscat, să încerce. Îi era dator lui Rodrigues. Toţi piloţii se 
rugau neîncetat să aibă parte de moarte pe uscat, să fie 
îngropaţi în pământ. Toţi văzuseră prea multe trupuri 
umflate de apă, ciopârţite de crabi sau pe jumătate 
mâncate de peşti. 

Înconjurară promontoriul şi se opriră uşuraţi, la adăpost 
de vânt. Nu era nevoie să meargă mai departe. Dacă nu era 
în partea bătută de vânt, cadavrul era ascuns sau înghiţit 
de ape, sau dus în larg, în adâncuri. O jumătate de milă mai 
departe un sat mic de pescari era cuibărit pe ţărmul 
înspumat. Yabu făcu semn către doi dintre samurai. Aceştia 
se înclinară imediat şi porniră în fugă într-acolo. Mai 
aruncară o ultimă privire, apoi Yabu îşi şterse ploaia de pe 
faţă şi privi în sus la Blackthorne, făcând semn de 
întoarcere. Biackthorne încuviinţă din cap şi porniră din 
nou, cu Yabu în frunte şi ceilalţi samurai urmărindu-l mereu 
cu atenţie, şi iarăşi îi făcu proşti în sinea lui. 

Apoi, pe la jumătatea drumului, îl văzură pe Rodrigues. 


Era prins într-o despicătură, între doi bolovani mari, 
deasupra valurilor, dar acoperit din când în când de ele. Un 
braţ îi era întins înainte, celălalt era încă încleştat de vâsla 
ruptă care se mişca uşor, odată cu înaintarea şi retragerea 
apelor. Această mişcare îi atrăsese atenţia lui Blackthorne, 
când se aplecase sub bătaia vântului, înaintând cu greu în 
spatele lui Yabu. 

Singura cale de a ajunge acolo era dincolo de o culme 
joasă. Nu erau de urcat decât cincizeci-şaizeci de picioare, 
însă peretele era aproape vertical, şi nu aveai de ce să te 
sprijini. 

Ce-i cu mareea? se întrebă Blackthorne. E flux, nu reflux. 
Apa o să-l ducă din nou în larg. lisuse, pare primejdios acolo 
jos. Ce-i de făcut? 

Se apropie de margine şi îndată Yabu i se puse în cale, 
scuturând din cap, iar ceilalţi samurai îl înconjurară. 

— Încerc doar să văd mai bine, pentru numele lui 
Dumnezeu, spuse, nu încerc să fug! Unde dracu' aş putea 
fugi? 

Se trase puţin înapoi şi se uită cu grijă în jos. Ei îi urmăriră 
privirea, sporovăind între ei, Yabu vorbind mai tot timpul. 

Nu-i nici o speranţă, hotărî. E prea primejdios. O să ne 
întoarcem în zori cu frânghii. Dac-o fi să mai fie aici, o să-l 
îngrop pe țărm. Încă nehotărât se întoarse şi, în aceeaşi 
clipă, marginea malului se sfărâmă şi el începu să alunece 
în jos. Imediat Yabu şi ceilalţi îl înşfăcară şi-l traseră înapoi, 
şi atunci el îşi dădu seama că se-ngrijeau de siguranţa lui. 
Încearcă doar să mă protejeze! 

De ce să mă vrea teafăr? Din cauza lui Tora - cum îl 
cheamă? Toranaga? Din pricina lui? Da, dar şi poate pentru 
că nu mai este nici un alt pilot la bord. De asta m-au lăsat să 
vin la țărm, făcând ce-am vrut eu? Da, asta trebuie să fie. 
Deci acum am putere asupra navei, asupra bătrânului 
daimyo şi asupra ticălosului ăsta. Cum aş putea să mă 
folosesc de asta? 


Se destinse şi le mulţumi. Îşi lăsă ochii să rătăcească 
împrejur. 

— Trebuie să-l aducem sus. Yabu-san. Hai! Singura cale e 
pe acolo. Peste stânca aceea. Îl aduc sus, eu, Anjin-san! Din 
nou înaintă ca şi cum ar fi avut de gând să coboare şi din 
nou ei îl opriră iar el spuse cu prefăcută nelinişte: Trebuie 
să-l scoatem de-acolo. Uite! Nu mai avem prea mult timp, 
lumina scade! 

— Iye, Anjin-san, spuse Yabu. 

Blackthorne îl privi de sus. 

— Dacă nu mă laşi să mă duc eu, Yabu-san, atunci trimite 
unul dintre oamenii tăi. Sau du-te chiar tu. Tu! 

Vântul se răsucea împrejurul lor şuierând de-alungul 
peretelui falezei. Îl văzu pe Yabu privind în jos, măsurând 
din priviri urcuşul şi lumina în scădere şi ştiu că îl încolţise. 
Te-am prins, ticălosule, trufia ta te-a pierdut. Dacă cobori 
acum, te-ai ars. Dar să nu mori, te rog. Doar rupeţi 
picioarele sau glezna, apoi îneacă-te. 

Un samurai începu să coboare, dar Yabu îi porunci să se 
întoarcă. 

— Întoarce-te la navă. Adu imediat nişte funii, spuse Yabu. 

Omul o rupse la fugă. Yabu îşi aruncă din picioare 
sandalele cu talpa de lemn. Îşi scoase săbiile de la brâu şi le 
puse cu grijă deoparte. 

— Ai grijă de ele şi de barbar. Dacă se întâmplă ceva cu ele 
sau cu el, te trag în ţeapă cu propriile tale săbii! 

— Vă rog lăsaţi-mă pe mine să cobor, Yabu-sama, spuse 
Takatashi. Dacă o să fiţi rănit sau o să vi se întâmple ceva eu 
o să... 

— Crezi că eşti în stare să faci ceva ce eu nu pot? 

— Nu, alteţă, bineînţeles că nu. 

— Bine. 

— Vă rog aşteptaţi să fie aduse funii. N-am să mi-o iert 
niciodată dacă vi se întâmplă ceva. 

Takatashi era scund şi îndesat, cu o barbă stufoasă. 


Şi de ce să nu aştept frânghiile? se întrebă Yabu. Ar fi o 
dovadă de chibzuinţă, dar nu şi de înţelepciune. Aruncă o 
privire barbarului şi dădu din cap scurt. Ştia că fusese 
provocat. Se aşteptase la asta. Ba chiar sperase. De asta m- 
am şi oferit, Anjin-san, îşi spuse, amuzându-se în sinea lui. 
Eşti într-adevăr foarte simplu. Omi avea dreptate. 

Yabu îşi scoase chimonoul ud leoarcă şi, rămas numai cu 
fâşia de pânză din jurul şoldurilor, se apropie de marginea 
stâncii şi o încercă cu talpa şosetei de bumbac. Mai bine le 
păstrez în picioare, se gândi, dominând frigul tăios cu 
voinţa şi trupul său călite de educaţia de-o viaţă căreia toţi 
samuraii trebuiau să i se supună. Şosetele or să te-ajute să 
nu aluneci - pentru un timp. Vei avea nevoie de toată 
puterea şi de toată îndemânarea ca să ajungi jos în viaţă. 
Merită? 

În timpul furtunii şi a goanei către adăpostul din golf, 
venise pe punte şi, neobservat de Blackthorne, se aşezase 
la rame. Îşi unise bucuros puterea cu vâslaşii, detestând 
miasma de dedesubt şi greaţa care-l cuprinsese. Hotărâse 
că era mai bine să mori în aer decât sufocat sub punte. 

În timp ce muncea alături de ceilalţi în frigul pătrunzător, 
începuse să-i observe pe piloţi. Era limpede că pe mare, 
nava şi toţi cei de la bord erau în puterea acestor doi 
oameni. Piloții erau în lumea lor, stăpânind punţile ce se 
legănau tot atât de nepăsători cum el stăpânea un cal în 
galop. N-aveau egal printre japonezii de la bord în 
pricepere, curaj sau cunoştinţe. Şi, treptat, înţelegerea 
acestui fapt născuse o idee măreaţă: corăbii barbare 
moderne, pline cu samurai, pilotate de samurai, comandate 
de samurai, manevrate de samurai. Samuraii lui. 

Dacă aş avea la început trei corăbii barbare, aş putea uşor 
stăpâni calea pe apă între Yedo şi Osaka. Din Izu aş putea 
gâtui sau nu, după bunul meu plac, toată navigația. Adică 
aproape toate transporturile de orez şi de mătase. N-aş fi 
eu atunci arbitrul intre Toranaga şi Ishido? Sau, cel puţin 
balanţa între ei? 


Nici un daimyo nu ieşise până acum pe mare. 

Nici un daimyo nu are nave sau piloţi. 

Cu excepţia mea. 

Eu am o corabie - am avut o corabie - şi acum s-ar putea 
să primesc corabia înapoi, dacă sunt iscusit. Am un pilot şi 
deci un dascăl de piloţi dacă-l pot ţine departe de Toranaga. 
Dacă pot să-l domin. 

Odată ce-mi va fi vasal prin voia lui, o să-i înveţe pe 
oamenii mei şi o să-mi facă corăbii. 

Dar cum să mi-l fac vasal? Groapa nu l-a supus. 

Mai întâi desparte-l de ceilalţi şi ţine-l singur - n-a spus 
aşa Omi? Apoi acest pilot poate fi învăţat buna-cuviinţă şi 
chiar să vorbească japoneza. Da, Omi este foarte înţelept. 
Foarte înţelept, poate prea înţelept - o să mă gândesc la 
Omi mai târziu. Concentrează-te acum asupra pilotului. 
Cum să domini un barbar - un creştin mâncător de 
spurcăciuni? 

Ce spusese Omi? „Ei preţuiesc viaţa. Zeul lor suprem, lisus 
Cristos, îi învaţă să se iubească unul pe celălalt şi să 
preţuiască viaţa.” Cum aş putea să-i dăruiesc viaţa? Să i-o 
salvez, da, asta ar fi foarte bine. Cum să-l supun? 

Se lăsase atât de furat de propria exaltare încât nu mai 
băgase de seamă mişcările navei sau marea. Un val se 
revărsase peste el. Îl văzuse acoperindu-l pe pilot, dar nu 
simţise nici o teamă în acest bărbat. Yabu era uluit. Cum 
putea cineva, care lăsase, umil, un duşman să-i urineze pe 
spate ca să salveze viaţa unui vasal neînsemnat, cum putea 
acest om să aibă puterea să uite o asemenea dezonoare 
nemăsurată şi să stea acolo pe dunetă, chemând zeii mării 
la luptă ca un erou legendar, ca să-şi salveze acelaşi 
duşman? Apoi, când acel val uriaş îl luase pe portughez şi ei 
erau gata să se ducă la fund, Anjin-san râsese miraculos 
morţii în faţă şi le dăduse puterea să se smulgă dintre 
stânci. 

N-am să-i înţeleg niciodată, îşi spuse. 


Pe marginea stâncii Yabu privi înapoi pentru ultima dată. 
Ah, Anjin-san, ştiu că te gândeşti că păşesc spre moarte, că 
m-ai încolţit. Ştiu că tu însuţi nu te-ai duce acolo jos, te-am 
privit îndeaproape, dar eu am crescut în munţi şi aici în 
Japonia noi ne căţărăm pe stânci din mândrie sau din 
plăcere. Aşa că, chiar dacă sunt la strâmtoare acum, sunt 
după regulile mele, nu ale tale. Am să încerc şi n-are a face 
dacă am să mor. Dar dacă o să reuşesc, atunci tu, ca bărbat, 
ai să ştii că sunt mai bun decât tine, în condiţiile tale. O să- 
mi fi îndatorat, dacă-ţi aduc sus trupul barbarului 

— Ai să-mi fi vasal, Anjin-san. 

Cobori peretele falezei cu multă pricepere. Pe la jumătate 
alunecă. Mâna stângă se agăţă de o ieşitură. Asta-i opri 
căderea şi atârnă între viaţă şi moarte. Simţea mâna 
alunecându-i şi începu să sape cu degetele într-o 
adâncitură, apoi îşi înfipse degetele picioarelor într-o 
crăpătură zbătându-se pentru un alt sprijin. Când mâna 
stângă alunecă, degetele picioarelor găsiră o altă crăpătură 
în care se proptiră şi el îmbrăţişă stânca disperat, apăsând- 
o cu trupul, încă negăsindu-şi echilibrul, căutând un sprijin. 
Apoi picioarele îi alunecară. Deşi, zece picioare mai jos, 
reuşi să se prindă de altă ieşitură cu ambele mâini şi atârnă 
de ea pentru o clipă şi această ieşitură se sfărâmă. Căzu de 
la douăzeci de picioare înălţime. 

Se pregătise cât de bine putuse şi căzu în picioare ca o 
pisică, rostogolindu-se pe suprafaţa alunecoasă a stâncii ca 
să atenueze şocul şi se opri ghemuit. Îşi duse mâinile rănite 
deasupra capului ca se apere de avalanşa de pietre care ar 
fi putut urma. Dar nu se întâmplă nimic. Îşi scutură capul ca 
să şi-l limpezească şi se ridică în picioare. Avea un genunchi 
scrântit. O durere pătrunzătoare urca de-a lungul piciorului 
până în măruntaie şi începu să transpire. Degetele 
picioarelor şi unghiile mâinilor îi sângerau, dar la aşa ceva 
se aşteptase. 

Nu te doare nimic. N-ai să simţi nici o durere. Stai drept! 
Barbarul te priveşte. 


O coloană de spumă îl acoperi şi răceala ei îl ajută să-şi 
aline durerea. Cu grijă se lăsă să alunece peste bolovanii 
acoperiţi de alge şi se strecură de-a lungul crăpăturii şi 
ajunse. 

Brusc îşi dădu seama că omul era încă în viaţă. Se 
încredinţă de asta apoi se trase înapoi pentru o clipă. Am 
nevoie de el viu sau mort? Cum e mai bine? 

Un crab ţâşni de sub o piatră şi se aruncă plescăind în 
mare. Valurile năvăliră din nou. Simţi sarea răscolindu-i 
rănile. Cum e mai bine, viu sau mort? 

Se ridică nesigur în picioare şi strigă: 

— Takatashi-san! Pilotul e încă viu! Du-te la corabie, adu o 
targă şi un doctor, dacă există vreunul pe ea. 

Cuvintele lui Takatashi se desluşeau greu din cauza 
vântului. 

— Da, stăpâne. 

Înainte de a o porni în fugă strigă oamenilor săi: 

— Aveţi grijă de barbar, să nu i se întâmple nimic. 

Yabu privi atent galera care sălta uşor la ancoră. 
Samuraiul pe care îl trimisese înapoi după frânghii era deja 
lângă bărci. Îl văzu sărind într-una dintre ele şi pornind pe 
apă. Zâmbi în sinea lui şi aruncă o privire înapoi. 
Blackthorne se apropiase de marginea stâncii şi striga 
îngrijorat la el. 

Ce încearcă să spună? se întrebă Yabu. Îl văzu arătând 
către mare, dar asta nu îi spunea nimic. Marea era agitată 
şi răscolită, dar aşa fusese şi mai înainte. 

Yabu renunţă să mai încerce să priceapă ce spunea şi-şi 
îndreptă atenţia către Rodrigues. Trase cu greu corpul pe 
stânci, deasupra valurilor. Răsuflarea portughezului era 
întretăiată, dar inima părea să-i fie puternică. Era plin de 
zgârieturi. Aşchia unui os spintecase pielea gambei stângi. 
Umărul drept părea sărit. Yabu caută să vadă dacă nu-i 
curgea sânge din vreo rană deschisă, dar nu găsi niciuna. 
Dacă nu-i rănit înăuntru, atunci poate va trăi, îşi spuse. 


Daimyo-ul fusese rănit de prea multe ori şi văzuse prea 
mulţi morţi şi răniţi ca să nu fi câştigat o oarecare pricepere 
în diagnostic. Dacă Rodrigues poate fi încălzit, hotărî, cu 
sake şi ierburi puternice, cu multe băi calde, o să trăiască. 
S-ar putea să nu mai fie în stare să meargă, dar o să 
trăiască. Da, vreau ca acest om să trăiască. N-are aface 
dacă n-o să mai poată merge. Poate că aşa o să fie mai bine. 
Aş avea un pilot de rezervă. Omul îmi datorează cu 
siguranţă viaţa. Dacă piratul n-o să mă ajute, poate că pot 
să-l folosesc pe el. Ar merita să mă prefac că devin creştin? 
I-ar aduce asta pe amândoi de parte mea? 

Ce-ar face Omi? 

Omi e inteligent. Da. Prea inteligent? Omi vede prea multe 
şi prea repede. Dacă poate să vadă atât de departe, poate 
să înţeleagă că tatăl său va conduce clanul dacă eu dispar. 
Fiul meu este prea necopt ca să se descurce singur şi după 
tată, ar urma Omi. Neh? 

Ce să fac cu Omi? 

Dacă i l-aş da pe Omi barbarului? Ca pe o jucărie. 

Ce zici de asta? 

Se auzeau strigăte neliniştite deasupra. Apoi înţelese spre 
ce arătase barbarul. Fluxul! Fluxul se ridica iute. Deja 
înconjurase stânca pe care stătea. Se ridică brusc şi se 
strâmbă sub durerea care-i săgeta din genunchi. Toate căile 
de scăpare în lungul plajei erau tăiate de mare. Semnele 
lăsate de maree pe stânci erau mai sus de un stat de om. 

Privi după barcă. Era aproape de corabie acum. Pe faleză 
Takatashi alerga încă susţinut. Frânghiile nu vor ajunge la 
timp, îşi spuse. 

Cerceta stăruitor cu privirea de jur împrejur. Nu avea nici 
o cale în susul falezei. Nici o stâncă nu-i oferea adăpost. 
Nici o adâncitură. În mare se vedeau vârfuri de stânci dar 
nu ar fi putut niciodată să ajungă la ele. Nu ştia să înoate şi 
nu avea nimic pe care să-l poată folosi drept plută. 

Oamenii de deasupra îl priveau. Barbarul arăta către 
vârfurile de stâncă din apă şi făcu gesturi de înot. Dar el 


clătina din cap. Cerceta totul din nou cu atenţie. Nimic. 

Nu-i nici o scăpare, îşi spuse. Acum eşti sortit morţii. 
Pregăteşte-te. 

Karma îşi spuse şi le întoarse spatele, aşezându-se mai 
comod, bucurându-se de neţărmurita linişte ce coborâse 
asupra lui. Ultima zi, ultima mare, ultima lumină, ultima 
bucurie, ultima... Cât de frumoasă era marea, şi cerul, şi 
frigul, şi sarea. Începu să se gândească la ultimul poem pe 
care acum, după datină, trebuia să-l compună. Se simţi 
fericit. Avea timp să se gândească în linişte. 

Blackthorne striga: 

— Ascultă, ticălos blestemat! Găseşte un prag de stâncă, 
trebuie să fie un prag pe undeva! 

Samuraii stăteau în calea lui, privindu-l ca pe un nebun, 
era limpede pentru ei că nu exista nici o scăpare şi că Yabu 
se pregătea pur şi simplu pentru o moarte plăcută, aşa cum 
ar fi făcut şi ei, dacă ar fi fost în locul lui. Şi îi nemulţumeau 
aceste strigăte, aşa cum ştiau că-l nemulţumesc şi pe Yabu. 

— Priviţi acolo jos! Poate găseşte ceva! 

Unul dintre ei veni la marginea stâncii, privi în jos, ridică 
din umeri şi spuse ceva tovarăşilor săi care şi ei ridicară la 
rândul lor din umeri. De fiecare dată când Blackthorne 
încerca să se apropie mai mult de marginea falezei ca să 
caute o cale de scăpare, ei îl opreau. Ar fi putut foarte uşor 
să-l îmbrâncească pe unul dintre ei în braţele morţii, şi era 
ispitit s-o facă. Dar îi înţelegea, pe ei şi problemele lor. 
Gândeşte-te la o cale să-l ajuţi pe ticălosul ăla. Trebuie să-l 
salvezi pe el, ca să-l salvezi pe Rodrigues. 

— Hei, tu, japonez neputincios, împuţit, nemernic şi 
căcăcios! Hei, Kasigi Yabu! Unde-ţi e bărbăţia? Nu te lăsa, 
numai laşii se dau bătuţi! Eşti bărbat sau oaie? Dar Yabu 
nu-i dădea nici o atenţie, stătea la fel de nemişcat ca şi 
stânca deasupra căreia stătea. 

Blackthorne ridică o piatră şi o aruncă spre el. Căzu în apă 
nebăgată de seamă şi samuraii strigară la el înfuriaţi. Ştia 


că-n orice clipă puteau să sară la el şi să-l lege. Dar cum ar 
faceo? N-aveau nici o funie. 

Funie! Fă o funie! Poţi să faci o funie? 

Ochii îi căzură pe chimonoul lui Yabu. Începu să-l rupă în 
fâşii, încercându-le tăria. Mătasea era foarte rezistentă. 

— Haideţi! porunci samurailor, scoţându-şi cămaşa. Faceţi 
o frânghie! Hai! 

Înţeleseseră. Îşi dezlegară îndată brâiele, îşi scoaseră 
chimonourile şi-l imitară. Începu să înnoade capetele 
fâşiilor şi eşarfelor împreună. 

În timp ce ei întregeau funia, Blackthorne se întinse cu 
grijă jos şi se târî până la buza stâncii, cerându-le la doi 
dintre ei să-l ţină de glezne pentru siguranţă. Nu avea 
nevoie de ajutorul lor, dar voia să-i ştie liniştiţi. 

Scoase capul în afară cât de departe îndrăzni, conştient de 
neliniştea lor. Apoi începu să cerceteze locul aşa cum făcea 
pe mare. Bucată cu bucată, ferindu-se pe cât putea să se 
uite direct câtre ceea ce privea. 

O cercetare completă de la dreapta spre stânga. Nimic. 

Încă o dată. 

Nimic. 

Şi încă o dată. Nimic. 

Ce-i asta? Chiar deasupra liniei mareei - o crăpătură în 
stâncă sau o umbră? 

Blackthorne îşi schimbă poziţia, dureros de conştient că 
marea aproape acoperise stânca pe care stătea Yabu şi 
aproape toate celelalte stânci dintre el şi baza falezei. Acum 
putea să vadă mai bine şi arătă cu degetul. 

— Acolo! Ce-i aia? 

Unul dintre samurai se şi aşezase în patru labe şi urmări 
cu privirea degetul întins al lui Blackthorne, dar nu observă 
NIMIC. 

— Acolo! acolo nu este o lespede? 

Cu mâinile închipui un prag de stâncă şi cu două degete 
un om, apoi aşeză omul pe pragul de stâncă şi cu celălalt 
deget făcu o boccea pe umărul omului, astfel că acum omul 


stătea pe pragul de stâncă - pe acel prag de stâncă - cu 
altul pe umerii săi. 

— Repede! Isogi! Faceţi-l să înţeleagă. Kasigi Yabu-sama! 
Wakarimasu ka? 

Omul ţâşni în picioare şi începu să vorbească iute către 
ceilalţi, care priviră şi ei într-acolo. Acum văzuseră cu toţii 
pragul de stâncă şi începură să strige. Totuşi Yabu nu se 
mişca. Părea de piatră. Strigară mai departe şi Blackthorne 
li se alătură, dar era ca şi cum n-ar fi scos nici un sunet. 

Unul dintre ei vorbi grăbit, iar ceilalţi încuvinţară şi se 
înclinară. Se înclină şi el. Apoi cu un strigăt ascuţit de 
reveni violent din transă, se răsuci şi se ridică în picioare. 

Ceilalţi samurai strigau şi arătau, dar Blackthorne nu mai 
auzea şi nu mai vedea decât corpul zdrobit care zăcea 
dedesubt deja spălat de valuri. Ce fel de oameni sunt ăştia? 
îşi spuse neputincios. Era curaj sau doar nebunie? Omul se 
sinucisese cu bună ştiinţă ca să atragă atenţia celuilalt 
bărbat care renunţase. Nu are nici un sens. Ei nu sunt 
normali. 

Îl văzu pe Yabu ridicându-se şovăitor. Se aşteptase să-l 
vadă grăbindu-se să se pună la adăpost, părăsindu-l pe 
Rodrigues. Eu aşa aş fi făcut. Oare? Nu ştiu. Pe jumătate 
târându-se, pe jumătate alunecând, Yabu trase după el 
bărbatul căzut în nesimţire peste bolovanii spălaţi de valuri, 
până la piciorul falezei. Găsi platforma. Avea abia un picior 
lăţime. Îl ridică cu greutate pe Rodrigues pe ea, aproape 
scăpându-l la un moment dat, apoi se săltă şi el acolo. 

Frânghia era mai scurtă cu douăzeci de picioare. Samuraii 
îi adăugară iute şi fâşiile de pânză din jurul şoldurilor. 
Acum, dacă se ridica, în picioare Yabu putea să-i atingă 
capătul. 

Începură să strige încurajări şi aşteptară. 

În ciuda urii pe care o simţea pentru el, Blackthorne 
trebui să admire curajul lui Yabu. De nenumărate ori 
valurile aproape că îl înghiţiră. De două ori Rodrigues 


alunecă, dar de fiecare dată Yabu îl trase înapoi şi îi ţinu 
capul deasupra mării hulpave. Blackthorne ştia că el însuşi 
s-ar fi dat bătut de mult. De unde ai curajul ăsta, Yabu? 
Sunteţi fiii diavolului? Toţi? 

În primul rând era nevoie de curaj ca să cobori. La început 
Blackthorne crezuse că Yabu doar se grozăvea. Dar curând 
văzuse că omul înfrunta stânca cu pricepere şi aproape 
reuşise. Apoi îl văzuse oprindu-şi căderea la fel de iscusit ca 
orice acrobat şi când renunţase, o făcuse cu demnitate. 

lisuse Cristoase, îl admir pe ticălosul ăsta şi îl urăsc! 

Timp de aproape o oră Yabu înfruntă marea şi neputinţa 
propriului trup şi apoi, după asfinţit, Ilakatashi sosi cu 
frânghiile. Făcură un leagăn şi-l lăsară în jos de-a lungul 
peretelui falezei cu o pricepere pe care Blackthorne nu o 
întâlnise niciodată la uscat. 

Rodrigues fu tras sus imediat. Blackthorne ar fi încercat 
să-l ajute dar un japonez tuns scurt era deja alături de el. 
Privi cum bărbatul, neîndoios un doctor, cercetă piciorul 
frânt. Apoi un samurai îi ţinu umerii lui Rodrigues, în timp 
ce doctorul se lăsă cu toată greutatea pe picior şi osul 
alunecă la locul lui sub piele. Degetele pipăiră, împinseră, 
potriviră şi-l legară de atele. Începu să înfăşoare ierburi 
ciudate în jurul răni. Şi Yabu ajunse sus. 

Daimyo refuză orice ajutor, trimise doctorul înapoi la 
Rodrigues, se aşeză jos şi începu să aştepte. 

Blackthorne îl privi. Yabu îi simţi privirea. Cei doi bărbaţi 
se uitară unul la celălalt. 

— Mulţumesc, spuse în cele din urmă Blackthorne, 
arătând către Rodrigues. Îţi mulţumesc că i-ai salvat viaţa. 
Îţi mulţumesc, Yabu-san. Făcu o plecăciune studiată. Asta 
este pentru curajul tău, fecior de târfă cu ochi negri. 

Yabu se înclină la fel de ţeapăn. În sinea lui zâmbea. 

CAPITOLUL 10 

Călătoria din golf până la Osaka a fost lipsită de peripeții. 
Cărţile-pilot ale lui Rodrigues erau clare şi foarte precise. În 
timpul primei nopţi Rodrigues îşi recăpătase cunoştinţa. Lia 


început a crezut că era mort, dar, în curând, durerea îi 
dovedi că se înşelase. 

— Ăştia ţi-au aşezat oasele piciorului şi ţi l-au legat, spuse 
Blackthorne. Şi umărul ţi-e legat. leşise de la locul lui. N-au 
vrut să-ţi ia sânge, oricât de mult am încercat să-i conving. 

— Când ajung la Osaka pot s-o facă iezuiţii. Ochii chinuiţi 
ai lui Rodrigues îl sfredeleau. Cum am ajuns aici, englezule? 
Îmi amintesc că am fost aruncat peste bord şi nimic altceva. 

Blackthorne îi povesti. 

— Aşa că îţi datorez o viaţă. Să te ia naiba! 

— De pe dunetă se vedea că putem să intrăm în golf. De la 
provă, vedeai cu o diferenţă de câteva grade. Valul a fost 
ghinionul tău. 

— Nu asta mă nelinişteşte, englezule. Tu ai avut duneta, tu 
ai avut cârma. Amândoi am ştiut-o. Nu, eu te trimit la dracu, 
pentru că acum îţi datorez o viaţă... Madonna, piciorul meu! 

Îi curgeau lacrimile din cauza durerii şi Blackthorne îi 
dădu o cană cu grog şi-l veghe peste noapte, pentru că 
furtuna trecuse. Doctorul japonez venise de nenumărate ori 
şi-l forţase pe Rodrigues să bea o doctorie fierbinte, îi 
pusese ştergare fierbinţi pe frunte şi deschisese hublourile. 
De fiecare dată când doctorul pleca, Blackthorne le 
închidea, pentru că oricine ştia că aerul purta boala, şi cu 
cât cabina era închisă mai bine, cu atât era mai sigur şi mai 
sănătos pentru un om atât de rău bolnav ca Rodrigues. 

În cele din urmă, doctorul ţipase la el şi pusese un samurai 
de pază la hublouri, aşa că ele rămăseseră deschise. 

În zori Blackthorne urcă pe punte. Hiro-matsu şi Yabu se 
aflau amândoi acolo. Se înclină ca un curtean. 

— Konnichi wa. Osaka? 

Se înclinară la rândul lor. 

— Osaka. Hai, Anjin-san, spuse Hiro-matsu. 

— Hai! Isogi, Hiro-matsu-sama. Căpitan-san! Vira ancora! 

— Hai, Anjin-san! 

Zâmbi fără să vrea către Yabu. Yabu zâmbi şi el, apoi se 
îndepărtă şchiopătând şi Blackthorne îşi zise: ăsta-i un om 


dat dracului, chiar dacă-i un ticălos şi un ucigaş. Şi tu nu 
eşti un ucigaş? Da, dar nu în felul ăsta. 

Blackthorne a condus cu uşurinţă nava spre Osaka. 
Călătoria a durat ziua aceea, noaptea, iar în ziua 
următoare, chiar după răsăritul soarelui, se aflau în radă. 
Un pilot japonez veni la bord ca să ducă nava la pontonul ei, 
aşa că, eliberat de răspundere, Blackthorne cobori bucuros 
în cabină să doarmă. 

Mai târziu, căpitanul îl zgâlţâi ca să-l trezească şi, prin 
semne, îi arătă că trebuie să fie gata să plece cu Hiro-matsu 
deîndată ce acostau la chei. 

— Wakarimasu ka, Anjin-san? 

— Hai. 

Marinarul plecă. Blackthorne se întinse, dezmorţindu-şi 
spatele, apoi îl văzu pe Rodrigues privindu-l. 

— Cum te simţi? 

— Bine, englezule - dacă nu ţii seama că mă arde piciorul, 
îmi plesneşte capul, vreau să mă uşurez şi-n gură parc-aş 
avea un morman de bălegar. 

Blackthorne îi aduse ţucalul, apoi îl goli prin hublou. 
Umplu din nou cana cu grog. 

— Nu prea te descurci ca soră, englezule. Eşti prea negru 
la inimă. 

Rodrigues râse şi era plăcut să-l auzi râzând din nou. 
Privirea i se îndreptă spre cartea-pilot, deschisă pe masă, şi 
spre cufărul de drum. Văzu că fusese descuiat. 

— 'Ţi-am dat eu cheia? 

— Nu. Te-am scotocit. Trebuia să am cartea-pilot, cea 
adevărată. 'Ți-am spus când ţi-ai revenit în prima noapte. 

— Asta-i corect. Nu-mi amintesc, dar e cinstit. Ascultă, 
englezule, întreabă în Osaka orice iezuit unde stă Vasco 
Rodrigues şi o să te-ajute să dai de mine. Vino să mă vezi, 
atunci o să poţi să faci o copie după rutterul meu, dacă 
doreşti. 

— Mulţumesc. Am făcut deja una. Cel puţin, am copiat ce- 
am putut şi am citit cu foarte mare atenţie restul. 


— Mama ta! spuse Rodrigues în spaniolă. 

— Şiata. 

Rodrigues trecu din nou la portugheză. 

— Când vorbesc spaniola, îmi vine să borăsc, chiar dacă 
poţi să-njuri mai bine decât în oricare altă limbă. E un 
pachet în cufărul meu. Dă-mi-l, te rog. 

— Cel cu sigiliile iezuite? 

— Da. 

I-l dădu. Rodrigues îl cercetă, pipăind sigiliile intacte, apoi 
păru să se răzgândească şi puse pachetul pe pătura aspră, 
sub care zăcea, lăsându-şi din nou capul pe spate. 

— O, englezule, viaţa e atât de ciudată. 

— De ce? 

— Dacă eu sunt în viaţă, e din mila Domnului şi cu ajutorul 
unui eretic şi al unui japonez. Trimite scârnăvia jos ca să-i 
mulţumesc, da? 

— Acum? 

— Mai târziu. 

— E-n ordine. 

— Flota asta a voastră, care pretinzi că va ataca Manila, 
cea despre care i-ai vorbit părintelui, care-i adevărul cu ea, 
englezule? 

— Nu crezi că flota noastră de război vă va distruge 
imperiul din Asia? 

— Există o flota? 

— Bineînţeles. 

— Câte nave sunt în flota voastră? 

— Cinci. Celelalte sunt în larg, pentru o săptămână sau 
două. Eu am venit înainte să cercetez Japonia şi m-a prins 
furtuna. 

— Alte minciuni, englezule, da' nu-mi pasă. Şi eu am spus 
celor care m-au prins tot atâtea. Nu mai există alte corăbii 
sau vreo flotă. 

— Aşteaptă şi ai să vezi. 

— O să văd. 

Rodrigues bău cu sete. 


Blackthorne se întinse şi se îndreptă spre hublou, dorind 
să pună capăt discuţiei, şi privi afară spre țărm şi oraş. 

— Credeam că Londra e cel mai mare oraş din lume, dar, 
pe lângă Osaka, e un târguşor. 

— Au zeci de oraşe ca ăsta, spuse Rodrigues, bucuros şi el 
să înceteze jocul de-a şoarecele şi pisica, pentru că tot n-ar 
fi dus la nimic bun. Miyako, capitala, sau Kyoto, cum i se 
zice uneori, e cel mai mare oraş din împărăție, de două ori 
şi mai bine cât Osaka, aşa se spune. Apoi urmează Yedo, 
capitala lui Toranaga. Eu n-am fost niciodată acolo şi nici 
vreun preot sau portughez, Toranaga îşi ţine capitala 
închisă, e un oraş interzis. Dar, adăugă Rodrigues, lăsându- 
se pe spate şi închizând ochii, cu faţa trasă din cauza 
durerii, pretutindeni e la fel. Ioată Japonia ne este oficial 
interzisă, cu excepţia porturilor Nagasaki şi Hirado. Preoţii 
noştri, cum e şi firesc, nu prea ţin seama de asta şi merg 
unde le place. Dar noi, marinarii, nu putem, şi nici 
negustorii, dacă n-avem permis de liberă trecere de la 
regenţi sau de la un daimyo important, ca Toranaga. Orice 
daimyo poate să confişte o navă de-a noastră - cum a făcut 
Toranaga cu a ta - în afara porturilor Nagasaki şi Hirado. 
Asta-i legea lor. 

— Vrei să te odihneşti acum? 

— Nu, englezule. Mai bine să vorbim. Vorba m-ajută să uit 
de durere. Madonna, cum mă mai doare capul! Nu poţi să 
judec limpede. Hai să vorbim până te duci la țărm. Mai treci 
să mă vezi, am o mulţime de lucruri să te întreb. Mai dă-mi 
nişte grog. Mulţumesc, mulţumesc englezule. 

— De ce nu vă-ngăduie să mergeţi pe unde vreţi? 

— Ce? A, aici în Japonia? Taiko, el a început tot necazul. De 
când am venit prima oară aici, în 1542, ca să începem 
lucrarea Domnului şi s-aducem civilizaţia, noi şi preoţii 
noştri ne-am putut mişca în voie, dar când Taiko a luat toată 
puterea, au început şi opreliştile. Mulţi cred... poţi să-mi 
muţi piciorul, ia pătura de pe el, mă arde... da -o, 
Madonna, fii atent - acolo, mulţumesc, englezule. Da, unde- 


am rămas? O, da... mulţi cred că Iaiko a fost scula lui Satan. 
Acum zece ani, englezule, el a dat edictele contra sfinţilor 
părinţi şi a tuturor celor care voiau să răspândească 
cuvântul Domnului. Şi i-a oprit pe toţi să mai intre în ţară, 
afară de negustori, să tot fie zece, doisprezece ani şi mai 
bine de atunci. Asta s-a întâmplat înainte de a veni eu în 
aceste ape - eu sunt aici de şapte ani, de colo-colo. Sfinţii 
părinţi spun că asta a fost din pricina preoţilor păgâni - 
budişti - împuţiţii, pizmaşii închinători la idoli, păgânii ăştia, 
ei l-au aţâţat pe 'Taiko împotriva sfinţilor părinţi, i-au umplut 
urechile eu minciuni, atunci când aceştia mai-mai că-l 
convertiseră. Da, chiar sufletul Marelui Ucigaş aproape că 
fusese salvat. Dar a pierdut prilejul mântuirii. Da. În orice 
caz, el a poruncit ca toţi preoţii noştri să părăsească 
Japonia... ţi-am spus că asta s-a întâmplat acum vreo zece 
ani şi mai bine? 

Blackthorne încuviinţă din cap, bucuros să-l lase să bată 
câmpii şi bucuros să-l asculte, în dorinţa lui aprigă de a 
cunoaşte cât mai multe. 

— Taiko a pus să-i adune pe toţi preoţii la Nagasaki şi să 
fie gata de îmbarcare pentru Macao, cu ordine scrise de a 
nu se mai întoarce niciodată, sub pedeapsa cu moartea. 
Apoi, la fel de neaşteptat, i-a lăsat pe toţi în pace şi n-a mai 
făcut nimic. Ţi-am mai spus că japonezii sunt cu susul în jos. 
Da, i-a lăsat în pace şi curând a fost ca înainte, afară doar 
că mai toţi preoţii au rămas în Kyushu, unde suntem bine 
primiţi. Ţi-am spus că Japonia e formată din trei insule mari: 
Kyushu, Shikoku şi Honshu? şi mii de altele mici. Maieo 
altă insulă, departe, spre nord, unii spun că e obârşia lor, 
numită Hokkaido, dar acolo nu trăiesc decât băştinaşi 
păroşi. 

Japonia e o ţară cu susul în jos, englezule. Părintele Alvito 
mi-a spus că apoi totul a fost ca şi când nu se întâmplase 
nimic niciodată. Taiko a fost la fel de prietenos ca mai 
înainte, deşi nu s-a convertit niciodată. Dacă să fi închis 
vreo biserică, a surghiunit doar doi sau trei daimyo creştini 


- da' asta ca să le ia pământurile - şi niciodată nu a mai 
întărit edictele de expulzare. Apoi, acum trei ani, a 
înnebunit din nou şi a martirizat douăzeci şi şase de preoţi. 
I-a răstignit pe cruce la Nagasaki. Fără nici un motiv. Era 
un apucat, englezule. Dar după ce i-a omorât pe cei 
douăzeci şi şase, n-a mai făcut nimic. Curând după asta a 
murit şi el. A fost mâna Domnului, englezule. Blestemul lui 
Dumnezeu a căzut asupra lui şi asupra seminţiei lui. Sunt 
sigur de asta. 

— Aveţi mulţi convertiți aici? 

Dar Rodrigues nu părea să audă, pierdut în propria-i semi- 
conştienţă. 

— Sunt animale, japonezii. 'Ți-am povestit despre părintele 
Alvito? El e tălmaciul, Tsukku-san îl numesc ei, domnul 
tălmaci. A fost tălmaciul lui Taiko, englezule, acum e 
tălmaciul oficial pentru Consiliul Regenţilor, vorbeşte 
japoneza mai bine decât majoritatea japonezilor şi ştie mai 
multe despre ei decât orice om de pe pământul ăsta. El mi-a 
spus că e o movilă de pământ, înaltă de cincizeci de 
picioare, în Miyako - asta e capitala, englezule. 'Taiko a pus 
să fie adunate şi îngropate acolo nasurile şi urechile tuturor 
coreenilor omorâţi în război; Coreea face parte din 
continent, la vest de Kyushu. E adevărul adevărat! Pe 
Sfânta Fecioară n-a fost niciodată un ucigaş ca el, şi toţi 
sunt la fel de răi. 

Ochii lui Rodrigues erau închişi şi fruntea i se înroşise. 

— Aveţi mulţi convertiți? îl întrebă Blackthorne cu grijă, 
dorind aprig să afle câţi duşmani se aflau aici. 

Spre uimirea lui, Rodrigues spuse: 

— Sute de mii şi tot mai mulţi în fiecare an. De la moartea 
lui Taiko, avem mai mulţi ca niciodată şi cei care erau 
creştini pe ascuns acum merg la biserică fără să se mai 
ferească. Acum mai toată insula Kyushu e catolică. Mai toţi 
daimyo din Kiushu sunt convertiți. Nagasaki este un oraş 
catolic, iezuiţii îl stăpânesc şi îl conduc, şi ei controlează tot 
comerţul. Tot negoţul trece prin Nagasaki. Avem o 


catedrală, zece biserici şi alte zeci răspândite în tot Kyushu, 
dar numai câteva aici, în insula mare, Honshu, şi... Durerea 
îl făcu să se oprească iar. După o clipă continuă: Numai în 
Kyushu sunt trei sau patru milioane de oameni, toţi or să fie 
catolici în curând. Mai sunt alte douăzeci şi ceva de 
milioane de japonezi în insule şi curând... 

— Nu-i cu putinţă! Blackthorne se blestemă că 
întrerupsese curgerea noutăţilor. 

— De ce-aş minţi? S-a făcut o numărătoare acum zece ani. 
Părintele Alvito a spus că Taiko a ordonat-o şi el trebuie să 
ştie, a fost acolo. De ce să mintă? Ochii lui Rodrigues erau 
febrili, şi-acum gura cam vorbea fără el. E mai mult decât 
populaţia a toată Portugalia, toată Spania, toată Franţa, 
Olanda spaniolă şi Anglia puse laolaltă, şi aproape că ai 
putea să adaugi şi tot Sfântul Imperiu Roman ca să ajungi la 
ceva asemănător! 

lisuse Cristoase, gândi Blackthorne, în toată Anglia nu-s 
mai mult de trei milioane de oameni. Cu ţara Galilor cu tot. 

Dacă-s atât de mulţi japonezi, cum ne-am putea descurca 
cu ei? Dacă sunt douăzeci de milioane, ar însemna că pot să 
strângă cu uşurinţă o armată mai numeroasă decât toată 
populaţia noastră, dacă ar voi s-o facă. Şi dacă toţi sunt la 
fel de cruzi ca ăia pe care i-am văzut - şi de ce n-ar fi? - pe 
rănile Mântuitorului, sunt de neînvins. Dacă parte din ei 
sunt deja catolici şi dacă iezuiţii sunt puternici aici, numărul 
lor va creşte şi nu există fanatic mai fanatic decât fanaticul 
convertit - şi-atunci ce şanse avem noi şi olandezii în Asia? 

Niciuna. 

— Dacă tu crezi că asta-i mult, spunea Rodrigues, aşteaptă 
să mergi în China. Acolo toţi oamenii sunt galbeni, toţi au 
părul negru şi ochii negri. O, englezule, îţi spun că ai aşa de 
multe de învăţat! Anul trecut am fost în Canton, la vânzările 
de mătase. Cantonul este un oraş-cetate în sudul Chinei, pe 
râul Pearl, la nord de oraşul nostru din Macao. Numai între 
acele ziduri trăiesc un milion de păgâni-mâncători-de-câini. 
China are mai multă populaţie decât restul lumii laolaltă. 


Aşa cred. Gândeşte-te la asta! Durerea-l săgetă şi 
Rodrigues îşi duse mâna teafără la stomac. Mi-a dat sângele 
pe undeva? 

— Nu. Am controlat. E doar piciorul şi umărul. N-ai râni pe 
dinăuntru, Rodrigues, cel puţin nu cred să ai. 

— Cât de rău e cu piciorul? 

— A fost spălat şi curăţat de mare. Fractura a fost curată 
şi pielea-i la fel acum. 

— Aţi turnat rachiu pe rană şi aţi ars-o? 

— Nu. N-au vrut să mă lase - mi-au poruncit să stau 
deoparte. Dar se pare că doctorul ştie ce face. Oamenii tăi 
au să vină pe navă repede? 

— Da. Imediat ce acostăm. Mai mult ca sigur. 

— Bun. Ce spuneai? Despre China şi Canton? 

— Am spus prea multe, poate. E timp destul să vorbim de 
ele. 

Blackthorne privi mâna teafără a portughezului care se 
juca cu pachetul sigilat şi se întrebă din nou ce-ar fi putut 
să însemne. 

— Piciorul o să fie bine. O să vezi într-o săptămână. 

— Da, englezule. 

— Nu cred că o să facă cangrenă, nu-i nici un pic de puroi, 
gândeşti clar, deci mintea ţi-e teafără. O să fie bine, 
Rodrigues. 

— Tot îţi datorez o viaţă. Portughezul fu străbătut de un 
fior. Când mă scufundam, nu mă puteam gândi la altceva 
decât la crabii care or să urce spre ochii mei. Îi simţeam 
sfârtecându-mă, englezule. E pentru a treia oară când sunt 
aruncat peste bord şi de fiecare dată e mai rău. 

— Eu am fost aruncat de patru ori. De trei ori de spanioli. 

Uşa de la cabină se deschise şi căpitanul se înclină şi îl 
chemă prin semne pe Blackthorne sus. 

— Hai! Blackthorne se ridică. Nu-mi datorezi nimic, 
Rodrigues, spuse blând. Mi-ai dat putere şi m-ai ajutat când 
eram fără nădejde şi-ţi mulţumesc pentru asta. Suntem 
chit. 


— Poate, dar ascultă aici, englezule, câteva adevăruri 
pentru tine, ca o parte de răsplată: Să nu uiţi niciodată că 
japonezii au şase feţe şi trei inimi. Ei au un proverb, care 
zice că un om are o inimă făţarnică în gură, ca toată lumea 
s-o vadă, o alta în piept, pe care s-o arate prietenilor lui 
foarte apropiaţi şi familiei, iar cea adevărată, cea tainică, pe 
care n-o ştie nimeni, niciodată, în afară de el însuşi, e 
ascunsă într-un loc ştiut doar de Dumnezeu. Sunt vicleni 
cum nici nu-ţi închipui. 

— De ce vrea Toranaga să mă vadă? 

— Nu ştiu. Jur. Nu ştiu. Mai treci pe la mine dacă poți. 

— Da. Noroc, spaniolule! 

— Sămânţa dracului! Chiar şi-aşa, du-te cu Dumnezeu. 

Blackthorne îi zâmbi larg şi apoi urcă pe punte; mintea i se 
învârtea văzând Osaka, cu vastitatea ei, cu furnicarul de 
oameni care mişunau în toate părţile şi cu castelul enorm 
care domina oraşul. Din imensitatea castelului ţâşnea 
frumuseţea donjonului - turnul central - de şapte sau opt 
etaje, cu frontoane ascuţite şi acoperişuri curbate la fiecare 
etaj, ţiglele toate aurite şi pereţii albaştri. 

Acolo trebuie să fie Toranaga, gândi, străbătut brusc de un 
fior de gheaţă prin măruntaie. 

Un palanchin închis îl purtă până la o casă mare. Acolo a 
făcut baie şi a mâncat, ca de obicei, supă de peşte, peşte 
crud şi afumat, ceva legume murate şi apă fierbinte cu 
ierburi. În loc de fiertura de grâu, în această casă i s-a dat 
un bol cu orez. Văzuse cândva orez la Neapole. Era alb şi 
frumos, dar pentru el n-avea nici un gust. Stomacu-i urla 
după carne, şi pâine rumenă, abia scoasă din cuptor, cu unt 
din belşug şi o halcă de friptură, şi plăcinte, şi pui, şi bere, 
şi ouă. 

Ziua următoare a venit după el o slujnică. Hainele pe care 
i le dăduse Rodrigues fuseseră spălate. Ea-l privi în timp ce 
se-mbracă şi-l ajută să-şi pună noile şosete-tabi. Afară era 
altă pereche de sandale de lemn. Cizmele lui lipseau. Ea 
dădu din cap, arătă spre încălțări şi apoi spre palanchinul 


cu perdeluţe, înconjurat de o falangă de samurai. Căpetenia 
lor îi făcu semn să se grăbească şi să intre înăuntru. 

Plecară imediat. Perdeluţele erau trase complet. După un 
timp ce i se păru o veşnicie, palanchinul se opri. 

— Să nucţi fie frică, spuse cu voce tare, şi cobori din 
palanchin. 

Poarta uriaşă, de piatră, a castelului se afla în faţa lui. Era 
tăiată într-un zid de treizeci de picioare, cu creneluri, 
bastioane şi fortificaţii exterioare. Uşa enormă, placată în 
fier, era deschisă şi grilajul cu ţepi, din fier forjat, era 
ridicat. Dincolo se vedea un pod de lemn, lat de douăzeci de 
paşi şi lung de două sute, care trecea peste şanţul cu apă şi 
se termina la un uriaş pod mobil, şi urma o altă poartă, într- 
un al doilea zid, la fel de uriaş. 

Sute de samurai, pretutindeni. Toţi purtau aceeaşi 
uniformă gri închis - chimonou şi brâu, fiecare cu cinci 
însemne mici, circulare, câte unul pe fiecare braţ, pe 
fiecare piept şi unul în mijlocul spatelui. Însemnul era 
albastru, semănând cu o floare sau cu un buchet de flori. 

— Anjin-san! 

Hiro-matsu stătea nemişcat într-un palanchin deschis, 
purtat de patru oameni în uniformă. Chimonoul lui era 
maro şi scrobit, cingătoarea neagră, la fel cu cei cincizeci 
de samurai care-l înconjurau, şi chimonourile lor aveau 
cinci însemne, dar acestea erau stacojii, aceleaşi care 
fluturaseră în vârful catargului, însemnul lui Toranaga. 
Aceşti samurai purtau sulițe lungi, strălucitoare, cu mici 
fanioane în vârf. 

Blackthorne se înclină fără să mai stea pe gânduri, uluit de 
măreţia lui Hiro-matsu. Bătrânul se aplecă la rândul lui 
ceremonios, cu sabia-i lungă, desprinsă din cingătoare, în 
poală, şi-i făcu semn să-l urmeze. 

Ofiţerul de la poartă înaintă câţiva paşi. Urmă o citire 
protocolară a hârtiei pe care i-o înmână Hiro-matsu şi o 
mulţime de plecăciuni şi priviri aruncate spre Blackthorne, 


apoi au fost lăsaţi să-şi continue drumul pe pod. O escortă 
în uniforme gri se postă în urma lor. 

Până la faţa apei din şanţul adânc erau cam cincizeci de 
picioare şi se întindea cam pe trei sute de paşi, de-o parte şi 
alta, apoi, când ei cotiră spre nord, apărură zidurile şi 
Blackthorne gândi - Dumnezeule, nu mi-ar plăcea să încerc 
un asalt aici. Asediaţii ar putea lăsa garnizoana de pe zidul 
din afară să piară şi să dea foc la pod, şi ei să rămână în 
siguranţă înăuntru. lisuse, zidul din afară trebuie să aibă 
aproape o milă pătrată şi, uite, trebuie să fie gros de 
douăzeci, treizeci de picioare, cel dinăuntru aşijderea. E 
făcut din blocuri imense de piatră. Fiecare trebuie să fie de 
zece picioare pe zece! Pe puţin! Tăiate perfect şi aşezate 
fără mortar. Trebuie să cântărească cel puţin cincizeci de 
tone. Mai bune decât orice am putea face noi. Tunurile de 
asediu? Cu siguranţă ar putea lua cu asalt zidurile 
exterioare, dar tunurile dinlăuntru le-ar putea răspunde tot 
atât de bine. Ar fi greu de adus până aici sus şi nu e nici un 
punct mai înalt de unde să trimiţi proiectile incendiare 
asupra castelului. Dacă zidul exterior ar fi luat, asediaţii ar 
izbuti să-i zboare pe atacanţi de pe parapeţi. Dar chiar dacă 
tunurile de asediu ar putea fi urcate până aici şi-ar fi 
îndreptate asupra zidului următor şi l-ar bate, tot nu l-ar 
distruge. Ar dărâma poarta, dar ce-ar fi de câştigat cu asta? 
Cum ar putea fi trecut şanţul de împrejmuire? E prea mare 
pentru metodele obişnuite. Dacă-s destui soldaţi castelul 
trebuie să fie de necucerit. Câţi soldaţi sunt oare aici? Câţi 
orăşeni s-ar putea adăposti aici? 

Turnul Londrei pare o cocină faţă de ce e aici. Şi tot 
Hampton Court ar încăpea într-un colţ! 

La poarta următoare - o altă verificare ceremonioasă a 
hârtiilor şi drumul o coti imediat la stânga, coborând într-o 
alee largă, străjuită de case puternic fortificate, în spatele 
unor ziduri mai înalte sau mai joase, uşor de apărat, după 
care se ramifică într-un labirint de trepte şi drumuri. Apoi 
urmă o altă poartă şi alte verificări, un alt grilaj cu ţepi şi un 


alt imens şanţ cu apă, şi noi meandre şi cotituri până ce 
Blackthorne, care era un observator atent, cu o memorie 
extraordinară şi simţ al orientării, se simţi pierdut în 
labirintul făcut cu bună-ştiinţă. Şi tot timpul, un număr 
nesfârşit de uniforme gri se zgâiau la ei de pe escarpe, 
metereze, creneluri şi bastioane. Şi erau şi mai mulţi 
pedegştri, păzind, mărşăluind, făcând instrucţie sau îngrijind 
caii în grajdurile deschise. Soldaţi pretutindeni, cu miile. 
Toţi bine înarmaţi şi îmbrăcaţi îngrijit. 

Se blestemă că nu fusese destul de deştept să afle mai 
multe de la Rodrigues. În afară de informaţiile despre Taiko 
şi cei convertiți care erau şi aşa destul de ameţitoare, 
Rodrigues îşi ţinuse gura aşa cum trebuie să-o facă un 
bărbat - cum ai făcut-o şi tu, de altfel, evitându-i întrebările. 

Concentrează-te. Caută puncte cheie. Ce e deosebit la 
această cetate? E cea mai mare. Nu, ceva e altfel. Ce? 

Sunt uniformele gri ostile celor maro? Nu-mi dau seama, 
toţi sunt atât de serioşi. 

Blackthorne îi privi cu atenţie şi se concentră asupra 
detaliilor. La stânga era o grădină multicoloră, aranjată cu 
multă grijă, cu poduri mici şi un pârâiaş. Spațiile dintre 
ziduri erau acum mai mici, drumurile mai înguste. Se aflau 
lângă donjon. Nu se vedeau nicăieri orăşenii, ci doar sute 
de servitori şi... Nu există tunuri! Asta era! 

N-ai văzut nici un tun. Niciunul. 

Dumnezeule mare, nici un tun - deci nu există nici tunuri 
de asediu! 

Dacă ai arme moderne şi asediaţii nu au deloc, ai putea să 
dobori zidurile, porţile şi să trimiţi o ploaie de ghiulele 
asupra cetăţii, să-i dai foc şi s-o cucereşti? 

N-ai putea să treci de primul şanţ cu apă. 

Cu tunuri de asediu ai putea să le faci viaţa grea 
apărătorilor, dar ei ar putea rezista o veşnicie, dacă 
garnizoana ar fi hotărâtă, dacă ar fi destui, cu suficientă 
hrană, apă şi muniții... 

Cum să traversezi şanţurile cu apă? Cu barca? Cu plutele? 


Mintea lui încerca să născocească un plan când 
palanchinul se opri. Hiro-matsu cobori. Erau într-o 
fundătură îngustă. O poartă imensă din trunchiuri de 
copaci, ferecată în fier, se afla în zidul de douăzeci de 
picioare, care se contopea cu fortificațiile exterioare ale 
turnului de deasupra, aflat totuşi la distanţă de donjon, 
care, de aici, era aproape acoperit de alte clădiri. Spre 
deosebire de celelalte porţi, aceasta era păzită de samurai 
în maro, singurii pe care Blackthorne îi văzuse în interiorul 
cetăţii. Se vedea clar că erau mai mult decât bucuroşi de 
sosirea lui Hiro-matsu. 

Uniformele gri făcură stânga-mprejur şi plecară. 
Blackthorne observă privirile ostile pe care le primiseră din 
partea celor în maro. 

Deci sunt duşmani! 

Poarta se deschise şi el îl urmă pe bătrân înăuntru. Singur. 
Ceilalţi samurai rămaseră afară. 

Curtea interioară era păzită de mai multe uniforme maro, 
la fel şi grădina dintre zidurile ei. Străbătură grădina şi 
intrară în bastion. Hiro-matsu îşi scutură încălţările din 
picioare şi Blackthorne făcu la fel. 

Coridorul era bogat aşternut cu tatami, aceleaşi rogojini 
din papură, curate şi plăcute la picior, care se puneau pe 
podeaua tuturor caselor, afară doar de cele mai sărace. 
Blackthorne băgase de seamă mai înainte că aveau aceeaşi 
mărime, cam şase picioare pe trei. Gândeşte-te la asta, îşi 
spuse, n-am văzut niciodată rogojini de aceeaşi formă şi 
aceeaşi mărime. Şi n-a fost nici o cameră de o formă mai 
neobişnuită! Nu sunt toate camerele exact pătrate sau 
dreptunghiulare? Bineînţeles! Asta înseamnă că toate 
casele - sau camerele - trebuie să fie construite astfel ca să 
se potrivească unui număr exact de rogojini. Deci toate sunt 
după acelaşi tipic! Ce ciudat! 

Urcară scări întortocheate, bune pentru apărare, apoi 
merseră de-a lungul unui coridor şi din nou pe scări. Erau 
mai mulţi soldaţi de pază, îmbrăcaţi numai în uniforme 


maro. Razele de soare ce pătrundeau prin ambrazuri 
formau modele complicate. Blackthorne văzu că acum se 
aflau sus, deasupra celor trei ziduri principale ce 
înconjurau cetatea. Oraşul şi portul se aflau dedesubt, 
aidoma unei cuverturi mozaicate. 

Coridorul o coti brusc şi la cincizeci de paşi mai departe se 
termină. 

Blackthorne îşi simţea gura amară ca fierea. Nu te speria, 
îşi spuse, ai hotărât ce-ai de făcut. N-ai de ales. 

O masă compactă de samurai, cu tânărul lor ofiţer în faţă, 
apăra ultima uşă - fiecare cu mâna dreaptă pe mânerul 
săbiei şi stânga pe teacă, nemişcaţi şi gata să acţioneze, cu 
ochii pironiţi pe cei doi bărbaţi care se apropiau. 

Hiro-matsu se mai convinse o dată de promptitudinea lor. 
El personal alesese aceste străji. Ura castelul şi se gândi iar 
ce primejdios era pentru Toranaga să se lase în mâinile 
duşmanului. Acostase ieri şi alergase drept la Ioranaga să-i 
spună ce se întâmplase şi să afle dacă se petrecuse ceva 
neplăcut în absenţa lui. Dar peste tot era încă linişte, deşi 
iscoadele lor şopteau despre pregătiri periculoase ale 
duşmanului la nord şi la răsărit şi despre principalii lor 
aliaţi, regenţii Onoshi şi Kiyama, cei mai importanţi daimyo 
creştini, că au de gând să treacă de partea lui Ishido. 
Schimbase garda şi parolele şi îl rugase din nou, stăruitor, 
pe loranaga să plece, dar degeaba. 

La zece paşi de ofiţer, se opri. 

CAPITOLUL 11 

Yoshi Naga, comandantul gărzii, era un tânăr de 
şaptesprezece ani, irascibil şi periculos. 

— Bună dimineaţa, alteţă. Bine aţi venit. 

— Mulţumesc. Seniorul Toranaga mă aşteaptă. 

— Da. 

Chiar dacă Hiro-matsu n-ar fi fost aşteptat, Naga i-ar fi 
îngăduit totuşi să treacă. 'Toda Hiro-matsu era una dintre 
cele trei persoane din lume care puteau intra la Ioranaga 
ziua sau noaptea, fără să se anunţe mai înainte. 


— Percheziţionaţi-l pe barbar, spuse Naga. 

Era cel de-al cincilea fiu al lui Toranaga, de la una dintre 
concubine, şi-şi venera tatăl. 

Blackthorne se supuse fără împotrivire, înțelegând ce 
făceau. Cei doi samurai erau foarte pricepuţi. Nu le-ar fi 
scăpat nimic. 

Naga făcu semn celorlalţi oameni ai săi, iar aceştia se 
dădură la o parte. Deschise el însuşi uşa masivă. 

Hiro-matsu intră în imensa sală de audienţe. Imediat ce 
trecu pragul, îngenunche, îşi puse săbiile pe podea în faţa 
lui, îşi aşeză mâinile lipite de podea, lângă ele, şi-şi plecă 
adânc capul, rămânând în aşteptare în poziţia asta 
umilitoare. 

Naga, mereu atent, îi făcu semn lui Blackthorne să 
procedeze la fel. 

Blackthorne păşi înăuntru. Camera era pătrată, cu latura 
de patruzeci de paşi şi înaltă de zece, aşternută cu tatami 
impecabile, de cea mai bună calitate, groase de patru 
degete. În peretele din celălalt capăt al încăperii erau două 
uşi. Lângă podium, într-o nişă, se găsea un mic vas de 
pământ ars cu o singură lujer de cireş înflorit şi acesta 
umplea camera de parfum şi culoare. 

Ambele uşi erau păzite. La zece paşi de podium, de jur 
împrejur, se aflau alţi douăzeci de samurai, aşezaţi cu 
picioarele încrucişate şi faţa spre încăpere. 

Toranaga stătea pe o singură pernă pe podium. Lega o 
pană ruptă din aripa unui şoim cu capul vârât într-un 
capişon, cu migală ca un gravor în fildeş. 

Nici el, nici altcineva din cameră nu-l băgă în seamă pe 
Hiromatsu şi nu-i dădu nici o atenţie lui Blackthorne când 
acesta intră oprindu-se lângă bătrân. Dar, spre deosebire 
de Hiro-matsu, Blackthorne se înclină aşa cum îi arătase 
Rodrigues, apoi, trăgând adânc aer în piept, se aşeză cu 
picioarele încrucişate şi privi fix spre Toranaga. 

Toţi ochii se aţintiră spre Blackthorne. 


În cadrul uşii, mâna lui Naga se oprise pe sabie. Hiro- 
matsu deja o înşfăcase pe a lui, deşi capul îi era încă 
aplecat. 

Blackthorne se simţea gol, făcuse ceea ce hotărâse şi 
acum nu mai putea decât să aştepte. Rodrigues îi spusese: 
„Cu japonezii trebuie să te porţi ca un rege” şi, deşi nu se 
purtase chiar ca un rege, era totuşi îndeajuns. 

Toranaga îşi ridică încet privirea. 

O broboană de sudoare apăru pe tâmpla lui Blackthorne 
când observă că tot ce-i povestise Rodrigues despre 
samurai părea să se întruchipeze în acest singur bărbat. 
Simţi picătura de sudoare prelingându-i-se de pe obraz 
către bărbie. Îşi forţă ochii albaştri să rămână hotărâți, fără 
să clipească, şi faţa calmă. 

Privirea lui Toranaga era la fel de neclintită. 

Blackthorne simţi puterea aproape copleşitoare a 
bărbatului ajungând până la el. Se forţă să numere încet 
până la şase, apoi îşi înclină capul şi, din nou, se plecă uşor 
şi surâse uşor, liniştit. 

Toranaga îl privi scurt, cu faţa neclintită, apoi îşi cobori 
privirea şi se concentră asupra lucrului. Tensiunea din 
cameră scăzu. 

Pasărea era o femelă tânără de şoim călător. Îngrijitorul ei, 
un samurai bătrân, uscăţiv, era îngenuncheat în faţa lui 
Toranaga, ţinând pasărea de parcă ar fi fost de sticlă. 
Toranaga tăie pana ruptă, înmuie acul fin de bambus în clei 
şi introduse unul dintre capete în cotorul penei, apoi luă 
delicat partea nou tăiată şi o împinse peste celălalt capăt. 
Le potrivi până se îmbinară perfect şi le legă cu un fir de 
mătase. Clopoţeii minusculi de la picioarele păsării zornăiră 
şi el o mângâie ca să o liniştească. 

Yoshi Toranaga, senior de Kwanto - Cele Opt Provincii - 
căpetenia clanului Yoshi, general şef al Armatelor de 
Răsărit, preşedintele Consiliului Regenţilor, era un bărbat 
scund, cu un pântece rotund şi nas mare. Sprâncenele îi 
erau stufoase şi negre, iar barba şi mustaţa înspicate cu fire 


argintii şi rare. Ochii îi dominau chipul. Avea cincizeci şi opt 
de ani, şi era vânjos pentru vârsta lui. Purta un chimonou 
simplu, o uniformă obişnuită maro, cu un brâu din bumbac. 
Dar săbiile-i erau cele mai bune din lume. 

— Gata, frumoasa mea, îi spuse el cu o tandreţe de 
îndrăgostit. Acum eşti teafără din nou. Mângâie pasărea cu 
o pană, în timp ce ea stătea cu capişonul pe cap pe pumnul 
înmănuşat al îngrijitorului. Tremura şi-şi ciugulea 
mulţumită penele cu ciocul. Săptămâna asta o s-o lăsăm să 
zboare. 

Îngrijitorul se înclină şi plecă. 

Toranaga îşi întoarse privirea către cei doi bărbaţi de la 
uşă. 

— Bine ai venit, Pumn de Fier, mă bucur să te văd, spuse. 
Deci acesta e faimosul tău barbar? 

— Da, stăpâne. 

Hiro-matsu veni mai aproape, lăsându-şi săbiile la uşă, 
după datină, dar Ioranaga stărui să le ia cu el. 

— Nu m-aş simţi în largul meu dacă nu le-ai avea în mână, 
spuse. 

Hiro-matsu îi mulţumi. Chiar şi aşa, rămase la cinci paşi 
mai departe. Prin tradiţie, nimeni nu putea să stea înarmat 
mai aproape de Toranaga, fără să se pună în primejdie. În 
primul rând de străji era Usagi, soţul nepoatei lui Hiro- 
matsu şi favoritul lui, căruia îi făcu un semn scurt din cap. 
Tânărul se înclină adânc, profund onorat şi încântat că 
fusese băgat în seamă. Poate că am să-l înfiez oficial, îşi 
spuse Hiro-matsu fericit, încălzit de gândul la nepoata lui 
preferată şi la primul lui strănepot pe care i-l înfăţişaseră în 
urmă cu un an. 

— Ce-ţi mai face spatele? întrebă Toranaga binevoitor. 

— Bine, mulţumesc, stăpâne. Dar trebuie să-ţi spun că 
sunt bucuros că am plecat de pe nava aia şi că mă aflu din 
nou pe uscat. 

— Aud că ţi-ai găsit aici o jucărie cu care îţi mai treci 
timpul, neh? 


Bătrânul pufni în râs. 

— Pot doar să-ţi spun, stăpâne, că timpul meu nu-i trecut. 
De ani n-am fost aşa de tare. 

Râse şi 'Toranaga cu el. 

— Atunci ar trebui s-o răsplătim. Sănătatea ta este 
importantă pentru mine. Pot să-i transmit mulţumirile 
mele? 

— O, Toranaga-sama, eşti atât de bun. Hiro-matsu deveni 
serios. Ai putea să ne răsplăteşti pe toţi, alteţă, părăsind 
deîndată cuibul ăsta de viespi şi întorcându-te la castelul 
din Yedo, unde vasalii tăi te pot apăra. Aici suntem 
descoperiţi. În orice clipă Ishido ar putea... 

— Am s-o fac. Imediat ce ia sfârşit întrunirea Consiliului 
Regenţilor. Toranaga se întoarse şi-i făcu semn 
portughezului cu faţă uscăţivă, care stătea liniştit în spatele 
lui. Vrei să tălmăceşti pentru mine, prietene? 

— Bineînţeles, alteţă. 

Preotul cu tonsură veni în faţă, lângă podium, 
îngenunchind cu eleganţă în stil japonez. Avea trupul la fel 
de uscăţiv ca faţa, ochii negri şi umezi, şi un aer de 
meditaţie senină pe chip. Purta şosete-tabi şi un chimonou 
bogat, care venea pe el ca turnat. Un şirag de mătănii şi o 
cruce de aur lucrat îi atârnau la cingătoare. Îl salută pe 
Hiro-matsu ca pe un egal apoi aruncă o privire blândă spre 
Blackthorne. 

— Căpitane pilot, numele meu este Martin Alvito şi fac 
parte din Ordinul lui lisus. Seniorul Toranaga m-a rugat să 
traduc pentru el. 

— Mai întâi spune-i că suntem duşmani şi că... 

— 'Toate la timpul lor, îl întrerupse părintele Alvito blând. 
Apoi adăugă: putem vorbi în portugheză, în spaniolă sau, 
bineînţeles, în latină, cum îţi convine. 

Blackthorne nu-l observase pe preot până ce acesta nu 
înaintase. Podiumul şi ceilalţi samurai îl ascunseseră 
vederii. Dar se aşteptase să-l întâlnească, fusese prevenit 
de Rodrigues, şi ura ceea ce vedea: eleganța, aura de forţă 


şi firească putere a iezuiţilor. Îşi închipuise că preotul era 
mult mai în vârstă, ţinând cont de poziţia-i influentă şi de 
felul cum Rodrigues vorbise despre el. Dar, de fapt, el şi 
iezuitul erau de aceeaşi vârstă. Poate că preotul avea câţiva 
ani mai mult. 

— Portugheza, spuse el, sperând încrâncenat ca asta i-ar 
putea aduce un oarecare avantaj. Eşti portughez? 

— Am această onoare. 

— Eşti mai tânăr decât m-am aşteptat. 

— Senhor Rodrigues este foarte amabil. Îmi acordă mai 
mult credit decât merit. El mi te-a descris perfect. La fel şi 
curajul tău. 

Blackthorne îl văzu întorcându-se şi vorbind o vreme cu 
Toranaga, curgător şi politicos, şi asta îl nelinişti şi mai 
mult. Dintre toţi bărbaţii din cameră doar Hiro-matsu 
asculta şi privea atent. Ceilalţi, priveau în gol ca nişte stane 
de piatră. 

— Acum, căpitane pilot, o să începem. Te rog să asculţi, 
fără întreruperi, tot ce spune seniorul Toranaga, începu 
părintele Alvito. Apoi vei răspunde. De acum înainte eu voi 
tălmăci ce spui aproape deodată cu tine, aşa că te rog fii cu 
băgare de seamă ce zici. 

— Ce rost are? N-am încredere în tine! 

Imediat părintele Alvito îi tălmăci spusele şi Toranaga se 
întunecă vădit. 

Fii atent, gândi Blackthorne, eşti în mâna lui! Pun pariu 
trei guinee de aur pe o para ruginită că te poate înfunda 
când vrea. Fie că tălmăceşte exact sau nu, tu trebuie să-i 
creezi o impresie corectă lui Toranaga. Aceasta s-ar putea 
să fie singura şansă pe care o vei avea vreodată. 

— Poţi să ai încredere în mine că tălmăcesc exact ce spui, 
pe cât pot de bine. Vocea preotului era blândă şi stăpânită. 
Aceasta este curtea seniorului Toranaga. Eu sunt tălmaciul 
oficial al Consiliului Regenţilor, al generalului Toranaga şi al 
generalului Ishido. Seniorul Toranaga mă onorează cu 
încrederea sa de mulţi ani. Îţi sugerez să spui adevărat, 


pentru că pot să te încredinţez că are o minte foarte 
pătrunzătoare. De asemeni, trebuie să-ţi atrag atenţia că eu 
nu sunt părintele Sebastio, care e, poate, prea plin de zel şi 
nu vorbeşte prea bine japoneza, şi nu are din păcate, prea 
multă experienţă în Japonia. Ivirea la neaşteptată a alungat 
harul Domnului din el şi, din nefericire, s-a lăsat copleşit de 
amintiri - părinţii, fraţii şi surorile i-au fost masacrați în 
chipul cel mai crunt de-ai voş... de soldaţii prinţului de 
Orania. Te rog să ai milă şi înţelegere faţă de el. Zâmbi 
nevinovat. Cuvântul japonez pentru „duşman” este teki. Poţi 
să-l foloseşti dacă doreşti. Dacă arăţi spre mine şi foloseşti 
cuvântul, seniorul Ioranaga va înţelege clar ce vrei să spui. 
Da, eu sunt duşmanul tău, căpitane pilot John Blackthorne. 
Dar nu ucigaşul tău. Asta o s-o faci tu însuţi. 

Blackthorne îl văzu explicându-i lui Toranaga ce spusese şi 
auzi cuvântul teki folosit de mai multe ori şi se întrebă dacă 
însemna într-adevăr „duşman”. Bineînţeles că da, îşi spuse. 
Omul ăsta nu e ca celălalt. 

— Te rog, acum uită că exist, spuse părintele Alvito. Eu 
sunt, pur şi simplu, o unealtă care face cunoscute 
răspunsurile tale seniorului Toranaga, tot aşa cum voi face 
cu întrebările sale pentru tine. Părintele Alvito se aşeză mai 
Comod, se întoarse spre Toranaga şi se înclină politicos. 

Toranaga vorbi scurt. Preotul începu să tălmăcească 
aproape în acelaşi timp, doar cu unul sau două cuvinte 
întârziere, vocea sa fiind o oglindă stranie a nuanţelor şi 
sensurilor interioare. 

— De ce eşti duşmanul lui Isukku-san, prietenul şi 
tălmaciul meu, care nu este duşmanul nimănui? 

Părintele Alvito explică în continuare: 

— Tsukku-san este porecla mea, pentru că japonezii nu pot 
să pronunţe nici numele meu. Sunetele „I” sau „th” nu 
există în limba lor. Tsukku este o răsucire a cuvântului 
japonez tsuyaku - „a tălmăci”. Te rog răspunde la întrebare. 

— Noi suntem duşmani, pentru că ţările noastre sunt în 
război! 


— Da? Care e ţara ta? 

— Anglia. 

— Unde vine asta? 

— E un regat, o insulă, la o mie de mile spre nord de 
Portugalia. Portugalia e o parte dintr-o peninsulă din 
Europa. 

— De câtă vreme sunteţi în război cu Portugalia? 

— De când Portugalia a devenit un stat vasal Spaniei. Asta 
a fost în 1580, acum douăzeci de ani. Spania a cucerit 
Portugalia. De fapt noi ne războim cu Spania de aproape 
treizeci de ani. 

Blackthorne observă surpriza lui Toranaga şi privirea 
scurtă, cercetătoare aruncată părintelui Alvito, care se uita 
senin în depărtare. 

— Zici că Portugalia e o parte din Spania? 

— Da, mărite 'Toranaga. Un stat vasal. Spania a cucerit 
Portugalia şi acum ele sunt, de fapt, o singură ţară, cu un 
singur rege. Dar portughezii sunt supuşii Spaniei în mai 
toate părţile lumii şi conducătorii lor sunt socotiți fără 
valoare în tot Imperiul Spaniol. 

Urmă o lungă tăcere. Apoi Toranaga vorbi direct iezuitului, 
care zâmbi şi răspunse pe larg. 

— Ce-a spus? întrebă Blackthorne tăios. 

Părintele Alvito nu-i răspunse, dar tălmăci că-nainte, 
aproape simultan, imitându-i inflexiunile vocii, cu o 
desăvârşită pricepere. 

Toranaga i se adresă direct, cu voce aspră şi rea. 

— Ce-am spus nu te priveşte pe tine. Când voi dori ca tu să 
ştii ceva, îţi voi spune. 

— Vă rog să mă iertaţi, mărite 'loranaga, n-am vrut să fiu 
nepoliticos. Aş fi vrut să vă spun că noi am venit cu gânduri 
paşnice... 

— Nu-mi poţi spune nimic acum. Ai să-ţi ţii gura până îţi 
cer eu să-mi răspunzi. Ai înţeles? 

— Da. 


Greşeala numărul unu. Fii atent. Nu-ţi poţi îngădui să faci 
greşeli, îşi spuse. 

— De ce sunteţi în război cu Spania? şi cu Portugalia? 

— În parte, pentru că Spania e pusă pe cucerirea lumii, iar 
noi, englezii, şi aliaţii noştri, olandezii, nu vrem să fim 
cuceriţi. Pe de altă parte, din cauza religiilor noastre. 

— A! Un război religios? Care e religia ta? 

— Sunt creştin. Biserica noastră... 

— Portughezii şi spaniolii sunt creştini! Ai spus ca religia ta 
este alta. Care e religia ta? 

— Creştină. E greu de explicat repede şi pe scurt, mărite 
Toranaga. Amândouă... 

— Nu este nevoie să te grăbeşti, domnule pilot, trebuie să 
fii doar corect. Am timp destul. Am foarte multă răbdare. 
Eşti un om cultivat - se vede că nu un ţăran - aşa că poţi să- 
o spui simplu sau complicat, după cum doreşti, atâta vreme 
cât ai s-o faci limpede. Dacă te abaţi de la drum, am să te- 
aduc la loc. Ce spuneai? 

— Religia mea e creştină. Sunt două religii principale 
creştine, protestantă şi catolică. Majoritatea englezilor sunt 
protestanți. 

— Veneraţi aceeaşi divinitate, Fecioara şi Pruncul? 

— Nu, alteţă. Nu în felul în care o fac catolicii. 

Ce vrea să ştie? se întrebă Blackthorne. E catolic? Ce să-i 
răspunzi, ce crezi că vrea el să audă sau ce gândeşti tu că 
ar fi adevărul? E împotriva creştinilor? Nu l-a numit el pe 
iezuit „prietenul meu”? Are de gând să devină catolic? 

— Crezi că lisus e Dumnezeu? 

— Cred în Dumnezeu, răspunse cu grijă. 

— Nu încerca să scapi de o întrebare directă! Crezi că 
lisus este Dumnezeu? Da sau nu? 

Blackthorne ştia că-n orice tribunal catolic din lume ar fi 
fost condamnat de multă vreme pentru erezie; chiar şi în 
majoritatea, dacă nu în toate tribunalele protestante. 
Numai şovăiala, înainte de a răspunde la o asemenea 
întrebare, însemna îndoială. Îndoială însemna erezie. 


— Nu poţi răspunde la întrebări despre Dumnezeu cu un 
simplu „da” sau „nu”. Nu-l poţi cunoaşte pe Dumnezeu 
decât după moarte. Da, cred că lisus a fost Dumnezeu, dar 
nu voi şti cu siguranţă decât după moarte. 

— De ce-ai sfărâmat crucea preotului când ai ajuns prima 
oară în Japonia? 

Blackthorne nu se aşteptase la această întrebare. Ştie 
Toranaga tot ce s-a întâmplat de când am venit? 

— Am... am vrut să-i arăt daimyo-ului Yabu că iezuitul, 
părintele Sebastio - singurul tălmaci de acolo - era 
duşmanul meu, că nu trebuia crezut, cel puţin după 
părerea mea. Pentru că eram sigur că el dinadins n-o să 
tălmăcească exact, aşa cum face acum părintele Alvito. El 
ne-a acuzat, de exemplu, că suntem pirați. Noi nu suntem 
pirați, noi am venit cu gânduri paşnice. 

— A, da! Piraţi. Am să mă-ntorc la piraterie pe dată. Zici că 
amândouă sectele voastre sunt creştine, amândouă-l 
venerează pe lisus Cristos? Nu spune el: „lubeşte-ţi 
aproapele”? 

— Da. 

— Atunci cum puteţi fi duşmani? 

— Credinţa lor, felul lor de creştinism, este o interpretare 
falsă a Sfintei Scripturi. 

— Aha! în sfârşit, am ajuns undeva. Deci sunteţi în război 
din pricina părerilor diferite despre ce este sau nu este 
Dumnezeu? 

— Da. 

— Asta e un motiv de război prostesc. 

Blackthorne spuse: 

— Sunt de acord. Îşi îndreptă privirile spre preot. Sunt de 
acord din toată inima. 

— Câte nave sunt în flota ta? 

— Cinci. 

— Şi tu eşti pilotul şef? 

— Da. 

— Unde sunt celelalte? 


— În largul mării, spuse Blackthorne cu grijă, mergând pe 
aceeaşi minciună, presupunând că Toranaga fusese stârnit 
de Alvito să pune anume întrebări. Furtuna ne-a despărţit şi 
ne-a împrăştiat. Unde anume sunt, nu ştiu, alteţă. 

— Navele tale sunt englezeşti? 

— Nu, alteţă. Olandeze. Din Ţările de Jos. 

— De ce comandă un englez nave olandeze? 

— Nu e neobişnuit, alteţă. Noi suntem aliaţi - piloţii 
portughezi comandă uneori nave şi flote spaniole. Înţeleg 
că piloţii portughezi sunt, prin lege, la cârma câtorva din 
navele voastre de ocean. 

— Piloţi olandezi nu există? 

— Destui, alteţă. Dar pentru o călătorie atât de lungă, 
englezii au mai multă experienţă. 

— Dar de ce tu? De ce au ţinut să le conduci tu corăbiile? 

— Pesemne pentru că mama mea a fost olandeză şi eu 
vorbesc bine limba şi am experienţă. Am fost bucuros de 
norocul pe care l-am avut. 

— De ce? 

— Acesta a fost primul meu prilej de a naviga în aceste 
ape. Nici o navă englezească nu plănuia un drum atât de 
lung. Aceasta însemna ocazia de a face ocolul lumii. 

— Tu însuţi, pilotule, te-ai alăturat flotei din pricina religiei 
tale şi a războiului împotriva duşmanilor voştri, Spania şi 
Portugalia? 

— Eu sunt pilot, alteţă, în primul rând şi mai presus de 
toate. Nici un englez sau olandez n-a fost până acum în 
mările acestea. Noi suntem mai întâi de toate o flotă de 
comerţ, deşi avem scrisori de împuternicire să atacăm 
duşmanul din Lumea Nouă. Am venit în Japonia ca să facem 
negoţ. 

— Ce sunt scrisorile de împuternicire? 

— Autorizaţii legale date de Coroană - de stăpânire - care- 
ţi dau împuternicirea de a lupta cu duşmanul. 

— Aha, şi duşmanii tăi sunt aici. Ai de gând să te lupţicu ei 
aici? 


— N-am ştiut la ce să ne aşteptăm când am ajuns aici, 
alteţă. Noi am venit doar pentru negoţ. Ţara domniei- 
voastre este aproape necunoscută - o legendă. Portughezii 
şi spaniolii îşi ţin bine gura în ce priveşte partea asta de 
lume. 

— Răspunde la întrebare: Duşmanii tăi sunt aici. Ai de 
gând să te războieşti cu ei aici? 

— Dacă ei se războiesc cu mine, da! 

Toranaga se mişcă încruntat. 

— Ce faceţi voi pe mare sau în propriile voastre ţări vă 
priveşte. Dar aici există o singură lege pentru toţi, iar 
străinii se află pe pământul nostru doar cu îngăduinţa 
noastră. Orice ticăloşie sau ceartă în public se pedepseşte 
imediat cu moartea. Legile noastre sunt clare şi trebuiesc 
respectate. Înţelegi? 

— Da, alteţă. Dar noi venim cu gânduri paşnice. Am venit 
aici să facem negoţ. Am putea să discutăm despre negoţ, 
alteţă? Am nevoie să-mi carenez nava şi să fac reparaţii - 
plătim pentru orice. Apoi mai €... 

— Când am să vreau să discut despre negoţ, despre orice 
altceva, am să-ţi spun. Între timp, te rog, mulţumeşte-te să 
răspunzi la întrebări. Deci te-ai alăturat expediției ca să faci 
negoţ, pentru câştig, nu pentru că te simţeai dator sau din 
pricina credinţei? Pentru bani? 

— Da. E obiceiul nostru, alteţă. Să fii plătit şi să ai partea 
ta din ja... din tot negoţul şi din toate bunurile capturate de 
la duşman. 

— Deci eşti mercenar? 

— Am fost angajat ca pilot şef să conduc expediţia. Da. 

Blackthorne simţea ostilitatea lui Toranaga, dar nu-i 
înţelegea pricinile. Ce-am zis eu şi a fost rău? N-a spus 
preotul că am să-mi fiu propriul ucigaş? 

— E un lucru obişnuit la noi, Ioranaga-sama, repetă el. 
Toranaga începu să vorbească cu Hiro-malsu, şi se vedea 
că erau de aceeaşi părere. Blackthorne gândi că nu se citea 
decât dezgust pe chipurile lor. De ce? Fără-ndoială e ceva 


legat de „mercenar”, gândi. Ce-i rău în asta? Nu fiecare 
este plătit? Cum altfel să câştigi destui bani ca să-ţi duci 
viaţa mai departe? Chiar dacă ai moştenit pământ, tot... 

— Ai spus mai devreme că ai venit aici ca să faci negoţ în 
bună pace, spunea Toranaga. De ce atunci ai atâtea tunuri, 
atâta praf de puşcă, atâtea muschete şi ghiulele? 

— Duşmanii noştri spanioli şi portughezi sunt foarte 
puternici şi numeroşi, mărite Torânaga. Trebuie să ne 
apărăm şi... 

— Zici că armele tale sunt doar pentru apărare? 

— Nu. Le folosim nu numai ca să ne apărăm, ci şi să 
atacăm duşmanii. Şi facem arme din belşug pentru negoţ, 
de cea mai bună calitate din lume. Poate că aici am putea să 
facem negoţ cu ele sau cu alte bunuri pe care le-am adus. 

— Ce este un pirat? 

— Un om în afara legii. Un om care necinsteşte, omoară 
sau pradă pentru propriu-i câştig. 

— Mercenar nu este acelaşi lucru? Nu asta eşti tu? Un 
pirat şi un conducător de pirați? 

— Nu. Adevărul e că navele mele au scrisori de 
împuternicire de la conducătorii de drept ai Olandei prin 
care suntem autorizaţi să ducem război în toate mările şi în 
toate locurile stăpânite până acum de duşmanii noştri. Şi să 
găsim pieţe pentru bunurile noastre. Pentru spanioli - şi 
pentru majoritatea portughezilor - da, noi suntem pirați şi 
eretici, dar vă repet, adevărul e că nu suntem. 

Părintele Alvito termină de tradus şi începu să discute cu 
voce liniştită, dar hotărâtă, direct cu Torănaga. 

Ce n-aş da să pot vorbi şi eu la fel, fără tălmaci, gândi 
Blackthorne, blestemând. Toranaga privi spre Hiro-matsu şi 
bătrânul puse câteva întrebări iezuitului, care răspunse 
îndelung. Apoi Torănaga se întoarse spre Blackthorne şi 
vocea lui deveni mai severă. 

— Tsukku-san spune că Olanda, "Ţările de Jos, au fost 
vasale regelui spaniol până acum câţiva ani. Este adevărat? 

— Da. 


— Atunci Ţările de Jos, aliaţii voştri, sunt răzvrătiți 
împotriva regelui lor de drept? 

— Ei luptă împotriva spaniolilor, da. Dar... 

— Asta nu e răzvrătire? Da sau nu? 

— Da. Dar există circumstanţe atenuante. Foarte serioa... 

— Nu există circumstanţe atenuante când e vorba de 
răzvrătire împotriva suveranului de drept. 

— Numai dacă nu câştigi. 

Toranaga îl privi atent. Apoi izbucni în râs. Îi spuse ceva lui 
Hiro-matsu printre hohote de râs şi Hiro-matsu încuviinţă 
din cap. 

— Da, domnule Străin cu nume imposibil, da. Ai numit 
singura circumstanţă atenuantă. Încă un hohot, apoi râsul 
încetă la fel de brusc cum începuse. O să câştigaţi? 

— Hai. 

Toranaga vorbi din nou, dar preotul nu tălmăci imediat. 
Zâmbea ciudat cu ochii pironiţi asupra lui Blackthorne. Oftă 
şi spuse: 

— Eşti foarte sigur? 

— Asta a spus-o el sau tu? 

— Seniorul Toranaga a spus-o. Eu... ela spus-o. 

— Da. Spune-i că da, sunt foarte sigur. Te rog, pot să-l 
lămuresc de ce? 

Părintele Alvito vorbi cu Toranaga mult mai mult decât i-ar 
fi trebuit să tălmăcească acea simplă întrebare. Eşti la fel 
de calm pe cât o arăţi? voia Blackthorne să-l întrebe. Care e 
cheia cu care să ajung la tine? Cum te pot distruge? 

Toranaga vorbi şi-şi scoase un evantai din mânecă. 

Părintele Alvito începu iar să tălmăcească cu acelaşi glas 
neprietenos, mohorât, încărcat de ironie. 

— Da, pilotule, poţi să-mi spui de ce crezi că o să câştigaţi 
acest război. 

Blackthorne încercă să rămână sigur de sine, conştient că 
preotul îl domina. 

— În momentul de faţă stăpânim mările din Europa - mai 
toate mările din Europa, spuse, corectându-se: Nu te 


îndepărta. Spune adevărul. Răsuceşte-l, puţin, atâta doar 
cât, desigur, o face şi iezuitul, dar spune adevărul. Noi, 
englezii, am distrus două armade - trupe de invazie - ale 
portughezilor şi spaniolilor şi e puţin probabil ca ei să mai 
poată pregăti altele. Mica noastră insulă e o fortăreață şi 
noi suntem în siguranţă acum. Flotele noastre stăpânesc 
marea. Corăbiile noastre sunt mai iuți, mai noi şi mai bine 
înarmate. Spaniolii nu i-au înfrânt pe olandezi după mai 
bine de cincizeci de ani de teroare, inchiziţie şi vărsare de 
sânge. Aliaţii noştri sunt puternici, mai mult, fac să 
sângereze de moarte Imperiul Spaniol. Vom câştiga pentru 
că stăpânim mările şi pentru că regele spaniol, în trufia-i 
deşartă, n-o să lase un popor străin să fie liber. 

— Voi stăpâniţi mările? şi mările noastre? Cele de jur 
împrejurul ţărmurilor noastre? 

— Nu, bineînţeles că nu, Toranaga-sama. N-am vrut să par 
- necuviincios. Am vrut să spun, bineînţeles, măiile 
europene, deşi... 

— Bine, mă bucur că asta-i limpede. Ce spuneai? Deşi...? 

— Deşi, în curând vom mătura duşmanul din toate mările 
deschise, spuse Blackthorne răspicat. 

— Ai spus „duşmanul”. Poate că şi noi suntem duşmanul. 
Atunci ce-o să se-ntâmple? O să încerci să scufunzi corăbiile 
noastre şi să ne pustieşti țărmurile? 

— Nu mă pot vedea ca fiind duşmanul vostru. 

— Eu pot, foarte uşor. Atunci ce-o să fie? 

— Dacă aţi veni împotriva ţării mele, v-aş ataca şi-aş 
încerca să vă înfrâng, spuse Blackthorne. 

— Şi dacă conducătorul tău îţi ordonă să ne ataci aici? 

— Eu n-aş sfătui pe nimeni s-o facă. Ba chiar dimpotrivă. 
Regina noastră ar asculta. Ea e... 

— Voi sunteţi conduşi de o regină, nu de un rege? 

— Da, mărite Toranaga. Regina noastră este înţeleaptă. Ea 
n-ar... ea n-ar putea să dea o poruncă atât de nechibzuită. 

— Şi dacă ea ar face-o? Sau dacă conducătorul vostru ar 
face-o? 


— Atunci mi-aş încredința sufletul lui Dumnezeu, pentru 
că, sigur, aş muri. Într-un fel sau altul. 

— Da. Ai muri. Tu şi toate legiunile tale. Toranaga făcu o 
scurtă pauză. Apoi: Cât ţi-a trebuit ca să ajungi aici? 

— Aproape doi ani. Exact un an, unsprezece luai şi două 
zile. O distanţă pe mare cam de patru mii de leghe, leghea a 
câte trei mile. 

Părintele Alvito tălmăci, apoi mai adăugă ceva. Toranaga şi 
Hiro-matsu îi mai puseră întrebări preotului, iar acesta 
răspunse. Toranaga îşi făcea vânt gânditor, cu evantaiul. 

— Am transformat timpul şi distanţa, căpitane-pilot 
Blackthorne în unităţile lor de măsură, spuse preotul 
politicos. 

— Mulţumesc. 

Toranaga vorbi din nou, direct: 

— Cum ai ajuns aici? Pe unde? 

— Prin Strâmtoarea Magellan. Dacă aş avea hărţile şi 
cărţile mele pilot, v-aş putea arăta exact, dar mi-au fost 
furate - au fost luate de pe corabia mea, cu scrisorile de 
împuternicire şi toate hârtiile mele. Dacă aţi... 

Blackthorne se opri căci Toranaga îi spuse ceva lui Hiro- 
matsu, şi el la fel de tulburat. 

— Pretinzi că toate hârtiile ţi-au fost luate... furate? 

— Da. 

— Asta e grav, dacă e adevărat. În Nippon - Japonia - 
urâm furtul. Pedeapsa pentru furt e moartea. Se va cerceta 
pe dată. Pare de necrezut ca vreun japonez să facă un 
asemenea lucru, deşi ici-colo mai sunt bandiți nenorociţi şi 
pirați. 

— Poate că au fost mutate de la locul lor, spuse 
Blackthorne. Şi puse spre păstrare undeva. Dar ele sunt de 
mare preţ, mărite Toranaga. Fără hărţile mele aş fi orb. Aţi 
dori să vă spun drumul meu? 

— Da, dar mai târziu. Mai întâi spune-mi de ce ai străbătut 
toată distanţa asta? 


— Am venit să facem negoţ în bună pace, repetă 
Blackthorne, abia stăpânindu-şi nerăbdarea. Să facem 
negoţ şi să ne-ntoarcem acasă. Să vă facem şi pe voi mai 
bogaţi şi pe noi. Şi să încercăm... 

— Voi mai bogaţi şi noi mai bogaţi? Care este mai 
important? 

— Amândouă părţile trebuie să aibă un câştig, bineînţeles, 
şi negoţul trebuie să fie cinstit. Noi vrem să facem o 
înţelegere de negoţ pe termen lung şi o să vă oferim 
condiţii mai bune decât vă oferă portughezii şi spaniolii. Noi 
o să vă fim de mai mult folos. Negustorii noştri... 

Blackthorne se opri auzind voci ridicate afară. Hiro-matsu 
şi jumătate din gardă ajunseră imediat la uşă şi ceilalţi 
formară un zid compact în jurul podiumului. Samuraii de la 
uşile interioare erau şi ei pregătiţi. 

Toranaga nu se mişcase. Îi vorbi părintelui Alvito. 

— Trebuie să vii aici, căpitane Blackthorne, departe de 
uşă, spuse părintele Alvito cu o grabă mascată cu grijă. 
Dacă ţii la viaţa ta, nu te mişca brusc şi nu spune nimic. Se 
duse apoi încet spre uşa din stânga şi se aşeză lângă ea. 

Blackthorne se înclină nesigur către 'Toranaga, care nu-l 
băgă în seamă, şi se îndreptă prudent către preot, pe deplin 
lămurit că, în ceea ce-l privea, întrevederea era un 
dezastru. 

— Ce se-ntâmplă? şopti când se aşeză. 

Gărzile din apropiere se încruntară ameninţător şi preotul 
le spuse ceva foarte repede spre a-i linişti. 

— Rândul viitor când ai să mai scoţi o vorbă ai să fii un om 
mort, îi spuse lui Blackthorne şi gândi: cu cât mai repede, 
cu atât mai bine. 

Cu o încetineală măsurată îşi scoase o batistă din mânecă 
şi-şi şterse transpiraţia de pe mâini. Îi trebuise toată 
educaţia şi toată tăria de caracter ca să rămână calm şi 
zâmbitor în timpul interogării ereticului, care se dovedise 
chiar mai rea decât se aşteptaseră, el şi Părintele Inspector. 


— Trebuie neapărat să fii de faţă? îl întrebase Părintele 
Inspector noaptea trecută. 

— Toranaga m-a rugat în mod deosebit. 

— Cred că e foarte periculos pentru tine şi pentru noi toţi. 
Ai putea să te prefaci bolnav. Dacă eşti acolo va trebui să 
talmăceşti ce spune piratul - şi, din ce scrie părintele 
Sebastio, el e diavolul pe pământ, tot atât de viclean ca un 
evreu. 

— E mult mai bine să fiu acolo, Eminenţă. Cel puţin am să 
pot desluşi minciunile mai puţin abile ale lui Blackthorne. 

— De ce-a venit el aici? De ce acum, când totul începea să 
fie bine din nou. Să aibă ei, într-adevăr, şi alte nave în 
Pacific? E cu putinţă să fi trimis o escadră împotriva Manilei 
spaniole? Nu că mi-ar păsa prea mult de oraşul ăsta 
mizerabil, sau de vreuna dintre coloniile spaniole din 
Filipine, dar o escadră a duşmanului în Pacific! Asta ar avea 
urmări teribile pentru noi aici, în Asia. Şi, dacă reuşeşte să-l 
facă pe Toranaga să-şi plece urechea la el, sau pe Ishido, 
sau pe oricare dintre daimyo mai importanţi, ei bine, atunci 
ne-ar fi foarte rău, ca să nu zic mai mult. 

— Blackthorne e o realitate. Din fericire suntem în măsură 
să ne descurcăm 

— Dumnezeu mi-e martor, dar, dacă n-aş şti bine, aproape 
că aş crede că spaniolii - sau mai degrabă lacheii lor, 
franciscanii şi benedictinii - l-au trimis dinadins aici doar ca 
să ne dezbine. 

— Poate că ei au făcut-o, Eminenţă. Călugării nu se dau în 
lături de la nimic ca să ne distrugă. Dar asta-i doar invidie, 
pentru că noi izbutim acolo unde ei dau greş. Sigur că 
Domnul are să le arate măsura greşelilor lor! S-ar putea ca 
englezul să dispară înainte de a ne face vreun rău. Cărţile- 
pilot stau mărturie că este ce este. Un pirat şi un 
conducător de pirați! 

— Citeşte-i-le lui Toranaga, Martin. Părţile în care descrie 
devastarea localităţilor lipsite de apărare, din Africa până-n 
Chile, şi listele cu jafuri şi cu toate omorurile. 


— Poate că ar trebui să aşteptăm, Eminenţă. Oricând 
putem să dăm la iveală cărţile-pilot. Să sperăm că el o să-şi 
semneze sentinţa fără să ne folosim de ele. 

Părintele Alvito îşi şterse palmele din nou. Simţea privirea 
lui Blackthorne aţintită asupra lui. Dumnezeu să se-ndure 
de tine, gândi. Pentru ce i-ai spus azi lui Toranaga, viaţa ta 
nu mai face nici două parale şi ce-i mai rău, sufletul tău nu 
mai poate fi mântuit. Eşti răstignit chiar şi fără mărturia 
rutterelor tale. Să i le trimitem înapoi părintelui Sebastio ca 
el să le poată da îndărăt lui Mura? Ce-ar face Toranaga 
dacă hârtiile nu s-ar mai găsi niciodată? Nu, asta ar fi prea 
periculos pentru Mura. 

Uşa de la celălalt capăt al încăperii se deschise. 

— Seniorul Ishido doreşte să vă vadă, alteţă, anunţă Naga. 
E... e aici în coridor şi doreşte să vă vadă. Pe dată, zice. 

— Treceţi toţi înapoi la locurile voastre, spuse Toranaga 
oamenilor săi. 

Se supuseră imediat. Dar toţi samuraii, cu Hiro-matsu în 
frunte, stăteau cu faţa către uşă, cu săbiile puţin trase din 
teacă. 

— Naga-san, spune-i seniorului Ishido că este întotdeauna 
binevenit. Pofteşte-l să intre. 

Bărbatul înalt înaintă cu paşi mari în cameră. Zece 
samurai de-ai săi - în uniforme gri - îl urmară, dar 
rămaseră la uşă şi, la semnul lui, se aşezară jos cu 
picioarele încrucişate. 

Toranaga se înclină aşa cum cerea ceremonialul şi i se 
răspunse la fel. 

Părintele Alvito îşi binecuvântă norocul de a fi prezent. 
Ciocnirea de neînlăturat dintre cei doi comandanţi vrăjmaşi 
ar putea înrâuri adânc mersul împărăției şi viitorul Sfintei 
Biserici în Japonia, aşa că orice semn sau mărturie directă, 
care ar putea să-i ajute pe iezuiţi să hotărască spre cine să- 
şi îndrepte puterea, ar fi de o importanţă covârşitoare. 
Ishido era zen-budist şi anti-creştin fanatic, Toranaga era 
zen-budist şi făţiş de partea lor. Dar mai toţi daimyo creştini 


îl susțineau pe Ishido, temându-se - pe bună dreptate, 
gândea părintele Alvito - de ascensiunea lui Toranaga. 
Daimyo creştini simțeau că, dacă Toranaga ar înlătura 
influenţa lui Ishido asupra Consiliului Regenţilor, ar lua 
puterea în mâinile sale. Şi având puterea, credeau ei, avea 
să pună în aplicare edictele de expulzare ale lui Taiko şi va 
termina cu Adevărata Credinţă. Dacă, totuşi, Ioranaga ar fi 
înlăturat, succesiunea, o succesiune slabă, ar fi asigurată şi 
Sfânta Biserică ar prospera. 

Aşa cum daimyo creştini oscilau în alegerea lor, la fel se 
întâmpla şi cu ceilalţi daimyo din ţară şi balanţa puterii 
între cei doi conducători oscila, aşa că nimeni nu ştia cu 
siguranţă care era, de fapt, partea cea mai puternică. Până 
şi el, părintele Alvito, cel mai informat european din 
împărăție, nu putea spune sigur pe cine vor sprijini acei 
daimyo creştini sau ce partidă va ieşi învingătoare când va 
izbucni războiul. 

Îl privi pe Toranaga coborând de pe podium în mijlocul 
străjilor sale. 

— Fii bine venit, senior Ishido. Te rog, ia loc. Toranaga 
arătă spre singura pernă de pe podium. Vreau să te simţi 
confortabil. 

— Nu, mulţumesc, senior loranaga. 

Ishido Kazunari era slab, oacheş şi foarte dur. Avea cu un 
an mai puţin decât Toranaga. Erau duşmani vechi. Optzeci 
de mii de samurai din castelul Osaka şi împrejurimi îi 
dădeau ascultare, pentru că el era comandantul 
garnizoanei - şi, deci, comandantul gărzii personale a 
Mogştenitorului - generalul şef al Armatelor de Apus, 
cuceritorul Coreei, membru al Consiliului Regenţilor şi 
inspector general oficial al tuturor armatelor răposatului 
Taiko, ceea ce, legal, însemna armatele a toţi daimyo din 
întreaga ţară. 

— Nu, mulţumesc, repetă el. M-aş simţi stânjenit, eu să 
stau bine şi tu nu, neh? Am să-ţi iau eu perna într-o zi, dar 
nu azi. 


Un val de mânie trecu peste uniformele maro la 
ameninţarea ascunsă în vorbele lui Ishido, dar Toranaga 
răspunse prietenos: 

— Ai venit la momentul cel mai potrivit. Tocmai isprăvisem 
cercetarea barbarului. Tsukku-san, spune-i să se ridice în 
picioare. 

Preotul făcu precum i se ceruse. Simţi ostilitatea lui Ishido 
faţă de el. Pe lângă că era anticreştin, Ishido fusese 
întotdeauna foarte pornit împotriva tuturor europenilor şi 
voia ca imperiul să fie întru totul închis pentru ei. 

Ishido privi spre Blackthorne cu o scârbă vădită. 

— Am auzit că e urât, dar nu mi-am închipuit că e atât de 
urât. Se zvoneşte că e pirat. Aşa-i? 

— Ai putea să te-ndoieşti de asta? şi mai e şi mincinos. 

— Atunci, înainte de a-l pune pe cruce, te rog, lasă-mi-l 
pentru jumătate de zi. S-ar putea să-l amuze pe Moştenitor 
să-l vadă-ntâi cu capul pe umeri. Ishido râse grosolan. Sau 
poate ar trebui să fie învăţat să danseze ca un urs şi apoi 
să-l arăţi în toată împărăţia: „Monstrul de la răsărit”. 

Deşi era adevărat că Blackthorne era singurul care 
apăruse din mările de la răsărit - spre deosebire de 
portughezi, care veneau întotdeauna din sud şi, deci, erau 
numiţi barbarii din sud - Ishido lăsa să se înţeleagă că 
Toranaga, care stăpânea provinciile de răsărit, era 
adevăratul monstru. 

Dar Toranaga zâmbi doar, ca şi cum n-ar fi înţeles. 

— Eşti un om cu mult haz, alteţă. Dar sunt de acord că, pe 
cât de repede terminăm cu barbarul, pe atât mai bine. E 
vorbă lungă, îngâmfat, zgomotos, o ciudăţenie, da, dar una 
de mică valoare, şi lipsit de orice purtări alese. Naga-san, 
trimite nişte oameni să-l ducă la criminalii de rând. Tsukku- 
san, spune-i să-i urmeze. 

— Căpitane pilot, trebuie să-i urmezi pe oamenii aceia. 

— Unde mă duc? 

Părintele Alvito şovăi. Era bucuros că ieşise învingător, dar 
adversarul lui era curajos şi avea un suflet care putea fi 


salvat. 

— O să fii închis, spuse el. 

— Pentru câtă vreme? 

— Nu ştiu, fiule. Cât hotărăşte seniorul Toranaga. 

CAPITOLUL 12 

În timp ce-l privea pe barbar părăsind încăperea, 
Toranaga îşi desprinse cu părere de rău gândul de la 
uluitorul interogatoriu, începând să se frământe din pricina 
lui Ishido. 

Toranaga hotărâse să nu-i spună preotului să plece, ştiind 
că asta avea să-l înfurie şi mai mult pe Ishido, chiar dacă 
era la fel de sigur că prezenţa în continuare a preotului 
putea fi periculoasă. Cu cât ştiu mai puţine străinii, cu atât 
mai bine. Cu cât alţii ştiau mai puţin, cu atât mai bine, 
gândi. O să-i influenţeze Tsukku-san pe daimyo creştini în 
favoarea mea sau împotriva mea? Până azi aş fi avut toată 
încrederea în el, dar au fost câteva momente ciudate cu 
barbarul pe care încă nu le înţeleg. 

Ishido nu urmă regulile obişnuite de politeţe, ci intră 
direct în subiect: 

— Din nou trebuie să te-ntreb, ce răspuns dai Consiliului 
Regenţilor? 

— Din nou îţi repet: ca preşedinte al Consiliului Regenţilor 
nu cred că e necesar vreun răspuns. Am făcut unele 
legături de rudenie lipsite de importanţă. Nu e nevoie de 
nici un răspuns. 

— Îţi logodeşti fiul, pe Nagn-san, cu fiica seniorului 
Masamune; îţi căsătoreşti pe una din nepoate cu fiul şi 
moştenitorul seniorului Zataki; pe o altă nepoată cu fiul 
seniorului Kiyama. Toate căsătoriile sunt cu seniori feudali, 
sau cu rudele lor. apropiate şi, ca atare, nu sunt deloc 
neînsemnate şi sunt împotriva poruncilor stăpânului nostru. 

— Regretatul nostru stăpân, Taiko, este mort de un an. Din 
nenorocire. Da, regret moartea cumnatului meu, l-aş fi 
preferat în viaţă ca să conducă încă destinele împărăției. 
Toranaga adăugă încântat, răsucind cuțitul într-o veche 


rană: Dacă el ar trăi, nu e nici o îndoială că ar aproba 
aceste legături de familie. Poruncile lui se refereau la 
căsătorii care amenințau succesiunea casei sale. Eu nu sunt 
o ameninţare pentru casa sa, sau pentru nepotul meu, 
Yaemon, Moştenitorul. Eu sunt mulţumit ca senior de 
Kwanto. Nu râvnesc alte pământuri. Sunt în pace cu vecinii 
mei şi vreau ca pacea lui să dureze. Jur pe Buddha că nu eu 
voi fi primul care să stric pacea. 

De şase secole împărăţia fusese măcinată de un 
permanent război civil. Cu treizeci şi cinci de ani în urmă, 
un daimyo minor, numit Goroda, cucerise Kyoto, încurajat, 
în special, de Toranaga. În următoarele două decenii acest 
războinic supusese în chip miraculos jumătate din Japonia, 
făcuse un munte de tigve şi se autodeclarase dictator - nu 
încă suficient de puternic, totuşi, ca să-i ceară împăratului 
care domnea să-i acorde titlul de shogun, deşi avea unele 
legături vagi cu o ramură a familiei Fujimoto. Apoi, acum 
şaisprezece ani, Goroda fusese asasinat de unul dintre 
generalii săi şi puterea căzuse în mâinile principalului său 
vasal şi cel mai strălucit general, ţăranul Nakamura. 

Într-un răstimp scurt, de patru ani, generalul Nakamura - 
ajutat de Toranaga, Ishido şi alţii - îi înlăturase pe urmaşii 
lui Goroda şi adusese întreaga Japonie sub controlul său 
unic şi absolut; era prima oară în istorie când un singur om 
cucerea toată împărăţia. A mers în triumf la Kyoto ca să se- 
nchine în faţa lui Go-Nijo, Fiul Cerului. Acolo, pentru că se 
născuse ţăran, Nakamura trebuise să accepta rangul mai 
mic de kampaku, prim sfetnic, la care mai târziu a renunţat 
în favoarea fiului său, luându-şi pentru el titlul de taiko. Dar 
orice daimyo se înclina în faţa lui, chiar şi Toranaga. Oricât 
ar fi părut de necrezut, fusese pace deplină timp de 
doisprezece ani. Cu un an în urmă Taiko murise. 

— Jur pe Buddha, spuse din nou Toranaga. Nu voi fi eu 
primul care să stric pacea. 

— Dar ai să mergi la război? 


— Un om înţelept se pregăteşte împotriva trădării, neh? 
Oameni răi sunt în orice provincie. Unii sunt în slujbe înalte. 
Amândoi ştim cât de nemărginită e trădarea în inimile 
oamenilor. Vocea lui Toranaga se înăspri. Acolo unde Taiko 
ne-a lăsat moştenire buna înţelegere, acum suntem 
împărţiţi - răsărit şi apus - eu şi tu. Consiliul Regenţilor e 
dezbinat. Daimyo se duşmănesc. Un Consiliu nu poate 
conduce un cătun păduchios, darămite o împărăție. Cu cât 
împlineşte mai curând fiul lui 'Taiko vârsta majoratului, cu 
atât mai bine. Cu cât mai repede avem un alt kampaku, cu 
atât mai bine. 

— Sau poate un shogun? insinuă Ishido. 

— Kampaku, sau shogun, sau taiko, puterea e aceeaşi, 
spuse 'Toranaga. Care-i, de fapt, valoarea unui titlu? Puterea 
este singurul lucru important. Goroda n-a ajuns niciodată 
shogun. Nakamura a fost mai mult decât mulţumit cu 
kampaku şi mai târziu cu taiko. Ela ocârmuit şi ăsta e cel 
mai important lucru. Ce contează că tu - cumnatul meu - 
te-ai născut într-o familie de jos? Eşti general, senior, ba 
chiar faci parte din Consiliul Regenţilor. 

Contează foarte mult, gândi Ishido. O ştii foarte bine. Şi eu 
o ştiu. Orice daimyo o ştie. Chiar şi Taiko a ştiut-o. 

— Yaemon are şapte ani. Peste şapte ani ajunge kampaku. 
Până atunci... 

— Peste opt, generale Ishido. Asta e legea noastră de 
veacuri. Când nepotul meu împlineşte cincisprezece ani, 
devine adult şi-şi primeşte moştenirea. Până atunci, noi, cei 
cinci regenţi, conducem în numele lui. Acesta a fost legatul 
răposatului nostru stăpân. 

— Da. Şi tot el a mai poruncit ca regenţii să nu ia ostatici, 
unii împotriva altora. Doamna Ochiba, mama 
Moştenitorului, este ostatică în castelul tău din Yedo, pe 
timpul şederii tale aici şi asta e, de asemeni, o încălcare a 
testamentului său. Ai declarat oficial că te vei supune 
poruncilor sale, aşa cum au făcut toţi regenţii. Ai semnat 
documentul chiar cu sângele tău. 


Toranaga oftă. 

— Doamna Ochiba vizitează Yedo, unde unica ei soră e-n 
chinurile facerii. Sora ei este măritată cu fiul şi moştenitorul 
meu. Locui fiului meu este în Yedo, câtă vreme eu mă aflu 
aici. Ce-i mai firesc ca o seră să-şi viziteze sora într-o 
împrejurare ca asta? Nu e privită cu cinste? Poate c-o să am 
primul nepot, neh? 

— Mama Moştenitorului este cea mai importantă doamnă 
din împărăție. Ea n-ar trebui să fie - Ishido voia să spună 
„în mâinile duşmanului”, dar se răzgândi - într-un oraş în 
care nu stă de obicei. Făcu o pauză, apoi adăugă răspicat: 
Consiliul ar dori să-i dai astăzi ordin să se-ntoarcă acasă. 

Toranaga nu căzu în cursă. 

— Îţi repet, doamna Ochiba nu e ostatică, aşa că nu e sub 
porunca mea, cum n-a fost niciodată. 

— Atunci hai să spunem altfel. Consiliul doreşte prezenţa 
ei în Osaka, imediat. 

— Cine anume? 

— Eu. Seniorul Sugiyama, seniorul Onoshi şi seniorul 
Kiyama. În plus, am căzut cu toţii de acord să aşteptăm aici 
până ce ea se întoarce la Osaka. Poftim semnăturile lor. 

Toranaga pălise. Până acum făcuse aşa fel ca în Consiliu 
totdeauna voturile să fie împărţite două la trei. Niciodată nu 
reuşise să câştige patru voturi la unu împotriva lui Ishido, 
dar nici Ishido împotriva lui. Patru la unu însemna izolare şi 
dezastru. De ce trădase Onoshi? Dar Kiyama? Amândoi 
erau duşmani neîmpăcaţi chiar înainte de a fi trecut la 
religia străină. Şi ce putere avea acum Ishido asupra lor? 

Ishido ştia că-şi descumpănise duşmanul. Mai rămânea o 
singură mişcare ca victoria să fie completă. Aşa că puse în 
aplicare planul asupra căruia el şi Onoshi căzuseră la 
învoială. 

— Noi, regenţii, am căzut de acord cu toţii c-a venit 
vremea să terminăm cu cei ce plănuiesc să uzurpe puterea 
stăpânului meu şi să-l ucidă pe Moştenitor. Trădătorii vor fi 
condamnaţi. Vor fi expuşi pe străzi, ca oricare criminal de 


rând, cu toţi ai lor şi apoi vor fi executaţi ca oricare criminal 
de rând, cu toţi ai lor. Fujimoto, Takashima, de viţă nobilă 
sau nu, n-are importanţă. Chiar şi Minowara! 

Un icnet de mânie ţâşni din pieptul fiecărui samurai al lui 
Toranaga, pentru că asemenea batjocorire a familiilor 
semiregale era de neînchipuit; apoi tânărul samurai Usagi, 
soţul nepoatei lui Hiro-matsu, sări în picioare roşu de 
mânie. Smulse sabia lungă din teacă şi sări la Ishido, gata 
pentru lovitura cu ambele mâini. 

Ishido era pregătit pentru lovitura mortală şi nu făcu nici o 
mişcare să se apere. Asta şi plănuise, asta sperase şi 
oamenii lui primiseră ordine să nu intervină până nu era 
mort. Dacă el, Ishido, era omorât aici, acum, de către un 
samurai de-al lui Ioranaga, toată garnizoana din Osaka 
avea tot dreptul să se arunce asupra lui Ioranaga şi să-l 
omoare, indiferent de ostatică. Atunci doamna Ochiba ar fi 
ucisă de fiii lui Toranaga, drept răzbunare şi regenţii rămaşi 
ar fi fost forţaţi să pornească împreună împotriva clanului 
Yoshi, care, acum izolat, ar fi fost şters de pe faţa 
pământului. Numai atunci succesiunea Moştenitorului ar fi 
fost garantată iar el, Ishido, şi-ar fi făcut datoria faţă de 
Taiko. 

Dar lovitura nu veni. În ultima clipă, Usagi îşi veni în fire 
şi, tremurând, băgă sabia în teacă. 

— Îmi cer iertare, stăpâne, spuse el îngenunchind cu 
umilinţă: N-am putut să-ndur ruşinea... ca să ascultați 
asemenea... asemenea jigniri. Cer învoirea... îmi cer iertare 
şi... cer învoire să-mi fac imediat seppuku pentru că nu pot 
trăi cu o asemenea ruşine. 

Deşi Toranaga rămăsese nemişcat, fusese pregătit să 
oprească lovitura şi ştia că şi Hiro-matsu şi ceilalţi samurai 
ai săi ar fi putut-o face şi că, probabil, Ishido ar fi fost doar 
rănit. Înţelegea, de asemeni, de ce Ishido fusese atât de 
provocator şi jignitor. Am să ţi-o plătesc cu vârf şi îndesat, 
Ishido, îşi promise în gând. 


Toranaga îşi îndreptă atenţia asupra tânărului 
îngenuncheat. 

— Cum îndrăzneşti să pretinzi că spusele seniorului Ishido 
au fost menite să fie în vreun fel o insultă la adresa mea! 
Bineînţeles că el n-ar fi niciodată atât de nepoliticos. Cum 
îndrăzneşti să asculţi convorbiri ce nu te privesc? Nu, nu ţi 
se va permite să-ţi faci seppuku. Asta e o onoare. Tu n-ai 
nici onoare, nici stăpânire de sine. O să fii crucificat astăzi, 
ca un criminal de rând. Săbiile tale vor fi rupte şi îngropate 
într-un sat eta. Fiul tău va fi îngropat într-un sat eta. Capul 
îţi va fi pus în ţeapă ca toată lumea să te batjocorească, cu o 
tabliţă pe care va fi scris: „Acest om s-a născut samurai din 
greşeală. Numele lui a încetat să mai existe!” 

Cu un efort suprem Usagi îşi controlă respiraţia, dar 
picăturile de sudoare curgeau şi ruşinea îl chinuia. Se 
înclină spre 'Toranaga, acceptându-şi soarta cu un calm 
desăvârşit. 

Hiro-matsu înaintă şi smulse ambele săbii din cingătoarea 
nepotului său. 

— Stăpâne 'Toranaga, spuse grav, cu îngăduinţa ta voi 
veghea eu însumi ca poruncile tale să fie îndeplinite. 

Toranaga încuviinţă din cap. 

Tânărul se plecă pentru ultima oară şi apoi dădu să se 
ridice, dar Hiro-matsu îl împinse din nou la podea. 

— Samuraii merg, spuse. La fel şi oamenii. Dar tu nu eşti 
niciuna, nici alta. Ai să mergi spre moarte târându-te în 
patru labe. 

Tăcut, Usagi se supuse. 

Şi toţi din cameră fură mişcaţi de stăpânirea de sine a 
tânărului şi de măsura curajului său. Se va renaşte samurai, 
îşi spuseră ei mulţumiţi. 

CAPITOLUL 13 

În noaptea aceea Toranaga nu izbuti să doarmă. Asta i se 
întâmpla rar, pentru că, de obicei, putea să amine cea mai 
grabnică problemă până a doua zi, ştiind că, dacă avea să 
fie în viaţa a doua zi, avea să o rezolve cât se putea de bine. 


Trecuse multă vreme de când descoperise că un somn bun 
aducea dezlegarea la mai toate încurcăturile şi, dacă nu, ce 
mai conta, de fapt? Nu era viaţa o picătură de rouă într-o 
altă picătură de rouă? 

Dar în noaptea asta erau prea multe întrebări 
descumpănitoare asupra cărora trebuia să cugete. 

Ce să fac cu Ishido? 

De ce a trecut Onoshi de partea duşmanului? 

Cum am să manevrez Consiliul? 

S-au amestecat iar preoţii creştini? 

De unde va veni următoarea încercare de asasinat? 

Când va trebui să mă ocup de Yabu? 

Şi ce trebuie să fac cu barbarul? 

A spus el, oare, adevărul? 

Curios cum a apărut barbarul din mările de la răsărit chiar 
acum. Să fie asta vreun semn? E karrna lui, să fie el 
scânteia ce va aprinde butoiul cu pulbere? 

Karma era un cuvânt indian din filosofia budistă, adoptat 
de japonezi, care se referea la soarta unui individ în această 
viaţă, soartă cu neputinţă de schimbat, influenţată de 
faptele sale dintr-o existenţă anterioară, faptele bune 
oferindu-i o poziţie mai bună în această viaţă, iar cele rele 
una mai rea. La fel după cum faptele din această existenţă 
aveau să afecteze întru totul viitoarea renaştere. O 
persoană se renăştea mereu în această lume de lacrimi 
până când, după ce suferea, îndura şi învăţa multe de-a 
lungul atâtor vieţi, atingea, în cele din urmă, perfecțiunea, 
ajungând în Nirvana, Locul Liniştii Desăvârşite, fără să mai 
trebuiască vreodată să sufere o nouă renaştere. 

Curios că Buddha sau un alt zeu, sau poate doar karma, l-a 
dus pe Anjin-san pe feuda lui Yabu. Curios că ela debarcat 
chiar în satul unde Mura, căpetenia secretă a reţelei de 
iscoade din Izu, fusese strecurat cu mulţi ani în urmă, chiar 
sub nasul lui Taiko şi al boşorogului de tată al lui Yabu. 
Curios că 'Isukku-san era aici, în Osaka, ca să tălmăcească şi 
nu la Nagasaki, unde ar fi fost de obicei. De asemeni şi că 


preotul cel mare al creştinilor se află aici, în Osaka, la fel şi 
Căpitanul General al portughezilor. Curios că pilotul, 
Rodrigues, a fost, de asemeni, la îndemână ca să-l ducă pe 
Hiro-matsu la Anjiro la timp, încât să-l prindă viu pe barbar 
şi să intre în stăpânirea armelor. Apoi mai e Kasigi Omi, fiul 
bărbatului ce-mi va oferi capul lui Yabu, numai să mişc un 
deget. 

Cât de frumoasă e viaţa şi cât de tristă! Cât de vremelnică, 
fără trecut, fără viitor, doar Nemărginitul acum. 

Toranaga oftă. Un lucru e sigur: barbarul nu va pleca 
niciodată de aici. Nici viu, nici mort. Aparţinea împărăției 
pentru totdeauna. 

Urechile-i prinseră paşi aproape neauziţi ce se apropiau 
şi-şi pregăti sabia. În fiecare noapte îşi schimba, la 
întâmplare, camera de dormit, străjile şi parola, fiindcă 
ucigaşii erau mereu la pândă. Paşii se opriră de cealaltă 
parte a uşii glisante. Apoi auzi vocea lui Hiro-matsu şi 
începutul parolei: 

— Dacă Adevărul este deja limpede, ce rost mai are 
meditaţia? 

— Şi dacă Adevărul este ascuns? spuse Ioranaga. 

— E deja limpede, răspunse Hiro-matsu corect. 

Citatul era dintr-un vechi dascăl budist, Saraha. 

— Intră. 

Numai când Toranaga văzu că era, cu adevărat, sfetnicul 
său, îşi descleştă mâna de pe sabie. 

— Ia loc. 

— Am auzit că nu dormi. M-am gândit că poate ai nevoie 
de ceva. 

— Nu. Mulţumesc. Ioranaga observă cutele adânci din 
jurul ochilor bătrânului. Mă bucur că ai venit, bătrâne 
prieten, spuse. 

— Sigur totul e-n ordine? 

— O, da. 

— Atunci te las. Îmi pare rău că te-am tulburat, stăpâne. 

— Nu, te rog, rămâi, sunt bucuros că eşti aici. Aşază-te. 


Bătrânul se aşeză ţeapăn lângă uşă. 

— Am dublat gărzile. 

— Bine. 

După o vreme, Hiro-matsu spuse: 

— Cât despre nebunul ăla, totul a fost făcut cum ai 
poruncit. Totul. 

— Mulţumesc. 

— Soţia lui - de-ndată ce a aflat sentinţa, nepoata mea mi- 
a cerut permisiunea să se omoare ca să-şi însoţească fiul şi 
soţul în Nemărginire. Am refuzat şi i-am poruncit să aştepte 
încuviințarea ta. 

Inima lui Hiro-matsu sângera. Ce cumplită e viaţa! 

— Bine ai făcut. 

— Îţi cer învoirea să-mi pun capăt zilelor. Ceea ce a făcut 
el te-a pus într-un pericol de moarte, dar vina a fost a mea. 
Eu trebuia să-i fi aflat slăbiciunile. Ţi-am înşelat încrederea. 

— N-ai voie să-ţi faci seppuku. 

— Te rog, alteţă. Oficial. 

— Nu. Am nevoie de tine viu. 

— Îţi voi da ascultare. Dar, te rog, stăpâne, să-mi primeşti 
scuzele. 

— Scuzele îţi sunt acceptate. 

După o vreme Toranaga spuse: 

— Ce-i cu barbarul? 

— Multe, alteţă. Unu: Dacă astăzi n-ai fi aşteptat barbarul, 
ai fi fost la vânătoare cu şoimul de la prima geană de lumină 
şi Ishido nu te-ar fi prins niciodată în plasa unei atât de 
dezgustătoare întâlniri. Acum n-ai de ales, decât să-i declari 
război, dacă poţi să scapi din castelul ăsta şi să te-ntorci la 
Yedo. 

— Al doilea? 

— Şi al treilea şi al patruzeci şi treilea şi al o sută 
patruzeci şi treilea? Nu sunt nici pe departe atât de deştept 
ca tine, stăpâne, dar până şi eu mi-aş putea da seama că tot 
ce ne-au făcut să credem barbarii de la miazăzi nu este 
adevărat. Hiro-matsu era bucuros să vorbească. Îşi uşura 


inima. Dar, dacă sunt două religii creştine, care se urăsc 
una pe alta, şi dacă portughezii fac parte dintr-o nație mai 
mare, spaniolă, şi dacă ţara acestui nou barbar - indiferent 
cum s-o chema - se războieşte cu amândouă şi le înfrânge, 
şi dacă această ţară e o insulă la fel ca a noastră şi, cel mai 
mare „dacă” dintre toate, dacă el spune adevărul, şi dacă 
preotul a tălmăcit întocmai ce spunea barbarul... Ei bine, tu 
poţi pune laolaltă toţi aceşti „dacă” ca să le găseşti un 
înţeles şi să faci un plan. Eu nu sunt în stare, îmi pare rău. 
Eu ştiu doar ce-am văzut la Anjiro şi la bordul navei. Acest 
Anjin-san e foarte destoinic la minte - slab la trup acum, 
deşi asta ar putea fi din pricina drumului lung, şi e 
copleşitor pe mare. Eu nu mai înţeleg nimic despre el. Cum 
poate să fie astfel şi să lase totuşi un om să-i urineze pe 
spate? De ce i-a salvat viaţa lui Yabu, după câte i-a făcut 
acesta, la fel şi viaţa duşmanului recunoscut de el însuşi, 
portughezul Rodrigu? Mi se-nvârte capul de atâtea 
întrebări de parcă aş fi beat criţă. Hiro-matsu făcu o pauză. 
Era foarte îngrijorat. Dar eu zic că ar trebui să-l ţinem pe 
uscat şi la fel pe toţi cei ca el, dacă mai urmează şi alţii, şi 
să-i omorâm pe toţi foarte repede. 

— Ce zici de Yabu? 

— Porunceşte-i să-şi facă seppuku în noaptea asta. 

— De ce? 

— N-are nici o bună-cuviinţă. Ai prevăzut întocmai ce-o să 
facă când ajung eu în Anjiro. Avea de gând să-ţi fure dreptul 
tău. Şi e un mincinos. Nu te osteni să-l vezi mâine, după 
cum ai aranjat. Mai bine lasămă pe mine să-i duc acum 
ordinul tău. Va trebui să-l omori, mai devreme sau mai 
târziu. Mai bine acum când îţi e la-ndemână, fără niciunul 
dintre vasalii lui în preajmă. Te sfătuiesc să nu pierzi 
vremea. 

Se auzi un uşor ciocănit în uşa interioară. 

— 'Tora-chan? 

Toranaga zâmbi ca întotdeauna la acea voce cu totul 
aparte şi la diminutivul acela deosebit. 


— Da, Kiri-san? 

— Mi-am luat îngăduinţa, stăpâne, de-a aduce cha pentru 
tine şi oaspetele tău. Pot să intru, te rog? 

— Da. 

Amândoi bărbaţii îi răspunseră la plecăciune. Kiri închise 
uşa şi începu să toarne preocupată. Matroană a doamnelor 
de onoare ale lui Toranaga, cea mai vârstnică dintre 
doamnele de la curtea lui, Kiritsubonoh-Toshiko, poreclită 
Kiri, avea cincizeci şi trei de ani şi era dolofană. Păru-i era 
cărunt, talia groasă, dar faţa-i era luminată de o 
permanentă bucurie. 

— N-ar trebui să fii treaz la ora asta din noapte, Iora- 
chan! Curând o să se crape de ziuă şi cred că atunci o să fii 
afară cu şoimii, neh? Trebuie să dormi! 

— Da, Kiri-chan! Ioranaga o bătu uşor şi afectuos peste 
fundu-i mare. 

— Te rog, nu mă lua pe mine cu Kiri-chan! râse Kiri. Sunt o 
femeie în vârstă şi mi se cuvine mai mult respect. Şi-aşa 
celelalte doamne ale tale îmi dau destul de furcă. Dacă nu 
ţi-e cu supărare, mă cheamă Kiritsubo'Toshiko-san, stăpânul 
meu, Yoshi Toranaga-noh-Chikitada! 

— Uite, vezi, Hiro-matsu. După douăzeci de ani, tot mai 
încearcă să mă mai conducă. 

— Îmi pare rău, sunt mai bine de treizeci dea ani, Tora- 
sama, spuse ea cu mândrie. Şi ai fost la fel de uşor de 
condus, atunci, pe cât eşti acum! 

Pe la douăzeci şi ceva de ani, Ioranaga fusese şi el ostatic 
la tiranul Ilkawa Tadazaki, senior de Suruga şi Iotomi, tatăl 
lui Ikawa Jikkyu, duşmanul lui Yabu. Samuraiul răspunzător 
de buna purtare a lui Ioranaga abia o luase pe Kiritsubo ca 
o doua soţie. Pe-atunci ea avea şaptesprezece ani. Amândoi, 
acest samurai şi soţia lui, Kiri, îl trataseră pe Toranaga cu 
cinste, îi dăduseră sfaturi înțelepte şi apoi, când Toranaga 
se ridicase împotriva lui Tadazaki şi i se alăturase lui 
Goroda, el îl urmase cu mulţi războinici şi luptase curajos 
de partea lui. Mai târziu, în lupta pentru cucerirea capitalei, 


soţul lui Kiri fusese ucis. Toranaga o întrebase dacă nu vrea 
să devină una dintre concubinele lui şi ea acceptase 
bucuroasă. Pe vremea aceea nu era grasă. Dar era la fel de 
proteguitoare şi la fel de înţeleaptă. Ea avea nouăsprezece 
ani şi el douăzeci şi patru şi, de atunci până azi, ea 
rămăsese capul gospodăriei lui. Kiri era foarte iscusită şi 
foarte destoinică. De ani de zile îi conducea gospodăria şi o 
ţinuse departe de necazuri. 

Departe de necazuri atât cât putea să fie vreodată orice 
gospodărie cu femei, gândi Toranaga. 

— Te-ai îngrăşat, spuse el, fără să se sinchisească, de 
altfel, că era grasă. 

— Se poate, stăpâne Toranaga! S-o spui în faţa seniorului 
Toda! O, îmi pare rău, va trebui să-mi fac seppuku - sau cel 
puţin să mă rad în cap, să mă fac călugăriţă, şi eu, care 
credeam că sunt atât de tânără şi suplă! Izbucni în râs. De 
fapt, e drept că am fundul mare, dar ce pot să fac? Atâta 
doar că-mi place să mănânc şi asta e problema lui Buddha 
şi asta mi-e karma, neh? Le servi ceaiul. Poftiţi. Acum am să 
plec. Aţi dori s-o trimit pe doamna Sazuko? 

— Nu, grijulia mea Kiri-san, nu, mulţumesc. Noi o să mai 
stăm de vorbă puţin, apoi o să mă culc. 

— Noapte bună, Tora-sama. Somn uşor, fără vise. Se 
înclină către el şi Hiro-matsu apoi dispăru. 

Îşi sorbiră pe îndelete ceaiul, savurându-l. 

Toranaga spuse: 

— Totdeauna mi-a părut rău că n-am avut un fiu de la Kiri- 
san. O dată a rămas grea, dar nu l-a putut ţine. Asta s-a 
întâmplat când cu bătălia de la Nagakude. 

— A, aceea. 

— Da. 

Asta se întâmplase chiar după ce dictatorul Goroda fusese 
asasinat, când generalul Nakamura - viitorul Taiko - 
încerca să ia toată puterea în mâinile sale. La vremea aceea 
izbânda era îndoielnică, pentru că Toranaga îl sprijinea pe 
unul dintre fiii lui Goroda, moştenitorul de drept. Nakamura 


porni împotriva lui Toranaga lângă micul sat Nagakude şi 
armata lui fu înfrântă şi pusă pe fugă, iar el pierdu bătălia. 
Înţelept, Toranaga se retrase urmărit de o nouă armată, 
acum comandată de Hiro-matsu, care era de partea lui 
Nakamura. Dar Ioranaga ocoli capcana şi ajunse în 
provinciile lui fără pierderi, cu întreaga armata, gata din 
nou de luptă. Cincizeci de mii de oameni muriseră la 
Nagakude, foarte puţini dintre ei ai lui Toranaga. În 
înţelepciunea sa, viitorul 'Taiko oprise războiul civil 
împotriva lui Toranaga, deşi ar fi câştigat. Nagakude a fost 
singura bătălie pe care a pierdut-o Iaiko vreodată, şi 
Toranaga singurul general care l-a înfrânt vreodată. 

— Sunt bucuros că nu ne-am încleştat niciodată în luptă, 
alteţă, spuse Hiro-matsu. 

— Da. 

— Ai fi câştigat. 

— Nu. Taiko a fost cel mai mare general şi cel mai înţelept 
şi mai chibzuit bărbat care a existat vreodată. 

Hiro-matsu zâmbi. 

— Da. În afară de tine. 

— Nu. Te-nşeli. Din pricina asta am devenit eu vasalul lui. 

— Îmi pare rău că e mort. 

— Da. 

— Şi Goroda, şi el a fost un bărbat straşnic, neh? Atâţia 
oameni buni morţi. Din obişnuinţă, Hiro-matsu întoarse şi 
răsuci teaca uzată. O să trebuiască să porneşti împotriva lui 
Ishido. Asta va forţa pe fiecare daimyo să aleagă o dată şi 
pentru totdeauna, de partea cui este. Până la urmă o să 
câştigăm războiul. Apoi poţi să desfiinţezi Consiliul şi să 
ajungi shogun. 

— Nu caut această onoare, spuse Toranaga tăios. De câte 
ori trebuie să ţi-o spun? 

— Îţi cer iertare, alteţă. Ştiu, dar simt că ar fi cel mai bine 
pentru Japonia. 

— Asta-i trădare. 


— Faţă de cine, stăpâne? Faţă de Taiko? El e mort. Faţă de 
ultima lui dorinţă şi faţă de testamentul lui? Asta e o bucată 
de hârtie. Faţă de copilul Yaemon? Yaemon e fiul unui ţăran, 
care a uzurpat puterea şi moştenirea unui general, pe ai 
cărui urmaşi i-a ucis. Noi am fost aliaţii lui Goroda, apoi 
vasalii lui 'Taiko. Da. Dar amândoi sunt morţi pentru 
totdeauna. 

— Ai da sfatul ăsta dacă ai fi unul dintre regenţi? 

— Nu, dar eu nu sunt unul dintre regenţi şi sunt foarte 
bucuros de asta. Sunt doar vasalul tău. Alegerea am făcut-o 
acum un an. Am făcut-o de bunăvoie şi nesilit de nimeni. 

— De ce? Toranaga nu-l întrebase niciodată până acum. 

— Pentru că eşti un adevărat bărbat, eşti un Minowara şi 
pentru că vei face ceea ce e înţelept. Ceea ce i-ai spus lui 
Ishido e drept: noi nu suntem un popor care să ne lăsăm 
conduşi de un consiliu. Noi avem nevoie de un conducător. 
Pe cine ar fi trebuit să aleg să-l slujesc dintre cei cinci 
regenţi? Pe seniorul Onoshi? Da, el e un om foarte înţelept 
şi un bun general, dar e creştin şi şchiop şi carnea îi e aşa 
de mâncată de lepră că pute de la cincizeci de paşi. 
Seniorul Sugiyama? El e cel mai bogat daimyo din ţară, 
familia lui e la fel de veche ca a ta, dar e un om de nimic, şi 
schimbător şi amândoi îl cunoaştem de-o viaţă. Seniorul 
Kiyama? Înţelept, viteaz, un mare general şi un vechi 
camarad, dar şi el e creştin şi eu cred că avem destui zei 
de-ai noştri pe acest Pământ al Zeilor ca să nu fim atât de 
îngâmfaţi şi să ne închinăm doar la unul. Ishido? L-am urât 
pe stârpitura asta de ţăran trădător de când îl cunosc şi 
singurul motiv pentru care nu l-am omorât a fost că era 
câinele lui Taiko. Faţa-i tăbăcită de vreme i se destinse într- 
un surâs. Aşa că vezi, Yoshi 'Toranaga-noh-Minowara, n-am 
avut de-ales. 

— Şi dacă eu merg împotriva sfatului tău? Dacă manevrez 
Consiliul Regenţilor, chiar pe Ishido, şi-i dau puterea lui 
Yaemon? 


— Orice faci e înţelept. Dar toţi regenţii te-ar vrea mort. 
Ăsta e adevărul. Eu sunt pentru război imediat. Imediat. 
Înainte ca ei să te lase singur. Sau, mult mai probabil, să te 
omoare. 

Toranaga se gândea la duşmanii lui. Erau puternici şi 
numeroşi. 

I-ar trebui trei săptămâni bune să se întoarcă la Yedo 
călătorind pe şoseaua 'Tokaido, principalul drum care urma 
coasta, între Yedo şi Osaka. Ca să plece pe mare era mai 
periculos şi i-ar fi luat mai mult timp, afară doar dacă 
mergea cu galera, care putea să navigheze împotriva 
vântului şi a fluxului. 

Mintea lui Ioranaga mai trecu o dată peste planul pe care- 
| hotărâse. Nu-i găsea nici un cusur. 

— Am auzit, ieri, în mare taină, că mama lui Ishido îşi 
vizitează nepotul în Nagoya, spuse el şi Hiro-matsu îşi ciuli 
imediat urechile. Nagoya era un imens oraş-stat, care, până 
acum, nu se angajase de nici o parte. Doamna ar trebui să 
fie „invitată” de stareţ să viziteze templul Johji. Să vadă 
florile de cireş. 

— Îndată, spuse Hiro-matsu. Printr-un porumbel călător. 

Templul Johji era renumit pentru trei lucruri: aleea cu 
cireşi, firea războinică a călugărilor săi zen-budişti şi 
credinţa declarată şi statornică în Toranaga, care, cu ani în 
urmă, plătise pentru construirea templului şi de atunci 
continuase să se ocupe de întreţinerea lui. 

— Florile vor fi cam pe trecute, dar ea va fi acolo mâine. 
Nu mă-ndoiesc că venerabila doamnă are să vrea să stea 
câteva zile, e aşa de odihnitor acolo. Trebuie să meargă şi 
nepotul ei, neh? 

— Nu, doar ea. Altfel „invitaţia” stareţului prea ar bate la 
ochi. Mai departe: trimiţi un mesaj secret fiului meu, 
Sudara: „Plec din Osaka în clipa când Consiliul îşi încheie 
întrunirea, peste patru zile.” Trimite-l printr-un curier şi 
mâine-l întăreşti printr-un porumbel călător. 

Dezaprobarea lui Hiro-matsu era vădită. 


— Atunci pot să ordon la zece mii de oameni să vină 
imediat? La Osaka? 

— Nu. Oamenii de aici sunt destui. Mulţumesc, bătrâne 
prieten... Cred că am să mă culc acum. 

Hiro-matsu se ridică şi-şi dezmorţi umerii. Apoi, din prag 
spuse: 

— Pot să-i dau lui Fujiko, nepoata mea, permisiunea să se 
omoare? 

— Nu. 

— Dar Fujiko e samurai, stăpâne, şi ştii cum sunt mamele 
când e vorba de fiii lor. Copilul a fost primul ei născut. 

— Fujiko poate să aibă mulţi copii. Ce vârstă are? 
Optsprezece, cel mult nouăsprezece? Am să-i găsesc un alt 
soţ. 

Hiro-matsu clătină din cap. 

— N-o să vrea niciunul. O cunosc prea bine. Dorinţa ei, din 
adâncul inimii, e să-şi pună capăt vieţii. Vă rog. 

— Spune-i nepoatei tale că nu îngădui o moarte fără rost. 

În cele din urmă Hiro-matsu se înclină şi dădu să plece. 

— Cât crezi că ar trăi barbarul în închisoarea aia? întrebă 
Toranaga. 

Hiro-matsu nu se întoarse din drum. 

— Depinde cât de grozav luptător e. 

— Mulţumesc. Noapte bună, Hiro-matsu. Când fu sigur că 
este singur, spuse încet: Kiri-san? 

Uşa interioară se deschise, ea intră şi îngenunche. 

— Trimite imediat un mesaj lui Sudara: „lotul e bine”. 
Trimite-l prin porumbei călători. Dă drumul la trei deodată, 
în zori. La prânz fă acelaşi lucru. 

— Da, stăpâne. 

Kiri plecă. 

Unul dintre ei trebuie să ajungă, gândi Toranaga. Cel puţin 
patru vor cădea pradă săgeţilor, iscoadelor sau şoimilor. 
Dar, dacă Ishido n-a descifrat codul nostru, mesajul nu-i va 
spune nimic. 


Cifrul era foarte secret. Patru oameni îl ştiau. Fiul său cel 
mare, Noboru; cel de-al doilea fiu al său şi moştenitor, 
Sudara; Kiri; şi el însuşi. Mesajul însemna: „Nu băga în 
seamă toate celelalte mesaje. Pune în aplicare Planul Cinci.” 
Aceasta însemna să adune imediat pe toţi conducătorii 
clanului Yoshi şi sfetnicii lor cei mai apropiaţi şi de 
încredere, în capitala sa, Yedo, şi să facă mobilizare de 
război. Cuvântul codificat pentru război era „Cer de 
Purpură”. Asasinarea sau prinderea sa în captivitate făcea 
inevitabil „Cerul de Purpură” şi declanşa războiul - un atac 
imediat, fanatic asupra capitalei Kyoto, condus de Sudara, 
moştenitorul său, cu toate legiunile, spre a pune stăpânire 
pe acel oraş şi pe împăratul marionetă. Acesta ar fi însoţit 
de răzmeriţe, plănuite în taină şi până la cel mai mic 
amănunt, în cincizeci de provincii, care fuseseră pregătite 
de-a lungul anilor pentru o asemenea împrejurare. Toate 
locurile, toate trecătorile, oraşele, castelele, podurile 
fuseseră alese de multă vreme. Erau din belşug şi arme, şi 
oameni, şi curaj spre a duce planul la îndeplinire. 

E un plan bun, gândi Toranaga. Dar are să dea greş dacă 
nu conduc eu. Sudara o să dea greş. Nu din lipsă de curaj, 
de inteligenţă, sau din pricina trădării. Pur şi simplu pentru 
că Sudara n-are încă destulă experienţă şi destule 
cunoştinţe şi nu poate să aducă de partea lui destui dintre 
acei daimyo independenţi. Şi, de asemeni, din pricina 
castelului Osaka şi a Moştenitorului, Yaemon, care stau în 
cale, de neînvins - izvor a toată duşmănia şi pizma cu care 
m-am ales în cei cincizeci şi doi de ani de război. 

Războiul lui Toranaga începuse de când avea şase ani şi 
fusese dat ca ostatic în tabăra duşmanului, apoi eliberat, şi 
din nou prins de alţi duşmani şi luat din nou ostatic, până ce 
a ajuns de doisprezece ani. La doisprezece ani condusese 
prima sa patrulă şi câştigase prima bătălie. 

Atâtea bătălii. Niciuna pierdută. Dar atâţia duşmani. Şi 
acum se adună cu toţii laolaltă. 


Sudara n-o să izbutească. Tu eşti singurul care ai putea să 
câştigi cu „Cer de Purpură”, poate. Taiko ar fi reuşit. Dar ar 
fi mai bine să nu trebuiască să fie pornit „Cer de Purpură”. 

CAPITOLUL 14 

Pentru Blackthorne zorii au fost un iad. Era încleştat într-o 
luptă pe viaţă şi pe moarte cu un alt întemnițat. Preţul era o 
cană de terci de ovăz. Amândoi bărbaţii erau goi. Când un 
deţinut era adus în celulele de lemn ale uriaşei barăci cu un 
singur cat, i se luau hainele. Un om îmbrăcat ocupă mai 
mult loc, iar în haine pot fi ascunse arme. 

Încăperea întunecată şi sufocantă era lungă de cincizeci 
de paşi, lată de zece şi ticsită cu japonezi goi, asudaţi. Câte 
un fir de lumină se strecura cu zgârcenie printre scândurile 
şi bârnele din care erau făcuţi pereţii şi tavanul scund. 

Blackthorne abia dacă putea să stea în picioare. Pielea-i 
era plină de vânătăi şi zgârieturi de la unghiile rupte ale 
bărbatului şi de la aşchiile din scândurile pereţilor. În cele 
din urmă îi dădu o lovitură cu capul peste faţă, îl apucă de 
beregată şi-l izbi cu capul de bârne până ce omul rămase în 
nesimţire. Apoi îl împinse deoparte şi-şi croi drum printre 
trupurile şiroind de sudoare, către locul din colţ, pe care-l 
voise, şi se pregăti pentru un nou atac. 

În zori sosi vremea mesei şi paznicii începură să le dea apă 
şi căni cu terci de ovăz prin mica deschizătură din perete. 
Primea pentru prima dată hrană şi apă de când fusese 
aruncat înăuntru cu o zi înainte, la apusul soarelui. Şirul de 
oameni ce aşteptau să primească mâncare şi apă era 
neobişnuit de liniştit. Fără disciplină nu primea nimeni 
mâncare. Apoi bărbatul ăsta ca o maimuţă - neras, murdar, 
plin de păduchi - îl pocnise peste rinichi şi-i luase porţia, în 
timp ce ceilalţi aşteptau să vadă ce-o să se întâmple. 
Blackthorne fusese în prea multe încăierări marinăreşti ca 
să fie înfrânt dintr-o lovitură mişelească, aşa că se 
prefăcuse neputincios, apoi îl izbise sălbatic cu piciorul şi 
bătaia se înteţise. Acum, în colţul lui, Blackthorne văzu, 


spre uluirea sa, că unul dintre bărbaţi îi întindea cana cu 
terci şi apa pe care le crezuse pierdute. Le luă şi-i mulţumi. 

Colţurile erau locurile cele mai căutate. O bârnă de lemn 
se întindea pe pământ de-a lungul încăperii, împărţind-o în 
două. În fiecare parte erau trei şiruri de oameni - două 
şiruri faţă în faţă şi cu spatele la perete sau bârnă, iar 
celălalt rând între ei. Numai cei slabi şi bolnavi ocupau şirul 
din mijloc. Când cei mai puternici din şirurile de pe margini 
vroiau să-şi întindă picioarele trebuiau s-o facă peste cei din 
mijloc. 

Blackthorne văzu două cadavre umflate şi acoperite de 
muşte într-unui din şirurile din mijloc. Dar cei din preajma 
lor, istoviţi sau pe moarte, păreau să le nu le bage în seamă. 

Nu putea să vadă departe în întunericul înăbuşitor. 
Soarele încinsese deja lemnul. Găleţi-latrină existau, dar 
încăperea puţea îngrozitor, fiindcă bolnavii se scăpaseră pe 
ei în locurile unde stăteau ghemuiţi. 

Din când în când paznicii deschideau uşa de fier şi strigau 
câte un nume. Omul se înclina către camarazii lui şi pleca, 
dar curând era adus altul iar locul se ocupa din nou. Toţi 
deţinuţii păreau să-şi fi acceptat soarta şi încercau, pe cât 
puteau, să trăiască în pace cu vecinii din imediata 
apropiere. 

Lângă perete un bărbat începu să vomite. Fu împins la 
iuţeală în rândul din mijloc şi leşină, sufocat în mare parte 
sub greutatea picioarelor întinse peste el. Blackthorne 
trebui să-şi închidă ochii şi să lupte să-şi înfrângă groaza şi 
începutul de claustrofobie. 'Toranaga, ticălosule! Mă rog să 
am prilejul să te bag aici într-o zi. 

Temniceri blestemaţi! Seara trecută, când îi porunciseră 
să se dezbrace, se luptase cu ei deznădăjduit, ştiindu-se 
înfrânt, luptând doar pentru că refuza să se predea fără nici 
o împotrivire. Şi apoi fusese băgat cu forţa pe uşă. 

Erau patru grupuri de astfel de barăci. Se aflau la 
marginea oraşului, pe un teren pavat, împrejmuit cu ziduri 
înalte de piatră. Dincolo de ziduri, lângă râu, era o bucată 


de pământ bătătorit îngrădită cu funii. Acolo se înălţau cinci 
cruci. Patru bărbaţi goi şi o femeie fuseseră legaţi de 
încheieturile mâinilor şi de glezne şi răstigniţi pe cruci şi, 
când Blackthorne trecuse pe acolo, urmând samuraii din 
gardă, văzuse călăii cu sulițe lungi împungând piepturile 
victimelor, în vreme ce mulţimea din jur striga ocări. Apoi 
cei cinci fuseseră daţi jos şi urcați alţi cinci, iar samuraii 
înaintaseră şi le ciopârţiseră leşurile cu săbiile lor lungi, 
râzând într-una. 

Nemernici-bestii-scârnăvii-împuţite! 

Neobservat de nimeni, bărbatul cu care se luptase 
Blackthorne începea să-şi revină în simţiri. Zăcea pe rândul 
din mijloc. Sângele i se închegase pe o parte a feţei şi nasu-i 
era zdrobit. Sări brusc la Blackthorne, fără să-i pese de 
oamenii care-i erau în drum. 

Blackthorne îl văzu venind în ultimul moment, opri iute 
lovitura şi-l trânti grămadă la pământ. Deţinuţii peste care 
căzu îl înjurară şi unul din ei, mătăhălos şi semănând cu un 
buldog, îl izbi sălbatic cu muchia palmei în ceafă. Se auzi un 
troznet sec şi capul omului căzu moale. 

Bărbatul cu mutră de buldog ridică de moţul subţire capul 
plin de păduchi, apoi îl lăsă să cadă. Îşi ridică privirile către 
Blackthorne, spuse ceva gutural, zâmbi cu gingiile goale, 
lipsite de dinţi şi înălţă din umeri. 

— Mulţumesc, spuse Blackthorne, abia trăgându-şi 
sufletul, bucuros că agresorul n-avusese priceperea lui 
Mura la luptele cu mâinile goale. 

— Namu meu, Anjin-san, spuse arătând spre sine. Tu? 

— Ah, so desu! Anjin-san! Buldogul arătă la rândul lui spre 
sine şi trase aer în piept. Minikui. 

— Minikui-san? 

— Hai, şi urmă o revărsare de cuvinte japoneze. 

Blackthorne ridică din umeri obosit. 

— Wakarimasen. Nu înţeleg. 

— Ah, so desu! 


Buldogul sporovăi puţin cu vecinii săi, apoi ridică din nou 
din umeri. Blackthorne înălţă şi el din umeri şi amândoi îl 
ridicară pe bărbatul mort şi-l puseră lângă celelalte 
cadavre. Când se întoarseră în colţ, nimeni nu le ocupaseră 
locurile. 

Mai toţi deţinuţii dormeau sau încercau să doarmă. 

Blackthorne se simţea îngrozitor, murdar şi pe moarte. Nu 
te speria, îşi spuse, mai ai mult până să mori... Nu, nu pot 
trăi multă vreme în iadul ăsta. Suntem prea mulţi. O, 
Doamne, scoate-mă de aici! De ce se leagănă încăperea cu 
mine şi ăla e Rodrigues care se-nalţă din adâncuri cu cleşti 
mişcători în loc de ochi? Nu pot să respir. Trebuie să ies de 
aici, vă rog, vă rog, nu mai puneţi lemne pe foc şi ce faci 
aici, Croocqg, băiete, credeam că ţi-au dat drumul. Credeam 
că te-ai întors în sat, dar acum noi suntem aici, în sat, şi 
cum am ajuns eu aici - e aşa de răcoare şi mai e fata aia, 
atât de drăguță, jos, pe chei, dar de ce o târăsc spre țărm, 
samuraiul gol şi Omi, acolo, râde? De ce jos, pe nisip, urme 
de sânge în nisip, toţi goi, eu sunt gol, şi baborniţele, şi 
săteni, şi copii, şi iată cazanul, şi noi suntem în cazan, şi nu, 
nu mai puneţi lemne, nu mai puneţi lemne, mă înec în 
scârnă lichidă. Oh Doamne! Oh Doamne! Oh Doamne, sunt 
mort, mort, mort! 

— In nomine Patris et Filii et Spiritus sancti. 

Asta e ultima împărtăşanie, iar tu eşti catolic noi toţi 
suntem catolici şi tu ai să arzi sau ai să te îneci în urină şi o 
să arzi în foc, foc, foc... 

leşi cu greu din coşmar, cu urechile bubuind de finalul 
cutremurător şi liniştitor al ultimei împărtăşanii. Pentru o 
clipă nu ştiu dacă era treaz sau dormea, pentru că urechile- 
i neîncrezătoare auzeau din nou binecuvântarea în latină şi 
nu-şi crezu ochilor zărind un european bătrân, slăbănog şi 
zbârcit ca o sperietoare, aplecat peste rândul de oameni din 
mijloc, la cincisprezece paşi mai departe. Bătrânul ştirb 
avea părul şi barba lungi, murdare, unghii rupte şi o sutană 
împuţită, roasă de vreme. Ridică o mână ca o gheară de 


vultur şi ţinu crucea de lemn deasupra trupului ce se vedea 
doar pe jumătate. O rază de soare îl lumină pentru o clipă. 
Apoi închise ochii celui mort, murmură o rugăciune şi-şi 
ridică privirea. Îl văzu pe Blackthorne holbându-se la el. 

— Sfântă Fecioară, eşti aievea? cârâi omul într-o spaniolă 
aspră, ţărănească, închinându-se. 

— Da, răspunse Blackthorne în spaniolă. Cine eşti? 

Bătrânul îşi făcu drum pe bâjbâite, mormăind ceva doar 
pentru el. Ceilalţi puşcăriaşi îl lăsară să treacă sau să 
păşească pe ei sau peste ei, fără să zică o vorbă. Se holbă 
îndelung la Blackthorne cu ochii-i urduroşi. Avea faţa pună 
de negi. 

— O, Sfântă Fecioară, senhor este aievea. Cine eşti? eu... 
eu sunt călugăr... călugărul Domingo... Domingo din 
Ordinul... Ordinul Sacru al Sfântului Francisc... Ordinu'... 
Apoi, pentru o vreme vorbele lui fură o bolboroseală de 
japoneză, latină şi spaniolă. Capul îi zvâcnea şi îşi ştergea 
saliva ce i se prelingea necontenit pe barbă. Eşti aievea? 

— Da, sunt aievea. Blackthorne se ridică. 

Preotul murmură alt Ave Măria, cu lacrimile brăzdându-i 
obrajii. Sărută de nenumărate ori crucea şi-ar fi căzut în 
genunchi dacă ar avut loc. 

Buldogul îşi scutură vecinul, trezindu-l din somn. Amândoi 
se aşezară pe vine şi făcură atâta loc cât să poată sta şi 
preotul. 

— Pe binecuvântatul Sfânt Francisc, rugăciunile mi-au fost 
ascultate. Tu, tu, tu, am crezut că văd altă arătare, senhor, 
o nălucă. Da, duh necurat. Am văzut aşa de multe... aşa de 
multe... De câtă vreme este senhor aici? E greu să vezi în 
întuneric şi ochii mei nu mai sunt buni... De câtă vreme? 

— De ieri. Dar tu? 

— Nu ştiu, senhor. De multă vreme. M-au băgat aci în 
septemvrie, în anu' Domnului nostru o mie cinci sute nouă'ş 
opt. 

— Acum suntem în mai. O mie şase sute. 

— O mie şase sute? 


Un geamăt de durere îi abătu atenţia călugărului. Se 
ridică şi-şi croi drum peste trupuri ca un păianjen, 
încurajând pe unul aici, mângâind pe altul dincolo, într-o 
japoneză curgătoare. Nu-l putu găsi pe muribund, aşa că-şi 
rosti rugăciunile pe un glas monoton către partea, aceea a 
încăperii şi binecuvântă pe toată lumea, şi nimeni nu se 
sinchisi. 

— Vino cu mine, fiule. 

Fără să aştepte, călugărul porni şchiopătând prin 
încăpere, peste grămada de oameni, în întuneric. 
Blackthorne şovâăi, nevroind să-şi părăsească locul. Apoi se 
ridică şi-l urmă. După zece paşi privi înapoi. Locul lui 
dispăruse. Părea de necrezut ca el să fi fost vreodată acolo. 

Continuă să meargă de-a lungul barăcii. În cel mai 
îndepărtat colţ, de necrezut, era un loc gol. Doar atât cât să 
se poată lungi un om scund. Mai erau câteva oale, câteva 
boluri şi o rogojină străveche de paie. 

Fratele Domingo păşi printre trupuri în locul gol şi-i făcu 
semn să vină. Japonezii din jur îl priviră în tăcere pe 
Blackthorne, lăsându-l să treacă. 

— Ei sunt turma mea, senhor. Toţi sunt fiii mei întru 
binecuvântatul Domnul nostru lisus. Am convertit atâţia 
aici! Asta-i John ş-aci Mark şi Matusalem... Preotul se opri 
să-şi tragă sufletul. Sunt aşa de obosit. Obosit... eu... 
trebuie, eu trebuie... Cuvintele i se pierdură şi adormi. 

În amurg li se mai aduse odată de mâncare. Când 
Blackthorne dădu să se ridice, unul dintre japonezii din 
apropiere îi făcu semn să stea pe loc şi-i aduse un bol plin- 
ochi. Un altul îl bătu uşor pe preot pe umăr ca să-l 
trezească, oferindu-i hrană. 

— Iye, spuse bătrânul, clătinând din cap, cu un zâmbet pe 
faţă şi puse înapoi castronul cu mâncare în mâinile 
bărbatului. 

— Iye, Farddah-sama. 

Preotul se lăsă înduplecat şi mâncă puţin, apoi se ridică, cu 
încheieturile trosnindu-i, şi dădu castronul său unui om din 


rândul din mijloc. Bărbatul acesta îşi atinse fruntea de 
mâna preotului, iar el îl binecuvântă. 

— Sunt aşa de bucuros să văz pe unul de-al meu, spuse 
preotul, cu vocea-i groasă şi şuierătoare de ţăran, şi se 
aşeză iar lângă Blackthorne. 

Făcu un gest vag cu mâna spre celălalt capăt al închisorii. 

— Unu' din turma mea mi-a spus că senhor a folosit 
cuvântul „pilot”, anjin. Senhor e pilot? 

— Da. 

— Mai sunt şi alţii din echipaj aici, senhor? 

— Nu, sunt sigur. De ce te afli aici? 

— Dacă senhor e singur... atuncea senhor vine din Manila? 

— Nu. Până acum n-am mai fost niciodată în Asia, spuse 
Blackthorne cu grijă, într-o spaniolă excelentă. Aceasta a 
fost prima mea călătorie ca pilot. Am vrut să ies în lume. De 
ce te afli aici? 

— lezuiţii m-au băgat, fiule. lezuiţii şi minciunile lor 
împuţite. Senhor a vrut să iasă în lume? Nu eşti spaniol, nu, 
nici portughez... Călugărul se uită atent şi bănuitor, iar 
Blackthorne se simţi învăluit de respiraţia lui urât 
mirositoare. Corabia a fost portugheză? Spune adevărul, 
pentru Dumnezeu! 

— Nu părinte. N-a fost portugheză. Jur! 

— O, Sfânta Fecioară, îţi mulţumesc. Te rog să mă ierţi, 
senhor, mi-a fost frică... sunt bătrân, prost şi bolnav. Nava a 
fost spaniolă, da' de unde? De unde vine senhor? Flandra 
spaniolă? Sau Ducatu' de Brandenburg, poate? Din vreuna 
din provinciile noastre nemţeşti? O, i-aşa de bine să vorbesc 
iară în binecuvântata mea limbă de-acasă! A naufragiat 
senhor ca şi noi? şi-apoi a fost aruncat mişeleşte aci-n 
închisoare, învinovăţit pe nedrept de diavolii de iezuiţi? Fie 
ei afurisiţi şi Domnul să le arate greşelile ticăloşiei lor! Ochii 
îi străluceau sălbatic. Senhor a zis că n-a mai fost niciodată 
pân-acu' în Asia? 

— Da. 


— Dacă senhor n-a mai fost pân-acu' în Asia, atunci e caun 
prunc în sălbăticie. Da, 's-aşa multe de spus! Senhor ştie că 
iezuiţii-s mai degrabă negustori, contrabandişti de arme şi 
cămătari? Că ei ţin tot negoţul cu mătase de aci şi tot 
negoţul cu China? Că încărcătura de fiecare an a Corăbiei 
Negre preţuieşte un milion în aur? Că l-au silit pe 
Sanctitatea Sa, Papa, să le dea putere deplină asupra Asiei, 
lor şi câinilor lor, portughezii? Că toate celelalte religii nu 
mai sunt îngăduite aci? Că iezuiţii fac negoţ cu aur, vând şi 
cumpără pentru câştig... pentru ei înşişi şi pentru păgâni - 
împotriva ordinelor ale însăşi Sanctităţii Sale, Papa 
Clement, ale regelui Filip şi împotriva legilor pământului 
ăstuia? Că aduc pe furiş în Japonia arme pentru regii 
creştini de-aci, pe care-i aţâţă la răzvrătire? Că se-amestecă 
în politică şi codoşesc pentru regi, mint şi înşală şi fac 
mărturie mincinoasă împotriva noastră! Că însuşi Părintele 
lor Inspector a trimis o epistolă tainică viceregelui nostru 
spaniol din Luzoh, rugându-l să-i trimită conchistadorii ca 
să cucerească ţara - au cerşit o invazie spaniolă ca s- 
acopere multele păcate ale portughezilor. Toate necazurile 
noastre pot fi puse pe seama lor, senhor. lezuiţii mint şi 
înşală şi împrăştie otravă împotriva Spaniei şi preaiubitului 
nostru rege, Filip! Minciunile lor m-au băgat pe mine aici şi 
au făcut ca douăzeci şi şase de sfinţi părinţi să fie supuşi 
martiriului! Ei cred că eu nu pricep, fiindcă am fost odată 
ţăran... da' eu ştiu să scriu şi să citesc, senhor, ştiu să scriu 
şi să citesc! Am fost unul din secretarii Excelenței sale, 
viceregele. Ei cred că noi, franciscanii, nu înţelegem... Aici 
trecu iar la un amestec de spaniolă şi latină. 

Lui Blackthorne îi revenise inima la loc, iar spusele 
preotului îi stârniseră curiozitatea. Ce arme? Ce aur? Ce 
negoţ? Ce Corabie Neagră? Un milion? Ce invazie? Ce regi 
creştini? 

Nu-l înşeli cumva pe bietul bătrân? se întrebă. El te crede 
prieten, nu duşman. 

Nu l-am minţit. 


Dar ai lăsat să se înţeleagă că-i eşti prieten? 

I-am răspuns deschis. 

Dar i-ai spus ceva despre tine? 

Nu. 

E drept? 

Asta-i prima lege ca să rămâi în viaţă în ape vrăjmaşe: nu 
dai nimic de bună voie. 

Călugărul era din ce în ce mai mânios. Japonezii din jur se 
mişcară neliniştiţi. Unul dintre ei se ridică, îl mişcă blând pe 
preot şi-i vorbi. Încetul cu încetul fratele Domingo îşi ieşi 
din criză, ochii i se limpeziră. Se uită spre Blackthorne, 
recunoscându-l, răspunse japonezului şi îi potoli pe ceilalţi. 

— Cer iertare, senhor, spuse gâfâind. Ei... ei au crezut că-s 
mânios pe... pe senhor. Dumnezeu să-mi ierte mânia 
prostească! Afost doar... que va, iezuiţii vin din iad, cu 
ereticii şi păgânii. Pot spune multe despre ei. Călugărul îşi 
şterse saliva de pe bărbie şi încercă să se liniştească. Îşi 
apăsă pieptul ca să-şi aline durerea. Ce spunea senhor? 
Corabia fost aruncată pe țărm? 

— Da. Într-un fel. Ne-am pus pe uscat, spuse Blackthorne. 
Îşi întinse picioarele cu grijă. Oamenii care priveau şi 
ascultau îi făcură mai mult loc. Unul se ridică şi-i făcu semn 
să se lungească. Mulţumesc, îi spuse imediat. O, cum se 
spune „mulţumesc”, părinte? 

— Domo. Uneori zici arigato. O femeie trebuie să fie foarte 
politicoasă, senhor. Ea spune arigato goziemashita. 

— Mulţumesc. Cum îl cheamă? Blackthorne arătă spre 
omul care se ridicase. 

— Ăsta-i Gonzales. 

— Dar care e numele lui japonez? 

— A, da! Ele Akabo. Da' asta-nseamnă „hamal”, senhor. Ei 
n-au nume. Numa' samuraii au nume. 

— Cum? 

— Numa' samuraii au nume, nume de familie şi nume mic. 
E legea lor, senhor. Toţi ăilalţi trebuie să se descurce cu 
ceea ce sunt: hamal, pescar, bucătar, gâde, ţăran şi tot aşa. 


Fiii şi fiicele sunt cel mai adesea Prima Frică, A Doua Fiică 
şi tot aşa. Uneori îi zic câte unuia „pescarul care stă lângă 
ulm” ori „pescarul care nu vede bine”. Călugărul ridică din 
umeri şi-şi înăbuşi un căscat. Japonezilor de rând nu li se- 
ngăduie să aibă nume. Târfele îşi dau singure nume: Crap, 
ori Lună, ori Petală, ori Ţipar, ori Stea. E ciudat, senhor, dar 
asta-i legea lor. Noi le dăm nume creştine, nume adevărate, 
când îi botezăm şi le aducem mântuirea sufletelor şi 
cuvântul Domnului... Vorbele i se pierdură şi adormi. 

— Domo, Akabo-san, îi spuse Blackthorne hamalului. 

Omul zâmbi timid, se înclină şi răsuflă adânc. 

Mai târziu călugărul se trezi, spuse o rugăciune scurtă şi 
se scărpină 

— Doar de ieri, a zis senhor? Aţi venit aici doar de ieri? Ce 
s-a întâmplat cu senhor? 

— Când am acostat era acolo un iezuit, spuse Blackthorne. 
Dar tu, părinte, spuneai că te-au acuzat? Ce s-a întâmplat 
cu tine şi corabia ta? 

— Corabia noastră? A-ntrebat senhor de corabia noastră? 
Venea senhor din Manila ca noi? Ori... o, ce prost sunt! Mi- 
aduc aminte-acu', senhor a plecat de acasă să vadă lumea şi 
n-a mai fost în Asia pân-acu'. Pe sfântul trup al lui lisus, i- 
aşa de bine să mai stau de vorbă c-un om civilizat, în 
binecuvântata mea limbă de-acasă! Que va, a trecut atâta 
amar de vreme. Capul mă doare, mă doare, senhor. Corabia 
noastră? Noi ne îndreptam, în sfârşit, spre casă. Urma să 
plecăm către casă din Manila la Acapulco, în ţara lu' Cortez, 
în Mexic şi de acolo, pe uscat, la Vera Cruz. Mai departe, 
altă corabie ne trecea peste Atlantic şi-n cele din urmă, am 
fi ajuns acasă. Satul meu e pe lângă Madrid. Îi zice Santa 
Veronica. De patruş' de ani sunt plecat, senhor. În Lumea 
Nouă, în Mexic şi în Filipine. Mereu cu glorioşii noştri 
conchistadori, Sfânta Fecioară să-i aibe în pază! Am fost la 
Luzon, când l-am nimicit pe regele de acolo, un păgân, 
Lumalon, şi-am cucerit Luzonul. Aşa am adus cuvântul 
Domnului în Filipine. Mulţi dintre convertiţii noştri, japonezi 


au luptat alături de noi chiar de-atunci, senhor. Ce 
luptători! Asta a fost în 1575. Sfânta Biserică a prins bine 
rădăcini acolo, fiule, şi nu-i urmă de iezuiţi sau de 
portughezi împuţiţi. Eu venisem în Japonia ca de doi ani, 
după aia a trebuit să plec iar la Manila, când ne-au trădat 
iezuiţii. 

Călugărul se opri şi închise ochii furat de somn. Mai târziu 
se trezi iar şi, aşa cum fac uneori bătrânii, continuă de 
parcă n-ar fi dormit deloc. 

— Corabia mea a fost marele galion San Felipe. Duceam o 
încărcătură de mirodenii, aur, argint şi monezi preţ de un 
milion şi jumătate de pesos. O furtună năprasnică ne-a luat 
şi ne-a aruncat pe țărm, la Shikoku. Corabia şi-a sfărâmat 
pupa într-un banc de nisip - în a treia zi - da' pân-atunci noi 
deja descărcasem lingourile şi mai toată încărcătura. Apoi 
ni s-a trimis vorbă că totul e pus la popreală de însuşi Taiko, 
că eram pirați şi... Se opri, băgând de seamă tăcerea care 
se lăsase. 

Uşa de fier a celulei se deschise. 

Paznicii începură să strige nume de pe o listă. Buldogul, 
bărbatul, care se împrietenise cu Blackthorne, fu unul 
dintre cei strigaţi. leşi fără să se uite înapoi. Fu strigat şi 
unul din oamenii din jurul călugărului. Akabo. Akabo 
îngenunche în faţa călugărului, care-l binecuvântă şi făcu 
semnul crucii deasupra lui şi-i dădu repede ultima 
împărtăşanie. Omul sărută crucea şi plecă. 

Uşa se închise din nou. 

— Au să-l execute? întrebă Blackthorne. 

— Da, Golgota lui e dincolo de uşă. Fie ca Sfânta Fecioară 
să-i ia repede sufletul şi să-i dea răsplata veşniciei. 

— Ce-a făcut omul ăsta? 

— A încălcat legea - legea lor, senhor. Japonezii sunt un 
popor simplu. Şi foarte sever. Ei, zău, au o singură 
pedeapsă - moartea. Pe cruce prin ştrangulare sau prin 
decapitare. Pentru dat foc dinadins osânda e rugul. 
Aproape că n-au alte pedepse - surghiun uneori, tăierea 


părului la femei, alteori. Dar - bătrânul oftă - dar mai 
întotdeauna pedeapsa e moartea. 

— Ai uitat temniţa. 

Dus pe gânduri, călugărul culese o căpuşă de pe braţ. 

— Nu-i felul lor de-a pedepsi, fiule. Pentru ei, temniţa e 
numa! un loc vremelnic unde-l ţin pe om până-i hotărăsc 
soarta. Aci vin doar vinovaţii. Doar pentru foarte puţin timp. 

— Asta-i o prostie. Şi tu? Eşti aici de un an, aproape doi. 

— Într-o bună zi o să vină şi după mine, ca după toţi 
ceilalţi. Aci e doar un loc de zăbavă între iadul de pe 
pământ şi gloria vieţii veşnice. 

— Nu te cred. 

— Nu te teme, fiule. E voia Domnului. Eu-s aci şi pot să te 
spovedesc, senhor, să-ţi dau dezlegarea şi să fie totu' în 
regulă; viaţa veşnică e la nici o sută de paşi şi clipe de uşa 
aia. Ar vrea senhor să-l spovedesc acum? 

— Nu - nu, mulţumesc. Nu acum. Blackthorne privi spre 
uşa de fier. A încercat vreodată cineva să scape de aici? 

— De ce-ar face-o? N-ai unde fugi, n-ai un' să te-ascunzi. 
Legile sunt foarte aspre. Cine ajută un puşcăriaş fugit sau 
un om care face o crimă... Arătă vag spre uşa barăcii. 
Gonzales - Akabo - omul care a plecat. Ele kaga. Mi-a 
povestit... 

— Ce e un kaga? 

— O, ăştias hamalii, senhor, bărbaţi care duc palanchine 
sau o lectică mai mică, ca un hamac care se leagănă pe o 
prăjină purtată de doi oameni. El ne-a povestit că tovarăşul 
lui a furat o eşarfă de mătase de la un client, sărmanu', şi, 
pentru că el însuşi n-a dezvăluit furtul, trebuie să plătească 
şi el cu viaţa. Senhor poate să mă crează, să-ncerci să fugi 
sau chiar să ajuţi pe cineva să fugă, înseamnă să-ţi pierzi 
viaţa, a ta şi a lor tăi. Ei sunt foarte aspri, senhor. 

— Atunci toţi merg la moarte ca oile? 

— N-au de ales. E voia Domnului. 

Nu te înfuria şi nu te pierde cu firea, se preveni 
Blackthorne. Fii calm. Te poţi gândi la o cale. Nu tot ce 


spune preotul e adevărat. E ţicnit. Cine n-ar fi, după atâta 
vreme? 

— 'Temniţele astea sunt noi pentru ei, senhor, spunea 
călugărul. 'Taiko le-a ridicat aici, acum câţiva ani, aşa zic ei. 
Înaintea lui, n-a existat niciuna. Mai înainte, când omul era 
prins, îşi mărturisea vina şi era executat. 

— Şi dacă nu mărturisea? 

— Toţi mărturisesc: cu cât mai curând, cu atât mai bine, 
senhor. Şi la noi este la fel dacă eşti prins. 

Călugărul dormi puţin, scărpinându-se în somn şi 
bolborosind. Când se trezi, Blackthorne întrebă: 

— Spune-mi, te rog, părinte, cum au pus blestemaţii de 
iezuiţi un slujitor de-al Domnului în gaura asta nenorocită? 
— Nu-s multe de spus, da-i de-ajuns. După ce oamenii lui 

Taiko au venit şi ne-au luat toate lingourile şi bunurile, 
Căpitanul nostru General a ţinut morţiş să mergem în 
capitală să ne plângem. N-aveau nici un temei să ni le 
poprească. Nu eram noi slujitorii Majestății Sale 
Preacatolice, regele Filip al Spaniei, cârmuitorul celui mai 
mare şi mai bogat imperiu din lume? Cel mai puternic 
monarh din lume? Nu le eram noi prieteni? N-a rugat Taiko 
Manila spaniolă să facă negoţ direct cu Japonia, să distrugă 
monopolul împuţit al portughezilor? Popritul n-a fost decât 
o greşeală. N-avea cum să fie altfel. 

Eu am mers cu Căpitanul nostru General, pentru că ştiam 
puţină japoneză - nu multă pentru vremea aceea. Senhor, 
San Felipe se împotmolise şi-a eşuat în octomvrie 1597. 
lezuiţii - unu pe nume părintele Martin Alvito - au avut 
îndrăzneala să se ofere să mijlocească pentru noi, acolo, în 
Kyoto, care-i capitala. Neobrăzare! Părintele nostru 
Inspector, franciscan, fratele Braganza, era în capitală şi el 
era ambasador - un ambasador adevărat din Spania, la 
curtea lui Taiko! Preafericitul frate Braganza se afla acolo, 
în capitală, în Kyoto, de cinci ani, senhor. Chiar Taiko însuşi, 
în persoană, îl rugase pe viceregele nostru din Manila să 
trimită în Japonia călugări franciscani şi un ambasador. Aşa 


că a venit preasfinţiei părinte Braganza. Şi noi, senhor, cei 
de pe San Felipe, ştiam că te puteai bizui pe el, nu ca 
iezuiţii. 

După multe, foarte multe zile de aşteptare, Iaiko ne-a 
primit - era un bărbat mărunt, firav, urât, senhor - iar noi 
ne-am cerut înapoi lucrurile şi o altă navă, sau o 
transbordare, pentru care Căpitanul nostru General s-a 
oferit să plătească prea din belşug. Înfăţişarea a mers bine, 
am zis noi, şi laiko ne-a trimis acasă. Ne-am dus la 
mânăstirea noastră din Kyoto şi am adăstat. Apoi, de-a 
lungul lunilor care-au venit, cât am aşteptat hotărârea lui, 
am tot adus cuvântul Domnului printre barbari. Ne ţineam 
slujbele în văzul tuturor, nu ca hoţii. Noaptea, cum fac 
iezuiţii. Vocea fratelui Domingo era plină de dispreţ. Noi 
ţineam tipicul şi veşmintele după canon, n-am mers mascaţi 
în preoţi băştinaşi, aşa cum fac ei. Noi am adus cuvântul 
Domnului oamenilor de rând, oropsiţilor, bolnavilor şi 
săracilor, nu ca iezuiţii, care se-nsoţesc doar cu prinții. 
Congregația noastră a crescut. Aveam un spital pentru 
leproşi, biserica noastră, iar turma noastră propăşea, 
senhor, tot mai mult. Era gata-gata să convertim pe mulţi 
dintre regii lor şi apoi, într-o bună zi, am fost trădaţi. 

Într-o zi, în ianuarie, noi, franciscanii, am fost aduşi cu toţii 
în faţa judelui şi învinovăţiţi, înscrisul avea sigiliul personal 
al lui Taiko, senhor, învinovăţiţi că le-am încălcat legile, le- 
am tulburat pacea - şi am fost osândiţi la moarte prin 
crucificare. Noi eram patruzeci şi trei. Bisericile noastre de 
pe întreg cuprinsul ţării aveau să fie distruse, toate 
congregaţiile noastre spulberate în patru vânturi - cele 
franciscane, nu iezuite, senhor. Numa' ale noastre, senhor. 
Fusesem învinovăţiţi pe nedrept. lezuiţii picuraseră vorbe 
otrăvite în urechile lui Taiko, cum c-am fi conchistadori, că 
vrem să cotropim meleagurile astea, când, de fapt, iezuiţii îl 
imploraseră pe Excelenţa sa, viceregele nostru, să trimită o 
armată din Manila. Am văzut cu ochii mei scrisoarea! De la 
Părintele lor Inspector. Ei sunt diavoli, care zic că slujesc 


Biserica şi pe Dumnezeu, da' nu se slujesc decât pe ei înşişi. 
Sunt setoşi de putere, putere cu orice preţ. Se ascund în 
spatele sărăciei şi pioşeniei, dar pe din dos, se ghiftuie ca 
regii şi strâng averi. Que va, senhor, adevărul e că au 
pizmuit congregația noastră, biserica noastră, adevărul şi 
felul nostru de viaţă. Daimyo-ul de Hizen, don Francisco - 
numele lui japonez e Harima Tadao, da' a fost botezat don 
Francisco - a pus vorbă pentru noi. Ele ca un rege, toţi 
daimyo sunt la fel de regi, iar ele franciscan şi a puso 
vorbă bună pentru noi, dar fără nici un folos. 

În cele din urmă, două'şase au fost martirizaţi. Şase 
spanioli, şaptesprezece dintre novicii noştri japonezi şi alţi 
trei. Preafericitul Braganza a fost unul dintre ei şi, printre 
învăţăcei, au fost trei băieţandri. O, senhor, în ziua aceea 
credincioşii au fost cu miile acolo. Cincizeci, o sută de mii de 
oameni au privit sfântul martiriu de la Nagasaki, aşa mi s-a 
povestit. Era o zi aspră de fevruarie, dintr-un an aspru cu 
noi. A fost anu' cutremurelor şi taifunurilor, al revărsărilor 
de ape, a fost furtună şi foc, când mâna Domnului s-a lăsat 
necruțătoare asupra Marelui Ucigaş şi i-a sfărâmat până şi 
măreţul lui castel, Fushimi, când El a zguduit din temelii 
pământul. A fost înfricoşător, dar şi minunat de privit, 
Degetul Domnului pedepsind păgânii şi păcătoşii. 

Aşa că au fost torturați, senhor, şase spanioli de treabă. 
Turma şi biserica noastră s-au risipit, iar spitalul a fost 
închis. Faţa bătrânului era istovită. Eu... eu am fost unul din 
cei aleşi pentru martiriu, dar... da' n-a fost să fie cinstea 
mea. Ne-au pornit pe jos din Kyoto şi, când am ajuns în 
Osaka, ne-au dus pe unii din noi la una din mânăstirile 
noastre de aci iar ăilalţi... la ăilalţi le-au tăiat câte o ureche, 
apoi i-au perindat pe străzi ca pe nişte criminali de rând. 
După asta, blagosloviţii fraţi au fost puşi să meargă spre 
apus. limp de o lună. Slavita lor călătorie s-a terminat pe 
un deal numit Nishizaki, care se înalţă lângă marele port 
Nagasaki. L-am implorat pe samurai să mă lase cu ei, dar, 
senhor, el mi-a poruncit să mă-ntorc la mânăstire, aici, la 


Osaka. Fără nici un temei. Şi apoi, câteva luni mai târziu, 
am fost puşi în temniţa asta. Eram trei, cred că trei, da' eu 
eram singurul spaniol. Ceilalţi erau novici, fraţi de-ai noştri, 
japonezi. Câteva zile mai târziu paznicii le-au strigat 
numele. Numele meu nu l-au strigat niciodată. Poate că-i 
voia Domnului, senhor, ori poate că împuţiţii ăia de iezuiţi 
m-au lăsat în viaţă doar ca să mă chinuie - ei, care mi-au 
luat bucuria martiriului în mijlocul fraţilor mei. E greu, 
senhor, să ai răbdare. Foarte greu... 

Bătrânul călugăr închise ochii, se rugă şi plânse până 
adormi. 

Oricât de mult îşi dorea, Blackthorne nu putu să adoarmă, 
deşi se făcuse noapte. Pielea-l mânca din pricina păduchilor. 
Capul i se învârtea de spaimă. 

Ştia, cu o claritate teribilă, că nu era nici o cale de 
scăpare. Era copleşit de zădărnicie şi se simţea la un pas de 
moarte. În toiul nopţii spaima-l birui şi, pentru prima oară 
în viaţa lui, se dădu bătut şi plânse. 

— Da, fiule, murmură călugărul. Ce este? 

— Nimic, nimic, spuse Blackthorne, cu inima bătând să-i 
spargă pieptul. Culcă-te. 

— N-ai de ce te teme. Toţi suntem în mâinile Domnului, 
spuse călugărul şi adormi din nou. 

Groaza cea mare îl părăsi pe Blackthorne. În locul ei 
rămase o spaimă cu care se putea trăi. Am să ies într-un fel 
de aici, îşi spuse, încercând să creadă. 

În zori li se aduse mâncare şi apă. Acum Blackthorne se 
simţea mai puternic. E o prostie să te dai bătut aşa, se 
mustră singur. O prostie, o slăbiciune şi un lucru foarte 
periculos. Să nu mai faci asta din nou, c-o să te distrugi, o 
să-nebuneşti şi sigur ai să mori. Au să te pună în rândul al 
treilea şi ai să mori. Fii atent, ai răbdare şi păzeşte-te. 

— Cum te simţi azi, senhor? 

— Bine, mulţumesc, părinte. Dar tu? 

— Destul de bine, mulţumesc. 

— Cum spun asta în japoneză? 


— Domo, genki desu. 

— Domo, genki desu. Părinte, ieri ziceai ceva despre 
Corăbiile Negre portugheze... Cum arată? Ai văzut vreuna? 

— O, da, senhor. Sunt cele mai mari nave din lume, 
aproape de două mii de tone. Trebuiesc nu mai puţin de 
două sute de marinari şi muşi ca să manevreze una, senhor, 
şi, cu echipaj şi călători, ar fi cu totul aproape o mie de 
suflete. Mi s-a spus că hambarele astea plutitoare 
navighează bine cu vântul din pupă, dar se mişcă anevoie 
cu vântul din travers. 

— Câte tunuri au? 

— Uneori douăzeci sau treizeci pe trei punți. 

Părintele Domingo era bucuros să răspundă la întrebări, 
să vorbească şi să povăţuiască, iar Blackthorne era tot atât 
de bucuros să asculte şi să înveţe. Cunoştinţele dezlânate 
ale călugărului erau de nepreţuit şi foarte întinse. 

— Nu, senhor, spunea el acum. Domo înseamnă 
„mulţumesc” şi dozo, „vă rog”. „Apă” se zice mizu. 
Totdeauna să-ţi aminteşti că japonezii pun mare preţ pe 
bunele purtări şi curtenie. Odată, când eram în Nagasaki... 
Of, de-aş avea cerneală, o pană şi hârtie! A, ştiu, uite, scrie 
cuvintele în ţărână, asta are să te-ajute să le ţii minte... 

— Domo, spuse Blackthorne. Apoi, după ce mai memoră 
câteva cuvinte, întrebă: De câtă vreme sunt portughezii 
aici? 

— O, ei au descoperit pământul ăsta în 1542, senhor, anul 
în care m-am născut eu. Au fost trei bărbaţi, da Mota, 
Peixoto şi numele celălalt nu pot să mi-l aduc aminte. Toţi 
erau negustori portughezi care făceau negoţ pe coastele 
Chinei, într-o joncă chinezească, dintr-un port din golful 
Siam. Senhor a fost în Siam? 

— Nu. 

— O, sunt multe de văzut în Asia. Aceşti trei bărbaţi făceau 
negoţ, da' au fost prinşi de o mare furtună, un taifun, şi-au 
fost abătuţi de la drumul lor, şi au acostat cu bine la 
Tanegashima, în Kyushu. Atunci a fost pentru prima oară 


când un european a pus piciorul pe pământu' Japoniei şi 
îndată a început negoţul. Câţiva ani mai târziu, Francis 
Xavier, unul din fondatorii ordinului iezuit, a ajuns aici. Asta 
a fost în 1549... un an greu pentru Japonia, senhor. Unul 
dintre fraţii noştri ar fi trebuit să fi fost primul, atunci am fi 
moştenit noi pământul ăsta, nu portughezii. Francis Xavier 
a murit trei ani mai târziu în China, singur şi părăsit... 
Senhor, ţi-am spus că deja e un iezuit la curtea împăratului 
Chinei, într-un loc care se cheamă Beijing?... O, trebuie să 
vezi Manila, senhor, şi Filipinele! Noi avem patru catedrale, 
şi aproape trei mii de conchistadori, şi şase mii de soldaţi 
japonezi răspândiţi în insule, şi trei sute de fraţi... 

Mintea lui Blackthorne era burduşită cu fapte, cu multe 
cuvinte şi expresii japoneze. Începu să întrebe despre viaţa 
din Japonia, despre daimyo şi samurai, negoţ şi Nagasaki, 
război şi pace, despre iezuiţi şi franciscani, despre 
portughezii din Asia şi despre Manila spaniolă şi cât mai 
multe despre Corabia Neagră, care pleca în fiecare an din 
Macao. Trei zile şi trei nopţi a stat Blackthorne cu părintele 
Domingo. A întrebat, şi a ascultat, şi a învăţat, şi a avut 
nopţi de coşmar. Se trezea şi punea din nou întrebări ca să 
afle cât mai multe. 

Apoi, în a patra zi, a fost strigat numele său: 

— Anjin-san! 

CAPITOLUL 15 

În tăcerea desăvârşită, Blackthorne se ridică în picioare. 

— Spovedania ta, fiule, spune-o repede. 

— Eu... eu nu cred... eu... 

Cu mintea înceţoşată, Blackthorne îşi dădu seama că 
vorbea englezeşte, aşa că-şi strânse buzele şi începu să se 
îndepărteze. Călugărul se ridică grăbit în urma lui, crezând 
că vorbele fuseseră în olandeză sau germană, i se agăţă de 
mână şi porni şontâcăind alături de el. 

— Repede, senhor. O să-ţi dau. dezlegare. Grăbeşte-te, 
pentru nemurirea sufletului tău. Spune iute doar că senhor 


mărturiseşte în faţa lui Dumnezeu toate păcatele de pân' 
acu. 

Se apropiaseră de uşa de fier şi călugărul se agăța de 
Blackthorne cu o putere nebănuită. 

— Spune-o acum! Sfânta Fecioară o să te aibă în pază! 

Blackthorne îşi smulse braţul şi-i spuse răguşit în spaniolă: 

— Du-te cu Dumnezeu, părinte. 

Uşa se închise cu zgomot în urma lui. 

Ziua era incredibil de răcoroasă şi plăcută, norii fugeau 
din faţa unui vânt uşor ce adia dinspre sud-est. 

Trase adânc în piept câteva guri din aerul curat şi 
binefăcător, iar sângele îi clocoti în vine. Setea de viaţă 
puse stăpânire pe el. 

În curte se aflau câţiva puşcăriaşi goi, un slujbaş oficial, 
temniceri cu sulițe, eta, şi un grup de samurai. Slujbaşul 
era îmbrăcat într-un chimonou sobru iar peste el o haină de 
ceremonie cu umeri largi, ţepeni, ca nişte aripi, iar pe cap 
purta o pălărie mică, de culoare închisă. Stătea în faţa 
primului puşcăriaş, citind de pe un sul delicat de hârtie, şi, 
când termină, fiecare pornea ţârâindu-şi picioarele după 
grupul lui de temniceri, către porţile mari ale curții. 
Blackthorne era ultimul. Spre deosebire de ceilalţi, lui i se 
dădu o fâşie de pânză de pus în jurul şoldurilor, un 
chimonou de bumbac şi sandale de lemn. Paznicii lui erau 
samurai. 

Hotărâse s-o rupă la fugă deîndată ce avea să iasă pe 
poartă, dar cu cât se apropiau de hotarul închipuit, 
samuraii se strângeau mai mult în jurul lui, închizându-l 
între ei. Ajunseră la poartă umăr la umăr. O mare mulţime 
de oameni se strânsese să privească. Erau îmbrăcaţi curat 
şi îngrijit, cu umbrele de soare purpurii, galbene şi aurii. Un 
bărbat deja fusese legat pe crucea sa, şi aceasta începuse 
să fie ridicată. Lângă fiecare cruce aşteptau doi eta, cu 
suliţele lungi, strălucind în soare. 

Blackthorne îşi încetini pasul. Samuraii se strânseră şi mai 
mult în jurul lui, grăbindu-l. Neputincios, se gândi că ar fi 


fost mai bine să moară pe dată, repede, aşa că-şi încordă 
mâna pregătindu-se să înşface cea mai apropiată sabie. Dar 
nu mai apucă să o facă, pentru că samuraii întoarseră 
spatele acelui loc, îndreptându-se către ziduri, în direcţia 
străzilor ce duceau către oraş şi castel. 

Aşteptă abia răsuflând, dorind să fie sigur. Trecură prin 
mulţimea ce se trăgea la o parte şi se înclina, apoi ajunseră 
în stradă. Acum nu mai încăpea nici o îndoială. 

Blackthorne simţi că renaşte. 

Când putu să vorbească spuse: „Unde mergem?”, fără să-i 
pese că vorbele n-aveau să-i fie înţelese sau că erau în 
engleză. Parcă plutea. Tălpile abia i-atingeau pământul, 
curelele sandalelor nu-l mai stânjeneau, chimonoul nu-l mai 
deranja. De fapt, te simţi chiar bine în el, gândi. Puțin 
răcoros, poate, dar pe o zi frumoasă ca asta e cel mai 
nimerit lucru de purtat pe dunetă! 

— Pe Dumnezeul meu, e minunat să vorbeşti din nou 
englezeşte, le spuse el samurailor. lisuse Cristoase, 
credeam că-s un om mort. Asta e cea de-a opta viaţă care s- 
a dus. Ştiaţi asta, prieteni? Acum nu mi-a rămas decât una. 
Ei bine, n-are a face! Piloții au cel puţin zece vieţi, aşa 
spunea Alban Caradoc. 

Samuraii păreau tot mai sâcâiţi de pălăvrăgeala lui de 
neînțeles. 

Stăpâneşte-te, îşi spuse. Nu-i sâcâi prea mult. 

Acum băga de seamă că toţi samuraii erau în uniforme gri. 
Oamenii lui Ishido. Îl întrebase pe părintele Alvito numele 
bărbatului care se împotrivea lui Toranaga. Alvito spusese 
„Ishido”. Asta fusese chiar înainte de a i se porunci să se 
ridice şi să-i urmeze pe samurai. loate uniformele gri sunt 
oamenii lui Ishido? Aşa cum cele maro sunt oamenii lui 
Toranaga? 

— Unde mergem? Acolo? Arătă spre castelul care se înălța 
ameninţător deasupra oraşului. Acolo, hai? 

— Hai. 


Căpetenia încuviinţă din capu-i ca o ghiulea, cu barbă 
sură. 

Ce vrea Ishido de la mine? se întrebă Blackthorne. 

Căpetenia străjilor dădu colţul unei alte străzi, 
îndepărtându-se tot mai mult de port. Atunci îl văzu - un 
bric mic, portughez, cu pavilionul albastru cu alb fluturând 
sub briză. Zece tunuri pe puntea principală şi tunuri cu 
ghiulele de douăzeci de livre la provă şi pupă. Erasmus ar 
putea să-l ia cu uşurinţă, îşi spuse Blackthorne. Ce-o fi cu 
echipajul meu? Ce-o fi făcând acolo, în sat? Pe sângele 
Mântuitorului, tare aş vrea să-i văd. Am fost atât de bucuros 
să-i părăsesc atunci şi să mă-ntorc la casa mea, unde era 
Onna - Haku, casa lui... cum îl chema? Ah, da, Mura-san. Şi 
ce-o fi cu fata, cea din patul meu de pe duşumea şi cealaltă, 
frumuseţea aceea îngerească, care stătea de vorbă în ziua 
aceea cu Omi-san? Şi care, în visul meu de după acea, era şi 
ea în cazan. 

Dar de ce să-ţi aminteşti toate aiurelile astea? Îţi slăbesc 
judecată. 

„Irebuie să ai minte zdravănă, ca să supravieţuieşti pe 
mare”, îi spusese Alban Caradoc. Bietul Alban. 

Ani în şir Alban Caradoc îi apăruse asemeni unui zeu uriaş, 
atoateştiutor, atoatevăzător. Dar avusese parte de o moarte 
cruntă. Se întâmplase în cea de a şaptea zi a Armadei. 
Blackthorne plecase din Portsmouth la comanda unui cuter 
de o sută de tone, cu catargele supraânălţate, care 
transporta arme, pulbere, ghiulele şi provizii pentru 
galioanele de război ale lui Drake care, în largul Doverului, 
hărţuiau şi izbeau flota duşmană ce-şi croia drum spre 
Dunkerque, unde legiunile spaniole aşteptau să se îmbarce 
pentru cucerirea Angliei. 

Marea flotă spaniolă fusese destrămată de furtuni şi de 
navele de război construite de Drake şi Howard, mult mai 
iuți, mai suple, mai uşor de manevrat. 

Blackthorne se afla în viitoarea unui atac, lângă nava 
amiralului Howard, Renown, când vântul se schimbase, 


înteţindu-se până la a deveni furtună, cu rafale 
monstruoase. Trebuise să se hotărască dacă să-ncerce să 
navigheze contra vântului - ca să scape de salva laterală ce 
avea să izbucnească din marele galion Santa Cruz, aflat 
chiar în faţa lui - sau să fugă din faţa vântului, singur, prin 
escadra inamică, pentru că restul navelor lui Howard îşi 
schimbaseră deja direcţia, mutând măcelul mai spre nord. 

— Mergi spre nord, în direcţia vântului! îi strigase Alban 
Caradoc. 

El se îmbarcase ca secund. Blackthorne era căpitan-pilot şi 
era prima lui comandă. Alban Caradoc ţinuse morţiş să ia 
parte la luptă, deşi n-avea nici un drept să fie la bord, atâta 
doar că era englez şi toţi englezii aveau dreptul să se 
îmbarce în aceste vremuri, cele mai întunecate ale istoriei. 

— Luaţi volta! comandase Blackthorne şi rotise bara 
cârmei spre sud, către inima flotei duşmane, ştiind că 
celălalt drum i-ar fi sortit tunurilor galionului care acum se 
înălța deasupra lor. 

Aşa că merseseră spre sud, fugind din faţa vântului, 
printre galioane. Canonada celor trei punți ale navei Santa 
Cruz trecuse nevătămătoare peste c'apetele lor, iar el 
trăsese în ea două salve dintr-un bord, pişcături de purice 
pentru un galion atât de mare, apoi se repeziseră prin 
mijlocul duşmanului. Galioanele de ambele părţi nu 
deschiseseră focul asupra acestei nave singuratice, căci s-ar 
fi putut lovi unul pe celălalt, aşa că tunurile rămăseseră 
tăcute. Nava lui reuşise să scape, când focul tunurilor de pe 
cele trei punți ale galionului Madre de Dios se revărsase 
asupra lor. Ambele lor catarge zburaseră ca săgețile, 
oamenii fuseseră prinşi sub vele şi parâme. Jumătate din 
puntea principală de la tribord dispăruse, morţi şi 
muribunzi zăceau pretutindeni. 

Îl văzuse pe Alban Caradoc sprijinit de un afet sfărâmat, 
neînchipuit de mic, aşa, fără picioare. Îl luase în braţe pe 
bătrânul marinar ai cărui ochi aproape că ieşiseră din 
orbite şi care urla îngrozitor. „O, Cristoase, nu vreau să mor 


nu vreau să mor, ajutor ajutaţi-mă, ajutaţi-mă ajutaţi-mă, o 
lisuse ce durere, ajutooor!” Blackthorne ştia că nu poate 
face decât un singur lucru pentru Alban Caradoc. Ridicase 
o cavilă de pe jos şi lovise cu toată puterea. 

Apoi, câteva săptămâni mai târziu, trebuise să-i spună lui 
Felicity că tatăl ei era mort. Nu-i spusese decât că Alban 
Caradoc fusese omorât pe loc. Nu-i spusese că mâinile lui 
erau pătate de sângele ce n-avea să se mai şteargă 
vreodată... 

Blackthorne şi samuraii mergeau acum pe o stradă largă, 
şerpuită. Nu erau deloc prăvălii, doar case, una Ungă alta, 
fiecare cu curtea ei şi garduri înalte, casele, gardurile şi 
drumul izbitor de curate. Această curăţenie era de necrezut 
pentru Blackthorne, căci în Londra ca şi în oraşele şi 
târgurile Angliei - şi de altfel în Europa - resturile, 
excrementele şi urina erau aruncate pe străzi, ca să fie 
strânse sau lăsate să se îngrămădească până ce nici 
trecătorii, nici căruțele, nici caii nu mai puteau trece. Abia 
atunci începeau să se-ngrijească de curăţenie cele mai 
multe dintre oraşe. Gunoierii Londrei erau turmele de porci 
mânate pe străzile principale în fiecare noapte. De obicei 
şobolanii, haitele de câini vagabonzi şi pisici şi incendiile 
făceau curăţenie în Londra. Şi muştele. 

Dar Osaka era atât de diferită. Cum oare reuşesc s-o facă? 
se întrebă. Nici gropi, nici grămezi de bălegar, nici făgaşe 
de roţi, nici gunoaie sau resturi, de nici un fel. Doar pământ 
bine bătătorit, măturat şi curat. Pereţi de lemn şi case de 
lemn, sclipitoare şi îngrijite. Şi unde-s cetele de cerşetori şi 
schilozi, plaga oricărui oraş al creştinătăţii? Şi bandele de 
tâlhari şi tineri sălbăticiţi care se furişau în întuneric? 

Cei pe lângă care treceau se înclinau politicos, unii chiar 
îngenuncheau. Hamalii-kaga treceau grăbiţi cu palanchine 
sau cu lectici-kaga pentru o singură persoană. Grupuri de 
samurai - în uniforme gri, niciodată maro - umblau 
nepăsători pe străzi. 


Treceau pe o stradă mărginită de prăvălii când i se 
înmuiară picioarele. Se prăbuşi greoi, căzând în mâini şi în 
genunchi. 

Samuraii îl ajutară să se ridice, dar puterile-l părăsiseră şi 
nu mai era în stare să meargă mai departe. 

— Gomen nasai, dozo ga matsu. Îmi pare rău, vă rog 
aşteptaţi, spuse, simţindu-şi picioarele amorţite. 

Îşi frecă muşchii gambei, binecuvântându-l pe fratele 
Domingo pentru nepreţuitele lui învățături. 

Conducătorul samurailor privi spre el şi vorbi îndelung. 

— Gomen nasai, nihon go ga hana-semasen. Îmi pare rău, 
nu vorbesc japoneza, răspunse Blackthorne, rar, dar foarte 
clar. Dozo, ga matsu. 

— Ah! So desu, Anjin-san. Wakarimasu, spuse bărbatul 
înţelegându-l. Dădu o poruncă scurtă, tăioasă şi unul dintre 
samurai plecă grăbit. După o vreme Blackthorne se ridică, 
încercând să umble şchiopătând, dar căpetenia samurailor 
spuse Iye, şi-i făcu semn să aştepte. 

Curând samuraiul se întoarse cu patru oameni-kaga, pe 
jumătate goi, cu lectica-hamac. Samuraiul îi arătă lui 
Blackthorne cum să se întindă şi cum să se ţină de cureaua 
atârnată de prăjina din mijloc. 

Grupul porni din nou. Curând Blackthorne îşi recăpătă 
puterile şi-ar fi mers iar pe jos, dar ştia că era încă slăbit. 
Trebuie să mă odihnesc cât de cât, gândi. Nu mai am 
putere: Trebuie să fac o baie şi să mănânc ceva. Mâncare 
adevărată. 

Acum urcau nişte trepte largi, care legau două străzi, şi 
intrară într-un alt cartier, aşezat la marginea unei păduri 
dese, cu copaci înalţi, străbătută de cărări. Se bucură că se 
afla în afara străzilor, că simte sub picioare brazdele de 
iarbă moale, bine îngrijită, de-a lungul potecii ce şerpuia 
printre copaci. 

Când intrară mai adânc în pădure, din faţă, de după o 
cotitură a drumului, se apropie de ei un alt grup de vreo 
treizeci şi ceva de uniforme gri. Ajungând lângă ei, se 


opriră şi, după ceremonialul obişnuit de saluturi între 
căpitanii lor, toţi ochii se întoarseră către Blackthorne. 
Urmă o rafală de întrebări şi răspunsuri şi apoi, când noii 
sosiți începură să se regrupeze ca să plece, căpetenia lor îşi 
trase liniştit sabia şi o înfipse în comandantul samurailor 
care îl însoțeau pe Blackthorne. În aceeaşi clipă oamenii lui 
se aruncară asupra celorlalţi samurai. Ambuscada a fost aşa 
de bruscă şi aşa de bine plănuită că toţi cei zece samurai în 
gri muriră aproape în aceeaşi clipă. Niciunul nu avusese 
măcar timp să-şi tragă sabia. 

Purtătorii de palanchin erau în genunchi, îngroziţi, cu 
frunţile lipite de iarbă. Blackthorne stătea lângă ei. 
Samuraiul-căpitan, un bărbat mătăhălos, cu un pântec 
mare, trimise santinele la fiecare capăt al potecii. Ceilalţi 
strângeau săbiile oamenilor morţi. În tot acest timp nimeni 
nu-i dădu nici cea mai mică atenţie lui Blackthorne - până 
ce el începu să se tragă înapoi. Imediat căpitanul şuieră o 
comandă, care era limpede că vroia să însemne „stai unde 
eşti”. 

La o altă comandă, noii sosiți îşi scoaseră chimonourile gri. 
Pe dedesubt purtau o adunătură bălţată de zdrenţe şi 
chimonouri vechi. 'Toţi îşi puseră măştile pe care le aveau 
deja legate de gât. Un bărbat aduna uniformele gri şi 
dispăru cu ele în pădure. 

Trebuie să fie bandiți, gândi Blackthorne. Pentru ce 
altceva măştile? Ce vor de la mine? 

Bandiţii şuşoteau între ei, urmărindu-l din priviri, în timp 
ce-şi ştergeau săbiile de hainele samurailor morţi. 

— Anjin-san? Hai? Ochii căpitanului ce-l priveau prin 
masca de cârpă erau rotunzi, şi pătrunzători. 

— Hai, răspunse Blackthorne, simțind că-l trec fiori. 

Omul arătă spre pământ, arătând limpede că nu trebuia să 
se mişte. 

— Wakarimasu ka? 

— Hai. 


Îl măsurară din cap până-n picioare. Apoi una dintre 
santinele - fără uniforma gri, dar cu mască, la fel ca toţi 
ceilalţi - ieşi din tufişuri pentru o clipa, la o sută de paşi 
depărtare. Făcu semn cu mâna şi dispăru din nou. 

Imediat bărbaţii îl înconjurară pe Blackthorne, 
pregătindu-se de plecare. Căpetenia bandiţilor îşi pironi 
ochii asupra purtătorilor de litieră, care începură să 
tremure ca nişte câini în faţa unui stăpân neîndurător şi-şi 
înfundară şi mai adânc capetele în iarbă. 

Apoi căpetenia urlă un ordin. Cei patru îşi ridicară încet 
capetele, neîncrezători. Repetă aceeaşi comanda şi ei se 
înclinară, gudurându-se, trăgându-se de-a-ndăratelea, în 
patru labe, apoi, toţi ca unul, îşi luară piciorele la spinare 
dispărând în tufişuri. 

Banditul zâmbi dispreţuitor şi-i făcu semn lui Blackthorne 
să pornească înapoi spre oraş. 

Plecă cu ei, neputând face altceva. Nu era nici o cale de 
scăpare. 

Se aflau aproape de marginea pădurii, când se opriră. În 
faţă se auzeau zgomote şi un alt grup de treizeci de 
samurai apăru la cotitură. Uniforme gri şi maro, cele maro 
în frunte, conducătorul lor în palanchin, urmaţi de câţiva cai 
de povară. Se opriră imediat. Ambele tabere se aşezară în 
poziţie de bătaie, privindu-se unii pe alţii cu ostilitate, la 
şaptezeci de paşi distanţa. Căpetenia bandiţilor păşi în 
spaţiul dintre ei cu mişcări repezite şi strigă mânios spre 
ceilalţi samurai, arătând către Blackthorne şi apoi mai 
departe, în spate, unde avusese loc încăierarea. Îşi scoase 
sabia şi o ridică ameninţător în sus, părând să ceară 
celorlalţi să se dea la o parte din drum. 

Trase din teacă, săbiile oamenilor săi şuierară. La ordinul 
lui, unul dintre bandiți trecu în spatele lui Blackthorne, cu 
sabia ridicată, gata să lovească, şi din nou căpetenia spuse 
răstit ceva. 

Pentru o clipă nu se întâmplă nimic, apoi Blackthorne văzu 
bărbatul din palanchin coborând şi imediat îl recunoscu. 


Era Kasigi Yabu. Yabu strigă spre căpetenia bandiţilor, dar 
acesta îşi flutură furios sabia, poruncindu-le să se dea la o 
parte. În cele din urmă, tirada lui încetă. Atunci Yabu dădu 
un ordin scurt şi atacă cu un strigăt de luptă ascuţit, cu 
sabia ridicată, şchiopătând uşor, urmat de oamenii lui, şi nu 
departe în spatele lor de uniformele gri. 

Blackthorne se lăsă la pământ ca să scape de sabia ce l-ar 
fi despicat în două, dar lovitura fusese prost pregătită şi 
căpetenia tâlharilor se întoarse şi dispăru în tufişuri urmat 
de oamenii săi. 

Uniformele gri şi maro veniră repede lângă Blackthorne, 
care se ridică iute în picioare. Câţiva dintre samurai se 
repeziră în tufişuri după tâlhari, alţii alergară pe potecă în 
sus şi restul se împrăştie în poziţie de apărare. Yabu se opri 
la marginea hăţişului, răcnind autoritar porunci, apoi se 
întoarse încet, şchiopătând mai apăsat. 

— So desu, Anjin-san, spuse gâfiind. 

— So desu, Kasigi Yabu-san, răspunse Blackthorne, 
folosind aceeaşi expresie, care însemna ceva asemănător cu 
„bine”, sau „0, într-adevăr”, sau „e adevărat?”. Arătă în 
direcţia în care fugiseră bandiții. Domo. Se înclină politicos, 
ca de la egal la egal şi-l mai binecuvântă o dată pe fratele 
Domingo. Gomen nasai, nihon go ga hanase-masen. Îmi 
pare rău, nu vorbesc japoneza. 

— Hai, răspunse Yabu impresionat şi adăugă ceva ce 
Blackthorne nu înţelese. 

— Tsuyaku ga imasu ka? întrebă Blackthorne. Ai un 
tălmaci? 

— Iye, Anjin-san. Gomen nasai. 

Blackthorne se simţea puţin mai în largul lui. Acum putea 
să comunice direct. Vocabularul lui era sărac, dar era un 
început. 

Ehei, aş vrea să am un tălmaci, gândea Yabu înfierbântat. 
Pe Buddha! 

Aş vrea să ştiu ce s-a întâmplat când te-ai întâinit cu 
Toranaga, Anjin-san, ce întrebări ţi-a pus şi ce i-ai răspuns, 


ce i-ai spus despre sat şi despre arme, despre încărcătură şi 
despre navă, despre galeră şi despre Rodrigu. Aş vrea să 
ştiu tot ce s-a spus, şi cum s-a spus, şi pe unde ai fost, şi de 
ce eşti aici. Atunci mi-aş face o părere despre ce e în mintea 
lui 'Toranaga şi felul în care gândeşte. Atunci aş putea să-mi 
fac un plan cu ce să-i spun astăzi. Dar, aşa cum stau 
lucrurile acum, sunt neputincios. 

De ce, când am sosit, Toranaga te-a chemat imediat pe tine 
şi nu pe mine? De ce, de când am debarcat şi până azi, nu 
mi-a trimis nici o vorbă şi nu mi-a dat nici o poruncă, altele 
decât cuvenitele saluturi de politeţe şi „Aştept cu nerăbdare 
să te văd cât de curând”? De ce a trimis astăzi după mine? 
De ce întâlnirea noastră a fost amânată de două ori? Din 
cauza celor spuse de tine? Sau de Hiro-matsu? Sau a fost 
doar o amânare firească, pricinuită de toate celelalte griji 
ale lui? 

O, da, Toranaga, tu ai greutăţi aproape de netrecut. 
Puterea lui Ishido se răspândeşte ca focul. Şi ai aflat, oare, 
de trădarea seniorului Onoshi? ştii că Ishido mi-a oferit 
capul şi provincia lui lkawa Jikkyu, dacă trec acum, în taină, 
de partea lui? 

De ce-ai ales ziua de azi ca să trimiţi după mine? Ce kami 
bun m-a adus aici ca să salvez viaţa lui Anjin-san, doar ca 
să-şi râdă de mine că nu pot vorbi direct cu el, sau măcar 
prin altcineva, ca să aflu cheia secretelor tale? De ce l-ai 
aruncat în temniţă ca pentru a fi executat? De ce Ishido l-a 
vrut afară din temniţă? De ce tâlharii au încercat să pună 
mina pe el pentru răscumpărare? Răscumpărare plătită de 
cine? Şi de ce e Anjin-san încă în viaţă? Banditul acela ar fi 
putut foarte uşor să-l spintece în două. 

Yabu văzu cutele adânci ce nu fuseseră pe faţa lui 
Blackthorne când îl văzuse prima oară. Pare mort de foame, 
gândi Yabu. E ca un câine sălbăticit. Dar nu unul din haită, 
ci conducătorul haitei, neh? 

O, da, pilotule, aş da o mie de koku chiar acum pentru un 
tălmaci de încredere. 


Am să-ţi fiu stăpân. Ai să-mi construieşti corăbiile şi-ai să- 
mi instruieşti oamenii. Trebuie să-l joc cumva pe Toranaga. 
Dacă n-am să pot, n-are a face. O să fiu mai bine pregătit în 
viaţa următoare. 

— Bun câine! spuse Yabu cu voce tare către Blackthorne şi 
zâmbi uşor. Nu-ţi trebuie decât o mână hotărâtă, câteva 
oase şi câteva bice. Mai întâi o să te predau seniorului 
Toranaga - după ce ai să faci o baie. Puţi, senior pilot! 

Blackthorne nu înţelese cuvintele, dar simţi prietenie în 
ele şi văzu surâsul lui Yabu. Zâmbi şi el la rândul lui. 

— Wakarimasen. Nu înţeleg. 

— Hai, Anjin-san. 

Daimyo-ul se întoarse şi privi în direcţia bandiţilor. Îşi făcu 
mâinile pâlnie la gură şi strigă. Pe loc, toţi samuraii în maro 
se-ntoarseră spre el. Şeful samurailor în gri stătea în 
mijlocul potecii şi porunci şi el încetarea urmăririi. Nu 
fusese prins nici un bandit. 

Când căpitanul samurailor în gri veni la Yabu, urmă o 
lungă ciorovăială şi nenumărate semne spre oraş şi spre 
castel, şi era limpede că nu se înțelegeau. 

În cele din urmă, Yabu nu mai inu seamă de el şi, cu mâna 
pe sabie, îi făcu semn lui Blackthorne să urce în palanchin. 

— Iye, spuse căpitanul. 

Cei doi bărbaţi începură să ia poziţie de bătaie şi samuraii 
în gri şi în maro se mişcară neliniştiţi. 

— Anjin-san, desu shunjin Toranaga-sama... 

Blackthorne prinse câte un cuvânt ici-colo. Watakushi 
însemna „eu”, dacă adăugai Hitachi însemna „noi”, shunjin 
însemna „prizonier”, şi apoi îşi aminti ce-i spusese 
Rodrigues, aşa că scutură din cap şi-i întrerupse tăios: 

— Shunjin, iye! Watakushi va Anjin-san! 

Amândoi bărbaţii se holbară spre el. 

Blackthorne sparse tăcerea şi adăugă într-o japoneză 
poticnită, ştiind că vorbele-i erau incorecte gramatical şi 
rostite copilăreşte, dar nădăjduia să fie înţeles: 


— Eu prieten. Nu prizonier. Vă rog, înţelege. Prieten. Îmi 
pare rău, prieten vrea baie. Baie, înţelege? Obosit. Foame. 
Baie. Arăta spre donjonul castelului. Merge acolo! Acum, vă 
rog. Seniorul Ioranaga unu, seniorul Ishido doi. Merge 
acum. 

Şi rostind mai apăsat ima, se urcă cu stângăcie în 
palanchin, se întinse pe perne, picioarele ieşindu-i mult în 
afară. 

Yabu râse şi toţi i se alăturară. 

— Ah so, Anjin-sama! spuse Yabu cu o plecăciune 
batjocoritoare. 

— Iye, Yabu-sama. Anjin-san, îl corectă Blackthorne 
mulţumit. Da ticălosuile, acum ştiu şi eu câteva lucruri, dar 
pe tine nu te-am uitat. Şi-n curând am să joc pe mormântul 
tău. 

CAPITOLUL 16 

— Poate că ar fi fost mai bine să mă întrebi, senior Ishido, 
înainte de a scoate prizonierul de sub puterea mea, spuse 
Toranaga. 

— Barbarul era în închisoarea de drept comun, cu oamenii 
de rând. Am socotit, fireşte, că nu te mai interesează, altfel 
n-aş fi pus să-l scoată de-acolo. Desigur că n-am avut deloc 
de gând să mă amestec în treburile tale personale. 

Pe dinafară Ishido era calm şi respectuos, dar în sinea lui 
clocotea. Ştia că fusese prins cu minciuna. Ar fi trebuit, într- 
adevăr, să-l fi întrebat mai întâi pe Toranaga. Era politeţea 
elementară. Şi nici asta n-ar fi contat prea mult, dacă l-ar fi 
avut măcar pe barbar în puterea lui, între zidurile 
castelului; atunci l-ar fi predat bucuros pe străin când şi 
dacă Toranaga i l-ar fi cerut. Dar ca să fie atacați şi ucişi 
ruşinos oamenii lui, iar apoi daimyo Yabu şi câţiva dintre 
oamenii lui Toranaga să-l ia pe barbar din mâinile altor 
oameni ai săi, asta schimba cu totul situaţia. Se făcuse de 
râs când planul lui de a-l dobori pe Toranaga în faţa tuturor 
începuse prin a-l pune tocmai pe el în această poziţie. 

— Din nou îmi cer iertare. 


Toranaga aruncă o privire către Hiro-matsu, având încă în 
urechi sunetul plăcut al scuzelor. Amândoi bărbaţii ştiau cât 
îi sângera sufletul lui Ishido. Se aflau în marea sală de 
audienţe. Potrivit unei vechi înţelegeri, cei doi rivali aveau 
cu ei doar cinci străji, oameni de toată încrederea. Ceilalţi 
aşteptau afară. Yabu deasemenea. lar barbarul fusese dus 
la baie. Bun, gândi Toranaga, simțindu-se foarte mulţumit 
de el însuşi. Se gândi pentru o clipă la Yabu şi hotărî să nu-l 
primească nici azi, ci să se joace în continuare cu el de-a 
şoarecele şi pisica. Aşa că-i ceru lui Hiro-matsu să-l trimită 
de acolo, iar el se întoarse iar către Ishido: 

— Bineînţeles, scuzele îţi sunt acceptate. Din fericire, nu s- 
a întâmplat nimic rău. 

— Atunci, pot să-l înfăţişez pe barbar Moştenitorului, 
deîndată ce o să arate ca oamenii? 

— O să-l trimit eu, îndată ce sfârşec cu el. 

— Pot să te-ntreb când o să fie asta? Moştenitorul îl 
aşteaptă în dimineaţa asta. 

— N-ar trebui să ne frământe prea mult asta, pe noi, neh? 
Yaemon are doar şapte ani. Sunt sigur că un băiat de şapte 
ani poate să se înarmeze cu răbdare, neh? Răbdarea este o 
formă a disciplinei şi se cere exersată. Nu-i aşa? Am să-i 
explic chiar eu cum s-a întâmplat neînţelegerea. În 
dimineaţa asta îi dau iar o lecţie de înot. 

— Oh? 

— Da. Şi dumneata ar trebui să înveţi, senior Ishido. Este 
un exerciţiu foarte bun şi s-ar putea să se arate foarte 
folositor în război. Toţi samuraii mei ştiu să înoate. Ţin 
neapărat ca toţi să înveţe această artă. 

— Ai mei îşi petrec vremea mânuind arcul, sabia şi 
muscheta, şi călărind. 

— Ai mei mai adaugă şi poezia, caligrafia, aranjarea 
florilor şi ceremonia ceaiului. Un samurai trebuie să fie bun 
cunoscător în artele păcii ca să fie puternic în arta 
războiului. 


— Cei mai mulţi dintre oamenii mei sunt mai mult decât 
pricepuţi în arta asta, spuse Ishido, ştiind că nu se putea 
lăuda cu scrisul şi învăţătura sa. Samuraii sunt născuţi 
pentru război. Eu înţeleg războiul foarte bine. Asta mi-e de 
ajuns acum. Asta şi supunerea faţă de testamentul 
stăpânului nostru. 

— Lecţia de înot a lui Yaemon este la Ora Calului. N-ai vrea 
să ni te-alături? 

Ziua şi noaptea erau împărţite fiecare în şase părţi egale. 
Ziua începea cu Ora lepurelui, de la 5 la 7 dimineaţa, apoi a 
Dragonului, de la 7 la 9 dimineaţa. Urmau orele Şarpelui, 
Calului, Caprei, Maimuţei, Cocoşului, Câinelui, Porcului, 
Şobolanului, Bivolului şi ciclul se termina cu Ora Tigrului, 
între 3 şi 5 dimineaţa. 

— Mulţumesc, nu. Sunt prea bătrân ca să-mi schimb 
obiceiurile, răspunse Ishido acru. 

— Am auzit că i s-a poruncit căpitanului oamenilor 
dumitale să-şi facă seppuku. 

— Fireşte. Tâlharii trebuiau prinşi. Cel puţin unul dintre ei 
ar fi trebuit prins. Atunci i-am fi găsit şi pe ceilalţi. 

— Sunt uimit că asemenea nemernici se pot învârti atât de 
aproape de castel. 

— Şi eu. Poate că barbarul ar putea să ne spună cum 
arătau. 

— Ce-ar putea şti un barbar? râse Toranaga. Cât despre 
bandiți, au fost ronini, nu? Sunt o mulţime de ronini printre 
oamenii dumitale. Dacă s-ar face cercetări printre ei, 
acestea s-ar putea dovedi foarte rodnice, neh? 

— Se fac cercetări grabnice. În multe direcţii. 

Ishido trecu peste batjocura mascată referitoare la ronini, 
samurai-mercenari fără stăpân, aproape vagabonzi, care se 
adunaseră cu miile sub steagul Moştenitorului când Ishido 
răspândise dincolo de hotarele sale vestea că el îi va primi 
ca supuşi, în numele Moştenitorului şi al mamei acestuia, şi 
- de necrezut - le va ierta şi da uitării greşelile ori trecutul, 
iar cu timpul le va răsplăti loialitatea cu dărnicie, asemenea 


lui 'Taiko. Ishido ştia că aceasta fusese o mişcare strălucită. 
Ea-i oferea o rezervă imensă de samurai instruiți din care 
putea să aleagă; îi garanta credinţa lor, căci roninii ştiau că 
n-or să mai aibă vreodată o asemenea şansă; îi aducea în 
tabăra lui pe toţi nemulţumiţii, dintre care mulţi ajunseseră 
ronini în urma cuceririlor lui Toranaga şi a aliaţilor lui. Şi, în 
cele din urmă, îndepărta un pericol ce ameninţa împărăţia - 
creşterea numărului tâlharilor - pentru că aproape singura 
cale de a trăi ce îi mai rămânea unui samurai, care 
aveusese nenorocul să ajungă ronin, era să devină călugăr 
sau tâlhar. 

— Sunt multe lucruri pe care nu le înţeleg la acest atac 
neaşteptat, spuse Ishido cu o voce plină de venin. Da. De ce, 
bunăoară, să încerce tâlharii să pună mâna pe barbar 
pentru răscumpărare? Sunt atâţia alţii în oraş, mult mai 
importanţi. N-a spus aşa banditul? Cereau răscumpărare. 
Răscumpărare de la cine? Ce valoare are barbarul? 
Niciuna. Şi cum de au ştiut unde avea el să fie? Abia ieri am 
dat ordin să fie adus Moştenitorului, gândind că asta o să-l 
distreze pe băiat. Foarte curios... 

— Foarte, spuse Toranaga. 

— Apoi mai e şi faptul că seniorul Yabu se afla char atunci 
în apropiere, cu câţiva dintre oamenii dumitale şi ai mei. 
Foarte curios. 

— Foarte. Bineînţeles, el se afla acolo pentru că eu 
trimisesem după el, iar oamenii dumitale erau acolo pentru 
că noi ne-am înţeles - la propunerea dumitale - că ar fi bine 
şi am putea începem să îndepărtăm ruptura dintre noi, 
dacă oamenii dumitale i-ar însoţi pe-ai mei oriunde se duc, 
atâta timp cât eu mă aflu în vizită ofocială. 

— Şi mai e curios că bandiții, care au fost destul de 
curajoşi şi bine organizaţi încât i-au căsăpit pe primii zece 
samurai fără nici o luptă, s-au purtat ca nişte coreeni când 
au sosit oamenii noştri. Cele două părţi erau egale ca forţă. 
De ce bandiții n-au luptat, sau de ce nu s-au retras cu 


barbarul imediat pe dealuri, în loc să stea prosteşte pe 
drumul care ducea la castel? Foarte curios. 

— Foarte. Poţi să fii sigur că voi lua de două ori mai multe 
străji cu mine mâine, când o să merg la vânătoare cu şoimii. 
Pentru mai multă siguranţă. E neplăcut să ştii că bandiții 
sunt atât de aproape de castel. Da. Poate că ai vrea şi 
dumneata să vânezi? Trimiţi unul dintre şoimii dumitale 
împotriva şoimului meu? Eu am să vânez pe dealurile din 
nord. 

— Mulţumesc, nu. Mâine am treabă. Poate poimâine? Am 
poruncit ca douăzeci de mii de oameni să treacă prin sită 
toate crângurile, pădurile şi desişurile din preajma Osakăi. 
În zece zile nu va mai fi picior de tâlhar pe o întindere de 
douăzeci de ri. Asta ţi-o pot garanta. 

Toranaga ştia că Ishido folosea tâlharii ca un pretext să-şi 
mărească numărul trupelor din împrejurimi. Dacă el spune 
douăzeci, înseamnă că sunt cincizeci. Laţul se strânge, îşi 
spuse. De ce atât de curând? Cine m-a mai trădat? De ce 
Ishido e aşa de sigur pe el? 

— Bun. Atunci pe poimâine, senior Ishido. Ai să-ţi ţii 
oamenii departe de locul meu de vânătoare? N-aş vrea să- 
mi fie tulburat vânatul, adăugă scurt. 

— Bineînţeles. Şi barbarul? 

— El este şi a fost întotdeauna proprietatea mea. Şi 
corabia lui. Dar îl vei avea atunci când o să sfârşesc eu cu 
el. După aceea poţi să-l trimiţi pe terenul de execuţie, dacă 
doreşti. 

— Mulţumesc. Da, o voi face. Ishido îşi închise evantaiul şi-l 
strecură în mânecă. El nu contează. Ceea ce contează, şi de 
altfel e motivul pentru care am venit să te văd, este că... ah, 
că veni vorba, am auzit că doamna, mama mea, vizitează 
mânăstirea Johji. 

— Da? Credeam că a cam trecut vremea privitului florilor 
de cireş. Acum, desigur, s-au cam trecut. 

— Aşa-i. Dar, dacă ea vrea să le vadă, de ce nu? Cu 
bătrânii nu ştii niciodată, judecă altfel şi văd lucrurile 


diferit, neh? Dar sănătatea ei nu-i prea bună. Mă 
îngrijorează. Trebuie să aibă mare grijă, răceşte foarte 
Uşor. 

— Şi cu mama mea e la fel. Trebuie să fii cu mare băgare 
de seamă cu sănătatea bătrânilor. 

Toranaga îşi spuse că nu trebuia să uite să fie trimis un 
mesaj urgent stareţului spre a-i aminti să vegheze asupra 
sănătăţii bătrânei cu foarte mare grijă. Dacă s-ar întâmpla 
ca ea să moară în mânăstire, urmările ar fi cumplite. S-ar 
acoperi de ruşine în faţa întregii împărăţii. Toţi daimyo şi-ar 
da seama că, pe eşicherul luptei pentru putere, el folosise 
drept pion o bătrână neajutorată, mama duşmanului său, şi 
că dăduse greş. Luarea de ostatici era într-adevăr o treabă 
periculoasă. 

Ishido aproape că-şi ieşise din minţi de furie când auzise 
că venerata sa mamă se afla în fortăreaţa lui Toranaga, la 
Nagoya. Căzuseră capete. Grăbise imediat planurile de 
distrugere a lui Toranaga şi luase hotărârea fermă să 
împresoare Nagoya şi să termine cu Kazamaki - daimyo în a 
cărui grijă se aflase ea când începuseră ostilitățile. În cele 
din urmă fusese trimis, prin mijlocitori, un mesaj personal 
stareţului, precum că, dacă ea nu era scoasă teafără din 
mânăstire în douăzeci şi patru de ore, atunci Naga, unicul 
fiu al lui Toranaga care era la îndemână, şi oricare dintre 
femeile lui care ar putea fi prinse, au să se trezească, din 
nefericire, în satul leproşilor, care îi vor da să mănânce şi să 
bea şi vor fi serviţi de una dintre târfele lor. Ishido ştia că 
atâta vreme cât mama sa era în puterea lui Ioranaga, el 
trebuia să umble cu grijă. Dar lăsase să se înţeleagă 
limpede că dacă nu era lăsată să plece, el avea să treacă 
împărăţia prin foc şi sabie. 

— Ce mai face doamna, mama domniei-tale, senior 
Toranaga? întrebă el politicos. 

— E foarte bine, mulţumesc. Toranaga lăsă să i se citească 
fericirea pe chip, atât cu gândul la mama lui, cât şi ştiind 
furia neputincioasă a lui Ishido. E chiar foarte zdravănă la 


cei şaptezeci şi patru de ani ai săi. Nădăjduiesc să fiu şi eu 
la fel de puternic la vârsta ei. 

Ai cincizeci şi opt, Toranaga, dar n-o să ajungi la cincizeci 
şi nouă, îşi promise Ishido. 

— Te rog transmite-i cele mai bune urări din partea mea şi 
viaţă lungă, plină de fericire. Mulţumesc încă o dată şi-mi 
pare rău pentru cele întâmplate. Se înclină cu o politeţe 
adâncă şi apoi, reţinându-şi cu greu plăcerea fără margini, 
adăugă: A, da, treaba importantă pentru care voiam să te 
văd e că ultima întâlnire a regenţilor a fost amânată. Nu ne 
mai întâlnim diseară la apusul soarelui. 

Toranaga îşi păstră zâmbetul pe chip, dar în sinea sa era 
zguduit. 

— Da? De ce? 

— Seniorul Kiyama e bolnav. Seniorul Sugiyama şi seniorul 
Onoshi au fost de acord cu amânarea. Eu la fel. Câteva zile 
nu contează, nu-i aşa, când e vorba de lucruri atât de 
importante? 

— Putem să ţinem întâlnirea fără seniorul Kiyama. 

— Noi am fost de acord să n-o ţinem. Ochii lui Ishido erau 
batjocoritori. 

— Cu toţii? 

— Aici sunt cele patru sigilii ale noastre. 

Toranaga clocotea. Orice amânare însemna pentru el o 
primejdie nemăsurată. Putea oare să facă un schimb, mama 
lui Ishido, în schimbul unei adunări imediate? Nu, pentru că 
ar trebui prea mult timp ca poruncile să se ducă încoace şi- 
ncolo şi ar pierde un foarte mare avantaj, fără să aibă nimic 
în schimb. 

— Când o să se ţină întâlnirea? 

— Înţeleg că seniorul Kiyama ar trebui să simtă bine 
mâine sau poate poimâine. 

— Bun. Am să trimit medicul meu personal să-l vadă. 

— Sunt sigur că are să-ţi fie recunoscător pentru asta. Dar 
medicul lui a interzis orice vizitator. Boala ar putea fi 
molipsitoare, neh? 


— Ce boală? 

— Nu ştiu. Atâta mi s-a spus. 

— Doctorul e barbar? 

— Da. Înţeleg că e cel mai mare doctor al creştinilor. Un 
preot-doctor creştin, pentru un daimyo creştin. Ai noştri nu 
sunt aşa de buni pentru un daimyo atât de... atât de 
important, spuse Ishido cu un surâs batjocoritor. 

Îngrijorarea lui Toranaga crescu. Dacă doctorul ar fi fost 
japonez, erau multe lucruri pe care le-ar fi putut face. Dar 
cu un doctor creştin - fără îndoială un preot iezuit - era mai 
greu. Dacă s-ar fi pus împotriva unuia dintre aceştia, sau 
chiar dacă se băga doar în treburile lor, ar fi putut să-i 
îndepărteze pe toţi daimyo creştini, şi nu îşi îngădui să rişte 
asta. 

Ştia că prietenia lui cu Tsukku-san nu l-ar fi putut ajuta 
împotriva lui Onoshi sau Kiyama. Era în interesul creştinilor 
să fie cât mai uniţi. Curând va trebui să se întâlnească cu ei, 
cu preoţii barbari, să cadă la învoială, să afle preţul 
sprijinului lor. Dacă Ishido îi are, într-adevăr, pe Onoshi şi 
Kiyama de partea lui - şi toţi daimyo creştini i-ar urma pe 
aceştia doi, dacă ei s-ar uni - atunci sunt singur, gândi. 
Atunci nu-mi mai rămâne decât o singură cale: „Cer de 
Purpură”. 

— Am să-l vizitez pe seniorul Kiyama poimâine, spuse, 
stabilind un termen. 

— Dar molipsirea? Senior Toranaga, nu mi-aş ierta 
niciodată dacă ţi s-ar întâmpla ceva cât timp te afli aici, în 
Osaka. Eşti oaspetele nostru, în grija mea. Trebuie să stărui 
să nu te duci. 

— Poţi să stai liniştit, senior Ishido, boala molipsitoare ce-o 
să mă răpună pe mine nu s-a născut încă, neh? Ai uitat 
prezicerea ghicitorului? 

Când, în urmă cu şase ani, venise la Taiko solia chineză să 
pună capăt războiului chino-coreano-japonez, printre ei 
fusese şi un astrolog vestit. Acest chinez prezisese multe 
lucruri care, cu timpul, se adeveriseră. La unul dintre 


ospeţele neînchiputi de bogate ale lui Taiko, acesta îi ceruse 
ghicitorului să prezică moartea câtorva dintre sfetnicii lui. 
Astrologul spusese că Toranaga avea să moară de sabie pe 
la mijlocul vieţii; Ishido, faimosul cuceritor al Coreei - sau 
Pământul Ales, cum îi spuneau chinezii acestei ţări - avea să 
moară în putere, dar bătrân, cu picioarele bine înfipte în 
pământ, fiind cel mai faimos bărbat al vremii sale. Taiko 
însuşi avea să moară în patul lui, de bătrâneţe, respectat şi 
venerat, lăsând un fiu sănătos care să-i urmeze. Aceasta îl 
mulţumise atât de mult pe Taiko, care pe atunci încă n-avea 
copii, încât hotărâse să lase solia să meargă în China şi să 
nu-i ucidă aşa cum plănuise, pentru neobrăzările lor de mai 
înainte. În loc să negocieze pacea, aşa cum se aşteptase 
Taiko, împăratul chinez, prin solii săi, se oferise doar „să-l 
învestească rege al ţării Wa”, aşa cum numeau chinezii 
Japonia. Aşa că el îi trimisese acasă vii, şi nu în cutiile 
micuţe ce fuseseră deja pregătite pentru ei, şi pornise iar 
războiul împotriva Coreei şi Chinei. 

— Nu, senior loranaga, n-am uitat, spuse Ishido 
amintindu-şi foarte bine. Dar boala molipsitoare poate fi 
neplăcută. De ce să nu te simţi bine? Ai putea să iei sifilisul, 
ca fiul tău Noboru, te rog să mă ierţi, sau să ajungi lepros, 
ca seniorul Onoshi. El e încă tânăr, dar suferă. O, da, suferă. 

Pentru moment Toranaga fu descumpănit. El ştia prea bine 
ravagiile pe care le făceau ambele boli. Noboru, fiul lui cel 
mai mare, luase sifilisul chinezesc când avea şaptesprezece 
ani - acum zece ani - şi toate leacurile doctorilor japonezi, 
chinezi, coreeni şi creştini nu izbutiseră să-i uşureze boala, 
care deja îi mâncase faţa, dar n-avea să-l omoare. Dacă o s- 
ajung atotputernic, îşi promise Toranaga, poate că am să 
izbutesc să stăpânesc boala asta. Vine ea într-adevăr de la 
femei? Cum o iau femeile? Cum poate fi vindecată? Bietul 
Noboru, gândi Toranaga. Dacă n-ai fi avut sifilis, tu ai fi fost 
moştenitorul meu, pentru că eşti un soldat strălucit, un 
administrator mai bun decât Sudara şi foarte şiret. 


Pesemne că ai făcut multe lucruri rele într-o viaţă trecută 
ca să trebuiască să înduri atâtea în asta. 

— Pe bunul zeu Buddha, n-aş dori-o pe niciuna dintre ele 
nimănui, spuse. 

— Şi eu zic la fel, spuse Ishido, fiind convins că Toranaga i 
le-ar fi menit lui pe amândouă, dacă i-ar fi stat în putere. Se 
înclină din nou şi plecă. 

Toranaga sparse tăcerea: 

— Ei bine? 

Hiro-matsu spuse: 

— Dacă rămâi sau pleci acum, e totuna - adică o 
nenorocire, pentru că ai fost trădat şi eşti singur, alteţă. 
Dacă rămâi pentru adunare - n-o să fie înainte de o 
săptămână - Ishido are să-şi strângă legiunile în jurul 
Osakăi şi n-ai să scapi niciodată, orice i s-ar întâmpla 
doamnei Ochiba în Yedo. E limpede că Ishido e hotărât să o 
piardă pe ea, ca să pună mâna pe tine. Vezi bine că cineva 
te-a trădat şi că cei patru regenţi vor lua o hotărâre 
împotriva ta. Patru voturi contra unu în Consiliu înseamnă 
osândirea ta. Dacă pleci, ei tot or să dea ordinele pe care le 
doreşte Ishido. Eşti obligat să te supui hotărârii de patru la 
unu. Ai jurat s-o faci. Nu poţi să-ţi calci jurământul de 
regent. 

— Aşa-i. 

Se lăsă tăcerea. 

Hiro-matsu aştepta cu nelinişte crescândă: 

— Ce-ai de gând să faci? 

— Mai întâi am de gând să înot, spuse Toranaga cu o 
uimitoare voie bună. Apoi am să-l văd pe barbar. 

Femeia trecea păşind uşor prin grădina din faţa 
încăperilor lui Toranaga, către coliba mică, acoperită cu 
paie, atât de încântător aşezată într-un crâng de arţari. 
Chimonoul de mătase şi obi-ul erau cele mai simple şi totuşi 
cele mai elegante din câte le puteau face cei mai vestiți 
meşteri din China. Purta părul după ultima modă din Kyoto, 
strâns sus în creştet şi prins cu ace lungi, de argint. O 


umbrelă colorată îi apăra pielea foarte fină. Era micuță, 
doar de cinci picioare înălţime, dar desăvârşit 
proporţionată. În jurul gâtului avea un lănţişor fin de aur şi 
atârnat de el, un mic crucifix din acelaşi metal. 

Kiri aştepta în veranda colibei. Se aşezase greoaie la 
umbră, fesele revărsându-i-se peste pernă şi privea femeia 
care se apropia păşind pe dalele de piatră, atât de 
meşteşugit aşezate printre brazdele de muşchi, încât 
păreau să fi crescut acolo. 

— Eşti mai frumoasă ca oricând, mai tânără ca oricând, 
Toda Mariko-san, spuse Kiri fără pizmă, întorcându-i 
plecăciunea. 

— Aş vrea să fie adevărat, Kiritsubo-san, răspunse Mariko 
zâmbind. Se aşeză în genunchi pe o pernă, aranjându-şi, cu 
mişcări fireşti, poalele chimonoului. 

— E adevărat. Când ne-am întâlnit noi ultima oară? Acum 
doi-trei ani? Nu te-ai schimbat câtuşi de puţin în douăzeci 
de ani. Trebuie să fie aproape douăzeci de ani de când ne- 
am cunoscut. Îţi aminteşti? A fost la o petrecere dată de 
seniorul Goroda. Tu aveai paisprezece ani, erai măritată şi 
fără asemănare. 

— Şi speriată. 

— Nu, nu tu. Nici vorbă de speriată. 

— A fost acum şaisprezece ani, Kiritsubo-san, nu douăzeci. 
Da, îmi amintesc foarte bine. 

Prea bine, gândi mâhnită. A fost ziua când fratele meu mi- 
a spus în taină că el bănuia că veneratul nostru tată 
hotărâse să se răzbune pe seniorul său, dictatorul Goroda, 
că avea de gând să-l asasineze. Pe stăpânul său de drept! 

O, da, Kiri-san, îmi amintesc ziua aceea şi anul acela şi ora 
aceea. A fost începutul tuturor nenorocirilor. N-am 
recunoscut niciodată faţă de nimeni că am ştiut ce-avea să 
se-ntâmple, înainte de a se fi întâmplat. Nu miam prevenit 
niciodată soţul, sau pe Hiro-matsu, tatăl lui - amândoi vasali 
credincioşi ai dictatorului - că trădarea fusese pusă la cale 
de unul dintre cei mai mari generali ai lui. Ba mai rău, nu l- 


am prevenit pe Goroda, seniorul meu. Aşa că nu mi-am 
îndeplinit îndatoririle faţă de stăpânul meu, faţă de soţul 
meu şi faţă de familia lui, care, prin căsătorie, este singura 
mea familie. O, Doamne, iartă-mi păcatul, ajută-mă să mă 
izbăvesc. Am păstrat tăcere ca să-mi apăr preaiubitul tată, 
care întina onoarea a o mie de ani. O, Doamne, mântuieşte 
această păcătoasă de osânda veşnică... 

— Era acum şaisprezece ani, spuse Mariko senină. 

— În anul acela purtam în pântece copilul stăpânului 
Toranaga, spuse Kiri şi gândi: Dacă seniorul Goroda n-ar fi 
fost trădat mişeleşte şi omorât de tatăl tău, stăpânul meu 
Toranaga n-ar fi trebuit niciodată să poarte bătălia de la 
Nagakude şi eu n-aş fi răcit acolo şi nu mi-aş fi pierdut 
copilul. Poate, îşi zise. Sau poate că nu. N-a fost decât 
karma, karma mea, orice s-a întâmplat, neh? O, Mariko-san, 
spuse fără răutate, asta a fost cu atâta vreme în urmă că 
pare aproape ca-ntr-o altă viaţă. Dar pe tine nu te-au atins 
anii. De ce n-am şi eu chipul tău, părul tău frumos şi mersul 
tău grațios? Kiri râse. Răspunsul e simplu: Pentru că 
mănânc prea mult! 

— Ce contează? Te bucuri de prețuirea seniorului 
Toranaga, neh? Aşa că ţi-e viaţa împlinită. Eşti înţeleaptă, 
blândă, sănătoasă şi fericită în sufletul tău. 

— Ar fi bine să fiu subţire, şi totuşi să pot mânca, şi să mă 
bucur şi de bunăvoința lui, spuse Kiri. Dar tu? Iu nu eşti 
fericită în sufletul tău? 

— Eu nu sunt decât o unealtă pentru stăpânul meu, 
Buntaro, de care să se foloseacă. Dacă stăpânul, soţul meu, 
e fericit, atunci, binenţeles, şi eu sunt fericită. Plăcerea lui e 
şi plăcerea mea. Aşa cum e şi la tine, spuse Mariko. 

— Da. Dar nu la fel. 

Kiri îşi mişca evantaiul, mătasea aurie reflectând soarele 
după-amiezii. Sunt aşa de fericită că nu sunt în locul tău, 
Mariko, cu toată frumuseţea, strălucirea, curajul şi 
învăţătura ta. Nu! Eu n-aş putea îndura să fiu măritată cu 
bărbatul acela urât, nesuferit, trufaş, violent, nici măcar o 


singură zi, ce să mai vorbim de şaptesprezece ani. E atât de 
diferit de tatăl lui, seniorul Hiro-matsu. Da, el e un om 
minunat. Dar Buntaro? Cum de au taţii fii atât de 
îngrozitori? Aş vrea să am un fiu, o, cât aş vrea! Dartu, 
Mariko, cum ai îdurat purtările lui atât de urâte toţi aceşti 
ani? Cum ai putut îndura atât? Pare cu neputinţă să nu fi 
lăsat nici o urmă pe faţa ta sau în sufletul tău. 

— Eşti o femeie nemaipomenită, loda Buntaro Mariko-san. 

— Mulţumesc, Kiritsubo 'Toshiko-san. O, Kiri-san, mă bucur 
atât de mult că te văd. 

— Şi eu. Ce face fiul tău? 

— Minunat - minunat - minunat. Saruji are cincisprezece 
ani, poţi să-ţi închipui? E înalt şi puternic, exact ca şi tatăl 
său, iar stăpânul Hiro-matsu i-a dăruit lui Saruji o feudă 
doar a lui şi el - ştiai c-o să se-nsoare? 

— Nu, cu cine? 

— Ea e nepoata seniorului Kiyama. Stăpânul Toranaga a 
aranjat totul atât de bine. O căsătorie foarte potrivită 
pentru familia noastră. Aş vrea doar ca fata să fie... să fie 
mai atentă cu fiul meu, mai demnă de el. Ştii că ea... Mariko 
râse, puţin ruşinată. Poftim, sunt ca o soacră, cum sunt 
toate de când e lumea. Dar cred c-ai să-mi dai dreptate, ea 
într-adevăr nu e încă pregătită. 

— O să ai timp să faci tu asta. 

— O, nădăjduiesc că da. Sunt norocoasă că n-am o soacră. 
Nu ştiu ce-aş face. 

— Ai încânta-o şi-ai struni-o, aşa cum îţi struneşti toată 
gospodăria, neh? 

— Ei, aş vrea să fie aşa. Mâinile lui Mariko zăceau 
nemişcate în poală. Privea o libelulă care se oprise pentru o 
clipă şi îşi luă apoi zborul. Soţul meu mi-a poruncit să vin 
aici. Seniorul Ioranaga doreşte să mă vadă? 

— Da. Vrea să-i slujeşti de tălmaci. 

Mariko era uimită. 

— Cu cine? 

— Cu noul barbar. 


— O! Dar ce-i cu părintele Tsukku-san? E bolnav? 

— Nu. Kiri se juca cu evantaiul. Cred că nu ne rămâne 
decât să ne mirăm de ce stăpânul Toranaga te vrea pe tine 
aici şi nu pe preot, ca la prima întâlnire. De ce trebuie, 
Mariko-san, ca noi să ne îngrijim de toţi banii, să plătim 
toate cheltuielile, să instruim servitorii, să cumpărăm toată 
hrana şi toate bunurile din gospodărie - şi de cele mai 
multe ori chiar şi haine pentru stăpânii noştri - când ei nu 
ne spun, de fapt, nimic, nu? 

— Poate că pentru asta avem intuiţia. 

— Pesemne că da. Privirea lui Kiri era cumpănită şi 
prietenoasă. Dar aş înclina să cred că asta are să fie o 
treabă foarte secretă. Aşa că tu ai să juri pe Dumnezeul tău 
creştin că n-ai să spui absolut nimic despre această 
întâlnire. Nimănui. 

Ziua păru să-şi piardă culoare. 

— Bineînţeles, spuse Mariko stânjenită. 

Înţelegea foarte limpede că Kiri vroia să spună că nu 
trebuia să zică nimic soţului ei, sau tatălui acestuia, sau 
confesorului ei. Cum soţul îi poruncise să vină aici, desigur 
la cererea seniorului Toranaga, datoria faţă de suveranul ei, 
Toranaga, stătea mai presus de datoria faţă de soţul ei. Dar 
faţă de confesor? Putea ea să nu-i spună acestuia nimic? şi 
de ce era ea tălmaciul şi nu părintele Tsukku-san? Înţelese 
că, din nou, împotriva voinţei ei, era amestecată în acea 
intrigă politică care-i amărâse viaţa, şi dori încă o dată ca 
familia ei să nu fi fost veche şi Fujimoto, iar ea să nu se fi 
născut cu darul acesta, care-i îngăduise să înveţe limbi 
aproape de neînțeles - portugheza şi latina - sau să nu se fi 
născut deloc. Dar atunci, gândi, nu mi-aş fi văzut niciodată 
fiul, n-aş fi aflat despre Copilul lisus sau Adevărul Său, sau 
despre viaţa veşnică. 

Asta-i karma ta, Mariko, îşi spuse tristă, doar karma. 

— Foarte bine, Kiri-san. Apoi adăugă cuprinsă de 
presimţiri negre: Jur pe Dumnezeul meu că n-am să 


dezvălui nimic din cele spuse azi aici sau oricând şi am să 
taălmăcesc pentru suveranul meu. 

— Şi îmi închipui că ar trebui să nu ţii seama de unele din 
simţămintele tale şi să tălmăceşti exact ce se spune. Acest 
nou barbar e ciudat şi spune lucruri ciudate. Sunt sigură că 
stăpânul meu te-a ales pe tine, din toţi ceilalţi, pentru 
anume pricini. 

— Aparţin seniorului Toranaga, care face cu mine ceea ce 
doreşte. Nu trebuie să se teamă niciodată de credinţa mea. 
— N-a fost niciodată pusă la îndoială, doamnă. N-am avut 

nici un gând rău. 

Începu o ploaie de primăvară şi presără cu stropi petalele, 
muşchiul şi frunzele. Trecu repede, lăsând şi mai multă 
frumuseţe în urmă. 

— Ţi-aş cere o favoare, Mariko-san. Te rog, ai putea să-ţi 
pui crucifixul sub chimonou? 

Degetele lui Mariko ţâşniră protectoare spre el. 

— De ce? Seniorul Toranaga nu s-a împotrivit niciodată 
creştinării mele, nici stăpânul Hiro-matsu, capul clanului 
meu! Soţul meu mi-a... soţul meu îmi îngăduie să-l păstrez 
şi să-l port. 

— Da. Dar crucifixurile îl scot din minţi pe acest barbar şi 
stăpânul meu, Ioranaga, nu-l vrea ieşit din minţi, îl vrea 
liniştit. 

Blackthorne nu văzuse niciodată o persoană atât de 
micuță. 

— Konnichi wa, spuse. Konnichi, loranaga-sama. Se 
înclină, ca un curtean, dădu din cap spre băiatul care îl 
privea cu ochii mari, îngenunchiat lângă Toranaga, şi spre 
femeia grasă, care stătea în spatele lui. Se aflau cu toţii în 
veranda ce înconjura coliba cea mică. Avea o singură 
încăpere pe potrivă de mică cu paravane rustice, cu bârne 
cioplite şi acoperiş de paie şi o bucătărie în spate. Era 
aşezată pe piloni de lemn, înălțându-se cam la un picior 
deasupra unui covor de nisip alb, imaculat. Era o casă 
pentru ceremonialul cha-no-yu, construită cu mari 


cheltuieli, cu materiale rare, anume pentru acest scop, deşi 
uneori, pentru că aceste case erau izolate, în luminişuri de 
pădure, erau folosite pentru întâlniri şi convorbiri tainice. 

Blackthorne îşi strânse chimonoul în jurul său şi se aşeză 
pe o pernă ce fusese pusă jos, pe nisip, în faţa lor. 

— Gomen nasai, 'loranaga-sama, nihon go ga hana- 
semasen. Isuyuku go imasu ka? 

— Sunt tălmaciul domniei-tale, senhor, spuse imediat 
Mariko, într-o portugheză aproape fără cusur. Dar vorbeşti 
japoneza? 

— Nu, senhorita, doar câteva cuvinte sau expresii, 
răspunse Blackthorne luat prin surprindere. 

EI se aşteptase ca părintele Alvito să traducă, iar Toranaga 
să fie însoţit de samurai şi poate de Yabu. Dar nu era nici un 
samurai prin apropiere, deşi mulţi încercuiau grădina. 

— Stăpânul meu, Toranaga, vrea să ştie de unde... mai 
întâi, poate, ar trebui să vă-ntreb dacă preferaţi să vorbim 
în latină? 

— Cum doriţi, senhorita. 

Ca orice om instruit, Blackthorne ştia să scrie, să citească 
şi să vorbească în latină, pentru că latina era singura limbă 
de studiu în întreaga lume civilizată. 

Cine e femeia asta? De unde a învăţat o portugheză atât 
de bună? Şi latina! Unde altundeva decât la iezuiţi, gândi. 
Într-una din şcolile lor. O, ei sunt atât de deştepţi! Primul 
lucru pe care îl fac e să ridice o şcoală. 

Nu erau decât şaptezeci de ani de când Ignatius Loyola 
înființase Ordinul lui Isus şi acum şcolile lor, cele mai bune 
din întreaga creştinătate, erau răspândite în întreaga lume 
şi influenţa lor ridicase sau doborâse regi. Papa pleca 
urechea la spusele lor. Opriseră valul Reformei şi recâştiga 
teritorii imense pentru biserica lor. 

— Atunci o să vorbim în portugheză, spuse ea. Stăpânul 
meu doreşte să ştie de unde ai învăţat „cele câteva cuvinte 
şi expresii” în limba noastră? 


— În închisoare era un călugăr, senhorita, un călugăr 
franciscan şi el m-a învăţat. Lucruri ca mâncare, prieten, 
baie, pleacă, vino, adevărat, fals, aici, acolo, eu, tu, te rog, 
mulţumesc, vreau, nu vreau, prizonier, da, nu şi aşa mai 
departe. E doar un început, din păcate. Aţi vrea să-i spuneţi 
seniorului TIoranaga că acum sunt mai bine pregătit să 
răspund întrebărilor sale, să-i fiu de folos şi sfnt mai mult 
decât bucuros că am ieşit din închisoare. Şi pentru asta îi 
mulţumesc. 

Blackthorne o privi răsucindu-se şi tălmăcindu-i lui 
Toranaga. Ştia că va trebui să vorbească simplu, de preferat 
în fraze scurte şi să fie atent, pentru că, spre deosebire de 
preot, care tălmăcea în acelaşi timp, această femeie aştepta 
până ce el termina, apoi dădea un rezumat sau o versiune a 
ceea ce se spusese - obişnuita problemă a tuturor 
talmacilor, cu excepţia celor foarte buni, deşi, cum făcea 
iezuitul, chiar şi ei lăsau, cu sau fără voie, ca propriile lor 
personalităţi să influenţeze cele traduse. Baia, masajul, 
mâncarea şi cele două ore de somn îl refăcuseră mult. 
Slugile de la baie, toate femei bine clădite şi puternice, îl 
frecaseră cu piatra şi-i săpuniseră părul, împletindu-i-l într- 
o coadă îngrijită, iar bărbierul îi potrivise barba. 1 se dăduse 
o fâşie de pânză pentru pus în jurul şoldurilor, chimonou, 
brâu, şosete-tabi, toate curate şi saboţi în curele. 
Aşternuturile pe care dormise fuseseră deosebit de curate, 
ca de altfel şi camera. Totul păruse un vis şi, trezindu-se din 
somnul fără vise, se întrebase, pentru o clipă, care era visul: 
acesta sau închisoarea. 

Aşteptase nerăbdător, sperând că va fi dus iarăşi la 
Toranaga, plănuind ce să spună şi ce să dezvăluie, cum să-l 
întreacă în şiretenie pe părintele Alvito şi cum să-l domine. 
Pe el şi pe Toranaga. Pentru că era încredinţat, după cele 
spuse de fratele Domingo despre politica şi negoţul 
portughezilor şi japonezilor, că acum putea să-l ajute pe 
Toranaga, care, în schimb, putea să-i dea cu uşurinţă 
bogăţiile pe care le căuta. 


Şi acum, fără nici un preot cu care să lupte, se simţea şi 
mai plin de încredere. Am nevoie doar de puţin noroc şi 
răbdare. 

Toranaga asculta concentrat tălmaciul ca o păpuşă. 

Blackthorne gândea: aş putea s-o ridic cu o singură mână 
şi, dacă i-aş cuprinde mijlocul cu palmele, degetele mi s-ar 
atinge. Ce vârstă să aibă, oare? E desăvârşită! Măritată? 
Nici o verighetă. A, asta-i interesant. Nu poartă bijuterii de 
nici un fel. Afară doar de acele de argint din păr. Şi nici 
cealaltă femeie, cea grasă. 

Îşi sctoci memoria. Nici celelalte două femei din sat nu 
avuseseră vreo bijuterie şi nu văzuse niciuna la nimeni din 
casa lui Mura. De ce? 

Şi cine e femeia grasă? Nevasta lui Toranaga? Sau dădaca 
băiatului? O fi flăcăul fiul lui Toranaga? Sau nepotul, poate? 
Fratele Domingo spusese că japonezii au o singură soţie, 
dar legea le îngăduie să ţină în casă oricâte concubine - 
țiitoare - vor. 

Să fie tălmaciul concubina lui Toranaga? 

Cum o fi să ai astfel de femeie în pat? Mi-ar fi teamă să n-o 
zdrobesc. Nu, nu cred. Sunt şi în Anglia femei aproape tot 
atât de firave. Dar nu ca ea. 

Băiatul era mărunt, ţeapăn, cu ochi rotunzi, iar părul 
negru îi era strâns într-o coadă scurtă, fără să fie ras în 
creştet. Curiozitatea lui părea memăsurată. 

Fără să se gândească, Blackthorne îi făcu cu ochiul. 
Băiatul tresări, apoi râse, o întrerupse pe Mariko, îl arătă 
cu degetul şi vorbi. Toţi îl ascultară îngăduitori şi nimeni nu 
încercă să-l oprească. Când termină, Toranaga vorbi scurt 
către Blackthorne. 

— Seniorul Toranaga întreabă de ce ai făcut asta, senhor? 

— O, doar ca să-l fac să râdă pe flăcău. E un copil ca toţi 
copiii şi copiii din ţara mea de obicei râd dacă le fac aşa. 
Fiul meu trebuie să aibă anii lui acum. Fiul meu are şapte 
ani. 


— Mogştenitorul are şapte, spuse Mariko după o pauză, 
apoi tălmăci ce spuse el. 

— Moştenitor? Asta înseamnă că băiatul e unicul fiu al 
seniorului Toranaga? întrebă Blackthorne. 

— Seniorul 'Toranaga mi-a poruncit să spun că, pentru 
moment, trebuie, te rog, să răspunzi doar la întrebări. Apoi 
adăugă: Sunt sigură, căpitane-pilot Blackthorne, că, dacă ai 
răbdare, ţi se va oferi prilejul să întrebi orice doreşti, mai 
târziu. 

— Foarte bine. 

— Pentru că numele dumitale, senhor, e foarte greu de 
pronunţat, limba noastră neavând sunetele necesare, pot să 
folosesc - pentru seniorul Toranaga - numele japonez, 
Anjin-san? 

— Desigur. 

Blackthorne voia s-o întrebe numele ei, dar îşi aminti ce-i 
spusese şi-şi impuse încă o dată că trebuie să aibă răbdare. 

— Mulţumesc. Stăpânul meu întreabă, mai ai alţi copii? 

— O fiică. S-a născut chiar înainte de a pleca eu de acasă, 
din Anglia. Aşa că ea are acum aproape doi ani. 

— Ai o soţie sau mai multe? 

— Una. Aşa e obiceiul la noi. La fel ca la portughezi şi 
spanioli. Noi nu avem concubine - concubine oficiale. 

— Aceasta e prima dumitale soţie, senhor? 

— Da. 

— Te rog, ce vârstă ai? 

— Treizeci şi şase. 

— Unde locuieşti, în Anglia? 

— În marginea Chathamului. E un port mic, lângă Londra. 

— Londra este principalul vostru oraş? 

— Da. 

— El întreabă, ce limbi vorbiţi? 

— Engleza, portugheza, spaniola, olandeza şi, bineînţeles, 
latina. 

— Ce e „olandeza”? 


— E o limbă vorbită în Europa, în Olanda. E foarte 
asemănătoare cu germana. 

Ea se încruntă. 

— Olandeza e o limbă păgână? La fel şi germana? 

— Amândouă sunt ţări necatolice, răspunse el cu grijă. 

— Iartă-mă, nu e acelaşi lucru cu păgân? 

— Nu, senhorita. Creştinismul e împărţit în două religii 
foarte deosebite: catolică şi protestantă. Sunt două variante 
ale creştinismului. Secta din Japonia e catolică. În 
momentul de faţă cele două religii se duşmănesc. Observă 
uimirea ei şi nemulţumirea crescândă a lui Toranaga, 
pentru că fusese lăsat în afara conversaţiei. Fii atent, îşi 
spuse. Ea cu siguranţă e catolică. Treci la lucruri concrete. 
Şi fii cât mai simplu. 

— Poate că seniorul Toranaga nu doreşte să vorbim despre 
religie, senhorita, mai ales că lucrul acesta a fost în parte 
lămurit la prima noastră întâlnire. 

— Eşti creştin-protestant? 

— Da. 

— Şi creştinii catolici îţi sunt duşmani? 

— Cei mai mulţi m-ar considera eretic şi duşmanul lor, da. 

Ea şovăi, se întoarse spre 'Toranaga şi vorbi îndelung. 

Erau multe străji de jur împrejurul grădinii. Toate erau 
destul de departe şi toate în uniforme maro. Apoi 
Blackthorne observă zece în uniforme gri, aşezate într-un 
grup ordonat la umbră, toţi cu ochii asupra băiatului. Ce să- 
nsemne asta? se întrebă. 

Toranaga îi puse o mulţime de întrebări lui Mariko, apoii 
se adresă direct lui Blackthorne. 

— Stăpânul meu doreşte să ştie despre dumneata şi 
familia dumitale, începu Mariko. Despre ţara dumitale, 
despre regina ei şi ocârmuirea dinainte, datini, obiceiuri şi 
istorie. La fel şi despre toate celelalte ţări, în mod deosebit, 
Portugalia şi Spania. Totul despre lumea în care trăieşti. 
Despre navele voastre, arme, hrană, negoţ. Despre luptele 
şi războaiele voastre şi cum se conduce o navă şi cum ai 


condus dumneata nava şi ce s-a întâmplat în această 
călătorie. Vrea să înţeleagă... iartă-mă, de ce râzi? 

— Doar pentru că asta pare să fie chiar despre tot ceea ce 
ştiu, senhorita. 

— Asta e exact ceea ce doreşte stăpânul meu. „Exact” e 
cuvântul corect? 

— Da, senhorita. Pot să te felicit pentru portugheza fără 
cusur? 

Evantaiul ei flutură uşor. 

— Mulţumesc, senhor. Da, stăpânul meu ar vrea să afle 
adevărul despre toate, care e realitatea şi care ar fi părerea 
domniei-tale. 

— Aş fi bucuros să-i spun. Ne-ar lua însă ceva timp. 

— Stăpânul meu are tot timpul, spune el. 

Blackthorne privi spre Toranaga. 

— Wakarimasu. 

— Te rog să mă ierţi, senhor, stăpânul meu îmi porunceşte 
să-ţi spun că accentul domniei-tale e puţin greşit. Mariko îi 
arătă cum să spună, iar el repetă şi-i mulţumi. Eu sunt 
senhora Mariko Buntaro, nu senhorita. 

— Da, senhora. Blackthorne aruncă o privire spre 
Toranaga. De unde ar dori să încep? 

Ea-l întrebă. Un zâmbet scurt străbătu chipul dur al lui 
Toranaga. 

— Domnia-sa zice, cu începutul. 

Blackthorne ştia că asta era o altă încercare. Cu ce să 
înceapă, din nesfârşitele posibilităţi? Cui să i se adreseze? 
Lui Toranaga, băiatului, sau femeii? Desigur, dacă ar fi fost 
de faţă numai bărbaţi, lui Ioranaga. Dar acum? De ce se 
aflau acolo femeile şi băiatul? Asta trebuie să aibă un sens. 

Hotări să-şi fixeze privirile asupra femeilor şi băiatului. 

— În timpurile străvechi, ţara mea era ocârmuită de un 
mare rege, care avea o sabie vrăjită, numită Excalibur, iar 
regina lui era cea mai frumoasă femeie din ţară. Sfetnicul 
lui cel mai de încredere era un vrăjitor, Merlin, iar numele 
regelui era Arthur, începu el cu multă siguranţă legenda pe 


care tatăl lui o istorisea atât de bine în îndepărtata lui 
tinereţe. Capitala regelui Arthur se numea Camelot şi erau 
vremuri fericite, fără războaie şi cu recolte bogate şi... 
Brusc îşi dădu seama de enormitatea greşelii lui. Miezul 
poveştii era despre Guenievra şi Lancelot, o regină adulteră 
şi un vasal necredincios, despre Mordred, fiul nelegitim al 
lui Arthur, care porneşte mişeleşte la război împotriva 
tatălui său şi despre un tată care îl omoară pe acest fiu în 
luptă, ca să fie la rândul lui rănit mortal de acesta. O, Lisuse 
Cristoase, cum am putut să fiu atât de nerod! Nue 
Toranaga exact ca un mare rege? Nu sunt astea doamnele 
lui? Nu e ăsta fiul lui? 

— Nu te simţi bine, senhori 

— Nu... nu, iertaţi-mă, a fost doar... 

— Spuneai, senhor, despre acest rege şi recolta bună. 

— Da... Ca-n mai toate ţările, trecutul nostru e-nvăluit în 
mituri şi legende, cele mai multe dintre acestea lipsite de 
importanţă, spuse încurcat, încercând să câştige timp. 

Ea se uită la el uimită. Ochii lui Toranaga se făcură şi mai 
sfredelitori iar băiatul căscă. 

— Ce spuneai, senhor? 

— Eu... ei bine... Apoi avu o străfulgerare de inspiraţie. 
Poate că cel mai bun lucru pe care l-aş putea face, senhora, 
ar fi să desenez o hartă a lumii, aşa cum o ştim noi, spuse 
grăbit. Aţi dori s-o fac? 

Ea tălmăci şi el văzu o sclipire de interes din partea lui 
Toranaga, nimic pe faţa băiatului şi a femeilor. Cum să-i 
atrag şi pe ei? 

— Stăpânul meu spune da. Voi trimite după hârtie... 

— Mulţumesc. Dar pentru moment, mă descurc cu asta. 
Mai târziu, dacă o să-mi daţi scule de scris, vă pot desena 
una mai exactă. 

Blackthorne se sculă de pe pernă şi îngenunche. Începu să 
deseneze cu degetul o hartă sumară pe nisip, cu susul în 
jos, ca ei să poată vedea mai bine. 


— Pământul e rotund, ca o portocală, dar harta aceasta e 
precum coaja ei, tăiată în ovale de la nord la sud, întinsă 
drept şi lăţită puţin la capătul de jos şi sus. Un olandez 
numit Mercator a născocit acum douăzeci de ani acest fel 
de a înfăţişa Pământul. A fost prima hartă exactă a lumii. 
Putem chiar să navigam cu ea - sau cu globurile lui. Schiţă 
repede continentele. Acesta este nordul şi acesta este 
sudul, est şi vest. Japonia e aici, ţara mea e la celălalt capăt 
al lumii, acolo. Toată partea aceasta e necunoscută şi 
neexplorată... Mâna lui înlătură totul din America de Nord, 
la nord de linia ce unea Mexicul cu Terra Nova, totul din 
America de Sud, afară de Peru şi o fâşie îngustă de coastă, 
în jurul continentului, apoi totul la nord şi est de Norvegia, 
totul la răsărit de Moscova, toată Asia, tot interiorul Africii, 
totul la sud de Java şi capătul Americii de Sud. Cunoaştem 
zonele de coastă, dar în rest mai nimic. Interiorul Africii, 
Americilor şi Asiei e aproape un mister. Se opri să-i dea ei 
timp să-l ajungă. 

Ea tălmăcea acum cu mai multă uşurinţă şi el simţi cum 
interesul lor creştea. Băiatul se mişcă şi veni ceva mai 
aproape. 

— Mogştenitorul doreşte să ştie unde ne aflăm noi pe hartă. 

— Aici. Aici cred că e Kitaiul - China. Nu ştiu cât de 
departe ne aflăm noi de coastă. Mie mi-au trebuit doi ani ca 
să navighez de aici, aici. 

Toranaga şi femeia grasă îşi întinseră gâturile să vadă mai 
bine. 

— Moştenitorul întreabă de ce împărăţia noastră e aşa de 
mică pe harta domniei-tale. 

— E micşorată la scară, senhora. Pe continentul acesta, de 
la Terra Nova, aici, până în Mexic, aici, sunt aproape o mie 
de leghe a câte trei mile. De aici până la Yedo sunt aproape 
o sută de leghe. 

Urmă o pauză, după care vorbiră între ei. 

— Seniorul Toranaga doreşte să-i arăţi pe hartă cum ai 
venit în Japonia. 


— Pe acest drum. Acesta este Pasul - sau Strâmtoarea - 
Magellan, aici, în josul Americii de Sud. Se numeşte aşa 
după navigatorul portughez care l-a descoperit, acum 
optzeci de ani. De atunci portughezii şi spaniolii au ţinut 
drumul secret, folosindu-l numai ei. Noi am fost primii 
străini în Strâmtoare. Eu am avut una dintre cărţile lor pilot 
secrete, un fel de hartă, dar chiar şi aşa, a trebuit totuşi să 
aştept şase luni ca să trec prin ea din cauza vânturilor 
potrivnice. 

Ea tălmăci ce spusese el. 'Ioranaga îşi ridică neîncrezător 
privirile. 

— Stăpânul meu zice că te înşeli. Toţi bar... toţi 
portughezii vin din sud. Acesta e drumul lor, singurul drum. 

— Da. E-adevărat că portughezii preferă drumul acela - 
Capul Bunei Speranţe îl numim noi - pentru că au zeci de 
forturi de-a lungul coastelor acestora - Africa, India şi 
Insulele Mirodeniilor - unde să se aprovizioneze şi unde să 
ierneze. Şi galioanele, navele lor de război, patrulează şi nu 
îngăduie străinilor aceste căi de navigaţie. Totuşi, spaniolii 
folosesc Strâmtoarea Magellan ca să ajungă în coloniile lor 
americane din Pacific şi în Filipine, sau traversează pe aici, 
prin istmul îngust Panama, mergând pe uscat, ca să 
scurteze drumul cu luni întregi. Pentru noi a fost mai sigur 
să navigăm prin Strâmtoarea Magellan, altfel ar fi trebuit 
să trecem de-a lungul întregului şir de forturi portugheze 
duşmane. Vă rog, spuneţi-i seniorului loranaga că ştiu 
acum poziţia multora dintre ele. Pentru că veni vorba, mai 
toate au în slujba lor trupe japoneze, adăugă mai apăsat. 
Călugărul care mi-a spus toate astea, în închisoare, era 
spaniol şi duşmanul tuturor portughezilor şi iezuiţilor. 

Blackthorne observă o reacţie imediată pe faţa ei şi, când 
traduse, şi pe faţa lui Toranaga. Lasă-i timp şi vorbeşte cât 
mai simplu, îşi zise. 

— Trupe japoneze? Vrei să spui samurai? 

— Cred că ronini ar fi mai potrivit. 


— Ai zis o hartă „secretă”. Stăpânul meu doreşte să ştie 
cum ai obținut-o. 

— Un bărbat numit Pieter Suyderhof, din Olanda, a fost 
secretarul particular al primatului de Goa - acesta este 
titlul preotului catolic cel mai mare în rang, iar Goa este 
capitala Indiei Portugheze. Ştiţi, bineînţeles, că portughezii 
încearcă să pună stăpânire pe continent prin forţă. Ca 
secretar particular al acestui arhiepiscop, care pe atunci 
era şi vicerege portughez, îi treceau prin mână tot felul de 
documente. După mulţi ani, ela obţinut unele dintre cărţile 
lor pilot - hărţi - şi le-a copiat. Acestea au dezvăluit tainele 
drumului prin Strâmtoarea Magellan şi, de asemeni, cum să 
ocoleşti Capul Bunei Speranţe şi bancurile de nisip şi 
recifurile din Goa până-n Japonia, prin Macao. Rutterul meu 
a fost cel al lui Magellan. Se găsea printre hârtiile mele de 
pe navă, ce s-au pierdut. Sunt ca aerul pentru mine şi ar 
putea să fie de mare preţ pentru seniorul Toranaga. 

— Stăpânul meu spune că a trimis porunci să fie căutate. 
Continuă, te rog. 

— Când Suyderhof s-a întors în Olanada, le-a vândut 
Companiei Negustorilor Indiei de Est, care avea monopolul 
negoţului cu Orientul îndepărtat. 

Ea-l privea cu răceală. 

— Acest bărbat a fost o iscoadă plătită? 

— A fost plătit pentru hărţile lui, da. Acesta e obiceiul lor, 
aşa răsplătesc ei un om. Nu cu un titlu sau cu pământ, 
numai cu bani. Olanda e republică. Bineînţeles, senhora, 
ţara mea şi aliata noastră, Olanda, sunt în război cu Spania 
şi Portugalia şi asta de ani. Veţi înţelege, senhora, că, în 
război, e important să afli tainele duşmanilor. 

Mariko se întoarse şi vorbi îndelung. 

— Stăpânul întreabă de ce acest arhiepiscop a luat în 
slujba sa un duşman? 

— Pieter Suyderhof spune că acest arhiepiscop, care era 
iezuit, era interesat doar de negoţ. Suyderhof le-a dublat 
veniturile, aşa că au fost foarte binevoitori cu el. Era un 


negustor extrem de deştept - olandezii, de obicei, sunt mai 
buni la astfel de lucruri decât portughezii - aşa că scrisorile 
lui de recomandare n-au fost controlate prea atent. De 
asemenea, mulţi bărbaţi cu ochi albaştri şi păr blond, 
germani sau alţi europeni, sunt catolici. Blackthorne 
aşteptă până ce toate acestea fură tălmăcite, apoi adăugă 
cu grijă: Ela fost căpetenia iscoadelor din Asia, pentru 
Olanda, un soldat al ţării sale, şi a pus câţiva dintre oamenii 
săi pe navele portugheze. Vă rog, spuneţi-i seniorului 
Toranaga că, fără negoţul japonez, India Portugheză n-ar 
putea trăi multă vreme. 

Toranaga îşi ţinu ochii aţintiţi pe hartă tot timpul cât vorbi 
Mariko. Nu se vedea nici o reacţie pe chipul lui la tot ce 
spusese ea. Blackthorne se întrebă dacă tălmăcise totul. 

— Stăpânul meu ar dori o hartă amănunţită a lumii, pe 
hârtie, cât de curând, cu toate bazele portugheze 
însemnate şi numărul roninilor de la fiecare. Domnia-sa zice 
să continui, te rog. 

Blackthorne ştia că făcuse un pas uriaş mai departe. Dar 
băiatul căscă, aşa că hotări să schimbe drumul, deşi ducea 
la acelaşi port. 

— Lumea noastră nu e totdeauna ceea ce pare. De pildă, la 
sud de linia asta, pe care noi o numim ecuator, anotimpurile 
sunt pe dos. Când la noie vară, la ei e iarnă; când la noi e 
vară, ei îngheaţă. 

— De ce e aşa? 

— Nu ştiu, dar e adevărat. Drumul către Japonia e printr- 
una dintre aceste două strâmtori din sud. Noi, englezii, 
încercăm să aflăm un drum de nord, fie prin nord-est, peste 
Siberii, fie prin nord-vest, peste Americi. Eu am fost la nord 
până aici. Acolo tot pământul e o întindere nesfârşită de 
gheaţă şi zăpadă şi e aşa de frig mai tot timpul anului că, 
dacă nu porţi mănuşi de blană, degetele îţi îngheaţă într-o 
clipă. Oamenii care locuiesc acolo se numesc laponi. 
Hainele lor sunt făcute din piei neargăsite de animale. 
Bărbaţii vânează şi femeile fac toată munca. Una din 


îndeletnicirile femeilor e să facă hainele. Pentru asta ele 
trebuie, mai tot timpul, să mestece pieile, ca să le facă mai 
moi, să le poată coase. 

Mariko râse din toată inima. 

Blackthorne îi zâmbi, simțindu-se mai încrezător în 
puterile sale acum. 

— E adevărat, senhora: E honto. 

— Sorewa honto desu ka? întrebă Toranaga nerăbdător. 
Ce e adevărat? 

Printre hohote de râs, ea-i povesti despre ce era vorba. 
Începură şi ei să râdă. 

— Am trăit printre ei aproape un an. Am fost prinşi între 
gheţuri şi a trebuit să aşteptăm dezgheţul. Se hrănesc cu 
peşte, foci, uneori urşi polari şi balene pe care le mănâncă 
crude. Mâncarea cea mai grozavă la ei este untura crudă 
de balenă. 

— O, lasă, Anjin-san! 

— E adevărat. Şi ei locuiesc în case mici, rotunde, făcute în 
întregime numai din zăpadă şi nu fac baie niciodată. 

— Cum, niciodată? izbucni ea. 

El clătină din cap şi hotărî să nu-i spună că în Anglia se 
făcea rar baie, chiar mai rar decât în Spania şi Portugalia, 
care erau ţări calde. 

Ea traduse. Toranaga clătină neîncrezător din cap. 

— Stăpânul meu spune că asta e prea de tot. Nimeni nu 
poate trăi fără baie. Chiar şi oamenii necivilizaţi. 

— Ăsta e adevărul, honto, spuse el calm şi ridică mâna. Jur 
pe lisus din Nazareth şi pe sufletul meu, jur că e adevărul. 

Ea-l privi în tăcere. 

— "Totul? 

— Da. Seniorul Ioranaga a dorit adevărul. De ce-aş minţi? 
Viaţa mea e în mâinile sale. E uşor de dovedit adevărul - nu, 
ca să fiu cinstit, ar fi greu de dovedit ce-am spus - ar trebui 
să mergeţi acolo şi să vedeţi cu ochii voştri. Sigur că 
portughezii şi spaniolii, care sunt duşmanii mei, n-or să mă 


susţină. Dar seniorul Toranaga a cerut adevărul. Poate să 
mă creadă că i-l spun. 

Mariko se gândi o clipă. Apoi tălmăci cu conştiinciozitate 
ce spusese el. 

— Seniorul Toranaga spune că e de necrezut că o fiinţă 
omenească ar putea trăi fără să facă baie. 

— Da. Dar acelea sunt ţinuturi reci. Obiceiurile lor sunt 
diferite de ale voastre şi de ale mele. De pildă, în ţara mea, 
toată lumea crede că băile sunt primejdioase pentru 
sănătate. Bunica mea, Bunicuţa Jacoba, spunea: „O baie 
când te naşti şi alta când îţi dai duhul sunt deajuns ca să 
treci prin Porţile Raiului.” 

— Asta-i greu de crezut. 

— Unele dintre obiceiurile voastre sunt foarte greu de 
crezut. Dar e adevărat că, în scurtul răstimp de când mă 
aflu la voi, am făcut mai multe băi decât în toţi anii dinainte. 
Recunosc deschis că mă simt mai bine după. Zâmbi larg. Nu 
mai cred că băile sunt dăunătoare. Deci am câştigat ceva 
venind aici, nu? 

După o pauză, Mariko încuviinţă şi tălmăci cele spuse. 

Kiri zise: 

— Ele uluitor... uluitor, neh? 

— Care e părerea ta despre el, Mariko-san? întrebă 
Toranaga. 

— Sunt sigură că spune adevărul sau crede că-l spune. 
Pare limpede că ar putea avea, poate, mare preţ pentru 
domnia-voastră, stăpâne. Noi ştim atât de puţine despre 
lumea din afară. Are asta importanţă pentru domnia- 
voastră? Nu ştiu. Dar e aproape ca şi cum ar fi coborât din 
stele sau ar fi ieşit din adâncurile mării. Dacă el e duşmanul 
portughezilor şi spaniolilor, atunci lămuririle lui, dacă te 
poţi încrede în ele, ar putea fi, poate, de nepreţuit pentru 
interesele domniei-voastre, neh? 

— Şi eu cred la fel, spuse Kiri. 

— "Tu ce crezi, Yaemon-sama? 


— Eu, unchiule? O, cred că ele urât şi nu-mi place părul 
lui auriu şi nici ochii lui de pisică, şi n-arată deloc ca o fiinţă 
omenească, răspunse pe nerăsuflate. Sunt bucuros că nu 
m-am născut barbar ca el, ci samurai ca tatăl meu; putem 
merge să mai înotăm, te rog? 

— Mâine, Yaemon, spuse 'Ioranaga nemulţumit că nu 
putea vorbi direct cu pilotul. 

În timp ce vorbeau între ei, Blackthorne hotări că acum se 
ivise prilejul. Apoi Mariko se întoarse din nou spre el. 

— Stăpânul meu te întreabă de ce ai fost în nord? 

— Eram pilot pe o navă. Noi încercăm să găsim o cale de 
trecere prin nord-est, senhora. Multe din lucrurile pe care 
vi le pot spune au să vă pară caraghioase, ştiu, începu el. De 
pildă, acum şaptezeci de ani, regii Spaniei şi Portugaliei au 
semnat un tratat solemn, prin care îşi împărțeau între ei 
stăpânirea Lumii Noi, lumea nedescoperită încă. Cum ţara 
voastră cade în jumătatea portugheză, după lege, ea 
aparţine Portugaliei - seniorul Ioranaga, domnia-ta, toţi, 
acest castel şi tot ce e în el, au fost date Portugaliei. 

— O, te rog, Anjin-san. lartă-mă, asta e o aiureală! 

— Sunt de acord că trufia lor e de necrezut. Dare 
adevărat. 

Imediat ea începu să tălmăcească şi Toranaga râse 
batjocoritor. 

— Stăpânul Toranaga spune că şi el ar putea tot atât de 
bine să împartă cerurile între domnia-sa şi împăratul 
Chinei, neh? 

— Te rog, spune-i seniorului Toranaga că-mi pare rău, dar 
asta nu-i acelaşi lucru, spuse Blackthorne, ştiind că se află 
în ape tulburi. Aceastea sunt scrise în documente legale, 
care dau dreptul fiecărui rege să ia pentru sine orice 
pământ necatolic, descoperit de supuşii lui, să înlăture 
ocârmuirea existentă şi s-o înlocuiască cu una catolică. 
Degetul său trasă pe hartă o linie de la nord la sud, care 
împărțea în două Brazilia. Tot ce este la est de această linie 
aparţine Portugaliei, tot ce e la vest, Spaniei. Pedro Cabral 


a descoperit Brazilia în 1500, aşa că acum Portugalia 
stăpâneşte Brazilia, a nimicit cultura băştinaşă şi i-au ucis 
pe conducătorii legiuiţi şi s-a îmbogăţit cu aurul şi argintul 
luat din mine sau jefuit din temple. Tot restul Americilor 
descoperit până acum e stăpânit de spanioli - Mexic, Peru, 
aproape tot acest continent de sud. Au şters de pe faţa 
pământului triburile incaşe, le-au distrus cultura şi au 
înrobit sute de mii de oameni. Conchistadorii au arme 
moderne, băştinaşii nimic. Cu conchistadorii vin şi popii. 
Curând câţiva prinți sunt convertiți şi încep să fie folosite 
neînțelegerile dintre ei. Apoi prinții sunt aţâţaţi unul 
împotriva celuilalt şi regatul e înghiţit cât ai bate din palme. 
Acum Spania e cea mai bogată ţară din lumea noastră, prin 
aurul şi argintul jefuit de la incaşi şi mexicani şi trimis apoi 
în Spania. 

Mariko era acum foarte solemnă. Prinsese iute înţelesul 
lecţiei lui Blackthorne. La fel şi Toranaga. 


— Stăpânul meu spune că discuţia aceasta e o pierdere de 
vreme. Cum ar putea ei să-şi ia cu de la sine putere 
asemenea drepturi? 

— Nu ei şi le-au luat, spuse Blackthorne grav. Papa le-a dat 
aceste drepturi, însuşi vicarullui Cristos pe pământ. În 
schimbul răspândirii cuvântului Domnului. 

— Nu cred, exclamă ea. 

— Vă rog, tălmăciţi ce-am spus, senhora. E honto. 

Ea se supuse şi tălmăci cu de-amănuntul, vădit tulburată. 

— Stăpânul meu... - stăpânul meu spune că... - că încerci 
doar să-l otrăveşti împotriva duşmanilor dumitale. Care e 
adevărul? Jură pe viaţa domniei-tale, senhor. 

— În 1493, Papa Alexandru al VI-lea a stabilit primul hotar, 
începu Blackthorne, binecuvântându-l pe Alban Caradoc, 
care-i vârâse aţâţe lucruri în cap, când era tânăr, şi pe 
fratele Domingo, care-i vorbise despre mândria japoneză şi- 
i dăduse cheia spre a ajunge la minţile lor. În 1506, Papa 
Iulius al II-lea a întărit schimbările tratatului de la 
Tordesillas, semnat de Spania şi Portugalia în 1419, care 
schimbau puţin hotarul. În 1529, abia dacă sunt şaptezeci 
de ani de atunci, Papa Clement al VII-lea a întărit tratatul 
de la Saragossa, care stabilea un al doilea hotar pe aici - 
degetul lui desenă pe nisip o linie de longitudine, care 
trecea prin extremitatea sudică a Japoniei. Aceasta îi dă 
numai Portugaliei dreptul asupra ţării voastre, asupra 
tuturor acestor ţări - începând cu Japonia, China, până-n 
Africa - în felul în care v-am spus. Să fie exploatate - prin 
orice mijloace - în schimbul răspândirii catolicismului. 

Se opri din nou, iar femeia şovăi, foarte tulburată, şi el 
simţi iritarea crescândă a lui Toranaga, dat fiind că trebuia 
să aştepte ca ea să tălmăcească. 

Mariko îşi forţă buzele să vorbească şi repetă, îi repetă 
spusele. Apoi îl ascultă din nou pe Blackthorne, detestând 
ce auzea. Să fie oare toate astea cu putinţă? se întrebă ea. 
Cum ar putea Sanctitatea Sa să spună asemenea lucruri? 


Să dea ţara noastră portughezilor? Trebuie să fie o 
minciună. Dar pilotul a jurat pe lisus Mântuitorul. 

— Pilotul spune, stăpâne, începu ea, că în... - în vremurile 
când au fost luate aceste hotărâri de către Sanctitatea Sa 
Papa, toată lumea lor, chiar şi ţara lui Anjin-san, era 
creştină catolică. Despărțirea nu... - nu se produsese încă. 
Aşa că aceste... - aceste hotărâri ale Papei ar fi, bineînţeles, 
obligatorii pentru... - pentru toate naţiile. Chiar şi aşa, el 
mai spune că, deşi numai portughezii au drept de a 
exploata Japonia, totuşi Spania şi Portugalia se ceartă fără 
încetare asupra dreptului de proprietate din pricina 
bogăției comerţului nostru cu China. 

— Care-i părerea ta, Kiri-san? spuse Toranaga, la fel de, 
uluit ca şi ceilalţi. Doar băiatul se juca cu evantaiul, neatent. 

— Ele convins că spune adevărul, rosti Kiri. Da, aşa 
gândesc. Dar - cum să dovedeşti toate astea - sau măcar o 
parte din ele? 

— Tu cum ai dovedi-o, Mariko-san? întrebă Toranaga 
foarte tulburat de reacţia lui Mariko la cele spuse, dar 
bucuros că fusese de acord s-o folosească pe ea drept 
tălmaci. 

— L-aş întreba pe părintele 'Tsukku-san, spuse. Apoi aş 
trimite pe cineva - un vasal de încredere - în lume, să vadă. 
Poate împreună cu Anjin-san. 

Kiri zise: 

— Dacă preotul nu întăreşte cele spuse, nu-nseamnă 
neapărat că Anjin-san minte, neh? 

Kiri era încântată că ea dăduse ideea să fie folosită Mariko 
drept tălmaci, când Toranaga căuta pe altcineva în locul lui 
Tsukku-san. Ea ştia că puteai să ai încredere în Mariko şi că, 
o dată ce ea jurase pe zeul ei străin, avea să rămână tăcută 
în veci la întrebările amănunțite ale oricărui preot creştin. 
Cu cât diavolii aceia ştiu mai puţine, cu atât mai bine, gândi. 
Şi ce comoară de cunoştinţe are barbarul ăsta! 

Kiri văzu că băiatul cască din nou şi era bucuroasă. Cu cât 
băiatul înţelegea mai puţine, cu atât mai bine, îşi zise. Apoi 


spuse: 

— De ce nu trimiţi după mai marele preoţilor creştini şi să- 
| întrebi despre aceste fapte? Vezi ce spune. Mai 
întotdeauna le citeşti gândurile pe faţă, şi nu prea sunt în 
stare de ascunzişuri. 

Toranaga încuviinţă din cap, cu ochii pe Mariko. 

— Din ce ştii tu despre barbarii din sud, Mariko-san, ce-ai 
zice, ordinul unui Papă ar fi ascultat? 

— Fără nici o îndoială. 

— Poruncile lui ar fi socotite drept glasul Dumnezeului 
creştin, care le-ar vorbi? 

— Da. 

— "Toţi creştinii catolici i-ar asculta poruncile? 

— Da. 

— Chiar şi creştinii noştri de aici? 

— Aş zice că da. 

— Chiar şi tu? 

— Da, alteţă. Dacă ar fi un ordin al Sanctităţii Sale direct 
pentru mine. Da, pentru mântuirea sufletului meu. Privirea 
ei era hotărâtă. Dar, până atunci, nu voi da ascultare unui 
alt om decât seniorului meu, şefului familiei mele, sau 
soţului meu. Eu sunt japoneză, creştină într-adevăr, dar 
înainte de toate sunt samurai. 

— Atunci cred că această sanctitate ar fi bine să stea cât 
mai departe de țărmurile noastre. Toranaga rămase o clipă 
pe gânduri. Apoi hotărî ce să facă cu barbarul, Anjin-san. 
Spune-i... Se opri. 

Toţi ochii se îndreptară spre potecă şi spre bătrâna care se 
apropia. Purta sutana cu glugă a călugăriţelor budiste. 
Patru samurai în gri o însoțeau. Aceştia se opriră şi ea 
înaintă singură. 

CAPITOLUL 17 

Toţi se înclinară adânc. Toranaga băgă de seamă că 
barbarul îl imită şi nu se ridică, nici nu rămâne cu ochii 
holbaţi, cum ar fi făcut, după obiceiul lor, toţi barbarii, în 
afară de Tsukku-san. Pilotul învaţă repede, gândi, cu mintea 


încă înfierbântată de ceea ce auzise. Zeci de mii de 
întrebări îi năvăleau în minte dar, potrivit obiceiului său, le 
îndepărtă pentru un timp spre a se concentra asupra 
primejdiei de moment. 

Kiri se grăbi să-i ofere bătrânei perna ei şi o ajută să se 
aşeze, apoi îngenunche lângă ea, aşteptând nemişcată. 

— Mulţumesc, Kiritsubo-san, spuse femeia reîntorcându-le 
plecăciunea. Numele ei era Yodoko. Era văduva lui Taiko şi 
acum, de la moartea lui, călugăriţă budistă. Îmi pare rău că 
am venit nepoftită şi că v-am întrerupt, senior Toranaga. 

— Domnia-ta nu eşti niciodată nebinevenită sau nepoftită, 
Yodoko-sama. 

— Mulţumesc, da, mulţumesc. Aruncă o privire spre 
Blackthorne şi îşi miji ochii, încercând să vadă mai bine. Dar 
cred că, într-adevăr, v-am întrerupt. Nu văd cine... 

— E un barbar? Ochii mei slăbesc din ce în ce mai mult. 
Nu e Isukku-san, nu-i aşa? 

— Nu, e barbarul cel nou, spuse Toranaga. 

— O, el! Yodoko îl cercetă mai îndeaproape. Te rog, spune-i 
că nu văd foarte bine, de aici şi lipsa mea de bună cuviinţă. 

Mariko făcu precum i se ceruse. 

— El zice că mulţi oameni din ţara lui au vederea slabă, 
Yodoko-sama, dar poartă ochelari. Întreabă dacă noi avem. 
I-am spus că da, unii dintre noi - de la barbarii din sud. Că 
obişnuiai să porţi, dar că acum nu-o mai faci. 

— Da. Prefer ceața ce mă-nconjoară. Da, nu-mi plac multe 
ce văd în zilele noastre. Yodoko se întoarse şi privi spre 
băiat prefăcându-se că abia acum îl văzuse. O! Fiule! Deci 
iată-te! Te căutam. Ce bine-i să-l vezi pe kwampaku! Se 
înclină plină de respect. 

— Mulţumesc, mamă bună. Yaemon strălucea de bucurie şi 
se înclină la rândul lui. O, trebuia să-l fi auzit pe barbar. Ne- 
a desenat o hartă a lumii şi ne-a povestit lucruri cu haz 
despre oameni care nu fac baie deloc! Niciodată în toată 
viaţa lor şi locuiesc în case de zăpadă, şi poartă piei de 
animale precum kami cei răi. 


Bătrâna vorbi cu dispreţ: 

— Fiul meu, cred că cu cât aceşti oameni vin mai puţin pe 
aici, cu atât e mai bine. Nu i-am putut înţelege niciodată şi 
tot timpul miros atât de îngrozitor. N-am putut pricepe 
niciodată cum preaslăvitul Taiko, tatăl tău, i-a putut îngădui. 
Dar el era bărbat, ca şi tine, şi voi aveţi mai multă răbdare 
decât o biată femeie. Tu ai un dascăl bun, Yaemon-sama. 
Ochii ei bătrâni se întoarseră iar spre Toranaga. Seniorul 
Toranaga are mai multă răbdare decât oricine din 
împărăție. 

— Răbdarea e importantă pentru un bărbat şi vitală 
pentru un conducător, spuse Ioranaga. Şi setea de 
cunoaştere este o însuşire de seamă, nu, Yaemon-sama? şi 
cunoaşterea se-arată prin locuri ciudate. 

— Da, unchiule. O, da, spuse Yaemon. Are dreptate, nu, 
mamă bună? 

— Da, da. Aşa-i. Dar eu sunt bucuroasă că sunt femeie şi 
nu trebuie să-mi fac griji-cu astfel de lucruri, neh? Yodoko 
îmbrăţişă băiatul ce venise să se aşeze lângă ea. Deci, fiul 
meu, de ce mă aflu eu aici? Să-l iau pe kampaku. De ce? 
Deoarece kampaku întârzie de la masă şi de la lecţia de 
scriere 

— Nu-mi place să scriu şi mă duc să înot! 

Toranaga spuse cu o gravitate prefăcută: 

— Când eram de vârsta ta, nici mie nu-mi plăcea să scriu. 
Dar mai târziu, când am avut douăzeci de ani, a trebuit să 
las luptele şi să mă întorc la şcoală. Asta mi-a plăcut şi mai 
puţin. 

— Să te întorci la şcoală, unchiule? După ce o părăsiseşi 
pentru totdeauna? O, ce îngrozitor! 

— Un conducător trebuie să scrie bine, Yaemon-sama. Nu 
doar citeţ, ci frumos, iar kampaku mai bine decât oricare 
altul. Cum altfel ar putea să-i scrie Majestății Sale Imperiale 
sau marilor daimyo? Un conducător trebuie să facă multe 
lucruri care sunt dificile. 


— Da, unchiule. E foarte greu să fii kampaku. Yaemon se 
încruntă plin de importanţă. Cred că eu am să-mi fac lecţiile 
acum şi nu la douăzeci de ani, pentru că atunci o să am 
treburi importante de stat. 

Toţi erau foarte mândri de el. 

— Eşti foarte înţelept, fiule, spuse Yodoko. 

— Da, mamă bună. Sunt înţelept ca tata, cum zice şi 
mama. Când se întoarce mama acasă? 

Yodoko se uită fix la Toranaga. 

— Curând. 

— Nădăjduiesc că foarte curând, spuse 'Toranaga. 

Ştia că Yodoko venise să ia băiatul trimisă de Ishido. 
Toranaga adusese copilul şi străjile direct în grădină ca să-şi 
scoată şi mai mult duşmanul din sărite. De asemeni, şi să-i 
arate băiatului pe ciudatul pilot, lipsindu-l astfel pe Ishido 
de bucuria de a-i oferi el această plăcere. 

— E foarte obositor să trebuiască să tot fiu cu ochii pe fiul 
meu, spunea Yodoko. Ar fi foarte bine să o avem din nou 
acasă, aici, în Osaka, pe doamna Ochiba, atunci eu m-aş 
putea reîntoarce în templu, neh? Cum se simte ea? Dar 
doamna Genjiko? 

— Amândouă se bucură de o sănătate excelentă, îi spuse 
Toranaga, chicotind în sinea lui. 

Cu nouă ani în urmă, dintr-o neobişnuită pornire 
prietenească, Taiko îi propusese să se însoare cu doamna 
Genjiko, sora mai tânără a doamnei Ochiba, concubina lui 
favorită. 

— Atunci casele noastre vor fi unite pentru totdeauna, 
neh? spusese Taiko. 

— Da, alteţă. Mă voi supune, deşi nu merit această cinste, 
răspunsese Toranaga plin de respect, dorind această 
legătura cu Iaiko. Dar ştia că, deşi Yodoko, soţia lui Taiko, 
putea să fie de acord, totuşi concubina lui, Ochiba, îl ura şi 
avea să-şi folosească uriaşa influenţă ce o avea asupra lui 
Taiko ca să împiedice căsătoria. Şi, în acelaşi timp, era mai 
înţelept să se ferească de-a o avea pe sora ei de soţie, 


pentru că asta i-ar fi dat puteri enorme asupra lui şi, în 
plus, ceea ce nu era deloc lipsit de importanţă, i-ar fi dat 
cheile de la averea lui. Dar dacă s-ar fi măritat cu fiul lui, 
Sudara, atunci loranaga, ca şef al familiei, ar fi rămas cu 
puterea neştirbită. Îi trebuise toată priceperea ca să 
aranjeze căsătoria dintre Sudara şi Genjiko, dar izbutise şi 
acum Genjiko era o pavăză de nepreţuit împotriva Ochibei, 
fiindcă Ochiba îşi adora sora. 

— Nora mea nu este încă în chinurile facerii - se aşteptau 
să înceapă ieri - dar bănui că doamna Ochiba va pleca 
imediat ce nu mai e nici un pericol. 

— După trei fete e timpul ca Genjiko să-ţi dea un nepot, 
neh? Am să înalţ rugăciuni pentru naşterea lui. 

— Mulţumesc, spuse Toranaga, ţinând la ea ca 
întotdeauna, ştiind că vorbea din inimă, deşi el nu 
reprezenta nimic altceva decât primejdii pentru casa ei. 

— Aud că doamna ta, Sazuko, e grea? 

— Da. Sunt foarte norocos. 

Toranaga adăugă la celelalte şi gândul la cea mai nouă 
concubină a sa, la tinereţea, puterea şi căldura ei. 
Nădăjduiesc să avem un fiu, îşi spuse. Da, asta ar fi foarte 
bine. Şaptesprezece ani e o vârstă potrivită să ai primul 
copil, dacă ai o sănătate perfectă ca a ei. 

— Da. Sunt foarte norocos. 

— Buddha te-a binecuvântat. 

Yodoko simţi o undă de invidie. Părea atât de nedrept ca 
Toranaga să aibă cinci fii în viaţă, patru fiice şi deja cinci 
nepoate, şi în plus copilul lui Sazuko ce stătea să se nască, 
iar el, în putere şi cu atâţia ani în faţă şi cu numeroasele 
concubine din casa lui, putea zămisli şi mai mulţi fii. lar 
toate speranţele ei erau adunate în acest singur copil de 
şapte ani, în aceeaşi măsură al ei cât şi al Ochibei. Da, 
Yaemon este şi fiul meu, gândi. Cât am urât-o la început pe 
Ochiba... 

Îi văzu pe toţi cu privirile aţintite asupra ei şi tresări. 

— Da? 


Yaemon se încruntă: 

— Am zis, putem să mergem să-mi fac lecţiile, mamă 
bună? Am spus-o de două ori. 

— Îmi pare rău, fiule, mă furaseră gândurile. Aşa se 
întâmplă când îmbătrâneşti. Da, atunci hai să mergem. 

Kiri o ajută să se ridice. Yaemon alergă înainte. Samuraii 
în gri erau deja în picioare şi unul dintre ei îl prinse şi îl 
săltă cu dragoste pe umeri. Cei patru samurai care o 
însoţiseră pe Yodoko aşteptau deoparte. 

— N-ai vrea, te rog, să faci câţiva paşi cu mine, senior 
Toranaga? Am nevoie de un braţ puternic de care să mă 
sprijin. 

Toranaga fu în picioare cu o sprinteneală uimitoare. Ea îl 
luă de braţ, dar nu se folosi de puterea lui. 

— Da. Am nevoie de un braţ puternic. Şi Yaemon are 
nevoie. La fel şi împărăţia. 

— Sunt totdeauna gata să vă slujesc, spuse Toranaga. 

Când se îndepărtară de ceilalţi, ea spuse încet: 

— Fii regent unic. Ia puterea şi cârmuieşte tu singur. Până 
când Yaemon ajunge la vârsta potrivită. 

— Testamentul lui Taiko o interzice - chiar dacă eu aş-dori- 
O -, dar n-o doresc. Clauzele lui nu îngăduie nici unui regent 
să ia puterea de unul singur. N-am căutat niciodată să iau 
puterea doar pentru mine. Niciodată. 

— Tora-chan, spuse ea folosind numele pe care i-l dăduse 
Taiko cu mulţi ani în urmă, noi avem puţine taine, tu şi cu 
mine. Ai putea s-o faci, dacă ai vrea. Eu răspund pentru 
doamna Ochiba. Ia puterea pentru cât trăieşti. Fii shogun şi 
fă... 

— Doamnă, ceea ce spuneţi înseamnă trădare. Eu - nu - 
caut - să - ajung - shogun. 

— Bineînţeles, dar te rog, ascultă-mă, pentru ultima oară. 
Fii shogun, fă-l pe Yaemon singurul tău moştenitor. El ar 
putea să fie shogun, după tine. Nu e el din spiţa Fujimoto - 
prin doamna Ochiba, prin bunicul ei, Goroda, şi mai departe 
până în timpuri străvechi? Fujimoto! 


Toranaga rămase cu privirea aţintită asupra ei. 

— Credeţi că toţi daimyo ar fi de acord cu aşa ceva, sau că 
alteţa sa, Fiul Cerului, ar putea încuviinţa numirea? 

— Nu. Nu pentru Yaemon singur. Dar, dacă tu ai fi shogun 
acum şi l-ai adopta, ai putea să-i convingi, pe toţi. Noi te 
vom sprijini, eu şi doamna Ochiba. 

— S-a învoit ea cu asta? întrebă Toranaga uluit. 

— Nu, nu i-am spus-o niciodată. Dar ea va fi de acord. 
Răspund eu pentru ea. Dinainte. 

— Nici nu poate fi vorba de una ca asta, doamnă. 

— Tu poţi să te descurci cu Ishido şi cu toţi ceilalţi. 
Totdeauna te-ai descurcat. Mă tem de ce-aud, Iora-chan, 
zvonuri despre război, cine pe cine sprijină, şi-ntoarcerea 
vremurilor întunecate. Când o să-nceapă războiul, o să ţină 
la nesfârşit şi-o să-l înghită pe Yaemon. 

— Da. Şi eu cred asta. Da, dacă o să-nceapă, n-o să se mai 
termine niciodată. 

— Atunci ia puterea! Fă ce vrei, oricui şi oricum vrei. 
Yaemon e un băiat de ispravă. Ştiu că îţi place. Are mintea 
tatălui său şi, sub mina ta, am avea toţi de câştigat. Trebuie 
să-şi capete moştenirea. 

— Eu nu mă împotrivesc lui sau succesiunii lui. De câte ori 
trebuie s-o spun? 

— Moştenitorul va fi distrus dacă tu nu-l sprijini cu fapta. 

— Dar eu îl sprijin! spuse Toranaga. În orice chip. Aşa m- 
am înţeles cu Taiko, regretatul vostru soţ. 

Yodoko oftă şi se înfăşură mai bine în sutană. 

— Oasele astea bătrâne au îngheţat. Atât de multe taine şi 
bătălii, trădări, morţi şi victorii, Tora-chan. Eu sunt doar o 
femeie şi foarte, foarte singură. Sunt bucuroasă că mi-am 
închinat viaţa lui Buddha şi că mai toate gândurile mele 
sunt îndreptate acum spre Buddha şi viaţa mea viitoare. 
Dar în viaţa asta trebuie să-mi apăr fiul şi să-ţi spun toate 
astea. Sper că ai să-mi ierţi îndrăzneala 

— Întotdeauna caut şi mă bucur de sfatul vostru. 


— Mulţumesc. Îşi îndreptă puţin spatele. Ascultă, cât 
trăiesc eu, nici Moştenitorul, nici doamna Ochiba n-au să 
meargă niciodată împotriva ta. 

— Da. 

— Ai să te gândeşti la ce ţi-am spus? 

— Testamentul fostului meu stăpân nu îngăduie. Nu pot să 
merg împotriva lui sau jurământului sacru, de regent. 

Merseră un timp în tăcere. Apoi Yodoko oftă. 

— De ce n-ai lua-o de nevastă? 

Toranaga rămase ca trăsnit. 

— Pe Ochiba? 

— De ce nu? E o alegere politică întru totul potrivită. Q 
alegere perfectă pentru tine. E frumoasă, tânără, în putere, 
din spiţa cea mai bună, parte Fujimoto, parte Minowara, 
soarele îi luminează chipul, şi are o nemărginită sete de 
viaţă. Tu acum nu ai nici o soţie legitimă - aşa că, de ce nu? 
Asta ar rezolva problema succesiunii şi ar împiedica 
sfâşierea împărăției în bucăţi. Cu siguranţă c-o să ai alţi fii 
de la ea. Yaemon o să te urmeze pe tine, apoi fiii lui sau 
ceilalţi fii ai ei. Ai putea să ajungi shogun. Ai avea putere 
dată de locul tău în stat şi putere de tată, aşa că l-ai putea 
pregăti pe Yaemon după gândul tău. L-ai adopta după lege 
şi-ar fi fiul tău la fel de bine ca şi ceilalţi. De ce să nu te- 
nsori cu doamna Ochiba? 

Pentru că e o pisică sălbatică, o tigroaică vicleană, cu chip 
şi trup de zeiţă, care se crede împărăteasă şi se poartă 
astfel, îşi spuse în sinea lui Toranaga. N-ai putea niciodată 
să ai atâta încredere în ea ca să o primeşti. Ar fi chiar în 
stare să-ţi vâre un ac în ochi, în timp ce dormi, prefăcându- 
se că te mângâie. O, nu, nu ea! Chiar dacă m-aş însura cu 
ea numai cu numele - şi ea n-ar primi niciodată asta - o, nu! 
E cu neputinţă. Pentru tot felul de motive, nu numai acela 
că ea m-a urât şi a uneltit căderea mea şi a casei mele 
dintotdeauna, de când a fătat prima oară, acum unsprezece 
ani. 


Chiar de atunci, chiar de la şaptesprezece ani, era pornită 
să mă distrugă. O, atât de delicată pe dinafară ca prima 
piersică coaptă a verii şi la fel de înmiresmată. Dar pe 
dinăuntru e sabie de oţel, cu o minte pe măsură, urzindu-şi 
vrăjile, făcându-l, în curând, pe Taiko nebun după ea şi 
îndepărtându-i pe toţi şi toate. Da, îl băgase sub papuc pe 
Taiko de când avea cincisprezece ani, când o luase mai întâi 
concubină. Da, şi nu uita că, de fapt, chiar de atunci, ea l-a 
avut pe el la aşternut, nu el pe ea, oricât de mult şi-ar fi 
închipuit el altfel. Da, chiar la cincisprezece ani Ochiba ştia 
ce voia şi cum să obţină. Apoi s-a întâmplat miracolul, 
dându-i lui Taiko un fiu, în sfârşit, ea, singura din toate 
femeile pe care le-a avut la viaţa lui. Cu câte a împărţit 
perna? O sută pe puţin, el, o hermină care şi-a lăsat mai 
multă Sevă a Bucuriei în mai multe Lăcaşuri Cereşti decât 
zece bărbaţi obişnuiţi! Da. Femei de toate vârstele, de toate 
castele, întâmplătoare sau concubine oficiale, de la prințese 
Fujimoto până la concubine de a patra mână. Dar niciuna 
nu rămăsese vreodată grea, deşi, mai târziu, multe dintre 
cele pe care 'Taiko le îndepărtase sau de care divorțase, ori 
le găsise soţi, avuseseră copii de la alţi bărbaţi. Niciuna, în 
afară de doamna Ochiba. 

Dar ea îi dăduse primul fiu când el avea cincizeci şi trei de 
ani, o biată fiinţă firavă, bolnăvicioasă, care murise curând, 
Taiko smulgându-şi hainele, aproape nebun de durere, 
învinovăţindu-se pe el, nu pe ea. Apoi, patru ani mai târziu, 
în chip miraculos, ea fătase iar, printr-o minune - un alt 
băiat, surprinzător de sănătos de data asta, ea având acum 
douăzeci şi unu de ani. Neasemuita Ochiba, o numise Iaiko. 

A fost Taiko tatăl lui Yaemon? Ehei, ce n-aş da să ştiu 
adevărul. O să-l ştim vreodată? Pesemne că nu, dar ce n-aş 
da pentru o dovadă, oricare ar fi asta. 

Ciudat că Taiko, atât de priceput în toate celelalte, n-a fost 
şi în privinţa Ochibei, îndrăgind-o pe ea şi pe Yaemon la 
nebunie. Ciudat ca, din toate femeile, ea să ajungă mama 


moştenitorului său, ea, al cărei tată, şi tată vitreg, şi mamă 
au murit din pricina lui Taiko. 

O fi fost ea atât de iscusită să împartă perna cu un alt 
bărbat, să-i ia sămânţa, apoi să-l şteargă de pe faţa 
pământului ca să fie în siguranţă? Nu o dată, ci de două ori? 

Ar putea fi atât de vicleană? O, da! 

Să mă-nsor cu Ochiba? Niciodată. 

— Sunt onorat că aţi făcut o asemenea propunere, spuse 
Toranaga. 

— Eşti bărbat, Tora-chan. Ai putea să mânuieşti asemenea 
femeie cu uşurinţă. Eşti singurul om din împărăție care ar 
putea, neh? Ea ar fi o pereche minunată pentru tine. 
Priveşte-o cum se luptă să apere interesele fiului ei şi ea e 
doar o femeie fără apărare. Ar fi o soţie demnă de tine. 

— Nu cred că ea s-ar gândi vreodată la asta. 

— Şi dacă ar face-o? 

— Aş vrea s-o aflu. Doar eu. Da, asta ar fi o nemăsurată 
onoare. 

— Multă lume crede că numai tu stai între Yaemon şi 
succesiune. 

— Mulţi oameni sunt nerozi. 

— Da. Dar tu nu eşti, Ioranaga-sama. Nici doamna Ochiba. 

Nici tu, doamna mea, gândi el. 

CAPITOLUL 18 

La cea mai întunecată oră din noapte, asasinul sări peste 
zid în grădină. Era aproape cu neputinţă de zărit. Era un 
bărbat mărunt şi purta haine negre, strâns lipite de trup, 
şosetele-tabi erau negre, iar capu-i era acoperit cu o glugă 
şi o mască neagră. Alergă fără zgomot spre faţada de piatră 
a fortăreței interioare, oprindu-se chiar lângă zidurile 
înalte. La cincizeci de iarzi mai încolo, doi samurai în maro 
păzeau intrarea principală. Aruncă îndemânatic un cârlig 
înfăşurat în cârpe, de care era prinsă o funie subţire de 
mătase. Cârligul se prinse de marginea de piatră a 
ambrazurii. Bărbatul se căţără pe frânghie, se strecură prin 
deschizătură şi dispăru înăuntru. 


Coridorul luminat de lumânări era liniştit. Se grăbi de-a 
lungul lui, în tăcere, deschise o uşă exterioară şi ieşi afară 
pe parapet. O altă aruncare îndemânatică şi o scurtă 
căţărare şi el se afla în coridorul de deasupra. Santinelele 
de la colţurile parapetului nu-l auziră, deşi erau atente. 

Se vâri într-o nişă în zid când o patrulă de samurai în maro 
trecură fără zgomot pe lângă el. Când se îndepărtară, se 
strecură uşor de-a lungul acestui coridor. La colţ se opri. Se 
uită prudent de cealaltă parte. Un samurai păzea uşa de la 
celălalt capăt. Flăcările lumânărilor dansau în tăcere. 
Santinela stătea cu picioarele încrucişate, apoi căscă, îşi 
rezemă spatele de zid şi se întinse. Ochii i se închiseră 
pentru o clipă. În aceeaşi clipă asasinul ţâşni înainte. Fără 
zgomot. Alcătui un laţ cu funia de mătase ce-o avea în 
mâini, îl trecu în jurul gâtului santinelei şi smuci puternic. 
Degetele străjerului încercară să tragă de laţ, dar era deja 
mort. O lovitură scurtă cu pumnalul între vertebre, la fel de 
precisă ca a unui chirurg, şi străjerul rămase nemişcat. 

Bărbatul împinse uşor uşa. Sala de audienţe era goală, 
uşile interioare nepăzite. Trase cadavrul înăuntru şi 
împinse uşa la loc. Traversă încăperea fără şovăială şi alese 
uşa interioară din stânga. Era din lemn şi puternic ferecată. 
Îşi trecu pumnalul curbat în mâna dreaptă. Ciocăni încet. 

— În zilele împăratului Shirakawa...”, spuse, dând prima 
parte a parolei. 

De cealaltă parte a uşii se auzi şuieratul oţelului părăsind 
teaca şi răspunsul: 

— „trăia un om înţelept numit Enraku-ji...” 

— „...care a scris cea de-a treizeci şi una sutră.” Am un 
mesaj urgent pentru seniorul Toranaga. 

Uşa se deschise şi asasinul plonja înăuntru. Pumnalul 
pătrunse de jos în sus în gâtul primului samurai, chiar sub 
bărbie, şi ieşi afară tot atât de repede, împlântându-se cu o 
mişcare identică în cel de al doilea străjer. O uşoară 
răsucire şi din nou fu tras afară. Amândoi bărbaţii rămaseră 
morţi în picioare. Prinse pe unul dintre ei şi-l lăsă să cadă 


uşor; celălalt se prăbuşi, dar fără zgomot. Sângele curgea 
din ei pe podea şi trupurile se răsuceau în chinurile morţii. 

Bărbatul se grăbi de-a lungul acestui coridor interior, slab 
luminat. Apoi se deschise un shoji. Îngheţă şi-şi roti încet 
privirea. 

La zece paşi mai departe, cu o tavă în mâini, Kiri îl privea 
cu gura căscată. 

El văzu că cele două ceşti de pe tavă erau nefolosite şi 
mâncarea neatinsă. Un fir de abur ieşea din ceainic. Lângă 
el troznea o lumânare. Apoi tava căzu, iar mâinile ei se 
strecurară în obi şi ieşiră cu un pumnal, gura i se mişca fără 
să scoată vreun sunet, iar el deja alerga către colţ. La 
celălalt capăt se deschise o uşă şi un samurai uimit, cu ochii 
cârpiţi de somn, se holbă de-a lungul coridorului. 

Asasinul ţâşni către el şi găsi în dreapta panoul shoji pe 
care îl căuta şi pe care îl sfâşie. Kiri ţipă, afară se dădu 
alarma, dar el alergă sigur prin întuneric, traversă 
încăperea pe lângă femeile şi slujnicele lor trezite din somn, 
ieşind în coridorul cel mai îndepărtat. 

Aici era întuneric beznă, dar el înaintă fără să şovăie, pe 
pipăite, ca să nimerească uşa căutată. O trase şi se aruncă 
asupra siluetei întinse în aşternut. Dar braţul îi fu prins ca 
într-o menghină şi se pomeni luptându-se pe duşumea. Se 
luptă cu pricepere, se desprinse şi lovi iar cu pumnalul, dar 
nu nimeri, încurcându-se de învelitoare. O azvârli şi se 
aruncă asupra adversarului cu pumnalul pregătit pentru o 
lovitura mortală. Dar omul se răsuci cu neaşteptată agilitate 
şi îşi îngropă călcâiul în pântecele lui. Durerea explodă în el, 
iar victima îi scăpă. 

Apoi samuraii se îngrămădiră în pragul uşii, unii cu 
felinare, iar Naga, ciufulit şi doar cu fâşia de pânză în jurul 
şoldurilor, păşi cu sabia ridicată între el şi Blackthorne. 

— Predă-te! 

Asasinul se prefăcu că loveşte, strigă: „Namu Amida 
Butsu” - în numele lui Buddha Amida - îndreptă pumnalul 
asupra sa şi cu ambele mâini şi-l împlântă în gât, chiar sub 


bărbie. Sângele ţâşni şi el se nărui în genunchi. Naga lovi o 
singură dată - sabia lui ca un arc rotitor - şi capul se 
rostogoli. 

În tăcere Naga ridică capul şi-i smulse masca. Chipul era 
comun, ochii încă clipeau. Săltă capul de moţul din creştet, 
părul fiind tuns ca al samurailor. 

— Îl cunoaşte cineva? 

Nu-i răspunse nimeni. Naga îl scuipă în faţă, aruncă furios 
capul unuia din oamenii săi, sfâşie hainele negre şi ridică 
braţul drept al mortului, găsind ce căuta. Micul tatuaj - 
semnul chinezesc pentru Amida, un Buddha anume - era 
imprimat la subţioară. 

— Cine e ofiţerul gărzii? 

— Eu, stăpâne. Omul era alb la faţă. 

Naga ţâşni spre el şi ceilalţi se împrăştiară care încotro. 
Ofiţerul nu încercă să se ferească de cumplita lovitura de 
sabie care-i zbură capul, o parte din umăr şi un braţ. 

— Haybusa-san, porunceşte tuturor oamenilor din 
schimbul acesta să coboare în curte, spuse Naga unui ofiţer. 
Dublaţi garda pentru schimbul următor. Luaţi cadavrul de 
aici. Ceilalţi sunteţi... Se opri când Kiri apăru în uşă, cu 
pumnalul încă în mână. Ea se uită la cadavru, apoi la 
Blackthorne. 

— Anjin-san nu e rănit? întrebă ea. 

Naga îşi aruncă privirea spre bărbatul care îl depăşea cu 
mult în înălţime şi care gâfâia. Nu vedea nici răni, nici 
sânge. Doar un om mahmur de somn, care fusese cât pe ce 
să fie ucis. Alb la faţă, dar netemător. 

— Eşti rănit, pilotule? 

— Nu înţeleg. 

Naga veni lângă el şi-i desfăcu chimonoul ca să vadă dacă 
fusese rănit. 

— A, înţeleg acum. Nu. Nu rănit, îl auzi pe uriaş spunându- 
i şi-l văzu clătinând din cap. 

— Bine, spuse. Pare să nu fie rănit, Kiritsubo-san. 


Îl văzu pe Anjin-san arătând către cadavru şi spunând 
ceva. 

— Nu te înţeleg, răspunse Naga. Anjin-san, tu stai aici. Şi 
apoi către unul dintre oamenii săi: Adu-i ceva de mâncare şi 
băutură, dacă vrea. 

— Asasinul a avut un tatuaj Amida, neh? întrebă Kiri. 

— Da, doamnă Kiritsubo. 

— Diavoli - diavoli. 

— Da. 

Naga se înclină spre ea, apoi privi spre unul din samuraii 
îngroziţi. 

— Tu, urmează-mă. la şi capul! 

Se îndepărtă întrebându-se cum o să-i spună tatălui său. 
O, Buddha, îţi mulţumesc pentru că mi-ai apărat tatăl. 

— Era ronin, spuse Toranaga scurt. N-o să-i poţi da 
niciodată de urmă, Hiro-matsu-san. 

— Da. Dar Ishido e răspunzător. N-are onoare dacă face 
asta, neh? Să folosească spurcăciunile astea de asasini! Te 
rog, te implor, lasă-mă să adun acum legiunile. O să sfârşesc 
cu asta odată pentru totdeauna. 

— Nu. Toranaga îşi întoarse privirea către Naga. Eşti sigur 
că Anjin-san nu e rănit? 

— Da, alteţă. 

— Hiro-matsu-san, ai să-i cobori în rang pe toţi cei din 
schimbul ăsta, pentru că nu şi-au îndeplinit datoria. Li se 
interzice să-şi facă seppuku. Li se porunceşte să trăiască cu 
această ruşine în faţa oamenilor mei, ca soldaţii cei mai de 
rând. Porunceşte ca santinelele moarte să fie târâte de 
picioare prin castel şi oraş până la terenul de execuţie. Să-i 
mănânce câinii. 

Privi către fiul său, Naga. La începutul serii sosise un 
mesaj urgent de la mânăstirea Johji din Nagoya despre 
ameninţarea lui Ishido faţă de Naga. Toranaga poruncise 
imediat ca fiul său să rămână în încăperile lor, înconjurat de 
străji, iar ceilalţi membri ai familiei aflaţi în Osaka - Kiri şi 
doamna Sazuko - să fie la fel de bine păziţi. Mesajul de la 


stareţ spunea că el socotea că ar fi fost înţelept s-o 
elibereze imediat pe mama lui Ishido şi s-o trimită înapoi în 
oraş împreună cu slujnicele sale. „Nu îndrăznesc să pun în 
primejdie, prosteşte, viaţa unuia dintre iluştrii voştri fii. 
Ceea ce e mai rău e că starea sănătăţii ei nu e bună. A răcit. 
E mai bine să moară la casa ei şi nu aici.” 

— Naga-san, şi tu eşti la fel de răspunzător pentru că 
asasinul a pătruns înăuntru, spuse Toranaga cu o voce rece 
şi tăioasă. Fiecare samurai e răspunzător, fie că era de 
strajă sau nu, fie că era treaz sau dormea. Eşti amendat cu 
jumătate din venitul anual. 

— Da, stăpâne, spuse tânărul, surprins că i se îngăduia să 
mai păstreze ceva, inclusiv capul. Te rog, ia-mi şi mie 
rangul, spuse. Nu pot trăi cu ruşinea asta. Nu merit decât 
dispreţ pentru nepriceperea mea, stăpâne. 

— Dacă vroiam să te cobor în rang, aş fi făcut-o. [i se 
porunceşte să pleci deîndată la Yedo. Vei pleca la noapte cu 
douăzeci de oameni şi te vei înfăţişa fratelui tău. S-ajungi 
acolo în cel mai scurt timp! Pleacă! 

Naga se înclină şi se îndepărtă alb la faţă. Apoi Toranaga 
reveni către Hiro-matsu, la fel de aspru: 

— Măreşte de patru ori numărul străjilor mele. Amână 
vânătoarea de azi şi de mâine. Îndată după întâlnirea 
regenţilor părăsesc Osaka. Ai să faci toate pregătirile, iar 
până atunci, voi sta aici. Nu voi vedea pe nimeni nechemat. 
Pe nimeni. 

Le făcu cu mâna un semn mânios să plece. 

— Puteţi pleca, toţi. Hiro-matsu, tu rămâi. 

Camera se golf. Hiro-matsu era bucuros că umilirea lui 
avea să fie fără martori, căci dintre toţi, el, comandantul 
gărzii personale, era cel mai vinovat. 

— N-am nici o scuză, stăpâne. Niciuna. 

Toranaga era pierdut în gânduri. Nici o supărare nu i se 
mai citea acum pe chip. 

— Dacă ai vrea să cumperi serviciile celor din Amida Tong, 
cum i-ai găsi? Cum ai ajunge la ei? 


— Nu ştiu, stăpâne. 

— Cine-ar putea şti? 

— Kasigi Yabu. 

Toranaga privi afară prin ambrazură. Către răsărit gene 
din lumina zorilor se amestecau cu întunericul nopţii. 

— Adu-l aici în zori. 

— Crezi că are vreun amestec? 

Toranaga nu răspunse, ci se întoarse iar la gândurile lui. 

În cele din urmă, bătrânii soldat nu mai putu îndura 
tăcerea: 

— Te rog, stăpâne, lasă-mă să dispar din faţa ochilor tăi. 
Mi-e atât de ruşine de greşala noastră... 

— E aproape cu neputinţă să prevezi o asemenea 
încercare, spuse Toranaga. 

— Da. Dar noi trebuia să-l fi prins afară, nu aici în preajma 
ta. 

— Aşa e. Dar nu te fac pe tine răspunzător. 

— Eu mă simt răspunzător. E ceva ce trebuie să-ţi spun, 
stăpâne, pentru că eu răspund de siguranţa ta până te 
întorci la Yedo. Vor mai fi şi alte încercări asupra ta şi toate 
iscoadele noastre ne vestesc mişcări mari de trupe. Ishido 
îşi adună armată. 

— Da, spuse Toranaga nepăsător. După Yabu vreau să-l 
văd pe Tsukku-san, apoi pe Mariko-san. Dublează strâjile lui 
Anjin-san. 

— Mesajele venite aseară spun că seniorul Onosbi are o 
sută de mii de oameni care-i întăresc fortificațiile din 
Kyushu, spuse Hiromatsu, frământat de nelinişte pentru 
securitatea lui Toranaga. 

— Am să-l întreb despre asta când ne întâlnim. 

Hiro-matsu îşi ieşi din fire: 

— Nu te înţeleg deloc. Trebuie să-ţi spun că rişti totul 
prosteşte. Da, prosteşte. Nu-mi pasă dacă-mi iei capul 
pentru că ţi-o spun, dar ăsta-i adevărul. Dacă Kiyama şi 
Onoshi votează cu Ishido, ai să fii acuzat de trădare! Eşti un 


om mort - ai riscat tot venind aici şi ai pierdut! Scapă cât 
mai poţi. Cel puţin o să ai capul pe umeri! 

— Nu sunt în primejdie, încă. 

— Atacul din noaptea asta nu înseamnă nimic pentru tine? 
Dacă nu ţi-ai fi schimbat din nou camera, ai fi fost mort 
acum. 

— Da, poate, dar probabil că nu, spuse Toranaga. În 
noaptea asta s-au aflat multe străji în faţa uşilor mele, şi la 
fel în noaptea trecută. Şi în noaptea asta ai fost şi tu de 
pază. Nici un asasin n-ar fi putut să ajungă lângă mine. Nici 
chiar acesta, care era atât de bine pregătit. A ştiut drumul, 
chiar şi parola, neh? Kiri-san spune că l-a auzit folosind-o. 
Aşa că eu cred că ştia şi în ce cameră mă aflam. Nu eu eram 
prada. Era Anjin-san. 

— Barbarul? 

— Da. 

Toranaga bănuise că vor mai fi şi alte primejdii pentru 
barbar, după dezvăluirile extraordinare din dimineaţa asta. 
Era limpede că Anjin-san era prea primejdios pentru unii ca 
să fie lăsat în viaţă. Dar nu-i trecuse niciodată prin cap că 
avea să fie pus la cale un atac în încăperile sale şi încă atât 
de repede. Cine mă trădează? Îndepărtă gândul unei 
scăpări din partea lui Kiri sau a lui Mariko. Dar grădinile şi 
castelele au întotdeauna locuri tainice pentru iscodit. Mă 
aflu în inima întăriturilor duşmanului şi, acolo unde eu amo 
iscoadă, Ishido - şi ceilalţi - vor avea douăzeci. Pesemne c-a 
fost doar o iscoadă. 

— Dublează gărzile lui Anjin-san. Preţuieşte cât zece mii 
de oameni pentru mine. 

După ce, de dimineaţă, doamna Yodoko plecase, el se 
întorsese în grădina Casei de Ceai şi băgase imediat de 
seamă ochii febrili ai lui Anjin-san, şi cât de slăbit şi istovit 
era. Aşa că-şi stăpânise propria-i nerăbdare şi nevoia 
aproape covârşitoare de a cerceta şi mai adânc şi-l lăsase să 
plece spunând că aveau să continue a doua zi. Anjin-san 
fusese dat în grija lui Kiri, cu instrucţiuni de a-i aduce un 


doctor, de a-l întrema, de a-i pregăti mâncare de-a 
barbarilor, dacă vroia, şi chiar de a i se da camera de 
dormit pe care însuşi Ioranaga o folosea mai toate nopţile. 
„Dă-i orice crezi că e necesar, Kiri-san”, îi spusese între 
patru ochi. „Am nevoie de el pe deplin întremat, foarte 
repede, şi la minte şi la trup.” 

Apoi Anjin-san îl rugase să-l elibereze pe călugăr din 
temniţă, căci omul era bătrân şi bolnav. Îi răspunse c-o să se 
gândească la asta şi-l lăsase să plece mulţumindu-i, fără să-i 
spună că poruncise deja unui samurai să se ducă deîndată 
la temniţă şi să-l aducă pe acest călugăr, care era pesemne 
tot atât de preţios, atât pentru el cât şi pentru Ishido. 

Toranaga ştia de mult timp despre preot, că era spaniol şi 
ostil portughezilor. Dar omul fusese pus acolo din porunca 
lui Taiko, aşa că era prizonierul lui 'Taiko, iar el, Ioranaga, 
nu avea nici un drept asupra nimănui din Osaka. Îl trimisese 
cu bună ştiinţă pe Anjin-san în temniţa aceea, nu numai ca 
să se prefacă faţă de Ishido că străinul nu preţuia nimic, dar 
şi în speranţa că pilotul ar fi putut să scoată ceva de la 
călugăr. 

Prima încercare stângace asupra vieţii lui Anjin-san, în 
celulă, fusese dejucată şi imediat se alcătuise în jurul său o 
pavăză protectoare. Toranaga îl răsplătise pe vasalul şi 
iscoada lui, Minikui, un kaga purtător de palanchin, 
scoţându-l de acolo şi dăruindu-i patru palanchine şi 
dreptul ereditar de a folosi din şoseaua Tokaido - marea 
arteră ce unea Yedo de Osaka - porţiunea cuprinsă între A 
Doua şi A Treia Oprire, care se găsea pe domeniile lui, 
lângă Yedo, şi-l trimisese pe ascuns din Osaka din prima zi. 
În zilele următoare, celelalte iscoade ale lui trimiseseră ştiri 
cum că cei doi erau acum prieteni, călugărul vorbind şi 
Anjin-san punând întrebări şi ascultând. Faptul că şi Ishido 
avea pesemne iscoade în celulă nu-l deranja. Anjin-san era 
apărat şi în siguranţă. Apoi, pe neaşteptate, Ishido, 
încercase să-l răpească. 


Toranaga îşi aminti cât îi înveselise, pe el şi pe Hiro-matsu, 
plânuirea unei ambuscade imediate - „bandiţii-ronini” fiind 
unul dintre grupurile mici, izolate, din proprii lui samurai, 
care fuseseră aduşi în taină în Osaka şi în împrejurimi - şi 
aranjând delicata trecere pe acolo a lui Yabu, în acelaşi 
timp. Acesta, nebănuind nimic, îl „salvase”. Chicotiseră 
amândoi, ştiind că, încă o dată, se folosiseră de Yabu, ca de 
o păpuşă, ca să-l dea pe Ishido cu nasul în propria lui 
murdărie. 

Totul mersese de minune. Până azi. 

Astăzi samuraiul pe care-l trimisese să-l aducă pe călugăr 
se întorsese cu mâinile goale. „Preotul e mort”, raportase 
omul. „Când i s-a strigat numele n-a ieşit, stăpâne. Am mers 
înăuntru să-l aduc, dar era mort. Întemniţaţii din jur au 
spus că, atunci când îi fusese strigat numele, el se 
prăbuşise. Când l-am întors, era mort. Cer iertare, stăpâne, 
m-aţi trimis după el şi eu nu v-am îndeplinit porunca. 
Văzând că era un barbar, nu ştiam dacă-i vroiaţi numai 
capul sau şi trupul, aşa că am adus trupul cu cap cu tot. 
Unii dintre criminalii din preajmă spuneau că eli-a 
creştinat. Vroiau să-i păstreze cadavrul şi au încercat s-o 
facă, aşa că am omorât câţiva şi l-am adus. Pute şi colcăie 
de viermi, dar e în curte, alteţă.” 

De ce-a murit călugărul? se întrebă din nou Toranaga. 
Apoi îl văzu pe Hiro-matsu privindu-l întrebător. 

— Da? 

— Am întrebat cine l-ar vrea pe pilot mort? 

— Cregştinii. 

Kasigi Yabu îl urma pe Hiro-matsu de-a lungul coridorului, 
simțindu-se minunat în zori. Briza purta cu ea o aromă 
plăcută, sărată, amintindu-i de Mishima, oraşul lui. Era 
bucuros că, în cele din urmă, avea să-l vadă pe Toranaga şi 
că aşteptarea luase sfârşit. Se îmbăiase şi-şi alesese cu grijă 
îmbrăcămintea. Scrisese câte o ultimă scrisoare soţiei şi 
mamei sale, şi pecetluise ultimul testament, în caz că 


întâlnirea se întorcea împotriva lui. Astăzi purta sabia 
Murasama în teaca ei ce primise onorurile atâtor bătălii. 

Dădură un alt colţ, apoi, pe neaşteptate, Hiro-matsu 
deschise o uşă ferecată în fier şi-l conduse în sus, pe 
treptele de piatră, în donjonul central din această parte a 
fortificațiilor. Străjile erau numeroase şi Yabu simţi 
pericolul. 

Scările urcau în spirală şi se terminau cu o redută uşor de 
apărat. Gărzile deschiseră uşa de fier. leşi afară pe parapet. 

I s-a spus lui Hiro-matsu să mă arunce de aici sau mi se va 
porunci să sar? se întrebă netemător. 

Spre surprinderea lui, Toranaga era acolo şi, de necrezut, 
se ridică să-l întâmpine cu o politeţe binevoitoare, la care 
nu avea nici un drept să se aştepte. La urma urmelor 
Toranaga era seniorul Celor Opt Provincii, pe când el nu era 
decât senior de Izu. Pernele fuseseră aşezate cu grijă. Un 
ceainic era învelit într-o fâşie de mătase. O fată urâţică, cu 
faţa pătrată, îmbrăcată bogat, se înclină adânc. Se numea 
Sazuko şi era cea de-a şaptea dintre concubinele oficiale ale 
lui Toranaga, cea mai tânără şi aflată în ultimele luni de 
sarcină. 

— Ce plăcere să te văd, Kasigi Yabu-san. Îmi pare aşa de 
rău că te-am făcut să aştepţi. 

Acum Yabu era sigur că Toranaga hotărâse să-l lase fără 
cap, într-un fel sau altul, pentru că de obicei duşmanul nu e 
niciodată mai politicos cu tine decât atunci când pune la 
cale, sau a pus deja, distrugerea ta. Îşi scoase amândouă 
săbiile, le aşeză cu grijă pe dalele de piatră şi se lăsă 
condus spre locul de onoare. 

— M-am gândit că ar fi interesant să privim revărsatul 
zorilor, Yabu-san. Cred că de aici priveliştea e deosebita, 
chiar mai frumoasă decât cea de pe donjonul 
Mogştenitorului, neh? 

— Da, e minunată, spuse Yabu fără să stea pe gânduri, căci 
nu mai fusese niciodată atât de sus în castel. Era sigur 
acum că spusele lui Toranaga despre „Mogştenitor” 


însemnau că negocierile lui secrete cu Ishido erau 
cunoscute. Sunt onorat că mi se îngăduie ca să mă bucur de 
ea alături de domnia-voastră. 

Sub ei se găsea oraşul adormit, portul şi către vest, 
insulele Awaji, apoi linia coastei coborând către est, unde 
lumina crescândă a răsăritului stropea norii cu pete 
purpurii. 

— Aceasta este doamna mea, Sazuko. Sazuko, el e aliatul 
meu, faimosul daimyo Kasigi Yabu de Izu, care ne-a adus 
barbarul şi nava cu comori! 

Ea se înclină şi-l felicită, se înclină şi el, iar ea-i întoarse 
iarăşi plecăciunea. Ea-i oferi lui Yabu prima ceaşcă de ceai, 
dar el, politicos, refuză onoarea, începând ritualul, şi o rugă 
să i-o dea lui Ioranaga, care refuză şi insistă ca el s-o 
primească. În cele din urmă, continuând ritualul ca oaspete 
de onoare, se lăsă convins. Hiro-matsu acceptă cea de-a 
doua ceaşcă, degetele lui noduroase ţinând porţelanul cu 
greutate, pumnul celeilalte mâini strâns pe mânerul sabiei 
scoase din teacă şi aşezate în poală. Toranaga acceptă cea 
de a treia ceaşcă şi sorbi din cha, apoi se dăruiră cu toţii 
naturii şi priviră răsăritul soarelui. Sub cerul atât de tăcut. 

Pescăruşii ţipară. Oraşul îşi făcu auzite zgomotele. Se 
născuse o zi. 

Doamna Sazuko oftă, cu ochii umezi de lacrimi. 

— La o asemenea înălţime şi privind o asemenea 
frumuseţe, mă simt ca o zeiţă, neh? E aşa de trist că s-a 
sfârşit pentru totdeauna, alteţă. Nespus de trist, neh? 

— Da, spuse Ioranaga. 

Când soarele se ridică deasupra orizontului, ea se înclină 
şi plecă. Spre surprinderea lui Yabu, plecară şi gărzile. 
Acum erau singuri. Doar ei trei. 

— Am fost încântat să primesc darul tău, Yabu-san. A fost 
foarte generos, întreaga navă şi tot ce e în ea, spuse 
Toranaga. 

— Tot ce am vă aparţine, spuse Yabu, încă profund 
impresionat de revărsatul zorilor. Aş vrea să am mai mult 


timp, gândi. Ce elegant din partea lui Toranaga să facă 
asta! Să-mi ofere o clipă de o asemenea măreție! 
Mulţumesc pentru acest răsărit de soare! 

— Da, spuse Toranaga. A fost rândul meu. Sunt încântat că 
ţi-a plăcut darul meu, după cum şi mie mi-a plăcut darul 
tău. 

Se făcu tăcere. 

— Yabu-san, ce ştii despre Amida Tong? 

— Doar ce ştie mai toată lumea: că este un fel de ordin 
secret de câte zece - grupuri de zece - o căpetenie şi 
niciodată mai mult de nouă oameni sub ascultarea lui - 
bărbaţi şi femei. Sunt legaţi prin cele mai sacre şi secrete 
jurăminte faţă de zeul Buddha Amida, Cel Ce Împarte 
Iubirea Eternă, întru supunere, castitate şi moarte; să-şi 
petreacă viaţa pregătindu-se să ajungă o armă perfectă 
pentru o singură ucidere; să omoare doar la ordinul 
căpeteniei şi, dacă nu reuşesc să ucidă persoana aleasă - fie 
aceasta bărbat, femeie sau copil -, să-şi ia viaţa imediat. 
Sunt nişte fanatici religioşi, siguri că se duc din această 
viaţă direct în împărăţia lui Buddha. Niciunul dintre ei n-a 
fost prins vreodată viu. Yabu ştia despre încercarea de 
ucidere a lui Toranaga. Toată Osaka ştia deja şi mai ştia că 
seniorul de Kwanto, Cele Opt Provincii, se închisese în 
siguranţă, după ferecături de oţel. Ei omoară rar, taina e 
deplină. N-ai sorţi de izbândă dacă ai vrea să te răzbuni pe 
ei fiindcă nimeni nu ştie cine sunt, unde locuiesc sau unde 
se pregătesc. 

— Dacă ai vrea să le cumperi serviciile, cum ai face? 

— Aş şopti-o în trei locuri - la mânăstirea Heinan, la 
porţile altarului lui Amida şi la mânăstirea Johji. Până în 
zece zile, dacă eşti socotit un client de încredere, te vor 
căuta misiţi. Totul e atât de tainic şi pe ocolite încât, chiar 
dacă ai vrea să-i trădezi sau să-i prinzi, n-ar fi cu putinţă 
niciodată. În cea de a zecea zi ei cer o sumă de bani, în 
argint, mărimea ei ţinând de persoana ce trebuie asasinată. 
Nu încape nici o tocmeală, plăteşti înainte ceea ce-ţi cer. Ei 


îţi garantează doar că, în zece zile, unul dintre ei va încerca 
să omoare. Legenda spune că, dacă omorul izbuteşte, 
asasinul se întoarce la templu şi apoi, cu mare ceremonie, 
se sinucide după un ritual anume. 

— Atunci crezi că n-o să putem afla niciodată cine a plătit 
pentru atacul de astăzi? 

— Nu. 

— Crezi că va mai fi altul? 

— Poate da. Poate nu. Ei fac învoiala pentru o singură 
încercare, o singură dată, neh? Dar ar fi înţelept să-ţi 
sporeşti măsurile de siguranţă - printre samurai, cât şi 
printre femeile tale. Se spune că femeile Amida sunt 
pregătite să folosească otrava, precum şi pumnalul şi laţul. 

— I-ai folosit vreodată? 

— Nu. 

— Dar tatăl dumitale? 

— Nu ştiu, nu cu siguranţă. Mi s-a spus că Taiko i-a cerut o 
dată să îi întâlnească. 

— Atacul a izbutit? 

— Orice a făcut Taiko a izbutit. Într-un fel sau altul. 

Yabu simţi pe cineva în spatele lui şi presupuse că trebuie 
să fie gărzile care se întorceau pe furiş. Măsură distanţa 
până la săbiile lui. Să încerc să-l omor pe Toranaga? se 
întrebă iar. Hotărâsem că da şi acum nu ştiu. M-am 
răzgândit. De ce? 

— Cât ar trebui să le plăteşti pentru capul meu? îl întrebă 
Toranaga. 

— Nu e destul argint în toată Asia să mă ispitească să-i 
folosesc ca să facă asta. 

— Altcineva cât ar trebui să plătească? 

— Douăzeci de mii de koku... cincizeci de mii... o sută... 
poate mai mult, nu ştiu. 

— Ai plăti o sută de mii de koku ca să ajungi Shogun? 
Stirpea ta se trage din familia Takashima, neh? 

Yabu spuse cu mândrie: 


— N-aş plăti nimic. Banii sunt un gunoi, o jucărie pentru 
femei, sau pentru împuţiţii de negustori. Dar, dacă ar fi cu 
putinţă, ceea ce nu este, mi-aş da viaţa mea, a nevestei, a 
mamei, şi a tot neamului, cu excepţia fiului meu, şi viaţa 
tuturor samurailor mei din Izu, cu toate femeile şi copiii lor, 
ca să fiu o singură zi Shogun. 

— Şi ce-ai da pentru cele Opt Provincii? 

— Totul ca mai înainte, în afară de viaţa nevestei, a mamei 
şi-a fiului meu. 

— Dar pentru provincia Suruga? 

— Nimic, spuse Yabu cu dispreţ. Ikawa Jikkyu nu valorează 
nimic. Dacă nu-i iau capul, lui şi urmaşilor lui, în această 
viaţă, o voi face într-alta. Mă piş pe el şi pe seminţia lui 
pentru zece mii de vieţi. 

— Şi dacă ar fi ca eu să ţi-l ofer? şi toată Suruga, poate şi 
cealaltă provincie, lotomi? 

Brusc Yabu obosi să se tot joace de-a şoarecele şi pisica şi 
de vorbăria despre Amida. 

— Dacă aţi hotărât să-mi luaţi capul, senior Toranaga, 
foarte bine, sunt pregătit. Vă mulţumesc pentru acest 
răsărit de soare. Dar nu doresc să întinez atâta eleganţă cu 
alte discuţii, aşa că să terminăm odată. 

— Dar n-am hotărât să-ţi iau capul, Yabu-san, spuse 
Toranaga. Ce te-a făcut să ai un asemenea gând? ţi-a otrăvit 
vreun duşman sufletul? Poate Ishido? Nu eşti aliatul meu 
favorit? Crezi că te-aş fi primit aici fără gărzi, dacă te 
credeam duşman? 

Yabu se întoarse încet. Se aşteptase să vadă în spatele lui 
samurai cu săbiile ridicate. Nu era nimeni. Privi înapoi spre 
Toranaga. 

— Nu înţeleg. 

— Te-am adus aici ca să putem sta de vorbă între noi. Şi ca 
să privim zorile. Ai vrea să fii stăpânul provinciilor Izu, 
Suruga şi lotomi, dacă eu nu pierd acest război? 

— Da. Foarte mult, spuse Yabu, simțind cum îi creşte 
speranţa. 


— Ai deveni vasalul meu? M-ai accepta ca seniorul tău 
după lege? 

Yabu nu şovăi. 

— Niciodată, spuse. Ca aliat, da. Conducător, da. 
Maimarele meu, întotdeauna, da. Viaţa mea şi tot ce am de 
partea domniei-voastre, da. Dar Izu este al meu. Sunt 
daimyo de Izu şi niciodată nu voi lăsa altuia puterea asupra 
acestei provincii. Am făcut acest jurământ faţă de tatăl meu 
şi faţă de Taiko, care a reîntărit ca ereditară feuda noastră, 
întâi pentru tatăl meu, apoi pentru mine. 'Taiko a recunoscut 
Izu ca fiind al meu şi al urmaşilor mei, pentru totdeauna. El 
a fost seniorul nostru şi eu am jurat să nu am niciodată altul 
până ce Moştenitorul lui nu devine major. 

Hiro-matsu răsuci uşor sabia în mână. De ce nu mă lasă 
Toranaga să termin cu el, o dată pentru totdeauna? Ne-am 
înţeles doar. De ce toată vorbăria asta obositoare? Mă 
doare tot corpul, vreau să mă uşurez şi-ar trebui să mă 
întind puţin. 

Toranaga îşi scărpină pântecul. 

— Ce ţi-a oferit Ishido? 

— Capul lui Jikkyu, când al domniei-voastre va cădea, şi 
provincia lui. 

— În schimbul a ce? 

— Sprijin, când începe războiul. Să vă atac aripa de 
miazăzi. 

— Ai primit? 

— Mă cunoaşteţi doar mai bine. 

Iscoadele lui 'Toranaga din casa lui Ishido spuseseră că 
târgul fusese încheiat şi la el se adăuga responsabilitatea lui 
Yabu în asasinarea celor trei fii ai lui, Noboru, Sudara şi 
Naga. 

— Nimic mai mult? Doar sprijin? 

— Prin toate mijloacele care îmi stau la îndemână, spuse 
Yabu delicat 

— Inclusiv asasinatul? 


— Am de gând să mă alătur luptelor când vor începe, cu 
toată armata mea. Pentru aliatul meu. În orice caz, pot să-i 
aduc izbânda. Avem nevoie de un singur regent cât Yaemon 
e minor. Războiul între dumneata şi Ishido e mai mult ca 
sigur. E singura cale. 

Yabu încerca să ghicească ce era în mintea lui Toranaga. 
Dispreţuia nehotărârea lui Toranaga, ştiind că el era totuşi 
bărbatul cel mai bun, că Ioranaga avea nevoie de sprijinul 
lui şi că, până la urmă, el avea să-l doboare. Dar, între timp, 
ce trebuia făcut? se întrebă şi-şi dori ca Yuriko, soţia lui, să 
fie aici ca să-l îndrume. Ea ar şti care e calea cea mai 
înţeleaptă. 

— Pot să vă fiu foarte folositor. Pot să vă ajut s-ajungeţi 
regent unic, spuse, hotărându-se să-şi încerce norocul. 

— De ce-aş dori să fiu regent unic? 

— Când atacă Ishido, pot să vă ajut să-l biruiţi. Când o să 
încalce pacea, spuse Yabu. 

— Cum? 

Le spuse planul său cu armele. 

— Un regiment de cinci sute de samurai cu puşti? izbucni 
Hiro-matsu. 

— Da... Gândiţi-vă la puterea de foc. Toţi, războinici de 
elită, pregătiţi să lupte ca un singur om. Plus cele douăzeci 
de tunuri. 

— E un plan prost, dezgustător, spuse Hiro-matsu. 
Niciodată nu l-ai putea ţine secret. Dacă începem noi, 
începe şi duşmanul. N-o să putem pune capăt niciodată unei 
asemenea orori. Planul tău e lipsit de onoare şi de viitor. 

— Senior Hiro-matsu, războiul care o să vină nu e singurul 
lucru care ne frământă? răspunse Yabu. Nu suntem noi 
îngrijoraţi doar pentru soarta seniorului Toranaga? Nu asta 
e datoria aliaţilor şi vasalilor lui? 

— Da. 

— Tot ceea ce trebuie să facă seniorul Ioranaga e să 
câştige această singură mare bătălie. Asta îi va oferi 


capetele tuturor duşmanilor săi - şi puterea. Eu zic că 
strategia asta are să-i aducă victoria. 

— Eu zic că nu. E un plan dezgustător, lipsit de onoare. 

Yabu se întoarse spre Toranaga: 

— Vremurile noi cer o gândire limpede în legătură cu 
sensul onoarei. 

Un pescăruş se înalţă pe deasupra lor, ţipând. 

— Ce-a spus Ishido despre planul dumitale? întrebă 
Toranaga. 

— Nu i-am vorbit despre el. 

— De ce? Dacă crezi că planul este bun pentru mine, ar fi 
la fel de bun şi pentru el. Poate chiar mai bun. 

— Domnia-voastră mi-aţi oferit un revărsat de zori. Nu 
sunteţi ţăran ca Ishido. Sunteţi conducătorul cel mai 
înţelept, cu cea mai mare experienţă din împărăție. 

Care e adevăratul motiv? se întreba Toranaga. Sau i l-a 
spus şi lui Ishido? 

— Dacă ar fi să urmăm acest plan, ar fi oamenii jumătate 
ai tăi şi jumătate ai mei? 

— Mă-nvoiesc. Eu i-aş comanda. 

— Omul numit de mine ar putea fi al doilea la comandă? 

— Mă-nvoiesc. Aş avea nevoie de Anjin-san să-mi 
pregătească oamenii ca puşcaşi şi ca tunari. 

— Dar el ar rămâne tot în proprietatea mea şi l-ai cinsti ca 
pe Moştenitor? Ai să fii întru totul răspunzător de el şi-ai să 
faci cu el tot ce-ţi spun? 

— Mă-nvoiesc. 

Toranaga îşi îndreptă pentru o clipă privirea spre norii 
purpurii. Tot planul ăsta e fără rost, gândi. Va trebui să 
declar eu însumi „Cer de Purpură” şi să mă arunc spre 
Kyoto în fruntea tuturor legiunilor mele. O sută de mii 
împotriva unui număr de zece ori mai mare. 

— Cine va fi tălmaciul? N-o pot ţine pe Toda Mariko-san 
pentru totdeauna. 

— Doar pentru câteva săptămâni, alteţă. Mă voi îngriji ca 
barbarul să înveţe limba noastră. 


— Asta i-ar putea lua ani. Singurii barbari care au învăţat- 
o vreodată sunt preoţii creştini, neh? Le-au trebuit ani de 
zile. Isukku-san se află aici de aproape treizeci de ani, neh? 
El n-o să înveţe destul de repede, nu mai repede decât 
putem să învăţăm noi limbile lor dezgustătoare. 

— Da, dar eu vă făgăduiesc că acest Anjin-san are să 
înveţe foarte repede. 

Yabu le vorbi despre planul lui Omi ca şi cum ar fi fost 
ideea lui. 

— Ar putea fi prea periculos. 

— L-ar face să înveţe iute, neh? şi-apoi el e îmblânzit. 

După o pauză, Ioranaga spuse: 

— Cum ai să păstrezi secretul în timpul pregătirilor? 

— Izu e o peninsulă, acolo sunt în deplină siguranţă. Voi 
fac tabăra lângă Anjiro, către sud, departe de Mishima şi de 
hotar, ca şi fie mai sigur. 

— Bine. Vom organiza deîndată o legătură între Yedo şi 
Osaka prin porumbei călători. 

— Minunat. Am nevoie de cinci sau şase luni şi... 

— Vom fi norocoşi dacă avem şase zile! pufni cu dispreţ 
Hiro-matsu. Zici c-ai împânzit tot locul cu faimoasa ta reţea 
de iscoade, Yabu-san? Ai primit cu siguranţă rapoarte. 
Ishido nu strânge armată? Onoshi nu strânge şi el? Aici nu 
suntem încercuiți? 

— Ei? întrebă Toranaga. 

Yabu spuse: 

— Rapoartele spun că toate astea - şi altele - se întâmplă. 
Dacă sunt doar şase zile, atunci atâtea sunt şi asta e karma. 
Dar eu cred că domnia-voastră sunteţi mult prea iscusit ca 
să fiţi prins în cursă aici. Sau împins într-un război înainte 
de vreme. 

— Dacă sunt de acord cu planul tău, m-ai recunoaşte drept 
conducător? 

— Da. Şi când veţi câştiga războiul, aş fi onorat să primesc 
Suruga şi lotomi ca parte din feuda mea pentru totdeauna. 

— 'Totomi ar depinde de reuşita planului. 


— Mă-nvoiesc. 

— Îmi vei dă ascultare? Pe cinstea ta? 

— Da. Pe bushido, pe slăvitul Buddha, pe viaţa mamei 
mele, a nevestei şi a urmaşilor mei. 

— Bine, spuse Toranaga. Hai să pecetluim înţelegerea. 

Merse spre parapet. Puse un picior pe marginea 
ambrazurii, apoi chiar pe parapet. La şaptezeci de picioare 
dedesubt se afla grădina interioară. Lui Hiro-matsu i se tăie 
răsuflarea, uluit de îndrăzneala fără rost a stăpânului său. Îl 
văzu întorcându-se şi făcând semn lui Yabu să stea lângă el. 
Yabu îi dădu ascultare. Cea mai mică atingere îi putea 
trimite pe amândoi de-a rostogolul la pieire. 

Toranaga îşi desfăcu chimonoul şi dădu la o parte fâşia de 
pânză din jurul şoldurilor, iar Yabu făcu la rândul său la fel. 
Amândoi urinară, îşi împreunară jeturile şi priviră stropii ce 
udau grădina de dedesubt. 

— Ultima învoială pe care am pecetluit-o în acest chip a 
fost cu însuşi Taiko, spuse Toranaga, foarte uşurat că-şi 
putuse goli băşica. Asta a fost când el s-a hotărât să-mi dea 
ca feudă Kwanto, Cele Opt Provincii. Desigur că atunci Hojo 
încă le stăpânea şi ne era duşman, aşa că mai întâi a trebuit 
să le cuceresc. Erau ultimile provincii care ni se mai 
împotriveau. Bineînţeles, onoarea îmi cerea să renunţ 
imediat la feudele mele ereditare: Imagawa, Owari şi Ise. 
Chiar şi aşa, am fost de acord şi am urinat pe învoială. Îşi 
desfăcu picioarele pe parapet cu uşurinţă, potrivindu-şi mai 
bine fâşia de pânză din brâu, de parcă s-ar fi afla chiar în 
grădină şi nu cocoţat ca un vultur la o asemenea înălţime. A 
fost o înţelegere bună pentru amândoi. L-am învins pe Hojo 
şi-am luat cinci mii de capete în acel an. Am terminat cu el 
şi cu tot clanul lui. Poate că ai dreptate, Kasigi Yabu-san. 
Poate că mă poţi ajuta aşa cum l-am ajutat eu pe Iaiko. Fără 
mine Taiko n-ar fi ajuns niciodată Taiko. 

— Te pot ajuta să ajungi regent unic, loranaga-sama, dar 
nu Shogun. 


— Bineînţeles. Aceasta e singura onoare la care nu 
râvnesc, oricât de mult ar spune duşmanii mei că da. 
Toranaga sări pe lespezile de piatră, fiind din nou în 
siguranţă adăpost. Privi înapoi spre Yabu, care încă stătea 
pe parapetul îngust aranjându-şi eşarfa. Fu grozav de ispitit 
să-i dea iute un brânci pentru obrăznicia lui. Dar se aşeză 
jos. Ce-ţi face băşica, Pumn de Fier? 

— Istovită, stăpâne, foarte istovită. 

Bătrânul merse la margine şi se uşură şi el peste parapet, 
mulţumit, dar nu se urcă acolo unde se cocoţaseră 
Toranaga şi Yabu. Era bucuros că nu trebuia să 
pecetluiască târgul cu Yabu. Ăsta e un târg pe care eu n-o 
să-l onorez niciodată. Niciodată. 

— Yabu-san, toate astea trebuie să rămână secrete. Cred 
că ar trebui să pleci în următoarele două sau trei zile, spuse 
Toranaga. 

— Da. Cu armele şi cu barbarul, Ioranaga-sama? 

— Da. Vei pleca pe mare. Ioranaga privi spre Hiro-matsu: 
pregăteşti galera. 

— Nava e gata. Armele şi praful de puşcă sunt încă în cale, 
răspunse Hiro-matsu, oglindindu-i-se dezaprobarea pe chip. 

— Bine. 

Ai izbutit, voia Yabu să strige. Ai armele, îl ai pe Anjin-san, 
ai totul. Ai cele şase luni. Toranaga n-o să pornească 
războiul atât de curând. Chiar dacă Ishido îl asasinează în 
următoarele câteva zile, tu ai totuşi totul. O, Buddha, apără- 
Il pe Toranaga până ajung pe mare! 

— Mulţumesc, spuse, cu vădită sinceritate. Niciodată n-o 
să ai un aliat mai credincios. 

După ce Yabu plecă, Hiro-matsu se întoarse spre 
Toranaga. 

— N-ai făcut bine ce-ai făcut. Mi-e ruşine de înţelegerea 
asta. Mi-e ruşine că sfatul meu contează atât de puţin. E 
limpede că am trăit mai mult decât ţi-am fost de folos şi 
sunt foarte istovit. Scârnăvia asta de daimyo ştie că te 


suceşte ca pe o păpuşă. Ai văzut, a avut până şi neruşinarea 
să-şi poarte sabia Murasama în faţa ta? 

— Am văzut, spuse Toranaga. 

— Cred că zeii au aruncat vreo vrajă asupra ta, stăpâne. 
Să nu ţii cont de o asemenea batjocură şi să-l laşi să se 
bucure în faţa ta. Îi îngădui lui Ishido, să te facă de râs în 
faţa noastră, a tuturor. Mă opreşti pe mine şi pe noi toţi să 
te apărăm. Îi refuzi nepoatei mele, o doamnă samurai, 
onoarea şi pacea morţii. Ai pierdut controlul asupra 
Consiliului, duşmanul tău te-a manevrat cu iscusinţă şi 
acum urinezi pe un târg solemn, care e un plan atât de 
dezgustătpr cum n-am mai auzit vreodată, şi faci asta cu un 
om care se îndeletniceşte cu murdării, otrăviri şi trădări, 
cum a făcut şi tatăl lui mai înainte. 

Toranaga nu-i răspunse, se uită doar la el, atent şi liniştit 
de parcă n-ar fi scos o vorbă. 

— Pe toţi kami, vii sau morţi, eşti vrâăjit, izbucni Hiro- 
matsu. Eu te întreb şi ţip şi te batjocoresc şi tu doar te uiţi 
la mine. Unul dintre noi e nebun. Cer îngăduinţa să-mi fac 
sepukku, sau dacă nu-mi dai această pace, am să mă rad în 
cap şi-am să ajung călugăr, fac orice, orice, numai să mă laşi 
să plec. 

— N-ai să faci niciuna, nici alta. Dar ai să trimiţi după 
preotul barbar Isukku-san. 

Şi apoi Toranaga izbucni în râs. 

CAPITOLUL 19 

Părintele Alvito cobora dealul de la castel în fruntea 
obişnuitului său grup de călăreţi iezuiţi. Toţi erau îmbrăcaţi 
ca preoţii budişti, afară doar de crucea şi de mătăniile pe 
care le purtau la brâu. Erau patruzeci de călăreţi, toţi 
japonezi, toţi fii de viţă nobilă ai unor samurai creştini, toţi 
studenţi ai seminarului de la Nagasaki, care-l însoțeau la 
Osaka. Toţi călăreau cai buni cu harnaşamente birie lucrate 
şi erau tot atât de disciplinaţi ca suita oricărui daimyo. 

Călări în trap iute prin pădure şi de-a lungul străzilor 
oraşului, fără să bage de seamă căldura soarelui, către 


misiunea iezuită, o casă mare de piatră, în stil european, 
aflată lângă docuri, ridicându-se deasupra construcţiilor 
îngrămădite în jur - camere pentru tezaur şi depozite de 
mărfuri - unde se purta tot negoţul şi se făceau toate plăţile 
pentru mătase din Osaka. 

Alaiul trecu tropăind prin marile porţi de fier din zidul 
înalt de piatră, intră în curtea centrală, pavată cu lespezi, şi 
se opri lângă uşa principală. Servitorii aşteptau deja să-l 
ajute pe părintele Alvito să descalece. El se lăsă să alunece 
din şa şi le dădu frâul. Pintenii îi zornăiră pe dalele de 
piatră în timp ce înainta cu paşi mari de-a lungul galeriei 
străjuite de coloane din corpul principal al clădirii. Dădu 
colţul, trecu pe lângă capela micuță şi intră pe sub arcade 
în curtea interioară, care adăpostea o fântână şi o grădină 
liniştită. Uşa an-tecamerei era deschisă. Îşi alungă 
neliniştea, îşi luă un aer calm şi păşi înăuntru. 

— Este singur? întrebă. 

— Nu, nu, nu este, Martin, spuse părintele Şoldi, un 
napolitan mărunt, blajin, ciupit de vărsat, care era secretar 
al Părintelui Inspector de aproape treizeci de ani, dintre 
care douăzeci şi cinci în Asia. Căpitanul General Ferriera e 
cu Eminenţa Sa. Da, păunul e cu dânsul. Dar Eminenţa Sa a 
spus să intri imediat. Ce nu e-n ordine, Martin? 

— Nimic. 

Şoldi mormăi şi se-întoarse la ascuţitul penei sale. 

— Nimic” a spus înțeleptul părinte. Ei, o să aflu eu destul 
de curând. 

— Da, spuse Alvito, plăcându-i bătrânul. 

Se îndreptă spre uşa din celălalt capăt. Un foc de lemne 
ardea în cămin luminând mobila frumoasă şi masivă, cu 
patina vremii şi strălucind de atâta frecat şi lustruit. Un mic 
tablou de Tintoretto, o Fecioară cu Pruncul, pe care 
Părintele Inspector îl adusese cu el de la Roma şi care 
totdeauna îi plăcuse lui Alvito, atârna deasupra căminului. 

— L-ai văzut iar pe englez? strigă după el părintele Şoldi. 

Alvito nu-i răspunse. Bătu la uşă. 


— Intră. 

Carlo dell'Aqua, Părintele Inspector al Asiei, 
reprezentantul personal al Părintelui General ăl iezuiţilor, 
omul cu rangul cel mai mare şi deci cel mai puternic din 
Asia, era şi cel mai înalt dintre ei. Măsura şase picioare şi 
trei inci şi-avea un fizic pe potrivă. Sutana-i era portocalie, 
crucea deosebit lucrată. Avea părul alb, cu tonsură, şaizeci 
şi unu de ani şi era napolitan prin naştere. 

— A, Martin! Intră, intră. Puțin vin? spuse el, vorbind o 
portugheză cu minunate inflexiuni italiene. L-ai văzut pe 
englez? 

— Nu, Eminenţă. Doar pe Toranaga. 

— Veşti proaste? 

— Da. 

— Puțin vin? 

— Mulţumesc. 

— Cât de proaste? întrebă Ferriera. 

Oşteanul stătea lângă foc, în scaunul de piele cu spătar 
înalt, mândru ca un şoim şi tot atât de colorat - era fidaglio, 
Căpitanul General de pe Nao del Trato, Corabia Neagră a 
acestui an. Avea în jur de treizeci şi cinci de ani, era zvelt, 
suplu şi impresionant. 

— Cred că foarte proaste, Căpitane General. De pildă, 
Toranaga a spus că problema negoţului pe anul ăsta poate 
să aştepte. 

— Negoţul nu poate s-aştepte şi nici eu, asta e ştiut, spuse 
Ferriera. Pornesc cu refluxul. Am crezut că totul a fost 
aranjat cu luni în urmă. Din nou Ferriera blestemă legile 
japoneze care cereau ca toate navele de comerţ, chiar şi ale 
lor proprii, să aibă autorizaţii de intrare şi de plecare. N-ar 
trebui să fim legaţi de nişte legi prosteşti ale băştinaşilor. Ai 
spus că întâlnirea asta nu e decât de formă, că te duci doar 
să iei hârtiile. 

— Aşa ar fi trebuit să fie, dar m-am înşelat. Poate că ar fi 
mai bine săţi explic... 


— Eu trebuie să mă-ntorc imediat la Macao să pregătesc 
Corabia Neagră. Am cumpărat deja de un milion ducați cele 
mai bune mătăsuri la târgul din februarie, de la Canton, şi 
vom transporta pe puţin o sută de mii de uncii de aur 
chinezesc. Am crezut că am spus-o limpede că fiecare bănuţ 
din Macao, Malacca şi Goa şi fiecare para pe care 
negustorii şi mai-marii oraşului îi pot lua cu împrumut sunt 
investiţi în afacerea de anul acesta. Şi fiecare bănuţ al 
domniilor-voastre. 

— Cunoaştem tot atât de bine ca şi dumneata importanţa 
ei, spuse dell'Aqua tăios. 

— Îmi pare rău, Căpitane General, dar Toranaga e 
preşedintele Consiliului Regenţilor şi obiceiul este să 
mergem la el, spuse Alvito. El n-a vrut să discute problema 
negoţului din acest an, nici a autorizaţiilor dumitale. A spus, 
de la început, că el nu este de acrod cu asasinatul. 

— Cine e, părinte? spuse Ferriera. 

— Despre ce vorbeşte Toranaga, Martin? întrebă 
dell'Aqua. Să fie vreun şiretlic? Asasinat? Ce legătură are 
asta cu noi? 

— Ela spus: „De ce vreţi voi, creştinii, să-mi asasinați 
prizonierul, pilotul?” 

— Ce? 

— Toranaga crede că încercarea de asasinat din noaptea 
trecută a fost îndreptată asupra englezului, nu asupra sa. El 
mai zice c-a mai fost o încercare în închisoare. 

Alvito îşi pironi ochii asupra soldatului. 

— De ce mă acuzi, părinte? spuse Ferriera. O încercare de 
asasinat? Eu? În castelul Osaka? Asta-i prima oară în viaţa 
mea când mă aflu în Japonia! 

— Tăgăduieşti c-ai avea vreo ştire despre asta? 

— Nu neg că, cu cât mai repede îl vedem mort pe eretic, 
cu atât mai bine, spuse Ferriera cu răceală. Dacă olandezii 
şi englezii încep saşi răspândeacă murdăria lor în Asia, o să 
avem mari necazuri. Noi toţi. 


— Avem deja necazuri, spuse Alvito. Toranaga a început 
prin a spune că ela înţeles de la englez că sunt obţinute 
profituri de neînchipuit din monopolul portughez asupra 
comerţului cu China, că portughezii ridică peste măsură 
preţul mătăsurilor, pe care doar ei le pot cumpăra din 
China, plătind pentru ele cu singurul produs pe care 
chinezii vor să-l accepte la schimb, argintul jeponez, argint 
pe care de asemenea îl socotesc la un preţ prea mic. 
Toranaga a spus: „Pentru că există o duşmănie între China 
şi Japonia, iar negoţul direct între noi nu este îngăduit, şi 
numai portughezii au permisiunea să facă negoţ, atunci 
trebuie ca portughezii să răspundă oficial - în scris - 
acuzaţiei de speculă a pilotului.” El te „invită”, Eminenţă, să 
înaintezi regenţilor un raport asupra ratelor de schimb: 
argint pentru mătase, mătase pentru argint, aur pentru 
argint. A adăugat că el, bineînţeles, nu se împotriveşte ca 
noi să avem un câştig mare, dar să fi pe seama chinezilor. 

— Veţi refuza, bineînţeles, o cerere atât de obraznică! 
spuse Ferriera. 

— Ar fi foarte greu. 

— Atunci îi daţi un raport fals. 

— Asta ar primejdui toată poziţia noastră, care se bazează 
pe încredere, spuse dell'Aqua. 

— Poţi să ai încredere într-un jappo? Bineînţeles că nu. 
Profiturile noastre trebuie să rămână secrete. Eretic 
blestemat! 

— Îmi pare rău că trebuie s-o spun, dar Blackthorne pare 
deosebit de bine informat. 

Alvito privi fără să vrea către dell' Aqua, nemaiţinând 
seama de oştean pentru o clipă. 

Părintele Inspector nu spuse nimic. 

— Ce altceva a mai spus jappo ăsta? întrebă Ferriera, 
prefăcându-se că nu văzuse schimbul de priviri dintre ei, 
dorind să poată cunoaşte măsura cunoştinţelor lor. 

— Toranaga îmi cere să-i fac rost, până mâine după- 
amaiză, de o hartă a lumii cu hotarele între Portugalia şi 


Spania, numele papilor care au aprobat tratatele şi datele 
lor. El „cere”, în trei zile, o explicaţie în scris privind 
„cuceririle” noastre din Lumea Nouă şi „doar pentru 
curiozitatea mea” - au fost exact cuvintele lui - doreşte să 
ştie cantitatea de aur şi argint luată - de fapt, el a folosit 
cuvântul lui Blackthorne „jefuită” - de Spania şi Portugalia 
din Lumea Nouă. De asemeni, mai cere o altă hartă care să 
arate întinderea imperiilor Spaniei şi Portugaliei în urmă cu 
o sută de ani, cu cincizeci de ani şi astăzi, laolaltă cu 
poziţiile exacte ale bazelor noastre din Malacca până în Goa 
- pe care el le-a numit foarte clar; erau scrise pe o bucată 
de hârtie - şi, de asemeni, numărul mercenarilor japonezi 
folosiţi de noi la fiecare dintre bazele noastre. 

Dell'Aqua şi Ferriera erau îngroziţi. 

— Asta categoric trebuie refuzat, explodă oşteanul. 

— Nu poţi să-l refuzi pe Toranaga, spuse dell'Aqua. 

— Cred, Eminenţă, că daţi prea mare importanţă poziţiei 
lui, spuse Ferriera. Cred că Toranaga ăsta nu e decât un 
rege-despot printre atâţia alţii, încă un păgân ucigaş, de 
care sigur nu trebuie să-ţi fie teamă. Refuzaţi-l. Fără 
Corabia Neagră, ei sunt la pământ. O să ne ceară în 
genunchi mătăsurile noastre chinezeşti. Fără mătăsuri, n-au 
să mai fie chimonouri. Au nevoie de negoţul nostru. Eu zic 
să-l lăsăm naibii pe Toranaga. Putem negocia cu regii 
creştini, cum le zice? Onoshi, Kiyama şi ceilalţi regi creştini 
din Kyushu. La urma urmelor, Nagasaki e acolo, noi suntem 
puternici acolo, tot negoţul se face acolo. 

— Nu putem, căpitane, spuse dell'Agua. Acesta este prima 
ta vizită în Japonia, aşa că n-ai nici o idee despre 
problemele noastre de aici. Da, ei au nevoie de noi, dar noi 
avem şi mai multă nevoie de ei. Fără bunăvoința lui 
Toranaga - şi a lui Ishido - o să ne pierdem influenţa asupra 
regilor creştini. O să pierdem Nagasaki şi tot ce-am 
construit de peste cincizeci de ani. Ai sprijinit cumva atacul 
asupra acestui pilot eretic? 


— De la bun început i-am spus deschis lui Rodrigues, şi 
oricui a vrut să m-asculte, că englezul e un pirat primejdios 
care o să molipsească pe oricine se-apropie de el şi, deci, 
trebuie înlăturat în orice chip cu putinţă. Eminenţa voastră 
aţi spus acelaşi lucru, dar cu alte cuvinte. La fel şi 
dumneata, părinte Alvito. N-a reieşit aşa la întâlnirea 
noastră cu Onoshi şi Kiyama de acum două zile? N-ai spus 
dumneata că piratul e primejdios? 

— Da. Dar... 

— Părinte, să nu mi-o iei în nume de rău, dar uneori e 
nevoie ca soldaţii să îndeplinească lucrarea Domnului în cel 
mai bun chip cu putinţă. Trebuie să-ţi spun că am fost furios 
pe Rodrigues că n-a pus la cale un „accident” în timpul 
furtunii. Dintre toţi, el trebuia să înţeleagă lucrul ăsta cel 
mai bine! Pe trupul lui Cristos, uite ce-a făcut deja acel 
diavol englez cu însuşi Rodrigues. Bietul nătărău îi e 
recunoscător pentru că i-a salvat viaţa, când ăsta-i cel mai 
simplu şiretlic din lume ca să câştigi încrederea cuiva. Nu s- 
a lăsat Rodrigues păcălit şi l-a lăsat pe pilotul eretic să-i 
uzurpe locul pe propria-i dunetă şi astfel aproape să fie 
omorât? Cât priveşte încercarea de la castel, cine ştie ce s-a 
întâmplat? Asta trebuie să fi fost poruncită de vreun 
băştinaş, ăsta e un şiretlic japonez. Nu-mi pare rău c-au 
încercat, sunt doar scârbit că n-au izbutit. Când o să pun eu 
la cale îndepărtarea lui, puteţi să dormiţi liniştiţi, că aşa se 
va întâmpla. 

Alvito sorbi din vin. 

— Toranaga a spus că-l trimite pe Blackthorne în Izu. 

— Peninsula din est? întrebă Ferriera. 

— Da. 

— Pe uscat sau pe mare? 

— Pe mare. 

— Bine. Atunci, îmi pare rău că trebuie să vă spun, dar s-ar 
putea ca tot echipajul să piară pe mare într-o regretabilă 
furtună. 

Alvito spuse rece: 


— Şi eu regret că trebuie să-ţi spun, Căpitane General, că 
Toranaga a zis, îţi redau întocmai vorbele lui: „Pilotului i se 
pune gardă personală, Isukku-san, şi, dacă i se întâmplă 
vreun accident, voi pune în spatele cercetării lui toată 
puterea mea şi toată puterea regenţilor şi dacă, din 
întâmplare, un creştin sau altcineva care are, fie şi pe 
departe, legături cu creştinii, se face vinovat, este foarte 
posibil ca edictele de expulzare să fie reexaminate şi toate 
bisericile, şcolile şi lăcaşurile creştine vor fi închise 
deîndată.” 

Dell'Aqua spuse: 

— Ferească Dumnezeu să se întâmple asta! 

— Se laudă! spuse Ferriera dispreţuitor. 

— Nu, greşeşti, Căpitane General. 'Toranaga este tot atât 
de deştept ca Machiavelli şi tot atât de necruţător ca Attila. 
Alvito îşi întoarse privirea spre dell'Aqua. Ar fi uşor să se 
dea vina pe noi dacă i se întâmplă ceva englezului. 

— Da. 

— Poate că ar trebui să mergeţi la izvorul necazurilor 
voastre, spuse tăios Ferriera. Îndepărtaţi-l pe Toranaga. 

— Nu-i timp de glume, spuse Părintele Inspector. 

— Ceea ce a mers de minune în India, Malaya, Brazilia, 
Peru, Africa, şi oriunde altundeva, o să meargă şi aici. Eu 
însumi am făcut-o de zeci de ori în Malacca şi Goa cu 
ajutorul mercenarilor japonezi, iar eu nam nici pe departe 
influenţa şi cunoştinţele voastre. Îi putem folosi pe regii 
creştini. Îl vom ajuta pe unul din ei să-l îndepărteze pe 
Toranaga, dacă el e problema. Câteva sute de conchistadori 
ar fi deajuns. Dezbină şi cârmuieşte. Am să vorbesc cu 
Kiyama. Părinte Alvito, dacă ai tălmăci... 

— Nu-i poţi pune pe japonezi pe acelaşi taler cu indienii 
sau cu barbarii analfabeți, ca incaşii. Aici nu poţi să dezbini 
şi să cârmuieşti: Japonia nu e ca alte naţii. Absolut deloc, 
spuse dell'Aqua obosit. Căpitane General, trebuie să-ţi cer 
oficial să nu te amesteci în politica acestei ţări. 


— De acord. Vă rog uitaţi ce-am spus. A fost nedelicat şi 
naiv să fiu atât de deschis. Din fericire furtunile sunt ceva 
firesc în acest timp al anului. 

— Dacă se întâmplă o furtună, asta e-n mâinile Domnului. 
Dar dumneata nu îl vei ataca pe pilot. 

— Ah?! 

— Nu. Şi nici nu vei ordona nimănui s-o facă. 

— Sunt legat prin jurământ faţă de regele meu să-i distrug 
duşmanii. Englezul este un duşman al naţiei mele. O 
căpuşă, un pirat, un eretic. Dacă hotărăsc să-l elimin, asta-i 
treaba mea. Sunt Căpitanul General al Corăbiei Negre de 
anul acesta, prin urmare guvernator de Macao în acest an, 
cu puteri de vicerege asupra acestor ape în anul acesta şi, 
dacă eu vreau să-l elimin pe el, sau pe Toranaga, sau pe 
oricine altcineva, o s-o fac. 

— Atunci ai s-o faci împotriva ordinelor mele directe şi deci 
te aşteaptă excomunicarea imediată. 

— Asta e dincolo de puterea Eminenţei voastre. E o 
chestiune a trupului, nu a spiritului. 

— Poziţia Bisericii aici este, din păcate, atât de amestecată 
cu politica şi cu negoţul de mătase, încât totul poate atinge 
Biserica. Cât trăiesc eu, jur pe mântuirea sufletului meu că 
nimeni nu va pune în primejdie aici viitorul Sfintei Biserici! 

— Vă mulţumesc că aţi fost atât de explicit, Eminenţă. Mă 
voi strădui să cunosc mai îndeaproape problemele 
japonezilor. 

— Îţi sugerez s-o faci, de dragul nostru al tuturor. 
Creştinismul e tolerat aici numai pentru că toţi daimyo sunt 
absolut convinşi că, dacă ne izgonesc sau ne interzic 
credinţa, Corăbiile Negre n-or să se mai întoarcă niciodată. 
Noi, iezuiţii, suntem căutaţi şi avem o oarecare influenţă 
numai pentru că suntem singurii care vorbim japoneza şi 
portugheza şi putem tălmăci şi face pe mijlocitorii pentru ei 
în ale negoţului. Din păcate pentru credinţă, ceea ce cred ei 
nu e adevărat. Sunt sigur că negoţul are să continue, 
indiferent de poziţia noastră şi de poziţia Bisericii, pentru 


că neguţătorii portughezi sunt mult mai preocupaţi de 
propriile lor interese egoiste decât de slujirea Domnului. 

— Pesemne tot atât de limpezi sunt şi interesele egoiste 
ale clericilor care vor să ne forţeze - mergând până la a 
cere Sanctităţii Sale puteri legale - să ne forţeze să 
navigam în orice port vor ei şi să facem negoţ cu orice 
daimyo hotărăsc ei, indiferent de riscuri. 

— Uiţi cine eşti, Căpitane General! 

— Eu n-am uitat că anul trecut Corabia Neagră s-a pierdut 
cu tot echipajul, între Japonia şi Malacca, cu peste două 
sute de tone de aur la bord şi argint în valoare de cinci sute 
de mii de crusados, după ce-a fost întârziată, fără rost, 
până-n anotimpul prost, la cererea Eminenţei voastre. Sau 
că această catastrofă a ruinat aproape pe toată lumea, de 
aici până în Goa. 

— A fost o măsură necesară din pricina morţii lui Taiko şi a 
politicii interne de succesiune. 

— N-am uitat că, acum trei ani, Eminenţa voastră i-a cerut 
viceregelui de Goa să amâne Corabia Neagră, s-o trimită 
doar când şi în ce port hotărâți, şi că ela respins această 
cerere socotind-o un amestec neobrăzat. 

— Asta a fost ca să-l supunem pe 'Iaiko, ca să creem o 
stare de lipsuri în toiul războiului său prostesc cu China şi 
Coreea, a fost din pricina martiriului de la Nagasaki, pe 
care-l poruncise, din pricina atacului său nebunesc asupra 
Bisericii, din pricina edictelor de expulzare ce abia le 
emisese, alungându-ne pe toţi afară din Japonia. Dacă 
lucrezi cu noi şi ne urmezi sfatul, întreaga Japonia are să fie 
creştină într-o singură generaţie! Ce e mai important, 
negoţul sau mântuirea sufletelor? 

— Răspunsul meu e mântuirea sufletelor. Dar, pentru că 
m-aţi luminat în problemele japoneze, daţi-mi voie să pun 
problemele japoneze la locul lor de drept. Numai argintul 
japonez face să curgă mătasea şi aurul Chinei. Câştigurile 
uriaşe pe care le obţinem şi le trimitem la Malacca şi Goa, şi 
de acolo la Lisabona, susţin întregul nostru imperiu asiatic, 


toate forturile, toate misiunile, toate expedițiile, toţi 
misionarii, toate descoperirile, şi acoperă cheltuielile 
multora, dacă nu chiar ale tuturor acţiunilor noastre din 
Europa, îi împiedică pe eretici să ne covârşească şi îi ţine 
departe de Asia, care le-ar oferi toată bogăţia de care au 
nevoie spre a ne distruge, pe noi şi Sfânta Credinţă, la noi 
acasă. Ce e mai important, părinte, creştinătatea spaniolă, 
portugheză şi italiană sau creştinătatea japoneză? 

Dell'Aqua îl străfulgeră pe soldat cu privirea. 

— Să fie clar o dată pentru totdeauna: nu -ai-să-te- 
amesteci - în - treburile - acestei - ţări! 

Un cărbune căzu din cămin şi se împrăştie pe covor. 
Ferriera, care era cel mai aproape, îi făcu vânt cu piciorul la 
loc. 

— Şi dacă eu sunt... dacă am să mă supun, ce se va 
întâmpla cu ereticul? Sau cu Toranaga? 

Dell'Aqua se aşeză crezând că a învins. 

— Nu ştiu, pentru moment. Dar numai gândul de a-l 
elimina pe Toranaga e ridicol. El e foarte îngăduitor cu noi 
şi cu creşterea negoţului - vocea îi deveni mai tăioasă - şi, 
ca atare, cu sporirea profiturilor voastre. 

— Şi ale voastre, spuse Ferriera, muşcând din nou. 

— Profiturile noastre sunt închinate lucrărilor Domnului. 
Aşa cum bine ştii. Dell'Agqua turnă obosit puţin vin şi i-l 
oferi, încercând să-l domolească. Haide, Ferriera, să nu ne 
certăm aşa. Problema asta, a ereticului e îngrozitoare, da. 
Dar cearta nu duce la nimic. Noi avem nevoie de sfatul tău, 
de mintea ta, de puterea ta. Crede-mă, Ioranaga este vital 
pentru noi. Fără el ca să-i ţină în frâu pe ceilalţi regenţi, 
toată ţara asta s-ar întoarce înapoi la anarhie. 

— Da, e adevărat, Căpitane General, spuse Alvito. Dar eu 
nu înţeleg de ce ele încă în castel şi a fost de acord cu 
amânarea întrunirii. E de necrezut să se fi lăsat manevrat. 
Cu siguranţă trebuie să ştie că Osaka e închisă mai straşnic 
decât cu centura de castitate a unui cruciat gelos. Ar fi 
trebuit să plece încă de acum câteva zile. 


Ferriera spuse: 

— Dacă ele vital, de ce-i sprijiniți pe Onoshi şi Kiyama? Cei 
doi nu s-au alăturat lui Ishido, împotriva lui? De ce nu-i 
sfătuiţi împotriva acestui lucru? S-a discutat doar acum 
două zile. 

— Ne-au spus hotărârea lor, căpitane, n-am discutat. 

— Atunci poate c-ar fi trebuit s-o faceţi, Eminenţă. Dacă e 
atât de important, de ce nu le porunciţi să-şi schimbe 
hotărârea? Ameninţându-i cu excomunicarea. 

Dell'Aqua oftă: 

— Aş dori să fie atât de simplu. Nu faci lucruri din acestea 
în Japonia. Ei nu suferă amestecul dinafară în problemele 
lor. Chiar şi o sugestie din partea noastră trebuie 
prezentată cu deosebită atenţie. 

Ferriera goli pocalul de argint, îşi mai turnă vin şi se linişti, 
ştiind că avea nevoie de iezuiţi de partea lui, pentru că, fără 
ei ca tălmaci, era neajutorat. Călătoria asta trebuie să-ţi 
reuşească, îşi spuse. Ai fost soldat şi ai asudat unsprezece 
ani în serviciul regelui spre aţi câştiga pe drept - şi chiar de 
douăzeci de ori pe atât - cea mai mare răsplată ce stătea în 
puterea lui s-o acorde, căpitănia generală, pe timp de un 
an, a Corăbiei Negre şi odată cu aceasta venitul cuvenit 
rangului, o zecime din câştig, a zecea parte din toată 
mătasea, din tot aurul, din tot argintul şi din tot profitul 
fiecărui schimb de mărfuri. Acum eşti bogat pentru toată 
viaţa, pentru treizeci de vieţi, dacă le-ai avea, totul numai 
din această singură călătorie. Dacă o duci la bun sfârşit. 

Mâna lui Ferriera se îndreptă spre mânerul floretei, spre 
crucea de argint încrustată în lucrătura filigranată: 

— Pe sângele lui Cristos, Corabia mea Neagră va pleca la 
timp din Nagasaki până-n Macao şi apoi, cu cele mai mari 
bogății din istorie, se va îndrepta către sud, cu musonul de 
noiembrie, câtre Goa şi de acolo acasă! Dumnezeu mi-e 
martor că aşa o să se-ntâmple. 

Şi apoi adăugă în gând: Chiar dacă pentru asta trebuie să 
pârjolesc toată Japonia, tot Macao şi toată China, pe Sfânta 


Fecioară! 

— Rugile noastre sunt alături de tine, bineînţeles că da, 
răspunse dell'Aqua, sincer. Cunoaştem importanţa 
călătoriei tale. 

— Atunci ce-mi sugeraţi? Fără autorizaţiile şi cărţi de 
liberă trecere sunt legat de mâini şi de picioare. Nu-i putem 
evita pe regenţi? Poate există altă cale. 

Dell'Aqua clătină din cap. 

— Martin? Tu eşti sfetnicul nostru în ale negoţului. 

— Îmi pare rău, dar nu e cu putinţă, spuse Alvito. 
Ascultase schimbul aprins de replici, fierbând de indignare. 
Cretin nenorocit, arogant şi prost crescut, gândise atunci, 
apoi adăugase imediat: O, Doamne, dă-mi răbdare, pentru 
că fără acest om şi alţii ca el, Biserica e pierdută aici. 
Căpitane General, sunt sigur că într-o zi sau două totul o să 
fie gata. O săptămână cel mult. Toranaga are probleme 
foarte importante în acest moment. Totul are să fie în 
ordine, sunt sigur. 

— Am s-aştept o săptămână. Nu mai mult. Unda de 
ameninţare din glasul lui Ferriera era înfricoşătoare. Mi-ar 
plăcea să pun mâna pe ereticul ăla. Aş smulge eu adevărul 
din el. A spus ceva Toranaga despre o presupusă flotă? O 
flotă duşmană? 

— Nu. 

— Aş vrea să ştiu adevărul, pentru că, la întoarcere, nava 
mea o să se legene ca un porc îngrăşat, cu calele gemând 
de mai multe mătăsuri decât au fost aduse vreodată la un 
singur transport. E una dintre cele mai mari corăbii din 
lume, dar n-am nici o escortă, aşa că, dacă o singură 
fregată duşmană ar fi să ne prindă pe mare - sau târfa aia 
de navă olandeză, Erasmus -, am fi la mila ei. M-ar face să 
cobor stindardul imperial al Portugaliei fără multă bătaie de 
cap. Ar fi bine ca englezul să nu-şi scoată corabia în larg, cu 
arme, tunuri şi ghiulele la bord. 

— C vero, & solamente vero, murmură dell'Aqua. 

Ferriera îşi termină vinul: 


— Când urmează să fie trimis Blackthorne la Izu? 

— Toranaga n-a spus, răspunse Alvito. Mi se pare c-o să fie 
curând. 

— Astăzi? 

— Nu ştiu. Regenţii se întâlnesc peste patru zile. Aş înclina 
să cred că ar fi după asta. 

Dell'Aqua spuse apăsat: 

— Lui Blackthorne nu trebuie să i se facă vreun rău. Nici 
lui, nici lui Toranaga. 

Ferriera se ridică. 

— Am să mă întorc pe navă. O să cinaţi cu noi? Amândoi? 
Pe-nserat? Avem un clapon grozav, o pulpa de vacă şi vin de 
Madeira, chiar şi pâine proaspătă. 

— Mulţumesc, eşti foarte amabil. Chipul lui dell'Aqua se 
lumină uşor. Da, puţină mâncare bună ar fi minunată. Eşti 
foarte amabil. 

— Ai să fii înştiinţat îndată ce Toranaga o să-mi trimită 
vreo vorbă, căpitane general, spuse Alvito. 

— Mulţumesc. 

După ce Ferriera plecă şi Părintele Inspector fu sigur că el 
şi Alvito nu puteau fi auziţi, spuse neliniştit: 

— Martin, ce altceva a mai apus Ioranaga? 

— Vrea o explicaţie, în scris, despre întâmplarea cu 
contrabanda de arme şi cererea de conchistadori. 

— Mamma mia... 

— Toranaga a fost prietenos, chiar amabil, dar - ei bine -, 
nu l-am văzut niciodată astfel, până acum. 

— Ce-a spus - cuvânt cu cuvânt? 

— Înţeleg, Tsukku-san, că mai-marele ordinului vostru 
creştin, cel dinainte, părintele da Cunha, a scris 
guvernatorilor din Macao şi Goa şi viceregelui spaniol din 
Manila, don Şişco y Vivera, în iulie 1588, după 
numărătoarea voastră, cerând ca sute de soldaţi spanioli, 
cu arme de foc, să invadeze ţara spre a sprijini câţiva 
daimyo creştini într-o răscoală pe care mai-marele preoţilor 
creştini de aici încerca s-o pună la cale împotriva seniorului 


lor de drept, fostul meu stăpân, Taiko. Care erau numele 
acestor daimyo? E adevărat că n-au fost trimişi soldaţi, dar 
un număr mare de arme de foc a ajuns prin contrabandă 
din Macao în Nagasaki sub sigiliul vostru creştin? E 
adevărat că Marele Părinte a pus mâna, în taină, pe aceste 
arme, când s-a întors în Japonia pentru a doua oară, ca 
ambasador de Goa, în martie sau aprilie 1590, după 
numărătoarea voastră şi, în taină, le-a trecut, prin 
contrabandă, cu nava portugheză Santa Cruz, din Nagasaki 
înapoi în Macao?” Alvito îşi şterse transpiraţia de pe mâini. 

— A mai spus şi altceva? 

— Nimic important, Eminenţă. N-am avut nici o 
posibilitate să-i explic, mi-a cerut să plec imediat. Politicos, 
totuşi m-a dat afară. 

— De unde-şi primeşte blestematul ăla de englez 
informaţiile? 

— Aş vrea s-o ştiu şi eu. 

— Toate datele şi numele acelea. Nu te-ai înşelat? Le-a 
spus chiar aşa? 

— Nu, Eminenţă. Numele erau scrise pe o bucată de 
hârtie. Mi-a arătat-o. 

— Scrisul lui Blackthorne? 

— Nu. Numele erau scrise fonetic în japoneză, în hiragana. 

— Trebuie să aflăm cine tălmăceşte pentru Ioranaga. 
Trebuie să fie uluitor de bun. Sigur nu e unul dintr-ai 
noştri? Nu poate să fie fratele Manuel, nu? întrebă amărât, 
folosind numele de botez al lui Masamanu Jiro. 

Jiro era fiul unui samurai creştin, care fusese educat de 
iezuiţi din copilărie şi, fiind inteligent şi devotat, fusese ales 
să intre în seminar spre a fi pregătit ca preot, legat prin 
cele patru jurăminte, de care nu era vreunul până acum 
dintre japonezi. Jiro fusese alături de Ordin timp de 
douăzeci de ani şi apoi, de necrezut, plecase înainte de a fi 
hirotonisit, iar acum era un duşman neîmpăcat al Bisericii. 

— Nu, Manuel e încă în Kyushu, arde-l-ar în veci focul 
iadului. A rămas un duşman înverşunat al lui Toranaga, nu l- 


a ajutat niciodată. Din fericire, n-a fost niciodată părtaş la 
nici un secret politic. 'Tălmaciul a fost doamna Maria, spuse 
Alvito, folosind numele de botez al lui Tloda Mariko. 

— Toranaga ţi-a spus-o? 

— Nu, Eminenţă. Dar s-a întâmplat să aud că ea se află în 
vizită la castel şi că a fost văzută cu englezul. 

— Eşti sigur? 

— informaţia noastră este întru totul adevărată 

— Bine, spuse dell'Aqua. Poate că Domnul ne ajută în felul 
Lui de nepătruns. Trimite după ea imediat. 

— Am văzut-o deja. M-am străduit s-o întâlnesc ca din 
întâmplare. Era încântătoare, ca întotdeauna, amabilă, ca 
întotdeauna, pioasă, ca întotdeauna, dar mi-a spus anume 
înainte de a avea prilejul s-o întreb eu: „Bineînţeles, 
părinte, împărăţia noastră este o ţară cu totul aparte şi 
unele lucruri trebuie să rămână, prin tradiţie, foarte 
secrete. Nu e la fel şi-n Portugalia, şi-n Ordinul lezuiţilor?” 

— Eşti confesorul ei... 

— Da. Dar n-o să spună nimic. 

— De ce? 

— E limpede că a fost prevenită dinainte şi i s-a interzis să 
discute ce s-a întâmplat şi ce s-a spus. Îi cunosc prea bine. 
În această privinţă, puterea lui Toranaga este mai mare 
decât a noastră. 

— Credinţa ei este atât de slabă? Pregătirea pe care i-am 
făcut-o n-are nici o putere? Cu siguranţă că nu. Este tot atât 
de devotată şi de bună creştină ca oricare dintre femeile pe 
care le-am cunoscut. Într-o zi are să devină călugăriţă - 
poate chiar prima stareță japoneză. 

— Da, dar acum n-o să spună nimic. 

— Biserica este în primejdie. Asta e important, poate prea 
important, spuse dell'Aqua. Ea ar înţelege asta. E mult prea 
inteligentă să nu o înţeleagă. 

— Vă rog, nu-i puneţi aşa credinţa la încercare. Noi 
trebuie să pierdem. Ea m-a prevenit, tot atât de limpede de 
parcă ar fi fost pus pe hârtie. 


— Poate c-ar fi bine s-o punem la încercare. Pentru propria 
ei mântuire. 

— Depinde de Eminenţa Voastră s-o porunciţi sau nu. Dar 
mă tem, Eminenţă, că ea trebuie să-i dea ascultare lui 
Toranaga, nu nouă. 

— Am să mă gândesc la Maria, spuse dell'Aqua, da. 

Îşi lăsă privirea să rătăcească asupra focului, strivit de 
greutatea misiunii lui. Biata Maria! Eretic blestemat! Cum 
să ocolim capcana? Cum să ascundem adevărul în legătură 
cu armele? Cum a putut un Părinte Inspector ca da Cunha, 
care era atât de bine pregătit, cu atâta experienţă, cu şapte 
ani de şedere în Macao şi Japonia, cum a putut să facă o 
greşeală atât de grosolană? 

— Cum? întrebă el flăcările. 

Pot să răspund, îşi spuse. E prea uşor. Intri în panică, sau 
uiţi gloria Domnului, sau devii prea plin de mândrie, 
sfidător sau cu inima împietrită. Cine n-ar fi făcut la fel, 
poate, în aceleaşi împrejurări? Să fii primit de Taiko cu 
mare cinste, la apusul soarelui, o întâlnire triumfală, cu 
pompă şi ceremonie - aproape ca un act de pocăință din 
partea lui Iaiko, care părea să fie pe punctul de a se 
converti. Şi apoi să te trezeşti în mijlocul aceleiaşi nopţi cu 
edictele de expulzare ale lui Taiko, care decretau că toate 
ordinele religioase trebuiau să părăsească Japonia în 
douăzeci de zile, şi, sub pedeapsa cu moartea, să nu se mai 
întoarcă niciodată şi, ce era mai rău, că tuturor convertiţilor 
japonezi din întreaga ţară li se ordona să se lepede de 
credinţă imediat, sau altfel vor fi exilați, sau condamnaţi la 
moarte pe loc. 

Împins de deznădejde, Părintele Inspector îi sfătuise 
înnebunit pe câţiva daimyo creştini din Kyushu - printre ei 
Onoshi, Misaki, Kiyama şi Harima din Nagasaki - să se 
răzvrătească spre a salva Sfânta Biserică şi scrisese 
disperat conchistadorilor să sprijine revolta. 

Flăcările dansau şi trosneau pe grătarul de fier. Da, totul e 
adevărat, gândi dell'Aqua. De-aş fi ştiut măcar, sau dacă da 


Cunha m-ar fi întrebat întâi pe mine. Dar cum ar fi putut? E 
nevoie de şase luni ca să ajungă o scrisoare în Goa şi 
probabil încă şase ca alta să vină înapoi şi da Cunha a scris, 
într-adevăr, imediat, dar el era Părintele Inspector, direct 
răspunzător, şi trebuia să facă faţă pe loc dezastrului. 

Deşi dell'Aqua se îmbarcase imediat ce primise scrisoarea, 
cu scrisori de prezentare ca ambasador, aranjate în grabă, 
din partea viceregelui din Goa, îi trebuiseră luni să ajungă 
în Macao, ca aici să afle doar că da Cunha era mort şi că lui 
şi tuturor preoţilor li se interzicea, sub pedeapsa cu 
moartea, să intre în Japonia. 

Dar armele deja plecaseră. 

Apoi, după zece săptămâni, venise vestea că Biserica nu 
mai era nimicită în Japonia, că Taiko nu mai aplica noile sale 
legi. Doar cincizeci de biserici fuseseră arse. Numai 
Takayama fusese nimicită. Şi se şoptea că, deşi edictele ar 
rămâne oficial în picioare, Taiko era acum gata să lase 
lucrurile cum fuseseră, dacă sfinţii părinţi aveau să facă 
convertirile cu mai puţin zgomot, convertiţii lor să fie mai 
discreţi şi să se poarte cum se cuvine, iar slujbele sau alte 
servicii religioase să nu se mai ţină în public cu fast, iar 
creştinii prea zeloşi să înceteze cu incendierea bisericilor 
budiste. 

Apoi, când greaua încercare părea pe sfârşite, dell'Aqua 
îşi amintise că armele plecaseră cu săptămâni în urmă, sub 
sigiliul Părintelui Inspector da Cunha şi că ele zăceau încă 
în magaziile iezuite din Nagasaki. 

Urmaseră mai multe săptămâni de chin până ce armele 
fuseseră trecute în taină, prin contrabandă, înapoi în Macao 
- da, sub sigiliul meu de data asta, îşi aminti dell'Aqua, 
nădăjduind că secretul fusese înmormântat pentru 
totdeauna. Dar secretele astea nu-ţi dau niciodată pace, 
oricât de mult ai dori sau te-ai ruga. 

Cât de multe ştie ereticul? 

Mai bine de o oră, Eminenţa Sa rămase nemişcat în 
scaunul de piele, cu spătar înalt, privind fără să vadă focul. 


Alvito aşteptă liniştit Ungă bibliotecă, cu mâinile aşezate în 
poală. Raze de lumină dansau reflectate de crucifixul de 
argint de pe peretele din spatele Părintelui Inspector. Pe 
peretele lateral era un mic tablou al pictorului venețian 
Tizian, pe care dell'Agua îl cumpărase în tinereţea sa la 
Padova, unde fusese trimis de tatăl său să studieze dreptul. 
Celălalt perete era plin cu Biblii şi cărţile sale, în latină, 
portugheză, italiană şi spaniolă. Şi două rafturi cu cărţi şi 
pamflete japoneze din propria tipografie mobilă a ordinului, 
din Nagasaki, pe care el o comandase şi o adusese, cu 
multă cheltuială, din Goa, cu zece ani în urmă: cărţi de 
rugătiuni şi catehisme de toate felurile, tălmăcite în 
japoneză cu atâta trudă de iezuiţi, lucrări adaptate din 
japoneză în latină, încercând să-i ajute pe prozeliţii japonezi 
să înveţe acea limbă; şi, în sfârşit, două cărţi mici, de 
nepreţuit, prima gramatică portughezo-japoneză, opera de- 
o viaţă a părintelui Sancho Alvarez, tipărită acum şase ani, 
şi perechea ei, incredibilul dicţionar portughezo-latino- 
japonez, tipărit anul trecut cu litere romanice şi în scriere 
hiragana. Fusese început din porunca sa în urmă cu 
douăzeci de ani, primul dicţionar de cuvinte japoneze 
alcătuit vreodată. 

Părintele Aivito luă cartea şi o mângâie cu drag. Ştia că 
era o operă de artă, unică. De optsprezece ani el însuşi 
alcătuia o astfel de lucrare şi sfârşitul era încă departe. Dar 
a lui urma să fie un dicţionar cu explicaţii suplimentare şi 
mult mai amănunţit, aproape o prezentare a Japoniei şi 
japonezilor, şi el ştia, fără să se mândrească cu asta, eă, 
dacă izbutea s-o termine, avea să fie o capodoperă în 
comparaţie cu lucrarea părintelui Alvarez şi că, dacă era ca 
numele lui să fie amintit vreodată, avea să fie din pricina 
cărţii sale şi a Părintelui Inspector, care era singurul 
părinte pe care-l ştiuse vreodată. 

— Vrei să pleci din Portugalia, fiule, şi să intri în slujba 
Domnului? îi spusese uriaşul iezuit în prima zi când îl 
întâlnise. 


— O, da, vă rog, părinte, răspunse, lungindu-şi gâtul spre 
el cu o dorinţă disperată. 

— Câţi ani ai, fiule? 

— Nu ştiu, părinte, poate zece, poate unsprezece, dar ştiu 
să scriu şi să citesc, m-a învăţat preotul şi sunt singur, n-am 
pe nimerii, nu aparţin nimănui... 

Dell'Aqua îl luase la Goa şi apoi la Nagasaki, unde intrase 
în seminarul Ordinului lezuit, cel mai tânăr european din 
Asia, aparţinând, în sfârşit, cuiva. Urmaseră apoi miracolul 
talentului său la limbi străine şi funcţiile sale de încredere 
ca translator şi sfătuitor în probleme de negoţ, mai întâi pe 
lângă Harima Tadao, daimyo de Hizen, din Kyushu, unde se 
găsea Nagasaki, şi apoi, cu timpul, pe lângă însuşi Taiko. 
Fusese hirotonisit şi mai târziu i s-acordat şi privilegiul celui 
de al patrulea jurământ. Acesta era un jurământ special, 
mai presus de jurămintele obişnuite de sărăcie, castitate şi 
supunere, acordat doar celor mai de seamă iezuiţi, 
jurământul de supunere faţă de însuşi Papa; să fii unealta 
lui întru lucrarea Domnului, să mergi acolo unde Papa 
însuşi îţi porunceşte şi să faci ceea ce el doreşte; să ajungi, 
aşa cum gândise fondatorul ordinului, soldatul basc Loyola, 
unul dintre Regimini Militantis Ecclesiae, unul dintre cei 
dăruiţi trup şi suflet, soldaţii aleşi ai lui lisus, în slujba 
Vicarului Său, Papa. 

Am fost norocos, gândi Alvito. O, Doamne, ajută-mi să fiu 
de folos. 

În cele din urmă, dell'Aqua se ridică, îşi dezmorţi oasele şi 
se îndreaptă spre fereastră. Soarele strălucea pe ţiglele 
aurite ale donjonului central al castelului, ce se avânta spre 
cer, eleganța simplă a construcţiei subliniindu-i soliditatea. 
Turn al diavolului, gândi. Cât timp o să rămână acolo ca să 
amintească fiecăruia dintre noi? Sunt doar cincisprezece... 
nu, şaptesprezece ani de când 'Taiko a pus patru sute de mii 
de oameni să sape şi să construiască, secătuind ţara ca să 
plătească pentru el, monumentul lui, apoi în numai doi ani, 
castelul Osaka era terminat. Incredibil om! Incredibil 


popor! Da. Şi străjuieşte acolo de neclintit. Afară doar de 
Degetul Domnului. Îi poate nărui într-o clipită, dacă El vrea. 
O, Doamne, ajută-mă să-ţi îndeplinesc voia Ta. 

— Ei bine, Martin, se pare că avem treabă. Dell'Aqua 
începu să se preumble în sus şi-n jos, vocea lui fiind acum 
tot atât de hotărâtă ca şi pasul. În legătură cu pilotul 
englez: dacă nu-l apărăm, are să fie omorât şi suntem în 
primejdie să cădem în dizgraţia lui Toranaga. Dacă reuşim 
să-l apărăm, curând are să-şi bage singur gâtul în laţ. Dar 
putem cuteza să aşteptăm? Prezenţa lui e o ameninţare 
pentru noi şi nu se ştie cât rău poate să mai facă până-ntr- 
acea fericită zi. Sau îl putem ajuta pe Toranaga să-l înlăture. 
Sau, până la urmă, îl convertim. 

Alvito clipi. 

— Poftim? 

— E inteligent, bun cunoscător într-ale catolicismului. Nu 
sunt, de fapt, cei mai mulţi englezi catolici în sufletul lor? 
Răspunsul este da, dacă regele sau regina lor sunt catolici, 
şi nu, dacă el sau ea sunt protestanți. Englezii nu se 
sinchisesc de religie. Pentru moment sunt porniţi împotriva 
noastră, dar nu e asta din pricina Armadei? Poate că 
Blackthorne poate fi convertit. Asta ar fi soluţia perfectă - 
pentru gloria Domnului şi pentru salvarea sufletului său 
eretic de osânda veşnică, către care cu siguranţă se- 
ndreaptă. 

Apoi, Toranaga: O să-i dăm hărţile pe care le vrea. Explică- 
i cum e cu „sferele de influenţă”. De fapt, hotarele nu 
pentru asta au fost trase, să separe influenţa portugheză de 
cea a prietenilor noştri spanioli? Si, € vero! Spune-i că 
celelalte probleme importante, eu, personal, voi fi onorat să 
i le pregătesc şi că i le voi prezenta cât mai curând cu 
putinţă. Fiindcă va trebui să verific faptele în Macao, n-ar 
putea să încuviinţeze un oarecare răgaz? Şi totodată, 
spune-i că eşti încântat să-i aduci la cunoştinţă faptul că, în 
acest an, Corabia Neagră va naviga cu trei săptămâni mai 
devreme, cu cea mai mare încărcătură de mătăsuri şi argint 


care a fost vreodată, că toate bunurile noastre şi partea 
noastră de încărcătură - reflectă un moment - şi că cel 
puţin o treime din întreaga încărcătură va fi vândută printr- 
un misit numit de Toranaga însuşi. 

— Eminenţă, căpitanului general n-o să-i placă să 
navigheze mai devreme şi n-o să-i placă să... 

— Tu va trebui să obţii imediat de la Toranaga autorizaţia 
de navigaţie pentru Ferriera. Du-te la el imediat cu 
răspunsul meu. Să-l impresionăm cu graba noastră, nu e 
ăsta unul dintre lucrurile pe care le admiră? Având 
autorizaţiile acum, Ferriera are să cedeze în privinţa 
problemei minore a sosirii mai devreme, cât despre misit, 
pentru căpitanul general nu e nici o deosebire între un 
băştinaş sau altul. Oricum el îşi va primi partea lui de 
câştig. 

— Dar, de obicei, seniorii Onoshi, Kiyama şi Harima îşi 
împart între ei misitia. Nu ştiu dacă au să se învoiască. 

— Atunci, rezolvă problema. 'Toranaga ne va da răgaz 
numai cu acest preţ. Singurele lucruri de care are nevoie 
sunt: putere, influenţă şi bani. Noi ce putem să-i oferim? Nu 
putem să-i dăm pe acei daimyo creştini. Noi... 

— Nu încă, spuse Alvito. 

— Chiar dacă am putea, nu ştiu încă dacă ar trebui sau 
dacă o vom face. Onoshi şi Kiyama se duşmănesc aprig, dar 
s-au unit împotriva lui Toranaga pentru că sunt siguri că el 
are să distrugă Biserica - şi pe ei - dacă va obţine vreodată 
controlul asupra Consiliului. 

— Toranaga va sprijini Biserica. Isihido e adevăratul 
nostru duşman. 

— Nu-ţi împărtăşesc încrederea, Martin. Nu trebuie să 
uităm că, deoarece Onoshi şi Kiyama sunt creştini, toţi 
vasalii lor, cu zecile de mii, sunt creştini. Nu-i putem jigni. 
Singura înlesnire pe care i-o putem face lui Toranaga este 
ceva legat de negoţ. Îi place enorm negoţul, dar n-a izbutit 
niciodată să participe personal. Aşa că favoarea pe care o 
sugerez eu s-ar putea să-l ispitească şi să ne acorde o 


amânare, pe care, poate, o vom putea extinde într-una 
permanentă. Ştii cât de mult le place japonezilor acest gen 
de soluţie - măciuca ridicată, pe care ambele părţi se fac că 
n-o văd. 

— După părerea mea, nu e înţelept, din punct de vedere 
politic, ca seniorul Onoshi şi seniorul Kiyama să se întoarcă 
împotriva lui Toranaga în acest moment. Ar trebui să 
urmeze vechea zicală: lasă-ţi totdeauna portiţă de scăpare, 
nu? Aş putea să le sugerez că dacă i-ar da lui Ioranaga 
douăzeci şi cinci de procente - aşa ca fiecare dintre ei, 
Onoshi, Kiyama, Harima şi loranaga să aibă părţi egale - ar 
fi foarte uşor să îndulcească lovitura trecerii lor 
„temporare” de partea lui Ishido şi împotriva lui. 

— Atunci Ishido n-o să mai aibă încredere în ei şi are să ne 
urască şi mai mult când o să afle. 

— Ishido ne urăşte şi acum peste măsură. Ishido nu are 
mai multă încredere în ei decât au ei în el şi noi încă nu ştim 
de ce i s-au alăturat ei. Cu acordul lui Onoshi şi Kiyama, am 
putea să facem propunerea oficială ca şi cum ar fi, de fapt, 
ideea noastră, spre a ţine balanţa între Ishido şi Toranaga. 
Între patru ochi îi putem spune lui Toranaga de 
generozitatea lor. 

Dell'Aqua cântări avantajele şi dezavantajele planului. 

— Excelent, spuse în cele din urmă. Fă aşa cum spui. 
Acum, în privinţa ereticului. Dă-i astăzi lui Toranaga 
rutterele lui. Du-te înapoi la Toranaga imediat. Spune-i că 
ele ne-au fost trimise în taină. 

— Cum să-i explic întârzierea? 

— Nu-i explici. Spune-i adevărul: au fost aduse de 
Rodrigues, dar niciunul dintre noi n-a observat că pachetul 
sigilat conţinea cărţile-pilot dispărute. De fapt noi nu l-am 
deschis timp de două zile. În agitația cu ereticul am uitat, 
bineînţeles, de ele. Cărţile-pilot dovedesc că Blackthorne 
este pirat, hoţ şi trădător. Propriile lui cuvinte au să ne 
scape de el o dată pentru totdeauna, ceea ce, cu siguranţă, 
e justiţia divină. Spune-i lui Ioranaga adevărul - că Mura i 


le-a dat părintelui Sebastio, cum s-a şi întâmplat de fapt, 
care ni le-a trimis nouă, ştiind că noi vom şti ce să facem cu 
ele. Asta-l scapă pe Mura, pe părintele Sebastio, pe toţi. Ar 
trebui să-i spunem lui Mura printr-un porumbel călător ce 
s-a făcut. Sunt sigur că Toranaga îşi va da seama că am avut 
la inimă interesele lui şi nu pe ale lui Yabu. Ştie că Yabu a 
făcut o înţelegere cu Ishido? 

— Aş zice că da, Eminenţă. Dar se zvoneşte că Yabu şi 
Toranaga sunt prieteni acum. 

— N-aş avea încredere în puiul ăsta de diavol. 

— Sunt sigur că Toranaga n-are. Mai cu seamă că Yabu nu 
s-a angajat faţă de el cu nimic. 

Brusc atenţia le fu abătută de o ceartă violentă de-afară. 
Uşa se deschise şi un călugăr cu glugă intră desculţ în 
încăpere, smucindu-se din mâinile părintelui Şoldi. 

— Domnul lisus Cristos să vă binecuvânteze, spuse, cu glas 
răguşit de ură. Fie ca Elsă vă ierte păcatele. 

— Călugăre Perez, ce cauţi aici? izbucni dell'Agua. 

— M-am întors în haznaua asta să propovăduiesc iar 
păgânilor cuvântul Domnului. 

— Dar ţi s-a interzis, prin edict, sub pedeapsa cu moartea, 
să te întorci vreodată, fiind vinovat de aţâţare la răzmeriţă. 
Printr-o minune ai scăpat de martiriul de la Nagasaki şi ţi s- 
a poruncit... 

— Asta a fost voia Domnului şi un împuţit de edict păgân, 
al unui nebun mort, n-are nimic de-a face cu mine, spuse 
călugărul. Era un spaniol scund, subţire, cu o barbă lungă, 
neîngrijită. Mă aflu aici ca să duc mai departe lucrarea 
Domnului. Privi spre părintele Alvito. Cum merge negoţul, 
părinte? 

— Din fericire pentru Spania, foarte bine, răspunse cu 
răceală Alvito.' 

— Eu nu-mi petrec timpul în case de negoţ, părinte. Eu mi- 
| petrec cu turma mea. 

— Asta-i lăudabil, răspunse dell'Aqua tăios. Dar petrece-l 
acolo unde a porucit Papa - în afara Japoniei. Această 


provincie este numai a noastră. Şi, de asemeni, e teritoriu 
portughez, nu spaniol. Trebuie să-ţi amintesc că trei Papi au 
poruncit ca toate ordinele religioase, în afara noastră să 
părăsească Japonia? şi regele Filip a ordonat acelaşi lucru. 

— Vorbe goale, Eminenţă. Lucrarea Domnului e mai 
presus de ordinele pământeşti. M-am întors şi-am să 
deschid larg uşile bisericilor şi am să chem mulțimile să se 
ridice împotriva necredincioşilor. 

— De câte ori trebuie să te previn? Nu poţi socoti Japonia 
un fel de provincie incaşă, locuită de sălbatici din junglă, 
care n-au nici istorie, nici cultură. Îţi interzic să predici şi 
stărui să te supui ordinelor Sanctităţii Sale. 

— O să convertim păgânii. Ascultă, Eminenţă, mai sunt 
încă o sută dintre fraţii mei în Manila, care aşteaptă să se 
îmbarce să vină aici, toţi buni spanioli, şi o mulţime dintre 
conchistadorii noştri glorioşi ca să ne apere, dacă va fi 
nevoie. O să predicăm în văzul tuturor şi o să ne purtăm 
sutanele în văzul tuturor, n-o să ne furişăm în cămăşi de 
mătase, idolatre, ca iezuiţii! 

— ȚŢi se interzice să stârneşti autorităţile, pentru că are să 
se aleagă praful de Sfânta Biserică! 

— 'Ţi-o spun în faţă că ne întoarcem în Japonia şi-o să 
rămânem în Japonia. O să predicăm Cuvântul în ciuda ta - 
în ciuda oricărui prelat, episcop, rege şi chiar a oricărui 
Papă, întru gloria Domnului! 

Călugărul trânti uşa în urma lui. 

Roşu de mânie, dell'Aqua îşi turnă un pahar de Madeira. 
Un strop de vin pică pe suprafaţa lustruită a mesei. 

— Spaniolii ăştia or să ne distrugă pe toţi. Dell'Aqua bău 
încet, încercând să se domolească. 

În cele din urmă spuse: 

— Martin, trimite câţiva dintre oamenii noştri să-l 
urmărească, şi-ar fi bine să-i previi deîndată pe Kiyama şi 
Onoshi. Nu se ştie ce-o să se întâmple dacă nebunul ăla o să 
facă zarvă în public. 


— Da, Eminenţă. La uşă şovăi. Mai întâi Blackthorne şi 
acum Perez. Parcă e prea mare potriveala. Pesemne că 
spaniolii din Manila au ştiut de Blackthorne şi l-au lăsat să 
vină aici doar să ne scoată din minţi. 

— Poate, dar probabil că nu. Dell'Aqua îşi termină paharul 
şi-l aşeză atent pe masă. În orice caz, cu ajutorul lui 
Dumnezeu şi cu grija cuvenită, niciunul din ei nu va fi lăsat 
să aducă vreun rău Sfintei Biserici - oricare ar fi preţul. 

CAPITOLUL. 20 

— Fir-aş eu afurisit, dacă asta nu e viaţă! 

Blackthorne zăcea încântat pe burtă pe salteaua groasă, 
pe jumătate înfăşurat într-un chimonou de bumbac, cu 
capul sprijinit pe braţe. Mâinile fetei alergau pe spatele lui, 
apăsându-i muşchii şi alinându-i trupul şi sufletul, aproape 
făcându-l să toarcă de plăcere ca un motan. O altă fată 
turna sake într-o ceaşcă mică de porțelan. A treia aştepta 
deoparte, ţinând în mâini o tavă lăcuită cu un coş de 
bambus, plin vârf cu peşte prăjit în grăsime, în stil 
portughez, cu încă un clondir de sake şi câteva beţişoare. 

— Nan desu ka, Anjin-san? Ce e, prea-onorate pilot, ce-aţi 
spus? 

— Nu ştiu s-o spun în Nihon-go, Rako-san. Zâmbi fetei 
care-i oferea sak€. În schimb, arătă spre ceaşcă: cum se 
spune la asta? Namae ka? 

— Sabazuki. 

Ea o spuse de trei ori şi el repetă, apoi cealaltă fată, Asa, îi 
oferi peşte şi el dădu din cap: 

— Iye, domo. Nu ştia să spună „acum sunt sătul”, aşa că 
încercă, în „schimb, „nu foame acum”. 

— Ah! Ima hara hette wa oranu, îi explică Asa, corectându- 
l. 

El repetă expresia de mai multe ori şi ele râseră de 
pronunția lui, dar, în cele din urmă, izbuti s-o facă să sune 
cum trebuie. 

N-am să învăţ niciodată limba asta, gândi. N-ai cum lega 
sunetele ei de engleză sau latină, ori portugheză. 


— Anjin-san? aşa îi oferi din nou tava. 

Dădu iarăşi din cap şi-şi puse mâinile pe stomac cu 
gravitate, dar acceptă sake şi goli ceaşca până la fund. 
Sono, fata care-i masa spatele, se oprise, aşa că el îi luă 
mâna şi şi-o puse pe gât şi se prefăcu că geme de plăcere. 
Ea pricepu imediat şi continuă. 

De fiecare dată când golea mica ceaşcă, aceasta era 
reumplută imediat. Ia-o mai încetişor, gândi, asta e a treia 
ploscă şi simt cum mi s-a dus până în călcâie. 

Cele trei fete, Asa, Sono şi Rako, sosiseră o dată cu zorii, 
aducând cha, despre care părintele Domingo îi spusese că 
chinezii îi zic uneori t'ee şi că este băutura naţională a 
Chinei şi Japoniei. Somnul îi fusese agitat după întâlnirea cu 
asasinul, dar băutura înţepătoare şi fierbinte îl întărise. 
Aduseseră prosoape mici, fierbinţi, făcute sul, uşor 
parfumate. Când el le privise nedumerit, neştiind la ce se 
folosesc, Rako, care era mai mare peste fete, îi arătase cum 
să le întrebuinţeze pentru faţă şi mâini. 

Apoi îl însoţiseră cu garda sa de patru samurai la baia de 
aburi, în celălalt capăt al acestei aripi a castelului, şi-l 
dăduseră în seama slugilor de la baie. Tot timpul cât ţinuse 
baia, i se potrivise barba, i se săpunise părul şi i se făcuse 
masaj, cei patru samurai asudaseră răbdători. 

După aceea se simţise ca prin minune renăscut. Îi 
dăduseră un alt chimonou de bumbac, lung până la 
genunchi şi alte şosete-tabi - iar fetele îl aşteptau. Îl 
conduseseră într-o altă încăpere, unde se aflau Kiri şi 
Mariko. Mariko îi spusese că seniorul Toranaga hotărâse să- 
| trimită pe Anjin-san, peste câteva zile, într-una din 
provinciile sale ca să se întremeze şi că nobilul Toranaga 
era foarte mulţumit de el, aşa că n-avea de ce să-şi facă 
vreun fel de griji, pentru că se afla în grija seniorului 
Toranaga. N-ar binevoi Anjin-san să înceapă să facă hărţile 
cu materialele pe care ea o să ile pună la îndemână? În 
curând au să fie alte întâlniri cu stăpânul, iar stăpânul 
făgăduise că nu peste mult timp ea va fi liberă să răspundă 


oricăror întrebări pe care l-ar putea pune Anjin-san. 
Seniorul Toranaga era nerăbdător ca Blackthorne să-i 
cunoască pe japonezi, după cum el însuşi era nerăbdător să 
afle despre lumea din afară, despre navigaţie şi viaţa pe 
mare. Apoi Blackthorne fusese dus la doctor. Spre 
deosebire de samurai, doctorii purtau părul tăiat scurt, fără 
coadă. 

Bleckthorne îi ura pe doctori şi se temea de ei, dar acest 
doctor fusese diferit. Fusese blând şi neînchipuit de curat. 
Cei mai mulţi dintre doctorii europeni erau bărbieri, 
grosolani şi la fel de plini de păduchi şi murdari ca toţi 
ceilalţi. Doctorul acesta îl palpase cu grijă, îl privise 
politicos, îl ţinuse pe Blackthorne de încheietura mâinii ca 
să-i ia pulsul, îi cercetase ochii, gura, urechile şi-i ciocănise 
uşor spatele, genunchii şi tălpile, cu mişcări liniştitoare. Tot 
ceea ce vroia de obicei un doctor european era să-ţi vadă 
limba şi să întrebe: „Unde te doare?”; apoi îţi lua sânge, ca 
să-ţi îndepărteze stricăciunea din el, şi-ţi dădea un vomitiv 
puternic ca să-ţi curețe stricăciunea din măruntaie. 

Blackthorne nu putea suferi să i se ia sânge şt să fie 
curăţit astfel pe dinăuntru, şi de fiecare dată îi şi era mai 
rău. Dar acest doctor n-avea nici bisturiu, nici castron 
pentru sângerare, nici mirosul greu care-i înconjura de 
obicei pe doctorii din ţara lui, aşa că-i venise inima la loc şi 
se liniştise puţin. 

Doctorul îi atinsese întrebător cicatricea de pe coapsă. 
Blackthorne imitase sunetul unei arme de foc, pentru că 
acolo, cu mulţi ani în urmă, carnea-i fusese străbătută de un 
glonţ de muschetă. Doctorul spusese: ah, so desu, şi dăduse 
din cap. Îl mai pipăise apăsat, dar nedureros, pe şale şi pe 
pântece. În cele din urmă, doctorul îi vorbise lui Rako şi ea 
încuviinţase din cap, se înclinase şi-i mulţumise. 

— Ichi ban? întrebase Blackthorne voind să ştie dacă totul 
era în ordine. 

— Hai, Anjin-san. 

— Honto ka? 


— Honto. 

Ce cuvânt folositor, honto - „E adevărat?”, „Da, adevărat” 
- gândi Blackthorne. 

— Domo, doctor-san. 

— Do itashimashite, spusese doctorul înclinându-se. 
Pentru nimic, nu te mai gândi la asta. 

Blackthorne se înclinase la rândul lui. Fetele îl 
conduseseră afară şi abia acum, când zăcea pe 
aşternuturile groase, cu chimonoul de bumbac desfăcut şi 
cu Sono plimbându-şi uşor mâinile pe spatele lui, îşi aminti 
că stătuse gol în faţa doctorului, a fetelor şi a samurailor, 
dar că nici nu băgase de seamă şi nici nu se simţise ruşinat. 

— Nan desu ka, Anjin-san? întrebă Rako. Ce e, prea- 
onorate pilot? De ce râzi? 

Dinţii-i albi îi străluceau, iar sprâncenele îi erau smulse şi 
pictate sub formă de semilună. Purta părul negru într-un 
coc înalt, şi un chimonou cu flori roz şi o eşarfă gri-verzuie. 

— Pentru că sunt fericit, Rako-san. Dar cum să ţi-o spun? 
Cum să-ţi spun că am râs pentru că sunt fericit şi că, pentru 
prima oară de când am plecat de acasă, nu mai simt grijile 
care mă apăsau. Pentru că-mi simt spatele şi tot trupul 
minunat. Pentru că mă bucur de încrederea lui Toranaga- 
sama şi pentru că am dat trei lovituri zdravene afurisiţilor 
de iezuiţi şi alte şase scârnăviilor de portughezi! 

Apoi sări în picioare, îşi strânse bine chimonoul pe el şi 
începu un dans marinăresc deslănţuit, cântând un cântec 
vesel de punte ca să ţină măsura. 

Rako şi celelalte fete îl priveau încremenite. Uşa se 
deschise imediat şi samuraii de pază rămaseră şi ei cu ochii 
gata să le iasă din orbite. Blackthorne dansă şi cântă 
nestăpânit, până ce nu mai rezistă şi se prăbuşi, izbucnind 
în râs. Fetele bătură din palme, iar Rako încercă să-l imite, 
fără să izbutească, chimonoul prea lung încurcând-o. 
Celelalte se ridicară şi-l convinseră să le arate cum să facă 
şi el încercă, iar ele se înşirară una lângă alta, cu 
chimonourile ridicate, urmărindu-i paşii. Dar nu izbutiră şi- 


n curând sporovăiau de zor, chicotind şi fluturându-şi 
evantaiele. 

Brusc, gărzile deveniră solemne şi se înclinară adânc. 
Toranaga stătea în prag, îsoţit de Kiri şi Mariko şi de 
nelipsiţii săi samurai de pază. Fetele îngenuncheară, îşi 
lipiră palmele de podea şi se înclinară, dar râsul nu le 
dispăruse de pe faţă şi nici nu se citea vreo urmă de teamă 
pe chipul lor. Se înclină şi Blackthorne politicos, dar nu tot 
atât de adânc ca femeile. 

— Konnichi wa, loranaga-sama, spuse. 

— Konnichi wa, Anjin-san, răspunse Toranaga. Apoi puse o 
întrebare. 

— Stăpânul meu întreabă ce făceaţi, senhor? spuse 
Mariko. 

— A fost doar un dans, Mariko-san, spuse Blackthorne 
simțindu-se caraghios, Se numeşte hornpipe. E un dans 
marinăresc şi, în timp ce dansăm, obişnuim să cântăm 
cântece marinăreşti. Eram fericit, atâta tot, pesemne sake- 
ul e de vină. Îmi pare rău, sper că nu l-am tulburat pe 
Toranaga-sama. 

Ea traduse. 

— Stăpânul meu spune că ar dori să vadă dansul şi să 
audă cântecul. 

— Acum? 

— Bineînţeles că acum. 

Imediat Toranaga se aşeză cu picioarele încrucişate, iar 
mica sa suită se răspândi prin încăpere. 'Toţi îl priveau pe 
Blackthorne aşteptând. 

Poftim, nebunule, îşi spuse Blackthorne, uite ce se 
întâmplă dacă nu te păzeşti! Acum n-ai încotro, trebuie să 
joci, deşi ţi-ai pierdut glasul şi paşii îţi sunt nesiguri. 

Totuşi îşi legă strâns chimonoul şi-şi dădu drumul cu 
patimă, învârtindu-se, aruncându-şi picioarele, răsucindu- 
se, săltând şi răcnind cât îl ţinea gura. 

Tăcere deplină. 


— Stăpânul meu spune că n-a văzut niciodată, în viaţa lui, 
aşa ceva. 

— Arigato goziemashita! spuse Blackthorne, asudând tot, 
parte din pricina efortului, parte din pricina stânjenelii. 

Apoi Toranaga îşi puse săbiile deoparte, îşi prinse poalele 
chimonoului în brâu şi trecu lângă el. 

— Seniorul 'Toranaga va dansa dansul dumitale, spuse 
Mariko. 

— Da? 

— Te roagă să-l înveţi, spune. 

Şi Blackthorne începu. Îi arătă pasul de bază, apoi îl 
repetă de câteva ori. Ioranaga îl prinse repede. 

Blackthorne era foarte impresionat de agilitatea 
bărbatului burtos şi mult mai în vârstă decât el. 

Apoi Blackthorne începu să cânte şi să danseze, iar 
Toranaga i se alătură, mai nesigur la început, în strigătele 
vesele ale privitorilor. Toranaga îşi scoase chimonoul, îşi 
încrucişă braţele şi începu să danseze la fel de vioi, alături 
de Blackthorne, care-şi aruncă şi el chimonoul, cântă şi mai 
tare şi iuți ritmul, prea conştient de absurdul a ceea ce 
făceau, dar furat de hazul jocului. În cele din urmă 
Blackthorne făcu un fel de salt răsucit pe un picior şi se 
opri. Bătu din palme şi se înclină în faţa lui Ioranaga şi toţi 
aplaudară pentru stăpânul lor, care era foarte fericit. 

Toranaga se aşeză în mijlocul camerei gâfâind uşor. 
Imediat Rako se repezi să-i facă vânt cu evantaiul şi 
celelalte alergară să-i aducă chimonoul, dar Toranaga îşi 
împinse chimonoul spre Blackthorne şi luă, în schimb, pe 
cel simplu. 

— Stăpânul meu spune că ar fi încântat să-l primeşti în 
dar. Apoi adăugă: Aici este socotită o mare cinste ca 
seniorul tău să-ţi dea un chimonou, chiar şi foarte vechi, 
spuse Mariko 

— Arigato goziemashita, Toranaga-sama. Blackthorne se 
înclină adânc. Da, înţeleg cinstea pe care mi-o face, Mariko- 
san. Te rog mulţumegşte-i seniorului Toranaga cu vorbele 


cuvenite, pe care eu, din păcate, nu le ştiu încă, şi spune-i 
că am să-l păstrez ca pe o comoară şi n-am să uit niciodată 
onoarea mare pe care mi-a făcut-o dansând alături de mine. 

Toranaga era şi mai încântat. 

Cu mult respect, Kiri şi celelalte slujnice îl ajutară pe 
Blackthorne saşi pună chimonoul stăpânului lor şi-i arătară 
cum să-şi lege eşarfa. Chimonoul era din mătase maro, cu 
cinci însemne purpurii, iar eşarfa din mătase albă. 

— Seniorul Toranaga spune că i-a plăcut dansul. Într-o zi 
poate că o să-ţi arate unele dintr-ale noastre. Ar vrea să 
înveţi japoneza cât se poate de repede. 

— Şi mie mi-ar plăcea. Dar şi mai mult, gândi Blackthorne, 
mi-ar plăcea să fiu în hainele mele, să-mi mănânc mâncarea 
mea, în cabina mea, de pe corabia mea, cu tunurile mele 
încărcate, cu pistoalele la brâu, pe puntea aplecată sub 
velele umflate de vânt. Aţi vrea să-l întrebaţi pe seniorul 
Toranaga când îmi pot recăpăta corabia înapoi? 

— Senhor? 

— Corabia mea, senhora. Vă rog întrebaţi-l când îmi pot 
căpăta nava înapoi. Şi, deasemenea, şi echipajul. Toată 
încărcătura ei a fost luată, erau douăzeci de mii de monezi 
de argint în casa de fier. Sunt sigur că va înţelege că noi 
suntem negustori şi că, deşi preţuim ospitalitatea sa, am 
vrea să facem negoţ cu mărfurile pe care le-am adus cu noi, 
şi să ne întoarcem acasă. O să ne ia aproape optsprezece 
luni ca să ajungem în ţara noastră. 

— Stăpânul meu spune că nu trebuie să-ţi faci griji. Totul 
se va face cât de curând cu putinţă. Mai întâi trebuie să fii 
sănătos şi puternic. Vei pleca pe înserat. 

— Senhora? 

— Seniorul 'Toranaga a spus că urmează să pleci pe 
înserat, senhor. Am spus-o greşit? 

— Nu, nu, deloc, Mariko-san. Dar acum o oră, sau cam aşa, 
mi-ai spus c-o să plec peste câteva zile. 

— Da, dar acum el spune că ai să pleci diseară. 


Ea tălmăci toate acestea lui Ioranaga, care răspunse din 
nou. 

— Stăpânul meu zice că este mai bine şi mai potrivit să 
pleci diseară. Nu trebuie să-ţi faci griji, Anjin-san, te afli în 
grija sa. O trimite pe doamna Kiritsubo la Yedo ca să facă 
pregătirile pentru întoarcerea sa. Ai să pleci cu ea. 

— Te rog, mulţumeşte-i din partea mea. Poate să... pot să- 
ntreb dacă ar fi cu putinţă să-l elibereze pe fratele 
Domingo? Omul ştie foarte multe. 

Ea traduse. 

— Stăpânul meu spune, îmi pare rău, dar omul a murit. El 
a trimis după călugăr ieri, imediat după ce l-ai rugat, dar 
era deja mort. 

Blackthorne rămase dezamăgit. 

— Cum a murit? 

— Stăpânul meu spune că a murit când i s-a strigat 
numele. 

— Bietul om! 

— Stăpânul meu spune, viaţa şi moartea sunt acelaşi lucru. 
Sufletul preotului va aştepta până-n cea de-a patruzecea zi, 
apoi se va naşte iar. De ce să fim trişti? Asta e legea de 
nestrămutat a naturii. Începu să spună ceva, dar se 
răzgândi, adăugând doar: Budiştii cred că avem mai multe 
naşteri sau renaşteri, Anjin-san. Până ce, în cele din urmă, 
devenim desăvârşiţi şi ajungem în nirvana - în rai. 

Blackthorne îşi îndepărtă, pentru moment, tristeţea şi se 
concentră asupra lui Toranaga şi asupra prezentului. 

— Pot să-l întreb, vă rog, dacă echipajul meu... Se opri 
când Toranaga îşi îndreptă privirea către uşă. 

Un tânăr samurai intră grăbit în cameră, se înclină în faţa 
lui Toranaga şi aşteptă. 

Toranaga spuse: 

— Nan ja? 

Blackthorne nu înţelese nimic din cele ce se spuneau, dari 
se păru că prinde porecla părintelui Alvito - „Isukku”. Văzu 
privirea lui 'Toranaga zburând spre el şi licărirea unui 


zâmbet şi se întrebă dacă Toranaga trimisese după preot 
din pricina celor spuse de el. Sper că da, gândi, şi trag 
nădejde că Alvito e în rahat până peste cap. Hotări să nu-l 
întrebe pe 'Toranaga, deşi se simţea forte ispitit să o facă. 

— Kare ni matsu yoni, spuse Toranaga scurt. 

— Gyoi. 

Samuraiul se înclină şi plecă grăbit. 'Toranaga se întoarse 
din nou către Blackthorne. 

— Nan ja, Anjin-san? 

— Ce ziceai, căpitane? spuse Mariko. Despre echipaj? 

— Da. Toranaga-sama poate să-i ia şi pe ei sub protecţia 
sa? Să poruncească să fie bine trataţi? Vor fi şi ei trimişi la 
Yedo? 

Ea îl întrebă. Toranaga îşi puse săbiile la cingătoarea 
scurtului său chimonou. 

— Stăpânul meu spune, bineînţeles, s-au făcut deja toate 
pregătirile pentru ei. Nu trebuie să te îngrijorezi în privinţa 
lor. Sau în privinţa navei. 

— Corabia mea e în ordine? S-au îngrijit de ea? 

— Da. Spune că nava este deja la Yedo. 

Toranaga se ridică. Toţi începură să se-ncline, dar 
Blackthorne izbucni pe neaşteptate: 

— Doar un lucru... Se opri, blestemându-se, dându-şi 
seama că fusese nepoliticos. 

Era limpede că Toranaga terminase întrevederea, toţi 
începuseră să se încline, dar fuseseră opriţi de cuvintele lui 
Blackthorne şi acum erau încurcaţi, neştiind dacă să 
continue cu plecăciunile sau să aştepte, ori să înceapă din 
nou. 

— Nan ja, Anjin-san? Vocea lui Toranaga era aspră şi 
neprietenoasă, pentru că şi el, pe moment, fusese 
descumpănit. 

— Gomen nasai, îmi pare rău, Tloranaga-sama. N-am vrut 
să fiu nepoliticos. Am vrut doar să întreb dacă i s-ar îngădui 
doamnei Mariko să stea de vorbă cu mine, pentru câteva 
clipe, înainte să plec. Mi-ar fi de folos. 


Ea-l întrebă. 

Toranaga mai mult mormăi încuviințarea şi plecă urmat de 
Kiri şi de garda sa. 

Sunteţi toţi nişte ticăloşi ţâfnoşi, îşi spuse Blackthorne. 
lisuse Cristoase, trebuie să fii atât de atent! Îşi şterse 
fruntea cu mânecă şi văzu imediat stânjeneala de pe faţa lui 
Mariko. Rako se grăbi să-i ofere o batistă mică dintre acelea 
din care păreau să le aibă la îndemână, într-o catitate 
nelimitată, ascunse undeva la spatele obi-ului. Atunci îşi 
dădu seama că purta chimonoul stăpânului şi că, 
bineînţeles, nu-ţi ştergi fruntea asudată cu mâneca lui. 
Pentru Dumnezeu, ai comis deci o altă blasfemie! N-am să 
învăţ niciodată, Dumnezeule din ceruri, niciodată! 

— Anjin-san? Rako îi oferea puţin sake. 

Îi mulţumi şi-l dădu pe gât. Imediat ea îi umplu din nou 
ceaşca. Observă că tuturor le străluceau frunţile de 
sudoare. 

— Gomen nasai, le spuse tuturor, cerându-şi iertare, şi luă 
ceaşca şi i-o oferi lui Mariko glumind: 

— Nu ştiu dacă e politicos sau nu, dar nu doriţi puţin sake? 
E îngăduit? Sau trebuie să mă dau cu capul de podea? 

Ea râse: 

— O, da, este foarte politicos, şi nu, te rog, să nu-ţi spargi 
capul. Nu-i nevoie să-mi ceri scuze, căpitane. Bărbaţii nu 
cer iertare doamnelor. Orice fac ei e corect. Cel puţin aşa 
credem noi, doamnele. Ea le explică fetelor ce spusese şi 
ele dădură din cap tot atât de grav, dar ochii le jucau în cap. 
N-aveai cum să ştii, Anjin-san, continuă Mariko, apoi luă o 
mică înghiţitură de sake şi-i dădu înapoi ceaşca. Mulţumesc, 
dar nu, n-am să iau mai mult sake, mulţumesc. Sake-ul mi 
se duce direct în cap şi-n genunchi. Înveţi repede - trebuie 
să-ţi vină foarte greu. Nu te îngrijora, Anjin-san, seniorul 
Toranaga mi-a spus că te socoteşte foarte bine înzestrat. Nu 
ţi-ar fi dat niciodată chimonoul său dacă nu ar fi fost foarte 
mulţumit: 

— A trimis după Tsukku-san? 


— Părintele Alvito? 

— Da. 

— Trebuia să-l fi întrebat pe domnia-sa, căpitane. Mie nu 
mi-a spus. Într-asta a fost foarte înţelept, pentru că femeile 
n-au minte şi nici pricepere în treburile politice. 

— Ah, so desu ka? Aş vrea ca toate femeile noastre să fie 
tot pe-atât de... înțelepte. 

Mariko îşi făcea vânt cu evantaiul şi se aşeză comod, cu 
picioarele ghemuite sub ea. 

— Dansul dumitale a fost foarte frumos, Anjin-san. 
Doamnele voastre dansează la fel? 

— Nu, numai bărbaţii. Acela a fost un dans pentru un 
singur bărbat, un dans marinăresc. 

— De vreme ce doreşti să-mi pui întrebări, aş putea să-ţi 
pun eu mai întâi câteva? 

— Desigur. 

— Cum arată doamna, soţia domniei-tale? 

— Are douăzeci şi nouă de ani. E înaltă faţă de dumneata. 
După măsurile noastre, eu am şase picioare şi doi inci, ea 
are cinci picioare şi opt inci, dumneata ai cam cinci 
picioare, aşa că ea ar fi cu un cap mai înaltă decât 
dumneata şi, de asemeni, la fel de - la fel de bine 
proporţionată. Părul e de culoarea... Arătă spre grinzile de 
cedru lustruite şi fără pată şi toţi ochii se-ntoarseră către 
ele, apoi reveniră la el. Cam de culoarea aceea. Blond, cu o 
urmă roşcată. Ochii-i sunt albaştri, mult mai albaştri decât 
ai mei, albaştri-verzi. Poartă părul lung şi slobod mai tot 
timpul. 

Mariko le tălmăci şi ele-şi ţinură respiraţia, priviră la 
grinzile de cedru şi apoi din nou spre el, samuraii de strajă 
ascultând şi ei foarte atent. Urmă o întrebare din partea lui 
Rako. 

— Rako-san întreabă dacă ea e la fel ca noi la trup. 

— Da, dar şoldurile îi sunt mai mari, mai curbate, talia mai 
pronunţată şi... ei bine, în general, femeile noastre sunt mai 
rotunde şi au sânii mult mai mari. 


— Toate femeile voastre - şi bărbaţii - sunt mult mai înalţi 
decât noi? 

— În general, da. Dar unii dintre oamenii de la noi sunt tot 
atât de mărunți ca voi. Eu găsesc statura voastră 
încântătoare. Foarte plăcută. 

Asa întrebă ceva şi interesul lor crescu. 

— aşa întreabă, în ceea ce priveşte împărţitul pernei, cum 
sunt femeile voastre faţă de ale noastre? 

— Îmi pare rău, nu înţeleg. 

— O, te rog, iartă-mă. Perna - adică problemele intime. A 
împărţi perna, în vorbirea noastră, înseamnă împreunarea 
fizică dintre bărbat şi femeie. E mult mai politicos decât 
preacurvie, neh? 

Blackthorne îşi alungă stinghereala şi spuse: 

— Eu, ăă... am avut doar... ââ... o singură experienţă aici - 
asta a fost... ăă... În sat - şi nu mi-o amintesc prea limpede, 
pentru că... ei, eram atât de istovit de drum, aşa că am fost 
pe jumătate treaz, pe jumătate adormit. Dar... âă... mi s-a 
părut foarte mulţumitoare. 

Mariko se încruntă. 

— De când ai venit aici, ai împărţit perna o singură dată cu 
o femeie? 

— Da. 

— Trebuie să te simţi foarte încordat, neh? Una dintre 
aceste doamne ar fi foarte încântată să-mpartă perna cu 
dumneata, Anjin-san. Sau toate, dacă doreşti. 

— Ei? 

— Bineînţeles. Dacă n-o vrei pe niciuna dintre ele, nu-ţi 
face griji, sigur n-au să fie jignite. Numai să-mi spui ce fel 
de femeie ţi-ar plăcea şt vom face toate pregătirile de 
cuviinţă. 

— Mulţumesc, spuse Blackthorne. Dar nu acum. 

— Eşti sigur? Te rog, iartă-mă, dar Kiritsubo-san a dat 
porunci foarte precise ca să ne-ngrijim de sănătatea 
dumitale şi s-o îmbunătăţim. Cum poţi să fii sănătos fără să- 


mparţi perna cu cineva? E foarte important pentru un 
bărbat, neh? O, foarte, da. 

— Mulţumesc, dar sunt... poate... ceva mai încolo... 

— Ai avea timp îndeajuns. M-aş bucura să mă-ntorc mai 
târziu. Va fi destulă vreme să stăm de vorbă, dacă doreşti. 
Ai avea cel puţin patru ceasuri, spuse binevoitoare. Nu 
trebuie să pleci înainte de apusul soarelui. 

— Mulţumesc, dar nu acum, spuse Blackthorne năucit de 
felul deschis şi lipsit de delicateţe a propunerii. 

— Ele, într-adevăr, ar fi bucuroase să-ţi fie de folos, Anjin- 
san. O! Poate... poate că ai prefera un băiat? 

— Ha? 

— Un băiat. E tot atât de simplu, dacă doreşti. Zâmbetul ei 
era neprefăcut, vocea firească. Ce s-a întâmplat? 

— Vorbeşti serios când îmi propui un băiat? 

— Da, de ce, Anjin-san? Ce s-a-ntâmplat? Am spus doar că 
am trimite un băiat aici, dacă domnia-ta doreşti. 

— Nu doresc! Blackthorne simţea cum i se urcă sângele în 
obraz. Arăt eu ca un afurisit de sodomit? 

Cuvintele biciuiră încăperea. 'Ioţi se uitau la el încremeniţi. 
Mariko se înclină cu umilinţă, ţinându-şi capul lipit de 
podea. 

— Te rog, iartă-mă, am făcut o greşeală îngrozitoare. Te- 
am jignit, dar nu încercam decât să-ţi fiu de folos. N-am 
discutat niciodată până acum cu un - un străin, afară doar 
de sfinţii părinţi, aşa că n-aveam cum să vă cunosc 
obiceiurile - obiceiurile intime. Nu mi s-a vorbit niciodată 
despre ele, Anjin-san... preoţii nu vorbesc despre asta. Aici 
unii bărbaţi vor câteodată băieţi - preoţii, din când în când, 
ai noştri, şi unii dintr-ai voştri. Eu mi-am închipuit prosteşte 
că obiceiurile voastre sunt la fel ca ale noastre. 

— Eu nu sunt preot şi ăsta nu e obiceiul nostru, în general. 

Căpetenia samurailor, Kazu Oan, privea mânios. El fusese 
însărcinat cu protecţia barbarului şi cu sănătatea lui şi 
văzuse cu proprii-i ochi nemaipomenita bunăvoință pe care 


semorul Toranaga i-o arătase lui Anjin-san, iar acum Anjin- 
san era furios. 

— Ce-i cu el? întrebă ameninţător, pentru că era limpede 
că netoata de femeie spusese ceva ce-l jignise pe foarte 
importantul său prizonier. 

Mariko îi explică despre ce se vorbise şi ce răspunsese 
Anjin-san. 

— Într-adevăr, nu înţeleg, Oan-san, de ce e atât de 
supărat, îi zise. 

— E ca un taur ieşit din minţi, doar pentru că i-ai oferit un 
băiat? 

— Da. 

— Îmi cer iertare, dar ai fost politicoasă? Poate că ai folosit 
un cuvânt greşit? 

— O, nu, Oan-san, sunt foarte sigură. Mă simt îngrozitor. 
Sigur eu sunt de vină. 

— Trebuie să fie altceva. Ce? 

— Nu, Oan-san. Numai asta a fost. 

— Niciodată n-o să-i înţeleg pe barbarii ăştia, spuse Oan 
exasperat. Pentru binele nostru, al tuturor, domoleşte-l, 
Mariko-san. Trebuie să fie şi din pricină că n-a împărţit 
perna cu nici o femeie de atâta timp. Tu, îi porunci lui Sono, 
mai adu sake, sake fierbinte şi prosoape fierbinţi. Tu, Rako, 
freacă-i gâtul diavolului. Slujnicile alergară să îndeplinească 
poruncile. Brusc îl străfulgeră un gând: Mă întreb dacă nu e 
din pricină că e neputincios. Povestea lui cu cele petrecute 
în sat a fost destul de tulbure, neh? Pesemne că bietul om e 
furios din cauza neputinței lui şi tu ai adus vorba tocmai 
despre asta. 

— Îmi pare rău, dar nu cred că e aşa. Doctorul a spus că 
este foarte bine înzestrat. 

— Dacă e neputincios, asta ne-ar lămuri, neh? Ar fi destul 
să mă facă şi pe mine să urlu. Da! Întreabă-l. 

Mariko făcu imediat ceea ce i se poruncise şi Oan fu 
îngrozit când barbarului i se urcă iar sângele în obraji şi un 
torent de cuvinte barbare umplu încăperea. 


— El- ela spus nu. Vocea lui Mariko era aproape o şoaptă. 

— Tot ce a zis înseamnă doar „nu”? 

— Ei - când se-nfurie -, ei folosesc îndelung tot soiul de 
blesteme. 

Oan începuse să asude neliniştit, căci era direct 
răspunzător. 

— Domoleşte-l! 

Unul dintre ceilalţi samurai, un soldat mai în vârstă, spuse, 
dornic să fie de ajutor: 

— Oan-san, poate că e dintre aceia cărora le plac câinii, 
neh? În Coreea, noi am auzit nişte poveşti ciudate despre 
Mâncătorii de Usturoi. Da, lor le plac câinii şi... da, îmi 
amintesc acum, câinii şi rațele. S-ar putea ca aceste capete 
aurii să fie ca Mâncăii de Usturoi, put la fel ca ei, nu? Poate 
că vrea o rață. 

Oan spuse: 

— Mariko-san, întreabă-l! Nu, Poate că e mai bine să nu-l 
întrebi, dar potoleşte.-l... Se opri brusc. 

Hiro-matsu se apropie din celălalt capăt. Samuraiul salută 
ţeapăn, încercând să nu-i tremure vocea, pentru că 
bătrânul Pumn de Fier, care, în cele mai bune împrejurări, 
era un om al disciplinei, în ultima săptămână fusese ca un 
tigru opărit sub coadă, iar astăzi era chiar mai rău. Zece 
oameni fuseseră retrogradaţi pentru dezordine, toată 
garda de noapte defilase dezonorată prin tot castelul, la doi 
samurai li se poruncise să-şi facă seppuku, pentru că 
întârziaseră să se prezinte la schimb, patru gunoieri de 
noapte fuseseră aruncaţi peste parapet pentru că li se 
răsturnase un coş în grădina castelului. 

— Se poartă cum se cuvine, Mariko-san? îl auzi Oan pe 
Pumn de Fier întrebând arţăgos. Era sigur că neroada de 
femeie, care stârnise tot acest necaz, avea să-i trântească 
adevărul, ceea ce, cu siguranţă şi pe bună dreptate, le-ar fi 
zburat capetele de pe umeri. 

Spre uşurarea lui o auzi spunând: 

— Da, stăpâne. Totul e bine, mulţumesc. 


— "i se porunceşte să pleci cu Kiritsubo-san. 

— Da, stăpâne. 

În timp ce Hiro-matsu îşi continuă inspecția, Mariko 
începu să cugete asupra motivului pentru care era trimisă 
de acolo. Doar ca să tălmăcească pentru Kiri şi barbar pe 
timpul călătoriei? Cu siguranţă că asta nu e-aşa de 
important! Mergeau şi celelalte doamne ale lui Ioranaga? 
Doamna Sazuko? Nu e primejdios pentru Sazuko să 
călătorească acum pe mare? Am să plec singură cu Kiri sau 
vine şi soţul meu? Dacă el rămâne - şi-ar fi datoria lui să 
rămână cu seniorul său -, cine va avea grijă de casă? De ce 
trebuie să mergem cu corabia? Drumul Tokaido nu mai e 
sigur? Ishido n-o să ne facă nici un rău? Da, ar putea, 
ţinând cont de valoarea noastră ca ostatici - doamna 
Sazuko, Kiritsubo şi celelalte. Din pricina asta suntem 
trimise pe mare? 

Mariko urâse totdeauna marea. Chiar şi numai vederea ei 
îi făcea rău. Dar, dacă trebuie să plec, o să plec, asta este. 
Karma. Îşi îndreptă gândurile de la lucrurile ce nu puteau fi 
ocolite către problemele imediate - descumpănitorul barbar 
străin care nu-i adusese altceva decât necazuri. 

Când Pumn de Fier dispăru după colţ, Oan îşi ridică capul 
şi toţi oftară uşuraţi. aşa venea în fugă pe coridor cu 
butelca de sake, urmată îndeaproape de Sono cu prosoape 
fierbinţi. 

Îl urmăriră pe barbar în timp ce era servit. Văzură 
expresia foarte încordată de pe faţa lui şi felul cum acceptă 
sake-ul fără plăcere şi prosoapele fierbinţi cu mulţumiri 
reci. 

— Oan-san, de ce nu trimiţi pe una dintre femei după rață? 
şopti samuraiul în vârstă. Îi dăm drumul pe-aici. Dac-o vrea, 
totul e minunat, dacă nu, se preface că n-a văzut-o. 

Mariko clătină din cap. 

— Poate că n-ar trebui să riscăm. Se pare, Oan-san, că 
neamul ăsta de barbari are ceva împotriva discuţiilor 


despre împărţitul pernei, neh? Este primul de acest fel 
venit aici, aşa că trebuie să ne purtăm cu grijă. 

— Aşa-i, spuse Oan. A fost destul de blând până nu s-a 
pomenit de treaba asta. Privi încruntat spre Asa. 

— Îmi pare rău, Oan-san. Ai toată dreptatea, a fost doar 
vina mea, spuse aşa imediat, înclinându-se, cu capul 
aproape atingând podeaua. 

— Da. Am să raportez despre asta lui Kiritsubo-san. 

— Oh! 

— Cred într-adevăr că ar trebui să i se spună şi stăpânei să 
fie prevăzătoare cu acest bărbat dacă vine vorba despre 
împărţitul pernei, spuse Mariko. Eşti foarte înţelept, Oan- 
san. Da, dar poate că, într-un fel, aşa a fost doar o unealtă a 
sorții, ca să-o ferim pe doamna Kiritsubo şi chiar pe seniorul 
Toranaga de a fi puşi într-o încurcătură îngrozitoare! 
Gândeşte-te doar ce s-ar fi întâmplat dacă însăşi Kiritsubo- 
san ar fi pus ieri întrebarea de faţă cu seniorul Toranaga! 
Dacă barbarul s-ar fi purtat în faţa lui ca acum... 

Oan se cutremură. 

— Ar fi curs sânge! Ai dreptate, Mariko-san, ar trebui să-i 
mulţumim Asei. Am să-i explic lui Kiritsubo-san ce noroc am 
avut. 

Mariko îi mai oferi lui Blackthorne sake. 

— Nu, mulţumesc. 

— Încă o dată îmi cer scuze pentru nerozia mea. Domnia- 
ta vroia să-mi pună câteva întrebări? 

Blackthorne îi urmărise discutând între ei, nemulţumit că 
nu era în stare să priceapă şi că nu putea să-i înjure deschis 
pentru insultele lor sau să-i dea pe paznici cap în cap. 

— Da. Ai spus că sodomia e socotit ceva firesc aici? 

— O, îmi cer iertare, putem, te rog, discuta despre 
altceva? 

— Sigur, senhora, dar mai întâi, ca să te pot înţelege 
limpede, să terminăm acest subiect. Deci sodomia e 
normală aici, da? 


— Tot ce are legătură cu împărţitul pernei e normal, 
răspunse sfidătoare, împinsă de lipsa lui de maniere şi de 
prostia lui evidentă, amintindu-şi că Toranaga îi spusese să-i 
răspundă la toate întrebările care n-aveau legătură cu 
politica, dar să-i înşiruie mai târziu toate întrebările puse. 
De asemeni, trebuia să nu bage în seamă prostiile lui 
pentru că Anjin era totuşi un barbar, poate pirat, sub o 
sentinţă de condamnare la moarte, care, deocamdată, era 
suspendată la bunul plac al lui Toranaga. Da, să împarţi 
perna cu cineva e foarte firesc, Anjin-san. Cât priveşte 
bărbatul care merge cu un alt bărbat sau băiat, ce amestec 
ar putea avea alţii, în afară de ei, în traeba asta? Ce rău e în 
asta, pentru ei sau alţii - sau eu sau dumneata? Niciunul! 

Ce-s eu, gândi ea, un om de rând fără carte şi fără minte?! 
Un negustor netot, să mă pierd în faţa unui biet barbar? 
Nu. Sunt samurai! Da, eşti Mariko, dar eşti şi foarte 
proastă! Tu eşti femeie şi trebuie să-l tratezi ca pe oricare 
bărbat, dacă vrei să-l stăpâneşti. Măguleşte-l, încuviinţază-i 
spusele, fii mieroasă. Uiţi de armele tale? De ce te face să te 
porţi ca un copil de doisprezece ani? 

Îşi îndulci glasul: 

— Dar, dacă crezi... 

— Sodomia e un păcat dezgustător, ceva diavolesc, o 
grozăvenie blestemată de Dumnezeu şi ticăloşii aceia dedaţi 
la ea sunt scursurile lumii! 

Blackthorne se năpusti împotriva ei cu un potop de 
cuvinte, arzându-l încă insulta că ea îşi închipuise că el ar fi 
putut fi unul dintre aceia. lisuse, cum a putut să creadă? 
Stăpâneşte-te, îşi spuse. Te porţi ca un boşorog de puritan 
fanatic, sau ca un calvinist! De ce eşti atât de pornit 
împotriva lor? Nu pentru că ai dat de ei pretutindeni pe 
corăbii, pentru că mai toţi marinarii au încercat asta, altfel 
cum ar fi putut să nu-şi piardă minţile atâtea luni pe mare? 
Nu pentru că şi tu ai fost ispitit şi te-ai urât pentru asta? Nu 
pentru că atunci când erai tânăr, a trebuit să te baţi ca să 
scapi, iar odată ai fost prins şi pus jos şi aproape violat, dar 


ai izbutit să scapi şi l-ai omorât pe unul dintre ticăloşii ăia, 
cuțitul tău a ţâşnit parcă singur în gâtlejul omului, aveai 
atunci doisprezece ani şi a fost primul om pe care l-ai ucis, 
primul dintr-un lung şir de morţi? 

— Da, Mariko-san, e un păcat blestemat de Dumnezeu şi e 
cu totul împotriva legilor Domnului şi ale omului! 

— Eşti sigur că aceste cuvinte creştine se potrivesc şi la 
alte lucruri? răspunse ea înţepat, fără să vrea, iritată de 
grosolănia lui. Păcat? Care este, aici, păcatul? 

— Ar trebui să ştii. Eşti catolică, nu-i aşa? Ai fost educată 
de iezuiţi, nu? 

— Un sfânt părinte m-a învăţat să vorbesc latina şi 
portugheza şi să scriu în latină şi portugheză. Nu ştiu ce 
înţelegi dumneata prin cuvântul catolic. Eu sunt creştină de 
aproape zece ani, iar ei n-au discutat cu noi despre 
împărţitul pernei. N-am citit niciodată cărţile voastre 
despre treaba asta, ci doar cărţi religioase. Să-mparţi perna 
cu cineva e un păcat? Cum ar putea să fie? Cum ar putea 
ceva ce-i dă omului bucurie să fie un păcat? 

— Întreabă-l pe părintele Alvito! 

Aş vrea să pot, gândi ea tulburată, dar mi s-a poruncit să 
nu vorbesc cu nimeni despre cele ce se spun între noi, 
decât cu Kiri şi cu seniorul meu, Ioranaga. l-am rugat pe 
Dumnezeu şi pe Fecioară să m-ajute, dar Ei nu mi-au vorbit. 
Singurul lucru pe care-l ştiu e că, de când ai venit aici, sunt 
numai necazuri. Eu n-am avut altceva decât necazuri... 

— Dacă e un păcat, aşa cum spui, de ce atât de mulţi 
dintre preoţii noştri o fac şi-au făcut-o întotdeauna? Unele 
din sectele budiste chiar o recomandă ca pe un fel de ritual. 
În clipa Norilor şi Ploii nu eşti tot atât de aproape de cer pe 
cât poate un muritor să fie? Preoţii nu sunt oameni răi, nu 
toţi dintre ei. Se ştie că şi câtorva dintre sfinţii părinţi le 
place să împartă perna în felul acesta. Sunt ei păcătoşi? 
Bineînţeles că nu! De ce să fie lipsiţi de o plăcere obişnuită 
dacă le sunt interzise femeile? E o prostie să spui că orice 


are legătură cu împărţitul pernei este un păcat şi e 
blestemat de Dumnezeu! 

— Sodomia e o oroare de neînchipuit, e împotriva tuturor 
legilor! Întreabă-ţi confesorul! 

Tu eşti o oroare de neînchipuit, căpitane-pilot, ar fi vrut 
Mariko să strige. Cum îndrăzneşti să fii atât de necioplit şi 
cum poţi să fii atât de înapoiat! Împotriva lui Dumnezeu, 
zici? Ce nerozie! Poate împotriva zeului tău cel rău. Zici că 
eşti creştin, dar sigur nu eşti. Eşti însă sigur un mincinos şi 
un şarlatan. Poate că ştii, într-adevăr, lucruri extraordinare 
şi-ai fost în locuri ciudate, dar nu eşti creştin şi ce faci tu e 
blasfemie. Eşti trimis de Satan? Păcat? Ce prostie! 

Baţi câmpii despre lucruri fireşti şi te porţi ca un nebun. îi 
tulburi pe sfinţii părinţi, îl tulburi pe seniorul Toranaga, 
bagi zânzanie între noi, loveşti în credinţele noastre şi ne 
chinui cu vorbe în doi peri despre ce e şi ce nu e adevărat - 
ştiind că noi nu putem afla pe dată adevărul. 

Vreau să-ţi spun că te dispreţuiesc, pe tine şi pe toţi 
barbarii. Da, barbarii au lăsat urme asupra întregii mele 
vieţi. Nu l-au urât ei pe tatăl meu pentru că n-avea 
încredere în ei şi pentru că l-a rugat, în văzul tuturor, pe 
dictatorul Goroda să-i alunge pe toţi de pe pământul 
nostru? Nu barbarii i-au otrăvit sufletul dictatorului, aşa 
încât el a început să-l urască pe tatăl meu, cel mai 
credincios general al său, omul care-l ajutase chiar mai 
mult decât generalul Nakamura sau seniorul Toranaga? Nu 
barbarii l-au făcut pe dictator să-l insulte pe tatăl meu, 
scoţându-l din minţi, forțându-l să facă lucruri necugetate şi 
asfel să pricinuiască toate suferinţele mele? 

Da, ei au făcut toate astea şi chiar mai mult. Dar tot ei au 
adus cuvântul nepreţuit al Domnului şi, în clipele mele de 
restrişte, când m-au adus înapoi din îngrozitorul exil în şi 
mai îngrozitorea viaţă, Părintele Inspector mi-a arătat 
Calea, mi-a deschis ochii şi sufletul şi m-a botezat. Calea mi- 
a dat putere să-ndur, mi-a umplut inima cu o pace 


nemărginită, m-a eliberat din chinul fără sfârşit şi m-a 
binecuvântat cu făgăduiala mântuirii veşnice. 

Orice s-ar întâmpla, eu sunt în mâinile Domnului. O, 
Fecioară, dă-mi pacea Ia şi ajută pe-această biată 
păcătoasă să-ţi biruie duşmanii! 

— Îmi cer iertare pentru obrăznicia mea, spuse ea. Ai 
dreptate să fii furios. Sunt doar o femeie proastă. Te rog, ai 
răbdare cu mine şi iartă-mă, Anjin-san. 

Pe loc mânia lui Blackthorne începu să se domolească. 
Cum ar putea un bărbat să fie furios multă vreme pe o 
femeie, dacă ea recunoaşte deschis că a greşit şi că el are 
dreptate? 

— Şi eu îmi cer iertare, Mariko-san, spuse el ceva mai 
liniştit, dar la noi, să dai de înţeles că un bărbat e pervertit, 
e sodomit, e cea mai rea ocară. 

Atunci sunteţi cu toţii naivi, nerozi, şi la fel de ticăloşi şi 
neciopliţi, însă la ce te poţi aştepta de la un barbar? îşi zise 
în sinea ei, însă cu glas tare spuse plină de căinţă: 

— Bineînţeles că dumneata ai dreptate. N-am vrut să te 
jignesc, Anjin-sama, te rog acceptă scuzele mele. O, da, oftă 
ea, cu atâta miere în glas că până şi soţul ei, în cea mai 
proastă dispoziţie a lui, ar fi fost îmblânzit, o, da, a fost 
numai vina mea. Îmi pare rău. 

Soarele atinsese orizontul dar părintele Alvito încă aştepta 
în sala de audienţe, cu toate cărţile-pilot, grele, în mâini. 

Blestematul de Blackthorne, gândi. 

Era pentru prima dată când Toranaga îl făcea să aştepte, 
prima oară în atâţia ani când aştepta la un daimyo, chiar şi 
la Taiko. În ultimii opt ani de stăpânire ai lui Taiko i se 
acordase incredibilul privilegiu de intrare liberă, imediată, 
la fel ca şi lui Toranaga. Dar privilegiul fusese câştigat de la 
Taiko pentru că vorbea curgător japoneza şi avea o 
pricepere deosebită în afaceri. Priceperea sa în tainele 
negoţului din lume îl ajutase pe Taiko să-şi sporească 
incredibila avere. Deşi Taiko era aproape analfabet, 
dovedea o mare uşurinţă la învățatul limbilor străine, şi 


avea vaste cunoştinţe politice. Aşa că Alvito se aşezase 
fericit la picioarele despotului ca să-l instruiască şi să se 
instruiască şi, dacă asta era voia Domnului, să-l 
convertească. Aceasta era sarcina pentru care fusese 
anume pregătit, meticulos, de dell'Aqua, care-i adusese cei 
mai buni profesori de cunoştinţe practice dintre toţi iezuiţii 
şi negustorii portughezi din Asia. Alvito ajunsese omul de 
încredere al lui Taiko, una dintre cele patru persoane - şi 
singurul străin - care văzuse vreodată toate camerele cu 
tezaurul personal al lui Taiko. 

La câteva sute de paşi se afla donjonul castelului, 
principala fortificaţie. Avea şapte nivele şi era apărat de o 
mulţime de ziduri, porţi şi fortificaţii. La etajul al patrulea 
erau şapte camere cu uşi de fier, fiecare ticsită cu lingouri 
de aur şi cufere cu monezi de aur. La etajul de deasupra se 
aflau camerele cu argint, gemând de lingouri şi lăzi cu 
monezi. Iar în cel de deasupra lui se găseau mătăsuri rare, 
ceramică, săbii şi armuri - tezaurul împărăției. 

După socotelile noastre, gândi Alvito, valoarea lor trebuie 
să fie de cel puţin cincizeci milioane ducați, mai mult decât 
venitul anual din tot Imperiul Spaniol, Imperiul Portughez şi 
Europa, laolaltă. Cea mai mare avere în bani lichizi de pe 
pământ. 

Nu e-acesta adevăratul scop? reflectă el. Cine stăpâneşte 
castelul Osaka nu are în mână şi această incredibilă avere? 
lar această avere nu-i dă, prin urmare, putere asupra ţării? 
N-a fost, oare, făcut castelul Osaka de necucerit tocmai ca 
să apere această bogăţie? N-a sângerat toată ţara ca să 
construiască acest castel, să-l facă de neatins spre a apăra 
aurul şi a-l păstra până când Yaemon va ajunge la majorat? 

Cu a suta parte din el am putea construi câte o catedrală 
în fiecare mare oraş, câte o biserică în fiecare târg şi câte o 
misiune în fiecare sat de pe tot cuprinsul ţării. Numai de l- 
am putea obţine, spre a-l folosi întru slava Domnului. 

Taiko iubise puterea. Şi iubise aurul pentru puterea pe 
care i-o dădea asupra oamenilor. Tezaurul fusese închegat, 


în timpul celor şaisprezece ani de guvernare absolută, din 
darurile uriaşe, obligatorii, pe care, după datină, toţi 
daimyo trebuiau să le ofere anual, şi din veniturile 
propriilor lui feude. Prin dreptul cuceritorului, 'Taiko 
stăpânea o pătrime din întreaga ţara. Cu toate cheltuielile, 
din venitul lui anual rămâneau cinci milioane de koku. Şi, 
pentru că era Stăpân al întregii Japonii, cu mandatul 
împăratului, teoretic îi aparţinea venitul tuturor feudelor. El 
nu lua nimic de la nimeni, dar toţi daimyo, toţi samuraii, 
ţăranii, meşteşugarii, negustorii, hoţii, tâlharii, barbarii, 
Chiar şi eta dădeau de bunăvoie foarte mult. Pentru 
siguranţa lor. 

Atâta vreme cât averea era neştirbită, Osaka necucerită şi 
Yaemon custodele de facto, îşi spuse Alvito, Yaemon va 
stăpâni când va împlini vârsta, indiferent de Toranaga, 
Ishido sau oricine altcineva. 

Păcat că Taiko era mort. Cu toate păcatele lui, cunoşteam 
diavolul cu care aveam de-a face. De fapt, păcat că Goroda 
a fost omorât, pentru că el ne-a fost un adevărat prieten. 
Dar el e mort, la fel şi Taiko, iar acum noi avem alţi păgâni 
pe care trebuie să îi apropiem - Toranaga şi Ishido. 

Alvito îşi aminti noaptea în care murise 'Taiko. El fusese 
poftit de Taiko să stea de veghe - el, împreună cu Yodoko- 
sama, soţia lui Taiko, şi doamna Ochiba, concubina lui 
oficială şi mama Moştenitorului. Priviseră şi aşteptaseră 
înconjurați de miresmele nesfârşitei nopţi de vară. 

Apoi primele semne ale morţii îşi făcură apariţia şi totul se 
sfârşise. 

— Sufletul lui s-a dus. Acum este în mâinile Domnului, 
spusese el blând, când fusese sigur că totul se terminase. 
Făcuse semnul crucii şi binecuvântase trupul neînsufleţit. 

— Fie ca Buddha să-mi ia stăpânul în grija lui şi să renască 
degrabă ca să-şi ia iar împărăţia în mâini, şoptise Yodoko 
printre lacrimi. Era o femeie frumoasă, samurai de viţă 
nobilă, care-i fusese soţie credincioasă şi sfetnic timp de 
patruzeci şi patru de ani din cei cincizeci şi nouă ai ei. Îi 


închise ochii şi dăduse ultimele îngrijiri trupului neînsufleţit, 
acesta fiind privilegiul ei. Se înclinase trist de trei ori şi apoi 
îi părăsise, pe el şi pe doamna Ochiba. 

Moartea fusese uşoară. De luni de zile Taiko fusese bolnav 
şi-n seara aceea i se aştepta sfârşitul. Cu câteva ore mai 
devreme, el deschisese ochii şi zâmbise către Ochiba şi 
Yodoko, şoptind cu o voce abia auzită: 

— Ascultaţi, acesta este poemul meu de moarte: 

Ca rouă m-am născut, Ca rouă mă duc. 

Castelul Osaka şi tot ce-am făcut e doar un vis într-un alt 
vis. 

Un ultim zâmbet, atât de cald, din partea despotului, 
pentru ele şi pentru el. 

— Ocrotiţi-mi fiul, voi toţi. 

Şi apoi ochii i se înceţoşaseră pentru totdeauna. 

Părintele Alvito îşi aminti cât de mişcat fusese de ultimul 
său poem, care i se potrivea atât de bine lui Taiko. El 
sperase, dat fiind că fusese poftit acolo, ca, în pragul morţii, 
Stăpânul întregii Japonii să se căiască şi să primească 
adevărata credinţă şi sfânta împărtăşanie, pe seama cărora 
glumise de atâtea ori. Dar n-a fost să fie. „Ai pierdut pentru 
totdeauna împărăţia Domnului, sărmane”, murmurase trist, 
pentru că îl admirase pe Taiko, ca geniu militar şi politic. 

— Dar dacă împărăţia Dumnezeului tău nu e decât gaura 
dintre bucile unui barbar? spusese doamna Ochiba. 

— Poftim? 

El nu fusese sigur că auzise exact, vocea ei şuierând 
neaşteptat de răutăcios. O ştia pe doamna Ochiba de 
aproape doisprezece ani, de când avea cincisprezece ani, 
când Taiko o luase concubină oficială. Întotdeauna fusese 
docilă şi supusă, abia scoțând un cuvânt, totdeauna cu un 
zâmbet dulce şi fericit pe buze. Dar acum... 

— Am spus: Dar dacă împărăţia Dumnezeului tău nu e 
decât gaura dintre bucile unui barbar? 

— Dumnezeu să te ierte! Stăpânul tău nu e mort decât de 
câteva clipe... 


— Domnul şi stăpânul meu e mort, aşa că înrâurirea ta 
asupra lui s-a sfârşit şi ea, neh? El te-a vrut aici, foarte bine, 
ăsta a fost dreptul lui, dar acum el se află în Marele 
Necunoscut şi nu mai porunceşte. Acum eu poruncesc. 
Preotule, puţi, totdeauna ai puţit şi murdăria ta strică aerul. 
Acum pleacă imediat din castelul meu şi lasă-ne singuri cu 
durerea noastră. 

Flacăra lumânării îi luminase faţa. Era una dintre cele mai 
frumoase femei din ţară. Fără să vrea, el făcuse semnul 
crucii împotriva răului ce zăcea în ea. 

Râsul ei te îngheţa. 

— Pleacă, preotule, şi nu te mai întoarce niciodată. Zilele 
tale sunt numărate! 

— Nu mai mult decât ale tale. Eu sunt în mâinile lui 
Dumnezeu, doamnă. Mai bine ai lua aminte la cuvântul Lui - 
de crezi, poţi avea parte de mântuire veşnică. 

— Ce? Tu eşti în mâinile lui Dumnezeu? Zeul creştin, neh? 
Poate că da. Poate că nu. Ce-ai să te faci, preotule, dacă, 
atunci când o să mori, ai să descoperi că nu există 
Dumnezeu, că nu există Iad şi nici mântuirea ta veşnică, ci 
doar un vis într-un alt vis? 

— Eu cred! Cred în Dumnezeu şi în învierea lui Cristos şi 
în Duhul Sfânt! spusese tare. Făgăduielile credinţei creştine 
sunt adevărate. Sunt adevărate, sunt adevărate - eu cred! 

— Nan ja, Isukku-san? 

Pentru o clipă, auzi doar sunetele limbii japoneze, şi ele nu 
aveau nici un înţeles pentru el. 

Toranaga stătea în uşă, înconjurat de străji. 

Părintele Alvito se înclină adunându-şi gândurile. 
Sudoarea îi curgea pe faţă şi pe spate. 

— Îmi cer scuze că am venit nepoftit. Visam... visam cu 
ochii deschişi. Îmi aminteam că am avut norocul să fiu 
martor la atâtea întâmplări aici, în Japonia. Întreaga mea 
viaţă pare să se fi petrecut numai aici şi nicăieri în altă 
parte. 

— Câştigul a fost al nostru, Tsukku-san. 


Toranaga păşi obosit spre podium şi se aşeză pe o pernă 
simplă. Străjile se aranjară în tăcere într-un paravan 
protector. 

— Ai venit aici în cel de-al treilea an al lui Tensho, nu-i aşa? 
— Nu, Alteță, al patrulea. În anul Şobolanului, răspunse 
folosind numărătoarea lor, pentru care îi trebuiseră luni ca 

s-o priceapă. 

Anii se numărau începând cu un an anume, ales de 
împăratul care domnea. O catastrofă sau un semn ceresc 
putea să încheie o eră şi să înceapă alta, după bunul lui 
plac. Învăţaţilor li se poruncea să aleagă un nume, de foarte 
bun augur, din cărţile vechi ale Chinei, pentru noua 
perioadă, care putea să dureze un an sau cincizeci. Tensho 
însemna „Dreptate Cerească”. Anul anterior fusese anul 
marelui val de maree, când muriseră două sute de mii de 
oameni. Fiecărui an i se dădea un număr, precum şi un 
nume, în aceeaşi succesiune cu orele zilei: Iepure, Dragon, 
Şarpe, Cal, Capră, Maimuţă, Cocoş, Câine, Porc, şobolan, 
Bou şi Tigru. Primul an al lui Tensho căzuse în anul 
Cocoşului, deci însemna că anul 1576 fusese Anul 
Şobolanului, în cel de al patrulea an al lui Tensho. 

— Multe s-au întâmplat în cei douăzeci şi patru de ani, 
neh? prietene? 

— Da, Alteță. 

— Da. Ridicarea lui Goroda şi moartea lui. Ridicarea lui 
Taiko şi moartea lui. Şi acum? 

Pereţii întoarseră ecoul cuvintelor. 

— Asta e în mâna Celui de Necuprins. Alvito folosi un 
cuvânt care putea însemne Dumnezeu, dar şi Buddha. 

— Nici seniorul Goroda, nici seniorul Taiko n-au crezut în 
vreun zeu sau în Cel de Necuprins. 

— Nu spune Buddha că sunt multe cărări ce duc spre 
nirvana, Alteță? 

— Ei, Tsukku-san, eşti un om înţelept. Cum se poate cineva 
atât de tânăr să fie atât de înţelept? 


— Aş vrea din toată inima să fiu, Alteţă. Atunci aş putea să 
fiu de mai mult folos. 

— Ai vrut să mă vezi? 

— Da, m-am gândit că e destul de important ca să vin chiar 
şi nepoftit. 

Alvito scoase cărţile-pilot ale lui Blackthorne şi le aşeză în 
faţa lui, pe podea, dând lămuririle pe care i le sugerase 
dell'Aqua. Văzu chipul lui Toranaga întunecându-se şi se 
bucură. 

— Dovada că el e pirat? 

— Da, Alteță. Cărţile-pilot conţin chiar cuvintele exacte din 
ordinele lor, printre care: „Dacă e necesar, debarcaţi în 
forţă şi proclamaţi al nostru orice ţinut atins, sau nou 
descoperit.” Dacă doriţi, pot face o traducere exactă a 
tuturor pasajelor necesare. 

— Tălmăceşte totul. Şi repede, spuse Toranaga. 

— Mai e încă ceva ce Părintele Inspector a considerat că 
trebuie să ştiţi. 

Alvito îi povesti lui Toranaga totul despre hărţi, rapoarte şi 
Corabia Neagră, după cum fusese hotărât, şi fu bucuros să 
vadă reacţia de încântare. 

— Excelent, spuse Toranaga. Eşti sigur că are să plece mai 
devreme Corabia Neagră? Absolut sigur? 

— Da, răspunse Alvito hotărât. 

O, Doamne, fă să fie aşa cum nădăjduim noi! 

— Bine. Spune-i mai marelui tău că aştept cu nerăbdare 
să-i citesc rapoartele. Da. Cred c-o să-i trebuiască câteva 
luni spre a obţine faptele exacte, nu? 

— A spus că va pregăti rapoartele cât de curând cu 
putinţă. O să vă trimitem şi hărţile, aşa cum aţi dorit. Ar fi 
posibil pentru Căpitanul General să-şi primească 
documentele de plecare cât mai curând? Ar fi neînchipuit 
de folositor, dacă Corabia Neagră ar urma să vină mai 
devreme. 

— Poţi garanta că nava va sosi mai devreme? 


— Nici un om nu poate garanta când e vorba de vânt, 
furtună şi mare, dar nava o să plece din Macao mai 
devreme. 

— Ai să le primeşti înainte de apusul soarelui. Mai ai 
altceva? N-am să fiu liber timp de trei zile, până după 
terminarea adunării regenţilor. 

— Nu, alteţă. Mulţumesc. Am să mă rog ca Cel de 
Necuprins să vă ocrotească, ca întotdeauna. 

Alvito se înclină şi aşteptă să i se spună să plece, dar 
Toranaga, în schimb, îndepărtă străjile. 

Era pentru prima dată când Alvito vedea un daimyo fără 
pază. 

— Vino şi stai aici, Isukku-san. Toranaga îi făcu semn să se 
aşeze lângă el, pe podium. 

Până acum Alvito nu fusese niciodată invitat pe podium. Să 
fie un semn de încredere, sau o condamnare? 

— Războiul se apropie, spuse Toranaga. 

— Da, răspunse şi gândi: Acest război n-o să se termine 
niciodată. 

— Nobilii creştini Onoshi şi Kiyama se împotrivesc în mod 
curios dorințelor mele. 

— Nu pot să răspund pentru nici un daimyo, alteţă. 

— Zvonurile sunt proaste, neh? În legătură cu ei şi cu 
ceilalţi daimyo creştini. 

— Oamenii înţelepţi întotdeauna vor ayea interesele 
împărăției la inimă. 

— Da, dar între timp, împotriva voinţei mele, împărăţia e 
împărţită în două tabere. A mea şi a lui Ishido. Aşa că toate 
interesele în împărăție merg într-o parte sau alta. Nu există 
cale de mijloc. De ce parte sunt interesele creştinilor? 

— De partea păcii. Creştinismul e o religie, alteţă, nu o 
cale politică. 

— Marele vostru Părinte este capul bisericii creştine de 
aici. Aud că voi vorbiţi... voi puteţi vorbi în numele Papei. 

— Ni se interzice să ne amestecăm în problemele ţării 
voastre, Alteță. 


— Crezi că Ishido o să vă facă înlesniri? Vocea lui Toranaga 
se înăspri. El se opune întru totul religiei voastre. Eu 
întotdeauna v-am arătat simpatie. Ishido vrea să pună în 
aplicare edictele de expulzare ale lui Taiko imediat şi să 
închidă hotarele pentru toţi barbarii. Eu vreau lărgirea 
negoţului. 

— Noi nu-i dirijăm pe niciunul dintre daimyo-ii creştini. 

— Atunci cum să-i influenţez? 

— Nu ştiu destule ca să încerc să vă dau un sfat. 

— Ştii destule, prietene, ca să înţelegi că, dacă Kiyama şi 
Onoshi mi se vor împotrivi şi se vor alătura lui Ishido şi 
zdrenţăroşilor lui, toţi ceilalţi daimyo creştini au să-i 
urmeze curând, şi atunci vor fi douăzeci contra unui singur 
om de-al meu. 

— Dacă vine războiul, mă voi ruga să câştigi, Alteță. 

— Am nevoie de mai mult decât rugăciuni, dacă sunt 
douăzeci contra unui om de-al meu. 

— Nu există nici o cale spre a ocoli războiul? Odată 
început, n-o să se termine niciodată. 

— Şi eu cred la fel. Atunci toată lumea o să piardă: şi noi, şi 
barbarii, şi Biserica creştină. Dar, dacă toţi daimyo creştini 
trec acum - pe faţă - de partea mea, n-are să fie nici un 
război. Ambiţia lui Ishido va fi domolită pentru totdeauna. 
Chiar dacă înalţă steagul revoltei, regenţii îl vor stivi ca pe 
un vierme. 

Alvito simţea laţul strângându-i-se în jurul gâtului. 

— Noi ne aflăm aici doar ca să răspândim Cuvântul 
Domnului. Nu să ne amestecăm în politica voastră, Alteță. 

— Conducătorul vostru dinainte i-a oferit lui Taiko 
serviciile creştinilor daimyo din Kyushu înainte ca noi să fi 
supus partea aceea de împărăție. 

— A greşit făcând aşa. El n-a avut nici o împuternicire din 
partea Bisericii or a acelor daimyo. 

— El s-a oferit să-i dea lui Taiko corăbii, corăbii 
portugheze, pentru transportarea trupelor noastre în 


Kyushu, i-a oferit soldaţi portughezi şi arme de foc ca să ne 
ajute. Chiar şi împotriva Coreei şi împotriva Chinei. 

— A fost la fel de greşit, Alteță, căci n-avea vreo 
împuternicire de la cineva. 

— În curând fiecare va trebui să aleagă de ce parte este, 
Tsukku-san. Da, foarte curând. 

Alvito simţi fizic ameninţarea. 

— Sunt totdeauna gata să vă slujesc. 

— Dacă eu pierd, ai să mori cu mine? Ai să-ţi faci jenshi; ai 
să vii cu mine, ai să mă urmezi în moarte ca un slujitor 
credincios? 

— Viaţa mea e în mâinile Domnului. La fel şi moartea mea. 

— A, da. Dumnezeul vostru creştin! Toranaga îşi mişcă 
uşor săbiile, apoi se aplecă în faţă. Dacă Onoshi şi Kiyama 
trec de partea mea în patruzeci de zile, Consiliul Regenţilor 
va anula edictul lui Taiko. 

Cât de departe să îndrăznesc să merg? se întrebă 
neajutorat Alvito. Cât de departe? 

— Noi nu putem să-i influenţăm aşa cum credeţi. 

— Poate că ar trebui ca mai-marele vostru să le 
poruncească. Să le poruncească! Ishido o să vă trădeze şi 
pe voi şi pe ei. Ştiu de ce-i în stare. La fel va face şi doamna 
Ochiba. Nu-l influenţează deja pe Moştenitor împotriva 
voastră? 

Da, voia să strige Alvito. Dar Onoshi şi Kiyama au obţinut 
în taină de la Ishjdo un jurământ scris prin care-i lasă pe ei 
să aleagă toţi dascălii Moştenitorului, dintre care unul va fi 
creştin. lar Onoshi şi Kiyama au jurat pe cruce că sunt 
încredinţaţi că tu ai să trădezi Biserica deîndată ce vei fi 
scăpat de Ishido. 

— Părintele Inspector nu le poate porunci, Alteță. Ar fi un 
amestec de neiertat în politica voastră. 

— Onoshi şi Kiyama vor fi de partea mea în patruzeci de 
zile, iar edictele lui Taiko vor fi anulate, şi gata şi cu ceilalţi 
preoţi murdari. Regenţii le vor interzice să vină în Japonia. 

— Poftim? 


— Numai voi şi preoţii voştri. Niciunul din ceilalţi: 
cerşetori împuţiţi în sutane negre şi păroşi desculți! Cei 
care nu strigă decât ameninţări neroade şi n-aduc altceva 
decât necazuri. Puteţi avea toate capetele lor, dacă vreţi, 
ale celor care sunt aici. 

Toată fiinţa lui Alvito striga atenţie! Niciodată Ioranaga nu 
fusese atât de deschis. O singură greşeală, şi ai să-l 
ofensezi, şi-ai să faci din el duşmanul Bisericii pentru 
totdeauna. 

Gândegşte-te la ce-ţi oferă Toranaga! Exclusivitate în 
întreaga împărăție! Singurul lucru care ar garanta 
puritatea şi securitatea ei, pe măsură ce-ar ajunge tot mai 
puternică. Singurul lucru de nepreţuit. Singurul lucru pe 
care nimeni nu-l poate da, nici chiar Papa! Nimeni, înafară 
de Toranaga. Cu Kiyama şi Onoshi sprijinin-du-l făţiş, 
Toranaga ar putea să-l zdrobească pe Ishido şi să domine 
Consiliul. 

Părintele Alvito n-ar fi crezut niciodată că Ioranaga ar 
putea fi atât de deschis, sau ar putea oferi atât de mult. 
Dacă Onoshi şi Kiyama ar fi influenţaţi, şi-ar schimba 
alegerea? Cei doi se urăsc unul pe celălalt. Pentru temeiuri 
cunoscute numai de ei, s-au unit împotriva lui Toranaga. De 
ce? Ce i-ar determina să-l trădeze pe Ishido? 

— Nu am împuternicirea să vă răspund, Alteță, sau să 
vorbesc într-o asemenea problemă, neh? Vă pot spune doar 
că țelul nostru este să mântuim sufletele, zise. 

— Aud că fiul meu, Naga, este interesat de credinţa 
creştină. 

Toranaga mă ameninţă, sau îmi face oferte? se întrebă 
Alvito. Se oferă, oare, să-i permită lui Naga să îmbrăţişeze 
credinţa - ce uriaşă izbândă ar putea fi asta -, sau zice: 
Dacă nu ne ajuţi, am să-i poruncesc să renunţe? 

Brusc Alvito înţelese marea încurcătură căreia trebuia să-i 
facă faţă Toranaga. E încercuit, trebuie să facă o înţelegere 
cu noi, gândi plin de bucurie. Trebuie să încerce! Indiferent 
ce dorim, el are să ne dea, dacă noi vrem să cădem la 


învoială cu el. În sfârşit, el recunoaşte deschis că acei 
daimyo care sunt creştini înclină balanţa puterii! Orice 
vrem! Ce altceva am putea vrea? Absolut nimic. Afară de... 

Deliberat îşi aruncă un ochi pe cărţile-pilot, pe care le 
aşezase mai înainte în faţa lui Toranaga. Văzu cum întinde 
mâna şi pune cărţile-pilot în siguranţă, în mâneca 
chimonoului. 

— A, da, Tsukku-san, spuse Toranaga pe o voce mohorâtă 
şi obosită. Mai este noul barbar, piratul, duşmanul ţării 
voastre. Ei au să vină aici curând, în număr mare, nu-i aşa? 
Pot să fie descurajaţi... sau încurajați. Ca acest pirat, neh? 

Părintele Alvito ştia că acum aveau totul. Să cer capul lui 
Blackthorne pe o tavă de argint, precum capul Sfântului 
loan Botezătorul ca să pecetluim târgul? Să cer 
permisiunea ca să construim o catedrală în Yedo, sau una 
între zidurile castelului Osaka? Pentru prima oară în viaţa 
lui se simţea încurcat şi şovăitor când avea de negociat. 

Noi nu ne dorim mai mult decât ni se oferă acum! Aş vrea 
să pot încheia târgul pe loc! Dacă ar depinde numai de 
mine, eu aş încerca. Îl cunosc pe Toranaga şi m-aş încumeta 
să merg cu el... Aş încerca şi m-aş lega cu jurământ sfânt. 
Da, i-aş excomunica pe Onoshi şi Kiyama, dacă n-ar fi de 
acord, ca să obţin acele concesiuni pentru Sfânta Biserică. 
Două suflete pentru zece mii, patru sute de mii, patru 
milioane. E cinstit! Aş spune da, da, da, întru slava lui 
Dumnezeu, dar eu nu pot aranja nimic, după cum bine ştii. 
Nu sunt decât un mesager şi parte din solia mea... 

— Am nevoie de ajutor, Isukku-san. Am nevoie acum. 

— Am să fac tot ce pot, Toranaga-sama. Aveţi promisiunea 
mea. 

Apoi 'Toranaga spuse ferm: 

— Am să aştept patruzeci de zile. Da, patruzeci de zile. 

Alvito se înclină. Observă că Toranaga întoarse 
plecăciunea mai adânc şi mai ceremonios decât de obicei, 
aproape ca şi cum s-ar fi înclinat în faţa lui Taiko însuşi. 
Preotul se ridică, tremurând. Apoi ieşi din cameră şi o porni 


de-a lungul coridorului. Grăbi pasul, apoi începu să se 
grăbească şi mai tare. 

Toranaga îl urmărea cu privirea pe iezuit prin ambrazură, 
în timp ce traversa grădina, departe, jos. Uşa se deschise 
puţin, dar el îşi alungă blestemând străjile şi le porunci, sub 
pedeapsă cu moartea, să-l lase singur. Ochii lui îl urmăriră 
atent pe Alvito, în timp ce ieşea pe poarta întărită în curtea 
exterioară, apoi preotul se pierdu în labirintul de fortificaţii. 

În tăcerea solitară, Toranaga începu să zâmbească. Îşi 
suflecă chimonoul şi începu să danseze. Era dansul 
marinăresc al englezului. 

CAPITOLUL 21 

Îndată după lăsarea întunericului, Kiri cobori cu mişcări 
legănate scările, însoţită de două slujnice. Se îndreptă spre 
lectica acoperită, care aştepta lângă coliba din grădină. O 
mantie imensă îi acoperea chimonoul de călătorie, făcând-o 
să pară şi mai grasă, iar o pălărie mare, cu boruri largi, era 
legată sub bărbie. 

Doamna Sazuko, a cărei sarcină era foarte vizibilă, o 
aştepta liniştită în verandă, cu Mariko alături. Blackthorne 
stătea rezemat de perete, lângă poarta ferecată. Purta un 
chimonou-uniformă maro, centură, şosete-tabi şi încălțări 
militare. În curtea exterioară, dincolo de poartă, aştepta 
aliniată în şiruri ordonate o escortă de şaizeci de samurai 
puternic înarmaţi, fiecare al treilea om purtând o torţă. 
Dinaintea acestor soldaţi Yabu stătea de vorbă cu Buntaro - 
soţul lui Mariko - un bărbat scurt şi îndesat, aproape fără 
gât. Amândoi purtau zale, arcuri şi tolbe pe umeri, iar 
Buntaro avea un coif de bătălie, din oţel, cu un corn. Hamali 
şi purtători de kaga aşteptau aşezaţi pe vine, răbdători, 
într-o tăcere disciplinată, lângă mulţimea de bagaje. 

Briza uşoară purta cu ea promisiunea verii, dar nimeni în 
afară de Blackthorne nu-i da atenţie, şi chiar şi el era totuşi 
conştient de încordarea care îi stăpânea pe toţi. Mai era 
foarte conştient şi de faptul că era singurul neînarmat. 

Kiri înaintă greoaie către verandă. 


— N-ar trebuie să stai în frig, Sazuko-san. Ai să răceşti! 
Acum trebuie să te gândeşti la copil. Nopțile astea de 
primăvară sunt totuşi foarte umede. 

— Nu mi-e frig, Kiri-san. E o noapte minunată şi-mi face 
plăcere. 

— Totul e în ordine? 

— O, da. Totu-i perfect. 

— Aş vrea să nu plec. Da. Nu-mi place să plec de lângă voi. 

— N-ai de ce să-ţi faci griji, îi spuse Mariko încurajatoare, 
venind lângă ele. Purta o pălărie cu boruri la fel de largi, 
dar deschisă la culoare, pe când cea a lui Kiri era mai 
sobră. O să-ţi facă plăcere să te-ntorci la Yedo. Stăpânul 
nostru o să ne urmeze peste câteva zile. 

— Cine ştie ce-aduce ziua de mâine, Mariko-san? 

— Ziua de mâine este în mâinile Domnului. 

— Mâine va fi o zi minunată şi, dacă n-o să fie, n-o să fie! 
spuse Sazuko. Cui îi pasă de ziua de mâine? Acum este bine. 
Tu eşti frumoasă şi o să-ţi ducem toţi dorul, Kiri-san, şi 
dumitale, Mariko-san. Privi spre poartă, atrasă de strigătele 
mânioase ale lui Buntaro către unul din samurai, care 
scăpase o torţă. 

Yabu, mai mare în rang decât Buntaro, fusese numit la 
comanda grupului. O văzuse pe Kiri sosind şi se-ntoarse 
ţanţoş de la poartă. Buntaro îl urmă. 

— O, seniorul Yabu, seniorul Buntaro, spuse Kiri cu o 
plecăciune grăbită. Îmi pare rău că v-am făcut să aşteptaţi. 
Seniorul Toranaga avea de gând să coboare, dar, în cele din 
urmă, s-a răzgândit. Trebuie să plecaţi acum. Vă rog primiţi 
scuzele mele. 

— Nu e nevoie. Yabu voia să plece din castel şi din Osaka 
cât mai curând cu putinţă, să se întoarcă înapoi la Izu. Tot 
nu-i venea să creadă că avea să plece cu capul pe umeri, cu 
barbarul, cu armele, cu toate. Trimisese mesaje urgente 
prin porumbei călători soţiei sale în Yedo, să se asigure că 
totul e pregătit la Mishima, capitala sa, şi lui Omi, în satul 
Anjiro. Sunteţi gata? 


Lacrimi străluciră în ochii lui Kiri. 

— Doar să-mi trag sufletulşi apoi am să intru în litieră. O, 
aş vrea să nu fi trebuit să plec! Privi în jur căutându-l pe 
Blackthorne, zărindu-l, în cele din urmă, în umbră. Cine 
răspunde de Anjin-san, până ajungem la navă? 

Buntaro spuse morocănos: 

— I-am poruncit să meargă lângă litiera soţiei mele. Dacă 
ea nu-l poate stăpâni, am s-o fac eu. 

— Senior Yabu, poate că o conduci pe doamna Sazuko... 

— Atenţie gărzi! 

Strigătul de avertisment veni dinspre curtea exterioară. 
Buntaro şi Yabu ţâşniră prin poarta întărită, toţi ceilalţi 
bărbaţi porniră ca o furtună după ei şi mulţi alţii se 
revărsară din fortificațiile interioare. 

Ishido se apropia pe strada dintre castel şi ziduri, în 
fruntea a două sute de samurai în uniforme gri. Se opri în 
curtea exterioară, în faţa porţii şi, deşi nici un om - nici de o 
parte, nici de cealaltă - nu se arăta ostil, şi niciunul nu-şi 
avea mâna pe sabie, ori săgeata în arc, toţi erau pregătiţi. 

Ishido făcu o plecăciune măsurată. 

— O seară minunată, senior Yabu. 

— Da, da, într-adevăr. 

Ishido înclină în treacăt din cap spre Buntaro, care, la fel 
de nepăsător, îi răspunse cu minimum de politeţe îngăduită. 
Amândoi fuseseră generalii favoriţi ai lui Taiko. Buntaro 
condusese unul dintre regimentele din Coreea, în vreme ce 
Ishido fusese la comanda tuturor trupelor. Fiecare îl 
acuzase pe celălalt de trădare. Numai intervenţia personală 
şi un ordin direct al lui 'Taiko împiedicaseră vărsarea de 
sânge şi încăierarea dintre clanuri. 

Ishido îi cercetă pe samuraii în uniforme maro. Apoi ochii 
lui îl descoperiră pe Blackthorne. Îl văzu răspunzând privirii 
sale cu un început de plecăciune. Prin poarta deschisă se 
vedeau cele trei femei şi cealaltă litieră. Ochii i se opriră din 
nou asupra lui Yabu. 


— Ai crede că v-aţi pregătit cu toţii de bătălie, Yabu-san, 
nu pentru o escortă de onoare a doamnei Kiritsubo... 

— Hiro-matsu a poruncit aşa, din pricina asasinului 
Amida... 

Yabu se opri, pentru că Buntaro înainta agresiv cu paşi 
apăsaţi, apucând cu mâinile-i mari mijlocul porţii. 

— Noi suntem întotdeauna gata de luptă. Cu sau fără 
armuri. Putem să ne batem unul contra zece şi chiar contra 
cincizeci dacă-i vorba de Mâncătorii de Usturoi. Niciodată 
n-o să arătăm spatele duşmanului, fugind ca nişte mucoşi, 
lăsându-ne camarazii în încercuire! 

Zâmbetul lui Ishido era plin de dispreţ, vocea şfichiuitoare. 

— Oh? Poate c-o să aveţi în curând norocul să ţineţi piept 
unor bărbaţi adevăraţi, nu Mâncătorilor de Usturoi! 

— Cât de curând? De ce nu în seara asta? De ce nu aici? 

Yabu înaintă prudent între ei. Fusese şi el în Coreea şi ştia 
că adevărul e de amândouă părţile şi că nu puteai să ai 
încredere în niciunul, în Buntaro poate chiar mai puţin 
decât în Ishido. 

— Nu în seara asta, Buntaro-san, acum suntem printre 
prieteni, spuse împăciuitor, dorind cu disperare să 
ocolească o încăierare care i-ar fi închis pe toţi în castel 
pentru totdeauna. Suntem printre prieteni, Buntaro-san. 

— Care prieteni? Îmi cunosc prietenii şi îmi cunosc şi 
duşmanii! Buntaro se răsuci iar spre Ishido. Unde e 
bărbatul - bărbatul ăsta adevărat, despre care vorbeai, 
Ishido-san? Ei? Sau bărbaţii? Să se târască afară din 
găurile lor şi să se măsoare cu mine - Ioda Buntaro, senior 
de Sakura - dacă are vreunul destulă tărie! 

Toţi cei de faţă se pregătiră. 

Ishido îl ţintui cu o privire rea. 

Yabu spuse: 

— Acum nu-i momentul, Buntaro-san. Prieteni sau duş... 

— Prieteni? Unde? În mormanul ăsta de gunoi? Buntaro 
scuipă în ţărână. 


Mâna unui samurai în gri zbură spre mânerul săbiei, zece 
uniforme maro îl urmară, cincizeci de samurai în uniforme 
gri făcură la fel o frântură de clipă mai tărziu, şi acum toţi 
aşteptau ca sabia lui Ishido să ţâşnească din teacă dând 
semnalul de atac. 

Atunci apăru din întunericul grădinii Hiro-matsu, şi trecu 
în curtea exterioară cu sabia lungă în mâini, pe jumătate 
scoasă din teacă. 

— Uneori poţi găsi prieteni în gunoi, fiule, rosti liniştit. 
Mâinile se descleştară de pe mânerele săbiilor. Samuraii 
aflaţi faţă în faţă pe parapete - în uniforme gri şi maro - 
slăbiră arcurile în care deja fuseseră puse săgeți. Noi avem 
prieteni pretutindeni în castel. Pretutindeni în Osaka. Da. 
Stăpânul nostru Toranaga spune mereu asta. Stătea ca o 
stâncă în faţa unicului său fiu, citindu-i setea de sânge din 
priviri. Din clipa în care Ishido fusese zărit apropiindu-se, 
Hiro-matsu se postase la uşa interioară. Apoi, când primul 
pericol trecuse, pornise cu paşi de pisică prin întuneric. 
Privea fără să clipească în jos, drept în ochii lui Buntaro. Nu 
este aşa, fiul meu? 

Cu un efort enorm acesta dădu din cap şi se dădu un pas 
înapoi. Dar încă închidea calea către grădină. 

Hiro-matsu îşi întoarse atenţia către Ishido. 

— Nu vă aşteptam astă-seară, Ishido-san. 

— Am venit să mă înclin în faţa doamnei Kiritsubo. Nu mi 
s-a spus decât cu câteva clipe în urmă că pleacă cineva. 

— Are dreptate fiul meu? Trebuie să ne facem griji că nu 
suntem printre prieteni? Suntem oare ostatici care trebuie 
să ceară îngăduinţă? 

— Nu, dar eu şi seniorul Ioranaga am avut o anume 
înţelegere pe tot timpul şederii sale aici. Fiecare sosire sau 
plecare a persoanelor din suita sa trebuia anunţată cu o zi 
mai înainte, astfel ca eu să mă pot înfăţişa cum se cuvine. 

— A fost o hotărâre neaşteptată a seniorului Toranaga. El 
n-a socotit trimiterea uneia dintre doamnele sale, înapoi la 
Yedo, destul de importantă ca să vă tulbure, îi răspunse 


Hiro-matsu. Da, seniorul Toranaga nu face altceva decât să- 
şi pregătească plecarea. 

— A fost hotărâtă deja? 

— Da, în ziua când se va încheia întâlnirea regenţilor. Veţi 
fi înştiinţat la vremea cuvenită, după înţelegere. 

— Bun. Bineînţeles, întâlnirea ar putea fi amânată din nou. 
Seniorul Kiyama este şi mai bolnav. 

— E amânată, sau nu? 

— N-am spus decât c-ar putea fi. Nădăjduim să avem 
plăcerea de a-l avea pe seniorul Toranaga în mijlocul nostru 
multă vreme de acum înainte, neh? O să vâneze mâine 
împreună cu mine? 

— l-am cerut să oprească toate vânătorile până la 
întrunire. Socotesc că acum sunt primejdioase. Dacă 
ticăloşii de asasini pot pătrunde cu atâta uşurinţă printre 
santinelele voastre, cu mult mai uşoară ar fi trădarea în 
afara zidurilor. 

Ishido nu luă în seamă insulta. Ştia că asta avea să-i aţâţe 
şi mai mult pe oamenii săi, dar nu i se părea încă potrivit să 
le dea mână liberă. Era bucuros că se amestecase Hiro- 
matsu, pentru că el aproape nu se mai putea stăpâni. 
Gândul la capul lui Buntaro aruncat în ţărână, cu dinţii 
clănţănind, nu-i mai dădea pace. 

— După cum bine ştii, tuturor comandanților strâjilor din 
acea noapte li s-a poruncit să treacă în nemărginire. Din 
păcate cei din Amida îşi au legile lor. Dar, foarte curând, au 
să fie şterşi de pe faţa pământului. Li se va cere regenţilor 
să se ocupe de ei odată pentru totdeauna. Acum cred că aş 
putea să mă înfăţişez lui Kiritsubo-san. 

Ishido înaintă. Garda sa personală, în uniforme gri, porni 
în urma lui. Buntaro avea săgeata pusă în arc şi, deşi era 
îndreptată spre pământ, arcul era încordat la limită. 

— Uniformelor gri le e interzis să treacă prin această 
poartă. Aşa e înţelegerea. 

— Sunt guvernatorul castelului Osaka şi comandantul 
gărzii personale a Moştenitorului. Am dreptul să merg 


oriunde! 

Hiro-matsu se amestecă din nou: 

— Aşa-i, sunteţi comandantul gărzii personale a 
Moştenitorului şi aveţi, într-adevăr, dreptul să mergeţi 
oriunde. Dar numai cinci oameni vă pot însoţi prin poarta 
aceea. Nu aşa v-aţi înţeles cu stăpânul meu, pentru vremea 
şederii lui aici? 

— Cinci sau cincizeci, n-are nici o importanţă! Insulta asta 
e de ne... 

— Insultă? Fiul meu nu are de gând să insulte pe nimeni. 
El execută ordinele încuviinţate de stăpânului său şi de 
domnia-voastră. Cinci oameni. Cinci! 

Cuvântul era o poruncă. Hiro-matsu se întoarse cu spatele 
la Ishido şi-şi îndreptă privirile către fiul său. 

— Seniorul Ishido ne onorează dorind să prezinte 
respectele sale doamnei Kiritsubo. 

Sabia bătrânului era scoasă de două degete din teacă şi 
nimeni nu era sigur dacă pentru a-l despica pe Ishido, în 
caz că începea lupta, sau ca să-i ia capul fiului său, dacă ar 
fi ridicat săgeata. Toată lumea ştia că între tată şi fiu nu era 
nici o afecţiune, ci doar respect reciproc pentru violenţa 
celuilalt. 

— Ei bine, fiule, ce-i spui comandantului gărzii personale a 
Mogştenitorului? 

Sudoarea şiroia pe faţa lui Buntaro. După o clipă se dădu 
la o parte şi slăbi încordarea arcului. Dar săgeata rămase la 
locul ei. 

Ishido îl văzuse de multe ori pe Buntaro trăgând cu arcul 
la două sute de paşi, şase săgeți lansate înainte ca prima să 
atingă ţinta, toate la fel de precis. Ar fi ordonat fericit atacul 
acum şi-ar fi terminat cu cei doi, tată şi fiu, şi cu toţi ceilalţi. 
Dar ştia că ar fi fost o prostie să înceapă cu ei şi nu cu 
Toranaga şi, în orice caz, poate că atunci când o să 
pornească adevăratul război Hiro-matsu avea să fie ispitit 
să-l părăsească pe Toranaga şi să lupte alături de el. 
Doamna Ochiba spusese că va vorbi cu Pumn de Fier când 


va veni vremea. Ea jurase că el n-o să-l părăsească 
niciodată pe Mogştenitor, că ea o să-l atragă pe Pumn de Fier 
de partea ei, îndepărtându-l de Toranaga, poate chiar să-l 
facă să-şi asasineze stăpânul şi, în acest fel, să evite orice 
înfruntare. Cu ce taină sau faptă neştiută îl are la mână? se 
întrebă din nou Ishido. Poruncise ca doamna Ochiba să se 
strecoare din Yedo, dacă e cu putinţă, înainte de adunarea 
regenţilor. Viaţa ei n-ar fi făcut nici cât un bob de orez după 
acuzarea lui Toranaga - asupra căreia se înţeleseseră toţi 
regenţii. Punerea sub acuzare şi seppuku imediat, cu forţa 
dacă era nevoie. Dacă ea scapă, bine, dacă nu, nu contează. 
Moştenitorul va ocârmui peste opt ani. 

Întră cu paşi mari pe poartă, în grădină, însoţit de Yabu şi 
Hiro-matsu. Cinci străji veneau îl urmară. Se înclină 
politicos şi-i ură drum bun lui Kiritsubo. Apoi, mulţumit că 
totul fusese aşa cum trebuia, se întoarse şi plecă cu toţi 
oamenii lui. 

Hiro-matsu răsuflă adânc şi îşi scărpină fesele. 

— Ai face bine să pleci acum, Yabu-san. Viermele ăsta n-o 
să-ţi mai facă nici un necaz. 

— Da. Îndată. 

Kiri îşi ştergea sudoarea de pe frunte cu batista. 

— E un kami rău! Mi-e teamă pentru stăpânul nostru. 
Începură să-i curgă lacrimile. Nu vreau să plec! 

— Nu i se va întâmpla nici un rău seniorului Toranaga, vă 
promit, doamnă, spuse Hiro-matsu. Ilrebuie să plecaţi 
acum! 

Kiri încercă să-şi înăbuşe suspinele şi-şi cobori vălul gros, 
prins de borul pălăriei mari. 

— O, Yabu-sama, n-ai vrea s-o însoţeşti pe doamna Sazuko 
înăuntru? Te rog. 

— Desigur. 

Doamna Sazuko se înclină şi plecă în grabă, urmată de 
Yabu. Urcă în fugă scările. Când era aproape de ultima 
treaptă alunecă şi căzu. 

— Copilul! ţipă Kiri. E rănită? 


Toţi ochii zburară către fata lungită jos. Mariko alergă 
către ea, dar Yabu ajunse primul şi o ridică. Sazuko era mai 
mult speriată decât lovită. 

— N-am păţit nimic, spuse ea cu respiraţia întretăiată. Nu 
vă îngrijoraţi, mă simt foarte bine. A fost o prostie din 
partea mea. 

Când fu într-adevăr sigur că totul e bine, Yabu se întoarse 
în curtea exterioară pentru a pregăti plecarea. 

Mariko veni înapoi spre poartă mult mai liniştită. 
Blackthorne se holba spre grădină cu gura căscată. 

— Ce este? întrebă ea. 

— Nimic, spuse el după o pauză. Ce-a strigat doamna 
Kiritsubo? 

— A spus: „Copilul! E rănită?” Doamna Sazuko aşteaptă un 
copil, îi explică ea. Ne-am teamut că s-ar fi putut să i se 
întâmple ceva din pricina căzăturii. 

— Copilul lui Toranaga-sama? 

— Da, spuse Mariko privind înapoi spre litieră. 

Kiri era acum în spatele perdelelor translucide, cu vălul 
lăsat. Biata femeie, gândi Mariko, ştiind că ea încerca doar 
să-şi ascundă lacrimile. Dac-aş fi în locul ei, aş fi tot atât de 
înspăimântată să-mi părăsesc stăpânul. 

Ochii i se îndreptară spre Sazuko, care mai făcu o dată cu 
mâna din capul scărilor, apoi intră înăuntru. Uşa de fier se 
închise cu zgomot în urma ei. Ca un dangăt de moarte, 
gândi. O să-i mai vedem vreodată? 

— Ce-a vrut Ishido? întrebă Blackthorne. 

— El - nu ştiu cuvântul potrivit. Cerceta - făcea o 
inspecţie, fără să fi dat de ştire mai dinainte. 

— De ce? 

— Ele comandantul castelului, spuse ea, nevrând să-i 
dezvăluie adevărata cauză. 

În fruntea coloanei Yabu strigă câteva porunci şi porniră. 
Mariko urcă în litieră, lăsând perdelele trase pe jumătate. 
Buntaro îi făcu semn lui Blackthorne să meargă alături. El 
se supuse. 


Aşteptară să treacă litiera lui Kiri, Blackthorne se holbă 
spre figura acoperită de văluri, abia vizibilă, auzindu-i 
suspinele înăbuşite. Cele două slujnice înspăimântate, aşa şi 
Sono, păşeau alături. Apoi îşi aruncă pentru ultima oară 
privirile în urmă. Sprijinit în sabie, Hiro-matsu stătea singur 
lângă coliba mică. Samuraii închiseră uşa ferecată şi 
grădina dispăru din faţa ochilor săi. Bara mare, de lemn, fu 
aşezată la locul ei. În curtea exterioară nu mai erau străji. 
Toate se aflau pe ziduri. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă Blackthorne. 

— Poftim, Anjin-san? 

— Parcă ar fi sub asediu. Cei în maro împotriva celor în 
gri. Se-aşteaptă la necazuri? Alte necazuri? 

— O, îmi pare rău. E firesc să se închidă uşile noaptea, 
spuse Mariko. 

Când litiera ei se puse în mişcare, el începu să meargă 
alături, Buntaro şi restul ariergărzii îşi ocupară locurile în 
urma lor. Blackthorne privea litiera din faţă, mersul legănat 
al purtătorilor şi figura neclară de după perdele. Era foarte 
neliniştit, deşi încerca să o ascundă. Când Kiritsubo ţipase 
brusc, el se uitase la ea imediat. Toţi ceilalţi priveau spre 
fata lungită pe scări. Fusese ispitit să privească şi el tot într- 
acolo, dar o văzuse pe Kiritsubo ţâşnind brusc, cu o iuţeală 
neaşteptată, înăuntru, în colibă. Pentru o clipă crezuse că 
ochii îi jucau feste, pentru că, în noapte, pelerina neagră, 
chimonoui negru, pălăria şi vălul la fel de întunecate o 
făceau aproape invizibilă. Urmărise figura dispărând 
pentru un moment, apoi reapărând, sărind în litieră şi 
lăsând perdelele. Timp de o clipă, ochii li se întâlniseră. Era 
Toranaga. 

CAPITOLUL 22 

Micul cortegiu ce înconjura cele două litiere înaintă încet 
prin labirintul castelului şi printre punctele de control ce nu 
se mai sfârşeau. De fiecare dată se făceau plecăciuni 
protocolare, documentele erau iarăşi cercetate cu migală, 
un alt căpitan şi un nou grup de escortă în uniforme gri îi 


preluau şi apoi erau lăsaţi să treacă. La fiecare punct de 
control Blackthorne urmărea cu nelinişte crescândă pe 
căpitanul gărzii care se apropia încercând să străbată cu 
privirea perdelele lăsate de la litiera lui Kiritsubo. De 
fiecare dată omul se înclina politicos spre chipul pe 
jumătate ascuns, auzind suspinele înăbuşite şi apoi le făcea 
semn să plece. 

Cine altcineva mai ştie? se întreba disperat Blackthorne. 
Slujnicele trebuie că ştiu - asta ar explica de ce sunt atât de 
înfricoşate. Hiro-matsu, cu siguranţă trebuie să fi ştiut şi la 
fel doamna Sazuko, momeala. Mariko? Nu cred. Yabu? O 
avea 'Toranaga încredere în el? Maniacul ăla fără gât, 
Buntaro? Pesemne că nu. 

Fără îndoiala, asta e o încercare de fugă foarte tăinuită. 
Dar de ce să-şi rişte Toranaga viaţa în afara castelului? Nu e 
mai în siguranţă înăuntru? De ce toată taina asta? De cine 
fuge? De Ishido? De asasini? Sau de altcineva din castel? 
Probabil că de toţi, gândi Blackthorne, dorindu-şi să se afle 
în siguranţa pe galeră, în largul mării. Dacă Toranaga e 
descoperit, suntem în rahat până-n gât, lupta va fi pe viaţă 
şi pe moarte şi n-o să încapă milă. Sunt neînarmat şi chiar 
dacă aş avea o pereche de pistoale sau un tun de douăzeci 
de livre şi o sută de băieţi laţi în spate, samuraii în gri tot 
ne-ar dovedi. N-am unde să fug şi nici unde să m-ascund. 
Oricum ai da-o tot al naibii de prost e! 

— Ai obosit, Anjin-san? îl întrebă Mariko binevoitoare. 
Dacă vrei, eu pot merge pe jos şi dumneata în litieră. 

— Mulţumesc, răspunse posac, resimţind lipsa cizmelor, 
stânjenit de sandalele de lemn. Nu mă dor picioarele. Aş 
dori numai să fim în siguranţă în largul mării, atât. 

— Eşti vreodată în siguranţă pe mare? 

— Uneori, senhora. Nu prea des. 

Blackthorne abia dacă o auzea. În numele Mântuitorului, 
gândea, sper să nu-l dau de gol pe Toranaga. Asta ar fi 
cumplit! Ar fi fost mult mai bine dacă nu l-aş fi văzut. N-a 
fost decât un ghinion, una dintre acele întâmplări care pot 


da peste cap o lucrare desăvârşit plănuită şi dusă la 
îndeplinire. Bătrâna asta, Kiritsubo, e o mare actriţă şi 
tânăra la fel. Doar din cauză că n-am înţeles ce-a strigat, n- 
am căzut şi eu în capcană. N-a fost decât un ghinion că l-am 
văzut limpede pe Toranaga - cu perucă, fardat, cu 
chimonou şi pelerină, leit Kiritsubo, dar totuşi Toranaga. 

La punctul de control următor, noul căpitan al uniformelor 
gri veni chiar mai aproape decât înainte, slujnicele cu 
lacrimile şiroind, făcând plecăciuni şi stându-i în cale fără 
să-ncerce măcar să pară că nu i-ar sta. Căpitanul se uită 
ţintă la Blackthorne şi veni spre el. După ce-l privi atent şi 
neîncrezător, vorbi cu Mariko, care clătină din cap drept 
răspuns. Omul mormăi, se întoarse la Yabu, îi dădu înapoi 
hârtiile şi făcu semn procesiunii să plece. 

— Ce-a spus? întrebă Blackthorne. 

— Întreba de unde vii, unde e casa dumitale. 

— Dar ai clătinat din cap. Cum a fost asta un răspuns? 

— O, îmi pare rău, a spus... se întreba dacă strămoşii 
îndepărtați ai poporului dumitale au vreo legătură cu kami 
- spiritul - care sălăşluieşte în nord, la hotarele Chinei. Până 
nu de mult noi am socotit China singurul loc civilizat de pe 
pământ, în afară de Japonia, neh? China e atât de mare 
încât pare cât lumea, spuse ea punând capăt discuţiei. 

De fapt, căpitanul întrebase dacă ea credea că spiţa 
acestui barbar era coborâtoare din Harimwakairi, kami 
care avea grijă de pisici, pentru că puţea ca un dihor în 
călduri, aşa cum se bănuia ca ar mirosi acel kami. 

Ea-i răspunsese că nu era de aceeaşi părere, ruşinându-se 
în sinea ei de grosolănia căpitanului, pentru că Anjin-san nu 
mirosea asemeni lui Isukku-san, sau Părintelui Inspector, 
sau barbarilor obişnuiţi. Acum el avea un miros plăcut, 
aproape imperceptibil. 

Blackthorne ştia că ea nu-i spusese adevărul. Aş vrea să 
pot vorbi bolboroseala asta a lor, gândi, dar şi mai mult aş 
vrea să plec din insula asta blestemată, să fiu iar înapoi la 
bordul lui Erasmus, cu echipajul întremat, cu de-ale gurii, 


cu grog, pulbere şi ghiulele din belşug, cu mărfurile 
vândute şi din nou pe drum către casă. Când o să fie asta? 
Toranaga a spus curând. Poate fi crezut? Cum au dus 
corabia la Yedo? Au remorcat-o? Au dus-o portughezii? Mă 
întreb ce face Rodrigues. I-o fi putrezit piciorul? Acum ar 
trebui să ştie dacă o să trăiască cu două picioare sau cu 
unul - dacă amputarea n-o să-l omoare - sau dac-o să 
moară. lisuse Cristoase, Dumnezeule din ceruri, apără-mă 
de răni şi de toţi doctorii din lume. Şi de popi. 

Un alt punct de control. Blackthorne nu putea pricepe în 
ruptul capului cum de izbuteau toţi să rămână atât de 
politicoşi şi liniştiţi, totdeauna înclinându-se, înmânând şi 
înapoind actele, totdeauna zâmbind, fără nici o urmă de 
iritare din partea nimănui. Sunt atât de diferiţi faţă de noi. 

Trase cu ochiul la chipul lui Mariko, în mare parte ascuns 
de văl şi de borurile pălăriei. O găsea foarte drăguță şi era 
bucuros că lămurise lucrurile cu ea în privinţa greşelii ei. 
Cel puţin am terminat cu aiureala aia, îşi spuse. Pederaşti 
nenorociţi, toţi sunt nişte ticăloşi mânjiţi de sânge! 

După ce-i acceptase scuzele în dimineaţa asta, el începuse 
s-o întrebe despre Yedo, despre obiceiurile japoneze, 
despre Ishido şi despre castel. Se ferise să întrebe despre 
lucruri intime. Ea-i răspunsese amănunţit, dar ocolise orice 
explicaţii politice şi răspunsurile ei erau lămuritoare, dar 
inofensive. Curând ea şi slujnicele plecaseră să facă 
pregătirile de drum şi el rămăsese singur cu samuraii de 
strajă. 

Veşnica forfotă din jurul lui îl irita. Mereu e cineva pe 
lângă mine, gândi. Sunt prea mulţi. Sunt ca furnicile. Mi-ar 
plăcea tihna unei uşi de stejar zăvorâte, din când în când, 
cu zăvorul pe partea mea, nu a lor. Abia aştept s-ajung din 
nou la bord, afară, la aer, în largul mării, fie chiar şi în 
covată aia borţoasă de galeră. 

Acum, în timp ce străbăteau castelul Osaka, îşi dădu 
seama că, pe mare, el era rege, iar Ioranaga avea să se 
găsească la mâna lui. O să avem timp destul să stăm de 


vorbă. Mariko o să tălmăcească şi eu o să aranjez totul - 
încuviinţările pentru negoţ, corabia, argintul nostru dat 
înapoi şi plata, dacă doreşte să negocieze pentru muschete 
şi pulbere. Am să aranjez să mă întorc anul viitor cu o 
încărcătură întreagă de mătase. E cumplit ce s-a întâmplat 
cu Fratele Domingo, dar am să dau informaţiilor lui o bună 
întrebuințare. Cu Erasmus o să navighez pe Râul Perlelor în 
sus, spre Canton, şi-o să sparg blocada portugheză şi 
chineză. Daţi-mi corabia înapoi şi sunt bogat! Mai bogat 
decât Drake! Când am să ajung acasă, am să vorbesc cu toţi 
lupii de mare din Plymouth până-n Zuider Zee, şi-o să 
punem mâna pe negoţ în toată Asia. Dacă Drake i-a pârlit 
barba lui Filip, eu o să-i tai fuduliile. Fără mătase, Macao 
moare, fără Macao, Malacca moare, apoi Goa! Putem să 
răsucim Imperiul Portughez ca pe un covor. 

— Doriţi negoţul cu India, Majestatea Voastră? Cu Africa? 
Cu Asia? Cu Japoniile? Iată cum îl puteţi avea în cinci ani de 
zile! 

— Ridică-te, Sir John! 

Da, în sfârşit, tilul de cavaler era la îndemână. Poate chiar 
mai mult. Căpitanii şi navigatorii au ajuns amirali, cavaleri, 
lorzi, chiar şi conți. Singura cale pentru un englez, un 
englez de rând, spre siguranţă, spre adevărata siguranţă 
dată de o poziţie anume în regat era prin bunăvoința 
reginei, binecuvântată fie ea. Iar calea spre bunăvoința ei 
era să-i aduci bogății, s-o ajuţi să plătească războiul 
împotriva împuţitei de Spanii şi a ticălosului de Papă. 

În trei ani o să fac trei drumuri, se bucura Blackthorne. O, 
n-am uitat că mai sunt şi musonii şi marile furtuni, dar 
Erasmus o să navigheze cu mai puţine vele şi o să 
transportăm cantităţi mai mici. Stai puţin, de ce să nu faci 
treaba ca lumea, renunțând la cantităţile mici? De ce nu iei 
Corabia Neagră de anul ăsta? Atunci o să ai totul! 

Cum? 

Uşor - dacă n-are escortă şi o luăm pe neaşteptate. Dar n- 
am destui oameni. Stai, sunt destui la Nagasaki! Nu-s acolo 


toţi portughezii? N-a spus Domingo că este aproape un port 
portughez? Rodrigues a spus acelaşi lucru. Nu sunt 
întotdeauna pe corăbii marinari care au fost nevoiţi sau 
forţaţi să se îmbarce, totdeauna cineva gata să treacă pe 
altă corabie, pentru un câştig imediat, indiferent de 
căpitan, indiferent de pavilion? Cu Erasmus şi cu argintul 
pe care îl avem aş putea angaja un echipaj. Ştiu c-aş putea. 
N-am nevoie de trei ani. Doi or să-mi ajungă. Încă doi ani cu 
nava mea şi cu un echipaj, apoi spre casă. O să fiu bogat şi 
vestit. Şi, în cele din urmă, eu şi marea o să ne despărţim. 
Pentru totdeauna. 

Toranaga e cheia. Cum ai să te porţi cu el? 

Trecură pe Ungă alt punct de control şi dădură colţul. În 
faţă era ultimul grilaj cu ţepi şi ultima poartă a castelului, 
iar dincolo de ea, ultimul pod mobil şi ultimul şanţ cu apă. 
La celălalt capăt se afla ultimul punct de pază. Mulțimea de 
torţe transformau noaptea într-o zi stacojie. 

Atunci ieşi din umbră Ishido. 

Samuraii în maro îl văzură aproape în aceeaşi clipă. O 
undă de ostilitate îi străbătu. Buntaro aproape că zbură pe 
lângă Blackthorne ca să ajungă mai aproape de capul 
coloanei. 

— Ticălosul ăla tânjeşte după o încăierare, spuse 
Blackthorne. 

— Senhor? Îmi pare rău, senhor, ce-aţi spus? 

— Doar că... am spus că soţul dumitale pare... Ishido pare 
că-l înfurie foarte rău şi foarte iute pe soţul dumitale. 

Ea nu răspunse. 

Yabu se opri. Îi întinse nepăsător documentele de liberă 
trecere căpitanului porţii şi se îndreptă către Ishido. 

— Nu mă aşteptam să vă văd din nou. Străjile voastre îşi 
fac foarte bine datoria. 

— Mulţumesc. 

Ishido îl urmărea pe Buntaro şi litiera închisă din spatele 
lui. 


— O dată ar trebui să fie destul ca să ne verifice 
documentele, spuse Buntaro, zornăindu-şi ameninţător 
armele. De două ori cel mult. Ce suntem noi, o coloană de 
război? E insultător! 

— Nu voiam să te jignesc, Buntaro-san. Din pricina 
asasinului am ordonat o pază mai puternică. 

Ochii lui Ishido se opriră scurt asupra lui Blackthorne şi se 
întrebă încă o dată dacă să-l lase să plece sau să-l oprească, 
aşa cum voiau Onoshi şi Kiyama. Apoi privi din nou spre 
Buntaro. Gunoiule, gândi. Curând capul o să-ţi stea într-o 
ţeapă. Cum poate o frumuseţe ca Mariko să stea măritată 
cu o maimuţă ca tine? 

Noul căpitan verifica meticulos pe fiecare, încredinţându- 
se se potriveau cu lista. 

— Totul e-n ordine, Yabu-sama, spuse când se întoarse 
spre capul coloanei. Permisul n-o să vă mai trebuiască. Îl 
păstrăm aici. 

— Bine. Yabu se întoarse spre Ishido. Ne vom vedea 
curând. 

Ishido scoase un sul de pergament din mânecă, 

— Vroiam s-o rog pe doamna Kiritsubo dac-ar putea să 
ducă asta la Yedo, nepoatei mele. Se pare că n-am s-ajung 
la Yedo o bună bucată de vreme. 

— Bineînţeles. Yabu întinse mâna să-l ia. 

— Nu te deranja, Yabu-san. Am s-o rog eu. 

Ishido se îndreptă spre litieră. Slujnicele se grăbiră să-i 
iasă în cale. aşa întinse mâna. 

— Pot să iau eu mesajul, Alteță? Stăpâna... 

— Nu. 

Spre uimirea lui Ishido şi a celorlalţi din preajmă, 
slujnicele nu se mişcară din drumul lui. 

— Dar stăpâ... 

— Mişcă-te! mârâi Buntaro. 

Slujnicele se traseră înapoi cu o umilinţă jalnică, 
înspăimântate. Ishido se înclină în faţa perdelelor lăsate. 


— Kiritsubo-san, mă întreb dacă ai să fii atât de bună să 
duci acest mesaj din partea mea la Yedo, pentru nepoata 
mea? 

Urmă o uşoară întrerupere între suspine şi chipul de după 
perdele închină din cap o încuviinţare. 

— Mulţumesc. Ishido întinse sulul subţire de pergament la 
un deget de perdele. 

Suspinele încetară. Blackthorne îşi dădu seama că 
Toranaga era prins în cursă. Politeţea cerea ca Toranaga să 
ia sulul şi mâna l-ar fi dat de gol. 

Toţi aşteptau să apară mâna. 

— Kiritsubo-san? 

Nici o mişcare. Apoi Ishido făcu iute un pas înainte, trase 
perdelele la o parte şi, în aceeaşi clipă, Blackthorne slobozi 
un muget şi începu să ţopăie încoace şi încolo, ca un apucat. 
Uluiţi, Ishido şi ceilalţi se răsuciră brusc spre el. 

Pentru o clipă, Toranaga apăru la vedere în spatele lui 
Ishido. Blackthorne gândi că Toranaga ar fi putut trece 
drept Kiritsubo la douăzeci de paşi, dar aici, la cinci, era cu 
neputinţă, cu tot vălul care îi acoperea faţa. În clipa 
interminabilă dinaintea mişcării iuți cu care Ioranaga trase 
la loc perdelele, Blackthorne ştiu că Yabu îl recunoscuse, 
Mariko cu siguranţă, Buntaro probabil şi, poate, şi câţiva 
dintre samurai. Se repezi înainte, înşfăcă sulul de 
pergament, îl vâri prin crăpătura dintre perdele şi se 
întoarse bolborosind: 

— În ţara mea se spune că aduce mare nenorocire dacă un 
prinţ înmânează el însuşi un mesaj ca orice ticălos de 
rând... ghinion... 

Totul se întâmplase atât de neaşteptat şi de repede încât 
Ishido n-apucase să-şi tragă sabia din teacă. Blackthorne 
începu să se aplece şi să se legene în faţa lui ca un hopa- 
mitică lovit de streche. Apoi Ishido îşi veni în fire reflexele 
îşi spuseră cuvântul şi sabia porni într-o lovitură 
nimicitoare, care i-ar fi retezat gâtul. 

Ochii disperaţi ai lui Blackthorne o găsiră pe Mariko: 


— Pentru numele lui Cristos, ajutor... ghinion... ghinion! 

Ea ţipă. Sabia se opri la un fir de păr de gâtul lui. Mariko 
revărsă un torent de explicaţii. Ishido îşi lăsă sabia în jos, 
ascultă o clipă, o întrerupse răstit, apoi, fierbând de mânie, 
îl lovi pe Blackthorne peste faţă cu dosul palmei. 

Blackthorne îşi ieşi din minţi. Îşi strânse pumnii mari şi se 
aruncă asupra lui Ishido. 

Dacă Yabu n-ar fi fost destul de iute ca să prindă braţul 
înarmat al lui Ishido, capul lui Blackthorne s-ar fi rostogolit 
în ţărână. O frântură de clipă mai târziu, Buntaro îl înşfăcă 
pe Blackthorne, care deja îl apucase de gât pe Ishido. Patru 
samurai în maro abia dacă reuşiră să-l dea la o parte, apoi 
Buntaro îi trase o lovitură puternică peste ceafă, năucindu- 
l. Uniformele gri săriră în apărarea stăpânului lor, dar 
uniformele maro îl înconjurară pe Blackthorne şi cele două 
litiere şi, pentru moment, rămaseră în aşteptare, faţa în 
faţă. Mariko şi slujnicele se văitau şi strigau, dând o mână 
de ajutor la sporirea zarvei şi zăpăcelii. 

Yabu începu să-l domolească pe Ishido, Mariko, scăldată în 
lacrimi, îi repeta întruna, străduindu-se să pară cât mai 
înspăimântată, că nebunul de barbar încercase să-l salveze 
pe Ishido, marele comandant - pe care el îl credea prinţ - 
de un kami rău. 

— Ei socotesc că e cea mai mare insultă să le atingi faţa, la 
fel ca şi noi, şi asta l-a scos din minţi, pentru moment. E un 
barbar nesimţit, dar, în ţara lui, e daimyo şi a încercat doar 
să vă ajute, stăpâne! 

Ishido răcni ceva şi-l lovi cu piciorul pe Blackthorne, care 
începea să-şi revină. Blackthorne auzi cu mare mulţumire 
zarva din jur. Privirea i se limpezi. Samuraii lui Ishido îi 
înconjuraseră, douăzeci contra unul, cu săbiile trase, dar 
până acum nu era nici un mort şi toţi aşteptau disciplinaţi. 

Blackthorne văzu că atenţia tuturor era adunată asupra 
lui. Dar acum ştia că are aliaţi. 

Ishido se răsuci din nou către el şi veni mai aproape, 
urlând. Simţi că samuraii în maro îşi întăresc strânsoarea şi 


ştia că lovitura va urma, dar, de data asta, în loc să încerce 
să scape din strânsoare, cum se aşteptau ei, se lăsă moale 
la pământ, apoi se ridică îndată în picioare şi se desprinse 
râzând ca un apucat, începând un dans marinăresc aiurit. 
Fratele Domingo îi spusese că, în Japonia, toată lumea 
crede că nebunia vine de la kami şi, deci, nebunii, la fel ca 
toţi copiii mici şi oamenii foarte în vârstă, nu pot fi făcuţi 
răspunzători de faptele lor, iar câteodată se bucură de 
privilegii speciale. Aşa că ţopăia de zor, cântând, în ritmul 
săriturilor, pentru Mariko: 

— Ajutor... pentru Dumnezeu, am nevoie de ajutor... nu 
pot s-o ţin aşa multă vreme... ajutor... 

Se purta cu disperare ca un nebun, ştiind că era singurul 
lucru care l-ar fi putut salva. 

— E nebun - e posedat, strigă Mariko, pricepând deîndată 
ce avea de gând Blackthorne. 

— Da, spuse Yabu încercând să-şi revină, uimit încă de 
vederea lui Toranaga şi neştiind încă dacă Anjin-san juca 
teatru sau înnebunise cu adevărat. 


Mariko se pierduse cu firea. Nu ştia ce să facă. Anjin-san |- 
a salvat pe seniorul Toranaga, dar cum de-a ştiut? se 
întreba întruna, fără rost. 

Blackthorne era palid la faţă, afară de pata stacojie lăsată 
de palma lui Ishido. Dansa fără încetare, aşteptând disperat 
un ajutor care nu mai venea. Apoi, blestemându-i în sinea sa 
pe Yabu şi Buntaro - lepădături laşe - şi pe Mariko - târfă 
neroadă - se opri brusc din dans, se înclină în faţa lui Ishido 
ca o păpuşă dezarticulată pornind apoi, pe jumătate 
mergând, pe jumătate dansând, către poartă. 

— Urmaţi-mă, urmaţi-mă! strigă sugrumat, încercând să-i 
ducă după el precum Cântărețul din Hammel. 

Samuraii în gri îi tăiară calea. Urlă, prefăcându-se înfuriat 
şi le porunci autoritar să se dea la oparte din drum, trecând 
imediat la un râs isteric. 

Ishido înşfăcă un arc şi o săgeată. Samuraii se împrăştiară. 
Blackthorne era aproape de poartă. Se întoarse încolţit, 
ştiind că n-avea rost să fugă. Neputincios, îşi începu iar 
dansul zănatec. 

— E nebun, câine turbat! Câinii turbaţi trebuie 
îndepărtați! Vocea lui Ishido era aspră. Puse săgeata în arc 
şi ţinti. 

Imediat Marâko ţâşni de lângă litiera lui Toranaga şi 
începu să meargă spre Blackthorne. 

— Nu te îngrijora, senior Ishido, strigă ea. N-ai de ce să-ţi 
faci griji, e o nebunie trecătoare, mi se îngăduie... 

Apropiindu-se, Văzu cât de istovit era Blackthorne, 
zâmbetul lui forţat şi se înspăimântă fără să vrea. 

— Acum pot să te ajut, Anjin-san, spuse ea grăbit. Trebuie 
să încercăm să - să ieşim afară. Am să vin după dumneata. 
Nu-ţi fie teamă, n-o să tragă în noi. Te rog, acum nu mai 
dansa. 

Blackthorne se opri îndată, se întoarse şi porni tăcut pe 
pod. Ea venea la un pas în urma lui, după cum era obiceiul, 
aşteptând săgețile, auzindu-le. 


O mie de ochi priveau nebunul uriaş şi micuța femeie 
înaintând pe pod, îndepărtându-se. 

Yabu îşi reveni. 

— Dacă-l vreţi mort, lăsaţi-mă pe mine, Ishido-sama. Vă 
înjosiţi luându-i viaţa. Un general nu omoară cu propriile 
mâini. Alţii trebuie s-o facă pentru el. Veni foarte aproape 
şi-şi cobori vocea. Lăsaţi-l în viaţă. Nebunia i-a venit de la 


lovitura voastră. El e daimyo în ţara lui şi lovitura... - cum a 
zis şi Mariko-san, neh? Credeţi-mă, ne mai folositor viu. 
— Poftim? 


— Ne e mai folositor viu. Aveţi încredere în mine. Îl puteţi 
avea mort oricând. Avem nevoie de el viu. 

Ishido citi disperare pe chipul lui Yabu şi adevăr. Lăsă 
arcul jos. 

— Foarte bine, dar într-o zi am să-l vreau viu. Am să-l 
atârn de picioare deasupra gropii. 

Yabu înghiţi în sec şi făcu o jumătate de plecăciune. 
Nervos, făcu semn coloanei să înainteze, temându-se că 
Ishido are să-şi amintească de litieră şi de „Kiritsubo”. 

Prefăcându-se plin de respect, Buntaro luă iniţiativa şi 
puse samuraii în uniformă maro în mişcare. Nu-l frământa 
gândul că Toranaga apăruse ca un kami, printr-o minune, în 
mijlocul lor, ci doar că stăpânul său era în primejdie şi 
aproape lipsit de apărare. Văzu că Ishido nu-şi desprinsese 
ochii de Mariko şi Anjin-san, dar cu toate astea i se înclină 
politicos şi se aşeză în spatele litierei lui Toranaga, să-şi 
apere stăpânul de săgeți, dacă lupta începea aici. 

Coloana se apropia acum de poartă. Yabu trecu în spate, 
ca un fel de ariergardă singuratică. Se aştepta ca-n orice 
moment coloana lor să fie oprită. Cu siguranţă, gândi, unii 
dintre samuraii în gri trebuie să-l fi văzut pe Toranaga. Cât 
timp va mai trece până o să-i spună lui Ishido? N-o să 
creadă că sunt şi eu părtaş la plan? Asta n-o să mă distrugă 
pentru totdeauna? 

La jumătatea podului Mariko privi pentru o clipă în urmă. 


— Vin după noi, Anjin-san, amândouă litierele trec pe 
poartă şi acum sunt pe pod! 

Blackthorne nu răspunse, nici nu se întoarse. Trebuia să-şi 
adune toată voinţa rămasă ca să se ţină pe picioare. Îşi 
pierduse sandalele, faţa-i ardea de la lovitură, iar capu-i 
plesnea de durere. Ultimele străji îl lăsară să treacă dincolo 
de grilajul cu ţepi. O lăsară apoi pe Mariko fără s-o 
oprească. Şi apoi litierele. 

Blackthorne îi duse după el pe coborâşul uşor, în josul 
dealului, peste o porţiune de teren descoperit şi peste 
ultimul pod. Numai când se află în pădure, unde nu mai 
puteau fi zăriţi din castel, abia atunci se prăbuşi. 

CAPITOLUL 23 

— Anjin-san, Anjin-san! 

Pe jumătate conştient, o lăsă pe Mariko să-l ajute să bea 
puţin sake. Coloana se oprise, cu samuraii în maro strâns 
grupaţi în jurul litierei închise, şi cu escorta în gri în faţa şi 
în spatele lor. Buntaro strigase la una dintre slujnice, care 
adusese imediat un vas din bagajul hamalilor, le spuse 
soldaţilor din garda sa personală să-i ţină pe toţi departe de 
litiera lui „Kiritsubo-san”, apoi se grăbi spre Mariko. 

— Anjin-san e bine? 

— Da, da, cred că da, răspunse Mariko. 

Yabu li se alătură. Încercând să-l îndepărteze pe căpitanul 
samurailor lui Ishido, spuse nepăsător: 

— Acum putem porni, căpitane. Lăsăm aici câţiva oameni 
şi pe Mariko-san. Când barbarul o să-şi mai vină în fire, ea 
şi ceilalţi or să ne urmeze. 

— Cu tot respectul, Yabu-san, dar vom aştepta. Am 
poruncă să vă predau pe toţi teferi la galeră. Într-un singur 
convoi. 

Priviră toţi spre Blackthorne, care se înecă uşor cu vinul. 

— Mulţumesc, spuse el cu voce spartă. Acum suntem în 
siguranţă? Cine mai ştie că... 

— Acum eşti în siguranţă, îl întrerupse Mariko, anume. 
Stătea cu spatele spre căpitan şi-l prevenea din priviri. 


Anjin-san, acum eşti în siguranţă şi n-ai de ce să te 
îngrijorezi. Înţelegi? Te-a cuprins un fel de rău. Priveşte în 
jur, eşti în siguranţă acum! 

Blackthorne se supuse. Văzu căpitanul şi samuraii în gri şi 
înţelese. Cu ajutorul vinului îşi revenea repede în puteri. 

— Îmi pare rău, senhora. Cred că a fost doar o spaimă. 
Încep să îmbătrânesc. M-apucă des nebunia şi niciodată nu- 
mi pot aminti după aceea ce s-a întâmplat. E obositor să 
vorbeşti portugheza, nu? O schimbă pe latină. Mă înţelegi? 

— Preadeajuns. 

— Această limbă este „mai uşoară”? 

— Poate, răspunse ea uşurată, pentru că el înţelesese că 
trebuie să fie prudent, chiar vorbind latina, care era pentru 
japonezi o limbă aproape de neînțeles şi cu neputinţă de 
învăţat, afară doar de o mână de oameni din împărăție, 
educați de iezuiţi şi mai toţi meniţi preoţiei. Ea era singura 
femeie din lumea lor care ştia să vorbească, să citească şi să 
scrie în latină şi portugheză. 

— Ambele limbi sunt dificile, fiecare are greutăţile ei. 

— Cine altcineva cunoaşte aceste greutăţi? 

— Soţul meu şi cel care ne conduce. 

— Eşti sigură? 

— Purtarea lor arată aceasta. 

Căpitanul samurailor în gri se mişcă neliniştit şi-i spuse 
ceva lui Mariko. 

— Întreabă dacă eşti încă periculos, dacă ar trebui să ţi se 
lege mâinile şi picioarele. I-am spus că nu. Acum ţi-a trecut. 

— Da, spuse el trecând iar la portugheză. M-apucă 
deseori. Dacă cineva mă loveşte peste faţa, mă scoate din 
minţi. Îmi pare rău. Niciodată nu-mi pot aminti ce se 
întâmplă în timpul ăsta. E mâna Domnului. 

Îl văzu pe căpitan concentrându-se asupra buzelor şi 
gândi: „le-am prins, ticălosule, pariez că înţelegi 
portugheza.” 

Sono, slujnica, îşi ţinea capul lipit de perdelele litierei. 
Ascultă şi veni la Mariko. 


— Iertaţi-mă, Mariko-san, dar stăpâna mea vrea să ştie 
dacă nebunul e îndeajuns de întremat ca să ne continuăm 
drumul? Întreabă dacă n-ai vrea să dai nebunului litiera 
domniei-tale, căci stăpâna crede c-ar trebui să ne grăbim 
din pricina refluxului. Toată zarva pe care a făcut-o nebunul 
a tulburat-o şi mai mult. Dar ştiind că nebunii sunt 
năpăstuiţi de zei, are să se roage pentru însănătoşirea lui şi 
îi va da leacuri să se vindece, imediat ce ajungem la bord. 

Mariko traduse. 

— Da. Mă simt bine acum. Blackthorne se ridică nesigur în 
picioare. 

Yabu ţipă o comandă. 

— Yabu-san spune că ai să mergi în litieră, Anjin-san. 
Mariko zâmbi când el începu să protesteze. Eu sunt, într- 
adevăr, foarte puternică şi n-ai de ce să te îngrijorezi, am să 
merg pe lângă dumneata, aşa că poţi vorbi dacă doreşti. 

Se lăsă ajutat să urce în litieră. Porniră imediat. Mersul 
legănat era odihnitor şi se întinse istovit pe spate. Aşteptă 
până ce căpitanul uniformelor gri se îndepărtă spre capul 
coloanei, apoi şopti în latină avertizând-o: 

— Centurionul acela înţelege cealaltă limbă. 

— Aşa-i. Şi cred că şi puţină latină, îi răspunse ea în 
şoaptă, la fel de încet. Pentru un timp merse tăcută. Nu 
încape îndoiala, eşti un om curajos. Îţi mulţumesc pentru că 
l-ai salvat. 

— Tu ai un curaj deosebit. 

— Nu, Domnul Dumnezeu mi-a călăuzit paşii pe calea 
cuvenită şi a făcut să fiu puţin de folos. Din nou îţi 
mulţumesc. 

În noapte, oraşul părea un tărâm de basm. Casele bogate 
aveau multe lampioane colorate, luminate cu ulei sau cu 
lumânări, atârnând deasupra porţilor sau în grădini, iar 
panourile-shoji deveneau astfel de o transparenţă 
încântătoare. Chiar şi casele sărace arătau plăcut din 
pricina panourilor-shoji. Lampioanele luminau drumul 


trecătorilor, oamenilor-kaga şi samurailor, care mergeau 
călări. 

— În case, noi folosim lămpi cu ulei şi lumânări, dar o dată 
cu lăsarea nopţii mai toţi oamenii se duc la culcare, îi 
explica Mariko, în timp ce-şi continuau drumul pe străzile 
întortocheate ale oraşului. Trecătorii se înclinau, cei foarte 
săraci rămâneau în genunchi până după trecerea lor, iar 
marea strălucea sub lumina lunii. 

— Şi la noi e la fel. Cum gătiţi? Pe plită, cu lemne? 

Lui Blackthorne îi reveniseră repede puterile şi nu-şi mai 
simţea genunchii moi. Ea refuzase să se urce înapoi în 
litieră, aşa că el stătea culcat, bucurându-se de aerul curat 
şi de conversaţie. 

— Noi folosim vase cu cărbuni. Noi nu mâncăm ceea ce 
mâncaţi voi, aşa că la noi gătitul e mai simplu. Doar orez şi 
puţin peşte, de cele mai multe ori crud, sau gătit pe 
cărbuni, cu un sos picant şi legume murate, şi poate puţină 
supă. Carne deloc, niciodată. Noi suntem un popor care 
mănâncă puţin - n-avem încotro, numai foarte puţin din 
pământul nostru, probabil a cincea parte, poate fi cultivată 
- iar noi suntem mulţi. La noi e o virtute să te mulţumeşti cu 
puţin, chiar şi când e vorba de mâncare. 

— Eşti curajoasă. Îţi mulţumesc. Săgeţile n-au zburat, căci 
spatele tău a stat pavăză. 

— Nu, căpitane de corăbii. A fost din voia Domnului. 

— Eşti curajoasă şi eşti frumoasă. 

Ea merse un timp în tăcere. Până acum nu mi-a spus 
nimeni niciodată că sunt frumoasă, nimeni, gândi. 

— Nu sunt curajoasă şi nici frumoasă. Săbiile sunt 
frumoase. Onoarea e frumoasă. 

— Curajul e frumos şi tu îl ai din belşug. 

Mariko nu răspunse. Îşi amintea întâmplările dimineţii, cu 
toate cuvintele şi gândurile urâte. Cum poate fi un bărbat 
atât de curajos şi atât de prost, atât de blând şi atât de 
crud, atât de cald şi atât de nesuferit, toate deodată? Anjin- 
san a fost de un curaj fără margini când i-a abătut atenţia 


lui Ishido de la litieră; a fost foarte deştept prefăcându-se 
nebun, scoţându-l astfel pe Toranaga din capcană. Cât de 
înţelept a fost Toranaga să scape astfel! Dar fii atentă, 
Mariko, se preveni. Gândeşte-te la Toranaga şi nu la acest 
străin. Adu-ţi aminte de răul din el şi stăpâneşte-ţi căldura 
umedă din pântece, pe care n-ai mai simţit-o niciodată până 
acum, căldură despre care vorbesc curtezanele şi cărţile 
despre împărţitul pernei. 

— Da, spuse ea. Curajul e frumos şi tu îl ai din plin. Apoi 
trecu din nou pe portugheză. Latina e o limbă atât de 
obositoare. 

— Ai învăţat-o la şcoală? 

— Nu, Anjin-san, mai târziu. După ce m-am măritat, am 
trăit foarte multă vreme departe, în nord. Eram singură, 
doar cu slugile şi sătenii, şi singurele cărţi pe care le aveam 
erau în portugheză şi latină - câteva gramatici, cărţi 
religioase şi o Biblie. Învăţând limbile, timpul trecea mai 
uşor şi-mi ţinea mintea ocupată. Am fost foarte norocoasă. 

— Unde era soţul dumitale? 

— La război. 

— Câtă vreme ai fost singură? 

— Noi avem o zicală, că timpul n-are o singură măsură, el 
poate fi ca gerul sau ca fulgerul, ca o lacrimă, ca un asediu, 
ca o furtună, ca un apus de soare sau chiar ca o stâncă. 

— E o vorbă înţeleaptă; îi spuse. Apoi adăugă; Portugheza 
dumitale e foarte bună, senhora. Şi latina. Mai bună decât a 
mea. 

— Vorbele îţi sunt dulci ca mierea, Anjin-san! 

— E hontol 

— Honto e un cuvânt bun. Honto e că, într-o bună zi, a 
venit în sat un părinte creştin. Eram ca două suflete 
rătăcite. A stat patru ani şi m-a ajutat nemăsurat de mult. 
Mă bucur că pot vorbi bine, spuse ea fără înfumurare. Tatăl 
meu a vrut să învăţ limbi străine. 

— De ce? 


— Gândea că trebuie să cunoaştem diavolul cu care avem 
de luptat. 

— Era un om înţelept. 

— Nu. N-a fost înţelept. 

— De ce? 

— Într-o zi am să-ţi spun povestea. E întristătoare. 

— De ce-ai fost singură atâta vreme - cât o stâncă? 

— De ce nu te odihneşti? Mai avem încă mult de mers. 

— Vrei să urci în litieră? Dădu iar să se ridice, dar ea 
clătină din cap. 

— Nu, mulţumesc. Te rog, stai unde eşti. Îmi place să merg 
pe jos. 

— Bine. Dar nu mai vrei să stăm de vorbă? 

— Dacă îţi face plăcere, putem discuta. Ce vrei să ştii? 

— De ce ai fost singură vreme cât o stâncă? 

— Soţul meu m-a trimis departe. Prezenţa mea îl ofensase. 
A avut perfectă dreptate să facă asta. M-a onorat 
nedivorţând de mine. Apoi m-a onorat chiar mai mult, 
primindu-ne, pe mine şi fiul meu, înapoi acasă. Mariko îl 
privi. Fiul meu are acum cincisprezece ani. Sunt într-adevăr 
o doamnă bătrână. 

— Nu te cred, senhora. 

— E honto. 

— Câţi ani aveai când te-ai căsătorit? 

— Mulţi, Anjin-san. Foarte mulţi. 

— Noi avem o zicală: vârsta e ca gerul, sau ca un asediu, 
sau ca un apus de soare, uneori chiar ca o stâncă. Ea râse. 
Tot ce e legat de ea e atât de plin de graţie, gândi, 
fermecat. La dumneata, Venerabilă Doamnă, bătrâneţea e o 
încântare. 

— Pentru o femeie, Anjin-san, bătrâneţea nu e niciodată o 
încântare. 

— Eşti înţeleaptă, pe cât eşti de frumoasă. Latina îi veni pe 
buze de la sine şi, deşi suna mai oficial şi mai maiestuos, era 
mai intimă. Fii atent, îşi zise. 


Nimeni nu mi-a spus până acum că sunt frumoasă, îşi 
repetă, Mariko în sinea ei. Aş vrea să fie adevărat. 

— Aici nu e înţelept să bagi prea tare în seamă femeia altui 
bărbat, spuse. Obiceiurile noastre sunt destul de severe. De 
exemplu, dacă o femeie măritată e găsită singură cu un 
bărbat într-o cameră cu uşa închisă - chiar dacă doar stau 
de vorbă -, prin lege, soţul ei, sau fratele lui, sau tatăl lui 
are dreptul s-o omoare pe loc. Dacă fata e nemăritată, 
bineînţeles, tatăl poate întotdeauna să facă cu ea ce 
doreşte. 

— Asta nu e nici drept, nici civilizat. 

Îi păru rău imediat că-l luase gura pe dinainte. 

— Noi ne considerăm destul de civilizaţi, Anjin-san. Mariko 
era bucuroasă să fie insultată din nou, căci se destrăma 
vraja şi stingea căldura. Legile noastre sunt foarte bune. 
Sunt mult prea multe femei libere şi fără nici un fel de 
legături, ca un bărbat să ia una care aparţine altuia. De 
fapt, e în apărarea femeilor. Datoria unei soţii e numai faţă 
de soţul ei. Ai răbdare. Ai să vezi cât de civilizaţi, cât de 
înaintați suntem. Femeile au locul lor, bărbaţii pe al lor. Un 
bărbat nu poate să aibă decât o soţie oficială - dar, 
bineînţeles, mai multe concubine -, însă aici femeile au mult 
mai multă libertate decât doamnele spaniole sau 
portugheze, din câte mi s-a spus. Putem să mergem 
nestânjenite unde vrem şi când vrem. Ne putem părăsi 
soţii, dacă dorim, divorţăm de ei. Putem să refuzăm să ne 
căsătorim de la bun început, dacă dorim. Suntem stăpânele 
propriilor noastre averi şi bunuri, ale trupurilor şi sufletelor 
noastre. Avem puteri deosebite, dacă vrem. Cine se 
îngrijeşte de toată averea, de toţi banii în gospodăria 
dumitale? 

— Eu, bineînţeles. 

— Aici femeia are grijă de toate. Banii nu înseamnă nimic 
pentru un samurai. Nu sunt de demnitatea unui bărbat 
adevărat. Eu mă ocup de toată gospodăria soţului meu. El 
ia toate hotărârile. Eu doar îi îndeplinesc dorinţele întru 


totul şi plătesc ce-i de plată. Asta îi dă lui toată libertatea 
să-şi facă datoria faţă de seniorul său, care e unica lui 
datorie. O, da, Anjin-san, trebuie să ai răbdare, înainte de a 
vorbi de rău. 

— N-am vrut să fie o critică, senhora. Numai că noi 
credem că viaţa e sacră, nimănui nu i se poate lua cu 
uşurinţă viaţa decât dacă încuviinţează un tribunal - 
tribunalul reginei. 

Ea refuză să se lase împăcată. 

— Spui o mulţime de lucruri pe care nu le înţeleg, Anjin- 
san. Dar n-ai zis dumneata „nu e cinstit şi nu e civilizat”? 

— Da. 

— Atunci asta e o critică, neh? Seniorul Toranaga mi-a 
cerut să-ţi atrag atenţia că e necuviincios să vorbeşti de rău 
înainte de a cunoaşte. Trebuie să iei aminte că civilizaţia 
noastră, cultura noastră e veche de mii de ani. Dintre care 
trei mii sunt dovediţi prin documente. O, da, suntem un 
popor străvechi. La fel de vechi ca şi chinezii. Câtă vreme 
puteţi urmări în trecut cultura voastră? 

— Nu mult, senhora. 

— Împăratul nostru, Go-Nijo, este alo sută şaptelea în linie 
neîntreruptă direct din Jimmu-tenno, primul fiinţă 
pământeană coborâtor din cinci generaţii de spirite 
pământene şi, înaintea lor, şapte generaţii de spirite 
celeste, care coboară din Kuni-toko-tachi-noh-Mikoto - 
primul spirit - apărut când pământul a fost despărţit de 
ceruri. Nici chiar China nu poate prezenta o astfel de 
istorie. De câte generaţii domnesc regii din ţara domniei- 
tale? 

— Regina noastră este a treia din dinastia Tudor, senhora. 
Dar e bătrână şi fără copii, aşa că e ultima. 

— O sută şapte generaţii, Anjin-san, înapoi către rădăcini 
divine, repetă ea plină de mândrie. 

— Dacă crezi asta, senhora, cum poţi să mai zici că eşti 
catolică? 

O văzu stăpânindu-şi mânia şi ridicând din umeri. 


— Sunt creştină doar de zece ani, deci novice, şi, deşi cred 
din toată inima în Dumnezeul creştin, în Dumnezeu Tatăl, şi 
Fiul, şi Sfântul Duh, împăratul nostru este direct coborâtor 
din zei sau din Dumnezeu. Este de origine divină. Sunt 
multe lucruri pe care nu le pot lămuri sau înţelege. Dar 
stirpea divină a împăratului meu este mai presus de orice 
îndoială. Da, sunt creştină, dar mai întâi de toate sunt 
japoneză. 

Să fie acesta secretul vostru? Faptul că sunteţi mai întâi de 
toate japonezi? se întrebă. O privise uluit de ceea ce 
spunea. Datinile lor sunt nişte aiureli! Banii nu înseamnă 
nimic pentru un adevărat bărbat? Acum e limpede de ce 
Toranaga a fost atât de dispreţuitor când am pomenit de 
bani la prima întâlnire. O sută şapte generaţii? Cu 
neputinţă! Omorât pe loc doar pentru c-ai fost, împreună cu 
o femeie, într-o cameră cu uşa închisă, fără să fii cu nimic 
vinovat! Asta e barbarie - te trage pe faţă la omor! Nu 
despre asta vorbise Rodrigues? Nu asta a făcut Omi-san? 
Nu l-a omorât pur şi simplu pe ţăranul ăla? lisuse, nu m-am 
gândit la Omi de zile întregi. Nici la sat. Nici la groapă, nici 
la mine, îngenuncheat în faţa lui. Lasă-l acum, ascultă ce 
spune femeia, ai răbdare, cum zice ea, pune-i întrebări, 
fiindcă ea îţi va da cheia prin care să-l faci pe 'Toranaga să 
se alăture planului tău. Acum Toranaga ţi-e fără îndoială 
dator. L-ai salvat. Elo ştie - toată lumea o ştie. Nu ţi-a 
mulţumit ea, nu pentru c-ai salvat-o pe ea, ci pe el? 

Coloana înainta prin oraş, îndreptându-se către mare. Îl 
văzu pe Yabu mergând cu pas susţinut şi, o clipă, ţipetele lui 
Pieterzoon îi răsunară dureros în minte. 

— Fiecare lucru la timpul său, murmură, cu jumătate de 
glas. 

— Da, spunea Mariko. Trebuie să fie foarte greu pentru 
dumneata. Lumea noastră e atât de diferită de a voastră. 
Foarte diferită, dar foarte înţeleaptă. 

Ea zărea figura neclară a lui Toranaga în litiera din faţă şi-i 
mulţumi încă o dată lui Dumnezeu pentru că-l scăpase. Cum 


să-i explic barbarului despre noi, cum să-l laud pentru 
vitejia lui? 'Toranaga îi poruncise să-i explice, dar cum? 

— Dă-mi voie să-ţi spun o poveste, Anjin-san. Când eram 
tânără, tatăl meu era general în slujba unui daimyo numit 
Goroda. La vremea aceea, seniorul Goroda nu era marele 
dictator, ci doar un daimyo, care lupta încă pentru putere. 
Tatăl meu l-a poftit pe acest Goroda şi pe cei mai de seamă 
vasali ai lui la un ospăț. Nici nu i-a dat prin minte că nu erau 
destui bani să cumpere toată mâncarea, sake-ul, tăvile 
lăcuite şi tatami-urile pe care o asemenea vizită le cerea, 
după datină. Să nu crezi că mama gospodărea prost banii, 
nici pomeneală. Fiecare bănuţ din venitul tatălui meu 
mergea la vasalii lui şi, deşi oficial el avea bani doar pentru 
patru mii de războinici, mama, prin felul cum îi drămuia cu 
chibzuială, a făcut ca el să poată duce în luptă cinci mii trei 
sute de oameni, pentru cinstea seniorului său. Noi, familia - 
mama, concubinele oficiale ale tatălui meu, fraţii şi surorile 
mele - abia dacă aveam destul ca să mâncăm. Dar ce conta 
asta? Iata şi oamenii lui aveau cele mai bune arme, cei mai 
buni cai, iar ei îşi dădeau toată silinţa în slujba seniorului 
lor! 

Da, pentru acest ospăț nu erau destui bani, aşa că mama a 
mers la meşterii de peruci din Kyoto, şi şi-a vândut părul. 
Mi-l amintesc, era ca o picătură de întuneric şi-i ajungea 
până la brâu. Dar l-a vândut. Meşterii i l-au tăiat în aceeaşi 
zi şi i-au dat o perucă ieftină, iar ea a cumpărat tot ce era 
de trebuinţă, salvând onoarea tatălui meu. Era datoria ei să 
plătească cheltuielile, şi a plătit. Ea şi-a făcut datoria. 
Pentru noi datoria e tot ce poate fi mai important. 

— Ce-a spus tatăl tău când a aflat? 

— Ce ar fi putut spune, altceva decât să-i mulţumească? 
Era datoria ei să găsească banii ca să-i salveze onoarea. 

— Trebuie să-l fi iubit foarte mult. 

— Iubire e un cuvânt creştin, Anjin-san. Iubirea e un gând 
creştin, un ideal creştin. Noi n-avem nici un cuvânt pentru 
„iubire”, aşa cum văd că-l înţelegeţi voi. Datorie, credinţă, 


onoare, respect, dorinţă, acestea sunt cuvintele şi gândurile 
pe care le avem, şi-i tot ce ne trebuie. 

Îl privi şi, fără să vrea, revăzu clipa când el îl salvase pe 
Toranaga şi, prin Ioranaga, pe soţul său. Să nu uiţi 
niciodată că ei amândoi erau prinşi acolo ca-ntro cursă, şi 
că amândoi ar fi morţi acum, dacă n-ar fi fost acest bărbat. 

Se asigură că nu era nimeni prin preajmă. 

— De ce-ai făcut ceea ce ai făcut? 

— Nu ştiu. Poate, pentru că... Se opri. Erau atâtea lucruri 
pe care le putea spune: Poate, pentru că Toranaga era fără 
apărare şi nu voiam să fie ciopârţit... Pentru că, dacă el era 
descoperit, am fi intrat cu toţii la apă... Pentru că bănuiam 
că nimeni, în afară de mine, nu ştia şi doar eu puteam 
hotări soarta... Pentru că nu voiam să mor - sunt prea multe 
de făcut ca să-mi irosesc viaţa şi Toranaga este singurul om 
care-mi poate da înapoi corabia şi libertatea. În loc de toate 
astea, răspunse în latină: 

— Pentru că El a spus: dă-i Cezarului ce este al Cezarului. 

— Da, spuse ea şi adăugă în aceeaşi limbă: da, asta 
încercam şi eu să spun. Cezarului ale sale, iar Domnului ale 
sale. 'Tot astfel şi la noi. Dumnezeu este Dumnezeu, şi 
împăratul nostru e de la Dumnezeu. lar Cezarul e Cezar şi 
trebuie onorat ca un Cezar. Apoi, mişcată de înţelegerea şi 
de blândeţea din vocea lui, spuse: Eşti înţelept. Uneori cred 
că pătrunzi mai multe decât rosteşti. 

Nu faci ceea ce ai jurat că n-ai să faci niciodată? se întrebă 
Blackthorne. Nu eşti făţarnic? Da şi nu. Nu le datorez 
nimic. Sunt prizonier. Mi-au furat nava şi bunurile şi au ucis 
pe unul dintre oamenii mei. Sunt păgâni... mă rog, unii 
dintre ei sunt păgâni, iar restul catolici. Nu datorez nimic 
păgânilor, nici catolicilor. Dar ţi-ar plăcea s-o pui în pat, şi- 
ncercai s-o încânţi, aşa-i? 

Afurisită conştiinţă! 

Acum marea era mai aproape, la o jumătate de milă. Putea 
deja să vadă o mulţime de corăbii şi fregata portugheză cu 
luminile de ancoraj. Ar fi o pradă grozavă. Cu douăzeci de 


băieţi zdraveni aş putea s-o iau. Gândurile i se întoarseră 
spre Mariko. Ciudată femeie, dintr-o familie ciudată. De ce 
l-a jignit pe Buntaro, maimuţoiul ăla? Cum s-a putut culca 
cu el - cum s-a putut mărita cu el? Ce-a vrut să spună cu 
„întristătoare”? 

— Senhora, spuse păstrându-şi blândeţea din glas, mama 
dumitale trebuie să fi fost o femeie deosebită ca să facă aşa 
ceva. 

— Da. Pentru ceea ce a făcut, ea va trăi veşnic. Acum e o 
legendă. Ea era samurai ca şi... ca şi tatăl meu. 

— Am crezut că numai bărbaţii sunt samurai. 

— O, nu, Anjin-san. Bărbaţii şi femeile sunt deopotrivă 
samurai, războinici cu îndatoriri faţă de seniorii lor. Mama 
mea a fost un samurai adevărat, datoria faţă de soţul ei 
fiind mai presus de orice. 

— Ea este acum acasă la dumneata? 

— Nu. Nici ea, nici tatăl meu, niciunul dintre fraţii sau 
surorile mele, sau altcineva din familie. Eu sunt ultima din 
neamul meu. 

— S-a întâmplat o nenorocire? 

Brusc, Mariko se simţi obosită. Sunt istovită. Sunt sătulă 
să vorbesc latina şi portugheza, atât de dezgustătoare, şi 
sunt sătulă să mai fac pe dascălul, îşi zise. Nu sunt dascăl. 
Nu sunt decât o femeie care-şi cunoaşte datoria şi vrea să 
şi-o facă în linişte. Nu mai vreau să simt iarăşi căldura 
aceea, nimic de la bărbatul ăsta, care mă tulbură atât de 
mult. Nu vreau să mai ştiu de el. 

— Într-un fel, Anjin-san, a fost o nenorocire. Într-o zi am 
să-ţi povestesc despre ea. 

Grăbi uşor pasul şi se îndreptă spre cealaltă litieră. Cele 
două slujnice zâmbiră nervos. 

— Avem mult de mers, Mariko-san? întrebă Sono. 

— Sper că nu prea mult, spuse ea încurajator. 

Căpitanul samurailor în gri se ivi brusc din întuneric, de 
cealaltă parte a litierei. Ea se întrebă câte din cele spuse lui 
Anjin-san fuseseră auzite. 


— Nu vrei să chem nişte purtători de kaga, Mariko-san? Ai 
obosit? întrebă căpitanul. 

— Nu, nu, mulţumesc. Încetini dinadins mersul, 
îndepărtându-l de litiera lui Toranaga. Nu sunt obosită 
deloc. 

— Barbarul se poartă bine? Nu-ţi face necazuri? 

— O, nu. Pare destul de potolit acum. 

— Despre ce vorbeaţi? 

— Tot felul de lucruri. Încercam să-i explic unele dintre 
legile şi obiceiurile noastre. Arătă înapoi către donjonul 
castelului ce se profila pe cer. Seniorul Toranaga mi-a cerut 
să încerc să-l fac să priceapă câte ceva. 

— A, da, seniorul Ioranaga. Căpitanul aruncă o privire 
scurtă spre castel, apoi înapoi, către Blackthorne. De ce îl 
interesează barbarul pe seniorul Ioranaga, doamnă? 

— Nu ştiu. Cred că din pricină că e atât de ciudat. 

Dădură colţul într-o altă stradă, cu case ascunse în spatele 
gardurilor de la grădini. Era puţină lume prin preajmă. Mai 
departe se aflau docurile şi marea. Catargele se zăreau pe 
deasupra clădirilor şi aerul era greu de mirosul algelor. 

— Despre ce altceva aţi mai vorbit? 

— Au nişte idei tare ciudate. Se gândesc tot timpul la bani. 

— Se spune că toţi din naţia lor sunt împuţiţi de negustori 
pirat Nu e nici un samurai printre ei. Ce vrea seniorul 
Toranaga cu el? 

— Îmi pare rău, dar nu ştiu. 

— Se spune că e creştin, aşa zice el. Aşa e? 

— Nu-i creştin ca noi. Eşti creştin, căpitane? 

— Stăpânul meu e creştin, deci şi eu sunt creştin. Stăpânul 
meu este seniorul Kiyama. 

— Am cinstea de a-l cunoaşte foarte bine. L-a onorat pe 
soţul meu logodindu-şi o nepoată cu fiul meu. 

— Da, ştiu, doamnă Ioda. 

— Acum seniorul Kiyama e mai bine? Înţeleg că doctorii nu 
îngăduie nimănui să-l vadă. 


— Nu l-am văzut de o săptămână. Niciunul dintre noi. 
Poate c-are boala chinezească. Dumnezeu să-l apere de aşa 
ceva şi blestemaţi să fie toţi chinezii! Privi câtre 
Blackthorne. Doctorii spun că barbarii ăştia au adus molima 
în China, în Macao, şi de acolo pe țărmurile noastre. 

— Sumus omnes în manu Dei, spuse ea. Suntem cu toţii în 
mâinile Domnului. 

— Ita, amen, răspunse căpitanul fără să se gândească, 
căzând în cursă. 

Blackthorne prinsese clipa când pe căpitan îl luase gura 
pe dinainte, văzuse fulgerul de mânie de pe faţa acestuia şi- 
| auzi spunând ceva printre dinţi lui Mariko, care roşi şi se 
opri. Cobori din litieră şi se îndreptă către el. 

— Dacă vorbeşti latina, centurionule, atunci fii bun şi stai 
puţin de vorbă cu mine. Sunt dornic să învăţ cât mai multe 
despre această măreaţă ţară a voastră. 

— Da, vorbesc limba ta, străine. 

— Nu e limba mea, centurionule, ci aceea a Bisericii şi a 
tuturor oamenilor cultivați din lumea mea. O vorbeşti bine. 
Cum şi când ai învăţat-o? 

Coloana trecea pe lângă ei şi toţi samuraii, atât cei în 
uniforme gri, cât şi cei în maro, îi priveau. Lângă litiera lui 
Toranaga, Buntaro se opri şi se întoarse spre ei. Căpitanul 
şovăi, apoi începu să meargă din nou. Mariko era bucuroasă 
că Blackthorne li se alăturase. O vreme merseră în tăcere. 

— Centurionul vorbeşte limba curgător, minunat, nu-i aşa? 
îi spuse Blackthorne lui Mariko. 

— Da, într-adevăr. Ai învăţat-o în seminar, centurionule? 

— Şi tu străine, zise căpitanul rece, fără să-i dea ei nici o 
atenţie, urând amintirea seminarului din Macao, unde 
fusese trimis de copil de către Kiyama, ca să înveţe limba, 
acum, că vorbim direct, spune-mi de ce ai întrebat-o pe 
această doamnă: „Cine mai ştie...”. Cine să mai ştie ce? 

— Nu-mi amintesc. Mintea mea o luase razna. 

— A, razna, da? Atunci de ce ai spus: „Dă-i Cezarului ce e 
al Cezarului”? 


— Era doar o zicală. Discutam cu această doamnă, care 
spune poveşti pline de învăţăminte, care uneori sunt însă 
greu de înţeles. 

— Da, sunt multe de înţeles. Ce te-a scos din minţi la 
poartă? Şi de ce ţi-ai revenit atât de repede? 

— Asta a fost voia Domnului. 

Mergeau din nou lângă litieră, căpitanul furios că fusese 
păcălit atât de uşor. Fusese prevenit de seniorul Kiyama, 
stăpânul lui, că femeia era de-o isteţime fără margini. 'Nu 
uita că poartă trădarea în sânge şi că piratul e plămada 
Satanei. Priveşte, ascultă şi ţine minte. Poate că ea o să se 
acuze singură şi ar putea ajunge un viitor martor al 
regenţilor împotriva lui Toranaga. Ucide-l pe pirat când 
începe ambuscada.” 

Săgeţile veniră din întuneric şi prima străpunse gâtul 
căpitanului, şi în timp ce-şi simţea plămânii în flăcări şi 
moartea înghiţindu-l, ultimul lui gând fu a mirare, căci 
ambuscada nu trebuia să fie aici, pe această stradă, ci mai 
departe, jos, lângă docuri, iar atacul nu trebuia să fie 
împotriva lor, ci a piratului. 

O altă săgeată izbise puternic stâlpul litierei, la un deget 
de capul lui Blackthorne. Două săgeți străpunseră perdelele 
trase de la litiera lui Kiritsubo, din faţă, şi alta o lovise pe 
fata aşa în brâu. Când ea începu să ţipe, hamalii lăsară 
litierele jos şi o rupseră la fugă prin întuneric. Blackthorne 
se rostogoli la adăpostul litierei prăbuşite, trăgând-o şi pe 
Mariko cu el. Samuraii în gri şi maro se împrăştiară. O 
ploaie de săgeți se abătu asupra ambelor litiere. Una izbi cu 
zgomot surd pământul în locul unde se aflase Mariko cu o 
clipă mai devreme. Buntaro se străduia cât putea să 
acopere cu trupul său litiera lui TIoranaga, o săgeată se 
înfipse în spatele armurii sale din bambus, piele şi zale, 
apoi, când ploaia de săgeți încetă, se repezi şi trase 
perdelele de la litieră. Cele două săgeți erau înfipte în 
pieptul şi şoldul lui Toranaga, dar acesta nu era rănit, şi el 


smulse vârfurile oprite în armura pe care o purta sub 
chimonou. Apoi îşi aruncă pălăria cu boruri largi şi peruca. 

În gardă, cu săgeata pusă în arc, Buntaro scruta 
întunericul în căutarea duşmanului, iar Toranaga lupta să 
iasă de sub perdele şi, smulgându-şi sabia de sub aşternut, 
sări în picioare. Mariko încercă să sară în ajutorul lui 
Toranaga, dar Blackthorne, o trase înapoi cu un strigăt, 
pentru că alte săgeți căzură în jurul litierelor, omorând doi 
samurai în maro şi unul în gri. Alta trecu atât de aproape de 
Blackthorne încât îi zgârie obrazul. O alta îi ţintui poala 
chimonoului de pământ. Slujnica Sono era lângă fata ce se 
zvârcolea de durere, stăpânindu-şi plină de curaj ţipetele. 
Apoi Yabu strigă, arătând cu mâna într-o parte. Pe unul 
dintre acoperişurile de ţiglă se întrezăreau siluete vagi. O 
ultimă salvă şuieră din întuneric, tot asupra litierelor. 
Buntaro şi alţi samurai în maro se puseră între ele şi 
Toranaga. Un bărbat muri. O săgeată trecu prin articulaţia 
de la umăr a armurii lui Buntaro făcându-l să scoată un 
geamăt de durere. Yabu, cu samuraii în maro şi gri, se aflau 
acum lângă zid, în urmărirea atacatorilor, dar aceştia 
dispăruseră în întuneric şi, deşi o duzină de samurai 
alergaseră spre colţ ca să le taie calea, toţi ştiau că nu 
aveau nici o speranţă să-i prindă. Blackthorne se ridică 
greoi în picioar şi o ajută şi pe Mariko să se ridice. Era 
tulburată, dar neatinsă. 

— Mulţumesc, spuse ea şi se grăbi către Toranaga ca să-i 
ajute pe ceilalţi să-l ferească, de ochii samurailor lui Ishido. 
Buntaro striga către oamenii săi să stingă faclele de lângă 
litiere. Atunci unul dintre samuraii în gri spuse: „loranaga 
şi, deşi fusese rostit încet, auziră cu toţii. 

În lumina pâlpâitoare a torţelor, fardul brăzdat de sudoare 
îl făcea pe 'Toranaga să pară grotesc. 

Unul dintre ofiţerii uniformelor gri se înclină. De necrezut, 
aici era duşmanul stăpânului său, liber, în afara zidurilor 
castelului. 


V 


— Veţi aştepta aici, senior Toranaga. Tu, spuse el scurt 
unuia dintre oamenii săi, înştiinţează-l deândata pe seniorul 
Ishido, şi omul plecă în goană. 

— Opreşte-l, spuse Toranaga încet. 

Buntaro slobozi două săgeți. Omul căzu mort. Ofiţerul 
trase sabia lungă şi cu un strigăt ascuţit de bătălie, se 
aruncă asupra lui Ioranaga, dar Buntaro era pregătit şi 
pară lovitura. În aceeaşi clipă samuraii în maro şi gri, îşi 
traseră săbiile şi se aruncară unii asupra celorlalţi. Se 
încinse o încăierare învălmăşită. Buntaro şi ofiţerul, la fel de 
tari amândoi, fandau şi loveau. Brusc un samurai în gri se 
desprinse din învălmăşeală şi se aruncă asupra lui 
Toranaga, dar imediat Mariko ridică o torţă, ţâşni înainte şi 
o aruncă ofițerului în ochi. Buntaro îşi despică duşmanul în 
două, apoi se roti, îl ciopârţi pe al doilea şi-l spintecă pe 
altul, care încerca să ajungă la Toranaga, în timp ce Mariko, 
acum cu o sabie în mână, se feri într-o parte din calea lui, 
fără să-şi dezlipească ochii de pe Toranaga sau Buntaro, 
monstruoasa lui gardă personală. 

Patru samurai în gri se aruncară deodată asupra lui 
Blackthorne, care parcă prinsese rădăcini lângă litiera lui, îi 
privi apropiindu-se, neputincios. Yabu şi un samurai în maro 
săriră în întâmpinarea lor, luptând ca nişte demoni. 
Blackthorne se repezi, înşfăcă o torţă şi, rotind-o ca pe o 
ghioagă, îi descumpăni pentru o clipă pe atacatori. Yabu 
omori unul, schilodi altul, apoi patru samurai în maro se 
întoarseră în fugă să termine cu ultimii doi atacatori. Fără 
să stea pe gânduri, Yabu şi samuraiul în maro, rănit, se 
aruncară din nou în luptă, apărându-l pe Toranaga. 
Blackthorne alergă şi culese de jos o sabie lungă, pe 
jumătate spadă, pe jumătate suliță, şi fugi lângă Toranaga. 
În mijlocul zarvei şi ţipetelor, singur Toranaga stătea 
nemişcat, cu sabia în teacă. 

Samuraii în gri luptau plin de curaj. Patru dintre ei se 
aruncară laolaltă într-un atac sinucigaş asupra lui 
Toranaga. Oamenii lui Toranaga îi opriră. Samuraii în gri se 


regrupară şi atacară din nou. Apoi un ofiţer porunci ca trei 
dintre ei să se retragă după ajutoare, iar ceilalţi să le 
acopere retragerea. Cei trei samurai în gri o rupseră la 
fugă şi, deşi fură urmăriţi, iar Buntaro ucise unul, ceilaţi doi 
izbutiră să scape. 

Ceilalţi fură ucişi până la unul. 

CAPITOLUL. 24 

Se grăbeau pe străzi lăturalnice şi pustii, mergând pe 
ocolite către chei şi galeră. Erau zece: în frunte 'Toranaga, 
apoi Yabu, Mariko, Blackthorne şi şase samurai. Restul, sub 
conducerea lui Buntaro, fuseseră trimişi cu litierele şi 
convoiul de bagaje pe drumul hotărât dinainte, cu porunca 
de a se îndrepta fără grabă către galeră. Trupul Asei, 
slujnica, se afla într-una din litiere. Într-un scurt răgaz în 
timpul luptei, Blackthorne îi scosese săgeata din rană. 
Toranaga văzuse sângele negru izbucnind şi privise 
nedumerit cum pilotul o ţinuse la piept, în loc s-o lase să 
moară liniştită, în singurătate demnă şi apoi, când lupta 
încetase de tot, cu câtă grijă o pusese în litieră. Fata fusese 
curajoasă şi nu se văitase deloc, îşi ţinuse doar privirile 
aţintite asupra lui până când o cuprinsese moartea. 
Toranaga poruncise să fie lăsată în litiera cu perdele, ca 
momeală, şi unul din răniţi fusese pus în cea de a doua 
litieră, în acelaşi scop. 

Din cei cincizeci de samurai ai lui Ioranaga, care 
alcătuiseră escorta, cincisprezece fuseseră ucişi pe loc, iar 
unsprezece răniţi mortal. Cei unsprezece fuseseră trimişi 
cu cinste şi degrabă în Nemărginire, după datină, trei 
luându-şi viaţa cu mâna lor, opt ajutaţi de Buntaro, la 
cererea lor. Apoi Buntaro îi strânsese pe cei rămaşi în jurul 
litierelor închise şi plecase. Patruzeci şi opt de samurai în 
uniforme gri zăceau în ţărână. 

Toranaga ştia că era primejdios de lipsit de apărare, dar 
era mulţumit. Totul mersese bine, gândi, dacă socoteşti cât 
de schimbător este norocul. Ce interesantă e viaţa! La 
început am crezut că e un semn rău că m-a văzut pilotul 


schimbând locul cu Kiri. Apoi pilotul m-a salvat, a făcut cu 
iscusinţă pe nebunul şi mulţumită lui am scăpat de Ishido. 
Nu mă gândisem că Ishido ar fi putut fi şi la poarta 
principală, ci doar în curtea exterioară. Asta a fost o 
scăpare. De ce a venit Ishido acolo? Nu e felul lui să fie atât 
de prudent. Cine l-a sfătuit? Kiyama? Onoshi? sau Yodoko? 
O femeie ar bănui sau ar putea să bănuie un asemenea 
şiretlic. 

Fusese un plan bun - planul secret de evadare - stabilit de 
săptămâni, căci era limpede că Ishido avea să încerce să-l 
ţină în castel, că o să-i întoarcă pe ceilalţi regenţi împotriva 
lui, promiţându-le orice, că o să-şi sacrifice de bunăvoie 
ostaticul din Yedo, pe doamna Ochiba, şi că o să folosească 
orice mijloace ca să-l ţină sub pază până la ultima întrunire 
a regenţilor, unde avea să fie încolţit, învinuit de trădare şi 
înlăturat. 

— Dar tot o să te-acuze de trădare! îi spusese Hiro-matsu 
când Toranaga trimisese după el cu o noapte în urmă, 
îndată după lăsarea întunericului, ca să-i explice ce-are de 
gând să-ncerce şi de ce el, Toranaga, şovăise atâta. Chiar 
dacă scapi, regenţii or să te acuze în lipsă, cu tot atâta 
uşurinţă cu care ar face-o de faţă cu tine. Aşa că eşti obligat 
să-ţi faci seppuku când ei îţi vor porunci, pentru că o să ţi-o 
poruncească. 

— Da, spusese 'Toranaga. Ca preşedinte al regenţilor sunt 
obligat s-o fac, dacă cei patru votează împotriva mea. Dar 
iată - scosese un pergament făcut sul din mânecă - aici este 
demisia mea oficială din Consiliul Regenţilor. I-o vei da lui 
Ishido când se va afla despre fuga mea. 

— Ce? 

— Dacă-mi dau demisia, nu mai sunt legat prin jurământul 
meu de regent, neh? Taiko nu mi-a interzis niciodată să 
demisionez, neh? Dă-i şi asta lui Ishido. Îi înmânase lui Hiro- 
matsu pecetea, sigiliul oficial al funcţiei sale de preşedinte. 

— Dar acum eşti total izolat. Eşti pierdut! 


— 'Te-nşeli. Ascultă, testamentul lui Taiko a stabilit un 
consiliu de cinci regenţi care să guverneze ţara. Acum sunt 
patru. Ca să fie legal, înainte de a îndeplini mapdatul 
împăratului, cei patru trebuie să aleagă sau să numească 
un nou membru, al cincilea, neh? Ishido, Kiyama, Onoshi şi 
Sugiyama trebuie să se înţeleagă, neh? Noul regent nu 
trebuie să convină tuturor? Bineînţeles! Acum spune-mi, 
bătrân prieten, e pe lumea asta cineva cu care aceşti 
vrăjmaşi să le convină să-şi împartă puterea? Ei? Şi în timp 
ce ei se ceartă, nu se ia nici o hotărâre şi... 

— Noi ne pregătim de război, şi nu mai eşti legat de nici 
un jurământ, şi poţi s-arunci aici puţină miere, dincolo 
puţină fiere, şi grămada aia de scârnăvii o să se mănânce 
între ei! spusese Hiro-matsu grăbit. Ah, Yoshi Toranaga- 
noh-Minowara, eşti un bărbat între bărbaţi. Îmi înghit sabia 
dacă nu eşti cel mai înţelept om din împărăție! 

Da, a fost un plan bun, gândi Toranaga şi toţi şi-au jucat 
rolurile bine: Hiro-matsu, Kiri şi frumoasa mea Sazuko. Şi 
acum toţi sunt închişi cu străşnicie în castel, şi-or să rămână 
acolo sau o să li se îngăduie să plece. Cred că n-o să li se 
îngăduie niciodată să plece. 

Mi-ar părea rău să-i pierd. 

Conducea grupul fără şovăială, cu pas iute, dar măsurat, 
pasul lui de vânătoare, pas pe care-l putea ţine fără 
încetare două zile şi o noapte, dacă trebuia. Purta încă 
pelerina de călătorie şi chimonoul lui Kiri, dar îşi ridicase 
poalele ca să nu-l împiedice la mers, iar încălţările militare 
se alăturau nefiresc acestora. 

Traversară o altă stradă pustie şi coborâră o alee. Ştia că 
Ishido avea să afle curând, şi atunci se va porni o vânătoare 
îndârjită. E timp destul, îşi spuse. 

Da, planul a fost bun. Dar n-am prevăzut ambuscada. Asta 
m-a costat trei zile de siguranţă. Kiri era sigură că poate 
ţine toată treaba neştiută timp de cel puţin trei zile. Dar 
acum secretul s-a spulberat şi n-o să mă pot strecura la 
bordul navei ca să ieşim în larg. Pentru cine a fost 


ambuscada? Pentru mine sau pentru pilot? Bineînţeles că 
pentru pilot. Dar săgețile au fost trase în ambele litiere. Da, 
dar arcaşii erau destul de departe, şi era greu de desluşit, 
şi era mai înţelept şi mai sigur să-i omoare pe amândoi. 

Cine a poruncit atacul, Kiyama sau Onoshi? Sau 
portughezii? Sau preoţii creştini? 

Toranaga întoarse capul să vadă ce face pilotul. Păşea 
hotărât, ca şi femeia care mergea alături de el, deşi 
amândoi erau obosiţi. La orizont se zărea vastul masiv 
colţuros al castelului deasupra căruia se profila, falnic, 
donjonul. În noaptea asta a fost pentru a doua oară când 
era cât pe-aci să mor acolo. O să fie oare castelul ăsta 
mormântul meu? Taiko îmi spunea destul de des: „Stirpea 
mea va dăinui atâta vreme cât va dăinui castelul Osaka, iar 
tu, loranaga Minowara, eşti sortit să-ţi se scrie epitaful pe 
zidurile lui. Osaka o să-ţi aducă moartea, credinciosul meu 
vasal!” Şi totdeauna urma râsul acela şuierat, muşcător, 
care-l aducea la capătul răbdărilor. 

Trăieşte oare Taiko prin Yaemon? Fie că da, fie că nu, 
Yaemon e moştenitorul lui legal. 

Cu un efort, Toranaga îşi desprinse privirea de la castel, 
dădu un alt colţ şi porni alergând printr-un labirint de alei. 
În cele din urmă se opri în faţa unei uşi roase de vreme. În 
lemnul ei era încrustat un peşte. Ciocăni într-un fel anume. 
Uşa se deschise imediat. În aceeaşi clipă, samuraiul 
şleampăt se înclină: 

— Alteță? 

— Ila-ţi oamenii şi urmează-mă, spuse Ioranaga şi porni 
din nou. 

— Bucuros. 

Samuraiul nu purta chimonoul-uniformă maro, ci 
zdrenţele pestriţe ale roninilor, dar el făcea parte din cele 
mai bune trupe ale lui Toranaga, pe care acesta le trimisese 
pe ascuns în Osaka pentru astfel de cazuri extreme. 
Cincisprezece bărbaţi, îmbrăcaţi la fel, şi bine înarmaţi, îl 
urmară desfăşurându-se iute ca avangardă şi ariergardă, în 


vreme, ce unul dintre ei alergă să dea alarma şi altor trupe 
secrete. Curând Toranaga avea cincizeci de soldaţi cu el. O 
altă sută îi acoperea flancurile. O altă mie avea să fie gata în 
zori, dacă va avea nevoie de ei. Se destinse şi îşi domoli 
pasul, simțind că pilotul şi femeia oboseau prea repede. 
Avea nevoie de ei în putere. 

Toranaga stătea în întunericul depozitului de mărfuri şi 
cerceta galera, debarcaderul şi ţărmul. Yabu şi un samurai 
se aflau lângă el. Ceilalţi fuseseră lăsaţi într-un grup strâns 
la o sută de paşi în urmă, pe alee. 

Un detaşament de o sută de samurai în gri aştepta lângă 
pasarela galerei, la câteva sute de paşi mai departe, dincolo 
de o porţiune largă de pământ bătătorit, care-i ferea de 
orice atac neaşteptat. Galera era trasă cu bordul la chei, 
legată de piloni prinşi în debarcaderul de piatră ce înainta o 
sută de iarzi în mare. Vâslele erau aşezate ordonat, iar pe 
punte se zărea nedesluşit o mulţime de marinari şi 
războinici. 

— Sunt de-ai noştri sau de-ai lor? întrebă încet. 

— E prea departe ca să fii sigur, răspunse Yabu. 

Era vremea fluxului. Dincolo de galeră, bărcile de pescuit 
veneau şi plecau, felinarele slujindu-le şi la pescuit şi ca 
lumini de poziţie. Spre nord, de-a lungul țărmului, erau 
trase pe plajă şiruri de bărci de toate mărimile, pe Ungă 
care trebăluiau câţiva pescari. La cinci sute de paşi spre 
sud, la alt debarcader de piatră, se afla fregata portugheză 
Santa Teresa. În lumina torţelor pâlcuri de hamali, încărcau 
de zor baloturi şi butoaie. Un alt grup mare de samurai în 
uniforme gri zăboveau în apropiere. Era un lucru obişnuit, 
căci toate navele portugheze sau străine din port erau, prin 
lege, sub supraveghere continuă. Numai la Nagasaki navele 
portugheze veneau şi plecau nestingherite. 

Dac-am putea întări paza acolo, am dormi cu toţii mai 
liniştiţi, îşi spuse 'Toranaga. Da, dar putem să-i îngrădim şi 
să facem din ce în ce mai mult negoţ cu China? Asta-i 
capcana în care ne-au prins barbarii din sud, din care nu e 


nici o scăpare, atâta vreme cât acei daimyo creştini 
stăpânesc Kyushu şi preoţii sunt de neînlocuit. Cel mai bun 
lucru pe care-l putem face este ceea ce a făcut Iaiko. Dă-le 
barbarilor câte ceva, prefă-te că le iei înapoi, încearcă să-i 
înşeli, ştiind că, fără negoţul cu China, viaţa ar fi imposibilă. 

— Cu îngăduinţa voastră, stăpâne, o să atac imediat, spuse 
în şoaptă samuraiul. 

— V-aş sfătui să n-o facem, spuse Yabu. Nu ştim dacă 
oamenii noştri sunt la bord. Şi s-ar putea ca o mie de 
oameni să fie ascunşi pe aici, prin preajmă. Oamenii aceia - 
arătă spre samuraii în gri de lângă nava portugheză - au să 
dea alarma. Ne-ar fi cu neputinţă să luăm nava şi să ieşim în 
larg înainte ca ei să ne încolţească. Ne trebuie de zece ori 
mai mulţi oameni decât avem acum. 

— Generalul Ishido o să afle curând, spuse samuraiul. 
Atunci toată Osaka o să mişune de duşmani mai mulţi ca 
muştele pe un câmp de bătălie. Eu am o sută cincizeci de 
oameni, cu cei din flancuri. Asta o să fie de-ajuns. 

— Nu-i îndeajuns ca să fim siguri. Nu, dacă marinarii 
noştri nu sunt pregătiţi la vâsle. Mai bine să facem cumva şi 
să-i atragem în altă parte pe cei în gri - şi pe toţi cei care ar 
putea fi ascunşi. Şi pe aceia, arătă Yabu din nou spre 
oamenii de lângă fregată. 

— Cum? spuse Toranaga. 

— Să dăm foc străzii. 

— Cu neputinţă, protestă samuraiul îngrozit. 

Incendierea era o crimă pedepsită cu arderea în public a 
întregii familii a celui vinovat, indiferent de generaţie. Era 
cea mai severă pedeapsă prevăzută de lege, focul fiind cea 
mai mare nenorocire pentru un sat, târg sau oraş din 
împărăție. Lemnul şi hârtia erau singurele materiale de 
construcţie, afară de ţiglele de pe unele acoperişuri. 
Fiecare casă, fiecare magazie, fiecare colibă şi fiece palat 
era o cutie de iască. 

— Nu putem da foc străzii! 


— Ce e mai important, îl întrebă Yabu, distrugerea câtorva 
străzi sau moartea stăpânului nostru? 

— Focul se-ntinde, Yabu-san. Nu putem să ardem Osaka. 
Sunt un milion de oameni aici, poate mai mult. 

— Acesta e răspunsul tău la întrebarea mea? 

Cenuşiu la faţă, samuraiul se-ntoarse spre Ioranaga: 

— Alteță, voi face orice-mi porunciţi. Asta doriţi să fac? 

Toranaga privi într-o doară către Yabu. 

Acesta arătă dispreţuitor cu degetul către oraş. 

— Acum doi ani, jumătate din ela ars până-n temelii şi 
priviţi-l acum. În urmă cu cinci ani, a fost Focul cel Mare. 
Câte sute de mii de oameni au pierit atunci? Ce contează 
asta? Nu sunt decât nişte târgoveţi, negustori, meşteşugari 
şi eta. Ar fi altceva dacă Osaka ar fi un sat plin de ţărani. 

Toranaga cercetase de multă vreme vântul. Adia uşor şi n- 
ar fi întețit flăcările. Poate. Dar un incendiu putea să se 
transforme cu uşurinţă într-un adevărat ocean de flăcări, 
care-ar fi putut mistui tot oraşul. N-ar fi scăpat decât 
castelul. Ah, n-aş şovăi nici o clipă dacă ar cuprinde 
castelul. 

Se întoarse pe călcâie şi se îndreptă spre ceilalţi. 

— Mariko-san, ia pilotul şi pe cei şase samurai ai noştri şi 
du-te la galeră. Prefă-te foarte înspăimântată. Spune-le 
samurailor în gri că a fost o ambuscadă - bandiți sau ronini, 
nu ştii cine. Spune-le unde s-a întâmplat şi că ai fost trimisă 
degrabă de căpitanul escortei ca să aduci ajutoare dintre ei, 
că lupta e încă în toi, că bănuieşti că Kiritsubo a fost ucisă 
sau rănită şi roagă-i să se grăbească. Dacă o să fii 
convingătoare, asta o să-i îndepărteze pe mulţi. 

— Înţeleg perfect, Alteţă. 

— Apoi, orice ar face samuraii în gri, du-te la bord cu 
pilotul. Dacă marinarii noştri sunt acolo şi dacă nava şi 
restul sunt în ordine, întoarce-te pe pasarelă şi prefă-te că 
leşini. Ăsta e semnalul nostru. Fă-o chiar în capătul 
pasarelei. Toranaga îşi opri ochii asupra lui Blackthorne. 
Spune-i şi lui ce-ai să faci, dar nimic despre leşin. 


Se întoarse ca să dea ordine oamenilor rămaşi şi 
instrucţiuni speciale celor şase samurai. 

După ce 'Toranaga termină, Yabu îl trase deoparte. 

— De ce trimiţi barbarul? N-ar fi mai sigur să-l laşi aici? 
Mai în siguranţă pentru dumneata? 

— Mai sigur pentru el, Yabu-san, nu pentru mine. E o 
momeală folositoare. 

— Incendierea străzii ar fi fost totuşi mai sigură. 

— Da. 

Toranaga se gândi că era mai bine să-l aibă pe Yabu de 
partea sa, nu a lui Ishido. Mă bucur că nu l-am făcut să sară 
din turn ieri. 

— Alteță? 

— Da, Mariko-san? 

— Îmi cer iertare, dar Anjin-san întreabă ce se întâmplă 
dacă nava e-n mâinile duşmanului? 

— Spune-i că nu e nevoie să meargă cu tine dacă nu-i 
destul de întremat. 

Blackthorne îşi stăpâni mânia auzind cele spuse de 
Toranaga. 

— Spune-i seniorului 'Toranaga că planul său nu e bun 
pentru dumneata, că dumneata ar trebui să stai aici. Dacă 
totul e bine, pot eu să fac un semn. 

— Nu pot face asta, Anjin-san, nu-i ce a poruncit stăpânul 
nostru, îi spuse Mariko hotărât. Orice plan făcut de ele 
menit să fie foarte înţelept. 

Blackthorne îşi dădu seama că n-avea rost să mai insiste. 
Dumnezeu să le pedepsească aroganţa încăpăţânată şi 
setea de sânge, gândi. Dar, pentru Dumnezeu, ce curaj au 
bărbaţii şi femeia asta. 

O urmărise în timpul ambuscadei, cu sabia lungă, aproape 
cât ea de mare, în mâini, gata să se bată până la ultima 
suflare pentru Toranaga. O dată o văzuse folosind-o cu 
iscusinţă şi, deşi Buntaro îl ucisese pe atacator, ea îi fusese 
de folos, obligând omul să bată în retragere. Mai era încă 


sânge pe chimonoul ei, sfâşiat în unele locuri, iar faţa-i era 
murdară. 

— Unde-ai învăţat să mânuieşti sabia? o întrebase, în timp 
ce se grăbeau spre docuri. 

— Ar trebui să ştii că toate doamnele samurai sunt 
învăţate foarte de timpuriu să mânuiască pumnalul ca să-şi 
apere onoarea, a lor şi a stăpânilor lor, spuse ea fără să se 
laude, şi-i arătă cum era ţinut stiletul în siguranţă în obi, 
gata de a fi folosit. Dar unele dintre noi, destul de puţine, 
sunt învăţate să mânuiască sabia şi sulița, Anjin-san. Unii 
părinţi socotesc că fiicele lor, trebuie să fie pregătite să 
lupte pentru seniorii lor în aceeaşi măsură ca şi fiii. Desigur 
că unele femei sunt mai războinice decât altele şi le place să 
meargă la luptă alături de soţii sau taţii lor. Mama mea a 
fost una dintre acestea. Tatăl şi mama mea au hotărât că eu 
trebuie să învăţ a mânui sabia şi sulița. 

— Dacă n-ar fi fost acolo căpitanul samurailor lui Ishido, 
prima săgeată ar fi trecut direct prin dumneata, îi spuse. 

— Prin dumneata, Anjin-san, îl corectase ea foarte sigură 
pe sine. Dar dumneata, mi-ai salvat într-adevăr viaţa 
trăgându-mă la adăpost. 

Acum, privind-o, ştia că n-ar fi vrut să i se întâmple ceva. 

— Lasă-mă pe mine să mă duc cu samuraii, Mariko-san. 
Rămâi aici. Te rog. 

— Asta nu e cu putinţă, Anjin-san. 

— Atunci vreau un pumnal. Mai bine dă-mi două. 

Ea-i transmise cererea lui Toranaga, care încuviinţă. 
Blackthorne strecură unul în chimonou, sub eşarfă. Pe 
celălalt îl legă cu o fâşie de mătase ruptă din poalele 
chimonoului, cu mânerul în jos, pe partea dinăuntru a 
braţului. 

— Stăpânul meu întrebă: toţi englezii poartă pumnale 
tăinuite aşa în mânecă? 

— Nu. Dar cei mai mulţi marinari, da. 

— Aici n-am văzut şi nici la portughezi, spuse ea. 


— Cel mai bun loc pentru un pumnal este în cizmă. Atunci 
poţi să răneşti foarte rău şi foarte repede. Dacă e nevoie. 

Ea traduse şi Blackthorne observă privirea atentă a lui 
Toranaga şi Yabu, şi simţi că nu-l voiau înarmat. Bun, gândi. 
Poate c-o să izbutesc să rămân înarmat. 

Se gândi iar la Toranaga. După ce atacatorii din 
ambuscadă fuseseră respinşi, iar samuraii lui Ishido ucişi, 
Toranaga îi mulţumise, prin Mariko, în faţa tuturor 
samurailor săi, pentru „credinţa” sa. Nimic mai mult, nici 
promisiuni, nici comentarii, mei recompense. Dar 
Blackthorne ştia că acelea aveau să vină mai târziu. 
Bătrânul călugăr îi spusese că loialitatea era singurul lucru 
pe care-l răsplăteau. „Loialitatea şi datoria, senhor”, 
spusese el. „E cultul lor, acest bushido. Acolo unde noi ne 
dăm viaţa pentru Dumnezeu, pentru Binecuvântatul Său 
Fiu lisus şi pentru Maria, Maica Domnului, animalele astea 
îşi dau viaţa pentru stăpânii lor şi mor ca nişte câini. Ţine 
minte, senhor, pentru izbăvirea sufletului tău, sunt 
animale.” 

Nu sunt animale, gândi Blackthorne. Şi multe din câte-ai 
spus, părinte, sunt greşite, exagerări de fanatic. 

Îi spuse lui Mariko: 

— Avem nevoie de un semnal, dacă suntem sau nu în 
siguranţă pe navă. 

Ea traduse senină. 

— Seniorul 'Toranaga spune că o să-l facă unul dintre 
soldaţii noştri. 

— Socotesc că nu e o dovadă de curaj să trimiţi o femeie să 
împlinească o treabă de bărbat. 

— Te rog, ai răbdare cu noi, Anjin-san. Nu e nici o 
diferenţă între bărbaţi şi femei. Femeile sunt la fel de buni 
samurai. Acum 0 femeie se poate descurca mult mai bine 
decât un bărbat. 

Toranaga vorbi scurt. 

— Eşti gata, Anjin-san? Acum plecăm. 


— E un plan nenorocit şi primejdios şi eu m-am săturat să 
tot fiu o afurisită de gâscă bună de jumulit, dar sunt gata. 

Ea râse, se înclină către Toranaga şi o rupse la fugă. 
Blackthorne şi cei şase samurai alergară după ea. 

Era iute de picior şi n-o putu ajunge nici după ce dădură 
colţul şi o porniră peste porţiunea de teren liber. Niciodată 
nu se simţise atât de fără apărare. În clipa când se iviră de 
după colţ, samuraii în uniforme gri îi zăriră şi ţâşniră 
înainte. În curând fură înconjurați, iar Mariko începu să 
turuie înfierbântată. Se alătură şi el babiloniei generale 
într-un amestec gâfâit de portugheză, engleză şi olandeză, 
făcându-le semne să se grăbească, apoi se sprijini pe 
bâjbâite de pasarelă, fără să aibă nevoie să se prefacă căi 
se tăiase respiraţia. Încercă să se uite pe galeră, dar nu 
putu vedea nimic limpede, doar o mulţime de capete 
apărute la parapet. Erau capete rase de samurai şi de 
marinari. Dar nu putea desluşi culoarea chimonourilor. 

Din spatele său, unul dintre samuraii în gri îi spunea ceva 
grăbit, iar el se întoarse spunându-i că nu-l înţelege şi că 
trebuia să se ducă iute acolo, înapoi pe strada aceea, unde 
se purta blestemata de luptă. 

— Wakarimasu ka? Mişcaţi-vă dracului bucile împuţite de 
aici! Wakarimasu ka? Lupta e acolo! 

Mariko îl potopise cu gura pe ofiţerul samurailor în gri. 
Omul se întoarse către galeră şi strigă porunci. Mai mult de 
o sută de samurai, toţi în gri, începură să se reverse îndată 
din navă. Trimise câţiva către nord, de-a lungul țărmului, să 
iasă în calea răniților şi să-i ajute, dacă era nevoie. Unul fu 
trimis în goană să ceară ajutor de la samuraii în gri de 
lângă fregata portugheză. Lăsând zece oameni să păzească 
pasarela, porni alergând în fruntea celorlalţi pe strada care 
şerpuia în sus, către oraş. 

Mariko veni lângă Blackthorne. 

— Corabia ţi se pare în ordine? îl întrebă. 

— Pluteşte. 


Cu un efort uriaş, Blackthorne se prinse de frânghiile 
pasarelei şi se căţără pe punte. Mariko îl urmă. Doi samurai 
în uniformă maro veniră după ea. 

Marinarii îngrămădiţi lângă parapetul babord le făcură 
loc. Patru samurai în gri păzeau duneta şi alţi doi se aflau la 
provă. Toţi erau înarmaţi cu arcuri şi săgeți, şi săbii. 

Mariko îl luă la întrebări pe unul dintre marinari. Omul îi 
răspunse îndatoritor. 

— Toţi sunt marinari angajaţi s-o ducă pe Kiritsubo la 
Yedo, îi spuse ea lui Blackthorne. 

— Întreabă.-l... Blackthorne se opri recunoscându-l pe 
ofiţerul îndesat pe care-l făcuse căpitanul galerei după 
furtună. Konbanwa, căpitan-san! Bună seara. 

— Konbanwa, Anjin-san. Watakushi iye căpitan-san ima, 
răspunse ofiţerul rânjind prietenos şi clătinând din cap. 
Arătă spre un marinar subţiratic, cu părul aspru strâns într- 
o coadă gri-cenuşie, care stătea singur pe duneta. Imasu 
căpitan-san! 

— Ah, so desu? Halloa, căpitan-san! strigă Blackthorne şi 
se înclină, apoi îşi cobori vocea: Mariko-san, afla dacă mai 
sunt uniforme gri jos. 

Înainte ca ca sa mai poată spune ceva, căpitanul îi 
întorsese plecăciunea şi strigă către un ofiţer. Ofiţerul dădu 
din cap şi răspunse pe larg. Câţiva dintre marinari 
încuviinţară şi ei cu voce tare. Căpitanul şi toţi de pe bord 
erau foarte impresionați. 

— Ah, so desu, Anjin-san! Apoi căpitanul strigă: Keirei! Să 
trăiţi! 

Toţi de pe navă, în afara samurailor, se înclinară spre 
Blackthorne în chip de salut. 

Mariko spuse: 

— Acest ofiţer i-a spus căpitanului c-ai salvat nava în 
timpul furtunii, Anjin-san. Nouă nu ne-ai povestit despre 
furtună, nici despre călătoria dumitale. 

— Nu era cine ştie ce de spus. N-a fost decât o furtună 
între atâtea altele. Te rog, mulţumeşte căpitanului şi spune-i 


că sunt fericit să fiu din nou la bord. Întreabă-l dacă galera 
e gata să plece când sosesc ceilalţi. Şi adăugă încet: Află 
dacă mai sunt uniforme gri jos. 

Ea făcu precum i se ceruse. 

Căpitanul veni la ei şi ea-i ceru mai multe lămuriri şi apoi, 
după ce află din spusele căpitanului cât de însemnată era 
prezenţa lui Blackthorne la bord, ea se înclină către 
Blackthorne: 

— Anjin-san, el îţi mulţumeşte pentru că i-ai salvat nava şi 
zice că e gata. Adăugă apoi încet: Despre restul nu ştie 
nimic. 

Blackthorne privi spre țărm. Nu se vedea nici urmă de 
Buntaro sau de coloană spre miazănoapte. Samuraiul trimis 
în goana spre sud, către Santa Teresa, mai avea vreo sută 
de iarzi până să ajungă, dar încă nu putea fi zărit. 

— Ce facem? spuse când nu mai putu suporta aşteptarea. 

Ea se întreba: E corabia în siguranţă? Hotărăşte. 

— Omul acela o să ajungă acplo dintr-o clipă într-alta, 
spuse el privind la fregată. 

— Ce? 

El arătă cu mâna. 

— Acela: samuraiul! 

— Ce samurai? Îmi pare rău, dar nu pot să văd atât de 
departe, Anjin-san. Văd tot ce-i pe corabie, dar soldaţii în 
gri, din faţă, îi zăresc ca prin ceaţă. Care bărbat? 

EI îi spuse adăugând în latină: 

— Acum el e doar la cincizeci de paşi. Acum se vede. Avem 
nevoie grabnică de ajutor. Cine dă semnalul? E important, 
ar trebui dat repede. 

— Soţul meu se zăreşte cumva? întrebă ea în portugheză. 

EI clătină din cap. 

Şaisprezece uniforme gri stau între stăpânul meu şi 
salvarea lui, îşi spuse ea. O Doamne, ocroteşte-l. 

Apoi, încredinţându-şi sufletul lui Dumnezeu, 
înspăimântată că putuse lua o hotărâre greşită, se îndreptă 


cu paşi şovăielnici spre capătul pasarelei şi se prefăcu că 
leşină. 

Blackthorne fu luat prin surprindere. Îi văzu capul 
izbindu-i-se tare de traversele de lemn. Când ţâşni spre ea, 
marinarii începură să se îngrămădească, iar samuraii în gri 
din doc şi de pe punți se strânseră în jurul lor. O ridică şi o 
duse înapoi prin mulţime spre dunetă. 

— Aduceţi puţină apă. Apă, hai? 

Marinarii se holbau la el fără să-nţeleagă. Disperat îşi 
scormoni mintea ca să găsească cuvântul japonez. Bătrânul 
călugăr i-l spusese de cincizeci de ori. Doamne, care e? 

— Ah, mizu, mizu, hai? 

— Ah, mizu! Hai, Anjin-san. 

Un om plecă în grabă. Deodată se auzi un strigăt de 
alarmă. 

Pe țărm, treizeci dintre samuraii lui Toranaga deghizați în 
ronini ieşeau în salturi din alee. Samuraii în gri care urcau 
de pe chei se răsuciră înapoi pe pasarelă. Cei de pe dunetă 
şi din provă îşi întindeau gâturile ca să vadă mai bine. Brusc 
cineva strigă un ordin. Arcaşii puseră săgețile în arcuri. Toţi 
samuraii de jos, în maro şi în gri, îşi traseră săbiile şi mai 
toţi alergară înapoi spre debarcader. 

— Bandiţii, strigă unul dintre samuraii în maro. Era 
semnalul. Îndată cei doi samurai în maro de pe punte se 
despărţiră, unul mergând spre provă, altul spre pupă. Cei 
patru de pe uscat se răpândiră în evantai, amestecându-se 
cu samuraii în gri care aşteptau. 

— Staţi! 

Samuraii-ronini ăi lui Toranaga atacară. O săgeată îl izbi 
pe un bărbat în piept şi el căzu ca un bolovan. Imediat 
samuraiul în maro de la provă îl ucise pe arcaşul în gri, 
încercă şi pe celălalt, dar acesta fu mai iute şi ei îşi 
încrucişară săbiile, cel în gri strigând către ceilalţi, 
prevenindu-i că fuseseră înşelaţi. Samuraiul în maro de pe 
dunetă îl rănise grav pe unul dintre cei patru ai lui Ishido, 
dar ceilalţi trei terminară iute cu el şi alergară către 


capătul pasarelei, împrăştiind marinarii din calea lor. 
Samuraii de pe chei luptau pe viaţă şi pe moarte, cei în gri 
copleşindu-i pe cei patru în maro, ştiind că fuseseră trădaţi 
şi că, în orice clipă, şi ei aveau să fie înghiţiţi valul 
atacatorilor. Căpetenia samurailor lui Ishido de pe punte, o 
matahală cu barba căruntă, îşi aţinti privirile către 
Blackthorne şi Mariko. 

— Omorâţi-i pe trădători! urlă şi, cu un strigăt de bătălie, 
atacă. 

Blackthorne îi văzuse pe toţi privind în jos către Mariko, 
care încă zăcea leşinată, dorinţa de a ucide li se citea în 
ochi şi ştiu că, dacă nu primesc repede ajutor, au să fie 
morţi amândoi, iar sprijinul n-avea să vină din partea 
marinarilor: îşi amintea că numai samuraii puteau să lupte 
cu samuraii. 

Îşi strecură stiletul în mână şi-l aruncă într-un arc prelung. 
Se opri în gâtul samuraiului. Ceilalţi doi se năpustiră asupra 
lui cu săbiile ridicate. Blacktorne ţinea în mână cel de-al 
doilea stilet fără să se depărteze de lângă Mariko, ştiind că 
n-ar îndrăzni s-o lase fără apărare. Cu coada ochiului văzu 
că lupta de pe pasarelă era aproape câştigată. Doar trei 
soldaţi în gri mai rezistau pe puntea de dedesubt, doar 
aceştia trei opreau ajutorul să se reverse pe bord. Dac-ar 
putea rămâne în viaţă cel puţin un minut, ar fi salvaţi 
amândoi. Omoară-i, omoară-i pe ticăloşi! 

Simţi, mai mult decât văzu, sabia venind spre gâtul lui şi 
sări înapoi din calea ei. Unul dintre samuraii în gri încercă 
să-l împungă cu sabia, celălalt se opri lângă Mariko cu sabia 
ridicată. În clipa aceea, Blackthorne o văzu pe Mariko 
revenindu-şi. Ea se aruncă în picioarele samuraiului luat pe 
nepregătite trântindu-l pe punte. Apoi năpustindu-se spre 
samuraiul mort, îi smulse sabia din mâna ce încă zvâcnea şi, 
cu un strigăt, sări în poziţie de apărare. Samuraiul în gri 
izbutise să se ridice în picioare şi, urlând de furie, înaintă 
spre ea. Mariko se trase înapoi şi lovi curajoasă, dar 
Blackthorne ştia că era pierdută, bărbatul fiind prea 


puternic. Blackthorne izbuti să se ferească de o altă lovitură 
mortală din partea adversarului său, îl izbi cu piciorul, şi-şi 
arunca stiletul asupra celui care o ataca pe Mariko. Lama îl 
lovi violent în spate, făcându-l să-şi greşească lovitura, dar 
Blackthorne se trezi pe dunetă, încolţit şi fără ajutor: un 
samurai în gri urca în fugă scările după el, iar celălalt, care 
abia câştigase lupta de la provă, venea în fugă pe punte 
către el. Sări spre parapet ca să se salveze în mare, dar 
alunecă pe puntea lac de sânge. 

Albă la faţă ca varul, Mariko privea în sus spre samuraiul 
uriaş care încă o ţinea încolţită, deşi se clătina pe picioare şi 
viaţa se scurgea din el repede, dar nu îndeajuns de repede. 
Îl lovi cu toată puterea, dar el pară lovitura, îi prinse sabia 
şi i-o smulse din mână. Îşi adună ultimele puteri şi o atacă în 
timp ce samurai-ronini năvăleau pe pasarelă peste 
cadavrele soldaţilor în gri. Unul se aruncă asupra celui care 
o ataca pe Mariko, un altul slobozi o săgeată spre dunetă. 

Săgeata intră în spatele samuraiului în gri, 
dezechilibrându-l, şi sabia lui spintecă aerul pe lângă 
Blackthorne, oprindu-se în parapet. Blackthorne încercă să 
se tragă într-o parte, dar bărbatul îl prinse, îl trânti pe 
punte şi îşi încârligă degetele spre ochii lui. O altă săgeată îl 
lovi în umăr pe cel de-al doilea samurai în gri, iar acesta 
scăpă sabia din mână, urlând de durere şi furie, trăgând în 
zadar de coada săgeţii. A treia săgeată îl făcu să se-nvârtă 
în loc. Sângele îi ţâşni din gură şi, înecându-se, cu ochii 
holbaţi, bâjbâi după Blackthorne şi căzu peste el, în timp ce 
ultimul samurai în gri se repezi cu un pumnal scurt în 
mână. Lovitura porni. Blackthorne era fără putere, dar o 
mână de prieten prinse braţul cu pumnal, apoi capul 
duşmanului zbură de pe umeri şi un jet puternic de sânge 
ţâşni în sus. Amândouă cadavrele fură îndepărtate de pe el 
şi Blackthorne fu ridicat în picioare. Ştergându-şi faţa de 
sânge, o văzu ca prin ceaţă pe Mariko întinsă pe punte, 
samurai-ronini învârtindu-se în jurul ei. Îi dădu la o parte pe 


cei care-l sprijineau şi porni împleticindu-se către ea, dar 
genunchii îl lăsară şi leşină. 

CAPITOLUL 25 

Zece minute bune îi trebuiseră lui Blackthorne să recapete 
îndeajuns de multă putere ca să stea în picioare neajutat. În 
tot acel răstimp roninii-samurai îi omorâseră pe cei grav 
răniţi şi aruncaseră cadavrele în mare. Cei şase samurai în 
maro şi toţi samuraii în gri muriseră. Nava fusese curățată 
şi pregătită pentru plecare imediată, marinarii fuseseră 
trimişi la rame şi alţii stăteau lângă babale, aşteptând să 
slobozească parâmele de amaraj. Toate torţele fuseseră 
stinse. Câţiva samurai fuseseră trimişi în recunoaştere de-a 
lungul țărmului, spre nord, să-i iasă în cale lui Buntaro. 
Grosul oamenilor lui Toranaga - se grăbea către sud, cam la 
douăsute de paşi mai departe, lângă un dig de piatră, unde 
ocupară o poziţie puternică de apărare împotriva celor o 
sută de samurai în gri de la fregată, care, văzând atacul, se 
apropiau în goană. 

După ce totul pe bord fu cercetat şi răscercetat, căpitanul 
îşi duse mâinile pâlnie la gură şi strigă spre țărm. Imediat, 
mai mulţi samurai deghizați în ronini, comandaţi de Yabu, 
apărură din întuneric şi se răspândiră în evantai, ca nişte 
bariere protectoare, spre nord şi sud. Atunci apăru 
Toranaga şi porni încet către pasarelă, singur. Aruncase 
chimonoul de femeie şi pelerina neagră de călătorie şi-şi 
ştersese fardurile. Acum purta armura şi peste ea un 
chimonou simplu, maro, şi săbiile la brâu. Golul din spatele 
lui era închis de ultimele sale străji şi falanga se puse în 
mişcare, cu pas măsurat, către debarcader. 

Ticălosul! gândi Blackthorne. Eşti un ticălos crud, lipsit de 
inimă, dar ai măreție, nu încape nici o îndoială în privinţa 
asta. 

Mai devreme o văzuse pe Mariko dusă jos, ajutată de o 
femeie tânără şi presupusese că era rănită, dar nu grav, 
pentru că toţi samuraii grav răniţi sunt omorâţi pe loc, dacă 


ei nu vor sau nu pot să se omoare singuri, iar ea era 
samurai. 

N-avea deloc putere în mâini, dar se prinse de timonă şi se 
ridică ajutat de un marinar şi se simţi mai bine, briza 
uşoară îndepărtându-i greaţa. Clătinându-se pe picioare, 
încă ameţit, îl urmări cu privirea pe Toranaga. 

Deodată din donjon ţâşni o explozie de lumină şi se auziră 
slab bătăile clopotelor de alarmă. Apoi, de pe zidurile 
castelului începură să se-nalţe către cer focuri. Focuri de 
alarmă. 

lisuse, pare că s-a aflat vestea, trebuie să se fi auzit despre 
fuga lui Toranaga! 

În tăcerea desăvârşită îl văzu pe Toranaga întorcându-şi 
capul şi privind în urmă. Luminile începură să licărească în 
tot oraşul. Fără grabă, Toranaga se întoarse din nou spre 
galeră şi urcă la bord. 

Vântul aduse dinspre nord strigăte îndepărtate. Buntaro! 
El trebuie să fie, cu restul coloanei. Blacktorne scrută 
întunericul adânc al nopţii, dar nu văzu nimic. Spre sud, 
spaţiul gol dintre atacatorii în gri şi samuraii în maro, 
aşezaţi în poziţie de apărare, se micşora repede. Cântări 
din ochi cele două grupuri. Aproape egale, acum. Dar 
pentru câtă vreme? 

— Keirei! 

Toţi de la bord îngenunchiară şi se plecară adânc când 
Toranaga urcă pe punte. loranaga făcu un semn lui Yabu, 
care venea în urma lui. Imediat Yabu luă comanda, dând 
ordinele de plecare. Cincizeci de samurai din falangă se 
căţărară în fugă pe pasarelă, ca să ia poziţii de apărare, cu 
faţa spre țărm şi săgețile în arcuri. 

Blackthorne simţi pe cineva trăgându-l de mânecă. 

— Anjin-san! 

— Hai! 

Se uită nedumerit spre căpitan. Omul slobozi un val de 
cuvinte, arătând spre timonă. Blackthorne îşi dădu seama 


că omul credea că el fusese pus să conducă corabia şi cerea 
îngăduinţa să ridice ancora. 

— Hai, căpitan-san, răspunse. Sus ancora! Isogi! Da, foarte 
repede, îşi spuse, mirându-se cum de-şi amintise cuvântul 
atât de uşor. 

Galera se desprinse lin de debarcader, ajutată de vânt şi 
de priceperea vâslaşilor. Atunci Blackthorne văzu departe, 
pe țărm, samuraii în gri ajungând la dig şi începând o 
încăierare tumultuoasă. În acel moment, din spatele unui 
şir de bărci trase la mal, se iviră în fugă din întuneric trei 
bărbaţi şi o fată, încleştaţi în luptă cu nouă samurai în gri. 
Blackthorne îi recunoscu pe Buntaro şi pe slujnica Sono. 

Buntaro conducea retragerea către debarcader, cu sabia-i 
plină de sânge, şi o mulţime de săgeți înfipte în spatele şi în 
pieptul armurii. Fata era înarmată cu o suliță, dar se- 
mpleticea, cu răsuflarea tăiată. Plin de curaj, unul dintre 
samuraii în maro se opri să acopere retragerea. Samuraii în 
gri trecură peste el. Buntaro alerga în sus pe trepte, cu fata 
şi cu ultimul samurai în maro lângă el, apoi se întoarse şi 
lovi în soldaţii în gri ca un taur turbat. Primii doi se 
prăbuşiră de pe digul înalt de zece picioare; unul îşi rupse 
şira spinării de pietrele de dedesubt, celălalt căzu urlând, 
cu braţul drept retezat. Samuraii în gri şovăiră o clipă 
dându-i fetei răgaz să-şi ridice sulița, dar toţi de pe bord 
ştiau că e doar un simplu gest. Ultimul samurai în maro 
ţâşni pe lângă st ăpânul său şi se aruncă cu capul în piept 
asupra duşmanului. Samuraii în gri îl hăcuiră, apoi atacară 
în masă. 

Arcaşii de pe navă traseră salvă după salvă, omorând sau 
schilodind pe toţi samuraii în gri, în afară de doi. O sabie 
ricoşă din coiful lui Buntaro în umărul armurii. Buntaro îşi 
izbi duşmanul în barbă cu braţul înzăoat, frângându-i gâtul, 
şi se aruncă asupra ultimului. 

Acesta muri şi el. 

Fata era acum în genunchi, încercând să-şi tragă sufletul. 
Buntaro nu pierdu timp să vadă dacă toţi soldaţii în gri erau 


morţi. Le tăie pur şi simplu capetele cu câte o singură 
lovitură perfectă de sabie şi apoi, când debarcaderul fu 
complet curăţat de duşmani, se întoarse spre mare, flutură 
mâinile către Toranaga, istovit, dar fericit. loranaga îi 
răspuse la fel de încântat. 

Nava era la douăzeci de iarzi de debarcader, depărtându- 
se din ce în ce. 

— Căpitan-san! strigăa Blackthorne dând din mâini 
insistent. Înapoi la debarcader, isogi! 

Supus, căpitanul striga comenzile. Toate vâslele se opriră 
şi începură să bată apa înapoi. Imediat Yabu urca pe dunetă 
şi se răsti la căpitan. Ordinul era limpede. Galera nu trebuia 
sa se întoarcă. 

— E destul timp, pentru Dumnezeu. Priviţi! 

Blackthorne arătă spre pământul bătătorit, gol şi la digul 
unde roninii ţineau piept samurailor în gri. 

Dar Yabu clătină din cap. 

Distanţa până la țărm era acum de treizeci de iarzi şi 
mintea lui Blackthorne începu să urle - ce-i cu tine, ăla e 
Buntaro, bărbatul ei! 

— Nu poţi să-l laşi să moară, e unul de-ai noştri, strigă 
către Yabu şi la ceilalţi de pe navă. E el! Buntaro! Se- 
ntoarse spre căpitan: înapoi, acolo! Isogi! 

De data asta marinarul dădu din cap neputincios şi 
menţinu direcţia, iar şeful vâslaşilor continuă să bată în 
toba uriaşe. 

Blackthorne alergă spre Toranaga, care era cu spatele la 
el, scrutând ţărmul şi debarcaderul. Imediat patru samurai 
din garda lui ieşiră în calea pilotului, cu săbiile ridicate. El 
strigă: 

— Toranga-ama! Dozo! Porunciţi navei să întoarcă! Acolo! 
Dozo - vă rog! Megeţi înapoi! 

— Iy6, Anjin-san. 

Toranaga arătă pe rând către focurile de alarmă de pe 
zidurile castelului şi către dig, apoi îi întoarse hotărât 
spatele. 


— De ce, laşi împuţiţi..., începu Blackthorne, dar se opri. 
Apoi ţâşni spre parapet şi se aplecă peste el. Înoaaată! urlă 
cât îl ţinea gura, dând din mâini ca un înotător. Înoată, 
pentru Dumnezeu! 

Buntaro înţelese. O ridică pe fată în picioare, îi vorbi şi-o 
împinse uşor spre marginea debarcaderului, dar ea ţipă şi 
se lăsă în genunchi în faţa lui. Era limpede că nu ştia să 
înoate. 

Blackthorne se uită disperat în jur. Nu era timp să lanseze 
o barcă. Era mult prea departe ca să arunce o parâmă. N- 
avea destulă putere ca să înoate până acolo şi înapoi. N- 
avea centuri de salvare. În cele din urmă alergă spre cei 
mai apropiaţi vâslaşi, doi la fiecare ramă lungă, şi-i opri din 
tras. Toate ramele de la babord ieşiră din ritm, lovindu-se 
una de alta. Galera se clătină greoaie, ramele se opriră şi 
Blackthorne le arată vâslaşilor ce voia. 

Doi samurai înaintară să-l oprească, dar Toranaga le 
porunci să plece. Laolaltă cu patru dintre marinari, 
Blackthorne aruncă vâsla cu pe-o săgeată peste bord. 
Aceasta pluti o vreme prin aer, apoi atinse perfect apa şi 
propria-i inerție o duse spre debarcader. 

Atunci se auzi un strigăt de victorie dinspre dig. Din oraş 
curgeau ajutoare pentru samuraii în gri şi, deşi roninii- 
samurai ţineau piept celor care-i atacau, peste puţin timp 
rândurile lor aveau să străpunse. 

— Haide, stigă Blackthorne. Isogiii! 

Buntaro ridică fata, arătă spre ramă, apoi mai departe 
către navă. Ea se înclină fără vlagă. Elo lăsă şi-şi concentră 
toată atenţia asupra bătăliei, cu picioarele-i mari proptite în 
debarcader. 

Fata strigă o dată către corabie. Îi răspunse o voce de 
femeie şi atunci sări. Capul îi apăru la suprafaţa apei. Bătu 
apa cu mâinile după vâslă şi se încleştă de ea. Vâsla îi 
suportă uşor greutatea şi ea începu să dea din picioare 
îndreptându-se către galeră. Un val mic o prinse din urmă, 
aducând-o mai aproape de galeră. Apoi teama o făcu să 


slăbească strânsoarea mâinilor şi scăpă rama, care se 
îndepărtă luată de valuri. Fata se zbătu o clipă, ce păru fără 
sfârşit, apoi dispăru sub apă. 

Şi nu mai reveni la suprafaţă. 

Buntaro era acum singur pe dig şi urmărea bătălia. 
Dinspre sud veneau întăriri pentru samuraii în gri, printre 
ele şi cavalerie, şi ştia că în curând digul avea să fie înghiţit 
de o mare de oameni. Cercetă atent nordul, vestul şi sudul. 
Apoi întoarse spatele bătăliei şi porni spre capătul 
debarcaderului. Galera era în siguranţă, la şaptezeci de 
iarzi în larg, nemişcată, aşteptând. Toate bărcile de pescuit 
părăsiseră de mult împrejurimile şi se ţineau cât mai 
departe cu putinţă, pe lângă amândouă malurile portului, 
cu luminile de drum strălucind ca tot atâţia ochi de pisică în 
întunericul nopţii. 

Ajuns la capătul debarcaderului, Buntaro îşi scoase coiful, 
arcul, tolba cu săgeți şi partea de sus a armurii şi le puse 
lângă tocurile săbiilor. Sabia pentru ucidere şi sabia scurtă, 
ambele scoase din teacă, le aşeză deoparte. Apoi, dezbrăcat 
până-n brâu, îşi aruncă în mare echipamentul. Cercetă plin 
de respect sabia lungă, apoi o aruncă cu toată puterea 
departe, în larg. Ea dispăru cu un plescăit abia auzit. 

Se înclină ceremonios către galeră şi către 'Toranaga, care 
urcă deîndată pe dunetă, de unde putea fi văzut. Se înclină 
şi el la rândul său. 

Lumina lunii străluci scurt pe lamă când Buntaro 
îngenunche şi-şi aşeză cu grijă sabia scurtă pe pietrele din 
faţa lui. Rămase nemişcat, ca şi cum s-ar fi rugat, cu faţa 
spre galeră. 

— Ce dracu' aşteaptă? murmură Blackthorne pe galera 
nefiresc de tăcută fără sunetul de tobei. De ce nu sare în 
apă? 

— Se pregăteşte să-şi facă seppuku. 

Mariko stătea alături, sprijinită de o tânără femeie. 

— lisuse, Mariko, eşti teafără? 


— Da, spuse ea, abia ascultându-l, cu chipul răvăşit, dar nu 
mai puţin frumoasă din pricina asta. 

Îi văzu bandajul încropit de pe braţul stâng, lângă umăr, 
de unde mâneca-i fusese smulsă. Mâna îi atârna legată de 
gât cu o fâşie de material ruptă dintr-un chimonou. 
Bandajul era pătat de sânge şi o picătură i se prelingea pe 
braţ. 

— Sunt atât de bucuros... Abia atunci îşi dădu seama ce 
spusese ea. Seppuku? Are de gând să se omoare? De ce? 
Are destul timp să ajungă aici! Dacă nu ştie să-noate, uite... 
e o ramă care-o să-l ţină uşor. Acolo, lângă debarcader, o 
vezi? N-o vezi? 

— Da, dar soţul meu ştie să înoate, Anjin-san, spuse ea. 
Toţi ofiţerii seniorului Toranaga trebuie - trebuie să înveţe - 
neapărat. Dar el s-a hotărât să nu înoate. 

— Pentru numele lui lisus, de ce? 

Agitaţia de pe țărm crescu brusc, câteva muschete 
trosniră şi zidul apărătorilor fu străpuns. Câţiva dintre 
roninii-samurai se traseră înapoi şi începu iar o sălbatică 
luptă corp la corp. De data asta capul coloanei inamice fu 
oprită şi respinsă. 

— Pentru Dumnezeu, spune-i să-noate! 

— Nu vrea Anjin-san. Se pregăteşte să moară. 

— Dacă vrea să moară, lisuse, de ce nu merge acolo? 
Degetul lui Blackthorne arătă către locul luptei. De ce nu-şi 
ajută oamenii? Dacă vrea să moară, de ce nu moare luptând 
ca un bărbat? 

Sprijinindu-se de tânăra femeie, Mariko nu-şi desprindea 
ochii de pe debarcader. 

— Pentru că ar putea fi capturat şi, dac-ar înota, de 
asemeni ar putea fi capturat şi-atunci duşmanul l-ar 
batjocori, i-ar face lucruri îngrozitoare în faţa oamenilor de 
rând. Un samurai nu poate rămâne samurai dacă e prins. 
Asta e cea mai cumplită dezonorare - să fii prins viu de 
duşman -, aşa că soţul meu face ce un bărbat, un samurai, 
trebuie să facă. Un samurai moare cu demnitate, căci ce 


înseamnă viaţa pentru un samurai? Absolut nimic. Toată 
viaţa e suferinţă, neh? Este dreptul şi datoria lui să moară 
cu cinste, de faţă cu martori. 

— Ce irosire prostească, spuse Blackthorne printre dinţi. 

— Ai răbdare cu noi, Anjin-san. 

— Răbdare, pentru ce? Pentru mai multe minciuni? De ce 
n-ai încredere în mine? N-o merit? M-ai minţit, nu-i aşa? Te- 
ai prefăcut că leşini şi ăsta a fost semnalul. Nu-i aşa? Te-am 
întrebat şi dumneata ai minţit. 

— Mi s-a poruncit - a fost un ordin pentru a te apăra. 
Bineînţeles că am încredere în dumneata. 

— Ai minţit, zise, ştiind că întrece măsura, dar nu-i mai 
păsa, îngreţoşat de nepăsarea nebunească faţă de viaţă, 
tânjind după somn şi linişte, după propria lui hrană, după 
propria-i băutură, după propria-i corabie şi după oamenii 
săi. Toţi sunteţi nişte animale, spuse în engleză, ştiind că nu 
erau, şi se îndepărtă. 

— Ce spunea, Mariko-san? întrebă tânăra femeie 
ascunzându-şi cu greu dezgustul. Era cu jumătate de cap 
mai înaltă decât Mariko, cu oasele mai mari şi cu faţa 
pătrată, cu dinţii mici şi ascuţiţi ca nişte ace. Se numea 
Usagi Fujiko, era nepoata lui Mariko şi avea nouăsprezece 
ani. 

Mariko îi spuse. 

— Ce om îngrozitor! Ce purtări necioplite! Dezgustător, 
neh? Cum poţi îndura să stai lângă el? 

— Pentru că i-a salvat onoarea stăpânului nostru. Fără 
curajul lui, sunt sigură că seniorul Toranaga ar fi fost prins - 
şi noi împreună cu el. 

Amândouă femeile se cutremurară. 

— Zeii să ne apere de o asemenea ruşine! Fujiko aruncă o 
privire către Blackthorne, care stătea pe punte, sprijinit de 
parapet, cu privirea aţintită către țărm. Îl cercetă pentru o 
clipă. Seamănă cu o maimuţă aurie, cu ochi albaştri - o 
creatură cu care să înspăimânţi copiii. Înfiorător, neh? 
Fujiko se cutremură, îşi mută gândurile de la el şi privi din 


nou spre Buntaro. După o clipă spuse: Îţi pizmuiesc soţul, 
Mariko-san. 

— Da, răspunse trist Mariko. Dar aş vrea să aibă un 
secondant care să-l ajute. 

După datină, la seppuku asista întotdeauna un alt samurai, 
stând puţin mai înapoia celui îngenunchiat, ca să-l 
decapiteze dintr-o singură lovitură, înainte ca agonia să 
devină de neîndurat şi de necontrolat, încât să-l umilească 
pe om în clipa supremă a vieţii sale. Nesecondaţi, puţini 
bărbaţi puteau să moară fără să se umilească 

— Karma, spuse Fujiko. 

— Da. Mi-e milă de el. Era singurul lucru de care se temea 
- că n-o să aibă un secondant. 

— Noi suntem mai norocoase decât bărbaţii, neh? 

Femeile samurai îşi făceau seppuku străpungâdu-şi gâtul 
cu stiletul, aşa că n-aveau nevoie de ajutor. 

— Da, spuse Mariko. 

Ţipete şi strigăte de luptă ajunseră până la ele purtate de 
vânt, abătându-le atenţia. Rândurile celor de pe dig 
fuseseră străpunse iarăşi. O companie mică, de cincizeci de 
samurai-ronini ai lui Toranaga veni în goană din nord, ca să 
dea ajutor; printre ei se aflau şi câţiva călăreţi. Din nou 
atacul fu oprit cu sălbăticie şi năvălitorii fură respinşi, 
câştigându-se încă puţin timp. 

Timp pentru ce? se întrebă Blackthorne cu amărăciune. 
Toranaga e acum în siguranţă. E în largul mării. El v-a 
trădat pe toţi. 

Toba începu iar. 

Ramele muşcară apa, prova se afundă şi porni să despice 
valurile, iar în urma navei apăru o undă înspumată. Focurile 
de alarmă încă mai ardeau pe zidurile castelului. Apoape tot 
oraşul se trezise. 

Grupul principal al samurailor în gri atacă digul. Ochii lui 
Blackthorne se îndreptară către Buntaro. 

— Sărman ticălos! spuse în engleză. Sărman ticălos nerod! 


Se întoarse pe călcâie, cobori scara din tambuchi şi se 
îndreptă de-a lungul punţii principale spre provă, să 
privească bancurile de nisip din faţă. Nimeni, în afară de 
Fujiko şi căpitan, nu-l văzu părăsind duneta. 

Vâslaşii trăgeau foarte disciplinaţi şi galera se îndepărta 
tot mai mult. Marea era liniştită, vântul blând. Blackthorne 
îi simţea gustul sărat şi-i făcea plăcere. Atunci văzu bărcile 
îngrămădindu-se la ieşirea din radă, o leghe înaintealor. 
Bărci de pescuit, întradevăr, dar ticsite cu samurai. 

— Suntem încercuiți, strigă tare, bănuind că erau 
duşmani. 

Un fior stăbătu toată nava. Toţi care urmăreau lupta de pe 
țărm se mişcară ca la comandă. 

Blackthorne privi înapoi. Samuraii în gri curăţau fără 
grabă digul, în timp ce alţii se îndepărtau spre debarcader, 
către Buntaro, dar patru călăreţi - în maro - veneau în 
galop dinspre nord, peste pământul bătătorit, cu un al 
cincilea cal legat de-al celui din frunte. Acest bărbat urcă 
treptele largi, de piatră, ale debarcaderului şi porni în 
goană de-a lungul lui cu calul de schimb alături. Ceilalţi trei 
îşi îndreptară caii spre samuraii în gri, care se apropiau. 
Privise şi Buntaro în jur, dar rămase îngenunchiat, şi, când 
omul struni calul în spatele său, îi făcu semn să plece şi 
ridică pumnalul cu ambele mâini, cu lama îndreptată spre 
el. Imediat Ioranaga îşi duse palmele pâlnie la gura şi 
strigă: 

— Buntaro-san! Pleacă cu ei acum! Încearcă să scapi! 

Strigătul pluti pe deasupra apei şi fu repetat, şi atunci 
Buntaro îl auzi desluşit. Şovăi, descumpănit, cu pumnalul în 
aceeaşi poziţie. Din nou strigătul insistent şi poruncitor. 

Cu un efort, Buntaro se smulse din moarte şi contemplă 
rece viaţa şi fuga ce i se poruncise. Primejdia era uriaşă. 
Mai bine mor aici, îşi spuse. Toranaga nu ştie asta? Aici e o 
moarte onorabilă. Acolo, prins aproape cu siguranţă. Unde 
să fugi? Trei sute de ri, tot drumul până la Yedo? Sigur ai să 
fi prins! 


Îşi simţi puterea braţului, văzu pumnalul sigur, neşovăitor, 
cu vârful ascuţit, deasupra pântecului său dezgolit, şi-şi dori 
cu ardoare agonia eliberatoare a morţii. În sfârşit, moartea 
care să ispăşească toată ruşinea: ruşinea îngenuncherii 
tatălui său în faţa stindardului Toranaga, când ei ar fi 
trebuit să fi rămas credincioşi lui Yaemon, moştenitorul lui 
Taiko, aşa cum juraseră să facă; ruşinea de a fi ucis atâţia 
bărbaţi care slujiseră cu cinste cauza lui Taiko împotriva 
uzurpatorului Ioranaga; ruşinea femeii, Mariko, şi a 
singurului său fiu, amândoi pătaţi pentru totdeauna, fiul din 
pricina mamei şi ea din pricina tatălui ei, asasinul 
monstruos, Akechi Jinsai. Şi ruşinea de a şti că, din pricina 
lor, numele lui a fost întinat pe vecie. 

Câte chinuri n-am îndurat din pricina ei? 

Sufletul lui cerea uitarea. Acum, când se afla atât de 
aproape, de uşor şi onorabil. Viaţa următoare va fi mai 
bună; cum ar putea fi mai rea? 

Cu toatre astea, puse jos pumnalul şi se supuse, 
aruncându-se din nou în genunea vieţii. Seniorul său îi 
poruncise ultima suferinţa şi hotărâse să amâne încercarea 
lui de a-şi afla liniştea. Ce altă menire arc un samurai decât 
să se supună? 

Sări în picioare, se aruncă în şa, îşi înfipse călcâiele în 
burta calului şi porni în goană împreună cu celălalt bărbat. 
Alţi ronini călări ieşiră în galop din întunericul nopţii să le 
acopere retragerea şi să respingă avangarda samurailor în 
gri. Apoi dispărură şi ei, urmăriţi de câţiva samurai călări. 

Întreaga navă izbucni în râs. 

De bucurie 'Toranaga izbea parapetul cu pumnul, Yabu şi 
samuraii urlau. Chiar şi Mariko râdea. 

— Un bărbat a scăpat, dar cum rămâne cu toţi morţii? 
strigă Blackthorne furios. Priviţi pe țărm, acolo trebuie să 
fie trei, patru sute de cadavre. Priviţi-le, pentru Dumnezeu! 

Dar strigătele lui fură acoperite de hohotele de râs. 

Apoi straja din provă dădu alarma. Şi râsul se stinse. 

CAPITOLUL. 26 


Toranaga spuse liniştit: 

— Putem să străbatem printre ele, căpitane? 

Privea bărcile pescăreşti grupate la cinci sute de iarzi în 
faţă şi culoarul ademenitor lăsat între ele. 

— Nu, Alteță. 

— N-avem de ales, spuse Yabu. Nu e nimic altceva de 
făcut. 

Se uită înapoi către mulţimea de samurai în gri care 
aşteptau pe țărm şi pe debarcader, vorbele lor de batjocură 
ajungând slab până la ei, purtate de vânt. 

Toranaga şi Yabu se aflau acum pe teugă. Toba fusese 
redusă la tăcere şi galera se legăna pe o mare calmă. Toţi 
de la bord aşteptau să afle ce avea să se hotărască. Ştiau că 
fuseseră prinşi în cursă, că îi pândea năpasta - pe țărm, în 
larg, şi chiar acolo unde se aflau. Plasa avea să se strângă 
din ce în ce şi aveau să fie prinşi. Dacă era nevoie, Ishido 
putea aştepta zile în şir. 

Yabu fierbea. Dacă porneam spre ieşirea din radă îndată 
ce-am pus piciorul pe punte, în loc să pierdem un timp 
preţios cu Buntaro, acum ne-am fi aflat în siguranţă în larg, 
îşi spuse. Toranaga nu mai e în toate minţile. Ishido o să 
creadă că l-am trădat. Nu pot face nimic, afară doar dacă 
ne croim drum luptând, dar chiar şi atunci sunt obligat să 
lupt pentru 'Toranaga împotriva lui Ishido. Nu pot face 
nimic. Doar să-i dau lui Ishido capul lui Toranaga. Neh? Asta 
te-ar face regent şi ţi-ar aduce Kwanto, neh? Şi apoi, cu 
şase luni la îndemână şi cu samuraii înarmaţi cu muschete, 
de ce nu chiar Preşedintele Consiliului Regenţilor? Sau de 
ce nu mai mult! Elimină-l pe Ishido şi ajungi General 
Suprem al Moştenitorului, Protector al Imperiului şi 
guvernator al castelului Osaka, generalul care stăpâneşte 
toată bogăţia legendară din donjon, cu puteri depline 
asupra imperiului, cât timp Yaemon e minor şi după aceea, 
al doilea la putere după Yaemon. De ce nu? 

Sau chiar cea mai mare pradă dintre toate. Shogun. 
Înlătură-l pe Yaemon, apoi ai să fi shogun. 


Totul cu ajutorul unui singur cap şi al unor zei binevoitori. 

Yabu simţea cum i se înmoaie genunchii pe măsură ce 
gândurile i se avântau mai departe. Atât de uşor de făcut, 
gândi, dar n-ai cum să-i iei capul şi să scapi - încă. 

— Ordonă să se treacă la posturile de luptă, comandă în 
cele din urmă Ioranaga. 

În timp ce Yabu dădu ordinele şi samuraii începură să se 
pregătească, Toranaga îşi îndreptă atenţia către barbar, 
care se afla încă lângă teugă, unde se oprise când fusese 
dată alarma, rezemându-se de arborele trinchet. 

Aş vrea să-l pot înţelege, gândi. Acum atât de curajos şi-n 
clipa următoare atât de slab. Acum nespus de preţios, şi 
peste o clipă atât de nefolositor. Acum gata să ucidă şi-n 
clipa următoare laş. Acum supus şi peste o clipa primejdios. 
E bărbat şi femeie, Yang şi Yin. E un amestec de purtări de 
nebănuit, care se bat cap în cap. 

Toranaga îl urmărise atent în timpul fugii din castel, în 
timpul ambuscadei şi după aceea. Auzise de la Mariko, de la 
căpitan şi de la ceilalţi ce se întâmplase în timpul luptei pe 
navă. Cu câteva clipe mai înainte, fusese martorul uluitoarei 
mânii şi apoi, când i se poruncise lui Buntaro să plece, îi 
auzise strigătul şi, privindu-l printre gene, îi văzuse faţa 
strâmbându-se urât, iar după aceea, când ar fi trebuit să 
râdă, pe chipul lui nu fusese decât mânie. 

De ce să nu râzi când ţi-ai întrecut duşmanul în şiretenie? 
De ce să nu râzi, ca să te cureţi de tristeţe, când karma 
întrerupe moartea frumoasă a unui adevărat samurai, când 
karma pricinuieşte moartea fără rost a unei fete frumoase? 
Nu doar prin râs ajungem una cu zeii şi putem îndura astfel 
viaţa şi trece peste toată grozăvia, irosirea şi suferinţa ei, 
aici, pe pământ? Ca în noaptea asta, când i-am privit pe toţi 
acei bărbaţi bravi care şi-au împlinit destinul aici, pe țărm, 
în noaptea blândă, o karrna orânduită lor cu o mie de vieţi 
în urmă sau poate chiar numai cu o singură viaţă. 

Nu doar prin râs putem să rămânem oameni? 


De ce pilotul nu-şi dă seama că şi el e condus de karrna, 
aşa cum sunt şi eu, cum suntem toţi, aşa cum a fost şi acel 
lisus Cristos, pentru că adevărul e că numai karma lui l-a 
făcut să moară dezonorat, ca un criminal de rând printre 
alţi criminali, pe dealul despre care vorbesc preoţii barbari. 

Totul e karma. 

Ce barbarie să baţi în cuie un om pe o bucată de lemn şi să 
aştepţi să moară. Sunt mai răi decât chinezii, cărora le 
place să supună omul la cazne. 

— Întreabă-l, Yabu-san! spuse Toranaga. 

— Alteță? 

— Întreabă-l pe pilot ce e de făcut. Asta nu e o luptă pe 
mare? N-ai spus că e un geniu pe mare? Bun, să vedem 
dacă ai dreptate. Lasă-l s-o dovedească. 

Buzele lui Yabu se strânseră într-o linie crudă. Toranaga îi 
simţi teama şi asta-l încântă. 

— Mariko-san, se răsti Yabu, întreabă-l pe pilot cum să 
ieşim, cum să răzbatem printre bărcile alea. 

Supusă, Mariko se depărtă de parapet, încă sprijinită de 
fată. 

— Nu mai e nevoie, acum totu-i în ordine, Fujiko-san, îi 
spuse. Mulţumesc. 

Fujiko o lăsă să plece şi-l privi dezgustată pe Blackthorne. 

Răspunsul lui fu scurt. 

— El zice „cu tunurile”, Yabu-san, spuse Mariko. 

— Spune-i că e nevoie de ceva mai bun decât asta, dacă 
vrea să-şi păstreze capul pe umeri! 

— Trebuie să avem răbdare cu el, Yabu-san, îl întrerupse 
Toranaga. Mariko-san, spune-i politicos: „Din păcate, n- 
avem nici un tun. Mai e vreo altă cale de ieşire? Pe uscate 
cu neputinţă.” Îmi tălmăceşti întocmai ce răspunde. 
Întocmai. 

Mariko făcu ce i se ceruse. 

— Îmi pare rău, stăpâne, dar el spune, nu. Chiar aşa: 
„Nu”. Fără politeţe. 


Toranaga îşi dădu eşarfa la o parte şi se scărpină sub 
armură. 

— Ei bine, spuse el bine dispus, dacă Anjin-san zice tunuri 
- şi el e cel care se pricepe -, atunci tunuri să fie. Căpitane, 
mergi acolo! Degetu-i butucănos şi aspru ţâşni spre fregata 
portugheză. Pregăteşte-ţi oamenii, Yabu-san. Dacă barbarii 
din sud n-o să-mi împrumute tunurile lor, atunci va trebui să 
le iei dumneata. Vrei, nu? 

— Cu foarte mare plăcere, spuse Yabu moale. 

— Ai avut dreptate, e un geniu. 

— Dar domnia-ta ai găsit ieşirea, Ioranaga-san. 

— E uşor de găsit calea când sunt date răspunsurile, neh? 
Care e răspunsul pentru castelul Osaka, Aliatule? 

— Nu e niciunul. Aici 'Taiko a fost desăvârşit. 

— Da. Care e răspunsul pentru trădare? 

— Desigur, moartea dezonorantă. Dar nu înţeleg de ce 
trebuie să mă întrebi pe mine asta. 

— Un gând trecător, Aliatule. Toranaga aruncă o privire 
spre Blackthorne. Da, e un om deştept. Am mare nevoie de 
oameni deştepţi. Mariko-san, au să-mi dea barbarii tunurile 
lor? 

— Bineînţeles. De ce nu? 

Nu-i trecuse nici o clipă prin minte că ar fi putut fi altfel. 
Era încă foarte îngrijorată în privinţa lui Buntaro. Ar fi fost 
mult mai bine să-l fi lăsat să moară acolo. De ce să-i pună în 
primejdie onoarea? Se întrebă de ce Toranaga îi poruncise 
în ultima clipă lui Buntaro să plece pe uscat. Putea tot atât 
de bine să-i fi poruncit să înoate până la galeră. Ar fi fost 
mult mai în siguranţă şi era destul timp. Ar fi putut chiar să- 
i poruncească chiar de la început, când Buntaro ajunsese la 
capătul debarcaderului. De ce a aşteptat? În adâncul inimii 
ceva îi şoptea că stăpânul lor trebuie să fi avut un motiv 
foarte temeinic ca să aştepte atât şi să dea o astfel de 
poruncă. 

— Şi dacă n-o fac? Eşti prgătită să ucizi creştini, Mariko- 
san? întrebă Toranaga. Nu e asta cea mai de neînțeles lege 


a lor? Să nu ucizi? 

— Da, este. Dar pentru domnia-voastră, stăpâne mă voi 
duce bucuroasă în iad, împreună cu soţul şi fiul meu. 

— Da. Eşti un adevărat samurai, şi n-am să uit c-ai ridicat 
sabia să mă aperi. 

— Vă rog, nu-mi mulţumiţi. Dacă am fost de folos, cât de 
puţin, a fost datoria mea. Dacă trebuie cineva ţinut minte, 
vă rog, să fie soţul sau fiul meu. Ei sunt cu mult mai de preţ 
pentru înălţimea voastră. 

— În clipa de faţă, tu preţuieşti mai mult pentru mine. Ai 
putea preţui chiar mai mult. 

— Spuneţi-mi cum, Alteță. Şi-o voi face. 

— Leapădă-te de zeul străin. 

— Alteță? Chipul ei îngheţă. 

— Leapădă-te de Dumnezeul tău. Ai cam prea multe 
credinţe. 

— Vreţi să spuneţi să ajung o apostată, Alteță? Să renunţ 
la creştinism? 

— Da, dacă nu poţi să-l pui pe acest Dumnezeu acolo unde 
îi e locul, la capătul listei îndatoririlor tale, nu în frunte. 

— Vă rog, iertaţi-mă, alteţă, spuse ca cu voce tremurată, 
dar religia mea nu s-a amestecat niciodată în credinţa fată 
de domnia-voastră. Întotdeauna am ţinut religia doar 
pentru sufletul meu. Cu ce v-am greşit, stăpâne? 

— N-ai greşit, dar ai s-o faci. 

— Spuneţi-mi ce trebuie să fac ca să vă fiu pe plac? 

— Creştinii s-ar putea să ajungă duşmanii mei, neh? 

— Duşmanii voştri sunt şi ai mei, stăpâne. 

— Preoţii sunt acum împotriva mea. Ei pot să poruncească 
tuturor creştinilor să lupte contra mea. 

— Nu pot, Alteță. Ei sunt oamenii păcii. 

— Şi dacă vor rămâne şi pe mai departe împotriva mea? 
Dacă creştinii luptă contra mea? 

— Nu va trebui niciodată să vă fie teamă de credinţa mea. 
Niciodată. 


— S-ar putea ca acest Anjin-san să spună adevărul şi 
preoţii tăi să aibă limbi mincinoase. 

— Sunt preoţi buni şi preoţi răi, Alteță. Dar domnia- 
voastră sunteţi seniorul meu. 

— Foarte bine, Mariko-san, spuse Toranaga. Fie şi aşa. Ţi 
se porunceşte să te împrieteneşti cu acest barbar, să afli tot 
ce ştie, să mă înştiinţezi tot ce spune, să înveţi să gândeşti 
ca el, să nu te „spovedeşti” cu nimic despre ce faci, să 
priveşti toţi preoţii cu neîncredere, să-mi spui tot ce te 
întreabă sau ce-ţi spun preoţii. Dumnezeul tău trebuie să-şi 
afle locul pe undeva printre toate astea, în altă parte sau 
nicăieri. 

Mariko îşi îndepărtă un fir de păr de pe frunte. 

— Pot să fac toate astea, Alteță, şi totuşi să rămân creştină. 
Jur. 

— Bine. Jură pe acest zeu creştin. 

— Jur în faţa lui Dumnezeu. 

— Bine. Toranaga se întoarse şi strigă: Fujiko-san! 

— Da, Alteță! 

— Ţi-ai adus slujnice cu tine? 

— Da, Alteță. Două. 

— Dă-i una lui Mariko-san. Trimite-o pe cealaltă să aducă 
ceai. 

— E şi sake, dacă doriţi. 

— Ceai. Yabu-san, ce vrei, ceai sau sake? 

— Ceai, te rog. 

— Adu sake pentru Anjin-san. 

Lumina căzu pe micul crucifix de aur ce atârna de gâtul lui 
Mariko. Ea-l văzu pe Toranaga zăbovind cu privirea asupra 
lui. 

— Vreţi... vreţi să nu-l mai port, Alteță? Să-l arunc? 

— Nu, spuse el. Poartă-l în amintirea jurământului tău. 

Toţi urmăreau fregata. Toranaga simţi pe cineva privindu-l 
şi se uită în jur. Văzu faţa dură, ochii albaştri, reci, şi simţi 
ura - nu, nu ură, neîncredere. Cum îndrăzneşte barbarul să 
se îndoiască de mine? gândi. 


— Întreabă-l pe Anjin-san de ce n-a spus de-a dreptul că 
sunt destule tunuri pe nava barbară? Să le luăm ca să ne 
scoată din capcană. 

Mariko tălmăci. Blackthorne răspunse. 

— Spune... Mariko şovăi, apoi continuă dintr-o suflare. Vă 
TOg, iertaţi-mă, a zis: „E bine pentru el să-şi folosească 
propriul cap.” 

Toranaga râse. 

— Mulţumeşte-i pentru al lui. A fost de mare folos. 
Nădăjduiesc să-i rămână pe umeri. Spune-i că acum suntem 
egali. 

— El zice: „Nu, nu suntem egali, Toranaga-sama. Dar dă- 
mi corabia şi un echipaj şi curăţ mările de toţi duşmanii.” 

— Mariko-san, crezi că s-a gândit şi la mine, pe lângă 
ceilalţi, spaniolii şi barbarii din sud? 

Întrebarea fu pusă senin. 

Briza-i aduse şuviţe de păr în ochi. Ea le-ndepărtă obosită. 
— Nu ştiu, îmi pare rău. Poate că da, poate că nu. Doriţi 
să-l întreb? Îmi pare rău, dar el are... e foarte ciudat. Mi-e 

teamă că nu-l înţeleg. Cu nici un chip. 

— Avem destulă vreme. Da. Cu timpul o să ni se dezvăluie 
singur. 

Blackthorne văzuse fregata eliberându-şi în tăcere 
parâmele în clipa când escorta uniformelor gri se 
îndepărtase şi o urmărise cum îşi lansase barcazul, care o 
remorcase iute din locul ei de lângă chei, departe în 
mijlocul curentului. Acum se găsea la câteva cabluri de 
țărm, la apă adâncă, în siguranţă, o ancoră uşoară la provă 
menţinând-o cu bordul spre țărm. Era manevra obişnuită a 
tuturor navelor europene în porturi străine sau ostile, când 
ameninţă un pericol de la țărm. El mai ştia că, deşi nu era - 
şi nu fususese - nici o mişcare deosebită pe punte, până 
acum toate tunurile erau deja amorsate, muschetele 
împărţite, gloanţele, mitraliile şi obuzele pregătite din 
belşug, săbiile de abordaj aşteptând în rastel şi oamenii 
înarmaţi în gabie. Priviri cercetătoare scrutează în toate 


părţile. Trebuie că stăteau cu ochii pe galeră din clipa când 
schimbase de drum. Cele două tunuri din pupă, de treizeci 
de livre, erau deja aţintite asupra lor. Tunarii portughezi 
erau cei mai buni din lume, după cei englezi. 

Şi desigur c-au aflat despre Toranaga, îşi spuse cu mare 
amărăciune, pentru că sunt deştepţi şi trebuie să-şi fi 
întrebat hamalii sau pe samuraii în gri ce se întâmplase. 
Sau până acum, afurisiţii de iezuiţi, care ştiu totul, or fi şi 
trimis vorbă despre fuga lui Toranaga şi despre mine. 

Simţea cum i se zbârleşte părul pe el. Oricare dintre 
tunurile alea ne poate face zob. Da, dar suntem în 
siguranţă, pentru că e Ioranaga la bord. Mulţumesc cerului 
pentru Ioranaga. 

Mariko spunea: 

— Stăpânul meu întreabă care este obiceiul vostru când 
vreţi să trimiteţi mesaje unei nave de război? 

— Dacă aţi avea tunuri, aţi trage o salvă de salut. Sau 
puteţi semnaliza cu fanioane, cerând îngăduinţa să vă 
apropiaţi la travers. 

— Stăpânul meu spune: şi dacă nu ai steaguri? 

Deşi se aflau încă în afara bătăii tunurilor, Blackthorne 
aproape că vedea una din ţevi coborând, cu toate că 
sabordurile tunurilor erau încă închise. Nava avea câte opt 
tunuri pe puntea principală, în fiecare bord, două la pupă şi 
doua la provă. Fără îndoială, cu un echipaj ca lumea 
Erasmus ar putea să pună mâna pe ea, îşi spuse. Mi-ar 
placea s-o abordez. Trezeşte-te, nu mai visa cu ochii 
deschişi, nu suntem la bordul lui Erasmus, ci pe galera asta 
borţoasă şi nava portugheză e singura speranţă pe care o 
avem. Cu tunurile ei suntem în siguranţă. Mulţumeşte 
cerului pentru Toranaga. 

— Spune-i căpitanului să desfăşoare steagul lui 'Toranaga 
în vârful catargului. Asta o să fie destul, senhora. O să fie o 
semnalizare oficială şi asta o să le spună cine e la bord, dar 
pariez că ei ştiu deja. 


Pe galeră toţi păreau mai încrezători acum. Blackthorne 
observă schimbarea. Chiar şi el se simţea mai bine cu 
steagul pe catarg. 

— Stăpânul meu spune, cum să le zicem că vrem să ne 
apropiem? 

— Spune-i că fără fanioane de semnalizare are două căi: 
aşteaptă în afara bătăii tunurilor şi le trimite o solie cu 
barca, sau mergem direct până la o distanţă de unde putem 
fi auziţi. 

— Stăpânul meu spune, pe care dintre ele ne sfătuieşti s-o 
alegem? 

— Mergeţi direct la ea. N-avem de ce ne teme. Seniorul 
Toranaga e la bord. El e cel mai important daimyo din 
împărăție. Bineînţeles că fregata o să ne-ajute şi... o Lisuse, 
Dumnezeule! 

— Senhor? 

Dar el nu răspunse, aşa că ea tălmăci iute cele spuse şi 
ascultă următoarea întrebare a lui Toranaga. 

— Stăpânul meu întreabă, fregata va face ce? Te rog, 
explică-i gândul dumitale şi pricina pentru care te-ai oprit. 

— Mi-am dat seama dintr-o dată că el este acum în război 
cu Ishido. Nu-i aşa? Deci s-ar putea ca fregata să nu se 
grăbească să-l ajute. 

— Bineînţeles c-au să-l ajute. 

— Nu. Cine aduce portughezilor mai multe câştiguri; 
seniorul Toranaga sau Ishido? Dacă ei cred că Ishido, ne-a 
luat dracu'! 

— E cu neputinţă ca portughezii să tragă asupra vreunei 
nave japoneze, spuse imediat Mariko. 

— Crede-mă senhora, au s-o facă. Şi-am să pariez că 
fregata aceea n-o să ne lase în traversul ei. Eu n-aş face-o, 
dac-aş fi pilotul ei. lisuse Cristoase! Blackthorne rămase cu 
ochii aţintiţi spre țărm. 

Samuraii în gri părăsiseră debarcaderul şi acum se 
răsfirau de-a lungul țărmului. Acolo nu e nici o şansă, gândi. 


Bărcile de pescuit stăteau încă amenințătoare, închizând 
ieşirea din port. Nici acolo nu e vreo şansă. 

— Spune-i lui Ioranaga că mai e doar o singură cale de-a 
ieşi din port. Să nădăjduim într-o furtună. Noi poate izbutim 
să trecem prin ea, dar bărcile pescăreşti nu. Atunci ne-am 
putea strecura din încercuire. 

Toranaga îl întrebă pe căpitan, care vorbi îndelung, apoi 
Mariko îi spuse lui Blackthorne: 

— Stăpânul meu întreabă, crezi c-o să fie furtună? 

— Nasul meu îmi spune că da. Dar nu înainte de câteva 
zile. Două sau trei. Putem aştepta atât de mult? 

— Nasul dumitale îţi spune? E un miros anume pentru 
furtună? 

— Nu, senhora. Aşa se zice. 

Toranaga căzu pe gânduri. Apoi dădu un ordin. 

— Mergem până acolo unde putem fi auziţi, Anjin-san. 

— Atunci spune-i să meargă direct la pupa ei. Aşa suntem 
cea mai mică ţintă pentru ei. Spune-i că sunt vicleni - îi ştiu 
cât sunt de vicleni când le sunt amenințate interesele. Sunt 
mai răi decât olandezii! Dacă nava aceea îl ajută pe 
Toranaga să scape, Ishido are să se dezlănţuie împotriva 
portughezilor şi ei n-or să rişte aşa ceva. 

— Stăpânul meu spune, în curând o să avem răspunsul. 

— Suntem fără apărare, senhora. Împotriva acelor tunuri 
n-avem nici o şansă. Dacă nava ne e potrivnică - chiar e 
doar neutră -, suntem ca şi scufundaţi. 

— Stăpânul meu spune că da, dar va fi datoria dumitale să- 
i convingi să fie binevoitori. 

— Cum pot eu să fac asta? Eu sunt duşmanul lor. 

— Stăpânul meu spune, în timp de război, ca şi în timp de 
pace, un adevărat duşman poate să-ţi fie mai folositor decât 
un adevărat aliat. El zice că dumneata le cunoşti minţile; ai 
să te gândeşti la o cale de a-i convinge. 

— Singura cale sigură este prin forţă. 

— Bine. Sunt de acord, zice stăpânul meu. Te rog, spune- 
mi cum ai atacă nava aceea? 


— Ce? 

— El zice, bine, sunt de acord. Cum ai lua-o cu asalt, cum 
ai cuceri-o? Am nevoie de tunurile lor. Îmi pare rău, nu e 
limpede, Anjin-san? 

— Şi eu vă zic din nou, o s-o rad de pe faţa apei, declară 
Ferriera, Căpitanul General. 

— Nu, răspunse dell'Aqua, urmărind galera de pe dunetă. 

— Tunar, e în bătaia tunurilor? 

— Nu, don Ferriera, răspunse tunarul şef. Nu încă. 

— Pentru ce altceva vine spre noi, dacă nu cu gânduri rele, 
Eminenţă? De ce n-a fugit, pur şi simplu? Drumul e liber. 

Fregata era mult prea departe de ieşirea din port ca 
cineva de la bord să vadă bărcile pescăreşti îngrămădindu- 
se pentru ambuscadă. 

— Nu riscăm nimic, Eminenţă, şi avem totul de câştigat, 
spuse Ferriera. Ne prefacem că n-am ştiut că Toranaga e la 
bord. Am crezut că bandiții - bandiții conduşi de piratul 
eretic - aveau de gând să ne atace. Nu vă faceţi griji, va fi 
uşor să-i provocăm, odată intraţi în bătaia tunurilor. 

— Nu, porunci dell'Aqua. 

Părintele Alvito se întoarse de la parapet. 

— Galera arborează steagul lui Toranaga, Căpitane 
General. 

— Pavilioane false! adăugă Ferriera batjocoritor. E cel mai 
vechi şiretlic marinăresc din lume. Pe Toranaga nu l-am 
văzut. Poate că nici nu e pe navă. 

— Nu. 

— Pe moartea Mântuitorului, războiul ar fi o catastrofă! O 
să păgubească tare, dacă nu chiar o să ruineze călătoria din 
anul ăsta a Corabiei Negre. Asta nu mi-o pot îngădui! N-am 
să las ceva s-o împiedice! 

— Finanţele noastre sunt într-o situaţie mai proastă decât 
ale dumitale, Căpitane General, se răsti dell'Agqua. Dacă nu 
facem negoţ în acest an, Biserica sărăceşte de tot, e 
limpede? Goa sau Lisabona nu ne dau niciun ban de trei 
ani şi pierderea din negoţul de anul trecut... Doamne, dă-mi 


răbdare! Eu ştiu mai bine decât dumneata ce e-n joc. 
Răspunsul este nu! 

Rodrigues stătea chinuit de dureri în scaunul său de pe 
punte, piciorul prins în atele odihnindu-i-se pe un taburet 
legat bine lângă habitaclu. 

— Căpitanul General are dreptate, Eminenţă. De ce 
altceva să vină spre noi decât ca să încerce ceva? De ce n-a 
fugit, nu? Pentru noi e un prilej dat naibii, Eminenţă. 

— Da, şi este o hotărâre militară, spuse Ferriera. 

Alvito se întoarse spre el tăios. 

— Nu, Eminenţa Sa hotărăşte aici, Căpitane General. 
Trebuie să-l ajutăm pe 'Toranaga. 

Rodrigues spuse: 

— Dumneata mi-ai zis de zeci de ori că războiul, odată 
pornit, o să tină la nesfârşit. Războiul a început, nu-i aşa? 
Asta o să aducă pagube negoţului. Dacă Toranaga moare, 
războiul se termină şi toate treburile noastre sunt în 
siguranţă. Eu zic să trimitem corabia la dracu'. 

— Scăpăm chiar şi de eretic, adăugă Ferriera, uitându-se 
la Rodrigues. Împiedicaţi izbucnirea unui război, într-u 
slava lui Dumnezeu, şi încă un eretic se duce în infern. 

— Ar fi un amestec neîngăduit în politica lor, răspunse 
dell'Aqua ocolind adevăratul motiv. 

— Noi ne amestecăm tot timpul. Ordinul lui lisus e renumit 
pentru asta. Nu suntem nişte simpli ţărani grei de cap. 

— Nu vreu să spun că sunteţi. Dar, atâta vreme cât eu sunt 
la bord, nu scufundaţi nava aceea. 

— Atunci, fiţi amabil şi mergeţi la țărm. 

— Cu cât mai curând e mort Marele Ucigaş, cu atât mai 
bine, Eminenţă, sugeră Rodrigues. El sau Ishido, care-i 
diferenţa? Amândoi sunt păgâni şi nu poţi avea încredere în 
niciunul. Căpitanul General are dreptate, n-o să mai avem 
niciodată un prilej ca ăsta. şi cum rămâne cu Corabia 
Neagră? 

Rodrigues era pilot cu cincisprezece procente din tot 
profitul. Adevăratul pilot al Corabiei Negre murise de 


vărsat negru în Macao, în urmă cu trei luni, iar Rodrigues 
fusese luat de pe propria sa navă, Santa leresa, şi i se 
dăduse noul post, spre necontenita lui bucurie. Vărsatul era 
motivul oficial, îşi aminti Rodrigues mqghorât, deşi mulţi au 
spus că celălalt pilot a fost înjunghiat pe la spate de un 
ronin într-o încăierare de bordel. Dumnezeule, asta-i marea 
mea şansă. Nimic n-o să-mi stea în cale! 

— Voi lua asupra mea întreaga răspundere, spunea 
Ferriera. E o hotărâre militară. Suntem amestecați într-un 
război al băştinaşilor. Nava mea c în primejdie. Se întoarse 
iar spre tunarul şef. 

— Sunt în bătaia tunurilor? 

— Don Ferriera, asta depinde de ce doriţi. Tunarul şef 
suflă în iasca de la capătul vergelei, făcând-o să scoată 
scântei. Acum aş putea să-i iau prova, sau pupa, sau s-o 
lovesc la mijloc, unde doriţi. Dar, dacă vreţi să fie omorât un 
om, unul anume, atunci, peste o clipă sau două vor fi la 
distanţa potrivită. 

— Îl vreau pe Toranaga mort. Şi pe eretic. 

— Vreţi să spuneţi că pe englez, pe pilot? 

— Da. 

— Cineva va trebui să mi-l arate pe jappo. Pe pilot am să-l 
recunosc fără îndoială. 

Rodrigues spuse: 

— Dacă pilotul trebuie să moară ca să fie ucis Ioranaga şi 
să fie oprit războiul, atunci sunt pentru, Căpitane General. 
Altfel ar trebui cruțat. 

— E un eretic, un duşman al ţării noastre, un blestem, şi 
deja ne-a adus pe cap mai multe belele decât un cuib de 
vipere. 

— Eu am mai spus deja că, în primul şi-n ultimul rând, 
englezul e pilot, şi unul dintre cei mai buni din lume. 

— Piloții ar trebui să aibă anume privilegii? Chiar şi 
ereticii? 

— Da, pentru Dumnezeu. Ar trebui să-l folosim, aşa cum ei 
ne folosesc pe noi. Am pierde al naibii dacă am omori un om 


cu o asemenea experienţă. Fără piloţi nu există nici un 
afurisit de imperiu, nici negoţ, nimic! Fără mine, pe bunul 
Dumnezeu, că nu există nici o Corabie Neagră, nici un 
profit, nici un drum spre casă, aşa că părerea mea e a naibii 
de importantă. 

Se auzi un strigăt în vârful catargului. 

— Atenţie, duneta, galera schimbă de drum! 

Galera se îndreptase direct către ei, dar acum virase 
câteva carturi spre babord, către port. 

Îndată Rodrigues strigă: 

— La posturile de luptă! Cartul tribord, toate pânzele sus! 
Vira ancora! 

Pe loc oamenii ţâşniră, dându-i ascultare. 

— Ce nu-i în ordine, Rodrigues? 

— Nu ştiu, Căpitane General, dar trebuie să ieşim în larg. 
Târfa aia borţoasă iese contra vântului. 

— Ce contează? Putem să-i scufundăm oricând, spuse 
Ferriera. Mai avem încă provizii de adus la bord şi sfinţii 
părinţi trebuie să se întoarcă la Osaka. 

— Da. Dar nici un duşman n-o să meargă sub vântul navei 
mele. Târfa aia nu depinde de vânt, poate să meargă 
împotriva lui. Ar putea să ne înconjoare, să ne lovească din 
pupă, unde nu avem decât un tun şi să vină la abordaj! 

Ferriera râse dispreţuitor. 

— Avem douăzeci de tunuri la bord! Ei n-au niciunul! Crezi 
că împuţita aia de barcă a unor porci păgâni are să 
îndrăznească să ne atace? Ai cam puţină minte în cap! 

— Da, Căpitane General, de-asta însă îl mai am. Santa 
Teresa iese în larg! 

Velele pocneau desfăşurându-se umflate de vânt, vergile 
scârţâiau. Ambele carturi erau pe punte, la posturile de 
luptă. Fregata începu să-şi croiască drum, dar înainta 
anevoie. 

— Mişcă-te, căţea, o îndemnă Rodrigues. 

— Suntem gata, don Eerriera, spuse tunarul şef. O am în 
cătare. Nu pot s-o ţin multă vreme. Care e Ioranaga? 


Arătaţi-mi-l! 

Nu era nici o făclie pe bordul galerei, singura lumină 
venea de la lună. Galera se sfla încă în pupă, la o sută de 
iarzi, dar se întoarse spre port şi se îndreptă spre celălalt 
țărm, ramele afundându-se şi ridicându-se la unison. 

— Ăla e pilotul? Bărbatul înalt de pe dunetă? 

— Da, spuse Rodrigues. 

— Manuel şi Perdito! Luaţi-l la ochi, pe el şi duneta! Tunul 
cel mai apropiat făcu o uşoară manevră de ochire. Care e 
Toranaga? lute! Timonieri, două carturi la tribord! 

— Două carturi la tribord, tunarule! 

Cu gândul la bancurile de nisip şi apa puţin adâncă din jur, 
Rodrigues urmărea sarturile, gata în orice clipă să preia 
comanda de la tunarul şef care, prin tradiţie, dădea 
comenzi de cârmă în timpul tragerilor. 

— Pregătiţi sabordurile punţii principale! strigă tunarul. 
După ce-am tras, o vom lăsa să cadă sub vânt. Coborâţi 
sabordurile, pregătiţi bordul pentru o salvă laterală! 

Echipele de tunari dădură ascultare, cu ochii aţintiţi către 
ofiţerii de dunetă. Şi către preoţi. 

— Pentru Dumnezeu, don Ferriera, care e Toranaga? 

— Care e, părinte? 

Ferriera nu-l văzuse niciodată până acum. 

Rodrigues îl recunoscuse desluşit pe Toranaga pe teugă, 
înconjurat de samurai, dar nu voia să fie el cel care să-l 
arate. Lasă-i pe preoţi s-o facă, gândi. Dă-i drumul, părinte, 
fă pe luda! N-aş da o para găurită pe prăsila asta de târfă 
păgână, dar de ce să facem noi întotdeauna toate treburile 
murdare. 

Amândoi preoţii tăceau. 

— Iute, care-i Ioranaga? întrebă din nou tunarul. 

Nemulțumit, Rodrigues i-l arătă. 

— Acolo, la pupă. Cel mai scund şi mai îndesat ticălos din 
mijlocul ălorlaţi ticăloşi de păgâni. 

— Îl văd, senhor pilot. 

Tunarii făcură ultimele manevre de ochire. 


Ferriera luă vergeaua cu iască din mina ofițerului de la 
tunuri. 

— E îndreptat spre eretic? 

— Da, Căpitane General, sunteţi gata? Am să cobor mâna. 
Asta-i semnalul! 

— Bine. 

— N-ai să ucizi! Era dell'Aqua. 

Ferriera se răsuci iute spre el. 

— Sunt păgâni şi eretici! 

— Printre ei sunt creştini şi chiar dacă n-ar i... 

— Nu-l băga în seamă, tunar! mârâi Căpitanul General. 
Trage când eşti gata! 

Dell'Aqua înaintă spre gura tunului şi rămase în faţa ei. 
Silueta-i masivă domina duneta şi marinarii înarmaţi, care 
stăteau ascunşi în dosul parapetului. Ţinea mâna pe cricifix. 

— Ascultă-mă - să nu ucizi! 

— Noi ucidem tot timpul, părinte, spuse Ferriera. 

— Ştiu şi mi-e ruşine de asta şi mă rog lui Dumnezeu 
pentru iertare. Până acum dell'Aqua nu mai fusese 
niciodată pe duneta unei nave de război, cu tunuri 
încărcate, muschete şi degete pe trăgaci, gata să împrăştie 
moarte. Atâta vreme cât mă aflu aici, n-are să fie nici un 
omor şi nu voi ierta uciderea unor neajutoraţi! 

— Şi dacă ei ne atacă? Dacă încearcă să pună mâna pe 
navă? 

— Am să mă rog lui Dumnezeu să ne ajute împotriva lor! 

— Ce diferenţă e între acum şi mai târziu? 

Dell'Aqua nu răspunse. Să nu ucizi, gândi, iar Toranaga a 
promis totul, Ishido nimic. 

— Ce facem, Căpitane General? Acum e momentul! strigă 
tunarul şef. Acum! 

Ferriera îşi întoarse acru spatele spre preoţi, trânti jos 
vergeaua şi se duse la balustradă. 

— Fiţi gata să respingeţi atacul, strigă. Dacă vine la 
cincizeci de iarzi nechemată, vi se ordonă tuturor s-o 
trimiteţi în iad, orice-ar spune preoţii! 


Rodrigues era la fel de furios, dar ştia că n-avea nici o 
putere, ca şi Căpitanul General, împotriva preoţilor. Să nu 
ucizi? Pe rănile Mântuitorului, cum rămâne cu voi? ar fi vrut 
să strige. Cum e cu arderile pe rug? Cu inchiziţia? Cum e cu 
voi, preoţii, care rostiţi sentinţa „vinovat”, sau „vrăjitoare”, 
sau „discipol al diavolului”, sau „eretic“? Ţi-aminteşi cele 
două mii de vrăjitoare arse numai în Portugalia, Spania şi 
dominioane, în anul când m-am îmbarcat pentru Asia? Şi 
cum rămâne cu satele şi târgurile din Portugalia şi Spania - 
nu ştiu dacă a scăpat unul - vizitate şi cercetate de Biciurile 
lui Dumnezeu, aşa cum se numeau ei înşişi, plini de 
mândrie, inchizitorii cu glugă, şi mirosul de carne arsă 
rămas în urma lor? O lisuse Cristoase, Dumnezeul nostru, 
apără-ne pe noi! 

Îşi îndepărtă teama şi scârba şi se concentră asupra 
galerei. Îl putea zări acum pe Blackthorne şi gândi, ah, 
englezule, e bine că te văd acolo ţinând cârma, aşa înalt şi 
vajnic. Mi-era teamă c-ai ajuns la butuc. Mă bucur c-ai 
scăpat, dar, chiar şi aşa, e un noroc că n-ai măcar un singur 
tunuleţ la bord, pentru că atunci te-aş zbura de pa faţa 
apei, şi-aş da dracului toate vorbele preoţilor. 

O Madonna, apără-mă de preotul rău! 

— Ahoy, Santa Teresa! 

— Ahoy, englezule! 

— Tu eşti, Rodrigues? 

— Aye! 

— Pe piciorul tău? 

— Pe mă-ta! 

Rodrigues fu grozav de încântat de râsul zeflemitor ce 
străbătu marea dintre ei. 

De o jumătate de oră cele două nave manevraseră întruna, 
urmărindu-se, navigând în volte, venind sub vânt, galera 
încercând să împingă fregata către țărm, să-i taie vântul, 
iar fregata să câştige spaţiu ca să poată ieşi din port la 
nevoie. Dar niciuna din ele nu izbutise să câştige ceva din 
asta, dar în timpul acesta, cei de pe fregată văzuseră 


pentru prima oară bărcile îngrămădite în gura portului şi 
înţeleseseră rostul lor. 

— De asta vine la noi! Să-l apărăm! 

— E un motiv în plus pentru noi ca să-l scufundăm, acum e 
prins în Cursă. Ishido o să ne fie recunoscător pe veci, 
spusese Ferriera. 

Dell'Aqua rămăsese neînduplecat. 

— Toranaga e mult prea important. Ţin neapărat ca mai 
întâi să vorbim cu Ioranaga. Ai tot timpul să-l scufunzi. N- 
are tunuri. Până şi eu ştiu că numai cu tunuri poţi înfrunta 
tunurile. 

Aşa că Rodrigues lăsase să se statornicească un fel de 
armistițiu, ca să le dea o clipă de răgaz. Ambele nave se 
aflau în mijlocul portului, în siguranţă faţă de bărcile de 
pescuit şi una faţă de cealaltă, fregata cu pânzele fluturând 
în vânt, gata să se umfle într-o clipă, galera, cu ramele 
ridicate, plutind în derivă, destul de aproape ca cei de pe 
bordul ei să se poată face auziţi strigând. Doar căind văzuse 
galera ridicându-şi toate vâslele şi întorcându-şi bordul spre 
tunurile lui, Rodrigues întorsese în vânt ca s-o lase să se 
apropie, atât cât să se poată auzi, şi se pregătise pentru 
următoarele manevre. Slavă Domnului, Mântuitorului, 
Fecioarei şi Sfântului Isif că noi avem tunuri şi ticălosul ăla 
n-are, gândi iar Rodrigues. Englezul e prea priceput. 

Dar e bine să ai ca adversar pe unul care-şi ştie meseria, 
îşi spuse. E mult mai sigur. Atunci niciunul nu face vreo 
greşeală nesăbuită şi nimeni nu e vătămat fără rost. 

— Îngăduiţi să venim la bord? 

— Cine, englezule? 

— Seniorul Toranaga, tălmaciul şi gărzile. 

Ferriera spuse încet: 

— Nici o gardă. 

Alvito spuse: 

— Trebuie să aducă măcar câteva. E obrazul lui în joc. 

— Dar-ar ciumă-n obrazul lui. Nici o gardă. 

— Nu vreau samurai la bord, încuviinţă Rodrigues. 


— Ai fi de acord cu cinci? întrebă Alvito. Doar garda lui 
personală? Tu înţelegi problema, Rodrigues. 

Rodrigues gândi un moment, apoi dădu din cap. 

— Cinci e-n ordine, Căpitane General. O să-ţi alcătuim şi 
dumitale o „gardă personală” din cinci oameni, cu câte o 
pereche de pistoale fiecare. Părinte, fixaţi acum 
amănuntele. Mai bine s-aranjeze părintele detaliile, 
Căpitane General, ştie cum. Haide, părinte, dar să ne 
spuneţi ce se vorbeşte. 

Alvito se duse la parapet şi strigă: 

— Nu câştigi nimic cu minciunile tale! Pregătiţi-vă 
sufletele pentru iad, tu şi bandiții tăi. Aveţi zece minute, 
apoi Căpitanul General o să vă trimită în flăcările gheenei! 

— Navigam sub steagul seniorului Toranaga, jur! 

— Pavilion fals, piratule. 

Ferriera făcu un pas înainte. 

— De-a ce te joci părinte? 

— Te rog, ai răbdare, Căpitane General, spuse Alvito. Asta 
e o simplă formalitate! Altfel, Toranaga se va simţi jignit 
pentru totdeauna că i-am insultat steagul - ceea ce de fapt 
am făcut. Acesta e Toranaga - nu un daimyo oarecare! 
Poate ai face mai bine să-ţi aminteşti că el are mai multe 
trupe sub arme decât regele Spaniei! 

Vântul sufla în arboradă, vergile scârţâiau neliniştite. Apoi 
se aprinseră torţe pe dunetă şi-l putură vedea desluşit pe 
Toranaga. Vocea lui se auzi pe deasupra valurilor: 

— Tsukku-san! Cum îndrăzneşti să-mi ocoleşti galera! Aici 
nu sunt pirați, o să-i găseşti doar în bărcile acelea de 
pescuit din gura portului. Vreau să vin imediat la bord! 

Alvito strigă în japoneză, prefăcându-se uluit: 

— Dar, senior 'Toranaga, îmi pare rău, noi n-am ştiut nimic! 
Am crezut că este doar un şiretlic. Samuraii în gri au spus 
că roninii-bandiţi au luat galera cu forţa! Noi am crezut că 
bandiții, conduşi de piratul englez, navighează sub pavilion 
fals. Am să sosesc îndată. 

— Nu. Eu am să vin la bord imediat. 


— Vă rog, senior Toranaga, permiteţi-mi să vin să vă 
însoțesc. Stăpânul meu, Părintele Inspector, se află aici, la 
fel şi Căpitanul General. Ei insistă să ne reparăm greşeala. 
Vă rog să acceptaţi scuzele noastre! Alvito o schimbă apoi 
pe portugheză şi strigă tare către nostrom: Lasă la apă un 
barcaz. Apoi din nou spre Toranaga, în japoneză: Coborâm 
îndată o barcă, Alteță. 

Rodrigues ascultă umilinţa ce se revărsa din glasul lui 
Alvito şi gândi că era mult mai greu să tratezi cu japonezii 
decât cu chinezii. Chinezii înțelegeau arta tocmelii, a 
compromisului, a concesiei şi a răsplatei. Dar japonezii erau 
prea mândri şi, când mândria cuiva era atinsă - a oricărui 
japonez, nu neapărat un samurai - atunci moartea era un 
preţ mic spre a plăti insulta. Haide, termină odată, ar fi vrut 
să strige. 

— Căpitane General, plec imediat, spuse părintele Alvito. 
Eminenţă, dacă veniţi şi dumneavoastră, această cinste va 
atârna mult de partea noastră ca să-l domolim. 

— Bine. 

— Nu e periculos? întrebă Ferriera. Amândoi puteţi fi 
folosiţi ca ostatici. 

Dell'Aqua spuse: 

— În clipa în care apare vreun semn de trădare, îţi 
poruncesc, în numele Domnului, să distrugi nava aceea, cu 
toţi care se află în ea, fie că suntem şi noi sau nu la bord. 

Cobori cu paşi mari de pe dunetă pe puntea principală, pe 
lângă tunuri, cu pulpanele sutanei fluturându-i mândre. La 
capătul pasarelei se întoarse şi făcu semnul crucii. Apoi 
cobori tropăind pasarela şi urcă în barcă. 

Nostromul eliberă parâmele. Toţi marinarii erau înarmaţi 
cu pistoale şi un butoiaş cu praf de puşcă, cu fitil, se află 
sub scaunul nostromului. 

Ferriera se aplecă peste parapet şi strigă în jos, încet: 

— Eminenţă, adu-l pe eretic cu Sfinţia Ta. 

— Ce? Ce-a spus? 


Auzise foarte bine, dar pe dell'Aqua îl încânta să se amuze 
pe seama Căpitanului General, a cărui veşnică neobrăzare îl 
ofensase de moarte, pentru că, bineînţeles, el hotărâse cu 
mult înainte să-l obţină pe Blackthorne. Che stupido, îşi 
zise. 

— Adu-l pe eretic cu dumneata, repetă Ferriera. 

Pe dunetă, Rodrigues auzi un înfundat: „Da, Căpitane 
General!” şi gândi: „Ce ticăloşie pui la cale, Ferriera?” 

Se mişcă în scaun anevoie, palid la faţă. Durerea din picior 
îl măcina şi-i trebuia multă tărie ca să se stăpânească. 
Oasele se sudau bine şi, slavă Sfintei Fecioare, rana era 
curată. Dar fractura era totuşi o fractură, chiar şi un uşor 
balans al corăbiei la ancoră îl necăjea. Luă o înghiţitură de 
grog din burduful vechi ce atârna de o scoabă bătută în 
habitaclu. 

Ferriera îl privea. 

— 'Te doare rău piciorul? 

— E-n ordine. 

Grogul amorţise durerea. 

— O să te simţi destul de bine ca să ne duci până la 
Macao? 

— Da. Chiar şi să ne luptăm pe mare tot drumul. Şi să ne 
întoarcem la vară, dacă la asta te gândeşti. 

— Da, la asta mă gândesc, pilotule. Buzele-i erau strânse 
în acel zâmbet subţire, batjocoritor. Am nevoie de un pilot 
sănătos. 

— Sunt sănătos. Piciorul mi se vindecă bine. Rodrigues îşi 
alungă durerea. Englezul n-o să vină la bord de bună voie. 
Eu n-aş face-o. 

— Pe o sută de guinee că te-nşeli? 

— Asta e mai mult decât câştig eu într-un an. 

— Plătite după ce ajungem la Lisabona, din profiturile de 
la Corabia Neagră. 

— S-a făcut. Nimic n-o să-l facă să vină pe fregată de bună 
voie. Pe Dumnezeul meu, că sunt mai bogat cu o sută de 
guinee! 


— Mai sărac. Uiţi că iezuiţii îl vor aici mai mult decât mine. 

— De ce? 

Ferriera îl privi lung şi nu-i răspunse, păstrându-şi 
zâmbetul strâmb pe chip. Apoi, întinzându-i o cursă, spuse: 

— L-aş însoţi pe Toranaga afară din port, în schimbul 
ereticului. 

— Mă bucur că-ţi sunt tovarăş, şi-s de folos ţie şi Corâbiei 
Negre, spuse Rodrigues. N-aş vrea să te am duşman. 

— Sunt încântat că ne înţelegem, pilotule. În sfârşit. 

— Am nevoie de escortă să ies din port. Am nevoie de ea 
repede, îi spuse Toranaga lui dell'Aqua prin tălmaciul Alvito. 

Mariko se afla alături, cu Yabu, şi ascultau. El stătea pe 
dunetă, dell'Aqua dedesubt, pe puntea principală, cu Alvito 
lângă el, dar chiar şi aşa ochii le erau aproape la aceeaşi 
înălţime. 

— Sau, dacă vreţi, nava voastră de război poate înlătura 
bărcile pescăreşti din calea mea. 

— lertaţi-mă, dar asta ar fi un gest duşmănos nesăbuit, pe 
care nu-l... nu l-aţi putea recomanda fregatei, senior 
Toranaga; spuse dell'Aqua, adresâdu-i-se direct, simţindu- 
se, ca întotdeauna, straniu, în faţa felulului de a traduce a 
lui Alvito, în acelaşi timp cu vorbele sale. Ar fi cu neputinţă - 
ar fi un act făţiş de război. 

— Atunci ce propuneţi? 

— Vă rog, veniţi pe fregată. Să-l întrebăm pe Căpitanul 
General. El va găsi o cale de ieşire, acum că ştim care este 
problema. El e militar, noi nu suntem. 

— Aduceţi-l aici. 

— Ar fi mai simplu dacă Alteța Voastră ar veni acolo. În 
afară de asta, bineînţeles, ne-aţi face o mare cinste. 

Toranaga ştia care era adevărul. Doar cu câteva clipe 
înainte privise mai multe bărci pescăreşti, încărcate cu 
arcaşi, părăsind ţărmul sudic şi, deşi acum se aflau în 
siguranţă, era limpede că într-o oră intrarea portului avea 
să geamă de duşmani. 

Ştia că n-avea de ales. 


— Îmi pare rău, Alteță, îi explicase mai devreme Anjin-san, 
în timpul manevrelor, nu pot să mă apropii mai mult de 
fregată. Rodrigues e prea deştept. Pot să-l împiedic să fugă, 
dacă vântul rămâne aşa, dar nu-l pot încolţi, dacă nu face 
vreo greşeală. 

— O să facă vreo greşeală şi vântul o să rămână aşa? îl 
întrebase, cu ajutorul lui Mariko. 

Ea răspunsesse: 

— Anjin-san spune, un om înţelept nu se lasă niciodată pe 
seama vântului, doar dacă este un vânt bun şi te afli în 
largul mării. Aici suntem într-un port în care munţii fac ca 
vântul să formeze vârtejuri şi rafale. Pilotul, Rodrigues, n-o 
să facă nici o greşeală. 

Toranaga urmărise înfruntarea celor doi piloţi şi 
înţelesese, fără putinţă de tăgadă, că amândoi erau foarte 
pricepuţi. Şi de asemeni ajunsese să înţeleagă, că nici el, 
nici pământurile sale, nici Imperiul n-aveau să fie vreodată 
în siguranţă fără să aibă corăbii barbare moderne, şi prin 
ele să poată stăpâni mările. Gândul îl cutremurase. 

— Cum pot trata cu ei? Ce explicaţie ar putea găsi pentru 
un gest atât de vădit duşmănos, făcut împotriva mea? Acum 
e de datoria mea să sfârşesc cu ei pentru insulta adusă. 

Atunci Anjin-san îi explicase ce erau pavilioanele false, cum 
toate navele le foloseau ca să se apropie de duşman, sau ca 
să încerce să scape de un duşman, şi loranaga se liniştise 
aflând că se putea găsi o cale acceptabilă care să-i salveze 
onoarea. 

Acum Alvito spunea: 

— Cred că ar trebui să mergeţi îndată, Alteță. 

— Foarte bine, încuviinţă Toranaga. Yabu-san, preia 
comanda galerei. Mariko-san, spune-i lui Anjin-san că 
trebuie să stea pe dunetă şi să ţină cârma, apoi tu vii cu 
mine. 

— Da, stăpâne. 

Toranaga înţelesese imediat, după mărimea barcazului, că 
nu putea să ia cu el decât cinci gărzi. Dar şi asta fusese 


prevăzut şi planul final era simplu: dacă nu putea să 
convingă fregata să-l ajute, atunci el şi gărzile sale aveau 
să-l omoare pe Căpitanul General, pe pilotul lor şi pe preoţi 
şi se vor baricada într-una din cabine. Totodată, galera avea 
să se-arunce cu prova asupra fregatei, aşa cum sugerase 
Anjin-san, şi împreună aveau să încerce să ia fregata cu 
asalt. O vor lua sau nu, dar în ambele cazuri era o soluţie 
rapidă. 

— E un plan bun, Yabu-san, spusese el. 

— Te rog, îngăduie-mi să merg în locul domniei-tale să 
negociez. 

— Ei n-ar fi de acord. 

— Foarte bine, dar, odată ce ieşim din capcana asta, 
alungă toţi barbarii din Imperiu. Dac-ai s-o faci, vei avea 
mai mulţi daimyo de câştigat decât de pierdut. 

— Am să mă gândesc la asta, spusese Toranaga, ştiind că 
era o prostie, că trebuia să-i aibă pe Onoshi şi Kiyama de 
parte sa şi, deci, şi pe ceilalţi daimyo creştini, sau avea să 
fie înghiţit de la sine. De ce-o dori Yabu să meargă pe 
fregată? Ce ticăloşie a pus la cale, dacă nu primim ajutor? 

— Alteță, spuse Alvito din partea lui dell'Aqua, pot să-l invit 
pe Anjin-san să vină cu noi? 

— De ce? 

— Mi-a trecut prim minte că i-ar face plăcere să-şi salute 
camaradul, pilotul Rodrigues. Omul are un picior rupt şi nu 
poate veni aici. Rodrigues ar fi încântat să-l revadă, să-i 
mulţumească pentru că i-a salvat viaţa, dacă n-aveţi nimic 
împotrivă. 

Toranaga nu vedea nici o pricină pentru care Anjin-san să 
nu meargă. Omul era sub protecţia lui, deci era inviolabil. 

— Dacă el vrea, foarte bine. Mariko-san, însoţeşte-l pe 
Tsukku-san. 

Mariko se înclină. Ştia că sarcina ei era să asculte, să 
raporteze şi să se asigure că tot ce se spunea e a tradus 
corect, fără lipsuri. Acum se simţea mai bine, coafura şi faţa 
ei erau iarăşi desăvârşite, avea un alt chimonou, 


împrumutat de la doamna Fujiko, şi braţul stâng îi era legat 
cu o eşarfă curată. 

Unul dintre ofiţeri, ucenic în ale tămăduielii, îi curăţase 
rana. Tăietura de la umăr nu-i atinsese tendoanele şi rana 
în sine era curată. O baie ar fi întremat-o, dar pe galeră nu 
se putea. 

Porni împreuna cu Alvito înapoi spre dunetă. El băgă de 
seamă pumnalul din brâul lui Blackthorne şi cât de firesc 
părea să stea pe el chimonoul pătat de sânge. Se întrebă 
cât de departe ajunsese în a-i câştiga încrederea lui 
Toranaga. 

— Bun găsit, căpitane-pilot Blackthorne. 

— Să putrezeşti în iad, părinte! răspunse Blackthorne 
binevoitor. 

— Poate c-o să ne întâlnim acolo, Anjin-san. Poate că da. 
Toranaga a spus că poţi să vii pe fregată. 

— E ordinul lui? 

— Dacă doreşti”, a zis. 

— Nu doresc. 

— Rodrigues ar fi încântat să-ţi mulţumească din nou şi să 
te vadă. 

— Transmite-i respectele mele şi spune-i c-o să ne vedem 
în iad. Sau aici. 

— Piciorul îl împiedică s-o facă. 

— Ce-i face piciorul? 

— Se vindecă. Datorită ajutorului tău şi voinţei Domnului, 
în câteva săptămâni, cu voia Lui, are să umble, deşi o să 
şchiopăteze de-aici înainte. 

— Spune-i că-i doresc sănătate. Ai face mai bine să pleci, 
părinte, îţi pierzi vremea. 

— Rodrigues ar vrea să te vadă. Pe masă e grog şi-un 
clapon fript, grozav, cu sos şi verdeţuri proaspete, şi pâine 
proaspătă, şi unt. Ar fi păcat, pilotule, să pierzi o mâncare 
ca asta. 

— Ce? 


— Pâine proaspătă, aurie, căpitane-pilot, pesmeţi 
proaspeţi, unt şi o pulpă de vacă. Portocale proaspete din 
Goa şi chiar un galon de vin de Madeira, ca s-alunece 
mâncarea, ori rachiu, dacă-ţi place mai mult. E şi bere. Apoi 
mai e şi claponul de Macao, fierbinte şi gustos. Căpitanul 
General e un epicureu. 

— Lua-te-ar dracu', afurisitule! 

— O să mă ia când o să vrea Domnul. Eu îţi spun doar ce 
există. 

— Ce-nseamnă „epicureu”, întrebă Mariko. 

— Este acela căruia îi place mâncarea şi dă mese bogate, 
senhora Maria, spuse Alvito, folosind numele ei de botez. 

Observase schimbarea bruscă de pe faţa lui Blackthorne. 
Aproape că-i vedea saliva adunându-se şi-i simţea agonia 
arzătoare a stomacului. Pe înserat, când văzuse masa 
aşezată în cabina mare, argintăria strălucitoare, faţa de 
masă albă şi scaunele, scaune adevărate, îmbrăcate în 
piele, şi mirosise pâinea, şi untul, şi carnea, se simţise el 
însuşi ameţit de poftă, ori el nu era nici flămând, nici 
neobişnuit cu bucătăria japoneză. 

E atât de simplu să ademeneşti un om, îşi spuse. Nu-ţi 
trebuie decât să şti momeala potrivită. 

— La revedere, căpitane-pilot! 

Alvito se întoarse şi se îndreptă spre pasarelă. Blackthorne 
îl urmă. 

— Ce nu e-n regulă, englezule? întrebă Rodrigues. 

— Unde e mâncarea? După aia putem sta de vorbă. Mai 
întâi mâncarea pe care ai promis-o. 

Blackthorne stătea tremurând pe puntea principală. 

— Te rog, urmează-mă, spuse Alvito. 

— Unde-l duci, părinte? 

— Bineînţeles, în cabina mare. Blackthorne poate mânca 
în timp ce seniorul Toranaga şi Căpitanul General discută. 

— Nu. El mănâncă în cabina mea. 

— E mai lesne, bineînţeles, să mergi acolo unde este 
mâncarea. 


— Nostrom! Îngrijeşte-te să i se aducă pilotului mâncare 
îndată, tot ce are nevoie, în cabina mea, orice de pe masă. 
Englezule, ce vrei, grog, vin sau bere? 

— Bere mai întâi, apoi grog. 

— Nostrom, ocupă-te de asta şi du-l jos. Şi, ascultă, Pesaro, 
dă-i nişte haine din cufărul meu, şi cizme, şi tot ce-i trebuie. 
Şi rămâi cu elpână te chem. 

Fără să scoată o vorbă, Blackthorne îl urmă pe Pesaro, 
nostromul, un bărbat masiv, mătăhălos, pe scara din 
tambuchi. Alvito porni înapoi către dell'Agua şi Toranaga, 
care discutau, prin Mariko, lângă scara din tambuchi, dar 
Rodrigues îl opri. 

— Părinte! Numai o clipă. Ce i-ai spus? 

— Doar că ai vrea să-l vezi şi că avem mâncare la bord. 

— Dar că eu îl invit la masă? 

— Nu, Rodrigues, n-am spus asta. Dar tu n-ai vrea să-i 
oferi mâncare unui camarad pilot care e flămând? 

— Bietul nenorocit nu e flămând, e hămesit. Dacă mănâncă 
în starea asta, o să înfulece ca un lup, apoi o să verse tot 
atât de repede ca o târfă beată. Nu cred c-ar fi bine ca 
vreunul dintre noi, fie el chiar şi un eretic, să mănânce şi să 
verse ca un animal, în faţa lui Tloranaga, nu-i aşa, părinte? 
Nu în faţa unui spurcat de fecior de târfă - mai ales a unuia 
cu gânduri tot atât de curate ca o târfă plină de sifilis! 

— Trebuie să-nveţi să pui frâu limbii tale spurcate, fiule, 
spuse Alvito. O să te ducă în iad. Ai face bine să spui de o 
mie de ori Ave Maria şi să nu mănânci două zile. Doar pâine 
şi apă. O penitenţă în faţa lui Dumnezeu, ca să-ţi 
amintească de milostenia Lui. 

— Mulţumesc, părinte, aşa o să fac. Bucuros. Şi dac-aş 
putea să îngenunchez, aş face-o şi ţi-aş săruta crucea. Da, 
părinte, acest biet păcătos îţi mulţumeşte pentru răbdarea 
pe care ţi-a dat-o Dumnezeu. Trebuie să-mi pun frâu la 
limbă. 

Ferriera strigă de pe scara din tambuchi. 

— Rodrigues, vii jos? 


— Am să rămân pe punte atâta vreme cât târfa aia de 
galeră e acolo, Căpitane General. Dacă ai nevoie de mine, 
mă găseşti aici. Alvito dădu să plece. Rodrigues o observă 
pe Mariko. Doar o clipă, părinte. Cine e femeia? 

— Dona Maria Toda. Unul din tălmacii lui Ioranaga. 

Rodrigues fluieră uşor. 

— E bună? 

— Foarte bună. 

— O prostie s-o laşi la bord. De ce-ai spus „Iloda”? E una 
din concubinele lui Hiro-matsu? 

— Nu. E soţia fiului său. 

— O prostie s-o aduci pe navă. Rodrigues făcu semn unuia 
dintre marinari. Spune tuturor că femeia vorbeşte 
portugheza. 

— Da, senhor. 

Omul se îndepărtă grăbit şi Rodrigues se întoarse iar spre 
părintele Alvito. 

Preotul nu era câtuşi de puţin intimidat pe mânia lui 
Rodrigues. 

— Doamna Maria vorbeşte şi latina, şi tot atât de bine. Mai 
e altceva, pilotule? 

— Nu, mulţumesc. Poate că e mai bine să-ncep să spun Ave 
Maria. 

— Da, ar trebui. 

Preotul făcu semnul crucii şi plecă. Rodrigues scuipă în 
gura de scurgere şi unul dintre timonieri tresări şi se 
închină. 

— Vedea-te-aş agăţat de boaşe în vârful catargului! şuieră 
Rodrigues. 

— Da, căpitane-pilot, îmi cer iertare, senhor. Dar lângă 
bunul părinte m-apucă frica. N-am vrut să supăr pe nimeni. 

Tânărul văzu ultimele firişoare de nisip trecând prin gâtul 
clepsidrei de o oră şi o întoarse. 

— După ce o întorci pe cea de o jumătate de ceas, te duci 
jos c-o găleată cu apă şi o perie de frecat şi cureţi mizeria 
din cabina mea. Îi spui nostromului să-l aducă pe englez sus 


şi tu-mi faci cabina lună. şi-ar fi bine şa fie foarte curată, 
dacă nu vrei să-mi fac jartiere din maţele tale. Şi-n timp ce- 
o cureţi spune Ave Maria pentru sufletul tău blestemat. 

— Da, senhor pilot, spuse tânărul abia auzit. 

Rodrigues era fanatic în privinţa curăţeniei şi cabina lui 
parc-ar fi fost Sfântul Graal al navei. Totul trebuia să fie 
imaculat, indiferent de vreme. 

CAPITOLUL, 27 

— Trebuie să existe o cale, Căpitane General, spuse 
dell' Aqua răbdător. 

— Doriţi un act făţiş de război împotriva unei naţii 
prietene? 

— Bineînţeles că nu. 

Toţi cei din cabina principală ştiau că se găseau în aceeaşi 
capcană. Orice act făţiş îi aşeza hotărât de partea lui 
Toranaga şi împotriva lui Ishido, ceea ce era de ocolit cu 
orice chip, dacă Ishido ar fi ieşit învingător. În acel moment 
Ishido controla Osaka şi capitala, Kyoto, şi pe majoritatea 
regenţilor. Şi acum, cu ajutorul celor doi daimyo, Onoshi şi 
Kiyama, Ishido controla mai toată insula din sud, Kyushu, 
portul Nagasaki, centrul principal al întregului negoţ, şi 
astfel, tot negoţul şi Corabia Neagră din acest an. 

Toranaga spuse, prin mijlocirea părintelui Alvito: 

— Ce e atât de greu? Eu vreau doar să-i împrăştiaţi pe 
piraţii de la intrarea în port, neh? 

Toranaga stătea incomod la locul de cinste, în scaunul cu 
spătar înalt de la masa mare. Alvito se aşezase alături de el, 
Căpitanul General în faţa lui, dell'Agua lângă Căpitanul 
General. Mariko stătea în spatele lui Toranaga şi samuraii 
din gardă aşteptau Ungă uşă, cu faţa către marinarii 
înarmaţi. Toţi europenii erau conştienţi că, deşi Alvito 
tălmăcea pentru 'Toranaga tot ce se discuta în cameră, 
Mariko se afla acolo ca să se încredinţeze că nimic din ce îşi 
puteau spune cu glas tare între ei nu era împotriva 
stăpânului ei şi că traducerea era completă şi exactă. 

Dell'Aqua se aplecă în faţă. 


— Alteță, n-aţi putea trimite soli la ţărm seniorului Ishido? 
Poate că soluţia stă în negocieri. Noi am putea oferi această 
navă ca loc pentru tratative. Poate că în acest chip aţi reuşi 
să înlăturați războiul. 

Toranaga râse dispreţuitor. 

— Ce război? Eu şi Ishido nu suntem în război. 

— Dar, Alteță, noi am văzut bătălia de pe țărm. 

— Nu fiţi naivi! Cine a fost omorât? Clţiva ronini fără 
însemnătate. Cine pe cine a atacat? Doar ronini, bandiți şi 
fanatici. 

— Dar ambuscada? Am înţeles că samuraii în maro au 
luptat cu cei în gri. 

— Bandiţii ne-au atacat pe toţi, laolaltă, fie că eram în 
maro sau gri. Oamenii mei au luptat doar ca să mă apere. În 
încăierări de noapte se întâmplă deseori greşeli. Dacă 
samuraii în maro au ucis pe cei în gri sau invers, astă eo 
greşeală regretabilă. Ce înseamnă câţiva oameni pentru 
fiecare dintre noi? Nimic. Nu suntem în război. 

Toranaga citi neîncredere pe chipurile lor, aşa că adăugă: 

— Tsukku-san, spune-le că în Japonia armatele poartă 
războaiele. Aceste neînsemnate încăierări şi tentativele de 
asasinat sunt doar încercări, tăgăduite când nu izbutesc. 
Războiul n-a început în noaptea asta. A început când a 
murit Taiko. Chiar înainte de asta, când a murit fără să lase 
un fiu major, care să-i urmeze. Poate chiar înainte, când 
Goroda, Protectorul Tronului, a fost ucis. Noaptea asta nu 
înseamnă nimic în timp. Niciunul dintre voi nu înţelegeţi 
lumea noastră sau politica noastră. Cum aţi putea? Desigur 
că Ishido încearcă să mă omoare. Şi tot aşa şi mulţi alţi 
daimyo. Au făcut-o în trecut ş-o s-o facă şi în viitor. Kiyama 
şi Onoshi au fost şi prieteni, şi duşmani. Ascultaţi, dacă eu 
sunt ucis, asta ar simplifica lucrurile pentru Ishido, 
adevăratul duşman, dar numai pentru un timp. Acum m-a 
încolţit şi, dacă izbuteşte, o să aibă doar un avantaj de 
moment. Dacă scap, capcana nici n-a existat vreodată. Dar 
să vă fie limpede, tuturor, că moartea mea n-o să 


îndepărteze cauza războiului, nici n-o să împiedice alte 
înfruntări. Doar dacă moare Ishido n-are Să mai fie nici un 
conflict. Aşa că acum nu este nici un fel de război. Deloc. Se 
mişcă în scaun, detestând mirosul din cabină al 
mâncărurilor grase şi trupurile nespălate. Dar noi, într- 
adevăr, avem o problemă urgentă. Am nevoie de tunurile 
voastre. Le vreau acum. Piraţii mă ameninţă la ieşirea din 
port. Am spus mai înainte, 'Isukku-san, că în curând fiecare 
va trebui să aleagă de partea cui este. Spune-mi acum, de 
ce parte eşti tu, mai-marele tău şi întrega Biserică creştină? 
Şi prietenii mei, portughezii, sunt cu mine sau împotriva 
mea? 

Dell'Aqua spuse: 

— Puteţi fi sigur, mărite Toranaga, că noi toţi sprijinim 
interesele domniei-voastre. 

— Bine. Atunci îndepărtaţi-i pe pirați imediat! 

— Ăsta ar fi un act de război şi nu ar fi nimic de câştigat 
din el. Poate că reuşim să facem un târg, nu? spuse 
Ferriera. 

Alvito nu traduse asta, ci spuse în schimb: 

— Căpitanul General zice că noi încercăm numai să evităm 
un amestec în politica domniilor-voastre, senior Toranaga. 
Noi suntem neguţători. 

Mariko îi spuse în japoneză: 

— lertaţi-mă, Alteţă, nu e corect. Nu asta s-a spus. 

Alvito oftă. 

— Am sups-o de fapt cu cuvintele mele, Alteță. Căpitanul 
General, ca străin, nu cunoaşte unele purtări de aici. Nu 
înţelege Japonia. 

— Dar dumneata o înţelegi, Tsukku-san? întrebă Toranaga. 

— Încerc, Alteță. 

— De fapt, ce-a zis? 

Alvito îi spuse. 

După o pauză Ioranaga continuă: 

— Anjin-san mi-a spus că portughezii sunt foarte interesaţi 
de negustorie, şi când fac negustorie n-au nici bună- 


cuviinţă, şi nici nu le arde de glumă. Înţeleg şi primesc 
explicaţia ta, Tsukku-san. Dar, de acum încolo, te rog, 
talmăceşte tot, aşa cum e spus. 

— Da, Alteță. 

— Spune-i Căpitanului General aşa: când războiul se va 
termina eu am să măresc negoţul. Eu sunt pentru negoţ. 
Ishido nu este. 

Dell'Aqua observase schimbarea şi nădăjduia că Alvito 
acoperise prostia lui Ferriera. 

— Noi nu suntem politicieni, Alteţă, noi suntem oameni ai 
religiei, şi reprezentăm credinţă şi pe credincioşi. Noi, într- 
adevăr, sprijinim interesele domniei-voastre. Da. 

— Sunt de acord. Mă gândeam... 

Alvito se opri din tălmăcit, chipul i se lumină şi lăsă pentru 
moment japoneza lui Ioranaga să curgă. 

— Îmi cer iertare, Eminenţă, dar seniorul Toranaga a spus: 
„Mă gândeam să vă cer să construiți un templu, un templu 
mare, în Yedo, ca o dovadă a încrederii mele în interesele 
voastre.” 

De ani, de când Toranaga devenise senior al celor Opt 
Provincii, dell' Aqua făcuse tot ce putuse pentru această 
concesie. Şi ce obținuse acum de la el, pentru cel de-al 
treilea mare oraş din împărăție, era o favoare de nepreţuit. 
Părintele Inspector ştiu că venise timpul să rezolve 
problema tunurilor. 

— Mulţumeşte-i, Martin Isukku-san, spuse folosind 
cuvintele-cod asupra cărora se înţelesese mai devreme cu 
Alvito, hotărând calea ce trebuia urmată, cu acesta ca 
purtător de stindard, şi spune-i că noi vom încerca 
întotdeauna să-i fim de folos. O, da, întrebă-l ce are de gând 
în legătură cu catedrala, adăugă pentru Căpitanul General. 

— Cred că acum aş putea vorbi direct, Alteță, începu Alvito 
către Toranaga. Stăpânul meu vă mulţumeşte şi spune că 
ceea ce aţi cerut mai-nainte poate că este cu putinţă. 
Strădaniile sale vor fi întotdeauna spre folosul vostru. 

— Strădanie este un cuvânt abstract şi nesatisfăcător. 


— Da, Alteță. Alvito privi către gărzi care, bineînţeles, 
ascultau fără să pară că o fac. Dar îmi amintesc că spuneaţi 
mai devreme că uneori e înţelept să fii abstract. 

Toranaga înţelese imediat. Făcu semn oamenilor să plece. 

— Aşteptaţi afară, toţi. 

Samuraii se supuseră fără tragere de inimă. Alvito se 
întoarse către Ferriera: 

— Acum nu mai avem nevoie de gărzile dumitale, Căpitane 
General. 

După plecarea samurailor, Ferriera îşi concedie oamenii şi 
privi spre Mariko. El purta o pereche de pistoale la 
cingătoare şi un altul în cizmă. 

Alvito îi spuse lui Toranaga: 

— Alteță, poate că aţi dori ca doamna Maria să ia loc? 

Din nou Toranaga înţelese. Cugetă o clipă, apoi dădu pe 
jumătate din cap şi spuse fără să se întoarcă: 

— Mariko-san, ia una dintre străjile mele şi găseşte-l pe 
Anjin-san. Stai cu el până trimit după tine. 

— Da, stăpâne. 

Uşa se închise în urma ei. 

Acum erau singuri. Ei patru. 

Ferriera spuse: 

— Care-i propunerea? Ce are de dat? 

— Ai răbdare, Căpitane General, îi răspunse dell'Aqua, 
bătând darabana cu degetele pe cruce şi rugându-se 
pentru reuşită. 

— Alteță, începu Alvito către 'Toranaga, stăpânul meu 
spune că va încerca să facă tot ce aţi cerut. În patruzeci de 
zile. Vă va trimite vorbă în taină despre cum merg lucrurile. 
Cu îngăduinţa voastră, eu voi fi mesagerul. 

— Şi dacă nu izbuteşte? 

— Nu va fi din pricină că n-a încercat, sau n-a fost 
convingător, ori că s-a răzgândit. Vă dă cuvântul său. 

— În faţa zeului creştin? 

— Da. În faţa lui Dumnezeu. 

— Bine. O vreau în scris. Cu sigiliul său. 


— Uneori înțelegerile depline, înțelegerile delicate, nu 
trebuie trecute în scris, Alteță. 

— Zici că, dacă nu-mi dau încuviințarea în scris, nici voi n-o 
veţi face? 

— Mi-am amintit doar una din spusele domniei-voastre, că 
onoarea unui samurai este, cu siguranţă, mai importantă 
decât o bucată de hârtie. Părintele Inspector îşi dă cuvântul 
său în faţa lui Dumnezeu, cuvântul de onoare, aşa cum ar 
face-o un samurai. Cinstea domniei-voastre este întru totul 
îndeajuns pentru Părintele Inspector. M-am gândit doar că 
l-ar întrista să nu aveţi atâta încredere în el. Doriţi să-i cer o 
semnătură? 

În cele din urmă Toranaga spuse: 

— Foarte bine. Cuvântul lui în faţă zeului lisus, neh? 
Cuvântul lui în faţa Dumezeului său? 

— Vi-l dau în numele său. A jurat pe Sfânta Cruce să 
încerce. 

— Şi tu, Tsukku-san? 

— Aveţi la fel şi cuvântul meu, în faţa lui Dumnezeu, pe 
Sfânta Cruce, că voi face tot ce pot spre a-l ajuta să-i 
convingă pe seniorii Onoshi şi Kiyama să fie aliaţii domniei- 
voastre. 

— În schimb eu voi face ce-am promis mai devreme. În cea 
de a patruzeci şi una zi puteţi să puneţi piatra de temelie a 
celui mai mare templu creştin din împărăție. 

— Alteță, s-ar putea ca terenul să fie delimitat imediat? 

— De îndată ce ajung în Yedo. Acum. Cum rămâne cu 
piraţii? Piraţii din bărcile pescăreşti? Îi veţi îndepărta 
imediat? 

— Dacă aţi avea tunuri, aţi face-o singur, Alteță? 

— Bineînţeles, Tsukku-san. 

— Alteță, îmi cer iertare că vă necăjesc atât, dar trebuie să 
facem un plan. Tunurile nu ne aparţin. Vă rog, acordaţi-mi o 
clipă. Alvito se întoarse către dell'Aqua: Eminenţă, totul e 
aranjat în privinţa catedralei. Apoi adăugă către Ferriera, 
după planul stabilit din timp: O să fii bucuros că nu l-ai 


scufundat, Căpitane General. Seniorul Toranaga întreabă 
dacă ai vrea să-i transporţi zece mii de ducați de aur când 
pleci cu Corabia Neagră la Goa, spre a fi investiţi spre piaţa 
aurului, în India. Noi am fi încântați să mijlocim afacerea 
prin sursele noastre obişnuite de acolo, plasând aurul 
pentru dumneata. Seniorul Toranaga spune că jumătate din 
profit îţi aparţine. Amândoi, Alvito şi dell'Aqua, ajunseseră 
la concluzia că, până la întoarcerea Corabiei Negre, peste 
şase luni, Ioranaga avea să fie ori din nou preşedintele 
regenţilor şi, prin urmare, mai mult decât încântat să 
îngăduie această foarte profitabilă tranzacţie, ori avea să fie 
mort. Dumneata ai putea avea, lesne, un profit de patru mii 
de ducați. Fără nici o primejdie. 

— În schimbul cărei concesii? Asta e mai mult decât 
ajutorul anual pe care-l aveţi de la regele Spaniei pentru tot 
Ordinul lui Isus din Asia. În schimbul a ce? 

— Seniorul Toranaga spune că piraţii îl opresc să 
părăsească portul. El ştie mai bine decât dumneata dacă 
sunt pirați. 

Ferriera răspunse pe aceeaşi voce egală adresată doar lui 
Toranaga, după cum prea bine ştiau amândoi. 

— Nu v-aş sfătui să vă puneţi credinţa în acest om. 
Duşmanii lui au toţi aşii în mână. Toţi regii creştini sunt 
împotriva lui. Doi dintre cei mai importanţi dintre ei cu 
siguranţă, i-am auzit cu propriile mele urechi. Ei zic că 
japonezul ăsta e adevăratul duşman. Eu îi cred pe ei, nu pe 
cretinul ăsta nenorocit. 

— Sunt sigur că seniorul Toranaga ştie mai bine decât noi 
cine sunt pirați şi cine nu, îi spuse netulburat dell'Aqua, 
cunoscând soluţia, după cum şi Alvito o ştia. Presupun că n- 
ai nimic împotrivă ca seniorul Toranaga să se ocupe el 
însuşi de pirați. 

— Bineînţeles că nu. 

— Aveţi o mulţime de tunuri de rezervă la bord, spuse 
Părintele Inspector. De ce nu-i dai câteva în secret? De fapt, 
vinde-i câteva. Tu vinzi arme mereu. El cumpără arme. 


Patru tunuri ar fi mai mult decât suficient. Ar fi uşor de 
transbordat cu barcazul, la fel praful de puşcă şi ghiulelele, 
date şi ele în cantitate destulă şi tot în secret. Atunci 
problema e rezolvată. 

Ferriera oftă. 

— Tunurile, dragă Eminenţă, sunt nefolositoare pe o 
galeră. Ea n-are nici saborduri de tragere, nici parâme de 
ancoraj, nici afeturi pentru tunuri. Nu pot folosi tunurile, 
chiar dacă ar avea tunari, şi nu-i au. 

Amândoi preoţii erau descumpăniţi. 

— Nefolositoare? 

— Complet. 

— Dar sigur, don Ferriera, ei pot să adapteze... 

— Galera aceea nu poate folosi tunurile fără a fi 
modificată. Asta ar lua cel puţin o săptămână. 

— Nan ja? zise Toranaga bănuitor simțind că ceva nu era 
în ordine, oricât încercaseră ei s-o ascundă. 

— Ce este”? întreabă Toranaga, traduse Alvito. 

Dell'Aqua simţea că totul le scapă printre degete. 

— Căpitane General, te rog, ajută-ne. Te rog. [i-o spun 
deschis. Noi am câştigat favoruri enorme pentru credinţă. 
Trebuie să mă crezi, da, şi trebuie să ai încredere în noi. 
Trebuie să-l ajuţi cumva pe seniorul Ioranaga să iasă din 
port. 'Te rog, în numele Bisericii. Numai catedrala este o 
concesiune enormă. le rog. 

Ferriera nu lăsă să i se citească pe chip nimic din extazul 
victoriei. Ba adăugă chiar un plus de gravitate vocii. 

— De vreme ce-mi cereţi ajutorul în numele Bisericii, 
Eminenţă, bineînţeles voi face tot ce-mi cereţi. O să-l scot 
din capcana asta. Dar în schimb vreau căpitănia generală a 
Corabiei Negre pe anul viitor, fie că iese sau nu bine anul 
ăsta. 

— Acesta-i darul regelui Spaniei, numai al lui. Nu-mi 
aparţine, ca să-l pot acorda. 

— Mai departe: primesc aurul lui, dar vreau garanţia 
Sfinţiilor voastre că nu voi avea nici un necaz din partea 


viceregelui din Goa, sau aici, în privinţa aurului, sau în 
legătură cu vreuna din Corăbiile Negre. 

— Îndrăzneşti să-mi ceri mie şi Bisericii zăloage? 

— E mai degrabă o înţelegere de afaceri între mine, 
Sfinţia voastră şi maimuța asta. 

— Nu e maimuţă, Căpitane General. Ai face bine să-ţi 
aminteşti asta. 

— Mai departe: cincisprezece la sută din încărcătura de 
anul ăsta, în loc de zece. 

— Cu neputinţă. 

— Mai departe: ca totul să fie în ordine, Eminenţă, 
cuvântul Sfinţiei voastre, în faţa lui Dumnezeu - acum - că 
nici Sfinţia voastră, nici vreunul dintre preoţii aflaţi sub 
ascultarea voastră nu o să mă amenințe vreodată cu 
excomunicarea, dacă nu comit un sacrilegiu în viitor, ceea 
ce n-o să se întâmple. Şi mai departe, cuvântul Sfinţiei 
voastre, că, împreuna cu sfinţii părinţi mă veţi sprijini şi veţi 
ajuta Corabia Neagră din aceşti doi ani. 

— Şi mai departe, Căpitane General? Cu siguranţă că asta 
nu e tot. Cu siguranţă mai e ceva, nu:i aşa? 

— Ultimul lucru: îl vreau pe eretic. 

Din pragul cabinei, Mariko privea înlemnită la 
Blackthorne. Zăcea aproape în nesimţire pe duşumea, 
vărsându-şi măruntaiele din el. Nostromul stătea rezemat 
de patul din cabină, rânjind pofticios la ea, dezvelindu-şi 
rădăcinile galbene ale dinţilor. 

— E otrăvit sau e beat? îl întrebă pe 'Totomi Kana, 
samuraiul de lângă ea, încercând, fără să izbutească, să-şi 
astupe nările la duhoarea apăsătoare de mâncare şi vomă, 
la şi mai apăsătoarea duhoare a marinarului hidos, din faţa 
ei şi la atotstăpânitoarele miasme din cale, ce inundau 
întreaga corabie. Arată de parcă ar fi fost otrăvit, neh? 

— Poate că a fost Mariko-san. Priviţi la mizeria aia! 

Samuraiul arătă plin de scârbă spre masă. Pe ea erau 
împrăştiate în neorânduială talgere de lemn, pline cu 
resturi dintr-o halcă de vacă, jumătate de pui sfârtecat, 


bucăţi de pâine şi brânza, bere vărsată, unt, o farfurie cu 
sos gras, sleit şi o sticlă de rachiu golită pe jumătate. 

Niciunul dintre ei nu mai văzuse până atunci carne pe 
masă. 

— Ce cătaţi aci? îi întrebă nostromul. Fără maimuțe aci, 
wakarimasu? Nici o maimută-san în cameru astu! Privi 
către samurai şi-i făcu semn cu mâna să plece. Afară! 
şterge-o! Privirea îi zbură din nou spre Mariko. Care c 
numele tău? Namu, ei? 

— Ce spune, Mariko-san? întrebă samuraiul. 

Nostromul îşi aruncă privirea pentru o clipă spre samurai, 
apoi şi-o întoarse iar spre Mariko. 

— Ce spune barbarul, Mariko-san? 

Mariko îşi desprinse ochii uluiţi de pe masă şi se concentră 
asupra nostromului. 

— Îmi pare rău, senhor, nu v-am înţeles. Ce-aţi spus? 

— Ce? Nostromul rămase cu gura căscată. Era un bărbat 
gras, cu ochii prea apropiaţi, urechi mari şi părul strâns 
într-o coadă anemică, dată cu căneală. Un crucifix îi atârna 
de şuncile gâtului şi pistoalele-i erau la îndemână în 
cingătoare. Ei? Vorbeşti portugheza? O jappo care vorbeşte 
bine portugheza? Unde-ai învăţat să vorbeşti civilizat? 

— Părinţii creştini m-au învăţat. 

— Fir-aş afurisit să fiu! Sfântă Fecioară, o floare-san care 
vorbeşte civilizat! 

Blackthorne vomă iar şi încercă anevoie să se ridice de jos. 

— Puteţi... vă rog, puteţi să-l puneţi pe pilot acolo? 

Ea arăta spre pat. 

— Da. Dac-o să m-ajute maimuța asta. 

— Cine? Îmi pare rău, ce-aţi spus? Cine? 

— EI! Jappo. El. 

Cuvintele o cutremurară şi-i trebui toată voinţa să rămână 
calmă. Arătă spre samurai. 

— Kana-san, vrei, te rog, să-l ajuţi pe barbarul acesta? 
Anjin-san trebuie pus acolo. 

— Cu plăcere, doamnă. 


Împreună, cei doi bărbaţi îl ridicară pe Blackthorne care 
căzu ca un bolovan în cuşetă, cu capul prea greu, mişcând 
prosteşte din buze. 

— Trebuie spălat, spuse Mariko-san în japoneză, încă pe 
jumătate înmărmurită de cum îl numise nostromul pe Kana. 

— Da, Mariko-san. Porunceşte-i barbarului să cheme 
slugile. 

— Da. Ochii neîncrezători se întoarseră din nou spre masă, 
ca atraşi de o vrajă. Mănâncă ei într-adevăr asta? 

Nostromul îi urmări privirea. Imediat se aplecă, rupse un 
copan de pui şi i-l oferi. 

— 'Ţi-e foame? Poftim, micuță Floare-san, e bun. E 
proaspăt, de azi, clapon veritabil de Macao, pe cinstea mea. 

Ea clătină capul. 

Faţa cenuşie a nostromului se despică într-un rânjet şi, 
plin de bunăvoință, cufundă copanul în sosul gros şi i-l vâri 
sub nas. 

— Sosul îl face chiar mai bun. Hei, e bine să poţi vorbi ca 
lumea, nu? Aşa ceva nu mi s-a întâmplat niciodată până 
acum. Haide, mănâncă, o să-ţi dea putere - acolo unde 
trebuie! Îţi spun, e clapon de Macao. 

— Nu, nu, mulţumesc. Să mănânci carne... să mănânci 
carne e interzis. E împotriva legii; şi împotriva budismului şi 
shintoismului. 

— Nu, în Nagasaki nu e! Nostromul râse. O grămadă de 
jappo mănâncă mereu carne. Toţi mănâncă, când pot să 
facă rost şi dau pe gât tot atât de bine şi grogul nostru. Eşti 
creştină, nu? Haide, încearcă, micuță donna. Cum poţi şti 
dacă nu-ncerci? 

— Nu, nu, mulţumesc. 

— Omu' nu poa' să trăiască făr' de carne. Asta-i mâncarea 
adevărată. Ie face puternic ca să te zbănţui ca o nevăstuică. 
Ia. Îi oferi copanul lui Kana. Tu vrei? 

Kana clătină din cap la fel de îngreţoşat. 

— Iye. 


Nostromul ridică din umeri şi-l aruncă nepăsător înapoi pe 
masă. 

— Iye să fie. Ce-ai păţit la mână? Te-ai rănit în luptă? 

— Da. Dar nu rău. 

Mariko îl mişcă puţin, ca să-i arate, şi-şi înăbuşi durerea. 

— Mititica de ea! Ce cauţi p-aci, donna senhorita, ei? 

— Să-l văd pe An... să-l văd pe pilot. Seniorul Toranaga m- 
a trimis. Pilotul e beat? 

— Da, asta şi mâncarea. Nenorocitul a-nfulecat prea iute şi 
a băut prea iute. A dat pe gât o jum'ate de sticlă dintr-o 
înghiţitură. Englezii sunt toţi la fel. Nu se pot ţine de la 
grog şi n-au cojones. O măsură din cap până-n picioare. N- 
am mai văzut o floare atât de mică ca tine pân' acu. Şi nici 
n-am mai vorbit cu un jappo care să fie-n stare să vorbească 
civilizat. 

— Numeşti toate doamnele japoneze şi pe toţi samuraii 
jappo şi maimuțe? 

Marinarul râse scurt.! 

— Hei, senhorita, m-a luat gura pe dinainte. Asta-i pentru 
ăi de rând, ştii, pentru codoagşe şi târfe în Nagasaki. N-am 
vrut să te jignesc. N-am avut vorbe niciodată pân' acu' cu o 
senhorita civilizată, n-am ştiut că e vreuna, pe Dumnezeul 
meu. 

— Nici eu, senhor. N-am stat de vorbă niciodată până 
acum cu un portughez civilizat, afară de un sfânt părinte. 
Noi suntem japonezi, nu jappo, neh? şi maimuţele sunt 
animale, nu-i aşa? 

— Sigur, Nostromul îşi arătă cioturile dinţilor. Vorbeşti ca o 
donna. Da. N-am vrut să jignesc, donna senhorita. 

Blackthorne începu să bolborosească ceva. Ea se duse 
lângă el şi-l mişcă uşor: 

— Anjin-san! Anjin-san! 

— Da... da? Blackthorne deschise ochii. Oh... salut... îmi 
pare ră... Eu... 

Dar durerea strivitoarea şi camera care se-nvârtea cu el îl 
făcură să se lungească la loc. 


— Vă rog, trimiteţi după un servitor, senhor. Trebuie 
spălat. 

— Avem sclavi, dar nu pentru asta, donna senhorita. Lasă-l 
pe englez... Ce contează un pic de borâtură pentru un 
eretic? 

— N-aveţi servitori? întrebă ea uluită. 

— Avem sclavi - negri ticăloşi, dar sunt leneşi -, n-aş avea 
încredere să-l pui să-l spele, adăugă cu un zâmbet strâmb. 

Mariko ştia că nu avea de ales. Se putea ca seniorul 
Toranaga să aibă nevoie de Anjin-san imediat şi asta era 
datoria ei. 

— Atunci am nevoie de puţină apă, spuse. Ca să-l spăl. 

— E un butoi în puţul scării. Pe puntea de dedesubt. 

— Vă rog, aduceţi-mi puţină apă, senhor. 

— Trimite-l pe el. 

Nostromul întinse un deget către Kana. 

— Nu. O să-mi aduceţi domnia-voastră, acum. Vă rog. 

Nostromul îşi întoarse privirea către Blackthorne. 

— Eşti puicuţa lui? 

— Ce? 

— Puicuţa englezului? 

— Ce e puicuţa, senhor? 

— Femeia lui. Prietena lui, ştii, senhorita, drăguţa pilotului. 
Puicuţă. 

— Nu. Nu, senhor, nu sunt puicuţa lui. 

— A lui, atuncea? A mai... a samuraiului? Ori poate a 
regelui, ăsta de-a sosit la bord? Tora-şi-nu-mai-ştiu-cum. 
Eşti una dintr-ale lui? 

— Nu. 

— A nici unuia de pe navă? 

Ea-şi clătină capul. 

— Vă rog, n-aţi vrea să-mi aduceţi puţină apă? 

Nostromul încuviinţă din cap şi plecă. 

— Ăsta-i cel mai urât şi cel mai împuţit barbar lângă care 
am stat vreodată, zise samuraiul. Ce spunea? 


— E[... bărbatul a întrebat dacă sunt una din concubinele 
pilotului. 

Samuraiul porni spre uşă. 

— Kana-san! 

— Cer, în numele soţului dumitale, dreptul de a răzbuna 
această insultă. Pe loc! De parcă dumneata ai convieţui cu 
orice barbar! 

— Kana-san! Te rog, închide uşa. 

— Eşti Toda Mariko-san! Cum îndrăzneşte să te insulte? 
Insulta trebuie răzbunată. 

— Va fi, Kana-san, şi-ţi mulţumesc. Da. Îţi dau acest drept. 
Dar ne aflăm aici la porunca seniorului Toranaga. Până ce el 
nu încuviinţează, n-ar fi corect pentru dumneata s-o faci. 

Kana închise uşa fără tragere de inimă. 

— Ai dreptate. Dar te rog să-i ceri îngăduinţa seniorului 
Toranaga înainte să plece. 

— Da. Îţi mulţumesc pentru grija pe care-o porţi onoarei 
mele. 

Ce-ar face Kana dacă ar şti tot ce s-a spus, se întrebă 
îngrozită. Ce-ar face seniorul Toranaga? Sau Hiro-matsu? 
Sau soţul meu? Maimuţe! Oh, Sfântă Fecioară, ajută-mă să 
pot rămâne liniştită şi ţine-mi mintea limpede. Ca să 
potolească mânia lui Kana, schimbă repede vorba. 

— Anjin-san pare atât de neajutorat. La fel ca un copil. Se 
pare că barbarii nu pot suporta vinul. La fel ca unii dintre 
bărbaţii noştri. 

— Da. Dar nu e de vină vinul. Nu poate fi. E ce-a mâncat. 

Blackthorne se mişcă neliniştit, luptându-se să-şi vină în 
fire. 

— N-au servitori pe corabie, Kana-san, aşa că va trebui să 
ţin locul uneia dintre doamnele lui. 

Începu să-l dezbrace pe Blackthorne, stânjenită de braţul 
rănit. 

— Lăsaţi-mă să vă ajut. Kana era foarte îndemânatic. Am 
făcut-o de multe ori cu tatăl meu, când i se urca sake-ul la 
cap. 


— E bine pentru un bărbat să se îmbete din când în când. 
Îl eliberează de toate spiritele rele. 

— Da. Dar tatăl meu suferea cumplit în ziua următoare. 

— Soţul meu suferă foarte rău. Cu zilele. 

După o pauză, Kana spuse: 

— Să-l ajute Buddha pe seniorul Buntaro să scape. 

— Da. Mariko înconjură cabina cu privirea. Nu înţeleg cum 
pot să locuiască într-o asemenea mizerie. E mai rău decât la 
cei mai săraci oameni de la noi. Aproape că am leşinat în 
cealaltă cabină din pricina mirosului. 

— E ruşinos. N-am fost niciodată în viaţa mea la bordul 
unei nave barbare. 

— Eu n-am fost niciodată pe mare până acum. 

Uşa se deschise şi nostromul aşeză jos găleata. Tresări la 
vederea trupului gol al lui Blackthorne, smulse o pătură de 
sub cuşetă şi-l acoperi. 

— L-a luat naiba dacă răceşte. Afară de asta... E ruşinos să 
faci aşa ceva unui bărbat, chiar şi lui. 

— Ce? 

— Nimic. Cum te cheamă, donna senhorita? Ochii îi 
scânteiară. 

Ea nu-i răspunse. Dădu pătura la o parte şi-l spălă pe 
Blackthorne, bucurându-se că avea ceva de făcut, 
detestând cabina şi prezenţa dezgustătoare a nostromului, 
întrebându-se despre ce vorbeau în cealaltă cabirţă. Este 
stăpânul nostru în siguranţă? 

Când termină, strânse chimonoul şi bucata murdară din 
brâu. 

— Pot fi spălate, senhor? 

— Ce? 

— Trebuie curățate îndată. Aţi putea să trimiteţi după un 
sclav, vă rog? 

— Sunt o şleahtă puturoasă de negri, ţi-am zis. Asta ar lua 
o săptămână ori mai mult. Aruncă-le, donna senhorita, nu 
fac două parale. Pilotul nostru, căpitanul Rodrigues, a zis 


să-i dăm haine ca lumea. D-aci. Deschise un cufăr 
marinăresc. A zis să-i dăm orice de aci. 

— Nu ştiu să-mbrac un bărbat în lucrurile acelea. 

— Îi trebuie cămaşă, pantaloni, legătură pentru prohab, 
ciorapi, cizme şi vestă marinărească. 

Nostromul le scoase şi i le arătă. Apoi ea şi samuraiul 
începură să-l îmbrace pe Blackthorne, încă pe jumătate 
leşinat. 

— Pe aceasta cum o poartă? 

Ridică legătura triunghiulară, asemănătoare unui săculeţ 
cu băieri de prindere. 

— Sfântă Fecioară, se pune în faţă, aşa, spuse nostromul 
stânjenit, arătând-o pe-a lui cu degetul. O legi la locul ei, 
deasupra pantalonilor, cum ţi-am zis. Peste boaşe. 

Ea privi cercetător legătura nostromului. El îi simţi 
privirea şi se înfioră. 

Mariko prinse legătura pentru prohab, potrivind-o cu grijă 
şi cu ajutorul samuraiului îi trecu băierile din spate printre 
picioare şi i le legă în jurul mijlocului. Spuse încet către 
samurai: 

— Ăsta e cel mai stupid fel de a te îmbrăca din câte-am 
văzut vreodată. 

— Trebuie să fie foarte stânjenitor, răspunse Kana. Le 
poartă şi preoţii, Mariko-san? Sub sutane? 

— Nu ştiu. 

Ea-şi îndepărtă o şuviţă de păr din ochi. 

— Senhor, Anjin-san e îmbrăcat aşa cum trebuie? 

— Aye. Afară de cizme. 'S acolo. Pot să mai aştepte. 

Nostromul veni mai aproape şi ea simţi că se înăbuşă. 
Bărbatul îşi cobori vocea, rămânând cu spatele la samurai. 

— N-ai vrea una iute? 

— Ce? 

— Îmi placi, senhorita. Ei, ce zici? I-o cuşetă în cabina de 
alături. Trimite-ţi prietenul sus. Englezul mai zace un ceas. 
Plătesc după obicei. 

— Ce? 


— O să câştigi un gologan, chiar trei, dacă eşti ca o 
nevăstuică, şi-o să-ncaleci cea mai grozavă sculă din câte 
există de-aci pân' la Lisabona. Ei, ce zici? 

Samuraiul văzu groaza de pe chipul ei: 

— Ce e, Mariko-san? 

Mariko se trase pe lângă nostrom, îndepărtându-se de 
cuşetă. Se bâlbâi. 

— A... a spus... 

Kana îşi trase imediat sabia, dar se trezi în faţa ţevilor a 
două pistoale încărcate. Oricum, el se pregăti să atace. 

— Opreşte-te, Kana-san! gâfâi Mariko. Seniorul Toranaga 
a interzis orice atac până nu porunceşte el! 

— Haide, maimuţă, vino-ncoa', tu, căcăcios împuţit! Tu! 
Spune-i maimuţoiului să lase sabia, sau îi zbor căpăţâna 
puiului de căţea înainte să mişte un deget. 

Mariko se afla la un pas de nostrom. Mâna dreaptă îi era 
încă în obi, strângând mânerul stiletului. Dar îşi aminti de 
datoria ei şi-şi trase mâna. 

— Kana-san, bagă sabia în teacă. Te rog. Trebuie să ne 
supunem poruncilor seniorului Toranaga. Trebuie să ne 
supunem poruncilor lui. 

Cu un efort deosebit, Kana îi dădu ascultare. 

— Mă bate gândul să te trimit în iad, jappo! 

— Vă rog să-l iertaţi, senhor, şi pe mine, spusese Mariko, 
încercând să pară politicoasă. A fost o greşeală, o gre... 

— 'Ticălosul ăla cu faţa de maimuţoi a tras sabia. Asta n-a 
fost greşeală, pe numele Mântuitorului! 

— Vă rog, iertaţi-l, senhor, îmi pare rău. 

Nostromul îşi umezi buzele. 

— O să-l iert, dacă eşti drăguță cu mine, Micuţă Floare. 
Treci în cabina de-alături şi spune-i mai... spune-i lui să stea 
aici şi o să uit totul. 

— Care... care vă e numele, senhor? 

— Pesaro. Manuel Pesaro, de ce? 

— Nimic. Vă rog să iertaţi neînţelegerea, senhor Pesaro. 

— Intră-n cabina de-alături. Acum. 


— Ce se-ntâmplă? Ce... Blackthorne nu ştia dacă e treaz 
sau pradă unui coşmar, dar simţi primejdia. Ce se-ntâmplă, 
pentru Dumnezeu! 

— Împuţitul de Jappo a ridicat sabia asupra mea! 

— A fost o... o greşeală Anjin-san, spuse Mariko. Eu... eu i- 
am cerut iertare faţă de senhor Pesaro... 

— Mariko? Tu eşti Mariko-san? 

— Hai, Anjin-san. Honto. Honto. 

Ea veni mai aproape. Pistoalele nostromului rămăseseră 
aţintite asupra lui Kana. Ea îl atinse când se strecură pe 
lângă el şi-i trebui un efort şi mai mare să nu-şi scoată 
pumnalul şi să-l spintece. În acel moment uşa se deschise. 
Timonierul cel tânăr intră în cabină cu o găleată cu apă. Se 
holbă la pistoale şi fugi. 

— Unde-i Rodrigues? spuse Blackthorne încercând să-şi 
pună mintea la lucru. 

— Sus, acolo unde trebuie să fie un bun pilot, spuse 
nostromul răstit. Jappo ăsta a ridicat sabia la mine, jur! 

— Ajutaţi-mă s-ajung pe punte. 

Blackthorne se prinse de marginea patului. Mariko îl luă 
de braţ, dar nu izbuti să-l ridice. 

Nostromul mişcă unul dintre pistoale către Kana. 

— Spune-i lui să te-ajute. Şi mai spune-i că, dacă-i un 
Dumnezeu în cer, el o să se bălăngăne în capătul vergii 
înainte de prima bătaie de clopot. 

Secundul Santiago îşi dezlipi urechea de la orificiul din 
peretele cabinei principale, finalul „Ei bine, atunci totul e 
stabilit” al lui dell'Aqua răsunându-i încă în creier. Se 
strecură fără zgomot afară din cabina întunecată, ieşind în 
coridor, şi închise încet uşa. Era un bărbat înalt, uscăţiv, cu 
faţa trasă şi-şi purta părul într-o coadă cănită. 

Hainele-i erau îngrijite şi, ca mai toţi marinarii, umbla 
desculţ. Urcă grăbit pe scara din tambuchi, trecu în fugă 
de-alungul punţii principale şi se opri pe dunetă, unde 
Rodrigues vorbea cu Mariko. Îşi ceru iertare şi se aplecă 
foarte aproape de urechea lui Rodrigues, astfel ca nimeni 


de pe dunetă să nu poată prinde vreun cuvânt, şi începu să 
înşire tot ce auzise, aşa cum i se ceruse să facă. 

Blackthorne stătea pe punte, la pupă, rezemându-se de 
bocaportul unui tun, cu capul pe genunchi. Mariko se aşeză 
țeapănă, cu faţa către Rodrigues, după obiceiul japonez, iar 
lângă ea, cu chipul întunecat, samuraiul Kana. Marinarii 
înarmaţi umpleau punţile şi gabia, şi alţi doi se aflau la 
timonă. Nava era îndreptată în vânt, aerul nopţii era curat, 
norii se adunau iar ploaia nu părea prea departe. La o sută 
de iarzi la travers, legănată de mareea joasă, în bătaia 
tunurilor, plutea galera cu toate ramele ridicate, în afară de 
două de fiecare parte, care-o ţineau în loc. Bărcile cu 
arcaşii duşmani erau mai aproape, dar nu încercau încă să-i 
împresoare. Mariko îi urmărea cu privirea pe Rodrigues şi 
pe secund. Nu putea auzi ce se spunea şi chiar dac-ar fi 
auzit, educaţia ei ar fi făcut-o să prefere să-şi astupe 
urechile. În casele de hârtie nu era cu putinţă să rămâi ferit 
de ochii şi urechile celorlalţi, dacă n-ar fi fost politeţea şi 
respectul cuvenit; fără o mică bucată de lume numai pentru 
tine, viaţa civilizată nu poate exista, aşa că toţi japonezii 
erau educați să audă şi să nu bage de seama ce aud. Pentru 
binele tuturor. 

Când urcase pe punte cu Blackthorne, Rodrigues 
ascultase lămuririle nostromului şi explicaţia ei încurcată, 
că ar fi fost vina ei fiindcă înţelesese greşit cele spuse de 
nostrom şi că asta-l făcuse pe Kana să-şi scoată sabia din 
teacă spre ai apăra ei onoarea. Nostromul ascultase 
rânjind, cu pistoalele încă îndreptate spre spatele 
samuraiului. 

— Am întrebat doar dacă-i puicuţa englezului, pe 
Dumnezeul meu, fincă l-a spălat şi i-a potrivit legătura 
pentru prohab peste boaşe, fără nici o sfială. 

— Lasă pistoalele jos, nostromule. 

— E primejdios, ascultă la mine. Agaţă-l de-o vergă! 

— O să fiu cu ochii pe el. Du-te jos! 


— Maimuţa asta m-ar fi ucis, de nu eram mai iute ca el. 
Atârnă-l de capătul vergii. În Nagasaki aşa am fi făcut. 

— Nu suntem în Nagasaki - du-te jos! Acum! 

După ce nostromul plecase, Rodrigues întrebase: 

— Ce v-a zis, senhora? Ce-a spus exact? 

— El... nimic, senhor. Vă rog. 

— Îmi cer iertare în faţa dumneavoastră şi a samuraiului 
pentru obrăznicia acelui bărbat. Vă rog, transmiteţi 
samuraiului scuzele mele şi rugaţi-l să-l ierte. Şi eu vă rog 
pe amândoi, prea plecat, să uitaţi neobrăzarea nostromului. 
N-o să fie de nici un folos seniorului vostru sau seniorului 
meu să avem necazuri la bord. Vă promit c-am să mă ocup 
eu de el, în felul meu, la vremea potrivită. 

Ea-i vorbise apoi lui Kana şi, în cele din urmă, el 
încuviinţase. 

— Kana-san spune, foarte bine, dar, dacă o să-l vadă 
vreodată pe nostromul Pesaro pe țărm, o să-i zboare capul. 

— Asta-i drept, pe Dumnezeul meu. Da. Domo arigato, 
Kana-san, spusese Rodrigues cu un zâmbet, şi domo arigato 
goziemashita, Mariko-san. 

— Vorbiţi japoneza? 

— O, nu, doar câteva cuvinte. Am o soţie în Nagasaki. 

— O! Sunteţi de mult timp în Japonia? 

— Asta-i cea de-a doua călătorie de la Lisabona, aici. Cu 
totul am petrecut şapte ani în apele astea, aici, sau 
navigând încolo şi-ncoace între Macao şi Goa. Rodrigues 
adăugase: Nu-i daţi atenţie, el e un eta. Dar Buddha a spus 
că până şi un eta are dreptul să trăiască, neh? Soţia mea 
vorbeşte puţin portugheza, dar nici pe departe atât de bine 
ca dumneavoastră. Sunteţi creştină, bineînţeles? 

— Da. 

— Soţia mea e convertită. Iatăl ei e samurai, dar unul 
mărunt. Stăpânul lui este seniorul Kiyama. 

— E norocoasă să aibă un asernenea soţ, spusese Mariko 
politicoasă, dar în sinea ei se întrebă, cutremurată, cum de 
putea cineva să se mărite şi să trăiască cu un barbar. În 


ciuda bunei-cuviinţe fireşti, întrebase: Doamna, soţia 
dumitale, mănâncă şi ea carne - ca aceea din cabină? 

— Nu, răspunsese Rodrigues râzând cu dinţi albi, frumoşi 
şi puternici. În casa mea din Nagasaki nici eu nu mănânc. 
Doar pe mare şi în Europa. La noi aşa se obişnuieşte. Acum 
o mie de ani, înainte de a veni Buddha, a fost şi obiceiul 
vostru, neh? Înainte de a trăi Buddha, ca să arate Tao, 
Calea, toţi oamenii mâncau carne. Chiar şi-aici, senhora. 
Chiar şi-aici. Acum desigur, trăim mai bine, cel puţin unii 
dintre noi, neh? 

Mariko cugetase un timp la asta. Apoi zisese: 

— Toţi portughezii ne numesc maimuțe şi jappo, pe la 
spate? 

Rodrigues se trăsese de cercelul pe care-l purta în ureche. 

— Voi nu ne numiţi barbari? Chiar şi în faţă? Noi suntem 
civilizaţi, cel puţin aşa gândim, senhora. În India, ţara lui 
Buddha, li se spune japonezilor „Diavolii de la răsărit” şi nu 
i se îngăduie niciunuia să coboare la țărm, dacă e înarmat. 
Voi îi numiţi pe indieni „negri” şi animale. Cum le spun 
chinezii, japonezilor? Cum îi numiţi voi pe chinezi? Dar pe 
coreeni? Mâncătorii de Usturoi, neh? 

— Nu cred că seniorul Toranaga ar fi încântat. Sau 
seniorul Hiro-matsu, nici tatăl soţiei dumitale. 

— Iisus, Mântuitorul, a spus: „Vezi mai întâi bârna din 
ochiul tău înainte de-a vedea paiul din ochiul altuia.” 

Ea cugeta din nou la toate astea acum, în timp ce-l privea 
pe secund şoptind grăbit la urechea pilotului portughez. E 
adevărat: noi dispreţuim celelalte naţii. Dar noi locuim pe 
Pământul Zeilor, şi deci suntem anume aleşi de ei. Noi 
singuri, dintre toate popoarele, suntem apăraţi de un 
împărat de stirpe divină. Şi-atunci, nu suntem noi fără 
seamăn şi mai presus de toţi ceilalţi? Dar dacă eşti japonez 
şi creştin? Nu ştiu. Oh, Sfântă Fecioară, dă-mi din 
înţelepciunea Ta. Acest pilot Rodrigues e tot atât de ciudat 
ca şi pilotul englez. De ce sunt ei foarte deosebiți? Să fie 
educaţia lor? E de necrezut ce fac ei, neh? Cum pot să 


navighezi în jurul pământului şi să străbată marea cu 
aceeaşi uşurinţă cu care noi umblăm pe uscat? Soţia lui 
Rodrigues o şti răspunsul? Mi-ar face plăcere s-o cunosc şi 
să vorbesc cu ea. 

Secundul îşi cobori vocea şi mai mult. 

— Ce-a spus? exclamă Rodrigues scăpându-i o înjurătură 
şi, fără să vrea, Mariko încercă să asculte. Dar nu putu să 
audă ce repetă secundul. Apoi îi văzu pe amândoi uitându- 
se către Blackthorne şi le urmări privirea, tulburată de 
îngrijorarea lor. 

— Ce altceva s-a întâmplat, Santiago? întrebă Rodrigues 
precaut, conştient de prezenţa lui Mariko. 

Secundul îi şopti la ureche cu mâinile făcute pâlnie. 

— Cât or să mai stea jos? 

— Închinau unul în cinstea celuilalt. Şi pentru înţelegere. 

— Ticăloşii! Rodrigues îl trase pe secund de cămaşă. Nici o 
vorbă despre toate astea, jură. Pe viaţa ta! 

— Nu e nevoie să spui asta, pilotule. 

— Totdeauna ai de ce s-o spui. Rodrigues privi spre 
Blackthorne. Trezeşte-l! 

Secundul se duse la el şi-l zgâlţâi. 

— Ce-ai cu mine? Ce vrei? 

— Loveşte-l! 

Santiago îl plesni. 

— lisuse, o să... 

Blackthorne fu în picioare, aprins la faţă, dar se clătină şi 
căzu. 

— Afurisitule, trezeşte-te, englezule! Furios, Rodrigues îşi 
îndreptă degetul către cei doi timonieri. Aruncaţi-l peste 
bord! 

— Ce? 

— Acum, pentru Dumnezeu! 

Când cei doi bărbaţi îl ridicară grăbiţi, Mariko spuse: 

— Senhor Rodrigues, nu trebuie... dar înainte ca ea sau 
Kana să poată interveni, cei doi îl şi aruncară pe 
Blackthorne peste bord. 


Căzu de la douăzeci de picioare, pe burtă, ridicând un nor 
de stropi şi dispăru. Peste o clipă apăru la suprafaţă tuşind 
şi scuipând, răceala de gheaţă a apei limpezindu-i mintea. 

Rodrigues se lupta să se ridice de pe scaun. 

— Daţi-mi o mână de ajutor! 

Unul dintre timonieri alergă să-l ajute, în timp ce secundul 
îl prinse de subţiori. 

— Iisuse Cristoase, aveţi grijă, feriţi-mi piciorul, nerozilor! 
Îl ajutară să vină la balustradă. Blackthorne încă tuşea şi 
bolborosea, dar, în timp ce înota de-a lungul corăbiei, înjura 

pe ce-i care-l aruncaseră peste bord. 

— Două carturi tribord! comandă Rodrigues. Nava căzu 
uşor sub vânt şi se îndepărtă puţin de Blackthorne. Apoi 
strigă: Stai dracului departe de nava mea! şi imediat către 
secund: Ia barcazul, culege-l pe englez şi du-l la bordul 
galerei. lute. Spune.-i..., îşi cobori vocea. 

Mariko era bucuroasă că Blackthorne nu se înecase. 

— Pilotule! Anjin-san este sub protecţia seniorului 
Toranaga. Cer să fie ridicat îndată din apă! 

— Numai o clipă, Mariko-san. Rodrigues continua să-i 
şoptească lui Santiago, care dădea din cap şi apoi o luă din 
loc grăbit. Îmi pare rău, Mariko-san, gomen kudasai, dar 
era urgent. Englezul trebuia trezit. Ştiam că poate să 
înoate. Trebuie să fie ager la minte şi iute! 

— De ce? 

— Eu sunt prietenul lui. V-a spus vreodată asta? 

— Da. Dar Anglia şi Portugalia sunt în război. La fel şi 
Spania. 

— Da. Dar piloţii trebuie să fie deasupra războiului. 

— Atunci faţă de cine îţi faci dumneata datoria? 

— Faţă de pavilion. 

— Nu înseamnă că şi faţă de regele dumitale? 

— Da şi nu, senhora. Îi datorez englezului o viaţă. 
Rodrigues urmărea barcazul. Ţine-o drept aşa - acum treci 
în vânt! îi ordonă timonierului. 

— Da, senhor. 


Aşteptă, cercetând din nou vântul, bancurile de nisip şi 
ţărmul îndepărtat. Marinarul de la sondă strigă adâncimea. 

— Îmi cer iertare, senhora, ce spuneaţi? 

Rodrigues o privi o clipă, apoi se întoarse să verifice încă o 
dată poziţia navei faţă de vânt şi barcaz. Şi ea urmărea 
barcazul. Oamenii îl scoseseră pe Blackthorne din mare şi 
vâsleau din răsputeri către galeră, trăgând la rame aşezaţi, 
nu stând în picioare şi împingând. Ea nu le mai putea 
desluşi chipurile. Acum Anjin-san era acoperit de bărbatul 
care stătea lângă el, bărbatul care vorbise în şoaptă cu 
Rodrigues. 

— Ce i-ai spus, senhor? 

— Cui? 

— Bărbatului pe care l-ai trimis după Anjin-san. 

— Doar să-i ureze englezului sănătate. 

Răspunsul era searbăd şi pe ocolite. 

Ea-i tălmăci lui Kana cele spuse. 

Când Rodrigues văzu barcazul lângă galeră răsuflă uşurat. 

— Ave Maria... 

Căpitanul General şi iezuiţii urcară pe punte. Toranaga şi 
gărzile lui îi urmau. 

— Rodrigues! coboară barcazul! Sfinţii părinţi se duc la 
țărm, spuse Ferriera. 

— Şi-apoi? 

— Şi apoi ieşim în larg. Către Yedo. 

— De ce acolo? Era vorba să mergem la Macao, răspunse 
Rodrigues, întruchipare a inocenţei. 

— Mai întâi îl ducem pe Toranaga la Yedo. 

— Ce facem?! Dar galera? 

— Stă pe loc sau îşi croieşte drum luptându-se. 

Rodrigues părea şi mai surprins, şi privi spre galeră, apoi 
către Mariko. Citi învinuirea din ochii ei. 

— Matsu, îi spuse pilotul încet. 

— Ce? întrebă părintele Alvito. Răbdare? De ce răbdare, 
Rodrigues? 


— Spuneam Ave Maria, părinte. Îi ziceam doamnei că asta 
te-nvaţă să ai râbdare. 

Ferriera se holba la galeră. 

— Ce caută barcazul nostru acolo? 

— L-am trimis pe eretic înapoi ia bord. 

— Ce-ai făcut? 

— L-am trimis pe englez înapoi la bord. Care-i problema, 
Căpitane General? Englezul m-a insultat, aşa că l-am 
aruncat pe nemernic peste bord. L-aş fi lăsat să se înece, 
dar ştia să înoate, aşa că am trimis secundul să-l adune şi 
să-l aducă înapoi la nava lui, pentru că se pare că se bucură 
de favoare seniorului Toranaga. Ce nu-i în ordine? 

— Trimite să-l aducă înapoi. 

— Va trebui să trimit o echipă de marinari înarmaţi, 
Căpitane General. Asta vrei? Ne blestema şi conjura focul 
iadului asupra noastră. De data asta n-o să mai vină de 
bună voie. 

— Îl vreau înapoi la bord. 

— Care-i necazul? N-ai spus că galera rămâne pe loc sau 
îşi croieşte drum prin luptă sau ce-o vrea să facă? Şi-atunci? 
Aşa că englezul e în rahat până în gât. Bun. Oricum, cine 
mai are nevoie de nemernicul ăsta? Cu siguranţă că sfinţii 
părinţi ar fi bucuroşi să nu-l mai vadă în faţa ochilor. Nu, 
părinte? 

Dell'Aqua nu răspunse. Nici Alvito. Asta dădea peste cap 
planul pe care-l alcătuise Ferriera şi fusese acceptat de ei şi 
de Toranaga: preoţii să meargă la țărm imediat, să-i 
potolească pe Ishido, Kiyama şi Onoshi, prefăcându-se că ei 
crezuseră povestea lui Ioranaga despre pirați şi nu ştiau că 
el „fugise” din castel. Între timp, fregata se va grăbi spre 
ieşirea din port, lăsând galera să atragă asupra-i bărcile. 
Dacă fregata avea să fie atacată direct, aveau să răspundă 
cu tunurile şi ce-o fi să fie, 

— Dar bărcile n-ar trebui să ne atace pe noi, judecase 
Ferriera. Ele trebuie să prindă galera. Va fi sarcina Sfinţiei 
voastre să-l convingeţi pe Ishido că noi n-am avut de ales. 


La urma urmelor, Toranaga e preşedintele regenţilor. În 
sfârşit, ereticul rămâne la bord. 

Niciunul dintre preoţi nu întrebase de ce. Nici Ferriera nu 
spusese nimic. 

Părintele Inspector îşi puse blând mâna pe umărul 
Căpitanului General şi se-ntoarse cu spatele către galeră. 

— Poate că e tot atât de bine că ereticul e-acolo, spuse, 
cugetând cât de ciudate sunt căile Domnului. 

Nu, ar fi dorit Ferriera să strige. Aş fi vrut să-l văd înecat. 
Un om căzut peste bord, când se crapă de ziuă, fără nici o 
urmă, fără martori, era atât de uşor. Ioranaga nu şi-ar fi dat 
seama niciodată; un accident tragic, în ceea ce îl privea. Şi 
era soarta pe care Blackthorne şi-o merita. lar Căpitanul 
General cunoştea şi el cât îi înspăimânta pe piloţi gândul de 
a-şi găsi moartea în mare. 

— Nan ja? întrebă Toranaga. 

Părintele Alvito îi spuse că pilotul se afla pe galeră şi de ce. 
Toranaga se întoarse spre Mariko, care încuviinţă din cap şi 
adăugă ce spusese mai înainte Rodrigues. 

Toranaga se îndreptă spre parapet şi scrută întunericul. 
Dinspre ţărmul nordic erau lăsate la apă alte bărci şi în 
curând aveau să fie şi celelalte acolo unde trebuie. El ştia că 
Blackthorne stânjenea pe mulţi şi asta ar fi fost o cale 
simplă, oferită de zei, de a scăpa de el, dacă dorea. Vreau 
asta? Desigur că preoţii creştini vor fi nespus de mulţumiţi 
dacă Anjin-san dispare, gândi. La fel Onoshi şi Kiyama, care 
se tem de omul ăsta atât de mult încât unul dintre ei, sau 
amândoi, au pus la cale încercările de omor. De ce se tem 
atât? 

Nu e decât karma că Anjin-san e acum pe galeră şi nu aici, 
în siguranţă, neh? Aşa că Anjin-san se va scufunda cu 
galera, împreună cu Yabu, cu ceilalţi şi cu muschetele, iar 
asta este tot karma. Muschetele îmi pot îngădui să le pierd, 
pe Yabu deasemeni. Dar pe Anjin-san? 

Da. 


Pentru că mai am totuşi - în rezervă - încă opt dintre 
aceşti ciudaţi barbari. Poate că tot ceea ce ştiu cu toţii la un 
loc va egala sau va depăşi ceea ce ştie acesta singur. Cel 
mai important lucru este să fiu înapoi la Yedo cât mai 
repede cu putinţă, să pregătesc războiul, care nu poate fi 
ocolit. Kiyama şi Onoshi? Cine ştie dacă o să mă sprijine? 
Poate că da, poate că nu. Dar o bucată de pământ şi câteva 
promisiuni sunt o nimica toată, dacă creştinii sunt de partea 
mea în palruzeci de zile. 

— E karma, Isukku-san. Neh? 

— Da, Alteță. Mulţumit, Alviţo îşi aruncă privirea spre 
Căpitanul General. Seniorul Toranaga dă de înţeles că nu se 
poate face nimic. E voia Domnului. 

— Oare? 

Dintr-o dată pe galeră porni să bată toba. Ramele loveau 
apa cu putere. 

— Pentru Dumnezeu, ce face? urlă Ferriera. 

Şi, în timp ce urmărea galera îndepărtându-se de ei, 
pavilionul lui Toranaga cobori fluturând din vârful 
catargului. 

Rodrigues spuse: 

— E ca şi cum ar zice fiecărei blestemate de bărci din port 
că seniorul Toranaga nu mai e la bordul ei. 

— Ce-are de gând să facă? 

— Nu ştiu. 

— Nu zău? întrebă Ferriera. 

— Nu. Dar, dac-aş fi în locul lui, aş ieşi în larg şi v-aş lăsa în 
rahat, sau aş încerca s-o fac. Englezul ne-a arătat cu 
degetul. Acum ce facem? 

— 'Ţi s-a poruncit să pleci la Yedo. 

Căpitanul General voia s-adauge: Dacă loveşti galera, cu 
atât mai bine, dar n-o spuse. Pentru că Mariko asculta. 

Mulţumiţi, preoţii plecară cu barcazul la țărm. 

— 'Toate pânzele sus! strigă Rodrigues. Piciorul îl durea şi 
îi zvâcnea. Sud prin sud-vest. Tot echipajul pe punte! 


— Senhora, vă rog spuneţi-i seniorului Toranaga c-ar fi 
mult mai bine să meargă jos. Va fi mai în siguranţă, spuse 
Ferriera. 

— Vă mulţumeşte, dar zice că va sta aici. 

Ferriera ridică din umeri şi se îndreptă către capătul 
dunetei. 

— Pregătiţi toate tunurile. Încărcaţi cu mitralii! La 
posturile de luptă! 

CAPITOLUL 28 

— Isogi! strigă Blackthorne îndemnându-l pe mai-marele 
vâslaşilor să îndesească loviturile de tobă. Privi înapoi la 
fregata care se năpustea asupra lor, cu toată velatura 
desfăşurată, apoi din nou înainte, către provă, socotind 
când ar fi trebuit să urmeze altă voltă. Se întreba dacă 
judecase bine, pentru că aici, lângă stânci, spaţiul de 
manevră era foarte strâmt, doar câţiva iarzi între dezastru 
şi reuşită. Ca să iasă în radă, fregata trebuia să navigheze 
în volte, din pricina vântului, în timp ce galera putea să 
manevreze nestânjenită. Însă fregata avea avantajul vitezei. 
În cursul ultimei volte, Rodrigues arătase limpede că galera 
ar face mai bine să nu-i stea în cale când Santa Teresa făcea 
manevre. 

Yabu începu din nou să bolborosească ceva, dar nu-l băgă 
în seamă. 

— Nu-nţeleg - wakarimasen, Yabu-san! Ascultă, Toranaga- 
san mi-a spus: Anjin-san, ichi-ban-ima! Acum sunt 
maimarele, sunt căpitan-san! Wakarimasu ka, Yabu-san? 

Îi arătă drumul căpitanului japonez, care dădea din mâini 
către fregata aflată acum doar la cincizeci de iarzi în pupă, 
gata să dea peste ei. 

— Pentru Dumnezeu, menţine direcţia! spuse Blâckthorne. 

Briza făcea şi mai reci hainele udate de apa marii, 
îngheţându-i trupul, dar ajutându-l să-şi limpezească 
mintea. Cercetă cerul. Nici un nor pe lângă luna 
strălucitoare, iar vântul era potrivit. Dinspre partea asta 


nici un pericol, gândi. Doamne, ţine luna neacoperită până 
scăpăm. 

— Hei, căpitane, strigă în engleză, ştiind că n-avea nici o 
importanţă dacă vorbea în engleză, portugheză, daneză sau 
latină, pentru că era singur printre japonezi. Trimite pe 
cineva după sake! Sake! Wakarimasu ka? 

— Hai, Anjin-san. 

Fu trimis în grabă un marinar. În timp ce alerga, omul îşi 
aruncă privirea peste umăr, înfricoşat de mărimea şi viteza 
fregatei care se apropia. Blackthorne îşi menţinu direcţia, 
încercând să forţeze fregata să facă volta înainte de-a fi 
câştigat de-ajuns loc pentru asta. Dar aceasta nu se abătu 
din drum şi continua să se îndrepte direct către el. În ultima 
clipă el schimbă direcţia galerei, iar apoi, când bompresul 
fregatei ajunse aproape deasupra dunetei lor, auzi comanda 
lui Rodrigues: 

— Volta la babord! Mola velastrai şi ţine-o drept aşa! Apoi 
un strigăt către el în spaniolă: Pupa-l-ai pe dracu' în cur, 
englezule! 

— Mă-ta a fost prima pe-acolo, Rodrigues! 

Fregata ieşi apoi din vântul de pupă şi se îndreptă cu 
iuţeală către celălat țărm, unde trebuia să facă din nou o 
voltă ca să ajungă în vânt şi apoi să-şi mai schimbe direcţia 
încă o dată, înainte de a putea face o nouă voltă, ultima, ca 
să se îndrepte către ieşirea din port. 

Pentru o clipă navele ajunseră atât de aproape că 
Blackthorne putea aproape s-atingă fregata. Rodrigues, 
Toranaga, Mariko şi Căpitanul General se vedeau 
legănându-se pe dunetă. Apoi fregata se depărtă, iar galera 
săltă în siajul ei. 

— Isogi, isogi, pentru Dumnezeu! 

Vâslaşii îşi înteţiră şi mai mult eforturile şi, prin semne, 
Blackthorne ordonă să treacă mai mulţi oameni la rame, 
până nu mai rămase nici o rezervă. Trebuia să ajungă la 
ieşirea portului înaintea fregatei, altfel erau pierduţi. 


Galera înghiţea distanţa. Dar şi fregata. Ajunsă de cealaltă 
parte a portului, se răsuci ca o dansatoare şi el văzu că 
Rodrigues ridicase velele gabier şi zburătorii. 

— E un ticălos şiret, ca orice portughez! 

Sake-ul sosi, dar tânăra femeie care o ajutase pe Mariko îl 
luă din mâinile marinarului şi i-l oferi cu mişcări nesigure. 
Ea rămăsese curajoasă pe punte, deşi se vedea limpede că 
nu era în apele ei. Mâinile îi erau puternice, părul bine 
coafat, iar chimonoul bogat, îngrijit şi de bun gust. Galera 
tangă între două valuri. Fata se clătină şi scăpă ceaşca. 
Expresia feţei ei rămase neschimbată, dar el băgă de seamă 
că se îmbujorase de ruşine. 

— Por nada, spuse el, în timp ce ea se aplecă după ceaşcă. 
N-are importanţă. Namu ja? 

— Usagi Fujiko, Anjin-san. 

— Fujiko-san. Hai, dă-o încoace. Dozo. 

Întinse mâna, luă butelca şi bău direct din ea, cu 
înghiţituri mari, nerăbdător să simtă acea căldură a 
trupului său. Se concentră asupra noului drum, ocolind 
recifurile despre care-i vorbise Santiago din porunca lui 
Radrigues. În timp ce-şi bea vinul încălzit, cercetă din nou 
relevmentul la promontoriu, care le dădea o direcţie sigură, 
exactă, către ieşirea din port, întrebându-se în treacăt, cum 
fusese încălzit vinul şi de ce ei îl beau întotdeauna cald şi în 
cantităţi mici. 

Mintea îi era limpede acum şi se simţea destul de în 
putere, trebuia doar să fie atent. Ştia însă că n-avea nici o 
rezervă pe care să se bizuie, nici el, nici galera. 

— Sake, dozo, Fujiko-san. 

Îi dădu butelca şi uită de ea. 

Făcând volte în vânt, fregata îşi croia drum cu mare 
uşurinţă şi trecu la o sută de iarzi înaintea lor, îndreptându- 
se spre țărm. Vântul purtă până la el obscenităţi, dar nu se 
obosi să răspundă, economisindu-şi energia. 

— Isogi, pentru Dumnezeu! Rămânem în urmă! 


Fierbinţeala întrecerii şi faptul de a se afla din nou singur 
la comandă - mai mult prin puterea voinţei sale decât pus 
de cineva - adăugat la privilegiul deosebit de a-l avea pe 
Yabu în puterea sa, îl umpleau de o bucurie răutăcioasă. 

— Dacă nava nu s-ar scufunda odată cu mine, aş îndrepta- 
o spre stânci doar ca să te văd înecat, Yabu, scârboşenie! 
Pentru bietul Pieterzoon! 

Dar nu l-a salvat Yabu pe Rodrigues când tu n-ai putut? N- 
a atacat el bandiții când erai prins în ambuscadă? Şi-n 
seara asta a fost curajos. Da, e o scârbă, dar o scârbă plină 
de curaj, ăsta-i adevărul. 

Butelca de sake îi fu oferită din nou. 

— Domo, spuse el. 

Cu toate pânzele umflate de vânt, fregata era puternic 
înclinată şi asta-i făcea o nemăsurată plăcere. 

— N-aş fi izbutit mai bine, spuse cu glas tare vântului. Dar, 
dac-ar fi a mea, aş ieşi printre bărci, în largul mării şi nu m- 
aş mai întoarce niciodată. Aş naviga cu ea spre casă şi-aş 
lăsa Japoniile japonezilor şi împuţiţilor de portughezi. Îi 
văzu pe Yabu şi pe căpitan privindu-l atenţi. N-aş face-o, nu 
încă. Mai e şi o Corabie Neagră de capturat şi de jefuit. Şi 
răzbunarea, nu, Yabu-san? 

— Nan desu ka, Anjin-san? Nan ja? 

— Ichi-ban! Număru' unu! răspunse fluturând mâna către 
fregată. Goli butelca. Fujiko i-o luă. 

— Sake, Anjin-san? 

— Domo, iye! 

Cele două nave erau acum foarte aproape de bărcile 
pescăreşti adunate laolaltă, galera îndreptându-se drept 
către trecerea lăsată anume între ele, fregata, la ultima 
voltă, virând spre ieşirea din port. Vântul era mai rece aici, 
pentru că promontoriile ce ţineau adăpost rămăseseră în 
urmă, iar marea se deschidea larg la jumătate de milă în 
faţă. Rafalele umflau pânzele fregatei, sarturile pocneau 
asemeni împuşcăturilor de pistol şi valurile spumegau la 
provă şi pupă. 


Vâslaşii erau lac de sudoare şi istoviţi. Un om căzu. Apoi 
altul. Cei cincizeci de samurai ronini se aflau în poziţie de 
luptă. În faţă, arcaşii din bărcile pescăreşti de pe ambele 
părţi ale îngustei treceri îşi încordau arcurile. Blackthorne 
zări în multe dintre bărci mici tăvi cu jăratec şi înţelese 
atunci că săgețile aveau să fie aprinse, înainte de a fi trase. 

Se pregătise pentru luptă cât putuse de bine. Yabu 
înţelesese că vor trebui să lupte, şi-şi dăduse seama imediat 
şi de săgețile aprinse. Blackthorne ridicase apărătoare din 
lemn împrejurul timonei. Deschisese câteva dintre lăzile cu 
muschete şi-i pusese pe cei care se pricepeau să le încarce 
cu pulbere şi gloanţe. Adusese pe dunetă câteva butoiaşe 
cu praf de puşcă şi le pusese câte un fitil. 

Când Santiago, secundul, îl adusese cu barcazul, îi spusese 
că Rodrigues avea de gând să-l ajute, cu voia Celui de Sus. 

— De ce? întrebase el. 

— Pilotul meu mi-a spus că a trebuit să te-arunce peste 
bord să te trezeşti, senhor. 

— De ce? 

— Senhor pilot, el mi-a zis să-ţi spun că te paşte primejdia 
la bordul Santei Teresa. 

— Ce primejdie? 

— Elzice că trebuie să te baţi ca să scapi de-aici, dacă 
poţi. Dar elo să te-ajute. 

— De ce? 

— În numele Sfintei Fecioare, stăpâneşteţi limba aia 
eretică şi ascultă, am puţin timp. 

Apoi secundul îi spusese despre bancurile de nisip, despre 
relevmente, despre felul canalului şi despre planul lui 
Rodrigues. Şi îi dăduse două pistoale. 

— Pilotul meu întreabă dacă tragi bine. 

— Slab, minţise el. 

— Pilotul meu mi-a zis că, la sfârşit, să-ţi spun să mergi cu 
Dumnezeu. 

— Şi el... şi tu. 

— Din partea mea, înghiţi-te-ar iadul! 


— Ba pe sor-ta! 

Blackthorne pusese fitile butoiaşelor cu pulbere pentru 
cazul în care tunurile ar fi început să tragă şi n-ar fi existat 
nici un plan, sau daca planul s-ar fi dovedii fals, dar şi 
împotriva duşmanilor care i-ar fi putut înconjura. Chiar 
numai un asemenea mic butoiaş, cu fitilul aprins, dus de 
apă lângă bordul fregatei, ar fi scufundat-o tot atât de sigur 
ca lovitura unui tun de şaptezeci. N-are importanţă cât de 
mic e butoiaşul, gândi, totul e s-o nimerească. 

— Isogi, pentru vieţile voastre! strigă şi trecu la cârmă, 
mulţumind lui Dumnezeu pentru Rodrigues şi pentru 
strălucirea lunii. 

Aici, la ieşire, portul se îngusta la patru sute de iarzi. 
Oglinda apei se întindea aproape de la un țărm la celălalt, 
promontoriile stâncoase înălțându-se direct din mare. 

Spaţiul dintre bărcile pescăreşti era de o sută de iarzi. 

Cu vântul suflând dinapoia traversului către tribord şi 
întinzând un siaj adânc în urma ei, Santa Teresa se apropia 
de galeră ca un câine scăpat din lanţ. Blackthorne se ţinea 
pe mijlocul canalului şi-i făcu semn lui Yabu să fie gata. 
Tuturor roninilor li se poruncise să stea ghemuiţi la 
adăpostul parapetului, nevăzuţi, până ce Blackthorne dădea 
semnalul, când fiecare om - cu muschetă sau cu sabie - 
trebuia să sară la babord sau la tribord, oriunde ar fi fost 
nevoie, cu Yabu la comanda lor. Căpitanul japonez ştia că 
vâslaşii lui trebuiau să ţină ritmul tobei, iar toboşarul ştia că 
trebuie să dea ascultare lui Anjin-san. lar Anjin-san, doar el 
singur, avea să conducă nava. 

Fregata era la cincizeci de iarzi în spate, la jumătatea 
canalului, îndreptându-se drept către ei şi dând semne 
vădite că vrea s-o apuce chiar prin mijloc. 

La bordul fregatei, Ferriera îi şoapti lui Rodrigues: 

— Izbeşte-l! 

N-o slăbea din ochi pe Mariko, care stătea la zece paşi mai 
departe, lângă balustradă, împreună cu Toranaga. 

— Nu putem, nu cu loranaga şi cu fata aici. 


— Senhora! strigă Ferriera, senhora, ar fi mai bine să 
coborâţi sub punte, dumneata şi stăpânul dumitale. Ar fi 
mai sigur pentru el dacă s-ar duce pe puntea tunurilor. 

Mariko îi traduse lui Toranaga, care se gândi o clipă, apoi 
cobori scara din tambuchi spre puntea tunurilor. 

— Să-mi sară ochii, spuse tunarul şef, fără să se adreseze 
cuiva anume, mi-ar plăcea să trag o salvă şi să scufund 
ceva. De un an n-am mai scufundat nici măcar un pirat 
scrofulos! 

— Aye. Maimuţele merită o baie. 

Pe dunetă, Ferriera repetă: 

— Izbeşte galera, Rodrigues! 

— De ce să-ţi omori duşmanul când o fac alţii în locul tău? 

— Sfântă Fecioară! Eşti la fel ca preoţii. N-ai pic de sânge- 
n tine! 

— Da, n-am deloc sânge de ucigaş, răspunse Rodrigues tot 
în spaniolă. Da' tu? Tu ai. Nu? Şi sânge spaniol, poate? 

— Ai de gând să-l loveşti sau nu? întrebă Ferriera în 
portugheză, apropierea prăzii scoţându-l din minţi. 

— Dacă rămâne unde e, da. 

— Atunci, dă, Doamne, să rămână acolo! 

— Ce-ai avut de gând cu englezul? De ce-ai fost atât de 
furios că nu era la bord? 

— Nu-mi placi şi nici n-am încredere în tine acum, 
Rodrigues. De două ori ai trecut sau ai părut că treci de 
partea ereticului împotriva mea sau a noastră. Dac-ar fi 
vreun alt pilot acceptabil în toată Asia, te-aş debarca, 
Rodrigues, şi-aş pleca în larg cu Corabia mea Neagră. 

— Atunci o să te scufunzi. În jurul tău miroase a moarte şi 
numai eu te pot apăra. 

Ferriera se închină superstiţios. 

— Sfântă Fecioară, spurcată limbă mai ai! Cu ce drept spui 
asta? 

— Mama mea a fost ţigancă şi-a fost al şaptelea copil, 
dintr-al şaptelea copil, ca şi mine. 

— Mincinosule! 


Rodrigues zâmbi. 

— Ah, my Lord Căpitan General, poate că sunt. Îşi duse 
mâinile pâlnie la gură şi strigă: la posturile de luptă! şi apoi 
către cârmaci: Drept aşa şi, dacă târfa aiaborţoasă nu se 
mişcă, scufund-o! 

Blackthorne ţinea strâns cârma, braţele şi picioarele îl 
dureau. Şeful vâslaşilor bătea toba iar aceştia făceau un 
ultim efort. 

Fregata era la douăzeci de iarzi în pupă, apoi la 
cincisprezece, apoi la zece. Atunci Blackthorne viră 
puternic la stânga. Fregata aproape că-i atinse, se înclină 
asupra lor şi ajunse în rând cu ei. Blackthorne viră puternic 
spre dreapta, ca să ajungă paralel cu fregata, la zece iarzi 
de ea. Şi astfel, împreună - una lângă alta - erau gata să 
treacă în zbor printre cele două şiruri de duşmani. 

— Traaageţi, trageţi mai tare ticăloşilor, strigă 
Blackthorne, vroind să rămână bord la bord, pentru că 
numai aici erau apăraţi de corpul fregatei şi de pânzele ei. 
Trozniră câteva muschete, apoi o salvă de săgeți aprinse se 
abătu asupra lor, fără să pricinuiască mari pagube, dar 
câteva, din greşeală, loviră pânzele de jos ale fregatei şi 
focul izbucni. 

Toţi samuraii comandanţi din bărci îşi opriră îngroziţi 
arcaşii. Până acum nimeni nu atacase vreodată o navă a 
barbarilor din sud. Nu sunt ei singurii care aduc mătăsuri, 
care fac suportabile căldura verii şi frigul iernii, iar fiecare 
primăvară şi toamnă o bucurie? Nu sunt barbarii din sud 
apăraţi de legile imperiale? Arderea uneia dintre corăbiile 
lor nu i-ar înfuria atât de mult încât, pe bună dreptate, nu s- 
ar mai întoarce niciodată aici? 

Aşa că toţi comandanții îşi opriră oamenii, în timp ce 
galera lui Toranaga se afla sub aripa fregatei, fără ca 
vreunul dintre ei să îndrăznescă să rişte câtuşi de puţin să 
devină pricina opririi Corăbiilor Negre, fără încuviințarea 
generalului Ishido. Şi numai după ce marinarii de pe 
fregată stinseră flăcările, respirară şi ei uşuraţi. 


Când se opriră săgețile, se mai linişti şi Blackthorne. Şi 
Rodrigues. Planul mergea. Rodrigues bănuise că, la 
adăpostul lui, galera avea o şansă. Singura ei şansă. „Dar 
pilotul meu zice că trebuie să fii pregătit pentru orice 
neprevăzut, englezule”, îi spusese Santiago. 

— Dă-l la o parte pe ticălosul ăla, spuse Ferriera. La dracu, 
ţi-am ordonat să-l împingi în maimuţele alea! 

— Cinci carturi babord! comandă Rodrigues ascultător. 

— Cinci carturi babord, senhor, repetă cârmaciul. 

Blackthorne auzi comanda. Imediat cârmi cinci carturi 
babord şi se rugă în gând. Dacă Rodrigues menținea 
direcţia prea mult, or să intre direct în bărcile pescăreşti şi 
s-a terminat cu ei. Dacă el rărea bătăile ramelor şi rămânea 
în urmă, ştia că bărcile duşmane îl vor năpădi, chiar dacă 
credeau sau nu că Toranaga e pe galeră. Trebuia să rămână 
pe aceeaşi linie cu fregata. 

— Cinci carturi tribord! ordonă Rodrigues chiar la timp. 
Nici el nu mai avea chef de alte săgeți aprinse; era prea 
mult praf de puşcă pe punte. Haide, ticălosule, murmură 
către vânt. Opinteşte-te în pânzele mele şi scoate-ne 
dracului de-aici. 

Din nou Blackthorne cârmi cinci carturi tribord, ca să-şi 
păstreze poziţia faţă de fregată, şi cele două nave goniră 
una lângă alta, ramele din babordul galerei aproape 
atingând fregata, cele din tribord mai-mai să scufunde 
bărcile pescăreşti. Acum căpitanul înţelese, la fel şi mai- 
marele vâslaşilor şi oamenii lui. Îşi încordară ultimele 
puteri. Yabu strigă o comandă şi roninii îşi puseră arcurile 
jos şi alergară să dea ajutor, iar Yabu li se alătură. 

Înaintau cu aceeaşi viteză. Nu mai aveau decât câteva sute 
de iarzi de străbătut. 

Apoi soldaţii în gri din câteva bărci, mai îndrăzneţi decât 
ceilalţi, vâsliră să le iasă în cale şi aruncară căngi de 
abordaj. Prova galerei umplu bărcile cu apă. Cângile fură 
aruncate peste bord înainte de a se agăța. Samuraii care le 
ţineau căzură în apă. Ramele nu pierdură cadenţa. 


— Vino mai mult la babord! 

— Nu îndrăznesc, Căpitane General. Toranaga nu e prost, 
şi ia uită-te, e un recif în faţă! 

Ferriera văzu crestele lângă ultimele bărci. 

— Doamne, trimite-i în recif! 

— Două carturi babord! 

Din nou fregata îşi schimbă drumul, la fel şi Blackthorne. 
Amândouă navele se îndreptau către îngrămădirea de bărci 
pescăreşti. Blackthorne văzuse şi el stâncile. O altă barcă fu 
scufundată şi o ploaie de săgeți se abătu asupra galerei. El 
ţinu drumul atât cât îndrăzni, apoi strigă: „Cinci carturi 
tribord!”, ca să-l avertizeze pe Rodrigues, după care răsuci 
cârma. 


Rodrigues făcu o manevră de evitare şi se îndepărtă. Dar 
de data asta nu prea mult şi s-ar fi putut ciocni, iar asta nu 
făcea parte din plan. 

— Haide, ticălosule! spuse Rodrigues înfrigurat de 
întrecere şi teamă. Să vedem dacă te ţin boaşele. 

Blackthorne trebuia să aleagă imediat între colții recifului 
şi fregată. Binecuvântă vâslaşii, care stăteau încă la ramele 
lor, şi echipajul, şi pe toţi de la bord, care, prin disciplina lor, 
îi dădeau prilej să aleagă. Şi alese. 

Viră în continuare spre tribord, scoase pistolul şi ochi. 

— Fă loc, pentru Dumnezeu! strigă şi apăsă pe trăgaci. 

Glonţul şuieră pe deasupra dunetei, chiar printre 
Căpitanul General şi Rodrigues. 

Căpitanul General se aplecă, Rodrigues tresări. Tu 
englezule, pui de târfă! A fost noroc, ai tras bine, sau ai 
ochit ca să omori? 

Văzu cel de-al doilea pistol în mâna lui Blackthorne şi pe 
Toranaga holbându-se la el. Îl îndepărtă pe Toranaga din 
minte ca fiind neimportant. 

Sfântă Fecioară, ce să fac? Să mă ţin de plan sau să-l 
schimb? N-ar fi mai bine să-l omor pe englezul ăsta? Pentru 
binele tuturor? Spune-mi, da sau nu! 

Răspunde-ţi tu însuţi, Rodrigues, pe nemurirea sufletului 
tău! Nu eşti bărbat? 

Atunci ascultă: fie că acest englez e omorât sau nu, alţi 
eretici o să-l urmeze, ca păduchii. Îi datorez o viaţă şi jur că 
nu-mi curge sânge de ucigaş prin vine ca să omor un pilot. 

— Cârma tribord! ordonă şi se lăsa păgubaş. 

— Stăpânul meu întreabă de ce era cât pe-aci să intraţi în 
galeră? 

— A fost doar un joc, senhora, o glumă între piloţi. Să pui 
la-ncercare tăria celuilalt. 

— Şi împuşcătura de pistol? 

— Tot un joc, să-ncerce tăria mea. Stâncile erau prea 
aproape şi pesemne îl împingeam pe englez prea mult. Noi 
suntem prieteni, nu? 


— Stăpânul meu spune că e o nebunie să vă jucaţi astfel. 

— Vă rog, transmiteţi-i scuzele mele. Important e că el e-n 
siguranţă, că galera e întreagă, deci şi eu sunt mulţumit. 
Honto. 

— Aţi aranjat fuga aceasta, acest vicleşug, cu Anjin-san? 
— Întâmplător el e foarte deştept şi-a făcut tot ce era de 
făcut atunci când a trebuit. Luna i-a luminat calea, marea l- 

a ajutat şi nimeni n-a făcut nici o greşeală. Dar de ce 
duşmanii nu l-au scufundat, nu ştia. A fost voia Domnului. 

— Oare? spuse Ferriera. 

Privea galera din urma lor şi nu se întoarse spre ei. 

Acum erau în siguranţă, cu mult dincolo de ieşirea din 
port, în rada Osaka, galera cu câteva cabluri în urmă, fără 
ca vreuna dintre nave să se mai grăbească. Mai toate 
ramele galerei fuseseră ridicate. Mai băteau apa doar 
câteva, atât cât să înainteze domol, în timp ce vâslaşii îşi 
refăceau forţele. 

Rodrigues nu-i dădu nici o atenţie Căpitanului General 
Ferriera. Era, în schimb absorbit de Toranaga. Mă bucur că 
suntem de partea lui Toranaga, îşi spuse. În timpul 
întrecerii, îl studiase atent, bucuros de o ocazie atât de 
rară. Ochii bărbatului alergaseră pretutindeni, urmărind 
tunarii, tunurile, velele şi lupta cu focul, cu o curiozitate 
lacomă, întrebând, cu ajutorul lui Mariko, pe marinari şi 
ofiţeri: „Asta pentru ce e? Cum încărcaţi un tun? Câtă 
pulbere”? Cum trageţi cu ele? Funiile astea pentru ce 
sunt?” 

— Stăpânul meu spune, poate că a fost doar karma. Ştiţi 
ce e karma, căpitane-pilot? 

— Da. 

— Elvă mulţumeşte că l-aţi îngăduit pe corabie. Acum se 
va duce înapoi pe galera sa. 

— Cum? se întoarse imediat Ferriera. Noi vom fi la Yedo cu 
mult înaintea galerei. Seniorul Toranaga este binevenit la 
bord. 


— Stăpânul meu spune că nu mai este nevoie să vă 
deranjeze în continuare. O să meargă pe propria sa navă. 

— Vă rog, spuneţi-i să rămână. M-ar bucura tovărăşia lui. 

— Seniorul Toranaga vă mulţumeşte, dar vrea să meargă 
imediat pe nava lui. 

— Foarte bine. Fă cum zice, Rodrigues. Semnalizează şi 
lasă la apă barcazul. Ferriera era dezamăgit. Vroise să vadă 
Yedo şi dorea să-l poată cunoaşte pe Ioranaga mai bine, 
acum că viitorul lor era atât de mult legat de el. Nu credea 
ce spusese Toranaga despre posibilităţile de a ocoli 
războiul. În război, noi suntem de partea acestui maimuţoi 
împotriva lui Ishido, fie că ne place, fie că nu. Şi mie nu-mi 
place. Sunt mâhnit că voi fi lipsit de compania seniorului 
Toranaga. Se înclină politicos. 

Toranaga se înclină la rândul lui şi vorbi scurt. 

— Stăpânul meu vă mulţumeşte. Adăugă către Rodrigues: 
Stăpânul meu spune că vă va răsplăti pentru galeră când o 
să vă întoarceţi cu Corabia Neagră. 

— N-am făcut nimic special. Mi-am făcut doar datoria. Îmi 
cer iertare că nu mă ridic din scaun - piciorul, neh? 
răspunse Rodrigues înclinându-se. Mergeţi cu Dumnezeu, 
senhora. 

— Mulţumesc căpitane-pilot. La fel şi domnia-voastră. 

În timp ce cobora obosită scara tambuchiului, în urma lui 
Toranaga, băgă de seamă că nostromul Pesaro comanda 
barcazul. Se înfioră şi fu cât pe ce să verse. Îşi încordă 
voinţa şi-şi alungă spasmele, mulţumită că Toranaga le 
poruncise tuturor să părăsească nava asta atât de urât 
mirositoare. 

— Vânt prielnic şi drum bun, le strigă Ferriera. 

Făcu o dată semn cu mâna, salutul fu întors şi apoi 
barcazul plecă. 

— Părăsiţi poziţiile de luptă când se-ntoarce barcazul şi 
târfa aia de galeră nu se mai zăreşte, ordonă tunarului şef. 

Când ajunse pe dunetă, se opri în faţa lui Rodrigues. Arătă 
către galeră: 


— O să ajungi să regreţi că l-ai lăsat în viaţă. 

— Asta e-n mâinile Domnului. Englezul e un pilot 
„bunicel”, dacă poţi să treci peste religia lui, Căpitane 
General. 

— M-am gândit la asta. 

— Şi? 

— Cu cât ajungem mai degrabă în Macao, cu atât mai bine. 
Dă tot ce poţi, Rodrigues. 

Ferriera cobori. 

Piciorul lui Rodrigues zvâcnea cumplit. Trase o înghiţitură 
din burduful cu grog. Lua-l-ar dracu' pe Ferriera, îşi spuse. 
Dar, te rog, Doamne, nu înainte de a ajunge la Lisabona. 

Vântul îşi schimbă uşor direcţia spre pupă şi un nor 
acoperi cercul lunii. Ploaia se apropia şi zorii brăzdau cerul. 
Îşi concentră toată atenţia asupra navei sale, a velelor şi a 
poziţiei. Când fu pe deplin mulţumit îşi îndreptă privirile 
către barcaz. Şi, în cele din urmă, către galeră. 

Mai lua o gură de rom, bucuros că planul le mersese atât 
de bine. Chiar şi împuşcătura de pistol, care pusese capăt 
încercării. Fu mulţumit de hotărârea lui. 

Eu trebuia s-o iau şi am luat-o. 

— Chiar şi aşa, englezule, spuse cu o adâncă tristeţe, 
Căpitanul General are dreptate. Cu tine erezia a pătruns în 
rai. 

CAPITOLUL 29 

— Anjin-san? 

— Hai? 

Blackthorne se dezmeticea greu din somnul adânc. 

— Uite, puţină mâncare. Şi cha. 

Pentru moment nu-şi putea aminti cine era sau unde se 
afla. Apoi îşi recunoscu cabina de pe galeră. O rază de 
soare străpungea întunericul. Se simţea foarte odihnit. 
Acum nu se mai auzea nici o bătaie de tobă şi, chiar în acel 
somn foarte adânc, simţurile îi spuseseră că fusese 
coborâtă ancora, că nava lui era în siguranţă, lângă țărm, şi 
că marea era blândă. 


Văzu o slujnică purtând o tavă. Mariko stătea lângă ea - 
braţul nu îi mai era prins în eşarfă -, iar el se afla lungit pe 
patul pilotului, acelaşi pe care-l folosise în timpul călătoriei 
cu Rodrigues din satul Anjiro la Osaka, şi care îi era acum, 
într-un fel, aproape tot atât de familiar ca propriul pat şi ca 
propria-i cabină de pe Erasmus. Erasmus! Ar fi grozav să se 
întoarcă la bordul ei şi să-şi vadă iar băieţii. 

Se-ntinse îndelung, apoi luă ceaşca de cha oferită de 
Mariko. 

— Mulţumesc. E foarte bun. Ce-ţi mai face braţul? 

— Mult mai bine, mulţumesc. Mariko îl îndoi ca să-i arate. 
A fost doar o rană uşoară. 

— Arăţi mai bine, Mariko-san. 

— Dă, acum mă simt mai bine. 

În zori, când se-ntorsese la bord cu Toranaga, fusese în 
pragul leşinului. 

— Mai bine rămâi pe punte, îi spusese el. O să te lase 
greaţa mai repede. 

— Stăpânul meu întreabă...ântrebă ce-a fost cu 
împuşcătura de pistol. 

— N-a fost decât o glumă între piloţi. 

— Stăpânul meu te felicită pentru priceperea dumitale 
într-ale mării. 

— Am fost norocoşi. Luna ne-a ajutat. Şi echipajul a fost 
minunat, Mariko-san, ai vrea să-l întrebi pe căpitan-san 
dacă cunoaşte aceste ape? Îmi pare rău, dar spune-i lui 
Toranaga-sama că eu nu cred că am să mai pot sta treaz 
multă vreme. Sau poate am putea rămâne pentru o oră- 
două în derivă, în larg? Trebuie să dorm. 

Îşi aminti vag că ea-i spusese că Toranaga i-a permis să 
coboare, căci căpitan-san era destul de priceput dacă 
rămâneau în apele de coastă şi n-aveau să iasă în larg. 

Blackthorne se întinse din nou şi deschise unul dintre 
hublourile cabinei. Un țărm stâncos se vedea cam la două 
sute de iarzi. 

— Unde ne aflăm? 


— În faţa coastelor provinciei Totomi, Anjin-san. Seniorul 
Toranaga a vrut să înoate şi să lase vâslaşii se odihnească 
câteva ceasuri. Mâine vom fi la Anjiro. 

— Satul de pescari? Asta-i cu neputinţă. E aproape de 
prânz şi în zori plecam din Osaka. Cu neputinţă! 

— O, asta a fost ieri Anjin-san. Ai dormit o zi şi o noapte şi 
încă o jumătate de zi, îi răspunse Mariko. Seniorul Toranaga 
a spus să fii lăsat să dormi. El crede că acum ţi-ar prinde 
bine să înoţi ca să te trezeşti. După mâncare. 

Mâncarea însemna două boluri de orez şi peşte fript pe jar 
cu un sos din oţet, închis la culoare, sărat, dulce amărui, 
despre care ea-i spusese că era făcut din fasole fermentată. 

— Mulţumesc. Da... da, mi-ar place să-not. Aproape 
treizeci şi şase de ore? Nu-i de mirare că mă simt grozav. 
Luă cu lăcomie tava de la slujnică. Dar nu mâncă imediat. 
De ce-i atât de speriată? întrebă. 

— Nu este Anjin-san. E doar puţin neliniştită. Te rog s-o 
ierţi. N-a văzut niciodată până acum un străin de aproape. 

— Spune-i că, atunci când e lună plină, barbarilor le cresc 
coarne şi scot flăcări pe gură, la fel ca dragonii. 

Mariko râse. 

— Fii sigur că n-am să-i spun asta. Arătă spre masă. Acolo 
e o periuţă şi praf pentru dinţi, apă şi prosoape curate. Apoi 
spuse în latină: Mă bucur să văd că te simţi mai bine. Este 
aşa cum s-a povestit în timpul drumului, ai un curaj 
nemăsurat. 

Ochii li se întâlniră şi clipa fu lăsată să treacă. Ea se înclină 
politicos. Se înclină şi slujnica. Uşa se închise în urma lor. 

Nu te mai gândi la ea, îşi porunci. Gândeşte-te la 'Toranaga 
sau la Anjiro. De ce ne oprim mâine la Anjiro? Să-l 
debarcăm pe Yabu? Bine c-am scăpat! 

Omi o să fie la Anjiro. Ce e cu Omi? 

De ce să nu-i ceri lui Toranaga capul lui Omi? Îţi e destul 
de îndatorat. Sau de ce să nu-i ceri să te baţi cu Omi-san? 
Dar cum? Cu pistoale sau cu săbii? N-ai avea nici o şansă cu 
sabia, şi-ar fi crimă dacă ai avea un pistol. Mai bine nu faci 


nimic şi aştepţi. Curând o să se ivească vreun prilej şi-atunci 
o să te răzbuni pe amândoi. Acum Toranaga te înconjoară 
cu bunăvoința lui. Ai răbdare. Întreabă-te ce ţi-ar trebui de 
la el. Curând o să fii în Yedo, aşa că n-ai mult timp. Ce e cu 
Toranaga? 

Blackthorne folosea beţigaşele aşa cum văzuse că le 
foloseau oamenii din temniţă, ducând bolul la buze şi 
împingând orezul vârtos cu beţigaşele, din marginea 
castronaşului în gură. Cu bucăţile de peşte era mai greu. 
Nu era destul de îndemânatic, aşa că-şi folosea degetele, 
bucuros că se află singur, ştiind că ar fi foarte nepoliticos să 
mănânce cu degetele în faţa lui Mariko, sau a lui Ioranaga, 
sau a oricărui japonez. 

Când termină şi ultima bucăţică, tot îi mai era foame. 

— Trebuie să mai mănânc ceva, îşi spuse cu glas tare. 
lisuse Cristoase, mi-ar place nişte pâine proaspătă, ouă 
prăjite, unt şi brânză... 

Se duse pe punte. Aproape toţi cei de acolo erau goi. Unii 
dintre ei se zvântau, alţii stăteau la soare şi câţiva săreau 
peste bord. În mare, de-a lungul galerei, alţi samurai şi 
marinari înotau sau împroşcau apa, aşa cum fac copiii. 

— Konnichi wa, Anjin-san. 

— Konnichi wa, Iloranaga-sama, spuse el. 

Toranaga, aproape gol, urca scara ce fusese lăsată la apă. 

— Sonata wa oyogitamo ka? spuse, făcând un gest spre 
mare, ştergându-şi cu palma apa de pe pântec şi umeri, 
încălzit de soarele strălucitor. 

— Hai, Ioranaga-sama, domo, spuse Blackthorne, bănuind 
că fusese întrebat dacă vrea să-noate. 

Din nou Toranaga arătă spre mare, vorbi scurt, apoi o 
chemă pe Mariko să tălmăcească. Mariko cobori de pe 
dunetă, adăpostindu-se de soare sub o umbrelă de soare 
purpurie. Chimonoul simplu alb, de bumbac, era abia prins 
în talie. 

— Toranaga-sama spuse că arăţi foarte odihnit, Anjin-san. 
Apa te înviorare. 


— Te înviorează, spuse el, corectând-o politicos. Da. 

— Ah, da, mulţumesc, te înviorează. El spune, te rog, 
atunci să înotăm. 

Toranaga se rezemase nepăsător de parapet, ştergându-şi 
apa din urechi cu un prosop mic şi, când urechea stângă nu 
vru să se curețe, îşi lăsa capul pe umărul stâng şi ţopăi într- 
un picior până izbuti. Era foarte musculos şi bine legat, cu 
excepţia pântecului. Stânjenit şi foarte conştient de 
prezenţa lui Mariko, îşi scoase şi el cămaşa, legătura pentru 
prohab şi pantalonii, până rămase la fel de gol. 

— Seniorul Toranaga întreabă dacă toţi englezii sunt la fel 
de păroşi ca dumneata? Şi părul atât de blond? 

— Unii da, spuse el. 

— Noi - bărbaţii noştri nu au păr pe piept şi pe braţe ca 
voi. Nu foarte mult. El zice că eşti foarte bine făcut. 

— Şi el la fel. Te rog, mulţumegşte-i. 

Blackthorne plecă de lângă Mariko spre capătul scării de 
bord, conştient că-l priveau, şi ea, şi tânăra femeie, Fujiko, 
care stătea în genunchi sub o umbrelă galbenă, la pupă, cât 
şi slujnica de lângă ea. Apoi, nemaiputând să-şi stăpânească 
stinghereala de a cobori gol, atâta cale, până jos, se aruncă 
peste parapet în apa albastră. Reuşi un salt perfect şi 
răceala mării îl străbătu ameţitoare. Fundul nisipos era la 
trei stânjeni dedesubt, plantele marine se vălureau, iar 
nenumăraţii peşti nu se speriau de înotători. Aproape de 
fundul mării se opri din scufundare, se răsuci, se jucă cu 
peştii, apoi ieşi la suprafaţă şi o porni către țărm înot, cu o 
mişcare uşoară, ce putea părea leneşă, dar înainta foarte 
iute, pe care o învățase de la Alban Caradoc. 

Micul golf era singuratic: multe stânci, un țărm minuscul, 
acoperit cu prundiş şi nici un semn de viaţă. Munţii se 
înălţau la o mie de picioare spre cerul albastru, nemărginit. 

Se aşeză pe o stâncă, la soare. Patru samurai înotaseră cu 
el şi nu erau departe. Zâmbiră şi-şi fluturară mâinile. Mai 
târziu înotă înapoi şi ei îl urmară. Toranaga nu-şi 
desprinsese ochii de la el. 


Urcă pe punte. Hainele lui dispăruseră. Fujiko, Mariko şi 
cele două slujnice erau încă acolo. Una dintre ele se înclină 
şi-i oferi un prosop caraghios de mic, pe care-l luă şi începu 
să se şteargă, întorcându-se stânjenit spre parapet. 

Îţi poruncesc să te simţi în largul tău, îşi spuse. Când erai 
gol, cu Felicity, într-o cameră încuiată, nu te simţeai 
stânjenit, nu? Doar în public - când sunt femei de faţă - 
când ea e de faţă - te simţi stânjenit. De ce? Ei nu băga-n 
seamă goliciunea şi ăsta e un lucru foarte cu judecată. Te 
afli în Japonia. Trebuie să faci cum fac ei. Ai să fi ca ei şi-ai 
să te comporţi ca un rege. 

— Seniorul Toranaga spune că înoţi foarte bine. Ai vrea să- 
| înveţi mişcarea aceea? spunea Mariko. 

— Aş fi bucuros s-o fac, răspunse şi se forţă să se întoarcă 
şi să se aplece aşa cum se apleca Ioranaga. 

Mariko îi zâmbea, privind în sus la el. E atât de drăguță, 
gândi. 

— Felul cum te-ai cufundat în mare. Noi... noi n-am văzut 
niciodată aşa ceva până acum. Noi totdeauna sărim. El vrea 
să-nveţe cum să facă asta. 

— Acum? 

— Da, te rog. 

— Pot să-l învăţ - cel puţin pot să-ncerc. 

O slujnică ţinea un chimonou de bumbac pentru 
Blackthorne, aşa că se strecură bucuros în el, legându-l cu 
cingătoarea. Acum, pe de-a-ntregul odihnit, le spuse cum 
trebuie să te arunci în apă, cum să-ţi bagi capul între braţe 
şi să ţâşneşti în sus şi-n afară, dar să ai grijă să nu cazi pe 
burtă. 

— E cel mai bine să-ncepi de la piciorul scării, cam cum ai 
cădea în cap, fără alergare şi săritură. Aşa ne învăţăm noi 
copiii: 

Toranaga ascultă, puse întrebări şi apoi, mulţumit de 
răspunsuri, spuse prin Mariko: 

— Bun. Cred că înţeleg. 


Se îndreptă spre capul scării. Înainte ca Blackthorne să-l 
poată opri, Ioranaga se şi aruncase în apă, la cincisprezece 
picioare dedesubt. Căzu rău, pe burtă. Nimeni nu râse. 
Toranaga se întoarse pe punte pufnind şi încercă din nou. 
Iarăşi căzu prost. Şi încercările celorlalţi samurai fură la fel 
de neizbutite. 

— Nu e uşor, spuse Blackthorne. Mie mi-a trebuit mult să 
învăţ. Să facem o pauză şi să-ncercăm mâine din nou. 

— Seniorul Toranaga spune: „Mâine e mâine, astăzi am să 
învăţ să sar în apă.” 

Blackthorne îşi puse chimonoul de o parte şi făcu o nouă 
demonstraţie. Samuraii îl imitară. Din nou nu izbutiră. Nici 
Toranaga. De şase ori. 

După o nouă demonstraţie, Blackthorne se căţără pe 
platforma scării şi o văzu pe Mariko printre ei, goală, 
pregătindu-se să se arunce în gol. Trupul ei era minunat. 

— Aşteaptă, Mariko-san! Mai bine să-ncerci de aici, prima 
oară. 

— Foarte bine, Anjin-san. 

Cobori spre el, crucifixul minuscul subliniindu-i goliciunea 
trupului. Îi arătă cum să se aplece, cum să se arunce 
înainte, în mare, prinzând-o de mijloc ca s-o răsucească 
astfel încât capul să plece primul. 

Apoi Toranaga încercă de lângă apă şi fu ceva mai bine. 
Mariko încercă din nou şi atingerea pielii ei îl înfierbântă pe 
Blackthorne, aşa că, pentru o clipă, făcu pe prostul şi căzu 
în apă, îndepărtându-i de acolo până se mai răcori. Apoi 
alergă pe punte şi le arătă de pe pasarelă săritura mortului, 
care, gândea el, putea să fie mai uşoară, ştiind că era vital 
pentru 'loranaga să reuşească. 

— Dar trebuie să rămâi ţeapăn, hai? Ca o sabie. Atunci nu 
poţi să dai greş. 

Se aruncă înainte. Săritura fu perfectă, şi el călcă apa, 
aşteptând Foarte mulţi samurai se îmbulziră în faţă, dar 
Toranaga le făcu semn să se dea la o parte. Îşi ridică braţele 
ţeapăn, cu şira spinării dreaptă. Pieptul şi pântecu-i erau 


stacojii din cauza căzăturilor pe burtă. Apoi se aruncă aşa 
cum arătase Blackthorne. Capul intră primul în apă şi 
picioarele îl traseră de-a rostogolul pe spate, dar se putea 
chema o săritură şi prima izbutită a oricăruia dintre ei, aşa 
că un val de aclamații îl întâmpină când ieşi la suprafaţă. O 
făcu din nou, de data asta mai bine. Îi urmară alţi bărbaţi, 
unii izbutind, alţii nu. Apoi încercă Mariko. 

Blackthorne văzu sânii mici, tari şi mijlocul subţire, 
pântecul plat şi rotunjimea picioarelor. Un fior de durere îi 
străbătu chipul când îşi ridică braţele deasupra capului. 
Dar rămase ca o săgeată şi se aruncă curajoasă înainte. 
Străbătu apa corect. Aproape nimeni, în afară de el, nu 
observă. 

— A fost o săritură foarte bună. Într-adevăr foarte bună, îi 
spuse, întinzându-i mâna s-o tragă din apă pe platforma 
scării. Ar trebui să te opreşti acum. [i s-ar putea deschide 
rana de la braţ. 

— Da, mulţumesc, Anjin-san. Stătea lângă el, abia 
ajungându-i până la umăr, foarte mulţumită de ea însăşi. E 
o senzaţie deosebită să cazi în gol, să trebuiască să stai 
ţeapăn şi, mai presus de toate, să-ţi domini teama. Da, într- 
adevăr, a fost o senzaţie deosebită. 

Urcă scara şi-şi puse chimonoul pe care i-l întindea 
slujnica. Apoi, ştergându-şi faţa cu mişcări delicate, cobori 
sub punte. 

Iisuse, asta da femeie, gândi. 

La apusul soarelui Toranaga trimise după Blackthorne. 
Stătea pe dunetă, pe saltele curate, lângă un vas mic cu 
cărbuni, pe care fumegau bucățele de lemn aromat. Erau 
folosite ca să parfumeze aerul şi să-ndepărteze insectele de 
noapte şi ţânţarii. Chimonoul simplu şi de bun gust, umerii 
imenşi, ca nişte aripi, ai mantalei scrobite, fără mâneci, îi 
dădeau o ţinută impunătoare. Yabu, de asemeni, era 
îmbrăcat în haine de ceremonie, la fel şi Mariko. Era şi 
Fujiko acolo. Douăzeci de samurai stăteau tăcuţi de pază. 


Torţele se aflau fixate în suporturile lor şi galera se legăna 
lin, ancorată în golf. 

— Sake, Anjin-san? 

— Domo, Ioranaga-sama. 

Blackthorne se înclină şi luă ceaşca minusculă de la Fujiko, 
o ridică închinând pentru Toranaga şi o dădu pe gât. Ceaşca 
fu imediat reumplută. Blackthorne purta un chimonou 
maro, de uniformă, în care se simţea mai comod şi mai liber 
decât în propriile lui haine. 

— Seniorul Toranaga spune că-n noaptea asta rămânem 
aici. Mâine ajungem la Anjiro. Ar dori să afle mai multe 
despre ţara dumitale şi lumea din afară. 

— Desigur. Ce-ar voi să ştie? E o noapte minunată, nu-i 
aşa? 

Blackthorne se aşeză comod, conştient de feminitatea ei. 
Prea conştient. Curios, sunt mai atras de ea acum că-i 
îmbrăcată, decât atunci când n-avea nimic pe ea. 

— Da, foarte. În curând are să fie umed, Anjin-san. Vara nu 
e un anotimp bun. Îi traduse apoi lui Toranaga ce zisese. 
Stăpânul meu zice să-ţi spun că Yedo e mlăştinos. Ţânţarii 
sunt cumpliţi în timpul verii, dar aici primăvara şi toamna 
sunt frumoase; da, într-adevăr, anotimpurile în care anul se 
naşte şi moare sunt minunate. 

— Clima Angliei e temperată. Iernile, cam una din şapte, 
sunt grele. Şi verile la fel. Foamete, cam o dată la şase ani, 
deşi uneori pot să fie doi ani proşti unul după altul. 

— Şi la noi e foamete. Foametea e rea. Cum e acum în ţara 
dumitale? 

— În ultimii zece ani, de trei ori am avut recolte proaste şi 
soare deloc ca să coacă grâul. Dar aşa a fost voia Celui 
Atotputernic. Acum Anglia este foarte puternică. Suntem 
prosperi. Poporul nostru munceşte din greu. Noi ne facem 
toate ţesăturile, toate armele - mai toate stofele de lână din 
Europa. Ceva mătăsuri vin din Franţa, dar nu de calitate, şi 
ele sunt doar pentru cei bogaţi. 


Blackthorne hotări să nu le spună despre ciumă, sau 
despre tulburări, sau răzmeriţe provocate de îngrădirea 
pământurilor obştii şi nici despre scurgerea ţăranilor spre 
târguri şi oraşe. În schimb, le povesti despre regi buni şi 
regine bune, despre conducători puternici şi parlamente 
înțelepte, despre războaie victorioase. 

— Seniorul 'Toranaga vrea să lămurim un lucru. Dumneata 
spui că numai puterea pe mare vă apără împotriva Spaniei 
şi Portugaliei? 

— Da. Numai ea. Faptul că stăpânim mările ne asigură 
libertatea. Şi voi sunteţi un popor insular, exact ca noi. Dacă 
nu sunteţi stăpâni pe mările voastre, sunteţi lipsiţi de 
apărare împotriva unui duşman din afară? 

— Stăpânul meu e de acord cu dumneata. 

— A, şi voi aţi fost cotropiţi? 

Blackthorne văzu o uşoară încruntare când ea se-ntoarse 
spre 'Toranaga, şi-şi aminti să se rezume la răspunsuri, fără 
întrebări. Când ea-i vorbi din nou, era mult mai gravă. 

— Seniorul Toranaga spune că trebuie să-ţi răspund la 
întrebare, Anjin-san. Da, am fost invadaţi de două ori. În 
urmă cu mai bine de trei sute de ani - ar fi în 1274, după 
numărătoarea voastră - mongolii lui Kublai-han, care 
tocmai cuceriseră China şi Coreea, au venit împotriva 
noastră, când noi am refuzat să ne supunem lor. Câteva mii 
au debarcat în Kyushu, dar samuraii noştri au izbutit să le 
ţină piept şi, după o vreme, duşmanul s-a retras. Dar şapte 
ani mai târziu, ei au venit din nou. De data asta invazia a 
dus o mie de corăbii coreene şi chineze, cu două sute de mii 
de trupe duşmane - mongoli, chinezi şi coreeni - cei mai 
mulţi călări. În toată istoria chineză, aceasta a fost cea mai 
mare forţă cotropitoare care s-a adunat vreodată. Eram 
neputincioşi împotriva unei forţe atât de copleşitoare, Anjin- 
san. Au început să debarce iarăşi în golful Hakata, în 
Kyushu, dar, înainte ca ei să-şi poată desfăşura toate 
armatele, a venit din sud un vânt uriaş, un tai-fun, şi-a 
distrus flota în întregime. Cei rămaşi pe mal au fost omorâţi 


repede. A fost un kamikazi, un vânt divin, Anjin-san, îi spuse 
ea cu deplină convingere, un kamikazi trimis de zei să 
apere de cotropitorul străin acest Pământ al Zeilor. 
Mongolii nu s-au mai întors niciodată şi, cam după optzeci 
de ani, dinastia lor, Chin, a fost alungată din China, adăugă 
Mariko cu o mare satisfacţie. Zeii ne-au apărat împotriva 
lor. Zeii întotdeauna ne vor apăra împotriva invaziilor. La 
urma urmelor, ăsta e pământul lor, neh? 

Blackthorne se gândi la numărul uriaş de nave şi oameni 
din acea invazie; făcea ca Armada spaniolă pornită 
împotriva Angliei să pară o nimica toată. 

— Şi noi am fost ajutaţi de o furtună, senhora, spuse cu 
egală seriozitate. Mulţi cred că o fost trimisă tot de 
Dumnezeu - cu siguranţă a fost un miracol - şi cine ştie, 
poate că a fost. Îşi aruncă privirea spre vasul cu jar, unde 
cărbunele trosnea şi flăcările dansau. Apoi spuse: Mongolii 
mai că ne-au înghiţit şi pe noi, în Europa. Îi povesti cum 
hoardele lui Genghis-han, bunicul lui Kublai-han, veniseră 
aproape până la porţile Vienei, unde năvala le-a fost oprită 
şi apoi s-au întors, lăsând munţi de cranii în urma lor. 
Oamenii din acele vremuri au crezut că Genghis-han şi 
hoardele lui au fost trimişi de Dumnezeu să-i pedepsească 
pentru păcatele lor. 

— Seniorul Toranaga spune că el a fost doar un barbar, 
care era deosebit de priceput la război. 

— Da. Totuşi, în Anglia, noi ne binecuvântăm norocul că 
suntem o insulă. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru asta şi 
pentru Canalul Mânecii. Şi pentru flota noastră. Cu China 
atât de aproape şi atât de puternică - şi aflându-vă în război 
cu ea -, sunt uimit că n-aveţi o forţă navală puternică. Nu vă 
este teamă de un alt atac? 

Mariko nu răspunse, dar îi tălmăci lui Toranaga cele spuse. 
Când termină, Toranaga vorbi cu Yabu, care încuviinţă din 
cap şi răspunse la fel de serios. Cei doi bărbaţi discutară o 
vreme. Mariko răspunse la o altă întrebare a lui Ioranaga, 
apoi se adresă iar lui Blackthorne. 


— Ca să supravegheați mările voastre, de câte nave aveţi 
nevoie, Anjin-san? 

— Nu ştiu precis, dar acum regina noastră are probabil o 
sută cincizeci de nave de linie. Acestea sunt corăbii 
construite doar pentru război. 

— Stăpânul meu întreabă câte corăbii construieşte regina 
voastră într-un an? 

— Douăzeci până la treizeci de nave de război, cele mai 
bune şi cele mai iuți din lume. Dar, de obicei, ele sunt 
construite de grupuri de negustori şi apoi sunt vândute 
Coroanei. 

— Pentru câştig? 

Blackthorne îşi aminti ce părere au samuraii despre profit 
şi bani. 

— Regina dă cu generozitate mai mult decât preţul lor 
adevărat, ca să încurajeze cercetările şi noile tipuri de 
corăbii. Fără sprijin regal, asta ar fi greu de împlinit. De 
pildă, Erasmus, nava mea, este un tip nou, construit după 
model englez în Olanda. 

— Ai putea să construieşti aici o asemenea corabie? 

— Da. Dac-aş avea dulgheri, tălmaci, şi toate materialele, 
şi timp. Mai întâi ar trebui să construiesc o navă mai mică. 
Eu singur n-am construit niciodată una în întregime, aşa că 
ar trebui să fac încercări... Bineînţeles, adăugă încercând 
să-şi stăpânească emoția pe măsură ce ideea căpăta formă, 
bineînţeles, dacă seniorul 'Toranaga ar vrea o navă sau mai 
multe, poate c-am putea încheia târgul. Ar putea să 
comande un număr de nave de război să fie construit în 
Anglia. Noi le-am aduce până aici - cu velatura pe care-o 
doreşte, armate aşa cum doreşte. 

Mariko tălmăci. Interesul lui Toranaga crescu. La fel şi al 
lui Yabu. 

— EI întreabă, marinarii noştri pot fi pregătiţi să străbată 
mările cu asemenea nave? 

— Cu siguranţă, în timp. Am putea aranja astfel încât 
comandanții de veliere - sau unul dintre ei - să stea în apele 


voastre vreme de un an. Atunci ar putea stabili un program 
de pregătire pentru voi. În câţiva ani aţi avea flota voastră. 
O flotă modernă. Neântrecută de nimeni. 

Mariko vorbi un răstimp. 'Ioranaga o tot întreba vroind să 
afle cât mai multe, ca şi Yabu, de altfel. 

— Yabu-san întreabă: „Neîntrecută de nimeni?” 

— Da. Mai bună decât orice au spaniolii. Sau portughezii. 

Se făcu tăcere. Era limpede că Toranaga fusese prins de 
idee, deşi încerca s-o ascundă. 

— Stăpânul meu întreabă, eşti sigur că s-ar putea aranja? 

— Da. 

— Cât timp ar dura? 

— Doi ani să ajung acasă. Doi ani să fie construite o navă 
sau mai multe. Doi ani să mă întorc. Jumătate din cost va 
trebui plătit înainte, restul când aducem corăbiile. 

Gânditor, Toranaga se aplecă înainte şi mai puse puţin 
lemn aromat pe jar. Toţi îl priveau şi aşteptau. Apoi vorbi 
îndelung cu Yabu. Mariko nu traduse, iar Blackthorne ştia 
că e mai bine să nu întrebe, oricât de mult şi de arzător ar fi 
dorit să ia parte la conversaţie. Îi cercetă pe toţi, chiar şi pe 
fată, pe Fujiko, care, de asemeni, asculta atentă, dar nu 
putu sa citească nimic pe chipurile lor. Ştia că fusese o idee 
strălucită, care putea să aducă un profit imens şi să-i 
garanteze întoarcerea sigură în Anglia. 

— Anjin-san, cu câte nave ai putea să vii până aici? 

— O flotilă de cinci nave la un transport ar fi cel mai bine. 
Vă puteţi aştepta să pierdeţi cel puţin o navă în furtună, 
uragan sau în ciocniri cu spaniolii şi portughezii - sunt sigur 
că ei au să-ncerce din răsputeri să vă oprească să aveţi 
corăbii de război. În zece ani, seniorul Toranaga ar putea să 
aibă o flotă de cincisprezece până la douăzeci de nave. Îi 
dădu timp să traducă, apoi continuă pe îndelete. Prima 
flotilă v-ar putea aduce dulgheri, marangozi, tunari, 
marinari şi căpitani de cursă lungă. În zece până la 
cincisprezece ani, Anglia ar putea să-i aducă seniorului 
Toranaga treizeci de nave moderne de război, mai mult 


decât suficient ca să stăpâniţi apele voastre. Şi, intre timp, 
dacă doriţi, puteţi să vă construiți propriile voastre nave, 
aici. Noi o să... avea de gând să spună „vinde”, dar schimbă 
cuvântul. Regina mea ar fi onorată să vă ajute să aveţi 
propria voastră flotă şi, dacă doriţi, o s-o pregătim şi o s-o 
înzestrăm. 

O, da, gândi bucuros, în timp ce ultimele detalii ale 
planului îşi găseau cu uşurinţă locul, şi o vom înzestra cu 
ofiţeri, o să vă dăm şi un amiral, iar regina vă va oferi o 
alianţă trainică - bună pentru voi, bună pentru noi - care va 
face parte din învoială şi apoi, împreună, prietene 
Toranaga, îi vom hărţui şi-i vom izgoni din aceste ape pe 
câinii de portughezi şi spanioli şi le vom stăpâni pentru 
totdeauna. Aceasta ar putea fi cea mai mare înţelegere de 
negoţ pe care-a făcut-o vreodată vreo nație, gândi plin de 
bucurie. Şi cu o flotă anglo-japoneză, care să curețe aceste 
ape, noi, englezii, vom domina negoţul de mătase dintre 
China şi Japonia. Apoi vor curge milioane în fiecare an! 

Dac-aş putea să pun asta la cale, aş schimba cursul 
istoriei. Aş avea bogății şi onoruri cum n-am visat. Aş deveni 
un deschizător de drumuri. Şi s-ajungi aşa ceva este, într- 
adevăr, cel mai bun lucru pe care poate încerca un bărbat 
să-l facă, chiar dacă dă greş în încercarea lui. 

— Stăpânul meu spune că e păcat că dumneata nu 
vorbeşti limba noastră. 

— Da, dar sunt sigur că dumneata tălmăceşti perfect. 

— El spune asta nu ca să mă dojenească, Anjin-san, ci doar 
ca o simplă părere. Aşa e. Ar fi mult mai bine pentru 
stăpânul meu să discute direct, aşa cum vorbesc eu cu 
dumneata. 

— Aveţi dicţionare, Mariko-san? Şi gramatici - gramatici 
portughezo-japoneze sau latino-japoneze? Dacă seniorul 
Toranaga m-ar putea ajuta cu cărţi şi profesori, aş încerca 
să-nvâăţ limba voastră. 

— N-avem astfel de cărţi. 

— Dar iezuiţii au. Chiar dumneata ai spus-o. 


— Ah! 

Ea vorbi cu Toranaga şi Blackthorne văzu ochii celor doi, 
ai lui Yabu şi Toranaga, luminându-se, şi un zâmbet larg 
acoperindu-le faţa. 

— Stăpânul meu spune c-ai să fii ajutat, Anjin-san. 

La porunca lui Toranaga, Fujiko le mai turnă sake lui 
Blackthorne şi Yabu. Toranaga şi Mariko nu beau decât cha. 
Nemaiputându-se stăpâni, Blackthorne spuse: 

— Ce zice de propunerea mea? Care e răspunsul său? 

— Anjin-san, ar fi mai bine să ai răbdare. El va răspunde 
când va crede de cuviinţă. 

— 'Te rog, întreabă-l acum. 

Fără tragere de inimă, Mariko se întoarse spre Toranaga. 

— Vă rog să mă iertaţi, Alteță, dar Anjin-san întreabă eu 
mare respect, ce credeţi despre planul său. Foarte umil şi 
foarte politicos doreşte un răspuns. 

— Va avea răspunsul meu la vremea potrivită. 

Mariko îi spuse lui Blackthorne: 

— Stăpânul meu spune că va avea în vedere planul 
dumitale şi se va gândi cu mare atenţie la ce i-ai spus. Te 
roagă să ai răbdare. 

— Domo, Ioranaga-sama. 

— Acum mă duc să mă culc. Vom pleca în zori. 

Toranaga se ridică şi toţi îl urmară sub punte, în afară de 
Blackthorne care fu lăsat în tovărăşia nopţii. 

La prima rază de lumină a zorilor Ioranaga dădu drumul 
la patru porumbei călători, ce fuseseră aduşi pe navă o dată 
cu bagajele, când galera fusese pregătită de plecare. 
Păsările se învârtiră în cerc de două ori, apoi îşi luară 
zborul, două întorcându-se acasă, în Osaka, două 
îndreptându-se spre Yedo. Mesajul cifrat către Kiritsubo era 
o poruncă ce trebuia transmisă lui Hiro-matsu, ca să-ncerce 
să plece cu toţii în chip paşnic, imediat. Dacă erau opriţi, 
urmau să se închidă înăuntru. În clipa în care poarta ar fi 
fost forţată, ei trebuiau să dea foc aripii aceleia din castel şi 
să-şi facă seppuku. 


Mesajul cifrat către fiul său, Sudara, din Yedo, spunea că 
el fugise, că era în siguranţă şi-i poruncea să continue 
pregătirile secrete de război. 

— leşi în larg, căpitane. 

— Da, stăpâne. 

Pe la prânz, ei străbătuseră golful dintre provinciile Totomi 
şi Izu, şi erau în largul capului Ito, punctul cel mai sudic al 
peninsulei Izu. Vântul era bun, hula domoală şi singura velă 
îi ajuta să înainteze. 

Apoi, aproape de țărm, în canalul adânc dintre coastă şi 
câteva insule mici, stâncoase, după ce întorseseră către 
nord, se auzi un uruit ameninţător la țărm. 

Toate vâslele se opriră. 

— Ce e, pentru numele Mântuitorului... 

Ochii lui Blackthorne erau aţintiţi spre țărm. 

Brusc, o crăpătură uriaşă şerpui în susul coastei şi sute de 
mii de tone de rocă se prăbuşiră în mare. Pentru o clipă, 
apele părură să clocotească. Un val mic veni spre galeră, 
apoi trecu pe lângă ea. Avalanşa încetă. Din nou uruitul, mai 
adânc şi mai prelung, dar mai îndepărtat. Din când în când 
se desprindeau bolovani din stânci. 'Toţi ascultau atenţi şi 
aşteptau privind faţa stâncii. Se auzeau pescăruşii, valurile 
şi vântul. Apoi Toranaga făcu semn toboşarului să reia 
cadenţa. Vâslele se porniră. Viaţa pe navă reintră în normal. 

— Ce-a fost asta? întrebă Blackthorne. 

— Doar un cutremur de pământ. Mariko era uluită. La voi 
nu sunt cutremure? 

— Nu. Niciodată. N-am văzut niciunul până acum. 

— O, la noi se-ntâmplă des, Anjin-san. Acum n-a fost nimic, 
doar unul mic. Centrul i-o fi fost undeva în altă parte, poate 
chiar în largul mării. Sau poate că aici, dar a fost mic şi unul 
singur. Am avut noroc să vedem doar unul mic. 

— Era ca şi cum întreg pământul se clătina. Aş putea să jur 
că am văzut... Am auzit despre cutremure. La otomani şi în 
ţara Sfântă, la ei sunt uneori. lisuse! Dădu drumul aerului 


din plămâni, inima încă bătându-i năprasnic. Aş putea să jur 
că am văzut întregul țărm clătinându-se. 

— Oh, chiar aşa a fost, Anjin-san. Când te afli pe pământ, e 
cel mai cumplit lucru din lume. Te ia pe neaşteptate, Anjin- 
san. Cutremurele vin în valuri, uneori dintr-o parte în alta, 
alteori de jos în sus, alteori trei sau patru clătinări iuți. 
Uneori unul mic este urmat de altul mai mare în ziua 
următoare. Nu există vreo regulă. Cel mai rău pe care l-am 
trăit s-a întâmplat noaptea, acum şase ani, lângă Osaka, în 
cea de-a treia zi a Lunii Frunzelor Căzătoare. Casa noastră 
s-a prăbuşit peste noi, Anjin-san. N-am fost răniţi, fiul meu 
şi cu mine. Ne-m croit singuri drum de sub dărâmături. 
Cutremurele au continuat o săptămână şi mai bine, unele 
rele, altele foarte rele. Castelul cel mare, nou de la Fujimi, 
al lui Taiko, a fost distrus în întregime. Sute de mii de 
oameni au pierit în acel cutremur şi în incendiile care au 
urmat. Aceasta este cea mai mare primejdie, Anjin-san - 
focul care urmează întotdeauna. Satele, târgurile şi oraşele 
noastre mor atât de uşor. Uneori e un cutremur mare 
departe în larg şi legenda spune că asta dă naştere 
Valurilor Uriaşe. Ele sunt înalte de zece sau douăzeci de 
picioare. Nu există niciodată vreun semn şi n-au un anotimp 
anume. Valul Uriaş apare pur şi simplu din mare către 
țărmurile noastre şi pătrunde adânc dincolo de țărm. Pot să 
dispară oraşe. Yedo a fost pe jumătate distrus acum câţiva 
ani de un asemenea val. 

— Asta-i obişnuit la voi? În fiecare an? 

— O, da. În fiecare an, pe acest Pământ al Zeilor, avem 
cutremure. Şi incendii, şi inundaţii, şi Valuri Uriaşe, şi 
furtuni îngrozitoare - tai-fun. Natura e foarte aspră cu noi. ] 
se adunară lacrimi la coada ochilor. Poate că din pricina 
asta iubim viaţa atât de mult, Anjin-san. Vezi, trebuie. 
Moartea face parte din aerul, din marea, din pământul 
nostru. Ar trebui să ştii, Anjin-san, că pe acest Pământ al 
Lacrimilor, moartea este moştenirea noastră. 

CAPITOLUL. 30 


— Eşti sigur că totul e gata, Mura? 

— Da, Omi-san, da, cred că da. Am urmat întocmai 
poruncile domniei voastre şi ale lui Igurashi-san. 

— Ar fi bine să nu iasă ceva prost, dacă vrei să nu fie alt 
staroste peste sat până la apusul soarelui, îi spuse 
morocănos Igurashi, şeful suitei lui Yabu. Singurul ochi 
rămas îi era roşu de nesomn. 

Sosise cu o zi în urmă din Yedo cu primul grup de samurai 
şi cu ordine precise. 

Mura nu răspunse, dădu doar respectuos din cap, cu ochii 
în pământ. 

Stăteau pe plajă, lângă debarcader, în faţa şirurilor 
îngenunchiate de săteni tăcuţi, înspăimântați şi istoviţi - toţi 
bărbaţii, femeile şi copiii din sat, afară doar de cei care nu 
se puteau da jos din pat - aşteptând să sosească galera. Toţi 
purtau hainele lor cele mai bune. Feţele fuseseră bine 
frecate, tot satul măturat ca de Ajunul Anului Nou, când, 
după o datină străveche, toată împărăţia strălucea de 
curăţenie. Bărcile pescăreşti erau aranjate cu grijă, 
năvoadele puse în ordine, funiile strânse colac. Chiar şi 
plaja de-a lungul golfului fusese greblată. 

— Nimic n-o să iasă prost, Igurashi-san, spuse Omi. 

Dormise foarte puţin în săptămâna din urmă, de când 
sosiseră din Osaka poruncile lui Yabu, printr-unul dintre 
porumbeii călători ai lui 'Toranaga. Pusese de îndată la 
treabă satul şi toţi bărbaţii sănătoşi de pe o rază de 
douăzeci de ti, ca să pregătească Anjiro pentru sosirea 
samurailor şi a lui Yabu. Şi acum, când Igurashi îi şoptise, 
numai lui, taina că marele daimyo Toranaga îl însoțea pe 
unchiul său şi că scăpase din capcana lui Ishido, era mai 
mult decât încântat că cheltuise atâţia bani. 

— Nu ai de ce să-ţi faci griji, Igurashi-san. Aceasta e feuda 
mea şi eu mă pun chezaş. 

— De acord. Da, aşa e. Dispreţuitor, Igurashi îi făcu semn 
lui Mura să plece, apoi adăugă încet: eşti răspunzător. Dar, 
îţi spun, fără supărare, că nu l-ai văzut niciodată pe 


stăpânul nostru când ceva iese prost. Dacă am uitat ceva, 
sau dacă putorile astea n-au făcut ceea ce era de datoria lor 
să facă, stăpânul nostru va preface întreaga ta feudă şi pe 
cele din nord şi din sud în grămezi de bălegar, până mâine, 
înainte de apusul soarelui. 

Plecă apoi cu paşi mari, înapoi la oamenii săi. 

În această dimineaţă sosiseră călare din Mishima, capitala 
din nord a lui Yabu, ultimele companii de samurai. Acum 
aceştia erau adunaţi alături de ceilalţi în formaţii militare 
compacte pe țărm, în piaţă şi pe deal, cu steagurile 
fluturând în briza uşoară, cu suliţele ridicate sclipind în 
soare. Trei mii de samurai, elita armatei lui Yabu. Cinci sute 
de cavalerişti. 

Lui Omi nu-i era teamă. Făcuse tot ce se putea face şi 
controlase personal orice putea fi controlat. Dacă ceva 
ieşea prost, atunci asta era doar karma. Dar nimic n-are să 
iasă prost, îşi spuse, emoţionat. Cinci sute de koku fuseseră 
destinaţi şi cheltuiţi pentru pregătiri, mai mult decât venitul 
său pe un an întreg, înainte ca Yabu să-i mărească feuda. 
Fusese descumpănit de sumă, dar Midori, soţia lui, spusese 
că trebuiau să cheltuiască fără zgârcenie, că preţul era 
neînsemnat faţă de onoarea pe care seniorul Yabu le-o 
făcea. 

— Şi cu seniorul Toranaga aici cine ştie ce posibilităţi se 
mai ivesc? şoptise. 

Are atâta dreptate, gândi Omi mândru. 

Cercetă din nou ţărmul şi piaţa satului. lotul părea 
perfect. Midori şi mama sa aşteptau sub baldachinul ce 
fusese pregătit ca să-l primească pe Yabu şi oaspetele său, 
Toranaga. Omi băgă de seamă că mamei lui nu-i tăcea deloc 
gura şi-şi dori ca Midori să poată fi cruţată de înţepăturile 
ei necontenite. Îndreptă o cută a chimonoului său deja 
impecabil, îşi aranjă săbiile şi privi spre mare. 

— Ascultă Mura-san, şopti Uo, pescarul, cu grijă. Era unul 
dintre cei cinci bătrâni ai satului şi îngenunchiase alături de 


Mura, în faţa celorlalţi. Ştii, sunt atât de speriat că dacă mi- 
aş da drumul, m-aş pişa ţărână. 

— Atunci n-o face, bătrâne prieten. Mura îşi ascunse un 
zâmbet. 

Uo era un bărbat lat în umeri, tare ca piatra, cu mâini 
mari şi nasul spart şi o expresie chinuită pe faţă. 

— N-o s-o fac, da' cred c-o să slobozesc una. Uo era faimos 
pentru umorul său, pentru curajul său şi pentru belşugul de 
gaze din pântece. Anul trecut, la concursul de tras 
aghioase, cu satul vecin din nord, el fusese campionul 
campionilor şi adusese mare cinste satului Anjiro. 

— Ei, poate ar fi bine să n-o faci, chicoti Haru, un pescar 
scund şi plin de zbârcituri. Una dintre căpăţânile astea 
pline cu rahat ar putea să te pizmuiască. 

Mura şuieră. 

— Vi se porunceşte să nu rostiţi nume de ocară pe seama 
samurailor, atâta vreme cât măcar unul singur se află în 
preajma satului. Oh ko, gândi obosit, sper să nu fi uitat 
nimic. Aruncă o privire în sus spre munţi, la palisada de 
bambus ce înconjura fortăreaţa provizorie pe care o 
construiseră cu atâta iuţeală şi sudoare. Trei sute de 
oameni săpaseră, construiseră şi căraseră. Cu casa cea 
nouă mersese mai uşor. Se afla pe o măgură, chiar sub 
locuinţa lui Omi, şi putea s-o vadă de aici: mai mică, dar cu 
acoperiş de ţiglă, o grădină încropită în pripă şi o casă mică 
de baie. Bănuiesc că Omi o să se mute acolo şi o să-i dea 
casa lui seniorului Yabu, cugetă. 

Privi înapoi, către promontoriul de unde trebuia să se 
ivească, dintr-o clipă într-alta, galera. Curând Yabu va păşi 
pe țărm şi cu toţii se vor afla în mâinile zeilor, ale tuturor 
kami-lor, ale lui Dumnezeu Tatăl, ale Fiului Său 
Binecuvântat şi ale Sfintei Fecioare, oh ko! 

Sfântă Fecioară, apără-ne! Ar însemna prea mult să Te rog 
să-ţi pleci măreţul Tău ochi, în mod deosebit pe satul ăsta, 
Anjiro? Doar pentru următoarele câteva zile? Am avea 
nevoie de o, atenţie deosebită, care să ne ocrotească în faţa 


stăpânului şi seniorului nostru, o, da! O să aprind cincizeci 
de lumânări şi fii mei vor fi cu siguranţă crescuţi în 
Adevărata Credinţă, promise Mura. 

Astăzi era foarte mulţumit că era creştin; putea să 
intervină pe lângă Dumnezeu cel Unic şi asta era o 
protecţie suplimentară pentru satul său. Devenise creştin în 
tinereţe, pentru că seniorul său se convertise şi poruncise 
imediat ca toţi supuşii să devină creştini. Şi când, cu 
douăzeci de ani în urmă, acesta fusese ucis luptând pentru 
Toranaga împotriva lui Taiko, Mura rămăsese creştin pentru 
ai cinsti amintirea. Un bun soldat are doar un singur 
stăpân, îşi spuse. Numai unul singur. 

Ninjin, un bărbat cu faţa rotundă şi cu dinţi foarte laţi, era 
deosebit de neliniştit de prezenţa atâtor samurai. 

— Mura-san, îmi pare rău, da' e primejdios ce-ai făcut, 
groaznic, neh? Cutremurul ăl mic, de dimineaţă, a fost un 
semn al zeilor, o prevestire. Ai făcut o greşeală groaznică, 
Mura-san. 

— Ce-a fost, a fost, Ninjin. Las-o baltă. 

— Cum aş putea, e-n pivniţa mea şi... 

— O parte este în pivniţa ta. Am şi eu destul, spuse Uo fără 
să mai zâmbească. 

— Nu e nimic nicăieri, bătrânii mei prieteni, spuse Mura 
cu grijă. Nu există nimic. 

La porunca sa, treizeci de koku de orez fuseseră furaţi în 
ultimile zile din raţia samurailor. Şi acum erau dosiţi prin 
sat împreună cu alte provizii şi echipament - şi arme. 

— Fără arme, protestase Uo, orez da, da' arme, nu! 

— Se apropie războiul. 

— E-mpotriva legii să ai arme, se văitase Ninjin. 

Mura pufnise. 

— Asta-i o lege nouă, abia de doisprezece ani. Înainte de 
asta puteam s-avem orice fel de arme vroiam, şi nu eram 
legaţi de sat, puteam să mergem oriunde vroiam, să fim 
orice vroiam, puteam să fim ţărani, soldaţi, pescari, 


negustori, chiar şi samurai, unii au putut, ştiţi că ăsta-i 
adevărul. 

— Da, numa' că acu-i altfel, Mura-san, altfel. Iaiko a 
poruncit să fie altfel! 

— Curând va fi aşa cum a fost întotdeauna. O să fim din 
nou soldaţi. 

— Atuncea s-aşteptăm, se rugase Ninjin. Ile rog, acuma e 
împotriva legii. Dacă legea se schimbă, asta-i karma. Taiko a 
făcut legea: fără arme. De nici un fel. Sub pedeapsa cu 
moartea, pe loc. 

— Căscaţi ochii cu toţii! Taiko e mort! Ascultaţi ce vă zic, 
curând Omi-san o să aibă nevoie de oameni pregătiţi şi cei 
mai mulţi dintre noi am fost la război, neh? Am fost pescari 
şi războinici, toate la timpul lor. Nu-i adevărat? 

— Da, Mura-san, fusese de acord Uo, în ciuda teamei. 
Înainte de Taiko noi nu eram legaţi... 

— O să ne prindă. Nu se poate să nu ne prindă, se 
plânsese Ninjin. N-au nici o milă. O să ne fiarbă aşa cum |- 
au fiert pe barbar. 

— Tacă-ţi gura! 

— Ascultaţi prieteni, le spusese Mura. N-o să mai avem 
niciodată norocul ăsta. E trimis de Dumnezeu. Sau de zei. 
Trebuie să luăm fiecare cuţit, săgeată, suliță, sabie, 
muschetă, scut, arc, pe care putem să punem mâna. 
Samuraii or să creadă că alţi samurai le-au furat. N-au venit 
puturoşii ăştia de prin întreg Izu? Şi care samurai are cu 
adevărat încredere în celălalt? Trebuie să ne luăm înapoi 
dreptul nostru de-a merge la război, neh? Tatăl meu a fost 
omorât în luptă. Aşa a fost şi tatăl lui şi tatăl tatălui lui. 
Ninjin, în câte bătălii ai fost? Zeci, neh? Uo, dar tu? 
Douăzeci? Treizeci? 

— Mai multe. Nu i-am slujit lui Taiko, blestemată fi-ei 
amintirea? A, înainte de a fi Iaiko, era bărbat, ăsta-i 
adevărul. După aia ceva s-a schimbat în el, neh? Ninjin, nu 
uita că Mura-san e starostele. Şi n-ar trebui să uităm că 


tatăl lui a fost şi el staroste. Şi dacă starostele zice arme, 
atunci să fie arme. 

Acum, îngenunchiat în soare, Mura era încredinţat că 
făcuse bine, că acest nou război va ţine veşnic şi lumea lor 
va fi din nou ceea ce fusese dintotdeauna. Satul va fi aici şi 
bărcile şi unii dintre săteni, pentru că toţi bărbaţii, daimyo, 
samurai şi chiar eta, toţi bărbaţii trebuiau să mănânce şi 
peştele aştepta în mare, aşa că soldaţii-ţărani se vor 
întoarce din când în când din bătălie ca-ntotdeauna, şi îşi 
vor scoate bărcile în larg. 

— Ia uitaţi, spuse Uo şi întinse fără să vrea degetul. 

Se făcu brusc linişte. Galera ocolea promontoriul. 

Fujiko îngenunchiase umilă în faţa lui Toranaga, în cabina 
principală a galerei, pe care acesta o folosise în timpul 
călătoriei. Erau singuri. 

— Vă implor, Alteță, se rugă. Luaţi pedeapsa asta de pe 
capul meu. 

— Nu este o pedeapsă, e o poruncă. 

— Am să mă supun, bineînţeles, dar nu pot să... 

— Nu poţi? izbucni Toranaga. Cum îndrăzneşti să te 
împotriveşti! Îţi spun că ai să fii concubina pilotului şi ai 
obrăznicia să te împotriveşti? 

— Îmi cer iertare, Alteță, din toată inima, spuse Fujiko 
repede. Nu vreau să mă împotrivesc. Vroiam să spun că nu 
pot să fac asta în felul în care doriţi. Vă implor să înţelegeţi. 
lertaţi-mă, Alteţă, dar nu e cu putinţă să fii fericită sau să te 
prefaci că eşti fericită. Îşi plecă fruntea până atinse 
rogojina. Cu umilinţă stărui să-mi îngăduiţi să-mi fac 
seppuku. 

— Am spus mai-nainte că nu sunt de-acord cu moartea 
fără rost. Am o treabă pentru tine. 

— Vă rog, Alteță, vreau să mor. Cu adâncă umilinţă vă rog: 
Vreau să mă alătur soţului şi fiului meu. 

Vocea lui Toranaga o şfichiui, acoperind sunetele vântului. 

— 'Ţi-am mai refuzat o dată această onoare. Nu o meriţi 
încă. Şi datorezi bunicului tău, seniorului Hiro-matsu, cel 


mai vechi prieten al meu, că ţi-am ascultat trăncănelile 
neobrăzate până acum. De-ajuns cu prostiile, femeie! 
Încetează să te porţi ca un ţăran necioplit. 

— Cu umilinţă vă implor să-mi permiteţi să-mi tai părul şi 
să devin călugăriţă. Buddha va... 

— Nu, ţi-am dat o poruncă. Supune-te. 

— Să mă supun! spuse ea, fără să-şi ridice chipul împietrit. 
Apoi mai mult ca pentru sine: Credeam că mi s-a poruncit 
să plec la Yedo. 

— 'Ţi s-a poruncit să vii pe acest vas. Îţi uiţi rangul, îţi uiţi 
strămoşii, îţi uiţi datoria? Ţi-ai uitat datoria! Mă dezguşşti. 
Du-te şi pregăteşte-te. 

— Vreau să mor. Vă rog lăsaţi-mă să mă alătur lor, Alteță. 

— Soţul tău s-a născut samurai din greşeală. A fost un 
neputincios, aşa că şi mlădiţa lui ar fi fost la fel de 
neputincioasă. Nebunul ăla aproape că m-a ruinat. Să te 
alături lor, ce prostie! Ţi se interzice să-ţi faci seppukul! 
Acum ieşi afară. 

Dar ea nu se mişcă. 

— Poate c-ar fi mai bine să te trimit la eta. Într-una din 
casele lor. Poate că asta-ţi va aminti de buna-cuviinţă şi de 
datorie. 

Femeia se scutură, străbătută de un fior, dar şuieră 
provocatoare: 

— Cel puţin ar fi japonezi! 

— Eu sunt stăpânul tău de drept. Ai - să - faci - ce - 
poruncesc - eu! 

Fujiko şovăi. Apoi ridică din umeri. 

— Da, stăpâne. Îmi cer iertare pentru proastele maniere. 

Îşi aşeză palmele pe rogojină şi îşi aplecă capul jos, cu 
vocea plină de căinţă, dar în inima ei nu era convinsă şi el 
ştia că ea ştia ce avea de gând să facă. 

— Alteță, îmi cer iertare din suflet pentru că v-am tulburat, 
pentru că v-am distrus wa-ul, armonia, şi pentru lipsa de 
bună cuviinţă. Aţi avut dreptate. Eu sunt cea care am greşit. 
Se ridică şi se îndreptă tăcută spre uşa cabinei. 


— Dacă-ţi promit că vei avea ceea ce doreşti, spuse 
Toranaga, vei face, în schimb, tot ceea ce vreau, din tot 
sufletul? 

Ea răsuci încet capul. 

— Pentru câtă vreme, Alteță? Vă implor să-mi îngăduiţi să 
întreb, pentru câtă vreme trebuie să fiu concubina 
barbarului? 

— Un an. 

Fujiko se întoarse şi atinse clanţa uşii. 

Toranaga spuse: 

— O jumătate de an. 

Mâna ei se opri. Tremurând, îşi sprijini fruntea de 
canaturi. 

— Da. Mulţumesc, Alteță. Mulţumesc. 

Toranaga se ridică în picioare şi se îndreptă spre uşă. Ea o 
deschise, se plecă înaintea lui şi o închise după el. Apoi 
lacrimile-i izbucniră tăcute. 

Ea era samurai. 

Toranaga ieşi pe punte simțindu-se foarte mulţumit de sine 
însuşi. Obţinuse ceea ce vroise, fără prea multe probleme. 
Dacă ar fi insistat prea mult, fata nu i s-ar fi supus, ba şi-ar 
fi luat viaţa fără îngăduinţa lui. Dar acum va încerca din 
răsputeri să-l mulţumească şi era foarte important ca ea să 
devină de bună voie concubina pilotului, măcar de ochii 
lumii. Şi şase luni erau mai mult decât deajuns. Cu femeile 
te descurci mai uşor decât cu bărbaţii, gândi mulţumit. Cu 
mult mai uşor, în anumite privinţe. 

Apoi văzu samuraii lui Yabu strânşi în jurul golfului şi buna 
dispoziţie îi dispăru. 

— Bine ai venit în Izu, senior Toranaga, spuse Yabu. Am 
poruncit să se strângă câţiva oameni ca să vă fie escortă. 

— Bine. 

Galera mai avea încă două sute de iarzi până la chei, 
apropiindu-se lin, şi îl puteau vedea pe Omi, Igurashi, 
rogojinile şi baldachinul. 


— "Totul s-a făcut aşa cum am vorbit la Osaka, spuse Yabu. 
Dar de ce să nu stai la mine câteva zile? Aş fi onorat şi-ar 
putea fi folositor. Ai putea confirma alegerea celor două 
sute cincizeci de oameni pentru regimentul de muschete şi 
ai putea cunoaşte pe comandantul lor. 

— Nimic nu mi-ar face mai mare plăcere, dar trebuie să 
ajung la Yedo cât de repede cu putinţă, Yabu-san. 

— Două sau trei zile? Te rog. Câteva zile libere, lipsite de 
griji, ţi-ar prinde bine, neh? Sănătatea domniei-tale este 
importantă pentru mine - pentru toţi aliaţii noştri. Puţină 
odihnă, hrană bună şi vânătoare. 

Toranaga căuta disperat o soluţie. Ca să rămână aici cu 
numai cincizeci de străji era cu neputinţă. Ar fi fost întru 
totul în putera lui Yabu şi asta ar fi fost mai rău decât la 
Osaka. Cel puţin cu Ishido ştiai la ce să te aştepţi şi respecta 
anumite reguli. Dar Yabu, Yabu este tot atât de înşelător ca 
Niciodată în teritoriul lor. Niciodată cu propria ta viaţă. Ştia 
că, de îndată ce Yabu va fi convins că va putea obţine mai 
mult de la Ishido, înţelegerea pe care o încheiase cu ella 
Osaka avea să capete tot atâta greutate ca şi urina lor când 
atinsese pământul. Şi dacă Yabu i-ar prezenta lui Ishido 
capul lui Toranaga pe un taler de lemn, ar obţine pe dată 
mult mai mult decât era pregătit Ioranaga să-i ofere. 

Să-l ucid sau să merg pe țărm? Avea de ales. 

— Eşti prea bun, spuse, dar trebuie să mă duc la Yedo. 

Niciodată n-am crezut că Yabu va avea timp să adune atât 
de mulţi oameni aici. A descifrat, oare, codul nostru? 

— 'Te rog îngăduie-mi să insist, Toranaga-sama. Se vânează 
bine prin preajmă. Am adus şoimi cu oamenii mei. Puţină 
vânătoare după sihăstria de la Osaka ar face bine, neh? 

— Da, ar fi minunat să vânăm astăzi. Îmi pare rău că mi- 
am pierdut şoimii acolo. 

— Dar nu sunt pierduţi. De bunăseamă că Hiro-matsu îi va 
aduce cu el la Yedo. 


— I-am poruncit să le dea drumul de îndată ce ne vom afla 
în siguranţă, departe. Dacă ar fi ajuns la Yedo şi-ar fi 
pierdut din agerime şi-ar fi fost de nestăpânit. E una din 
puţinele mele reguli, să folosesc doar şoimii pe care i-am 
pregătit eu şi să nu le îngădui nici un alt stăpân. Aşa ei 
repetă doar greşelile mele. 

— E o regulă bună. Mi-ar place să le ascult şi pe celelalte. 
Poate la cină, deseară. 

Îmi trebuie rechinul ăsta, îşi zise amar, Toranaga. E prea 
devreme să-l ucid acum. 

Două parâme zburară spre țărm şi fură prinse şi legate 
bine. Se întinseră şi zbârnâiră, iar galera se răsuci scurt. 
Fură ridicate vâslele. Pasarela se propti de țărm şi Yabu 
apăru în capătul ei. 

Într-un glas, mulţimea samurailor slobozi strigătul de 
luptă: Kasigi! Kasigi! şi urletul lor ridică spre cer, cu ţipete 
prelungi, pescărugşii. Apoi, ca un singur om, samuraii se 
înclinară. 

Yabu le răspunse cu o plecăciune, apoi se întoarse spre 
Toranaga şi îl invită cu o mişcare largă. 

— Să coborâm la țărm. 

Plimbându-şi privirea peste samuraii strânşi, peste sătenii 
trântiţi în praf, loranaga se întrebă: acesta să fie locul unde 
voi muri de sabie, aşa cum mi-a prezis astrologul? Cu 
siguranţă prima parte a prezicerii s-a împlinit, numele meu 
este scris acum pe zidurile Osakăi. 

Îndepărtă gândul. De la capătul pasarelei strigă tare către 
cei cincizeci de samurai ai săi, care acum erau îmbrăcaţi în 
uniforme cafenii ca şi chimonoul lui. 

— Rămâneţi cu toţii aici. Căpitane, te vei pregăti pentru a 
pleca îndată! Mariko-san, ai să stai în Anjiro trei zile. Ia-l pe 
pilot şi pe Fujiko-san îndată şi aşteaptă-mă în piaţă. Apoi se 
întoarse cu faţa spre țărm şi spre uluirea lui Yabu, spuse şi 
mai tare: Acum, Yabu-san, am să-ţi trec în revistă 
regimentele. Trecu într-o clipă pe lângă el şi păşi de-a 


lungul schelei cu siguranţa arogantă a unui general - ceea 
ce de fapt era. 

Nici un general nu câştigase vreodată mai multe bătălii. Şi 
niciunul nu fusese mai iscusit, cu excepţia lui Taiko, iar el 
era mort. Nici un general nu purtase mai multe războaie, 
nu fusese mai răbdător sau nu pierduse mai puţini oameni. 
Şi nu fusese niciodată înfrânt. 

Un freamăt de uimire străbătu întregul țărm când fu 
recunoscut. 'Trecerea în revistă era cu totul neaşteptată. 
Numele său trecu din gură în gură şi tăria şoaptelor şi 
veneraţia pe care o isca îl umplu de mândrie. Îl simţi pe 
Yabu urmându-l, dar nu privi înapoi. 

— Ah, Igurashi-san, spuse cu un entuziasm pe care nu îl 
simţea. Mă bucur că te văd. Vino cu mine. Îţi vom inspecta 
oamenii împreună. 

— Da, Alteță. 

— Iar tu trebuie să fii Kasigi Omi-san. Tatăl tău este un 
vechi tovarăş de arme al meu. Urmează-mă şi tu. 

— Da, stăpâne, răspunse Omi, umflându-se în pene pe 
măsura cinstei ce i se acordase. Mulţumesc. 

Toranaga porni cu pas vioi. Îi luase cu el ca să-i împiedice 
să vorbească în taină cu Yabu, ştiind că viaţa lui depindea 
de păstrarea iniţiativei. 

— N-ai luptat cu noi la Odawara, Igurashi-san? întrebă, 
ştiind, deja, că acolo îşi pierduse samuraiul ochiul. 

— Da, Alteță, am avut această cinste. Eram împreună cu 
seniorul Yabu şi am slujit în aripa dreaptă a lui Taiko. 

— Atunci aţi avut locul de onoare, acolo a fost lupta cea 
mai crâncenă. Trebuie să vă aduc multe mulţumiri, ţie şi 
stăpânului tău. 

— Am zdrobit duşmanul, Alteță. Ne-am făcut numai 
datoria. 

Deşi Igurashi îl ura pe 'Toranaga, era mândru că acesta îşi 
amintea întâmplarea şi că i se mulțumea. 

Ajunseseră în faţa primului regiment. Vocea lui Toranaga 
se ridică răsunătoare. 


— Da, tu şi oamenii din Izu m-aţi ajutat foarte mult. Poate, 
dacă nu eraţi voi, nu aş fi câştigat Kwanto! Nu, Yabu-sama? 
adăugă, oprindu-se pe neaşteptate, acordându-i lui Yabu, în 
public, un titlu şi sporindu-i astfel cinstea. 

Yabu fu din nou descumpănit de atâta măgulire. Simţea că 
nu era mai mult de cât i se cuvenea, dar nu se aşteptase la 
aşa ceva de la Toranaga şi nici n-avusese de gând să 
accepte o trecere în revistă din partea lui. 

— Poate, dar eu mă îndoiesc. Taiko a ordonat ca întregul 
clan Beppu să fie şters de pe faţa pământului. Aşa a şi fost. 

Se întâmplase cu zece ani în urmă, când doar numerosul şi 
străvechiul clan Beppu, condus de Beppu Genzaemon, se 
mai împotrivea forţelor unite ale lui Toranaga şi generalului 
Nakamura, viitorul Taiko, fiind ultimul obstacol important în 
calea deplinei dominaţii a lui Nakamura asupra imperiului. 
Beppu stăpânea Cele Opt Provincii - Kwanto - de secole. O 
sută cincizeci de mii de oameni înconjuraseră oraşul 
fortificat Odawara, care apăra trecătoarea ce, tăind munţii, 
ducea la neînchipuit de bogatele câmpii de orez de dincolo. 
Asediul ţinuse unsprezece luni. Noua concubină a lui 
Nakamura, aristocrata doamnă Ochiba, strălucitoare la abia 
optsprezece ani, venise la reşedinţa stăpânului său în afara 
zidurilor, cu copilul în braţe, Nakamura fiind nebun după 
primul său născut. Şi cu doamna Ochiba venise sora ei mai 
tânăra, Genjiko, pe care Nakamura promise să i-o dea de 
soţie lui Ioranaga. 

— Alteță, spusese Toranaga, aş fi cu siguranţă onorat să ne 
legăm casele şi mai strâns, dar în loc ca eu să mă 
căsătoresc cu doamna Genjiko, aşa cum aţi propus, mai 
bine să se mărite cu fiul meu, moştenitorul meu, Sudara. 

Îi trebuiseră lui Toranaga multe zile ca să-l convingă pe 
Nakamura, dar în cele din urmă acesta acceptase. Apoi, 
când hotărârea fusese anunţată doamnei Ochiba, ea 
răspunsese pe dată: 

— Cu umilinţă, Alteță, mă opun căsătoriei. 

Nakamura râsese. 


— Şi eu mă opun! Sudara nu are decât zece ani, şi Genjiko 
are treisprezece. Chiar şi-aşa, de-acum sunt logodiţi. Şi 
când va împlini cincisprezece ani, se vor căsători. 

— Dar, Alteţă, seniorul 'Toranaga este deja cumnatul tău, 
neh? Cu siguranţă că asta este destul pentru o înrudire. 
Trebuie să te apropii mai mult de familiile Fujimoto şi 
Takashima - ba chiar de curtea imperială. 

— "Toţi cei de la curte sunt nişte capete seci şi nişte oameni 
de paie, spuse Nakamura cu vocea sa aspră de ţăran. 
Ascultă O-chan: 'Toranaga are şaptezeci de mii de samurai. 
Când o să zdrobim clanul Beppu, el o să stăpânească 
Kwanto şi încă mai mulţi oameni. Fiul meu o să aibă nevoie 
de comandanţi ca Yoshi Toranaga, aşa cum şi eu am nevoie 
de ei. Da, şi într-o zi fiul meu va avea nevoie de Yoshi 
Sudara. E mai bine ca Sudara să fie unchiul fiului meu. Sora 
ta este logodită cu Sudara, iar Sudara va locui cu noi câţiva 
ani, neh? 

— Desigur, Alteță, încuviinţase imediat Toranaga, dându-şi 
fiul şi moştenitorul ostatec. 

— Bine, dar ascultă. Mai întâi tu şi Sudara veţi jura 
credinţă veşnică fiului meu. 

Şi aşa se şi întâmplase. Apoi, în timpul celei de-a zecea luni 
de asediu, primul copil al lui Nakamura murise din cauza 
febrei sau a unei infecţii, sau a unor kami răi. 

— Fie ca toţi zeii să-i blesteme pe Odawara şi Ioranaga! 
urlase Ochiba. E vina lui Ioranaga că suntem aici, el vrea 
Kwanto. Este vina lui că fiul nostru este mort. El este 
adevăratul tău duşman. El vrea ca tu şi cu mine să murim. 
Porunceşte-i să moară sau să conducă lupta. Lasă-l să fie în 
frunte. Lasă-l să plătească cu viaţa, viaţa fiului nostru. Cer 
răzbunare... 

Aşa că Toranaga condusese atacul. Luase castelul 
Odawara minând zidurile şi desfăşurând un atac frontal. 
Apoi Nakamura, copleşit de durere, transformase oraşul în 
praf şi pulbere. Odată cu prăbuşirea lui şi cu uciderea celor 
din clanul Beppu, împărăţia era supusă şi Nakamura deveni 


mai întâi kampaku şi apoi taiko. Dar la Odawara muriseră 
mulţi oameni. 

Prea mulţi, gândea Toranaga, acolo, la Anjiro, pe țărm. Îl 
privi pe Yabu. 

— E păcat că Taiko e mort, neh? 

— Da. 

— Cumnatul meu a fost un mare conducător şi un mare 
dascăl totodată. Ca şi el, nici eu nu uit vreodată un prieten 
sau un duşman. 

— Curând seniorul Yaemon va fi major. Spiritul lui este cel 
al lui Taiko. Alteță... 

Dar înainte ca Yabu să poată opri inspecția, Toranaga 
trecuse deja mai departe. Iar el nu putea face altceva decât 
să-l urmeze. 

Toranaga merse deosebit de vioi de-a lungul rândurilor, 
oprindu-se ici şi colo în faţa câte unui om, recunoscând pe 
câte unii. Ochii îi alergau în toate părţile în timp ce-şi 
scotocea memoria după chipuri şi nume. Avea această 
foarte rară calitate a generalilor deosebiți, care atunci când 
trec în revistă o armată o fac astfel încât fiecare om simte, 
cel puţin pentru acel moment, că generalul îl caută pe el 
anume. Poate chiar ca să vorbească numai cu el dintre toţi 
camarazii săi. loranaga făcea exact acel lucru pentru care 
se născuse şi pe care îl făcuse de mii de ori. Stăpânea 
oamenii cu voinţa sa. 

Când trecură şi de ultimul samurai, Yabu, Igurashi şi Omi 
erau istoviţi. Dar Toranaga nu era şi, din nou, înainte ca 
Yabu să-l poată opri, porni iute spre o movilă şi se urcă pe 
ea. 

— Samurai din Izu, vasali ai prietenului şi aliatului meu, 
Kasigi Yabu-sama! strigă tare, cu vocea sa sonoră. Sunt 
onorat să mă aflu aici, să văd parte din puterea provinciei 
Izu, parte din forţele marelui meu aliat. Ascultaţi samurai, 
nori negri se strâng deasupra împărăției amenințând pacea 
lui Taiko. Trebuie să protejăm darurile lăsate nouă de Iaiko, 
împotriva trădării celor suspuşi. Fiecare samurai să fie 


pregătit. Fiecare armă să fie ascuţită. Împreună vom apăra 
moştenirea sa. Şi vom învinge. Fie ca zeii Japoniei, mari şi 
mici, să ne aibă în pază. Fie ca ei să spulbere fără milă pe 
toţi cei care se împotrivesc poruncilor lui Taiko. Apoi îşi 
ridică ambele braţe şi rosti strigătul lor de luptă, Kasigi şi, 
lucru nemaiântâlnit, se înclină în faţa legiunilor şi rămase 
plecat. 

Toţi se uitau încremeniţi la el. Apoi strigătul Toranaga vui 
pe deasupra regimentelor, odată şi încă odată, şi toţi 
samuraii se plecară la rândul lor. 

Chiar şi Yabu făcu o plecăciune, năucit de forţa 
momentului. 

Înainte ca Yabu să se poată ridica, Toranaga coborâse din 
nou movila, cu acelaş pas iute. 

— Du-te cu el, Omi-san, porunci Yabu. Ar fi fost nedemn 
pentru el să alerge după Ioranaga. 

— Da, stăpâne. 

Când Omi se depărtă, Yabu îi spuse lui Igurashi: 

— Ce veşti ai de la Yedo? 

— Doamna Yuriko, soţia voastră, a spus ca mai întâi să vă 
spun că se fac mobilizări uriaşe prin tot Kwanto. Nimic la 
vedere, dar pe dedesubt totul clocoteşte. Ea crede că 
Toranaga se pregăteşte de război. Un atac brusc, probabil 
împotriva Osakăi. 

— Şi Ishido? 

— Nimic nou până la plecarea noastră. Asta a fost cu cinci 
zile în urmă. Şi tot nimic despre fuga lui Toranaga. Am auzit 
despre asta abia ieri, doamna voastră a trimis un porumbel 
călător de la Yedo. 

— A, Zukimoto a pregătit deja astă? 

— Da, Alteță. 

— Bine. 

— În mesaj scria: Toranaga a scăpat cu bine de la Osaka, 
într-o galeră, împreună cu stăpânul nostru. Faceţi pregătiri 
să-l primiţi la Anjiro. Am crezut înţelept să păstrez aceasta 


secret, faţă de toţi, cu excepţia lui Omi-san. Dar suntem toţi 
pregătiţi. 

— Cum? 

— Am poruncit un exerciţiu de război, Alteță, în întreg Izu. 
În trei zile fiecare drum şi fiecare trecătoare din Izu vor fi 
închise, dacă asta doriţi. La nord e o falsă flotă de pirați, 
care poate scufunda orice navă neînsoţită, ziua sau 
noaptea, dacă asta doriţi. Şi e loc aici pentru domnia 
voastră şi pentru un oaspete oricât de important, dacă asta 
doriţi. 

— Bine. Altceva? Alte veşti? 

Igurashi şovăi să spună veştile al căror sens nu-l înţelegea. 

— Aici ne-am pregătit pentru orice, dar în dimineaţa asta a 
sosit o scrisoare cifrată din Osaka. Toranaga a demisionat 
din Consiliul Regenţilor. 

— Imposibil! De ce ar face-o? 

— Nu ştiu. Nu pot să înţeleg asta. Trebuie să fie adevărat, 
Alteța. N-am avut niciodată informaţii false din această 
sursă. 

— Doamna Sazuko? întrebă Yabu cu grijă, vorbind despre 
cea mai tânără concubină a lui Ioranaga, a cărei slujnică 
era iscoada. 

Igurashi încuviinţă. 

— Da, dar nu înţeleg nimic. Acum regenţii îl vor acuza de 
trădare. Nu-i aşa? O să-l condamne la moarte. Ar fi o 
nebunie să demisioneze, neh? 

— Poate că Ishido l-a forţat s-o facă. Dar cum? N-am auzit 
nici cel mai mic zvon. Ioranaga n-ar fi renunţat niciodată 
din propria voinţă. Ai dreptate, ăsta ar fi gestul unui nebun. 
Dacă-i aşa, e pierdut. Trebuie să fie o informaţie falsă. 

Yabu cobori tulburat dealul, privindu-l pe Toranaga 
traversând piaţa către Mariko şi barbar, cu Fujiko lângă el. 
Acum Mariko mergea alături de Toranaga, ceilalţi 
aşteptându-i în piaţă. Toranaga vorbea repede şi agitat. 
Apoi Yabu îl văzu dându-i un sul de hârtie şi se întrebă ce 
era în el şi ce se discutase. Ce nou şiretlic pregăteşte 


Toranaga? se întrebă, dorind ca soţia sa să fie aici, să-l ajute 
cu sfaturile ei înțelepte. 

Pe chei Toranaga se opri. Nu se urcă pe navă ca să se pună 
la adăpost, apărat de oamenii săi. Ştia că ultima carte 
trebuia jucată pe țărm. Nimic nu era încă hotărât. Îi privi pe 
Yabu şi pe Igurashi, apropiindu-se. Nu putea să fugă acum, 
nepăsarea obraznică a lui Yabu spunea foarte mult. 

— Deci, Yabu-san? 

— Rămâi pentru câteva zile, nobile Toranaga? 

— Ar fi mai bine pentru mine dacă aş pleca imediat. 

Yabu poruncise tuturor să se depărteze. După o clipă cei 
doi bărbaţi se aflau singuri pe plajă. 

— Am veşti neliniştitoare de la Osaka. Ai demisionat din 
Consiliul Regenţilor? 

— Da, am demisionat. 

— Atunci te-ai condamnat singur la moarte, ţi-ai distrus 
cauza, vasalii, aliaţii, prietenii. Ai distrus Izu şi, odată cu el, 
pe mine. 

— Consiliul Regenţilor poate cu siguranţă să-ţi ia feuda şi 
viaţa, dacă doreşte. Da. 

— Pe toţi zeii, vii sau morţi, ori încă nenăscuţi!... Yabu se 
lupta să-şi stăpânească mânia. Îmi cer iertare pentru 
proastele mele maniere, dar atitudinea ta e incredibilă... 
Da, cer iertare. N-avea nici un sens să-şi dezvăluie emoţiile, 
cu toţii ştiau că asta era de nedorit şi ruşinos. E mai bine 
pentru tine să stai aici, senior Toranaga. 

— Mai degrabă cred c-am să plec îndată. 

— Aici sau la Yedo, care-i diferenţa? Ordinul regenţilor va 
sosi curând. Îmi închipui că ai să vrei să-ţi faci seppuku 
deîndată. Cu demnitate. În linişte. M-aş simţi onorat să fiu 
secondantul tău. 

— Mulţumesc, dar încă nu a sosit nici un ordin, aşa că am 
să-mi păstrez capul acolo unde este. 

— Ce mai contează o zi sau două? Cu siguranţă ordinul 
este de neocolit. Am să fac toate pregătirile. Da, şi totul va fi 
perfect, poţi să ai încredere în mine. 


— Îţi mulţumesc. Da, înţeleg de ce vrei capul meu. 

— Şi capul meu va cădea. Dacă îl trimit pe al tău lui Ishido, 
sau i-l duc eu şi îi cer iertare, asta s-ar putea să ajute, deşi 
mă îndoiesc, neh? 

— Dacă aş fi în locul tău şi eu ţi-aş cere capul. Din 
nefericire capul meu nu te va putea ajuta de loc. 

— Cred că ai dreptate, dar merită încercat. Yabu scuipă cu 
ciudă în ţărână. Merit să mor pentru că am fost atât de 
prost încât să mă las în puterea netotului ăla. 

— Ishido nu va şovăi să-ţi ia capul, dar mai întâi o să-ţi ia 
Izu. O, da, Izu e pierdut, dacă el are puterea. 

— Nu mă scoate din sărite. Ştiu că asta o să se întâmple! 

— Nu te supăra, prietene, îi spuse Toranaga, bucurându-se 
că Yabu se făcea de râs. Am spus doar că, atâta timp cât 
Ishido este la putere, tu eşti pierdut şi Izu este pierdut. 
Pentru că ruda sa, lkawa Jikkyu, râvneşte cu ardoare Izu. 
Dar Yabu-san, Ishido nu are toată puterea, încă. 

Şi îi spuse ca de la prieten la prieten de ce îşi dăduse 
demisia. 

— Consiliul este paralizat! 

Yabu nu-şi putea crede urechilor. 

— Nu mai există nici un Consiliu. Şi nu va mai fi până ce nu 
vor exista din nou cinci membri. Gândeşte-te, Yabu-san, nu 
sunt acum mai puternic ca niciodată, neh? Ishido este 
neputincios, ca şi Jikkyu. Acum ai tot timpul de care ai 
nevoie ca să-ţi pregăteşti oamenii. Acum ai Suruga şi 
Totomi. Acum ai capul lui Jikkyu. Peste câteva luni o să-l vezi 
într-o ţeapă, alături de capetele tuturor celor din neamul lui 
şi vei intra călare în stăpânirea noilor tale feude. Brusc se 
răsuci şi strigă: Igurashi-san! şi cinci sute de oameni auziră 
comanda. 

Igurashi porni în fugă, dar înainte ca samuraiul să facă trei 
paşi, loranaga strigă din nou: 

— Adu o gardă de onoare cu tine. Cincizeci de oameni! 
Mai repede! 


Nu îndrăznea să-i lase lui Yabu nici o clipă de răgaz, ca 
acesta să nu-şi dea seama de marele cusur al spuselor sale: 
că dacă Ishido era încolţit acum şi nu avea puteri, atunci 
capul lui Toranaga, pe un talger de lemn, ar fi avut mare 
preţ pentru Ishido şi deci şi pentru Yabu. Sau, şi mai bine, 
Toranaga legat ca un criminal de rând şi predat viu la 
porţile castelului Osaka, i-ar fi adus lui Yabu nemurirea şi 
cheile provinciei Kwanto. 

În timp ce garda de onoare se forma în faţa sa, Toranaga 
spuse cu glas puternic: 

— În cinstea acestei ocazii, poate vei accepta asta ca o 
dovadă de prietenie. Apoi îşi scoase sabia cea lungă, o 
întoarse pe lat cu ambele mâini şi i-o oferi. 

Yabu luă sabia ca-n vis. Era nepreţuită. Era o moştenire 
Minowara şi faimoasă în întreaga împărăție. Toranaga 
stăpânea sabia de cincisprezece ani. Îi fusese dăruită de 
Nakamura în faţa celor mai importanţi daimyo din 
împărăție, din care lipsea Beppu Genzaemon, în cadrul unei 
ceremonii, ca o parte din răsplata pentru înţelegerea lor 
tainică. 

Aceasta se întâmplase cu puţin după bătălia de la 
Nagakude, cu mult înainte de apariţia doamnei Ochiba. 
Toranaga îl învinsese pe generalul Nakamura, viitorul Taiko, 
pe când Nakamura era doar fără mandat, sau împuternicire 
formală, sau titluri, şi soarta puterii era încă în cumpănă. În 
loc să adune o oştire numeroasă, şi să-l copleşească pe 
Toranaga, aşa cum obişnuia, Nakamura hotărâse să adopte 
o poziţie împăciuitoare. Îi oferise lui Toranaga un tratat de 
prietenie şi o alianţă trainică şi pe cumnata lui drept soţie. 
Faptul că femeia era deja măritată şi trecută de mult de 
floarea vârstei, nu stingherea pe niciunul dintre ei. 
Toranaga acceptă imediat. Soţul femeii, unul dintre vasalii 
lui Nakamura, mulţumind zeilor că invitaţia de a divorța de 
ea nu fusese însoţită de o invitaţie de a-şi face seppuku, o 
trimisese, recunoscător, înapoi cumnatului ei. Toranaga se 
căsători cu ea deîndată, cu tot fastul şi ceremonia de care 


era în stare, şi în aceeaşi zi semnă un tratat de prietenie 
secret, cu nemăsurat de puternicul clan Beppu, inamici 
deschişi ai lui Nakamura, care la acea vreme încă 
stăpâneau trufaşi Kwanto, în spatele prea lipsit de apărare 
a lui Toranaga. 

Apoi loranaga dăduse drumul şoimilor şi aşteptase 
inevitabilul atac a lui Nakamura, dar acesta nu venise. În 
schimb, spre uluirea lui, Nakamura îşi trimisese preaiubita 
şi venerata mamă în tabăra lui Ioranaga, ca ostatec, 
spunând tuturor că aceasta îşi vizitează fiica vitregă, acum 
soţia lui Toranaga, dar faţă nici o îndoială, ostatecă. Şi-l 
invitase în schimb pe 'Toranaga la marea întâlnire a tuturor 
daimyo pe care o pregătise la Osaka. Toranaga se gândise 
îndelung şi adânc. Apoi acceptase invitaţia, sugerând 
aliatului său, Beppu Genzaemon, că ar fi neînţelept să 
meargă amândoi. Apoi, în taină, pusese în mişcare şaizeci 
de mii de samurai către Osaka, drept pavăză împotriva 
trădării la care se aştepta din partea lui Nakamura, şi îl 
lăsase pe cel mai mare dintre fii săi, Noboru, să se 
îngrijească de noua lui soţie şi de mama acesteia. Fără să 
stea pe gânduri, Noboru îngrămădise vreascuri uscate sub 
streşinile locuinţei lor şi le spusese fără ocolişuri că le va da 
foc dacă i se va întâmpla ceva tatălui său. 

Toranaga zâmbi amintirii. Cu o noapte înainte de a intra în 
Osaka, ca de obicei, fără prea multă ceremonie, Nakamura 
îl vizitase în taină, singur şi neînarmat. 

— Bun găsit, Tora-san. 

— Bun găsit, senior Nakamura. 

— Am luptat cot la cot în prea multe bătălii, ştim prea 
multe taine, am mâncat de prea multe ori din acelaşi blid ca 
să ne mai ascundem după degete. 

— Sunt de aceeaşi părere, spuse Toranaga prevăzător. 

— Atunci ascultă: sunt la un fir de păr de a supune 
împărăţia. Ca să am întreaga putere trebuie să am mai întâi 
respectul străvechilor clanuri, stăpânilor ereditari de feudă, 
moştenitorii familiilor Fujimoto, Takashima şi Minowara. 


Odată puterea luată, origare dintre aceşti daimyo, sau toţi 
trei la un loc, pot să crape, că nu-mi pasă. 

— Respectul meu îl ai. Ca întotdeauna. 

Bărbatul scund, cu faţa zbârcită ca a unei maimuțe, râsese 
în hohote. 

— Ai câştigat cinstit la Nagakude. Eşti cel mai bun general 
pe care îl ştiu, cel mai mare daimyo din imperiu. Dar acum 
trebuie să terminăm cu joaca şi tu şi eu. Ascultă, mâine 
vreau să mi te închini în faţa tuturor acestor daimyo. Te 
vreau vasal, Yoshi Toranaga-noh-Minowara, vasal de 
bunăvoie. În faţa tuturor. Nu linguşitor, ci politicos, supus şi 
respectuos. Dacă eşti vasalul meu, ceilalţi or să se calce în 
picioare grăbindu-se să se lase cu fruntea la pământ şi cu 
dosurile-n aer. Iar cei câţiva care n-or s-o facă, ei bine, or să 
vadă ei. 

— Asta o să te facă stăpân peste întreaga Japonie, neh? 

— Da, primul în istorie. Iar tu vei fi cel care m-a făcut. 
Recunosc că nu pot fără tine. Dar, ascultă, dacă faci asta 
pentru mine, o să fi primul după mine. Orice cinste pe care 
o doreşti. Orice. E destul pentru amândoi. 

— Pentru amândoi? 

— Da. Mai întâi am să iau Japonia. Apoi Coreea. Apoi 
China. l-am spus lui Goroda că asta vreau şi aşa o să se 
întâmple. Apoi îţi las Japonia - ca provincie a Chinei mele! 

— Dar acum, senior Nakamura? Acum trebuie să mă 
supun, neh? Sunt în puterea ta, neh? 'Ioate forţele tale 
copleşitoare sunt în faţa mea iar Beppu îmi ameninţă 
spatele. 

— O să am grijă de ei destul de curând, spusese 
războinicul ţăran. Corbii ăia trufaşi mi-au refuzat invitaţia şi 
nu vor veni mâine aici. Mi-au trimis pergamentul înapoi 
acoperit cu găinaţ. Vrei pământurile lor? 'Tot Kwanto? 

— Nu vreau nimic de la ei sau de la altcineva, spusese el. 

— Mincinosule, spusese Nakamura. Ascultă, Iora-san. Am 
aproape cincizeci de ani şi niciuna dintre femeile mele nu 
mi-a dat vreun fiu sau vreo fiică. Am snagă din belşug, 


întotdeauna am avut, şi în viaţa mea m-am culcat cu o sută, 
poate două sute de femei de toate felurile, de toate vârstele, 
în toate chipurile,.dar niciuna nu mi-a născut un copil, nici 
măcar mort. Am totul, dar n-am nici un fiu şi nu voi avea 
niciodată. Asta este karma mea. Ai patru fii în viaţă şi cine 
ştie câte fiice. Ai patruzeci şi trei de ani şi mai poţi zămisli 
încă o duzină de fii la fel de uşor cum se balegă un cal, asta- 
i karma ta. De asemenea eşti un Minowara şi asta e tot 
karma. Dacă ţi-aş adopta unul dintre fii şi l-aş face 
moştenitorul meu? 

— Acum? 

— Destul de curând. Să zicem peste trei ani. Pe vremuri nu 
era aşa de important să ai un moştenitor. Dar acum 
lucrurile s-au schimbat. Răposatul nostru stăpân, Goroda, a 
făcut prostia să se lase ucis. Acum toate ţinuturile sunt ale 
mele. Ar putea fi ale mele. E bine? 

— Ai să faci înţelegerea oficială, în public, peste doi ani? 

— Da, peste doi ani. Poţi să ai încredere în mine. Avem 
aceleaşi interese. Ascultă! Peste doi ani, de faţă cu toţi, şi-o 
să ne înţelegem, tu şi eu, care dintre fii. Aşa împărţim totul, 
ei? Familiile noastre unite sunt bine înfipte în viitor, aşa că 
de-aici nici o grijă şi asta e bine şi pentru tine şi pentru 
mine. Câştigul va fi uriaş. Mai întâi Kwanto. Ei? 

— Poate Beppu Genzaemon se va supune, dacă eu mă 
supun. 

— Nu pot să-i îngădui, Tora-san. Râvneşti pământurile lor. 

— Nu râvnesc nimic. 

Nakamura râsese vesel. 

— Da, dar ar trebui. Kwanto este ceea ce meriţi. Este în 
siguranţă dincolo de zidurile munţilor, uşor de apărat. 
Controlând delta vei controla cele mai bogate timpuri de 
orez din imperiu. Vei avea spatele la mare şi un venit de 
două milioane de koku. Dar să nu-ţi aşezi capitala la 
Kamakura. Sau la Odawara. 

— Kamakura a fost întotdeauna capitala provinciei 
Kwanto. 


— Şi de ce n-ai râvni Kamakura, Tora-san? Nu-i de şase 
sute de ani acolo altarul sfânt al kami-ului păzitor al familiei 
tale, nu este Hachiman, kami-ul războiului, o zeitate 
Minowara? Strămoşul tău a fost înţelept să-şi aleagă un 
kami al războiului căruia să i se închine. 

— Nu râvnesc la nimic şi nu mă închin la nimic. Un altar e 
doar un altar şi nici un kami al războiului nu se ştie să fi stat 
vreodată într-un altar. 

— Mă bucur că nu râvneşti nimic, 'Tora-san. Căci atunci 
nimic n-o să te dezamăgească. Eşti ca mine în privinţa asta, 
dar Kamakura nu-i o capitală potrivită pentru tine. Sunt 
şapte trecători care duc acolo la ea, prea multe drumuri ca 
să poată fi apărată. Şi nu e la mare. Nu, nu te-aş sfătui să 
te-aşezi în Kamakura. Ascultă, ar fi mult mai bine şi-ai fi 
mult mai în siguranţă dacă te-ai duce mai departe, peste 
munţi. Ai nevoie de un port la mare. E unul pe care l-am 
văzut odată - Yedo. Acum e doar un sat de pescari, dar o să- 
l faci tu un oraş mare, uşor de apărat, perfect pentru negoţ. 
Tu sprijini negoţul. Eu sprijin negoţul. Asta-i bine. Aşa că 
trebuie să ai un port la mare. Cât despre Odawara, o s-o 
ştergem de pe faţa pământului, ca o lecţie pentru toţi 
ceilalţi. 

— Asta o să fie foarte greu. 

— Da, dar o să fie o lecţie bună pentru toţi ceilalţi daimyo, 
neh? 

— O să fie foarte costisitor dacă va trebui să luăm oraşul 
cu asalt. 

Din nou râsul batjocoritor. 

— Ar putea fi, pentru tine, dacă nu mi te alături. Ar trebui 
să trec peste pământurile tale de acum ca să ajung la el. Ştii 
că eşti în prima linie a lui Beppu? Pionul lui Beppu? 
Împreună, tu şi cu ei, aţi putea să-mi ţineţi piept un an, sau 
doi, sau trei, dar până la urmă ajung eu acolo. Ehei, de ce 
să pierdem atâta vreme cu ei? Sunt toţi morţi - afară de 
ginerele tău, dacă doreşti - ah, ştiu că ai o alianţă cu ei, dar 
nu face nici cât o găleată de bălegar. Şi-atunci, care e 


răspunsul tău? Prada o să fie uriaşă. Mai întâi Kwanto, ăsta- 
i al tău, apoi o să am toată Japonia, şi apoi apoi Coreea - 
uşor. Apoi China - greu, dar nu cu neputinţă. Ştiu că un 
ţăran nu poate să devină shogun, dar fiul nostru va fi 
shogun şi-o să poată încăleca Tronul Dragonului din China, 
el sau fiul lui. Acum, gata cu vorba. Care-i răspunsul tău, 
Yoshi 'Toranaga-noh-Minowara? Vasal sau nu? Nimic altceva 
nu are preţ pentru mine. 

— Hai să urinăm pe înţelegere, spusese Toranaga, 
câştigând tot ceea ce-şi dorise şi plănuise. În ziua 
următoare, în faţa adunării uluiţilor războinici daimyo, îşi 
oferise umil sabia, pământurile, onoarea şi moştenirea sa, 
parvenitului războinic-ţăran. Se rugase să i se îngăduie să 
servească pentru totdeauna pe Nakamura şi casa lui, iar el, 
Yoshi Toranaga-noh-Minowara, îşi plecase cu umilinţă capul 
în ţărână. Viitorul Taiko fusese mărinimos şi-i luase 
pămânurile dăruindu-i imediat provincia Kwanto ca feudă, 
odată ce avea să fie cucerită, poruncind război total asupra 
clanului Beppu, pentru insulte aduse Împăratului. Îi dăduse 
de asemenea lui Iloranaga această sabie, pe care elo 
primise la rândul său de curând dintr-unul din tezaurele 
imperiale. Sabia fusese făcută de meşterul făurar Miyoshi- 
Go cu secole înainte şi aparținuse odată celui mai faimos 
războinic din istorie, Minowara Yoshitomo, primul dintre 
shogun-ii Minowara. 

Toranaga îşi aminti acea zi şi multe alte zile: câţiva ani mai 
târziu, când doamna Ochiba născuse un băiat; şi-altădată, 
când, de necrezut, după ce primul născut al lui Taiko murise 
la momentul potrivit, se născuse Yaemon, cel de-al doilea 
fiu. Şi astfel întregul plan căzuse în ruină. Karma. 

Îl văzu pe Yabu ţinând cu respect sabia strămoşului său. 

— Este atât de ascuţită pe cât se spune? întrebă acesta. 

— Da. 

— Îmi faci o mare cinste. Am să păstrez ca pe-o comoară 
darul domniei-tale. 


Yabu se înclină, conştient că din cauza acelui dar va fi 
primul în ţară după Toranaga. Ioranaga se înclină şi el la 
rândul său, apoi, neînarmat, porni pe pasarelă. Îi trebui 
toată voinţa ca să-şi ascundă furia şi să nu-şi lase picioarele 
să se înmoaie şi se rugă ca avariţia lui Yabu să-l ţină ameţit 
pentru încă câteva clipe. 

— Pornim! porunci, ajungând pe punte, apoi se întoarse 
către țărm şi făcu vesel semn cu mâna. 

Cineva sparse tăcerea şi strigă numele său, apoi alţii i se 
alăturară. Urmă un tunet general de strigăte întru cinstirea 
onoarei făcute seniorului lor. Mâini binevoitoare împinseră 
galera către larg. Vâslaşii traseră cu putere. Nava porni. 

— Căpitane, s-ajungi iute la Yedo! 

— Da, Alteță. 

Toranaga privi înainte, scrutând cu ochii ţărmul, aşteptând 
primejdia în fiecare clipă. Yabu stătea lângă debarcader, 
încă ameţit de sabie. Mariko şi Fujiko aşteptau lângă 
baldachin cu celelalte femei. Anjin-san era la marginea 
pieţei, unde i se spusese să aştepte - ţeapăn, înălțându-se 
deasupra celorlalţi şi vădit furios. Ochii lor se întâlniră. 
Toranaga zâmbi şi-i făcu semn cu mâna. | se răspunse tot cu 
un semn, dar rece, ceea ce-l distră foarte tare pe Toranaga. 

Blackthorne porni nemulţumit către debarcader. 

— Când se întoarce, Mariko-san? 

— Nu ştiu, Anjin-san. 

— Cum ajungem la Yedo? 

— Stăm aici. Cel puţin eu stau aici trei zile. Apoi mi se 
porunceşte să mă duc acolo. 

— Pe mare? 

— Pe uscat. 

— Şi eu? 

— Dumneata trebuie să stai aici. 

— De ce? 

— "Ţi-ai exprimat interesul de-a învăţa limba noastră. Şi ai 
de lucru aici. 

— Ce anume? 


— Nu ştiu, îmi pare rău. Seniorul Yabu o să-ţi spună. 
Stăpânul meu m-a lăsat aici ca să tălmăcesc timp de trei 
zile. 

Blackthorne era plin de presimţiri negre. Pistoalele-i erau 
la cingătoare dar n-avea nici un cuţit şi nici pulbere sau 
gloanţe. Totul era în cabina de pe galeră. 

— De ce nu mi-ai spus că o să stăm aici? Ai zis doar să vin 
pe țărm. 

— N-am ştiut că ai să rămâi şi dumneata aici. Seniorul 
Toranaga mi-a spus doar cu-o clipă în urmă, în piaţă. 

— Şi-atunci de ce nu mi-a spus-o mie? Să mi-o fi spusel 
însuşi? 

— Nu ştiu. 

— Trebuia să mă duc la Yedo. Acolo-i echipajul meu. Acolo 
e corabia mea. Ce-o să se-ntâmple cu ei? 

— A zis doar că trebuie să rămâi aici. 

— Câtă vreme? 

— Nu mi-a spus, Anjin-san. Poate că seniorul Yabu o să 
ştie. Te rog, ai răbdare. 

Blackthorne îl putea vedea pe Toranaga stând pe dunetă, 
privind către țărm. 

— Cred c-a ştiut tot timpul că trebuie să rămân aici, nu-i 
aşa? 

Ea nu-i răspunse. Cât de copilăros este, îşi spuse, să 
rosteşti cu glas tare ceea ce gândeşti. Şi cât de 
extraordinar de deştept a fost Ioranaga să scape din 
această capcana. 

Fujiko şi cele două slujnice stăteau alături de ea, 
aşteptând răbdătoare la umbră, alături de mama lui Omi şi 
soţia sa, pe care o întâlnise foarte scurtă vreme. Se uită 
peste ele către galeră. Lua viteză, dar era încă în bătaia 
săgeţilor. Ştia că din clipă în clipă trebuie să înceapă. Oh, 
Sfântă Fecioară, ajută-mă să fiu puternică, se rugă, cu toată 
atenţia îndreptată asupra lui Yabu. 

— E-adevărat? E-adevărat? întrebă Blackthorne. 


— Ce? Oh, îmi pare rău. Nu ştiu, Anjin-san. Pot doar să-ţi 
spun că seniorul Toranaga este foarte înţelept. Cel mai 
înţelept bărbat. Oricare ar fi motivele, au fost bune. 

Ea cântări ochii albaştri şi faţa încordată, ştiind că 
Blackthorne nu înţelegea ce se întâmplase aici. 

— Te rog, ai răbdare, Anjin-san. N-ai de ce să te temi. Eşti 
vasalul său favorit şi sub... 

— Nu mi-e teamă, Mariko-san. Sunt doar obosit de-a fi 
plimbat de colo-colo, ca un pion pe-o tablă de şah. Şi nu 
sunt vasalul nimănui. 

— Curtean, e mai bine? Sau cum ai descrie un om care 
lucrează pentru altul, sau este întreţinut de altul pentru 
ceva special... 

Apoi văzu sângele urcând în obrajii lui Yabu. 

— Puştile! Puştile sunt încă pe galeră! strigă el. 

Mariko ştiu că venise vremea. Porni grăbită către el în 
clipa în care se întoarse să strige porunci lui Igurashi. 

— Vă cer iertare, senior Yabu, spuse ea, acoperindu-l. Nu e 
nevoie să vă îngrijoraţi în privinţa puştilor voastre. Seniorul 
Toranaga a spus să vă cer iertare pentru graba sa, dar are 
treburi grabnice la Yedo, în folosul vostru comun. A spus că 
va retrimite galera de îndată cu puştile şi cu pulberea în 
plus şi, de asemenea, cu două sute şi cincizeci de oameni, 
pe care i-aţi cerut de la el. O să fie aici în cinci sau şase zile. 

— Cum? 

Mariko îi explică din nou răbdătoare şi politicoasă, aşa 
cum Toranaga îi spusese s-o facă. Apoi, odată ce Yabu 
înţelese, scoase un sul de pergament din mânecă. 

— Stăpânul meu vă roagă să citiţi asta. Îl priveşte pe Anjin- 
san. 

I-l oferi foarte politicos, dar Yabu nu-l văzu. Ochii lui se 
îndreptară către galeră. Era foarte departe acum, înaintând 
foarte iute, în afara bătăii săgeţilor. Nu mai putea fi atins. 
Dar ce mai contează asta, gândi mulţumit acum, uitând de 
îngrijorarea sa. O să am armele înapoi repede şi-acum am 
scăpat din capcana lui Ishido şi am cea mai faimoasă sabie a 


lui 'Toranaga. Iar în curând toţi daimyo din împărăție vor 
cunoaşte noua mea poziţie în armatele din est, al doilea 
după însuşi Toranaga. Yabu putea încă să-l vadă pe 
Toranaga şi îşi mai flutură odată mâna şi i se răspunse la fel. 
Apoi Toranaga dispăru de pe dunetă. 

Yabu luă pergamentul şi reveni în prezent şi la Anjin-san. 

Blackthorne privea de la treizeci de paşi depărtare şi 
simţea că-şi iese din fire sub privirile scrutătoare ale lui 
Yabu. O auzi pe Mariko vorbind cu vocea ei cântată, dar 
asta nu îl linişti. Strânse pe furiş mânerul pistolului. 

— Anjin-san, strigă Mariko. Vrei, te rog, să vii aici? 

În timp ce Blackthorne se apropia, Yabu îşi ridică privirea 
de pe mesaj şi dădu din cap prieteneşte. Când termină de 
citit înapoie sulul lui Mariko şi vorbi scurt, parte pentru ea, 
parte pentru Blacktborne. Mariko îi oferi respectuoasă sulul 
de hârtie lui Blackthorne. El îl luă şi cercetă semnele de 
neînțeles. 

— Seniorul Yabu spune că eşti binevenit în satul său. 
Această hârtie poartă sigiliul seniorului Toranaga, Anjin- 
san. Trebuie s-o păstrezi, îţi acordă o cinste deosebită. 
Seniorul 'Toranaga te-a făcut hatamoto. Acesta este un rang 
pentru o persoană deosebită din suita lui. Te bucuri de 
protecţia lui absolută, Anjin-san. Seniorul Yabu, bineînţeles, 
încuviinţează aceasta. Am să-ţi explic mai târziu privilegiile. 
Dar seniorul Toranaga ţi-a mai acordat un venit de douăzeci 
de koku pe lună. Este cam... 

Yabu o întrerupse, fluturând larg mâna către Blackthorne, 
apoi către sat şi vorbind îndelung. Mariko traduse 

— Seniorul Yabu repetă că eşti binevenit aici. Speră să fi 
mulţumit, că se va face totul ca şederea dumitale aici să fie 
confortabilă. Îţi va fi pusă la dispoziţie o casă. Şi dascăli. Vei 
binevoi să înveţi japoneza cât mai curând cu putinţă, spune. 
În seara asta, îţi va pune câteva întrebări şi o să-ţi spună 
câte ceva despre o treabă deosebită. 

— 'Te rog, întreabă-l despre ce anume. 


— Pot să te sfătuiesc să ai doar puţin mai multă răbdare, 
Anjin-san? Acum nu este momentul, crede-mă. 

— E-n regulă. 

— Wakarimasu ka, Anjin-san? spuse Yabu. Înţelegi? 

— Hai, Yabu-san. Domo. 

Yabu dădu ordin lui Igurashi să dea liber regimentului, 
apoi se îndreptă către săteni, care erau încă prosternaţi în 
Nisip. 

Se opri în faţa lor, în minunata după-amiază călduţă de 
primăvară, cu sabia lui Toranaga încă în mână. Cuvintele lui 
se abătură ca un bici. Arătă cu sabia către Blackthorne şi 
strigă la ei o vreme, apoi se opri brusc. Un fior trecu printre 
săteni. Mura se plecă şi spuse „Hai” de câteva ori, apoi se 
întoarse către oamenii săi şi întrebă ceva şi toţi ochii se 
îndreptară către Blackthorne. 

— Wakarimasu ka? strigă Mura tare şi toţi răspunseră 
„Hai”, vocile lor amestecându-se cu foşnetul valurilor pe 
plajă. 

— Ce se întâmplă? întrebă Blackthorne pe Mariko, dar 
Mura strigă „Kerei!” şi toţi sătenii se înclinară din nou 
adânc, odată către Yabu şi-odată către Blackthorne. 

Yabu se îndepărtă cu paşi mari fără să mai privească 
înapoi. 

— Ce se întâmplă, Mariko-san? 

— Seniorul Yabu le-a spus că dumneata te afli aici ca 
oaspetele de onoare şi că de asemenea eşti hatamoto al 
seniorului Toranaga. Că te afli aici ca să înveţi limba 
noastră. Că ela dat satului onoarea şi responsabilitatea de 
a te învăţa. Satul este răspunzător, Anjin-san. 'Toţi cei de aici 
trebuie să te ajute. Le-a spus că dacă în şase luni n-ai 
învăţat limba mulţumitor, satul va fi ars până în temelii, dar 
înainte de asta fiecare bărbat, femeie şi copil vor fi 
crucificaţi. 

CAPITOLUL 31 

Ziua era pe sfârşite, umbrele se lungeau, marea era 
roşiatică şi adia un vânt uşor. 


Blackthorne urca pe cărarea dinspre sat câtre casa pe 
care i-o arătase mai devreme Mariko şi-i spusese că urma 
să fie a lui. Se aşteptase să îl însoţească până acolo, dar el îi 
mulţumise şi refuzase trecând pe lângă ea şi sătenii 
îngenunchiaţi către promontoriu, dorind să fie singur şi să 
se gândească. 

Efortul de a gândi i se păruse prea mare. Totul părea fără 
rost. Îşi turnase apă sărată în cap ca să-şi limpezească 
gândurile, dar fără folos. În cele din urmă renunţase şi 
plecase înapoi rătăcind fără ţintă de-a lungul țărmului, pe 
lângă debarcader, de-a curmezişul pieţei, şi prin sat până în 
sus către această casă unde avea să locuiască de aici 
înainte şi unde, îşi amintea, nu mai fusese nici o locuinţă 
până acum. Mult mai sus, dominând dealul din faţă, se 
întindea o altă locuinţă acoperită în parte cu papură, în 
parte cu ţiglă, cu o palisadă înaltă şi cu multe străji la 
poarta întărită. 

Samuraii umblau ţanţoşi prin sat sau stăteau în grupuri, 
de vorbă. Cei mai mulţi mărşăluiseră deja în urma ofiţerilor 
lor, în grupuri disciplinate, în susul drumului şi dincolo de 
deal, către tabăra lor. Blackhorne îi salutase absent pe toţi 
samuraii întâlniți şi ei salutau la rândul lor. Nu întâlnise nici 
un sătean. 

Blackthorne se opri în faţa porţii. Pe grinda de deasupra ei 
erau pictate mai multe dintre semnele acelea ciudate şi 
poarta însăşi era întocmită iscusit ca să ascundă şi în acelaşi 
timp să dezvăluie grădina din spatele ei. 

Înainte ca el să poată împinge poarta, aceasta se deschise 
şi un bătrân speriat se înclină şi îl lăsă să treacă. 

— Konbanwa, Anjin-san. Vocea îi tremura jalnic. Bună 
seara. 

— Konbanwa, îi răspunse. Ascultă moşule, ăăă... namae 
ka? 

— Namae watashi wa, Anjin-sama? Ah, watashi Ueki-ya... 
Ueki-ya. Bătrânul înghiţi în sec uşurat. 


Blackthorne repetă numele de mai multe ori ca să şi-l 
poată reaminti şi adăugă „san” dar bătrânul îşi scutură 
capul cu putere. 

— Iye, gomen nasai! Iye „san”, Anjin-sama. Ueki-ya! Ueki- 
ya! 

— All right, Ueki-ya, dar se gândea de ce nu „san” ca toţi 
ceilalţi. Îi făcu semn cu mâna să plece. Bătrânul se 
îndepărtă şchiopătând mărunt. 

— Trebuie să fiu mai atent, trebuie să-i ajut, spuse cu voce 
tare. 

O slujnică păşi temătoare printr-un shoji şi se înclină 
adânc. 

— Konbanwa, Anjin-san. 

— Konbanwa, răspunse el, amintindu-şi-o vag de pe 
galeră. O îndepărtă şi pe ea. 

Un foşnet de mătase. Fujiko ieşi din casă. Mariko era cu 
ea. 

— A fost plăcută plimbarea, Anjin-san? 

— Da, plăcută, Mariko-san. 

Abia dacă o băgă în seama pe ea, pe Fujiko, sau casa, sau 
grădina. 

— Vrei puţin cha, sau poate sake? Sau poate o baie? Apa 
este fierbinte. 

Mariko râse nervos, tulburată de privirea din ochii lui. 

— Casa de baie nu este încă gata, dar nădăjduim că poate 
fi folosită. 

— Sake, te rog. 

— Da. 

— Mai întâi puţin sake, Mariko-san. 

Mariko vorbi cu Fujiko care dispăru înăuntrul casei. O 
slujnică aduse în tăcere trei perne şi plecă. Mariko se aşeză 
grațios pe una dintre ele. 

— Stai jos, Anjin-san, trebuie să fi obosit. 

— Mulţumesc. 

Se aşeză pe treptele verandei şi nu-şi scoase sandalele. 
Fujiko aduse două clondire cu sake şi o ceaşcă de ceai, aşa 


cum îi spusese Mariko, dar nu ceaşca mică de porțelan care 
se folosea în mod obişnuit. 

— Mai bine să-i dăm iute sake din belşug, spusese Mariko. 
Ar fi bine să-l îmbătăm întrucâtva, dar seniorul Yabu are 
nevoie de el la noapte. O baie şi sake poate că au să-l mai 
uşureze. 

Blackthorne bău ceaşca cu vinul încălzit fără să-i simtă 
gustul. Apoi a doua şia treia. 

Îl priviseră urcând dealul prin crăpătura dintre două 
panouri shoji întredeschise. 

— Ce-i cu el, întrebase Fujiko alarmată. 

— E mâhnit de cele spuse de seniorul Yabu, făgăduiala 
făcută satului. 

— De ce-l frământă asta, el nu e în primejdie. Viaţa lui nu 
este ameninţată. 

— Barbarii sunt altfel decât noi, Fujiko-san. Anjin-san 
crede că sătenii sunt oameni ca toţi ceilalţi, ca samuraii, 
unii poate chiar mai buni decât samuraii. 

Fujiko râsese nervos. 

— Asta e o prostie, nu? Cum pot ţăranii să fie egali cu 
samuraii? 

Mariko nu răspunsese. Continuase doar să-l privească pe 
Anjin-san. 

— Bietul om, spusese ea. 

— Bietul sat. Fujiko îşi strâmbase cu dispreţ buza de sus, 
subţire. O irosire prostească de ţărani şi de pescari. Kasigi 
Yabu-san e nebun. Cum ar putea un barbar să înveţe limba 
noastră într-o jumătate de an? Cât timp i-a trebuit 
barbarului 'Tsukku-san? Mai mult de douăzeci de ani, neh? 
Şi nu-i el singurul barbar care a izbutit vreodată să înveţe 
cât de cât japoneza? 

— Nu, nu-i singurul, deşi e cel mai bun de care am auzit. 
Da, e greu pentru ei, dar Anjin-san este un om deştept şi 
seniorul Toranaga a spus că într-o jumătate de an, despărţit 
de ceilalţi barbari, mâncând hrana noastră, trăind aşa cum 


trăim noi, bând cha, îmbăindu-se în fiecare zi, Anjin-san va 
putea fi curând asemenea nouă. 

Chipul lui Fujiko rămăsese neschimbat. 

— Uită-te la el, Mariko-san... Atât de urât, atât de 
monstruos şi de străin. E curios când te gândeşti că, oricât 
de mult aş uri eu barbarii, odată ce trece poarta eu mă 
supun şi el devine stăpânul meu. 

— E curajos, foarte curajos, Fujiko. Şi a salvat viaţa 
seniorului 'Tloranaga. Şi e foarte preţios pentru el. 

— Da, ştiu, şi prin asta ar trebui să-mi displacă mai puţin. 
Dar îmi pare rău, nu pot. Cu toate astea, am să-ncerc din 
răsputeri să-l schimb într-unui de-al nostru. Mă rog lui 
Buddha să m-ajute. 

Mariko vroise să afle de la nepoata ei cauza atât de bruştei 
schimbări. De ce eşti acum gata să-l slujeşti pe Anjin-san şi 
să dai ascultare deplină seniorului Toranaga, când azi- 
dimineaţă ai refuzat să te supui, ai jurat să te omori, chiar şi 
fără învoire, sau să-l ucizi pe barbar în somn. Ce ţi-a spus 
seniorul Toranaga de te-ai schimbat atât, Fujiko? 

Mariko, însă, o cunoştea prea bine ca să mai întrebe. 
Toranaga nu-i destăinuise nimic. Fujiko n-avea să-i spună. 
Fata fusese prea bine educată de mama ei, sora lui Buntaro, 
care fusese la rândul său educată de tatăl ei, Hiro-matsu. 

Mă-ntreb dacă seniorul Hiro-matsu o să scape din castelul 
Osaka. Ţinea mult la bătrânul general, socrul ei. Ce s-o fi 
întâmplat cu Kiri-san şi cu doamna Sazuko? Unde e 
Buntaro, soţul meu? Unde a fost prins? Sau, o fi având timp 
să moară? 

Mariko o urmări pe Fujiko turnând ultimile picături de 
sake. Şi ceaşca aceasta fu băută ca şi celelalte, fără clipire. 

— Dozo, sake, spuse Blackthorne. 

Mai fu adus sake. Şi acesta se termină. 

— Dozo, sake. 

— Mariko-san, spuse Fujiko, stăpânul n-ar mai trebui să 
bea, neh? O să se îmbete. Te rog întreabă-l dacă n-ar vrea 
să facă baie acum. Am să trimit după Suwo. 


Mariko îl întrebă. 

— Ilartă-mă, el spune că o să facă baie mai târziu. 

Fujiko poruncise să mai aducă sake şi Mariko adăugă încet 
către slujnică 

— Adu nişte peşte prăjit. 

Noul clondir fu golit în aceeaşi tăcere încrâncenată. 
Mâncarea nu-l atrăgea, dar lua totuşi o bucată la delicatele 
îndemnuri ale lui Mariko. Nu o mâncă. 

Mai fu adus vin şi încă două clondire fură golite. 

— 'Te rog cere iertare lui Anjin-san în numele meu, spuse 
Fujiko. Îmi pare tare rău, dar nu mai este sake în casa lui. 
Spune-i că-mi cer iertare pentru această lipsă. Am trimis 
slujnica să mai aducă din sat. 

— Bine. A băut mai mult decât trebuia, deşi nu pare să-l fi 
atins deloc. Câtuşi de puţin. De ce nu ne laşi acum, Fujiko? 
Acum ar fi timpul să-i fac propunerea oficială în numele tău. 

Fujiko se înclină către Blackthorne şi plecă, bucuroasă că 
datina cerea ca lucrurile importante să fie întotdeauna 
încredințate unei alte persoane. În acest fel, ambele părţi 
puteau să-a păstreze demnitatea. 

Mariko îi explică lui Blackthorne ce se întâmplase cu vinul. 

— Cât o să dureze până o să ne mai aducă? 

— Nu mult. Poate ai vrea să faci o baie acum. Osămă 
îngrijesc ca sake-ul să-ţi fie trimis imediat ce soseşte. 

— A spus Toranaga ceva despre planul meu, înainte de a 
pleca? Despre flotă? 

— Nu, îmi pare rău, n-a spus nimic despre asta. 

Mariko se aştepta să vadă la el primele semne ale beţiei 
dar, spre surpriza ei, nu se vedea nimic. Nici măcar o 
uşoară îmbujorare sau o împleticeală a limbii. După atât de 
mult vin, băut atât de repede, orice japonez s-ar fi îmbătat. 

— Îţi place vinul, Anjin-san? 

— Nu prea, e prea slab. Nu mă ajută. 

— Încerci să uiţi? 

— Nu, caut o soluţie. 

— Orice ţi-ar putea fi de ajutor, se va face. 


— Am nevoie de cărţi şi hârtie şi ustensile de scris. 

— Mâine am să-ţi fac rost de ele. 

— Nu. În seara asta, Mariko-san. Trebuie să-ncep acum. 

— Seniorul 'Toranaga a spus că-ţi va trimite o carte. Cum i- 
ai zis? Carte de gramatică şi carte de cuvinte ale sfinţilor 
părinţi. 

— Cât timp o să-i trebuiască? 

— Nu ştiu. Dar eu stau trei zile. Poate asta o să-ţi fie de 
folos. Şi Fujiko-san e aici ca să dea şi ea o mână de ajutor. 
Ea zâmbi, fericită pentru el. Sunt onorată să-ţi spun că ea 
îţi este dată de concubină şi că... 

— Ce? 

— Seniorul Toranaga a întrebat-o dacă ar vrea să fie 
concubina ta şi ea a spus că ar fi onorată şi a încuviinţat. Ea 
o să... 

— Dar eu n-am încuviinţat! 

— Poftim? Îmi pare rău, nu înţeleg. 

— Nu o vreau. Nici concubină, nici prin preajma mea. O 
găsesc urâtă. 

Mariko rămase cu gura căscată. 

— Dar ce are asta de-a face cu o concubină oficială? 

— Spune-i să plece. 

— Dar, Anjin-san, nu poţi să refuzi! Asta ar fi o insultă 
cumplită pentru seniorul Toranaga, pentru ea şi pentru 
toată lumea. Ce rău ţi-a făcut? Niciunul. Usagi Fujiko a 
consim... 

— Ascultă-mă! Cuvintele lui Blackthorne răsunară în 
verandă şi în casă. Spune-i să plece. 

Mariko spuse imediat 

— Îmi pare rău, Anjin-san, desigur ai dreptate să fi 
supărat, dar... 

— Nu sunt supărat, răspunse Blackthorne rece. Nu 
înţelegi... Nu poate să vă intre în cap că m-am săturat să fiu 
o păpuşă? N-am nevoie de femeia asta în preajma mea. 
Vreau corabia mea înapoi şi echipajul şi gata. N-am de gând 
să stau aici şase luni şi mi-e silă de obiceiurile voastre. E al 


dracului de cumplit ca un singur om să poată ameninţa cu 
distrugerea un întreg sat doar ca să mă înveţe pe mine 
japoneza şi cât priveşte povestea cu concubina, care-i mai 
rău decât sclavajul, este o insultă afurisită să aranjezi asta 
fără să mă întrebi şi pe mine mai înainte. 

Ce s-o mai fi întâmplat, se întrebă Mariko neputincioasă. 
Ce are urâţenia de a face cu concubina oficială? Şi oricum, 
Fujiko nu-i urâtă. Cum poate fi el atât de neînțeles? Apoi îşi 
aminti avertismentul lui Toranaga. 

— Mariko-san, răspunzi personal mai întâi ca Yabu-san să 
nu se amestece în plecarea mea, după ce i-am dat sabia, şi 
al doilea, eşti în întregime responsabilă de instalarea lui 
Anjin-san în linişte la Anjiro. 

— Am să fac tot ce pot, Alteță, dar mi-e teamă că Anjin-san 
mă descumpăneşte. 

— Poartă-te cu el ca şi cu un şoim. Asta-i cheia pentru el. 
Eu îmblânzesc un şoim în două zile. Tuaitrei. 

Îşi întoarse privirile de la Blackthorne şi-şi puse mintea la 
treabă. Seamănă într-adevăr cu un şoim când e furios, 
gândi. Are aceeaşi voce ascuţită, aceeaşi cruzime fără rost 
şi, când nu e furios, aceeaşi privire neclintită, semeaţă, 
acelaşi fel de a se pune pe sine înaintea tuturora şi 
întotdeauna la un pas de o izbucnire violentă. 

— Sunt de acord. Ai perfectă dreptate. [i s-au impus 
îngrozitor de multe lucruri şi eşti îndreptăţit să te înfurii, 
spuse ea liniştitor. Da, de bună seamă, seniorul Toranaga 
trebuia să te întrebe chiar dacă el nu-ţi înţelege obiceiurile, 
dar nu i-a trecut nici o clipă prin minte că ai avea ceva 
împotrivă. A încercat doar să te onoreze aşa cum ar face-o 
cu cel mai apropiat samurai al său. Te-a făcut hatamoto. 
Asta e aproape ca o rudă, Anjin-san. Sunt doar cam o mie 
de hatamoto în tot Kwanto. Iar în ceea ce o priveşte pe 
doamna Fujiko, a încercat doar să te ajute. Doamna Osaji 
Fujiko ar fi considerată... pentru noi, Anjin-san asta ar fi 
considerată o mare onoare. 

— De ce? 


— Pentru că se trage dintr-o veche familie şi e foarte 
înzestrată. Tatăl şi bunicul ei sunt daimyo. Desigur ea e 
samurai şi, desigur, adăugă Mariko delicat, i-ai face o mare 
cinste acceptând-o. Iar ea are într-adevăr nevoie de un 
cămin şi de o viaţă nouă. 

— De ce? 

— A rămas văduvă de curând. Nu are decât nouăsprezece 
ani, Anjin-san, sărmana fată, dar şi-a pierdut soţul şi fiul şi e 
plină de amărăciune. Fiind concubina dumitale oficială i s- 
ar deschide o nouă viaţă. 

— Ce s-a întâmplat cu soţul şi fiul ei? 

Mariko şovăi, tulburată de purtarea necuviincioasă, 
directă, a lui Blackthorne. Dar de acum ştia destul despre el 
ca să înţeleagă că acesta era obiceiul lui şi nu însemna o 
lipsă de bună-cuviinţă. 

— Au fost condamnaţi la moarte, Anjin-san. Cât timp vei 
sta aici vei avea nevoie de cineva ca să îngrijească de casă. 
Doamna Fujiko va fi... 

— De ce au fost condamnaţi la moarte? 

— Soţul ei era cât pe ce să pricinuiască moartea seniorului 
Toranaga. le rog con... 

— Toranaga a poruncit moartea lor? 

— Da. Dar avea dreptate. Întreab-o. Ea o să încuviinţeze, 
Anjin-san. 

— Toranaga a condamnat la moarte un sugar pentru ceva 
făcut de tatăl lui? 

— Da. E obiceiul nostru. Te rog ai răbdare cu noi. În unele 
privinţe nu suntem liberi. Datinile noastre sunt diferite de 
ale voastre. Vezi, prin lege noi aparţinem seniorului nostru. 
Prin lege, un tată are drept de viaţă şi de moarte asupra 
copiilor şi soţiei, şi concubinelor, şi slujitorilor. Prin lege, 
viaţa lui este în mâna seniorului său. Asta este datina 
noastră. 

— Deci un tată poate să ucidă pe oricine din casă? 

— Da. 

— Atunci sunteţi o nație de ucigaşi. 


— Nu. 

— Dar obiceiul vostru încuviinţează crima. Credeam că 
eşti creştină. 

— Sunt, Anjin-san. 

— Şi atunci cum rămâne cu poruncile sfinte? 

— Nu pot să-ţi explic, crede-mă. Dar sunt creştină, şi 
samurai, şi japoneză, şi toate astea se împacă între ele. Eu 
aşa simt. Te rog ai răbdare cu mine şi cu noi. le rog. 

— Ţi-ai omori proprii copii dacă ar porunci Ioranaga? 

— Da. Am doar un singur fiu dar, da, cred că aş face-o. 
Bineînţeles că ar fi datoria mea să fac asta. Aceasta-i legea, 
dacă soţul meu încuviinţează. 

— Sper să te ierte Dumnezeu. Pe toţi. 

— Dumnezeu înţelege, Anjin-san. Oh, El va înţelege. Poate 
te va lumina şi pe dumneata ca să poţi înţelege. Îmi pare 
rău, nu pot să-ţi explic foarte bine, neh? Îmi cer iertare 
pentru lipsurile mele. Îl privi în tăcere, tulburată. Nici eu nu 
te înţeleg, Anjin-san. Mă descumpăneşti. Obiceiurile 
dumitale mă descumpănesc. Poate, dacă vom avea amândoi 
răbdare, putem învăţa amândoi. Doamna Fujiko, de 
exemplu. Fiindu-ţi concubină, va avea grijă de casa 
dumitale şi de slujitori. De nevoile dumitale, oricare ar fi 
ele. Trebuie să ai pe cineva care să se îngrijească de asta. 
Ea va avea grijă de treburile casei, de orice. Nu e nevoie să 
te culci cu ea, dacă asta te frământă, dacă nu-ţi e pe plac. 
Nici măcar nu trebuie să fi politicos cu ea, deşi o merită. Ea 
te va sluji aşa cum vei vrea, în orice fel vei dori. 

— Pot să mă port cu ea oricum vreau? 

— Da. 

— Pot să mă culc cu ea sau să nu mă culc cu ea? 

— Desigur. O să găsească ea pe cineva care să-ţi placă, să- 
ţi împlinească nevoile trupului, dacă doreşti, sau n-o să se 
amestece. 

— Pot să mă port cu ea ca cu o servitoare, o sclavă? 

— Da, dar nu merită asta. 

— Pot s-o dau afară, să-i poruncesc să plece? 


— Dacă te jigneşte, da. 

— Ce s-ar întâmpla cu ea atunci? 

— După datină ar trebui să se întoarcă în casa părinţilor, 
acoperită de ruşine, iar ei ar putea să o primească sau să 
nu o primească. Cineva ca doamna Fujiko s-ar omori mai 
degrabă decât să îndure ruşinea asta. Dar ea... trebuie să 
ştii că adevăraţilor samurai nu le e îngăduit să se omoare 
fără încuviințarea seniorului lor. Unii o fac, desigur, dar ei 
nu au izbutit saşi facă datoria şi nu merită să fie socotiți 
samurai. Eu nu m-aş omori, oricât de mare ar fi ruşinea, 
fără încuviințarea seniorului Toranaga sau a soţului meu. 
Seniorul Toranaga i-a interzis să-şi ia viaţa. Dacă o alungi va 
deveni un paria. 

— De ce? De ce nu ar primi-o familia ei înapoi? 

Mariko oftă. 

— Îmi pare rău, Anjin-san, dar dacă dumneata o alungi, va 
fi atât de dezonorată încât nimeni nu o va mai accepta. 

— Pentru că a pângărit-o apropierea unui barbar? 

— O nu, Anjin-san. Numai pentru că nu a reuşit să-şi facă 
datoria faţă de dumneata, spuse îndată Mariko. Este 
concubina dumitale acum - seniorul Toranaga a poruncit şi 
ea a consimţit. Eşti stăpânul unei case acum. 

— Oare? 

— O, da, crede-mă, Anjin-san. Te bucuri de privilegii. lar ca 
hatamoto eşti important şi înstărit. Seniorul Toranaga ţi-a 
hotărât un venit de douăzeci de koku pe lună. Pentru atât 
de mult un samurai ar trebui să ofere stăpânului său, în 
afara serviciilor sale, alţi doi samurai înarmaţi, hrăniţi şi 
călări pentru un an întreg. Şi, desigur, să plătească şi 
familiilor lor. Dar dumneata nu trebuie să faci asta. le 
implor, priveşte-o pe Fujiko ca pe un om. Te implor să fi un 
bun creştin. Ea e o femeie de treabă. Uită urâţenia ei. Va fi 
o bună concubină. 

— Ea n-are o casă? 

— Ba da. Asta-i casa ei. Mariko se stăpâni. 'Te implor să o 
accepţi oficial. Îţi poate fi de mare ajutor. Te poate ajuta să 


înveţi japoneza. Dacă vrei gândeşte-te la ea ca la un obiect, 
ca la stâlpul ăsta de lemn, sau ca la panoul shoji, sau ca la o 
piatră din grădină, oricum doreşti. Îngăduie-i să rămână. 
Dacă nu o vrei concubină, fi milostiv. Accept-o şi apoi, fiind 
stăpânul casei, după legea noastră, ucide-o. 

— Ăsta-i singurul răspuns pe care îl ai, nu-i aşa? Ucide. 

— Nu, Anjin-san, dar viaţa şi moartea sunt acelaşi lucru. 
Cine ştie, poate i-ai face lui Fujiko un mare serviciu luându-i 
viaţa. E dreptul dumitale acum, în faţa legii. Al dumitale. 
Dacă preferi să o faci paria, şi acesta este tot dreptul 
dumitale. 

— Deci sunt din nou încolţit, spuse Blackthorne. Oricum ea 
tot moare. Dacă nu învăţ limba voastră, un sat întreg este 
măcelărit. Dacă nu fac ce mi se spune, vreun nevinovat e- 
ntotdeauna ucis. Nu-i nici o scăpare. 

— Există o cale foarte uşoară, Anjin-san. Mori. Atunci nu 
mai trebuie să înduri ceea ce este de neîndurat. 

— Sinuciderea e o nebunie şi un păcat mortal. Credeam că 
eşti creştină. 

— Am mai spus că sunt. Dar pentru dumneata, Anjin-san, 
pentru dumneata sunt foarte multe căi de a muri onorabil 
fără sinucidere. Ai râs de soţul meu pentru că n-a vrut să 
moară luptând, neh? Ăsta nu este obiceiul nostru, dar se 
pare că este al vostru, aşa că de ce n-o faci? Ai un pistol. 
Ucide-l pe seniorul Yabu. Îl crezi un monstru, neh? Încearcă 
doar să-l ucizi şi-n aceeaşi zi vei ajunge în rai sau în iad. 

El o privi, urându-i chipul senin, văzându-i totuşi 
frumuseţea. 

— E o slăbiciune să mori aşa, fără nici un motiv. Prosteşte 
e un cuvânt mai potrivit. 

— Zici că eşti creştin. Deci crezi în lisus copilul, în 
Dumnezeu şi în rai. Moartea n-ar trebui să te înspăimânte. 
Cât despre „fără motiv”, depinde de dumneata să hotărăşti 
ce are sau ce nu are valoare. S-ar putea să ai destule 
motive să mori. 

— Sunt în puterea voastră, ştii asta ca şi mine. 


Mariko se aplecă spre el şi îl atinse compătimitoare. 

— Anjin-san, uită satul. O mie de milioane de lucruri se pot 
întâmpla înainte de trecerea acestor şase luni. O inundație, 
un cutremur, sau îţi iei corabia şi pleci, sau Yabu moare, sau 
murim cu toţii, sau cine ştie. Lasă treburile Domnului în 
mâinile Domnului şi karma să fie karma. Astăzi eşti aici şi 
nu poţi face nimic ca să schimbi asta. Astăzi eşti în viaţă şi 
aici, şi în mare cinste, şi binecuvântat cu o avere frumoasă. 
Priveşte apusul. E minunat, neh? Apusul acesta există. 
Mâine nu există. Există doar acum. Te rog priveşte. Este 
atât de minunat şi nu se va mai repeta niciodată. Niciodată. 
Nu acest apus, nicicând, până la sfârşitul lumii şi după 
aceea. Cufundă-te în el, fă-te una cu natura şi nu-ţi face griji 
despre karma. A mea, a dumitale, sau a satului. 

Se trezi furat de seninătatea ei şi de cuvintele ei. Privi spre 
apus. Pete mari, roşii-purpurii şi negre se întindeau pe cer. 
Privi soarele până dispăru. 

— Mi-aşi dori să-mi fi concubină, spuse. 

— Aparţin seniorului Buntaro şi până la moartea sa nu pot 
să spun sau să gândesc ceea ce ar putea fi gândit sau spus. 
Karma, gândi Blackthorne. Oare accept karma? A mea, a 

ei, a lor. 

Noaptea este minunată. 

Ca şi ea, iar ea aparţine altuia. 

Da, ea este minunată. Şi foarte înţeleaptă. Lasă treburile 
Domnului în mâinile Domnului şi karma să fie karma. Ai 
venit aici nechemat. Te afli în puterea lor. 

Dar care e răspunsul? 

Răspunsul va veni, îşi spuse, pentru că există un 
Dumnezeu în ceruri, pentru că există undeva un Dumnezeu. 

Auzi zgomotul unor paşi. Câteva torţe se apropiau din 
josul dealului. Douăzeci de samurai cu Omi în frunte. 

— Îmi pare rău, Anjin-san, dar Omi-san porunceşte să-i dai 
pistoalele. 

— Spune-i să se ducă dracului. 

— Nu pot, Anjin-san, nu îndrăznesc. 


Blackthorne îşi ţinea o mână sprijinită pe mânerul 
pistolului, cu ochii aţintiţi spre Omi. Rămăsese cu bună 
ştiinţă aşezat pe treptele verandei. În grădină, în spatele lui 
Omi, se găseau zece samurai, iar restul lângă palanchinul 
care aştepta. De-ndată ce Omi intrase neinvitat, Fujiko 
ieşise din casă şi acum stătea pe verandă, albă la faţă, în 
spatele lui Blackthorne. 

— Seniorul Toranga nu a avut niciodată ceva de spus şi-am 
stat în preajma lui şi a lui Yabu-san înarmat, zile întregi. 

Mariko spuse nervoasă. 

— Da, Anjin-san, dar te rog înţelege, ce spune Omi-san 
este adevărat. Obiceiul nostru este că nu poţi sta în 
prezenţa unui daimyo înarmat. Nu ai de ce să te spe...săte 
îngrijorezi, Yabu-san este prietenul dumitale. Dumneata eşti 
aici oaspetele lui. 

— Spune-i lui Omi-san că nu o să-i dau pistoalele. 

Apoi, fiindcă ea rămăsese tăcută, Blackthorne îşi ieşi din 
fire şi-şi clătină capul. 

— Iye, Omi-san! Wakarimasu ka? Iye! 

Chipul lui Omi se încordă. Aruncă o poruncă răstită. Doi 
samurai înaintară. Blackthorne îşi smulse pistoalele. 
Samuraii se opriră. Amândouă pistoalele erau îndreptate 
direct câtre faţa lui Omi. 

— Iye, zise Blackthorne. Apoi către Mariko: spune-i să-i 
cheme înapoi sau apăs pe trăgaci. 

Ea se supuse. Nimeni nu mişcă. Blackthorne se ridică 
încetişor în picioare, fără să schimbe poziţia pistoalelor. Omi 
stătea absolut nemişcat, netemător, ochii lui urmărind 
mişcările ca de pisică ale lui Blackthorne. 

— Te rog, Anjin-san, este foarte periculos. Trebuie să-l vezi 
pe seniorul Yabu. Nu te poţi duce cu pistoalele. Eşti 
hatamoto. Eşti apărat şi eşti de asemenea oaspetele 
seniorului Yabu. 

— Spune-i lui Omi-san că dacă el sau oricare dintre 
oamenii lui se apropie la mai puţin de cinci paşi de mine, îi 
zbor creierii. 


Omi-san spune politicos: 

— Pentru ultima dată îţi poruncesc să-mi dai pistoalele. 
Acum. 

— Iye. 

— De ce nu le laşi aici, Anjin-san? N-ai de ce să te temi, 
nimeni nu se va atinge... 

— Mă crezi prost? 

— Atunci dă-i-le lui Fujiko-san! 

— Ce poate face ea? Elo să i le ia - oricine poate să i le ia - 
şi atunci sunt fără apărare. 

Vocea lui Mariko deveni tăioasă. 

— De ce nu mă asculţi, Anjin-san, Fujiko-san este 
concubina dumitale, dacă-i porunceşti o să-ţi apere armele 
cu preţul vieţii. Asta-i datoria ei. N-am să ţi-o mai repet, dar 
Toda-noh-Usagi Fujiko este samurai. 

Blackthorne se concentră asupra lui Omi, abia ascultând-o. 

— Spune-i lui Omi-san că nu-mi plac ordinele. Sunt 
oaspetele seniorului Toranaga. Sunt oaspetele seniorului 
Yabu. Pe oaspeţi îi rogi să facă ceva, nu le porunceşti şi nu 
pătrunzi în casa unui om neinvitat. 

Mariko traduse. Omi ascultă cu chipul lipsit de orice 
expresie, apoi replică scurt, privind ţevile nemişcate. 

— El spune: Eu, Kasigi Omi te-aş ruga să-mi dai pistoalele 
şi te-aş ruga să vii cu mine pentru că Yasigi Yabu-sama a 
poruncit să i te înfăţişezi. Dar Kasigi Yabu-sama mi-a 
poruncit să-ţi poruncesc să-mi dai armele. Îmi pare rău, 
Anjin-san, pentru ultima dată îţi poruncesc să mi le dai. 

Blackthorne simţea o gheară strângându-i pieptul. Ştia că 
va fi atacat şi era furios de propria lui prostie. Dar vine o 
vreme când nu mai poţi înghiţi şi scoţi un pistol sau un cuţit 
şi-atunci sângele curge din cauza mândriei tale prosteşti. 
De cele mai multe ori prosteşti. Dac-o fi să mor, Omi o să 
moară primul, pe Dumnezeul meu! 

Se simţea foarte puternic, deşi cumva ameţit. Apoi îi sună 
în urechi ceea ce-i spusese Mariko. „Fujiko e samurai. Ea 
este concubina ta.” Şi creierul lui începu să funcţioneze. 


— Doar o clipă. Mariko-san, te rog spune-i asta lui Fujiko- 
san. Chiar aşa: Am să-ţi dau ţie pistoalele mele. Trebuie să 
ai grijă de ele. Nimeni, în afară de mine, nu trebuie să le 
atingă. 

Mariko făcu ceea ce i se ceruse şi în spatele lui o auzi pe 
Fujiko spunând „Hai!” 

— Wakarimasu ka, Fujiko-san? o întrebă. 

— Wakarimasu, Anjin-san, răspunse cu o voce subţire, 
nervoasă. 

— Mariko-san, te rog spune-i lui Omi-san că acum am să 
merg cu el. Îmi pare rău de această neînțelegere. Da, îmi 
pare rău că a fost o neînțelegere. 

Blackthorne se trase înapoi, apoi se întoarse. Fujiko primi 
pistoalele cu fruntea năpădită de sudoare. Se întoarse către 
Omi, rugându-se să fi procedat corect. 

— Putem merge acum? 

Omi spuse ceva lui Fujiko şi întinse mâna. Femeia scutură 
din cap. El dădu un ordin scurt. Cei doi samurai înaintară 
către ea. Imediat ea strecură unul dintre pistoale în eşarfa 
de la obi, îl ridică pe celălalt cu ambele braţe întinse, 
îndreptându-l către Omi. Apăsă trăgaciul uşor şi cocoşul se 
mişcă puţin. 

— Ugoku na! spuse. Dozo! 

Samuraii se supuseră şi se opriră. 

Omi vorbi iute şi furios şi ea-l ascultă şi-i răspunse cu voce 
blândă şi politicoasă, dar pistolul, cu cocoşul pe jumătate 
ridicat, nu părăsi nici o clipă faţa lui. 

— Iye, gomen nasai, Omi-san! Nu, îmi pare rău, Omi-san. 

Blackthorne aştepta. 

Unul dintre samurai se mişcă puţin. Cocoşul se ridică 
primejdios, aproape la capătul cursei. Braţul nu tremura. 

— Ugoku na! porunci ea. 

Nimeni nu se îndoia că va apăsa pe trăgaci. Nici chiar 
Blackthorne. Omi-san vorbi scurt. Oamenii săi se retraseră. 
Ea cobori pistolul, dar rămase pregătită. 

— Ce-a spus? întrebă Blackthorne. 


— Doar că va raporta acest incident lui Yabu-san. 

— Bine. Spune-i că o să fac la fel. 

Blackthorne se întoarse către ea. 

— Domo, Fujiko-san. 

Apoi, amintindu-şi felul în care Toranaga şi Yabu vorbeau 
cu femeile, mormăi autoritar câtre Mariko: 

— Vino, Mariko-san... Ilkimasho! 

Porni către poartă. 

— Anjin-san, strigă Fujiko. 

— Hai? 

Blackthorne se opri. Fujiko se înclină şi vorbi iute către 
Mariko. 

Ochii acesteia se măriră, apoi încuviinţă din cap, răspunse 
şi îi vorbi lui Omi care deasemeni încuviinţă, vădit furios, 
dar stăpânindu-se. 

— Ce se-ntâmplă? 

— Te rog ai răbdare, Anjin-san. 

Fujiko strigă, şi cineva răspunse din casă. O slujnică ieşi pe 
verandă. În mâini ţinea două săbii. Săbii de samurai. 

Fujiko le luă respectuoasă şi le oferi lui Blackthorne cu o 
plecăciune, vorbind domol. 

Mariko spuse: 

— Concubina dumitale arată că un hatamoto este 
bineînţeles obligat să poarte cele două săbii de samurai. 
Mai mult decât atât, e datoria lui. Ea crede că n-ar fi 
potrivit să te înfăţişezi seniorului Yabu fără săbii - nu ar fi 
politicos. După legea noastră purtatul săbiilor este o 
îndatorire. Ea te întreabă dacă ai accepta să le porţi pe 
acestea, deşi lipsite de valoare, până îţi vei cumpăra unele. 

Blackthorne se holbă la ea, apoi la Fujiko şi din nou înapoi 
la ea. 

— Asta înseamnă că-s samurai? Că seniorul Toranaga m-a 
făcut samurai? 

— Nu ştiu, Anjin-san, dar n-a existat niciodată un hatamoto 
care să nu fi fost samurai. Niciodată. 


Mariko se-ntoarse şi-l întrebă pe Omi. Nerăbdător, acesta 
scutură din cap şi răspunse. 

— Şi Omi-san spune la fel. Desigur că este un privilegiu 
special al unui hatamoto acela de a purta întotdeauna săbii. 
Chiar şi în prezenţa seniorului Toranaga. E de datoria lui, 
fiindcă este ca o gardă personală de cea mai mare 
încredere. De asemenea, numai un hatamoto are dreptul să 
intre oricând la seniorul său. 

Blackthorne luă sabia scurtă şi o înfipse la centură, apoi pe 
cealaltă, cea lungă, cea pentru ucidere, exact aşa cum o 
purta Omi. Înarmat se simţea într-adevăr mai bine. 

— Arigato goziemashita, Fujiko-san, spuse încet. 

Ea cobori ochii şi răspunse domol. Mariko traduse: 

— Fujiko zice, cu voia dumitale, stăpâne, pentru că trebuie 
să înveţi limba noastră corect şi repede, cu umilinţă ar vrea 
să-ţi spună că pentru un bărbat este mai mult decât 
îndeajuns să spună domo. Arigato, cu sau fără goziemashita 
este o politeţe fără rost, o expresie pe care o folosesc doar 
femeile. 

— Hai. Domo. Wakarimasu, Fujiko-san. 

Pentru prima dată de când ştia toate aceste lucruri 
Blackthorne o privi cu atenţie. Îi văzu sudoarea de pe 
frunte şi mâini. Ochii înguşti şi faţa pătrată şi dinţii rari şi 
ascuţiţi. 

— 'Te rog spune-i concubinei mele că în această ocazie 
anume, nu consider arigato goziemashita o politeţe fără 
rost faţă de ea. 

Yabu îşi aruncă din nou privirea către săbii. Blackthorne 
stătea pe o pernă în faţa lui, pe locul de onoare, cu 
picioarele încrucişate, cu Mariko alături, iar Ygurashi lângă 
el. Se aflau în încăperea principală a fortăreței. 

Omi sfârşi de vorbit. 

Yabu ridică din umeri. 

— Te-ai descurcat prost, nepoate. Desigur că este datoria 
concubinei să-l apere pe Anjin-san şi toate ale sale. Desigur 
că acum are dreptul să poarte săbii. Da, te-ai descurcat 


prost. Am arătat limpede că Anjin-san este onoratul meu 
oaspete aici. Cere-i iertare. 

Imediat Omi se ridică şi îngenunche în faţa lui Blackthorne 
şi înclinându-se spuse: 

— Îmi cer iertare pentru greşeala mea, Anjin-san. 

O auzi pe Mariko-san spunând că barbarul acceptă 
scuzele, se înclină încă o dată, se întoarse liniştit la locul său 
şi se aşeză. Dar în sinea sa nu era liniştit. Acum îl stăpânea 
un singur gând: moartea lui Yabu. 

Se hotărâse să facă ceva de neînchipuit: să-şi ucidă 
stăpânul de drept şi căpetenia clanului său. 

Dar nu pentru că-l făcuse să-şi ceară scuze în public 
barbarului. Aici Yabu avusese dreptate. Omi ştia că 
încurcase lucrurile fără rost, căci deşi Yabu îi poruncise 
prosteşte să ia deîndată, în seara asta, pistoalele, ştia că ar 
fi putut să-i facă să plece şi să le lase în casă, ca mai târziu 
să fie furate sau stricate. 

Iar Anjin-san procedase foarte corect dându-le concubinei 
sale, îşi spuse, după cum şi ea procedase la fel de corect 
făcând ce făcuse. Şi ar fi apăsat cu siguranţă pe trăgaci fără 
să greşească ţinta. Nu mai era o taină că Usagi Fujiko îşi 
căuta moartea, sau de ce. Omi mai ştia şi că, fără hotărârea 
luată în acea dimineaţă, de a-l ucide pe Yabu, el ar fi păşit 
înainte spre moarte şi apoi oamenii lui i-ar fi luat pistoalele. 
El ar fi murit cu cinste, aşa cum şi ei i s-ar fi poruncit să 
moară cu cinste, iar apoi bărbaţi şi femei ar fi povestit, 
generaţii după generaţii, tragica întâmplare. S-ar fi scris 
cântece şi poeme şi poate chiar o piesă Noh, toate atât de 
impresionante şi tragice şi măreţe, despre ei trei: 
credincioasa concubină şi credinciosul samurai, care au 
murit amândoi făcându-şi datoria, din pricina neobişnuitului 
barbar venit din Mările Răsăritului. 

Nu, hotărârea lui Omi nu avea nimic de-aface cu aceste 
scuze publice, deşi nedreptatea aceasta se adăuga urii care 
acum îl stăpânea. Motivul principal era că astăzi, în faţa 
ţăranilor, Yabu le jignise pe mama şi pe soţia sa, făcându-le 


să aştepte ore în şir, ca ţăranii, şi apoi le spusese să plece 
fără a le băga în seamă, ca pe nişte ţărănci. 

— Nu contează, fiule, spusese mama lui, e dreptul său. 

— El este stăpânul nostru, repetase şi Midori, soţia lui, cu 
lacrimi de ruşine alunecând în jos pe obraji. Te rog, iartă-l. 

— Şi nu v-a invitat pe niciuna dintre voi să-i uraţi bun 
venit, lui şi ofiţerilor lui, la fortăreață, continuase Omi. Şi 
masa pe care aţi pregătit-o. Numai mâncarea şi sake-ul au 
costat un koku. 

— E datoria noastră, fiule. Este datoria noastră să facem 
orice doreşte seniorul Yabu. 

— Şi porunca în privinţa tatei? 

— Nu e încă o poruncă. E doar un zvon. 

— Mesajul de la tata spune că a auzit că Yabu o să-i 
poruncească să-şi radă capul şi să devină preot, sau să-şi 
deschidă pântecele. Soţia lui Yabu s-a fălit cu asta faţă de 
oamenii ei. 

— Un spion i-a şoptit asta tatălui tău. Nu poţi întotdeauna 
să ai încredere în spioni. Îmi pare rău, dar tatăl tău, fiule, 
nu e întotdeauna înţelept. 

— Ce se întâmplă cu tine, mamă, dacă nu e un zvon? 

— Orice s-ar întâmplă e karma. Trebuie să accepţi karma. 

— Nu. Insultele acestea nu pct fi răbdate. 

— Te rog fiule, acceptă-le. 

— l-am dat lui Yabu cheia corăbiei, cheia lui Anjin-san şi a 
noilor barbari şi calea de ieşire din capcana lui Toranaga. 
Ajutorul meu i-a adus o nemăsurată cinste. Cu acel dar 
simbolic al sabiei este acum al doilea după Toranaga în 
armatele estului. Şi ce am primit în schimb? Insulte 
murdare. 

— Acceptă-ţi karma. 

— Trebuie, bărbate, te implor. Ascult-o pe doamna, mama 
ta. 

— Nu pot să trăiesc cu ruşinea asta. Mă voi răzbuna şi 
apoi mă voi omori şi voi spăla de pe mine această ruşine. 

— Pentru ultima oară fiule, acceptă-ţi karma. Te rog. 


— Karma mea este să-l distrug pe Yabu. 

Bătrâna doamnă oftase. 

— Foarte bine. Eşti bărbat. Ai dreptul să hotărăşti. Ce-o fi, 
o fi, dar uciderea lui Yabu, în sine, nu înseamnă nimic. Ne 
trebuie un plan. Fiul său trebuie de asemenea înlăturat şi 
Ygurashi la fel. Mai ales Ygurashi. Atunci tatăl tău va putea 
conduce clanul aşa cum este drept. 

— Cum o să facem asta? 

— O să ne sfătuim, tu şi cu mine. Ai răbdare. Apoi va trebui 
să ne sfătuim şi cu tatăl tău. Midori, chiar şi tu poţi să dai 
un sfat, dar încearcă să nu fie fără rost, neh? 

— Şi seniorul Toranaga? I-a dat lui Yabu sabia lui. 

— Cred că seniorul Ioranaga vrea doar ca Izu să fie 
puternic şi vasal. Nu un aliat. El nu-şi doreşte aliaţi mai 
mult decât Taiko. Yabu crede că este aliat. Eu cred că 
Toranaga nu suferă aliaţii! Clanul nostru se va ridica ca 
vasal al lui Toranaga sau al lui Ishido. Pe cine o să alegem, 
ei? Şi cum să-l omorâm? 

Omi îşi aminti valul de bucurie ce-l învăluise deîndată ce 
luase hotărârea. 

Îl simţea şi acum. Dar pe chipul lui nu se citea nimic, în 
timp ce servea cha şi vin oferit de slujnice alese cu grijă, 
aduse din Mishima pentru Yabu. Îi privi pe rând - Yabu şi 
Anjin-san, şi Mariko, şi Ygurashi. Toţi aşteptau ca Yabu să 
înceapă. 

Încăperea era largă şi aerisită, destul de mare ca să poată 
cina, bea şi pălăvrăgi în ea treizeci de ofiţeri. Mai erau 
multe alte încăperi şi bucătării, pentru gărzi şi servitori, şi 
de jur împrejur o grădină şi deşi toate fuseseră încropite 
pentru scurt vreme, fuseseră totuşi minunat construite şi în 
puţin timp, şi erau uşor de apărat. Că toate cheltuielile se 
făceau din feuda sa de curând mărită nu-l stânjenea deloc 
pe Omi. Era datoria lui. 

Privi printr-un paravan întredeschis. Multe santinele în 
curtea interioară. Un grajd. Fortăreaţa era apărată de un 
şanţ. Palisada era făcută din bambuşi uriaşi, legaţi strâns 


între ei. Stâlpi mari, sprijineau acoperişul de ţiglă. Pereţii 
era din uşoare panouri-shoji glisante, unele acoperite cu 
obloane, cele mai multe cu hârtie dată cu ulei, aşa cum se 
obişnuia. Dulapii groşi ai podelei erau ridicaţi pe stâlpi, 
deasupra pământului bătătorit şi acoperiţi cu tatami. 

La porunca lui Yabu, Omi golise patru sate de materialele 
din care fuseseră construite cele două case, iar Igurashi 
cumpărase tatami de calitate, saltele şi alte lucruri de 
negăsit în sat. 

Omi era mândru de munca sa. Tabăra pentru cei trei mii 
de samurai fusese terminată şi ea, pe platoul de pe dealul 
ce străjuia drumurile care duceau către sat şi către țărm. 
Acum satul era bine închis dinspre uscat. Dacă ar fi venit 
vreo primejdie dinspre mare, stăpânul ar fi avut destul timp 
ca să fugă. 

Dar eu nu mai am nici un stăpân. Pe cine ar trebui să 
slujesc acum? se întrebă Omi. Ilkawa Jikkyu? Ori chiar pe 
Toranaga? Oare Toranaga mi-ar da ce vreau eu în schimb? 
Sau Ishido? La Ishido e mai greu de ajuns, neh? Dar acum 
ar fi multe de spus... 

În această după-amiază Yabu îl chemase pe Igurashi, Omi 
şi cei patru căpitani şi pusese în mişcare planul său ascuns, 
de pregătire a celor cinci sute de samurai-puşcaşi. Igurashi 
urma să fie comandant, Omi urma să conducă una dintre 
grupele de o sută de oameni. Se înţeleseseră cum să 
împartă oamenii lui Toranaga în unităţi când aveau să 
sosească, şi cum urma să fie neutralizaţi aceşti străini, dacă 
se dovedeau trădători. 

Omi sugerase ca un alt grup la fel de tainic de trei unităţi, 
a câte o sută de samurai fiecare, să fie pregătit în acelaşi 
timp de cealaltă parte a peninsulei, ca rezervă, şi ca o 
precauţie împotriva unei viclenii a lui Toranaga. 

— Cine o să comande oamenii lui Toranaga? Pe cine o să 
trimită ca înlocuitor la comandă? întrebase Igurashi. 

— N-are nici o importanţă, spusese Yabu. Eu am să 
numesc pe cei cinci adjuncţi ai săi, cărora li se va încredința 


responsabilitatea de a-i tăia beregata dacă va fi nevoie. 
Cuvântul de ordine pentru uciderea lui şi-a celorlalţi străini 
va fi „Prun”. Mâine, Igurashi-san, vei alege oamenii. Am să-i 
confirm pe fiecare personal, eu însumi şi niciunul dintre ei 
nu trebuie să cunoască încă strategia mea în privinţa 
regimentului de muschete. 

Acum, privindu-l, Omi se desfăta cu nou descoperita 
bucurie a răzbunării. Era uşor să-l omori pe Yabu, dar 
uciderea lui era legată şi de altele. Numai aşa ar putea tatăl 
său, sau fratele lui mai mare, să preia controlul clanului şi 
feudei Izu. 

Yabu intră direct în subiect. 

— Mariko-san, te rog spune-i lui Anjin-san că de mâine 
vreau să-nceapă să-mi pregătească oamenii să tragă ca 
barbarii şi pă vreau să învăţ tot ce se poate învăţa despre 
felul în care poartă barbarii războiul. 

— Dar îmi pare rău, puştile nu vor sosi înainte de şase zile, 
Yabu-san, îi reaminti Mariko. 

— Oamenii mei au destule ca să putem începe, relică Yabu. 
Vreau să înceapă de mâine. 

Mariko îi spuse lui Blakthorne: 

— Ce vrea să ştie despre război? întrebă acesta. 

— A spus că totul. 

— Ce anume? 

Mariko îl întrebă pe Yabu 

— Yabu-san spune: ai luat parte la vreo bătălie pe uscat? 

— Da. În Olanda. Şi în Franţa. 

— Yabu-san spune, minunat. Vrea să cunoască strategia 
europeană. Vrea să ştie cum se poartă războaiele în 
ţinuturile voastre. Cu toate amănuntele. 

Blakthorne se gândi o clipă, apoi spuse: 

— Spune-i lui Yabu-san că pot să pregătesc oricâţi oameni 
pentru el, şi că ştiu exact ceea ce vrea să ştie. 

Aflase o grămadă de lucruri despre felul în care purtau 
japonezii războaiele de la fratele Domingo. Călugărul fusese 
un foarte bun cunoscător şi deosebit de interesat. 


— În defenitiv, senhor, spusese bătrânul, astea sunt 
cunoştinţele de temelie, nu-i aşa? Să şti cum luptă 
necredincioşii. Fiece părinte trebuie să-şi apere turma şi nu 
sunt oare glorioşii noştri conchistadori binecuvântatul vârf 
de lance al Sfintei Biserici? Şi n-am fost eu alături de ei în 
primele linii, în Lumea Nouă şi-n Filipine, şi-am băgat de 
seamă la asta mai bine de douăzeci de ani? Ştiu ce-i aia 
războiul, senhor. Ştiu. A fost datoria mea - voia Domnului - 
să-nvâăţ ce-i războiul. Poate că Dumnezeu te-a trimis aci, să 
te învăţ înainte de a muri. Ascultă, oile mele de aci, din 
temniţă, au fost dascălii mei despre felul cum luptă 
japonezii, senhor. Aşa că acu ştiu cum poartă războiul 
armatele lor şi ştiu cum pot fi înfrânți. Ştiu cum ne pot 
înfrânge. Ţine minte, senhor, îţi spun un secret numai 
pentru sufletu' tău. Nu alătura niciodată cruzimea japoneză 
armelor moderne şi metodelor moderne, c-atunci, pe uscat, 
o să ne zdrobească. 

Blakthorne îşi încredinţă soarta în mâinile lui Dumnezeu şi 
începu: 

— Spune seniorului Yabu că pot să-l ajut foarte mult. Şi pe 
seniorul Toranaga. Pot face armatele lor de neînfrânt. 

— Seniorul Yabu spune că dacă cunoştiinţele tale se 
dovedesc folositoare, Anjin-san, îţi va creşte venitul primit 
de la seniorul Toranaga, de două sute cincizeci de koku, la 
cinci sute de koku, peste o lună. 

— Mulţumeşte-i, dar spune că dacă fac toate astea pentru 
el, cer în schimb, o favoare: vreau să renunţe la hotărârea 
luată în privinţa satului şi-mi vreau înapoi corabia şi 
echipajul în cinci luni. 

— Anjin-san, nu te poţi tocmi cu el ca un negustor, spuse 
Mariko. 

— Te rog, spune-i. Cere-i-o ca pe o favoare umilă, din 
partea unui oaspete însemnat şi-a unui viitor vasal 
recunoscător. 

— Yabu-san spune că satul nu are însemnătate. Pe ţărani 
trebuie să-i pui cu tălpile pe jăratec ca să-i faci să joace. Nu 


trebuie să le porţi de grijă. Cât despre corabie, ea este în 
grija seniorului Toranaga. El e încredinţat că o s-o primeşti 
înapoi curând. M-a rugat să-i prezint cererea dumitale 
seniorului Toranaga în clipa când ajung în Yedo. Am s-o fac, 
Anjin-san. 

— Te rog cere-i iertare seniorului Yabu, dar trebuie să-l 
rog să-şi retragă hotărârea. În noaptea asta 

— Abia a spus nu, Anjin-san. Ar fi lipsit de bună-cuviinţă. 

— Da, înţeleg. Dar, te rog, cere-i-o din nou. E foarte 
important pentru mine... ca o cerere oficială. 

— El spune că trebuie să ai răbdare. Nu le purta de grijă 
ţăranilor. 

Blackthorne dădu din cap, apoi se hotăra: 

— Îi mulţumesc. Înţeleg, da. Te rog, mulţumeşte-i lui Yabu- 
san, dar spune-i că nu pot trăi cu ruşinea asta. 

Mariko păli. 

— Ce? 

— Nu pot trăi cu ruşinea de a avea satul pe cugetul meu. 
Sunt dezonorat. Nu pot să îndur asta, este împotriva 
credinţei mele creştine. Va trebui să mă sinucid deîndată. 

— Să te sinucizi? 

— Da. Asta am hotărât să fac. 

Yabu o întrerupse. 

— Nan ja, Mariko-san? 

Ea traduse poticnit cele spuse de Blackthorne. Răspunse 
la întrebările lui Yabu. Apoi acesta spuse: 

— Dacă nu ţi-aş fi văzut tresărirea, aş fi crezut că eo 
glumă, Mariko-san. De ce eşti atât de îngrijorată? De ce 
crezi că o s-o facă? 

— Nu ştiu, Alteță. El pare... Nu ştiu. 

Vocea i se pierdu. 

— Omi-san? 

— Sinuciderea este împotriva credinţei creştine, Alteță. Ei 
nu se omoară, cum facem noi, cum ar face-o un samurai. 

— Mariko-san, eşti creştină. E adevărat? 


— Da, Alteță. Sinuciderea este un păcat de moarte, 
împotriva cuvântului lui Dumnezeu. 

— Igurashi-san, tu ce crezi? 

— Se laudă! Nu e creştin. Vă amintiţi prima zi, Alteță? 
Ţineţi minte ce i-a făcut preotului şi ce i-a îngăduit lui Omi- 
san să-i facă, ca să-l salveze pe băiat? 

Yabu zâmbi, amintindu-şi ziua şi noaptea care urmaseră. 

— Da, aşa e. Nu e creştin, Mariko-san. 

— Îmi pare rău dar nu înţeleg, Alteță. Ce s-a întâmplat cu 
preotul? 

Yabu îi povesti ce se întâmplase în prima zi între 
Blackthorne şi preot. 

— A profanat o cruce? spuse, vădit îngrozită. 

— Şi a aruncat bucăţile în praf, adăugă Igurashi. Se laudă, 
Alteță. Dacă povestea asta cu satul îl dezonorează, cum 
poate sta aici când Omi-san l-a dezonorat atât de mult 
urinând pe el? 

— Cum? Îmi cer iertare, Alteță, repetă Mariko, dar iarăşi 
nu înţeleg. 

Yabu îi spuse lui Omi: 

— Explică-i. 

Omi se supuse. Ea era dezgustată de ce i se spunea dar nu 
o arătă. 

— După asta Anjin-san a fost pe deplin supus, Mariko-san, 
sfârşi Omi. Fără arme va fi întotdeauna supus. 

Yabu sorbi puţin sake. 

— Spune-i aşa, Mariko-san: Sinuciderea nu intră în 
obiceiurile barbarilor. Este împotriva Dumnezeului său 
creştin. Atunci cum se poate sinucide? 

Mariko traduse. Yabu îl urmărea cu atenţie pe Blackthorne 
în timp ce acesta răspundea. 

— Anjin-san îşi cere iertare cu mare umilinţă, dar spune că 
obicei sau nu, Dumnezeu sau nu, această ruşine e prea 
mare ca să fie îndurată. Spune că se află în Japonia, că-i 
hatamoto şi că are dreptul să trăiască după legile noastre. 


Mâinile ei tremurau. Aşa a zis, Yabu-san. Dreptul de a trăi 
după obiceiurile noastre, după legea noastră. 

— Barbarii n-au nici un drept! 

— Seniorul Toranaga l-a făcut hatamoto. Asta-i dă dreptul, 
neh? 

O adiere atinse panourile-shoji făcându-le să zdrăngăne. 

— Cum poate să se sinucidă? Ei? întreabă.-l. 

Blackthorne îşi scoase sabia scurtă cu vârful ascuţit ca un 
ac şi o aşeză încet pe tatami cu vârful spre el. Igurashi 
spuse simplu: 

— E o înşelăciune! Cine a auzit vreodată de un barbar 
care să se poarte ca o persoană civilizată? 

Yabu se încruntă şi inima-i îşi încetini bătăile din cauza 
emoţiei. 

— E un om curajos, Igurashi-san. Nu-i nici o îndoială în 
privinţa asta. Şi ciudat. Dar asta? 

Yabu vroia să vadă gestul, să cântărească tăria barbarului, 
să-l vadă cum se cufundă în moarte, să trăiască cu el 
extazul trecerii în neființă. Cu un efort opri valul crescând 
al propriei plăceri. 

— Ce mă sfătuieşti, Omi-san? întrebă răguşit. 

— Alteță, aţi spus satului: „Dacă Anjin-san nu învaţă 
mulţumitor.” Vă sfătuiesc să faceţi o uşoară concesie. 
Spuneţi-i că oricât va învăţa în următoarele cinci luni va fi 
socotit „mulţumitor”, dar el trebuie în schimb să jure pe 
Dumnezeul lui că n-o să dezvăluie asta satului. 

— Dar el nu e creştin! Cum o să-l lege jurământul ăsta? 

— Cred că este un anume fel de creştin, Alteță. E 
împotriva Sutanelor Negre şi asta-i important. Cred că dacă 
jură pe Dumnezeul lui e destul. Şi va trebui de asemenea să 
jure în numele Dumnezeului său că se va dărui pe deplin 
învăţăturii şi slujirii Alteţei voastre. Pentru că este deştept 
va învăţa foarte mult în cinci luni. Aşa, onoarea voastră este 
alvată, a lui - dacă există - e de asemenea salvată. Nu 
pierdeţi nimic, câştigaţi totul. Foarte important e că îi 
câştigaţi supunerea prin propria lui voinţă. 


— Crezi că o să se omoare? 

— Da. 

— Mariko-san? 

— Yabu-san, îmi pare rău, nu pot să vă sfătuiesc. Cu câteva 
ore în urmă aş fi spus nu, nu are să se sinucidă. Acum nu 
ştiu. E... De când a venit după el Omi-san în seara asta e... 
altfel. 

— Igurashi-san? 

— Dacă daţi înapoi acum şi e doar o păcăleală o să încerce 
mereu acelaşi lucru. E şiret ca o vulpe-kami. Am văzut cu 
toţii cât de şiret, neh? Într-o zi tot va trebui să spuneţi „nu”, 
Alteță. Vă sfătuiesc s-o faceţi acum. Se laudă. 

Omi se aplecă înainte şi clătină din cap. 

— Alteță, vă rog să mă iertaţi, dar trebuie să repet că dacă 
spuneţi „nu”, riscaţi o mare pierdere. Dacă se laudă - şi 
poate foarte bine să fie aşa - atunci, mândru cum e, se va 
umple de ură la această nouă umilire şi n-o să vă ajute din 
toate puterile lui, aşa cum aveţi nevoie. A cerut o favoare ca 
hatamoto şi are dreptul s-o facă - el spune că vrea să 
trăiască, din propria lui voinţă, după datinile noastre. Nu-i 
asta un pas uriaş înainte, Alteță? Vă sfătuiesc să fiţi 
prevăzător. Folosiţi-l în avantajul vostru. 

— Aşa şi am de gând, spuse Yabu morocănos. 

Igurashi spuse: 

— Da, e preţios şi da, am nevoie de ştiinţa lui. Dar trebuie 
stăpânit şi ai spus asta de multe ori, Omi-san. E barbar, asta 
e de fapt. O, ştiu că este hatamoto astăzi şi da, poate să 
poarte cele două săbii de acum înainte. Dar asta nu-l face 
samurai. Nu-i samurai şi nu va fi niciodată. 

Mariko ştia că dintre toţi ea ar fi trebuit să-l înţeleagă cel 
mai bine, dar nu putea. Când îl înţelegea, când devenea de 
neînțeles. O clipă îi plăcea, în următoarea îl ura. De ce? 

Blackthorne privea răscolit în depărtare. Pe fruntea lui 
erau picături de sudoare. Din cauza fricii? se gândi Yabu. 
Frică, că înşelăciunea va fi dezvăluită? Încearcă să ne 
înşele? 


— Mariko-san. 

— Da, Alteță. 

— Spune-i... Yabu îşi simţi dintr-o dată gura uscată şi o 
durere în piept. Spune-i lui Anjin-san că nu-mi schimb 
hotărârea. 

— Alteță, vă rog să mă iertaţi, dar stărui să-l ascultați 
sfatul lui Omi-san. 

Yabu nu avea ochi decât pentru Blackthorne. O venă de pe 
frunte îi palpita. 

— Anjin-san spune că e hotărât. Aşa să fie. Hai să vedem 
dacă e barbar sau hatamoto. 

Vocea lui Mariko abia se auzea. 

— Anjin-san, Yabu-san spune că hotărârea rămâne 
neschimbată. Îmi pare rău. 

Blackthorne auzi cuvintele, dar acestea nu-l tulburară. Se 
simţea mai puternic şi mai liniştit ca oricând şi-n stare de a 
înţelege viaţa mai deplin decât fusese vreodată. 

Aşteptând, nu-i ascultase şi nui privise. Hotărârea fusese 
luată. Restul îl lăsase în mâinile Domnului. Se închisese în el 
ascultând mereu şi mereu aceleaşi cuvinte, aceleaşi care îi 
deschiseseră ochii spre lumea de aici şi care fuseseră cu 
siguranţă trimise de Dumnezeu prin mijlocirea lui Mariko. 
„Există o cale uşoară: mori. Ca să supravieţuieşti aici, 
trebuie să trăieşti după datina noastră.” 

— Hotărârea rămâne neschimbată. 

Deci acum trebuie să mor. 

Ar trebui să-mi fie teamă, dar nu-mi e. 

De ce? 

Nu ştiu. Ştiu doar că odată am hotărât că singura cale de a 
trăi aici ca un bărbat este să o faci după obiceiurile lor. Să 
rişti moartea, să mori - da, chiar să mori, poate - şi că dintr- 
o dată teama de moarte dispăruse. „Viaţa şi moartea sunt 
acelaşi lucru. Lasă karma să fie karma.” 

Nu mi-e teamă să mor. 

Dincolo de panourile-shoji începuse să cadă o ploaie 
blândă. Îşi cobori privirea asupra pumnalului. 


Am avut o viaţă frumoasă, gândi. 

Îşi ridică privirea către Yabu. 

— Wakarimasu, spuse limpede şi deşi ştia că buzele lui 
alcătuiseră cuvântul, era că şi cum altcineva l-ar fi rostit. 

Nu se mişca rumeni. Îşi privi mâna dreaptă ridicând 
pumnalul. Apoi şi stânga apucă mânerul iar lama îndreptată 
spre inima lui nu tremura. Acum nu auzea decât sunetul 
vieţii sale din ce în ce mai puternic, din ce în ce mai tare 
până când nu-l mai putu îndura. Sufletul lui strigă chemând 
tăcerea veşnică. 

Strigătul îi trezi reflexele. Mâinile împinseră pumnalul fără 
şovăială către ţintă. 

Omi se pregătise să-l oprească dar nu se aşteptase la o 
lovitură atât de bruscă şi de sălbatică. Şi când apucă lama 
cu mâna stângă şi garda cu dreapta, simţi durerea 
săgetându-l şi sângele ţâşnind. Se împotrivea cu toată 
puterea loviturii, dar încet, încet era înfrânt. Apoi Igurashi îi 
sări în ajutor. Împreună opriră lovitura şi îndepărtară 
pumnalul. O dâră subţire de sânge se prelingea din pielea 
lui Blackthorne, deasupra inimii unde pătrunsese vârful 
pumnalului. Mariko şi Yabu nu se mişcaseră. 

Yabu rosti: 

— Spune-i, spune-i că oricât va învăţa va fi deajuns, 
Mariko-san. Porunceşte-i... nu, roagă-l. Roagă-l pe Anjin-san 
să jure aşa cum a spus Omi. lotul aşa cum a spus Omi-san. 

Blackthorne revenea încet din moarte. Se uită la ei şi la 
pumnal de la o distanţă enormă, fără să înţeleagă. Apoi 
şuvoiul vieţii îl inundă din nou dar el nu putea înţelege încă 
pe deplin, crezându-se încă mort, şi nu viu. 

— Anjin-san! Anjin-san! 

Îi văzu buzele mişcându-se şi auzi cuvintele, dar toate 
simţurile lui erau îndreptate asupra ploii şi brizei. 

— Da... Vocea-i suna încă foarte departe dar simţi mirosul 
ploii şi auzi picăturile şi simţea gustul sărat al mării în aer. 

Trăiesc, îşi spuse, minunându-se. Trăiesc şi afară plouă cu 
adevărat şi vântul este adevărat şi bate din nord. Mai este şi 


un vas adevărat, cu jăratec adevărat şi dacă ridic ceaşca, va 
avea cu adevărat lichid în ea şi va avea gust. Nu sunt mort. 
Trăiesc! 

Ceilalţi şedeau tăcuţi aşteptând răbdători, binevoitori, 
spre a-i cinsti curajul. Nimeni în Japonia nu mai văzuse 
vreodată ce văzuseră ei. Fiecare se întreba în sinea-i: „ce va 
face Anjin-san acum? Va fi în stare să se ridice singur şi să 
plece? Sau voinţa îl va părăsi? Cum m-aş purta eu în locul 
lui?” 

Un slujitor aduse tăcut un bandaj şi legă mâna lui Omi, 
acolo unde lama tăiase adânc, oprind şuvoiul de sânge. 
Totul era încremenit. Din când în când Mariko îi rostea 
numele în şoaptă în timp ce ceilalţi sorbeau cha sau sake, 
câte o picătură, savurând aşteptarea, priveliştea şi 
amintirile. 

Pentru Blackthorne această neviaţă păru să dureze o 
veşnicie. Apoi ochii săi putură să zărească şi urechile să 
audă. 

— Anjin-san! 

— Hai? răspunse mai obosit decât îşi putea aduce aminte 
că fusese vreodată. Mariko repetă ce spusese Omi, ca şi 
cum ar fi venit din partea lui Yabu. Trebui să o spună de 
câteva ori înainte de a fi sigură că el înţelesese totul 
limpede. Blackthorne îşi adună ultimele puteri, gustând 
bucuria victoriei. 

— Cuvântul meu e deajuns, şi al lui e deajuns. Chiar şi aşa 
jur pe Dumnezeu aşa cum îşi doreşte. Da, aşa cum Yabu-san 
va jura pe Dumnezeul lui să-şi ţină partea lui de învoială. 

— Senior Yabu spune da. Jură pe Buddha. 

Blackthorne jură aşa cum dorise Yabu şi acceptă puţin cha. 
Niciodată nu i se păruse atât de bun. Ceaşca părea foarte 
grea şi el nu o putu ţine prea mult timp în mână. 

— Ploaia e minunată nu-i aşa? spuse, privind picăturile de 
ploaie spărgându-se şi dispărând, uluit de claritatea 
nemăsurată a vederii sale. 


— Da, îi răspunse ea blând, ştiind că simţurile lui erau pe o 
culme pe care n-o putea atinge decât cel ce pornea de bună 
voie în întâmpinarea morţii şi, printr-o necunoscută karma, 
se reîntorcea miraculos înapoi. De ce nu te odihneşti acum, 
Anjin-san? Seniorul Yabu îţi mulţumeşte şi spune că mâine 
veţi sta de vorbă mai mult. Ar trebui să te odihneşti acum. 

— Da, mulţumesc. Ar fi minunat. 

— Crezi că poţi să te ţii pe picioare? 

— Da. Cred că da. 

— Yabu-san întreabă dacă ai dori un palanchin. 

Blackthorne cugetă un timp. În cele din urmă hotărî că un 
samurai ar merge, ar încerca să meargă. 

— Nu, mulţumesc, spuse, deşi şi-ar fi dorit mult să poată 
sta întins, să fie dus înapoi, să ţină ochii închişi şi să 
adoarmă într-o clipă. În acelaşi timp ştia că îi era încă frică 
să adoarmă ca nu cumva acesta să fie visul de după moarte 
şi pumnalul să nu fie acolo, pe saltea, ci încă împlântat în el, 
cel adevărat şi acesta să fie iadul sau începutul iadului. 

Încet, ridică pumnalul şi îl cercetă, încântat de atingerea 
unui lucru real, îl puse la loc în teacă, fiecare mişcare 
cerându-i mult timp. 

— Îmi cer iertare că sunt atât de încet, murmură. 

— Nu trebuie să-ţi ceri iertare, Anjin-san. În noaptea 
aceasta eşti renăscut. Aceasta este altă viaţă, o viaţă nouă, 
spuse Mariko mândră, plină de respect pentru el. Nu le este 
dat multora să se întoarcă. N-ai de ce să-ţi ceri iertare, ştim 
că-ţi cere multă tărie, celor mai mulţi nu le rămâne destulă 
putere după aceea, nici măcar să se ridice. Pot să te ajut? 

— Nu, nu, mulţumesc. 

— Nu-i nici o ruşine să fi ajutat. Aş fi onorată să-mi îngădui 
să te ajut. 

— Mulţumesc, dar eu... eu vreau să-ncerc, mai întâi. 

Dar nu se putu ridica imediat. Trebui să se ajute cu 
mâinile, să se ridice mai întâi în genunchi şi apoi trebui să 
se oprească ca să-şi mai adune puterile. Mai apoi se ridică 


clătinându-se şi aproape se prăbuşi. Se clătină, dar nu se 
prăbuşi. 

Yabu se înclină. Şi Mariko şi Omi, şi Igurashi. Primii paşi 
Blackthorne îi făcu împleticindu-se ca beat. Îmbrăţişă un 
stâlp şi se ţinu de el un timp. Apoi porni din nou. Se 
poticnea, dar înainta singur, ca un bărbat. Ținea o mână pe 
sabia cea lungă din brâu şi capul sus. 

Yabu răsufla adânc şi bău însetat sake. Când putu să 
vorbească îi spuse lui Mariko: 

— Te rog du-te după el. Vezi să ajungă teafăr acasă. 

— Da, Alteță. 

După ce ea plecă, Yabu se întoarse către Igurashi: 

— Tu, gunoi nerod ce eşti! Pe dată Igurashi îşi lipi fruntea 
de rogojină în semn de căinţă. Se laudă, spuneai, neh? 
Prostia ta era să mă coste o comoară fără preţ. 

— Da, Alteță. Aveţi dreptate, Alteță. Vă rog lăsaţi-mă să-mi 
pun capăt vieţii de îndată. 

— Asta ar fi prea bine pentru tine. Du-te şi trăieşte în 
grajduri până trimit după tine. Dormi cu dobitoacele. Ai un 
cap de dobitoc. 

— Da, Alteță. Îmi cer iertare, Alteță. 

— leşi afară! Omi-san va comanda de acum puşcaşii. leşi 
afară! 

Lumânările pâlpâiră şi sfârâiră. Una dintre slujnice vărsă o 
picătură neînsemnată de sake pe măsuţa lăcuită din faţa lui 
Yabu şi el o certă îndelung. Ceilalţi cerură îndată iertare. Le 
îngădui să-l îmbuneze şi să-i mai toarne vin. 

— Laudă! Laudă, a spus! Nerodul! De ce am atâţia proşti 
în jurul meu? 

Omi şedea tăcut, hohotind de râs în sinea sa. 

— Dar tu nu eşti prost, Omi-san. Sfaturile tale sunt 
preţioase. Feuda ta se dublează începând de astăzi. Şase 
mii de koku pentru anul viitor. lei treizeci de ri în jurul 
satului Anjiro ca feudă. 

Omi se înclină până atinse salteaua. Yabu merită să moară, 
gândi dispreţuitor, e atât de uşor de dus de nas. 


— Nu merit nimic, alteţă. Nu mi-am făcut decât datoria. 

— Da. Dar orice stăpân trebuie să răsplătească credinţa şi 
serviciile. Yabu purta sabia Yoshimoto în noaptea aceasta. Îi 
făcea mare plăcere să o atingă. 

— Suzu, strigă după una dintre slujnice. Trimite-l pe 
Zukimoto aici. 

— Cât de curând va începe războiul? întrebă Omi. 

— Anul aceasta. Poate că o să ai şase luni, poate nu. De ce? 

— Poate că doamna Mariko ar trebui să stea mai mult de 
trei zile, să vă ajute. 

— Ei? De ce? 

— Ea este gura lui Anjin-san. Într-o jumătate de lună cu 
ea, el poate să pregătească douăzeci de oameni, care pot să 
pregătească o sută, care să pregătească restul. Şi-atunci, 
dacă trăieşte sau moare nu mai are importanţă. 

— De ce să moară? 

— Va trebui să-l înfruntaţi pe Anjin-san din nou, Alteță, mai 
devreme sau mai târziu. Rezultatul va putea fi diferit data 
viitoare, cine ştie? Sar putea să doriţi să moară. Amândoi 
bărbaţii ştiau, aşa cum ştiau şi Mariko şi Igurashi, că pentru 
Yabu un jurământ în numele unui zeu era fără sens şi 
desigur nu avea de gând să-şi ţină nici o promisiune. Poate 
că va trebui să-l şi forţaţi puţin. Odată ce aveţi informaţiile, 
la ce mai foloseşte învelişul? 

— La nimic. 

— Trebuie să învăţaţi strategia de război a barbarilor, dar 
trebuie să o faceţi foarte repede. Seniorul Toranaga poate 
să trimită după el, aşa că trebuie să păstraţi aici femeia cât 
de mult cu putinţă. O jumătate de lună ar trebui să ajungă 
ca să-i stoarceţi din cap tot ce ştie, acum că a promis să 
depună tot efortul. Va trebui să faceţi încercări, să adaptaţi 
metodele lor la felul nostru de a lupta. Da, asta ar lua cel 
puţin o jumătate de lună, neh? 

— Şi Ioranaga-san? 

— Se va învoi, dacă i se înfăţişează lucrurile cum trebuie, 
alteţă. Trebuie. N-are de ales. Armele sunt ale lui în aceeaşi 


măsură ca şi ale voastre şi prezenţa ei neîntreruptă aici e 
prețioasă şi în alte chipuri. 

— Da, spuse Yabu cu mulţumire, căci gândul de a o ţine ca 
ostatică îi trecuse şi lui prin minte, pe corabie, când 
plănuise să-l ofere pe 'Toranaga lui Ishido. Toda Mariko 
trebuie să fie apărată. Ar fi rău dacă ea ar cădea pe mâini 
răuvoitoare. 

— Da. Şi poate ea ar putea fi mijlocul de a-i avea în mână 
pe Hiro-matsu, Buntaro şi întregul lor clan. Poate chiar pe 
Toranaga. 

— Vei alcătui mesajul în privinţa ei. 

— Mama mea a aflat veşti de la Yedo, ieri, Alteță. M-a 
rugat să vă spun că doamna Genjiko i-a înfăţişat lui 
Toranaga primul său nepot, spuse Omi ca din întâmplare. 

Yabu deveni imediat atent. Nepotul lui Toranaga? Ar putea 
fi Toranaga strâns cu uşa folosind copilul? Nepotul continuă 
dinastia Toranaga, neh? Cum îl pot avea ca ostatec? 

— Şi Ochiba? Doamna Ochiba? întrebă. 

— Ea a părăsit Yedo cu toată suita cu trei zile în urmă. 
Acum trebuie să fie în siguranţă pe pământurile seniorului 
Ishido. 

Yabu se gândi la Ochiba şi la sora ei, Genjiko. Atât de 
deosebite! Ochiba, plină de viaţă, frumoasă, şireată, 
neobosită, cea mai dorită femeie din împărăție şi mama 
Moştenitorului. Genjiko, sora ei mai mică, tăcută, închisă, cu 
faţa plată şi ştearsă, de o cruzime ajunsă legendară chiar şi 
acum, moştenită de la mama ei, care fusese una dintre 
surorile lui Goroda. Cele două surori se iubeau una pe 
cealalaltă, dar Ochiba îl ura pe Toranaga şi stirpea lui, la fel 
de mult cum lui Genjiko îi era scârbă de Taiko şi de Yaemon, 
fiul său. A fost într-adevăr Taiko tatăl fiului lui Ochiba? se 
întrebă Yabu din nou aşa cum făceau toţi daimyo în sinea lor 
de ani de zile. Ce n-aş da să ştiu răspunsul la întrebarea 
asta! Ce n-aş da să o am pe femeia asta! 

— Acum că doamna Ochiba nu mai este ostatecă în Yedo, 
asta ar putea să fie şi bine şi rău, spuse Yabu, iscoditor. 


— Bine, numai bine. Acum Ishido şi Toranaga trebuie să se 
înfrunte cât de curând. Omi anume nu alăturase sama celor 
două nume. Doamna Mariko trebuie să rămână pentru 
siguranţa voastră. 

— Ai grijă de asta. Întocmeşte misiva şi trimite-o lui 
Toranaga. 

Suzu, slujnica, ciocăni discret şi deschise uşa. Zukimoto 
pătrunse în cameră. 

— Alteță? 

— Unde sunt toate darurile pe care le-am poruncit să fie 
cumpărate la Mishima pentru Omi-san? 

— În magazie, stăpâne. Aici este lista. Cei doi cai pot fi 
aleşi din grajduri. Doriţi să fac asta acum? 

— Nu. Omi-san o să-i aleagă mâine. Yabu îşi aruncă ochii 
pe lista întocmită cu grijă. Douăzeci de chimonouri calitatea 
a doua, două săbii, o armură completă, reparată, dar în 
stare bună, doi cai, arme pentru o sută de samurai - o 
sabie, coif, pieptar, arc, douăzeci de săgeți şi suliță pentru 
fiecare om. Cea mai bună calitate. Valoare totală: patru sute 
şi douăzeci şi şase de koku. De asemeni piatra numită 
„Piatra care aşteaptă”, valoare: nepreţuită. 

— A, da, spuse mai bine dispus, amintindu-şi acea noapte. 
Piatra pe care am găsit-o în Kyushu. Vroiai să-i spui 
„Barbarul care aşteaptă”, nu-i aşa? 

— Da, Alteță, dacă încă vă face plăcere, spuse Omi. Dar aţi 
putea să-mi faceţi mâine cinstea de a hotări unde ar trebui 
pusă în grădină? Nu cred că există un loc îndeajuns de bun. 

— Mâine o să hotărăsc, da. 

Yabu îşi lăsă gândurile să zăbovească asupra pietrei şi 
asupra acelor zile îndepărtate când se găsea alături de prea 
cinstitul său stăpân, Taiko, şi în cele din urmă asupra nopţii 
cu ţipete. Melancolia îi cuprinse sufletul. Viaţa este atât de 
scurtă şi tristă şi crudă, cugetă. O privi pe Suzu. Slujnica 
zâmbi cu sfială. Avea faţa ovală era subţire şi foarte delicată 
ca şi celelalte două. Ioate trei fuseseră aduse cu litiera de 
pe domeniul său din Mishima. În noaptea aceasta toate 


erau desculţe cu chimonourile din cea mai bună mătase şi 
pielea foarte albă. Curios că băieţii pot fi atât de graţioşi, 
cugetă. În multe privinţe mai feminini, mai senzuali decât 
fetele. Apoi băgă de seamă pe Zukimoto. 

— Ce mai aştepţi, ei? leşi afară! 

— Da, Alteță. Mi-aţi cerut să vă reamintesc de taxe, Alteță. 

Zukimoto îşi săltă pântecul obez şi asudat şi se grăbi 
uşurat să iasă. 

— Omi-san. Vei dubla toate dările de îndată, spuse Yabu. 

— Da, Alteță. 

— 'Ţărani murdari! Nu muncesc îndeajuns de mult. Sunt 
leneşi cu toţii. Le apăr drumurile de bandiți, mările, îi 
ocârmuiesc cu-nţelepciune şi ei ce fac? Îşi petrec zilei bând 
cha şi sake şi mâncând orez. A venit vremea ca ţăranii mei 
să-şi cunoască îndatoririle. 

— Da, Alteță, spuse Omi. 

Apoi Yabu se reîntoarse la subiectul care nu-i dădea pace. 

— Anjin-san m-a uimit în seara aceasta! Pe tine nu? 

— O, da. Într-adevăr, alteţă. Mai mult decât pe domnia- 
voastră. Dar aţi fost înţelept să-l lăsaţi în voia lui. 

— Vrei să spui că Igurashi a avut dreptate? 

— Mai degrabă vă admir înţelepciunea, Alteță. Ar fi trebuit 
să spuneţi nu odată şi-odată. Cred că a fost foarte înţelept s- 
o spuneţi acum, în noaptea asta. 

— Am crezut c-o să se omoare. Da. Mă bucur c-ai fost 
pregătit. Hotărâsem că trebuie să fi pregătit. Anjin-san e un 
om extraordinar pentru un barbar, neh? Păcat că-i barbar şi 
atât de naiv. 

— Da. 

Yabu căscă. Acceptă sake de la Suzu. 

— O jumătate de lună, zici? Mariko-san ar trebui să stea 
măcar atât, Omi-san. Apoi am să hotărăsc soarta ei şi-a lui. 
Va trebui să primească o altă lecţie cât de curând. Râse, 
arătându-şi dinţii stricaţi. Dacă Anjin-san ne-nvaţă pe noi, 
trebuie să-l învăţăm şi noi pe el, neh? Ar trebui să i se arate 


cum se face seppuku corect. Asta ar merita privit, neh? Ai 
grijă de asta. Da. Cred că zilele barbarului sunt numărate. 

CAPITOLUL. 32 

Douăsprezece zile mai târziu, după-amiaza, sosi un curier 
din Osaka. Îl însoțea o escortă de zece samurai călări. Caii 
lor erau numai spume şi aproape morţi de oboseală. 
Steguleţele de la capătul suliţelor purtau însemnele 
atotputernicului Consiliu al Regenţilor. Era o vreme 
înăbuşitoare, închisă şi umedă. 

Curierul era un samurai de rang înalt, slab, cu trăsături 
aspre, unul dintre locotenenţii lui Ishido. Îl chema Nebara 
Jozen şi era cunoscut pentru cruzimea lui. Chimonoul său 
gri, de uniformă, era zdrenţuit şi pătat de noroi, iar ochii 
roşii de oboseală. Refuză mâncarea şi băutura şi ceru 
nepoliticos să fie primit deîndată de Yabu. 

— Iartă-mi înfăţişarea, Yabu-san, dar treburile mele sunt 
grabnice, spuse. Da, îţi cer iertare. Stăpânul meu întreabă, 
mai întâi, de ce pregăteşti soldaţii lui Toranaga împreună cu 
ai tăi şi apoi de ce fac instrucţie cu atâtea puşti? 

Yabu se înroşise din cauza neobrăzării celuilalt, dar se 
stăpâni, ştiind că Jozen trebuia să aibe instrucţiuni 
amănunțite şi că o astfel de lipsă de bună-cuviinţă trăda 
intenţiile unei discuţii de pe poziţii de forţă. Şi de asemenea 
era tare neliniştit că din nou cineva dintre cei din preajma 
sa lăsase să-i scape câte ceva. 

— Eşti prea-binevenit, Jozen-san. Poţi să-l încredinţezi pe 
stăpânul dumitale că întotdeauna interesele sale au fost 
aproape de inima mea, puse cu o curtenie care nu păcălea 
pe niciunul dintre cei de faţă. Se aflau pe veranda 
fortăreței. Omi se găsea chiar în spatele lui Yabu. Igurashi, 
care fusese iertat de câteva zile, era mai aproape de Jozen, 
iar în jurul lor erau gărzile personale. 

— Ce altceva mai spune stăpânul domniei tale? 

Jozen răspunse: 

— Stăpânul meu va fi bucuros să audă că îi împărtăşeşti 
interesele. Acum, despre puşti şi instrucţie: stăpânul meu 


ar vrea să ştie de ce fiul lui Toranaga, Naga, este locţiitor la 
comandă? Locţiitor la comanda a ce? Ce-i atât de important 
ca fiul lui 'Toranaga trebuie să se afle aici, întreabă politicos 
generalul Ishido. Acest lucru îl interesează. Da. Tot ceea ce 
fac aliaţii lui îl interesează. De ce, de pildă, i s-a încredinţat 
barbarului, după câte se pare, comanda instrucției? 
Instrucţia cui? Da, Yabu-sama, şi asta este de asemenea 
foarte interesant. 

Jozen îşi aşeză săbiile mai comod, bucuros că spatele îi era 
apărat de oamenii săi. Apoi: 

— Consiliul Regenţilor se întâlneşte din nou în prima zi cu 
lună nouă. În douăzeci de zile. Eşti invitat oficial la Osaka 
să-ţi reînnoieşti jurământul de credinţă. 

Yabu simţi un nod în stomac. 

— Am înţeles că Toranaga-sama şi-a dat demisia. 

— Şi-a dat, Yabu-sama, într-adevăr, dar seniorul Ito 
Teruzumi îi ia locul. Stăpânul meu va fi noul preşedinte al 
regenţilor. 

Yabu fu cuprins de spaimă. Toranaga spusese că cei patru 
regenţi nu se vor înţelege niciodată asupra celui de-al 
cincilea. Ito Teruzumi era un daimyo neînsemnat din 
provincia Negato, în vestul insulei Honshu, dar familia sa 
era străveche, descendentă din linia Fujimoto, aşa că putea 
fi acceptat ca regent, deşi era un om neisprăvit, efeminat şi 
uşor de dus de nas. 

— Voi fi onorat să primesc invitaţia, spuse Yabu, încercând 
să câştige timp ca să poată chibzui. 

— Stăpânul meu s-a gândit că s-ar putea să vrei să pleci 
deîndată. Atunci ai putea fi la Osaka pentru întâlnirea 
oficială. Mi-a poruncit să-ţi spun că toţi daimyo primesc 
aceeaşi invitaţie. Acum. Aşa vor avea cu toţii prilejul să fie 
acolo la timp în cea de-a douăzeci şi una zi. Pentru a cinsti 
întâlnirea, Maiestatea Sa Imperială, împăratul Go-Nijo, a 
încuviinţat o ceremonie a privitului florilor. Jozen îi întinse 
un sul oficial. 

— Acesta nu poartă sigiliul Consiliului Regenţilor. 


— Stăpânul meu a făcut invitaţia acum, ştiind că, ca vasal 
credincios al răposatului Taiko, ca vasal credincios al lui 
Yaemon, fiul şi moştenitorul său şi ocârmuitorul de drept al 
imperiului, când va avea vârsta potrivită, vei înţelege că 
noul Consiliu va încuviinţa, de bună seamă, fapta lui. Neh? 

— Va fi cu siguranţă o onoare să asist la adunarea oficială. 

Yabu se lupta să nu lase gândurile să i se citească pe faţă. 

— Bine, spuse Jozen. Scoase un alt sul, îl desfăşură şi-l 
ridică. Aceasta este o copie a scrisorii de numire a 
seniorului Ito, recunoscută, semnată şi confirmată de 
ceilalţi regenţi. Seniorii Ishido, Kiyama, Onoshi şi Sugiyama. 

Jozen nu se obosi să-şi ascundă o privire triumfătoare, 
ştiind că aceasta închidea definitiv capcana pentru 
Toranaga şi aliaţii săi şi în aceeaşi măsură îl făcea pe el şi pe 
oamenii lui de neatins. 

Yabu luă sulul de hârtie. Degetele îi tremurau. Nu era nici 
o îndoială în privinţa autenticităţii lui. Fusese contrasemnat 
de doamna Yodoko, soţia lui Taiko, care confirma că 
documentul era autentic şi semnat în prezenţa ei, una 
dintre cele şase copii care fuseseră trimise prin Imperiu şi 
că această copie anume fusese pentru seniorii de Iwari, 
Mikawa, 'Totomi, Sugura, Izu şi Kwanto. Era datată cu 
unsprezece zile în urmă. 

— Seniorii de Iwari, Mikawa, Sugura şi lotomi au acceptat 
deja. Acestea sunt sigiliile lor. După 'dumneata, ultimul pe 
listă este seniorul Toranaga. 

— Te rog mulţumeşte-i stăpânului domniei tale şi spune-i 
că mă pregătesc să-l întâlnesc şi să-l felicit. 

— Bine. Am să-ţi cer asta în scris. Chiar acum, ar fi 
potrivit. 

— Astă seară, Jozen-san, după masa de seară. 

— Foarte bine. Şi-acum putem merge să vedem instrucţia. 

— Nu e niciuna astăzi. Toţi oamenii mei sunt în marş 
forţat. 

În clipa în care Jozen şi oamenii lui intraseră în Izu, i se 
dăduse de ştire în mare grabă lui Yabu, care ordonase pe 


dată oamenilor lui să înceteze focurile de armă şi să 
continue numai instrucţia fără trageri, departe de Anjiro. 

— Mâine poţi veni cu mine - la prânz, dacă doreşti. 

Jozen privi cerul. Era aproape de înserat. 

— Bine. Mi-ar prinde bine un pui de somn. Am să mă 
întorc pe seară, cu voia dumitale. Atunci dumneata şi 
comandantul dumitale, Omi-san şi adjunctul la comandă, 
Naga-san, îmi veţi povesti, în interesul stăpânului meu, 
despre instrucţie, despre puşti şi toate celelalte. Şi despre 
barbar. 

— Este... Da, de bună seamă. Yabu făcu un semn către 
Igurashi. Pregăteşte încăperile pentru preaonoratul nostru 
oaspete şi oamenii săi. 

— Îţi mulţumesc, dar nu e nevoie, spuse Jozen de-ndată. 
Pământul este de ajuns ca aşternut pentru un samurai, iar 
şaua îmi va fi pernă. Doar o baie, dacă se poate... Cu 
umezeala asta, neh? Vom face tabără pe deal - desigur, cu 
voia dumitale. 

— Cum doreşti. 

Jozen se înclină ţeapăn şi se îndepărtă, înconjurat de 
oamenii săi. Toţi erau înarmaţi până-n dinţi. Doi arcaşi 
fuseseră lăsaţi să ţină caii. 

După ce ajunseră destul de departe, chipul lui Yabu se 
schimonosi de mânie. 

— Cine m-a trădat? Cine? Unde-i iscoada? 

La fel de pământiu la chip, Igurashi îndepărtă gărzile cu 
un semn. 

— Yedo, Alteță, spuse. Acolo trebuie să fie. Aici taina e 
desăvârşită. 

— Oh ko! spuse Yabu, aproape sfâşiindu-şi hainele. Sunt 
trădat! Suntem izolaţi! Izu şi Kwanto sunt izolate. Ishido a 
învins. A învins. 

Omi spuse repede: 

— Nu până peste douăzeci de zile, Alteță. Trimiteţi de- 
ndată un mesaj seniorului Toranaga. Daţi-i de ştire că... 


— Prostule! şuieră Yabu. Desigur că Ioranaga deja ştie. 
Unde eu am o iscoadă, el are cincizeci. M-a lăsat în cursă. 

— Eu nu cred asta, Alteță, spuse Omi netemător. Iwari, 
Mikawa, Totomi, Sugura, îi sunt cu toţi duşmani, neh? Lui şi 
tuturor celor care sunt aliaţi cu el. Nu l-ar preveni 
niciodată. Aşa că probabil el nu ştie nimic încă. Daţi-i de 
ştire şi sfătuiţi-l... 

— N-ai auzit? ţipă Yabu. Toţi patru regenţii s-au înţeles în 
privinţa numirii lui Ito, prin urmare Consiliul e din nou legal 
şi se-ntâlneşte în dbuăzeci de zile. 

— Răspunsul la asta este simplu, Alteță. Sfătuiţi-l pe 
Toranaga să-l omoare de îndată pe Ito Teruzumi sau pe 
oricare dintre ceilalţi regenţi. 

Yabu rămase cu gura căscată. 

— Ce? 

— Dacă nu vreţi să faceţi asta, trimiteţi-mă pe mine, lăsaţi- 
mă pe mine să încerc. Sau pe Igurashi-san. Dacă seniorul 
Ito e mort; Ishido e neputincios din nou. 

— Nu-mi dau seama dacă ai înnebunit, sau ce? spuse 
neajutorat Yabu. Îţi dai seama ce-ai spus acum? 

— Alteță, vă implor, fiţi răbdător cu mine. Anjin-san v-a dat 
cunoştinţe de nepreţuit, neh? Mai mult decât am visat 
vreodată c-ar fi putinţă. Acum şi Toranaga ştie asta, din 
rapoartele voastre şi probabil din rapoartele personale ale 
lui Naga-san. Dacă putem câştiga îndeajuns de mult timp, 
cele cinci sute de puşti ale noastre şi celelalte trei sute vă 
vor da suficientă putere în înfruntare, dar numai o dată. 
Când duşmanul, oricine ar fi, va vedea felul în care folosiţi 
oamenii şi armele de foc, va învăţa repede. Dar va fi pierdut 
această primă bătălie. Dacă este cea potrivită, ea îi va 
aduce lui Ioranaga victoria deplină. 

— Ishido nu are nevoie de nici o bătălie. În douăzeci de 
zile el are mandatul Împăratului. 

— Ishido e un ţăran. Este fiul unui ţăran, un mincinos, şi-şi 
părăseşte tovarăşii în luptă. 

Yabu se holbă la Omi, împurpurat la faţă. 


— Tu ştii ce vorbeşti? 

— Asta-i ceea ce a făcut în Coreea. Am fost acolo, am 
văzut-o, tatăl meu a văzut-o. Ishido ne-a părăsit într-adevăr, 
pe noi şi pe Buntaro-san, şi ne-a lăsat să ne croim singuri 
drum printre duşmani. E doar un ţăran viclean - câinele lui 
Taiko, de bună seamă. Nu poţi să ai încredere în ţărani. Dar 
Toranaga este Minowara. În el te poţi încrede. Vă sfătuiesc 
să aveţi în vedere numai interesele lui Toranaga. 

Yabu îşi clătină capul neîncrezător. 

— Eşti surd? Nu l-ai auzit pe Nebara Jozen? Ishido a 
învins. Consiliul va primi împuternicirea în douăzeci de zile. 

— S-ar putea s-o primească. 

— Chiar dacă Ito... Dar cum ai putea? Nu-i cu putinţă. 

— Desigur că aş putea încerca, dar n-aş reuşi la timp. 
Niciunul dintre noi n-ar putea. Nu în douăzeci de zile. Dar 
Toranaga ar putea reuşi. 

Omi ştia că îşi vârâse capul între fălcile dragonului. 

— Vă rog să mai chibzuiţi. 

Yabu îşi şterse faţa cu mâinile. Trupul îi era leoarcă de 
sudoare. 

— După invitaţia asta, dacă Consiliul este întrunit şi eu nu 
sunt de faţă, eu şi întregul meu clan este mort şi tu alături 
de noi. Am nevoie de două luni, cel puţin, să-mi pregătesc 
regimentul. Chiar dacă i-am avea pregătiţi acum, Ioranaga 
şi cu mine n-am putea niciodată să-i învingem pe toţi 
ceilalţi. Nu, greşeşti, trebuie să-l sprijin pe Ishido. 

Omi spuse: 

— Nu trebuie să plecaţi la Osaka mai devreme de zece 
zile, paisprezece dacă plecaţi în marş forţat. Spuneţi-i de 
îndată lui Toranaga despre Nebara Jozen. Veţi salva Izu şi 
casa Kasigi. Vă rog, Ishido vă va trăda şi vă va înghiţi. lkawa 
Jikkyu este ruda lui, neh? 

— Şi ce facem cu Jozen? exclamă Igurashi. Ei? şi cu 
puştile, cu toată strategia, vrea să ştie totul în seara asta. 

— Spuneţi-i amănunţit, nu e altceva decât o slugă, spuse 
Omi, începând să-i aducă acolo unde vroia el. Ştia că riscă 


totul, dar trebuia să încerce să-l ferească pe Yabu de a i se 
alătura lui Ishido şi de a nărui ocazia pe care o aveau. 
Dezvăluiţi-i toate planurile voastre. 

Igurashi se împotrivi înfierbântat. 

— Din clipa în care Jozen află ce facem noi, o să trimită un 
mesaj seniorului Ishido. E prea important ca să n-o facă. 
Ishido o să ne fure planul şi suntem terminaţi. 

— O să urmărim mesagerul şi-l ucidem când o să ne fie la 
îndemână. 

Yabu se înroşi. 

— Pergamentul acela era semnat de cele mai înalte 
autorităţi din ţară. Toţi călătoresc sub protecţia regenţilor. 
Trebuie să fi nebun să sugerezi un asemenea lucru. Asta m- 
ar scoate în afara legii. 

Omi clătină capul păstrându-şi siguranţa pe chip. 

— Cred că Yodoko-sama şi ceilalţi au fost prostiţi, aşa cum 
a fost şi Înălţimea Sa Imperială, de către trădătorul Ishido. 
Trebuie să apărăm puştile, Alteță. Trebuie să oprim orice 
mesager. 

— Tăcere! Sfatul tău e o nebunie! 

Omi se plecă sub şfichiul glasului, dar îşi ridică privirea şi 
spuse liniştit: 

— Atunci, vă rog să-mi îngăduiţi să-mi fac seppuku, Alteță. 
Dar mai întâi, vă rog, să-mi îngăduiţi să termin. Nu mi-aş 
îndeplini datoria dacă n-aş încerca să vă apăr. Vă cer 
această ultimă favoare ca un vasal credincios. 

— Termină! 

— Acum nu există nici un Consiliu al Regenţilor, aşa că nu 
există nici protecţie legală pentru acest Jozen neobrăzat şi 
prost crescut şi pentru oamenii lui, doar dacă nu vă plecaţi 
în faţa unui document ilegal din... Era să spună 
„Slăbiciune”, dar schimbă cuvântul şi-şi păstra vocea 
autoritară. Prea mare încredere, ca şi ceilalţi, Alteță. Acum 
Consiliul nu există. Ei nu vă pot porunci ce să faceţi, nici 
vouă şi nici altcuiva. Odată numit, da, poate s-o facă, şi 
atunci va trebui să vă supuneţi. Dar acum, câţi dintre 


daimyo se vor supune înainte ca poruncile legale să fie 
date? Doar aliaţii lui Ishido, neh? Nu sunt Iwari, Mikawa, 
Totomi şi Sugura, toate domeniile astea, stăpânite de rudele 
sale şi aliaţi pe faţă cu el? Documentul ăsta înseamnă 
război, fără îndoială. Da, dar vă implor să îl purtaţi după 
voia voastră, nu a lui Ishido. Priviţi ameninţarea asta cu 
disprețul pe care îl merită. Toranaga n-a fost niciodată 
înfrânt în luptă. Ishido a fost. Toranaga s-a ferit să se 
alăture atacului dezastruos al lui Taiko asupra Coreei. 
Ishido nu. Toranaga sprijină corăbiile şi comerţul. Ishido nu. 
Toranaga vrea flota barbarului - nu l-aţi sfătuit personal? 
Ishido nu. Ishido va închide imperiul. Toranaga îl va păstra 
deschis. Dacă câştigă, Ishido îi va da lui Ikawa Jikkyu feuda 
voastră ereditară - Izu. Toranaga vă va da toate provinciile 
luijikkyu. Sunteţi principalul aliat al lui Toranaga. Nu v-a 
dat sabia lui? Nu v-a dat conducerea puşcaşilor lui? Nu 
garantează armele puşcaşilor o victorie, prin surprindere? 
Ce v-a dat în schimb ţăranul Ishido? Trimite un samurai 
ronin, lipsit de bună-cuviinţă, cu poruncă să vă facă de râs 
în propria provincie. Eu spun că Toranaga Minowara este 
singura voastră şansă. Trebuie să fiţi alături de el. 

Se înclină şi aşteptă în tăcere. 

Yabu aruncă o privire la Igurashi. 

— Ei bine? 

— Sunt de-acord cu Omi-san, Alteță. Faţa lui Igurashi 
oglindea îngrijorarea. Cât despre uciderea mesagerului, 
cred că ar fi periculos, e fără întoarcere, Alteță. Jozen va 
trimite cu siguranţă unul sau doi, mâine. Poate ar putea să 
dispară ucişi de bandiți... se opri în mijlocul frazei. 
Porumbei călători. Erau două coşuri cu ei, pe caii de povară 
ai lui Jozen. 

— Va trebui să-i otrăvim la noapte, spuse Omi. 

— Cum? Sunt păziţi cu toţii. 

— Nu ştiu. Dar trebuie să fie îndepărtați sau schilodiţi 
înainte de răsăritul soarelui. 

Yabu spuse: 


— Igurashi, trimite oameni să-l urmărească pe Jozen de- 
ndată. Vezi dacă şi-a trimis vreun porumbel acuma, astăzi! 

— Vă sfătuiesc să trimiteţi toţi şoimarii noştri cu şoimii 
către est, tot acum, adăugă Omi grăbit. 

Igurashi spuse: 

— O să bănuiască trădarea dacă-şi vede păsările doborâte 
sau schilodite. 

Omi ridică din umeri. 

— Trebuie să fie oprit. 

Igurashi privi către Yabu. 

Yabu încuviinţă resemnat. 

— Fă-o! 

Când Igurashi se întoarse, spuse: 

— Omi-san, mi-a trecut prin minte un lucru. Multe dintre 
cele ce ai spus despre Jikkyu şi seniorul Ishido sunt 
adevărate. lar dacă ne sfătuieşti să facem să dispară 
mesagerii, de ce să ne mai pierdem vremea cu Jozen? De ce 
să-i mai spunem ceva? De ce să nu-l ucidem deîndată? 

— De ce nu, într-adevăr? Numai dacă nu cumva asta nu îl 
distrează pe Yabu-sama. Sunt de acord că planul tău e mai 
bun, Igurashi-san, spuse Omi. 

Amândoi bărbaţii priveau acum la Yabu. 

— Cum pot să ţin armele ascunse? îi întrebă. 

— Ucideţi-l pe Jozen dimpreună cu oamenii săi, răspunse 
Omi. 

— Nu-i altă cale? 

Omi îşi clătină capul. Igurashi îşi clătină capul. 

— Poate m-aş putea tocmi cu Ishido, spuse Yabu 
cutremurat, încercând să găsească o cale de ieşire din 
capcană. Ai dreptate în ceea ce priveşte timpul. Am zece 
zile, paisprezece, în cel mai bun caz. Cum să mă port cu 
Jozen şi totuşi să-mi las timp de mişcare? 

— Ar fi înţelept să vă prefaceţi că plecaţi la Osaka, spuse 
Omi. Dar nu e nici un rău să-l informaţi de îndată pe 
Toranaga, neh? Unul dintre porumbeii noştri ar putea 


ajunge la el înainte de căderea serii. Poate. Nu e nici un rău 
în asta. 

Igurashi spuse: 

— Aţi putea să-i spuneţi seniorului Toranaga despre 
sosirea lui Jozen şi despre întrunirea Consiliului în douăzeci 
de zile, da. Dar despre cealaltă, despre asasinarea 
seniorului Ito, asta-i prea primejdios ca să fie scris, chiar 
dacă... Mult prea primejdios, neh? 

— Aşa e. Nimic despre Ito. Ioranaga trebuie să se 
gândească la asta el singur. E limpede, neh? 

— Da, Alteță. De neînchipuit, dar limpede. 

Omi aştepta în tăcere, mintea lui căutând înfrigurată o 
soluţie. Ochii lui Yabu erau aţintiţi asupra lui, dar nu-i era 
teamă. Sfatul său fusese sănătos şi oferit doar pentru 
apărarea clanului, familiei şi a lui Yabu, actualul conducător 
al clanului. Hotărârea sa de a-l înlătura pe Yabu şi a 
schimba conducerea nu-l împiedica să-i dea acestuia un sfat 
înţelept. Şi era pregătit să moară, dacă Yabu era atât de 
prost să nu accepte ceea ce era atât de vădit adevărat, căci 
atunci în curând nu va mai fi nici un clan de condus. Karma. 

Yabu se aplecă înainte încă nehotărât. 

— Există vreo cale de al îndepărta pe Jozen şi oamenii lui, 
fără vreun pericol pentru mine, ca să pot rămâne neangajat 
încă zece zile? 

— Naga. Împingeţi-l în cursă pe Naga, spuse simplu Omi. 

Pe înserat, Blackthorne şi Mariko sosiră călări la poarta 
casei sale, urmaţi de ceilalţi călăreţi. Amândoi erau obosiţi. 
Ea călărea bărbăteşte, purtând pantaloni largi şi o pelerină 
strânsă cu o cingătoare. Avea o pălărie cu boruri mari şi 
mănuşi, ca s-o apere de soare. Chiar şi ţărăncile încercau 
să-şi apere faţa şi mâinile de razele soarelui. Din timpuri 
străvechi, cu cât era pielea mai închisă, cu atât omul era 
mai de rând, cu cât era mai albă, cu atât mai prețuit. 

Servitorii apucară caii de frâie şi-i purtară spre grajd. 
Blackthorne dădu drumul suitei într-o japoneză acceptabilă 


şi o salută pe Fujiko, care-l aştepta mândră pe verandă, ca 
de obicei. 

— Pot să-ţi ofer cha, Anjin-san? spuse ea ceremonios, ca de 
obicei. 

— Nu, spuse şi el ca de-obicei. Mai întâi o să fac o baie. 
Apoi sake şi ceva de mâncare. 

Şi, ca de obicei, îi răspunse la plecăciune şi porni pe un 
coridor către spatele casei, în grădină, de-a lungul cărării 
care ducea la casa de baie făcută din chirpici. Un servitor îi 
luă hainele şi el intră înăuntru şi se aşeză jos, gol. Alt 
servitor îi frecă spatele, îl săpuni, îi clăbuci părul şi turnă 
apă peste el ca să îndepărteze spuma şi murdăria. Apoi, 
complet curat, intră treptat, pentru că apa era foarte 
fierbinte, în cada uriaşă de fier şi se lungi în ea. 

— lisuse Cristoase, e grozav! exclamă şi cu ochii închişi, şi 
cu sudoarea prelingându-i-se pe frunte, lăsă căldura să i se 
strecoare în muşchi. 

Auzi uşa deschizându-se şi vocea lui Suwo spunând „bună 
seara, stăpâne!”, şi multe alte cuvinte japoneze, pe care nu 
le înţelese. Dar în seara asta era prea obosit ca să încerce 
să pălăvrăgească cu Suwo. Şi baia, aşa cum Mariko îi 
explicase de multe ori, „nu este doar pentru curăţatul pielii, 
baia e un dar al nostru dat de zei, sau de Dumnezeu, o 
plăcere binecuvântată de care să te bucuri şi pe care 
trebuie s-o înţelegi astfel”. 

— Nu vorbă, Suwo, spuse. Astă seară vreau gândesc. 

— Da, stăpâne. Vă cer iertare dar ar trebui să spuneţi: 
„astă seară aş vrea să mă gândesc”. 

— Astă seară aş vrea să mă gândesc, repetă Blackthorne, 
corect, în japoneză, încercând să-şi fixeze în minte sunetele 
aproape de neînțeles, bucuros să fie îndrumat, dar şi foarte 
sătul de asta. 

— Unde este gramatica-dicţionar? o întrebase pe Mariko 
de cum o văzuse în acea dimineaţă. Yabu-sama a mai făcut o 
cerere pentru ea? 

— Da. Te rog ai răbdare, Anjin-san. Va sosi în curând. 


— Era vorba să fie trimisă cu galera şi trupele. N-a sosit. 
Trupele şi armele au sosit, dar nu cărţile. Am noroc că eşti 
aici. Ar fi imposibil fără dumneata. 

— Greu, dar nu imposibil, Anjin-san. 

— Cum spun: „Nu, aşa e greşit! Trebuie să alergaţi toţi ca 
o echipă, să vă opriţi ca o echipă, să ochiţi şi să trageţi ca o 
echipă?” 

— Cu cine vorbeşti, Anjin-san? întrebase ea. 

Şi-apoi din nou simţise cum Creşte în el nemulţumirea. 

— Este foarte greu, Mariko-san. 

— O, nu, Anjin-san, japoneza este foarte simplu de vorbit, 
faţă de alte limbi. Nu sunt articole, nu există conjugări, sau 
infinitive. Toate verbele sunt regulate, se termină în masu şi 
poţi să spui aproape orice, folosind numai prezentul, dacă 
vrei. Ca să întrebi ceva, doar adaugi ka după verb. Pentru 
negaţie doar schimbi masu în masen. Ce poate fi mai uşor? 
Yukimasu înseamnă „eu plec”, dar tot atât de bine „tu, el, 
ea, noi sau ei pleacă” sau „vor pleca”, sau chiar „au plecat”. 
Chiar şi pluralul şi singularul sunt la fel. Isuma înseamnă 
„nevastă” sau „neveste”. Foarte simplu. 

— Bine, atunci cum faci deosebirea între „eu plec” - 
yukimasu - şi „ei au plecat” - yukimasu? 

— Prin intonaţie, Anjin-san, şi ton. Ascultă: yukimasu - 
yukimasu. 

— Dar amândouă sună exact la fel. 

— Ah, Anjin-san, asta pentru că gândeşti în propria ta 
limbă. Ca să înţelegi japoneza, trebuie să gândeşti în 
japoneză. Nu uita că limba noastră este limba infinitului. 
Este totul atât de simplu, Anjin-san. Schimbă-ţi doar felul de 
a vedea lumea. Japoneza e ca învăţarea unei noi arte, 
desprinsă de lume... E totul atât de simplu. 

— Rahat, murmurase în engleză şi se simţise mai bine. 

— Ce? Ce-ai spus? 

— Nimic, dar ce spui nu are sens. 

— Învață caracterele scrise, spusese Mariko. 


— Nu pot, mi-ar lua prea mult. Pentru mine n-au nici un 
înţeles. 

— Uite, sunt într-adevăr nişte desene simple, Anjin-san. 
Chinezii sunt foarte deştepţi. Am împrumutat scrierea lor 
acum o mie de ani. Uite, ia acest caracter sau simbol, 
pentru porc. 

— N-arată a porc. 

— Odată a semănat, Anjin-san. Lasă-mă să-ţi arăt. lată. 
Adaugă simbolul pentru acoperiş, deasupra simbolului 
pentru porc şi ce ai? 

— Un porc şi-un acoperiş. 

— Dar ce-nseamnă asta, noul caracter? 

— Nu ştiu. 

— Casă”. În vremurile vechi, chinezii socoteau că un porc 
sub un acoperiş însemna casă. Nu erau budişti, ei mâncau 
carne, aşa că pentru ei, ca ţărani, un porc reprezenta 
bogăţie, deci o casă bună. De-aici şi caracterul. 

— Dar cum îl rosteşti? 

— Asta depinde, dacă eşti chinez sau japonez. 

— Oh ko! 

— Oh ko! într-adevăr, râsese ea. Iată un alt caracter. 
Simbolul pentru acoperiş şi simbolul pentru porc şi simbolul 
pentru femeie. Un acoperiş cu doi porci dedesubt, 
înseamnă mulţumire. Un acoperiş cu două femei dedesubt, 
înseamnă neînțelegere, neh? 

— Fără-ndoială. 

— Desigur, chinezii sunt foarte proşti în multe privinţe, iar 
femeile lor nu sunt educate aşa cum sunt femeile de aici. 
Nu e nici o neînțelegere în casa ta, nu-i aşa? 

Blackthorne cugeta la asta acum, în cea de-a 
douăsprezecea zi a renaşterii sale. Nu, nu era nici o 
neînțelegere. Dar nici nu era o casă. Fujiko era doar ca o 
menajeră de încredere şi noaptea asta, când ei se vor duce 
să se culce, cuverturile vor fi desfăcute şi ea va sta 
îngenunchiată lângă ele, răbdătoare, fără nici o expresie. Va 
fi îmbrăcată în chimonoul său de dormit, care era 


asemănător cu un chimonou de zi, dar mai moale şi numai 
cu o eşarfă lejeră în locul obi-ului ţeapăn din jurul 
mijlocului. 

— Mulţumesc, doamnă, avea să spună el. Noapte bună. Ea 
avea să se încline şi să plece tăcută către camera vecină, 
lângă cea în care dormea Mariko. Apoi el se va băga sub 
plasa fină de mătase, împotriva ţânţarilor. Nu mai văzuse 
niciodată până acum asemenea poloage. Apoi avea să stea 
lungit pe spate, mulţumit, în noapte, ascultând cele câteva 
insecte zumzăind afară şi-şi va lăsa gândurile să rătăcească 
asupra Corăbiei Negre şi cât de importantă era ea pentru 
Japonia. Fără portughezi nu exista comerţ cu China şi nici 
mătase pentru îmbrăcăminte sau pentru poloage. Chiar şi 
acum, deşi sezonul umed abia începea, le cunoştea 
valoarea. Dacă noaptea dormea agitat, o slujnică avea să 
deschidă uşa aproape imediat ca să întrebe dacă doreşte 
ceva. Odată nu înţelesese. Îi făcuse semn slujnicei să plece 
şi ieşise în grădină, aşezându-se pe trepte, ca să privească 
luna. După câteva clipe apăruse Fujiko, ciufulită şi 
somnoroasă şi se aşezase tăcută în spatele lui. 

— Pot să-ţi aduc ceva, stăpâne? 

— Nu, mulţumesc. Te rog du-te şi te culcă. 

Spusese ceva ce el nu înţelesese. Îi făcuse din nou semn să 
plece, aşa că ea vorbise răstit slujnicei, care o însoțea ca o 
umbră. În curând apăruse Mariko. 

— Nu te simţi bine, Anjin-san? 

— Ba da. Nu ştiu de ce te-au deranjat. lisuse Cristoase, mă 
uit doar la lună. Nu puteam să dorm. Am vrut doar să iau 
puţin aer. 

Fujiko îi vorbise şovăitoare, stânjenită, rănită de iritarea 
din vocea lui. 

— Ea zice că ai trimis-o înapoi la culcare. Voia doar să ştii 
că nu este obiceiul nostru ca o soţie sau o concubină să 
doarmă în timp ce stăpânul ei stă treaz, asta-i tot, Anjin-san. 

— Atunci va trebui să-şi schimbe obiceiurile. Mă trezesc 
noaptea. Singur. E un obicei de pe mare. Dorm foarte uşor 


pe uscat. 

— Da, Anjin-san. 

Mariko explicase şi cele două femei plecaseră, dar 
Blackthorne ştia că Fujiko nu se dusese să se culce şinu o 
făcuse până când nu se culcase şi el. Îl aştepta întotdeauna 
trează, indiferent de ora la care venea acasă. În unele nopţi 
plecase pe țărm şi deşi insistase să fie lăsat singur, ştia că 
era urmărit şi păzit. Nu pentru că le era teamă că ar fi 
încercat să fugă, doar pentru că era obiceiul lor ca 
persoanele importante să aibă întotdeauna pe cineva în 
preajmă. In Anjiro el era foarte important. 

Cu timpul se obişnui cu prezenţa ei. Era aşa cum spusese 
Mariko la început: „Gândegşte-te la ea ca la o piatră, sau la 
un panou-shoji, sau la un perete. Este datoria ei să te 
slujească.” 

Cu Mariko era altfel. 

Era bucuros că ea rămăsese. Fără prezenţa ei n-ar fi putut 
începe niciodată instrucţia, iar de explicaţiile subtilităţilor 
strategiei nici n-ar fi putut fi vorba. O binecuvânta pe ea şi 
pe fratele Domingo, şi pe Alban Caradoc şi toţi ceilalţi 
dascăli ai săi. 

Nu m-am gândit niciodată că războaiele vor fi atât de 
folositoare, cugetă. De mult, pe când corabia lui transporta 
o încărcătură de lână englezească la Anvers, o armată 
spaniolă năvâălise asupra oraşului şi fiecare bărbat alergase 
la baricade şi la întărituri. Atacul surpriză al infanteriei 
spaniole fusese respins de focul armelor şi dibăcia 
manevrelor militare. Atunci îl văzuse pentru prima oară pe 
Wilhem, duce de Orania, mişcând regimentele ca piesele de 
şah, înaintând, retrăgându-se cu prefăcută panică, ca să se 
regrupeze din nou, să treacă din nou la asalt, cu armele 
fulgerând toate odată, sfâşiind măruntaie, salve asurzitoare 
rupând rândurile Invincibililor, prăvălindu-i, morţi sau 
urlând, duhoarea sângelui şi a pulberii de puşcă şi a urinii şi 
a cailor şi excremente umplându-ţi fiinţa, o bucurie 


sălbatică, nestăvilită, de a ucide, punând stăpânire pe tine 
şi înzecindu-ţi puterea braţelor. 

— lisuse Cristoase, e grozav să fi învingător! spuse tare, în 
cadă. 

— Stăpâne? spuse Suwo. 

— Nimic, răspunse în japoneză. Eu vorbind - gândeam 
doar - gândeam doar, cu voce tare. 

— Înţeleg, stăpâne. Da. Vă cer iertare. 

Blackthorne se lăsă din nou furat de gânduri. 

Mariko. Da, ea e de nepreţuit. 

După acea primă noapte, când fusese gata să se sinucidă, 
nimic nu mai fusese spus. Ce ar mai fi fost de, spus? 

Mă bucur că sunt atâtea de multe de făcut, îşi spuse. Nu e 
timp să te gândeşti decât aici, în cadă, în aceste câteva 
clipe, Nu ai niciodată destul timp ca să faci totul. Porunca e 
să te concentrezi asupra instrucției şi-a explicaţiilor şi nu 
asupra învăţăturii, dar, dorind să înveţi, încercând să înveţi, 
având nevoie să înveţi, ca să-ţi îndeplineşti promisiunea 
către Yabu. Niciodată îndeajuns de multe ore, întotdeauna 
istovit şi secătuit la vremea somnului, adormind îndată, ca 
să te trezeşti la revărsatul zorilor şi să călăreşti în goană 
către platou. Instrucție toată dimineaţa, apoi o masă 
modestă, niciodată îndestulătoare şi niciodată carne. Apoi, 
în fiecare după-amiază până la căderea nopţii, câteodată 
până foarte târziu noaptea, cu Yabu şi cu Omi, cu Igurashi şi 
Naga, cu Zukimoto şi încă câţiva alţi ofiţeri, vorbind despre 
război, răspunzând la întrebări despre război. Cum se 
poartă războaiele. Războaiele barbarilor şi războaiele 
japonezilor. Pe apă şi pe uscat. Cu scribii întotdeauna 
însemnând totul. Multe, multe însemnări. 

Câteodată cu Yabu singur. 

Dar întotdeauna Mariko acolo, parte din el, vorbind pentru 
el şi pentru Yabu. Mariko purtându-se altfel cu el acum, el 
nemaisimţindu-se străin faţă de ea. 

În alte zile scribii reciteau însemnările, verificând 
întotdeauna foarte meticulos, revizuind şi verificând din 


nou, până acum când, după douăsprezece zile şi o sută de 
ore sau mai bine de explicaţii obositoare, amănunțite, 
începea să se închege un manual de război. Foarte precis şi 
periculos. 

Periculos pentru cine? Nu pentru noi, englezii sau 
olandezii, care vom veni aici paşnici şi numai ca negustori. 
Periculos pentru inamicii lui Yabu, şi-ai lui Ioranaga, şi 
duşmanii noştri portughezi şi spanioli, când vor încerca să 
cucerească Japonia, aşa cum au făcut-o peste tot, în fiece 
teritoriu nou descoperit. Mai întâi sosesc popii, apoi 
conchistadorii. 

Dar nu aici, îşi zise cu mare mulţumire. Niciodată aici, 
acum. Manualul e pavăză şi dovadă pentru asta. De va 
exista un răgaz de câţiva ani ca să răspândească 
cunoştiinţele lui, aici nu vor putea cuceri nimic. 

— Anjin-san? 

— Hai, Mariko-san! 

Ea se înclină. 

— Yabu-ko wa kiden no goshusseki o kon-ya wa hitsuo to 
senu to oserareru, Anjin-san. 

Cuvintele se formară încet în cap. „Seniorul Yabu nu cere 
să te vadă în noaptea asta.” 

— Ichi-ban, spuse fericit. Domo. 

— Gomen nasai, Anjin-san. Anatawa... 

— Da, Mariko-san, o întrerupse, fierbinţeala apei golindu-l 
de forţe. Ştiu că trebuia s-o spun altfel, dar acum nu vreau 
să mai vorbesc japoneza. Nu în seara asta. Acum mă simt ca 
un şcolar care a scăpat de şcoală pentru toată vacanţa de 
Crăciun. Înţelegi că acestea vor fi primele ore libere pe 
care le-am avut de când am ajuns aici? 

— Da. Sigur că da, ea se strâmbă ghiduş. Şi înţelegi, 
senhor căpitan-pilot Blackthorne, că acestea vor fi primele 
ore libere pe care le am de când am ajuns aici? 

El râse. Ea purta un halat gros de bumbac, de baie, lejer şi 
un prosop în jurul capului ca să-i apere părul. În fiecare 


seară, de-ndată ce începea masajul lui, ea se îmbăia, 
câteodată singură, câteodată cu Fujiko. 

— Gata, poţi veni, spuse, începând să se ridice. 

— O, te rog nu, nu vreau să te tulbur. 

— Atunci vino şi dumneata. E minunat. 

— Mulţumesc, abia aştept să dau jos sudoarea şi praful. 

Îşi scoase halatul şi se aşeză jos pe scăunel. Un slujitor 
începu s-o săpunească, Suwo aşteptând răbdător lângă 
masa de masaj. 

— Chiar este ca o vacanţă, spuse la fel de fericită. 

Prima dată când Blackthorne o văzuse goală, în ziua în 
care înotaseră, se simţise nespus de tulburat. Acum 
goliciunea ei, în sine, nu-l mai afecta fizic. Trăind alături, 
după obiceiul japonez, într-o casă japoneză, unde pereţii 
erau de hârtie, iar camerele puteau sluji în mai multe feluri, 
o văzuse dezbrăcată mai mult sau mai puţin, de multe ori. O 
văzuse chiar uşurându-se. 

— Ce poate fi mai firesc, Anjin-san? Trupurile sunt fireşti şi 
diferenţele dintre bărbat şi femeie sunt fireşti, neh? 

— Da, dar e, hâm, doar că suntem învăţaţi altfel. 

— Dar acum eşti aici şi obiceiurile noastre sunt şi 
obiceiurile dumitale şi ce e firesc e firesc, neh? 

Firesc era să-ţi faci nevoile în aer liber, dacă nu erau 
latrine sau găleți, ridicându-ţi doar chimonoul sau 
desfăcându-l şi stând pe vine sau în picioare, toţi ceilalţi 
aşteptând politicoşi şi fără să privească, rareori existând 
paravane care să te ferească de ochii lor. Şi de ce ar dori 
cineva să se ferească? Şi curând unul dintre ţărani va 
strânge fecalele şi le va amesteca cu apă, ca să fertilizeze 
recoltele. Excrementele şi urina umană erau singura sursă 
serioasă de fertilizare din imperiu. Erau puţini cai şi bivoli şi 
nici o altă sursă animală. Aşa că fiecare rămăşiţă umană era 
adunată şi vândută fermierilor din toată ţara. 

Şi după ce îi vedeai pe cei înstăriți şi pe cei săraci 
desfăcându-şi sau ridicându-şi chimonourile, aşezându-se 


pe vine sau cu picioarele desfăcute, nu prea mai ai de ce să 
te simţi stânjenit. 

— E vreun motiv, Anjin-san? 

— Nu 

— Bine, spusese ea foarte mulţumită. În curând îţi va place 
peştele crud şi algele de mare proaspete, şi-atunci vei fi 
într-adevăr hatamoto. 

Slujnica turnă apă peste ea. Limpezită, Mariko păşi în 
cadă, şi se aşeză în faţa lui cu un suspin prelung de 
mulţumire, cu micul crucifix legănându-i-se între sâni. 

— Cum poţi să faci asta? spuse. 

— Ce? 

— Să intri atât de repede. E atât de fierbinte. 

— Nu ştiu, Anjin-san, dar i-am rugat să mai pună lemne pe 
foc şi să mai încălzească apa. Pentru tine Fujiko întotdeauna 
se îngrijeşte să fie - noi am spune, călduţă. 

— Dacă asta înseamnă călduţă, atunci eu sunt popă. 

— Ce? 

— Nimic. 

Fierbinţeala apei îi moleşea şi ei lânceziră un timp fără să 
spună un cuvânt. 

Mai târziu ea spuse: 

— Ce ţi-ar place să faci în seara asta, Anjin-san? 

— Dacă am fi în Londra am... Blackthorne se opri. N-am să 
mă gândesc la ei, îşi spuse. Sau la Londra. Asta a trecut. 
Asta nu există. Numai aici există. 

— Dacă? 

Ea îl privea văzând schimbarea. 

— Am merge la un teatru şi-am vedea o piesă, spuse, 
stăpânindu-se. Aveţi piese aici? 

— O, da, Anjin-san. Piesele sunt foarte populare la noi. Lui 
Taiko îi plăcea să joace în ele, ca să-şi distreze oaspeţii. Şi 
chiar şi seniorului Toranaga îi place asta. Şi bineînţeles sunt 
multe trupe ambulante pentru oamenii de rând. Dar piesele 
noastre nu se aseamănă cu ale voastre, aşa cred. Aici actorii 
şi actrițele poartă măşti. Noi numim piesele Noh. Au o parte 


de muzică, o parte de dans şi cele mai multe sunt foarte 
triste, foarte tragice, piese istorice. Unele sunt comedii. Am 
vedea o comedie, sau poate o piesă religioasă? 

— Nu, am merge la teatrul Globe şi am vedea ceva de un 
autor numit Shakespeare. Îmi place mai mult decât Ben 
Jonson sau Marlowe. Poate am vedea Îmblânzirea scorpiei, 
sau Visul unei nopţi de vară, sau Romeo şi Julieta. Am luat-o 
pe soţia mea odată la Romeo şi Julieta şi i-a plăcut foarte 
mult. Îi explică acţiunea. 

Pe cele mai multe, Mariko le găsi de neînțeles. 

— Aici ar fi de neconceput ca o fată să nu se supună tatălui 
ei. Dar e atât de trist, neh? Trist pentru tânăra fată şi 
pentru băiat. Avea numai treisprezece ani? Toate doamnele 
voastre se căsătoresc atât de tinere? 

— Nu. De obicei la cincisprezece sau şaisprezece. Soţia 
mea avea şaptesprezece când ne-am căsătorit. Tu câţi ani 
aveai? 

— Doar cincisprezece, Anjin-san. O umbră îi trecu peste 
faţă, dar el n-o băgă în seamă. Şi după piesă, ce-am face? 

— Te-aş duce undeva să mâncăm. Am merge la Stone's 
Chop House pe Fetter Lane sau la Cheshire Cheese în Fleet 
Street. Sunt hanuri unde mâncarea e deosebită. 

— Ce-ai mânca? 

— Mai bine nu-mi aduc aminte, spuse cu un zâmbet leneş, 
readucându-şi gândurile către prezent. Nu pot să-mi 
amintesc. Ne aflăm aici şi-aici o să mâncăm şi-o să-mi placă 
peştele crud, şi karma e karma. Se cufundă mai adânc în 
cadă. Un cuvânt minunat karma, şi-o idee minunată. Mi-ai 
fost de un nemăsurat ajutor, Mariko-san. 

— E plăcerea mea să-ţi fiu cât de puţin de folos. Mariko se 
destinse în apa caldă. Fujiko are ceva special de mâncare 
pentru dumneata deseară. 

— Oh? 

— Ea a cumpărat un... cred că voi îi spuneţi fazan. Este o 
pasăre mare. Unul dintre şoimari a prins-o pentru ea. 

— Un fazan? E adevărat? Honto? 


— Honto, răspunse ea. Fujiko i-a rugat să vâneze pentru 
tine. Şi m-a rugat să ţi-o spun. 

— Cum a fost gătit? 

— Unul dintre soldaţi a văzut cum îl prepară portughezii şi 
i-a povestit lui Fujiko-san. Ea te roagă să fii înţelegător, 
dacă nu a fost gătit cum se cuvine. 

— Dar cum îl face... cum o să-l facă bucătarii? 

Se corectă, pentru că doar slujnicele găteau şi făceau 
curat în casă. 

— 1 s-a spus că mai întâi trebuie smulse toate penele, 
apoi... apoi scoase măruntaiele. Mariko îşi stăpâni sila. Apoi 
pasărea este fie tăiată în bucăţi mărunte şi prăjită în ulei, 
sau fiartă cu sare şi mirodenii. Strâmbă din nas. Câteodată 
o învelesc în noroi şi o pun în cărbune şi o coc. Noi nu avem 
cuptoare, Anjin-san. Aşa că va fi prăjită. Sper că va fi cum 
trebuie. 

— Sunt sigur că va fi perfect, spuse, convins că nu va 
putea fi mâncat. 

Ea râse. 

— Uneori te trădezi atât de uşor, Anjin-san. 

— Nu înţelegi cât de importantă este hrana! Zâmbi fără să 
vrea. Ai dreptate. N-ar trebui să mă intereseze mâncarea, 
dar nu-mi pot stăpâni foamea. 

— Ai s-o poţi face în curând. Ai să înveţi chiar să bei ceai 
dintr-o ceaşcă goală. 

— Ce? 

— Nu e locul să-ţi explic asta, Anjin-san, şi nici timpul. 
Pentru asta trebuie să fi foarte limpede şi foarte ager. E 
nevoie de un apus de soare liniştit, sau un răsărit. Într-o zi 
am să-ţi arăt cum se face, pentru ceea ce ai făcut. O, este 
atât de bine să zaci aici, nu-i aşa? O baie este într-adevăr un 
dar al lui Dumnezeu. Auzi slujitorii afară, dincolo de perete, 
înteţind focul. Îndură fierbinţeala crescândă cât fu în stare, 
apoi ieşi din apă pe jumătate sprijinit de Suwo, şi se întinse 
pe spate gâfiind, pe prosopul gros. Degetele bătrânului îl 
pipăiră. Blackthorne ar fi ţipat de plăcere. 


— E atât de bine... 

— Te-ai schimbat atât de mult în ultimele zile, Anjin-san. 

— Oare? 

— O, da, de la renaşterea ta - da, foarte mult. 

Încercă să-şi reamintească prima noapte, dar nu reuşi 
mare lucru. Cumva izbutise să ajungă înapoi pe propriile 
picioare. Fujiko şi servitorii îl ajutaseră să se întindă în pat. 
După un somn fără vise, se trezise în zori şi plecase să 
înoate. Apoi, uscându-se la soare, îi mulţumise Domnului 
pentru putere şi pentru cheia pe care i-o dăduse Mariko. 
Mai târziu, mergând către casă, salutase sătenii, ştiind în 
taină că şi ei, şi el, scăpaseră de blestemul lui Yabu. 

Când sosise Mariko, trimisese după Mura. 

— Mariko-san, te rog, spune-i lui Mura asta: avem o 
problemă, tu şi eu. O vom rezolva împreună. Vreau să merg 
la şcoala din sat. Să învăţ să vorbesc cu copiii. 

— Ei n-au şcoală, Anjin-san. 

— Niciuna? 

— Nu. Mura spune că este o mânăstire la câţiva ri către 
vest şi călugării ar putea să te înveţe scrisul şi cititul dacă 
vrei. Dar acesta este un sat, Anjin-san. Copiii de aici trebuie 
să înveţe obiceiurile peştilor, marea, să facă năvoade, să 
sădească şi să crească orez şi alte grâne. Mai rămâne puţin 
timp. pentru altceva, fără să mai vorbim de scris şi citit, şi 
desigur, părinţii şi bunicii îşi învaţă copiii, ca întotdeauna. 

— Atunci, cum pot să învăţ când ai să fii plecată? 

— Seniorul Toranaga îţi va trimite cărţile. 

— Cărţile nu-mi sunt de-ajuns. 

— Totul va fi bine, Anjin-san. 

— Da. Poate. Dar spune-i starostelui că de câte ori fac o 
greşeală, oricine - oricine, chiar şi un copil - trebuie să mă 
îndrepte de-ndată. O poruncesc. 

— El spune, mulţumesc, Anjin-san. 

— Vorbeşte cineva de-aici portugheză? 

— El spune, nu. 

— Cineva de prin apropiere? 


— Iy6, Anjin-san. 

— Mariko-san, trebuie să am pe cineva, după ce pleci 
dumneata. 

— Am să-i spun lui Yabu-san de cele ce-ai zis. 

— Mura-san... 

— El spune că nu trebuie să foloseşti san când vorbeşti cu 
el sau cu alt sătean. Ei sunt mai prejos. Nu este corect 
pentru dumneata să spui san celor ce sunt mai prejos de 
tine. 

Fujiko se înclinase şi ea până la pământ în prima zi. 

— Fujiko-san îţi urează bun venit, Anjin-san. Ea spune că i- 
ai făcut o mare onoare şi te roagă s-o ierţi pentru purtarea 
urâtă de pe navă. E onorată să fie concubina şi stăpâna 
casei dumitale. Te întreabă dacă vei păstra săbiile, căci i-ar 
face mare plăcere. Au fost ale tatălui ei care este mort. Nu 
le-a dat soţului ei, pentru că acesta le avea pe-ale sale. 

— Mulţumeşte-i şi spune-i că mă simt onorat că este 
concubina mea, spusese. 

Mariko se înclinase deasemenea, oficial, ceremonios. 

— Eşti într-o viaţă nouă, acum, Anjin-san. Te privim cu alţi 
ochi. E obiceiul nostru să fim ceremonioşi câteodată şi 
foarte serioşi. Mi-ai deschis ochii, foarte mult. Mai demult 
erai doar un bărbat pentru mine. Te rog, iartă-mi prostia. 
Acum ai dovedit că eşti samurai. Acum eşti samurai. Te rog 
iartă-mi lipsa de cuviinţă de până acum. 

Se simţise foarte mare în acea zi. Dar pasul către moarte, 
pe care-l făcuse de bunăvoie, îl schimbase mai mult decât îşi 
dăduse seama, şi-l însemnase pentru totdeauna, mai mult 
decât toate celelalte întâlniri cu moartea de până atunci, 
luate la un loc. 

Te bizuiai pe Omi? se întrebă. Că Omi va opri lovitura?' Nu 
i-ai dat destul de înţeles ce ai de gând să faci? 

Nu ştiu. Ştiu doar că mă bucur că a fost pregătit, îşi 
răspunse sincer, Blackthorne. Încă o viaţă s-a dus. 

— Asta-i cea de-a noua viaţă a mea. Ultima, spuse tare. 

Degetele lui Suwo se opriră deîndată. 


— Ce? întrebă Mariko. Ce-ai spus, Anjin-san? 

— Nimic. N-am spus nimic, răspunse încurcat. 

— Te doare, stăpâne? întrebă Suwo. 

— Nu. 

Suwo mai spuse ceva ce el înţelese. 

— Dozo? 

Mariko spuse de departe: 

— Vrea să-ţi maseze spatele, acum. 

Blackthorne se răsuci pe burtă, şi repetă cuvintele 
japoneze şi le uită într-o clipă. O vedea prin aburi. Răsufla 
adânc, cu capul uşor dat pe spate, şi cu pielea trandafirie. 
Cum poate suporta căldura? se întrebă. Obişnuinţa, cred, 
din copilărie. 

Degetele lui Suwo îl umpleau de plăcere şi el aţipi. 

La ce mă gândeam? 

Te gândeai la cea de-a noua viaţă, ultima ta viaţă şi erai 
înspăimântat amintindu-ţi superstiţia. Dar e o prostie aici, 
în acest Tărâm al Zeilor, să fii superstiţios. Lucrurile sunt 
altfel aici şi asta e pentru totdeauna. Astăzi e veşnicia. 

Mâine se pot întâmpla multe. 

Astăzi mă supun legilor lor. 

Aşa să fie. 

Slujnica aduse tava acoperită. O ţinea ridicată deasupra 
capului aşa cum era obiceiul, astfel ca răsuflarea ei să nu 
prihănească mâncarea. Îngenunchie grijulie şi-o aşeză 
atentă pe măsuţa de servit din faţa lui Blackthorne. Pe 
fiecare măsuţă se aflau boluri şi beţişoare, ceşti de sake şi 
şerveţele şi-un mic aranjament floral. Fujiko şi Mariko 
stăteau în faţa lui. Purtau flori şi piepteni de argint în păr. 
Chimonoul lui Fujiko avea un desen cu peşti verde pal pe un 
fond alb, iar obi-ul ei era auriu. Al lui Mariko era negru cu 
roşu, cu o broderie fină din fir de argint, de crizanteme, şi 
un obi cu carouri roşii şi argintii. Amândouă erau parfumate 
ca întotdeauna. Fuseseră aprinse arome ca să depărteze 
insectele nopţii. 


Blackthorne se ţinea de multă vreme serios. Ştia că orice 
semn de nemulţumire din partea lui avea să le strice seara. 
Dacă putuseră fi prinşi fazani, trebuia să mai fie şi alt vânat, 
cugetă. Avea cal şi pistoale şi putea să vâneze el însuşi, doar 
să-şi fi făcut timp. 

Fujiko se aplecă şi ridică capacul de deasupra tăvii. 
Bucăţile mici de carne prăjită erau maronii şi păreau 
perfecte. Începu să saliveze simțind mirosul. Luă încetişor, 
cu beţişoarele, o bucată de carne, rugându-se să n-o scape 
şi mestecă. Era tare şi uscată, dar nu mai mâncase carne de 
atâta vreme, aşa că i se părea delicioasă. Încă o bucată. 
Oftă de plăcere. 

— Ichi-ban, ichi-ban, zău. 


Fujiko se împurpură şi-i turnă sake ca să-şi ascundă faţa. 
Mariko îşi făcea vânt cu evantaiul care părea o libelulă 
purpurie. Blackthorne dădu vinul pe gât şi mai mâncă o 
bucată şi-şi mai turnă vin, oferind, după obicei, ceaşca sa 
plină lui Fujiko. Ea refuză aşa cum cerea datina, dar în 
seara asta el insistă, aşa că ea goli ceaşca înecându-se uşor. 
Mariko refuză şi ea, apoi se lăsă şi ea înduplecată. Apoi el 
atacă fazanul încercând să nu fie prea lacom. Femeile abia 
se atinseră de porţiile lor mici, de legume şi peşte. Asta nu-l 
deranjă, pentru că era obiceiul ca femeile să mănânce 
înainte sau după, astfel ca întreaga lor atenţie să fie 
îndreptată asupra stăpânului. 

Mâncă întregul fazan şi trei boluri de orez şi sorbi 
zgomotos sake-ul, ceea ce, de asemeni ţinea de bunele 
maniere. Se simţea sătul pentru prima dată de luni de zile. 
În timpul mesei, băuse şase clondire cu vin fierbinte, 
Mariko şi Fujiko, împreună, două. Acum erau aprinse la faţă 
şi chicoteau caraghios. 

Mariko pufni şi îşi duse mâna la gură. 

— Aş vrea să pot bea sake ca dumneata, Anjin-san. Bei 
sake mai grozav decât orice alt bărbat pe care îl ştiu. Pun 
rămăşag că ai putea fi cel mai bun din Izu. Aş putea câştiga 
o mulţime de bani cu dumneata! 

— Credeam că samuraii condamnă jocurile de noroc. 

— O, desigur, fără îndoială că le condamnă. Nu sunt toţi 
negustori sau ţărani, dar nu toţi samuraii sunt atât de tari şi 
mulţi - cum aţi spune voi - mulţi pariază ca portughezii. 

— Femeile pariază? 

— O, da. Foarte mult. Dar numai între ele şi pe sume mici 
şi întotdeauna astfel ca soţii lor să nu afle. 

Traduse veselă pentru Fujiko, care era mult mai aprinsă la 
faţă decât ea. 

— Concubina dumitale întreabă dacă englezii pariază. 
Dacă vă plac rămăşagurile. 

— Este distracţia noastră naţională. Şi le povesti despre 
cursele de cai, despre popice, despre luptele între tauri şi 


câini, despre cursele de ogari şi vânătorile de vulpi şi cele 
cu şoimi, despre jocul cu bile şi despre noile companii pe 
acţiuni şi scrisorile de valori, despre trageri la ţintă şi 
aruncări cu săgeți, despre loterii şi box, şi jocuri de cărţi, şi 
trântă, şi zaruri, şi jocul de dame, şi domino, şi despre 
bâlciuri şi roata norocului, pe care poţi să pui câte un 
gologan pe fiecare număr. 

— Dar cum mai găsiţi timp să trăiţi, să purtaţi războaie, să 
împărţiţi perna? întrebă Fujiko. 

— E întotdeauna timp pentru asta. 

Ochii lor se întâlniră pentru un moment, dar nu putu citi 
nimic în ai ei, doar mulţumire şi, poate, prea mult vin. 

Mariko îl rugă să cânte cântecul marinăresc pentru Fujiko 
şi el îl cântă, iar ele îl felicitară, şi-i spuseră că era cel mai 
frumos pe care-l auziseră vreodată. 

— Mai e sake? 

— O, dumneata nu trebuie să torni, Anjin-san, aceasta e 
datoria femeilor! Nu ţi-am spus? 

— Da, mai luaţi puţin, dozo. 

— Mai bine nu. Cred că am să mă prăbuşesc. 

Mariko îşi flutură puternic evantaiul şi curentul de aer îi 
răvăşi firele de păr scăpate din coafura ei desăvârşită. 

— Ai urechi frumoase, spuse. 

— Şi dumneata. Eu - Fujiko-san şi cu mine credem că 
nasul dumitale este perfect, demn de un daimyo. 

El rânji şi se înclină ceremonios. Apoi ele se înclinară la 
rândul lor. Marginile chimonoului lui Mariko se desfăcură în 
jurul gâtului, descoperind marginea purpurie a chimonoului 
de dedesubt şi curbura sânilor, care-l răscoli puternic. 

— Sake, Anjin-san? 

Întinse ceaşca cu mână sigură. Ea îi turnă privind atentă 
vasul, atingându-şi buzele cu vârful limbii din cauza 
concentrării. 

Cu greu Fujiko mai acceptă puţin, deşi spuse că nu-şi mai 
simţea de loc picioarele. Tristeţea ei rezervată dispăruse în 


această noapte şi părea din nou tânără. Blackthorne băgă 
de seamă că nu era atât de urâtă pe cât gândise. 

Capul lui Jozen fierbea. Nu din cauza sake-ului, ci din 
pricina strategiei de război, de necrezut, pe care Yabu, Omi 
şi Igurashi i-o înfăţişaseră atât de deschis. Numai Naga, 
comandantul adjunct, fiul duşmanului său de moarte, nu 
rostise nici un cuvânt, păstrându-se toată seara rece, 
arogant, ţeapăn, cu trăsături asemănătoare lui Toranaga - 
nas mare pe o faţă smeadă 

— Uluitor, Yabu-sama, spuse Jozen. Acum pot înţelege 
pricina acestei taine. Stăpânul meu o va înţelege şi el. 
Înţelept, foarte înţelept. Şi tu, Naga-san, ai stat tăcut toată 
seara. M-aş bucura să-ţi aud părerea. Ce crezi despre 
această mobilitate în manevră, această nouă strategie? 

— Tatăl meu crede că toate posibilităţile de război trebuie 
să fie studiate, Jozen-san, spuse tânărul bărbat. 

— Dar tu, care e părerea ta? 

— Am fost trimis aici doar ca să mă supun, să observ, să 
ascult, să învăţ şi să verific. Nu să-mi dau părerea. 

— Desigur, dar, fiind al doilea la comandă, aş spune, ca un 
valoros comandant adjunct, nu eşti de părere că această 
încercare a izbutit? 

— Yabu-sama ori Omi-san ar trebui să vă răspundă la 
aceasta. Sau tatăl meu. 

— Dar Yabu-sama a spus că toţi trebuie să vorbească liber 
în seara asta. Ce e de-ascuns? Suntem toţi prieteni, neh? 
Fiul atât de renumit al unui părinte atât de renumit trebuie 
să aibă o părere, neh? 

Ochii lui Naga se îngustară sub înţepătură, dar nu 
răspunse. 

— Oricine poate să vorbească liber, Naga-san, spuse Yabu. 
Ce crezi? 

— Eu cred că folosind surpriza, această idee va câştiga o 
hărţuială sau poate o bătălie. Folosind surpriza, da. Dar 
după aceea? Vocea lui Naga era rece. Apoi toate părţile vor 
folosi acelaşi plan şi o mulţime de oameni vor muri fără 


folos, măcelăriți fără onoare, de un atacant care nu va şti 
nici măcar pe cine a omorât. Nu cred că tatăl meu va 
încuviinţa de fapt folosirea ei într-o bătălie adevărată. 

— A spus el asta? întrebă Yabu tăios, fără să-i pese de 
Jozen. 

— Nu, Yabu-sama. Este părerea mea, bineînţeles. 

— Dar regimentul de muschete, nu eşti de acord cu el? Te 
dezgustă? întrebă Yabu întunecat. 

Naga îl privi cu ochi morţi, de reptilă. 

— Cu mare respect, deoarece mi-aţi cerut părerea, da, îl 
găsesc dezgustător. Înaintaşii noştri au ştiut întotdeauna pe 
cine ucid sau cine îi învinge. Aceasta este Bushido, calea 
noastră, Calea Războinicului, calea unui adevărat samurai. 
Cel mai bun bărbat învinge, neh? Dar acum? Cum poţi să-ţi 
dovedeşti valoarea în faţa stăpânului tău? Cum poate el 
răsplăti curajul? Să înfrunţi gloanţele e un act de curaj, dar 
şi o prostie în aceeaşi măsură. Care e valoarea unui astfel 
de gest? Armele de foc sunt împotriva codului samuraiului. 
Barbarii luptă în felul acesta. Ţăranii luptă în felul acesta. 
Nu înţelegeţi că până şi împuţiţi de negustori şi ţărani şi 
chiar eta ar putea să lupte în felul acesta? Jozen râse şi 
Naga continuă şi mai ameninţător: Câţiva ţărani fanatici ar 
putea să ucidă orice număr de samurai - dac-ar avea 
destule arme de foc! Da, ţăranii pot să ucidă pe oricare 
dintre noi, chiar şi pe seniorul Ishido, care vrea să îi ia locul 
tatălui meu. 

Jozen îl întrerupse. 

— Seniorul Ishido nu râvneşte la pământurile tatălui tău. 
Vrea doar să păstreze neatins imperiul, pentru moştenitorul 
lui de drept. 

— Tatăl meu nu e o ameninţare pentru seniorul Yaemon, 
sau pentru împărăție. 

— Desigur, dar vorbeai despre ţărani. Seniorul 'Taiko a fost 
odată ţăran. Seniorul Ishido a fost odată ţăran. Eu am fost 
odată ţăran. Şi ronin! 


Naga nu vroia ceartă. Ştia că nu se putea măsura cu 
Jozen, a cărui iscusinţă la folosirea sabiei şi toporului era 
renumită. 

— Nu am încercat să vă insult stăpânul, sau pe 
dumneavoastră, sau pe oricine altcineva, Jozen-san. Vroiam 
să spun doar că noi, samuraii, - trebuie să luăm măsuri ca 
ţăranii să nu aibă niciodată arme de foc, sau niciunul dintre 
noi nu va mai fi în siguranţă. 

— N-o să ne facem niciodată griji în privinţa ţăranilor sau 
a negustorilor. 

— Aşa e, adăugă Yabu. Naga-san, sunt de acord cu o parte 
din cele spuse. Da, dar puştile sunt moderne. În curând 
toate bătăliile vor fi purtate cu puşti. Sunt de acord că e 
dezgustător, dar este felul în care se vor purta războaiele 
moderne. Şi-apoi va fi cum a fost întotdeauna: cei mai viteji 
samurai vor învinge. 

— Nu, îmi pare rău, dar greşeşti, Yabu-sama! Ce ne-a spus 
blestematul de barbar, care-i esenţa strategiei lor? El 
singur a recunoscut că toate armatele lor sunt alcătuite din 
oameni angajaţi cu plată şi mercenari, neh? Mercenari! 
Aceştia nu au simţul datoriei faţă de stăpânii lor. Soldaţii 
luptă doar pentru plată şi pradă, să siluiască şi să-nfulece. 
N-a spus el că armatele lor sunt armate de ţărani? Asta au 
adus armele de foc lumii lor şi asta o să ne aducă şi nouă. 
Dacă aş avea putere i-aş zbura capul barbarului în noaptea 
asta, şi-aş scoate în afara legii armele de foc, pentru 
totdeauna. 

— Aşa gândeşte tatăl tău? întrebă Jozen, prea repede. 

— Tatăl meu nu-mi spune mie şi nimănui altcuiva ce 
gândeşte, după cum desigur că ştiţi. Nu vorbesc pentru el, 
nimeni nu vorbeşte în numele lui, răspunse Naga, furios că 
se lăsase atras în cursă şi vorbise. Am fost trimis aici să 
ascult şi nu să vorbesc. Îmi cer iertare pentru cele ce am 
spus. Nu aş fi vorbit dacă nu mi-aţi fi cerut-o. Dacă v-am 
jignit - sau pe dumneavoastră Yabu-sama, sau pe Omi-san - 
îmi cer scuze. 


— Nu e nevoie să-ţi ceri iertare, ţi-am cerut părerea, spuse 
Yabu. De ce s-ar simţi cineva jignit? Asta este o discuţie, 
neh? Între comandanţi. Ai scoate în afara legii armele de 
foc? 

— Da. Tuturor ţăranilor le este interzis să aibă arme de 
orice fel. Ţăranii mei şi oamenii mei sunt foarte bine 
controlaţi. 

Jozen îi zâmbi de sus tânărului subţiratic, urându-l. 

— Ai idei interesante, Naga-san. Dar greşeşti în privinţa 
ţăranilor. Pentru samurai nu sunt altceva decât slugi. 
Închipuie tot atâta pericol cât o grămadă de bălegar. 

— Acum, spuse Naga stăpânit de mândrie. Din pricina asta 
aş scoate acum armele de foc în afara legii. Dar, din cauza 
celor spuse de Anjin-san, acest barbar, aş merge mult mai 
depatre decât legile de acum. Aş da edicte ca oricine 
altcineva - în afară de un samurai - găsit cu o armă de foc, 
sau prins făcând negoţ cu arme de foc, să-şi piardă imediat 
capul, el şi toţi membrii familiei lui, indiferent de vârstă. 
Mai mult, aş interzice fabricarea sau importarea armelor de 
foc. N-aş îngădui barbarilor să le poarte, sau să le aducă pe 
pământurile noastre. Da, dacă aş avea putere - cea ce nu 
caut şi nu voi căuta vreodată - aş ţine barbarii cu totul în 
afara ţării, afară doar de câţiva preoţi şi un port pentru 
negoţ, pe care l-aş înconjura cu un gard înalt şi războinici 
de încredere. În sfârşit, l-aş ucide deîndată pe acest barbar 
nebun, Anjin-san, pentru ca învăţătura lui murdară să nu se 
răspândească. El e ca o molimă. 

Jozen spuse: 

— Ah, Naga-san, trebuie să fie bine să fii atât de tânăr. Ştii, 
stăpânul meu împărtăşeşte multe dintre cele ce ai spus în 
privinţa barbarului. L-am auzit spunând de multe ori: Să-i 
ţinem în afara ţării, alungaţi-i, trimiteţi-i cu şuturi în dos la 
Nagasaki şi ţineţi-i închişi acolo. L-ai ucide pe Anjin-san, 
neh? Interesant. Nici stăpânului meu nu-i place Anjin-san, 
dar el... se opri. A, da, gândeşti bine în privinţa armelor de 


foc. Văd asta limpede. Pot să-i spun aceasta stăpânului 
meu? Ideea ta în privinţa noilor legi? 

— Desigur. 

Naga se mai potolise şi se mai liniştise acum, că spusese 
tot ceea ce se strânsese în el din prima zi. 

— Ai spus părerile tale şi seniorului Toranaga? întrebă 
Yabu. 

— Seniorul Toranaga nu mi-a cerut părerea. Sper că într-o 
zi îmi va face onoarea să mă întrebe, aşa cum aţi făcut-o 
domniile-voastre, replică Naga de îndată, cu sinceritate 
întrebându-se dacă vreunul dintre ei simţise minciuna. 

Omi spuse: 

— Deoarece aceasta este o discuţie liberă, Alteță, spun că 
acest barbar e o comoară. Eu cred că trebuie să învăţăm de 
la barbar. Trebuie să ştim despre armele de foc şi despre 
navele de război, pentru că ei ştiu despre ele. Trebuie să 
ştim tot ceea ce ştiu de îndată ce ei o ştiu, şi chiar de-acum 
unii dintre noi trebuie să înceapă să-nveţe să gândească ca 
ei, astfel ca, în curând, să-i putem depăşi. 

Naga spuse încrezător: 

— Ce-ar putea şti ei, Omi-san? Da, arme de foc şi corăbii, 
dar ce altceva? Cum ar putea ei să ne distrugă? Nu există 
nici un samurai printre ei. Nu recunoaşte deschis acest 
Anjin că până şi regii lor sunt nişte ucigaşi şi fanatici 
religioşi? Noi suntem milioane, ei sunt o mână de oameni. 
Am putea să-i zdrobim doar cu mâinile goale. 

— Acest Anjin-san mi-a deschis ochii, Naga-san. Am 
descoperit că pământul nostru şi China nu-i întreaga lume. 
Este doar o mică parte din ea. La început am crezut că 
barbarul era doar o curiozitate. Acum nu mai cred asta. 
Mulţumesc zeilor pentru el. Cred că ne-a salvat şi cred că 
ştiu ce putem învăţa de la el. Deja ne-a dat putere asupra 
barbarilor din sud, şi asupra Chinei. 

— Ce? 

— Taiko a fost înfrânt pentru că sunt prea mulţi pentru noi 
- om la om, săgeată la săgeată - neh? Cu arme de foc şi 


priceperea barbarilor putem lua Pekinul. 

— Cu vicleniile barbarilor, Omi-san! 

— Cu cunoştinţele barbarilor, Naga-san, am putea lua 
Pekinul. Cine ia Pekinul, stăpâneşte China. Şi cine 
stăpâneşte China, poate stăpâni lumea. Trebuie să ne 
obişnuim să nu ne ruşinăm când învăţăm ceva, indiferent de 
la cine am învăţa. 

— Eu zic că nu ne trebuie nimic din afară. 

— Fără supărare, Naga-san, eu cred că trebuie să apărăm 
acest Pământ al Zeilor prin orice mijloace. E prima noastră 
datorie: să apărăm această unică, sfântă poziţie pe care o 
avem pe pământ. Doar numai acesta este Pământul Zeilor, 
neh? Doar numai împăratul nostru este de origine divină. 
Sunt de acord că barbarul ar trebui înlăturat, dar nu 
omorându-l. Ci izolându-l definitiv aici, în Anjiro, până când 
vom învăţa tot ce ştie. 

Jozen se scarpină gânditor. 

— Stăpânul meu va afla părerile voastre. Şi eu cred că 
barbarul ar trebui izolat. Şi deasemenea că instrucţia ar 
trebui oprită deîndată. 

Yabu scoase un sul din mânecă. 

— Acesta este un raport complet pentru seniorul Ishido. 
Când seniorul Ishido o va dori, desigur că instrucţia va fi 
oprită. 

Jozen primi sulul. 

— Şi seniorul Toranaga? 

Ochii se îndreptară către Naga. Naga nu spuse nimic, dar 
privi fix la sulul de pergament. 

Yabu spuse: 

— Veţi putea să-i cereţi părerea direct. Are un raport 
asemănător. Bănuiesc că veţi pleca spre Yedo mâine. S-au 
aţi vrea să asistați la instrucţie. Nu cred că e nevoie să 
spun, că oamenii nu sunt încă bine pregătiţi. 

— Mi-ar place să văd un atac. 

— Omi-san, te rog pregăteşte asta! Îl vei conduce. 

— Da, Alteță. 


Jozen se întoarse către însoţitorul său şi-i dădu sulul de 
pergament. 

— Masumoto, du aceasta seniorului Ishoido, vei pleca 
deîndată. 

— Da, Jozen-san. 

Yabu îi spuse lui Igurashi: 

— Fă-i rost de călăuze până la hotar, şi de cai odihniţi. 

Igurashi plecă imediat cu samuraiul. 

Jozen se întinse şi căscă. 

— Vă rog să mă iertaţi, spuse, dar e din cauza călăritului 
neîntrerupt din ultimele zile. Trebuie să vă mulţumesc 
pentru această seară extraordinară, Yabu-sama. Ideile tale 
duc departe. Şi ale tale, Omi-san, şi ale tale, Naga-san. Am 
să vă laud seniorului Toranaga şi stăpânului meu. Acum, vă 
rog să mă iertaţi, sunt foarte obosit, şi Osaka e foarte 
departe. 

— Desigur, spuse Yabu. Cum a fost la Osaka? 

— Foarte bine. Îţi aminteşti bandiții aceia, cei care te-au 
atacat pe pământ şi pe mare? 

— Desigur. 

— Am luat patru sute şi cincizeci de capete în noaptea aia. 
Mulţi purtau uniformele lui Toranaga. 

— Roninii nu au nici un fel de cinste. 

— Unii dintre ei da, spuse Jozen, tresărind din cauza 
insultei. Trăia mereu cu ruşinea de a fi fost cândva ronin. 
Unii purtau chiar culorile noastre... N-a scăpat niciunul. Au 
murit cu toţii. 

— Şi Buntaro-san? 

— Nu. El... Jozen se opri. Acel nu îi scăpase, dar acum, 
pentru că o spusese, nu-i mai păsa. Nu. Nu ştiu sigur, dar 
nimeni nu i-a găsit capul. N-aţi auzit nimic de el? 

— Nu, spuse Naga. 

— Poate a fost prins. Poate l-au tăiat în bucăţi şi l-au risipit. 
Stăpânul meu ar dori să ştie despre el când veţi avea veşti. 
Totul e foarte bine acum, la Osaka. Se fac mereu pregătiri 
pentru întâlnire. Vor fi distracţii din belşug pentru a 


sărbători noua eră şi desigur în cinstea tuturor acelor 
daimyo ce vor veni. 

— Şi seniorul Toda Hiro-matsu? întrebă politicos Naga. 

— Bătrânul Pumn de Fier e tot atât de viguros şi ursuz ca 
întotdeauna. 

— E încă acolo? 

— Nu. A plecat cu toţi oamenii tatălui tău, cu câteva zile 
înaintea mea. 

— Şi casa tatălui meu? 

— Am auzit că doamna Kiritsubo şi doamna Sazuko au 
cerut să stea cu stăpânul meu. Un doctor a sfătuit-o pe 
doamna să se odihnească o lună... ştii, sănătatea ei. Ela 
considerat că o călătorie nu ar fi potrivită pentru copil. 
Către Yabu adăugă: A căzut în noaptea în care ai plecat, nu- 
i aşa? 

— Da. 

— Nu e nimic grav, sper, spuse Naga, foarte îngrijorat. 

— Nu, Naga-san, nimic grav, spuse Jozen. Din nou către 
Yabu: L-ai înştiinţat pe seniorul Toranaga de sosirea mea? 

— Desigur. 

— Bun. 

— Ştirile pe care ni le-aţi adus îl vor interesa foarte mult. - 

— Da. Am văzut un porumbel călător rotindu-se şi zburând 
către nord. 

— Acum am şi eu porumbei călători. 

Yabu nu spuse că porumbeii lui Jozen fuseseră 
deasemenea văzuţi, sau că şoimii îi atacaseră în apropierea 
munţilor, sau că mesajul fusese descifrat: „La Anjiro, totul 
aşa cum s-a raportat. Yabu, Naga, Omi şi barbarul aici.” 

— Voi pleca mâine cu voia voastră, după atac. Îmi vei da 
cai de schimb? Nu trebuie să-l fac pe seniorul Ioranaga să 
aştepte. Abia aştept să-l văd. Şi stăpânul meu. La Osaka. 
Sper că-l vei însoţi Naga-san. 

— Dacă mi se porunceşte să fiu aici, voi fi aici. 

Naga îşi ţinea privirea plecată, dar fierbea de furie. 


Jozen plecă şi urcă cu gărzile sale dealul către tabără. Îşi 
reaşeză sentinelele şi porunci oamenilor să doarmă, apoi se 
strecură sub acoperişul de frunze întocmit împotriva ploii, 
care se apropia. La lumina lumânării, sub o plasă pentru 
țânțari, rescrise mesajul dinainte pe o hârtie subţire de 
orez şi adăugă: „Cele cinci sute de puşti sunt distrugătoare. 
Atac surpriză în masă cu puşti, pregătit raport complet 
trimis deja cu Masumoto.” Îi puse data şi suflă în lumânare. 
În întuneric, se strecură afară din polog, scoase unul dintre 
porumbeii din panerul său şi-i puse mesajul în micul tub de 
pe piciorul lui. Apoi se strecură nevăzut către unul dintre 
oamenii săi şi-i dădu pasărea. 

— Du asta în tufişuri, spuse. Ascunde-o undeva unde poate 
să picotească în siguranţă până în zori. Cât de departe poţi. 
Dar ai grijă, sunt ochi peste tot în jur. Dacă te întâlneşti cu 
cineva, spune că te-am trimis să patrulezi. Dar ascunde mai 
întâi pasărea. 

Omul se depărtă tăcut ca o gânganie. 

Mulţumit de ceea ce făcuse, Jozen privi la satul de 
dedesubt. În fortăreață luminile erau aprinse, ca şi pe panta 
din faţa sa, în casa pe care ştia că este a lui Omi. Mai erau şi 
în cea care se afla chiar sub el, cea în care locuia acum 
barbarul. 

Naga, puiul ăsta de căţea, are dreptate, gândi, alungând 
cu mâna un ţânţar. Barbarul e o adevărată molimă. 

— Noapte bună, Fujiko-san. 

— Nopate bună, Anjin-san. 

Panoul-shoji alunecă în urma ei. Blackthorne îşi scoase 
chimonoul şi fâşia de pânză din jurul şoldurilor şi îşi puse 
chimonoul mai uşor, pentru dormit, se strecură sub polog şi 
se întinse pe spate. 

Suflă în lumânare. Întunericul adânc îl învălui. Casa era 
cufundată în tăcere. Micile obloane ale ferestrelor erau 
lăsate şi prin ele putea auzi valurile. Norii acoperiră luna. 

Vinul şi râsul îl ameţiseră şi-l înveseliseră. Asculta valurile 
şi se simţi furat de zgomotul lor. Mintea începu să i se 


înceţoşeze. Din când în când jos, în sat, lătra câte un câine. 
Ar trebui să-mi iau un câine, se gândi, amintindu-şi de 
terierul de acasă. Mă-ntreb dacă mai trăieşte. Îl chema 
Grog, dar Tudor, fiul său, îi spusese Og-og. 

Ah, Tudor băiete, a trecut atât de mult timp. 

Aş vrea să vă pot vedea, măcar să vă scriu o scrisoare şi să 
v-o trimit. la să vedem, gândi, cum aş începe? 

„Dragii mei, aceasta este prima scrisoare pe care am putut 
să v-o trimit acasă de când am debarcat în Japonia. 
Lucrurile s-au îndreptat acum, când ştiu cum să trăiesc 
după obiceiurile lor. Mâncarea e groaznică, dar în seara 
asta am avut fazan şi curând o să-mi primesc corabia 
înapoi. Unde să încep povestea? Acum sunt cam ca un 
senior feudal din ţara asta ciudată. Am o casă, un cal, opt 
servitori, o menajeră, propriul meu bărbier şi propriul meu 
tălmaci. Sunt ras ca-n palmă acum şi mă rad în fiecare zi - 
briciurile de oţel pe care le au aici trebuie să fie, de bună 
seamă, cele mai bune din lume. Leafa mea e uriaşă, 
îndeajuns ca să hrăneşti două sute cincizeci de familii 
japoneze un an de zile. În Anglia, asta ar fi aproape o mie 
de guinee de aur pe an. De zece ori leafa mea de la 
compania Olandeză...” 

Panoul - shoji începu să se deschidă. Mâna sa căută 
pistolul sub pernă şi se pregăti, trăgându-se puţin înapoi. 
Apoi auzi un foşnet abia bănuit de mătase, şi simţi o undă 
de parfum 

— Anjin-san? o şoaptă uşoară, plină de promisiuni. 

— Hai? întrebă, la fel de şoptit, scrutând întunericul fără 
să vadă ceva. 

Auzi paşi apropiindu-se. Zgomotul uşor făcut de femeia 
care îngenunchea, pologul dat la o parte şi ea i se alătură 
sub plasa proteguitoare. Îi luă mâna şi i-o puse pe sân, apoi 
pe buze. 

— Mariko-san? 

De îndată degetele înaintară prin întuneric şi-i atinseră 
buzele, îndemnând la tăcere. El încuviinţă din cap, 


înțelegând îngrozitorul risc pe care şi-l asumau. Îi apucă 
încheitura subţire şi i-o mângâie cu buzele. În întunericul 
adânc, cealaltă mână a lui îi căută şi-i mângâie faţa. Ea îi 
sărută degetele unul câte unul. Părul ei era desfăcut, 
coborându-i până la brâu. Mâinile lui îi alergau pe trup - 
atingerea plăcută a trupului gol sub mătase. 

Îi simţea gustul dulce. Limba lui ii atinse dinţi, apoi îi 
înconjură urechile, descoperind-o. Ea îi desfăcu chimonoul 
şi îl lăsă pe alei să cadă. Respirația femeii deveni mai 
languroasă. Se lipi de el, cuibărindu-se, trăgând aşternutul 
peste capetele lor. Apoi începu să-l iubească cu mâinile şi cu 
buzele. Cu mai multă tandreţe şi dorinţă şi pricepere decât 
cunoscuse el vreodată. 

CAPITOLUL 33 

Blackthorne se trezi în zori. Singur. La început fu sigur că 
visase, dar parfumul ei încă mai stăruia şi atunci ştiu că nu 
fusese un vis. 

Un ciocănit discret. 

— Hai 

— Ohayo, Anjin-san. Gomen nasai. O slujnică trase panoul- 
shoji pentru ca Fujiko să poată intra, apoi aduse înăuntru 
tava cu cha, un bol cu orez fiert şi prăjituri de orez. 

— Ohayo, Fujiko-san, domo, spuse mulţumindu-i. 

Venea ea însăşi întodeauna cu prima masă a zilei, dădea la 
o parte pologul şi aştepta în timp ce el mânca, iar slujnica 
aşternea alături un chimonou curat, şi pânza de pus în jurul 
şoldurilor. 

Sorbi din ceai, întrebându-se dacă Fujiko ştia de cele 
întâmplate noaptea. Chipul ei nu trăda nimic. 

— Ikaga desu ka? Ce mai faci, o întrebă. 

— Okagasama de genki desu, Anjin-san. Anata wa? 
Mulţumesc, foarte bine. Dar dumneata? 

Slujnica scoase haine noi din dulapul ascuns în perete, 
care părea că se topeşte în panourile de hârtie, apoi îi lăsă 
singuri. 

— Anata wa yoku nemutta ka? Ai dormit bine? 


— Hai, Anjin-san. Arigato goziemashita! 

Ea zâmbi, îşi puse mâna pe cap, prefăcându-se că o doare 
şi întocmi o pantomimă a unui beţiv care doarme buştean. 

— Anata wa? 

— Watashi wayoku nemuru. Am dormit foarte bine. 

Ea-l corectă: 

— Watashi wa yoku nemutta. 

— Domo. Watashi wa yoku nemutta. 

— Yoi! Taihenyoi! Bine. Foarte bine. 

Apoi o auzi pe Mariko chemând din coridor: 

— Fujiko-san? 

— Hai, Mariko-san? 

Fujiko se duse la shoji şi îl deschise puţin. N-o putea 
vedeape Mariko şi nu putea să înţeleagă ce spuneau. Sper 
că nimeni nu a aflat, se gândi. Mă rog să rămână o taină a 
noastră. Poate că ar fi fost mai bine să fi fost doar un vis. 
Începu să se îmbrace. Fujiko se întoarse şi îngenunche ca 
să îi lege şireturile de la tabi. 

— Mariko-san? Nan ja? 

— Nane mo, Anjin-san, îi răspunse. Nu era nimic 
important. 

Fujiko se îndreptă către takonama, firida unde atârna o 
pictogramă şi un aranjament floral şi în care erau 
întotdeauna aşezate săbiile sale. I le întinse. El le luă şi le 
puse în cingătoare. Săbiile nu i se mai păreau ridicole, deşi 
ar fi dorit să le poarte mai puţin încordat. Îi spusese că tatăl 
ei primise săbiile pentru vitejie, după o bătălie deosebit de 
sângeroasă, în nordul Coreei, în urmă cu şapte ani, în 
timpul primei invazii. Armatele japoneze străbătuseră 
victorioase regatul, izbind ţinuturile din nord. Apoi, pe când 
se aflau aproape de râul Yalu, hoardele chineze se 
revărsaseră deodată peste graniţă şi, copleşindu-le cu 
numărul lor necrezut de mare, îi risipiseră. Tatăl lui Fujiko 
făcuse parte din ariergarda care acoperise retragerea 
către munţii din nordul Seulului, unde ei se regrupaseră şi 
încinseseră o bătălie nedecisă. Asta şi cea de-a doua 


campanie, fuseseră cele mai costisitoare expediţii militare 
desfăşurate vreodată. În anul ce trecuse, la moartea lui 
Taiko, Toranaga ordonase, în numele Consiliului Regenţilor, 
ca resturile armatei să se întoarcă deîndată acasă, spre 
marea uşurare a celor mai mulţi dintre daimyo, nemulţumiţi 
de campania coreeană. 

Blackthorne ieşi pe verandă. Îşi strecură picioarele în 
sandalele de lemn şi înclină din cap către slujitorii săi, care 
stăteau aliniaţi corect ca să i se închine după obicei. Era o zi 
mohorâtă, cerul era acoperit şi un vânt cald şi umed venea 
dinspre mare. Pietrele late cu care era pavată aleea erau 
ude de ploaia care căzuse în timpul nopţii. În faţa porţii 
erau caii şi garda sa de zece samurai călări şi Mariko, care 
se afla deja în şa. Purta o pelerină galbenă, peste pantaloni 
de mătase verde pal, o pălărie cu boruri largi, un voal prins 
cu panglici galbene şi mănuşi. O umbrelă de ploaie se găsea 
la îndemână în coburii şeii. 

— Ohayo, spuse ceremonios. Ohayo, Mariko-san. 

— Ohayo, Anjin-san. Ikaga desu ka? 

— Okagasama de genki desu. Anata wa? 

Ea zâmbi. 

— Yoi, arigato goziemashita. 

Nu lăsa să se vadă nici cel mai mic semn că ceva se 
petrecuse între ei. Dar el nici nu aştepta vreunul, nu în 
public, ştiind cât de primejdios era. Parfumul ei îl învălui, şi 
iar fi plăcut să o sărute acolo, în faţa tuturor. 

— Ikimasho! spuse, sărind în şa, făcând semn samurailor 
să pornească înainte. Îşi purtă calul uşor şi Mariko i se 
alătură. Când rămaseră singuri el se relaxă. 

— Mariko? 

— Hai? 

Apoi spuse în latină: 

— Tu eşti minunată şi te iubesc. 

— Îţi mulţumesc, dar atât de mult vin băut în seara 
trecută, face capul meu să nu se simtă frumos astăzi, crede- 
mă, iar „dragoste” este un cuvânt creştin. 


— Tu eşti minunată şi creştină şi vinul nu te-a putut atinge. 

— Îţi mulţumesc pentru minciună, Anjin-san, îţi 
mulţumesc. 

— Nu, eu ar trebui să-ţi mulţumesc. 

— Oh? De ce? 

— Niciodată „de ce”. Fără „de ce”. Îţi mulţumesc din tot 
sufletul. 

— Dacă vinul şi carnea te fac atât de bun, de cald şi de 
curtenitor, spuse ea, atunci trebuie să-i spun concubinei 
tale să răstoarne cerul şi pământul ca să facă rost de ele 
pentru tine în fiecare seară. 

— Da, mi-ar place ca fiecare seară să fie la fel, 
întotdeauna. 

— Eşti nespus de fericit astăzi, spuse ea. Bine, foarte bine, 
dar de ce? De ce, într-adevăr? 

— Din cauza ta. Tu ştii de ce. 

— Nu ştiu nimic, Anjin-san. 

— Nimic? o tachină el. 

— Nimic. 

Era uimit. Erau într-adevăr singuri şi în siguranţă. 

— De ce acest „nimic” a şters zâmbetul de pe buzele tale? 
întrebă ea. 

— Prostie! Câtă prostie! Am uitat că e foarte înţelept să fii 
prevăzător. Atâta doar că suntem singuri şi vroiam să 
vorbesc despre asta. Şi, de fapt, să spun mai multe. 

— Vorbeşti în şarade. Nu te înţeleg. 

Era din nou descumpănit. 

— Nu vrei să vorbim despre asta, de loc? 

— Despre ce, Anjin-san? 

— Despre ceea ce s-a întâmplat noaptea? 

— Am trecut prin faţa uşii tale azi noapte, când slujnica 
mea, Koi, era cu tine. 

— Ce?! 

— Noi, concubina ta şi cu mine, ne-am gândit că ar fiun 
dar plăcut pentru tine. Ţi-a plăcut, nu-i aşa? 


Blackthorne încerca să-şi revină în fire. Slujnica lui Mariko 
era cam de aceeaşi măsură, dar mai tânără şi nici pe 
departe atât de suplă şi de drăguță. Şi, da, fusese întuneric 
beznă şi desigur, capul său era tulbure din cauza vinului, 
dar nu, cu siguranţă nu fusese slujnica. 

— Nu e cu putinţă, spuse în portugheză. 

— Ce nu e cu putinţă, senhor? întrebă ea în aceeaşi limbă. 

EI se reîntoarse la latină, căci însoțitorii nu erau prea 
departe şi vântul bătea în direcţia lor. 

— Te rog nu glumi cu mine. Nimeni nu poate să ne audă. 
Pot recunoaşte o anume prezenţă sau parfum. 

— Crezi că am fost eu? O, nu Anjin-san! Aş fi onorată, dar 
eu n-aş putea niciodată... oricât de mult aş dori. O, nu, 
Anjin-san, n-am fost eu, ci Koi, slujnica mea. Aş fi onorată, 
dar aparţin altuia, chiar dacă e mort. 

— Da, dar n-a fost slujnica. Îşi înghiţi mânia. Dar s-o lăsăm 
aşa cum doreşti. 

— A fost slujnica mea, Anjin-san, spuse ea împăciuitor. Noi 
i-am dat cu parfumul meu şi i-am poruncit: fără cuvinte, 
doar atingeri. Nu ne-am gândit nici o clipă că ai să crezi că 
sunt eu. Nu am făcut-o ca să te înşelăm, ci ca să-ţi vină mai 
uşor, ştiind că te stânjeneşte să vorbeşti de lucruri ca 
împărţitul pernei. Îl privea cu ochi mari, nevinovaţi. Eşti 
mulţumit de ea, Anjin-san? Ea e mulţumită de tine. 

— Glumele care privesc lucruri de mare importanţă sunt 
uneori lipsite de haz. 

— Lucrurile de mare importanţă vor fi tratate întotdeauna 
cu mare importanţă. Dar o slujnică, noaptea cu un bărbat, 
nu are importanţă. 

— Nu te consider lipsită de importanţă. 

— Îţi mulţumesc, şi eu spun la fel. Dar o slujnică, noaptea, 
cu un bărbat, este ceva personal şi fără importanţă. Este un 
dar de la ea pentru el, şi câteodată, de la el pentru ea. 
Nimic mai mult. 

— Niciodată? 


— Uneori. Dar problemele personale, ca împărţitul pernei, 
nu au această mare importanţă pe care le-o acorzi. 

— Niciodată? 

— Numai când femeia şi bărbatul se unesc împreună 
împotrivă legii. În această ţară. 

El se domoli, înțelegând în sfârşit. 

— Îmi cer iertare, spuse. Da, ai dreptate, şi eu am greşit 
foarte mult. N-ar fi trebuit să spun toate astea. Îmi cer 
iertare. 

— De ce să-ţi ceri iertare? Pentru ce? Spune-mi, Anjin-san 
aceasta fată purta un crucifix? 

— Nu. 

— Eu îl port întotdeauna. Întotdeauna. 

— Un crucifix poate fi scos, spuse el, absent, în 
portugheză. Asta nu dovedeşte nimic. Poate fi dăruit, ca şi 
parfumul. 

— Spune-mi un ultim adevăr: ai văzut într-adevăr fata? Ai 
văzut-o bine? 

— Desigur. Te rog, hai să uităm că am... 

— Noaptea era foarte întunecoasă şi luna acoperită de 
nori. Te rog, adevărul, Anjin-san, gândeşte-te. Ai văzut, într- 
adevăr, fata? 

Bineînţeles că am văzut-o, se gândi indignat. 

„La naiba, ia gândeşte-te, nu ai văzut-o. Capul ţi-era 
tulbure, putea să fi fost slujnica, dar tu ştii că a fost Mariko 
pentru că tu ai vrut-o pe Mariko şi ai văzut-o numai pe 
Mariko în capul tău, crezând că Mariko te-ar vrea în aceeaşi 
măsură. Eşti un prost. Al naibii de prost. 

— Cu adevărat, nu. Ar trebui într-adevăr să-mi cer iertare, 
spuse. Cum să-mi cer iertare? 

— Nu-i nevoie să-ţi ceri iertare, Anjin-san, îi răspunse ea 
liniştită. Ţi-am spus de multe ori că un bărbat nu-şi cere 
niciodată scuze. Chiar când greşeşte. Şi nu ai greşit. Acum 
ochii ei îl necăjeau. Slujnica mea nu are nevoie de scuze. 

— Îţi mulţumesc, spuse el râzând. Mă faci să mă simt mai 
puţin prost. 


— Întinereşti când râzi, Anjin-san. Seriosul Anjin-san 
devine din nou copil. 

— Tatăl meu mi-a spus că m-am născut bătrân. 

— Într-adevăr? 

— El aşa zicea. 

— Cum arăta? 

— A fost un bărbat grozav. Era căpitan, şi avea propria lui 
navă. Spaniolii l-au omorât într-un loc numit Anvers, când 
au trecut oraşul prin sabie. I-au ars corabia. Aveam şase 
ani, dar mi-l amintesc ca pe un om masiv, înalt, bun la suflet, 
cu păr auriu. Fratele meu mai mare, Arthur, avea doar opt 
ani. Am dus-o foarte greu atunci, Mariko-san. 

— De ce? Te rog, spune-mi. le rog! 

— E totul foarte obişnuit. Fiecare bănuţ fusese băgat în 
corabie, şi asta se pierduse. Şi, ei bine, nu mult după asta, 
sora mea a murit. A murit de foame. A fost foamete în '71 şi 
molimă - ciumă. 

— Şi noi avem molime câteodată. Vărsat negru. Aţi fost 
mulţi în familie? 

— Trei, spuse, bucuros să vorbească, ca să îndepărteze 
cealaltă durere. Willia, sora mea, avea nouă ani când a 
murit. Arthur, el i-a urmat, vroia să fie artist, sculptor, dar a 
trebuit să intre ucenic la un pietrar, ca să mai aducă un 
câştig în casă. A fost ucis în înfruntarea cu Armada. Avea 
doar douăzeci şi cinci, sărmanul nebun, se îmbarcase de 
curând, fără experienţă. Păcat de el. Sunt ultimul dintre 
Blackthorni. Nevasta şi fiica lui Arthur trăiesc acum cu soţia 
şi fii mei. Mama mea mai e încă în viaţă şi la fel bătrâna 
lacoba - are şaptezeci şi cinci şi e vânjoasă ca o bucată de 
stejar englezesc, deşi e irlandeză. Cel puţin era încă în viaţă 
când am plecat, acum mai mult de doi ani. 

Durerea revenea. O să mă gândesc la ei când o să pornesc 
spre casă, îşi promise, dar până atunci, nu. 

— Mâine o să fie furtună, spuse, privind marea. Una 
puternică, Mariko-san. Apoi, în trei zile, o să avem o vreme 
minunată. 


— Acesta e anotimpul furtunilor. Mai toată vremea cerul e 
acoperit şi plouă. Când se opreşte ploaia e multă umezeală. 
Apoi încep taifunurile. 

Aş vrea să fiu din nou pe mare, se gândea. Am fost 
vreodată pe mare? A existat vreodată o corabie? Ce e 
realitatea? Mariko sau slujnica? 

— Nu râzi prea mult, nu-i aşa, Anjin-san? 

— Am fost pe mare prea multă vreme. Marinarii sunt 
întodeauna serioşi. Am învăţat să privim marea. Suntem 
întotdeauna cu ochii în patru şi aşteptăm un dezastru, o 
nenorocire. la-ţi ochii de pe mare o clipă şi ea o să-ţi înşface 
corabia şi o s-o facă aşchii. 

— Mă tem de mare, spuse ea. 

— Şi eu. Un bătrân pescar mi-a spus odată: bărbatul care 
nu se teme de mare o să se ducă curând la fund, pentru că 
o să iasă în larg într-o zi în care n-ar trebui s-o facă. Dar 
nouă ne e teamă de mare, aşa că noi ne înecăm doar din 
când în când. O privi din nou. Mariko-san... 

— Da? 

— Acum câteva minute aproape mă convinseseşi că... ei 
bine, hai să zicem că sunt convins, că am fost convins. Acum 
nu mai sunt. Care-i adevărul? Honto. Trebuie să-l ştiu. 

— Urechile sunt pentru auzit. Desigur că a fost slujnica. 

— Această slujnică! Pot s-o chem ori de câte ori vreau? 

— Bineînţeles. Un bărbat înţelept n-ar face-o. 

— Pentru că aş putea să fiu dezamăgit? data viitoare? 

— Poate. 

— Găsesc că e greu să ai o slujnică şi să pierzi o slujnică, 
greu să nu spui nimic. 

— Să împărţi perna este o plăcere a trupului. Nu-i nimic 
de spus despre asta. 

— Dar cum să-i spun unei slujnice că e frumoasă, că o 
iubesc, că m-a umplut de fericire? 

— Nu e potrivit să iubeşti o slujnică în felul ăsta. Nu aici, 
Anjin-san. Felul ăsta de dorinţă nu e potrivit nici măcar 
pentru soţie sau pentru o concubină. Ochii ei se încreţiră 


dintr-o dată. Doar cineva cum ar fi Kiku-san, curtezana, 
care este atât de frumoasă şi o merită. 

— Unde aş putea s-o găsesc pe fata asta? 

— În sat. Aş fi onorată să-ţi fiu intermediar. 

— Doamne, chiar vrei s-o faci. 

— Desigur. Un bărbat are nevoie de tot felul de pasiuni. 
Această doamnă merită o poveste de dragoste, dacă îţi poţi 
permite. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— O să fie foarte costisitor. 

— Dragostea nu se cumpără. Felul ăsta de dragoste n-are 
nici o valoare. Dragostea nu are preţ. 

Ea zâmbi. 

— Împărţitul pernei are întotdeauna un preţ, întotdeauna. 
Nu neapărat bani, Anjin-san. Dar un bărbat plăteşte 
întodeauna pentru a împărţi perna într-un fel sau altul. 
Dragostea adevărată noi o numim datorie. Şi e de la suflet 
la suflet. Şi nu are nevoie de manifestare, nu una fizică, 
afară poate doar de darul morţii. 

— Greşeşti. Aş vrea să pot să-ţi arăt lumea aşa cum este. 

— Ştiu lumea aşa cum este şi cum va fi mereu. O mai vrei 
pe slujnica asta nevrednică? 

— Da. Ştii că o doresc. 

Mariko râse veselă. 

— Atunci îţi va fi trimisă. La apusul soarelui. Noi o vom 
însoţi, Fujiko şi cu mine! 

— La naiba, te cred în stare s-o faci! 

Râseră amândoi. 

— Ah, Anjin-san, e atât de bine să te văd râzând. De când 
te-ai întors la Anjiro, te-ai schimbat foarte mult. Foarte 
mult. 

— Nu, nu atât de mult. Dar noaptea trecută am avut un 
vis. Acest vis era perfecțiunea. 

— Dumnezeu este perfecțiunea. Şi câteodată un apus de 
soare, sau un răsărit de lună, sau prima gâză dintr-un an. 

— Nu te înţeleg de loc. 


Ea îşi ridică vălul pălăriei şi îl privi în ochi. 

— Demult, un alt bărbat mi-a spus: Nu te înţeleg de loc, iar 
soţul meu a spus: Îmi cer iertare, stăpâne, dar nici un 
bărbat n-o poate înţelege. Tatăl ei n-o înţelege, zeii noştri n- 
o înţeleg, nici zeul ei barbar şi nici chiar mama ei n-o 
înţelege. 

— Era Toranaga? Seniorul 'loranaga? 

— O, nu, Anjin-san, era Taiko. Seniorul Toranaga mă 
înţelege. El înţelege totul. 

— Chiar şi pe mine? 

— Te înţelege foarte bine. 

— Eşti sigură de asta, nu? 

— Da, o, foarte, da. 

— O să câştigăm războiul? 

— Da. 

— Sunt vasalul lui favorit? 

— Da. 

— O să-mi ia flota? 

— Da. 

— Când o să-mi primesc corabia înapoi? 

— N-ai s-o primeşti. 

— De ce? 

Seriozitatea ei se topi. 

— Pentru că o să ai slujnica din Anjiro şi ai să împărţi 
perna atât de mult, încât n-o să mai ai putere să pleci nici 
măcar în patru labe, atunci când ea o să te roage să te duci 
la bordul corăbiei, şi când seniorul Toranaga o să-ţi ceară să 
te urci la bord şi să ne părăseşti pe toţi. 

— Iar începi! O clipă eşti serioasă, următoarea, nu. 

— Asta doar ca să-ţi răspund, Anjin-san, şi să pun unele 
lucruri la locul lor. A, dar înainte de a ne părăsi, va trebui să 
o vezi pe doamna Kiku. E demnă de o mare pasiune. Este 
atât de frumoasă şi talentată! Pentru ea va trebui să fii 
deosebit. 

— Sunt tentat să accept provocarea. 


— Eu nu provoc pe nimeni. Dar dacă eşti gata să fi 
samurai şi nu un străin, dacă eşti gata să socoteşti 
împărţitul pernei ceea ce este, atunci aş fi onorată să-ţi fiu 
mijlocitoare. 

— Ce-nseamnă asta? 

— Când vei fi bine dispus, şi pregătit pentru o distracţie 
foarte deosebită, spune-i concubinei dumitale să mă anunţe. 

— De ce Fujiko-san? 

— Pentru că este datoria concubinei să se îngrijească de 
plăcerile dumitale. Obiceiul nostru este să ne facem viaţa 
simplă. Admirăm simplitatea, aşa că bărbaţii şi femeile pot 
lua împărţitul pernei drept ceea ce este. O parte importantă 
a vieţii desigur, dar între un bărbat şi o femeie sunt multe 
alte lucruri mai importante. Modestia, spre exemplu, 
respectul, datoria, chiar şi această dragoste a dumitale. 
Fujiko te iubeşte. 

— Nu-i adevărat. 

— Şi-ar da viaţa pentru dumneata. Ce poate face mai 
mult? 

Într-un târziu îşi desprinse ochii dintr-ai ei şi privi marea. 
Valurile muşcau ţărmul, împinse de vântul tot mai puternic. 
Se întoarse cu spatele. 

— Şi atunci nu e nimic de spus, întrebă, între noi? 

— Nimic. Aşa este înţelept. 

— Şi dacă eu nu accept? 

— Trebuie. Dumneata te afli aici. Aceasta este casa 
dumitale. 

Cei cinci sute de atacanţi galopară peste muchia dealului, 
în neorânduială, către fundul presărat cu bolovani al văii 
unde cei două mii de apărători erau aşezaţi în formaţie de 
luptă. Fiecare călăreț purta o muschetă petrecută peste 
umăr şi la centură săculeţi cu gloanţe, cremene şi un corn 
cu praf de puşcă. Ca toţi samuraii, erau îmbrăcaţi cu o 
adunătură pestriță de chimonouri şi zdrenţe, dar armele lor 
erau întotdeauna de cea mai bună calitate pe care şi-o 
puteau permite. Doar 'Toranaga - şi Ishido, care îl imita - 


insistau ca trupele lor să fie îmbrăcate în uniforme şi să 
aibă o ţinută îngrijită. Toţi ceilalţi daimyo socoteau asta o 
extravaganţă ţipătoare, o risipire prostească a banilor, o 
născocire nefolositoare. Chiar şi Blackthorne gândea la fel. 
Armatele Europei nu purtau niciodată uniforme, ce rege şi- 
ar fi putut permite asta, în afară poate de garda personală. 
Se afla pe o ridicătură, alături de Yabu, Jozen, însoțitorii 
acestora şi Mariko. Era prima repetiţie generală a unui 
atac. Aştepta neliniştit. Yabu era neobişnuit de încordat, iar 
Omi şi Naga atât de nervoşi încât păreau gata să se 
încaiere. În special Naga. 

— Ce se întâmplă cu ei? o întrebase pe Mariko. 

— Poate că vor să arate bine în faţa stăpânului lor şi a 
oaspetelui său. 

— Este şi el un daimyol 

— Nu. Dar e important. Unul dintre generalii seniorului 
Ishido. Ar fi foarte bine dacă totul ar ieşi perfect astăzi. 

— Aş fi vrut să mi se spună şi mie că se va face o repetiţie 
generală. 

— La ce-ar fi folosit? 'Tot ce ai fi putut să faci ai făcut. 

Da, gândi Blackthorne, privindu-i pe cei cinci sute. Dar ei 
nu erau nici pe departe pregătiţi. Desigur Yabu ştia şi el 
asta, ca toţi ceilalţi. Aşa că dacă e să se întâmple o 
nenorocire, ei bine asta-i karma, îşi spuse cu ceva mai multă 
siguranţă. Şi găsi alinare în acel gând. Atacatorii prinseseră 
viteză, iar apărătorii îi aşteptau sub steagurile căpitanilor 
lor, înşiraţi destul de răzleţi pe trei patru rânduri în 
adâncime, batjocorindu-şi inamicul aşa cum ar fi făcut-o de 
obicei. În curând atacatorii vor descăleca în afara bătăii 
săgeţilor. Apoi cei mai curajoşi războinici din ambele tabere 
vor păşi sfidători în faţă, printre rânduri, ca să arunce 
mănuşa, fălindu-se cu genealogia şi superioritatea lor şi 
aruncând cele mai jignitoare insulte. Începeau lupte izolate 
corp la corp, cu combatanți din ce în ce mai numeroşi, până 
când unul dintre comandanţi ordona atacul general şi 
atunci era fiecare pentru sine însuşi. De obicei cei mai mulţi 


învingeau pe cei mai puţini, apoi rezervele erau aruncate în 
luptă şi din nou începea bătălia, într-o învălmăşeală 
generală, până când moralul uneia dintre părţi se prăbuşea 
şi cei câţiva laşi care se retrăgeau erau în curând urmaţi de 
mai mulţi, până când începea o fugă generală, dezordonată. 
Trădarea nu era ceva neobişnuit. Câteodată întregi 
regimente treceau dintr-o parte în cealaltă urmând 
poruncile stăpânilor lor, ca să fie primiţi ca aliaţi, 
întotdeauna salutaţi cu bucurie, dar niciodată cu încredere. 
Câteodată comandanții învinşi se retrăgeau pentru a se 
regrupa pentru o nouă luptă. Alteori rămâneau şi luptau 
până la moarte, câteodată îşi făceau ceremonios seppuku. 
Rareori era câte unul luat prizonier. Unii îşi ofereau 
serviciile învingătorilor. Uneori oferta era acceptată, dar, de 
cele mai multe ori, refuzată. Moartea era răsplata celor 
învinşi, iute pentru cei viteji şi ruşinoasă pentru cei laşi. 
Acesta era modelul istoric al tuturor înfruntărilor din 
această ţară, chiar şi al marilor bătălii, soldaţii aceiaşi ca 
peste tot, doar că aici ei erau mult mai cruzi şi mulţi dintre 
ei erau pregătiţi să moară pentru stăpânii lor, mult mai 
mulţi decât oriunde în altă parte de pe pământ. Tunetul 
copitelor răsună în vale. 

— Unde e comandantul atacului? Unde e Omi-san? întrebă 
Jozen. 

— Printre oamenii săi, aveţi răbdare, replică Yabu. 

— Dar unde este stindardul lui? Şi de ce nu poartă armură 
şi pene? Unde este stindardul comandantului? Parcă ar fi o 
adunătură împuţită de bandiți neisprăviţi. 

— Răbdare. Tuturor ofiţerilor li s-a ordonat să nu poarte 
însemne. V-am spus. Şi vă rog, nu uitaţi că ne prefacem că e 
vorba de o bătălie, ceea ce se vede aici este parte dintr-o 
bătălie mult mai mare, cu rezerve şi... 

Jozen explodă. 

— Unde le sunt săbiile? Niciunul din ei nu poartă săbii. 
Samurai fără săbii - o să fie masacrați! 

— Răbdare. 


Acum atacanţii descălecau. Unii războinici ieşiră din 
rândurile apărătorilor ca să-şi arate destoinicia. Un număr 
egal dintre atacanţi începu să-şi măsoare forţele cu ei. Apoi, 
dintr-o dată, mulţimea dezordonată de atacanţi se strânse 
în cinci falange disciplinate, fiecare cu patru rânduri de 
douăzeci şi cinci de oameni, trei falange în faţă şi două în 
rezervă, la patruzeci de paşi în urmă. Atacară inamicul ca 
un singur om. Ajungând la distanţa potrivită, se opriră 
brusc, la comandă, şi rândurile din faţa traseră o salvă 
asurzitoare, toţi deodată. Oamenii ţipau şi mureau. Jozen şi 
omenii lui se aplecară instinctiv, apoi priviră uimiţi cum 
rândul din faţă îngenunchiază şi începe să încarce, iar 
rândul din spate trage pe deasupra lor, cu cel de-al treilea 
şi al patrulea rând urmând aceiaşi mişcare. Cu fiecare salvă 
cădeau mai mulţi apărători. Valea era plină cu strigăte şi 
țipete şi haos. 

— Îţi omori proprii oameni, strigă Jozen pe deasupra 
larmei. 

— Se trage doar cu pulbere, nu şi cu gloanţe. Se prefac cu 
toţii, dar închipuiţi-vă că este un atac adevărat, cu gloanţe 
adevărate. 

Acum apărătorii îşi „reveneau” din surpriza de la început. 
Se regrupară şi se întoarseră vijelioşi într-un atac frontal. 
Dar între timp rândurile din faţă încărcaseră şi la o 
comandă, traseră o altă salvă din genunchi, apoi rândul 
următor trase din picioare, îngenunchind imediat ca să 
încarce, apoi al treilea şi al patrulea, ca mai înainte şi deşi 
mulţi dintre puşcaşi erau înceţi şi rândurile dezordonate, 
era uşor de închipuit măcelul îngrozitor pe care oamenii 
antrenați l-ar fi putut face. Contraatacul slăbi, apoi se 
dezorganiză cu totul, şi apărătorii se retraseră în susul 
pantei într-o dezordine prefăcută, ca să se oprească chiar 
sub spectatori. Mulţi „morţi” zăceau pe pământ. Jozen şi 
oamenii lui erau uluiţi. 

— Armele astea ar rupe orice rânduri! 

— Aşteptaţi, bătălia nu s-a terminat. 


Din nou apărătorii se regrupară, comandanții îi îndemnară 
la victorie, aduseră rezervele şi ordonară atacul general. 
Samuraii se năpustiră la vale, scoțând teribilele lor strigăte 
de bătălie ca să se arunce asupra inamicului. 

— Acum o să-i facă una cu pământul, spuse Jozen, furat ca 
şi ceilalţi de realismul acestei bătălii închipuite. Şi avea 
dreptate. Falangele nu-şi păstrară poziţiile. Se 
dezmembrară şi o rupserăla fugă în faţa strigătelor de luptă 
a adevăraţilor samurai cu săbii şi sulițe la care Jozen şi 
oamenii săi îşi alăturară strigătele de batjocură. 
Regimentele se avântau spre moarte. Puşcaşii fugiră ca 
Mâncătorii de Usturoi o sută de paşi, două sute de paşi, trei 
sute de paşi, apoi, deodată, la comandă, falangele se 
regrupară, de data asta într-o formaţie în formă de V. 
Salvele îngrozitoare se porniră din nou. Atacul şovăi, apoi 
se opri, dar puştile continuară să tragă. Apoi se opriră şi 
ele. Jocul încetă. Dar toţi cei de pe deal ştiau că, într-o 
situaţie reală, cei două mii ar fi fost măcelăriți. Acum, în 
tăcere, atacanţi şi atacatori începură să se despartă. 
„Morţii” se ridicară, armele fură strânse. Se auzeau râsete 
şi gemete. Mulţi dintre oameni şchiopătau şi câţiva erau 
răniţi grav. 

— 'Te felicit, Yabu-sama, spuse Jozen cu profundă 
sinceritate. Acum înţeleg ce ai vrut să spui. 

— Tragerea a fost dezordonată, spuse Yabu, mulţumit în 
sinea lui. Vor dura luni pentru pregătire lor. 

Jozen îşi clătina capul. 

— Nu mi-ar place să-i atac nici acum. Nu, dacă ar avea 
muniţie adevărată. Nici o armată n-ar putea să reziste 
loviturii. Rândurile n-ar putea rămâne strânse şi-atunci ai 
putea să-ţi strecori trupe obişnuite şi cavalerie prin 
spărtură şi să răsuceşti flancurile ca pe un pergament 
vechi. Mulţumi tuturor kami-lor că avusese înţelepciunea să 
vadă atacul. A fost o privelişte teribilă, o clipă am crezut că 
bătălia a fost adevărată. 


— Li s-a ordonat să facă astfel ca bătălia să pară 
adevărată. Şi-acum puteţi trece în revistă puşcaşii mei, 
dacă doriţi. 

— Mulţumesc. Ar fi o mare cinste. 

Apărătorii se scurgeau către tabăra lor aşezată de cealaltă 
parte a dealului. Cei cinci sute de puşcaşi aşteptau mai jos, 
lângă cărarea care trecea peste deal şi cobora către sat, 
grupându-se pe companii, cu Omi şi Naga în faţa lor, 
amândoi purtând din nou săbii. 

— Yabu-sama? 

— Da, Anjin-san. 

— Bine, nu? 

— Da, bine. 

— Mulţumesc, Yabu-sama. Eu mulţumit. 

Mariko îl corectă automat. 

— Eu sunt mulţumit. 

— A, îmi pare rău, eu sunt mulţumit. 

Jozen îl trase pe Yabu deoparte. 

— "Toate astea sunt din capul lui Anjin-san? 

— Nu, minţi Yabu. Dar este felul în care se luptă barbarii. 
El doar antrenează oamenii să încarce şi să tragă. 

— De ce nu faci aşa cum te-a sfătuit Naga-san? Acum ai 
cunoştinţele barbarului. De ce să rişti să se răspândească? 
E ca o molimă. Foarte periculos, Yabu-sama. Naga-san avea 
dreptate. E adevărat, ţăranii ar putea lupta cu uşurinţă în 
felul ăsta. Scapă de barbar acum. 

— Dacă seniorul Ishido îi vrea capul, n-are decât s-o ceară. 

— O cer eu, acum. Sunt glasul lui. 

— Am să ţin seama de asta, Jozen-san. 

— Şi deasemenea cer, în numele lui, ca trupele să predea 
deîndată puştile. 

Yabu se încruntă, apoi îşi îndreptă atenţia către companie. 
Urcau dealul, apropiindu-se, în rânduri drepte, disciplinate, 
uşor caraghioase, ca întotdeauna, doar pentru că o astfel de 
ordine era neobişnuită. La cincizeci de paşi se opriră. Omi şi 
Naga înaintară singuri şi salutară. 


— A fost foarte bine pentru un prim exerciţiu, spuse Yabu. 

— Vă mulţumesc, Alteță, spuse Omi. 

Şchiopăta uşor, iar faţa-i era murdară, zgâriată şi cu urme 
de pulbere. 

Jozen spuse: 

— Trupele tale vor trebui să poarte săbii într-o bătălie 
adevărată, Yabu-sama, neh? Un samurai trebuie să poarte 
săbii, în caz că rămâne fără muniţie, neh? 

— Săbiile i-ar împiedica în timpul atacului şi retragerii. O 
să le poarte ca de obicei pentru a păstra surpriza, dar chiar 
înainte de primul atac o să le scoată. 

— Samuraii vor avea întotdeauna nevoie de săbii într-o 
bătălie adevărată. Şi aşa mă bucur că nu vei fi nevoit să 
foloseşti niciodată aceste trupe sau... Jozen era gata să 
spună: sau acest mod murdar şi ticălos de a purta războiul. 
În loc de asta spuse: sau toţi vom fi nevoiţi să ne aruncăm 
săbiile. 

— Poate că aşa vom face când vom merge la război, Jozen- 
san. 

— "Te-ai despărţi de sabia Murasama, sau de darul lui 
Toranaga? 

— Ca să câştig o bătălie, da. Altfel nu. 

— S-ar putea să fi nevoit să alergi foarte repede, ca să-ţi 
pui la adăpost podoabele, când muscheta ţi se va înţepeni 
sau pulberea o să se ude. 

Jozen râse de propria-i glumă prostească. Yabu nici nu 
zâmbi. 

— Omi-san! Arată-i! ordonă. 

Imediat Omi dădu un ordin. Oamenii săi traseră din teacă 
baionetele ca nişte săbii scurte, care spânzuraseră aproape 
nebăgate în seamă la spatele lor, agăţate de centură, şi le 
prinseră în locaşul lor de la gura muschetelor. 

— Atacaţi! 

Într-o clipă samuraii atacară cu strigătul lor de bătălie, 
Kasigiii! 


Pădurea de oţel strălucitor se opri la un pas de ei. Jozen şi 
oamenii săi râdeau nervos în faţa atacului brutal, 
neaşteptat şi violent. 

— Bine, foarte bine, spuse Jozen. 

Întinse mâna şi pipăi una dintre baionete. Era deosebit de 
ascuţită. 

— Poate că ai dreptate, Yabu-sama, să sperăm că nu vor fi 
puse niciodată la încercare. 

— Omi-san, strigă Yabu. Aliniază-ţi oamenii, Jozen-san o să- 
i treacă în revistă. Apoi te întorci în tabără. Anjin-san, 
Mariko-san, voi urmaţi-mă. 

Porni la vale printre rânduri, Blackthorne şi Mariko în 
urma sa. 

— Aliniaţi-vă de-a lungul potecii. Baionetele în teacă. 

Jumătate dintre oameni se supuseră deîndată. Făcură 
stânga-împrejur şi porniră în jos pe pantă. Naga şi cei două 
sute cincizeci de samurai rămaseră unde erau, cu 
baionetele încă ridicate ameninţător. 

Jozen izbucni: 

— Ce se întâmplă? 

— Consider insultele tale de neîndurat, spuse Naga 
veninos. 

— Asta-i o prostie. Nu te-am insultat, nici eu, nici altcineva. 
Baionetele tale sunt o insultă adusă rangului meu. Yabu- 
sama! 

Yabu se răsuci. Acum era de partea cealaltă a 
contigentului lui Toranaga. 

— Naga-san, strigă rece. Ce-nseamnă asta? 

— Nu pot ierta acestui om insultele aduse la adresa tatălui 
meu, sau a mea. 

— E sub pavăza legii. Nu-l poţi atinge acum. Poartă 
semnele regenţilor. 

— Te rog să mă ierţi, Yabu-sama, dar asta e între Jozen-san 
şi mine. 

— Nu. Te afli sub ordinele mele. Îţi poruncesc să spui 
oamenilor tăi să se întoarcă în tabără. 


Niciunul dintre oameni nu mişcă. Începu ploaia. 

— Te rog să mă ierţi, Yabu-san, îmi cer iertare, dar asta 
este între mine şi el şi orice s-ar întâmpla eu declar că nu 
purtaţi nici o vină pentru faptele mele şi ale oamenilor mei. 

Unul dintre oamenii lui Jozen îşi trase sabia din teacă şi 
ţâşni spre spatele neapărat a lui Naga. O salvă de douăzeci 
de muschete îi zbură capul deîndată. Aceşti douăzeci de 
oameni îngenunchiară şi începură să încarce. Al doilea rând 
luă poziţie de tragere. 

— Cine a ordonat muniţie de război? întrebă Yabu. 

— Eu, Naga-noh-loranaga! 

— Naga-san! Îţi poruncesc să-l laşi pe Nebara Jozen şi 
oamenii săi să plece nestânjeniţi. Ţi se porunceşte să te 
întorci la locuinţa ta şi să stai acolo până când îi voi putea 
da de ştire seniorului Toranaga despre nesupunerea ta. 

— Bineînţeles că-l vei informa pe seniorul Toranaga şi 
karma e karma. Dar, îmi pare rău, senior Yabu, acest om 
trebuie să moară. Toţi aceştia trebuie să moară. Astăzi. 

Jozen ţipă ascuţit: 

— Sunt sub protecţia regenţilor! Nu câştigi nimic 
ucigându-mă! 

— Îmi recâştig onoarea, neh? spuse Naga. Îţi plătesc 
obrăzniciile la adresa tatălui meu, şi insultele către mine. 
Dar tu ar fi trebuit oricum să mori, neh? Era cum nu se 
poate mai limpede după întâlnirea din seara trecută. Acum 
ai fost martor la un atac. Nu pot să accept riscul ca Ishido 
să afle toată - şi mina lui flutură către câmpul de luptă - 
această grozăvie. 

— Deja ştie! aruncă Jozen, binecuvântând prevederea din 
noaptea trecută. Ştie deja, am trimis un mesaj cu un 
porumbel călător, în taină, în zori. Nu câştigi nimic 
omorându-mă, Naga-san! 

Naga făcu un semn unuia dintre oamenii săi, un samurai 
bătrân, care înaintă şi aruncă un porumbel sugrumat la 
picioarele lui Jozen. Apoi capul retezat al unui bărbat fu 
deasemeni azvârlit pe pământ. Capul samuraiului 


Masumoto trimis cu o zi în urmă de Jozen cu pergamentul. 
Avea ochii încă deschişi şi buzele depărtate într-o 
strâmbătură plină de ură. Capul începu să se rostogolească. 
Se rostogoli printre rânduri până când se opri de o piatră. 

De pe buzele lui Jozen scăpă un geamăt. Naga şi toţi 
oamenii săi râseră. Chiar şi Yabu zâmbi. Un altul dintre 
samuraii lui Jozen, ţâşni către Naga. Douăzeci de muschete 
scuipară foc, iar el şi unul dintre cei de lângă el, care nu se 
mişcase, căzură răniţi mortal. 

Râsul încetă. 

Omi spuse: 

— Să le ordon oamenilor mei să atace, Alteță? 

Fusese atât de uşor să-l manevreze pe Naga. 

Yabu îşi şterse ploaia de pe faţă. 

— Nu, asta n-ar ajuta la nimic. Jozen-san şi oamenii lui 
sunt deja morţi, orice aş face. Asta este karma lui aşa cum şi 
Naga-san o are pe a sa. 

— Naga-san! strigă. Pentru ultima oară îţi ordon să-i laşi 
pe toţi să plece. 

— Te rog să mă ierţi, dar trebuie să refuz. 

— Foarte bine. Când ai terminat, te rog să te prezinţi în 
faţa mea. 

— Da. Ar trebui să existe un martor oficial, Yabu-sama. 
Pentru seniorul Toranaga şi pentru seniorul Ishido. 

— Omi-san, rămâi aici. Vei semna certificatul de deces şi 
vei întocmi rapoartele oficiale. Naga-san şi eu vom 
contrasemna. 

Naga arătă către Blackthorne. 

— Să rămână şi el. Tot ca martor. E răspunzător de 
moartea lor. Trebuie şi el să fie de faţă. 

— Anjin-san, du-te acolo sus, la Naga-san. Înţelegi? 

— Da, Yabu-san. Înţeleg, dar de ce, vă rog? 

— Ca să fii martor. 

— Scuzaţi-mă, nu înţeleg. 

— Mariko-san, explică-i martor, că trebuie să fie de faţă la 
ceea ce se va întâmpla. Apoi vino după mine. 


Ascunzându-şi neţărmurita satisfacţie, Yabu se întoarse şi 
plecă. 

Jozen ţipă ascuţit. 

— Yabu-sama! Te rog! Yabuuu-samaaa! 

Blackthorne a privit. Când totul s-a terminat, a plecat 
acasă. Casa lui era învăluită în tăcere şi deasupra satului se 
aşternuse un văl de ceaţă. Baia nu l-a făcut să se simtă 
curat. Sake-ul nu i-a îndepărtat amăreala din gură. Aromele 
nu au şters duhoarea din nări. 

Mai târziu, Yabu-sama a trimis după el. Atacul a fost 
disecat moment cu moment. Omi şi Naga erau şi ei acolo cu 
Mariko. Naga, ca întotdeauna, ascultând, rece. Rareori 
comentând. Încă al doilea la comandă. Niciunul dintre ei nu 
părea atins de ceea ce se întâmplase. Au lucrat până după 
apusul soarelui. Yabu ordonă ca ritmul instrucției să fie 
crescut. Un al doilea grup de cinci sute de oameni urma să 
fie alcătuit deîndată, iar peste o săptămâna, altul. 

Blackthorne se îndreptă către casă singur şi mâncă singur, 
urmărit de înfricoşătoarea lui descoperire: ei nu aveau 
noţiunea păcatului. Erau toţi lipsiţi de conştiinţă - chiar şi 
Mariko. 

În noaptea aceea nu a putut dormi. Părăsi casa prin vântul 
care se învolbura în jurul lui. Alte rafale înspumau crestele 
valurilor. O pală mai puternică de vânt ridică de undeva 
nişte gunoaie şi le izbi de o colibă din sat. Câinii urlau la cer 
şi alergau de colo-colo. Acoperişurile din snopi de paie de 
orez se mişcau ca nişte lucruri însufleţite. Obloanele 
zdrăngăneau, bărbaţi şi femei, ca nişte arătări tăcute, se 
luptau cu ele ca să le închidă şi să le proptească. Fluxul 
venea cu putere. Ioate bărcile de pescuit fuseseră ridicate 
pe plajă, în siguranţă, mult mai departe decât de obicei. 
Totul era bine legat. 

Umblă un timp pe țărm, apoi se reîntoarse acasă, mergând 
aplecat din cauza furiei vântului. Nu întâlnise pe nimeni. 
Ploaia cădea în rafale şi în curând se trezi ud leoarcă. 


Fujiko îl aştepta pe verandă, vântul fluturându-i 
îmbrăcămintea şi făcând să pâlpâie flacăra lămpii de ulei 
pusă la adăpost. Toţi din casă erau treji. Servitorii cărau 
lucrurile de valoare în coliba de chirpici şi piatră din spatele 
grădinii, folosită ca depozit. 

Furtuna nu ameninţa încă. O ţiglă din acoperiş se răsuci, 
desprinsă de un vârtej strecurat pe sub streaşină şi întregul 
acoperiş se cutremură. Ţigla căzu şi se sparse cu zgomot. 
Servitorii alergau grăbiţi prin jur, unii pregătind găleți cu 
apă, alţii încercând să repare acoperişul. Bătrânul grădinar 
Ueki-ya, ajutat de copii, lega tufişurile şi copacii fragili, de 
araci din bambus. 

O altă rafală zgudui casa. 

— O să se prăbuşească, Mariko-san. 

Ea nu spuse nimic. Vântul le izbea pe ea şi pe Fujiko şi le 
isca lacrimi la colţurile ochilor. Blackthorne privi către sat. 
Peste tot zburătăceau resturi. Apoi vântul pătrunse printr-o 
spărtură dintr-unul din panourile de hârtie ale unei locuinţe 
şi întregul perete dispăru, lăsând numai scheletul de şipci. 
Peretele dimpotrivă se sfărâmă şi el şi acoperişul se 
prăbuşi. 

Blackthorne se întoarse neajutorat când shoji-ul din 
camera sa se sfâşie. Peretele dispăru împreună cu cel 
dimpotrivă. În curând toţi pereţii nu erau decât zdrenţe. 
Putea vedea prin toată casa. Dar stâlpii acoperişului 
rezistară, iar acoperişul de ţiglă nu se mişcă. Aşternuturi, 
felinare de hârtie şi saltele, zburau prin jur, cu servitorii 
alergând după ele. 

Furtuna dărâmă pereţii tuturor caselor din sat, iar câteva 
locuinţe fură distruse complet. Nimeni nu fu rănit grav. În 
zori vântul îşi pierdu din tărie, iar bărbaţii şi femeile 
începură să-şi reconstruiască locuinţele. 

La prânz pereţii casei lui Blackthorne erau refăcuţi şi 
jumătate din sat se reîntorsese la normal. Pereţii uşori, din 
şipci, nu cereau prea multă muncă ca să fie refăcuţi de 
fiecare dată. Doar scânduri de lemn şi sfori pentru îmbinări, 


care erau întotdeauna cioplite şi matisate cu mare 
pricepere. Repararea acoperişurilor din ţiglă sau paie era 
mai dificilă. Dar văzu că oamenii se ajutau unul pe celălalt, 
zâmbind, iuți şi foarte îndemânateci. Mura alerga prin sat, 
sfătuind, îndrumând şi supraveghind. Urcă dealul ca sa 
vadă ce mai avea de făcut. 

— Mura ai făcut... Blackthorne îşi căuta cuvintele. Faci 
totul să pară uşor. 

— A, mulţumesc, Anjin-san. Da, mulţumesc, dar am fost 
norocoşi că nu a fost nici un foc. 

— Voi, focuri deseori? 

— Îmi pare rău, „se stârnesc deseori focuri?” 

— Se stârnesc deseori focuri? repetă Blackthorne. 

— Da, dar am poruncit ca satul să se pregătească. 
Pregătească, înţelegeţi? 

— Da. 

— Când vin furtunile... 

Mura tresări şi privi peste umărul lui Blackthorne. Se 
plecă foarte adânc. 

Omi se apropia cu pasul lui săltat şi neglijent, privind 
prietenos numai către Blackthorne, ca şi cum Mura n-ar fi 
existat. 

— Bună dimineaţa, Anjin-san, spuse. 

— Bună dimineaţa, Omi-san. Casa dumitale e bine? 

— E în ordine, mulţumesc. Omi privi la Mura şi spuse 
brutal: Oamenii ar trebui să fie la pescuit sau pe câmp, la 
fel şi femeile. Yabu-sama are nevoie de taxe. Încercaţi să mă 
faceţi de râs în faţa lui, cu lenea voastră? 

— Nu, Omi-sama, vă rog, iertaţi-mă. O să mă îngrijesc de 
asta deîndată. 

— N-ar fi trebuit să fie nevoie să ţi-o spun. N-am să ţi-o 
mai spun data viitoare. 

— Îmi cer scuze pentru prostia mea. 

Mura se îndepărtă grăbit. 

— Arăţi bine, astăzi, spuse Omi către Blackthorne. N-ai 
avut necazuri azi-noapte? 


— Bine, astăzi, mulţumesc. Şi dumneata? 

Omi vorbi îndelung. Blackthorne nu înţelese chiar tot. Aşa 
cum nu înţelesese tot ce-i spusese Omi lui Mura. Doar 
câteva cuvinte aici, câteva dincolo. 

— Îmi pare rău. Nu înţeleg. 

— "Ţi-a plăcut? Cum ţi-a plăcut ziua de ieri? Atacul. Bătălia 
prefăcută? 

— A, înţeleg, da, cred că bine. 

— Cum a fost ca martor? 

— Poftim? 

— Martor. Roninul Nebara Jozen şi oamenii lui? Omi imită 
o împunsătură cu baioneta şi râse. Ai fost martor la moartea 
lor. Moarte! Înţelegi? 

— A, da. Adevărul, Omi-san, nu-mi place omoruri. 

— Karma, Anjin-san. 

— Karma. Astăzi instrucţie? 

— Da, dar Yabu-sama vrea doar să discutăm. Mai târziu. 
Înţelegi, Anjin-san? Doar vorbit, mai târziu. Repetă Omi 
răbdător. 

— Doar vorbim. Înţeleg. 

— Începi să vorbeşti limba noastră foarte bine. Da. Foarte 
bine. 

— Mulţumesc. Greu. Timp mic. 

— Da, dar eşti un om de treabă şi te străduieşti foarte 
tare. Asta e important. O să ai timp, Anjin-san. Nu-ţi face 
griji, o să te-ajut. Omi îşi dădea seama că mai tot ce spunea 
se pierdea, dar nu-i păsa, atâta timp cât Anjin-san prindea 
înţelesul. Vreau să fiu prietenul tău, spuse, apoi repetă 
foarte desluşit. Înţelegi? 

— Prieten? Înţeleg, prieten. 

Omi arătă către el, apoi către Blackthorne. 

— Vreau să fiu prietenul tău. 

— A, mulţumesc. Onorat. 

Omi zâmbi din nou, şi se aplecă ca de la egal la egal şi apoi 
plecă. 

— Prieten cu el? murmură Blackthorne. A uitat? Eu nu. 


— A, Anjin-san, spuse Fujiko grăbindu-se către el. Nu vrei 
să mănânci? Yabu-sama o să trimită după dumneata în 
curând. 

— Da. Mulţumesc. Multe spargeri? întrebă, arătând către 
casă. 

— Te rog să mă ierţi, îmi pare rău, dar ar trebui să spui: 
„Au fost multe stricăciuni?” 

— Au fost multe stricăciuni? 

— Nu foarte grave, Anjin-san. 

— Bine. Nu răniri? 

— Te rog să mă ierţi, îmi pare rău, ar trebui să spui: „N-a 
fost nimeni rănit?” 

— Mulţumesc. N-a fost nimeni rănit? 

— Nu, Anjin-san. N-a fost nimeni rănit. 

Brusc, Blackthorne se simţi sătul de a mai fi îndreptat 
întruna. Aşa că isprăvi conversaţia cu o poruncă: 

— Am foame. Mâncare. 

— Da. Îndată. Îmi pare rău, dar ar trebui să spui: „Îmi este 
foame”. Unei persoane îi este foame, nu are foame. 

Aşteptă până ce el spuse corect, apoi se depărtă. 

Se aşeză pe verandă şi îl privi pe Ueki-ya, bătrânul 
grădinar, îndepărtând resturile şi frunzele căzute. Putea 
vedea femei şi copii reparând clădirile în sat şi bărci ieşind 
la pescuit printre valuri. Alţi săteni trudeau pe câmp în 
vântul care scăzuse mult. Mă întreb ce dări au de plătit. Nu 
mi-ar place să fiu ţăran aici. Nu numai aici, oriunde. 

La primele raze de lumină ale zorilor fusese tulburat de 
aparenta devastare a satului. 

— Furtuna asta abia ar fi atins o casă englezească, îi 
spusese lui Mariko. 

— O, sigur, a fost o furtună, dar nu atât de rea. 

— De ce nu vă construiți casele din cărămidă sau din 
piatră? 

— Din cauza cutremurelor, Anjin-san. Orice clădire din 
piatră se va crăpa şi prăbuşi şi probabil răni sau omori 


locatarii. Cu felul nostru de a construi, sunt puţine pagube. 
Ai să vezi cât de repede se înalţă totul la loc. 

— Da, dar sunteţi veşnic în primejdie de a lua foc. Şi ce se 
întâmplă când vin marile furtuni? Taifunurile? 

— Atunci e foarte rău. 

Ea-i explicase despre taifunuri şi anotimpurile lor, din 
iunie până în septembrie, câteodată mai devreme, 
câteodată mai târziu. Şi despre celelalte catastrofe 
naturale. În urmă cu câteva zile mai fusese un cutremur. 
Unul uşor. Un ceainic căzuse de pe vasul cu cărbuni şi îl 
răsturnase. Din fericire cărbunii fuseseră stinşi. O casă din 
sat luase foc, dar focul nu se întinsese. Blackthorne nu 
văzuse până atunci oameni stingând focul atât de iute. În 
afară de aceasta, nimeni din sat nu dăduse prea multă 
atenţie întâmplării. Râseseră şi îşi văzuseră mai departe de 
treburi. 

— De ce râd oamenii? 

— Noi socotim foarte ruşinos şi nepoliticos să laşi să se 
vadă ceea ce simţi, îndeosebi teama. Aşa că ascundem totul 
sub un zâmbet sau un surâs. Bineînţeles că ne e teamă la 
toţi, chiar dacă nu o arătăm niciodată. Unii dintre voi au 
arătat-o, gândi Blackthorne. 

Nebara Jozen o arătase. Murise urât, plângând 
înspăimântat, cerşind îndurare. Ucis încet şi cu cruzime. 
Fusese lăsat să fugă, apoi înjunghiat cu baionetele în 
mijlocul râsetelor, apoi forţat să alerge din nou, apoi 
schilodit. Îi îngăduiseră să se târască şi îl spintecaseră 
încet, în timp ce el urla, sângele amestecându-i-se cu saliva, 
după care îl lăsaseră să moară. 

Naga îşi îndreptase atenţia asupra celorlalţi samurai. 
Deândată trei dintre oamenii lui Jozen îngenunchiară, îşi 
descoperiră pântecele şi îşi puseră pumnalele în faţa lor, 
pentru a îndeplini ritualul seppuku. Trei dintre tovarăşii lor 
stăteau în spatele lor ca secondanţi, cu săbiile lungi trase şi 
ridicate cu ambele mâini şi niciunul nu fu atins de Naga sau 
de oamenii săi. Când samuraii îngenunchiaţi se întinseră 


după pumnal, îşi întinseră gâturile şi cele trei săbii 
fulgerară în jos, decapitându-i dintr-o singură lovitură. 
Capetele căzute îşi clănţăniră dinţii, apoi rămaseră 
nemişcate. Mugştele începură să roiască. 

Apoi alţi doi samurai îngenunchiară, ultimul rămas stând 
pregătit ca secondant. Primului dintre cei îngenunchiaţi îi 
luă capul la fel ca şi celorlalţi tovarăşi ai săi, pe când se 
întindea după pumnal. Celălalt spuse: 

— Nu. Eu, Hirasaki Kenko, ştiu cum trebuie să mor, cum 
trebuie să moară un samurai. 

Kenko era un tânăr suplu, parfumat şi aproape frumos, cu 
pielea palidă şi cu părul bine dat cu ulei şi îngrijit. Îşi ridică 
pumnalul cu gesturi măsurate, şi îi înfăşură o parte din 
lamă cu eşarfa de la brâu, ca să îl poată apuca mai bine. 

— Protestez împotriva uciderii lui Nebara Jozen şi ai 
celorlalţi oameni ai săi, spuse hotărât, înclinându-se către 
Naga. Aruncă o ultimă privire către cer şi-i zâmbi pentru 
ultima dată secondantului său, un zâmbet liniştitor. 
Sayonara, ladeo. 

Apoi îşi înfipse pumnalul adânc în stânga stomacului, îl 
trase de-a curmezişul cu amândouă mâinile, îl scoase afară 
şi-l înfipse din nou, adânc, chiar deasupra pântecului 
smucindu-l în sus în aceeaşi tăcere. Măruntaiele lui 
însângerate i se rostogoliră în poală iar când faţa lui 
agonizândă, contorsionată hidos, zvâcni înainte, 
secondantul său cobori sabia într-un arc ucigător. 

Naga însuşi ridică capul de părul din creştet, îl şterse de 
ţărână şi îi închise ochi. Apoi spuse oamenilor lui să aibă 
grijă ca să fie spălat şi înfăşurat şi trimis lui Ishido cu toate 
onorurile şi cu un raport complet asupra curajului lui 
Hirasaki Kenko. 

Ultimul samurai îngenunche. Nu mai rămăsese nimeni ca 
să-i fie secondant. Şi el era tânăr. Degetele îi tremurau şi 
frica îl stăpânea. De două ori îşi îndeplinise datoria către 
tovarăşii săi, de două ori lovise onorabil, scăpându-i de 
chinurile durerii şi de ruşinea fricii. lar o dată aşteptase ca 


cel mai iubit prieten al său să moară aşa cum un samurai 
trebuia să moară, luându-şi viaţa într-o tăcere plină de 
mândrie, apoi izbise din nou, curat, cu depună îndemânare. 
Nu mai ucisese niciodată până atunci. 

Îşi aţinti ochii către propriul pumnal. Îşi dezgoli pântecul şi 
se rugă să aibe curajul prietenului său. Simţea lacrimile 
strângându-se la colţurile ochilor, dar îşi forţă chipul într-o 
mască îngheţată, zâmbitpare. Îşi desfăcu eşarfa din brâu şi 
înfăşură o parte din lamă. Atunci, pentru că tânărul îşi 
făcuse bine datoria, Naga făcu un semn locotenentului său. 

Samuraiul înaintă şi se înclină, prezentându-se 
ceremonios. 

— Osaragi Nampo, căpitanul celei de-a noua legiuni a 
seniorului Toranaga. Aş fi onorat să vă slujesc drept 
secondant. 

— Ikomo Tadeo, ofiţer, vasal al seniorului Ishido, replică 
tânărul. Vă mulţumesc, aş fi onorat să-mi fiţi secondant. 

Moartea lui fi rapidă, onorabilă şi fără durere. 

Capetele fură strânse. Mai târziu Jozen îşi reveni în simţiri 
şi ţipă ascuţit. Mâinile lui înebunite încercau neputincioase 
să-ş reîntregească pântecul. 

Îl lăsară pradă câinilor care veniseră din sat. 

CAPITOLUL. 34 

La Ora Calului - unsprezece dimineaţa - la zece zile după 
moartea lui Jozen şi tuturor oamenilor săi, un convoi de trei 
galere dublă capul de la Anjiro. Erau ticsite cu trupe. 
Toranaga veni pe țărm. Lângă el era Buntaro. 

— Mai întâi aş vrea să vad un exerciţiu de atac, Yabu-san, 
cu cei cinci sute de la început, spuse Toranaga. Imediat. 

— Nu s-ar putea mâine? Asta mi-ar lăsa timp să mă 
pregătesc, spuse Yabu binevoitor, dar în sinea sa furios de 
sosirea neaşteptată a lui Ioranaga şi nemulţumit de spionii 
săi care nu-l preveniseră. Abia avusese timp să se repeadă 
la țărm cu o gardă de onoare. Trebuie să fiţi obosiţi. 

— Nu sunt obosit, mulţumesc, spuse Toranaga pe un ton 
voit răstit. Nu am nevoie de apărători sau aranjamente 


deosebite, ţipete sau morţi prefăcute. Uiţi, bătrâne prieten, 
că am jucat în destule piese Noh şi am pus destule în scenă, 
ca să fiu în stare să-mi folosesc imaginaţia. Nu sunt un 
ţăran ronin! 'Te rog, porunceşte să încalece deîndată. 

Se aflau pe plajă, lângă debarcader. Toranaga era 
înconjurat de gărzile de elită şi alţi soldaţi se revărsau de 
pe galerele ancorate. Încă o mie de samurai puternic 
înarmaţi erau înghesuiți în cele două galere care aşteptau 
la mică distanţa în larg. Era o zi caldă, cu cer fără nori, cu 
valuri mici, iar aerul unduia înfierbântat la orizont. 

— Igurashi, ai grijă! 

Yabu îşi înghiţi mânia. De la primul mesaj despre sosirea 
lui Jozen, pe care-l trimisese cu unsprezece zile în urmă, nu 
primise nici cel mai mic raport de la iscoadele sale din Yedo. 
Şi nimic altceva decât întâmplătoare şi enervante 
răspunsuri de la 'Toranaga la mesajele sale din ce în ce mai 
urgente. „Mesajul vostru primit şi studiat atent”; zguduit de 
veştile despre fiul meu. Rog aşteptaţi instrucţiuni”. Apoi, în 
urmă cu patru zile: „Cei vinovaţi de moartea lui Jozen vor fi 
pedepsiţi. Trebuie să rămână la posturile lor, dar în stare de 
arest, până pot să mă sfătuiesc cu seniorul Ishido.” Iar ieri, 
bomba: „Astăzi am primit invitaţia oficială a noului Consiliu 
al Regenţilor, la ceremonia privitului florilor din Osaka. 
Când te gândeşti să pleci? Comunică-mi deîndată.” 

— Desigur, asta nu înseamnă că Toranaga chiar se va 
duce! spusese Yabu uluit. 

— Vă forţează să vă hotărâți, replicase Igurashi. Orice aţi 
spune, vă împinge în capcană. 

— Aşa e, spusese şi Omi. 

— De ce nu primim veşti de la Yedo? Ce se întâmplă cu 
iscoadele noastre? 

— E ca şi cum Toranaga ar fi întins un văl peste întregul 
Kwanto, spusese Omi. Poate că ştie care sunt iscoadele 
noastre. 

— Astăzi este a zecea zi, Alteță, îi amintise Igurashi. Totul 
e gata pentru plecarea voastră către Osaka. Vreţi să plecaţi, 


sau nu? 

Acum, aici, pe plajă, Yabu binecuvântă kami-ul său păzitor 
care îl convinsese să accepte sfatul lui Omi de a rămâne 
până în cea din ultimă zi - trei zile de acum înainte. 

— Despre ultimul tău mesaj, Ioranaga-sama, cel care ne-a 
sosit ieri, spuse. Eşti hotărât să nu mergi la Osaka? 

— Dar tu? 

— Mă supun ţie, ca unui conducător. Desigur, am aşteptat 
hotărârea ta. 

— Hotărârea mea e simplă, Yabu-sama, dar a ta este grea, 
greu de luat. Dacă pleci, regenţii au să te căsăpească 
pentru distrugerea lui Jozen şi a oamenilor lui. Iar Ishido 
este chiar foarte furios, şi pe bună dreptate, neh? 

— N-am făcut-o eu, senior Ioranaga. Moartea lui Jozen, 
chiar dacă meritată, s-a petrecut împotriva poruncilor mele. 
— E ca şi cum ar fi făcut-o Naga-san, neh? Căci altfel ar fi 

trebuit, desigur, s-o faci domnia ta însuţi. O să vorbim 
despre Naga-san mai târziu. Dar acum urmează-mă. Vom 
sta de vorbă pe drumul către câmpul de instrucţie. N-are 
rost să pierdem vremea. 

Toranaga porni cu pasul său iute, gărzile urmându-l 
îndeaproape. 

— Da, te afli cu adevărat la o răscruce, bătrâne prieten. 
Dacă te duci, îţi pierzi capul, pierzi Izu şi desigur întreaga 
familie Kasigi ajunge la butucul călăului. Dacă rămâi, 
Consiliul va porunci acelaşi lucru. Se răsuci către el. Poate 
că ar trebui să faci ce mai sfătuit să fac când am fost ultima 
dată în Anjiro. Aş fi bucuros să-ţi fiu secondant. Poate capul 
tău îl va bucura cât de cât pe Ishido. 

— Capul meu n-are nici o valoare pentru Ishido, spuse 
Yabu. 

— Nu-ţi împărtăşesc părerea. 

Buntaro îi opri. 

— lertaţi-mă, Alteță. Unde doriţi să aşezăm oamenii? 

— Pe platou. Faceţi tabără permanentă acolo. Două sute 
de gărzi vor sta cu mine în fortăreață. De îndată ce ai făcut 


pregătirile, vino la mine. Vreau să asişti la exerciţiu. 

Buntaro plecă grăbit. 

— Tabără permanentă? Rămâi aici? întrebă Yabu. 

— Nu, doar oamenii mei. Dacă atacul este atât de reuşit pe 
cât am auzit, o să formăm nouă batalioane de asalt, de câte 
cinci sute de samurai fiecare. 

— Cum? 

— Da. Am adus încă o mie de samurai aleşi pe sprânceană, 
pentru tine. Tu ai să-i alegi pe ceilalţi o mie. 

— Dar nu sunt destule puşti şi instrucţia... 

— Îmi pare rău, greşeşti. Am adus o mie de muschete şi 
destulă pulbere şi gloanţe. Restul va sosi într-o săptămână, 
cu încă o mie de oameni. 

— O să avem nouă batalioane de asalt? 

— Da. Vor fi un regiment. Buntaro, îl va comanda. 

— Poate ar fi mai bine să o fac eu. Elo să... 

— O, dar uiţi că în câteva zile se întâlneşte Consiliul. Cum 
poţi să comanzi un regiment dacă te duci la Osaka. Nu ţi-ai 
pregătit plecarea? 

Yabu se opri. 

— Suntem aliaţi. Am căzut la înţelegere ca domnia ta să fii 
conducătorul şi am urinat ca să pecetluim înţelegerea. Eu 
am respectat-o şi o respect în continuare. Acum te întreb: 
care ţi-s gândurile? Primim războiul sau nu? 

— Nimeni nu mi-a declarat război, încă. 

Yabu ardea de dorinţa de a scoate sabia Yoshimoto din 
teacă şi de a împrăştia sângele lui Toranaga în ţărână, 
odată pentru totdeauna, indiferent de preţ. Simţea 
respiraţia gărzilor lui Toranaga în jurul său, dar nu-i mai 
păsa. 

— Nu înseamnă Consiliul şi sentinţa ta de moarte? Ai spus 
asta singur. O dată ce se vor întâlni va trebui să te supui. 
Neh? 

— Desigur. 

Toranaga îşi trimise cu un gest oamenii mai în urmă, 
sprijinindu-se uşor pe sabie, cu picioarele butucănoase larg 


desfăcute şi înţepenite în pământ. 

— Atunci care ţi-e hotărârea? Ce propui? 

— Mai întâi să vedem un atac. 

— Apoi? 

— Apoi pornim la vânătoare. 

— Te duci la Osaka? 

— Sigur. 

— Când? 

— Când o să vreau. 

— Vrei să spui, nu când vrea Ishido. 

— Vreau să spun când o să vreau. 

— O să ne părăsească toţi, spuse Yabu. Nu poţi să te lupţi 
împotriva întregii Japonii. Chiar şi cu un regiment de asalt - 
şi nu putem în nici un fel să-l pregătim în zece zile. 

— Da 

— Şi atunci care-i planul? 

— Ce s-a întâmplat exact cu Jozen şi Naga-san? 

Yabu îi spuse adevărul, ocolind doar faptul că Naga fusese 
manipulat de Omi. 

— Şi barbarul meu? Cum se poartă Anjin-san? 

— Bine. Foarte bine. 

Yabu îi povesti despre încercarea de seppuku din prima 
seară şi cum îl supusese el atât de abil pe Anjin-san, în 
folosul lor, al amândurora. 

— A fost foarte înţelept, spuse Toranaga încet. Nu m-aş fi 
gândit niciodată că va încerca să-şi facă seppuku. Foarte 
interesant. 

— A fost norocos că i-am spus lui Omi să fie gata. 

— Da. 

Nerăbdător, Yabu aşteptă ca Toranaga să spună mai mult, 
dar acesta rămase tăcut. 

— Vestea pe care ţi-am trimis-o despre seniorul Ito, care a 
devenit regent, spuse Yabu într-un târziu. Aflase-şi despre 
asta înainte de a-ţi da de ştire? 

Toranaga nu răspunse imediat. 


— Auzisem zvonuri. Seniorul Ito este o alegere perfectă 
pentru Ishido. Sărmanul neghiob, i-a făcut întotdeauna 
plăcere să fie dus de nas când îl avea înfipt în dosul altcuiva. 
O să facă o pereche potrivită. 

— Votul său te va distruge. 

— Fără îndoială. Dacă o să fie vreun Consiliu. 

— A, deci ai un plan? 

— Întotdeauna am un plan, sau planuri, nu ştiai? Dar tu, ce 
plan ai, aliatule? Dacă vrei să pleci, pleci. Dacă vrei să 
rămâi, rămâi. Alege. 

Porni mai departe. 

Mariko îi înmână lui Toranaga un sul acoperit cu un scris 
mărunt. 

— Aici este totul? întrebă. 

— Da, Alteță, răspunse, displăcându-i aerul închis al 
cabinei şi faptul că se afla din nou la bordul galerei, chiar şi 
ancorată la chei. Multe dintre cele ce sunt în manualul de 
război se vor repeta, dar am făcut note în fiecare seară, şi 
am scris totul aşa cum s-a întâmplat, sau am încercat. Este 
aproape ca un jurnal a ceea ce s-a spus şi s-a întâmplat de 
când aţi plecat. 

— Bine. L-a mai citit altcineva? 

— Nu, din câte ştiu eu. Îşi flutură evantaiul ca să se 
răcorească. Concubina lui Anjin-san şi servitorii m-au văzut 
scriindu-l, dar l-am ţinut încuiat. 

— Tu ce părere ai? 

Mariko şovăi. Îşi plimbă privirile prin cabină şi peste 
hublourile închise. 

Toranaga spuse: 

— La bord sunt numai oamenii mei şi nu e nimeni sub 
punte. În afară de noi. 

— Da, Alteță. Dar mi-am amintit că Anjin-san spunea că nu 
există taine la bordul unei nave. Îmi cer iertare. Se gândi o 
clipă, apoi spuse cu voce sigură. Regimentul de muschete 
va câştiga o bătălie. Barbarii ar putea să ne distrugă dacă 
debarcă cu trupe numeroase, cu puşti şi tunuri. lrebuie să 


aveţi o flotă barbară. Până acum cunoştinţele lui Anjin-san 
s-au dovedit de o atât de mare valoare încât ar trebui ţinute 
secrete, doar pentru urechile voastre. În alte mâini 
cunoştinţele lui ar putea fi un pericol de moarte pentru voi. 

— Cine a mai învăţat ceva de la el? 

— Yabu-san ştie mult, dar Omi-san şi mai mult. Prinde mult 
mai repede. Igurashi-san, Naga-san şi trupele desigur că 
înţeleg strategia, dar nu detaliile amănunțite şi niciuna 
dintre cunoştinţele politice sau de ordin general ale lui 
Anjin-san. Eu, mai mult decât toţi. Am notat tot cea spusel, 
ce a întrebat sau despre ce a vorbit, Alteță. Cât de bine am 
putut. Desigur că ne-a spus numai despre unele lucruri. Dar 
aria cunoştinţelor lui este vastă, iar memoria lui aproape de 
perfecţiune. Cu răbdare, poate să ne ofere o imagine exactă 
despre lume, obiceiurile şi pericolele ei. Dacă spune 
adevărul. 

— Îl spune? 

— Cred că da. 

— Care este părerea ta despre Yabu? 

— Yabu-san este un om violent, şi lipsit de scrupule. Pentru 
el nu au preţ decât propriile lui interese. Datoria, credinţa, 
tradiţia, nu înseamnă nimic pentru el. Mintea lui are sclipiri 
de mare pătrundere, uneori uluitoare. Este în egală măsură 
primejdios ca aliat sau ca inamic. 

— Numai calităţi lăudabile. Ce ai de spus împotriva lui? 

— E un administrator prost. Ţăranii lui s-ar răscula dacă 
ar avea arme. 

— De ce? 

— Pune dări înrobitoare. legale. Ia 75 de părţi din fiecare 
produs, orez, peşte. A început să pună taxa pe cap de om, 
pe pământ, pe bărci. Fiecare vânzare, fiecare butoi de sake, 
totul este dijmuit în Izu. 

— Poate ar trebui să-l angajez pe el, sau pe vechilul lui, 
pentru Kwanto. Bine, ce face aici e treaba lui, ţăranii n-o să 
aibă niciodată arme, aşa că n-avem de ce să ne îngrijorăm. 
Aş putea totuşi folosi locul acesta ca bază, dacă va fi nevoie. 


— Dar, Alteţă, legea spune că şaizeci de părţi este limita. 

— A fost limita legală. Taiko a dat legea asta, dar ele mort. 
Ce altceva mai poţi să spui despre el? 

— Mănâncă puţin, sănătatea lui pare bună, dar Suwo, 
masorul, crede că are necazuri cu rinichii. Are câteva 
obiceiuri ciudate. Şi îi povesti despre Noaptea cu Urlete. 

— Cine ţi-a spus despre asta? 

— Suwo. Şi de asemenea soţia lui Omi-san şi mama lui. 

— Tatăl lui Yabu obişnuia şi el să-şi fiarbă duşmanii. 
Pierdere de vreme. Dar pot să înţeleg nevoia lui de a o face 
din când în când. Nepotul lui, Omi? 

— E o minte pătrunzătoare, foarte înţelept. Pe deplin 
credincios unchiului său. Un vasal foarte capabil şi demn de 
apreciere. 

— Familia lui? 

— Mama lui e aspră cu Midori, soţia lui, atât cât trebuie. 
Soţia lui este samurai; blândă, puternică şi foarte bună. Toţi 
îi sunt vasali credincioşi lui Yabu-san. Acum Omi-san nu are 
concubină, deşi Kiku, cea mai cunoscută curtezană din Izu, 
este aproape ca o concubină. Dacă ar putea să-i cumpere 
contractul, cred că ar aduce-o în casa sa. 

— M-ar ajuta împotriva lui Yabu, dacă aş avea nevoie de 
asta? 

Ea cântări întrebarea, apoi clătină capul. 

— Nu, Alteță. Nu cred. Cred că este vasalul unchiului său. 

— Naga? 

— Este un samurai cât se poate de bun. A înţeles deîndată 
că Jozen-san şi oamenii lui însemnau primejdie pentru 
domnia voastră, şi a încurcat lucrurile aşa fel până când ai 
putut să fii întrebat. Oricât de mult urăşte batalionul de 
muschete, îşi instruieşte companiile din greu, ca să le facă 
perfecte. 

— Cred că s-a lăsat prostit să fie păpuşa lui Yabu. 

Ea-şi aranjă în tăcere o cută a chimonoului. 

Toranaga îşi făcu vânt cu evantaiul. 

— Acum, Anjin-san. 


Aştepta întrebarea, şi acum, că fusese pusă toate, 
observaţiile înțelepte pe care era pregătită să i le înfăţişeze 
dispăruseră din cap. 

— Ei bine? 

— Trebuie să judecaţi după raport, Alteță. În unele lucruri 
nu poate fi înţeles. Desigur, educaţia, tradiţiile şi datinile lui 
n-au nimic comun cu ale noastre. Este foarte complicat şi 
dincolo de înţelegerea mea. La început era foarte deschis. 
Dar de când a încercat să-şi facă seppuku, s-a schimbat. E 
mai ascuns. 

Îi povesti ce spusese Omi şi ce făcuse în acea primă 
noapte. Şi despre făgăduiala lui Yabu. 

— A, Omi l-a oprit, nu Yabu-san? 

— Da. 

— Şi Yabu a urmat sfatul lui Omi? 

— Întocmai, Alteță. 

— Deci Omi este sfetnicul. Interesant. Dar desigur că 
Anjin-san nu se aşteaptă ca Yabu să-şi ţină făgăduiala? 

— Ba da, până la capăt. 

Toranaga râse. 

— Cât de copilăresc. 

— Conştiinţa creştină este adânc înrădăcinată în el, îmi 
pare rău. Nu poate scăpa de karma lui din care o parte e 
aceea că poate fi manevrat folosindu-ne de ura lui pentru 
moartea sau morţile a ceea ce el numeşte nevinovaţi. Chiar 
şi moartea lui Jozen la afectat adânc. Multe nopţi după acea 
somnul lui a fost tulburat şi multe zile abia de a vorbit cu 
câte cineva. 

— Conştiinţa asta se găseşte la toţi barbarii? 

— Nu, deşi ar trebui să fie la toţi barbarii creştini. 

— Ar putea să şi-o piardă? 

— Nu cred. Dar este tot atât de neajutorat ca şi un copil 
cât timp o are. 

— Concubina lui? 

Ea-i povesti totul. 


— Bine. Era mulţumit că alegerea sa, Fujiko şi planul, 
mersese atât de bine. Foarte bine. A făcut bine în privinţa 
pistoalelor. Ce poţi să-mi spui despre obiceiurile lui? 

— Cele mai multe obişnuite. Afară doar de o uimitoare 
stânjeneală în privinţa lucrurilor legate de împărţitul pernei 
şi o ciudată reţinere de a discuta toate lucrurile fireşti ale 
trupului. Îi povesti deasemenea, despre neobişnuita lui 
nevoie de singurătate, şi despre groaznicele lui gusturi în 
ale mâncării. In cele mai multe privinţe este atent, 
înţelegător, ager, un elev silitor şi foarte curios în tot ceea 
ce ţine de noi şi de obiceiurile noastre. E totul în raportul 
meu, dar, pe scurt, i-am explicat câte ceva din felul nostru 
de viaţă, câte puţin despre noi şi istoria noastră, despre 
Taiko şi despre problemele care frământă împărăţia acum. 

— A, şi despre Mogştenitor? 

— Da, alteţă. Am greşit? 

— Nu. Ţi s-a spus să-l pregăteşti. Cum stă cu japoneza? 

— Foarte bine. Cu timpul, va vorbi limba noastră destul de 
bine. Este un elev bun, Alteță. 

— Împărţitul pernei? 

— Cu una dintre slujnice, spuse deîndată. 

— Ela ales-o? 

— Concubina i-a trimis-o. 

— Şi? 

— A fost deopotrivă de mulţumitor pentru amândoi, am 
înţeles. 

— Ah, atunci ea n-a întâmpinat nici o dificultate. 

— Nu, Alteță. 

— Dar el e bine înzestrat? 

— Fata, a zis, „0, da, foarte”. „Cu prisosinţă” au fost 
cuvintele ei. 

— Minunat. Măcar în asta karma lui e bună. Ăsta e necazul 
cu o mulţime de bărbaţi, şi Yabu unul dintre ei. Kiyama 
altul! Suliţă mică, mare nefericire să te naşti cu o suliță 
mică. Mare nefericire, da. 


Aruncă o privire sulului, apoi îşi închise evantaiul cu o 
pocnitură. 

— Şi tu, Mariko-san? Cum o duci? 

— Bine, mulţumesc, Alteță. Sunt foarte mulţumită să vă 
văd arătând atât de bine. Pot să vă felicit pentru naşterea 
nepotului dumneavoastră? 

— Da, mulţumesc! Sunt mulţumit, da. Băiatul e bine făcut, 
şi pare sănătos. 

— Şi doamna Genjiko? 

Toranaga mormăi: 

— E la fel de puternică, ca întotdeauna. Da, îşi ţuguie 
buzele, cugetând la ceva. Poate ai putea să-mi recomanzi o 
doică pentru copil. 

Era obiceiul ca fiii samurailor importanţi să aibă doici, 
astfel ca mama să se poată ocupa de soţul ei şi de treburile 
casei, lăsând doica să se ocupe numai de creşterea 
copilului, să-l facă puternic, iar părinţii să se poată mândri 
cu el. 

— Mă tem că nu va fi uşor să găsim persoana potrivită. 
Doamna Genjiko nu este o stăpână uşor de mulţumit, neh? 
— Sunt convinsă că veţi găsi curând persoana potrivită, 

Alteță. De bună seamă că mă voi gândi şi eu, răspunse 
Mariko, ştiind că a oferi un astfelde sfat ar fi fost o prostie. 
Pentru că nici o femeie de pe lumea aceasta nu ar fi putut 
să-i mulţumească în aceeaşi măsură pe Toranaga şi pe nora 
sa. 

— Îţi mulţumesc. Dar dumneata, Mariko-san, ce-mi spui 
despre dumneata? 

— Eu sunt bine, Alteță, mulţumesc. 

— Şi conştiinţa creştină? 

— Nu mă împiedică cu nimic, Alteță. Cu nimic. Am făcut tot 
ce ai dorit. 

— Într-adevăr. A fost pe aici vreun preot? 

— Nu, Alteță. 

— Ai nevoie de vreunul? 


— Ar fi bine să mă pot spovedi, şi să mă împărtăşesc şi să 
primesc binecuvântarea. Da, într-adevăr, mi-ar place asta - 
să mărturisesc lucrurile îngăduite şi să primesc 
binecuvântarea. 

Toranaga o cântări atent. Ochii ei erau sinceri. 

— Te-ai descurcat bine, Mariko-san. Te rog fă şi mai 
departe aşa. 

— Da, Alteță, mulţumesc. Un lucru: Anjin-san are nevoie 
de o carte de gramatică şi un dicţionar, mare nevoie. 

— Am trimis la Isukku-san după ele. Băgă de seamă 
încruntarea ei. Nu crezi că o să le trimită? 

— Se va supune desigur. Poate nu cu graba care v-ar 
place. 

— În curând vom şti asta, adăugă Toranaga ameninţător. I- 
au mai rămas doar treisprezece zile. 

Mariko era nedumerită. 

— Alteță, întrebă fără să înţeleagă, treisprezece? 

— A, spuse Toranaga cu voce indiferentă, acoperindu-şi 
scăparea de o clipă. Când eram la bordul corăbiei 
portugheze a cerut învoirea de a vizita Yedo. Am fost de 
acord dacă o va face până în patruzeci de zile. Au mai 
rămas treisprezece. N-a stat trei zile acel bonz, acel profet, 
acel Moise, pe munte, ca să strângă poruncile Domnului, 
care au fost săpate în piatră? 

— Da, Alteță. 

— Crezi că asta s-a întâmplat? 

— Da, dar nu înţeleg cum, sau de ce. 

— Pierdere de vreme ca să discutăm voia Domnului, neh? 

— De căutaţi fapte, da, Alteță. 

— În timp ce aşteptai dicţionarul, n-ai încercat să faci 
unul? 

— Ba da, Toranaga-sama, dar mi-e teamă că nu este prea 
bun. Din nefericire pare să fie atât de puţin timp şi atât de 
multe probleme. Aici sau oriunde, adăugă ea anume. El 
încuviinţă din cap ştiind că ar fi dorit foarte mult să întrebe 
multe lucruri despre noul Consiliu, despre numirea 


seniorului Ito, despre pedeapsa lui Naga şi dacă războiul 
era aproape. 

— Suntem norocoşi să-l avem pe soţul tău din nou printre 
noi, neh? 

Evantaiul ei se opri. 

— N-am crezut niciodată că va scăpa cu viaţă. Niciodată. 
Am spus o rugăciune şi am aprins arome în amintirea lui 
zilnic. Buntaro îi spusese în această dimineaţă cum alt 
contingent de samurai ai lui 'Toranaga îi acoperise 
retragerea de la plajă şi cum el putuse să ajungă la 
periferia Osakăi fără necazuri. Apoi, cu cincizeci de oameni 
aleşi şi cu cai de schimb, se deghizaseră în bandiți şi 
porniseră în goană peste dealuri şi pe căi lăturalnice către 
Yedo. De două ori urmăritorii îl ajunseseră, dar nu fuseseră 
îndeajuns de mulţi ca să-l doboare şi el îşi croise drum 
printre ei. O dată căzuse într-o ambuscadă şi pierduse toţi 
oamenii, în afară de patru, şi scăpase din nou şi se afundase 
mai adânc în pădure, mergând noaptea, dormind ziua. Se 
hrănise cu fructe sălbatice şi cu apă de izvor, cu puţin orez 
furat de la o fermă singuratică, apoi galopase din nou cu 
urmăritorii întotdeauna pe urmele sale. Îi trebuiseră 
douăzeci de zile ca să ajungă la Yedo. Cu el mai sosiseră 
doar doi dintre oamenii lui. 

— A fost aproape o minune, spuse ea. Credeam că pusese 
un kami stăpânire pe mine când l-am văzut aici, lângă 
domnia voastră, pe plajă. 

— E deştept. Foarte puternic şi foarte deştept. 

— Pot să întreb-ce veşti avem de la seniorul Hiro-matsu, 
Alteță, şi de la Osaka, de la doamna Kiritsubo şi doamna 
Sazuko? 

Foarte vag Toranaga îi spuse că Hiro-matsu se întorsese la 
Yedo cu o zi înainte de a pleca el. Deşi doamnele sale 
hotărâseră să rămână la Osaka, sănătatea doamnei Sazuko 
fiind cauza întârzierii lor. Nu era nevoie de un discurs prea 
lung. Dar şi el şi Mariko ştiau că asta era mai degrabă un 
mod de a salva onoarea şi că generalul Ishido n-ar fi 


îngăduit niciodată ca două dintre atât de preţioasele 
ostatece să plece acum, când Toranaga îi scăpase din mână. 

— Shigata ga nai, spuse. Karma, neh? Nu-i nimic de făcut, 
asta-i karma, nu? 

— Da. 

El ridică pergamentul. 

— Acum trebuie să citesc asta. Îţi mulţumesc, Mariko-san. 
Te-ai descurcat foarte bine. Te rog adu-l pe Anjin-san la 
fortăreață, pe înserat. 

— Alteță, acum că stăpânul meu este aici, va trebui să... 

— Soţul tău a încuviinţat deja că, atâta vreme cât sunt eu 
aici, să rămâi acolo unde te afli şi să-mi fi tălmaci, prima ta 
datorie fiind către Anjin-san - pentru următoarele câteva 
zile. 

— Dar, Alteță, trebuie să pregătesc casa pentru stăpânul 
meu. Va avea nevoie de servitori şi o casă. 

— Ar fi o risipă de bani, timp şi efort, acum. Să stea cu 
trupele, sau în casa lui Anjin-san, după cum o să-i facă 
plăcere. 

Băgă de seamă o sclipire de iritare în ochii ei. Nan ja? 

— Locul meu ar trebui să fie cu stăpânul meu. Ca să-l 
slujesc. 

— Locul tău este acolo unde vreau eu să fie, neh? 

— Da, vă rog să mă iertaţi. Desigur. 

Ea plecă. 

EI citi pergamentul şi manualul de război cu atenţie, apoi 
reciti părţi din pergament, le puse pe amândouă deoparte, 
în siguranţă, aşeză gărzi la uşa cabinei şi plecă pe punte. Se 
iveau zorile. Ziua promitea să fie caldă, iar cerul acoperit. 
Renunţă la întâlnirea cu Anjin-san, aşa cum avusese de 
gând, şi călări către platou cu o sută de străji. Acolo îşi 
adună şoimarii şi trei şoimi şi vână cale de douăzeci de ri. 
La amiază doborâse trei fazani, doi cocoşi sălbatici, un 
iepure şi o pereche de prepeliţe. Trimise un fazan şi 
iepurele lui Anjin-san, iar restul la fortăreață. O parte dintre 
samurai nu erau budişti şi el era îngăduitor cu obiceiurile 


lor în privinţa mâncării. El mâncă puţin orez rece cu pastă 
de peşte şi alge murate cu felii de ghimbir. Apoi se ghemui 
pe pământ şi adormi. 

Mai târziu, în acea după-amiază, Blackthorne era în 
bucătărie fluierând vesel. În jurul său erau bucătarul şef, 
ajutorul de bucătar, bucătarul care se ocupa de legume, cel 
care se ocupa de peşte şi ajutoarele lor, toţi zâmbind, dar în 
sinea lor îngroziţi, pentru că stăpânul lor se afla aici, în 
bucătărie, cu stăpâna lor, şi deasemenea pentru că ea le 
spusese că el le va face onoarea de a le arăta cum să 
pregătească şi să gătească în felul lui. Şi de asemenea, din 
cauza iepurelui. El agăţase deja fazanul sub streaşina unei 
magazii, cu porunci limpezi ca nimeni, nimeni să nu-l 
atingă, în afară de el. 

— Au înţeles, Fujiko-san? Doar eu atingere? întrebase cu 
gravitate prefăcută. 

— O, da, Anjin-san. Au înţeles cu toţii. Îmi pare rău, iartă- 
mă, dar ar trebui să spui: „Nimeni nu trebuie să-l atingă, în 
afară de mine!” 

— Acum, spunea el, fără să vorbească cuiva anume, nobila 
artă a gătitului, lecţia întâi. 

— Dozo gomen nasai? întrebă Fujiko. 

— Miru! Priviţi! 

Simţindu-se din nou tânăr - pentru că una din primele sale 
îndatoriri fusese să curețe vânatul pe care el şi fratele său îl 
braconau, pe domeniile din jurul Chatham-ului, punându-se 
în mare primejdie - alese un cuţit lung, curbat. Bucătarul 
care pregătea peştele se albi la faţă. Era cuțitul său 
preferat, cu lama ascuţită cu migală pentru a putea tăia 
feliile de peşte crud perfect. Toţi slujitorii ştiau asta şi îşi 
ţinură răsuflarea zâmbind şi mai mult, pentru a-şi ascunde 
stânjeneala - în timp ce el zâmbea tot mai mult, pentru a-şi 
ascunde propria-i ruşine. 

Blackthorne spintecă burta iepurelui şi scoase cu 
îndemânare stomacul şi măruntaiele. Una dintre slujnicele 
mai tinere oftă şi dispăru tăcută. Fujiko hotări s-o 


amendeze cu leafa pe o lună, dorindu-şi, în acelaşi timp, să 
fie şi ea o ţărancă şi s-o poată şterge onorabil. Priviră 
ameţiţi pe când el tăie ghearele şi labele, apoi împinse 
picioarele iepurelui înapoi, prin blană, jupuind cu 
îndemânare pielea. Făcu la fel cu picioarele din spate şi 
trase de blană ca să scoată picioarele jupuite prin 
deschizătura de la burtă. Apoi, cu o zmucitură 
îndemânatică, trase blana peste capul animalului, ca o 
haină de iarnă nefolositoare. Aşeză animalul aproape jupuit 
pe masa de tocat şi îl decapită, lăsând capul, cu ochii holbaţi 
patetic, atârnat de blană. Întoarse din nou blana cu pielea 
înăuntru şi o puse deoparte. Un oftat trecu prin bucătărie. 
Nu-l auzi, căci era atent să taie picioarele de la încheieturi 
şi să-mpartă restul corpului. Încă o slujnică dispăru 
neobservată. 

— Acum vreau o oală, spuse Blackthorne, cu un zâmbet 
fericit. 

Nimeni nu-i răspunse. Îl priveau doar cu aceleaşi surâsuri 
îngheţate. Văzu un cazan mare de fier, sclipind de 
curăţenie. Îl apucă cu mâinile pline de sânge şi îl umplu cu 
apă dintr-un vas de lemn, apoi agăţă cazanul peste vasul cu 
cărbuni care era aşezat în podeaua de pământ, într-o 
adâncitură înconjurată de pietre. Adăugă bucăţile de carne. 

— Acum ceva legume şi mirodenii, spuse. 

— Dozo? întrebă răguşit Fujiko. 

El nu ştia denumirile japoneze aşa că privi în jur. Într-un 
coş de lemn se găseau câţiva morcovi şi câteva rădăcini, 
care păreau a fi napi. Le curăţă, le tăie şi le adăugă supei cu 
ceva sare şi sos negru de soia. 

— Ar trebui ceva ceapă şi usturoi şi vin roşu. 

— Dozo? întrebă din nou Fujiko, neajutorată. 

— Kotaba shirimasen. Nu ştiu cuvintele. 

Ea nu-l corectă, ridică doar o lingură şi i-o oferi. El clătină 
din cap. 

— Sake, porunci. 


Ajutorul de bucătar se trezi la viaţă şi îi dădu micul butoiaş 
de lemn. 

— Domo. 

Blackthorne turnă o ceaşcă, apoi mai adăugă una, să 
ajungă. Ar fi băut puţin din butoiaş, dar ştia că asta ar fi 
însemnat proastă creştere, să-l bei rece şi fără ceremonial 
şi desigur, nu aici, în bucătărie. 

— lisuse Cristoase, aş bea o bere, spuse. 

— Dozo goziemashita, Anjin-san? 

— Kotaba shirimasen, dar mâncarea asta o să fie grozavă. 
Ichi-ban, neh? şi arătă către oala clocotindă. 

— Hai, spuse ea fără convingere. 

— Okuru tsukai arigato Ioranaga-sama, le spuse 
Blackthorne. Trimiteţi pe cineva să-i mulţumească 
seniorului 'loranaga. 

Nimeni nu îi corectă greşelile. 

— Hai. 

Odată afară, Fujiko alergă spre privată. Minuscula colibă 
era aşezată în grădină, într-o splendidă izolare, în 
apropierea uşii din faţă. Se simţea foarte rău. 

— Nu vă simţiţi bine, stăpână? întrebă slujnica ei, Nigatsu. 

Era o femeie de vârstă mijlocie, dolofană, care îngrijise de 
Fujiko toată viaţa ei. 

— Pleacă! Dar mai întâi adu-mi puţin sake. Nu... va trebui 
să intri în bucătărie... oh, oh, oh! 

— Am sake aici, stăpână. M-am gândit că vei avea nevoie, 
aşa că am fiert apă pe alt vas cu jeratec. Iată. 

— O, eşti atât de deşteaptă. 

Fujiko o ciupi drăgăstoasă de obrazul bucălat, şi altă 
slujnică veni să-i facă vânt cu un evantai. Îşi şterse gura pe 
prosopul de hârtie şi se aşeză recunoscătoare pe pernele 
din verandă. 

— O, aşa-i mai bine! 

Era mai bine în aer liber, la umbră, în soarele plăcut al 
dupăamiezii, care arunca umbre întunecate, fluturii zburau 


de colo-colo, iar marea se vedea departe, jos, liniştită şi 
scânteietoare. 

— Ce se întâmplă, stăpână? N-am îndrăznit nici măcar să 
tragem cu ochiul. 

— N-are importanţă. Stăpânul e... stăpânul... n-are 
importanţă. Obiceiurile lui sunt ciudate, dar asta este 
karma noastră. 

Îl văzu pe şeful bucătar apropiindu-se slugarnic prin 
grădină şi inima îi tresări. El se înclină politicos. Un bărbat 
mărunt, suplu, încordat, cu picioare mari şi dinţi foarte laţi. 
Înainte de a putea scoate un cuvânt, Fujiko îi spuse cu un 
zâmbet plat: 

— Comandă cuțite noi din sat, un vas nou pentru gătit 
orezul, o masă nouă de tocat, vase noi pentru apă, tot ceea 
ce trebuie pentru bucătărie. Cele pe care le-a folosit 
stăpânul vor fi păstrate pentru folosinţa sa personală. Vei 
aranja un loc deosebit, poţi construi chiar altă bucătărie 
dacă pofteşti, unde stăpânul să poată găti dacă doreşte 
asta, până ai să ajungi să te pricepi şi tu. 

— Vă mulţumesc, Fujiko-sama, spuse bucătarul. Vă rog să 
mă iertaţi pentru întrerupere, dar, îmi pare rău, vă rog să 
mă iertaţi, ştiu un bucătar foarte bun în satul din apropiere. 
Nu este budist şi a fost chiar cu armata în Coreea, aşa că 
ştie totul... despre cum... cum să gătească pentru stăpân, 
mult mai bine decât mine. 

— Când am să vreau alt bucătar, am să te anunţ. Când am 
să te consider nepriceput, sau leneş, am să-ţi spun. Până 
atunci vei fi bucătar şef aici. Ai acceptat postul pe şase luni. 

— Da, stăpână, spuse bucătarul cu demnitate nestăpânită, 
deşi tremurând în sinea lui, pentru că Fujiko-noh-Anjin nu 
era o stăpână cu care să te joci. Vă rog să mă iertaţi, dar am 
fost angajat ca să gătesc, sunt mândru că gătesc, dar eu n- 
am acceptat niciodată să fiu măcelar, eta sunt măcelari. 
Desigur că nu putem avea un eta aici, dar acel bucătar de 
care v-am spus nu e budist ca mine, ca tatăl meu şi ca tatăl 


tatălui meu şi ca cei dinaintea lui, stăpână, şi ei niciodată, 
niciodată n-au... vă rog, acest bucătar, va... 

— Vei găti aici cum ai gătit întotdeauna. Găsesc bucatele 
tale excelente, demne de un maestru bucătar din Yedo. I-am 
trimis chiar una dintre reţetele tale doamnei Kiritsubo, în 
Osaka. 

— O, mulţumesc, mă onoraţi prea mult. Care din ele, 
stăpână? 

— Aceea cu mici ţipari şi meduze proaspete şi cu felii de 
stridii şi cu o picătură de soia, pe care o prepari atât de 
bine. Excelentă! Cea mai bună pe care am gustat-o 
vreodată! 

— O, vă mulţumesc, stăpână, se gudură el. 

— Desigur, supele tale lasă mult de dorit. 

— O, îmi pare atât de rău! 

— Am să discut asta cu tine mai târziu. Mulţumesc, 
bucătare, spuse, încercând să-l îndepărteze. 

Bucătarul cel mărunt rămase vitejeşte pe loc. 

— Vă rog să mă iertaţi, stăpână, dar, oh ko, cu preasupusă 
umilinţă, dacă stăpânii... când stăpânul... 

— Când stăpânul îţi va spune să găteşti, sau să tai, sau 
orice altceva, te vei grăbi s-o faci. Deândată. Aşa cum 
trebuie s-o facă orice servitor supus. Între timp, pentru că 
s-ar putea să-ţi ia foarte multă vreme să devii priceput, 
poate c-ar fi mai bine să te înţelegi cu acest alt bucătar, să 
te viziteze în puţinele zile în care stăpânul ar vrea să 
mănânce după obiceiul său. 

Cu onoarea satisfăcută, bucătarul zâmbi şi se înclină. 

— Vă mulţumesc. Vă rog, iertaţi-mă că am cerut să fiu 
luminat. 

— Bineînţeles că ai să plăteşti bucătarului care te va 
înlocui, din propriul tău salariu. 

Când rămaseră din nou singure, Nigatsu chicoti în spatele 
mâinii. 

— O, stăpână-chan, pot să te felicit pentru victoria deplină 
şi pentru înţelepciunea ta? Bucătarul şef aproape că s-a 


scăpat pe el când ai spus că va trebui să plătească din 
buzunarul lui. 

— Îţi mulţumesc, Nanny-san. 

Fujiko putea simţi mirosul iepurelui care începea să se 
fiarbă. Şi dacă îmi cere să mănânc cu el? se gândea, în 
pragul leşinului. Şi chiar dacă n-o face, tot va trebui să-l 
servesc. Cum pot să fac ca să nu-mi fie rău? N-are să-ţi fie! 
îşi porunci. Este karma ta. Se pare c-ai fost de nesuportat în 
viaţa ta dinainte. Da, dar aminteşte-ţi că acum totul e 
perfect. Mai ai doar cinci luni şi şase zile. Nu te gândi la 
asta. Gândeşte-te doar la stăpânul tău, care este un om 
puternic, viteaz, deşi are nişte obiceiuri înspăimântătoare în 
ceea ce priveşte mâncarea... 

La poartă se auziră copitele unor cai şi Buntaro descălecă, 
îndepărtând cu un gest restul oamenilor săi. Apoi, însoţit 
numai de garda sa personală, păşi în grădină, prin de praf 
şi asudat. Îşi ţinea în mână arcul său uriaş, iar la spate tolba 
cu săgeți. Fujiko şi slujnica ei se înclinară călduros, urându-l 
în sinea lor. Unchiul ei era faimos pentru izbucnirile sale de 
furie sălbatică, nestăpânită, care-l făceau să lovească pe 
neaşteptate, sau să se certe cu oricine. De cele mai multe 
ori sufereau numai servitorii săi, sau femeile. 

— Te rog intră, unchiule. Ce amabil din partea ta să ne 
vizitezi atât de curând, spuse Fujiko. 

— A, Fujiko-san, ce e cu mirosul ăsta? 

— Stăpânul meu găteşte nişte vânat pe care seniorul 
Toranaga i l-a trimis. Le arată nepricepuţilor mei servitori 
cum să gătească. 

— Dacă vrea să gătească, cred că poate, deşi... Buntaro 
strâmbă nemulţumit din nas. Da, după lege, un stăpân 
poate face orice în casa lui, dacă nu-şi tulbură vecinii. 

După lege un astfel de miros putea fi pricina pentru o 
plângere şi putea fi foarte neplăcut să-ţi nemulţumeşti 
vecinii. Cei mai de jos nu făceau niciodată ceva ce ar fi 
putut să-i deranjeze pe cei. suspuşi. Altfel aveau să cadă 
capete. De aceea, în toată ţara, pe cât era cu putinţă, 


samuraii trăiau atenţi şi politicoşi lângă samuraii de rang 
egal, ţăranii lângă ţărani, negustorii în propriile lor străzi, 
iar eta izolaţi. Omi era cel mai apropiat vecin al lor. 

El e superior nouă, îşi zise ea. 

— Sper din toată inima că nu tulburăm pe nimeni, îi spuse 
stânjenită lui Buntaro, întrebându-se ce nouă răutate punea 
la cale. 

— Doreai să-l vezi pe stăpânul meu? începu să se ridice 
dar el o opri. 

— Nu, te rog, nu-l tulbura. O să-l aştept, spuse politicos şi 
inima ei se strânse. Buntaro era recunoscut pentru lipsa lui 
de politeţe, şi aşa ceva din partea lui era un semn de mare 
primejdie. 

— Îmi cer iertare că am venit aşa, fără ca mai întâi să 
trimit pe cineva ca să cer îngăduinţa, spuse el, dar seniorul 
Toranaga mi-a spus că mi s-ar îngădui, poate, să folosesc 
baia şi să locuiesc aici. Din când în când. Vrei să-l întrebi pe 
Anjin-san mai târziu dacă este de acord? 

— Desigur, spuse ea, continuând tiparul obişnuit al 
etichetei, detestând ideea de a-l avea pe Buntaro în casă. 
Sunt sigură că se va simţi onorat, unchiule. Pot să-ţi ofer 
cha sau sake cât timp îl aştepţi? 

— Sake, mulţumesc. 

Grăbită, Nigatsu aşeză o pernă pe verandă şi zbură după 
sake, oricât de mult ar fi vrut să rămână. 

Buntaro dădu arcul şi tolba cu săgeți gărzii sale, aruncă 
din picioare sandalele prăfuite şi păşi greoi pe verandă. Îşi 
scoase sabia cea lungă din brâu, se aşeză cu picioarele 
încrucişate şi o puse pe genunchi. 

— Unde-i soţia mea? Cu Anjin-san? 

— Nu, Buntaro-sama, îmi pare rău, i s-a poruncit să 
meargă la fortăreață, unde... 

— Poruncit? De cine? De Kasigi Yabu? 

— O, nu, de către seniorul Toranaga, Alteță, când s-a întors 
de la vânătoare, azi-după-amiază. 


— Ah, seniorul Toranaga? Buntaro se domoli şi privi 
mohorât dincolo de golf, către fortăreaţa deasupra căreia 
fluturau alăturate stindardele lui Yabu şi Ioranaga. 

— Doreşti să trimit pe cineva după ea? 

EI clătină din cap. 

— E destul timp pentru asta. 

Răsuflă adânc, privindu-şi nepoata, fiica surorii sale celei 
mai mici. 

— Sunt norocos să am o soţie atât de desăvârşită, neh? 

— Da, Alteță, într-adevăr. A fost de nepreţuit la tălmăcirea 
cunoştinţelor lui Anjin-san. 

Buntaro privi lung fortăreaţa, apoi trase aer în piept, 
simțind mirosul mâncării care ajungea până la el. 

— Parc-aş fi la Nagasaki, ori înapoi în Coreea. Pe-acolo se 
găteşte mereu carne, fiartă sau friptă. Mirosul - n-ai simţit 
niciodată ceva asemănător. Coreenii-s animale, canibali. 
Putoarea usturoiului îţi pătrunde în haine şi-n păr. 

— Trebuie să fi fost îngrozitor. 

— La război a fost bine. Am fi putut câştiga uşor, şi să 
străbatem până în China. Şi să civilizăm amândouă ţările. 
Buntaro se înroşi, iar glasul îi deveni răguşit. Dar nu, n-am 
reuşit şi-a trebuit să ne-ntoarcem înapoi cu ruşine pentru 
că am fost trădaţi. Trădaţi de trădători de rang înalt. 

— Da, e atât de trist, dar ai dreptate, foarte mare 
dreptate, Buntaro-sama, zise ea liniştitor, spunând 
minciuna cu uşurinţă, ştiind că nici o naţiune de pe pământ 
n-ar fi putut cuceri China, şi nimeni n-ar fi putut civiliza 
China, care era civilizată din vremuri străvechi. 

O venă de pe fruntea lui Buntaro se umflase şi palpita, iar 
el vorbea aproape cu sine însuşi. 

— O să plătească, toţi. Trădătorii. E ca aşteptarea pe malul 
unui râu îndeajuns de lung ca toate trupurile duşmanilor tăi 
să poată pluti pe el, neh? Am s-aştept şi-am să scuip pe 
capetele lor curând. Foarte curând. Mi-am promis asta. Se 
uită la ea. Urăsc trădătorii şi nevestele necredincioase şi pe 
toţi mincinoşii. 


— Da, sunt de acord. Ai atâta dreptate, Buntaro-sama, 
spuse ea, îngheţată, ştiind că nu exista vreo limită pentru 
cruzimea lui. 

La şaisprezece ani Buntaro îşi ucisese propria lui mamă, 
una dintre concubinele mai puţin însemnate ale lui Hiro- 
matsu, pentru presupusa ei infidelitate, în timp ce tatăl său, 
Hiro-matsu, era la război, luptând pentru Dictator, seniorul 
Goroda. Apoi, ani mai târziu, îşi ucisese cel mai mare dintre 
fiii primei sale soţii, pentru presupuse insulte şi o trimisese 
înapoi la familia ei, unde ea îşi luase viaţa, nemaifiind în 
stare să-şi îndure ruşinea. Se purta groaznic cu concubinele 
şi cu Mariko. Şi se certase violent cu tatăl lui Fujiko şi-l 
învinovăţise de laşitate în Coreea, dezonorându-l în faţa lui 
Taiko, care-i poruncise deîndată să-şi radă capul şi să se 
facă călugăr. Murise de durere în curând, măcinat de 
propria lui ruşine. Fu nevoie de întreaga voinţă a lui Fujiko 
ca să pară liniştită. 

— Am fost atât de mândri când am auzit că ai scăpat de 
duşmani, spuse. 

Sake-ul sosi şi Buntaro începu să bea. După ce aşteptă 
timpul cuvenit, Fujiko se ridică. 

— Te rog să mă ierţi pentru o clipă. 

Se duse la bucătărie să-l prevină pe Blackthorne, să-i 
ceară voie ca Buntaro să locuiască în casă şi să spună şi 
servitorilor ce trebuia făcut. 

— De ce aici? întrebă Blackthorne nemulţumit. De ce să 
stea aici? Trebuie? 

Fujiko îşi ceru iertare şi încercă să-i explice că, desigur, 
Buntaro nu putea fi refuzat. Blackthorne se reîntoarse 
morocănos la gătitul său şi ea se întoarse la Buntaro cu 
inima îndoită 

— Stăpânul meu spune că este onorat de prezenţa 
domniei tale aici. Casa lui este şi casa ta. 

— Cum e să fii concubina unui barbar? 

— Cred că este oribil, dar a lui Anjin-san, care este 
hatamoto şi, deci, samurai, nu. Cred că la fel ca şi a altor 


bărbaţi. Aceasta este prima dată când sunt concubină. 
Prefer să fiu soţie. Anjin-san este ca toţi ceilalţi bărbaţi, 
deşi, da... unele dintre purtările sale sunt foarte ciudate. 

— Cine s-ar fi gândit că cineva din casa noastră o să fie 
concubina unui barbar? Chiar şi-a unui hatamoto. 

— N-am avut de ales. M-am supus seniorului Toranaga şi 
bunicului, conducătorul clanului nostru. Datoria unei femei 
este să se supună. 

— Da. Buntaro îşi termină ceaşca de sake şi ea o umplu din 
nou. Supunerea este importantă pentru o femeie. Şi 
Mariko-san este supusă, nu-i aşa? 

— Da, stăpâne. Ea îi privi faţa urâtă, ca de maimuţă. Ea nu 
ţi-a adus altceva decât onoare. Alteță, fără doamna, soţia ta, 
seniorul 'Toranaga n-ar fi putut avea niciodată cunoştinţele 
lui Anjin-san. 

El zâmbi strâmb 

— Am auzit că i-ai proptit pistoalele în faţă lui Omi-san. 

— Îmi făceam doar datoria, Alteță. 

— Unde-ai învăţat să foloseşti pistoale? 

— Nu ţinusem niciodată un pistol în mână până atunci. Nu 
ştiam dacă erau încărcate, dar aş fi apăsat pe trăgaci. 

Buntaro râse. 

— Şi Omi-san s-a gândit la fel. 

Ea îi umplu din nou ceaşca. 

— N-am înţeles niciodată de ce Omi-san n-a încercat să mi 
le ia. Stăpânul său poruncise asta, dar el n-a făcut-o. 

— Eu aş fi făcut-o. 

— Da, unchiule, ştiu, te rog să mă ierţi, dar tot aş fi apăsat 
pe trăgaci. 

— Da. Dar n-ai fi nimerit. 

— Da. Poate. De atunci am învăţat să trag. 

— El te-a învăţat? 

— Nu. Unul dintre ofiţerii seniorului Naga. 

— De ce? 

— Tatăl meu n-ar fi încuviinţat niciodată ca fiicele sale să 
înveţe lupta cu sabia sau sulița. El gândea - înţelept, cred - 


că noi ar trebui să ne petrecem timpul învățând lucruri mai 
elegante. Dar câteodată o femeie trebuie să-şi apere 
stăpânul şi casa. Pistolul este o armă potrivită pentru o 
femeie, foarte bună. Nu cere putere şi doar puţin exerciţiu. 
Aşa că acum pot fi de ceva mai mult folos stăpânului meu 
pentru că, cu siguranţă, voi zbura capul oricărui bărbat ca 
să-l apăr - şi pentru onoarea casei noastre. 

Buntaro goli ceaşca. 

— Am fost mândru când am auzit că i te-ai împotrivit lui 
Omi-san, aşa cum ai făcut-o. Ai avut dreptate. Seniorul Hiro- 
matsu va fi şi el mândru. 

— Îţi mulţumesc, unchiule. Dar îmi făceam numai datoria, 
zise ea, şi se înclină ceremonios. Stăpânul meu întreabă 
dacă n-ai vrea să-l onorezi cu prezenţa domniei tale acum, 
dacă-ţi face plăcere. 

El continuă ritualul. 

— Te rog mulţumeşte-i, dar mai întâi aş putea să fac o 
baie? Dacă binevoieşte, am să-l văd când se va reîntoarce 
soţia mea. 

CAPITOLUL 35 

Blackthorne aştepta în grădină. Acum purta chimonoul 
maro, de uniformă, pe care i-l dăduse Toranaga, săbiile în 
brâu şi un pistol încărcat ascuns în eşarfă. Din explicaţiile 
grăbite ale lui Fujiko şi mai târziu de la servitori, înţelesese 
că trebuia să-l primească pe Buntaro ceremonios, deoarece 
samuraiul era un general important şi hatamoto şi era 
primul oaspete al casei. Aşa că se îmbăiase şi se schimbase 
la iuţeală şi plecase la locul pregătit pentru aceasta. 

Îl văzuse foarte puţin pe Buntaro cu o zi înainte, când 
sosise. Buntaro fusese ocupat cu Toranaga şi Yabu şi 
Mariko, tot restul zilei, aşa că Blackthorne fusese lăsat 
singur, să organizeze în grabă atacul de demonstraţie cu 
Omi şi Naga. Atacul fusese mulţumitor. 

Mariko se întorsese acasă foarte târziu. Îi spusese foarte 
scurt despre fuga lui Buntaro, despre zilele în care fusese 
vânat de oamenii lui Ishido, cum le scăpase şi în cele din 


urmă, cum trecuse prin provinciile ostile, ca să ajungă la 
Kwanto. 

— A fost foarte greu, dar poate nu atât de greu, Anjin-san. 
Soţul meu este foarte puternic şi foarte viteaz. 

— Ce-o să se-ntâmple acum, pleci? 

— Seniorul Toranaga porunceşte ca totul să rămână aşa 
cum este. Nu se va schimba nimic. 

— Te-ai schimbat, Mariko. Lumina din dumneata a 
dispărut. 

— Nu. E doar închipuirea dumitale, Anjin-san. Sunt doar 
uşurată că e în viaţă, căci îl credeam mort. 

— Da. Dar asta a schimbat ceva, nu-i aşa? 

— Desigur, îi mulţumesc lui Dumnezeu că stăpânul meu n- 
a fost prins, că e-n viaţă ca să-l slujească pe seniorul 
Toranaga. le rog să mă ierţi, Anjin-san, sunt obosită acum. 
Îmi pare rău, sunt foarte, foarte obosită. 

— Pot face ceva? 

— Ce-ai putea să faci, Anjin-san? Poate doar să fii fericit 
pentru mine şi pentru el. Nu s-a schimbat nimic, crede-mă. 
Nimic nu s-a terminat, pentru că nimic nu a început. Totul 
e-aşa cum a fost. Soţul meu e în viaţă. 

Nu ţi-ai-dorit să fie mort? se întrebă Blackthorne. Nu. 

Atunci de ce ascunzi pistolul? Te simţi vinovat? 

Nu. N-a început nimic. 

Aşa să fie? 

Nu. Credeai c-ai s-o iei pentru tine. Nu-i asta ca şi cum ai fi 
luat-o cu-adevărat? 

O privi pe Mariko coborând din casă în grădină. Părea o 
miniatură de porțelan acolo, la o jumătate de pas în urma 
lui Buntaro, silueta lui masivă părând şi mai mare prin 
comparaţie. Cu ea erau Fujiko şi slujnicele. 

EI se înclină. 

— Yokoso oide kudasareta, Buntaro-san. Eşti binevenit în 
casa mea, Buntaro-san. 

Se plecară cu toţii. Buntaro şi Mariko se aşezară pe 
pernele din faţa sa, Fujiko în spatele lui. Nigatsu şi Koi, 


slujnica, începură să servească cha şi sake. Buntaro bău 
sake. La fel şi Blackthorne. 

— Domo, Anjin-san. Ikaga desu ka? 

— Ii. Ikaga desu ka? 

— Ii. Kowa jozuni shabereru yoni natta na. Bun. Începi să 
vorbeşti japoneză foarte bine. 

În curând Blackthorne începu să piardă şirul discuţiei 
pentru că Buntaro bălmăjea cuvintele, vorbind neatent şi 
prea repede. 

— lartă-mă, Mariko-san. N-am înţeles asta. 

— Soţul meu doreşte să-ţi mulţumescă pentru încercarea 
de a-i salva. Cu vâsla. Îţi aduci aminte? Când încercam să 
fugim din Osaka. 

— Ah, so desu! Domo. 'Te rog spune-i că încă mai cred că 
ar fi trebuit să ne întoarcem la țărm. Era destul timp. 
Slujnica s-a înecat fără folos. 

— El spune că asta a fost karma. 

— A fost o viaţă irosită, replică Blackthorne şi îi păru rău 
pentru impoliteţe. Băgă de seamă că ea nu tradusese asta. 

— Soţul meu spune că strategia atacului este foarte bună. 
Foarte bună, într-adevăr. 

— Domo. Spune-i că sunt mulţumit că a scăpat teafăr şi că 
este la comanda regimentului. Şi, deasemenea, că este 
binevenit să locuiască aici. 

— Domo, Anjin-san. Buntaro-sama spune da, planul de 
atac este bun, dar, în ceea ce-l priveşte, el întotdeauna îşi va 
purta arcul şi săbiile. Poate să omoare de la o distanţă mult 
mai mare, cu mai mare siguranţă şi mai repede decât o 
muschetă. 

— Mâine am să trag în el şi-o să vedem dacă-i place. 

— Ai să pierzi, Anjin-san, îmi pare rău. Te-aş sfătui să nu 
încerci asta, spuse ea. 

Blackthorne văzu ochii lui Buntaro zburând de la Mariko 
la el şi înapoi. 

— Îţi mulţumesc, Mariko-san, spune-i că mi-ar place să-l 
văd trăgând. 


— Buntaro întreabă: poţi să foloseşti un arc? 

— Da. Dar nu ca un adevărat arcaş. Arcurile sunt aproape 
scoase din folosinţă la noi. Cu excepţia arbaletei. Eu am fost 
pregătit pentru mare. Acolo noi folosim doar tunurile şi 
sabia de abordaj. Câteodată săgeți cu foc, dar numai pentru 
corăbiile inamice, de la distanţă mică. 

— EI întreabă: Cum sunt folosite, cum le faci, aceste săgeți 
de foc? Se deosebesc de ale noastre, de cele care au fost 
folosite împotriva galerei, la Osaka? 

Blackthorne începu să explice şi urmară obişnuitele 
întreruperi obositoare şi întrebări de verificare. Începuse să 
se obişnuiască cu minţile lor, necrezut de iscoditoare în tot 
ce ţinea de război, dar găsea foarte obositoare discuţia prin 
tălmaci. Chiar dacă Mariko era excelentă, ceea ce zicea ea 
de fapt era foarte rar ceea ce trebuia. Un răspuns lung era 
totdeauna scurtat, ceva din ceea ce fusese spus era desigur 
uşor schimbat, şi apăreau neînţelegeri. Aşa că explicaţiile 
trebuiau să fie repetate fără rost. 

Dar fără Mariko, ştia că n-ar fi putut niciodată să devină 
atât de important. Doar cunoştinţele mă ţin afară din 
groapă, îşi aminti. Dar asta nu-i o problemă, fiindcă-s încă 
atâtea de multe de spus şi o bătălie de câştigat. O bătălie 
adevărată. Până atunci eşti în siguranţă. Ai o flotă de 
organizat şi-apoi, fără-ndoială, acasă. 

Văzu săbiile lui Buntaro şi săbiile străjerilor şi le simţi pe 
ale sale şi căldura pistolului uns şi simţi până în adâncul 
fiinţei că nu era niciodată în siguranţă pe acest pământ. 
Nici el, nici altcineva, nici măcar Toranaga. 

— Anjin-san, Buntaro-sama întreabă, dacă el îţi trimite 
oameni mâine, poţi să le arăţi să facă aceste săgeți? 

— Unde putem să găsim smoala? 

— Nu ştiu. 

Mariko îi ceru lămuriri amănunțite asupra locului unde 
putea fi găsită de obicei şi cum arăta sau mirosea şi despre 
posibilii înlocuitori. Apoi îi vorbi lui Buntaro îndelung. Fujiko 
fusese tăcută tot timpul, cu ochii şi urechile atente, fără să-i 


scape nimic. Slujnicele, bine îndrumate, de uşoare mişcări 
ale evantaiului ei, către câte o ceaşcă goală, umpleau într- 
una clondirele cu sake. 

— Soţul meu spune că o să discute aceasta cu seniorul 
Toranaga. Poate smoală există pe undeva în Kwanto. N-am 
auzit despre ea niciodată. Dacă nu smoală, avem uleiuri 
groase, uleiuri de balenă, care ar putea s-o înlocuiască. Te 
întreabă dacă folosiţi câteodată rachete de război, precum 
chinezii. 

— Da. Dar nu sunt socotite de prea mare folos. Poate doar 
în timpul asediilor. Turcii le-au folosit când s-au înfruntat cu 
Cavalerii Sfântului loan de Malta. Rachetele sunt folosite 
mai mult ca să producă incendii şi panică. 

— Elte roagă să-i dai amănunte despre această bătălie. 

— S-a întâmplat acum patruzeci de ani în cea mai mare... 

Blackthorne se opri, gândind intens. Acesta fusese cel mai 
important asediu din Europa. Şaizeci de mii de turci, crema 
Imperiului Otoman, sosiseră împotriva a şase sute de 
cavaleri creştini şi a câtorva mii de auxiliari maltezi, prinşi 
la ananghie în marele lor castel de la Sfântul Elmo, de pe 
mica insulă Malta, din Mediterana. Cavalerii rezistaseră cu 
succes unui asediu de şase luni şi, de necrezut, forţaseră 
inamicul să se retragă acoperit de ruşine. Această victorie 
salvase întregul țărm mediteranean, şi prin asta 
creştinătatea, de la jaful hoardelor de necredincioşi. 

Blackthorne realiză dintr-o dată că această bătălie îi dădea 
una dintre cheile castelului Osaka: cum să-l împresoare, 
cum să-l hărţuiască, cum să-i spargă porţile şi cum să-l 
cucerească. 

— Ce spuneai, senhor? 

— A fost acum patruzeci de ani în cea mai mare mare 
interioară pe care o avem în Europa, Mariko-san, 
Mediterana. A fost doar un asediu ca celelalte asedii, nu 
merită atenţie, minţi. Astfel de cunoştinţe erau nepreţuite, 
de neîmpărtăşit cu uşurinţă şi sub nici o formă acum. 
Mariko explicase de multe ori că Osaka stătea neclintită 


între Toranaga şi victorie. Blackthorne era sigur că soluţia 

pentru aceasta putea fi totodată şi învoirea lui de a ieşi din 
Imperiu cu toate bogăţiile de care ar fi avut nevoie în viaţă. 
Băgă de seamă că Mariko părea tulburată. 

— Senhora? 

— Nimic, senhor. 

Ea începu să traducă ceea ce spusese, dar acum înţelese 
că ea ştia că el ascundea ceva. Mirosul mâncării îi abătu 
atenţia. 

— Fujiko-san! 

— Hai, Anjin-san? 

— Shokuji wa madaka? Kyaku wa... sazo kufuku de oro, 
neh? Când e masa? Oaspeţii s-ar putea să fie flămânzi. 

— Ah, gomen nasai, hi ga kurete kara ni itashimasu. 

O văzu arătând către soare şi înţelese că spusese „după 
apusul soarelui”. Înclină din cap şi mormăi, ceea ce trecea 
în Japonia drept un politicos „mulţumesc, am înţeles”. 
Marriko se întoarse din nou către el. 

— Soţul meu ar vrea să-i povesteşti despre o bătălie la 
care ai participat. 

— Sunt toate în manualul de război, Mariko-san. 

— El spune că l-a citit cu mare interes, dar conţine puţine 
amănunte. În următoarele zile ar vrea să înveţe totul 
despre bătăliile voastre. Istoriseşte-ne acum despre una, 
dacă nu ţi-e cu supărare. 

— Sunt toate în manualul de război, poate mâine, Mariko- 
san. 

Avea nevoie de timp să cântărească acest nou gând 
copleşitor despre castelul Osaka şi acea bătălie. Şi era 
obosit de atâta vorbă, obosit să tot fie iscodit, dar cel mai 
mult ar fi vrut să mănânce. 

— Te rog, Anjin-san, vrei s-o mai povesteşti odată, doar 
odată, pentru soţul meu? 

Auzi rugăminte ascunsă din glasul ei, aşa că se supuse. 

— Desigur. Care crezi că i-ar place? 


— Cea din Ţările de Jos, de lângă Zeelanda - aşa 
pronunţaţi voi? 

— Da. 

Aşa că începu să spună istoria acelei bătălii, care fusese 
aproape ca toate celelalte în care oamenii mureau, de cele 
mai multe ori, din cauza greşelilor şi prostiilor ofiţerilor de 
la comandă. 

— Soţul meu spune că nu este aşa aici, Anjin-san. Aici 
ofiţerii comandanţi trebui să fie foarte buni sau mor foarte 
repede. 

— Desigur, criticile mele sunt doar pentru conducătorii 
europeni. 

— Buntaro-sama spune că o să-ţi povestească despre 
războaiele noastre şi comndanţii noştri, îndeosebi despre 
seniorul Toranaga, în zilele următoare. Un schimb cinstit 
pentru informaţiile domniei tale, spuse ea într-o doară. 

— Domo. Blackthorne se înclină uşor, simțind ochii lui 
Buntaro sfredelindu-l. Ce vrei de fapt de la mine, fiu de 
căţea? 

Masa a fost un dezastru pentru toată lumea. Chiar înainte 
de a părăsi grădina pentru a merge pe verandă, să 
mănânce, ziua se dovedise nefastă. 

— Te rog, iartă-mă, Anjin-san, dar ce-i asta? arătase 
Mariko. Acolo. Soţul meu întreabă, ce este aceea? 

— Unde? A, acolo? Acela este un fazan. Seniorul Ioranaga 
mi l-a trimis împreună cu un iepure. lepurele o să-l mâncăm 
la cină, pregătit în felul englezesc. Cel puţin eu o să 
mănânc, deşi ar ajunge pentru toţi. 

— Îţi mulţumesc, dar noi, soţul meu şi cu mine, noi nu 
mâncăm carne. Dar de ce atârnă acolo fazanul? Pe căldura 
asta n-ar trebui să fie luat de acolo şi pregătit? 

— Ăsta-i felul în care se gătesc fazanii. Îl atârni ca să se 
frăgezească carnea. 

— Cum, chiar aşa? lartă-mă, Anjin-san, spusese ea 
tulburată. Îmi pare rău, dar o să se strice repede. Are încă 
penele pe el şi nu a fost... curăţat. 


— Carnea fazanului este uscată, Mariko-san, aşa că îl 
atârni pentru câteva zile, poate chiar săptămâni, după 
vreme. Apoi îl jumuleşti, îl cureţi şi îl găteşti. 

— Îl laşi în aer liber, să putrezească? 

— Nan ja? întrebase Buntaro nerăbdător. 

Ea îi vorbise supusă şi el îşi ţinuse răsuflarea, se ridicase, îl 
cercetase cu privirea şi-l împunsese cu degetul. Câteva 
muşte îşi luaseră zborul, apoi se aşezaseră din nou. Fujiko îi 
vorbise şovăitoare şi el roşise. 

— Concubina dumitale spune că ai poruncit ca nimeni să 
nu-l atingă în afară de dumneata? întrebase Mariko 

— Da. Aici nu lăsaţi vânatul să se fezandeze? Nu toată 
lumea e budistă. 

— Nu, Anjin-san, nu cred. 

— Una lume crede că fazanul ar trebui lăsat atârnat de 
penele de la coadă până când cade. Dar astea-s basme, 
vorbe de clacă, spusese Blackthorne. De gât este corect, 
atunci sucurile stau unde trebuie. Una lume îl lasă atârnat 
până când cade, dar mie unuia nu-mi place carnea atât de 
fezandată. Noi obişnuim... Se oprise pentru că faţa ei 
căpătase o paloare verzuie. 

— Nan desu ka? Mariko-san, întrebase Fujiko repede. 

Mariko explicase. Toţi râseseră nervoşi şi Mariko se 
ridicase moale, ştergându-şi fruntea de sudoare. 

— Îmi pare rău, Anjin-san. Te rog să mă ierţi pentru o 
clipă. 

Mâncarea voastră este tot atât de ciudată, ar fi vrut el să 
spună, cum ar fi ieri, sepie crudă, albă, vâscoasă, ca un 
zgârci, aproape fără nimic altceva decât sos de soia, ca să 
alunece pe gât. Sau tocătura de tentacule de caracatiţă, din 
nou crude, cu orez rece şi alge. Sau cum e cu meduza 
crudă, în supa galben-maronie torfu - pastă de fasole 
fermentată - care arăta ca un castron cu balegă moale. O, 
da, servit minunat, într-un bol fragil, atrăgător, dar tot 
arăta a balegă moale. Da, la naiba, destul ca să 
îmbolnăvească un om. 


Mai apoi merseseră în camera ce dădea în verandă şi după 
obişnuitele plecăciuni nesfârşite, pălăvrăgeală şi cha şi 
sake, începuse să sosească mâncarea. Tăvi mici cu supă 
limpede de peşte, orez şi peşte crud ca de obicei. Şi apoi, 
mâncarea sa. Ridicase capacul de pe oală. leşeau aburi şi 
globuri aurii de grăsime dansau pe suprafaţa tremurătoare. 
Supa groasă, bogată, de-ţi lăsă gura apă, era plină de 
grăsime şi bucăţi moi de carne. Mândru, le oferise şi lor, dar 
îşi scuturară capetele şi îl rugaseră să mănânce. 

— Domo, spusese el. 

Bunele maniere cereau să bei supa direct din micile boluri 
lăcuite şi să mănânci tot ce era solid în supă, cu beţişoarele. 
Stăpânindu-şi cu greu foamea, îşi umplu bolul şi începu să 
mănânce. Atunci le văzu ochii. 

Îl priveau cu uimire îngreţoşată, pe care încercau s-o 
ascundă, fără să reuşească. Pofta de mâncare începu să-i 
scadă. Se strădui să nu-i bage în seamă, dar nu putu, în 
timp ce stomacul lui chiorăia. Ascunzându-şi nemulţumirea, 
puse jos bolul, acoperi oala cu capacul, şi le spuse 
morocănos că nu era după gustul său. Îi porunci slujnicei 
să-l ducă de acolo. 

— Fujiko întreabă dacă nu ar trebui aruncată, spuse 
Mariko plină de speranţă. 

— Da. 

Fujiko şi Buntaro se relaxară. 

— Mai vrei orez? întrebă Fujiko 

— Nu, mulţumesc. 

Mariko îşi flutură evantaiul, zâmbi încurajator şi îi umplu 
ceaşca, dar Blackthorne nu se linişti şi hotări ca în viitor să 
gătescă pe dealuri, singur, să mănânce singur, şi să vâneze 
cu ceilalţi. 

Să-i ia dracu', îşi spuse. Dacă Toranaga poate vâna, pot şi 
eu. Când am să-l văd? Cât trebuie să mai aştept? 

— Lovi-o-ar ciuma de aşteptare, şi lovi-l-ar ciuma pe 
Toranaga, spuse tare, în engleză, şi-se simţi mai bine. 

— Cum, Anjin-san? întrbă Mariko în portugheză. 


— Nimic, răspunse el. Mă întrebam doar când am să-l văd 
pe seniorul Toranaga. 

— Nu mi-a spus. Foarte curând, îmi închipui. 

Buntaro sorbea zgomotos sake-ul şi supa, aşa cum era 
obiceiul. Asta începu să-l deranjeze pe Blackthorne. Mariko 
vorbea fericită cu soţul ei, care mormăia, abia băgând-o în 
seamă. Ea nu mânca şi ce-l zgândărea cel mai mult era că, 
atât ea cât şi Fujiko, se gudurau aproape pe lângă Buntaro 
şi deasemenea, că el însuşi trebuia să se obişnuiască cu 
acest nedorit oaspete. 

— Spune-i lui Buntaro-sama că în ţara mea, un oaspete 
închină în cinstea oaspetelui de onoare. Îşi ridică ceaşca cu 
un zâmbet strâmb: „Viaţă lungă şi fericire”, şi bău. 

Buntaro ascultă explicaţia lui Mariko. Încuviinţă din cap, 
îşi ridică la rândul său ceaşca, zâmbi strepezit şi-o goli. 

— Sănătate, închină din nou Blackthorne. 

Şi din nou. 

Şi din nou. 

— Sănătate! 

De data aceasta Buntaro nu bău. Puse ceaşca plină jos şi îl 
privi cu ochii săi mici. Apoi strigă către cineva de afară. 
Shoji-ul alunecă deîndată într-o parte. Straja lui, 
întotdeauna atentă, se înclină şi îi înmână uriaşul arc şi 
tolba cu săgeți. Buntaro îl luă şi vorbi repezit şi apăsat. 

— Soţul meu spune că ai vrut să vezi cum trage, Anjin-san. 
EI crede că mâine este prea departe. Acum este un moment 
portivit. Poarta casei dumitale, Anjin-san. Te întreabă, care 
stâlp alegi? 

— Nu înţeleg, spuse Blackthorne. 

Poarta principală era la patruzeci de paşi, undeva dincolo 
de grădină, dar acum în întregime acoperită de panoul 
shoji, închis, din dreapta sa. 

— Stâlpul din dreapta sau din stânga? Te rog alege. 

Tonul ei era insistent. Înţelegând avertismentul, privi la 
Buntaro. Bărbatul părea desprins de cele înconjurătoare, 


evident şi de prezenţa lor, un căpcăun urât, aşezat cu 
picioarele încrucişate şi privind absent în depărtare. 

— Stânga, rosti el fascinat. 

— Hidari! spuse ea. 

Deândată Buntaro trase o săgeată din tolbă şi, tot aşezat, 
o puse în arc, îl ridică, trase înapoi coarda până lângă ochi 
şi îi dădu drumul cu o mişcare sălbatică, dar de o 
continuitate poetica. Săgeata trecu pe lângă obrazul lui 
Mariko, îi atinse o şuviţă din păr, apoi dispăru prin panoul 
de hârtie. O altă săgeată fu trasă aproape înainte ca prima 
să dispară şi apoi alta, fiecare trecând la mai puţin de două 
degete de neclintita Mariko. Ea rămase liniştită şi 
nemişcată, îngenunchiată ca şi până atunci. 

Cea de-a patra săgeată şi apoi ultima. Sunetul corzii de 
arc umplea tăcerea care se lăsase. Buntaro oftă şi se lasă 
încet pe spate. Puse arcul pe genunchi. Mariko şi Fujiko 
respirară adânc, zâmbiră şi se înclinară şi îl felicitară pe 
Buntaro, iar el clătină din cap şi se înclină uşor. Toţi îl 
priviră pe Blackthorne. El ştia că cele ce văzuse fusese 
aproape magie. Toate săgețile trecuse prin aceeaşi gaură în 
shoji. 

Buntaro înapoie arcul gărzii sale şi-şi ridică ceaşca, privi la 
ea o clipă, apoi o îndreptă către Blackthorne, o goli şi vorbi 
răguşit, redevenind bruta de mai-nainte. 

— E]... soţul meu te roagă politicos, te rog, du-te şi 
priveşte. 

Blackthorne se gândi o clipă, încercând să-şi liniştească 
inima. 

— Nu e nevoie, desigur că a lovit ţinta. 

— El spune că ar vrea ca dumneata să te asiguri. 

— Sunt sigur. 

— Te rog, Anjin-san, i-ai face cinste. 

— N-am nevoie să-i fac cinste. 

— Da. Dar dă-mi voie să adaug şi rugămintea mea. Din nou 
rugămintea era în ochii ei. 

— Cum pot să spun: Aceasta a fost minunat de privit? 


Ea-i spuse şi el repetă cuvintele şi se înclină. Buntaro se 
înclină şi el fără tragere de inimă. 

— Roagă-l, te rog, să vină cu mine, să vedem săgețile. 

— El spune că ar dori să te duci singur. El nu doreşte să 
meargă, Anjin-san. 

— De ce? 

— Dacă a tras precis, senhor, trebuie să vezi asta singur. 
Dacă nu, tot singur trebuie să vezi. Atunci niciunul dintre 
voi nu va fi stânjenit. 

— Şi dacă n-a nimerit? 

— Nu se poate. Dar după datina noastră, să loveşti ţinta în 
astfel de situaţii dificile este mai puţin important faţa de 
graţia pe care o poate arăta arcaşul, noblețea mişcărilor, 
puterea de a trage aşezat, ori detaşarea faţă de rezultatul 
tragerii. 

Săgeţile erau la un inci una faţă de cealaltă în mijlocul 
stâlpului din stânga. Balkthorne privi înapoi către casă şi 
putu să vadă, la mai bine de patruzeci de paşi, mica gaură 
în panoul de hârtie, ca o scânteie de lumină în întuneric. E 
aproape imposibil să ai atâta precizie, gândi. De unde 
stătea, Buntaro nu putea să vadă grădina sau poarta şi era 
întuneric beznă afară. Blackthorne se întoarse la stâlp şi 
ridică mai sus felinarul. Cu o mână încercă să smulgă o 
săgeată. Vârful de oţel era înfipt prea adânc, ar fi putut să 
rupă coada de lemn, dar nu dorea asta. 

Străjerul privea. 

Blackthorne şovăi. Străjerul înaintă să-l ajute, dar el îşi 
clătină din cap. 

— Iy6, domo, şi se întoarse înăuntru 

— Mariko-san, te rog, spune-i concubinei mele că aş vrea 
ca săgețile să rămână pentru totdeauna în stâlp, toate. Ca 
să-mi amintească de un arcaş desăvârşit. N-am văzut 
niciodată aşa ceva. Se înclină către Buntaro. 

— Mulţumesc, Anjin-san. 

Ea traduse şi Buntaro se înclină şi îi mulţumi pentru 
compliment. 


— Sake! porunci Blackthorne. 

Băură mai mult, mult prea mult. Buntaro dădea peste cap 
ceştile una după alta, lăsându-se furat de băutură. 
Blaekthorne îl privea pe furiş, apoi îşi lăsă gândurile să 
rătăcească, întrebându-se cum reuşise omul să ţintească şi 
să tragă săgețile cu asemenea incredibilă precizie. E cu 
neputinţă, îşi spuse. Şi totuşi l-am văzut făcând-o. Oare ce- 
or face Vinck şi Baccus şi restul acum? Ioranaga îi spusese 
că echipajul era acum în Yedo, în apropiere de Erasmus. 
lisuse Cristoase, mi-ar place să-i văd şi să mă-ntorc la bord. 

Aruncă o privire la Mariko, care spunea ceva soţului ei. 
Buntaro ascultă, apoi spre surprinderea lui Blackthorne 
văzu faţa samuraiului strâmbându-se de furie. Înainte să-şi 
poată feri ochii, Buntaro se întoarse spre el. 

— Nan desu ka? 

Cuvintele lui Buntaro sunau aproape ca o acuzaţie. 

— Nani-mo, Buntaro-san. Nimic. 

Blackthorne oferi tuturor sake, sperând să-şi acopere 
momentul de neatenţie. Din nou femeile acceptară, dar 
gustară doar puţin. Buntaro îşi termină ceaşca imediat, 
prost dispus. Apoi îi vorbi răstit, îndelung, lui Mariko. 

Blackthorne se trezi vorbind împotriva voinţei sale. 

— Ce se întâmplă cu el? Ce spune? 

— O, îmi pare rău, Anjin-san. Soţul meu întreabă despre 
dumneata, despre soţie şi concubine. Depre copiii dumitale. 
Şi despre ce s-a întâmplat de când am părăsit Osaka. Ea se 
opri, răzgândindu-se, şi adăugă cu voce schimbată: Este 
foarte interesat de dumneata şi de părerile dumitale. 

— Eu sunt interesat de el şi de părerile sale, Mariko-san. 
Cum v-aţi întâlnit, dumneata şi el? Când v-aţi căsătorit? 

Buntaro îl întrerupse cu un torent de japoneză 
nerăbdătoare. Mariko traduse imediat ceea ce se spusese. 
Buntaro se întinse peste masă şi umplu ochi cu sake două 
ceşti de ceai, îi oferi una lui Blackthorne şi făcu femeilor 
semn cu mâna să le ia pe celelalte. 


— EL, soţul meu spune că, uneori, ceştile de sake sunt prea 
MICI. 

Mariko umplu şi celelate ceşti. Gustă puţin dintr-una şi 
Fujiko din cealaltă. Urmă o altă năvală de fraze răstite, mult 
mai răstite şi zâmbetele celor două femei îngheţară. 

— Iye, dozo gomen nasai, Buntaro-sama, începu Mariko. 

— Ima, porunci Buntaro. 

Fujiko începu să vorbească nemulțumită, dar Buntaro o 
opri cu o singură privire. 

— Gomen nasai, şopti Fujiko, cerându-şi iertare. Dozo, 
gomen nasai. 

— Ce a spus, Mariko-san? 

Ea păru să nu-l audă pe Blackthorne. 

— Dozo gomen nasai, Buntaro-sama. Watashi... 

Faţa soţului ei se înroşi. 

— IMA! 

— Îmi pare rău, Anjin-san, dar soţul meu porunceşte să-ţi 
povestesc - ca să-ţi răspund la întrebare - să-ţi povestesc 
despre mine. l-am spus că nu cred că problemele de familie 
ar trebui discutate atât de târziu în noapte, dar el 
porunceşte. Te rog, ai răbdare. 

Bău o înghiţitură mare de sake. Apoi încă una. Şuviţele de 
păr care îi atârnau peste urechi fluturară în curentul slab 
de aer produs de evantaiul lui Fujiko. Goli ceaşca şi o aşeză 
jos. 

— Numele meu de fată este Akechi. Sunt fata generalului 
Akechi Jinsai, asasinul. Tatăl meu a asasinat mişeleşte pe 
seniorul său, dictatorul Goroda. 

— Doamne, Dumnezeule, de ce-a făcut asta? 

— Oricare ar fi motivul, Anjin-san, nu e mulţumitor. Tatăl 
meu a comis cea mai mare crimă în lumea noastră. Sângele 
meu e întinat, ca şi sângele fiului meu. 

— Atunci de ce... se opri. 

— Da, Anjin-san. 

— Vroiam doar să spun că înţeleg ce înseamnă asta. Să 
ucizi seniorul. Şi mă miră că ai fost lăsată în viaţă. 


— Soţul meu mi-a făcut cinstea... 

Din nou Buntaro o întrerupse sălbatic şi ea îşi ceru scuze 
şi îi explică ceea ce spusese Blackthorne. Dispreţuitor, 
Buntaro îi făcu semn să continue. 

— Soţul meu mi-a făcut cinstea să mă trimită departe, 
continuă ea cu aceeaşi voce blândă. L-am implorat să-mi 
dea voie să-mi fac seppuku, dar a refuzat aceste privilegiu. 
A fost... Trebuie să-ţi explic că doar el sau seniorul 
Toranaga poate să-mi acorde acest privilegiu. Eu încă îl mai 
cer, umilă, în fiecare an, la aniversarea zilei trădării. Dar, în 
înţelepciunea sa, soţul meu m-a refuzat întotdeauna. 
Zâmbetul ei era minunat. Soţul meu mă onorează în fiecare 
zi, în fiecare clipă, Anjin-san. Dacă aş fi în locul lui, n-aş fi în 
stare măcar să vorbesc unei astfel de persoane mânjite. 

— De asta eşti ultima din spiţa dumitale? întrebă, 
amintindu-şi ce spusese despre catastrofă, în drumul de la 
castelul Osaka. 

Mariko traduse întrebarea pentru Buntaro şi apoi se 
întoarse. 

— Hai, Anjin-san. Dar nu a fost o catastrofă. Nu pentru ei. 
Ei au fost prinşi pe dealuri, tatăl meu şi familia, de 
Nakamura, generalul care a devenit Taiko. Nakamura 
conducea armatele răzbunării şi a ucis toate forţele tatălui 
meu, douăzeci de mii de oameni, până la unul. Tatăl meu şi 
familia lui au fost prinşi, dar tatăl meu a avut timp să-i ajute 
pe toţi, pe cei patru fraţi şi trei surori, pe mama mea şi cele 
două concubine. Apoi şi-a făcut seppuku. În privinţa asta şi 
el şi ei au fost samurai, spuse. Au îngenuncheat curajos în 
faţa lui, unul câte unul, şi el i-a ucis pe rând. Au murit 
onorabil. Şi el a murit onorabil. Cei doi fraţi ai tatălui meu şi 
un unchi se dăduseră de partea lui, în trădarea lui 
împotriva seniorului lor. Au fost şi ei prinşi şi au murit şi ei 
cu egală onoare. Nici un Akechi nu a fost lăsat în viaţă ca să 
înfrunte ura şi batjocura duşmanului, în afară de mine. Nu, 
te rog, iartă-mă Anjin-san, greşesc. Tatăl meu şi fraţii săi şi 
unchiul, ei erau adevăratul duşman. Din duşmani numai eu 


sunt în viaţă. Un martor viu al unei trădări murdare. Eu, 
Akechi Mariko, am fost lăsată în viaţă pentru că eram 
căsătorită şi astfel aparţineam familiei soţului meu. Trăiam 
la Kyoto atunci. Eram la Kyoto când tatăl meu a murit. 
Trădarea şi răzvrătirea lui au durat numai treisprezece zile, 
Anjin-san, Dar cât vor trăi oamenii în aceste insule, numele 
Akechi va fi întinat. 

— De câtă vreme erai căsătorită când s-a întâmplat asta? 

— Două luni şi trei zile, Anjin-san. 

— Şi aveai cincisprezece ani, atunci? 

— Da. Soţul meu mi-a făcut cinstea să nu divorţeze de 
mine sau să mă alunge, aşa cum ar fi trebuit să o facă. Am 
fost trimisă departe, într-un sat din nord. Era frig acolo, 
Anjin-san, în provincia Shonai, atât de frig... 

— Cât de mult ai stat acolo? 

— Opt ani. Seniorul Goroda avea patruzeci şi nouă de ani 
când şi-a făcut seppuku ca să nu fie prins. Asta a fost acum 
aproape şaisprezece ani, Anjin-san şi cei mai mulţi dintre 
urm... 

Buntaro întrerupse, din nou şfichiuind-o cu vorba. 

— Te rog să mă ierţi, Anjin-san, spuse Mariko. Soţul meu 
arată, pe bună dreptate, că ar fi trebuit să fie de ajuns să 
spun că sunt fiica unui trădător şi că explicaţiile lungi sunt 
nefolositoare. Desigur, unele explicaţii sunt folositoare, 
adăugă ea cu grijă. Te rog să ierţi proastele maniere ale 
soţului meu şi te rog să-ţi aminteşti ce am spus despre 
urechile care aud şi despre gardul care împrejmuieşte de 
opt ori. le rog să mă ierţi, Anjin-san, mi se porunceşte să 
plec. Dumneata nu trebuie să pleci înainte de plecarea lui 
sau înainte de a cădea beat. Nu te amesteca. Ea se înclină 
către Fujiko. Dozo gomen nasai. 

— Do itashitnashite. 

Mariko îşi înclină capul către Buntaro şi plecă. Parfumul ei 
rămase. 

— Sake, spuse Buntaro şi zâmbi duşmănos. 

Fujiko umplu ceştile. 


— Sănătate, spuse Blackthorne, răscolit. 

Timp de mai bine de o oră el închină pentru Buntaro până 
când simţi capul învârtindui-se. Apoi Buntaro căzu lat peste 
ceştile pe care le făcu zob. Shoji-ul se deschise imediat. 
Straja intră cu Mariko. Ajutaţi de slugile care părură să 
apară ca din pământ îl ridicară pe Buntaro şi-l cărară în 
camera alăturată, camera lui Mariko. Apoi, ajutată de 
slujnică, ea începu să-l dezbrace. Straja închise panoul şi se 
aşeză în afara lui, cu mâna pe mânerul sabiei scoase de la 
brâu. 

Fujiko aşteptă, privindu-l pe Blackthorne. Slujnicile intrară 
şi făcură ordine. Obosit, Blackthorne îşi trecu mâinile prin 
părul său lung şi-şi aranjă panglica din coadă. Apoi se ridică 
clătinat şi se îndreptă către verandă, urmat de concubină. 
Aerul mirosea plăcut şi purificator. Dar nu îndeajuns. Se 
aşeză grijuliu pe prag şi bău în noapte. Fujiko se aşeză în 
spatele lui şi se aplecă înainte. 

— Gomen nasai, Anjin-san, şopti ea, clătinând din cap 
înapoi, spre casă. Wakarimasii ka? Înţelegi? 

— Wakarimasu. Shigata ga nai. Apoi, văzându-i teama 
nestăpânită, o mângâie pe păr. 

— Arigato, arigato, Anjin-sama. 

— Anatawa suimin ima, Fujiko-san, spuse, găsind cu greu 
cuvintele. Tu dormi acum. 

— Dozo gomen nasai, Anjin-san, suimin neh? spuse ea cu 
privirea rugătoare, arătând către camera lui. 

— Iye, watashi oyogu ima, nu, mă duc să-not. 

— Hai, Anjin-sama. 

Ascultătoare, ea se întoarse şi strigă. Doi dintre slujitori 
sosiră alergând. Amândoi erau tineri, din sat, puternici şi 
cunoscuţi ca buni înotători. Blackthorne nu se împotrivi. În 
noaptea asta ştia că protestele sale ar fi fost fără rost. 

— Bine. Oricum... spuse tare în timp ce cobora, 
clătinându-se, în josul dealului, cu oamenii după el, şi 
creierul înceţoşat de băutură. Oricum, l-am adormit. Nu-i 
mai poate face nici un rău acum. 


Blackthorne înotă o oră şi se simţi mai bine. Când se 
întoarse, Fujiko îl aştepta pe verandă, cu un vas cu ceai 
proaspăt. Acceptă puţin, apoi se duse în pat şi adormi 
imediat. 

Sunetul vocii lui Buntaro, plină de răutate, îl trezi. Mâna 
stângă era deja încleştată pe mânerul pistolului încărcat pe 
care îl ţinea întotdeauna sub saltea şi inima îi bubuia în 
piept din pricina trezirii neaşteptate. 

Vocea lui Buntaro se opri. Mariko începu să vorbească. 
Blackthorne nu putu să prindă decât câteva cuvinte, dar 
putu să simtă tonul cumpătat şi stăruitor din glasul ei, nu 
jalnic sau tânguitor, sau chiar aproape de a izbucni în plâns, 
doar obişnuita ei seninătate neclintită. Din nou Buntaro 
izbucni. 

Blackthorne încercă să nu asculte. 

„Să nu te amesteci”, îi spusese ea, şi ea era înţeleaptă. Nu 
avea nici un drept, iar Buntaro o mulţime. „le implor să ai 
grijă, Anjin-san. Adu-ţi aminte ce ţi-am spus despre urechi 
de auzit şi despre gardul de opt ori împrejmuitor.” 

Ascultător, se lăsă pe spate, scăldat de o sudoare rece şi se 
forţă să se gândească la ceea ce spusese ea. 

— Vezi, Anjin-san, îi spusese ea în acea seară foarte 
specială, când ei isprăveau ultimul din multele ultime 
clondire de sake şi el glumise pe seama lipsei de izolare. 
Întotdeauna oameni în jur şi pereţi de hârtie, urechi şi ochi 
mereu spionând. Aici trebuie să înveţi să-ţi faci propria ta 
singurătate. Suntem învăţaţi din copilărie să ne retragem în 
noi înşine, să ridicăm pereţi de nepătruns în spatele cărora 
să trăim. Dacă n-am putea face asta, am înnebuni, desigur, 
cu toţii, şi ne-am ucide unul pe celălalt şi pe noi înşine. 

— Ce pereţi? 

— Există un labirint nesfârşit în care să te ascunzi, Anjin- 
san. Ritualuri şi datini. Inderdicţii de toate felurile. O, da, 
Chiar şi limba noastră are nuanţe pe care voi nu le aveţi şi 
care nouă ne îngăduie să ocolim politicos orice întrebarela 
care nu vrem să răspundem. 


— Dar cum vă închideţi urechile, Mariko-san? Asta-i 
imposibil. 

— O, foarte uşor. Prin educaţie. Desigur, educaţia începe 
de îndată ce un copil învaţă să vorbească. Aşa că foarte 
curând e o a doua natură pentru noi. Cum am putea altfel 
supravieţui? Mai întâi începi prin a-ţi purifica mintea de 
cuvântul „oameni”. Să te pui pe tine însuţi pe un alt plan. 
Privitul unui apus de soare este de foarte mare ajutor. Sau 
să asculţi ploaia. Anjin-san, ai băgat de seamă sunetele 
diferite ale ploii? Dacă asculţi cu adevărat, atunci prezentul 
dispare, neh? Ascultând căderea florilor şi creşterea 
pietrelor, sunt exerciţii deosebit de bune. Bineînţeles că nu 
se aşteaptă nimeni să vadă aceste lucruri. Sunt numai 
semne, mesaje, pentru hara, centrul puterii tale, să-ţi 
amintească de transcendenţa vieţii, să te ajute să câştigi 
wa, armonia, Anjin-san. Armonie perfectă, care este cea mai 
căutată calitate în toată Japonia, în viaţa japoneză. Toată 
arta, toată... 

Ea râsese. 

— Uite, vezi ce-mi face prea mult sake? Îşi atinsese buzele 
cu vârful limbii, atât de ispititor. Am să-ţi şoptesc un secret. 
Nu te lăsa păcălit de zâmbetele noastre şi blândeţea 
noastră, de ceremonialul şi de plecăciunile noastre, de 
bunăvoința şi atenţia noastră. În spatele lor putem fi la un 
milion de ri depărtare, în siguranţă şi singuri. Pentru că 
asta e ceea ce căutăm: uitarea. Unul din primele noastre 
poeme scrise vreodată este Kojiko, prima noastră carte de 
istorie, scrisă cu aproape o mie de ani în urmă. Poate că 
asta îţi va explica ce vreau să-ţi spun. 

Opt nori pufoşi se înalţă Ca îndrăgostiţii să se ascundă în 
ei. 

Gardul de opt ori împrejmuitor ai provinciei Izumo 
Înconjoară aceşti nori de opt ori răsuciţi. 

Oh, cât de minunat acest gard de opt ori împrejmuitor! 

Am înebuni, desigur, dacă n-am avea un gard de opt ori 
împrejmuitor. Oh, cu siguranţă, da! 


Aminteşte-ţi gardul de opt ori împrejmuitor, îşi spuse, în 
timp ce vocea şuierătoare a lui Buntaro continua. Nu ştiu 
nimic despre ea, ori despre el, într-adevăr. Gândegşte-te la 
Regimenlul de Muschete, sau la casă. sau la Felicity, sau 
cum să-ţi capeţi nava înapoi, sau la Baccus sau la Toranaga 
sau Omi-san. Ce să fac cu Omi? Am nevoie de răzbunare? 
Vrea să fie prietenul meu şi a fost bun şi îngăduitor de când 
cu pistoalele şi... 

Sunetul loviturii îi răsună în creier. Apoi vocea lui Mariko 
începu din nou şi urmă o a doua lovitură şi Blackthorne se 
trezi în picioare într-o clipă, cu panoul-shoji tras la o parte. 
Străjerul stătea pe coridor, cu faţa la el, ameninţător, în faţa 
uşii lui Mariko, cu sabia pregătită. 

Blackthorne se pregătea să se arunce asupra samuraiului, 
când uşa de la celălalt capăt al coridorului se deschise. 
Fujiko, cu părul despletit curgându-i peste chimonoul de 
dormit, se apropie, sunetul pânzei care se rupea şi o altă 
plesnitură părând să nu o atingă deloc. Se înclină 
politicoasă către strajă şi se aşeză între ei, apoi se înclină 
umilă către Blackthorne şi îl apucă de braţ, împingându-l 
înapoi în cameră. Văzu samuraiul încordat. Avea un singur 
pistol şi un singur glonţ pregătit, aşa că se retrase. Fujiko îl 
urmă şi închise shoji-ul în spatele ei. Apoi, foarte temătoare, 
îşi scutură capul prevenitor şi puse un deget pe buze şi 
scutură din nou capul, cu ochii rugători aţintiţi asupra lui. 

— Gomen nasai, wakarimasu ka? 

Dar atenţia lui era îndreptată către peretele care îl 
despărţea de camera alăturată şi pe care l-ar fi putu 
sfărâma atât de uşor. 

Privi şi ea la perete, apoi trecu între el şi perete şi se 
aşeză, chemându-l prin semne să facă acelaşi lucru. 

Dar el nu putea. Stătea în picioare, pregătindu-se pentru 
saltul care i-ar fi distrus pe toţi, înfierbântat de scâncetul 
care urmă altei lovituri. 

— Iye! Fujiko se scutură îngrozită. 

El o împinse deoparte. 


— Iye, iye, se rugă ea din nou. 

— IMA! 

Deândată Fujiko se ridică şi îi făcu semn să aştepte, apoi 
se grăbi fără zgomot către săbiile care erau aşezate în faţa 
tokonamei, micul altar. Ridică cu mâinile tremurânde sabia 
lungă, o trase din teacă şi se pregăti să-l urmeze prin 
perete. În acel moment se auzi o ultimă lovitură şi o nouă 
explozie de furie. Celălalt shoji se izbi de perete şi, nevăzut, 
Buntaro se îndepărtă cu paşi grei, urmat de strajă. Pentru o 
clipă se lăsă tăcerea peste casă, apoi se auzi zgomotul făcut 
de poarta grădinii, izbită de canaturi. 

Blackthorne porni către uşă. Fujiko ţâşni în calea lui, dar 
el o împinse deoparte şi o deschise. 

Mariko era încă în genunchi, într-un colţ al camerei, cu o 
urmă lividă pe obraz, cu părul vâlvoi, cu chimonoul în 
zdrenţe, cu zgârieturi adânci pe picioare şi în josul spatelui. 
Se repezi să o ridice, dar ea ţipă: 

— Pleacă, te rog, pleacă, Anjin-san. 

Văzu urma de sânge de la colţul gurii ei. 

— lisuse, cât de rău te-a... 

— Ţi-am spus să nu te amesteci. Te rog, pleacă, spuse ea 
cu aceeaşi voce liniştită care dezminţea furia din ochi. 

Apoi o văzu pe Fujiko care stătea la intrare. Îi vorbi. 
Ascultătoare, Fujiko, îl luă pe Blackthorne de braţ ca să-l 
scoată din cameră, dar el se smulse din mâna ei. 

— Lasă-mă. Iy€. 

Mariko spuse: 

— Prezenţa dumitale aici îmi afectează onoarea şi nu-mi 
dă linişte, nici pace şi mă face de ruşine. Pleacă. 

— Vreau să te ajut, înţelegi? 

— Nu înţelegi? N-ai nici un drept aici. Aceasta este o 
ceartă personală între soţ şi soţie. 

— Nu-i o scuză ca să te lovească. 

— De ce nu asculţi, Anjin-san? El poate să mă omoare în 
bătaie, dacă vrea. Are dreptul şi aş vrea să o facă. Chiar 
aşa. Atunci n-ar mai trebui să îndur ruşinea. Crezi că este 


uşor să trăiesc cu ruşinea asta? N-ai auzit ce ţi-am spus? 
Sunt fiica lui Akechi Jinsai. 

— Asta nu-i vina ta. N-ai făcut nimic. 

— Este vina mea şi sunt fiica tatălui meu. 

Mariko s-ar fi oprit aici, dar privind în sus şi văzându-i 
grija, dragostea şi mila din priviri şi ştiind cât de mult 
aprecia adevărul, îşi îngădui să îndepărteze câteva dintre 
barierele care o învăluiau. 

— În seara asta a fost vina mea, Anjin-san, spuse. Dacă aş 
fi plâns, aşa cum vroia, cerându-mi iertare, aşa cum îşi 
dorea, dacă aş fi îngheţat de spaimă, sau aş fi tremurat, aşa 
cum ar fi vrut, sau m-aş fi târât, mi-aş fi deschis picioarele 
cu prefăcută spaimă, aşa cum doreşte, dacă aş fi făcut toate 
lucrurile astea femeieşti, aşa cum îmi cere datoria, atunci ar 
fi fost ca un copil în mâinile mele. Dar n-am s-o fac. 

— De ce? 

— Pentru că asta este răzbunarea mea. Răsplata pentru că 
m-a lăsat în viaţă după trădare. Răsplata pentru că m-a 
trimis departe opt ani şi m-a lăsat în viaţă tot acest timp. Şi 
răsplata pentru că m-a chemat înapoi la viaţă şi m-a lăsat să 
trăiesc. Se aşeză chinuit şi-şi strânse în jurul ei chimonoul 
zdrenţuit. N-am să mă mai dau niciodată lui. Am făcut-o 
odată, de bună voie, deşi îl urăsc din primul moment din 
care l-am văzut. 

— Atunci de ce te-ai căsătorit cu el? Spuneai că femeile de 
aici au dreptul de a refuza, că nu trebuie să se căsătorească 
împotriva voinţei lor. 

— M-am căsătorit cu el ca să-i fac pe plac seniorului 
Goroda şi tatălui meu. Eram atât de tânără, nu ştiam nimic 
despre Goroda atunci, dar dacă vrei adevărul, Goroda a fost 
cel mai crud, cel mai urât om care s-a născut vreodată. ELl- 
a împins pe tatăl meu către trădare. Asta e adevărul 
adevărat! Goroda! Ea îi scuipă numele. Dacă n-ar fi fost el, 
am fi fost cu toţii în viaţă şi cinstiţi. Mă rog lui Dumnezeu ca 
Goroda să zacă în iad pe veci. Se mişcă cu grijă, încercând 
să-şi domolească durerile din coaste. E numai ură între 


mine şi soţul meu. Asta e karma noastră. Ar fi atât de uşor 
pentru el să-mi îngăduie să urc în micul cuib al morţii. 

— De ce nu te lasă să pleci? De ce nu divorţează? Sau 
măcar să-ţi dea ceea ce vrei. 

— Pentru că e bărbat. 

Un val de durere o străbătu şi se strâmbă. Blackthorne era 
în genunchi lângă ea, îmbrăţişând-o. Ea îl împinse, se luptă 
să se stăpânească. Fujiko, la uşă, privea răbdătoare. 

— Mi-e bine, Anjin-san. Te rog, lasă-mă singură. Nu 
trebuie. Trebuie să ai grijă. 

— Nu-mi e teamă de el. 

Obosită, ea îşi îndepărtă părul de pe ochi şi privi în sus 
cercetător. De ce să nu-l laşi pe Anjin-san să-şi împlinească 
karma, se întrebă Mariko. Nu e din lumea noastră. Buntaro 
îl va ucide atât de uşor. Numai protecţia personală a lui 
Toranaga l-a apărat până acum. Yabu, Omi, Naga, Buntaro, 
oricare dintre ei ar putea fi provocat atât de uşor ca să-l 
ucidă. 

A fost doar pricină de tulburări de când a ajuns aici, neh? 
Şi toată ştiinţa lui la fel. Naga are dreptate. Anjin-san poate 
să distrugă lumea noastră, dacă nu este cumva închis. 

Şi dacă Buntaro ştie adevărul? Sau Toranaga? Despre 
împărţitul pernei... 

— Eşti nebună, spusese Fujiko în acea primă noapte. 

— Nu. 

— Atunci de ce vrei să iei locul slujnicei? 

— Din cauza sake-ului şi pentru distracţie, Fujiko-san. Şi 
de curiozitate, minţise ea, ascunzând adevăratul motiv: 
pentru că el o înfâerbânta, ea îl dorea şi n-avusese niciodată 
vreun iubit. Dacă nu se întâmpla în acea seară, nu s-ar mai 
fi întâmplat niciodată şi trebuia să fie numai Anjin-san - şi 
numai Anjin-san. Aşa că se dusese la el şi plutise, şi apoi 
ieri, când galera sosise, Fujiko spusese între patru ochi: 

— Te-ai fi dus dacă ai fi ştiut că soţul tău trăieşte? 

— Nu, desigur că nu, minţise ea. 


— Dar acum ai să-i spui lui Buntaro-sama, neh, despre 
împărţitul pernei cu Anjin-san. 

— De ce să fac asta? 

— Am crezut că ăsta ar fi planul tău. Dacă-i spui lui 
Buntaro-sama la timpul potrivit, mânia lui va ţâşni asupra ta 
şi vei fi moartă înainte ca el să ştie ce a făcut. 

— Nu, Fujiko-san. Nu o să mă ucidă niciodată. Din 
nefericire. Mă va trimite la eta dacă va găsi un motiv 
potrivit - dacă va putea obţine îngăduinţa seniorului 
Toranaga -, dar nu mă va ucide niciodată. 

— Adulter cu Anjin-san. N-ar fi deajuns? 

— O, ba da. 

— Ce s-ar întâmpla cu fiul tău? 

— Va moşteni ruşinea mea, dacă voi fi dezonorată, neh? 

— Să-mi spui vreodată dacă crezi că Buntaro-sama 
bănuieşte ceva. Cât timp sunt concubina lui, datoria mea e 
să-l apăr pe Anjin-san. 

Da, este, Fujiko, se gândise atunci Mariko. Şi asta ţi-ar da 
motivul, ca să te răzbuni pe cel ce-l acuză pe tatăl tău, 
motiv pe care-l cauţi disperată. Dar tatăl tău a fost un laş, 
îmi pare rău sărmană Fujiko. Hiro-matsu era acolo. Altfel, 
tatăl tău ar fi în viaţă acum şi Buntaro mort, pentru că 
Buntaro e urât mult mai mult decât îl dispreţuiau pe tatăl 
tău. Chiar şi săbiile pe care le preţuieşti atât de mult nu i-au 
fost niciodată date pe câmpul de onoare, ci au fost 
cumpărate de la un samurai rănit. Îmi pare rău, dar n-am 
să fiu eu aceea care să ţi-o spun, chiar dacă acesta este 
adevărul. 

— Nu mi-e teamă de el, spunea Blackthorne din nou. 

— Ştiu, spuse ea, învăluită de durere. Dar te rog, te implor, 
teme-te de el, pentru mine. 

Blackthorne se îndreptă către uşă. 

Buntaro îl aştepta la o sută de paşi, în mijlocul cărării care 
cobora către sat, masiv, imens şi mortal. Straja stătea în 
spatele lui. Era un răsărit de soare mohorât. Bărcile 
pescarilor se aflau deja lângă recife, iar marea era liniştită. 


Blackthorne văzu arcul din mâinile lui Buntaro şi săbiile lui 
şi săbiile străjerului. Buntaro se clătina uşor şi asta îi dădu 
speranţa că omul va ţinti prost, ceea ce îi va da timp să se 
apropie îndestul. În jurul potecii nu era nimic după care s- 
ar fi putut adăposti. Nepăsător, ridică cocoaşele celor două 
pistoale şi cobori către cei doi bărbaţi. 

La dracu' cu adăpostul, gândi prin ceața dorinţei de sânge, 
ştiind în acelaşi timp că ceea ce făcea era o nebunie, că n- 
avea nici o şansă împotriva celor doi samurai sau a arcului, 
că nu avea nici un drept, de nici un fel, să se amestece. Şi 
apoi, când se afla încă în afara bătăii pistolului, Buntaro se 
înclină adânc, iar străjerul îl imită. Blackthorne se opri, 
bănuind o cursă. Privi de jur împrejur, dar nu mai era 
nimeni în apropiere. Ca într-un vis îl văzu pe Buntaro 
lăsându-se greoi în genunchi, punând arcul deoparte, 
aşezând palmele pe pământ şi înclinându-se aşa cum ar 
face-o un ţăran în faţa stăpânului său. Straja îl urmă 
îndeaproape. 

Blackthorne se holbă la ei, aiurit. Când se convinse că 
ochii nu-l înşelau, înaintă încet, cu pistolul pregătit, dar fără 
să ţintească, aşteptându-se la un vicleşug. Când ajunse în 
bătaia pistolului se opri. Buntaro nu mişcase. Datina cerea 
ca el să îngenuncheze şi să întoarcă salutul pentru că erau 
egali, sau aproape egali. Dar nu putea să înţeleagă de ce 
era nevoie de o asemenea ceremonie deosebită într-un 
moment ca ăsta, când sângele trebuia să curgă. 

— Ridică-te, fiu de căţea. Blackthorne se pregăti să apese 
pe ambele trăgace. 

Buntaro nu spuse nimic, nu făcu nimic, ci rămase cu 
fruntea plecată şi palmele pe pământ. Spatele chimonoului 
său era leoarcă de sudoare. 

— Nan ja? Ce e? 

Blackthorne folosise cu bună ştiinţă cel mai jignitor fel de 
a întreba, aşteptându-se să-l facă pe Buntaro să se ridice, să 
înceapă primul, ştiind că n-ar fi putut să-l împuşte aşa, cu 
capul plecat, aproape în ţărână. 


Apoi, conştient că era grosolan să stea în picioare, în timp 
ce ei erau îngenuncheaţi şi că „nan ja” era o insultă 
aproape intolerabilă şi, desigur, inutilă, Blackthorne 
îngenunche şi, ţinând încă pistoalele în mină, puse ambele 
mâini pe pământ şi se înclină drept răspuns. Se aşeză pe 
călcâie. 

— Hai, întrebă cu politeţe forţată. 

Deândată Buntaro începu să mormăie, umilindu-se, 
cerându-şi iertare. Pentru ce şi de ce anume Blackthorne 
nu ştia. Putea să prindă câte un cuvânt, din când în când, şi 
sake de mai multe ori. Dar era limpede că era o scuză şi o 
umilă cerere de iertare. Buntaro vorbi neîntrerupt. Apoi se 
opri şi-şi puse din nou capul în ţărână. 

Furia oarbă a lui Blackthorne se topise. 

— Shigata ga nai, spuse răguşit, ceea ce însemna „a fost să 
fie”, sau „nu-i nimic de făcut”, sau „ce-ai fi putut face”, fără 
să ştie dacă scuzele erau mai degrabă rituale, înaintea unui 
atac. Shigata ga nai. Hakkiri wakaranu ga shinpai 
surukotowanai. N-ai ce-i face. Nu înţeleg exact - dar nu-ţi 
face griji. 

Buntaro privi în sus şi se aşeză. 

— Arigato, arigato, Anjin-sama. Domo gomen nasai. 

— Shigata ga nai, repetă Blackthorne şi, acum că era 
limpede că scuzele erau adevărate, îi mulţumi Domnului 
pentru că îi dăduse miraculoasa şansă de a opri duelul. Ştia 
că n-avea nici un fel de drept, că se purtase ca un nebun şi 
că singurul fel de a rezolva încurcătura cu Buntaro era 
după datină. Şi asta însemna 'Toranaga. 

Dar pentru ce scuzele, cugetă el grăbit. Gândeşte-te! 
Trebuie să înveţi să gândeşti ca ei. 

Apoi răspunsul îl străfulgeră. Trebuie să fie din cauză că 
sunt hatamoto şi Buntaro, oaspetele, a tulburat wa, armonia 
casei mele. Certându-se violent cu soţia, în casa mea, m-a 
insultat pe mine şi deci, este fără-ndoială vinovat şi trebuie 
să-şi ceară iertare, vrând-nevrând. Scuzele sunt obligatorii 
de la samurai la samurai, de la oaspete la gazdă... 


Aşteaptă! şi nu uita că, după datină, tuturor bărbaţilor li se 
îngăduie să se îmbete, e de aşteaptat ca să se îmbete uneori 
şi când sunt beţi, pe bună dreptate, nu sunt vinovaţi de 
faptele lor. Nu uita că onoarea nu-ţi este atinsă dacă te 
îmbeţi ca un porc. Aminteşte-ţi cât de nepăsători au fost 
Mariko şi 'Toranaga pe corabie, când eram criţă. Ei erau 
amuzaţi, nu dezgustaţi, aşa cum aş fi fost eu. 

Şi nu eşti tu, de fapt, de vină? N-ai început tu întrecerea? 
N-a fost provocarea ta? 

— Da, spuse tare. 

— Nan desu ka, Anjin-san? întrebă Buntaro cu ochii 
injectaţi. 

— Nani mo. Watashi no kashitsu desu. Nimic. A fost vina 
mea. 

Buntaro scutură din cap şi spuse că nu, era numai vina lui, 
şi se înclină şi-şi ceru din nou iertare. 

— Sake, spuse Blackthorne cu hotărâre şi ridică din umeri. 
Shigata ga nai. Sake! 

Buntaro se plecă şi-i mulţumi din nou. Blackthorne îi 
răspunse şi se ridică. Buntaro îl urmă şi straja la fel. 
Amândoi se mai înclinară odată, şi din nou li se răspunse. 

În cele din urmă Buntaro se întoarse şi plecă. Blackthorne 
aşteptă până când se află la o bătaie de săgeată, 
întrebându-se dacă omul era atât de beat pe cât părea să 
fie. Apoi se întoarse înapoi către propria sa casă. 

Fujiko era pe verandă, încă o dată, în cochilia ei 
politicoasă, zâmbitoare. 

Ce gândeşti tu cu adevărat, se întrebă, salutând-o şi 
primind plecăciunea ei de răspuns. Uşa lui Mariko era 
închisă. Slujnica ei stătea alături. 

— Mariko-san? 

— Da, Anjin-san. 

El aşteptă, dar uşa rămase închisă. 

— 'Te simţi bine? 

— Da, mulţumesc. 


O auzi dregându-şi glasul, apoi continuând cu o voce 
slabă: 

— Fujiko a trimis vorbă la Yabu-san şi seniorului 'Toranaga 
că nu mă simt bine astăzi şi nu voi fi în stare să tălmăcesc. 

— Ar trebui să vezi un doctor. 

— Nu, mulţumesc. Dar Suwo îmi e de ajuns. Am trimis 
după el. Mi-am scrântit doar şoldul. Într-adevăr mă simt 
bine. Nu e nevoie să te îngrijorezi. 

— Ascultă, sunt şi eu puţin doctor. Nu-ţi curge sânge, nu, 
nu-i aşa? 

— O, nu. M-am lovit doar la obraz când am alunecat. Într- 
adevăr, sunt destul de bine. 

După o pauză el spuse: 

— Buntaro şi-a cerut iertare. 

— Da. Fujiko a privit de la poartă. Îţi mulţumesc prea- 
plecată că i-ai primit scuzele. Şi, Anjin-san, îmi pare atât de 
rău că ai fost tulburat. E de neiertat că armonia... le rog, 
primeşte-mi scuzele mele. N-ar fi trebuit să-mi las gura să 
vorbească fără mine. A fost foarte nepoliticos. Te rog, iartă- 
mă. Şi asta a fost vina mea. le rog, primeşte-mi scuzele. 

— Pentru că ai fost bătută? 

— Pentru că n-am reuşit să mă supun soţului meu. Pentru 
că n-am reuşit să-l ajut să doarmă liniştit. Pentru că am 
înşelat aşteptările lui şi ale gazdei mele. Şi, de asemeni, 
pentru ce am spus. 

— Eşti sigură ca nu pot să fac nimic? 

— Nu, nu, mulţumesc Anjin-san. O să ţină doar o zi. 

Dar Blackthorne n-o văzu timp de optzile. 

CAPITOLUL. 36 

— Te-am invitat să vânăm, Naga-san, nu să-mi repeţi 
lucruri pe care le-am mai auzit deja, spuse Toranaga. 

— Te rog, tată, pentru ultima oară: opreşte instrucţia, 
scoate puştile în afara legii, ucide-l pe barbar, declară 
încercarea nereuşită şi termină cu ruşinea asta. 

— Nu, pentru ultima dată. 


Şoimiţa aşezată pe pumnul înmănuşat al lui Ioranaga, cu 
capul acoperit de glugă, se foi neliniştită de ameninţarea 
neobişnuită din vocea stăpânului ei şi sâsâi nervoasă. Se 
aflau în tufişuri. Gonacii şi străjile erau prea departe ca să-i 
audă. Ziua era înnăbuşitoare, umedă şi închisă. 

Bărbia lui Naga zvâcni. 

— Foarte bine. Dar e totuşi datoria mea să-ţi amintesc că 
eşti în primejdie aici şi să-ţi cer din nou, cu politeţea 
cuvenită, acum, pentru ultima dată, ca să pleci astăzi din 
Anjiro. 

— Nu, tot pentru ultima dată. 

— Atunci ia-mi capul. 

— Am deja capul tău. 

— Atunci ia-l astăzi, acum, sau lasă-mă să-mi pun capăt 
vieţii câtă vreme nu vrei să-mi primeşti sfaturile bune. 

— Învață să ai răbdare, căţeluşule. 

— Cum pot să fiu răbdător când te văd distrugându-te? E 
de datoria mea să ţi-o arăt. Stai aici, vânând şi pierzând 
timpul, în timp ce duşmanii tăi răstoarnă lumea peste tine. 
Regenţii se întâlnesc mâine. Patru cincimi din toţi daimyo 
din Japonia sunt fie deja la Osaka, fie pe drum câtre ea. Eşti 
singurul daimyo important care a refuzat să plece. Acum ai 
să fii acuzat de trădare, şi după asta nimic nu te mai poate 
salva. Ar fi trebuit să fii măcar acasă, la Yedo, înconjurat de 
legiunile tale. Aici eşti descoperit. Nu te putem apăra. Abia 
avem o mie de oameni, şi Yabu a mobilizat tot Izu! Are mai 
mult de opt mii de oameni pe o întindere de douăzeci de ri 
de jur-împrejur, şi încă şase de-a lungul hotarelor. Ştii că 
iscoadele spun că are o flotă care aşteaptă spre nord, ca să 
te scufunde dacă ai încerca să scapi cu galera! Eşti din nou 
prizonierul lui, nu-ţi dai seama? Un singur porumbel călător 
de la Ishido şi Yabu te poate distruge oricând vrea. De unde 
ştii că nu pune la cale ceva cu Ishido? 

— Sunt sigur că se gândeşte la asta. Aş face-o dacă aş fi în 
locul lui, tu nu? 

— Nu,eu nu. 


— Atunci ai fi mort în curând, şi ţi-ai merita soarta, dar 
acelaşi lucru s-ar întâmpla cu toată familia ta, întreg clanul 
şi toţi vasalii tăi, ceea ce ar fi de neiertat. Eşti un nebun 
bătăios şi nerod! Nu vrei să-ţi foloseşti mintea, nu vrei să 
asculţi pe alţii, nu vrei să-ţi stăpâneşti limba sau firea! Te 
laşi dus de nas ca un copil şi crezi că totul se poate rezolva 
cu tăişul sabiei. Singurul motiv pentru care nu-ţi iau capul 
ăla prost şi nu te las să-ţi sfârşeşti viaţa asta netrebnică, e 
că tot mai cred că poţi avea totuşi un viitor, că greşelile tale 
nu sunt din rea voinţă şi că eşti prin asta vinovat, iar 
credinţa ta este de netăgăduit. Dar dacă nu înveţi degrabă 
ce înseamnă răbdarea şi stăpânirea de sine, o să-ţi iau 
rangul de samurai şi o să-ţi poruncesc, ţie şi întregii tale 
spiţe, să treceţi în rândul ţăranilor. 

Pumnul drept al lui Toranaga izbi şaua, iar şoimiţa slobozi 
un țipăt ascuţit, nervos. 

— Înţelegi? 

Naga era zguduit. În toată viaţa lui nu-l văzuse pe tatăl 
său strigând cu atâta furie sau pierzându-şi cumpătul, sau 
măcar să audă despre el că i se întâmplase aşa ceva. 
Simţise de multe ori muşcătura limbii sale, dar întotdeauna 
pe drept. Naga ştia că făcea multe greşeli, dar întotdeauna 
tatăl său o întorsese aşa fel că ceea ce făcuse nu părea atât 
de prostesc ca prima dată. De pildă, când Toranaga îi 
arătase cum căzuse în cursa lui Omi - sau a lui Yabu - cu 
Jozen, trebuise să fie oprit cu forţa ca să nu se repeadă să-i 
ucidă pe amândoi. Dar Toranaga poruncise străjilor sale 
personale să toarne apă rece peste Naga până când îşi 
venise în fire, apoi, liniştit, îi explicase că el, Naga, îşi 
ajutase tatăl nemăsurat, îndepărtând ameninţarea care era 
Jozen. 

— Dar ar fi fost mult mai bine să înţelegi că ai fost împins 
să faci asta. Ai răbdare, fiul meu. Totul vine cu răbdare, îl 
sfătuise Toranaga. În curând vei fi în stare să îi joci tu pe 
degete. Ce-ai făcut a fost foarte bine. Dar trebuie să înveţi 
să înţelegi ce e în mintea unui om, dacă vrei să-ţi fie de folos 


ţie sau seniorului tău. Am nevoie de conducători. Fanatici 
am destui. 

Întotdeauna tatăl său fusese înţelegător şi iertător. Dar 
astăzi... Naga sări de pe cal şi îngenunche umil. 

— Te rog, iartă-mă, tată. N-am dorit să te supăr. E doar 
pentru că sunt stăpânit de grija siguranţei tale. Te rog, 
iartă-mă pentru că ţi-am tulburat armonia. 

— Ţine-ţi gura, urlă Toranaga, speriindu-şi calul. 
Înverşunat, Toranaga strânse genunchii şi trase hăţurile 
tare cu mâna stângă. Calul începu să salte. Dezechilibrată, 
şoimiţa începu să se zbată, încercând să-i sară de pe pumn, 
fluturând sălbatic din aripi, ţipând asurzitor hek, ek, ek, ek, 

înfuriată de agitația neobişnuită şi neplăcută din jurul ei. 

— Încet, frumoasa mea, încet... 

Toranaga încercă disperat s-o liniştească şi să-şi 
stăpânească calul, când Naga sări în faţa lui. Îl prinse de 
căpăstru şi abia reuşi să-l oprească să nu pornească în 
galop. Şoimiţa ţipa furioasă. În cele din urmă se aşeză 
neliniştită la loc, pe mănugşa lui Toranaga, ţinută strâns de 
cureluşa agăţată de ghiară. Dar aripile ei încă mai 
tresăreau nervos, iar clopoţeii de la picioare zornăiau 
zgomotos. 

Hek, ek, ek, iik, ţipă ea pentru ultima dată. 

— Gata, gata, frumoasa mea. Gata, totul e-n regulă, spuse 
Toranaga liniştitor, cu faţa încă aprinsă de mânie, apoi se 
întoarse către Naga, încercând să vorbească fără a-şi arăta 
iritarea, de dragul şoimiţei. 

— Dacă i s-a întâmplat ceva din cauza ta astăzi, o să... o 
să... 

Chiar atunci, unul dintre hăitaşi dădu un strigăt. De îndată 
Toranaga scoase capişonul şoimiţei cu mâna dreaptă, o lăsă 
o clipă ca să-şi vină în fire, apoi îi dădu drumul să zboare. 

Era o şoimiţă cu aripi lungi. Un şoim călător. O chema 
Tetsu-ko - Doamna de Oțel. Ţâşni în înălţimi, rotindu-se la 
şase sute de picioare deasupra lui Toranaga, aşteptând ca 
prada să-i fie zburătăcită, uitându-şi neliniştile. Apoi, 


răsucindu-se în direcţia vântului, văzu câinii asmuţiţi şi 
stolul de fazani împrăştiat, într-o sălbatică fluturare de 
bătăi de aripi. Îşi ochi prada, legănă uşor din aripi şi se 
aruncă asupra ei, strângându-şi aripile şi plonjând 
nemiloasă, cu ghearele gata să sfâşie. 

Veni năvalnic în jos, dar bătrânul fazan, de două ori cât ea, 
alunecă într-o parte şi, speriat, o zbughi ca o săgeată către 
adăpostul unui pâlc de copaci, două sute de paşi mai 
departe. Tetsu-ko se redresă, îşi deschise aripile, 
năpustindu-se înainte după pradă. Se înălţă şi încă o dată 
deasupra fazanului, plonjă din nou, izbind sălbatic şi din 
nou greşi. 

Înfierbântat, Toranaga îi striga încurajări, avertizând-o de 
pericolul din faţă. Naga era uitat. 

Cu un sălbatic plesnet de aripi, fazanul ţâşni spre 
adăpostul copacilor. Şoimiţa, din nou răsucindu-se în 
înalturi, plonjă, coborând ca o săgeată. Dar întârziase. 
Fazanul dispăruse. Fără să-i pese de propria-i siguranţă, 
şoimiţa pătrunse printre frunze şi ramuri, căutând 
înverşunată victima, apoi se redresă şi străfulgeră iarăşi în 
aer liber, ca să ţâşnească din nou, în sus, deasupra vâlcelei, 
ţipând înfuriată. 

În acea clipă, un stol de potârnichi fu zburătăcit şi trecu 
aproape de pământ, căutând scăparea, săgetând încolo şi 
încoace, urmând cu dibăcie contururile terenului. Tetsu-ko 
îşi alese una, îşi strânse aripile şi căzu ca o piatră. De data 
aceasta nu mai greşi. Trecu pe deasupra prăzii şi, cu o 
lovitură sălbatică a ghearelor, rupse gâtul potârnichii. 
Pasărea se prăvăli la pământ într-un nor de pene. În loc să- 
şi urmărească prada până la pământ, sau să o înşface şi să 
coboare cu ea, şoimiţa se ridică în înalturile cerului, urcând 
din ce în ce mai sus. 

Neliniştit, Toranaga apucă momeala, o mică pasăre moartă 
legată de o sfoară subţire, şi începu să o rotească deasupra 
capului. Dar Tetsu-ko nu se lăsa ademenită înapoi. Acum 
era o pată măruntă pe cer şi Ioranaga era sigur că o 


pierduse, că hotărâse să-l părăsească, să se întoarcă înapoi 
în sălbăticie, să ucidă după voia ei şi nu după a lui, să 
mănânce când vroia şi nu când hotăra el şi să zboare unde 
o ducea vântul sau propria dorinţă, totdeauna liberă şi 
nesupusă. 

Toranaga o privi fără tristeţe, dar cu un uşor gust de 
singurătate. Era o creatură sălbatică, iar el, ca toţi şoimarii, 
ştia că era numai un stăpân de o clipă, legat de pământ. 
Urcase singur la cuibul ei din munţii Hakone, şi o luase de 
pui şi o învățase, o alintase şi îi dăduse prima ei pradă. 
Acum abia putea să o vadă rotindu-se acolo, plutind pe 
curenţii de aer cald, atât de mândră şi îşi dori arzător să 
poată şi el pluti pe alizeu, departe de răutăţile pământului. 

Atunci, bătrânul fazan ieşi fără teamă dintre copaci ca să 
caute de mâncare. Dar Tetsu-ko plonjă, străfulgerând din 
înalturi, o mică şi şuierătoare armă a morţii, cu ghearele 
gata pentru lovitura de graţie. Fazanul muri pe loc, cu 
penele ţâşnind sub lovitură. Ea se ţinea strâns, 
rostogolindu-se odată cu el fără să-l lase, cu aripile bătând 
aerul ca să încetinească căderea până în ultima clipă. Apoi 
îşi strânse aripile şi se aşeză pe pradă. O ţinu în gheare şi 
începu să o ciugulească cu ciocul. Dar înainte de a putea lua 
o înghiţitură, Toranaga sosi călare. Ea se opri nehotărâtă şi 
îl privi, descălecând, cu ochii ei cafenii, neîndurători, 
înconjurați de pleoape galbene. Ascultă laudele lui 
încurajatoare adresate priceperii şi curajului ei şi apoi, 
pentru că era flămândă, iar omul îi dădea hrana şi, de 
asemenea, pentru că era răbdător şi nu făcea nici o mişcare 
bruscă şi îngenunche domol, ea îi îngădui să se apropie. 

Toranaga o lăuda blând. Scoase cuțitul de vânătoare şi 
despică capul fazanului, ca să-i îngăduie lui Tetsu-ko să-i 
mănânce creierul. Şi ea începu să se bucure de această 
trufanda, la dorinţa lui, pe pumnul lui, unde era obişnuită să 
se hrănească. Tot timpul Toranaga o lăudă, iar când ea 
termină de mâncat, o mângâie blând şi o lăudă îndelung. Ea 
se legănă şi-şi sâsâi mulţumirea, bucuroasă să fie din nou în 


siguranţă, înapoi pe pumnul unde putea să mănânce, 
pentru că, bineînţeles, de când fusese luată din cuib, 
pumnul era singurul loc unde i se îngăduise să se 
hrănească, şi întotdeauna 'Toranaga însuşi îi dăduse hrana. 
Începu să-şi curețe penele, gata pentru a ucide din nou. 

Pentru ca Tetsu-ko zburase atât de bine, Toranaga hotărî 
să o lase să se îndestuleze şi să nu îi mai dea drumul să 
zboare astăzi. Îi dădu o pasăre mică, deja curățată de pene 
şi deschisă pentru ea. Când ajunsese la jumătatea mesei, îi 
trase pe cap capişonul. Ea continuă să se hrănească 
mulţumită, cu capişonul pe cap. Când termină, începu să-şi 
curețe penele din nou. El ridică fazanul, îl puse în tolbă şi îşi 
chemă şoimarul care aşteptase cu hăitaşii. 

Comentară voioşi măreţia vânătorii şi numărară prada. Un 
iepure, o pereche de prepeliţe şi fazanul. Toranaga dădu 
drumul şoimarului şi hăitaşilor, trimiţându-i înapoi în tabără 
cu toţi şoimii. Străjile lui aşteptau împotriva vântului. Acum 
îşi îndreptă atenţia către Naga. 

— Ei? 

Naga îngenunche lângă calul său şi se plecă. 

— Ai deplină dreptate, Alteță, în ceea ce ai spus despre 
mine. Îmi cer iertare pentru că te-am supărat. 

— Nu şi pentru că mi-ai dat sfaturi proaste? 

— Eu te rog sa mă pui sub ascultarea cuiva care poate să 
mă înveţe, aşa încât să nu mai fac niciodată. N-am vrut 
niciodată să-ţi dau sfaturi proaste. Niciodată. 

— Bine. O să petreci o parte din fiecare zi vorbind cu 
Anjin-san, învățând ce ştie el. Poate să fie unul dintre 
dascălii tăi. 

— El? 

— Da. Asta o să te mai înveţe cu disciplina. Şi dacă poţi să- 
ţi faci bolovanul ăla pe care îl ai între urechi să asculte, o să 
înveţi cu siguranţă lucruri preţioase pentru tine. S-ar putea 
chiar să înveţi ceva de valoare pentru mine. 

Naga privea posomorât în pământ. 


— Vreau să înveţi tot ceea ce ştie el despre puşti, tunuri şi 
război. Ai să devii expertul meu. Da. Şi vreau să fii, într- 
adevăr, foarte priceput. 

Naga nu spuse nimic. 

— Şi vreau să devii prietenul lui. 

— Cum pot să fac asta, Alteță? 

— De ce nu te gândeşti tu la o cale? De ce nu-ţi foloseşti 
capul? 

— O să încerc. 

— Vreau să faci mai mult decât atât. [i se porunceşte să 
reuşeşti. Foloseşte ceva din „mila creştină”. Ar fi trebuit să 
afli îndeajuns ca să o faci, neh? 

Naga izbucni: 

— Asta e cu neputinţă de învăţat! Oricât aş încerca. Asta-i 
adevărul. 'Toate cele spuse de Tsukku-san nu sunt decât 
dogmă şi prostii care l-ar face pe orice om să verse. 
Creştinismul este pentru ţărani, nu samurai. „Nu ucide”, 
„nu avea mai mult decât o singură femeie” şi cincizeci de 
alte aiureli. Ţi-am dat ascultare atunci şi am s-o fac şi acum, 
aşa cum mă supun întotdeauna. De ce nu mă laşi să fac 
doar lucrurile pe care pot să le fac, Alteță? O să devin 
creştin, dacă e ceea ce doreşti, dar nu pot să cred în aşa 
ceva. Totul nu e decât gunoi. Îmi cer iertare pentru cele 
spuse. O să devin prietenul lui Anjin-san. Aşa voi face. 

— Bine. Şi adu-ţi aminte că preţuieşte de douăzeci de mii 
de ori greutatea lui în mătase brută şi are mai multe 
cunoştinţe decât ai să capeţi tu în douăzeci de vieţi. 

Naga se stăpâni şi încuviinţă din cap, ascultător. 

— Bine. Ai să conduci două din batalioane, Omi-san două şi 
unul va fi ţinut în rezervă sub Buntaro. 

— Şi celelalte patru, Alteță? 

— N-avem destule arme pentru ei. Asta a fost un şiretlic ca 
să-i abatem atenţia lui Yabu, spuse Toranaga, aruncându-i o 
nadă fiului său. 

— Alteță? 


— Asta a fost doar un motiv ca să mai aducem alţi o mie de 
oameni aici. 

— N-o să ajungă mâine? 

— Cu două mii de oameni pot să ţin Anjiro şi pot să scap 
dacă va fi nevoie, neh? 

— Dar Yabu-san poate, totuşi... 

Naga îşi înghiţi cuvintele ştiind că, încă o dată, era sigur 
că greşea. 

„De ce sunt atât de prost”, se întrebă amărât. 

— De ce nu pot să văd lucrurile aşa cum le vezi tu? Sau ca 
Sudara-san. Vreau să fiu de folos, să te ajut. Nu vreau să te 
necăjesc tot timpul. 

— Atunci învaţă să ai răbdare, fiul meu. Şi domoleşte-ţi 
firea. Va veni în curând şi vremea ta. 

— Alteță? 

Toranaga obosi dintr-o dată să mai aibă răbdare. Privi în 
sus, la cer. 

— Cred ca am să dorm puţin. 

Imediat Naga scoase şaua şi pătura calului şi le aşeză pe 
pământ: patul samuraiului. Toranaga îi mulţumi şi îl privi 
cum aşeza străjile. Când fu sigur că totul era în ordine şi 
siguranţă, se întinse pe jos şi închise ochii. 

Dar nu vroia să doarmă. Doar să gândească. Ştia că era un 
semn foarte rău faptul că-şi pierduse cumpătul. Eşti 
norocos că a fost doar în faţa lui Naga, care nu ştie prea 
multe, îşi spuse. Dacă s-ar fi întâmplat cu Omi sau Yabu, 
atunci ei ar fi înţeles de îndată că eşti nebun de îngrijorare. 
Şi o astfel de înţelegere ar putea uşor să-i ducă la trădare. 
De data asta ai fost norocos. 'Tetsu-ko a pus totul în ordine. 
Dar, dacă nu era ea, alţii ar fi putut să-ţi vadă mânia şi asta 
ar fi fost curată nebunie. 

Ce zbor frumos! Învață de la ea. Naga trebuie să fie tratat 
ca un şoim. Nu ţipă el şi se agită ca cei mai buni dintre ei? 
Singura problemă a lui Naga este că e asmuţit asupra 
vânatului nepotrivit. Vânatul lui este lupta şi moartea 
neaşteptată. Şi o să le aibă din belşug, în curând. 


Îngrijorarea începu din nou să-l cuprindă pe Toranaga. Ce 
se întâmplă la Osaka? I-am judecat greşit pe daimyo? Care 
vor accepta şi care vor respinge invitaţiile? Ce n-am auzit? 
Sunt oare trădat? Atât de multe pericole în jurul meu. Ce 
fac cu Anjin-san? Şi el este un şoim. Dar încă nu este 
îmblânzit să stea pe pumn, aşa cum cred Yabu sau Mariko. 
Care e prada lui? Prada lui este Corabia Neagră şi 
Rodrigues-anjin. Şi acel mărunt, urât şi arogant căpitan 
general, care nu mai are ce căuta pe lumea asta. Şi toţi 
preoţii cu sutane negre şi toţi preoţii păroşi şi împuţiţi, toţi 
portughezii şi toţi spaniolii şi turcii, care-or fi ăştia, şi 
islamicii, cine-or fi ei, fără să-i uităm pe Omi şi Yabu şi 
Buntaro şi Ishido şi cu mine. 

Toranaga se întoarse ca să se aşeze mai confortabil şi 
zâmbi doar pentru el. Dar Anjin-san nu este un şoim cu 
aripi lungi, un şoim pe care să-l momeşti, pe care să-l laşi să 
zboare deasupra ta ca să-l asmuţi spre o anume pradă. E 
mai degrabă ca un şoim cu aripi scurte. Un şoim care stă pe 
pumn, căruia îi dai drumul direct de pe pumn să ucidă orice 
mişcă, care o să atace potârnichi sau iepuri de trei ori mai 
mari decât el, şoareci, pisici, câini, cocoşi sălbatici, ciori, pe 
care îi doboară printr-o neaşteptat de bruscă năvală, 
neînchipuit de iute, ucigându-i cu o singură lovitură a 
ghearelor. Şoimul care urăşte capişonul şi nu-l va primi, 
care stă doar pe încheietura ta, mândru, periculos, plin de 
el, nemilos, cu ochii galbeni, un prieten minunat şi greu de 
stăpânit dacă e în toane proaste. 

Da, Anjin-san este un şoim cu aripi scurte. Asupra cui să-l 
îndrept? 

Omi? Nu încă. 

Yabu? Nu.” 

Buntaro? 

De ce s-a dus oare Anjin-san după Buntaro cu pistoalele? 
Din cauza lui Mariko, desigur. Dar oare au împărţiţi perna? 
Ar fi avut destule prilejuri. Cred că da. „Cu prisosinţă”, 
spusese ea în acea primă zi. Bine. Nu era nimic rău în 


împărţitul pernei - Buntaro era crezut mort - cu condiţia să 
fie de-a pururi un secret. Dar Anjin-san fusese un prost că 
riscase atât de mult pentru femeia altui bărbat. Nu sunt 
întotdeauna o mie altele libere, la fel de drăguţe, la fel de 
scunde sau înalte, sau plinuţe, sau de rang, sau oricum ai 
dori, fără primejdia de a aparţine altcuiva? S-a purtat ca un 
barbar prost, gelos. Îţi aminteşti de Rodrigues-anjin? Cum 
s-a bătut în duel şi a ucis alt barbar, după obiceiul lor, ca să 
ia pe fiica unui negustor mărunt, cu care apoi s-a însurat în 
Nagasaki? N-a lăsat Taiko acest omor nepedepsit, împotriva 
sfatului meu, pentru că era doar vorba de moartea unui 
barbar şi nu de unul de-al nostru? E o prostie să ai două 
legi - una pentru noi şi una pentru ei. Trebuie să fie numai 
una singură. Trebuie să fie doar o singură lege. 

Nu, n-am să-l asmut pe Anjin-san asupra lui Buntaro. Am 
nevoie de nebunul ăla. Dar chiar dacă ăştia doi au împărţit 
perna, sper ca gândul să nu i se ivească niciodată lui 
Buntaro. Atunci aş fi nevoit să-l ucid deîndată, pentru că 
nici o forţă de pe pământ nu l-ar putea opri să-l omoare pe 
Anjin-san şi pe Mariko-san, iar eu am nevoie de ei acum mai 
mult decât de Buntaro. Ar trebui să scap de Buntaro acum? 

În clipa în care Buntaro se trezise din beţie, Toranaga 
trimisese după el. 

— Cum îndrăzneşti să-ţi pui interesele tale înaintea a lor 
mele? Cât timp n-o să fie Mariko-san în stare să 
tălmăcească? 

— Doctorul a spus câteva zile, Alteță. Cer iertare pentru 
tot necazul. 

— Am spus foarte clar că am nevoie de serviciile ei pentru 
încă douăzeci de zile. Nu-ţi aminteşti? 

— Da, îmi pare rău. 

— Dacă te-a nemulţumit, câteva la spate ar fi fost mai mult 
decât de ajuns. Toate femeile au nevoie de aşa ceva din timp 
în timp, dar mai mult e o mojicie. În egoismul tău ai 
stânjenit instrucţia şi te-ai purtat ca un dobitoc de ţăran. 
Fără ea nu pot să-i vorbesc lui Anjin-san. 


— Da, ştiu, Alteță. Îmi pare rău. Este prima dată când am 
lovit-o. Doar că, câte odată mă scoate din minţi. Atât de 
mult că nu-mi dau seama ce fac. 

— De ce nu divorţezi atunci? Sau trimite-o departe. Sau 
ucide-o. Sau porunceşte-i să-şi taie gâtul când nu-mi va mai 
fi de folos. 

— Nu pot, nu pot, stăpâne, spusese Buntaro. Ea e... Mi-am 
dorit-o din prima clipă când am văzut-o. Când ne-am 
căsătorit, la început, a fost tot ce-şi putea dori un bărbat. 
Am primit-o ca pe un dar ceresc. Îţi aminteşti cum fiecare 
daimyo din regat o voia. 

— Apoi? 

— Apoi am trimis-o departe, ca s-o apăr, după asasinatul 
murdar, prefăcându-mă că sunt scârbit de ea, pentru 
siguranţa ei, şi apoi, când Taiko mi-a spus să o aduc înapoi, 
după ani, ea m-a înfierbântat şi mai mult. Adevărul e că 
aştept din partea ei recunoştinţă. Şi am luat-o ca un bărbat. 
Şi nu mi-a păsat de lucrurile mărunte pe care le doreşte o 
femeie, ca poeme şi flori. Dar ea s-a schimbat. Era la fel de 
credincioasă ca întotdeauna, dar rece ca gheaţa, 
întotdeauna cerând moartea, rugându-mă să o omor. 
Buntaro devenise agitat. Nu pot s-o omor sau să-i îngădui 
să se omoare. A întinat onoarea fiului meu şi mă face pe 
mine să urăsc celelalte femei, dar nu pot să mă despart de 
ea. Am încercat să fiu bun, dar întotdeauna gheaţa este 
acolo şi mă scoate din minţi. Când m-am întors din Coreea 
şi am auzit că s-a convertit la religia creştină, am făcut haz, 
pentru că ce importanţă are o religie prostească? Aveam de 
gând să glumesc, s-o tachinez pe seama asta, dar, înainte să 
înţeleg ce se întâmplă, eram cu pumnalul la gâtul ei şi 
juram că am să i-l tai dacă n-o să renunţe. Bineînţeles că n-a 
renunţat. Ce samurai ar face-o sub o astfel de amemnţare, 
neh? S-a uitat doar în sus la mine, cu ochii aceia ai ei şi mi-a 
spus să continui. „Le rog, taie, stăpâne”, spusese. „Uite, 
lasă-mă să-mi dau capul pe spate, să-ţi fie mai uşor. Mă rog 
Domnului pentru o moarte iute”, spusese. N-am înfipt 


pumnalul în ea, Alteță. Am avut-o. Dar am tăiat părul şi 
urechile unora dintre doamnele ei care o încurajaseră să 
devină creştină şi le-am alungat din castel. Şi am făcut la fel 
şi cu doica ei, căreia i-am tăiat şi nasul, răutatea aia de 
cotoroanţă bătrână. Şi apoi Mariko a spus, pentru că i-am 
pedepsit doamnele, data viitoare când am să vin în patul ei 
nechemat, o să-şi facă seppuku, în orice fel va putea, 
deîndată, în ciuda datoriei ei către tine, în ciuda datoriei ei 
către familie, chiar şi în ciuda poruncilor Dumnezeului ei 
creştin. Lacrimi de furie îi curgeau pe obraji, neostoite. Nu 
pot s-o omor, oricât de mult aş vrea. Nu pot s-o omor pe 
fiica lui Akechi Jinsai, oricât de mult ar merita-o. 

Toranaga îl lăsase pe Buntaro să spumege până ce se 
istovise, apoi îi spusese să plece, poruncindu-i să stea 
departe de Mariko până când avea să hotărască ce e de 
făcut. Îşi trimesese propriul doctor să o examineze. 
Raportul fusese favorabil. Vânătăi, dar nu vătămări interne. 

Pentru propria lui siguranţă, pentru că se aştepta la 
trădare şi nisipul din clepsidra timpului se scurgea, 
Toranaga hotărâse să mărească strânsoarea asupra tuturor. 
Îi poruncise lui Mariko să treacă în casa lui Omi cu 
instrucţiuni să se odihnească, să stea între pereţii casei şi 
întrutotul în afara drumurilor lui Anjin-san. Apoi îl chemase 
pe Anjin-san, iar când devenise limpede că ei s-ar fi putut cu 
greu înţelege, se prefăcuse nemulţumit şi îi poruncise 
brutal să plece. Întreaga instrucţie fusese înteţită. Ofițerii 
erau trimişi în marş forţat. Lui Naga i se poruncise să-l ia cu 
el pe Anjin-san şi să mărşăluiască până la istovire. Dar Naga 
nu reuşise să-l istovească. 

Aşa că încercase el însuşi. Condusese un batalion timp de 
unsprezece ore peste dealuri. Anjin-san ţinuse pasul, nu în 
primele rânduri dar, oricum, îl ţinuse. Înapoi la Anjiro, 
Anjin-san spusese în bolboroseala lui aproape de neînțeles, 
abia ţinându-se pe picioare: 

— Toranaga-sama. Eu merge pot. Eu puşti instrucţie pot. 
Îmi pare foarte rău, nu posibil doi la fel timp, neh? 


Toranaga zâmbea acum, întins sub umbrar, aşteptând să 
înceapă ploaia, încălzit de jocul de a-l face pe Blackthorne 
să-i stea pe pumn ca un şoim. Da, e un şoim cu aripi scurte, 
desigur. Mariko e la fel de tare, la fel de inteligentă, dar mai 
sclipitoare. Şi are o neîndurare pe care el nu o s-o aibă 
niciodată. E ca un şoim călător, ca Tetsu-ko. Cel mai bun. De 
ce este femela şoimului întotdeauna mai mare şi mai iute şi 
mai puternică decât masculul? Întotdeauna mai bună decât 
masculul. 

Sunt toţi nişte şoimi. Ea, Buntaro, Yabu, Omi, Fujiko, 
Ochiba, Naga şi toţi fiii mei şi fiicele şi femeile şi vasalii şi 
toţi duşmanii mei. Toţi şoimi sau pradă pentru şoimi. 

Trebuie să-l fac pe Naga să salte sus, deasupra prăzii şi să 
plonjeze. Cine ar trebui să fie: Omi sau Yabu? 

Ce spusese Naga despre Yabu era adevărat. 

— Aşa, Yabu-san, ce-ai hotărât, îl întrebase a doua zi. 

— Nu plec la Osaka înaintea ta, Alteță. Am poruncit 
mobilizarea în întreg Izu. 

— Ishido o să te acuze de trădare. 

— 'Te va acuza pe tine, Alteță. Şi dacă o să cadă Kwanto, 
cade şi Izu. Am făcut un târg solemn cu tine. Sunt de partea 
ta. Kasigi îşi onorează înțelegerile. 

— Sunt la fel de onorat ca să te am ca aliat, minţise, 
bucuros că Yabu făcuse încă o dată ceea ce hotărâse el. 

În ziua următoare, Yabu adunase o gardă de onoare, îl 
invitase s-o treacă în revistă şi apoi, în faţa tuturor 
oamenilor săi, îngenunchease oficial şi i se închinase ca 
vasal. 

— Mă recunogşti ca stăpânul tău, după lege? întrebase 
Toranaga. 

— Da. Şi împreună cu mine toţi bărbaţii din Izu. Şi, 
stăpâne, te rog primeşte acest dar ca o dovadă de datorie 
filială. Încă în genunchi, Yabu îi oferise sabia sa Murasama. 
Este sabia care ţi-a ucis bunicul. 

— Asta nu se poate! 


Yabu îi spusese de istoria sabiei, cum ajunsese la el peste 
ani şi cum, doar de curând, aflase adevărata ei identitate. Îl 
chemase pe Suwo. Bătrânul spusese despre lucrurile la 
care fusese de faţă pe când era doar im băieţandru. 

— E adevărat, stăpâne, spusese Suwo mândru. Nici un om 
nu a văzut pe tatăl lui Obata rupând sabia sau aruncând-o 
în mare. Şi jur pe speranţa mea dea mă renaşte samurai că 
i-am slujit bunicului vostru, seniorul Chikitada, l-am servit 
cu credinţă, până în ziua în care a murit. Eram acolo. Jur. 

Toranaga primise sabia. Părea că vibrează răutăcios în 
mâna lui. Întotdeauna îşi bătuse joc de legenda că anumite 
săbii au o pornire a lor proprie de a ucide, că unele săbii 
ţâşnesc din teacă, setoase de sânge, dar acum credea. 

Se înfioră, amintindu-şi acea zi. De ce ne urăsc săbiile 
Murasama? Una mi-a ucis bunicul, cealaltă aproape mi-a 
tăiat braţul când aveam şase ani, un accident inexplicabil. 
Nu era nimeni pe aproape şi totuşi braţul meu, cu care 
mânuiesc sabia, a fost despicat şi aproape să mor de cât 
sânge am pierdut. A treia a retezat capul primului meu fiu. 

— Alteță, spusese Yabu, o sabie atât de nefastă n-ar trebui 
îngăduită în această lume, neh? Lasă-mă să o duc în largul 
mării şi să o scufund, astfel încât această sabie, cel puţin 
aceasta, să nu mai poată vreodată să fie o ameninţare 
pentru tine sau urmaşii tăi. 

— Da, da, mormăise el, mulţumit că fusese ideea lui Yabu. 
Fă-o acum. Şi doar când sabia pierise în adâncuri, sub 
privirile proprii săi oameni, începuse inima să-i bată normal. 
Îi mulţumise lui Yabu, poruncise ca taxele să fie aşezate la 
şaizeci de părţi pentru ţărani şi patruzeci pentru stăpâni şi 
îi dăduse Izu ca feudă. Aşa că totul rămăsese ca înainte, 
doar că acum toată puterea în Izu îi aparţinea lui Toranaga, 
dacă ar fi dorit să o ia înapoi. 

Toranaga se întoarse pe o parte ca să-şi domolească 
durerea din braţul drept şi se aşeză din nou mai confortabil, 
bucurându-se de apropierea pământului, primind putere de 
la el, ca întotdeauna. 


Sabia s-a dus fără întoarcere. Bine, dar aminteşte-ţi ce ţi-a 
spus bătrâna prezicătoare chineză, gândi, că ai să mori de 
sabie. Dar de a cui sabie? Şi va fi de mâna mea sau a altuia? 

O să aflu când va fi să aflu, îşi spuse fără teamă. 

Acum dormi. Karma e karma. Aminteşte-ţi în linişte că 
Absolutul, 'Tao, este în tine, că nici un preot, sau cult, sau 
dogmă, sau carte, sau zicere, sau învăţătură, sau dascăl, nu 
stă între Tine şi El. Află că Binele şi Răul nu au importanţă, 
Eu şi Tu nu are importanţă, Înăuntru sau Afară nu au 
importanţă, ca şi Viaţa şi Moartea. Pătrunde în Sferă, unde 
nu este teamă de moarte sau speranţă în viaţa de apoi, 
unde eşti eliberat de necazurile vieţii sau de nevoia de 
salvarea sufletului. Eşti tu însuţi Tao. Fii tu însuţi, acum, O 
piatră de care se izbesc zadarnic valurile vieţii. 

Un strigăt slab îl trezi din meditaţie şi îl ridică în picioare. 
Naga arăta înfierbântat cu degetul către apus. Toţi ochii se 
îndreptară într-acolo. Porumbelul călător zbura în linie 
dreaptă către Anjiro, dinspre vest. Se aşeză pe un pom 
îndepărtat, să se odihnească o clipă, apoi îşi luă din nou 
zborul, odată cu ploaia care începuse să cadă. 

Departe, către apus, în urma lui, era Osaka. 


SFÂRŞIT