Shotaro Ikenami — Maestrul Asasin

DOUĂ SOŢII 


ÎN CIUDA AVERTISMENTELOR SOŢIEI SALE, KINZO, 
meşterul care făcea încălțări cu talpă de lemn, se dădu jos 
din pat ca să tragă o pipă. Reuşise să reziste fără să fumeze 
în timpul bolii, dar acum că se simţea puţin mai binc, dorința 
era prea puternică pentru a i se putea împotrivi. Aşteptă 
până ce nevastă-sa, Odai, plecă la cumpărături şi ieşi 
clătinându-se în stradă să cumpere tutun, apoi răscoli prin 
toată casa, căutându-şi pipa pe care aceasta i-o ascunsese. 

Când Odai se întoarse acasă cu fiica lor de cinci ani, 
agăţată în spate, nu-şi putu crede ochilor. 

— Ce faci? întrebă ea, încercând să-i smulgă pipa din 
mână. Vrei să te prindă doctorul Baian fumâad? 

— Lasă-mă în pace. Câteva ilumuri nu pot să-mi facă rău. 

O împinse cât colo, continuând să fumeze. Era încă foarte 
palid, cu ochii umflaţi de boală. 

Exact în acea clipă, Baian intră prin uşa din spate. Trecu 
fără zgomot în spateie lui Kinzo şi-l pocni peste ceată. Când 
Kinzo se chirci apucându-se de cap, Baian îi luă pipa din 


5 


mână, o rupse în două şi o băgă în kimono, împreună cu 
tutunul rămas. 

Baian era un uriaş de peste 1,80 m, dar se mişca cu o 
graţie surprinzătoare pentru masivitatea trupului său. Ochii-i 
erau ca două crăpături înguste, ascunse în spatele unor 
sprâncene proeminente şi uneori era greu să-ţi dai seama 
dacă erau închişi sau deschişi. Țeasta o avea rasă, asemenea 
celor mai mulţi doctori în timpul acela. 

Nu se ştiau prea multe despre viaţa lui particulară, în 
schimb circulau zvonuri din belşug: 

— Se spune că a învăţat meserie la Kyoto. 

— Nu-ţi vine a crede că un om voinic, cu degete aşa de 
groase, poate lucra cu atâta delicateţe. 

— Se mişcă aşa uşor, că uneori mă îngrozesc privindu-l 
lucrând. 

— Da, dar ştie precis ce face. 

— Nu încape îndoială! Mă supăra mijlocul de trei luni 
iar el m-a vindecat în cinci zile. | 

— Aşa repede? 

— Da, dar trebuie să fie într-o dispoziţie anume ca să te 
vadă — dacă n-are chef de lucru, nu se răzgândeşte orice ar 
fi. E un tip ciudat Baian ăsta. Ştiai că nu scoate o vorbă când 
îşi îngrijește pacienţii? 

De data asta însă, Baian, tăcut de obicei, se grăbi să 
glăsuiască: 

— Ai şi uitat că era cât pe-aci să mori zilele trecute? 
Nevastă-ia nu te-a vegheat zi şi noapte ca să te vadă acum 
otrăvindu-te singur, de îndată ce te simţi un pic mai bine 
Dacă te apuci iar de fumat, n-o să mai rezişti nici trei zile,, 

Baian vorbea liniştit, dar pe măsură ce-l asculta, kinze 
începu să tremure. 


6 


După plecarea lui Baian, Kinzo se întoarse spre Odai şi 
spuse: 

— L-ai auzit vocea? M-a speriat de moarte. 

— Ce vrei să spui? Mormăia pe sub nas ca de obicei! 

— Nu, era înspăimântător. Credeam c-o să mă omoare. 

— Lasă prostiile! Dar să ştii că avea dreptate. Gata cu 
tutunul! 

— Bine, cum vrei tu. 

Din clipa aceea, Kinzo a stat liniştit în pat şi a făcut exact 
ce i-a spus nevastă-sa. Odai nu credea că felul în care Baian 
îi vorbise bărbatului ei avusese ceva care să-l sperie, dar era 
recunoscătoare pentru efectul pe care-l avusese asupra lui. 
Voia doar ca el să se facă bine cât mai repede, ca să se poată 
întoarce la lucru, în prăvălie. 

Casa lui Kinzo se afla la jumătatea drumului care urca 
dealul, ducând spre Shinagawadai. Pe atunci, zona mai era 
încă o suburbie a oraşului: Edo, oferind privelişti 
cuprinzătoare spre sud şi vest, peste câmpuri şi păduri. 
Temple, case ţărăneşti şi conace ale boierilor şi samurailor 
punctau coastele împădurite. 

Puțin mai departe, spre sud, era un altar numit 
Kijinomiya. Legenda spunea că pe la începutul secolului, 
shogunul vâna prin împrejurimi şi un fazan a zburat spre 
altar, intrând apoi înăuntru, ca să scape. Shogunul a întrebat 
localnicii cum se numeşte altarul. Când a aflat că acesta 
n-avea nume, a hotărât să-i spună Kijinomiya — Altarul 
Fazanului. s 

Adăpostită în codru, pe celălalt mal al râulețului care 
curgea în dreptul intrării în altar, se afla căsuţa cu acoperiş 
"e paie a lui Baian. 

Deşi acesta arăta de peste patruzeci de ani, n-avea de 
fapt decât treizeci şi cinci. Locuia singur, fără servitori. 


7 


Singura ajutoare era Oseki, nevasta unui ţăran localnic, care 
venea să-i facă curăţenie şi să spele. 

Când Baian se întoarse în ziua aceea de la vizitele 
obişnuite, în faţa uşii găsi un coş plin cu peşte. Deşi era de 
felul lui un tip indolent şi prea puţin interesat de bani sau 
de bunuri materiale, era un doctor foarte priceput, care 
primea deseori daruri simple de la pacienţi, ceea ce părea să 
probeze faptul că, în ciuda comportamentului său neplăcut, 
era iubit. Niciodată nu trata cazuri care îi depăşeau com- 
petenţa şi cu toate că îl durea sufletul să întoarcă spatele 
unor suferinzi, le recomanda pur şi simplu, să se ducă la un 
doctor mai bun. 

Duse peştele la bucătărie, lingându-se pe buze dinainte. 
Era după Anul Nou, iar iarna era anotimpul cel mai potrivit 
pentru peşte. 

Turnă puţin sos de soia şi sake într-o tigaie, apoi puse 
peştii la prăjit. Când fură gata, îi duse la masă şi-şi turnă o 
porţie mare de sake rece, înainte de a începe să mănânce. 

Norii grei care acopereau cerul încă de dimineaţă cernură 
o rafală de fulgi de nea şi, deşi era doar patru după-amiază, 
fu nevoit să aprindă o lampă înainte de a se aşeza la masă. 

— Scuzaţi! se auzi o voce răguşită la intrare. Doctorul 
Baian e acasă? 

Baian dădu pe gât dintr-o singură înghiţitură restul de 
sake, înainte de a răspunde. 

— Dumneata eşti, Ichibei? Intră! strigă el, fără să se 
ridice de la masă. 

Ca şi Baian, Ichibei era un om voinic. Se purta foarte 
politicos şi, în hainele lui scumpe, arăta ca un proprietar de 
magazin sau negustor bogat. 


8 


Intră în cameră şi se aşeză la masă în faţa lui Baian. 

— lar a început să ningă, zise. 

— N-ar fi trebuit să ieşi pe o vreme ca asta. 

— Ai dreptate, mă aşteaptă un palanchin” la ceainăria 
de peste drum. 

— Cu ce-ţi pot fi de folos? 

— Mai întrebi? Eu vin la dumneata pentru un singur 
motiv. Aş vrea să te ocupi de cineva pentru mine. 

În ciuda respectabilităţii aparente, Ichibei era un şef cu 
influență în lumea interlopă, care controla bordelurile din 
cartierul central al oraşului Akasaka. Avea peste şaizeci de 
ani, dar mâna care punea pe masă, în faţa lui Baian, treizeci 
şi cinci de galbeni de aur părea aceea a uni om mult mai 
tânăr. Scrută chipul lui Baian, încercând să-i surprindă 
reacţia. 

Baian întinse leneş mâna, numără monedele, apoi dădu 
din cap aprobativ. 

— Deci o faci? 

— Ar îi bine să-mi spui mai întâi câte ceva despre treaba 
asta. 

— E vorba de o femeie. 

— O femeie? 

— La Yagenbori e un restaurant mare, numit Manshichi. 
Vreau s-o omori pe soţia patronului. 

Baian tăcu şi pe faţă nu i se putu citi nimic, dar era 
surprins. Cu trei ani în urmă, i se plătiseră cincizeci de 
galbeni ca s-o omoare pe prima soţie a patronului. Desigur, 
Ichibei nu ştia nimic. Atunci, cel care-i ceruse acest serviciu 
fusese Kahei, mai-marele regiunii Honjo. 


* palanchin — un fel de leciică. (n.L.) 


Baian nu-i spuse nimic din toate acestea lui Ichibei, 
n-avea nici o legătură cu treaba de acum şi cu îndeletinicirile 
lui, singurele lucruri care contau pentru a accepta sau nu 
erau suma ce urma să fie plătită şi persoana mijlocitorului. 
Identitatea victimei n-avea nici o importanţă. Atât Ichibei, 
cât şi Kahei, erau clienţi în care Baian simţea că putea avea 
încredere deplină. 

Baian reflectă o vreme, apoi se întinse să ia banii care 
reprezentau jumătate din preţul lui, şi-i strecură în kimono. 

Ichibei surâse fericit. 

— Nu-i nici o grabă. Ştiu că mă pot încrede în tine pentru 
o treabă ca lumea, zise el ridicându-se de la masă. 


Regulile jocului 


Când un ucigaş profesionist ca Baian era plătit pentru a 
omori pe cineva, întotdeauna mai erau implicate încă două 
persoane. În primul rând, cel care formula cererea iniţială şi 
plătea. Apoi, mijlocitorul — un şef din lumea interlopă 
precum Ichibei, care păstra la dispoziţie mai mulţi ucigas 
plătiţi şi făcea aranjamentele necesare. Ucigaşului plătit nu. 
era niciodată dezvăluită persoana care plătea pentru crim:, 
iar mijlocitorului îi revenea sarcina să se ocupe de treabă ~“: 
să hotărască dacă victima merita sau nu să moară. 

Mijlocitorul nu era niciodată implicat direct în executare: 
crimei, el doar încredința sarcina unui profesionist adecvat. 
Dar trebuia să fie cu multă băgare de seamă în privinţa 
treburilor pe care le aranja, fiindcă adesea el trecea drept 
un membru respectabil al societăţii şi nu-şi putea permite să 
fie implicat în vreun omor. 


10 


Ucigaşii plătiţi lucrau doar pentru bani şi nu-şi băteau 
capul cu amănunte; de fapt, nu li se permitea să ştie altceva 
în afară de identitatea victimei. Ei trebuiau să aibă încredere 
totală în mijlocitor. Pentru serviciile sale, acesta încasa 
jumătate din sumă şi dădea restul ucigaşuiui plătii. 

La Edo aveau loc o mulţime de crime şi nu exagerăm 
dacă afirmăm că majoritatea erau făcute de ucigași plătiţi, ca 
Baian. Cu două sute de ani în urmă încă nu se pomenea de 
ştiinţele juridice, iar cum un profesionist nu lăsa urme care 
să indice crima, autorităţile nu puteau iae mare lucru. 

În noaptea aceea, Baian stătea în pat întrebându-se cine 
îl plătise pentru a o ucide pe prima soţie a proprietarului 
restaurantului şi cine ar putea dori moartea celei de a doua. 
Aşa ceva se întâmpla foarte rar: un contract făcut pentru 
ambele soţii ale aceluiaşi om şi acelaşi asasin plătit să facă 
amândouă treburile. Baian simţea că treaba asta avea nişte 
dedesubturi. Ca regulă, un ucigaş plăti. nu-şi pierdea vremea 
cu nimicuri precum motivele, dar în acest caz Baian nu-şi 
putea stăpâni curiozitatea. 

Majoritatea asasinilor profesionişui se fereau să ucidă 
temei, dar atâta vreme cât era vorba de bani buni, Baian 
(n-avea asemenea scrupule. 

T Exista un singur om în care Baian avea suficientă 
credere pentru a-i vorbi de munca lui: prietenul şi 

Yovarăşul său întru crimă, Hikojiro. Dar Hikojiro n-ar face 

niciodată o treabă ca asta. 

8 — Nu ştiu cum poţi tu, Baian, spuse Hikojiro. Eu n-aş 
omori niciodată o femeie. 

— Prostii. O femeie emai uşor de ucis decât un bărbat. 
De obicei bărbaţii mai au şi ceva calităţi, dar femeile — ele 
sunt toate rele la suflet. 


11 


x x 


La două zile după vizita lui Ichibei, Baian plecă de acasă 
dis- de-dimineaţă. 

— S-ar putea să lipsesc două sau trei zile, îi spuse el lui 
Oseki. 


Baian ajunse la Yagenbori puţin după douăsprezece şi se 
duse să prânzească la restaurantul Manshichi. Purta un 
kimono scump de mătase, o haină neagră şi o pălărie de 
culoare galben-verzuie. Arata impunător şi cine-l vedea i ÎŞI 
închipuia imediat că e un doctor vestit. 

Yagenbori îşi luase numele de la un canal construit special 
pentru transportul pe apă al orezului, până la magaziile 
statului. Canalul fusese astupat cu cincizeci de ani în urmă şi 
zona era renumită acum pentru restaurantele şi localurile sale 
de distracţie. Actualul: proprietar la Manshichi era un bărbat 
de vreo cincizeci de ani, pe nume Zenshiro; restaurantul 
aparţinea familiei sale de patru generaţii. 

Când Baian venise pentru prima oară la restaurant, acum 
trei ani, acesta era ticsit de clienţi. E drept că asta se 
întâmpla seara, dar oricum schimbarea pe care o suferise era 
uimitoare. Yagenbori devenise şi mai popular în acele zile, 
dar, din anumite motive, prosperitatea părea să fi trecut pe 
lângă Manshichi. Deşi era ora prânzului, erau puţini clienţi 
şi chiar separeul în care siăa palan părea întunecat. 

Afacerea cu restaurante are ceva mai special, cugeta 
Baian, dar atunci când patronul se ocupă cu adevărat şi 
personalul e mulţumit, locul emană un sentiment de 
prosperitate. Pe de altă parte, atunci când afacerea începe 
să şchioapete, chiar şi pereţii şi toate accesoriile par să-şi 
piardă strălucirea, iar atmosfera devine apăsătoare. 


12 


O chelneriţă intră cu o sticlă de sake. 

— Nu pari prea ocupată azi, comentă Baian. 

— Nu, domnule, răspunse ea puţin încurcată. 

Era bine făcută şi părea să fie destul de plăcută, cu ochi 
mari, negri, pe o faţă palidă. Îi turnă o ceaşcă de sake şi el 
îi dădu un bacşiş substanţial. 

— Dacă n-ai prea multă treabă, ce-ar fi să-mi ţii de urât? 

— Mi-ar face plăcere, domnule, răspunse ea cu un 
zâmbet. 

— Cum te cheamă? 

— Omoto. 

Baian era în ținută de gală, dar se purta natural, cu atâta 
farmec, încât Omoto fu imediat atrasă de el. 

— Veniți aici pentru prima oară? 

— Nu, am mai fost o dată, acum vreo trei ani. 

— Serios? 

— Se pare că s-au schimbat multe de atunci. 

Omoto nu zise nimic, dar expresia ei arăta că e de aceeaşi 
părere. În afară de momentele în care se duse la bucătărie 
să-i aducă prânzul şi încă nişte sake, ea stătu cu el, având 
grijă ca ceaşca de băutură să-i fie tot timpul plină. 

Mâncarea nu era chiar la fel de bună ca la ultima vizită 
şi unui din vase era puţin ciobit pe margine. Îi arătă aceasta 
lui Omoto, dar ea ridică din umeri ca şi cum ar fi spus că 
n-avea ce să facă. | 

Rămase cam două ore, răstimp în care Omoto ajunse să 
se simtă în largul ei. Când Baian o întrebă ce s-a întâmplat 
de au apărut atâtea schimbări în restaurant, ea cobori vocea 
şi spuse: | 

— Totul a început de când şeful s-a recăsătorit. 

Băuse destul sake pentru a deveni puţin indiscretă. 

— Adică patronul a mai fost însurat? 


13 


— Da. 

— Şi ce-a păţit prima lui soţie? S-a îmbolnăvit? 

— Nu, era foarte sănătoasă. Era o persoană plină de tact 
şi avea grijă de personal. Era o plăcere să lucrezi pentru ea. 
—  Înţelep. Deci de aceea afacerea mergea aşa bine. 

Încântată de Baian, Omoto continuă povestea: 

— Da. Pe urmă, într-o zi, s-a îmbolnăvit brusc şi a murit. 

— Nu zâu? 

— Da. N-am să uit niciodată. Se dusese să se roage la 
Altarul Hachiman, la Fukagawa, şi a leşinat deodată, în 
mijlocul mulţimii. Nu şi-a mai revenit. voit au spuscăa 
fost probabil un atac de inimă. 

— Aşa, deci, murmură Baian pe un ton neutru, în timp 
ce mintea îi rătăcea spre acele zile. 

Era în mijlocul mulţimii, în faţa altarului. Când soţia 
patronului a trecut, i-a introdus un ac în ceafă, fără ca cineva 
să observe ce face. Acul, de vreo zece cm lungime şi puţin 
mai gros decât cele pe care le folosea pentru acupunctură, 
pătrunsese în sus până atinsese creierul şi distrusese nervii 
care duceau la măduva spinării. 

Femeia scosese un vaiet slab şi se clătinase pe picioare 
înainte de a leşina. Atunci când însoţitoarea ei strigase după 
ajutor, Baian deja dispăruse în mulţime. 

Deşi poliţia a examinat cadavrul în amănunţime, n-a putut 
stabili cauza morţii. În acele zile medicina era abia la 
începuturi şi ideea de a face o autopsie nu i-a venit nimănui. 

Baian nu-şi putu stăpâni un sentiment de mândrie care 
creştea în el în timp ce asculta descrierea făcută de Omoto 
pentru o treabă executată perfect. Şi totuşi, dacă victima 
fusese o persoană atât de cumsecade cum o descria Omoto, 
de ce ar fi vrut cineva s-o ucidă? 


14 


Încă nu putea trece peste coincidenţa de a fi fost plătit 
s-o omoare şi pe a doua soţie a patronului de restaurant. Se 
ocupa de astfel de treburi de peste zece ani, dar nu mai 
auzise de aşa ceva. uănnia că era mai mult decât o simplă 
coincidenţă şi se hotărî să afle tui adevărul înainte de a-şi 
îndeplini sarcina. 

-— Stăpâna de-acum e tare greu de mulţumit, zise Omoto, 
oitând. Personalul nu rezistă prea mult aici şi totuşi stăpânul 
lasă toată conducerea localului pe seama ei. 

Când Baian plecă, vâri o monedă de aur în brâul de la 
kimonoul lui Omoto şi-i şopti la ureche: 

— Fă-te liberă mâine şi vino să ne întâlnim la restauran- 
tul Izutsu din Asakusa. Te aştept pe la zece dimineaţa. 

Fără a aştepta răspunsul ei, se ridică şi plecă. 


O după-amiază cu Omoto 


Restaurantul Izutsu din Asakusa era pentru Baian ca o a 
doua casă şi se oprea întotdeauna acolo când trecea prin 
acea parte a oraşului. Era o clădire foarte elegantă, în partea 
de nord a Templului Hashiba. O pădurice de bambus creştea 
în spate şi de acolo aveai o privelişte minunată, spre malul 
celălalt al râului Omoi, unde se afla Altarul Masaki Inari. 

Baian îi salvase mai demult viaţa lui Yosuke, proprietarul 
restaurantului Izutsu, veghindu-i la căpătâi până la deplina 
însănătoşire. De atunci, plin de recunoştinţă, Yosuke nu 
precupeţea nici o cheltuială când venea Baian. 

Plecând de la Vianshichi, Baian luă o barcă spre Asakusa 
şi petrecu noapica la Izutsu. 


15 


În dimineaţa următoare, la zece, după un mic dejun servit 
la o oră înaintată, una dintre chelneriţe o conduse pe Omoto 
în camera lui. Locuia într-o anexă din grădina restaurantului. 
Soarele strălucitor în aerul impede de iarnă dădea un luciu 
alburiu hârtiei translucide din care erau făcute uşile. Dar 
acestea erau toate închise din care cauză încăperea rămânea 
în umbră, căci lui Baian nu-i plăceau camerele luminoase. 

Nici unul din ei nu scoase vreun cuvânt până ce li se 
aduse sake-ul şi fură din nou lăsaţi singuri. Baian privea tot 
timpul cu încordare chipul lui Omoto. Ea îşi feri privirea, 
dar se vedea cum roşeaţa se ridica împurpurându-i obrajii. 

— Vino şi stai aici. A fost greu să scapi? 

— Nu, le-am spus că mătuşă-mea de la Honjo e bolnavă. 

— Perfect. Spune-mi, de câte ori ţi-ai omorât mătuşa ca 
să te întâlneşti cu un bărbat? 

— Arăt eu ca o femeie care face aşa ceva? 

— OGlumeam şi eu. 

În timp ce vorbea, Baian se trase lângă ea, o luă în braţe şi o sărută. 

— Ai o piele foarte moale. 

— Te rog, nu... şopti ea, gâfâind. 

— Nu, ce? 

Nu răspunse. În îmbrăţişările puternice ale lui Baian, 
cordonul se dezlegă curând şi din kimonoul desfăcut, îi ieşiră 
la iveală sânii plini. 

— E bine să te mai distrezi din când în când, nu? şopti Baian, 
în timp ce ea stătea ghemuită în braţele lui, cu ochii închişi strâns. 
Dăâdu uşor din cap, apoi îl îmbrăţişă cu o putere neaştepiată. 


Patru ore mai târziu Baian o conduse pe Omoto şi ea se 
întoarse la Yagenbori cu o mulţumire adâncă zugrăvită pe 
chip. La plecare, Baian ù mai dăduse o sumă de bani. 


16 


— E bine să te mai distrezi din când în când, spuse el. 

— Da. 

— Hai să ne mai întâlnim. Dacă te chem, vii să mă vezi? 

— Sigur că da. 

— Am fost făcuţi unul pentru altul. 

— Te rog, nu! protestă ea. Mă faci să mă simt prost. 

În scurtele pauze dintre izbucnirile furtunoase ale 
amorului lor, Baian reuşise s-o chestioneze în legătură cu 
Manshichi, fără ca ea să-şi dea seama. El asculta atent tot 
ce spunea despre ea însăşi, fapt care o făcea să se simtă 
flatată. Nu era grozav de frumoasă, dar avea un trup bine 
făcut şi era o plăcere pentru Baian s-o folosească pentru 
scopurile lui. 

Baian mai rămase la Izutsu încă două zile înainte de a se 
intoarce acasă, la Shinagawadai. În acea noapte începu să 
ningă şi când se trezi în dimineaţa următoare, văzu că stratul 
de zăpadă depus era destui de gros. 

Rămase în pat până ce Oseki termină curăţenia, curând 
după prânz. Se sculă apoi şi puse la încălzit o oală cu zeamă 
de carne, adăugă nişte ridiche albă şi tofu prăjit şi le lăsă 
pe foc. După aceea, în timp ce mânca, scoase o sticlă de sake 
şi începu să se gândească la tot ce aflase până atunci. 

Omoto îi spusese că stăpâna actuală de la Manshichi, 
Omino. avea douăzeci şi cinci de ani şi că mai demult lucrase 
ca prostituată într-un local din Honjo. Frumuseţea ei era atât 
de vestită, încât ajunsese chiar să pozeze pentru un artist. 
Cu cinci ani în urmă, Zenshiro, proprietarul de la Manshichi, 


* tofu — gen de paste făinoase foarte subţiri, făcute din soia, care se 
pregătesc într-o mare ârietate de moduri şi se pun în aproape toate 
mâncărurile japoneze. (n.t.) 


17 


îşi pierduse minţile după ea în aşa hal, încât venea zilnic s-o 
viziteze la stabiliment 

— Asta a fost înainte ca eu să încep să lucrez la 
restaurant, spusese Omoto, dar am auzit că toată lumea 
vorbea. Înainte fusese un om foarte la locul lui; nu bea, nu 
fuma şi umbla vorba că nu cunoscuse nici o femeie în afară 
de nevastă-sa. Cu toate astea, şi-a pierdut capul de tot când 
a cunoscut-o pe Omino şi a cheltuit sume enorme cu ea. 
Totuşi, nevastă-sa nu părea să fie prea tulburată de 
necredinţa lui şi continua să-şi vadă de .treabă, ca întot- 
deauna, ca să menţină afacerea pe linia de plutire. Nu i-a 
reproşat niciodată nimic şi când a fost întrebată, a spus 
numai atât: „E un om bun. Asta e doar o toană. În curând 
O să-i treacă.“ Eu am început să lucrez la Manshichi cu vreo 
trei luni înainte de moartea ei. 

Omino se mută la Manshichi la mai puţin de un an după 
moartea stăpânei şi îl obligă pur şi simplu pe Zenshiro s-o 
ia de nevastă. Deşi rudele nu puteau crede că o ia în serios 
şi au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să-l oprească, el nu 
le-a ascultat şi cei doi s-au căsătorit chiar în restaurant. Fiica 
lui Zenshiro de la prima soţie n-a putut suporta să locuiască 
sub acelaşi acoperiş cu mama vitregă şi a plecat la rudele 
mamei sale. 

De îndată ce a preluat afacerea, Omino i-a obligat să 
plece pe toţi cei care nu-i plăceau. Asta a creat o situaţie 
foarte neprielnică şi, la un moment dat, personalul a scăzut 
la o treime din numărul iniţial. Pentru a reface numărul de 
angajaţi, ea a adus bucătari şi chelneriţe noi şi a sfârşit prin 
a deveni adevăratul şef. 

Deşi fusese în stare să-şi comercializeze propriul trup 
bărbaţilor în localul unde lucrase, nu avea îndemânarea 


18 


necesară pentru a conduce un restaurant de clasă. Toţi noii 
ei angajaţi erau harnici cât stătea cu ochii pe ei, dar cum se 
întorcea cu spatele tăceau tot ce le era în putinţă s-o tragă 
pe sfoară. Avea încredere în cei care-i gâdilau vanitatea, dar 
bucătarii găteau mâncăruri de proastă calitate, însuşindu-şi 
banii pe care îi economiseau, iar chelneriţele nu se osteneau 
să facă curăţenie ca lumea, preferând să pălăvrăgească sau 
să se ducă după cumpărături. În mod normal, treaba a 
început să meargă prost. | | 

Zenshiro stătea în pat cea mai mare parte a zilei, 
sculându-se doar seara, pentru a bea cu Omino. Devenise 
palid şi slăbise foarte mult. Nu se gândea decât la noua sa 
soţie şi toţi erau de acord că nu mai avea mult de trăit dacă 
nu renunţa la acest mod de viaţă. 

După ce-şi termină friptura, Baian desenă un plan al 
restaurantului Manshichi. Se mai duse o dată acolo ca să stea 
de vorbă cu Omoto şi, împreună cu informaţiile pe care 
reuşise să le obţină de la ea şi din propriile observaţii, îşi 
făcu o idee asupra felului în care arăta clădirea. 

Singurul lucru pe care nu reuşise să-l descopere era cine 
îl plătise pentru a o omori pe prima soţie a lui Zenshiro. 


Târgul 


Baian rămase acasă chiar şi după topirea zăpezii, aven- 
turându-se doar să-l viziteze pe Kinzo şi alţi pacienţi. 

Nu mai avea nici o veste de ia Ichibei. Era limpede că 
acesta avea încredere în Baian şi oricum nu era nici o grabă 
să finalizeze treaba. 


19 


Peste câteva zile, primi acasă vizita unui om pe nume 
Gomyo. Acesta avea vreo şaptezeci de ani şi puţini în lumea 
interlopă nu auziseră de el. El fusese acela care, în urmă cu 
trei ani, la cererea lui Kahei, şet peste regiunea Honjo, îi 
ceruse lui Baian s-o ucidă pe prima soție a lui Zenshiro. 

— Cum o mai duci? îl întrebă el pe Baian, intrând în 
cameră. 

— Sunt bine şi trebuie să spun că şi dumneata arăţi 
toarte bine. Cu ce te pot ajuta astăzi? 

— Am venit să te întreb dacă te poţi ocupa de cineva în 
numele meu. 

Omul pe care-l dorea mort era un înalt funcționar oficial, 
numit Ito. Nu era treabă uşoară. Samuraii locuiau împreună, 
în conace mari, şi era foarte greu să te apropii de ei. 

— Nu-i grabă, atâta vreme cât o faci în... să zicem... un 
an. 

Puse pe masă şaptezeci şi cinci de monede de aur, drept 
avans. Asta însemna că cel care dorea moartea lui Ito fusese 
de acord să-i plătească lui Kahei 300 de galbeni. Existau tot 
soiul de certuri între samuraii din ierarhia superioară şi 
adesea se recurgea la violenţă pentru a putea fi rezolvate, 
deci nu se putea şti cine a plătit pentru această treabă. 

— Sper că eşti de acord. E destul de greu şi nu ştiu cui 
aş putea să mă adresez. 

— Chiar aşa? 

— Da, nimeni altul n-ar putea s-o tacă. 

Baian medită câtva timp, apoi spuse: 

— O fac cu o singură condiţie! 

— Care? 

— Vreau să ştiu cine a plătit acum trei ani ca să fie ucisă 
soya patronului de la Manshichi. 


20 


În ochii lui Gomyo apăru o străfulgerare de surpriză. 

— Nu mă întreba de ce vreau să ştiu, continuă Baian. 
Nu-i nimic deosebit, mă interesează şi atât. 

Gomyo rămase tăcut şi-l privi cercetător pe ucigaş. 

— Ştiu că încalc regulile prin curiozitatea mea şi dacă nu 
vrei să-mi Spui, nu-i nimic — dar trebuie să găseşti pe 
altcineva să facă treaba asta, spuse Baian cu răceală. 

— Se pare că n-am de ales, zise Gomyo oftând. Ştiu că 
mă pot încrede în tine să nu faci vreo prostie, dar va fi vai 
de mine dacă află şeful că ţi-am spus. 

— Mulţumesc. 

— A fost soţia actuală, Omino. 

— Cum? 

— Da. La început n-am vrut să acceptăm această sarcină, 
dar cererea a fost făcută de şetul regiunii Shiba, deci n-am 
putut refuza. Acest șef era omul cel mai puternic din lumea 
interlopă a Edo-ului. Pe atunci, Omino era prostituată şi 
lucra pentru un proxenet pe nume Shinsuke. E un tip tare 
afurisit şi probabil că el i-a aranjat treaba. Îmi pare rău, n-ar 
trebui să-ţi spun toate astea — dar acum accepţi? 

Baian nu răspunse ci pur şi simplu luă banii în tăcere. 

— Mulţumesc. Şeful va fi foarte încântat. Te asigur că 
treaba asta n-o să-ţi jase un gust amar ca cea de la 
Manshichi. Shinsuke e periculos, chiar dacă o spun eu. 

— Te-ai făcut foarte vorbăreţ o dată cu vârsta. 

— Aşa e, dar ştiu că pot avea încredere în tine. 

— Am şi uitat ce mi-ai spus. 

— Bine, atunci poţi să te apuci de treaba cu Ito. | 

— O s-o fac în curând. Complimente șefului. 

— Îi transmit. 


L 3 


x * 


A doua zi, Baian se duse la Manshichi. Omoto se grái 
să-l întâmpine şi-l conduse într-un separeu. 


— Stăpâna vrea să te cunoască, spuse ea, aducându-i 
nişte sake. 

Baian căzu v clipă pe gânduri. 

-— Bine. 

Ar fi fost prima oară câ o întâlnea pe temea care Îl 
plătise s-o omoare pe prima soţie a patronului şi pe care 
urma acum s-o ucidă. 

— Scuză-mă, spuse Omino şi se strecură în cameră. 

Baian rămase înlemnit. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Omino. 

—  lartă-mă, se scuză Baian, eram surprins de frumusețea 
ta fără seamăn. 

— N-ar trebui să mă linguşeşti aşa, spuse Omino 
apropiindu- se de el şi turnându-i de băut. Umărul e1 îi atinse 
pieptul. Chiar prin kimono, el îi simţi moliciunea trupului. 
Înghiţi cu greu. 

Omino îşi cunoştea farmecul şi se hotări să-l facă să se 
simtă ca acasă. Îşi dăduse seama că el era unul dintre puţinii 
ei clienţi permanenţi şi după felul în care îi mergeau afacerile 
in momentul de faţă, nu-şi putea permite să-l piardă. Dar 
după scurtă vreme, Baian se ridică în picioare. 

— Din păcate eu trebuie să plec, spuse. 

— Aşa repede? Nu mai poţi să stai puţin cu mine? 

Nu vorbise deloc ca o stăpână de restaurant de lux. 
Lucrase atâta timp ca prostituată, încât nu mai cunoştea alt 
mijloc să-şi distreze clienţii de parte bărbătească. 

Omoto îl conduse spre uşa principală. 

— Voiam să te rog să ne întâlnim mâine la Izutsu, dar 
mi-am amintit de o treabă urgentă. Luăm legătura curând, 
n-ai nici o grijă. | 

— Aştept, şopti Omoto cu ardoare. 

Când ajunse în stradă, opri un palanchin şi spuse să fie 
dus la Shinagawadai. 


22 


Când Oseki veni dimineaţa să facă curăţenie, fu surprinsă 
să-l găsească pe Baian încă în pat. 

— A trebuit să-mi mai amân puţin treburile, spuse el 
leneş. 

În noaptea aceea îşi pregăti âcele de acupunctură. Avea 
foarte multe. Îl curăţă pe fiecare cu alcool şi le ascuţi pe cele 
mai groase, folosite pentru a lua sânge. Mai erau încă trei 
ace deosebit de tari, fiecare de câte zece cm lungime, de care 
se ocupă în mod special — acele lui de asasin. 


Vizitatorul de noapte 


După noaptea în care ninsese, zilele se încălzeau din ce în 
ce mai mult. | 

Cinci zile după vizita lui Gomyo, Baian plecă de acasă. 
spunându-i lui Oseki că se întoarce târziu. 

În toiul nopţii se turişă neobservat în clădirea Manshichi. 
Se urcă pe acoperişul unei case vecine şi se târi de pe un 
acoperiş pe aitul, până ajunse la grădina interioară a casei. 
Mişcările lui erau lente, ca de obicei, dar se deplasa cu 
uşurinţă şi graţie, străbătând noaptea fără a face nici cel mai 
mic zgomot care să-l trădeze. Dacă vreun vecin l-ar fi văzut 
cum aluneca precum o fantomă pe acoperişuri, nu şi-ar fi 
crezut ochilor. 

Se strecură din grădină pe sub podelele clădirii şi merse 
de-a buşilea până ajunse sub duşumeaua unei magazii. Cu 
un cuţit desfăcu o scândură din podea şi se căţără înăuntru. 
Clădirea era tăcută şi, furişându-se pe coridoare, auzea 
respiraţia servitorilor din camerele prin dreptul cărora 
trecea. Purta un kimono de culoare închisă, cu marginea de 


23 


jos vârâtă în brâu, în partea din spate. Avea pantaloni 
bleumarin, şosete tabi şi o mască dintr-un material închis. 
Ţinea sandalele de pai în cordonul kimonoului, astfel că nu 
făcea nici un zgomot când mergea. 

Ajunse la dormitorul principal, de unde se auzea o 
respiraţie neregulată. Crăpă uşa şi aruncă o privire înăuntru, 
unde-l văzu pe Zenshiro care dormea singur. 

Închise uşa şi-şi continuă drumul spre camera lui Omino, 
după colţ. Se strecură în camera vecină cu dormitorul şi 
deschise fără zgomot uşa. Era întinsă în pat, îmbrăţişată cu 
un bărbat de vreo treizeci şi cinci de ani. Hainele lor zăceau 
împrăştiate prin toată camera. 

Baian bănuia că bărbatul trebuie să fie fostul peşte al lui 
Omino, Shinsuke. Se furişă în odaie şi îngenunche o clipă la 
piciorul patului, neluându-şi ochii de la ei. Lângă perna lui 
Omino ea o tavă pe care se aflau o sticlă cu apă şi o ceaşcă. 
Se întinse după ea, dădu la o parte ceaşca, apoi turnă apa 
in tavă. 

Scoase din kimono o foaie de hârtie groasă şi o puse în 
apă, să se înmoaie. Apoi îşi prinse pe un deget al mâinii 
drepte un inel gros de piele. Mişcându-se cu deosebită 
agilitate, scoase cu stânga din kimono unul din acele 
criminale şi-l prinse între buze. 

După aceea puse hârtia udă pe tatami, lângă pat, şi 
privi fața lui Omino în lumina slabă din cameră. 

Părul îi era răvăşit şi gura îi atârna pe jumătate deschisă, 
lăsând să i se vadă dinţii înnegriţi după moda vremii. Umărul 


* tabi — un fel de ciorap de pânză, înalt numai până la gleznă, cu un 
singur deget, pentru degetul mare. (n.t.) 
**tatami — Îîmpletitură vegetală care serveşte pentru dormit. (n.t.) 


24 


stâng îi era dezpolit şi i se vedeau numeroase urme de 
muşcături pe corp, mărturii ale freneziei cu care cei doi 
făcuseră dragoste în noaptea aceea. 

În timp ce o privea, pe faţa lui trecu o umbră greu de 
descris, de furie şi regret. 

Deodată făcu o mişcare bruscă: cu o iuţeală aproape 
supraomenească, luă foaia de hârtie cu stânga şi i-o lipi pe 
faţă. Trase aşternutul şi-i dezgoli pieptul, apoi apucă cu 
mâna dreaptă acul pe care-l ţinea în gură. Ochii lui Omino 
se deschiseră îngroziţi simțind hârtia ae pc :aţă, dar înainte 
de a apuca să strige, Baian îi înlipse acul drept în inimă. 
Trupul ei tresări de două ori, apoi rămase inert. Bărbatul 
întins lângă ea continua să storăie. 

Odaia duhnea a sake şi sex. Baian făcu o strâmbătură 
dezpustată şi-i acoperi trupul cu cearşaful, înainte de a se 
retrage tiptil din cameră. 

Două ore mai târziu era în propriul dormitor şi bea o 
ceaşcă de sake. Nu mai era mult până-n zori. Se băgă în pat 
şi adormi adânc, cât ai clipi din ochi, cu o figură destinsă. 


Povestea lui Baian 


Se apropia primăvara şi împreună cu ea vremea caldă. Cireşii 
de pe malul râului Okawa înfloziseră deja. Restaurantele şi 
localurile de distracţie de pe maluri erau ticsite de lume, care 
venise să admire cireşii înfloriţi. Acesta era sezonul cel mai 
aglomerat. Izutsu nu făcea excepţie, fiind plin de clienţi, dar 
în timp ce corpul principal era foarte zgomotos, anexa părea 
aproape părăsită. Baian venise însoţit de Hikojiro, care 
locuia în apropiere. 


25 


Hikojiro arăta de peste cincizeci de ani, dar Baian n-avea 
nici O idee despre vârsta lui adevărată; tot ce ştia era că 
Hikojiro e mai bătrân ca el. Mulţi credeau că tace scobitori 
pentru a-şi câştiga traiul, dar adevărata lui ocupaţie era 
crima. Baian îl învățase să se loloseasca de âcele criminale. 
Lucraseră împreună de mai multe ori în trecut şi tiecare 
admira îndemânarea celuilalt. Nu existau secrete între ei, de 
aceea puteau să se destindă şi să bea laolaltă. 

— Vrei să spui că tu ai omorât-o pe patroana de la 
Manshichi? exclamă Hilzaiiro surprins, după ce Baian îi 
reiatase intreaga poveste. Cum am auzit, mi-am spus că aici 
e mână de prolesionist. 

Cadavrul lui Omino fusese descoperit în dimineaţa 
următoare, când o servitoare venise s-o trezească. Nu era 
nici urmă de iubit al lui Omino, care trebuie c-o ştersese 
indată ce realizase ce s-a întâmplat. Aşa cum presupusese 
Baian, bărbatul era Shinsuke, iar fuga nu i-a folosit la nimic, 
fiindcă a iost prins curând. 

— M-am culcat cu ea, dar n-am omorât-o, a spus 
Shinsuke. Când am văzut că e moartă, am intrat în panică și 
am fugit, dar atât şi nna mai mult. Cu cât incerca mai mult 
să explice, cu atât era mai rău. După sângele uscat de pe 
pieptul lui Omino, poliţiştii au tras concluzia că fusese 
asasinată cu un obiect în formă de ac. 

— Se spune că va fi executat cât de curând. spuse 
Hikojiro. 

— O merită. 

— Proprietarul restaurantului era deja bolnav şi şocul 
provocat de vestea morţii soţiei sale s-a dovedit prea mare. 
A murit şi el curând. 


20 


— Da, da... 

— Fiica lui stătea la rude, dar s-a întors să preia atacerea. 
Familia îi va găsi un soţ bun şi o va ajuta să pună din nou 
Manshichi pe picioare. Numai despre asta se vorbeşte acum. 
Dar aşa ceva nu se întâmplă în fiecare zi. 

— Ce? 

— Un om să omoare ambele soţi ale aceluiaşi bărbat. 

— Aşa e, spuse Baian lăsând ceaşca jos. Ştii? Sunt sigur 
că cea de-a doua soţie era sora mea. 

— Ce-ai zis? Hikojiro nu-şi putu ascunde surprinderea. 
Vorbeşti serios? 

— Da, era leit maică-mea. Două persoane nu puteau 
semăna aşa mult dacă n-ar fi fost rude. | 

— Ţi-ai dat seama de asta înainte s-o omori? 

— Da. 

O chelneriţă intră în odaie cu altă sticlă de sake şi un 
platou cu peşte soté cu muguri de bambus. Priviră în tăcere, 
ascultând o pasăre care cânta în grădină. 

— Păsările sunt ocupate să-şi facă cuiburile, spuse Baian 
după plecarea chelneriţei. 

Hikojiro îşi bău sake-ul, privindu-l din când în când pe 
Baian. Acesta, ghicind la ce se gândea, se hotări să-i explice: 

— Nu ţi-am vorbit niciodată prea mult despre mine, 
aşa-i? M-am născut la Fujieda, unde tata începuse o atacere 
cu găleţile de lemn pe care le contecţiona. 

— Şi sora ta? 

— Cred că avea patru sau cinci ani când a murit tata. 
Părea să aibă mereu gripă şi plângea aproape tot timpul. 
Scutură din cap. Nu mi-am închipuit că o să ajungă aşa O 
femeie nemaipomenită. 


>» 


27 


— Avea acelaşi nume? 

— Nu, în zilele acelea i se spunea în alt fel, dar asta nu 
înseamnă nimic — femeile îşi schimbă numele tot timpul. 

— Dar eşti sigur că stăpâna de la Manshichi era într-ade- 
văr sora ta? 

— Da, fără nici o îndoială, spuse Baian cu răceală. În 
ziua în care a murit tata, mama a plâns mult cu lacrimi 
amare, dar a doua zi a fugit cu alt bărbat, lăsându-mă să mă 
descurc singur. Totuşi, pe sora mea a luat-o cu ea. 

— Da... 

— Femeile sunt îngrozitoare. Lacrimile lor nu înseamnă 
nimic. Moartea tatei trebuie să fi fost pentru mama ca un 
răspuns la o rugăciune, dar tot ne-a servit spectacolul cu 
plânsul peste cadavrul lui. 

Vorbea cu o vehemenţă neobişnuită. 

— Nu mai aveam nimic, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat cu 
mine dacă nu-l întâlneam pe Etsudo, un doctor care tocmai 
trecea pe acolo de la Edo în drum spre casă, la Kyoto. M-a 
luat cu el şi m-a tratat ca pe fiul său. M-a învăţat tot ce ştiu 
despre acupunctură. 

— Deci aşa ai ajuns doctor. 

— Da, dar lucrurile n-au mers chiar cum plănuisem eu. 
Râse amar. A murit când aveam douăzeci şi cinci de ani şi 
la scurt timp după aceea am ucis pentru prima oară. 

— O temeie? 

— Da. Era exact ca mama şi sora mea. Nu mă gândesc 
la cum arăta, ci la felul în care se purta. 

Chelneriţa mai aduse sake şi două castronaşe cu supă pe 
o tavă. Supa de peşte era specialitatea restaurantului. Pe 
suprafaţa fiecărei porţii, plutea câte o floare de orhidee. 


28 


— N-o så mai'omor vreo iemeie pentru bani. 

— Îmi dau seama. 

— Sâ nu mă înţelegi greşit, n-are nici o legătură cu faptul 
d mi-am omorât sora. 

— Eh? 

— Acum că ştiu cum a fost, îmi pare rău că am omorât-o 
pc prima stăpână a restaurantului. 

— Dar a lost vina ticălosului ăla, Kahei. 

— Da, şi de aceea nu mai vreau să mai lucrez pentru el, 
spuse destul de nemulţumit. Şi totuşi mai am ceva de tăcut 
pentru el. 

— AI şi acceptat? 

— Da, pentru 150 de galbeni. 

— Atunci trebuie să fie o afacere serioasă. 

— Da, un samurai. Am la dispoziţie un an ca s-o tac. 

— Pare interesant. 

— Da, dar mai întâi trebuie să mă ocup de o treabă pe 
care n-am terminat-o, apoi mă gândeam să plec în vacanţă 
la Atami, înainte de a începe pregătirile pentru povestea cu 
Ito. 

— Apropo... 

— Ce? 

— Cum ziceai c-o cheamă pe tata de la Manshichi cu 
care te-ai împrietenit? 

— Omoto. 

-— Ai mai văzut-o? 

— Nu, răspunse, cu o undă de blândețe în privire. A fost 
o femeie drăguță şi vreau să-mi rămână astfel în amintire. 

— Cum adică? 

— Nu se ştie când ar putea să se schimbe şi să devină ca 
mama sau soră-mea — ştii, în fundul inimii, toate femeile 
sunt la fel. 


~ 
© 


29 


ASASINUL NESIGUR 


ERA ÎNTR-O DUPĂ-AMIAZĂ MINUNATĂ DE PRIMĂVARĂ, ÎN 
grădina hanului 'Tachibanaya. De cealaltă parte a gardului, o 
întunecime amenințătoare învăluia crângul de cedri din jurul 
Altarului Kishimonjin şi aerul era încărcat de vaierele 
pelerinilor în rugăciune. 

+mpozanta poartă principală de la Tachibanaya arăta că 
€ vorba de ceva mai mult decât un han obişnuit de suburbie. 
Un senior din clânul Kii îl alesese drept reşedinţă oficială de 
câte ori vizita oraşul Edo, capitala Japoniei de Est. 

O clădire mică se ridica pe terenul aparţinând hanului. 
Deşi cu acoperişul ei de paie arăta ca locuinţa unui ţăran 
sărac, o privire mai atentă descoperea că la construirea ei 
nu se făcuse nici o economie. Era simbolul gustului auster 
al clasei războinice, care dispreţuia expunerea ostentativă a 
opuienţei. 

Un samurai bine îmbrăcat, în jur de patruzeci de ani, 
tocmai era condus de-a lungul cărării care lega casa 
țărănească de clădirea principală a hanului. Din felul în care 


30 


proprietarul, în persoană, Chubei, îl salutase pe 
oaspete la intrare, era limpede că samuraiul era un om 
cu oarecare importanţă. Numele lui era Kawamura şi 
era funcţionar superior în clanul Kii. În mod inex- 
plicabil venise fără suită, călătorind incognito într-un 
palanchin obişnuit. 

— Ştiu că nu mai e nevoie să-ţi spun, zise Kawamura, în 
timp ce Chubei îi turna sake într-o ceaşcă de porțelan, că 
vizita mea trebuie să rămână secretă. 

— Înţeleg perfect, excelenţă, spuse Chubei. 

— Peste o oră aştept un bărbat pe nume Iseya. Va veni 
însoţit de o femeie. 

— Îi conduc aici îndată ce sosesc, excelenţă. 

Cei doi stătură o vreme la taclale, apoi Chubei se întoarse 
la han. Kawamura rămase să bea de unul singur, privind 
afară spre grădină, prin uşile glisante date de perete. Ochiul 
ager al lui Kawamura urmări un fluturaş alb care zbura din 
floare în floare şi umbra unui zâmbet îi înflori pe buze. Apoi 
puse ceaşca jos şi se îndreptă spre toaletă. 

Când se întoarse în cameră, observă imediat că ceva era 
în neregulă. Uşile de hârtie translucidă care dădeau în 
grădină fuseseră închise, dar uitându-se în jur nu văzu pe 
nimeni în încăpere. 

Cine ar fi putut să le închidă? se întreba 
Kawamura. Şi de ce? Nu comandase să fie închise şi 
într-o astfel de zi splendidă nici nu era nevoie, până la 
sosirea oaspeţilor săi. 

Se duse să le deschidă, dar în acel moment simţi prezenţa 
cuiva în spatele lui. Se răsuci pe călcâie şi văzu un bărbat 
uriaş năpustindu-se spre el, fără un sunet. 


31 


Kawamura incercă să strige după ajutor, dar mâna 
uriaşului îi inăbuşi strigătul în gât. Un obiect metalic 
strălucind în mâna liberă a asasinului a fost ultimul lucru pe 
care l-a mai văzut Kawamura. În clipa următoare era mort. 

© Fujieda Baian lăsă trupul neînsufleţit să alunece pe 
podea. Se aplecă peste cadavru ca să scoată acul de zece 
centimetri pe care-l întipsese în creierul lui Kawamura prin 
ureche, îi şterse şi-l băgă apoi în kimono. 

Baian inspectă dintr-o privire camera, apoi deschise puţin 
uşa spre grădină ca să se asigure că totul e în ordine. Tocmai 
voia să iasă, când auzi ceva în spate. Surprins, Baian se 
intoarse tocmai la timp ca să vadă o femeie tânără ieşind 
dintr-un dulăpior situat într-un alcov. leşi din odaie, ţipând, 
dând puternic din mâini, ca şi cum ar fi înotat. : 

Nu mai avea timp să se ocupe de ea. Nu, nu-i adevărat, 
ar fi putut să se descurce, dar era prea împietrit de uimire 
ca să facă vreo mişcare. E drept, fusese plătit să-l ucidă 
numai pe Kawamuta, dar în momentul în 'care un asasin a 
fost văzut, era obligat să-i desființeze pe martori. 

Baian blestemă în gând. Nu-şi putea permite să mai 
stea. Traversă in fugă grădina, sări gardul şi dispăru 
printre copaci. 


Fiertură de moluşte 


În seara următoare, prietenul lui Baian, Hikojiro, îl vizită la 
casa lui din Shinagawa, o suburbie sudică a oraşului Edo. 
Când sosi Hikojiro, Baian făcea baie, cu trupui lui uriaş 
inghesuit într-o băiţă mică de lemn. 
-— Bună seara, strigă Hikojiro, intrând în casă. 


32 


Plescăitul apei încetă, dar nu se auzi nici un răspuns. 
Hikojiro trecu prin bucătărie şi găsi un coş cu moluşte şi un 
altul cu tofu pe care Oseki le pregătise probabil pentru cină. 

— Ei, Baian, se pare că ai fost ocupat azi. 

— Da, am o mulţime de pacienţi în momentul de faţă 
care nu-mi lasă prea mult timp liber, răspunse Baian din baie. 

— Să încălzesc nişte sake? întrebă Hikojiro. 

— Da. Dar nu vrei să faci mai întâi o baie? Eu sunt 
aproape gata. 

— Nu, o să fac înainte de culcare. 

Cu o zi înainte, Baian fusese acasă la Hikojiro; lângă 
Asakusa, şi-i povestise că o femeie l-a văzul în timp ce-şi 
îndeplinea misiunea. Hikojiro înţelesese repede ce voia 
Baian de la el. 

— Nici o grijă, îi spusese el. O să mă interesez pe ici, pe 
colo, să văd ce pot să aflu. 

În timp ce Baian termina baia, Hikojiro aprinse tocul şi 
puse o cratiţă cu zeamă de carne la încălzit. Adăugă apă, 
sare, sake şi sos de soia pentru aromă. Apoi puse deoparte 
moluştele, tofu şi prazul tăiat mărunt, gata de fiert, şi se 
apucă să încâlzească sake-ul. 

Începu să plouă. 

— E cam frig azi, observă Hikojiro. 

— Ai venit exact la timp. 

— Nici nu ştii câtă dreptate ai. Cred că mă paşte o 
răceală şi n-aş fi vrut să mă prindă ploaia. 

— Fiu liniştit, îţi fac un tratament de acupunctură mai 
târziu — asta o să te pună pe picioare. 

— Mulţumesc mult. Sunt sigur că âcele tale mă vor tace 
să mă simt alt om. 


33 


— Acupunctura se face de obicei când eşti sănătos, nu 
după ce te îmbolnăveşti. E acelaşi lucru cu toate tratamen- 
tele medicale, dar oamenii de rând nu pricep asta. Ei 
aşteaptă să fie bolnavi şi atunci încep să ţipe după medica- 
mente şi tratament, când e deja prea târziu. 

— Sake-ul e gata, spuse Hikojiro, turnând din sticla 
încălzită în ceaşca lui Baian. El luă o înghiţitură, apoi turnă 
o ceaşcă plină pentru Hikojiro. 

— Ce-ai reuşit să afli? 

— Femeia care te-a văzut se numeşte Otoki. E chel- 
neriţă, lucrează la han. 

— Am înţeles... zise Baian pe gânduri. 

— Am stat peste noapte la localul de distracţie de lângă 
Altarul Kishimojin şi am avut noroc — o fată pe care am 
cunoscut-o acolo mi-a spus că servea şi ea uneori la 
Tachibanaya, când erau prea aglomeraţi. 

— Şi? 

— Păi, ce să-ţi spun, a fost un tărăboi întreg după 
plecarea ta. Poliţaii erau peste tot, ca să nu mai vorbesc de 
cei din clanul Kii. Oricum, continuă Hikojiro, Otoki le-a spus 
poliţiştilor că tocmai se ducea spre căsuţă când a auzit pe 
cineva ţipând. S-a dus să vadă şi l-a găsit pe Kawamura, unul 
din clienții cei mai buni, zăcând pe podea. L-a strigat de mai 
multe ori, dar când şi-a dat seama că e mort, s-a speriat şi a 
tipat. Fata de la local auzise povestea chiar din gura unei 
chelneriţe de la Tachibanaya. Otoki n-a spus că te-a văzut. 
Eşti sigur că n-o cunoşti? f 

— Am zărit-o o singură clipă, dar nu-mi amintesc s-o mai 
fi văzut vreodată. Tu ai văzut-o? întrebă Baian. 

— Nu, la Tachibanaya era închis, cum era şi firesc. De 
altfel, omul pe câre l-ai omorât era unul din cei mai puternici 
membri ai clanului Kii. 


34 


Baian dădu din cap aprobator. 

— Cred că trebuie să fi fost un om tare rău, cupetă 
Hikojiro. 

Baian aprobă din nou. 

— Fiertura e gata, spuse Hikojiro, schimbând subiectul. , 

Beţişoarele lui Baian se întinseră spre crauţă, dar apoi s 
opriră, zăbovind deasupra unei farfurii cu vinete murat 
preparate în casă de Oseki, înainte de a reveni să ia o bucată 
de tofu din cratiţă. 

— Nu-ţi stă în fire să fii aşa nehotărât. Oricum, când ai 
de gând s-o omori? 

Baian zâmbi şters şi îndesă o bucată de tofu în gură. 

— S-ar putea să n-o fac. 

— Cum adică? exclamă Hikojiro mirat. Oricine surprinde 
un asasin în exerciţiul funcţiunii trebuie să moară. Asta e 
regula după care ne conducem şi O ştii la iei de bine ca şi 
mine. Ce-ai spus acum nu ţi se potriveşte. 

— Ştiu că ai dreptate, dar totuşi... 


Alegerea lui Hikojiro 


Hikojiro rămase la Baian trei zile şi-şi: dădu seama că acesta 
nu exagerase cu nimic când spusese că e toarte ocupat. În 
fiecare dimineaţă, după un mic dejun frugal, Baian se grăbea 
să plece şi făcea vizite la domiciliu până după-masă. Când se 
intorcea acasă, alţi pacienţi îl aşteptau. Hikojiro se trezi 
obligat să facă pe asistentul. 

— N-am ştiut niciodată cum e munca ta, spuse Hikojiro. 

În fiecare seară, după ce pleca şi ultimul pacient, Baian 
era atât de plin de sudoare, încât trebuia să lacă o baie. Asta 


35 


nu din cauza calduri, ci a enormei incordari necesare pentru 
precizia acupuncturii. Când se aşeza la masă după baie, 
corpul uriaş al lui Baian părea că a intrat la apă. Cearcăne 
negre îi înconjurau ochii. 

— De ce trebuie să am atâţia pacienţi aşa, deodată? se 
plângea el stând la masă cu Hikojiro. 

Hikojiro stătuse în casa lui Baian, aşteptând ca el să 
hotărască ce va face cu Otoki. Însă, în ciuda răbdării lui 
Hikojiro, Baian ocolise subiectul. 

` Într-o seară, Hikojiro nu mai răbdă. 

— Mâine plec acasă, zise el. 

— M-am hotărât azi, spuse Baian. 

— Deci asta explică totul. 

— Ce explică? 

— Cât am stat la tine, ai ciugulit tot timpul din mâncare, 
fără să te poţi hotări ce vrei. Astăzi a fost alt fel. 

— Chiar aşa? N-am observat. 

— Deci care e hotărârea ta? 

— N-o voi face. 

— Cum? 

— N-o s-o omor pe Otoki. 

Hikojiro rămase tăcut. 

— Nu înţeleg. M-a văzut, dar n-a spus nimic autorităţilor. 
Oricum, m-am hotărât să n-o ucid, iar dacă asta înseamnă că 
voi fi prins şi pedepsit, atunci fie. Era şi timpul ca norocul 
meu să se termine. Am fost văzut la lucru, deci nu mai sunt 
bun de ucigaș plătit. 

Hikojiro ridică în tăcere ceaşca cu sake. Nici Baian nu 
mai spuse nimic. 

În dimineaţa următoare, Hikojiro plecă. 

— Mai trec eu pe aici în curând, spuse el vesel. 


36 


Baian se mulţumi să dea din cap şi-l urmări cum pleacă.. 

În noaptea precedentă, ascultând sforăiturile lui Baian, 
Hikojiro se hotărâse să acţioneze. „Dacă Baian nu are de 
gând să facă nimic în legătură cu femeia aia“, îşi zise el, 
„atunci o voi face eu pentru el“. 

Nu ştia de ce Otoki hotărâse să-l protejeze pe Baian, dar 
ştia că în femei nu trebuie să ai încredere. Chiar dacă nu 
spunea autorităţilor, putea pălăvrăgi cu cineva care ar fi 
făcut-o. Femeile, în ce-l privea pe Hikojiro, întâi vorbesc şi 
abia pe urmă gândesc. Dacă ea ar fi moartă, n-ar mai fi nici 
o problemă. 

Când ajunse acasă scoase arma sa favorită: o ţeavă de 
suflat. Apoi se răzpândi, alegând în schimb un pumnal cu 
lama scurtă. Îşi pregăti şi acul ucigător pe care învățase să-l 
folosească de la Baian. 

„Dacă e să aleg între femeia asta şi Baian“, îşi spuse 
Hikojiro ascuţindu-şi pumnalul, „ştiu ce voi prefera“. 

În acea noapte, pe drumul spre casă, se oprise la frizer 
să se tundă.:A doua zi dimineaţă se bărbieri cu grijă şi 
îmbrăcă un kimono proaspăt călcat. Arăta acum din cap până 
în picioare ca un negustor bogat. 

Porni spre Zoshigaya, unde ajunse pe la prânz. Trecu pe 
lângă iucalul de distracţii, unde stătuse mai demult câteva 
zile, şi se duse drept la Tachibanaya. 

— Aş vrea să mănânc de prânz, îi spuse chelneriţei de 
vârstă mijlocie care-l întâmpină la intrare. 

— Pe aici, vă rog, domnule, spuse ea conducându-l 
înăuntru. 

Hikojiro fu surprins de faptul că localul era atât de 
aglomerat în ciuda crimei recente, dar apoi îşi dădu seama 
că majoritatea clienţilor erau probabil pelerini din afara 


37 


oraşului, în drum spre altarul de rugăciune învecinat, care 
n-aveau habar ce se întâmplase. 

Chelneriţa îl conduse într-o cămăruţă plăcută care dădea 
spre grădină. Îi turnă o ceaşcă de sake şi el luă o înghiţitură. 

— Chelneriţa Otoki mai “lucrează aici? întrebă el 
neglijent. 

— Sigur, domnule. O cunoaşteţi? 

— Când am venii aici ultima oară cu familia ea ne-a 
servit. A tost foarte drăguță cu copiii. Dacă e aici... 

— Îmi page rău, domnule, dar e plecată. 

Hikojiro îi strecurase chelneriţei un bacşiş bun, astfel că 
ea era mai mult decât dispusă să vorbească. 

— A aflat azi-dimineaţă că fratele ei, Sotaro, e bolnav şi 
şi-a luat liber ca să-l îngrijească. Cred că vine peste vreo două 
zile. Apoi îi mărturisi: ştiţi, e singura ei rudă în viaţă. 

— Chiar aşa? spuse Hikojiro, încurajând-o să continue. 

— Lucrează la prăvălia de pungi Kagiya, la Akasaka. E 
unul din cei douăzeci de ucenici, dar plănuieşte să aibă 
prăvălia lui. într-o zi. 

Dându-și seama că pentru moment nu mai putea face 
nimic, Hikojiro îşi termină masa şi comandă un palanchin. 
De indată ce fu sigur că nu mai poate fi auzit, spuse: 

— La Akasaka, repede! 


Sfatul lui Kinzo 

„= Nu-i bine deloc, ştiu, spuse Kinzo, meşterul care făcea 
încălțări cu talpă de lemn. Dar fii pe pace, cunosc un doctor 
care +» să-i lacă bine cal a clipi. 


38 


Kinzo stătea în bucătăria prăvăliei de pungi Kagiya şi bea 
ceaiul pe care i-l dăduse servitoarea Omitsu. 

Kagiya era o prăvălie vestită pentru pungile din piele pentru 
tutun pe care le vindea. Proprietarul, Risuke, îşi comanda cea 
mai mare parte din marfă la Kyoto, unde erau cei mai buni 
meşteri artizani din Japonia. Printre clienţii săi se numărau 
mulţi lorzi din provincie şi curteni. Prăvălia era mică, dar 
această îndeletnicire rămăsese în familia .lui Risuke de cinci 
generaţii încoace şi el devenise renumit în părţile locului. 

Soţia lui Kinzo, Odai, lucrase la Kagiya înainte de măritiş, 
deci atât ea, cât şi Kinzo erau prieteni cu Risuke. 
Proprietarului de la kagiya îi plăceau foarte mult nişte 
biscuiţi din făină de orez, care se făceau aproape de locuinţa 
lui Kinzo, la Shinagawa, astfel că de câte ori acesta trebuia 
să se ducă la Akasaka, îi aducea lui Risuke biscuiţi. 

În ziua aceea, Kinzo se dusese la bucătărie ca să primească 
banii pentru biscuiţi şi un mic bacşiş pentru osteneală, de fapt 
adevăratul motiv pentru care voia să facă drumul. 

— Tu eşti, Kinzo? spuse soţia lui Risuke, intrând în 
bucătărie. Din păcate, stăpânul e plecat, dar va fi încântat 
să vadă biscuiţii. 

— Lăsaţi, doamnă, nu-i mare lucru. 

— Ce fac Odai şi copiii? 

— Bine, doamnă. Dar aud că bietul Sotaro nu e bine 
deloc: 

— Da, săracul, arde tot de fierbinţeală. Şi-a pierdut pofta 
de mâncare şi ieri a vomitat de câteva ori. Azi a leşinat 
mereu. Stăpânul e aşa îngrijorat că a trimis după doctor, dar 
nu s-a văzut nici o îmbunătăţire. 

— Asta seamănă cu ce am avut eu mai demult. 

— Acum arăţi foarte bine. 


39 


— Asta mulţumită unui doctor care locuieşte în apro- 
piere. Tocmai îi spuneam lui Omitsu despre el. Îl cheamă 
Fujieda Baian şi face acupunctură — deşi, ca să fiu sincer, 
seamănă mai mult cu un luptător de sumo . 

Nevasta lui Risuke căzu o clipă pe gânduri, apoi spuse: 

— Ieri, Sotaro s-a simțit aşa de rău, că am trimis după 
sora lui. Doctorul ăsta al tău ar vrea să vină să-l vadă aici? 

— Sigur, las' pe mine, răspunse Kinzo, bătându-se cu 
pumnul în piept, plin de încredere. 

— Aşteaptă puţin aici, zise ea intrând în casă. 

Kinzo şuguia cu servitoarea când soţia lui Risuke se întoarse 
cu o tânără frumuşică, de vreo douăzeci şi ceva de ani. 

-— Ea e Otoki, sora lui Sotaro. l-am spus de doctorul 


Baian şi ar vrea foarte mult ca el să-l consulte, dacă se poate. 
* 


xX X 

Hikojiro coborî din palanchin puțin mai departe de Kagiya. 

„ŞI acum?“ îşi spuse el. „Nici măcar nu ştiu cum arată 
Otoki“. 

Zări un restaurant cu paste făinoase peste drum, unde 
putea sta la o masă şi bea ceva, în timp ce.supraveghea 
clădirea. Dar tocmai traversa când un bărbat şi o femeie 
intrară pe o uşă laterală la Kagiya. 

În clipa când o văzu pe femeie, Hikojiro fu convins că 
era Otoki. Era scundă şi arăta bine, dar croiala kimonoului 
şi coafura nu cadrau cu o fată dintr-o familie de negustori 
respectabili. 

Deşi chipul îi era palid şi avea cearcăne vineţii, Hikojiro 
considera câ Otoki era tipul de femeie pe care bărbaţii o 


* sumo — sport naţional, foarte răspândit, practicat de oamenii 
deosebit de solizi şi puternici. (n.t. ) 


40 


găsesc irezistibilă. Lucrând la un han de categorie superioară 
şi întreţinând clienţii bărbaţi în fiecare zi, ea învățase cum 
fiecare mişcare poate emana senzualitate. Barbatul care o 
însoțea era în mod evident subjupat de tarmecul ei. 

Hikojiro n-avea cum să ştie de Kinzo că era vecinul şi pacientul 
obişnuit al lui Baian. Se hotări să-i urmărească pe cei do. 

Era ora trei într-o după-amiază de primăvară şi soarele 
strălucea încă sus, în înaltul cerului. Hikojiro blestemă în 
gând în timp ce-i urmărea de-a lungul străzii Ushinakizara. 
„Omul ăla fiind cu ea, nu pot face nimic înainte de căderea 
întunericului“, îşi zise. 

Cei doi traversară podul Azabu, apoi trecură prin cartierul 
de temple Mita, ca în sfârşit să ajungă la drumul Nihon-Enoki. 

„ Se pare că... nu, nu se poate“. Hikojiro începu să se 
îngrijoreze. Cu fiecare pas pe care-l tâceau, se apropiau de 
casa lui Baian. Însoţitorul ei era oare de la poliţie? 

Cei doi traversară Shiroganedai şi Hikojiro nu se mai putu 
îndoi de destinaţia. lor. Partea dreaptă a drumului pe care 
mergeau era străjuită de codrul Kijinomyia. Casa lui Baian 
era la câteva minute de acolo. 


Povestea lui Otoki 


Tatăl lui Otoki se ocupa cu confectionarea de pipe. Mama 
ei murise când Sotaro avea şase ani şi Otoki îl crescuse în 
locul ei. Deşi tatăl nu era băutor sau afemeiat, avea un singur 
viciu, şi anume jocurile de noroc. Îşi petrecea cea mai mare 
parte a timpului liber colindând de la un local de joc la altul, 
dar întotdeauna se asigura mai întâi ca ai lui să aibă ce 
mânca. 


41 


Era un meseriaş priceput, lucra pentru un mare magazin 
din centrul oraşului, dar executa şi comenzi speciale pentru 
câţiva clienţi particulari, printre care şi Risuke, proprietarul 
magazinului Kagiya. De aceea, când Sotaro a ajuns de 
treisprezece ani, Risuke s-a oferit să-l ia ucenic. Otoki avea 
optsprezece ani pe atunci. 

— Acum e rândul tău, i-a spus într-o seară tatăl. Ai dus 
O viaţă grea cu mine, dar o să am grijă să te măriţi bine şi 
să nu mai ai nevoie de nimic. 

Din păcate a murit subit, înainte să se poată ţine de 
promisiune şi Otoki a rămas să se descurce singură. Avea 
puține rude şi nici una nu voia s-o ia la ea. | 

De Anul Nou, Otoki împlinise nouăsprezece ani, dar tot 
nu avea unde să se ducă. Stăpânul de la Kagiya se oferi s-o 
angajeze, dar ea simţi că n-ar fi drept faţă de Sotaro să 
lucreze în acelaşi loc, deci retuză. 

Apoi, într-o zi, Chubei, proprietarul de la Tachibanaya, 
veni să comande o pipă nouă. Tatălui lui Otoki nu-i plăcea 
să lucreze pentru el, fiindcă era un client mult prea 
pretenţios, dar plătea bine, deci nu-l putu refuza. 

Otoki îl întâlnise pe Chubei de mai multe ori în trecut, 
dar în ultimul an ea devenise dintr-o adolescentă lungă şi 
stângace o femeie frumoasă. Chubei abia reuşea să n-o 
devoreze cu privirea. Auzindu-i povestea, el îi oferi o slujbă 
la han. : | 

Cheineriţele la Tachibanaya nu căpătau salariu, dar li se 
permitea să păstreze bacşişurile, deci cu cât munceau mai 
mult, câştigau mai bine. Otoki a reflectat timp de trei zile, 
apoi s-a mutat la Tachibanaya. 

De atunci se scurseseră şase ani, ani grei pentru ea. La 
cei douăzeci şi cinci de ani era prea bătrână pentru măritiş. 


42 


Cât a lucrat pe post de chelneriţă a. avut legături cu mai mulţi 
clienţi, ceea ce justifica o mare parte din câştigurile ei. 

Se hotărâse să economisească bani pentru a-l ajuta pe 
Sotaro să deschidă un magazin propriu. Acum acesta era 
singurul lucru care conta pentru ea, şi muncea mai abitir ca 
niciodată să strângă cât mai mulţi bani, visând la vremea când 
va locui cu el şi-l va ajuta în negoţ. Sotaro îi păruse 
întotdeauna mai mult ca un fiu decât ca un frate şi acum îşi 
dădea seama că el era singurul fiu pe care-l va avea vreodată. 


Vizită la domiciliu 


Când Kinzo a intrat în casa lui Baian, însoţit de Otoki, 
pentru Hikojiro a fost mai mult decât o surpriză. 

„Ce naiba se întâmplă? se întrebă de unul singur, în timp 
ce dădea fuga iute în spatele casei. Cel puţin omul nu s-a 
dovedit poliţai. Dacă ar fi fost, i-a fi spus lui Otoki să 
aştepte afară în timp ce el intra, cu măciuca în mână. Omul 
intrase liniştit cu femeia, ca şi cum ar fi vizitat un prieten 
vechi. În orice caz, Kinzo nu semăna deloc cu omul care ar 
fi fost ales să menţină liniştea şi pacea. 

Femeia care-i făcea menajul lui Baian, Oseki, ieşi şi-l găsi 
pe Hikojiro dând târcoale. 

— Ce faceţi aici? întrebă ea. 

— Păi... nimic. Baian e acasă? Ş 

— Da, tocmai l-a văzut pe ultimul pacient, când a apărut 
meşterul pantoiar cu o femeie; voiau să-l vadă. Doctorul a 
spus că nu mai are nevoie de mine, deci să mă duc acasă. 

— Ai zis că e meşter pantotar!? 


43 


— Da, şi mai e şi beţiv. 

Hikojiro lăsă sâa scape un suspin de uşurare şi pâşi în 
casă, trecând pe lângă Oseki. Se ghemui in bucătărie ca să 
asculte ce se petrece in camera alăturaiă, dar auzi doar cum 
Kinzo explica lu: Baian de ce venise la cl cu Otoki. 

— Ajutorui dumitale ar fi nepreţuit. adăuga Otoki, când 
Kinzo termină. Hikojiro observă că vocea ei tremura un pic. 

— Acum poţi pleca, Kinzo, spuse Baian. Am să merg cu 
doamna să-i văd fratele. 

— Chiar aşa? răspunse Kinzo. Fratele dumitale va fi 
vindecat precis, ai să vezi. 

— Păi... asta-i.. îngăimă Otoki, spaima simiundu-sc acum 
limpede în vocea el. ` 

„Se pare că nici Baian, nici temeia nu crau pregătiţi 
pentru această întâlnire”, işi zise Hikojiro, permiţându-şi 
puţin răgaz. 

— Nu-ţi face nici o problemă, acum totul va fi pertect, 
spuse Kinzo voios, neînţelegând de ce Otoki era aşa necă- 
jită. Păi, atunci, eu plec. i 

Kinzo ieşi tără ca Otoki să aibă ocazia să-l oprească. 
Plecarea lui a fost urmată de o pauză lungă. 

— Tu eşti ascuns in bucătărie, Hikojiro? sirigă Baian. 

— Da -— răspunse Hikojiro, dar rămase în asciun rătuoare. 

— les cu doamna, sâ-l văd pe fratele ei. Vrei sa ai grijă 
de casă cât lipsesc cu” 

— Sigur câ da. 

Hikojiro îl auzi pe Baian sculându-se, iar femeia scoase 
un 'vaiet slab. 

— Nu-ţi fie teamă, spuse Baian. N-am de gând să-ţi fac 
vreun rău. Mi-ai salvat viaţa, ce pot tace eu in schimb este 
să-ţi îngrijesc fratele şi să-l tac bine, dacă e omeneşte posibil. 


44 


Baian îşi adună âcele, apoi se îndreptă spre uşă, femeia 
urmându-l nesigură. , 

Hikojiro se grăbi să iasă prin spate, ajungând la timp ca 
să vadă faţa palidă a hi Otoki, pe când trecea. Era complet 
intimidată de statura uriaşă a iu. Raian şi nu-i putea rezista, 
era neajutorata. 

Apusul era aproape şi ţipetele copiilor care se jucau se 
auzeau din cudrul învecinat. 
© „Deci până la urmă totul va ieşi cum trebuie“, îşi zise 
Hikojiro. „Ea e ca un iepuraş hipnotizat de şarpe“. Nu se 
îndoia câtuşi de puţin că Baian era pe cale s-o ucidă pe 
Otoki. „Asta aş numi eu ceea ce înseamnă să sari din lac în 
puț“, se bucura în sinea lui. „Mă întreb unde o să-i facă de 
petrecanie. Bănuiesc că nu va dura prea mult, aşa că ar 
trebui să prepătesc sake-ul”. 

Hikojiro încălzi apa pentru baie, apoi trecu în bucătărie 
şi începu să curețe legumele pentru cină, fluierând. 

Cu toate acestea, Baian nu se întoarse decât noaptea, 
toarte târziu. Hikojiro era atât de îngrijorat, încât dăduse mai 
multe raite pe drumul dinspre Shiroganedai, sperând să-l 
zărească. În stârşit, umbra uriaşă a lui Baian apăru în cadrul 
uşii. 

— Unde ai fost? il întrebă Hikojiro în loc de salut. S-a 
terminat? 

— Da,-e gata. 

— Ce bine! Ar trebui să-ţi tie recunoscătoare că ai 
omorât-o tu. Cel puţin a murit tără să sufere. 

— Ce tot vorbeşti? 


— Păi... Otoki. 
— Nu i-am făcut nimic. 
— Dar... 


45 


— M-am dus să-i îngrijesc fratele şi cred că se va face 
bine. | 

Baian zâmbea în timp ce Hikojiro îl privea uluit. 

— Eşti sigur că ai făcut ce trebuie? 

— Da, m-am hotărât. Dacă ea se duce la autorităţi şi o 
să fiu arestat şi executat, aşa să fie. 

— Dar e o nebunie! 

— Toți trebuie să murim odată şi odată, chiar tu ai spus-o. 

Deodată, Hikojiro îşi dădu seama că în seara aceea 
Baian se comporta alt fel ca de obicei. Trupul lui enorm 
părea plin de demnitate. 

Hikojiro nu mai spuse nimic. 

— Sake-ul e gata? întrebă Baian. O să-ţi povestesc despre 
Otoki la un pahar. 


Chelneriţa tăcută 


Otoki refuzase să spună autorităţilor ce văzuse în ziua aceea 
fiindcă nutrea gândul că acel Kawamura merita să moară. 
Când l-a văzut pe Baian strecurându-se ca o pisică în odaia 
dinspre grădină şi omorându-l pe Kawamura, era prea 
îngrozită ca să strige. Dar când se pregătea să fugă, nu s-a 
mai putut controla. Fugise fiindcă se temuse pentru propria 
viaţă, nu fiindcă-l văzuse pe Baian ucigând. 

— Credeam că o să mă omori şi pe mine, îi spusese ea 
lui Baian. l 

Abia când Otoki a ajuns la han şi a dat alarma, şi-a dat 
seama că-i părea bine să-l vadă pe Kawamura mort. Era 
aproape ca şi cum fusese ucis în numele ei. Şi nu numai 


46 


intr-al ei, ci in numele tuturor femeilor care suferiseră de pe: 
urma lui. Atunci s-a hotărât ca sub nici un motiv să nu 
dezvaluie amestecul lu: Baian. 

Fusese obligată să se culce cu Kawamura de trei ori. Le 
asaitasc pe toate cheineriţele mai tinere de la han. Nici una 
nu se culcasc cu cl de bunăvoie, ci pentru că le-o ordonase 
Chubuei şi deci nu avuseseră de ales. 

Devarece chelneriţele trăiau din bacşişuri, cele mai 
multe acceptau să se culce cu clienţii, dacă li se oferea o 
sumă destul de mire. Dar totuşi nu erau prostituate 
obişnuite şi aveau dreptul să refuze. 

Kawamura era altceva; nu plătea niciodată. Şi totuşi 
Chubei insista ca ele să se culce cu el. Patronajul clanului 
Kii conferea hanului un prestigiu pe care Chubei nu voia să 
iii să- | piardă. Kawamura era unul dintre cei mai puternici 
reprezentanţi ai clanului şi el venea nu numai pentru 
compania chelneriţelor, ci şi pentru a ţine reuniuni secrete 
cu Chubei şi cu altı membri âi clanului. 

-.. Nu suu despre ce vorbea Kawamura cu musafirii lui, 
spusese Otoki. Dar once ar fi fost, precis era vorba de sex 
şi bani. Îşi folosca poziţia pentru a-şi parnisi propriile 
buzunare. | 

Ea lăsă ochii în jos. 

— Desigur. Chubei e alt fel, adăugă cu voce scăzută, 
dar lui Baian ii sună ca şi cum ar fi vrut să spună de fapt: 
„Desigur, Chubei ce la fel de râu ca şi ceilalţi“. > 

(helneriţele nu puteau suferi să aibă relaţii sexuale cu 
Kawamura, dar nu aveau ce face. 

—- Nu-i puteam refuza, dar ticălosul făcea lucruri 
INgrOZILOAL E... cra ca O biara. 


47 


— Dg’ ce câutai tu în dulap în ziua aceea? Urma să te 
întâlneşti cu el mai târziu? 

— Nu, nici vorbă. Eram acolo la ordinul lui Chubei. 

— Adică Chubei îţi spusese să te ascunzi în dulap? 

— Da, ca să trag cu urechea la conversaţia lui Kawamura. 

Baian închise ochii o clipă. 

— Te culci cu Chubei? întrebă cu o voce liniştită. 

— N-am făcut-o nici o dată, răspunse Otoki cu hotărâre. 
În ziua aceea, Kawamura urma să se întâlnească cu un om 
pe nume Iseya. Spusese că urma să aducă şi o femeie cu el, 
adăugă ea. 

— O femeie? 

— Da. 

— Era prima oară când venea la Tachibanaya? 

— Nu ştiu, dar nici una din fete nu mai auzise de el. 

— Şi a apărut Iseya ăsta după ce l-am omorât pe 
Kawamura? | 

Vocea lui Otoki se transformă într-un murmur şi clătină 
din cap. 

— Deci n-a venit. 

După ce Otoki dăduse alarma se iscase e zarvă teribilă. 
E mai mult ca sigur că Iseya, văzând că e ceva în neregulă, 
plecase o dată cu sosirea poliţiei. Dar Baian bănuia că 
Hanemon, şeful din lumea interlopă care-l plătise să-l ucidă, 
folosise vizita lui Iseya ca să-l ademenească pe Kawamura la 
restaurant în ziua respectivă. 

— Ai face mai bine să rămâi aici şi să ai grijă de Soţaro. 
Nu pleca din casă, orice s-ar întâmpla, o avertizase Baian. 

Ochii lui Otoki se umplură din nou de spaimă. 

— le-ai mai ascuns în dulapul ăla să spionezi clienţii şi 
altădată, nu-i aşa? Fii sinceră. 


48 


Otoki lăsă ochii în Jos. 

— Avea încredere că nu vei vorbi, n-am dreptate? 

Ea nu răspunse nici de această dată. 

— Bănuiesc că te plătea bine pentru asta. 

— Spune-mi... îi ceru Otoki. 

— Ce? 

— De ce... 

— De ce l-am omorât pe Kawamura? 

— Da. 

— Ca să răzbun pe cineva care a murit din cauza lui. 

De fapt, Baian fusese plătit cu 150 de galbeni: de către 
Hanemon ca să-l omoare pe samurai. Dar îl crezuse pe 
mijlocitor când acesta jîi spusese: „Cu cât mai curând e 
îndepărtat de pe lumea aceasta, cu atât mai bine pentru 
toţi“. 

Hanemon era acela care-i spusese că în acea zi 
Kawamura urma să vină la restaurant. 

— Cred că ar fi cel mai bine să-mi spui mie ce-ai auzit 
când Chubei te-a pus să spionezi, dar pentru asta, mai întâi 
trebuie să te fac să ai încredere în mine. Aş vrea totuşi să 
te gândeşti, pentru binele tău. Vin poimâine să-l mai văd pe 
Sotaro. 


Moarte subită 


După două săptămâni le tratament intens,- starea lui 
Sotaro începu să se îmbunătățească. Atât Otoki, cât şi 
stăpânul lui Sotaro, Risuke, erau foarte mulţumiţi. 

— Sper că n-o să ne uiţi în viitor, spuse el, şi chemă un 
palanchin să-l ducă pe Baian acasă la Shinagawadai. 


49 


Apoi se întoarse către soţia sa: 

— Când o să cad bolnav, vreau neapărat să fiu tratat de 
iociorul Baian. 

Baian fusese foarte aglomerat şi înainte de a se ocupa 
de Sotaro, dar acum avea treabă până peste cap. Chiar şi 
după ce băiatul se mai înzdrăveni, el nu putu să-şi tragă 
sufletul. Trebuia să-i viziteze pe ceilalţi pacienţi, neglijaţi 
pentru moment. 

„Peste câteva zile, Baian auzi că Oieki a murit asasinată. 

“ Când Baian îi spusese că ar trebui să stea-la Kagiya, ea 
se hotărâse să părăsească Iachibanaya şi să accepte o slujbă 
in magazin, cu pensiune completă. Un funcţionar de la 
Kagiya se dusese să-i spună lui Chubei că Otoki nu se mai 
intoarce. Chubei nù păruse deloc surprins. Indiferenţa lui 
aparentă o încurajase pe Otoki să meargă la han să-şi ia 
lucrurile. Nu-i păsa ce se întâmplă cu hainele ei, dar nu voia 
să piardă economiile de cincizeci şi şapte de galbeni, care 
insemnau şase ani de muncă grea şi umilinţe. Ascunsese 
comoara ți undeva în pămâht, lângă han. 

— Am auzit că o să locuieşti cu fratele tău. Mă bucur 
mult pentru tine, spuse Chubei zâmbind. Ştiu că pot avea 
încredere, dar ţine minte, nu trebuie să spui nimănui ce ai 
văzut şi auzit cât timp ai lucrat aici. 

— Sigur că nu. | 

Otoki era tare fericită. Se gândise totdeauna cu groază la 
Chubei şi nu-şi închipuise că va fi uşor să plece. Fiind puţin 
speriată de ce i s-ar putea întâmpla în timpul vizitei la han, 
adusese cu ea pe unul din funcţionarii de la Kagiya. o 

— Păi, cam asta-i tot, spuse funcţionarul în timp 'ce 
plecau. Mi-era frică să nu încerce să te oprească. ` 


50 


— Da, acum s-a terminat. Îmi pare rău că te-am cărat 
până aici de pomană, se scuză Otoki. 

— Lasă, nu-l nimic. 

O luară spre Akasaka, în lumina soarelui de primăvară, 
pe o scurtătură, tăind câmpurile de la Takadanobaba. 

Un ţăran le găsi cadavrele a doua zi dimineaţă, într-un 
crâng de bambuşi. Polițistul identifică trupul funcţionarului 
după o amuletă pe care o purta la gât. Când aflară de la 
Kagiya că cei doi porniseră spre Tachibanaya, ancheta se 
mută acolo. 

Chubei spuse autorităţilor că Otoki venise să-şi ia 
lucrurile. O condusese chiar el şi habar n-avea ce se mai 
întâmplase după aceea. 

Otoki şi funcţionarul fuseseră înjunghiaţi şi, fiindcă banii 
ei dispăruseră, poliţiştii hotărâră că mai mult ca sigur era 
treabă de tâlhari. Cazul a fost închis din lipsă de probe. 

* 


x X 


Veni vara. Într-o după-amiază, imediat după sezonul 
ploilor, Chubei se înfâţişă la magazinul de pipe al lui 
Tokunosuke, la Fukagawa, ca să ridice pipa de argint pe care 
o comandase. 

Tokunosuke fusese ucenic la marele meşter Goto 
Heizaemon de la Kyoto şi acum era considerat maestru el 
însuşi. Chubei dăduse comanda cu doi ani înainte şi era atât 
de încântat că în sfârşit pipa era terminată, încât abia aştepta 
să ajungă acasă s-o încerce. 

În ziua aceea participase la o întrunire - secretă, la 
Akasaka, cu un reprezentant al clanului Kii şi, cu toate că 
nu se aşieptase ca pipa să fie gata, trecuse pe acolo la 
întâmplare. Încântat să audă că poate să o ia, îi plitise lui 
Tokunosuke zece galbeni peşin şi porni spre casă. 


51 


„Toate îmi merg de minune azi“, îşi spuse. 

Chubei părăsi casa meşterului şi o luă la dreapta, pe o 
străduță îngustă, ducând spre strada principală, unde putea 
găsi un palanchin să-l ducă acasă. 

Străduţa avea numai vreun metru şi jumătate lăţime şi o 
străbătuse pe jumătate, când un bărbat atât de voinic, încât 
umerii păreau să atingă pereţii caselor de pe ambele părţi, 
apăru la capătul îndepărtat şi se îndreptă spre el. 

Chubei se dădu la o parte, lipindu-şi spatele de perete, 
pentru a face loc uriaşului. 

— Tare cald azi, nu-i aşa? zise străinul, cu o plecăciune. 

Chubei îl ignoră, privindu-l semet. 

— Scuzaţi, spuse uriaşul, în timp ce Chubei se întoarse 
într-o parte, încercând să treacă pe lângă el. 

Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-a mai auzit 
Chubei. Când piepturile lor trecură unul pe lângă altul, 
Baiaă îl împinse deodată cu forţă spre un zid, acul ucigaş 
schpind în mâna lui dreaptă. Ochii apropiaţi ai lui Chubei se 
bulbicară gata să-i iasă din orbite şi trupul îi înţepeni, lipit 
de perete. 

Bâian alergă de lângă Chubei spre capătul străduţei, în 
timp œ Hikojiro, care venea în spatele acestuia, ca să-i taie 
orice încercare de fugă, se repezi spre canalul din cealaltă 
parte a sirăzii şi sări într-o bărcuţă care-l aştepta. 

Doi negustori ambulanți, cu pălării mari de paie, mergeau 
pe drum spre canal. Unul ducea o mulţime de plase de 
țânțari în spate, iar celălalt striga, pentru a face reclamă 
mărfii. 

Baian ieşi repede de pe străduţă şi sări în barcă, aruncând 
o scurtă privire spre negustorii ambulanți, în timp ce traver- 
sa. Bărcuţa plutea deja de-a lungul canalului, în timp ce 


22 


cadavrul lui Chubei se prăbuşea încet-încet de-a lungul 
zidului, spre pământ. 

Era amiază şi foarte puţină lume pe străzi. Cei doi 
negustori trecură de străduţă, fără să arunce măcar o privire. 

— Şi totuşi, spuse Hikojiro, în timp ce barca aluneca pe 
râu, chiar crezi că Chubei a omorât-o pe Otoki? 

— Da, probabil a plătit pe cineva s-o facă. Otoki ştia prea 
multe secrete de-ale lui, n-o putea lăsa în viaţă. 

— Aici sunt de acord cu tine. 

— Oricum, e mai bine pe pămâni fără el. 

— Totuşi, păcat de Otoki, spuse Hikojiro. Era de treabă 
pentru o femeie. 

Hikojiro vâslea, strecurându-se prin traficul intens de pe 
râu spre cheiul Kitashinbori. Baian stătea în spate, mâna ci 
care ţinea de obicei acul ucigător atârnându-i în apă Avea 
un evantai alb ca să-l ferească de arşiţa soarelui. : 

Nori albi de vară stăteau grămadă în înaltul ceruiuy, 
deasupra Golfului Edo. 


53 


PATRU ASASINI 


SOARELE ÎNCEPUTULUI DE VARĂ STRĂLUCEA PESTE 
Atami, o localitate baineară la vest de Edo — Baian se 
odihnea lângă un altar, de pe muntele care domina oraşul, 
ascultând ţârâitul monoton al greierilor în copacii dimprejur. 
De pe stânca unde stătea, vedea aburii ca nişte nori 
ridicându-se de la izvoarele fierbinţi, care curgeau printre 
porţile altarului, şi în depărtare marea, ce semăna cu o fâşie 
albastră lipită pe orizont. 

Baian venise la Atami când primăvara era pe sfârşite, 
după ce-l ucisese pe Kawamura, un samurai corupt din clanul 
Kui, la cererea şefului din lumea interlopă, Hanemon. Fusese 
bine plătit pentru crimă — cincizeci de galbeni, destui pentru 
ca o familie întreagă să poată trăi mulţi ani — aşa că nu avea 
nici O grabă să se apuce din nou de treabă. 

După ce comitea un asasinat, Baian pleca într-o vacanţă, 
pentru puţină odihnă. Acest răgaz îl ajuta nu numai să uite 
ce făcuse, dar şi să strângă forţe noi pentru ce urma. 


54 


„E timpul să mă întorc la Edo şi să mă apuc de lucru“ îşi 
zise, ridicându-se alene în picioare. | | 

Mai avea o treabă care-l aştepta în oraş şi, cum primise 
deja un avans, nu mai putea amâna. Un samurai era mult 
mai greu de ucis decât un ţăran sau un negustor. Se cheltuiau 
mult timp şi ban: pentru a aduna informațiile necesare şi 
pentru a tace apoi pregătirile adecvate. 

Coborând treptele altarului, Baian simţea cum un flux 
de energie îi invadează trupul. Îşi făcuse plinul de mâncare 
bună, sake şi băi .tierbinţi în izvoare. Când ajunse la 
piciorul scărilor, soarele după-amiezii arunca sclipiri pe 
craniul lui ras. 

Se piimbă prin oraş, trecând prin dreptul hanului oficial, 
o clădire impunătoare unde trăgeau marii domni care vizitau 
oraşul, apoi cobori dealul prin pânza de aburi ai izvorului 
principal. Cum trecea prin dreptul unui han mai mic, un 
ronin. — un samurai care nu recunoştea alt stăpân în afară 
de propria sabie — care se uita pe o tereastră de la etaj, 
urmărind alene cu privirea trecătorii, avu o tresărire bruscă 
şi se trase înapoi, ierindu-se vederii. 

Hanul de pe malul mării la care trăsese Baian nu avea un 
izvor fierbinte propriu, aşa că dimineaţa şi seara el se ducea 
în oraş să se îmbăieze în izvorul cel mare. Urmându-şi 
drumul spre hanul unde locuia, el nu-l observă pe ronin, care 
se strecură în stradă pe urmele lui. 

Soarele apunea. Baian intră în han să-şi ia prosopul şi, 
ieşind, îi spuse proprietarului că urma să plece a doua zi. Se 
întunecase când trecu prin dreptul hanului roninului în 


* ronini (ad literam: oameni rătăcitori) — samurai sărăciţi, declasaţi. 
(n.L.) 


55 


drum spre baie. Apa sărată a mării se amesteca cu sulful de 
la izvoarele fierbinți şi rezulta o aromă îmbătătoare. Pe 
drum, Baian trecu pe lângă un grup de pescari care se 
întorceau acasă după o zi petrecută pe mare. 

Roninul, revenit la postul de observaţie de la fereastră, 
îl privea pe Baian cum urcă dealul. Era înalt şi musculos, dar 
şuvițele albe din părul aranjat cu grijă arătau că se apropia 
de cincizeci de ani. Fruntea şi obrajii îi erau brăzdate de 
riduri dese, iar în ochi îi ardea o flacără vie. 

Un al doilea ronin, mai tânăr, intră în cameră întor- 
cându-se de la baie. 

— La ce te uiţi, Inoue? întrebă el. 

— Îi urmăream pe bărbatul care trece pe drum. 

— Un bărbat? 

— Da, stă la hanul de pe malul mării. Când l-am văzut 
prima oară, am crezut că greşesc. S-a schimbat mult de la 
ultima noastră întâlnire, dar nu i-aş putea uita niciodată 
chipul. Oricât m-aş strădui, nu pot să uit. 

— Ce-a făcut? 

— Mi-a ucis soţia. 

— Când? 

— Acum zece ani. 

— Acum înţeleg de ce nu poţi să uiţi. 

Inoue tăcu. 

— Vrei să te ajut? întrebă tânărul şi bondocul lui tovarăș, 
dar Inoue făcu semn că nu e nevoie. 

— Se presupune că un ucigaş plătit omoară numai pentru 
bani şi am fost mulţumit cu aceasta până în clipa în care l-am 
văzut, dar pe bărbatul ăsta l-aş ucide cu plăcere pe gratis. 
După haine pare să fie doctor. 


56 


Ascunzătoarea lui Baian 


— Se pare că a început anotimpui ploios, spuse Baian 
deschizând tereastra şi privind grădina udă. 

Rodiul era în floare. 

— Şti, Hiko, nu mi-a plăcut niciodată floarea aia, 
murmură el. 

El şi Hiko stăteau în căsuţa din grădina din spate a 
restaurantului Izutsu, unde se oprea adesea când avea 
treabă în oraş. Era acolo de zece zile, dar nu pusese 
piciorul afară de când sosise. Venise direct aici după 
întoarcerea de la Atami şi, în drum, se oprise acasă doar 
pentru o scurtă vreme. În acea seară i se alăturase Hikojiro, 
care locuia în apropiere. 

— Cât ai de gând să stai aici? 

— Nu ştiu încă. 

— Hi? 

— Tot ce ştiu e că cineva m-a urmărit de la Atami până 
înapoi la Edo şi m-a văzut intrând în casă. 

— Eşti sigur că nu-i doar o închipuire? 

— Foarte sigur. 

— Atunci cine crezi că ar putea fi? 

— Nu ştiu, n-am putut să-l văd nici o dată, dar ştiu 
destulă meserie ca să-mi dau seama când sunt urmărit. 

— Şi chiar n-ai idee cine putea fi? 

— Nu, sunt zece ani de când am devenit ucigaş 
plătit şi, deşi am omorât vreo douăzeci de Gameni 
în acest răstimp, din câte ştiu nimeni nu m-ar putea 
recunoaşte. 

— Cu mine e la fel. 


N 
"~d 


— Totuşi, există un om care ştie despre o femeie pe care 
am omorât-o când eram tânăr. 

— Cine? 

— Soţul ei. 

— Oh!... 

— Ei, să nu vorbim acum despre asta, spuse Baian bătând 
din palme pentru a chema chelneriţa să mai comande sake. 
Când am plecat de acasă pentru a veni aici, doi bărbaţi au 
încercat să mă urmărească, dar m-am descotorosit repede de 
ei. Nu sunt mulţi care să mă poată urmări dacă eu nu vreau. 

— Asta aşa e. 

— ŞI de când am venit aici n-am ieşit deloc. 

— Nici eu nu ştiam că eşti aici. 

— Aş vrea să-ţi cer un serviciu. 

— Ce? Ştii că sunt gata să te ajut şi nu vreau nimic în 
schimb. Asta e plăcerea mea. 

— Îţi sunt recunoscător, Hiko. 

— Nu-ţi face probleme, e rândul meu să te ajut. De 
atâtea ori m-ai ajutat la treabă în trecut, că acum mă bucur 
să am, în sfârşit, ocazia să te răsplătesc. Ce vrei să fac? 

'— kahei mi-a cerut să omor un samurai numit Ito, 
secretarul personal al lordului Arima. 

— Un samurai, zici? O treabă foarte anevoioasă. 

— Da, dar plăteşte o sută cincizeci de galbeni pentru asta 
şi mă şi asigură că nu e nici o pagubă dacă Ito moare. 

— Totuşi... 

— N-ai putea să afli câte ceva despre el? Poate mă ajută 
să găsesc o soluţie. 

— Las' pe mine, pentru moment n-am nici o treabă şi 
cred că n-ar fi rău ca tu să mai stai ascuns încă o vreme. 


58. 


— Mulţumesc mult, ştiam că mă pot baza pe tine, spuse 
Baian punând un teanc de douăzeci şi cinci de bancnote, 
înfăşurat cu o fâşie de pânză, în fața lui Hikojiro. 

— Bine, dacă insişti... spuse Hikojiro, rânjind, şi strecură 
pachetul în partea din taţă a kimonoului, tocmai in momen- 
tul când fata apăru cu sake, găluşti şi sashimi” de ton. 

După plecarea chelneriței, Baian luă o bucată de peşte 
crud, apoi îşi şterse o picătură de sudoare de pe şaua nasului. 

— Ştii, Hiko, cred că ni s-a cam terminat sorocul. 

— Şi eu cred la fel. 

— Mă întreb dacă ucigaşii plătiţi ajung vreodată la 
bătrâneţe. 

— Mă îndoiesc. 

— Şi eu. 


Secretarul lordului Arima 


Reşedinţa lordului Arima era în oraş, în zona cu multe alte 
locuinţe ale persoanelor sus-puse, dar aceasta ieşea în 
evidenţă prin dimensiuni şi aspect. 

Viitoarea victimă a lui Baian, Ito, locuia în această 
clădire. Ca secretar personal al lordului Arima, avea o 
poziţie în care se bucura de mare influență. Oriunde se 
ducea lordul Arima era însoţit de Ito. Avea de-a face cu 
oameni care doreau o audienţă, primea daruri în numele 
stăpânului său şi organiza toate ceremoniile necesare. Deşi 
slujba era ereditară, ea necesita o persoană foarte capabilă 
pentru a îndeplini toate cerinţele. 


* sashimi — filé de peşte crud. (n.t.) 


59 


Având o poziţie atât de importantă, era mereu însoţit de 
o gardă de corp, când părăsea clădirea, şi, în misiuni oficiale, 
i se permitea chiar să folosească un palanchin special, 
rezervat de obicei doar nobililor. 

Era foarte greu să asasinezi în secret o persoană ca Ito. 
Baian n-o putea face nici când acesta era într-o misiune 
oficială, nici când se afla în clădire. Dacă Ito ar fi fost răpus 
de vreo boală, Baian s-ar fi putut folosi de avantajele 
reputației sale în domeniul acupuncturii pentru a pune mâna 
pe el, dar secretarul părea să se bucure de o sănătate de fier. 
Avea cincizeci şi trei de ani, era rotofei şi fără nici un fir 
cărunt în cap. Era un om foarte capabil şi beneficia de 
încrederea totală a stăpânului său. Soţia îi născuse doi fii şi 
două fiice şi cu toate că venitul lui oficial nu era prea mare, 
slujba îi oterea destule ocazii pentru a şi-l rotunji şi a duce 
un trai îndestulat — chiar foarte îndestulat. 

Lui Hikojiro i-au trebuit trei zile ca să afle toate 
acestea. El abordase chestiunea exact cum ar fi făcut-o şi 
Baian, colindând restaurantele şi taverneie dimprejurul 
reşedinţei, mituind pe servitorii lordului Arima pentru a 
căpăta informaţii. După câteva pahare, servitorii mărunți 
erau încântați să vorbească despre slujbele lor unui as- 
cultător numai urechi. 


x x 


— Mulţumesc mult, Hiko. spuse Baian. 

— Cum adică? Abia am început. 

— Chiar vrei să te mai ocupi puțin de afacerea asta? 

— Sigur că da, ăsta e doar începutul. 

— Mulţumesc, îţi rămân îndatorat. Ştiu că ar trebui s-o 
fac eu însumi, dar cred că e bine să mai rămân ascuns un 
timp. 


60 


— Chiar crezi că cel care te urmăreşte este soţul temeii 
pe care ai omorât-o? | 

— Nu ştiu, dar nu văd alt motiv pentru care cineva m-ar 
urmări. 

— Spui că e un ronin? 

— Da, şi toarte priceput în mânuirea sabiei. 

— Deci aşa... 

— 'Ţi-am povestit despre tinereţea mea, nu-i aşa? Cum 
am fost adoptat de un doctor din Kyoto, după ce maică-mea 
m-a părăsit? 

— Dä. 

— Păi, după ce-a murit el, m-am hotărât să merg pe 
urmele lui şi să devin un doctor bun, dar am făcut o greşală. 

— Femeia aia? 

--. Da. Totul a început când tratam nevasta unui ronin 
sărac, care locuia în spatele templului învecinat. 

— Arăta bine? 

— Nici nu-ţi vine să crezi! Era nemaipomenită. 

-— Ce vrei să spui? i 

-.— Trupul ei... N-am mai cunoscut vreo femeie cu un corp 
va di ul | 

— Nu pot să cred -— tocmai tu! spuse Hikojiro, cu un 
acces de râs. 

— Soţul ei era maestru de scrimă şi o jumătate din lună 
era plecat la Osaka, unde îşi practica arta, aşa că ea rămânea 
singură, cu prea mult timp liber la dispoziţie. 

— Nu mai spune! 

— Da. m-a sedus. Nu i-am putut rezista. M-a ameninţat 
că-l spune soţului dacă nu devenim amanți. 

— Ş: presupun că soţul a aflat. 

— Da. Când a întrebat-o, soţia i-a spus că am violat-o. 

— Femeile sunt în stare de orice ca să iasă cu fața curată. 


61 


— Eram încă tânăr, asta era acum peste zece anl. 

— Ea ce-a pățit? 

— Soţul m-a bătut cu un baston — rănile mă mai supără 
încă pe timp de iarnă. Baian îşi pipăi spinarea şi râse amar. 
Nu ştiu de ce nu m-a omorât — ar fi avut tot dreptul. Dar, 
deşi el mi-a arătat milă, eu n-am putut ierta minciunile 
soţiei lui. Am omorât-o, folosind pentru prima oară âcele 
ca să iau viaţa cuiva. 

— Atunci ai hotărât să devii ucigaş plătit? 

— Da. 

Cei doi rămaseră tăcuţi. 

Începuse să plouă şi, undeva în grădină, un brotac porni 
să orăcăie. 


Jucătorul de noroc 


Baian nu s-a întors acasă timp de zece zile. Casa rămase 
„poală, cu excepţia vizitelor zilnice ale lui Oseki, pentru 
curăţenie. 

Conacul lordului Sendai era la est de casa lui Baian, 
înconjurat de păduri şi câmpuri. Aceasta nu era reşedinţa lui 
principală la Edo, ci mai curând un loc de popas în zonă, 
unde venea foarte rar. 

Deşi jocurile de noroc erau interzise în toată ţara, 
oamenii legii de la oraş nu aveau jurisdicție asupra 
proprietăţilor nobilimii. Era lucru obişnuit pentru personalul 
de la ţară să folosească conacele stăpânilor în chip de 
localuri pentru astfel de jocuri. Servitorii cu grad superior 
ştiau cu toţii ce se petrece, dar se făceau că nu observă, în 
schimbul unei cote din profit. 


62 


Stăpânul de la Sendai era unul din cei mai puternici din 
regiune şi deţinea numeroase proprietăţi în Edo. Fiindcă era 
peste poate ca el să afle vreodată ce se înfâmpla într-una din 
reşedinţele sale mai mici — precum casa din Shinagawa — 
servitorii organizau jocui: de noroc la fiecare trei zile. 

Un ronin singuratic locuia acolo cu servitorii de vreo trei 
zile. Era un om rototei de aproximativ treizeci de ani, care 
avea o recomandare de ia alt servitor al lordului să participe 
şi el la joc. 

Nu era lucru neobişnuit ca servitorii să-şi lase prietenii să 
stea cât voiau, aşa că nu fuseseră deloc surprinşi când în 
prima zi el spusese: 

— Îmi place aici, îmi daţi voie să mai stau câteva zile? 

Era un jucător priceput, băutor serios şi foarte darnic cu 
câ, tigurile, cumpărând băutură pentru toată lumea şi 
împrumutând celorlalti bani, dacă rămâneau lefteri. Se 
numea Sasaki şi era prietenul şi tovarăşul de călătorie al 
lui Inoue, roninul care jurase să-l ucidă pe Baian. 

În fiecare după-amiază, Sasaki pleca de la conac pe o 
uşă dosnică pentru treburi personale, dar seara, când se 
întorcea, aducea întotdeauna o sticlă de sake, ceea ce-l 
făcea să lie foarte iubit în rândul servitorilor. 

După unsprezece zile, un ronin de vârstă mijlocie sosi la 
poarta din spate a conacului. 

— Aveţi aici un samurai pe nume Sasaki? întrebă Inoue. 

— Da, intră, spuse paznicul, conducându-l fără şovăială 
în aripa servitorilor. 

Sasaki şi Inoue au stat de vorbă într-un colţ al camerei, 
împărțind o sticlă de sake, în timp ce servitorii jucau. 

— Încă nu s-a întors acasă, raportă Sasaki. Am auzit că 
e doctor bun şi pacienţii îi aşteaptă întoarcerea cu 
nerăbdare. 


63 


— Să fie al dracului! Am cercetat şi eu, dar nici urmă de 
ei. Acum cred că era mai bine dacă-l omoram pe drumul de 
întoarcere de la Atami. 

— Dar ştia că suntem pe urmele lui! 

— Exact, ăsta a fost necazul. Dacă încercam să-l prindem 
pe drum, ar fi putut să scape. 

— Da, nu l-am prins niciodată pe picior greşit. 

Inoue căzu pe gânduri o vreme. 

— Nu cred că e doar un doctor de rând. Îmi pare rău că 
te-am băgat şi pe tine în chestia asta. După ce am terminat 
treaba la Kyoto, speram să stăm şi noi şase luni liniștiți, șă 
ne plimbărn prin Edo şi să ne distrăm. 

— Lasă, mă bucur că pot să-ţi fiu de ajutor. 

— ŞTII... 

— Ce? 

— Mi-a venit o idee: poate că Bailan e şi el ucigaş plătit, 
ca şi noi. 

— Imposit 

— E doar un gând care mi-a venit când îl urmăream de 
la Atami. 


Norocul lui Hikojiro 


În timp ce Inoue stătea de vorbă: cu Sasaki, Hikojiro vizita 
locuinţa lordului Arima, aflată nu departe de acolo. Şi aici 
se înființase un local pentru jocuri de noroc într-una din 
clădiri şi Hikojiro aranjase să fie invitat de către un servitor, 
pe care-l cunoscuse într-o cârciumă din apropiere. Îşi făcuse 
apariţia cu patru nopţi înainte şi de atunci venea în fiecare 


64 


noapte, cu o sticlă mare de sake. Era foarte darnic cu banii 
şi avea întotdeauna câte o poveste plină de haz, astfel că 
deveni, în scurtă vreme, o figură foarte populară. 

Hikojiro jucă o vreme, apoi plecă pe la nouă. Îl întâlnise 
pe mai-marele servitorilor, Tomezo, în noaptea precedentă. 
Hikojiro îl înfundase cu băutură şi cei doi ajunseseră să se 
înțeleagă de minune, dar Hikojiro se hotărî să nu încerce să-i 
stoarcă informații imediat, temându-se de eventuala 
suspiciune a lui Tomezo. Se gândi să aştepte până ce 
ajungeau prieteni mai buni şi lomezo se va simţi în largul 
său. Când se duse la conac, în acea seară, află că Tomezo 
era plecat cu o treabă şi nu revenea decât a doua zi. 

„N-are nimic, nu e nici o grabă“, îşi zise Hikojiro ieşind 
Începu să-şi deschidă umbrela, dar, privind la cerul nopţii, îşi 
dădu seama că ploaia încetase. 

Suflecându-şi kimonoul, porni să străbată numai în san- 
dale partea de vest a casei clanului Satsuma, în direcţia 
drumului principal, cu umbrela în stânga şi o lanternă în 
dreapta. 

Casa lui Baian nu era departe de conac, îşi aminti el. Se 
uită înapoi şi observă conturul unei umbre care urca dealul 
în spatele lui. Era un ronin înalt, bine făcut. 

Hikojiro înlemni. N-avea de unde şti că acesta era Inoue 
— care tocmai ieşise din casa lordului Sendaı — şi nici Inoue 
n-avea de unde şti că Hikojiro era singurul prieten al lui 
Baian. Stătură o clipă în mijlocul străzii neluminate, 
privind unul la altui, cu fiecare nerv încordat la maximum. 
Singura explicaţie posibilă pentru comportamentul lor era 
că, fiind ucigaşi plătiţi, aveau simţurile mai ascuţite decât 
oamenii obişnuiţi. 


65 


Deodată, Inoue înaintă, trecând în dreapta lui Hikojiro. 
Privirea din ochii lui, pe când trecea, a fost suficientă ca 
Hikojiro să strângă mai tare mânerul umbrelei. Nu se mişcă 
până ce silueta lui Inoue nu dispăru în noapte, apoi începu 
să tremure din cap până-n picioare. 

„Mă întreb dacă el era spadasinul care-l urmăreşte pe 
Baian“, îşi spuse deodată în gând. „Probabil spiona casa lui 
Baian“. 

A doua zi, Hikojiro se duse la restaurantul Izutsu ca să-l 
vadă pe Baian şi-i povesti întâmplările din seara prececentă. 
După ce descrisese trăsăturile şi îmbrăcămintea roninului, 
Baian aprobă: 

— Deci am avut dreptate. 

Nu părea prea surprins. 

— De data asta însă rolurile se inversează şi eu sunt cel 
care trebuie ucis. 

— Nu părea un ronin Oarecare. Cred că a omorât mulţi 
la vremea lui. 

— Asta nu m-ar mira. 

— Poate că mă înşel, dar cred că e ucigaş plătit ca şi noi. 

— Tot ce se poate. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Pentru moment, cred că o să rămân în'continuare unde 
sunt. 

Nu plouase din noaptea precedentă şi soarele strălucea 
fără vlagă printre norii zdrenţuiţi. Cei doi beau sake în 
tăcere. 

— Hiko, te duci iar diseară la conacul lordului Arima? 

— Aşa aveam de gând. Tomezo, mai-marele servitorilor 
de care ţi-am vorbit, trebuie să se întoarcă în seara asta. 
Dacă reuşesc să-l îmbăt şi-i împrumut nişte bani pentru joc, 


06 


sunt sigur că o să-mi servească pe.tavă tot ce se vorbeşte 
*-despre Ito. 


x x 


După trei zile, Hikojiro se întoarse la Izutsu. Baian îşi 
curăța cu alcool ácele pentru acupunctură şi le punea la 
uscat. 

— Ştii, de la o vreme mişc greu un umăr şi mă supără 
spatele, spuse Hikojiro. 

— De ce nu mi-ai spus mai demult? Vino încoace, să mă 
uit. | 

Baian îi spuse să se întindă. Palpându-i spatele cu mâna, 
îi introduse câteva ace de-a lungul şirei spinării. 

— Cum e? întrebă. Nu doare, nu-i aşa? 

— Nu. Ştii, e prima dată când mi se tace acupunctură. 

— Nu mănânci cum trebuie. Trăieşti singur şi mănânci 
când şi ce ai chef. Stomacul tău nu poate suporta aşa ceva 
la infinit, să ştii. 

— Cum adică? 

— Faptul că-ţi place tofu nu înseamnă că trebuie să 
mănânci numai asta dimineaţa, la prânz şi seara. Trebuie să 
mănânci şi multe legume, pentru a echilibra regimul. 

— Chiar aşa? 

—- Aşa, te simţi mai bine, nu? 

— Da, mulţumesc. 

— Hai să ne îmbătăm diseară. i 

— Bine, hai. Apropo, am mai aflat câte ceva despre lto. 

— Bine. 

Începuse să plouă iar. 

Baian sc ridică şi se duse la bucătărie ca să comande nişte ` 
mâncare şi sake. Când reveni în ca:neră spuse: 


67 


— E foarte răcoare azi. Nu poi să sufăr anotimpul ploios. 

— Da, şi pe mine mă deprimă al dracului de tare. 

— Am ceva pentru tine, Hiko. Am comandat tot ce nu 
mănânci în cantităţi suficiente. 

După puţin timp, o chelneriţă intră aducând o farfurie 
de pământ, pe un foc mic de cărbune. În ea era o mâncare 
din ridiche albă, tăiată în felii groase şi tofu fript. 

— Supa e din pui, spuse Baian. Gust-o şi spune-mi ce 
părere ai. 

— Mmm... nu-i rea. 

— O schimbare plăcută, ce zici? 

— Da. Ştii, e chiar foarte bună, spuse Hikojiro, punân- 
du-şi o porţie mare. 

— Ei, ce-ai reuşit să afli? 

— Păi, Ito ăsta, pe care trebuie să-l asasinezi, e o 
persoană foarte puternică acolo. E favoritul lordului Arima 
şi nici şambelanul nu îndrăzneşte să-l supere. Nu încape nici 
o îndoială în privinţa asta, mi-a spus chiar mai-marele 
servitorilor. Iar Ito nu şovăie să profite şi să-şi facă de cap. 

Se părea că Ito îi şantaja pe negustorii care aveau de-a 
face cu lordul Arima. Ei erau obligaţi să-i dea bacşişuri mari 
pentru a avea dreptul să mai facă negoţ cu membrii clanului. 
În condiţii normale, şambelanul şi celelalte persoane sus- 
puse, care de obicei erau aleşi din rândul membrilor tamiliei 
lordului, ar fi pus capăt unei purtări atât de scandaloase. 
Totuşi, în ultima vreme, corupţia se întinsese ca un cancer 
în casa lui Arimaă. 

Ito moştenise rangui de secretar de pe vremea când tatăl 
actualului lord mai era în viaţă şi se dăduse peste cap ca să 
câştige favorurile tânărului lord. Când bătrânul lord a murit, 


68 


lto a devenit peste noapte una dintre cele mai influente 
persoane în clanul Arima, dar nu umbla după o avansare. 
Se mulțumea cu slujba pe care o avea, strângând avere 
pentru sine. 

Mulţi alţi slujbaşi aveau de-a face cu negustorii, dar Ito 
era singurul care avea legătură directă cu stăpânul, de aceea 
negustorii erau pata să plătească oricât pentru a-i obţine 
favorurile. El îl mai ajuta uneori pe lord să se furişeze din 
casă incognito, pentru a gusta din anumite plăceri care erau 
interzise celor de rangul lui. Aceasta nu făcea decât să 
sporească aprecierea de care se bucura Ito în ochii 
stăpânului său. Deşi şzurhelanul şi cei mai în vârstă erau la 
curent cu ce se petrecea, nu puteau face nimic, deoarece Ito 
era destul de şiret ca să împartă din câştiguri cu ceilalţi 
slujbaşi. 

— Cam atât până acum, spuse Hikojiro. 

— Mulţumesc foarte mult. Acum încep să înţeleg despre 
ce e vorba. 

— Apropo, Ito vine adesea la restaurantul Suigetsuro de 
la Kobikicho. 

— Da... foarte interesant. 

— Te-ai gândit cum s-o taci? 

— Mai mult sau mai puţin. 

— Asta voiam să aud. 

— Nu-mi piace să mă rog de cineva, dar ai putea totuşi 
să mă mai ajuţi puţin? 

— Sigur că da. Am ajuns până aici şi, ca să fiu cinstit, 
nu-mi displace deloc. A 

— Ştii ce? După ce terminăm treaba asta şi iau restui de 
şaptezeci şi cinci de galbeni de la Kahei, ce-ar fi să facem 
noi doi un pelerinaj până la Marele Altar de la Ise? 

— Vorbeşti serios? 


pr 


69 


— Şi de ce nu? Mai facem o schimbare. Plecăm şi uităm 
de toate, o vreme. 

— Mie mi-ar plăcea grozav, dar tu chiar vrei să 
prăpădeşti în felul ăsta tot ce-ai câştigat? 

— Să prăpădesc? Ce-am avut şi ce-am pierdut! În ceea 
ce priveşte societatea, meseria noastră oricum înseamnă să 
distrugi ceva. 

— Asta cam aşa e, spuse Hikojiro şi zâmbi, ridicând 
ceaşca de sake. Totuşi, ar trebui să fii atent cu Inoue ăsta. 

— Da, că veni vorba de Inoue... 

— Dacă vrei, mă ocup eu de treaba cu Ito, se oferi 
Hikojiro. 

— Nu, lasă. Am eu grijă de el, dar te superi dacă-ţi mai 
cer o favoare? 

— la spune. 


Stratagema 


În timp ce Baian era plecat, Oseki venea în fiecare zi să aibă 
grijă de casă. Era măritată cu un țăran din partea locului, 
dar cum noră-sa făcea menajul acasă, ea avea o grămadă de 
timp liber. Baian o plătea bine şi ea era foarte mulţumită să 
aibă grijă de el, spălând rufele şi făcând curat în casă. | 

Venea dimineaţa ṣi rămânea până seara, cosând şi făcând 
tot felul de treburi. Nu ştia când poate apărea Baian, dar 
avea întotdeauna la îndemână apă proaspăt: şi lemne pentru 
a-i putea pregăti baia imediat. 

Vecinii aşteptau cu toţii nerăbdători întoarcerea lui, iar 
printre ei Kinzo, meşterul pantiar. Baian îl lecuise în acel 
an de friguri, dar anotimpul ploios îi venise din nou de hac. 


70 


Aturisitul de Baian, blestema Kinzo. Ar merita să mor 
până vine el înapoi. 

Facea atâta tevatură, încât nevastă-sa era la capătul 
răbdării. 


x x 


Într-o zi, norii s-au spart şi soarele a reuşit să răzbată. Era 
una din acele zile minunate, calde şi însorite care se întâlnesc 
atât de rar în anotimpul ploios. În casele ţărăneşti de la sud, 
ca şi în cele ale negustorilor, înghesuite între conacele 
samurailor, femeile erau toate foarte ocupate, bucuroase că 
li s-a oferit acest prilej pentru a spăla câteva rufe. 

Oseki se dusese acasă curând după prânz şi nu se întoarse 
până aproape de două. Când ajunse la altarul de lângă casa 
lui Baian, un ronin scund şi îndesat trecu pe lângă ea, 
îndreptându-se în direcţia opusă. Ea îl văzuse de mai multe 
ori învârtindu-se prin împrejurimi în ultimele zile, dar nu se 
mai gândise la asta. Era bine îmbrăcat şi nimic din compor- 
tamentul lui nu-i stârnise bănuiala. 

Privirile li s-au întâlnit, dar el părea destul de liniştit, şi 
ea s-a gândit că poate locuieşte într-una din casele 
invecinate. 

— E o vreme foarte frumoasă, spuse ea, cu o înclinare a 
capului încârunţit. Roninul zâmbi drept răspuns şi îşi 
continuă drumul. 

Oseki grăbi pasul spre casă printre copaci şi găsi un 
bărbat care o aştepta afară. 

— Tu eşti, Oseki? întrebă el. Era Hikojiro. 

— Da. 

— Am un mesaj de la doctorul Baian, spuse el cu voce 
tare. 


71 


— Zău? Şi unde e doctorul acum? 

— A avut nişte treburi la Fugakawa, dar m-a rugat să-ţi 
spun că vine poimâine, la şase, şi te roagă să-i pregăteşti baia. 

— Bine, spune-i să n-aibă nici o grijă. 

— M-a mai rugat să-ţi spun să cumperi o sticlă de sake 
pentru seara. 

— Deci ora şase, poimâine, repetă Oseki. 

— Exact, vine acasă cam pe la ora aceea. 

— Poţi să-i transmiţi că jumătate din vecini îl aşteaptă cu 
nerăbdare. 

— Sigur c` da, acuma plec. 

Hikojiro plecă ... grabă. 

Peste vreo două ceasuri, când Oseki tocmai se gândea să 
se ducă acasă, la uşă se au... o voce: | 

— E cineva acasă? 

Oseki ieşi în grabă şi dădu peste roninul grăsuliu pe care-i 
văzuse în acea după-amiază în faţa intrării. 

— Bună, zise Oseki. 

— Mi s-a spus că aici găsesc un doctor bun. 

— Aşa e. 

— Locuiesc la conacul lordului Arima. dar de câtăva 
vreme mă cam supără stomacul. 

— Îmi pare rău, dar doctorul nu-i aici încă, însă mi-a 
transmis că vine poimâine. 

— Poimâine zici? 

— Da, nu se întoarce înainte de şase, dar, fii liniştit, te 
consultă seara, dacă îl rogi. 

— Aşa o să fac, mulţumesc. 

Roninul plecă. 

Roninul era desigur Sasaki. Din ascunzătoarea lui în 
interiorul altarului. îl văzuse pe Hikojiro venind şi plecând. 


72 


Intrebându-se pentru ce venise omul, Sasaki se hotărâse s-o 
întrebe chiar pe Oseki, să vadă ce-i poate spune ea. În seara 
aceea, în aripa servitorilor din conacul lordului Arima, îi 
spuse lui [noue tot ce reuşise să afle. 

Inoue rămase tăcut, pe gânduri. 

— Crezi că-şi închipuie că am renunţat şi se poate 
întoarce acasă fără grijă? 

— Habar n-am. 

— În locul lui aşa aş crede. N-am de gând să-l ma; las să 
scape iar. Asta dacă omul pe care l-ai vazut spune adevărul 
şi Baian chiar vine acasă. 

— Poţi conta pe mine, spuse Sasaki. 

— Dacă nu suntem cu băgare de seamă, poate:'să ne, 
scape iar. Ar fi trebuit să-l omor acum zece ani, când am 
aflat ce făcuse. Dar nu, eu m-am indurat şi el'm-a răsplătit 
ucipând-o pe ea. Îl urăsc. Nu-l voi ierta niciodată pentru asta. 

— Cred că ţi-ai iubit foarte mult soţia. 

Inoue nu răspunse. 


* 4 

În căsuţa din grădina restaurantului Izutsu, Baian şi Hikojiro 
discutau liniștiți, în timp ce împărțeau o sticlă de băutură. Baian 
scoase un pachet micuț înfăşurat intr-o cârpă. 

— Ti-am pus aici tot ce-ţi irebuie, Hiko, spuse el în timp 
ce i-l dădea. 

— De mult n-am mai folosit aşa ceva, spuse Hikojiro, 
luând pacheiul. 

Noaptea, târziu, Hikojiro părâsi restaurantul şi închirie O 
barcă pentru a-l duce în josul râului. După plecarea lui 
Hikojiro, Baian chemă chelneriia. 


— Mâine nu mă trezi, te rog, spuse el. După ce plecă, 
scoase trei ace ucigătoare de zece centimetri şi începu să le 
ascută. 

Ploaia pornise din nou, dar Baian nu aruncă nici măcar 
o privire în direcţia uşii. Era foarte preocupat de ceea ce 
făcea, iar ochii îi deveniseră două crăpături înguste sub 
fruntea bombată. 


Omon 


În ziua următoare, Baian nu se trezi până la prânz. 

Îndată ce fu sigură că e treaz, Omon, una din chelneriţe, 
veni în fugă din clădirea cea mare, aducându-i apă caldă să 
se spele. Până atunci Baian nu-i dăduse vreo atenţie, dar 
deodată o chemă la el şi o apucă de mână. 

— E bine, nu-i aşa? întrebă el privind-o intens. Ea nu 
făcu nici o mişcare. 

Omon avea treizeci şi cinci de ani. Avea un fiu de nouă 
ani care stătea la tatăl ei, când lucra la Izutsu. Soţul îi murise, 
şi ea lucra cu îndârjire, vorbind puţin şi ţinând foarte multe 
pentru ea. 

— Dar... dar... spuse, încercând să scape, însă privind în 
jos spre pieptul lat al lui Baian şi umerii lui puternici, simţi 
cum hotărârea începe să-i slăbească. 

Baian nu scoase un cuvânt. Stătea şi o privea, iar ochii îi 
ardeau. Omon simţi cum rezistenţa i se topeşte. 

Baian o trase spre el, strângând-o cu un braţ puternic, în 
timp ce mâna cealaltă alunecă pe sub kimonoul ei ca să-i 
mângâie sânii. Erau mai plini decât se aşteptase. 

— Nu, te rog... 


74 


— Lasă, e bine. 

— Dar... 

— Lasă, stai liniştită. 

Puterea părea să se scurpă părăsind membrele lui Omon 
şi ea nu mai putu să reziste. 

Când: Baian îi dădu în sfârşit drumul, ea ieşi în fugă, 
ascunzându-şi fața cu mâneca de la Kimono. Îşi netezi 
îmbrăcămintea şi se grăbi să piece srce clădirea principală, 
fără o vorbă. 

O altă chelneriţă îi aduse masa de prânz, dar Baian n-o 
întrebă ce se întâmplase cu Omon. 

Ploaia continuă toată ziua şi: Baian râmasc în cameră, 
întins pe saltea, fără să facă nimic. 

Seara, Omon tu cea cazt-i aduse sake. 

Baian rămase în pat şi nu se întoarse spre ea. 

— Eşti supărată pentru azi-dimineaţă? întrebă el. 

— A fost cam pe neaşteptate, raspunse Omon. Vocea îi 
cra mai plină ca inainte şi părea acum cu totul alt om. 

— Aşa, deodată... eu... murmură Baian. 

— Ce e? 

— Când m-am trezit azi-dimincată, am simţit deodată că 
sunt pe cale să mor. 

— Ce tot spui? N-ai nici patruzeci de aii. 

Baian era uluit că Omon a devenit deodată aşa 
vorbăreaţă. 

— De aceea... ştii... de data asta Baian eri prea tulburat 
ca să poată vorbi. De aceea te-am dorit. Simţcam sfârşitul 
aproape şi eram aiât de singur. 

— Ce tot vorbeşti? Omon sc aşează lângă el şi-şi lipi 
trupul de al lui. Vrei nişte sake? 


75 


Baian se ridică şi o sărută pe ceafă. Mirosea a fard, iar el 
ştia că femeia nu folosise aşa ceva până atunci. 

În toiul nopţii, Omon se strecură în camera lui Baian. 
Ardoarea ei îl uiui şi îşi dădu atunci seama cât ţinuse pentru 
sine de la moartea soţului. 


x x 


În timp ce Baian era cu Omon la restaurant, Hikojiro se 
iurişă în casa acestuia. Oseki încuiase la plecare, dar n-a fost 
greu pentru el să desfacă unul din obloanele de la bucătărie, 
cu ajutorul unui cuțit cu lama îngustă. 

E limpede că Baian trăieşte în lux, îşi zise. 

Deşi casa nu era mare, cu bucâtăria şi cele două camere 
aşternute cu zatami în partea din spate, despărțite de holul 
de la intrare, cu pământ pe Jos, de o cămăruţă cu podele de 
iemn, Hikojiro îşi dădu seama că întreaga clădire fusese 
construită cu mult gust, rafinament şi cele mai bune 
materiale. 

Dădu la o parte una din scândurile tavanului din camera 
cu podea de lemn, aprinse o lumânare şi deschise geanta pe 
care o adusese. Înăuntru era pachetul dat de Baian la 
restaurant, în seara precedentă, o sabie scurtă, cinci turte de 
orez înfăşurate în frunze de bambus şi un recipient din 
bambus pentru apă. Se urcă pe un scaun şi aşeză totul cu 
grijă în pod, apoi trase patul lui Baian şi se culcă. 

A doua zi dimineaţă, după ce strânse aşternutul, luă un 
vas gol din bucătărie, apoi se căţără în pod folosind o 
frânghie pe care o legase de două grinzi cu o seară înainte. 
Trase frânghia după el, fără a lăsa vreo urmă a prezenţei 
sale. 

După ce termină să se instaieze, mâncă două din turtele 
de orez şi bău puţină apă. Pe la prânz o auzi pe Oseki sosind 


76 


şi făcând curăţenie în casă. Ploaia făcea un zgomot surd 
căzând pe acoperişul de paie. 

Hikojiro moţăi şi nu se trezi până n-o auzi pe Oseki 
mişcându-se prin casă, sub locul unde se afla el. 

„Cred că Baian trebuie să apară din clipă în clipă,“ îşi 
spuse, făcând o grimasă. Mai mâncă trei turte de orez şi 
bău iar puţină apă. Apoi folosi ligheanul de lemn ca să se 
uşureze, cu atenţie ca să nu facă vreun zgomot care ar 
putea da de bănuit. În stârşit, deschise pechetul dat de 
Baian şi începu să-i sorteze conţinutul. 

Puțin mai târziu îl auzi pe Baian care venea cu un 
palanchin. 

— Doctore, unde ai umblat atâta vreme? întrebă Oseki. 

— E gata baia? 

— Da, într-o clipă. 

— Îmi pare rău că am lipsit aşa mult. Uite, ia asta. Un 
mic dar ca să-ţi mulţumesc că ai avut grijă de casă pentru 
mine. 

— Mulţumesc, doctore. 

Oseki mai rămase în casă până ce Baian intră să tacă baie. 
Pregăti cina şi încălzi o sticlă de sake pentru când avea să 
termine. 

— Atunci ne vedem mâine, strigă ea în timp ce pleca. 

Baian aşteptă să se îndepărteze, apoi se duse în camera 
cu podea de lemn şi chemă în şoaptă: 

— Eşti acolo, Hiko? 

— Da, nici o grijă. 

— Îmi pare rău că trebuie să înduri atâtea din cauza mea. 

— Lasă, nu-i nimic. Oricum, n-a fost decât o singură zi. 

— De ce nu vii jos puţin? 


d 


11 


— Nu, trebuie să fim pregătiţi în orice clipă, nu se ştie 

cand au de gând să ne atace. 

— Ai dreptate, dar sper că nu te superi dacă cu iau o 
cină caldă aici, JOS. 

— Deloc. 

— La noapte o să dorm pe podeaua de scânduri. 

— Pertect, acolo le vàd loarte bine. 

— Mulţumesc, Hiko. 

— Pentru nimic, îmi tace chiar plăcere. 

— Dacă mi se intâmplă ceva, vreau ca tu să încerci să 
scapi, bine? | 

— Cum zici tu. 


Oaspeți neinvitați 


Pe măsură ce noaptea devunea mai adâncă, ploaia cădea cu 
şi mai mută putere. 

Baian îşi irasc aşternutul. târându-l în camera podită cu 
lemn, chiar sub ascunzaicarcea lui Hikojiro, şi se întinse în 
pat complet îmbrăcat. Apiinsc o lampă în cea mai mare din 
camere, unde dormea de obicei, dar nici în camera în care 
era acum, nici în vestibulul cu pământ pe jos, din dreptul 
intrării, nu ardea lumina. Odaia podită cu lemn era 
despărțită de vestibul prin uşi din hârtie translucidă. Alte 

uşi identice duceau spre camera luminată; pe acestea 
Baian le lăsase deschise. 

Timpul trecea, dar nu se intâmpla nimic. 

— Hiko, zise Baian, privind spre tavan. 

— Sst! Nu mai trebuie să vorbim. Trebuie să vină, sunt 
sigur. 


78 


— Crezi? 

— Da, o simt în oase. 

— Şi eu. 

— Atunci asta e. 

— Mă înşel foarte rar la astfel de lucruri. 

— Şi eu la fel. | 

— Sunt cât se poate de pregătit. 

— Nu trebuie să mai vorbim. 

Într-un târziu, chiar şi sunetul ploii se opri. 

Deodată, se auzi O ciocănitură din tavanul de deasupra 
patului lui Baian. Era Hikojiro care-l făcea atent. 

Două din scândurile tavanului alunecară fără zgomot 
într-o parte. Podul era întunecat, dar Baian putea vedea 
albul ochilor lui Hikojiro schpind în umbră. 

Baian simţise şi el venirea lor. Sunetul a două perechi de 
picioare încălţate în sandale străbătu noaptea. Cei doi se 
despărțiră: unul o luă prin spate, iar celălalt îşi continuă 
drumul prin faţă. Trupul lui Baian se încordă pe când ciulea 
urechile. 

Dacă ar fi dormit n-ar fi auzit nimic. Era doar sunetul 
sandalelor pe pământul muiat de ploaie şi numai anii mulţi 
de experienţă permiteau simţurilor “ascuţite astfel ale lui 
Baian şi Hikojiro să simtă ceva. 

Paşii se opriră. 

A urmat un momeni de linişte, în care nici respiraţia nu 
se mai auzea, apoi noaptea fu slâşiată de zgomotul produs 
de cele două uşi, cea din faţă şi cea din spate, care tură 
deschise simultan cu câte un brânci. Intruşii se trântiseră 
probabil cu toată greutatea pentru a smulge uşile. 

Sasaki, cel ce intrase prin faţă, deschise cu o buşitură a 
piciorului uşile de hârtie dinspre camera cu podea de lemn, 


79 


dar nu se aştepta câtuşi de puţin să-l găsească pe Baian 
acolo. 

Chiar în clipa când roninul strigă ceva, Baian zvârli cât colo 
aşternutul şi se aruncă asupra lui, apucându-l cu o forţă neaşteptată. 

Strigătul deznădăjduit al lui Sasaki izbucni în momentul 
când cel de la doilea ronin, care spărsese uşa din spate, se 
repezi drept prin mijlocul panourilor care duceau spre 
camera luminată. Silueta i se profila în contra luminii şi 
Hikojiro văzu că era Inoue. 

Roninul înjură. Prada lui nu era acolo unde se aştepta el 
şi acum stătea expus în lumină. Şovăi câteva clipe, cu sabia 
ridicată, căutând o ţintă să lovească. Pe când făcea asta, auzi 
cum Baian şi Sasaki se prăbuşesc pe podea, luptându-se. Se 
întoarse în direcţia respectivă, dar deodată auzi un şuierat 
ascuţit din tavan. Raze de lumină scânteiară în întuneric şi 
ceva îl lovi în ochi şi în gât. 

Hikojiro folosea un tub special prin care arunca în el cu 
săpeţi, din ascunzătoarea sa din pod. 

Inoue ţipă de durere. Încercă să păsească adăpost în 
umbră, dar săgețile plouau fără încetare, până ce, în sfârşit, 
două îl loviră în ceată. Inoue scăpă sabia şi se prăbuşi pe 
podea. Pe când cădea, din camera alăturată un geamăt surd 


anunţa că Baian îi venise de hac lui Sasaki. 
x 


* * 


În dimineaţa următoare, la o oră înaintată, Oseki veni şi 
găsi totul la locul său. 

— Poţi pleca acasă după ce termini curăţenia, spuse 
Baian din patul aşezat în camera mai mare. 

— Mulţumesc. Apropo, doctore, a venit aseară un ronin 
prăsuţ la dumneata? 


80 


— Cum? sări Baian surprins. N-a venit nimeni. 

— Ciudat, zicea că-l doare stomacul şi vine să-l consulti. 

— Zău? 

— Spunea că stă în aripa servitorilor în conacul lordului 
Arima. 

— Conacul lordului Arima? 

— Mă tot întreb ce i s-o fi întâmplat. Cred că stomacul 
nu l-a mai supărat. | 

— Cred că aşa a fost, spuse Baian râzând. 


Ultima cină a lui Ito 


Secretarul lordului Arima a murit într-o seară, curând după 
terminarea anotimpului ploios. 

Un negustor îl invitase la cină la restaurantul lui favorit, 
Suigetsuro, la Kobikicho. Gazda trimisese un palanchin ca 
să-l ia şi Ito sosi puţin după ora patru după-amiază. 

Cei doi bărbaţi discutară despre afaceri cam o oră, dar 
după aceea, se apucară să bea. Aveau gheişe pentru a-i distra 
şi Ito era foarte bine dispus când se ridică să meargă la 
toaletă. 

Una din gheişe porni să-l conducă pe coridor, dar el îi 
făcu semn că nu e nevoie. Cunoştea bine clădirea. 

Ito nu s-a mai întors la petrecere. 

— Ce i s-o fi întâmplat? spuse negustorul, după mai 
multă vreme. Una din voi mergeţi să vedeţi. 

O fată se duse repede la toaletă, la capătul culoarului. 

Era o toaletă foarte îngrijită. O anticameră cu piatră pe 
Jos ducea spre o uşă delicată, jumătate lemn, jumătate hârtie 
translucidă. Toaleta era de cealaltă parte a uşii şi aerul din 


81 


micuța încăpere pătrată era parfumat încontinuu cu miros 
de tămâie. 

Nu se zārea nimeni în anticameră, dar când împinse uşa 
şi o deschise, scoase un țipăt şi leşină. 

Ito zăcea cu faţa în sus pe podea. Când au cercetat 
cadavrul, au găsit o rană mică — care putea fi făcută de un 
ac — chiar deasupra inimii. 


x x 


Două săptămâni mai târziu, Baian şi Hikojiro mergeau pe 
Tokaido, drumul principal care lega Edo de Kyoto. Amândoi 
aveau haine de călătorie şi făcuseră aproape două sute de 
mile de la Edo până în satul Chiriu. Cerul era albastru, iar 
norii, se îngrămădeau în înaltul cerului, undeva departe. 

Mergeau până la Atsuta, de unde urmau să ia un feribot 
spre Kuwana, apoi să se îndrepte spre Marele altar de la 
Ise. După vizitarea altarului, plănuiau să treacă prin Nara, 
Osaka şi Kyoto, bucurându-se de priveliştea ce li se oferea 
pe drum. 

— Baian! zise Hikojiro. 

-— Ce-i? 

— De ce naiba facem noi pelerinajul ăsta la Ise? 

— “Habar n-am. 

— Nici eu. 

— Mâinile noastre sunt atât de pătate cu sângele altora, 
încât nu cred că vom putea să le curăţăm vreodată, nici chiar 
în apele de la Ise. 

— Asta-i sigur. 

-— Deci am sfârşit prin a-i omori şi pe Inoue şi pe 
nevastă-sa. 

— Ce tot spui? Eu l-am nimerit cu săgeata. 

— Da, cred că aşa e. 


82 


— Până la urmă totul a mers strună. Am lost surprins 
însă auzind că ai terminat cu Ito aşa repede. Cum Dumnezeu 
ai reuşit? 

— N-a fost prea greu. Şi banii pe care i-am luat de la 
Kahei pentru treaba asta trebuie să ne ajungă cel puţin şase 
luni. - 

— E prima oară când vin la Kyoto. 

— Mi-ai spus. 

Chipul lui Baian se întunecă brusc şi spuse: 

— Hiko, simt că voi muri în curând. 

— Şi eu la fel. Probabil că toţi ucipaşii plătiţi simt acelaşi 
lucru. 

Înaintară în tăcere un timp, apoi Baian plăsui din nou: 

— Tăiţeii din satul ăsta sunt într-adevăr ceva cu totul 
deosebit, spuse el cu un zâmbet amar. 


83 


O CĂLĂTORIE TOAMNA 


FLORILE DE TOAMNĂ DE PE MARGINEA DRUMULUI 
infloriseră. Începea să se lase întunericul. Baian se opri şi se 
întoarse spre Hikojiro. 

— Vara e pe sfârşite, zise el trist. 

— Da, dar ce vară! 

— Cât e de când am plecat de la Edo? 

— Vreo patruzeci de zile, cred. 

— Aşa e, răspunse Baian, numărând pe degete. 

— Cam greu să ţii socoteală, nu? Cum am trăit noi... 

— Da, dar nu cred că a fost vreodată mai bine. 

— Ai dreptate, şi eu cred la fel. 

Aşa cum stăteau acolo şi priveau florile de toamnă, nu 
ti-ai fi putut. închipudcă erau ucigaşi plătiţi. Baian avea un 
kimono scump, cu o sabie scurtă împodobită cu modele, 
vârâtă la brâu, şi un baston din lemn de bambus. Era ras în 
cap cu îngrijire şi purta o pălărie conică, lăcuită, care îl făcea 
să arate exact ca un doctor ce era. Deşi Hikojiro era la fel 
de bine îmbrăcat, toţi cei ce-i vedeau presupuneau automat 
ca el e servitorul lui Baian. 


84 


Erau pe drum de la începutul verii, delectându-se cu 
specialităţile locale şi sake oriunde se opreau. Luaseră o 
barcă să traverseze Golful Ise, apoi se îndrepiaseră spre 
Marele Altar al Zeiţei Soarelui. După pelerinaj făcuseră o 
vizită la faimosul cartier al felinarelor roşii din Furnichi, 
unde rămăseseră zece zile. 

Hikojiro se distrase de minune. 

— E clar că vizita la altar n-a fost în zadar, spunea cl, 
afişând un zâmbet destrânat. Zeița mi-a ascultai cu siguranţă 
rugăciunile! 

După popasul la Furuichi şi-au reluat călătoria spre 
Kyoto, mergând până la Kameyama, de unde s-au abătut 
spre provinciile Iga şi Yamato. 

Localitatea Yamato era vestită nu numai pentru 
numeroasele altare şi temple, dar şi pentru minunatul 
peisaj care n-avea pereche în Japonia. Ţinutul era situat 
într-o vale nu prea adâncă, înconjurată de munţi: semeţi. 
Hikojiro vedea locurile pentru prima oară şi găsea 'otul 
nou şi minunat. Baian, în schimb, crescuse în Kyoto şi 
străbătuse întreaga regiune cu profesorul său Etsudo. Era 
în stare să indice toate locurile demne de a fi vizitate. 

Se bucurau. de această călătorie şi, deşi posedau amândoi 
un foarte bine dezvoltat al şaselea simţ când era vorba de 
pericol, nici unul nu şi-a dat seama de existenţa lui şi de 
faptul că destinul, chiar pe când vorbeau, zorea pe drum in 
spatele lor. - 

S-au oprit să-l vadă pe uriaşul Buddha la Templul Todaiji 
şi Altarul Kasuga de la Nara, apoi şi-au urmat calea spre 
Trecătoarea Utahime, preferând drumul vechi de ia Nara la 
Kyoto celui mai aglomerat şi mai modern. 


— Acum înţeleg, ce-i în mintea ta, Baian, spuse Hikojiro 
privind împrejur. Drumul ăsta e exact ceea ce trebuie pentru 
oameni ca noi, care nu vor să fie remarcaţi. 

Erau foarte puţini călători pe şoseaua cea veche şi 
vegetaţia crescuse bogată pe margini, așteptând să pună din 
nou stăpânire pe drum. 

— S-a tăcut târziu. Unde înnoptăm? întrebă Hikojiro. 

— Am putea s-o luăm pe calea principală şi să rămânem 
la Kizu dacă vrei, dar ştiu eu un loc mai încolo, în drum. N-o 
să te poţi bucura nici de femei, uiici de sake, dar poţi în 
schimb să tragi un somn bun. 

— Un templu vrei să zici? 

— Exact. 

— E departe? 

— Nu, într-un sătuc foarte aproape de aici.Templul se 
cheamă Jonenji, iar pe preotul care a murit acum câţiva ani 
l-am tratat odată. Am locuit acolo de multe ori de-a lungul 
timpului, dar niciodată de când mi-am început cariera 
actuală. 

Soarele era spre asfinţit, dar se mai simţea încă arşiţa verii. 

— Ar cam trebui să ne grăbim, dacă vrem să nu ne apuce 
noaptea pe drum, spuse Baian. 

Se pregăteau s-o ia din loc, dar un samurai de vârstă 
mijlocie trecu pe lângă ei, luându-le-o înainte. Hikojiro îi 
aruncă o privire pe când trecea şi în ochi îi apăru o undă de 
surpriză. Se opri în loc şi privi lung după acesta. 

— Hai, spuse Baian, întorcându-se. Ce-i, Hiko? 

Hikojiro nu răspunse. 

— Ce s-a întâmplat? Dându-şi seama că ceva nu e în 
regulă, se grăbi să vină lângă prietenul lui. Samuraiul îşi urma 
calea, fără a le arunca nici măcar o privire. 


86 


— Hikoţiro? 

— Ticălosul ăla... Vocea îi ieşea lui Hikojiro din gâtlej 
atât de sugrumată de emoție, încât aproape că părea a 
altcuiva. 

— Ticălosul ăla? Vorbeşti de samurai? 

Hikojiro aprobă. 

— Trebuie să moară. 


Povestea lui Hikojiro 


Nu era momentul ca b-ian să afle despre ce era vorba, dar 
îl cunoştea pe Hikojiro ĉîdeajuns pentru a-şi da seama că 
era un lucru serios. Samuraiul se îndepărta repede şi cei doi 
prieteni porniră pe urmele lui, fără să mai piardă o singură 
clipă. | 

Mergeau fără o vorbă. 

— Probabil că nu-şi mai aduce aminte de mine, zise 
Hikojiro grăbind pasul, până ce ajunse aproape în spatele 
bărbatului. 

Noaptea era din ce în ce mai neagră, dar după ce mai 
merseră încă aproape o leghe, prada lor nu dădea nici un 
semn că s-ar opri. 

— Unde dracu, vrea să stea ticălosul ăsta? 

— E târziu, deci cred că are de gând să se oprească la 
Tanabe. 

— E departe? 

— Cam la o leghe. 

Mergeau fără să scoată un cuvânt. 

— Ce ţi-a tăcut? întrebă Baian, cu o voce liniştită. 

— Mi-a omorât soţia şi fiica. 


87 


— Cum? se incordă Baian. Încă nu cunoştea amănuntele, 
dar începea să înţeleagă. Hikojiro avea dreptate, samuraiul 
trebuia să moară. 

Noaptea se lăsase la vremea când ajunseră la Tanabe. 
Deşi era doar un sătuc de pe vechea şosea ce lega Nara 
de Kyoto, se mândrea cu două hanuri şi un producător de 
sake. 

Samuraiul intră într-unul din hanuri. 

— Ce vrei să faci? întrebă Baian, gândindu-se dacă ei ar 
trebui să stea în celălalt han. 

Hikojiro scutură din cap: 

— N-are importanţă. Chiar dacă mă vede, mă îndoiesc că 
m-ar putea recunoaşte acum. 

Hanul era o clădire nu prea mare, cu un singur etaj şi 
numai Cinci camere. Samuraiul avea o cameră în partea din 
spate, iar Baian şi Hikojiro primiseră odaia ce se afla la două 
uşi distanţă. Samuraiul se duse mai întâi la baie şi ei aşteptară 
ca el să termine, înainte de a intra. 

Revenind în camera lor se destinseră şi se aşezară să ia 
masa de seară. Ştiau că samuraiul n-o să plece nicăieri în 
acea noapte şi aveau timp până a doua zi pentru a hotărî ce 
vor face în continuare. 

În noaptea aceea, Hikojiro începu să-i spună lui Baian 
povestea lui. 

Se născuse în casa unui ţăran sărac din Matsudo, nu 
departe de Edo. Tatăl îi murise când avea 6 ani, iar maică-sa 
găsise curând alt bărbat care să vină să locuiască cu ea. 

— Nu te-am vrut de ia început, i-a spus ea lui Hikojiro 
într-o zi, ca şi cum el ar fi fost vinovat că se născuse. 

A suportat acest tratament până la vârsta de zece ani, 
după care a fugit de acasă. La acea vreme maică-sa mai 


86 


dăduse naştere la încă doi copii de la cel de al doilea soţ şi 
situaţia lui Hikojiro în casă se înrăutăţea pe zi ce trecea. 

— E prima dată când îmi povesteşti de trecutul tău, zise 
Baian cu un zâmbet de simpatie. Seamănă al naibii cu al 
meu, nu ţi se pare? 

Hikojiro nu i-a spus cum şi-a petrecui restul copilăriei şi 
adolescenţa, dar când a împlinit douăzeci şi unu de ani, şi-a 
găsit, în sfârşit, liniştea. 

Un negustor pe nume Sakubei l-a cules de pe străzi şi a 
aranjat ca să fie primit într-un templu din Magome. 

— Îi datorez totul, spuse Hikojiro cu mâhnire în glas. 

Hikojiro locuia într-o căsuţă aparţinând templului şi 
muncea din greu ca să-şi răsplătească binetăcătorii, făcând 
curăţenie şi îngrijind domeniile din jur. I-a impresionat pe 
preoți aşa de mult, încât în anul următor, când a împlinit 
douăzeci şi doi de ani, aceştia au pus la cale să-l însoare cu 
fiica unui ţăran din partea locului, o fată de optsprezece ani, 
pe nume Ohiro. În anul ce-a urmat, cei doi au avut o fiică. 

— Când mă gândesc la acea perioadă de doi sau trei ani, 
mi-e greu să cred că asta mi s-a întâmplat mie cu adevărat. 
Era prima dată când cunoşteam şi eu fericirea. 

Cu toate acestea, bunăstarea lui urma să ia curând 
sfârşit; tragedia l-a împins pe Hikojiro pe drumul mare, 
pentru a deveni ucigaş plătit. 

Într-o zi, muncea la câmp încă din zori. Pământul din 
ținutul Magome era plin de râpe, iar câmpul unde trudea se 
afla într-o vale adâncă, înconjurată de stânci ascuţite şi 
copaci înalţi. Pe la amiază, nevastă-sa i-a adus nişte turte de 
Orez şi murături pentru prânz. 

La începutul căsniciei lor ea era aşa de subţire, 
încât Hikojiro se temea să nu sufere de ceva, dar 


89 


după primul copil, bustul şi şoldurile au început să i se 
împlinească şi era greu de crezut că nu avea decât 
nOuasprezece ani. 

— Unde e fetiţa? 

— Dormea aşa adânc, încât am lăsat-o în casă. 

Cei doi se aşezară unul lângă altul la umbra copacilor 
şi începură să mănânce. Ohiro şi-a desfăcut gulerul de la 
kimono jăsând aerul s-o răcorească puţin şi el îi putea zări 
partea de sus a sânilor. Gâtul şi braţele îi erau bronzate, 
iar prin comparaţie, sânii îi păreau aproape translucizi în 
albeaţa lor. Ţinând încă o turtă de orez într-o mână, 
Hikojiro s-a aplecat şi a sărutat-o pe gât. 

— Termină, mă gâdili. 

— Ohiro... 

— Da? 

— Sper că data viitoare o să avem un băiat. 

— Putem avea câţi vrei tu. Potoleşte-te! Nu aici. 

— De ce? 

'— Păi... 

— Nu ne vede nimeni. 

Din păcate, nu era aşa. 

Miroseau a sudoare, aveau hainele murdare, iar pârul le era 
îngălbenit şi răvăşii. 

— la dä-ne femeia aia puţin, a cerut unul din e1, cu un 
rânjet ameninţător. 

— Fugi! Repede! a strigat Hikojiro, albindu-se la faţă pe 
când se ridica în picioare. 

— lu nu te băga dacă vrei să rămâi în viaţă, spuse celălalt 
ronin, apropiindu-se ameninţător, cu o sclipire ca de câine 
turba. .icărindu-i în ochi. 


90) 


— Ajutor! Ohiro a încercat să fugă, dar primul ronin a 
lovit-o în burtă, făcând-o să se prăvălească pë jos. 

— Ce te-a apucat? striga Hikojiro şi se repezi la ui, dar 
roninul scoase sabia şi-l lovi cu latul tăişului. 

A fos. ultimul lucru de care îşi mai aducea aminte. Când 
şi-a revenit, Oh.ro zăcea pe jumătate goală sub unul dintre 
cei doi ronini, care intra în ea fără incetare, încântat de 
suferința pe care i-o producea. 

— "Ticălosule! Hikojiro a încercat să se ridice, dar braţele 
şi picioarele nu-l ascultau, iar capul părea că e pe cale să-i 
explodeze. Când a încercat :ă se mişte, celălalt bărbat care 
îşi aştepta rândul, l-a bătut până a leşinat iar. 

— Eram alt om pe vremea aceea, Baian. Nu puteam face 
nimic, explică Hikojiro. Nimic n-a mai fost ca înainte după 
asta. După şase zile... după şase zile ea s-a spânzurat. 

— S-a sinucis? 

— Da, şi asta nu e totul. Înainte de a muri a omorât-o 
şi pe fiica noastră. 

Baian a pălit. 

—  Înnebunise. Au făcut mai mult decât s-o violeze. 

Când termină de vorbit în ochii lui nu erau lacrimi — 
doar ură. 

— Şi omul din camera din spate e unul din cei doi ronini? 

— Da. 

— Care din ei? 

— Cel cu ochi de câine turbat. = 

— Mă întreb dacă mai are acelaşi prieten. 

— Ar trebui să încercăm să aflăm. Mi-ar plăcea să le-o 
plătesc cu vârt şi îndesat amândurora pentru ce-au făcut, 
dacă e omeneşte pòsibil. 


— Atunci n-ar trebui să facem nimic în seara asta. Hai 
să-l urmărim să vedem dacă nu ne conduce la complicele lui. 

— Bine. 

— Data trecută m-ai ajutat, acum mi-a venit rândul să 
mă revanşez. 

— Mulţumesc. Suntem departe de Edo şi n-aş fi ştiut să 
mă descurc fără tine. 

Data trecută Hikojiro îl ajutase pe Baian să omoare un 
ronin care voia să răzbune moartea soţiei sale şi acum Baian 
urma să-l ajute pe Hikojiro să se răzbune pentru acelaşi 
lucru. 

— O lume, ciudată, nu ţi se pare? Până la urmă toate 
par să ajungă la femei, zise Baian, sorbind din sake-ul rece. 
Îmi pare teribil de rău să aud de soţia şi fiica ta, adăugă el. 
Vocea îi tremura şi ochii lui aruncau fulgere de ură. 


“Urmărirea 


A doua zi dimineaţă, Hikojiro şi Baian mâncară devreme 
şi-şi strânseră lucrurile ca să poată pleca la moment. 
Stăteau în cameră cu uşile închise, aşteptând ca samuraiul 
să treacă pe coridor spre ieşire. Sunetul paşilor lui arăta 
că nu se ştia urmărit. 

— Să mergem, spuse Hikojiro ridicându-se. 

— Nu-i nici o grabă, răspunse Baian. Bătu din palme ca 
să cheme servitoarea. Asta-i pentru tine, spuse el, dându-i 
un bacşiş generos, deşi îi mai dăduse şi în seara precedentă. 
Îi ceru să aducă registrul şi aşteptă ca ea să iasă, apoi îl 
deschise. 


92 


Nu erau decât doi oaspeţi sosiți la han în seara care 
trecuse, un negustor şi samuraiul. Nu le-a fost greu să 
descopere numele celui vânat de ei. Semnase sub numele de 
Mineyama Maiajuro. însoțitor din suita lordului Matsudaira 
din Wakayama, şi avea un scris hotărât şi curgător. 

— Eşti sigur că el e omul pe care-l cauţi? întrebă Baian 
uniştit, închizând registrul. 

— Crezi că m-aş putea înşela în astfel de lucruri? 

— Sigur că nu, doar că... 

— Baian, ar trebui s-o luăm din loc, altfel l-am putea 
pierde pe ticălos. 

— Nici o grijă, cunosc regiunea, las' pe mine. 

Părăsiră hanul şi-l zăriră curând pe Mineyama pe drum 
înaintea lor. 

— Hiko, ştiu că asta a fost acum douăzeci de ani, zise 
Baian mergând pe drum, dar tot nu pot să-l văd pe omul ăsta 
în legătură cu bestia care ţi-a violat soţia. 

— Şi de ce, mă rog? 

Lordul Wakayama era unul din cei mai puternici 
stăpâni din ținut şi Mineyama arăta exact ca unul din 
oamenii lui. Baian nu-l văzuse niciodată pe omul care o 
violase pe Ohiro, dar Hikojiro spusese că era o fiară; şi 
totuşi omul pe care-l urmăreau era îmbrăcat îngrijit, se 
comporta civilizat, fiind, fără îndoială, e persoană bine 
educată. Se întreba dacă un om se poate schimba aşă mult, 
chiar şi după douăzeci de ani. 

„Hikojiro e foarte sigur, deci nu încape nici o îndoială“, 
îşi spuse Baian. Dar a trebuit să şi-o repete de mai multe ori 
înainte de a se convinge pe el însuşi. 

Mineyama nu s-a uitat în urmă nici măcar o dată. 


93 


Paşii samuraiului păreau ::uţin mai grei decât în ziua 
precedentă, dar Hikojiro nu părca să observe nimic. Pur şi 
simplu îşi fixa prada, cu ochii arzând de ură. | 

Mergeau pe un drum foarte îngust şi puţin circulat, aşa 
că trebuiau să păstreze o oarecare distanţa între e: şi 
samurai. Uneori îl pierdeau chiar din vedere cu bună ştiinţă 
pentru o vreme, stiind că nu avea unde se duce, şi el 
reapărea. | 

Baian încerca să pălăvrăgească, dar Hikojiro era atât de 
absorbit de urmărirea lui, încât nici nu observă. Baian ere 
surprins: îl cunoştea pe Hikojiro de mulţi ani şi trecuseră 
prin multe împreună, dar nu-l mai văzuse niciodată atât ue 
pornit. Atunci şi-a dat el seama ce ură nemăsurată clorca 
Hikojiro de atâta vreme. 

Au ajuns la vestitul Altar Hachiman, la circa şase mile 
nord de Tanabe. Acesta era clădit pe vârtul unui mun:e, 
unde râurile Katsura, Uji şi Kizu se uneau pentru a forma 
râul Yodo. 

La mijlocul secolului IX, un om sfânt, pe nume Gyokyo, 
“a avut un vis. Se făcea că zeul războiului, Hachiman, i-a spus 
să ridice un altar pe locul acela. Toţi membrii curţii imperiale 
se rugau acolo şi, curând, acesta deveni al doilea loc sfânt 
important în ţara întreagă, după Marele Altar de la Ise. Un 
oraş înfloritor răsâsise dincolo de porţile altarului, cu 
nenumărate restaurante şi hanuri pentru a-i îndestula pe toţi 
cei care veneau acolo in pelerinaj. 

Mineyama ajunse pur «nainte de prânz. După ce se 
odihni într-o ceainărie cam o oră, îşi lăsă bagaju: acolo, 
traversă podul de peste râu şi începu să urce spre aiiur. Era 
limpede că intenţiona să se roage acolo înainte de a-şi relua 
călătoria. 


94 


La pândă într-o ceainărie învecinată, Baian fu din nou 
incapabil să împace imaginea roninului bestial cu acest 
bărbat bine crescut. 

‘— Hiko... 

— Da? 

— Eşti sigur că nu te laşi purtat de prea multă emoție? 

— Poate că ai dreptate, dar mă tem că n-am ce face. 

— Crezi că samuraiul îşi dă seama că-l urmărim? 

— Nu ştiu. 

— Nu s-a uitat în spate nici măcar o dată şi nu ne-a văzut 
aseară la han. 

— Ai dreptate, eu nu prea m-am gândit. 

— Tu stai aici, bine? 

— Ce ai de gând? 

— Las' pe mine. Am o idee. 

Privinile li se încrucişară o clipă, apoi Hikojiro aprobă: 

— Bine, te aştept aici. 


Bănuiala lui Baian 


Baian l-a urmat pe Mineyama sus pe munte, până ia altar. 
Se mai îngrăşase şi gâfâia în timp ce zorea în spatele 
samuraiului, care avea o condiţie fizică mult mai bună. 

Ajuns în sfârşit la vechiul altar, Mineyama îşi înclină 
capul rugându-se. Cum termină, se întoarse şi începu 
imediat să coboare muntele. 

Baian făcu şi el o rugăciune scurtă înainte de a continua 
urmărirea. Numărul de pelerini pe scări se mărise, iar 
soarele dogorea aşa de tare, încât Baian era năduşit tot 


95 


când ajunse la jumătatea coborâşului. ki :perase så vor- 
bească cu Mineyama fără să-l vadă Hikojiro, dar se trezi la 
poalele muntelui fără a fi avut norocul s-o facă. 

Hikojiro era la ceainărie când Baian sosi gâfâind de 
oboseală. 

— Cum a fost? 

— Încă nu ştiu. 

— Cum adică nu şiii? Nu-i nimic de ştiut în afară de 
faptul că mi-a omorât soţia şi fiica. 

— Da, îmi dau seama. 

— Dacă nu vrei să mă ajuţi, n-ai decât să mă laşi în pace, 
bine? spuse Hikojiro, cu o pivire mânioasă. El simţea fâră 
îndoială că Baian nu era pe dep.in convins de ceea ce trebuia 
să facă. 

Baian zâmbi amar şi Hikojiro regretă pe loc ceea ce 
zisese: 

— lartă-mă! N-am vrut să spun asta. 

— Bine, nu-i bai. 

Mineyama prânzea la ceainărie, iar Baian şi Hikojiro 
n.încau într-un local învecinat. 

Hineyama îşi făcu apariţia din nou după ora unu. O luă 
peste “âul Yodo spre Fushimi. 

— 52 pare că se duce la Kyoto, spuse Baian. 

N.. erau decât vreo patru mile de la Altarul Hachiman 
pân» ta Fushimi, vecinul dinspre vest al oraşului Kyoto. Pe 
atunci, Fushimi era un oraş-port înfloritor, prin faţa căruia 
se desfăşura un trafic constant de vase care treceau pe râul 
Yodo, în drum: spre Osaka. Iniţial, Fushimi se dezvoltase în 
jurul castelului unui războinic, Toyotomi Hideyoshi, care 
unise ţara după ani îndelungaţi de război civil. Originea sa 
de oraş de pe lângă castel se remarca încă din dimensiunea 


96 


străzilor. Dar acum, pretenţia de renume a .oraşului o 
constituia cartierul plăcerilor, cel plin de treamăt. 

Mineyama străbătu în grabă centrul, 6 luă spre poarta 
nordică şi ajunse la Templul Gonjoji. 

Baian îl văzu pe Mineyama intrând în templu. Etsudo, 
profesorul şi binefăcătorul lui Baian, era înmormântat în 
cimitirul Gonjoji. 

Etsudo îl crescuse pe Baian de mic şi îi fusese mai 
mult tată decât profesor. După moartea acestuia, Baian 
aranjase să fie înmormântat în templul de familie de la 
Etsudo. El se întorsese acolo de mai multe ori de-a 
lungui anilor ca să viziteze mormântul, devenind prieten 
cu preoţii. 

— lartă-mă, Hiko, dar am să te rog să mă aştepţi aici, 
spuse Baiân, arătând spre o ceainărie micuță din dreptul 
porţii principale. Stai aici până mă întorc. 

— Dar... 

— Te rog să mă laşi pe mine. 

Ceva din expresia de pe chipul lui Baan arăta o n-ar fi 
acceptat un refuz. Hikojiro oftă adânc, apoi fu de acord. 

Soarele astinţea purpuriu în timp ce Baian intra pe 
poarta cimitirului, dar, apropiindu-se de mormântul 
profesorului său, pâli puternic. 

Aproape că nu-şi credea ochilor. Mincyama era în 
genunchi la mormântul lui Etsudo, rusându-se cu 
mâinile împreunate şi cu ochii închişi. Baian se pitulă 
în spatele unui copac, în vreme ce un om din serviciul 
templului trecu prin cimitir, cu flori şi tămâie pentru alt 
mormânt. 

Singura mişcare din cimitir «-  tâltâitul aripilor unui 
fluture. 


| 97 
| 


i 


| 


Desigur, mormântul nu conţinea doar cenuşa lui 
Etsudo, ci şi pe cea a soţiei sale, a părinţilor şi 
bunicilor. E posibil ca Mineyama să nu-l fi cunoscut 
personal. Se poate ca el să fi venit pentru una din 
rudele doctorului. 

După ce servitorul dispăru, Baian se îndreptă în tăcere 
spre silueta îngenuncheată. Mineyama se întoarse şi Baian 
se închină politicos. 

— Mă numesc Fujieda Baian. Sunt fostul ucenic al lui 
Etsudo; pot să ştiu cine sunteţi dumneavoastră? întrebă el, 
cu voce scăzută. 

Samuraiul se ridică în grabă. 

— Numele meu e Mineyama Matajuro, în slujba lordului 
Matsudaira, din Wakayama. Răspunsul lui nu era mai puţin 
politicos. | 

În clipa când l-a auzit pe samurai vorbind, Baian a fost 
incredinţat că el nu poate fi omul care a provocat moartea 
soţiei lui Hikojiro. Deoarece era clar că Hikojiro nu minte, 
cl făcea, nu se ştie cum, o greşeală teribilă. Baian era ferm 
convins că omul din faţa lui n-ar fi putut tace niciodată 
lucrurile descrise de Hikojiro. 

Hikojiro rămase mut de uimire văzându-i pe cei 
doi cum ies din templu împreună, stând de vorbă. 
Trecând pe lânpă ceainărie, Baian aruncă o privire 
spre tovarășul său şi lăsă să cadă ceva pe jos, în 
spatele lui. 

Hikojiro se repezi în stradă şi ridică o foaie împăturită 
bine. O destăcu şi citi: 

Urmează-mă şi trage la acelaşi han diseară. S-a întâmplat 
ceva ce schimbă totul. 


98 


Povestea lui Mineyama 

ç 
— Tata era maestru spadasin al stilului Ittoryu şi conducea 
o şcoală mică la Osaka, începu Mineyama să-i spună lui 
Baian, în timp ce stăteau amândoi la mormântul lui Etsudo. 
Când am împlinit paisprezece ani şi fratele meu Şoichi avea 
numai. doisprezece, tata s-a îmbolnăvit foarte grav. Un 
negustor de ulei, prieten din Osaka, ne-a prezentat doc- 
torului Etsudo şi astfel tata s-a făcut bine complet. El spunea 
întotdeauna că doctorul Etsuda e cât se poate de priceput 
la acupunctură şi că îi datorează viaţa. 

Baian şi-a dat seama că asta trebuie să fi fost înainte 
ca Etsudo să-l adopte, dar îşi amintea ca prin ceaţă de 
un ronin care venea la maestrul sâu cam o dată pe an. 
Vizitele bărbatului au continuat vreo cinci ani, apoi 
s-au oprit brusc. Baian nu se mai gândise la el de atunci, 
dar acum îşi dădea seama că acela era probabil tatăl lui 
Mineyama. 

Asta a fost tot ce a aflat la mormânt, dar voia să ştie mult 
mai multe. Mineyama amintise de un frate cu doi ani mai 
MIC şi, fiind fraţi, existau şanse ca ei să semene. Baian începu 
să bănuiască că fratele lui Mineyama fusese cel care o violase 
pe soţia lui Hikojiro. 

Hotărât să afle adevărul, Baian luă o foaie de hârtie şi 
scrise repede biletul către Hikojiro, în timp ce Mineyama se 
dusese să le prezinte respectele sale preoţilor. 

Auzise pentru prima dată de moartea lui Etsudo cu şase 
ani mai devreme, îi spuse Mineyama lui Baian, când era la 
Kyoto cu treburi. Se hotărâse să-l viziteze pe bătrânul 
doctor, dar vecinii îi spuseseră că Etsudo a murit şi d-au 
indreptat spre templul unde era înmormântat. 


Când l-a întrebat despre tatăl său, Mineyama a răspuns, 
fără să se gândească în mod special, că a murit. 

— Şi eu merg la Kyoto. Poate călătorim împreună. Asta 
dacă nu vă incomodez. Aş fi bucuros să vă însoțesc, spuse 
Baian. 

La început, Mineyama nu păru prea dornic să accepte. 

— Desigur, dacă credeţi că e vreun impediment... 

Mineyama păru să se răzpândească. : 

— Nu, nici vorbă, spuse el. Să mergem împreună şi puteţi 
să-mi povestii pe drum despre doctorul: Etsudo. 


Astfel Baian şi Mineyama deveniră tovarăşi de drum, 
iar Hikojiro venea pe urmeie lor. Între Fushimi şi Kyoto 
erau cam opt mile şi noaptea începuse să devină din ce 
in ce mai întunecată la vremea când ajunseră în oraş. 
Mineyama se opri la un han la nord de podul Gojo. 
Când ajunseră în partea de sud a podului, Baian îşi luă 
rămas bun. 

— O să stau în apropiere şi, dacă se iveşte ocazia, sper 
să ne mai întâlnim, spuse Baian. 

— Spuneţi că locuiţi la Edo? întrebă Mineyama. 

— Da. 

— În ce parte? 

— Aş vrea să mă mut. 

Mineyama nu făcu propunerea să se mai întâlnească la 
Kyoto. | 

Baian îl însoţi pe Mineyama până la intrarea în han, apoi 
plecă să se întâlnească cu Hikojiro. 

— Ce naiba se întâmplă? 

— Îţi explic mai târziu. 


100 


Au poposit la hanul de lângă «e! al lui Mineyama. După 
ce făcură o baie, se aşezară să cinese. De îndată ce chelneriţa 
îi lăsă singuri, Baian îi spuse lui Hikojiro: 

— Ghici ce-am aflat azi. 

— Ei? F 

— Mineyama are un frate mai mic. 

— Cum? Hikojiro nu-şi putu ascunde surpriza. 

— Cred că tu pe frate-său îl cauţi. 

— Şi unde-i ticălosul ăla de frate-său? 

— Asta-i întrebarea. 

.— Ce vrei să spui? 

— Păi, de fiecare dată când încercam să aduc vorba de 
frâte-său, schimba subiectul. Sunt sigur că aici se ascunde 
ceva. i 


După moartea tatălui lui Mineyama, acelaşi negustor 
care-l prezentase pe Etsudo tatălui său, aranjă ca Mineyama 
să fie adoptat de un om din suita lordului Matsudaira. Acesta 
era doar un slujbaş mărunt în clan, dar cu toate acestea era 
foarte neobişnuit în acele zile ca un samurai de orice rang 
să adopte pe fiul unui ronin şi să-l lase moştenitor. Era foarte 
grăitor pentru firea tatălui lui Mineyama. Cu toate acestea, 
Baian nu reuşise să alle ce s-a întâmplat cu fratele mai 
tânăr, Soichi, şi ce devenise el. 

După ce au terminat cina, Baian sugeră să facă o 
plimbare. Au cutreierat grădina hanului şi au descoperit că 
pot vedea de acolo ferestrele de la etaj ale hanului în care 
locuia Mineyama. Una din ele era luminată. 

Adierea nu se mai simţea şi noaptea era neobişnuit de 
liniştită. 


10i 


Baian îl trase de mânecă pe Hiko, arătând spre acea 
fereastră. Se ascunseră după un tufiş din grădină. 

Seara fiind caldă şi umedă, jaluzelele de hârtie de la 
ferestre erau trase. Ca şi cum ar fi fost un făcut, Mineyama 
însuşi se uită afară. E] vorbea, dar nu-l putură vedea pe 
interlocutor. 

Baian şi Hikoţiro schimbară o privire. Mineyama venise 
la han singur, deci asta nu însemna decât că are un musafir. 

Samuraiul dispăru de la geam pentru a fi înlocuit aproape 
imediat de un alt bârbat, al cărui profil era luminat de lampa 
din cameră. Raian cu greu reuşi să-şi înăbuşe un strigăt de 
surpriză la vederea acestuia. 

Semăna cu un negustor gras de vârstă mijlocie, dar Baian 
îl recunoscu pe dată. După ce aruncă o privire în grădină, 
omul trase jaluzelele. 

— L-ai văzut, Hiko? 

— Da, dar de ce eşti aşa tulburat? 

— M-a plătit odată să ucid pe cineva. 

— Ce?... 

— Da, acum cinci ani. 


Oferta lui Kikuemon 


Cu cinci ani mai devreme, Baian îşi făcuse deja un nume în 
lumea interlopă, ca ucigaş plătit. Venise la Kyoto de vreo 
past nica să viziteze pe un prieten al fostului său învățător. 
Când era acolo, cineva l-a contactat pentru un asasinat. 
Mijlocitorul în acea ocazie era omul pe care tocmai îl văzuse 
vorbind cu Mineyama. 


102 


Numele lui era Kikuemon şi avea un restaurant mare la 
Osaka, fiind, în acelaşi timp, şi un şef de bandă puternic, care 
ținea sub control principalele cartiere pentru plăceri din 
oraş, deşi acest lucru nu era cunoscut de majoritatea lumii. 
Era atât de puternic, încât până şi magistraţii din oraş se 
temeau să. nu-l supere. Amanta lui conducea un restaurant 
în cartierul gheişelor din Gion. 

Din când în când aranja câte un omor. Se angaja numai 
în treburi foarte importante şi sumele de bani implicate erau 
uriaşe. Se mai spunea totuşi că accepta contracte numai dacă 
era convins că societatea ar fi câştigat prin moartea victimei. 
Avea la dispoziţie mai mulţi asasini pe care-i folosea în mod 
obişnuit, dar cu cinci ani înainte fusese contactat pentru o 
treabă urgentă şi nici unul din ei nu era disponibil. Se dusese 
la alt şef şi-i ceruse să-l prezinte unuia din oamenii lui. 

— Al noroc, răspunse omul, se întâmplă să cunosc o 
persoană foarte pricepută care se află acum la Kyoto. 

Aşa s-a cunoscut el cu Baian. l-a plătit cincizeci de 
galben: ca să omoare pe cineva din suita unui nobil de la 
curte şi Baian a făcut-o cu un singur ac. Kikuemon fusese 
foarte impresionat şi-l lăudase. 

— Dacă eşti liber, aş vrea să lucrezi pentru mine tot 
timpul. Îţi promit că merită efortul. 

Kikuemon se purtase foarte bine cu el şi Baian n-a uitat 
niciodată amabilitatea lui. 

Dar ce făcea acolo cu Mineyama? Nici Hikojiro n-avea 
habar. 

— Cred, cel puţin, că putem fi siguri pentru noaptea asta 
că Mineyama va rămâne la hanul de alături. De ce nu ne-am 
duce înapoi în cameră şi n-am sta la un pahar de băutură? 


103 


— Dar ce facem? 

— Asta-i întrebarea. 

Baian dădu pe gât o ceaşcă de sake, apoi se hotări: 

— Stai aici, eu ies puţin. 

— Unde pleci noaptea, la ora asta? 

— La Gion. Sunt sigur că Kikuemon o sa vină la 
restaurantul amantei sale. 

— Ai de gând să stai de vorbă cu el? 

— Da. Fii cu ochii pe Mineyama, bine? 

— N-ai nici o grijă. 

— Dă-i fetei un bacşiş şi vezi dacă ne poate muta într-o 
cameră de la etajul doi. Caută una care dă spre fereaSira lui 
Mineyama. 

Baian plecă apoi spre Gion, cartierul pentru plăceri. 


— Eram în oraş şi m-am gândit să trec să vă văd. Şeful 

bine? zise Baian, sosind la restaurant. 

Dându-și seama cine e, amanta lui Kikuemon a ieşit ea 
însăşi să-l întâmpinc. | 

— Doctore Baian, ce surpriză! Aveţi noroc, şeful e la 
Kyoto în seara asta. 

— Adică aici? spuse Baian, mimând surpriza. 

— Da, ştiu că va fi încântat să vă vadă, spuse ea şi-l 
târî pur şi simplu înăuntru şi apoi în apartamentul pe 
care Kikuemon îl ocupa întotdeauna când stătea ia 
Kyoto. Cu cinci ani înainte, Baian folosise acupunctura 
pentru a o vindeca şi de atunci ea îi purta un adânc 
respect. 

— Ce surpriză, spuse Kikucmun pe când Baian intra. 
Osaki, dă ceva de mâncare musatiruiui nostru. 


104 


Ea veni cu sake şi comandă la bucătărie o masă pe cinste. 
Toţi trei mâncară şi stătură de vorbă. 

— Ce te aduce la Kyoto? 

— Nimic special. Am avut puţin timp liber şi m-am gândit 
să fac o vizită la mormântul doctorului Etsudo. 

— E plăcut să ştii că un om îşi respectă strămoşii, dar 
spui că n-ai nici o treabă în momentul ăsta? 

— Exact, sunt liber, răspunse Daian zâmbind, şi aş putea 
să te servesc dacă ai ceva pentru mine. 

— Cum? spuse Kikuemon încurcat. Trebuia să-mi 
închipui că pe tine nu te pot păcăli. 

— Dar ce, e o treabă grea? 

— Da, dar nu cred că te-ar interesa. 

— Spune, oricum. 

— Omul care trebuie lichidat e întruchiparea răului: nu 
aduce decât nenorocire şi cu cât e anihilat mai repede, cu 
atât mai bine. Singura probiemă e că, deşi nu va fi o treabă 
uşoară, nu pot plăti prea mult. 

— E chiar aşa periculos? 

— Da, dar suma e... ştiu că în tine pot avea încredere, 
deci voi fi cât se poate de sincer. De regulă, nu accept să 
lucrez la prețul ăsta, dar am fost rugat de un negustor, un 
vechi prieten, şi n-am avut inimă să-l retuz. 

— Şi pentru negustorul ăsta o faci? 

— Nu tocmai. Omul care a comandat treaba e un 
samurai, în slujba unui mare lord. Nu poate dezvălui că e 
implicat în asta şi, din păcate nici nu poate să-l omoare chiar 
el pe omul ăla. Deci n-a avut încotro, a trebuit să apeleze la 
mine. 

— Spune mai departe. 


105 


— Samuraiul nu-i bogat şi mă tem că e vorba de o sumă 
foarte mică. Nu-l pot plăti pe asasin cu mai mult de douăzeci 
de gajbeni. 

— N-are importanţă, m-ai stârnit. 

— Vrei să spui că o faci? 

— Da. 

Kikuemon făcu o grimasă: 

— Eşti un tip ciudat. | 

Baian rămase la restaurant cam două ore ca să pună 
operaţia la punct. Taxa fiind aşa mică, Kikuemon hotărî să-i 
spună lui Baian toată povestea. 


Când Baian se întoarse la han, îl găsi pe Hikojiro 
aşteptându-l cu nerăbdare. Se mutase la al doilea etaj de 
unde se vedea direct în camera lui Mineyama. 

— Cred că Mineyama s-a culcat deja. 

— Da. Ce ai reuşit să afli? 

` — Bine că nu l-am ucis până n-am aflat mai multe. Nu 
Mineyama ţi-a violat soţia, ci fraicic: lui, Soichi. 

— Cum? Faţa lui Hikojiro se albi şi îl năpădi o sudoare 
rece. 

— N-o să crezi, spuse Baian. 

— Ce? 

— Mineyama a venit aici tocmai de la Wakayama special 
ca să-l roage pe Kikuemon să aranjeze asasinarea fratelui 
său. 

— Nu vorbeşti serios! 

— Lucrează printr-un intermediar, un negustor, prieten 
foarte bun al iiecedatului său tată şi care i-a aranjat să fie 
adoptat de ùo tamiiie de samurai de la Wakayama. 


106 


Kikuemon n-ar fi acceptat niciodată un contract prin 
intermediul aitcuiva. Întotdeauna a insistat să cunoască pe 
omul care comanda asasinatul şi să discute de-a îir-a-păr 
înainte de a lua o hotărâre. Se spune chiar că ar fi refuzat 
„o afacere după discuţia amănunţită cu clientul şi de aceea 
avea nume bun printre ucigaşii plătiţi. 

— Soichi e acum în Kyoto. E ca un şarpe veninos, n-are 
nimic bun în el. Chiar fratele lui, nemaiputându-l ignora, a 
fost obligat să acţioneze, dar asta n-o s-o crezi niciodată, 
spuse Baian, bătându-l pe spate pe Hikojiro; am acceptat un 
contract cu Kikuemon obligându-mă să-l omor. Din păcate, 
e vorba de numai douăzeci de galbeni, dar totuşi ţi-aş fi 
recunoscător dacă m-ai ajuta. 


Povestea celor doi fraţi 


Satul Yamabana era la nord de Kyoto, pe drumul spre 
Wakasa. Deoarece capitala era departe de mare, tot peştele 
care se consuma acolo era transportat pe acest drum. În 
Yamabana se găseau două sau trei restaurante la care 
cunoscătorii veneau special, numai peniru a mânca peşte 
proaspăt. 

În imediata vecinătate, la vest de Yamabana. pe malul 
celălalt al râului Takano, era cătunul Matsugasaki. Fratele 
lui Mineyama, Soichi, locuia acolo, într-o casă dè ţară 
părăsită. 

Soichi nu semăna cu fratele său, moştenind de la tatăl lui 
curajul în mânuirea 4rmelor. Fusese un spadasin priceput 
incă din copilărie şi la vârsta de şaisprezece ani nu putea fi 


107 


întrecut în meşteşugui spadei de nici unul din elevii tatălui 
său. 

— Aici e fondul problemei, i-a spus Mineyama lui 
Kikuemon. Se spune că o supraevaluare a calităţilor unui 
tânăr nu duce la nimic bun şi e toarte adevărat. 

După plecarea lui Mineyama la Wakayama, Soichi a 
preluat conducerea școlii tatălui lor. La început, totul părea 
să meargă de minune. Problemele au început mai târziu. La 
numai douăzeci de ani, aroganţa lui alungase toţi elevii. 
Şcoala a dat faliment şi el a început să-şi petreacă toată 
vremea cu băutura şi femeile. Pentru a face rost de bani s-a 
apucat de crime. Licava a mers până ce, într-o zi, s-a bătut 
în duel cu un samurai şi l-a omorât. Silit să părăsească Osaka, 
a pornit să cutreiere prin ţară. După un timp a apărut la Edo 
cu un alt ronin. Atunci a violat-o pe nevasta lui Hikojiro. 

Mineyama stătea liniştit câtă vreme Soichi era departe, 
dar din când în când acesta îşi făcea apariţia la Wakayama 
ca să ceară bani. Mineyama era doar fiu adoptiv şi noua sa 
familie nu era nicidecum bogată, aşa că aceste vizite îi 
provocau multe necazuri. 

Cu doi ani înainte, Soichi se mutase la Kyoto. Scandalul 
în legătură cu duelui de la Osaka se potolise şi, spre 
deosebire de poliţia din Edo sau Osaka, autorităţile de la 
Kyoto acționau foarte puţin eficient. Kyoto era reşedinţa 
Curţii Imperiale şi cetăţenii oraşului respectau legile, în 
general. Şeful magistraţilor avea tendința să evite con- 
fruntările, deci unul ca Soichi putea să facă aproape orice 
voia. 

Se înhăitase cu un vechi prieten, un ronin din Edo, pe 
nume Kimura, şi cu «iți patru ronini de teapa lui, pe care îi 
cunoscuse prin câlâws'u. Au dat de o casă ţărănească 


108 


părăsită, la Matsugasaki, şi s-au mutat acolo, fără a cere voie 
nimănui. Sătenii au încercat să-i gonească, dar ei nici n-au 
vrut să audă; ba mai mult, făceau adesea scurte expediţii pe 
la casele din jur ca să fure mâncare şi să violeze femeile. 

Sătenii s-au plâns autorităţilor, iar acestea au trimis 
poliţişti la faţa locului să rezoive, dar văzând cu cine aveau 
de-a face, au bătut grăbiţi în retragere. 

Mai apoi, Soichi era văzut des la Kyoto, mâncând în 
restaurante tără să plătească, furând şi silind negustorii să-i 
dea bani. Trăia în acest fel de peste douăzeci de ani şi 
devenise specialist. Oamenii legii nu puteau aduce nici o 
dovadă împotriva lui, fiindcă victimele erau prea îngrozite 
pentru a mărturisi ceva. 

Într-o zi, negustorul care aranjase adoptarea lui 
Mineyama venise la Kyoto, cu treburi. Auzind de isprăvile 
criminale ale lui Soichi, s-a întristat nespus şi s-a grăbit să 
ajungă la Wakayama să-i povestească totul lui Mineyama. 

— Dacă se află că ţi-e frate, situaţia ta aici e serios 
periclitată. Trebuie să faci ceva cu el. 

Mineyama şi-a dat seama că nu are de ales, dar el însuşi 
nu putea face nimic cu Soichi, Nu-l interesase niciodată arta 
luptei cu spada sau celelalte arte marţiale, preferând să-şi 
petreacă timpul cu cititul şi studiul. 

— Cred că ar trebui să-i fac felul chiar eu, dar nu ştiu 
dacă am să pot. Oricum, nu-l pot lăsa să se mai poarte aşa. 

Era desperat, dar negustorul i-a şoptit: 

— Ştiu că nu e cazul să mă amestec, dar poate că ar fi 
mai bine să plăteşti pe altcineva să smulgă din rădăcini 
necazul tău. 

— Altcineva? 

— Mă ocup eu. 


109 


Negustorul se dusese la Kikuemon să vadă ce se poate 
face, şi, deşi acesta fusese de acord că treaba se rezolvă, 
spusese totodată că va fi foarte greu să găseşti un om care 
s-o facă pentru mai puţin de o sută cincizeci de galbeni. 

Nici negustorul, nici Mineyama nu puteau strânge o sumă 
atât de mare. Au încercat amândoi tot ce le-a stat în putinţă 
ca să adune banii, dar în final au reuşit să strângă doar 
patruzeci şi cinci de galbeni şi asta fu tot ce luă Mineyama 
cu el când a plecat să-l întâlnească pe Kikuemon la Kyoto. 


— N-o să fie o treabă uşoară, să ştii, îl avertiză Baian pe 
Hikojiro, după cercetarea casei. Sunt acolo şase ronini de 
care trebuie să scâpâm şi toţi sunt periculoşi. Trebuie să ne 
punem. serios capul la contribuție, fiindcă nu ne putem 
măsura cu ei om la om. 

Hikojiro răspunse cu un râs neglijent. 

— Nu îi aşa temător! Dacă ne punem mintea, găsim noi 
ceva, lără doar şi poate. 

— Bine, bine, dar nu te pripi! 

— Fii liniştit, sunt în stare să pierd oricât timp pentru asta. 

Îndată ce Mineyama a primit confirmarea de la Kikuemon 
că sarcina va fi îndeplinită, s-a întors la Wakayama şi a 
inceput să aştepte. 


Indepărtarea treptată a adversarilor 

În după-amiaza aceea, doi dintre roninii care locuiau cu 
Soichi mergeau prin mulţime pe strada Shijo, de lângă râul 
Kamo. Amândoi erau tineri şi foarte beţi. În ochi aveau 
aceeaşi privire bestială ca şi Soichi când o violase pe soţia 


110 


lui Hikojiro în urmă cu douăzeci de ani, dar croiala hainelor 
lor arăta că o duceau bine la Kyoto. 

Această porţiune din strada Shijo era una din cele mai 
populate zone din întregul oraş şi în acea zi însorită de 
toamnă era înţesată de lume şi tarabe. 

— La o parte! 

— Unde dracu” te bagi? zbiera roninul la trecători. 

Traversau podul ca şi cum ar fi fost doar al lor, împingând 
lumea la o parte şi pocnindu-i dacă se mişcau prea încet. 

Deodată, Baian şi Hikojiro au apărut în celălalt capăt al 
podului şi au luăât-o în grabă spre cei doi ronini. Pe la 
jumătatea drumului i-au înghiontit special. 

— Tâmpitule! răcni unul din ei. 

— AL să plăteşti pentru asta! zbieră celălalt. 

Cei doi spadasini ridicară pumnii ca să-i lovească pe Baian 
şi Hikojiro, dar dintr-o dată amândoi roninii îngheţară pe loc 
şi-şi dădură ochii peste cap. 

— Ce au păţit? întrebă un om. 

— Lee rău? | 

Lumea de pe pod privea uluita la cei doi ronini, dar 
Hikojiro şi Baian dispăruseră imediat după ce înfipseseră 
âcele în inimile lor, trecând pe lângă ei. 

Cei doi se clătinară câţiva paşi, apoi se prăvâăliră cu faţa 
în jos, pe scândurile podului. 

Când veni, în sfârşit, poliţia luă cele două cadavre, dar nu 
mai făcu mare lucru. Se vedea uşor ce fel de oameni erau şi 
autorităţile nici nu s-au mai deranjat să afle dacă cineva are 
de gând să reclame cadavrele. 

Au trecut câteva zile fără ca ei să se întoarcă la casa din 
Matsugasaki. iar Soichi a presupus pur şi simplu că s-au 
săturat de traiu: ¿u el şi au plecat altundeva. La scurt timp 


111 


după aceea, totuşi, unul din ceilalţi ronini tineri din banda 
lui Soichi s-a întors de la Kyoto cu noutăţi: 

— Se spune că doi ronini au fost implicaţi într-o bătaie 
pe podul Shijo şi au fost ucişi amândoi. Crezi că au fost ei? 
întrebă tânărul. 

— Tot ce se poate, răspunse Soichi, destul de detaşat. 
Nu-ţi face griji, şi-au căutat-o cu lumânarea. Nici unul nu 
era grozav în lupta cu sabia, dar se băgau tot timpul peste 
tot. Mă mir că n-au păţit-o mai demult. 

Acum mai erau doar patru ronini în casă. 

Trecu încă o săptămână. Într-o zi, Soichi îi chemă pe cei 
doi mai tineri. 

— Vreau să vă duceţi la Heishichi, în Yamabana, şi 
să-mi aduceţi peşte şi sake. Dacă proprietarul face scandal, 
rupeţi-i mâna. Asta îi va da de gândit. 

Cei doi ieşiră în ploaie. 

Heishichi era un han din apropiere, pe care îl terorizau 
în mod gegulat. Furau mâncare şi sake şi dacă proprietarul 
îndrăzieă să se plângă, îi băteau pe clienţi. 

După plecarea celor doi ronini, Soichi se întinse pe 
aşternutul de pe podea şi se întoarse spre Kimura, omul cu 
care călătorea în ultimii douăzeci de ani. 

— Stii, Kimura, spuse, cred că e timpul să plecăm de aici. 

Amândoi aveau acum în jur de patriizeci de ani. 

— Cred că ai dreptate. Până acuma am scăpat de multe, 
dar n-o să ţină la nesfârşit. 

— De ce nu ne-am duce să-i facem iar o vizită lui frate- 
meu, la Wakayama? Îmi place grozav să-i văd mutra când dă 
cu ochii de noi. A fost totdeauna galanton când i-am cerut 
bani, deşi nu erau prea mulţi. 


112 


— Mai bine am pune mâna pe nişte bani ca lumea, 
inainte de a pleca. 

— Ai dreptate, las’ pe mine, zise Soichi, cu un rânjet. 

În vreme ce ei stăteau de vorbă, cei doi ronini se apropiau 
de podul de peste râul Takano. De fapt, era o punte 
rudimentară, din câteva scânduri prinse laolaltă, care traver- 
sa râul. 

Doi ţărani veniră din partea cealaltă şi se îndreptară 
spre ei. 

—  Scuzaţi, spuse unul din ei, înciinându-se adânc. 

Aveau pălării cu boruri late şi pelerine de pai ca să-i 
apere de ploaie. Unul dintre ronini ducea o umbrelă pe 
umăr şi o ridică ameninţător, fulgerându-l cu privirea. 

— Mocofane, scoate pălăria când te adresezi unora mai 
răsăriţi ca tine. 

Ţăranii nu făcură nici un gest de supunere, ci priviră în 
sus la cei doi ronini. Deodată se auzi un sâsâit puternic. Cei 
doi ronini îşi duseră mâinile la față, încercând să se ferească 
de săgețile care ţâşneau spre ei, dar ele îi izbiră în ochi şi în 
gât. În clipa următoare, Baian şi Hikojiro se întinseră, le 
acoperiră gura şi îi înjunghiară în inimă. 

Cei doi ronini muriră pe loc. Baian şi Hikojiro îngropară 
trupurile în pădure. Sângele care acoperise drumul fu în 
curând spălat de ploaie. 


Mai târziu, în acea seară, Soichi vorbea cu Kimura. Deşi 
era întuneric, nu se obosiseră să aprindă lampa. . - 

— Au întârziat. 

— Poate au fugit. 

— Crezi! 

— Asta iiindcă te porţi aşa urât cu ei. 


113 


— Dar cel puţin e sigur că nu le lipsesc băutura şi 
femeile Le dau chiar şi bani de cheltuială. Când i-am 
întâlnit prima dată n-aveau casă, n-aveau masă. Aşa că nu 
văd de ce s-ar plânge. 

— Oricum, se pare că acum am rămas iar numai noi doi. 

— Ca să fiu sincer, e o uşurare că am scăpat, în sfârşit, 
de ei. Dar vocea îi suna ciudat şi nostalgic. 

Chiar şi atunci când se odihneau în casă, săbiile nu le 
părăseau niciodată şoldul — o reflectare a felului de viaţă 
pe care-l duseseră în toţi aceşti ani. Baian şi Hikojiro îi 
spionau adeseori. Şi-au dat seama curând că nu erau o 
pradă la fel de uşoară ca ceilalţi patru. Dar, deşi nu 
rămâneau niciodată cu garda descoperită, nici măcar o clipă, 
până la urmă asta nu i-ar fi putut salva. Din clipa când 
Hikojiro a dat cu ochii de ei, a fost sigur că aceştia erau cei 
care-i distruseseră viaţa cu douăzeci de ani în urmă. 


Răzbunarea lui Hikojiro 


Trecură trei zile şi tot ploua. dar, spre deosebire de ploaia 
puternică ce cădea în ziua în care cei doi ronini mai tineri 
muriseră, aceasta era o ploaie măruntă, ca o ceaţă, căzând 
continuu, încă de dimineaţă. Două feme; poale erau în 
casă — chelneriţe de la Heishichi. 

În acea după-amiază, Soichi îi spusese camaradului său: 

— Încă mai plouă. Ce ai zice de niţică distracţie? 

Năvâliseră în restaurant şi înşfăcaseră primele femei 
tinere care le ieşiră în cale lovindu-le până ce leşinară şi 
luându-le apoi cu ei. Proprietarul restaurantului fusese 


114 


martor la toate cele întâmplate, dar nu putuse face nimic 
pentru a-i opri. 

Când se întoarseră acasă, băură sake-ul furat şi apoi 
începură să-şi facă de cap cu femeile. Dar ce făceau ei 
victimelor era mult mai mult decât viol. Cei doi ronini 
cunoscuseră atâtea lucruri oribile în viaţă, încât faptul că 
provocau durere nu-i impresiona nici cât negru sub unghie. 
Repertoriul lor de perversiuni era nesfârşit. 

Kimura spunea uneori că simte cum porţile iadului se 
deschid ca să-l înghită, ceea ce demonstra cât de profunde 
îi erau spaima şi nesiguranța. Numai atunci când chinuia 
femeile reuşea să scape de spaima asta pentru scurtă vreme. 

Fetele nu se puteau apăra. Hainele le erau sfâşiate şi 
fuseseră bătute aşa de crunt, încât după o oră nici nu mai 
simțeau chinurile la care erau supuse. Trupurile le erau 
năclăite de transpiraţie, iar sânii brăzdaţi de sânge, acolo 
unde bărbaţii le rupseseră carnea cu dinţii. 

— Hai, căţea ce eşti, văd că nu mai ai chef! răcni Soichi 
şi, scoțându-şi sabia cea scurtă, tăie părul fetei. 

Ea era atât de copleşită de ce i se întâmpla, încât nu era 
în stare nici măcar să strige. 

Lumina pâlpâindă a lămpii dădea încăperii aerul unei 
peşteri sau al unui bârlog de animal şi mirosea a sex şi 
transpiraţie. Kimura era extenuat şi moţăia cu capul odih- 
nindu-i-se în poala uneia dintre fete. 

— Căţea afurisită, zbieră Soichi la trupul zăcând inert pe 
podea. 

Însfăcă un smoc din părul ei pubian şi începu să-l 
smulgă. Fata ţipă şi încercă să fugă, dar el o lovi în faţă. 
Apoi se urcă pe spinarea ei şi începu s-o călărească. 

— Aturisito! Aturisito! 


115 


Râse spart, apoi reîncepu să smulgă părul pubian al 
femeii. Ea leşină, cu sângele şiroindu-i pe burtă şi 
coapse. 

Într-un târziu, Soichi se plictisi şi se duse la bucătărie 
să bea apă. Apucă polonicul din polobocul plin şi bău mai 
multe înghiţituri. Kimura se împleticea spre el. 

— După atâta sake, puţină apă nu mi-ar strica, spuse el. 

— Chiar că e bună. 

— Sunt la pământ. 

Kimura bău îndelung. Amândoi purtau săbiile scurte la 
şold, obicei de o viaţă care nu-i părăsea nici măcar o clipă. 

— Ce facem cu femeile? 

— L.asă-le acolo, o să le mai folosim şi mâine. 

Le împinseră cu piciorul într-o parte a camerei şi se 
răsturnară din nou pe paturi. 

Trecu câtăva vreme. 

— Soichi! strigă Kimura deodată, ridicându-se în capul 
„oaselor. Mi-e rău. Tu cum te simți? 

— Ce, ce s-a întâmplat? 

— Pieptul... îmi arde. Se văita, apucându-şi pieptul cu 
mâinile şi strângându-l sălbatic. 

— Ce e? Nu te simţi bine? 

— Nu, numai câ... Aaah! Nu mai pot! 

— Kimura! Faţa lui Soichi avea toate trăsăturile încor- 
date de spaimă. Dintr-o dată simţi şi el o durere în piept, o 
durere ca şi cum ace încinse la roşu i se înfigeau în inimă. 

Se rostogoliră pe jos în agonie, scuipând cantităţi mari 
de sânge până ce înţepeniră. Baian şi Hikojiro urmăreau 
întreaga scenă printr-o gaură din peretele casei. 

— Lucrurile au mers bine, nu-i aşa, Hiko? 


116 


Poni 


— Da, nu şi-au închipuit că apa fusese otrăvită pe când 
erau plecați să-şi ia sake şi femei. Au avut chiar amabilitatea 
să bea multă ca să fim siguri că doza de otravă va fi mortală. 

— Da, am avut mare noroc. Nici n-am visat că or să bea 
amândoi odată. Mă gândeam că va trebui să inventăm ceva 
ca să-l dovedim şi pe ultimul. 

Mergeau în noaptea umedă şi întunecoasă fără nici o 
lumină călăuzitoare. 

— Dar dacă femeile alea au încercat să bea din apă? 
întrebă Hikojiro. 

— Nici o grijă, răspunse Baian, arătându-i o bucată de 
frânghie pe care o avea la el. Am legat-o de ciubăr şi, dacă 
vreuna din ele ar fi înci:“cat să bea, l-aş fi răsturnat. L-am şi 
vărsat, de altfel, după ce otrava a început să-şi facă efectul. 

— Te gândeşti la toate, Baian, spuse Hikojiro, cu o undă 
de admiraţie în voce. 

— Da, dar otrava a lost scumpă. A trebuit să cheltui tot 
ce am primit pentru treaba asta. 

Hikojiro nu răspunse şi, în vreme ce mergeau, Baian îşi 
dădu seama că plânge. 

Când se întoarseră la han, Hikojiro ingenunche şi se 
închină spre Baian. 

În acea noapte, ploaia se opri, în sfârşit. 

— Ce zici, Hikoţiro, nu e cazul să ne îndreptăm înapoi 
spre Edo? întrebă Baian. 

— Cum doreşti. 

Stătură şi băură sake, mâncând din vinetele murate lăsate 
de chelneriţă de cu seară, pentru noapte. 

— Grozav de bun, remarcă Hikojiro, lingându-se pe 
buze. 


%® 


117 


— Am citit undeva că vinetele de toamnă răcesc intes- 
tinele şi sunt otrăvitoare. 

— Ştii prea multe ca să-ţi fie bine, Baian. 

— Nu, serios. Sunt aşa bune, încât lumea mănâncă fără 
măsură şi tot ce e în exces face rău. 

— Ca cei doi ronini, precis au băut prea mult, nu? Şi uite 
ce au păţit! À 

Se întinse, râzând încă, şi în câteva minute începu să 
sforăie. De regulă, nu adormea niciodată aşa uşor. Baian se 
ridică şi-şi acoperi prietenul cu o cuvertură. 


Într-o zi de toamnă, doi ani mai târziu, Baian fu acostat 
de un samurai de vârstă mijlocie. Privindu-l mai atent, îşi 
dădu seama că e Mineyama. Venise la Edo cu treburi, dar 
se îngrăşase aşa de tare, încât Baian nu-l mai recunoscu. 

— Ce ar fi să stăm puţin la taclale la câteva ceşti de sake? 
spuse Baian, luând-o înainte spre o cârciumă din apropiere. 
Pălăvrăgiră o vreme, apoi Baian zise ca din întâmplare: 

— Data trecută ziceai că ai un frate. Totdeauna mi-am 
dorit şi eu unul, fiindcă am fost singur la părinți. 

Mineyama îl întrerupse cu un gest: 

— Greşeşti. E mult mai bine fără frați, spuse el încruntat. 

— Chiar aşa? 

— Da. 

— Apropo, ce mai face fratele dumitale? Sper că e bine. 

— Nu — spuse el cu un zâmbet satisfăcut lăţindu-i-se pe 
chip. A murit mai demult. 


~ 


118 


SĂ-L LĂSĂM ÎN PLATA DOMNULUI 


TRECUSERĂ DOUĂ SĂPTĂMÂNI DE CÂND BAIAN ŞI HIKOJIRO 
îl omorâseră pe roninul Soichi şi pe cei cinci oameni ai lui, 
dar încă nu dădeau nici un semn că ar vrea să plece din 
Kyoto. Autorităţile nu se obosiseră să ancheteze morţile 
celor şase ronini. Făcuseră atâtea rele în Kyoto, încât 
nimănui nu-i păsa cine i-a omorât; oamenii erau pur şi simplu 
uşuraţi să ştie că sunt morţi. În orice caz, Baian şi Hikojiro 
erau curaţi. Chiar în cazul unei anchete. nimic nu indica vreo 
legătură a lor cu asasinatele. 

Vara se transforma în toamnă, pe zi ce trecea. Pe 
măsură ce copacii se împodobeau în culorile toamnei, 
vechea capitală căpăta un aspect din ce în ce mai plăcut. 
Baian şi Hikojiro erau încântați să viziteze împrejurimile 
oraşului, mai ales Hikojiro care le vedea pentru prima 
dată. Reuşiseră aproape să uite că sunt ucigaşi plătiţi, până 
când Hikojiro sugeră că n-ar fi rău să se gândească la 
întoarcerea la Edo. 

— Vreau să vizitez mormântul lui Ohiro, zise el, să-i spun 
că, în sfârşit, am răzbunat-o. 


119 


Baian numără banii rămaşi. 

— În ritmul ăsta, va trebui să ne apucăm de lucru chiar 
în clipa în care ajungem acasă. Avem foarte puţini bani. 

— Ştiu, răspunse Hikojiro cu un oltat resemnat. 

În acel moment veni un om să-i spună lui Baian ca 
Kikuemon vrea să-l întâlnească la restaurantul Izutsu. 


— Mă simt vinovat că ţi-am încredinţat o treabă aşa prost 
plătită, îi spuse Kikuemon lui Baian. Aş vrea să mă revanşez 
oferindu-ţi alta. De data asta foarte bine remunerată. Când 
voiai să te întorci la Edo? 

— Păi, zise Baian, cu ochii sclipind glumeţ, am terminat 
banii şi sunt obligat să lucrez aici ca doctor ca să adun alţii 
pentru drum. 

— Oseki mi-a spus că mai eşti în oraş, aşa că am trim 
să te cheme imediat, explică Kikuemon. Suma plătită e mare, 
dar nu va fi treabă uşoară. 

— Câi se plăteşte? 

— O sută de galbeni. 

Preţul plătit pentru un omor varia în funcţie de iden- 
titatea victimei, iar cincizeci de galbeni se considera în 
general un preţ bun. Pentru a valora o sută, victima trebuia 
să fie într-adevăr o persoană ieşită din comun. Baian 
rămase tăcut. Nu era treaba lui să întrebe despre motivele 
pentru care victima merita să moară, aceasta îl privea pe 
mijlocitorul care oferea slujba. Implicit, avea încredere în 
Kikuemon. Lucrase pentru el de trei ori în trecut şi 
încrederea nu-i fusese înşelată. Atuncyse hotărî: 

— Foarte bine, o fac. 

— Perfect. 

— Povesteşte-mi. 


120 


— Ca să fiu sincer, it oler treaba asta după ce am văzut 
felul în care tu şi Hikojiro v-aţi ocupat de acei ronini. Nu 
cred că vei putea să te descurci singur. 

— Cine e? Unde stă? 

— Îl cheamă Kaneko Matazo. E ronin şi un spadasin 
excelent. | 

— Şi eu nu trebuie decât să-l omor pe acest ronin, nu? 

— Da. Eşti sigur că vrei să te implici? 

Baian simţi că entuziasmul pentru misiunea sa îi creşte. 
Dacă acel Kaneko era aşa puternic şi rău precum îi spusese 
Kikuemon, ar fi o provocare bine venită să-şi măsoare 
ascuţimea minţii cu puterea trupului lui. 

— Şi unde locuieşte? 

— Într-un sat aproape de Kyoto. 


Ciuperci fierte în abur 


O mulţime de insecte bâzâiau în grădina hanului, în timp ce 
Baian şi Hikojiro stăteau la un pahar. Aroma ciupercilor 
fierte în abur umplea încăperea. 

— Miroase foarte bine, Baian, spuse Hikojiro, lingân- 
du-şi buzele. 

Baian se întinse să ia o ciupercă cu beţişoarele, oferin- 
du-i-o lui Hikojiro. 

— Sunt şi mai gustoase dacă se prepară imediat după ce 
au fost culese, explică Baian. 

— Să ne întoarcem la treaba cu Kaneko, zise Hikojiro. 
Suntem amândovterminaţi după ce am avut de-a face cu acei 
ronini şi avem destui bani ca să ne întoarcem la Edo fără 
probleme. Eşti sigur că nu e piea mult pentru noi? 


121 


— Ştiu, Hiko, dar e vorba de o sută de galbeni. 

— Da, n-ai oferte din astea chiar în fiecare zi, aprobă 
Hikojiro. 

— De ce să n-o facem împreună? Putem câştiga 
fiecare câte cincizeci de galbeni şi apoi să plecăm acasă 
liniştiţi. 

Hikojiro clătină din cap aprobator. 

— Las la aprecierea ta. 

— Nu poţi face aşa ceva. 

— Nu, m-am hotărât ca de acum înainte să fac tot ce 
spui tu. 

Baian nu mai insistă. 

— Deci o facem împreună. 

— Mie îmi convine. 

Privirile li se întâlniră o clipă. 

— De data asta va fi bine, spuseră ei într-un glas. 
Cel de-al şaselea simţ, pe care îl au toţi ucigaşii 
profesionişti, le spunea că vor duce treaba la bun sfârşit 
fără nici un impediment, dar amândoi ştiau că acest simţ 
nu e€ infailibil. 

După ce Baian îl ajutase să-şi răzbune soţia şi copilul, 
Hikojiro hotărâse să facă absolut orice pentru prietenul 
său, chiar cu preţul vieții. 

— Deci unde îl găsim pe Kaneko ăsta? 

— Într-un sa: numit Mekawa, nu departe de Kusatsu. Se 
pare că se ascunde împreună cu un tânăr de cincisprezece 
sau şaisprezece ani. 

— Se ascunde? 

— Kikuemon nu mi-a dat amănunte, dar mi-a spus că 
acest Kaneko fusese în suita unui lord din vestul ţării. 


122 


— Tânărul îi e fiu sau frate? 

— Nu ştiu. 

— ÎI ucidem pe Kaneko pentru fostul lui stăpân? 

— Kikuemon n-a spus şi nici eu n-aveam de gând să 
întreb. Baian îşi ţuguie buzele şi scoase pipa, pe care o ţinea 
într-o cutie agăţată în partea din spate a brâului. Pipa de 
argint masiv era făcută de unul din cei mai pricepuţi meşteri 
din ţinut. O păstra ca amintire a profesorului şi 
binetăcătorului său, Etsudo. 

— Acest Kaneko a fost atacat de şase ori de spadasini şi 
de fiecare dată şi-a omorât atacatorii. 

— Pare un adversar demn de, toată atenția, spuse 
Hikojiro, cu o privire cruntă. 

— Nu numai atât, dar e şi foarte voinic. 

— În cazul ăsta poate ar trebui să-l provoci la o partidă 
de sumo. 

Baian luă cei cinzeci de galbeni primiţi ca avans, numără 
douăzeci şi cinci şi-i puse în faţa lui Hikojiro. Apoi suflă un 
fuior de fum din gură. 

— Când plecăm? întrebă Hikojiro. Mâine? 

Baian dădu din cap. 

Nu erau decât şase leghe de la Kyoto până ia Kusatsu, 
iar de acolo numai o aruncătură de băț până în satul 
Mekawa. Au hotărât să găsească mai întâi un han la 
Kusaisu şi să-l folosească ca bază de unde să spioneze 
prada. Baian scoase harta pe care i-o dăduse Kikuemon şi 
o desfăcu pentru. Hikojiro. Era Un plan al străzilor din 
Mekawa, iar casa în care se ascundea Kaneko era însem- 
nată vizibil. 


Un noroc neaşteptat 


Kusatsu-era un nod de circulaţie important la XA Kyoto, 
unde se bifurcau cele două, drumuri principale tare legau 
Edo de capitală. Numeroasele hanuri şi localuri së înprijeau 
de şirurile nesfârşite de călători şi negustori. 

Baian şi Hikojiro părăsiră Kyoto purtând haine 
uşoare de călătorie. Când ajunseră la Kusatsu, 
iraseră la un han numit Nomuraya. În prima noapte, 
Baian dădu bacşişuri generoase servitorilor şi se 
împrieteni cu ei, fiindcă intenţiona să folosească 
hanul ca bază de operaţii până ce reuşeau să ducă 
treaba la bun sfârşit. | 

— Aşteptăm nişte prieteni să vină aici, explică Baian 
proprietarului. Aşa că o să stăm câteva zile. 

A doua zi dimineaţa, târziu, Baian şi Hikojiro, purtând 
haine obişnuite de orăşeni, porniră spre Mekawa. Baian juca 
rolul doctorului de la Kyoto, iar Hikojiro se dădea drept 
servitorul lui. 

— Mergem în vizită la un prieten la Ishibe, spuse Baian 
părăsind hanul. Nu întârziem mult. i 

Ishibe se găsea la două leghe jumătate distanţă, iar 
Mekawa era în drum. Nu era un sat prea mare, dar se 
mândrea cu un han numit Iseya, care servea o specialitate 
vestită. 

Când sosiră la Mekawa era cam devreme pentru prânz, 
dar Baian arătă spre Iseya şi spuse: 

— Ştiai că aici s-a făcut prima dată ofu fript, cu sos de 
fasole dulce? 

— Ştii o mulţime de lucruri, Baian. 


124 


intrară şi gustară puţin tofu, apoi băură o sticlă de sake. 
Fiind încă devreme, erau singurii clienţi. 

Nu bătea vântul şi cerul era acoperit. 

— Totul a fost delicios, spuse Baian chelneriţei, 
zâmbind, pe când îi dădea bacşişul. Cred că un ronin voinic 
stă în sat cu un tânăr. Mi s-a spus că e bolnav şi am venit 
să-l consult. Îmi spui unde locuieşte? 

Cum deschise gura, atitudinea chelneriţei se schimbă. 

— Aşteptaţi puţin, vă rog, spuse ea şi se grăbită intre în 
bucătărie, lăsându-i pe Baian şi Hikojiro să schimbe priviri 
mirate. 

Foarte curând, proprietarul hanului apăru din spate: 

— Scuzaţi, domnule, dumneavoastră sunteţi doctorul de 
la Otsu? 

— Chiar el, răspunse Baian, fără să clipească. 

— Un băiat din sat a fost după dumneavoastră azi- 
dimineaţă, dar a venit înapoi spunând că nu v-a putut vorbi. 
Sunteţi doctorul Kyoan, nu? 

— Aşa e. 

Se pare că proprietarul îl cunoştea bine pe Kaneko şi, 
mai mult, roninul sau tânărul său însoțitor era bolnav. 
Minciuna lui Baian s-a dovedit adevărată. Era un noroc de 
necrezut. 

— Se simte aşa râu? 

— Da, spuse proprietarul, cu o privire dezaprobatoare, 
şocat în mod evident că un doctor mănâncă şi bea când e 
aşteptat de un pacient. Se pare că deşi Kaneko era acolo de 
numai trei luni era iubit în sat. 

— Păi să mergem să vedem bolnavul, spuse Baian, ridi- 
cându-se şi aruncându-i o privire cu înţeles lui Hikojiro. 


125 


Chelneriţa îi conduse peste un câmp din spatele hanului 
la o casă ascunsă într-un crâng de bambus, la poalele unui 
deal. 3 

— Aicea e, spuse ea, arătând spre casă. 

Baian se uită la Hikojiro ca şi cum ar fi spus: „Asta e, 
cum s-o nimeri acum.“ 

Pe ascuns, Hikojiro începu să-şi pregătească ţeava de 
suflat săgeți, în timp ce mergea. 

Când intrară în casa întunecată, primul lucru de care 
dădură cu ochii fu trupul imens al unui bărbat zvârcolindu-se 
în agonie, pe un pat din colţ. Lângă el era un băiat de 
cincisprezece sau şaisprezece ani, care părea că nu ştie ce să 
facă. Uriaşul era copleşit de durere. 

Băiatul se sculă repede. 

— Doctorul Kyoan? întrebă el. 

— Da, răspunse Baian cu răceală. 

— Repede, vedeţi ce puteţi face pentru el. 


Soarta lui Kaneko 


Omul întins în pat părea deosebit de puternic. Sabia 
montată în stilul Satsuma de lângă el era atât de lungă, încât 
părea mult prea grea pentru a fi mânuită de un om obişnuit. 

Acesta era roninul Kaneko. 

Deşi durerea era suficient de mare sprc a-l face să se 
zvârcolească şi să geamă, se părea că se mai potolise pentru 
moment. 

— Mă numesc Kyuma, spuse tânărul. Hotărât lucru, era 
foarte îngrijorat, dar vorbea pe un ton calm, măsurat. De 


126 


două sau trei ori în dimineaţa asta a avut nişte crize 
îngrozitoare şi s-a tăvălit pe jos de durere. Eu, împreună cu 
doi flăcăi din sat, am încercat să-l ţinem, dar e prea puternic 
pentru nol. 

Lui Baian îi venea greu să creadă că acel Kaneko e omul 
hain descris de Kikuemon. Îl consultă rapid şi, fiind un 
doctor iscusit, făcu o treabă mult mai bună decât ar fi făcut 
oricare doctor de ţară. Kyuma stătea şi se uita, strângând 
pumnii în încercarea de a se opri din tremurat. Doi ţărani 
zdraveni stăteau în spatele lui. Erau acolo special pentru a-l 
ține pe Kaneko atunci când avea crize. Amândoi erau la 
capătul puterilor. 

Trupul uriaş al iui Kaneko era acoperit cu păr negru şi 
des. Pe umăr avea o urmă de sabie şi încă două pe piept. 
Rănile erau superficiale şi aparent proaspete. 

Baian s-a gândit că rănile trebuie să fi fost făcute în 
timpul încercărilor nereuşite de asasinat anterioare. Ar fi fost 
nevoie într-adevăr de un spadasin extrem de abil pentru a-l 
depăşi pe acest uriaş. De aceea ajunsese Kikuemon să 
recurgă la ucipaşi profesionişti ca el şi Hikojiro. Deşi €i nu 
erau deloc pricepuţi în mânuirea sabiei, cunoşieau 
nenumărate alte metode de a desființa un duşman — ace, 
țevi de suflat, otrăvuri — şi, mai presus de orice, e: aveau 
voința nestrămutată de a reuşi. 

— Acest om îţi €...? întrebă Baian, privind la Kyuma. 

— Prieten... răspunse tânărul, pielea moale de pe gât 
inroşindu-i-se. i 

— Prietenul tău? 

— Da. 

Kaneko cei zdravân avea vreo treizeci de ani, în ump ce 
Kyuma era un băiat cu înfăţişare fragilă, cu cei puţin 


127 


cincisprezece ani mai tânăr. Lui Baian îi venea greu să 
creadă că erau numai prieteni. 

Baian termină consultul şi-i făcu semn lui Kyuma să vină 
afară. 

— Cum e, doctore? 

Baian scutură din cap. 

— Nu puteţi tace nimic pentru el? 

— Mă tem că acum îngrijirea medicală nu-i mai foloseşte 
la nimic. 

Kaneko suferea de apendicită, o boală care în zilele 
noastre poate fi vindecată printr-o simplă operaţie, dar la 
vremea aceea nu se putea face mai mult decât să aştepţi şi 
să te rogi. 

În clipa aceea Kaneko scoase un țipăt îngrozitor. Kyuma 
se repezi înăuntru. Hikojiro îi urmase afară şi acum se duse 
lângă Baian. 

— Aici nu mai au nevoie de noi, spuse el. 

— Cât mai are de trăit? 

— Probabil că nu rezistă până la sfârşitul zilei. 

— Nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva. Sunt năimit să ucid 
un Om, ca să aflu că e deja pe moarte când ajung eu acolo. 

— Nici mie, 

Sunetul care se auzi din casă semăna mai mult cu urletul 
unei fiare rănite decât cu al unui om. 

— Aahhh! Îmi iau foc maţele! ţipa Kaneko. 

Convulsiile îi deveniră şi mai violente. Kyuma şi cei doi 
ţărani nu puteau face decât să încerce să-l ţină. 

— Nu mai pot! Nu mai rabd durerea asta! Kyuma, va 
trebui să te descurci singur... ăsta e sfârşitul! 

Se ridică brusc în picioare, scuturându-se de cei trei flăcăi 
ca de muşte. 


128 


— Kaneko, stai, nu! 

Auzind durerea din glasul lui Kyuma, Baian şi Hikojiro 
se repeziră înapoi în casă. Au rămas uluiţi de ce le-au văzut 
ochii. Cei trei tineri zăceau încă pe podea, acolo unde 
căzuseră. Kaneko, cu picioarele larg desfăcute, puse mâna 
pe mânerul sabiei sale scurte: O scoase din teacă şi Şi se 0 
împlântă în inimă, împroşcând camera cu sânge. 

Baian rămase nemişcat. Kaneko se prăvăli în genunchi. 
Mâinile i se descleştară de pe mânerul sabiei şi căzu pe spate, 
cu faţa în sus. 

— Kaneko! ţipă Kyuma şi se repezi la el, îngropându-şi 
faţa în pieptul lui uriaş. 

Cei doi ţărani priveau fără să scoată o vorbă. 


Dragoste interzisă 


— Eu cred că cei doi, Kyuma şi Kaneko, erau amanti, îi 
spuse Baian lui Hikojiro. 

— ŞI eu am rămas cu aceeaşi impresie, răspunse 
Hikojiro. 

Cei doi se grăbiseră să ajungă la hanul lor şi plecaseră 
imediat. Kaneko fiind mort, nu aveau nici un motiv să 
rămână la Kusatsu. În acea noapte plănuiră să doarmă la 
Otsu. 

— Asta înseamnă că-n-o să luăm nici un ban: . 

— Asta-i situaţia, n-avem ce face. 

Kaneko murise de moarte naturală, fără ajutorul lor, 
deci ei nu trebuiau să fie plătiţi — nu aveau nici un drept. 

Dacă Baian îi spunea lui Kikuemon că el pricinuise 
moartea lui Kaheko, nu numai că putea păstra avar sul, dar 


129 


trebuia să primească şi restul de cincizeci de galbeni. Dar 
dacă adevărul ieşea vreodată la iveală, reputaţia lui se ducea 
de râpă. 

Pe când traversau podul Seta, Baian se întoarse spre 
Hikoţiro. 

— În spuneam» adineauri că păreau amanți, dar nu cred 
că e vorba de o relaţie sexuală. 

Există două feluri de relaţii între bărbaţi: una e sexuală, 
ca şi cca dintre bărbat şi femeie, iar cealaltă pur platonică. 
Cea de a doua era foarte des întâlnită printre samurai în 
perioada Edo şi Baian îşi închipuia că acesta era tipul de 
legătură dintre Kaneko şi kyuma. 

— Crezi? replică Hikojiro, zâmbind strâmb. Eu am peste 
patruzeci de ani, dar mă tem că treaba asta n-o s-o înţeleg 
niciodată. 

— Stil, Hiko... 

— Ce? 

Amurgul se transforma în întuneric. Baian, de pe pod, 
privea râul. 

— ŞUL... 

— Ce vrei să spui, Baian? 

-— Nu cred că erau oameni răi. 

— Şi mie mi s-a părut la fel. 

— Nu mă pot opri să mă pândesc că cel care a plătit 
pentru treaba asta l-a minţit pe Kikuemon în privinţa 
adevăratelor motive. 

— Mă întreb de ce se ascundeau. 

— Habar n-am. 

— Cine crezi că a plătit pentru treabă? 

— N-am idee. 

-— Dar, oricine ar fi tost, ştia unde se ascund şi, probabil, 
supraveghea casa. 


130 


— Ceea ce înseamnă că ne-a văzut şi pe noi. 

— E prima dată când mi se întâmplă aşa ceva. 

— Oricum, hai să ne întoarcem la Kyoto, spuse Baian. 
După ce-i înapoiem banii lui Kikuemon, putem să începem 
călătoria înapoi spre casă. 

— Asta îmi sună cât se poate de bine. 

— Ştii, sunt destul de nerăbdător să-mi fac iar meseria 
de doctor ca să mai câştig şi bani cinstiţi. 

— E şi cazul meu. 

După o noapte la Otsu, ajunseră la Kyoto în dimineaţa 
următoare, ducându-se direct la Kikuemon, la restaurantul 
amantei lui. 

Înainte ca Baian să deschidă gura, Kikuemon îl bătu pe 
spate şi spuse: 

— Bravo. Ştiam eu că mă pot baza pe tine. Apoi adăugă, 
cu surprindere în voce: 

— Totuşi, nu-mi închipuiam că poţi s-o faci aşa repede. 

Era limpede că primise deja un raport despre moartea lui 
Kaneko, ceea ce însemna că avusese pe cineva care 
supraveghea casa roninului din Mekawa. Oricine a fost, a 
crezut că moartea lui Kaneko era opera lui Baian şi a lui 
Hikojiro. 

— Poftim restul de bani, spuse Kikuemon, punând! 
monedele pe masă. 

Pe moment, Baian nu spuse nimic. Hikojiro ţinea privirea 
plecată, un zâmbet slab jucându-i pe buze. Deodată, Baian 
întinse mâna şi luă banii. 

— Mulţumesc, spuse, băgând punga cu bani în kimono. 

Hikojiro rămase cu gura câscată. Se uită la Baian ca şi 
cum i-ar fi spus: „Ce faci? Dacă nu spui adevărul acum, eşti 
terminat“. Dar pe chipui lui Baian nu se citea absolut nimic. 


131 


— În noaptea în care am vorbit, începu Baian, ne-am 
repezit până la Mekawa şi am pus otravă în sake-ul lui 
Kaneko. Vă daţi seama că era o treabă periculoasă, fiindcă 
trebuia să ne asigurăm că-l omorâm pe Kaneko fără să ne 
atingem de Kyuma. Trebuie să recunosc totuşi că lucrurile 
au mers. chiar mai bine decât am îndrăznit să sperăm. 

Au plecat de la restaurant şi s-au grăbit înapoi la han, 
unde au început să împacheteze, în vederea întoarcerii la 
Edo. 

Hikojiro rămase tăcut. 

Baian îşi puse mănuşile. 

— Am hotărât să luăm totuşi banii. spuse el, uitându-se 
Ja Hikojiro cu coada ochiului. 

Acesta îl privi o clipă în tăcere, apoi spuse: 

— E hotărârea ta, eu accept orice spui tu. 

Plecară din Kyoto în aceeaşi zi şi la căderea nopţii erau 
iar la Otsu. 


O schimbare de plan 


În aceeaşi noapte, pe la opt, Baian se duse la toaletă, care 
era lângă grădina interioară. Tocmai se pregătea să se 
întoarcă în cameră, când auzi paşi pe coridor. Se gândi că e 
vorba de câţiva oaspeţi întârziaţi, care se întorceau de la 
baie. Unul din ei spuse: | 

— Acum că a murit Kaneko, nu mai avem de ce să ne 
temem. 

Cum auzi asta, Baian rămase unde era şi aşteptă. De 
îndată ce cei trei samurai trecură, se strecură afară şi-i văzu 


132 


intrând pe o uşă din capătul coridorului. Apoi se grăbi să 
ajungă în camera lui de la etajul al doilea, unde Hikojiro încă 
mai bea. 

— Hiko, treaba începe să devină din ce în ce mai 
interesantă. 

— De ce? Ce s-a întâmplat? 

Baian îi povesti dintr-o suflare ce auzise. 

Câteva minute mai târziu, Hikojiro se strecură târâş până 
sub podelele camerei unde cei trei samurai se apucaseră de 
băutură. Rămase acolo aproape două ore, ascultând ce 
vorbeau, apoi plecă şi mai făcu o baie ca să se încălzească, 
înainte de a reveni ia el în cameră. Când Hikojiro intră, 
Baian începu să-i încălzească o sticlă de sake. 

— N-o să-ţi vină să crezi, Bgian. 

— Ce ai auzit? 

— Kyuma era pajul unuia dintre fiii lordului. 

— Care lord? 

— N-am auzit şi oricum nu are prea mare importanţă. 

— Altceva? 

— Păi, tânărul lord a încercat să-l silească pe Kyuma să 
facă amor cu el, dar băiatul a retuzat. Jignit de refuzul lui 
Kyuma, tânărul lord a hotărât să-l pedepsească, ordonând 
servitorilor să-i mânjească faţa cu excremente de animal. 

— Tânărul lord nu mai e un copil, îl auzise Hikojiro 
spunând pe unul din samurai. Nu era cazul să meargă aşa 
departe. 

— Dar ce-a urmat e şi mai interesant, continuă Hikojiro. 
Kyuma nu şi-a putut ierta stăpânul pentru felul în care fusese 
tratat şi, cu toate că arăta ca un copil, avea o voinţă foarte 
puternică. A aşteptat cu răbdare până i-a venit rândul să 
stea noaptea de pază în faţa uşii tânărului lord. În mijlocul 


133 


nopţii, s-a lurişat în cameră, şi-a înjunghiat stăpânul cu un 
pumnal şi a fugit din castel. 

— Deci de aia îl urmăresc. Dar familia lui? întrebă Baian. 

— Au murit cu toţii — s-au sinucis. 

— Asta înseamnă că ei ştiau ce are de gând şi s-au sinucis 
pentru a-i permite să acţioneze în voie. 

Din cele puse cap la cap de Hikojiro din discuţia 
samurailor, reieşea că Kyuma se răzbunase. Kaneko era 
probabil în suita aceiuiaşi lord, dar văzând ce făcuse Kyuma, 
îşi părăsise stăpânul şi fugise cu băiatul pentru a-l apăra de 
samuraii care urmau să fie trimişi după el. 

Clanul încerca să-l aducă înapoi pe Kyuma pentru a-l 
pedepsi, dar nu putea acţiona în mod deschis, fiindcă lumea 
l-ar fi aprobat pe Kyuma dacă ar fi aflat de ce îşi omorâse 
acesta stăpânul. În acelaşi timp, clanul nu-i putea lăsa pe 
Kyuma şi Kaneko nepedepsiţi. Irimiseseră mai mulţi 
spadasini pe urmele lor ca să- i omoare, dar aceştia siârşiseră 
cu toţii prin a fi ucişi ei înşişi. În cele din urmă, cineva luase 
legătura cu Kikuemon şi în acel moment Baian şi Hikojiro 
intraseră în scenă. 

— Aşa le trebuie samurailor! zise Baian, cu dispreţ. 
Vorbesc de Comportamentul Războinicului, dar nu sunt în 
stare nici măcar să pună mâna pe un băiat şi pe iubitul lui. 

Odată înlăturat Kaneko, nu vå fi nici o problemă pentru 
cei din clan să-l captureze pe Kyuma; fără îndoială, cei trei 
samurai din camera de dedesubt fuseseră trimişi în acest 
scop. Li se ordonase probabil să-l aducă înapoi spre a fi 
pedepsit sau, dacă asta nu era posibil, să-l omoare pe loc. 

— Dar Kyuma nu pare să ştie că ei îi cunosc as- 
cunzătoarea, spuse Baian. 


134 


— Nu, atâta timp cât Kaneko era cu el, ei n-ar fi avut 
nici un avantaj lăsându-l pe Kyuma să afle că îl caută. 

— Dec: totuşi am avut dreptate să iau banii. 

— Tu chiar ai fler în chestiile astea, Baian. 

— Precis i-au spus lui Kikuemon că acel Kaneko e un 
om rău care s-a întors împotriva stăpânului săi şi el i-a crezut. 

— Cum crezi că au luat legătura cu el? 

— Probabil printr-un negustor, la Osaka. Kikuemon are 
o grămadă de cunoştinţe acolo. | 

— Ce părere ai, Baian? 

— Bine, ştiu ce vrei să spui şi cred că probabil ai 
dreptate. 

— Hai să bem ceva mai întâi. 

— Da, pe urmă putem «iscuta în amănunt. Asta ce-a fost? 

— Cum? 

— Oh, era ploaia. 

— Apropo, crezi că tânărul Kyuma le va permite acelor 
samurai să-l ia fără luptă? 

— Nu, aş zice că se va lupta până la sfârşit. 

— Atunci va fi omorât. 

— Da, aşa se pare. 


Moartea pândeşte în noapte 


La ora două noaptea, Baian şi Hikojiro se furişară în 
camera celor trei samurai care băuseră vârtos ši acum 
dormeau duşi. 

Cei doi ucigaşi îngenuncheară lângă pernele celor ador- 
miţi. Hikojiro găsi o carafă cu apă şi o goli într-o tavă. Apoi 
luă o foaie de hârtie şi o înmuie în apă. 


135 


Între timp, Baian îşi puse an inel de piele pe deget, scoase 
un ac din interiorul gulerului şi-l ținu între dinţi. Îi făcu semn 
lui Hikojiro că e gata. 

Acesta luă foaia de hârtie udă şi o lipi pe faţa celui mai 
apropiat dintre cei trei samurai care dormeau. În acel 
moment, Baian înfipse adânc acul său ucigaş în urechea 
samuraiului. Omul avu o tresărire, apoi muri fără un sunet. 

Al doilea ac se afla deja între dinţii lui Baian şi el îi făcu 
semn din nou lui Hikojiro. 

Hikojiro lipi o foaie de hârtie peste faţa samuraiului care 
dormea în mijloc, în timp ce Baian îi împlârtta acul în inimă. 
Omul avu o zvâcnire scurtă apoi rămase nemișcat şi el. 

Deodată, cel de al treilea samurai mormăi ceva în somn 
şi se întoarse pe o parte. Baian şi Hikojiro se retraseră în 
colţul camerei, urmărindu-şi prada îndeaproape. 

Când omul se linişti şi începu să storăie, Hikojiro se 
întoarse la poziţia sa de lângă pernă. Cel de al treilea ac era 
pregătit. Hikojiro pregăti hârtia udă şi o ridică cu amândouă 
mâinile. Baian aprobă pentru a treia oară, întinse mâna 
stângă şi-l întoarse pe samurai pe spate. 

Ochii acestuia se deschiseră, dar înainte ca el să se poată 
mişca, Hikojiro îi trânti hârtia pe faţă şi acul lui Baian fulgeră 
în lumina slabă a lămpii. 


Dimineaţa, la vremea când cadavrele fură păsite de una 
din servitoare, Baian şi Hikojiro ajunseseră deja la Kusatsu. 
Baian lăsase atât banii pentru cameră, cât şi un bacşiş 
generos. | 

Nori negri acopereau cerul, iar aerul de dimineaţă era 
răcoros. Trecură repede prin Kusatsu fără un cuvânt, 
îndreptându-se spre Mekawa. Când sosiră la hanul unde 


136 


mâncaseră tofu fript în prima zi, găsiră uşa din faţă închisă 
încă. 

— Te rog aşteaptă aici, Hiko, spuse, Baian. Se duse în 
spatele clădirii, la bucătărie, şi rugă o servitoare să-l cheme 
pe proprietar. 

— E chiar doctorul Kyoan de la Oisu! spuse bătrânul, 
bucuros. 

— Kaneko a fot îngropat? 

— Da. 

— Ce legătură avea cu satul? 

Îndoiala umbri o clipă faţa bătrânului, dar când hotărî 
că Baian n-avea nici o intenţie rea, răspunse: 

— Mama lui s-a născut aici. 

Baian clătină din cap. Ghicise că acel Kaneko fusese fiul 
nelegitim al unei servitoare care lucra pentru famiha 
Kaneko. Roninul moştenise numele de familie fiindcă nu 
exista un moştenitor legal. 

— Kyuma mai e în casa Kaneko? 

— Da, de ce? 

Baian scoase un pachet din kimono. Conţinea cincizeci 
de galbeni şi o scrisoare. 

— Ţi-aş rămâne recunoscător dacă i-ai da asta. 

— Dar dumneata unde vei fi? 

— Am o treabă urgentă la Edo, dar va şti el ce să tacă 
cu ele. 

Proprietarul nu ştia ce se întâmplă, dar văzu clar că Baian 
n-ar fi acceptat un refuz. Luă pachetul. 

— Mulţumesc şi la revedere. 

Baian se îndreptă în grabă spre locul unde îl aştepta 
Hikojiro. 

— S-a făcut. 


` 


137 


Îşi puse pălăria şi apoi plecară repede mai departe. 
Scrisoarea pentru Kyuma suna aşa: 


Pleacă din casă cât de repede; duşmanii ştiu unde eşti. 
Foloseşte banii cum crezi de cuviinţă. 
Omua Kyoan 


Baian şi Hikojiro zoreau pe drum, sperând să 
depăşească trecătoarea Suzuka înainte de căderea nopţii. 

— Hiko, simţi mirosul crizantemelor? 

— Nu. Dar tu ai un miros mai ascuţit ca mine. 

— De-abia aştept să mă întorc la Edo. 

— Şi eu la fel. Dar ce crezi că o să i se întâmple lui 
Kkyuma? 

— N-am idee. 

— Crezi că or să trimită alţi oameni după el? 

— Aşa îmi închipui. 

Işi continuară drumul fără să-şi încetinească paşii. 

— Am făcut ce am putut pentru el, spuse Baian, dar 
n-avea nici un rost să ne mai bâăgăm nasul în treburile lui. 
După asta, trebuie să-l lăsăm în plata Domnului.. 


138 


TĂIŢEI DE ANUL NOU 


ERA O DIMINEAŢĂ DE DECEMBRIE ATÂT DE RECE ŞI 
mohorâtă, încât Baian se gândi că s-ar putea să ningă mai 
târziu, în cursul zilei. El şi Hikojiro se întorseseră din 
călătoria de la Kyoto în seara precedentă. 

— De ce nu rămâi peste noapte? îi sugeră Baian. 

— Nu, mulţumesc, răspunse Hikojiro. Ştiu că nu-i cine 
ştie ce casă şi că nu mă aşteaptă nimeni, dar acum că m-am 
intors la Edo, îmi dau seama ce dor mi-a fost de căminul 
meu. Şi porni spre căsuţa pe care o închiriase de la un 
templu din Asakusa. 


„Cred că Baian va începe să-şi consulte pacienţii 
chiar azi,“ se gândea Hikojiro zâmbind. Pregătea-un fel 
de mâncare care îi plăcea în mod deosebit pentru micul 
dejun — un castron cu orez fiert cu zeamă de peşte. 

La întoarcerea la Edo după călătoria la Kyoto, Baian şi 
Hikojiro mai aveau cam zece galbeni în pungă. 


— Hai să încercăm să-i facem să ne ajungă până la 
sfârşitul anului, spusese Baian. 

— Da, mi-ar plăcea sa câştig nişte bani cinstiţi, cel puțin 
până scap de mirosul de sânge care-mi stăruie pe mâini, fu 
de acord Hikojiro. 


Casa neiîncălzită de atâta vreme cra îngheţată. Hikojiro 
se aşeză, dornic să mănânce terciul de orez aburind, în care 
adăugase puţin sos de soia, găsit în bucătărie, ca să pună în 
evidență aroma zemii de peşte. 

Întreaga casă era acoperită de praful adunat de şase luni 
încoace şi îşi dădu seama că-l aşteptau două zile de muncă 
grea până ce casa putea deveni din nou locuibilă. Prima lui 
sarcină totuşi era să se ducă la mormântul soţiei să-i spună 
că o răzbunase pentru umilinţa care o făcuse să-şi omoare 
fetiţa în faşă şi apoi să se sinucidă. 

Mormântul era la un templu, în Magome. În anii îndelun- 
gaţi care trecuseră de la moartea ei, nu uitase niciodată să-l 
viziteze. 

„În curând împlinesc patruzeci şi trei de ani,“ se gândi el 
cu uimire. Nu-şi imaginase nicicând că va trăi aşa mult. 

Moartea soţiei şi fiicei fusese indirect cauza faptului că 
devenise ucigaş plătit. Erau mulţi oameni pe lume care 
meritau să moară — precum cei doi ronini care deter- 
minaseră sinuciderea soţiei — dar care reuşiseră, nu se ştie, 
cum, să scape atâta timp de pedeapsă. Acesta era singuru. 
tip de oameni pe care un asasin care se respectă merită să-l 
omoare, şi aceasta îi satistăcea simţul dreptăţii. 

Plănuia să viziteze mai întâi mormântul soţiei, apoi să facă 
curăţenie şi cumpărături, înainte de a cere magazinului de 
alimente să-şi reia livrările regulate de dimineaţă. Se des- 
curca de unul singur de atâţia ani, încât aceste sarcini 


140 


domestice nu i se mai păreau o corvoadă;, mai curând îi făcea 
plăcere să intre în rutina zilnică. Spera să se poată concentra 
asupra negoţului său pentru moment, cel puţin, până reuşea 
să dea uitării morţile recente pe care le pricinuise. 

După micul dejun, îşi puse un kimono cu mâneci înguste 
şi-şi legă cordonul strâns. 

— Scuzaţi că vă deranjez, se auzi .o voce din partea din 
față a casei. Hikojiro e acasă? 

— Cine e? 

— Kyubei m-a trimis. 

— E deschis. 

Omul care intră avea vreo treizeci şi cinci de ani şi era foarte gras. 

— Mi-a spus să vă dau asta, spuse el, întinzându-i lui 
Hikojiro o scrisoare. 

Hikojiro recunoscu scrisul lui Kyubei pe plic şi-şi dădu 
seama imediat că trebuie să fie vorba de un nou contract 
pentru un asasinat. Se încruntă înainte de a rupe pecetea. 
Scurta scrisoare era o invitaţie la restaurantul Tamaya din 
Asakusa, la două în acea după-amiază. Era clar că acesta nu 
ştia că Hikojiro lipsise din oraş în ultimele şase luni. 


Oferta lui Kyubei 


Specialitatea la restaurantul Tamava era supa de scoici, dar 
Hikojiro prefera versiunea aceluiaşi fel de mâncare a res- 
taurantului vecin, Miyoshiya. 

Hikojiro hotărî să amâne vizita la mormântul soţiei până 
a doua zi. Dacă ar fi fost plecat la sosirea mesagerului n-ar 
Îi avut nici o importanţă, dar primind personal scrisoarea, 
nu-şi putea permite să întârzie la întâlnire. 


141 


Kyubei conducea o companie care punea la dispoziţie 
servitori pentru samuraii şi lorzii din regiunea Kanda. Mai 
erau şi alte patru firme care făceau acelaşi lucru la Edo, dar 
cea condusă de Kyubei era de departe cea mai mare şi cea 
mai veche. Această îndeletnicire aparținuse familiei lui de 
cinci generaţii încoace şi multe clanuri de samurai îi 
folosiseră serviciile încă de la înfiinţare. Avea cam aceeaşi 
vârstă cu Hikojiro, dar, în timp ce acesta arăta mult mai 
bătrân decât anii pe care-i avea, Kyubei părea mai tânăr. 

Având atâtea legături cu nobilimea, era probabil unul 
dintre cei mai puternici şefi din oraş. Deşi Hikojiro n-avea 
cum să ştie acest lucru, nu cuteza să întârzie când era 
convocat de Kyubei. 


Kyubei aştepta într-o cameră privată de la etajul al doilea 
al restaurantului Tamaya. 

— Cum o mai duci, Hiko? întrebă Kyubei, jovial. Se pare 
că ai mai luat în greutate. 

— Crezi? 

Hikojiro nu suflă o vorbă despre călătoria dui la Kyoto. 

O chelneriţă apăru cu nişte sake. Rămaseră tăcuţi până 
ce ea plecă. 

— Ştiu că nu mai trebuie să-ţi spun de ce te-am chemat 
azi, aici. 

— Înţeleg că vrei să fac o treabă pentru dumneata. 

— Exact. Ştiu că eşti foarte ocupat, cu sfârşitul anului 
care se apropie, dar mă tem că clientul meu e grăbit să vadă 
treaba făcută. f 

— Speram să-mi mai trag puţin sufletul, dar dacă e vorba 
de dumneata nu pot să te refuz, n-am dreptate? spuse 
Hikojiro rânjind. Oricum îţi sunt dator. 


142 


— N-am de gând să profit. Atâta că nu cunosc pe 
altcineva care ar putea s-o tacă. 

Cu doi ani înainte, Kyubei îi plătise în avans douăzeci şi 
cinci de galbeni pentru o treabă, dar Hikojiro se îmbolnăvise 
şi nu fusese în stare să ducă la îndeplinire contractul. Totuşi 
Kyubei nu-i ceruse avansul înapoi. Din contră, îi spusese lui 
Hikojiro să păstreze banii pentru cheltuielile pricinuite de 
boală. Generozitatea lui Kyubei salvase viaţa lui Hikojiro şi 
acesta îi era proiund îndatorat. 

— Deci, o faci sau nu? întrebă Kyubei. În ciuda expresiei 
blânde de pe chip, o luminiţă îi strălucea în adâncul privirii. 
Puse pe masă între ei o pungă cu douăzeci şi cinci de 
galbeni. 

— Nu-i nevoie. Mai am banii pe care mi i-ai dat data 
trecută. Plăteşte-mi numai restul când termin treaba. 

— Lasă prostiile, ţi-am spus că ăia au fost cadou. 

— Dar... 

— Haide, ia-l. 

— Bine, dacă insişti. 

Dacă un ucigaş plătit accepta bani fără să tacă nimic, mai 
târziu se putea simţi obligat să se ocupe de o treabă pe care 
în alte condiţii ar fi retuzat-o. Dar Kyubei fusese atât de 
insistent, încât Hikojiro acceptase. Faptul că un ucigaş 
profesionist de categoria lui Hikojiro îşi permisese să rămână 
obligat unui mijlocitor arăta câtă încredere avea el în 


Kyubei. 
— Ştiu că nu trebuie să întreb, dar... ` 
— Ce e? 


— Victima îşi merită moartea, nu-i aşa? 

— Aşa cum ai spus chiar dumneata, e de la sine 
înțeles. Doar nu-ţi închipui că m-aş băga dacă lucrurile ar 
sta altfel, nu? 


143 


— Îmi pare rău, dar aş vrea să fiu foarte sigur în privinţa 
asta. 

— Înţeieg. 

Cei doi petrecură restul după-amiezii stând de vorbă. La 
căderea serii, un palanchin sosi să-l ia pe kyubei. Plecând, 
acesta spuse: 

— Victima ta e un om periculos. Fii cu băgare de seamă. 

— Parcă ai spus că-i o treabă urgentă. 

— Da, clientul o vrea făcută până la sfârşitul anului. 
De asta am venit la tine. Dar dacă cunoşti pe cineva în 
care poți avea încredere, un complice sau doi ţi-ar putea 
fi de folos. 

— Nu, o fac de unul singur. 

— Bine, dar mişcă-te cât poţi de repede. 

— Las” pe mine. 


.O cină de iarnă 


Hikojiro plecă de acasă devreme în dimineaţa următoare. 
Cerul rămăsese acoperit, dar zăpada încă nu începuse să 
cadă. Se duse mai întâi să viziteze mormântul soţiei la 
Magome, apoi plecă spre casa lui Baian. 

Când sosi Hikojiro, Baian era în camera de zi şi-şi curăța 
âcele. 

— Ştii, cred că aproape toţi pacienţii mei, câţi am avut 
vreodată, m-au aşteptat să mă întorc. Toată ziua am avut de 
tras. N-am putut să stau liniştit nici preţ de o pipa. Nu-i lucru 
uşor s-o iei de la capăt, după o pauză de şase luni. 

— Am cumpărat o sticlă de sake pe drum. 


144 


— Eşti o comoară, Hiko. Nu mai durează mult. De ce 
nu te încălzeşti puţin lângă foc? 

— Nu, lasă, încălzesc sake-ul. 

— Mulţumesc. Cât eşti în bucătărie, poţi să fierbi nişte 
zeamă de peşte? 

— Sigur. Pentru ce? 

— Voiam să fac o mâncare din scoici şi ridiche albă. 

Hikojiro se duse în bucătărie şi începu să pregătească 
fiertura. 

— Unde ai fost azi? întrebă Baian. 

— La mormântul soţiei. 

— Şi după aceea? 

— Pe ici, pe colo... 

— Te-ai angajat pentru o nouă treabă, nu-i aşa”? 

— De unde ştii? Se vede chiar aşa? 

— Eu pot să-mi dau seama uşor. 

— Kyubei mi-a cerut-o, admise Hikojiro. După ce 
petrecuse şase luni pe drum cu Baian ştia precis că poate 
avea toată încrederea în el. 

— ŞI cine e victima? 

— Un ronin de vreo treizeci de ani. M-am dus să-l văd 
după-masă. E un zdrahon plin de păr negru şi des. Seamănă 
grozav cu vestitul hoţ Ishikawa Coemon. 

— Pare treabă serioasă. 

— Kyubei mi-a spus că era în slujba unui oficial pe nume 
Shimada, la Hamacho, până vara trecută. 

— Bănuiesc că probabil Kyubei l-a cunoscut pe 
Shimada datorită afacerilor. 

— Mai mult ca sigur. 

— Şi cum ţi se pare treaba? 


145 


— Nu ştiu. Cred că n-ar fi rău să-l mai ţin sub observaţie, 
până mă hotărăsc. 

— Stă singur? | 

— Da. Într-o căsuţă la Jumokudani, în Shirogane. 

— Deci nu departe de aici. 

— De aia am trecut pe acolo în drum spre casă. Dar nu 
mi-am dat seama niciodată ce loc îngrozitor e T wnokudani. 

— Era teren de execuţie în trecut. Pe atunci se numea 
Valea Diavolului. 

— Nu ştiam, zise Hikojiro. Asta explică totul. 

Noaptea se apropia. Cei doi stăteau lângă vasul cu 
mangal pe care puseseră o oală de pământ, plină cu fiertura 
preparată de Hikojiro. Lângă foc erau două coşuri de 
bambus, unul cu ridichea albă tăiată felii, iar celălalt cu 
scoici. Când zeama începu să fiartă, Baian luă o mână de 
ridiche şi alta de scoici şi le dăc:, drumul înăuntru. Feliile 
subțiri de ridiche şi scoicile fură repede gata. Baian puse 
două cupe pline ochi şi începură să mănânce, suflând în 
supă ca s-o răcorească. 

— E grozav, Baian. 

— Greu de găsit ceva mai bun, mai ales iarna. 

Băură sake din cupele pentru ceai. 

— Apropo, Hiko, spuse Baian cu gura plină. Spune-mi 
mai mult despre treaba ce-o ai de făcut. 

— Fiindcă o fac pentru Kyubei, n-am cerut deloc 
amănunte. Dar dacă te uiţi la mutra tipului, nu-i greu să-ţi 
dai seama că i-a dat mult de furcă fostului stăpân. Cred că 
o persoană ca Schimada nu poate risca un scandal 
omorându-l el însuşi pe ronin. Probabil de asta a intrat în 
legătură cu Kyubei. În felul ăsta scapă de bătaia de cap. 


146 


— Probabil că ai dreptate. 

— Cred că am băut prea mult. 

— Acum vrei nişte orez? 

— Da, te rog. 

— De ce nu rămâi peste noapte? 

— Cred că n-ar îi rău. 

Baian pregăti două porţii de orez alb, proaspăt fiert, peste 
care turnă restul de zeamă. Mâncară cu lăcomie orezul 
amestecat în supă, împreună cu o garnitură de murături. 

— Hiko! 

— Cee? 

— A început să ningá. 

Simțurile lui Baian erau atât de ascuţite, încât chiar şi 
căderea silențioasă a fulgilor de zăpadă nu trecea fără ca el 
să observe. 


Pacientul misterios 


Hikojiro părăsi casa lui Baian a doua zi dimineață, târziu. 
Zăpada se topise în timpul nopții, stratul depus tiind aproape 
invizibil. Un soare palid lucea pe cer. 

Chiar înainte de plecarea lui Hikojiro, pacienții 
începură să apară ia uşa lui Baian. I se dusese vestea în 
regiune că e doctor bun şi, fiindcă lua bani puţini, nu 
ducea niciodată lipsă de pacienți. 

Baian munci din greu până la ora două, când făcu o pauză 
de prânz. O trimise acasă pe Oseki, după ce aceasta termină 
de spălat vasele. Curând după aceea sosi un oaspete. 

— Bună ziua, se auzi un glas răguşit. 


147 


Baian se duse la intrare şi dădu peste un bărbat 
scund, în vârstă, care stătea afară, cu capul cărunt. 
plecat. Putea spune dintr-o privire că omul servea 
într-un templu. 

— Cu ce te pot ajuta? Eşti bolnav? 

— Nu, nu-i vorba de mine. 

— Da? Atunci unde e pacientul? 

— Am aflat că eşti un doctor foarte bun şi abatele m-a 
trimis să te întreb dacă ne poţi ajuta. 

— Unde e templul vostru? 

— Templul Jozaiji, în Shirogane. 

— Pacientul nu poate veni aici? 

— Nu, mă tem că nu poate fi mişcat din loc. 

— Ce are? 

— Mai multe. 

Baian ghici în ochii bătrânului o rugăminte neexprimată 
să nu mai pună atâtea întrebări. 

— Bine, aşteaptă-mă. 

— Mulţumesc. Îţi sunt foarte recunoscător. 

— Nu trebuie să-mi mulțumeşti. Asta mi-e meseria. 

Baian îşi adună lucrurile şi încuie. Bătrânul mergea 
înainte, ducând geanta lui Baian. 

Merseră în tăcere, până ce dădură peste un templu mic, 
ascuns în spatele unei pădurici de bambus. Când cotiră pe 
cărarea îngustă ce ducea la poartă, Baian se opri deodată şi 
privi înapoi. 

„E tot pe urmele noastre“, îşi zise Baian. 

Cineva îi urmărise tot drumul de ia Shinagawa. dar nu 
prea se pricepea şi Baian ii simţise prezenţa imedia. tra un 
bărbat uriaş, cu o pălărie cu boruri largi, care-i ascundea 


145 


fața. Deşi era îmbrăcat la modă, Baian putu să-şi dea seama 
imediat că e un ronin. 

Când Baian privi înapoi, omul se sprijinea de 
gardul unei case vecine, mimând cu nonşalanţă 
nevinovăția. 

Trupui iui Baian se încorda. Ca şi Hikojiro, ucisese 
nenumărate persoane, bărbaţi şi femei, în decursul întregii 
sale cariere, în momentul de faţă, însă, cineva — nu ştia cine 
— vroia să-l omoare pe el. | 

Întorcându-se spre bătrânul servitor care-l aştepta, Baian 
văzu că şi el se uita cu nelinişte spre ronin. 

„Bătrânul ştie cine e,“ realiză Baian. 

Părea normal să-ţi închipui că roninul avea o legătură 
oarecare cu templul. Baian se întreba dacă asta avea de-a 
face în vreun fel cu pacientul lui. 

— Să mergem, îi spuse servitorului, urmându-l apoi pe 
cărarea ce ducea la intrarea în templu. 

Toate clădirile din curtea templului, de la poarta şi turnul 
cu clopot până la clădirea principală şi locuinţele preoţilor, 
erau acoperite cu stuf, ceea ce le conferea un aspect plăcut, 
rural. În această parte a regiunii erau case puţine şi templui 
se ridica singuratic, în mijlocul câmpurilor. Fusese construit 
acum o sută optzeci de ani, ceea ce însemna mult după 
standardele din Edo. 

Pacientul zăcea într-o cameră întunecată, din spatele sălii 
principale. Era o tânără femeie. Un alt servitor şi un preot 
tânăr erau cu ea. 

Deşi întuneric, în încăpere era cald şi plăcut, iar mirosul 
de medicamente piutea în aer. Baian începu consultul. 

— De ce a fost lăsată să ajungă în starea asta? 
întrebă el. 


149 


“Tânărul preot înclină capul şi schimbă o privire cu 
bătrânul servitor, dar nici unul nu răspunse. 

— E mare păcat. 

Fata avea o piele minunată, foarte palidă, dar era în 
aşa hal de subţire, încât trupul i se topise până la pieie 
şi os. Avea o mulţime de vânătăi pe sânii zbârciţi şi 
urme de lovituri sălbatice pe spate şi abdomen. Cineva 
îi pusese alifie pe sâni şi-i dăduse medicamente, dar 
rănile erau mult prea grave pentru ca asta să aibă vreun 
efect. Nu ştia de ce nu chemaseră un doctor mai 
devreme, dar îşi dădea seama că existase precis un 
motiv serios. 

Pacienta ayea şi o mulţime de leziuni interne grave, care 
îi pricinuiau dureri mari. Se încrunta şi închidea ochii strâns 
în timp ce Baian o examina. 

De fiecare dată când el întreba dacă doare, ea 
răspundea printr-o înclinare uşoară a capului. Când 
îi palpa rănile cu degetele, un geamăt surd îi scăpa 
de pe buze, în clipa când nu mai putea suporta 
durerea. | 

Baian scoase âcele şi începu să-i îngrijească rănile. 
Munci mai multe ore. Când termină, era năduşit din cap 
până în picioare. După tratament fata reuşi să adoarmă. 
Baian auzi un fluierat de admiraţie venind din spate 
Întorcându-se, văzu că tânărul preot şi servitorul plecasera 
si un preot mai în vârstă, cu o barbă lungă şi albă, 
îngenunchease pe podea, în spatele lui. Baian ghici că era, 
probabil, abatele templului. 

— Îţi mulţumesc din suflet pentru tot ce ai făcut, spuse 
bătrânul închinându-se adânc în fața lui. 


150 


— Cum de-ai auzit de mine? 

— Te-a recomandat abatele de la templul Sofukuji. 

Sofukuji eră lângă casa lui Baian. De fiecare dată când 
era bolnav, bătrânul abate refuza să fie tratat de altcineva în 
afară de Baian. 

— Abatele mi-a vorbit foarte frumos de firea şi de 
priceperea dumitale ca medic, aşa că m-am gândit să risc şi 
să te chem. 

— Să riscaţi? 

— Da. 

Bătrânul preot nu s-a străduit prea mult pentru a-i adormi 
bănuielile. Baian ştia că e vorba de un secret, de aceea nu 
întrebă nimic. N-avea nici o legătură cu el; singura lui grijă 
era să se asigure că fata se însănătoşeşte cum trebuie. Când 
părăsi camera bolnavei, se întoarse spre abate zicând: 

— Nu voi spune nimânui despre asta. 

Bătrânul preot aprobă grav, apoi se înclină din nou, cu 
mâinile împreunate ca pentru rugăciune. 

Baian ieşi urmărit de privirile tânărului preot şi ale 
servitorului. Ajungând la poarta templului, zări pentru o 
clipă vârful unei pălării de pai, pe când posesorul ei se pitea 
după turnul clopotului. 

„ Este roninul. Tot mă mai urmăreşte.“ 

Prefăcându-se că n-a observat, Baian ieşi pe poartă. Când 
ajunse la capătul cărării, în loc s-o ia la stânga spre casă, o 
luă la dreapta. i 

Dădu colţul, se uită în urmă să vadă dacă nu venea 
nimeni, apoi o rupse la fugă. Când prinse suficientă viteză, 
sări peste zidul unei case din apropiere. Ramurile unui 
copac bătrân se întindeau peste zid şi-i ofereau o ascun- 
“zătoare ideală. 


151 


Era o zi noroasă de iarnă şi asfinţitul era aproape. 

Deodată apăru roninul. Presupunând că Baian se 
ducea acasă, coti la stânga în direcţia drumului prin- 
cipal. 

Baian îl urmărea din ascunzătoarea de pe creasta zidului 
şi de îndată ce omul dispăru, sări jos, în stradă. 

„Acum e rândul meu.“ 


S-au inversat roiurile 

Cei mai scurt drum al lui Baian spre casă ar fi fost spre sud, 
prin Shirogane, până la drumul îngust ducând la Shinagawadai. 
Roninul nu şi-a dat seama că l-a pierdut pe Baian până a ajuns 
la drumul mare. Atunci s-a oprit o clipă şi a privit în jur. Nu 
părea foarte necăjit că şi-a pierdut prada şi după puţin timp se 
întoarse şi o luă înapoi pe unde venise. 

Baian văzu toate astea de pe o străduţă situată între două 
magazine. După ce roninul trecu, începu să-l urmărească. 

Acum era întuneric, ceea ce făcea urmărirea mai 
uşoară şi, în acelaşi timp, mai dificilă, pentru că, deşi 
Baian era mai greu de văzut, prada sa n-avea nici O 
lanternă şi nu-şi putea permite să lase distanţă prea 
mare între el şi ronin. 

Omul înainta fără să arunce măcar o privire înapoi. O 
tinu aşa până la capătul drumului, apoi o luă la stânga, spre 
Jumokudani. | 

„Nu se poate!“ îşi spuse Baian. Dar oricât de greu îi 
venea, nu-şi putea scoate din cap ideea că acesta era omul 
pe care Hikojiro fusese plătit să-l omoare. Tot ce-i spusese 


152 


Hikojiro despre ronin părea să se potrivească. El se îndrepta 
chiar spre locul unde Hikojiro îi spusese că locuieşte. „Asta 
nu-i posibil“, îşi spuse Baian din nou. 

În ciuda tuturor eforturilor, bănuiala lui Baian se 
adeverea din ce în ce mai mult. În sfârşit, îl văzu pe omul 
cel voinic intrând intr-o colibă din codrul de la Jumokudani. 
Nu aprinse nici o lampă după ce intră. 

Baian îşi croi drum prin pădure spre loţuinţă. Avu grijă 
să nu facă nici un zgomot care ar fi putut să-i trădeze 
prezenţa. 

„Mă întreb ce se întâmplă. Hikojiro fusese plătit ca să-l 
ucidă pe acest ronin. De ce mă urmăreşte pe mine?“ 

Dacă omul aflase, nu se ştie cum, că Hikejiro plănuia să-l 
omoare, ar fi fost normal să-l supravegheze pe acesta, dar 
de ce s-ar fi încurcat şi cu Baian? 

„Nu pot să cred că ar exista doi indivizi ca el care locuiesc 
pe aici — ceea ce înseamnă că el trebuie să fie ţinta lui 
Hikojiro“, făcea Baian speculaţii. „Dar eu ce-ar trebui să 
fac acum? Oricum, cred că o să încerc să arunc o privire la 
chipul lui, ca să fiu sigur.“ 

Omul tot nu aprinsese lampa, aşa că Baian nu era 
prea convins că va reuşi măcar şi-atât. Se furişă fără 
zgomot spre colibă şi văzu că nu era decât o singură 
intrare. 

Un vânt rece şuiera printre crengile copacilor şi Baian ur 
fi putut jura că a auzit o voce. Vântul se potoli şi de această 
dată vocea se auzi limpede: | 

— Scuză-mă! Tu, cel de afară, strigă omul din casă. 

Baian nu se mişcă din ascunzătoare şi nu răspunse. 

— ŞI tu eşti voinic. Cred că-ţi vine greu să stai aşa 
ghemuit. 


153 


Baian tot nu răspunse nimic. 

— Nu te speria, n-am vrut să-ţi fac nici un rău 
urmărindu-te azi după-masă. Te rog să mă ierţi. 

Omul vorbea în şoaptă, dar cuvintele lui ajungeau clare 
până la Baian. 

— Voiam să văd cu ochii mei ce fel de om eşti. înainte 
de a ajunge s-o tratezi pe fata de la templu. 

— De ce? întrebă Baian, vorbind pentru prima oară. 

— Te-am pierdut la jumătatea drumului, dar voiam să te 
urmăresc până acasă. 

— De ce? întrebă Baian din nou. 

— Pentru mine ar fi cam neplăcut dacă ai spune lumii ce 
al văzut azi. 

— Zi mai departe. 

— Când am ajuns la jumătatea drumului, mi-am dat 
seama că sunt urmărit şi am ghicit că e vorba de 
dumneata. Totuşi, de ce nu vrei să vii înăuntru? N-am 
nimic de câştigat dacă te mai ţin în întuneric şi s-ar 
putea ca fetei să-i folosească dacă afli ceva mai mult 
despre ea. 

— În cazul ăsta vin înăuntru. 

— Îmi pare rău că n-am putut aprinde lampa, chiar dacă 
aş fi vrut. 

— Pentru mine n-are importanţă. 

Luând această hotărâre, Baian se ridică şi intră în casă. 

Petrecu noaptea în casa roninului. Nu dormi deloc, 
ascultându-i povestea până ce zorii începură să lumineze 
cerul. În cameră nu mai era altceva decât saltele pentru 
dormit şi sake, iar roninul le împărţi pe amândouă cu Baian. 
Au stat aşa, înfăşuraţi în cuverturi, bând în timp ce vorbeau. 
A doua zi devreme Baian se întoarse acasă la Shinagawadai. 


154 


Când Oseki veni de dimineaţă, îl găsi pe Baian îmbrăcat, 
gata să plece. 

— Nu vin acasă două sau trei zile, îi spuse el plecând. 

Merse pe jos până la răscrucea drumurilor principale, 
unde luă un palanchin. | 

— La Asakusa, cât se poate de repede, spuse el, dând 
cărăuşilor un bacşiş zdravân. 

Ei porniră cu toată viteza şi puţin mai târziu ajunseră în 
faţa casei lui Hikojiro. Acesta mai era încă acasă. 

— Hiko! Mi-era teamă că eşti plecat, zise Baian, uşurat 
că şi-a găsit prietenul. 

— Tocmai voiam să ies ca să-l mai supraveghez pe ronin. 

— Ştie că l-ai urmărit noaptea trecută. 

— Cum? De unde ştii tu asta? 

— M-am întâlnit cu el azi-noapte. 

— Baian, dar tu... 

— Al dreptate, te cam trec fiorii când te uiţi la el. Arată 
ca o broască râioasă uriaşă. Dar niciodată să nu judeci omul 

upă aparenţe — e de fapt un om de treabă. 

— Dar cum...? 

— Îţi aduci aminte ce-mi spuneai că ţi se pare a semăna 
cu vestitul tâlhar Ishikawa? Ei bine, nu te înşela: prea mult. 
Prenumele lui e într-adevăr Ishikawa. 

— Cum? 

— ÎI cheamă Tomogoro. 

— Ce-i cu toate astea, Baian? . 

— M-a lăsat cu gura căscată, să ştii. 

— Hai, dă-i drumul. Ce-a fost în mintea ta? 

— Poţi să-mi dai mai întâi ceva de mâncare? M-am 
grăbit să vin încoace şi n-am luat micul dejur:. Mor de 
foame. 


155 


— Bine, stăm de vorbă după aceea. 

Hikojiro nu părea să se simtă deloc în largul său când 
se duse în bucătărie. Încălzi supă, sparse două ouă într-un 
vas şi aduse totul pe o tavă, cu garnitură de orez şi 
murături. 

— E destul? 

— Destul? Un adevărat festin! 

Baian puse ouăle peste orez şi înghiţi tot conţinut 
castronului într-o clipită. Mâncă al doilea castronel cu orez 
ceva mai încet, cu supă şi murături. 

— AI şi nişte ceai? 

— Hai, spune-mi povestea. 


[y 
q 


Mai târziu cei doi se duseră la restaurantul Izutsu, în 
camera folosită de obicei de Baian, şi băură sake în timp ce 
stăteau de vorbă. 

La căderea serii, Hikojiro se sculă să plece. 

— Pe mâine atunci, spuse el şi-şi croi drum spre casă. 


Povestea lui Kyubei 


A doua zi dimineaţă, vremea era frumoasă când maian se 
trezi în camera sa de la Izutsu, Omoto nu mai era în pat 
lângă el. Se culcau prima dată după şase luni. Nici măcar 
n-o chemase; cum se lăsase întunericul, ea venise direct în 
camera lui. 

— Nu mai puteam aştepta, spuse Omoto. În ultimele şase 
luni nu m-am gândit decât la tine. 

— Am fost plecat. 

— Am auzit. 


156 


Omoto, care fusese durdulie cândva slăbise şi acum era 
aproape subţire. 

— A avut vreo legătură cât am fost eu plecat? 

— Mi-ar fi plăcut, dar nu sunt genul ăsta de femeie. 

Se întinse şovăitoare, îl îmbrăţişă şi-l muşcă uşor de lobul 
urechii. Nu rămăsese aceeaşi de când Baian se culcase prima 

ară cu ea şi bucătăria restaurantului unde lucra era plină 
> bârfe. 

Patul era încă încărcat de mirosul ei şi de parfumul 
eiului ei de păr. Baian se ridică şi-şi plesni una 
zste frunte. Aproape că uitase de pacientul de la 

Jozaiji. Sărind din pat, bătu din palme ca s-o cheme 
pe Omoto. 

— Vreau să chemi un palanchin ca să mă ducă la 
Shirogane. Nu fii îngrijorată, mă întorc repede. 

Îşi dădu seama că-i lipsise trupul cald, moale, al lui 
Omoto, cât luseseră despărțiți. De obicei prefera 
femeile mai tinere, dar mai nou, ele nu-l atrăgeau ca 
înainte. 

Cam pe la ora la care Baian plecă de la Izutsu, Kyubei îl 
chemă pe Hikojiro în camera lui privată, de la restaurantul 
Tamaya. 

— Eram prin apropiere şi m-am gândit să trec să văd cum 
mai merge treaba, spuse Kyubei. Ai apucat să-l vezi, 
Hikojiro? 

— Da, puţin. 

— Pare o treabă grea? 

— Da, n-o să fie uşor. 

— De asta am şi venit. Nu contează cum, important e s-o 
faci. Cunoşti procedee pe care eu nici nu mi le închipui, nu-i 


aşa? 


157 


Cum rămase singur cu fata, Baian îngenunche şi-i şopti la 
ureche. 

— Te cheaamă Ochie, nu-i aşa? 

Surprinsă, fata făcu ochii mari. 

— Fii liniştită, Tomogoro mi-a povestit tot. 

— El... 

— Să nu spui nimănui nimic, bine? Tomogoro e în 
siguranţă, nu-ţi face griji din cauza lui. | 

— Dar... 

— Acum trebuie să dormi, eşti încă foarte slăbită. 

Începu să-i şteargă transpiraţia de pe corp cu un prosop 
alb de bumbac. 

„După încă două săptămâni de tratament,“ se gândi 
Baian, privind la trupul ei slăbit, „ar trebui să-şi recapete 
pofta de mâncare. După aceasta, nu va trece mult şi va lua 
în greutate, iar trupul îi va fi aşa cum trebuie să arate la 
douăzeci de ani.“ 

Când plecă din templu, abatele se înclină din nou şi, 
înclinându-se la rândul lui, destul de încurcat, Baian se 
grăbi să iasă. 


Exact când Baian părăsea templul, Kyubei avea o 
întâlnire secretă cu un samurai bine îmbrăcat, la un res- 
taurant în cartierul de plăceri Yanagibashi. Doi servitori 
sosiseră împreună cu samuraiul, dar li se ordonase să aştepte 
în altă cameră. 

Samuraiul purta o glugă când intră în cameră, dar o 
scoase dezvelindu-şi faţa. Era un bărbat înalt, cu o înfăţişare 

arogantă, de vreo patruzeci şi cinci de ani. Avea sprâncene 
subţiri deasupra unor ochi mari, pătrunzători, un nas acvilin 
"şi o gură destul de mare, cu buza de jos proeminentă. 


160 


— Pot să garantez că treaba va fi tăcută până la sfârşitul 
anului, stăpâne, spuse Kyubei, cu o închinăciune plină de 
respeci. 

— Ar fi şi cazul. 

Samuraiul era lordul Shimada, unul din cei zece con- 
silieri personali ai shogunului şi deci o persoană deosebit 
de puternică în regiunea, respezi,va. Deşi prin naştere 
rangul nu-i era deosebit.de înalt, slujba sa de consilier al 
shogunului însemna că poate ajunge la o poziţie cât se 
poate de importantă în societate. Chiar şi cei mai mari 
demnitari de la curtea shogunului se fereau să-l supere. 

— Ce fel de om ai trimis pe urmele lui Ishikawa? întrebă 
Shimada. 

— Fiţi liniştit, înălţimea voastră. Lăsaţi pe mine. 

— Dacă mai ai nevoie de bani, pot să-ţi mai dau, dar 
trebuie ca Ishikawa să moară cât mai repede, spuse el 
arogant. Dacă faci treabă bună, ai să vezi ce generos 
pot fi. 

— Mulţumesc, luminăţia voastră. 

Shimada putea să-i dea lui Kyubei un monopol pentru 
furnizarea tuturor persoanelor care urmau să lucreze cu 
contract pentru guvern. Suma de bani implicată era sufi- 
cientă pentru a-l incita chiar şi pe Kyubei. 

— Sper că-ţi dai seama în ce situaţie mă aflu. 

— Desigur, stăpâne. 

— Din cauza asta nu-mi pot permite nici O 
greşeală. Atâta timp cât Ishikawa rămâne la Edo nu 
pot face, eu însumi, nimic. Bineînţeles că dacă ar 
pleca să se ascundă altundeva în ţară, aş putea să-i 
vin de hac fără ajutorul tău. 


i6i 


— Înţeleg perfect, stăpâne. 

— Stă la Edo numai ca să-mi facă în ciudă. 

Chipul i se schimonosi de furie şi bătu furios cu evantaiul 
în marginea vasului cu mangal: 

— ÎL urăsc. Nu mai vreau să trăiască nici măcar o zi în 
plus. 

— Lăsaţi totul în seama mea, luminăţia voastră. 

După puţină vreme, Shimada plecă, cu faţa ascunsă din 
nou de glugă. Făcu semn palanchinului lăcuit, ce aştepta mai 
la o parte, şi porni spre conac. 


În dimineaţa următoare, Hikojiro apăru în faţa casei lui 
Baian. 

— L-am găsit pe unul dintre servitorii lui Shimada 
într-o casă de joc. După ce i-am dat să bea câteva 
pahare şi i-am împrumutat nişte bani, a devenit foarte 
vorbăreţ. 

— Zău? 

— Da, şi am reuşit să scot de la el toată povestea. 

— Ce poveste? 

— Se pare că lordul Shimada e foarte vicios. Nu-i în stare 
să-şi stăpânească poftele şi adesea iese travestit şi atacă 
chelneriţele din restaurante. 

— Înţeleg. 

— Am mai aflat şi altceva care ar putea să ne fie de folos. 

— Ce? 

— Pe 28 ale acestei luni e aniversarea morţii tatălui său. 

— Da? 

— Da, e îngropat la templul din Hijiri şi, dacă Shimada 
nu e obligat să stea lângă şhogun, ia parte întotdeauna la o 
slujbă în memoria tatălui său, în acea zi. 


162 


— Pe 28, zici? 

— Exact. 

— Ai de gând să duci treaba la bun sfârşit? 

— Nu mai am de ales. 

— Zilele astea se pare că am muncit majoritatea timpului 
pe gratis. 

— Da. Îmi pare rău că trebuie din nou să te amestec în 
treburile mele. 

— Trebuie să fim foarte siguri de asta înainte de a ne 
apuca. 

— Ştiu, dar n-avem încotro. 


A doua zi, Ishikawa a dispărut din casa din Jumokudani. 

A trecut o săptămână. Baian, îngrijindu-şi toţi pacienţii, 
muncea ca un nebun. 

— Ce bine că ai revenit la vechea dumitale meserie, 
doctore, spuse Oseki. Asta mă face să vin cu plăcere să 
lucrez aici zilnic. 

— Minunat! N-aş putea trăi o singură zi fără dumneata! 

— E.o alinare pentru inima unei femei bătrâne să 
audă aşa ceva, chiar dacă nu vorbeşti serios. Am o idee 
— ce-ar fi să vin diseară pe furiş să te văd — să fim 
numai noi doi? l 

— Mi-ar plăcea grozav, dar trebuie să mă gândesc la 
reputația dumitale.” 


Hikojiro pleca de acasă aproape zilnic şi nu se întorcea 
până la căderea nopții. Într-o seară, pe la opt, un băiat de 
la restaurantul Tamaya apăru în uşă. 

— Kyubei vrea să te vadă. 

— Spune-i că vin imediat. 


163 


Avea capul proaspăt ras şi acoperit cu o pălărie de pânză 
galben-verzuie. Îşi pusese un fular alb de mătase la gât şi 
arăta ca un doctor bogat. 

Conduse palanchinul pe podul Ryogoku, spre malul de 
est al râului. 

— Merg restul drumului pe jos, mulţumesc. 

Aşteptă până când palanchinul dispăru din vedere, apoi 
traversă râul înapoi spre Asakusa. Ducea un pacheţel sub 
braţ. 

Baian se duse la Yanagibashi, la restaurantul Kameya. 

— Pot să vă deranjez pentru puţin sake şi ceva de 
mâncare? întrebă, strecurându-i fetei un bacşiş gras. 
Tocmai treceam pe aici, sper că nu-i deranj prea 
mare. 

Îşi scoase sandalele scumpe în faţa uşii. 

Deşi la kameya nu erau serviţi de obicei trecătorii 
ocazionali, erau totdeauna gata să facă o excepţie 
pentru unul cu averea şi poziţia socială aparente ale lui 
Baian. 

Fu condus într-o cămăruţă de lângă grădină, unde 
comandă un prânz uşor. Când mâncarea sosi, bău 
supa şi sorbi puțin sake, punând restul într-o cutie pe 
care o adusese cu el. Nu putea mânca mult de teamă 
că aceasta ar putea împieta asupra trebii pe care 
venise s-o facă. _ 

Puțin mai târziu, Baian îl văzu pe Kyubei care era 
condus spre o cameră din partea opusă a grădinii. Era 
mulţumit pentru asta, fiindcă îl scutea de corvoada de 
a-l mai căuta. 

După puţin timp se ridică şi ascunse pachetul 
într-un dulap. Îşi puse o pereche de sandale de 


166 


grădină şi traversă spre camera lui Kyubei. Nimeni nu-l 
observă. 

Înăuntru, Kyubei îl aştepta cu nerăbdare pe Hikojiro. 
Baian întredeschise uşa fără zgomot şi se strecură 
înăuntru. | 

— Cine eşti? Ce vrei? întrebă Kyubei punând deoparte 
cupa de sase. 

— Hikojiro m-a trimis, răspunse Baian, traversând dis- 
tanta dintre ei şi aşezându-se lângă Kyubei. Am ceva 
confidenţial să-ţi spun. 

— Hikojiro? repetă Kyubei, întorcând capul spre el. Pe 
când făcea asta, mâna dreaptă a lui Baian se întinse, îl apucă 
de gât şi apăsă un nerv viial. 

Kyubei alunecă în inconştienţă, cu un scâncet slab. 
Baian luă din kimono un ac pe care îl băgă între dinţi. 
Pusese un inel de piele pe deget înainte de a intra în 
cameră. Scoţând acul din gură, îl înfipse în ceafa lui 
Kyubei, împingându-l până atinse creierul. Kyubei se 
răsuci o dată, apoi rămase nemișcat. Nu era nici un strop 
de sânge nicăieri. 

Baian se întoarse în camera lui, scoase pachetul cu 
mâncare din dulap şi cheamă chelneriţa să plătească nota. 
Pe când pleca de la restaurant, primii fulgi de zăpadă 
începuseră să cadă. 


Cu o oră mai devreme, Hikojiro apăruse în biroul lui 
Kyubei de la Mikawacho. 

— Aş vrea să-l văd pe Kyubei cât mai repede. E urgent, 
spuse el funcţionarului. 

— Mă tem că pentru moment lipseşte. 

— Unde s-a dus? 


167 


— Nu ştiu, dar zicea că se întoarce peste vreo două 
ceasuri. 

Funcţionarul nu părea să ştie de întâlnirea lui Kyubei cu 
Hikojiro. 

— Atunci îl aştept, dacă nu deranjez. 

— Sigur, dacă doriţi, spuse el, dar în mintea lui era: ce-o 
fi vrând de la şefu'? E doar un meşter care face scobitori, 
nu prea are ce căuta aici. 

După ce a aşteptat cam o oră, Hikojiro se ridică. 

— Mai vin eu mai târziu. 

— Vreţi să lăsaţi vreun mesaj? 

— Nu, spune-i numai că am fost aici. 

Ştia că trupul lui Kyubei fusese deja găsit şi că la 
restaurant era o confuzie totală, dar el putea dovedi.că 
nu se aflase în apropierea locului crimei la ora 
asasinatului. 


Punând totul cap la cap 


La opt, în dimineaţa următoare, lordul Shimada a ieşit din 
reşedinţa sa în palanchinul oficial pentru a face o vizită la 
templul familiei şi a se ruga pentru sufletul tatălui său. Era 
urmat de fiul lui, de patru însoțitori şi doi servitori. El venea 
întotdeauna la templu la aniversările morţilor străbunilor, 
dacă nu trebuia să-l asiste pe shogun. 

Edo era acoperit cu un strat subţire de.zăpadă, dar 
ninsoarea se oprise înainte de a se depune cum 
trebuie. Cerul era întunecat şi apăsător, iar aerul 
foarte rece. 


168 


În afară de faptul că era foarte ambițios, lordul 
Shimada era şi nestăvilit în poftele sale sexuale. Într-o zi 
dăduse peste nevasta servitorului său — a cărui familie o 
slujea pe a sa de mai multe generaţii — o târâse într-o 
magazie şi o violase. Nefiind în stare să-şi revină după 
nefericita întâmplare, ea se spânzurase. Pe vremea aceea 
avea patruzeci şi cinci de ani şi nu era deosebit de 
atrăgătoare, ceea ce demonstra gradul înalt de depravare 
al lui Shimada. 

Servitorul pretinsese că nu ştie ce s-a întâmplat, nu din 
loialitate, ci pur şi simplu fiindcă nu avea curajul să-şi 
înfrunte stăpânul. 

Apoi, Shimada dăduse de fiica servitorului, Ochie, şi o 
silise să intre în magazie. Ochie începuse să se zbată şi atunci 
Shimada o bătuse crunt înainte de a o viola, lăsând-o apoi 
încuiată în magazie. 

Ishikawa 'Tomogoro o salvase scoţând-o de acolo şi 
ducând-o în braţe. 


În noaptea aceea, în casa din Jumokudani, Ishikawa îi 
spusese lui Baian toată povestea. 

— M-am născut într-o familie de vază, dar tatăi meu 
era jucător de noroc împătimit. De aceea mama a 
suferit mult înainte de a muri. Puțin după moartea ei, 
au ajuns la urechile autorităţilor zvonuri despre 
datoriile de joc şi bătăile la care lua parte tata şi, în 
consecinţă, am fost deposedaţi de rang. La scurtă vreme 
tata s-a sinucis aruncându-se în râu. Eu am fost luat de 
un preot de la Jozaiji. 

Mi-a plăcut să mă bat cu sabia încă din copilărie. 
Deoarece am dovedit unele aptitudini, abatele a reuşit să-mi 


i69 


găsească o slujbă la lordul Shimada. Când Shimada a aflat 
de talentele mele, a început să mă ia peste tot ca să-l păzesc, 
dar după ce mi-am dat seama ce fel de om era cu adevărat, 
am început să mă scârbesc. 

Când a violat-o şi aproape că a omorât-o pe Ochie, 
n-am mai putut sta deoparte. Am dus-o pe Ochie la 
templu şi am venit să locuiesc aici, provocându-l pe 
Shimada prin prezenţa mea. Voiam să mă bat cu el şi 
eram conştient că nu se poate duce la poliţie fără să-şi 
distrugă cariera. 

De două ori a trimis spadasini să mă omoare, dar 
i-am ucis pe amândoi. De curând, un om cu 
înfăţişare ciudată îşi tot face veacul pe lângă casa 
mea, dar nu mă tem. Mă voi bate cu toţi până voi 
ieşi învingător. 


Shimada află curând unde se ascundea Ochis, dar era 
înconjurată de preoţi. Nu-i putea face nimic fără să intre 
într-o încurcătură şi mai mare, astfel că hotărî să înceapă 
prin a scăpa de Ishikawa. Atunci a intrat în legătură cu 
Kyubei. 

După slujba de pomenire pentru strămoşi, lordul 
Shimada se duse la toaletă. În templu era deosebit de frig 
şi simțea nevoia să se uşureze înainte de a porni înapoi 
spre conac. Cunoştea clădir&a bine şi o luă pe coridor fără 
călăuză. 

După ce termină, deschise uşa, dar calea îi era barată de 
un uriaş îmbrăcat în veşminte preoțești. 

— Scuzaţi, spuse preotul, înclinându-se politicos. 

Când Shimada trecu pe lângă el, scoase un surigăt slab şi 
înţepeni, în timp ce Baian îşi continuă drumul de-a lungul 
coridorului, fără a privi înapoi. 


170 


Baian împlântase adânc un ac în creierul lui Shimada. La 
vremea când cadavrul a fost găsit, el îşi dezbrăcase veşmin- 
tele de preot şi urca dealul din spatele templului. 


În ultimii trei ani, Baian mersese la un restaurant 
vestit din Akabane ca să mănânce tradiţionalii tăiţei de 
Anul Nou. Anul acesta îl invitase pe Hikojiro să-l 
însoţească. Hikojiro sosi la casa lui Baian.puţin după 
prânz, dar înainte ca ei să pornească spre restaurant, 
bătrânul servitor şi unul din preoţii de la Jozaiji sosiră 
cu un pachet mare. 

==» Nu-i mare lucru, dar mă tem că e tot ce putem noi să 
ne: permitem, explică preotul. 

Scoase o scândură mare pentru lrământat nluntul, un 
lăcăieţ, o grămăjoară de făină de hrişcă şi câteva làmh 
chinezeşti aromatc. 

Baian şi Hikojiro rămăseseră cu gura cascata, în mp ce 
servitorul şi preotul se duceau în bucătărie. Preotul rulă 
aluatul apoi îl tăie în fâşii subţiri, cu un cuţit mare, făcând 
nişte tăiţei perfecţi. 

— Restul îl lăsăm pe seama dumneavoastră. 

— Aşteptăm cu nerăbdare să vă vedem în anul ce vine. 

Spunând acestea, cei doi piecară, fără ca Baian şi 
Hikojiro să fie în stare să scoată vreo vorbă. 

— Asta da surpriză! 

— Da, cel puţin nu mai trebuie să facem atâta drum până 
la Axabane. 

— A fost foarte frumos din partea lor. 

— Oricum, după cum au zis chiar ei, acum e treaba 
noastră, nu, Baian? 


171 


Cei doi începură să muncească şi, mai târziu, în 
aceeaşi seară, se aşezară în faţa a două porţii de tăiţei 
aburinzi. 

— E grozav! 

— E un mod de preparare specific ținutului. Nu m-aş 
mira dacă abatele ar fi din Shinsu —locul e vestit pentru 
tăițeii de acolo — deşi, acum că mă gândesc la asta, n-avea 
nici un pic de accent. 

— Treaba asta ţi-o las ţie, Baian. 

— Cred că şi Ishikawa mănâncă tăiţei la templu acum. 
lar Ochie ar trebui să se simtă suficient de bine ca să guste 
şi ea. 

— Ce crezi că o să se întâmple cu ei? 

— Cred că ar trebui să se ducă la Kyoto. Ştiu acolo nişte 
oameni care pot avea grijă de ei. După vreo doi ani, se pot 
întoarce în siguranţă la Edo. 

— Dar după treaba asta, iar îţi sunt dator. 

— Deloc, întotdeauna serviciu contra serviciu. 

— Aş vrea să mor pentru tine, într-o zi. 

— Termină cu prostiile. 

— De ce crezi că lordul Shimada a făcut una ca asta? Un 
om de rangul lui?... 

— Bănuiesc că aşa s-a născut — altfel de ce ar fi 
violat-o pe nevasta servitorului? Oamenii născuţi răi 
şunt cef mai de temut. Ei nici nu-şi dau seama că fac 
iuu. E un fel de boală, dar una pe care n-o pot vindeca 
nici eu, cu acele mele. Dacă l-ai fi văzut rugându-se în 
templu, n-ai fi crezut niciodată că e în stare de aşa ceva. 

Căzu întunericul. Cei doi beau, bucurându-se de 
liniştea nopţii, până ce aceasta fu brusc sfâşiată de sunetul 
clopotului de Anul Nou de la templul vecin. 


172 


— Hiko! 

— Ce-i? 

— Am reuşit să mai supraviețuim un an. 

— Dar anul viitor? 

— E destul de cald în cameră? 

— Da, e foarte bine. 

— Poţi să dormi unde te afli, dacă vrei. 

— Păi... 

— A început iar să ningă şi de data asta cred că zăpada ` 
o să se aşeze. De ce nu rămâi aici de sărbători? 

— Cred că voi face chiar cum spui tu!