James Clavell — 03 Shogun vol.1

James Clavell 


E 
KOGUN 


ADAPTED BY 
DAVE LEBLING 


James Clavell 


SHOGUN 
1975 


vol.1 


PROLOG 


Furtuna rupea din el. Îi simţea muşcătura până în adâncul 
fiinţei şi ştia că, dacă nu acostează în trei zile, vor fi morţi cu 
toţii. Prea multe morţi în această călătorie, gândi, sunt pilotul 
şef al unei flote moarte. O singură navă rămasă din cinci, 
douăzeci şi opt de oameni dintr-un echipaj de o sută şapte, 
dintre care acum doar zece se mai ţin pe picioare, iar ceilalţi 
sunt pe moarte, şi printre ei Căpitanul General. Fără provizii, 
apă mai deloc, iar câtă a rămas e sălcie şi tulbure... 

Îl chema John Blackthorne şi era singur pe punte, în afară 
de marinarul de veghe la provă, Salamon mutul, care se 
ghemuise la adăpost sub vânt, scrutând marea din faţă. 

Nava se înclină sub o rafală bruscă şi Blackthorne se prinse 
de braţul scaunului fixat pe dunetă, Ungă timonă, până ce 
corabia se redresă, scârţâind din toate încheieturile. Se numea 
Erasmus - două sute şaizeci de tone, navă comercială înarmată 
înregistrată la Rotterdam, cu trei catarge, douăzeci de tunuri, şi 
singura supraviețuitoare din prima forţă expediţionară trimisă 
de Ţările de Jos să înfrunte duşmanul în Lumea Nouă. Primele 
nave olandeze care izbutiseră să destrame taina trecerii prin 
Strâmtoarea Magellan. Patru sute nouăzeci şi şase de oameni, 
toţi voluntari. Toţi olandezi, în afară de trei englezi - doi piloţi şi 
un ofiţer. Misiunea lor: să jefuiască posesiunile spaniole şi 
portugheze din Lumea Nouă şi să le dea pradă focului; să obţină 
concesiuni comerciale permanente; să descopere noi insule în 
Oceanul Pacific, care ar fi putut servi drept baze, şi să le 
proclame teritorii olandeze; iar după trei ani să se întoarcă 
acasă. 

De mai bine de patru decenii, Ţările de Jos protestante erau 
în război cu Spania catolică, luptând să doboare detestatul jug 


spaniol. Olanda, numită uneori Provinciile Unite sau Ţările de 
Jos, încă mai era, juridic, parte a Imperiului Spaniol. Anglia, 
singura ei aliată, prima ţară din lumea creştină care, în urmă cu 
vreo şaptezeci şi ceva de ani, se rupsese de Curtea Papală de la 
Roma şi devenise protestantă, se afla şi ea de douăzeci de ani în 
război cu Spania, iar de zece era aliată deschis cu Ţările de Jos. 

Vântul se înteţi şi mai mult şi nava se balansa. Naviga cu 
catargele goale, doar cu gabierul de furtună. Dar chiar şi aşa 
curenţii şi vijelia o purtau spre orizontul din ce în ce mai 
întunecat. 

Acolo furtuna e şi mai puternică; îşi spuse Blackthorne, şi 
alte recifuri, alte bancuri de nisip. Şi marea necunoscută. Bun! O 
viaţă întreagă am înfruntat marea şi totdeauna am ieşit 
învingător. Şi o să înving mereu. 

Primul pilot englez care a trecut prin Strâmtoarea Magellan. 
Da, primul - şi primul pilot care a navigat vreodată în aceste ape 
asiatice, în afară de câţiva bastarzi de portughezi sau spanioli 
nenorociţi, care încă îşi mai închipuie că lumea le aparţine. 
Primul englez pe aceste mări... 

Atâtea lucruri înfăptuite pentru prima dată. Da. Şi atâţia 
morţi ca să le dobândeşti... 

Gustă şi adulmecă din nou vântul, însă nu se simţea nici un 
semn de pământ. Cercetă oceanul mohorât şi mânios. Nici un fir 
de algă sau pată de culoare care să-i vestească ţărmul. Văzu 
creasta unui alt recif, departe, la tribord, dar asta nu-i spunea 
nimic. De o lună îi amenințau vârfurile recifurilor, dar încă nici 
urmă de pământ. Oceanul ăsta e fără de sfârşit, îşi zise. Bine. 
Doar pentru asta te-ai pregătit: să navighezi pe mări 
necunoscute, să le treci pe hartă şi să te întorci din nou acasă. 
La câte zile depărtare eşti de casă? Un an şi unsprezece luni şi 
două zile. Ultima acostare fusese în Chile, cu o sută treizeci şi 
trei de zile în urmă, de cealaltă parte a oceanului pe care 
Magellan, străbătându-l pentru prima oară acum optzeci de ani, 
îl numise Pacific. 

Blackthorne era flămând, iar gura şi tot trupul îi ardeau din 
pricina scorbutului. Îşi forţă ochii să verifice drumul-compas şi 
mintea să calculeze poziţia aproximativă pentru navă. O dată 
punctul înscris în cartea-pilot, manualul lui de navigaţie, va fi în 
siguranţă pe acest petec de ocean. lar dacă el era în siguranţă, 
nici corabia nu era în primejdie şi atunci, împreună, s-ar putea 


să găsească Japoniile, sau poate chiar şi pe regele creştin 
Prester John, şi a lui Impărăţie de Aur, despre care legenda 
spune că se află la nord de Chitai, oriunde o fi acest Chitai. 

Şi, cu partea mea din câştig, voi naviga iarăşi spre vest, 
către casă: primul pilot englez care va face înconjurul globului, 
şi nu-mi voi mai părăsi niciodată căminul. Niciodată. Niciodată. 
Jur pe capul fiului meu! 

Rafala de vânt îi întrerupse hoinăreala minţii şi-i alungă 
somnul. Să dormi acum ar fi o nebunie. N-ai să te mai trezeşti 
niciodată din somn, gândi, şi întinse braţele ca să-şi destindă 
muşchii amorţiţi ai spatelui, trăgându-şi apoi, mai strâns, 
mantaua în jurul trupului. Velele erau în regulă, iar timona 
legată bine. Marinarul de veghe la provă era treaz. Aşa că se 
aşeză răbdător pe scaun şi se rugă să dea de pământ. 

— Du-te jos, pilotule! lau eu cartul, dacă vrei. Hendrik 
Specz, al doilea secund, se târa prin tambuchi pe punte, cu faţa 
cenuşie de oboseală, ochii înfundaţi în orbite, pielea galbenă şi 
pătată. Se sprijini greoi de copastie, căznindu-se să vomite. 
Binecuvântat fie Domnul lisus şi afurisită ziua când am părăsit 
Olanda! 

— Unde e secundul, Hendrik? 

— In pat. Nu se poate da jos din patul lui, scheit voll, şi n-o 
să se dea până la Judecata de Apoi. 

— Şi Căpitanul General? 

— Plânge după mâncare şi apă. Hendrik scuipă. O să-i spun 
c-o să frig un clapon şi-o să i-l aduc pe-o tavă de argint, c-o 
sticlă de rachiu, s-alunece mai bine pe gât. Scheithuis! Coot! 

— Ţine-ţi gura! 

— O să mi-o ţin, pilotule. Dar are gărgăuni la cap şi-o să 
murim din pricina lui. Tânărul icni şi scuipă o flegmă tulbure. 
Sfinte lisuse Cristoase, ajută-mă! 

— Du-te jos. Întoarce-te în zori. 

Hendrik se lăsă anevoie în celălalt scaun. 

— Jos duhneşte a moarte. Fac de cart, dacă nu ţi-e cu 
supărare. Incotro mergem? 

— Unde ne duce vântul. 

— Unde e pământul pe care ni l-ai promis? Unde-s 
Japoniile... unde, te-ntreb? 

— Înainte. 

— Totdeauna spui înainte! Gottimhimmel, n-am avut ordin 


să plutim în necunoscut! Acum trebuia să fim acasă, teferi, cu 
burţile pline, nu să umblăm după năluci. 

— Du-te jos sau ţine-ţi gura! 

Ursuz, Hendrik îşi îndepărtă privirea de la bărbatul înalt şi 
bărbos. Unde ne aflăm acum? ar fi vrut să-ntrebe. De ce nu pot 
să văd cartea-pilot secretă? Dar ştia că nu trebuie să pui 
asemenea întrebări unui pilot, cu atât mai mult acestuia. Chiar 
şi aşa, gândi, aş vrea să fiu la fel de puternic şi sănătos cum 
eram când am părăsit Olanda. Atunci n-aş mai şovăi, ţi-aş pocni 
una peste ochii tăi albaştri-cenuşii, ţi-aş şterge de pe faţă 
zâmbetul ăsta care mă scoate din minţi şi te-aş trimite la dracu, 
după cum meriţi. Atunci eu aş fi Căpitan-Pilot şi am avea un 
olandez la comanda vasului - nu un străin - şi secretele ne-ar fi 
în siguranţă. Fiindcă în curând vom fi în război cu voi, englezii. Şi 
noi râvnim acelaşi lucru: să fim stăpânii mărilor, să controlăm 
toate căile comerciale, să stăpânim Lumea Nouă şi să nimicim 
Spania. 

— Poate că nici nu există Japoniile, mormăi brusc Hendrik. E 
numai o legendă. Gottbewonden. 

— Există. Între treizeci şi patruzeci de grade latitudine 
nordică. Acum ţine-ţi gura sau du-te jos. 

— Jos e moartea, pilotule, mormăi Hendrik şi-şi îndreptă 
privirea înainte, lăsându-se furat de gânduri. 

Blackthorne se mişcă în scaun - trupul îl durea astăzi mai 
tare. Eşti mai norocos decât cei mai mulţi dintre ei, îşi zise, mai 
norocos decât Hendrik. Nu. Nu mai norocos. Mai chibzuit. Tu ţi-ai 
păstrat fructele, pe când ceilalţi şi le-au mâncat fără grijă. 
Impotriva sfaturilor tale. Aşa că acum scorbutul te-a atins mai 
puţin, pe când ceilalţi sângerează întruna, au pântecăraie, ochii 
îi ustură şi sunt umflaţi, dinţii le-au căzut sau se clatină în gingii. 
De ce nu învaţă oamenii nimic, niciodată? 

Ştia că toţi se temeau de el, chiar şi Căpitanul General, şi 
că cei mai mulţi îl urau. Dar era firesc, pentru că pilotul 
comanda pe mare; el era cel ce stabilea ruta şi conducea nava, 
el cel care îi ducea din port în port. 

Orice călătorie pe mare era plină de riscuri, pentru că 
puţinele hărţi de navigaţie existente erau atât de puţin limpezi 
încât aproape că nu-ţi erau de folos. Şi nu era absolut nici un 
mijloc de a stabili longitudinea. 

— Află cum să determini longitudinea şi-ai să fii cel mai 


bogat om din lume, îi spuse bătrânul său dascăl, Alban Caradoc. 
Regina, Dumnezeu s-o binecuvânteze, ţi-ar da zece mii de lire şi 
un ducat dac-ai dezlega enigma asta. Spurcaţii de portughezi 
ti-ar da şi mai mult - un galion de aur, şi nenorociţii de spanioli, 
douăzeci! Cum nu mai ai pământul sub ochi, eşti pierdut, băiete. 
Caradoc făcuse o pauză şi îşi înclinase trist capul spre el, ca de 
obicei. Eşti pierdut, băiete, numai dacă... 

— Numai dacă n-ai un rutter, strigase Blackthorne fericit, 
ştiind că-şi învățase bine lecţiile. Avea pe atunci treisprezece ani 
şi de un an era ucenic la Alban Caradoc, pilot şi constructor de 
nave, care luase locul tatălui pierdut şi care nu-l bătuse 
niciodată, ci doar îl învățase, pe el şi pe celălalt băiat, secretele 
construcţiei de nave şi tainele ascunse ale mării. 

Un rutter era o carte cu însemnările amănunțite ale unui 
pilot, care mai fusese înainte pe acel drum. Păstra înscris 
drumul dintre porturi, capuri, istmuri şi canale. Avea notate 
locurile măsurătorilor, adâncimea şi culoarea apei, înfăţişarea 
fundului mării. Descria cum am ajuns acolo şi cum ne-am întors: 
câte zile cu un anume curs, felul vântului, când şi de unde 
bătea, la ce fel de curenţi să te aştepţi şi de unde; sezonul cu 
furtuni şi cel cu vânt prielnic; unde să carenezi nava şi unde să 
faci plinul de apă; unde întâlneşti prieteni şi unde duşmani; 
bancuri de nisip, recifuri, maree, refugii; la un loc, tot ce era 
necesar pentru o călătorie fără primejdii. 

Englezii, olandezii şi francezii aveau cărţi-pilot pentru apele 
lor, dar pe restul apelor din lume navigaseră doar căpitani din 
Portugalia şi Spania, iar aceste două ţări şi le ţineau secrete. 
Cărţile-pilot care dezvăluiau drumul pe apă spre Lumea Nouă, 
sau destăinuia tainele Strâmtorii Magellan şi Capului Bunei 
Speranţe - ambele descoperiri portugheze - şi, deci, drumurile 
spre Asia, erau păzite de portughezi şi spanioli ca un adevărat 
tezaur naţional şi căutate cu aceeaşi ardoare de către duşmanii 
lor englezi şi olandezi. Dar o carte-pilot era bună în măsura în 
care fusese bun pilotul care o scrisese, copistul care o copiase, 
tipograful, atât de rar, care o tipărise, sau învățatul care o 
tălmăcise. O carte-pilot putea, deci, conţine erori. Chiar unele 
voite. Un pilot n-avea cum să fie sigur de asta până nu trecea el 
însuşi pe acolo. Măcar o dată. 

Pe mare pilotul era conducătorul, singura călăuză, arbitrul 
suprem pentru navă şi echipajul ei. El singur comanda de pe 


dunetă. 

Asta e o băutură care te ameţeşte, cugetă Blackthorne. Şi, 
odată ce ai gustat din ea, n-o mai uiţi, o cauţi mereu, îţi lipseşte 
întruna. E unul dintre lucrurile ce te ţine în viaţă pe când ceilalţi 
mor. 

Se ridică şi se uşură în canalul de scurgere a apei. Mai 
târziu, când nisipul se scurse din clepsidra de lângă habitaclu, o 
întoarse şi trase clopotul navei. 

— Poţi să stai treaz, Hendrik? 

— Da. Da, cred că da. 

— O să trimit pe cineva să schimbe veghea de la bompres. 
Vezi să stea în bătaia vântului, nu la adăpost. Asta o să-l ţină 
treaz şi ager. 

Pentru o clipă se întrebă dacă n-ar fi trebuit să întoarcă 
nava cu prova în vânt şi s-o pună în pană pentru noapte, dar 
renunţă şi cobori scara tambuchiului spre cabina echipajului. 
Aceasta se întindea pe toată lăţimea navei şi avea cuşete şi loc 
de hamacuri pentru o sută de oameni. Căldura-l învălui şi asta îl 
mulţumi şi nu luă în seamă duhoarea permanentă ce venea din 
calele de dedesubt. Nici unul dintre cei douăzeci şi ceva de 
oameni nu se mişcă din patul lui. 

— Du-te sus, Maetsukker, spuse în olandeză, /ingua franca 
pentru Ţările de Jos, pe care el o vorbea la perfecţie alături de 
portugheză, spaniolă şi latină. 

— Sunt aproape mort, spuse bărbatul mărunt, cu trăsături 
ascuţite, ghemuindu-se şi mai mult în pat. Mi-e rău. Uite, 
scorbutul m-a lăsat fără dinţi. lisuse Dumnezeule, ajută-ne, o să 
pierim cu toţii! Dacă nu erai tu, pilotule, am fi fost de-acum 
acasă, teferi. Eu sunt negustor, nu marinar. Nu fac parte din 
echipaj... la pe altcineva. Johann e... 

Ţipă când Blackthorne îl smulse din pat şi-l izbi de uşă. Un 
fir de sânge i se prelinse din gură şi ramase năucit. Un ghiont 
brutal în coaste îl scoase din buimăceală. 

— Cară-te sus şi stai acolo până crăpi sau ajungem la țărm. 

Omul deschise uşa şi fugi împleticindu-se. 

Blackthorne se uită la ceilalţi. Ei se holbau spre el. 

— Cum te simţi, Johann? 

— Destul de bine, pilotule. Pesemne c-o să trăiesc. 

Johann Vinck, cel mai în vârstă din echipaj, avea patruzeci 
şi trei de ani, era tunar şef şi ajutorul nostromului. Era chel şi 


fără dinţi, de culoarea stejarului bătrân şi tot atât de puternic. 
Cu şase ani în urmă navigase cu Blackthorne în nefericita 
încercare de a găsi Calea de Nord-Est, iar acum fiecare cunoştea 
măsura celuilalt. 

— La vârsta ta mai toţi bărbaţii sunt deja morţi, aşa că tu 
ne-ai întrecut pe toţi. 

Blackthorne avea treizeci şi şase de ani. 

Vinck zâmbi trist. 

— Rachiu-i de vină, pilotule, şi păcatele, şi poate viaţa de 
sfânt pe care-am dus-o. 

Nimeni nu râse. Apoi cineva arătă spre o cuşetă. 

— Pilotule, nostromul e mort. 

— Atunci duceţi-l sus! Spălaţi-l şi închideţi-i ochii! Tu, tu şi 
tu. 

De data asta oamenii săriră repede din paturile lor şi 
împreună târâră corpul neînsufleţit afară din cabină. 

— Vinck, iei cartul din zori. Şi tu, Ginsel, eşti de veghe la 
bompres. 

— Da, pilotule. 

Blackthorne se întoarse pe punte. 

Hendrik era încă treaz şi nava în ordine. Salamon, straja ce 
fusese înlocuită, trecu împleticindu-se pe lângă el, mai mult 
mort decât viu, cu ochii roşii şi umflaţi de vânt. Blackthorne se 
îndreptă spre cealaltă uşă şi cobori. Coridorul ducea spre cabina 
principală de la pupă, destinată Căpitanului General şi magaziei 
de muniții. Cabina lui se găsea la tribord, iar cealaltă, de la 
babord, era folosită de obicei de cei trei secunzi. Acum era 
ocupată de Baccus van Nekk, mai marele negustorilor, Hendrik, 
al treilea secund, şi Croocq, musul. Toţi erau foarte bolnavi. 

Intră în cabina principală. Căpitanul General, Paulus 
Spillbergen, zăcea pe jumătate inconştient în patul lui. Era un 
bărbat scund, cândva foarte gras şi roşu la faţă, acum foarte 
slab, cu pieile burţii atârnându-i în cute lăbărţate. Blackthorne 
luă un clondir cu apă dintr-un sertar secret şi-l ajută să bea 
puţină. 

— Mulţumesc, spuse Spillbergen cu o voce slabă. Unde e 
ţărmul... unde e ţărmul? 

— Înainte, îi răspunse, fără să mai creadă nici el, apoi puse 
clondirul la loc, surd la văicărelile căpitanului, şi plecă urându-l 
şi mai mult. 


Cu aproape un an în urmă ajunseseră în Tierra del Fuego, 
iar vântul prielnic i-ar fi ajutat să pătrundă deîndată în 
necunoscuta Strâmtoare Magellan. Dar Căpitanul General 
ordonase debarcarea ca să caute aur şi comori. 

— lisuse Cristoase, uite cum e ţărmul, Căpitane General! Nu 
e nici o comoară în pustietăţile astea! 

— Legenda spune că e plină de aur, iar noi am putea 
proclama acest pământ posesiunea glorioasei Olande. 

— Spaniolii au trupe aici de cincizeci de ani. 

— Se poate, dar poate că nu atât de departe în sud, 
pilotule. 

— Aici, în sud, anotimpurile sunt pe dos. În mai, iunie, iulie 
şi august e iarnă în toată legea. Cărţile pilot spun că timpul este 
important la trecerea prin strâmtoare; vânturile se schimbă în 
câteva săptămâni, şi atunci va trebui să rămânem aici şi să 
iernăm luni de zile. 

— Peste câte săptămâni, pilotule? 

— Cartea-pilot spune că opt, dar anotimpurile nu sunt 
mereu la fel... 

— Atunci o să explorăm câteva săptămâni. Asta ne lasă 
destul timp şi apoi, dacă va fi nevoie, o să ne întoarcem din nou 
spre nord şi mai prădăm câteva oraşe, nu, gentelmen? 

— Trebuie să trecem acum, căpitane. Spaniolii au foarte 
puţine nave de război în Pacific, aici însă apele mişună de ele şi 
ne caută. Eu zic că trebuie să pornim acum. 

Dar Căpitanul General a trecut peste părerea lui, a supus 
hotărârea votului celorlalţi căpitani - nu celorlalţi piloţi, un 
englez şi trei olandezi - şi a condus inutila incursiune la țărm. 

Vântul s-a schimbat mai devreme în acel an şi ei au trebuit 
să ierneze acolo, Căpitanului General fiindu-i teamă să meargă 
spre nord, din cauza flotei spaniole. Au trecut patru luni până să 
navigheze din nou. In acest timp ajunseseră să mănânce pielea 
de vițel de pe parâme, iar o sută cincizeci şi şase de oameni 
muriseră din pricina frigului, lipsei de hrană şi a diareei. 
Furtunile cumplite din Strâmtoare au împrăştiat flota. Erasmus a 
fost singura navă care a ajuns la locul de întâlnire din Chile. l-au 
aşteptat o lună pe ceilalţi şi apoi, cu spaniolii tot mai aproape pe 
urmele lor, au trebuit să pornească în necunoscut. Rutterul 
secret se oprea la Chile. 

Blackthorne se întoarse de-a lungul coridorului, descuie uşa 


de la cabina sa şi intră încuind-o la loc. Cabina avea grinzi joase, 
era mică şi ordonată, şi el trebui să se aplece când o traversă, 
ca să se aşeze la biroul lui. Descuie un sertar şi despachetă cu 
atenţie ultimul dintre merele pe care le păstrase cu atâta grijă 
tot drumul din Insula Sfânta Maria, de lângă Chile. Era mic şi 
sfrijit, cu mucegai pe partea stricată. Tăie un sfert din el. 
Înăuntru găsi câţiva viermi. Îi mâncă laolaltă cu miezul, dând 
crezare vechii istorii marinăreşti cum că viermii din mere sunt la 
fel de buni împotriva scorbutului ca fructul însuşi şi că, frecaţi de 
gingii, opresc căderea dinţilor. Mestecă fructul cu grijă, pentru 
că dinţii îl dureau şi gingiile îi erau iritate, după care sorbi puţină 
apă din burduful de vin. Avea un gust sălciu. Apoi împachetă 
restul de măr şi îl încuie la loc. 

Un şobolan o luă la fugă prin umbra lăsată de felinarul cu 
ulei atârnat deasupra capului. Lemnăria scârţâi plăcut. Libărcile 
mişunau pe podea. 

Sunt obosit. Sunt atât de obosit. 

Aruncă o privire spre pat. Lung, îngust, salteaua de paie 
îmbiindu-l. 

Sunt atât de obosit. 

Du-te şi te culcă o oră, îi zicea diavolul din el. Chiar şi 
numai zece minute, şi ai să fii treaz o săptămână. De zile întregi 
n-ai dormit decât câteva ceasuri şi mai toate acolo sus, în frig. 
Trebuie să dormi. Dormi. Ei se bizuie pe tine... 

— N-am să dorm, o să dorm mâine, spuse cu voce tare şi-şi 
încordă mâna să descuie cufărul de unde scoase rutterul lui. 

Văzu că celălalt, cel portughez, era în siguranţă şi neatins şi 
asta-l făcu să se simtă bine. Luă o pană curată şi începu să 
scrie: "Aprilie 21, 1600. Ora a cincea. Amurg. 133 de zile de la 
Insula Santa Maria, Chile, 32 de grade latitudine nordică. Mare 
încă agitată, vânt puternic şi nava cu aceeaşi velatură. Culoarea 
mării gri-verde întunecat; nu dăm de fund. Încă fugim din faţa 
vântului, la drum-compas de 270 de grade, am virat spre 
nord-vest şi înaintăm iute, câte două leghe, fiecare a trei mile, 
într-o oră. Recifuri mari în formă de triunghi, văzute acum o 
jumătate de oră, direcţia nord-est-nord, la o jumătate de leghe 
distanţă. 

Trei oameni au murit peste noapte din pricina scorbutului - 
Joris, velar, Reiss, tunar, şi al doilea secund, de Haan. După ce 
şi-au dat sufletul, Căpitanul General fiind încă bolnav, eu i-am 


încredinţat mării, fără giulgiuri, pentru că nu mai avem din ce să 
le facem. Astăzi nostromul Rijckloff a murit. 

La prânz n-am putut să iau înclinația soarelui, fiindcă cerul 
era din nou acoperit. Dar cred că suntem totuşi pe drumul cel 
bun şi debarcarea în Japonii aproape..." 

— Dar cât de aproape? întrebă el felinarul care atârna 
deasupra capului, legănându-se odată cu nava. Cum se face o 
hartă? Trebuie să existe o cale, îşi spuse pentru a o mie una 
oară. Cum să stabileşti longitudinea? Trebuie să fie un mijloc. 
Cum să păstrezi legumele proaspete? Ce este scorbutul...? 

— Băiete, se zice că ar fi o miasmă a mării, îi spusese Alban 
Caradoc. Era un bărbat cu pântec imens, cu barbă sură, încâlcită 
şi o inimă de aur. 

— Nu poţi fierbe legumele şi păstra fiertura? 

— Se strică, băiete. Nimeni n-a descoperit o cale de-a o 
păstra. 

— Se zice că Francis Drake o să ridice ancora în curând. 

— Nu. Tu nu poţi să pleci, băiete. 

— Am aproape paisprezece ani. Pe Tim şi Watt i-aţi lăsat să 
se angajeze şi el are nevoie de ucenici piloţi. 

— Ei au şaisprezece ani. Tu n-ai decât treisprezece. 

— Se zice că ar avea de gând să încerce Strâmtoarea 
Magellan, apoi în sus, de-a lungul coastei, spre ţinuturile 
necercetate - spre Californii - să găsească Strâmtoarea Anian, 
care leagă Pacificul de Atlantic. Din California spre Terra Nova 
şi, în cele din urmă, Calea de Nord-Vest. 

— Bănuita Cale de Nord-Vest, băiete. Nimeni n-a verificat 
legenda asta - încă. 

— Elo s-o facă. E de-acuma amiral, şi vom fi prima navă 
englezească în Strâmtoarea Magellan, prima în Pacific, prima... 
N-o să mai apuc niciodată un prilej ca ăsta. 

— O, ba da, o să apuci şi el n-o să afle niciodată taina 
drumului lui Magellan, afară doar dacă nu fură o carte-pilot sau 
nu pune mâna pe vreun pilot portughez, care să-l conducă. De 
câte ori trebuie să-ţi spun: un pilot trebuie să aibă răbdare. 
Invaţă ce e răbdarea, băiete! Ai destul... 

— Vă rog! 

— Nu. 

— De ce? 

— Pentru că el va fi plecat doi, trei ani, poate mai mult. Cei 


slabi şi cei tineri vor primi hrana cea mai proastă şi apa cea mai 
puţină. Şi din cele cinci nave care pleacă, numai a lui se va 
întoarce. N-ai să supravieţuieşti, băiete. 

— Atunci o să mă angajez numai pe nava lui. Sunt puternic. 
O să mă ia! 

— Ascultă, eu am fost cu Drake pe nava lui de cincizeci de 
tone, Judith, la San Huan de Ulua, când am luptat alături de 
amiralul Hawkins - el era pe Minion - ca să ne croim drum afară 
din port printre spurcaţii de spanioli. Aduceam sclavi din 
Guineea în Spania, dar n-aveam brevet de comerţ de la spanioli 
şi ei l-au păcălit pe Hawkins şi ne-au prins flota în capcană. 
Spaniolii aveau treisprezece nave mari, noi şase. Noi am 
scufundat trei dintr-ale lor şi ei ne-au scufundat pe Swallow, 
Angel, Caravelle şi Jesus of Lubeck. O, sigur, Drake a luptat, 
ne-a scos din încercuire şi ne-a adus acasă. Eram doar 
unsprezece oameni pe navă, care să spună povestea. Hawkins 
mai avea cincisprezece. Din patru sute optzeci de marinari 
englezi, unul şi unul. Drake e fără milă, băiete. Vrea glorie şi 
aur, dar numai pentru el, şi-atăţia morţi în expedițiile lui sunt 
dovada. 

— Eu n-o să mor. Eu o să fiu unul dintre... 

— Nu. Tu eşti tocmit ucenic pentru doisprezece ani. Mai ai 
zece şi-apoi eşti liber. Până atunci, însă, până în 1588, o să 
înveţi cum să construieşti corăbii şi cum să le conduci, şi o să îi 
dai ascultare lui Alban Caradoc, maistru constructor de nave, 
pilot şi membru al corporației Trinity House, pentru că altfel n-o 
să primeşti niciodată brevetul. Şi dacă n-ai brevet, n-o să fii 
niciodată pilot pe vreo navă în apele englezeşti, n-o să comanzi 
niciodată de pe dunetă o navă englezească în nici o apă, pentru 
că asta a fost legea bunului rege Henric, Dumnezeu să-i 
odihnească sufletul. Asta a fost legea târfei de Maria Tudor, 
ardă-i sufletul în iad, asta e legea Reginei, fie-i domnia veşnică, 
asta e legea Angliei şi e cea mai bună lege a mării care a existat 
vreodată. 

Blackthorne îşi aminti cât de mult îşi urâse atunci dascălul, 
şi Trinity House, şi monopolul creat de Henric al VIil-lea, în 1514, 
privind pregătirea şi brevetarea tuturor piloților şi căpitanilor 
englezi, cât îşi urâse şi cei doisprezece ani de semisclavie, fără 
de care ştia că nu va putea niciodată să obţină singurul lucru din 
lume pe care şi-l dorea. Il urâse şi mai mult pe Alban Caradoc 


când, spre gloria-i eternă, Drake şi cuterul lui de o sută de tone, 
Golden Hind, se întorsese miraculos în Anglia, după o dispariţie 
de trei ani, fiind prima navă englezească ce făcuse ocolul lumii, 
aducând la bordul ei cea mai bogată pradă ce se adusese 
vreodată pe acele ţărmuri: un milion şi jumătate de lire sterline, 
în aur, argint şi mirodenii. 

Faptul că patru nave din cinci se pierduseră, că opt oameni 
din zece dispăruseră, că Tim şi Watt dispăruseră şi ei, că un 
pilot portughez luat ostatic condusese expediţia în locul lui 
Drake, trecând prin Strâmtoarea Magellan în Pacific, toate astea 
nu îi domoliseră cu nimic ura; faptul că Drake spânzurase un 
ofiţer, că îl excomunicase pe capelanul Fletcher şi nu reuşise să 
găsească Calea de Nord-Vest nu scăzuse cu nimic admiraţia 
întregii ţări. Regina luase cincizeci de procente din tezaur şi îl 
făcuse cavaler. Proprietarii şi negustorii, care finanţaseră 
expediţia, s-au ales cu un profit de trei sute de procente şi au 
insistat să-i finanţeze şi următoarea expediţie piraterească. Toţi 
marinarii l-au implorat să-i angajeze, pentru că el reuşise să se 
întoarcă cu pradă, iar cu partea lor, puţinii norocoşi care au 
supravieţuit s-au îmbogăţit pentru tot restul vieţii. 

Eu aş fi supravieţuit, îşi spuse Blackthorne. Cu siguranţă. Și 
partea mea din comoară ar fi fost de-ajuns ca să... 

Mai mult simţi strigătul, decât îl auzi. Apoi îl auzi din nou, 
tânguitor, amestecat cu vuietul furtunii. 

Într-o clipă ieşi din cabină şi urcă pe scara tambuchiului pe 
dunetă, cu inima gata să-i sară din piept şi gâtlejul uscat. Acum 
era întuneric beznă, ploua cu găleata şi pentru un moment îl 
cuprinse o bucurie nebună, la gândul că jgheaburile din pânză, 
de vele, făcute cu săptămâni în urmă, vor fi curind pline-ochi. Işi 
deschise gura în ploaia ce cădea aproape orizontal şi îi gustă 
dulceaţa, apoi întoarse spatele vijeliei. 

Hendrik era paralizat de frică. Marinarul de veghe la 
bompres, Maetsukker, ghemuit la provă, striga cuvinte fără şir şi 
arăta cu mâna înainte. Privi şi el dincolo de bord. 

Reciful se găsea la nici două sute de iarzi în faţă - gheare 
imense de roci întunecate, izbite de o mare flămândă. Cu mici 
întreruperi, linia înspumată a brizanţilor se întindea de la babord 
la tribord. Furtuna ridica pale imense de spumă şi le azvârlea în 
întunericul nopţii. O parâmă de la provă plesni şi verga cea mai 


de sus a catargului principal fu smulsă. Catargul se cutremură 
din temelii, dar rezistă, iar marea purtă neînduplecată nava spre 
pieire. 

— Toată lumea pe punte! strigă Blackthorae şi trase cu 
violenţă clopotul. 

Zgomotul îl scoase pe Hendrik din încremenire. 

— Suntem pierduţi! strigă el în olandeză. O, lisuse 
Cristoase, ajută-ne! 

— Cheamă echipajul pe punte, dobitocule! Ai adormit! 
Amândoi aţi adormit! 

Blackthorne îl îmbrânci pe scară, apucă timona, smulse 
legăturile de pe cavile, se încordă, şi o învârti mult spre stânga. 

Îşi adună toate puterile când pana cârmei muşcă adânc din 
viitoare. Întreaga navă se cutremură, apoi prova începu să se 
deplaseze tot mai mult sub vântul năprasnic şi, în curând, 
ajunseră de-a curmezişul valurilor şi vântului. Velele de furtună 
se umflară, încercând vitejeşte să poarte greutatea navei, iar 
toate parâmeie se întinseră urlând. Următorul val se înălţă 
deasupra lor şi îşi croiau drum de-a lungul recifului când zări 
talazul uriaş. Strigă spre oamenii care veneau dinspre teugă şi 
se pregăti să îşi apere viaţa. 

Marea se prăbuşi asupra navei, care se înfundă adânc, şi el 
crezu că se vor răsturna, dar corabia se scutură ca un câine ud 
şi se smulse din adâncuri. Apa ieşea în cascade prin gurile de 
scurgere, iar el încerca, gâfâind, să tragă aer în piept. Băgă de 
seamă ca trupul neînsufleţit al nostromului, care fusese scos pe 
punte pentru înmormântarea de a doua zi, dispăruse şi că valul 
următor era şi mai mare. Acesta îl acoperi pe Hendrik, care 
gâfâia şi se lupta din răsputeri, îl ridică şi-l aruncă peste bord. 
Alt val mugi de-a lungul punţii şi Blackthorne îşi încolăci un braţ 
pe timonă iar apa trecu peste el. Acum Hendrik era la cincizeci 
de iar zi de tribord. Un alt val îl acoperi, apoi un talaz imens îl 
aruncă în sus, deasupra navei, îl ţinu o clipă acolo, urlând, după 
care-l luă, îl zdrobi de muchia unei stânci, şi îl înghiţi. 

Nava plonjă în mare încercând să-şi croiască drum. O altă 
parâmă cedă şi palancul se răsuci violent până se încurcă în 
arboradă. 

Vinck şi un alt bărbat izbutiră s-ajungă pe dunetă şi se 
lăsară cu putere pe timonă, venindu-i în ajutor. Blackthorne 
văzu reciful ameninţător spre tribord, mult mai aproape. In faţă 


şi spre babord erau şi alte creste, dar din loc în loc zărea câte o 
spărtură. 

— Sus, Vinck! Ridicaţi scota trincii! 

Pas cu pas, Vinck şi alţi doi marinari urcară pe sarturile 
arborelui trinchet, în timp ce dedesubt ceilalţi se atârnară de 
parâme, încercând să le dea o mână de ajutor. 

— Atenţie în faţă! strigă Blackthorne. 

Marea spumegă de-a lungul punţii, luă un alt om cu ea şi 
aduse înapoi cadavrul nostromului. Bompresul se înălţă din 
valuri ca apoi să plonjeze încă odată, încărcând mai multă apă 
la bord. Vinck şi ceilalţi blestemară vela scăpată din parâme. 
Brusc ea se desfăşură sub bătaia vântului, bubuind ca o salvă 
de artilerie şi nava se înclină. 

Vinck şi ajutoarele lui rămaseră atârnaţi acolo, 
balansându-se deasupra mării, apoi începură să coboare. 

— Recif! Recif în faţă! urlă Vinck. 

Blackthorne şi celălalt bărbat rotiră timona spre tribord. 
Nava şovăi, apoi se răsuci şi scoase un scrâşnet prelung când 
stâncile, abia ridicându-se din apă, scrijeliră coasta corăbiei. Dar 
era o lovitură piezişă şi creasta stâncii se sfărâmă. Lemnăria 
bordajului rezistă şi oamenii răsuflară uşuraţi. 

Zări o spărtură în reciful din faţă şi îndreptă nava spre ea. 
Vântul sufla şi mai puternic, marea era şi mai furioasă. O rafală 
abătu corabia şi timona le scăpă din mâini. O înşfăcară 
împreună, întoarseră nava pe drum, dar ea se clătina şi se 
răsucea ca beată. Marea inundă puntea şi năvăli în teugă, 
zdrobind un om de perete şi umplând puntea a doua de apă. 

— Oameni la pompe! strigă. Văzu doi oameni coborând. 

Ploaia îi biciuia faţa şi el îşi miji ochii de durere. Lampa din 
habitaclu şi cea de drum din pupa se stinseseră de mult. O altă 
rafală abătu nava, marinarul lunecă şi din nou timona se răsuci 
şi le scăpă din mâini. Omul urlă când o cavilă a timonei îl lovi în 
tâmplă, lăsându-l în voia valurilor. Blackthorne îl ridică şi-l 
sprijini până ce creasta înspumată trecu. Apoi băgă de seamă că 
omul murise şi îl lăsă să alunece în scaunul de pe punte iar valul 
următor curăţă duneta. 

Trecerea prin recif era la trei puncte de compas în vânt şi, 
oricât ar fi încercat, Blackthorne nu putea să înainteze. Căută 
disperat o altă trecere, dar ştia că nu mai exista nici una, aşa că 
pentru moment lăsă nava purtată de furtună, ca să câştige 


viteză, apoi viră iar în vânt. Ea înaintă puţin şi-şi păstră direcţia. 

Urmă un scrâşnet ascuţit, înnebunitor, când chila răzui 
crestele ascuţite de dedesubt şi în închipuirea tuturor grinzile de 
stejar se frânseră şi apa năvăli înăuntru. Nava se aplecă ia faţă 
scăpând de sub control. 

Blackthorne strigă după ajutor, dar nu-l auzi nimeni, aşa că 
se luptă singur cu timona şi marea. Fu azvârlit într-o parte, dar 
reveni pe bâjbâite înapoi şi rezistă mai departe întrebându-se, 
buimac, cum de încă mai rezista cârma. 

În gura canalului marea era un maelstrom învolburat de 
furtună şi tivit de stânci. Valuri uriaşe izbeau reciful, apoi se 
retrăgeau ca să lupte cu noile sosite, năpustindu-se în cele din 
urmă, din toate părţile, unele asupra celorlalte. Inclinată şi 
neputincioasă, nava fu aspirată de vârtej. 

— Furtună blestemată! urlă Blackthorne. la-ţi mâinile 
spurcate de pe corabia mea! 

Timona se răsuci din nou, azvârlindu-l cât colo, şi puntea se 
înclină îngrijorător. Bompresul izbi o stâncă şi se rupse, luând cu 
el o parte din velatură; iar nava se redresă. Arborele trinchet se 
încovoie ca un arc şi se frânse. Oamenii de pe punte se repeziră 
cu securi asupra greementului ca să-l desprindă şi să-l lase 
valurilor, în timp ce nava înainta şovăielnic printre muchiile 
zdrenţuite ale canalului. Tăiară catargul care se prăvăli peste 
bord ducând cu el un om prins în încâlceala parâmelor. Omul 
urla disperat, dar n-aveau cum să-l ajute şi-l urmăriră apărând şi 
dispărând odată cu catargul, până nu se mai iviră, om şr catarg, 
deloc. 

Vinck şi cei care mai rămăseseră îşi întoarseră privirea spre 
dunetă şi îl văzură pe pilot sfidând furtuna ca un nebun. Îşi 
făcură cruce, îşi înteţiră rugăciunile - unii plângând de frică - şi 
se agăţară cu disperare de viaţă. 

Strâmtoarea se lărgi pentru o clipă, şi corabia încetini, dar 
în faţă se îngusta din nou ameninţător, iar stâncile păreau să se 
înalțe copleşitoare. Curentul se răsuci luând nava cu el, o aplecă 
din nou pe o coastă şi o azvârli în voia soartei. Blackthorne 
încetase să mai blesteme furtuna şi, cu muşchii încordaţi să-i 
plesnească, lupta din răsputeri să întoarcă timona spre babord 
şi să o ţină aşa. Dar nici corabia, nici marea nu mai puteau fi 
stăpânite. 

— Învârte-te, târfă blestemată, gâfii el, la capătul puterilor. 


Ajută-mă! 

Lupta cu marea se înteţi şi el îşi simţea inima gata să 
plesnească, dar îşi încordă şi mai mult puterile ca să-i ţină piept. 
Încercă să-şi limpezească privirile, dar totul se învârtea în jur, 
culorile erau neclare şi păleau. Nava înţepenise în gâtuitura 
canalului, dar, chiar în clipa aceea, chila atinse un banc de 
nămol. Izbitura întoarse prova. Pana cârmei muşcă apa, şi 
atunci vântul şi marea îşi dădură mâna ca s-o ajute şi, 
împreună, o răsuciră în direcţia vântului şi corabia zbură prin 
strâmtoare, către mântuire. În golful de dincolo. 


CAPITOLUL 1 


Blackthorne se trezi brusc. La început crezu că visează, 
pentru că se găsea pe uscat, iar încăperea arăta incredibil. Era 
mică, foarte curată şi acoperită cu rogojini moi. Stătea întins pe 
o cuvertură groasă şi o alta era aşternută peste el. Tavanul era 
din cedru lustruit, pereţii din şipci de cedru, aşezate în pătrate, 
acoperite cu hârtie opacă, ce îndulcea plăcut lumina. Lingă el se 
afla o tavă stacojie, purtând boluri mici. Unul era cu legume 
gătite, reci, pe care le înghiţi aproape fără să le simtă gustul 
picant. Altul era cu fiertură de peşte şi o dădu pe gât. Altul era 
plin cu un terci gros de griu sau orz; îl termină repede, 
mâncându-l cu degetele. Apa, într-o tidvă de o formă ciudată, 
era caldă şi avea un gust neobişnuit - uşor amărui, dar plăcut. 

Apoi băgă de seamă crucifixul din nişă. 

Casa asta e spaniolă sau portugheză, gândi îngrozit. Sunt în 
Japonii? Sau în Chitai? 

Un panou din perete alunecă în lături. O femeie de vârstă 
mijlocie, plină, cu faţa rotundă, stătea în genunchi lângă uşă; 
făcu o plecăciune şi zâmbi. Pielea-i era aurie, ochii negri şi 
înguşti, iar păru-i lung, negru, era strâns îngrijit în creştet. Purta 
un halat de mătase gri, şosete albe, scurte, cu talpă groasă şi o 
eşarfă lată, purpurie, în jurul mijlocului. 

— Goshujinsama, gokibun wa ikaga desu ka! spuse. 
Aşteptă, în timp ce el se holbă nedumerit spre ea, apoi repetă. 

— Aici sunt Japoniile? întrebă Blackthorne. Japoniile? Sau 
Chitaiul? 


Ea îl privi fără să pară a înţelege, şi mai spuse ceva ceel nu 
pricepu. Apoi îşi dădu seama că era gol. Hainele lui nu se 
vedeau nicăieri. Prin semne îi arătă că vrea să se îmbrace. Apoi 
arătă spre bolurile cu mâncare şi ea pricepu că încă-i mai era 
foame. 

Femeia zâmbi, făcu o plecăciune şi ieşi trăgând uşa 
glisantă. 

Se lungi la loc istovit, capul învârtindu-i-se din cauza 
neobişnuitei, ameţitoarei nemişcări a podelei. Cu un efort 
încercă să se adune. Imi amintesc că lăsasem ancora, gândi. Cu 
Vinck. Cred că era Vinck. Eram într-un golf, nava intrase cu 
prora într-un banc de nisip şi se oprise. Auzeam valurile 
spărgându-se de plajă, dar totul era în regulă. Pe mal se vedeau 
lumini, apoi mă aflam în cabina mea şi mai departe - întuneric. 
Nu-mi amintesc nimic. După aceea, prin întuneric, lumini şi voci 
ciudate. Am vorbit englezeşte, apoi în portugheză. Unul dintre 
localnici vorbea puţin portugheza. Sau era portughez? Nu, cred 
că era băştinaş. L-am întrebat, cumva, unde ne aflăm? Nu-mi 
amintesc. Apoi eram iar în spărtura din recif şi valul uriaş a venit 
încă o dată şi m-adus în mare şi mă scufundam - era foarte frig 
- nu, marea era caldă şi moale ca un pat de mătase, gros de un 
stânjen. Pesemne că ei m-au scos la mal şi m-au adus aici. 

— Cred că patul ăsta îl simţeam atât de moale şi cald, rosti 
cu voce tare. N-am dormit niciodată pe mătase până acum. 

Slăbiciunea îl cuprinse şi adormi fără vise. 

Când se trezi, bolurile de pământ ars erau pline cu 
mâncare, iar hainele-i erau aşezate ordonat lângă el. Fuseseră 
spălate, călcate şi cârpite cu o cusătură măruntă, îngrijită. 

Dar cuțitul şi cheile dispăruseră. 

Ar trebui să fac rost de un cuţit, şi asta repede, îşi spuse. 
Sau de un pistol. 

Ochii i se îndreptară spre crucifix. În ciuda neliniştii, 
curiozitatea-i crescu. Toată viaţa auzise printre piloţi şi marinari 
legende despre nemaipomenitele bogății ale imperiului secret al 
Portugaliei, din Orient, unde îi convertiseră pe păgâni la 
catolicism şi-i ţineau în robie, unde aurul era la fel de ieftin ca 
fierul, iar smaraldele, rubinele, diamantele, safirele - numeroase 
ca firele de nisip. 

Dacă partea cu catolicismul e adevărată, îşi spuse, 
pesemne că este şi restul. Cea cu bogăţiile. Da. Dar cu cât mai 


repede sunt înarmat şi la bordul lui Erasmus, în spatele 
tunurilor, cu atât mai bine. 

Mâncă, se îmbrăcă şi se ridică şovăitor, deloc în largul lui, 
aşa cum se simţea întotdeauna pe uscat. Cizmele lipseau. Se 
îndreptă spre uşă, clătinându-se uşor şi întinse mâna să se 
sprijine, dar şipcile subţiri nu rezistară greutăţii lui şi se 
sfărâmară, sfişiind hârtia. Îşi recăpătă echilibrul. Speriată, 
femeia de pe coridor se holbă spre el. 

— Îmi pare rău, spuse, neobişnuit de stingherit de 
neîndemânarea lui. Puritatea camerei fusese într-un fel întinată. 

— Unde-mi sunt cizmele? 

Femeia se uita neajutorată spre el. O întrebă din nou cu 
răbdare, prin semne, şi ea porni grăbită de-a lungul unui coridor, 
îngenunche, deschise altă uşă glisantă şi-l chemă. Din apropiere 
se auzeau voci şi zgomot de apă curgătoare. Trecu pragul şi se 
trezi într-o altă cameră, tot atât de goală. Aceasta dădea într-o 
verandă cu trepte, ce duceau într-o grădină mică, înconjurată de 
un zid înalt. Lingă intrarea principală erau două femei în vârstă, 
trei copii îmbrăcaţi în halate purpurii şi un bătrân, vădit un 
grădinar, cu o greblă în mână. Toţi se înclinară deîndată cu 
gravitate, rămânând cu capetele foarte plecate. 

Spre uimirea lui Blackthorne, bătrânul era gol, afară doar 
de o fâşie de pânză îngustă, scurtă, care abia dacă-i acoperea 
boaşele. 

— 'Mneaţa, le spuse, neştiind ce să zică. 

Ei stăteau nemişcaţi, încă aplecaţi. 

Îi privi nedumerit, apoi, stângaci, făcu şi el o plecăciune 
spre ei. Toţi se îndreptară şi-i zâmbiră. Bătrânul mai făcu o 
plecăciune şi se întoarse la lucru în grădină. Copii se zgâiau la 
el, apoi, râzând, fugiră. Bătrâna dispăru înlăuntrul casei. Dar el 
încă le mai simţea privirile urmărindu-l. 

Îşi văzu cizmele la capătul scărilor. Înainte s-apuce să le 
ridice, femeia era deja acolo, în genunchi, spre încurcătura lui, 
şi-l ajută să şi le tragă în picioare. 

— Mulţumesc, spuse. Se gândi o clipă, apoi, arătând spre el 
rosti rar: Blackthorne. Apoi arătă spre ea. Cum te cheamă? 

Ea se holbă nedumerită. 

— Black-thorne, repetă cu grijă, arătând spre el şi apoi 
arătă din nou spre ea. Cum te cheamă? 

Ea se încruntă apoi, cu o undă de înţelegere, arătă către 


sine şi spuse: 

— Onna! Onna! 

— Onna! repetă foarte mândru de el însuşi, pe cât era şi ea 
de sine. Onna. 

Ea dădu din cap fericită. 

— Onna! 

Grădina nu semăna cu nimic din ceea ce văzuse vreodată: 
o cascadă mică, un pârâu, un pod mic, poteci cu pietriş curat, 
stânci, flori şi tufe. Este atât de curat, gândi. Şi îngrijit. 

— De necrezut, spuse. 

— E'nerezu? repetă ea plină de solicitudine. 

— Nimic. 

Apoi, nemaiştiind ce să mai zică, îi făcu semn să plece. 
Supusă, femeia se înclină politicoasă şi plecă. 

Blackthorne rămase la soare, rezemându-se de un stâlp. 
Simţindu-se foarte slăbit, privi bătrânul care plivea o grădină 
fără buruieni. Mă întreb unde sunt ceilalţi. Mai e-n viaţă, oare, 
Căpitanul General? Câte zile am dormit? Imi amintesc că mă 
trezeam şi mâncam şi mă culcam din nou, la fel de nemulţumit 
de mâncare, ca şi de vise. 

Copiii trecură în goană pe lângă el, fugărindu-se, iar el se 
ruşina pentru ei de goliciunea grădinarului, căci, atunci când 
omul se apleca, i se vedea totul. Blackthorne era uimit că ei nu 
păreau să bage de seamă. Peste zid se zăreau acoperişurile de 
ţiglă sau trestie ale altor clădiri şi, în depărtare, munţi înalţi. Un 
vânt răcoros mătura cerul, împingând norii cumulus. Albinele 
zumzăiau şi era o zi frumoasă de primăvară. Trupul încă-l mai 
trăgea la somn, dar se desprinse de stâlp şi porni spre poarta 
grădinii. Grădinarul zâmbi, făcu o plecăciune, alergă să-i 
deschidă, făcu o plecăciune, apoi închise poarta în urma lui. 

Satul era aşezat în jurul portului în formă de semilună 
deschisă. Puteau fi vreo două sute de case, neasemănându-se 
cu nimic din ceea ce văzuse până atunci, cuibărite la poalele 
muntelui ce cobora către țărm. Pe coastă erau ogoare în terase 
şi drumuri nepietruite care duceau spre nord şi sud. Jos, malul 
era pavat cu piatră de râu, iar o rampă din piatră înainta de pe 
țărm în mare. Un port bun, adăpostit, un dig de piatră, bărbaţi şi 
femei curăţând peşte şi făcând plase, o barcă de o formă 
nemaivăzută, care tocmai era construită în partea de nord. 
Insule, departe în mare, către este şi sud. Recifurile erau acolo, 


sau dincolo de orizont. 

In port se găseau multe bărci cu forme neobişnuite, mai 
toate pentru pescuit, unele cu o singură velă mare, câteva cu 
vâsle, văslaşii stând în picioare şi împingând în rame, nu aşezaţi 
şi trăgând, cum ar fi făcut el. Câteva bărci ieşeau în larg, altele 
erau trase cu prova la un chei de lemn, iar la cincizeci de iarzi 
de țărm, la apă bună, ancorat corect, cu trei parâme la provă, se 
găsea Erasmus. Cine-o făcuse? se întrebă. De-a lungul ei se 
aflau bărci şi la bord zărea băştinaşi, dar nici unul dintre ai lui. 
Cine puteau să fie? 

Aruncă o privire asupra satului şi abia acum văzu cât de 
mulţi oameni îl priveau. Când băgară de seamă că fuseseră 
observați, se înclinară cu toţii şi, încă nesigur, se înclină şi el 
drept răspuns. Agitaţia se reluă veselă, treceau încolo şi 
încoace, se opreau, se târguiau, făcându-şi plecăciuni unii 
altora, părând a fi uitat de el şi arătând ca nişte fluturi 
multicolori. În drum spre țărm simţi, însă, la fiecare fereastră, la 
fiecare uşă, ochi curioşi cercetându-l. 

Ce-mi pare atât de straniu la ei? se întrebă. Nu numai 
hainele şi purtarea lor. E... n-au arme, gândi, surprins. Nici săbii, 
nici puşti. De ce oare? 

De-a lungul străzii mici se înşirau prăvălii deschise, pline cu 
mărfuri ciudate şi baloturi. Podeaua era puţin înălţată de la 
pământ, vizitatorii şi cumpărătorii stând aşezaţi pe vine sau în 
genunchi pe duşumeaua curată. Cei mai mulţi purtau saboţi sau 
sandale din papură, unii aveau aceleaşi şosete albe, cu talpă 
groasă, despicate între degetul mare şi celelalte, ca să ţină 
curelele, dar toţi îşi lăsau sandalele şi saboţii afară, pe pământ. 
Cei desculți se ştergeau pe picioare şi primeau încălțări de 
interior, care stăteau gata pregătite. Dacă te gândeşti bine, e un 
lucru foarte cuminte, îşi spuse uimit. 

Apoi îl zări pe bărbatul tuns apropiindu-se şi frica-i săgetă 
măruntaiele. Preotul era cu siguranţă portughez sau spaniol şi, 
deşi sutana-i fluturândă era portocalie, nu te puteai înşela în 
privinţa crucifixului şi mătăniilor de la brâu şi nici a duşmăniei 
reci de pe chip. Sutana îi era ponosită de drum, iar ghetele, de 
modă europeană, îi erau murdare de noroi. Privea la Erasmus şi 
Blackthorne ştia că recunoscuse lucrătura olandeză sau 
englezească, nouă pe majoritatea mărilor, mai zveltă şi mai 
rapidă, o navă de comerţ înarmată, născocită şi îmbunătăţită de 


corsarii englezi, care făcuseră atâta prăpăd în mările spaniole. 
Preotul era însoţit de zece băştinaşi cu părul şi ochii negri, unul 
îmbrăcat ca el, doar că avea sandale în curele. Ceilalţi purtau 
veşminte colorate, ori pantaloni sau, pur şi simplu, fâşii de 
pânză în jurul şalelor. Nici unul nu era înarmat. 

Blackthorne ar fi vrut să fugă cât mai era timp, dar ştia că 
nu-l ţineau puterile şi nici nu avea unde să se ascundă. 
Înălţimea, silueta şi culoarea ochilor săi îl făceau complet străin 
în această lume. Se rezemă cu spatele de perete. 

— Cine eşti? îl întrebă preotul în portugheză. Era un bărbat 
în jur de douăzeci şi cinci de ani, îndesat, oacheş, bine hrănit, cu 
o barbă lungă. 

— Tu cine eşti? i-o întoarse Blackthorne. 

— Asta e o navă-corsar olandeză. Eşti un eretic olandez: 
Sunteţi pirați. Dumnezeu să se îndure de voi! 

— Nu suntem pirați. Suntem neguţători paşnici, dar nu şi 
pentru duşmanii noştri. Eu sunt pilotul navei. Tu cine eşti? 

— Părintele Sebastio. Cum aţi ajuns aici? Cum? 

— Am fost aruncaţi pe țărm de furtună. Cum se numeşte 
locul acesta? E Ţara Japoniilor? 

— Da. Japonia. Nippon, spuse preotul iritat. 

Se întoarse către unul dintre bărbaţi, mai în vârstă decât 
ceilalţi, scund şi suplu, cu braţe puternice şi palme bătătorite, cu 
creştetul ras şi restul părului strins într-o coadă subţire, la fel de 
cenuşie ca şi sprâncenele. Preotul îi vorbi poticnit în japoneză, 
arătând spre Blackthorne. Toţi erau speriaţi, iar unul îşi făcu 
grijuliu cruce. 

— Olandezii sunt eretici, rebeli şi pirați. Cum te cheamă? 

— Asta e o aşezare portugheză?! 

Ochii preotului erau duri şi injectaţi. 

— Starostele satului spune că a vorbit mai marilor săi 
despre tine. A sosit vremea să plăteşti pentru păcatele tale. 
Unde ţi-e restul echipajului? 

— Am fost abătuţi din drum. Ne trebuie hrană, apă şi timp 
ca să ne reparăm corabia. Apoi plecăm. Putem plăti pentru... 

— Unde-i restul echipajului? 

— Nu ştiu. Pe navă. Cred că pe navă. 

Din nou preotul puse întrebări starostelui, care-i răspunse 
îndelung, arătând cu mâna spre celălalt capăt al aşezării. 
Preotul se întoarse iar spre Blackthorne. 


— Aici criminalii sunt crucificaţi, pilotule. O să mori curând. 
O să vină daimyo cu samuraii săi. Domnul să se-ndure de tine. 

— Ce e daimyo? 

— Seniorul. Intreaga provincie e a lui. Cum ai ajuns aici? 

— Şi samurai? 

— Războinici, soldaţi, din casta războinicilor, răspunse 
preotul cu nemulţumire crescândă. De unde veniţi şi cine 
sunteţi? 

— Nu-ţi recunosc accentul, spuse Blackthorne ca să-l des- 
cumpănească. Eşti spaniol? 

— Sunt portughez, izbucni preotul, înghițind momeala. 
Ţi-am spus, sunt părintele Sebastio, din Portugalia. Unde ai 
învăţat atât de bine portugheza, ai? 

— Dar Portugalia şi Spania sunt tot una acum, îl întărâtă 
Blackthorne. Aveţi acelaşi rege. 

— Suntem ţări diferite! Suntem popoare diferite! Aşa am 
fost dintotdeauna. Avem steagul nostru. Posesiunile noastre de 
peste mări sunt separate, da, separate. Regele Filip a fost de 
acord cu asta, când ne-a furat ţara. Părintele Sebastio îşi domoli 
cu greu furia. Degetele îi tremurau. A luat ţara mea prin forţa 
armelor acum douăzeci de ani! Soldaţii lui, şi tiranul acela 
spaniol, creatura diavolului, ducele de Alba, ei l-au zdrobit pe 
adevăratul nostru eege. Que va! Acum domneşte fiul lui Filip, 
dar nici el nu e adevăratul nostru rege. Curând vom avea iarăşi 
regele nostru. Apoi adăugă plin de venin: ştii că ăsta-i adevărul. 
Ceea ce diavolul de Alba a făcut cu ţara ta a făcut şi cu a mea. 

— Asta-i o minciună. Ducele de Alba a fost ca o ciumă 
pentru Olanda, dar n-a cucerit-o niciodată. E încă liberă. 
Totdeauna va fi. Dar în Portugalia, Alba a zdrobit o armată mică 
şi apoi s-a predat toată ţara. N-aveţi pic de curaj. Puteaţi să-i 
azvârliţi afară pe spanioli, dacă aţi fi vrut, dar n-o s-o faceţi 
niciodată. Vă lipseşte onoarea. Şi cojones. Sunteţi în stare doar 
să-i ardeţi pe nevinovaţi în numele Domnului. 

— Dea Domnul să arzi pe veci în focul iadului! izbucni 
preotul. Satana umblă prin lume şi-o să fie zdrobit. Ereticii or să 
fie nimiciţi. Sunteţi blestemaţi în faţa lui Dumnezeu! 

Fără voia lui, Blackthorne simţi cum se trezeşte în el 
spaima terorii religioase. 

— Preoţii nu sunt urechile Domnului pe pământ şi nici nu 
glăsuiesc în numele Său. Noi nu suntem sub jugul vostru împuţit 


şi nici n-o să fim vreodată! 

Trecuseră doar patruzeci de ani de când blestemata de. 
Maria Tudor fusese regina Angliei, şi spaniolul Filip al II-lea, Filip 
cel Rău, soţul ei. Această fiică habotnică a lui Henric al VIII-lea, 
adusese înapoi, împotriva voinţei celor mai mulţi, preoţii catolici, 
inchiziţia, procesele ereticilor şi dominaţia Papei asupra Angliei, 
nesocotise opoziţia şi schimbările adânci ale tatălui ei faţă de 
Biserica din Roma. Domnise cinci ani şi în acest timp regatul 
fusese sfâşiat de ură, spaimă şi vărsare de sânge. După ce 
murise, noua regină devenise, la douăzeci şi patru de ani, 
Elisabeta. 

Blackthorne se simţea cuprins de admiraţie şi de adâncă 
dragoste filială când se gândea la Elisabeta. De patruzeci de ani 
ea se lupta cu o lume întreagă. Fusese mai şireată şi îi învinsese 
pe toţi laolaltă: Papi, Sfântul Imperiu Roman, Franţa şi Spania. 
Excomunicată, a împroşcat cu vorbe de ocară în stânga şi-n 
dreapta şi ne-a scos teferi la Uman - puternici şi independenţi. 

— Noi suntem liberi, îi spuse preotului. Voi sunteţi 
terminaţi. Acum avem şcolile noastre, Biblia noastră, Biserica 
noastră. Voi, spaniolii, sunteţi toţi la fel. Căzături! Şi voi, 
călugării, o apă şi un pământ - închinători la chip cioplit! 

Părintele ridică crucifixul între ei ca pe un scut. 

— O, Doamne, apără-ne de acest diavol! Îţi repet, eu nu 
sunt spaniol! Sunt portughez. Şi nu sunt călugăr, sunt un frate 
din Ordinul lui lisus! 

— A, unul din ăia! Un iezuit! 

— Da. Aibă Domnul milă de sufletul tău! 

Părintele Sebastio spuse ceva răstit în japoneză şi bărbaţii 
se îndreptară asupra lui Blackthorne. El se trase cu spatele spre 
perete şi lovi pe unul din ei zdravăn, dar ceilalţi se năpustiră 
asupra lui. Simţea că se sufocă. 

— Nanigoto da? 

Brusc încăierarea încetă. 

Tânărul stătea la zece paşi de ei. Purta pantaloni, saboţi, un 
chimonou uşor şi două săbii în teacă, înfipte în cingătoare. Una 
semăna cu un pumnal. Cealaltă, o sabie de două mâini, era 
lungă şi uşor curbată. Mâna dreaptă se odihnea nepăsătoare pe 
mâner. 

— Nanigoto da? întrebă el tăios şi, cum nimeni nu răspunse 
îndată, repetă: NAN/GOTO DA? 


Japonezii căzură în genunchi, cu capetele în ţărână. Doar 
preotul rămase în picioare. Se înclină şi începu să explice 
poticnit, dar omul îl întrerupse dispreţuitor şi arătă către 
staroste. 

— Mura! 

Mura, starostele satului, îşi păstră capul adânc plecat şi 
începu să explice repede. Arătă de mai multe ori către 
Blackthorne, o dată spre corabie şi de două ori către preot. 
Acum nu mai era nici o mişcare pe stradă. Toţi care se puteau 
vedea erau în genunchi, cu capetele plecate până-n pământ. 
Starostele termină. Semet, bărbatul înarmat îi puse câteva 
întrebări şi el răspunse repede şi respectuos. Apoi soldatul îi 
spuse ceva starostelui, fluturând mâna către preot cu un dispreţ 
vădit, apoi către Blackthorne şi omul cu părul cărunt traduse 
cele spuse în câteva cuvinte simple, pentru preot, care roşi. 

Bărbatul, cu un cap mai scund şi mult mai tânăr decât 
Blackthorne, cu chipul plăcut, uşor ciupit de vărsat, se uită lung 
spre străin. 

— Onushi ittai doko kara kitanoda? Doko nu kuni no 
monoda? 

Preotul spuse iritat: 

— Kasigi Omi-san zice: "De unde vii şi de ce nație eşti?" 

— Domnul Omi-san e daimyo? întrebă Blackthorne 
neputându-şi stăvili teama de săbii. 

— Nu. E samurai, samuraiul care răspunde de sat. Numele 
lui de familie e Kasigi. Omi e numele mic. Aici numele de familie 
este pus întotdeauna primul. San înseamnă "preacinstit" şi se 
adaugă la toate numele mici, ca semn de politeţe. Ai face bine 
să înveţi să fii politicos şi cuviincios, cât mai repede. Ei 
nu-ngăduie lipsa bunei cuviinţe. Vocea i se ascuţi. Grăbeşte-te şi 
răspunde! 

— Amsterdam. Sunt englez. 

Uimirea părintelui Sebastio era vădită. Spuse samuraiului : 
"Englez. Anglia" şi începu o explicaţie, dar Omi îl întrerupse 
nerăbdător şi slobozi un torent de cuvinte. 

— Omi-san întreabă dacă tu eşti mai marele. Starostele 
spune că nu mai sunteţi decât câţiva eretici în viaţă şi mai toţi 
sunt bolnavi. Există un Căpitan General? 

— Eu sunt, răspunse Blackthorne, deşi adevărul era că 
acum, pe uscat, Căpitanul General era comandantul. Eu 


comand, adăugă, ştiind că Spillbergen nu era în stare să 
comande nimic, nici pe mare, nici pe uscat, chiar şi atunci când 
era teafăr. 

Un alt torent de cuvinte din partea samuraiului. 

— Omi-san spune că, fiindcă tu eşti conducătorul, eşti liber 
să umbli oriunde doreşti până vine stăpânul lui. Stăpânul lui, 
daimyo, o să-ţi hotărască soarta. Până atunci ţi se dă voie să 
trăieşti ca oaspete în casa starostelui, să vii şi să pleci după 
plac. Dar nu-ţi e îngăduit să părăseşti satul. Echipajul este închis 
în casa ce i s-a dat şi nu e liber s-o părăsească. Inţelegi? 

— Da. Unde-mi este echipajul? 

Părintele Sebastio arătă vag spre un grup de case de lângă 
debarcader, vădit tulburat de hotărârea şi nemulţumirea lui 
Omi. 

— Acolo! Bucură-te de libertate, piratule! Te-au ajuns 
păcatele... 

— Wakarimasu ka? spuse Omi direct către Blackthorne. 

— El zice: "Înţelegi?" 

— Cum se spune "da" în japoneză? 

Părintele Sebastio îi spuse samuraiului: 

— Wakarimasu. 

Trufaş, Omi le făcu semn să plece. Toţi se înclinară până la 
pământ. Un singur bărbat se ridică dinadins fără să se mai 
încline. 

Cu o viteză uluitoare sabia lungă descrise şuierând un arc 
argintiu în aer şi capul omului căzu de pe umeri, împroşcând cu 
un şuvoi de sânge pământul. Trupul se zbătu de câteva ori şi 
rămase nemişcat. Fără să vrea, preotul se trase înapoi un pas. 
Nimeni de pe stradă nu-şi clintise un singur muşchi. Capetele lor 
rămăseseră plecate până-n pământ şi nemişcate. Blackthorne 
încremeni, năucit. 

Omi îşi aşeză nepăsător piciorul pe cadavru. 

— /kinasai! spuse, făcându-le semn să plece. 

Oamenii din faţa lui se mai înclinară odată până-n pământ, 
apoi se ridicară şi se îndepărtară nepăsători. Strada începu să se 
golească. La fel şi prăvăliile. 

Părintele Sebastio privi cadavrul. Grav, făcu semnul crucii 
deasupra lui şi spuse: 

— In nomine Patris et Filii et Spiritus sancti. 

Privi înapoi ţintă la samurai, fără teamă acum. 


— Ikinasai! 

Vârful săbiei strălucitoare se sprijinea pe cadavru. 

După o vreme preotul se întoarse şi plecă. Demn, Omi îl 
urmări atent, apoi aruncă o privire către Blackthorne. Acesta se 
trase de-a-ndărătelea şi când fu în siguranţă, destul de departe, 
dădu iute colţul şi dispăru. 

Omi începu să râdă în hohote. Strada era goală. Când se 
sătură de râs, apucă sabia cu ambele mâini şi începu să 
ciopârţească încet şi mărunt cadavrul. 


KKK 


Blackthorne se afla într-o barcă mică, luntraşul vâslind 
fericit către Erasmus. Nu întâmpinase nici o greutate în 
obţinerea bărcii şi acum putea să vadă oamenii de pe puntea 
principală. Toţi erau samurai. Unii aveau pieptare de oţel, dar 
cei mai mulţi purtau chimonouri simple, cum se chemau 
halatele lor, şi cele două săbii. Toţi aveau părul pieptănat la fel: 
creştetul capului ras, iar părul de la spate şi din părţi strâns 
într-o coadă dată cu ulei, adusă spre creştet şi legată cu grijă. 
Numai samurailor le era îngăduit să se pieptene aşa, şi pentru ei 
era obligatoriu. Doar samuraii puteau să poarte cele două săbii - 
sabia cea lungă, de două mâini, pentru luptă, şi cea scurtă, ca 
un pumnal - şi pentru ei săbiile erau obligatorii. 

Samuraii se înşiraseră de-a lungul parapetului navei şi îl 
urmăreau. 

Neliniştit, urcă schela la bord şi ajunse pe punte. Un 
samurai îmbrăcat mai îngrijit decât ceilalţi se îndreptă spre el şi 
se înclină. Blackthorne se deprinsese deja cu obiceiurile lor şi se 
aplecă şi el la fel, iar toţi de pe punte zâmbiră încântați. Incă era 
îngrozit de neaşteptata decapitare din stradă şi zâmbetele lor 
nu reuşiră să-i potolească neliniştea. Se îndreptă spre scara 
tambuchiului şi se opri brusc. De-a curmezişul uşii fusese lipită o 
panglică lată, de mătase roşie şi lângă ea o mică notiţă cu o 
scriere ciudată, ca o împletitură. Şovăi, verifică cealaltă uşă, dar 
şi asta era sigilată cu o panglică la fel, iar pe perete fusese 
bătută în cuie aceeaşi notă. 

Întinse mâna ca să scoată panglica. 

— Hotte oke! Ca să se facă înţeles destul de clar, samuraiul 
de pază îşi clătină capul. Nu mai zâmbea. 


— Dar asta e corabia mea şi vreau... Blackthorne îşi stăpâni 
neliniştea, ochii nedezlipindu-i-se de pe săbii. Trebuie să ajung 
jos, gândi, trebuie să-mi iau cărţile-pilot, a mea şi cea secretă. 
lisuse, dacă sunt găsite şi date preoţilor sau japonezilor, suntem 
pierduţi. Cu o asemenea dovadă orice curte din lume - afară de 
a Angliei şi a Olandei - ne-ar condamna ca pirați. Rutierul meu 
dă date, locuri, cantitatea de pradă luată, numărul de morţi în 
cele trei acostări din Americi şi cea din Africa Spaniolă, numărul 
bisericilor jefuite şi cum am ars oraşe şi corăbii. lar cartea-pilot 
portugheză? Asta-i condamnarea noastră la moarte, pentru că, 
bineînţeles, e furată. Mai bine zis a fost cumpărată de la un 
trădător portughez, dar, după legea lor, orice străin prins cu o 
carte-pilot de-a lor, ca să nu mai vorbim de aceea privind 
Strâmtoarea Magellan, e sortit deîndată morţii. lar dacă se 
găseşte un rutter la bordul unei corăbii duşmane, navei i se dă 
foc şi toţi de pe ea sunt executaţi fără milă. 

— Nan no yoda? spuse unul dintre samurai. 

— Vorbiţi portugheza? întrebă Blackthorne în această 
limbă. 

Omul ridică din umeri. 

— Wakarimasen. 

Un altul înaintă şi i se adresă plin de respect căpeteniei, 
care încuviinţă. 

— Potugizu prieten, spuse acest samurai într-o portugheză 
rostită cu un accent dur. Îşi desfăcu partea de sus a chimonoului 
şi-i arătă micul crucifix de lemn ce-i atârna de gât. 

— "resitin! Arătă spre sine şi zâmbi. 'resitin. Apoi arătă spre 
Blackthorne: 'resitin? 

Blackthorne şovăi şi încuviinţă din cap: 

— Creştin. 

— Potugizu? 

— Englez. 

Bărbatul discută cu căpetenia, amândoi ridicară din umeri 
şi se uitară din nou spre el. 

— Potugizu? 

Blackthorne clătină din cap nevoind să le dea dreptate. 

— Prietenii mei? Unde sunt? 

Samuraiul arătă spre capătul de răsărit al satului: 

— Prieteni. 

— Aceasta este corabia mea. Vreau să merg jos. 


Blackthorne o spuse în felurite chipuri şi prin semne şi ei 
înţeleseră. 

— Ah, so desu! Kinjiru, spuseră apăsat, arătând spre notiţă 
şi se luminară la faţă. 

Era destul de clar că nu i se dădea voie să coboare. Kinjiru 
trebuie să-nsemne "interzis", gândi Blackthorne nervos. Ei, la 
dracu cu asta! Apăsă clanţa şi crăpa uşa foarte puţin. 

— Kinjiru! 

Fu smucit şi răsucit cu faţa către samurai. Săbiile erau pe 
jumătate trase din teacă. Nemişcaţi, cei doi bărbaţi aşteptau ca 
el să ia o hotărâre. Ceilalţi de pe punte priveau nepăsători. 

Ştia că n-avea altceva de făcut decât să renunţe, aşa că 
ridică din umeri, merse mai departe şi verifică parâmele şi nava 
cât putu mai bine. Velele zdrenţuite fuseseră coborâte şi strânse 
la locul lor. Dar felul de ancorare era deosebit de tot ceea ce 
văzuse vreodată, aşa că bănui că japonezii puseseră nava la 
adăpost. Începu să coboare spre schelă şi se opri. Simţi că-l trec 
sudori reci, când îi văzu pe toţi urmărindu-l cu o căutătura rea, 
şi-şi zise "lisuse Cristoase, cum am putut să fiu atât de idiot?" Se 
înclină politicos şi imediat ostilitatea dispăru, toţi se înclinară şi 
zâmbiră iar. Dar încă mai simţea sudoarea prelingându-i-se pe 
spate şi uri tot ce avea legătură cu Japoniile, dorind să se vadă 
cu echipajul înapoi la bord, înarmaţi şi în largul mării. 


KKK 


— În numele Domnului, pilotule, cred că greşeşti, spuse 
Vinck. Rânjetul lipsit de dinţi se întindea larg şi obraznic. Dacă 
te poţi obişnui cu lăturile cărora ei le zic mâncare, e cel mai bun 
loc în care-am fost vreodată. Am avut două femei în două zile 
şi-s ca iepurii. Fac orice, numa' să le-arăţi cum. 

— Aşa-i. Da' nu faci nimica fără carne or rachiu. Nu te ţine 
mult. Eu sunt stors şi n-am putut s-o fac decât o dată, spuse 
Maetsukker, strâmbându-şi faţa îngustă. Ticăloşii ăştia galbeni 
nu pricep că nouă ne trebuie carne, bere şi pâine. Şi rachiu sau 
vin. 

— Asta-i cel mai rău. lisuse, regatul pentru un pic de grog! 

Baccus van Nekk era posomorit. Se apropie de Blackthorne 
şi se opri lângă el privindu-l cu ochii mijiţi. Era foarte miop şi-şi 
pierduse ultima pereche de ochelari în timpul furtunii. Dar chiar 


şi cu ei, se apropia întotdeauna cât se putea de mult. Era 
starostele negustorilor, trezorier şi reprezentantul Companiei 
Olandeze a Indiilor de Est, care finanţase călătoria. 

— Suntem pe țărm, teferi şi încă n-avem băutură. Nici 
măcar picătură. Tu ai primit ceva, pilotule? 

— Nu. Lui Blackthorne nu-i plăcea să aibă pe cineva atât de 
aproape, dar Baccus îi era prieten şi aproape orb, aşa că nu se 
dădu la o parte. Doar apă fierbinte cu ierburi în ea. 

— Pur şi simplu ăştia nu poa' să-nţeleagă ce-i ăla grog. 
Nimic de băut, decât apă fierbinte cu ierburi. Doamne ajută! Și 
dacă nu e băutură în toată ţara? Sprâncenele i se ridicară. Fă 
ceva pentru mine, pilotule. Cere nişte băutură, vrei? 

Blackthorne găsise casa în care fuseseră găzduiţi la capătul 
estic al satului. Samuraii de strajă îl lăsaseră să treacă, dar 
oamenii lui îi confirmaseră că ei nu puteau să treacă dincolo de 
poarta grădinii. Casa avea mai multe încăperi ca aceasta, dar 
mai mari şi pline cu mulţi servitori de felurite vârste, atât 
bărbaţi cât şi femei. 

Dintre oamenii lui mai trăiau unsprezece. Morţii fuseseră 
luaţi de japonezi. Porții îmbelşugate de legume proaspete 
începuseră să îndepărteze scorbutul şi în afară de doi dintre ei, 
toţi se vindecau repede. Cei doi aveau pântecăraie şi ieşeau cu 
sânge. Vinck le luase sânge, dar asta nu ajutase. Se aştepta să 
moară până la căderea nopţii. Căpitanul General era în altă 
cameră, încă foarte bolnav. 

Sonk, bucătarul, un bărbat mărunt şi îndesat, spunea 
râzând: 

— E bine aici, cum zice Johhan, pilotule, afar' de mâncare şi 
că nu-i grog. E-n regulă şi cu băştinaşii, atâta vreme cât nu-ţi 
porţi încălţările în casă. Ticăloșii ăştia galbeni se-nfurie pe tine 
dacă nu ţi le scoţi. 

— Ascultaţi, spuse Blakthorne. E un popă aici. Un iezuit. 

— lisuse Cristoase! Le pieri cheful de glumă când le povesti 
despre preot şi despre decapitare. 

— De ce i-a luat capul, pilotule? 

— Nu ştiu. 

— Mai bine ne-am întoarce pe bord, dacă ne prind 
papistaşii pe uscat... 

O mare spaimă cuprinsese încăperea. Salamon, mutul îl 
privea pe Blackthorne. Gura i se mişca şi la colţurile ei 


apăruseră băşici de salivă. 

— Nu, Salamon, nu-i nici o greşeală, spuse Blackthorne 
blând, răspunzând întrebării tăcute. El a zis că-i iezuit. 

— lisuse, iezuit sau dominican sau ce drac-o fi, tot suntem 
în rahat, spuse Vinck. Mai bine ne-am întoarce la bord. Pilotule, 
roagă-i tu pe samurai, eh? 

— Suntem în mâinile Domnului, spuse Jan Roper. Era unul 
dintre negustorii aventurieri, un tânăr cu ochi înguşti, frunte 
înaltă şi nas subţire. El o să ne apere de închinătorii lui Satan. 

Vinck se uită iar la Blackthorne. 

— Şi cu portughezii ce-i, pilotule? Ai văzut vreunul prin jur? 

— Nu. Nu-i nici urmă de ei în sat. 

— Or să năvălească aici deîndată ce-or să afle despre noi, 
rosti Maetsukker gândul tuturor iar musului Croocq îi scăpă un 
geamăt. 

— Da, şi, dacă-i un popă, trebuie să mai fie şi alţii. Ginsel îşi 
unse buzele uscate. lar blestemaţii lor de conchistadori nu sunt 
niciodată prea departe. 

— Aşa-i, adăugă Vinck neliniştit. Sunt ca păduchii. 

— lisuse Cristoase! Papistaşi! murmură cineva. Şi 
conchistadori! 

— Dar suntem în Japonii, pilotule? întrebă van Nekk. El ţi-a 
spus asta? 

— Da. De ce? 

Van Nekk se apropie şi mai mult şi-şi cobori vocea. 

— Dacă aici sunt popi, şi unii dintre băştinaşi sunt catolici, 
poate că şi cealaltă parte e adevărată - cea cu bogăţiile, aurul, 
argintul şi pietrele preţioase. Tăcerea îi învălui brusc. Ai văzut 
ceva pilotule? Ceva aur? Băştinaşii poartă aur sau pietre 
preţioase? 

— Nu. Deloc. Blackthorne se gândi o clipă. Nu-mi aduc 
aminte să fi văzut ceva. Nici coliere, nici mărgele, nici brățări. 
Ascultaţi, mai am ceva să vă spun. Am fost pe Erasmus, dar e 
sigilată. Le povesti ce se întâmplase şi neliniştea lor crescu. 

— lisuse, dacă nu ne putem întoarce la bord, dacă sunt popi 
pe țărm şi papistaşi... trebuie s-o ştergem de-aici. Glasul lui 
Maetsukker începu să tremure. Pilotule, ce ne facem? O să ne 
ardă. Conchistadorii - ticăloşii ăştia o să dea buzna cu săbiile 
lor... 

— Suntem în mâinile Domnului, rosti Jan Roper plin de 


încredere. El o să ne apere de Anticrist. Asta e făgăduiala Lui. 
N-are de ce să vă fie teamă. 

Blackthorne spuse: 

— După felul în care Omi-san s-a răstit la popă, sunt sigur 
că-l urăşte. Asta-i bine, nu? Ce-aş vrea să ştiu, e de ce popa nu 
poartă sutana obişnuită. De ce era portocalie? N-am mai văzut 
asta pân-acum. 

— Da, asta-i ciudat; spuse van Nekk. 

Blackthorne îşi ridică privirea către el: 

— Poate că aici puterea lor nu e prea mare. Asta ne-ar 
putea fi de mare ajutor. 

— Ce-ar trebui să facem, pilotule? întrebă Ginsel. 

— Ai răbdare şi aşteaptă până când soseşte şeful lor, acest 
daimyo. El o să ne dea drumul. De ce n-ar face-o? Nu le-am 
făcut nici un rău. Avem lucruri de vânzare. Noi nu suntem pirați, 
n-are de ce să ne fie teamă. 

— Foarte adevărat şi nu uita că pilotul a zis că nu toţi 
sălbaticii sunt papistaşi, spuse van Nekk, mai mult ca să-şi facă 
lui curaj decât ceilorlalţi. Da. E bine că samuraiul îl urăşte pe 
popă. Şi numai samuraii sunt înarmaţi. Asta nu-i aşa de rău, nu? 
Să ne ferim de samurai şi să ne luăm armele înapoi - asta-i 
ideea. 

— Ce se întâmplă dacă daimyo ăsta e papistaş? întrebă Jan 
Roper. 

Nu-i răspunse nimeni. Apoi Ginsel zise: 

— Pilotule, bărbatul cu sabia - l-a făcut bucăţi pe amărâtu' 
ăla după ce i-a retezat capul? 

— Da. 

— Cristoase, sunt barbari! Nebuni! Ginsel era un tânăr 
arătos, înalt, cu braţe scurte şi picioare foarte arcuite. Scorbutul 
îi luase toţi dinţii. Şi după ce i-a tăiat capul, ceilalţi au plecat 
chiar aşa, fără să zică nimic? 

— Da. 

— lisuse Cristoase, un om neînarmat, ucis chiar aşa? De ce 
a făcut-o? De ce a trebuit să-l omoare? 

— Nu ştiu, Ginsel, dar n-ai văzut în viaţa ta o asemenea 
iuţeală. Acum sabia era în teacă şi o clipă mai târziu, capul 
omului se rostogolea în ţărână. 

— Doamne, apără-ne! 

— Doamne Iisuse Cristoase, murmură van Nekk. Dacă nu 


ne putem întoarce la corabie... Blestemată furtună, mă simt atât 
de neajutorat fără ochelarii mei! 

— Câţi samurai erau pe bord, pilotule? întrebă Ginsel. 

— Douăzeci şi doi pe punte. Dar mai erau şi alţii pe țărm. 

— Blestemul Domnului o să cadă asupra necredincioşilor şi 
păcătoşilor şi-or să ardă veşnic în iad. 

— Tare mi-ar place să fiu sigur de asta, Jan Roper, spuse 
Blackthorne cu o undă de neîncredere în glas, simțind cum 
teama de pedeapsa divină cuprindea încăperea. Era foarte 
obosit şi voia să doarmă. 

— Poţi să fii sigur, pilotule! O, da, eu sunt! Mă rog Domnului 
să-ţi deschidă ochii asupra adevărului, să poţi înţelege că 
suntem aici doar din cauza ta, câţi au mai rămas dintre noi. 

— Ce? spuse Blackthorne ameninţător? 

— De ce l-ai convins pe Căpitanul General să încercăm 
drumul spre Japonia? Nu primisem ordinul ăsta. Noi trebuia să 
prădăm Lumea Nouă, să aducem războiul în casa duşmanului 
apoi să ne întoarcem acasă. 

— Erau corăbii spaniole la sud şi la nord de noi, şi n-aveam 
altă cale de scăpare. Ţi-ai pierdut şi ţinerea de minte odată cu 
judecata? A trebuit să navigăm spre vest - era singura noastră 
şansă. 

— Eu n-am văzut niciodată corăbiile duşmane, pilotule! Şi 
nici altcineva dintre noi. 

— Haide Jan, spuse van Nekk, obosit. Pilotul a făcut ce-a 
crezut el că-i mai bine. Sigur că spaniolii erau acolo. 

— Da, ăsta-i adevărul, iar noi eram la mii de leghe de 
prieteni şi-n ape duşmane, pentru numele lui Dumnezeu, scuipă 
Vinck. Asta-i adevărul, în faţa Domnului, aşa cum tot adevărat 
este că am pus la vot. Toţi am spus "da". 

— Eu nu. 

Sonk spuse: 

— Pe mine nu m-a-ntrebat nimeni. 

— O, lisuse Cristoase! 

— Linişteşte-te, Johann, spuse van Nekk, încercând să 
domolească încordarea. Suntem primii care au ajuns în Japonia. 
V-amintiţi toate poveştile? Suntem bogaţi dacă ne păstrăm 
judecata întreagă. Avem mărfuri de vânzare şi-aici e aur - 
trebuie să fie. Unde în altă parte ne-am putea vinde 
încărcătura? Nu acolo, în Lumea Nouă, urmăriţi şi hărţuiţi. Ne 


hăituiau. Şi spaniolii ştiau că eram pe lângă Santa Maria. A 
trebuit să părăsim Chile şi nu era cale de scăpare înapoi prin 
Strâmtoare. Bineînţeles că ne aşteptau acolo. Fiţi siguri de asta. 
Nu, aici era singura noastră şansă şi era o idee bună. 
Incărcătura noastră în schimbul mirodeniilor şi a aurului şi 
argintului, ei? Gândiţi-vă la câştig - înmiit, aşa e întotdeauna. 
Suntem în Insulele Mirodeniilor. Cunoaşteţi bogăţiile Japoniilor şi 
Chitaiului, dintotdeauna aţi auzit de ele. Toţi am auzit - altfel de 
ce-am fi semnat? O să fim bogaţi, o să vedeţi! 

— Suntem morţi, ca toţi ceilalţi. Suntem în Împărăţia lui 
Satan. 

Vinck spuse furios: 

— Tacă-ţi gura, Roper! Pilotul a făcut bine. Nu-i vina lui că 
alţii au murit - nu-i vina lui! Totdeauna mor oamenii în călătoriile 
astea. 

Ochii lui Jan Roper erau sticloşi, cu pupilele micşorate. 

— Da, Dumnezeu să-i odihnească. Fratele meu e unul 
dintre ei. 

Blackthorne îl privi în ochii fanatici, urându-l. În sinea sa se 
întreba dacă într-adevăr navigase spre vest ca să scape de 
corăbiile duşmane, sau doar pentru că fusese primul pilot englez 
în Strâmtoare, primul în situaţia de a putea porni spre vest şi 
deci primul cu şansa de a înconjura Pământul. 

Jan Roper şuieră: 

— N-au murit ceilalţi din pricina ambiţiei tale, pilotule? 
Dumnezeu o să te pedepsească! 

— Acum ţine-ţi gura! Vocea lui Blackthorne era liniştită, dar 
hotărâtă. 

Jan Roper îl privi cu acelaşi chip ascuţit şi îngheţat, dar îşi 
tinu gura. 

— Bun. Blackthorne se aşeză obosit pe podea şi se sprijini 
de unul dintre stâlpi. 

— Ce-ar trebui să facem, pilotule? 

— Să aşteptăm şi să ne întremăm. Şeful lor o să sosească 
în curând, Atunci se vor aranja toate. 

Vinck privea afară în grădină la samuraiul care stătea 
nemişcat pe vine, lângă poartă. 

— Uite la nemernicul ăla. Stă acolo de ceasuri, nu mişcă, nu 
scoate o vorbă, nici măcar nu se scobeşte-n nas. 

— Da' nu ne-a supărat cu nimic, Johann. Absolut cu nimic, 


spuse van Nekk. 

— Da, da' până acum n-am făcut decât să dormim, să 
preacurvim şi să mâncăm lături. 

— Pilotule, el e doar unul, noi suntem zece, spuse Ginsel 
domol. 

— M-am gândit la asta, dar nu suntem destul de întremaţi. 
O să mai treacă o săptămână până să se ducă de tot scorbutul, 
răspunse Blakthorne tulburat. Sunt prea mulţi pe bordul 
corăbiei. Nu mi-ar place să sar pe unul fără să am măcar o suliță 
sau un pistol. Sunteţi păziţi noaptea? 

— Da. Schimbă garda de trei sau patru ori. A văzut careva 
vreo santinelă dormind? întrebă van Nekk. 

Toţi clătinară din capete. 

— Am putea să fim la bord în noaptea asta, spuse Jan 
Roper. Cu ajutorul lui Dumnezeu o să-i dovedim pe păgâni şi-o 
să luăm corabia. 

— Scoateţi rahatul din urechi! Nai auzit ce-aspus pilotul? Tu 
n-asculţi? scuipă Vinck scârbit. . 

— Aşa-i, încuviinţă Pieterzoon, tunarul. Nu-l mai zgândări pe 
bătrânul Vinck! 

Ochii lui Jan Roper se îngustară şi mai mult. 

— Păzeşte-ţi sufletul, Johann Vinck. Şi tu, Hans Pieterzoon. 
Ziua judecății se apropie. Plecă şi se aşeză pe verandă. 

Van Nekk sparse tăcerea: 

— Totul o să fie bine! O să vedeţi. 

— Roper are dreptate. Lăcomia ne-a adus aici, spuse musul 
cu vocea tremurândă. Este pedeapsa Domnului că... 

— Termină. 

Musul tresări. 

— Da, pilotule. lartă-mă, dar, ei bine... Maximilian Croocq 
era cel mai tânăr dintre ei, avea doar şaisprezece ani, şi se 
îmbarcase în călătorie deoarece tatăl său fusese căpitan pe una 
dintre nave şi erau hotărâți să se îmbogăţească. Işi văzuse însă 
tatăl murind în chinuri când prădaseră oraşul spaniol Santa 
Magdalena în Argentina. Prada fusese bogată, iar el aflase ce 
înseamnă violul şi-o-ncercase şi el, urându-se, înecat în mirosul 
de sânge şi de moarte. Mai târziu văzuse pe mulţi dintre 
prietenii săi murind, dintre cele cinci corăbii rămânând una, iar 
acum se simţea cel mai bătrân dintre ei. lartă-mă, îmi pare rău. 

— De câtă vreme suntem la țărm, Baccus? întrebă 


Blackthorne. 

— Asta-i a treia zi. Van Nekk se apropie din nou, 
aşezându-se pe vine. Nu-mi amintesc prea limpede cum am 
ajuns, da' când m-am trezit, sălbaticii erau peste tot pe corabie. 
Foarte politicoşi şi binevoitori. Ne-au dat hrană şi apă caldă. Au 
luat morţii cu ei şi-au lăsat ancorele. Nu-mi amintesc prea 
multe, da' cred că ne-au remorcat până într-un loc ferit. Vorbeai 
fără şir când te-au dus la țărm. Am vrut să te ţinem cu noi, dar 
nu ne-au lăsat. Unul dintre ei vorbea câteva cuvinte în 
portugheză, părea să fie căpetenia. Avea părul cărunt. N-a 
înţeles ce-i aia pilot şef, dar ştia căpitan. Era limpede că voia 
căpitanul nostru să aibă o locuinţă separată, da' a spus că n-are 
de ce să ne fie teamă, pentru că-o să fii bine îngrijit. Şi noi la fel. 
Apoi ne-au adus aici, mai mult cărându-ne şi a zis că trebuia să 
stăm înăuntru, până când o să vină căpitanul /ui. N-am vrut să-i 
lăsăm să te ia, dar n-am putut face nimic. Vrei să-i ceri 
căpeteniei nişte vin sau rachiu, pilotule? Van Nekk îşi linse 
buzele însetat, apoi adăugă: acum când mă gândesc a spus şi 
daimyo. Ce-o să se întâmple când o să vină daimyo? 

— Are careva un cuţit sau un pistol? 

— Nu, spuse van Nekk, scărpinându-se nepăsător de 
păduchi. Ne-au luat toate hainele să le curețe şi au păstrat 
armele. Nu m-am gândit la asta, atunci. Mi-au luat şi cheile pe 
lângă pistol. Aveam toate cheile pe un inel. De la camera 
tezaurului, de la casetă şi de la magazie. 

— Totul e bine închis pe navă. N-ai de ce-ţi face griji în 
privinţa asta. 

— Nu-mi place să n-am cheile la mine. Mă face să mă simt 
foarte neliniştit. Firar să fie de ochi! Ce-aş mai bea nişte rachiu, 
chiar acum. Sau măcar o halbă de bere. 

— lisuse! Samuraiul l-a tăiat bucățele, nu? spuse Sonk fără 
să vorbească cuiva anume. 

— Tacă-ţi gura, pentru numele lui Dumnezeu! Se spune 
samurai. Borăşte omul când se uită la tine, spuse Ginsel. 

— Nădăjduiesc că ticălosul de popă n-o să vină aici, spuse 
Vinck. 

— Bunul Dumnezeu îşi mai ţine mâna asupra noastră. Van 
Nekk tot mai încerca să pară încrezător. Când o să sosească 
daimyo, o să fim eliberaţi. O să ne primim înapoi corabia şi 
tunurile, o să vedeţi. O să vindem toate lucrurile şi o să ne 


întoarcem în Olanda bogaţi şi teferi, după ce vom înconjura 
lumea. Primii olandezi. Pe catolici o să-i ia dracul şi cu asta 
basta. 

— Nu, spuse Vinck. Mi se face pielea ca de găină când aud 
de papistaşi. Nu pot să mă stăpânesc. Asta şi gândul la 
conchistadori. Crezi c-or să vină mulţi, pilotule? 

— Nu ştiu. Aş zice că da. Aş vrea să avem toată escadra 
noastră aici. 

— Bieţii de ei, spuse Vinck. Măcar noi suntem în viaţă. 

Maetsukker spuse: 

— Poate că-s acasă. Poate că s-au întors din Strâmtoarea 
Magellan, când ne-a împrăştiat furtuna. 

— Sper să ai dreptate, spuse Blackthorne. Dar cred că au 
pierit cu toţii. 

Ginsel se cutremură: 

— Măcar noi trăim. 

— Cu papistaşii aici şi cu necredincioşii ăştia, cu felul lor 
împuţit de a se purta, n-aş da un cur de babă pe vieţile noastre. 
— Blestemată fie ziua când am părăsit Olanda, spuse 
Pieterzoon. Blestemat grog! Dacă n-aş fi fost beat mort, acum 

aş fi în Amsterdam cu bătrâna mea. î 

— Blesteamă ce vrei, Pieterzoon, dar nu băutura. In ea e 
vlaga noastră. 

— Aş zice că suntem în rahat pân' la gât, şi groapa se 
umple repede. Vinck îşi roti privirea în jur. Da, foarte repede. 

— Nu credeam c-o să mai atingem pământul, spuse 
Maetsukker. Semăna cu o nevăstuică doar că n-avea dinţi. Și 
Japoniile nici atât. Nenorociţii de papistaşi împuţiţi! N-o să ieşim 
vii de-aici. Aş vrea s-avem nişte arme. Ce debarcare nenorocită! 
N-am vrut să spun ceva rău, pilotule, spuse repede, când 
Blackthorne se uită la el. Doar ghinion, atâta tot! 

Mai târziu servitorii le aduseră din nou de mâncare. Mereu 
aceleaşi: Legume - gătite şi crude - cu puţin oţet, fiertură de 
peşte şi terci de grâu sau de orz. Toţi respinseră dispreţuitori 
micile bucăţi de peşte crud şi cerură carne sau rachiu. Dar nu 
fură înţeleşi; mai apoi, către apusul soarelui, Blackthorne îi 
părăsi. Se săturase de spaimele, urile şi obscenităţile lor. Le 
spuse că se va întoarce în zori. 

Pe străzile înguste prăvăliile erau pline. Găsi strada şi 
poarta casei sale. Petele de sânge de pe pământ fuseseră 


îndepărtate şi cadavrul dispăruse. Ca şi cum aş fi visat totul, îşi 
zise. Poarta grădinii se deschise înainte ca el să pună mâna pe 
ea. 

Bătrânul grădinar, tot doar cu bucată de pânză în jurul 
şoldurilor, deşi acum vântul bătea rece, zâmbi şi se înclină. 

— Konbanwa. 

— Salut, spuse Blakthorne fără să gândească. Urcă 
treptele, dar se opri amintindu-şi de cizme. Şi le scoase şi intră 
desculţ în verandă şi în cameră. O traversă, ieşi într-un coridor, 
dar nu-şi putu găsi camera. 

— Onna! strigă. 

Apăru o bătrână. 

— Hal? 

— Unde-i Onna? 

Bătrâna se încruntă, arătă spre sine. 

— Onna! 

— O, pentru Dumnezeu, spuse mânios Blackthorne. Unde-i 
camera mea? Unde-i Onna? Împinse o uşă din stinghii acoperite 
cu hârtie. Patru japonezi erau aşezaţi pe podea în jurul unei 
mese joase, mâncând. Recunoscu pe unul dintre ei, omul 
cărunt, căpetenia satului, ce fusese cu preotul. Se înclinară cu 
toţii. O, iertaţi-mă, spuse şi trase uşa la loc. 

— Onna, strigă. 

Bătrâna se gândi o clipă, apoi îi făcu semn. O urmă într-alt 
coridor. Ea împinse o uşă. Işi recunoscu camera după crucifix. 
Aşternutul era deja pregătit cu grijă. 

— Mulţumesc, spuse uşurat. Acum ad-o pe Onna. 

Bătrâna plecă păşind mărunt. El se aşeză, capul şi trupul îl 
dureau şi ar fi vrut să aibă un scaun, întrebându-se unde ar fi 
putut fi ţinute. Cum să ajungă pe corabie? Cum să facă rost de 
arme? Trebuie să fie o cale. Auzi paşi mărunți apropiindu-se. 
Apărură femeile, trei de data asta: bătrâna, o fetişcană cu faţă 
rotundă şi femeia de vârstă mijlocie. Bătrâna arătă către fată, 
care părea uşor speriată: 

— Onna 

— Nu, Blackthorne se ridică mânios şi împunse cu degetul 
către cealaltă femeie. Ea e Onna, pentru Dumnezeu. Nu ştiţi 
cum vă cheamă? Onna! Mi-e foame. N-aş putea primi ceva de 
mâncare? Işi frecă pântecul, mimând foamea. Femeile priviră 
una la cealaltă. Apoi cea între două vârste ridică din umeri, 


spuse ceva ce le făcu pe celelalte să râdă, se îndreptă spre pat 
şi începu să se dezbrace. Celelalte două se aşezară pe vine cu 
ochii mari, aşteptând. 

Blackthorne era nedumerit. 

— Ce faci? 

— Ishimasho! spuse ea, punând deoparte eşarfa lată din 
brâu şi deschizindu-şi chimonoul. Sânii ei erau plaţi şi uscați şi 
pântecul uriaş. 

Era destul de limpede că avea de gând să se bage în pat. El 
clătină din cap şi îi spuse să se îmbrace, o luă de braţ şi toate 
începură să vorbească deodată şi să dea din mâini, iar femeia 
începu chiar să se înfurie. Făcu un pas, ieşi din fusta lungă şi, 
goală, încercă să se bage din nou în pat. 

Sporovăiala lor încetă şi toate se înclinară când starostele 
apăru tăcut pe coridor. 

— Nanda? Nanda? întrebă. 

Bătrâna îi explică despre ce era vorba 

— Tu vrei femeia asta? întrebă neîncrezător într-o 
portugheză aproape de neînțeles, cu un accent dur, arătând 
către femeia goală. 

— Nu, nu, sigur că nu. Voiam doar ca Onna să-mi aducă 
ceva de mâncare. Blackthome arătă nerăbdător către ea. Onna! 

— Onna înseamnă femeie. Japonezul arătă către toate trei. 
Onna - onna - onna. Vrei onna? 

Blackthome îşi scutură obosit capul. 

— Nu, nu mulţumesc, am făcut o greşeală. Îmi pare rău. 
Care-i numele ei? 

— Poftim? 

— Care e numele ei? 

— A! Namu e Haku, spuse. 

— Haku? 

— Hai, Haku. 

— Îmi pare rău, Haku-san. Am crezut Onna numele tău. 

Omul îi explică lui Haku şi ea nu părea deloc mulțumită. Dar 
el mai spuse ceva şi toate priviră la Blakthorne, chicotind cu 
mâinile la gură şi plecară. Haku ieşi goală, cu chimonoul pe braţ 
şi cu nespus de multă demnitate. 

— Mulţumesc, spuse Blackthorne, înfuriat de propria lui 
prostie. 

— Asta casa al meu. Namu al meu Mura. 


— Mura-san. Al meu e Blakthorne. 

— Poftim? 

— Namu al meu e Blackthome. 

— A! Ber-rakk-fon. 

Mura încercă să-l rostească de câteva ori, dar nu reuşi. În 
cele din urmă se dădu bătut şi continuă să cerceteze colosul din 
faţa sa. Era primul barbar care-l vedea, afară de părintele 
Sebastio şi de celălalt preot pe care-l văzuse cu mulţi ani în 
urmă. Oricum, îşi zise, preoţii au părul şi ochii negri şi nu sunt 
mai înalţi ca ceilalţi oameni. Dar bărbatul acesta era înalt, cu 
părul şi barba de culoarea aurului, cu ochi albaştri, iar pielea lui 
era neobişnuit de albă în părţile acoperite şi roşcată, acolo unde 
o bătuse soarele. Uluitor! Credeam că toți; oamenii au părul şi 
ochii negri. Noi toţi suntem aşa. Chinezii la fel, şi nu e China 
lumea întreagă, afară de pământurile din sud ale barbarilor 
portughezi? Uluitor! Şi de ce-l urăşte părintele Sebastio atât de 
mult pe acest om? Pentru că se închină lui Satan? N-aş crede, 
fiindcă părintele Sebastio poate s-alunge diavolul dacă vrea. 
Ehei, nu l-am văzut niciodată pe bunul părinte atât de furios. 
Niciodată. Uluitor. 

să fie ochii albaştri şi părul auriu semnul Satanei? 

Mura îşi ridică privirile către Blackthorne şi-şi aminti cum 
încercase să afle ceva de la el, la bordul navei, şi apoi când 
acest căpitan căzuse în nesimţire, hotărâse să-l aducă în propria 
lui casă, pentru că el era şeful şi trebuia să i se dea o cinstire 
deosebită. Îl întinseseră pe saltea şi-l dezbrăcaseră, mai mult 
decât curioşi. 

— Neasemuita lui Podoabă e fără-ndoială falnică, neh? 
spusese mama lui, Saiko. Mă-ntreb cum e când e ridicată. 

— Mare, răspunsese el şi râseseră cu toţii: mama sa, 
nevasta, prietenii, slugile şi doctorul. 

— Bănuiesc că femeile lor trebuie să fie - să fie la fel de 
înzestrate, spuse soţia lui, Niji. 

— Prostii, fato, oricare dintre curtezanele noastre l-ar putea 
mulţumi pe deplin. Clătină din cap cuprinsă de uimire. N-am mai 
văzut aşa ceva în toată viaţa mea. Foarte neobişnuit, neh? 

II spălaseră şi el nu-şi venise în simţiri. Doctorul şe gândise 
că nu ar fi înţelept să-l cufunde în cadă, până nu îşi revenea. 

— Poate că ar trebui să ne gândim, Mura-san, că nu ştim cu 
adevărat cum e alcătuit barbarul, spusese doctorul cu înţeleaptă 


prevedere. Îmi pare rău, dar am putea să-l omorâm din 
greşeală. E limpede că e la capătul puterilor. Trebuie să dăm 
dovadă de răbdare. 

— Şi ce facem cu păduchii din părul lui? întrebase Mura. 

— Vor trebui să rămână acolo, deocamdată. Am înţeles că 
toţi barbarii au. Îmi pare rău, dar trebuie să aveţi răbdare. 

— Nu credeţi că am putea măcar să-i săpunim capul? 
întrebase soţia lui. Am fi foarte atente. Sunt sigură că stăpâna o 
să îndrume umila noastră silinţă. Asta i-ar fi de folos barbarului 
şi-ar ţine casa noastră curată. 

— Bine. Puteţi să-l săpuniţi, hotărâse mama lui. Dar m-aş 
bucura cu siguranţă s-o văd cât de mare e când e ridicată. 

Acum, fără să vrea, Mura privi în jos la Blakthorne. Apoi îşi 
aminti de cele spuse de preot despre aceşti pirați şi slujitori ai 
Satanei. Dumnezeu Tatăl să ne apere de cel rău, gândi. Dacă aş 
fi ştiut că-i atât de cumplit, nu l-aş fi adus niciodată în casa mea. 
Nu, îşi spuse. Eşti obligat să-l tratezi ca pe un oaspete de seamă 
până când Omi-san dă o altă poruncă. Dar ai fost înţelept că i-ai 
trimis vorbă şi preotului şi lui Omi-san în acelaşi timp, foarte 
înţelept. Eşti starostele satului, tu aperi satul şi tu singur eşti 
răspunzător. 

Da. Şi tot pe tine o să te socotească Omi-san răspunzător 
pentru moartea de azi dimineaţă şi pentru obrăznicia celui mort 
şi pe bună dreptate. 

— Nu fi prost, Tamazaki! E-n joc bunul renume al satului, 
neh? îşi prevenise prietenul, pescarul, de atâtea ori. Nu fi 
încăpățânat. Omi-san nu poate fi altfel decât neîngăduitor cu 
creştinii. Oare daimyo nu-i urăşte pe creştini? Ce poate face 
Omi-san? 

— Nimic, aşa e, Mura-san, te rog iartă-mă. Tamazaki fusese 
întotdeauna politicos. Dar budiştii ar trebui să fie mai 
îngăduitori, neh? Nu sunt amândoi zen-budişti? 

Zen-budismul era auto-disciplină. Se baza mult pe 
auto-control şi meditaţie, pentru a atinge pragul iluminării. Cei 
mai mulţi dintre samurai erau zen-budişti, pentru că li se 
potrivea. Părea aproape făcut anume pentru un războinic 
mândru şi neînfricat. 

— Da, budismul ne învaţă să fim îngăduitori. Dar de câte ori 
trebuie să ţi se spună că ei sunt samurai şi-aici e Izu şi nu 
Kyushu şi chiar dacă-ar fi Kyushu, tot tu greşeşti. Intotdeauna, 


neh? 

— Da. Te rog să mă ierţi. Ştiu că greşesc, dar câteodată 
simt că nu pot trăi într-o asemenea ruşine, când Omi-san 
batjocoreşte Adevărata Credinţă. 

Şi acum, Tamazaki, eşti mort, ţi-ai hotărât singur soarta 
când l-ai insultat pe Omi-san neînclinându-te în faţa lui, doar 
pentru că el a spus: preotul ăsta urât mirositor, de religie 
străină. Chiar dacă preotul, într-adevăr, miroase şi Adevărata 
Credinţă este străină. Sărmanul meu prieten! Adevărul n-o să-ţi 
hrănească acum familia şi nici n-o să şteargă ruşinea abătută 
asupra satului. O, Sfântă Fecioară, binecuvântează-l pe bunul 
meu prieten şi dă-i bucuria raiului tău. 

M-aştept la o grămadă de necazuri din partea lui Omi-san, 
îşi zise Mura. Şi parcă asta n-ar fi de-ajuns, acum vine şi daimyo. 

O nelinişte copleşitoare îl invada de fiecare dată când se 
gândea la stăpânul său, al feudei, Kasigi Yabu, daimyo de Izu, 
unchiul lui Omi, la cruzimea şi lipsa lui de cinste, la felul în care 
înşela întregul sat când îşi luau partea cuvenită de grâne şi 
peşte, la înrobitoarea lui stăpânire. De partea cui o să se ridice 
Yabu când o să înceapă războiul, se întrebă Mura, de partea 
seniorului Ishido sau a lui Toranaga? Suntem prinşi între aceşti 
doi uriaşi şi la mâna oricăruia dintre ei. 

Către nord, Toranaga, cel mai mare general în viaţă, senior 
de Kwanto, Cele Opt Provincii, cel mai important daimyo din 
ţară, General-şef al Armatelor de Răsărit; către apus, ţinuturile 
lui Ishido, senior al castelului Osaka, cuceritorul Coreei, 
Protector al Moştenitorului, General-şef al Armatelor de Apus. ŞI 
către nord, Tokaido, Marele Drum de Coastă, care leagă Yedo, 
capitala lui Toranaga, de Osaka, capitala lui Ishido - trei sute de 
mile către apus, pe care legiunile lor trebuie să le străbată. 

Cine va câştiga războiul? 

Nici unul dintre ei. 

Pentru că războiul lor va înghiţi din nou întregul Imperiu, 
alianțele se vor destrăma, provinciile vor lupta împotriva 
provinciilor până când se vor fărâmiţa în lupte sat contra sat, 
aşa cum a fost întotdeauna. În afara ultimilor zece ani. În ultimii 
zece ani, de necrezut, pentru prima dată în istorie, în întregul 
Imperiu fusese o vreme fără înfruntări, numită pace. 

Începuse să-mi placă pacea, gândi Mura. 

Dar omul care a făcut pacea este mort. Soldatul-ţăran care 


devenise samurai, apoi general, şi după aceea cel mai mare 
general şi, în cele din urmă, Taiko, Protectorul Împărăției, 
stăpânul absolut al Japoniei, este mort de un an, iar fiul său de 
şapte ani e mult prea tânăr ca să moştenească puterea 
supremă. Aşa că băiatul, ca şi noi, este jucăria celor doi giganţi 
şi războiul de neocolit. Acum, nici chiar însuşi Taiko nu-şi poate 
apăra preaiubitul fiu, dinastia, urmaşii sau imperiul. 

Poate că aşa trebuie să fie. Taiko a supus ţara, a făcut 
pace, i-a obligat pe toţi daimyo din ţară să se târască în faţa lui 
ca ţăranii, a reîmpărţit feudele după cum a vrut, ridicându-i pe 
unii, coborându-i pe alţii, apoi a murit. A fost un uriaş între pitici. 
Dar poate e drept ca toată lucrarea şi măreţia lui să moară 
odată cu el. Ce este omul altceva, decât o floare purtată de vânt 
şi doar munţii şi marea şi stelele şi acest tărâm al zeilor există 
cu adevărat şi sunt nemuritoare? 

Suntem cu toţii prinşi în cursă şi n-ai ce-i face. Războiul o să 
înceapă curând şi n-ai ce-i face. Numai Yabu va hotărî de partea 
cui are să fie şi n-ai ce-i face. Satul va rămâne întotdeauna un 
sat pentru că ogoarele de orez sunt mănoase şi marea bogată şi 
nici aici nu poţi face nimic. 

Mura îşi îndreptă hotărât gândurile către piratul barbar din 
faţa lui. Eşti un diavol trimis să ne asupreşti, gândi, şi n-am avut 
decât necazuri din pricina ta, de când ai sosit. Nu puteai s-alegi 
alt sat? 

— Căpitan-san, vrea onna? întrebă îndatoritor. 

La îndemnul lui, sfatul satului pregătise totul şi pentru 
ceilalţi barbari, atât din politeţe cât şi ca un simplu mijloc de ai 
ţine ocupați, până la sosirea stăpânirii. Poveştile ce urmau 
fiecărei întâlniri amoroase desfătau satul, răsplătind cu 
prisosinţă cheltuielile făcute. 

— Onna, repetă, gândind în chip firesc că piratul, mulţumit 
acum că se poate ţine pe picioare, va fi la fel de mulţumit să 
stea pe burtă înainte de a adormi, cu Suliţa-i Cerească, adânc 
înfiptă într-o tainiţă fierbinte. Căci, oricum, toate pregătirile 
fuseseră făcute. 

— Nu. Blackthorne voia doar să doarmă. Dar fiindcă ştia că 
avea nevoie ca acest om să fie de partea lui, se strădui să 
zâmbească şi arătă spre crucifix. Eşti creştin? 

Mura dădu din cap. 

— Creştin. 


— Şi eu sunt creştin. 

— Părintele spune nu. Nu creştin. 

— Sunt creştin. Nu catolic, dar totuşi sunt creştin. 

Dar Mura nu putea înţelege. Nici Blackthorne nu avea cum 
să-i explice, oricât de mult ar fi încercat. 

— Vrei onna? 

— Di... dimyo, când vine? 

— Dimyo? Nu înţelege. 

— Dimyo... ah, vreau să zic daimyo. 

— A, daimyo. Hai, daimyo! Mura ridică din umeri. Daimyo 
vine când vine. Dormi. Mai întâi curat. Te rog. 

— Ce? 

— Curat. Baie, te rog. 

— Nu înţeleg. 

Mura veni mai aproape şi strâmbă din nas cu dezgust. 

— Puţi. Rău. Ca toţi portughizu. Baie. Asta casă curată. 

— O să fac baie când vreau, şi nu put! se înfurie 
Blackthorne, Toată lumea ştie că băile sunt primejdioase. Vrei 
să mă aleg cu o pântecăraie? Crezi că m-a prostit Dumnezeu? 
leşi dracului afară şi lasă-mă să dorm! 

— Baie! porunci Mura, mirat de mânia făţişă a barbarului - 
culmea proastelor maniere. Şi nu doar că barbarul puţea 
într-adevăr, dar nu făcuse o baie ca lumea de trei zile, din câte 
ştia el, iar curtezana va refuza pe bună dreptate să împartă 
perna cu el, oricât de mare ar fi fost răsplata. Străinii ăştia 
îngrozitori! îşi zise. Uluitor. Ce obiceiuri uluitor de murdare au! 
Ce dacă? Eu răspund pentru tine. Ai să înveţi buna cuviinţă. Ai 
să faci baie ca o fiinţă omenească şi mama va afla ce vrea să 
afle. 

— Baie! 

— Acum ieşi afară, până nu te fac bucățele! Blackthorne se 
încinsese şi îl împinse. 

Urmă o scurtă pauză şi ceilalţi trei japonezi apărură cu trei 
dintre femei. Mura le explică iute despre ce era vorba, apoi 
spuse hotărât: 

— Baie! Te rog. 

— Afară! 

Mura înaintă singur în încăpere. Blackthorne îşi avântă 
braţul, încercând doar să-l îndepărteze, fără să-l rănească. 
Dintr-o dată Blackthorne lăsă să-i scape un muget de durere. 


Mura îi lovise umărul într-un fel anume, cu muchia palmei, 
şi-acum braţul atârna fără vlagă. Înfuriat, atacă, dar camera se 
învârti cu el şi se trezi pe burtă, înţepenit, cu o durere 
sfredelitoare în ceafă, fără să se poată mişca. 

— Pentru Dumnezeu... 

încercă să se ridice, dar genunchii i se înmuiară. Apoi Mura 
întinse liniştit un deget, mic, dar tare ca fierul şi-i atinse un 
centru nervos de pe gât. Urmă o durere arzătoare. 

— Sfinte lisuse... 

— Baie, te rog 

— Da, da, gâfâi Blackthorne, învăluit în suferinţă, uluit că 
fusese învins atât de uşor de bărbatul mărunţel şi că acum 
zăcea neajutorat ca un copil, fără să se poată împotrivi, chiar 
dacă ar fi încercat să-i taie gâtul. 

Cu ani în urmă Mura învățase judo şi karate, ca şi lupta cu 
sulița şi sabia. Asta fusese pe vremea când era soldat şi luptase 
pentru Nakamura, ţăranul-general, Taiko, mult înainte ca Taiko 
să fie taiko, când ţăranii puteau fi samurai şi samuraii puteau fi 
ţărani, sau meşteşugari, sau chiar mici negustori, şi apoi din nou 
războinici. Curios, gândi Mura visător, privind jos la uriaşul 
prăbuşit. Aproape primul lucru pe care-l făcuse Taiko când 
cucerise puterea, fusese să ordone tuturor ţăranilor să înceteze 
de a mai fi soldaţi şi să predea de-ndată toate armele. Taiko le 
interzisese să mai poarte vreodată arme şi statornicise 
îngrădirea de netrecut a castelor, care acum stăpânea toate 
sufletele din împărăție. Samuraii deasupra tuturor, sub ei 
ţăranii, apoi meşteşugarii, apoi negustorii, urmaţi de actori, 
vagabonzi şi bandiți, şi în cele din urmă, pe ultima treaptă a 
scării, eta, socotiți a nu fi fiinţe omeneşti, cei care se ocupau de 
cadavre, de curăţatul şi argăsitul pieilor, de animalele moarte, 
care erau folosiţi drept călăi pentru execuțiile publice, 
însemnările cu fierul roşu şi mutilări. Desigur, nici un barbar nu 
putea fi aşezat pe una din aceste trepte. 

— Te rog, iartă-mă, căpitan-san, spuse Mura plecându-se 
adânc, ruşinat de felul în care se făcuse de râs barbarul, care 
zăcea gemând ca un sugar. Da, îmi pare foarte rău, gândi, dar 
trebuia s-o fac. Purtarea ta de neîngăduit chiar şi pentru un 
barbar, m-a făcut să-mi ies din fire. Strigi ca un nebun, îmi sperii 
mama, tulburi liniştea casei, înspăimânţi servitorii, iar soţia mea 
trebuie să înlocuiască acum o uşă-shoji. Imi este cu neputinţă să 


las neîndreptată lipsa ta de bunăcuwviinţă. E într-adevăr pentru 
binele tău. Şi-apoi nu este chiar atât de rău, pentru că voi 
barbarii nu aveţi nici o onoare de pierdut. Afară de preoţi, ei 
sunt altfel. Deşi put îngrozitor, ei sunt trimişii lui 
Dumnezeu-Tatăl şi asta e o mare cinste. Dar tu, tu eşti un 
mincinos şi un pirat. N-ai nici o onoare. Nemaipomenit, să spui 
că eşti creştin! Din păcate asta n-o să-ţi fie de ajutor. Daimyo 
urăşte atât Adevărata Credinţă cât şi barbarii şi le îngăduie doar 
pentru că n-are încotro. Dar tu nu eşti nici portughez, nici 
creştin şi deci legea nu te apără, neh? Aşa că deşi eşti ca şi 
mort, sau cel puţin schilodit, e de datoria mea să mă îngrijesc 
să-ţi întâmpini ursita curat. 

— Baie foarte bună. 

li ajută pe ceilalţi să-l care pe Blackthorne, încă ameţit, prin 
casă, afară în grădină, de-a lungul aleii acoperite de care era 
foarte mândru, până la casa de baie. Femeile îl urmară. 

Asta avea să fie una dintre cele mai grozave întâmplări din 
viaţa lui. Ştia deja că o va povesti şi o va repovesti prietenilor 
neîncrezători, la o cană de sake fierbinte, cum se numea vinul 
tradiţional al Japoniei. O va spune vârstnicilor apropiaţi lui, 
pescarilor, sătenilor, copiilor, care la început nu-l vor crede nici 
ei, dar la rândul lor îşi vor desfăta copiii cu această poveste, iar 
numele lui Mura-pescarul va dăinui veşnic, în satul Anjiro, care 
se afla în provincia Izu, pe coasta de sud-est a principalei insule 
- Honshu. Şi toate astea pentru că el, Mura-pescarul, avusese 
norocul să fie starostele satului în primul an după moartea lui 
Taiko, şi de aceea răspunzător pentru o vreme de mai marele 
barbarilor sosiți din mările de la răsărit. 


CAPITOLUL 2 


— Daimyo Kasigi Yabu, senior de Izu, vrea să ştie cine 
sunteţi, de unde veniţi, cum aţi ajuns aici şi ce acte de piraterie 
aţi făcut, spuse părintele Sebastio. 

— lţi repet că nu suntem pirați. 

Dimineaţa era frumoasă şi caldă. Blackthorne era 
îngenuncheat în faţa podiumului din piaţa satului, capul încă 
durându-l de pe urma loviturii. Păstrează-ţi calmul şi pune-ţi 


mintea la lucru, îşi spuse. Trebuie să aperi viaţa ta şi alor tăi. 
Vorbeşti în numele lor şi altceva n-ai ce să faci. lezuitul ţi-e 
duşman şi e singurul tălmaci la îndemână. N-ai de unde să ştii 
ce spune, decât că, cu siguranţă n-o să te ajute. "Incearcă să-ţi 
limpezeşti mintea, băiete, aproape că-l auzea pe bătrânul Alban 
Caradoc spunând. Când furtuna e mai rea şi marea mai 
înspăimântătoare, ai nevoie de toate puterile tale. Asta te ţine în 
viaţă, pe tine şi corabia, dacă eşti pilot. Limpezeşte-ţi mintea şi 
bucură-te de nectarul fiecărei zile, oricât de amar." 

Nectarul zilei de azi are gust de fiere, îşi, zise Blackthorne 
posomorât. De ce aud glasul lui Alban atât de limpede? 

— Mai întâi, spune-i acestui daimyo că suntem în război, că 
suntem duşmani, rosti. Spune-i că Anglia şi Ţările de Jos sunt în 
război cu Spania şi Portugalia. 

— Te previn din nou, vorbeşte simplu şi nu răsuci lucrurile. 
Ţările de Jos - sau Olanda, Zeelanda, Provinciile Unite, oricum 
le-ar zice împuţiţii de rebeli olandezi - este o provincie măruntă, 
nesupusă, a Imperiului Spaniol. Tu eşti o căpetenie de trădători 
care s-au răzvrătit împotriva regelui lor de drept. 

— Anglia este în război şi Olanda a fost sepa... Blackthorne 
nu continuă, căci preotul nu mai asculta, ci tălmăcea. 

_ Daimyo se aşezase pe podium, scund, îndesat şi poruncitor. 
Ingenunchiase comod, cu călcâiele trase îngrijit sub el, 
înconjurat de patru ofiţeri, unul dintre ei fiind Kasigi Omi, 
nepotul şi vasalul său. Toţi purtau chimonouri de mătase, iar 
peste ele, pelerine împodobite, cu umeri uriaşi şi scrobiţi, 
centuri late, care le strângeau mijlocul, şi nelipsitele săbii. 

Mura îngenunchiase în ţărână. Era singurul sătean de faţă, 
toţi ceilalţi privitori fiind cei cincizeci de samurai care sosiseră 
cu daimyo. Stăteau în rânduri tăcute, disciplinate. Resturile 
echipajului erau în spatele lui Blackthorne şi ca şi el stăteau în 
genunchi, cu străjile în apropiere. Trebuiseră să îl poarte cu ei 
pe Căpitanul General când fuseseră chemaţi, deşi suferea rău. | 
se îngăduise să stea întins pe jos, unde zăcea acum, fără să-şi fi 
venit în simţiri. 

Ajunşi în faţa daimyo-lui, Blackthorne şi oamenii lui se 
înclinaseră, dar asta nu fusese de ajuns. Samuraii îi 
îmbrânciseră pe toţi în genunchi şi le aplecaseră capetele în 
praf, în felul ţăranilor. Incercase să se împotrivească şi strigase 
către preot că nu era obiceiul lor, că el era căpetenia şi un trimis 


al ţării sale şi deci trebuia tratat deosebit. Dar mânerul unei 
sulițe îl făcuse să se ghemuiască de durere. Oamenii lui se 
strânseră laolaltă pentru un atac furios, dar el strigase la ei să 
se oprească şi să îngenuncheze. Din fericire se supuseseră. 
Daimyo mormăise răguşit ceva şi preotul tradusese ca pe un 
avertisment de a spune adevărul şi repede. Blackthorne ceruse 
un scaun, însă preotul spusese că japonezii nu folosesc scaune 
şi că nu exista aşa ceva în Japonia. Îşi îndreptase atenţia asupra 
preotului care vorbea cu daimyo, căutând un semn, o cale de 
ieşire. 

E înfumurare şi cruzime pe faţa acestui daimyo, îşi zise. Mă 
prind că e un ticălos. Japoneza popii nu e curgătoare. Ah, şi 
asta? Nemulţumire şi nerăbdare. L-a pus daimyo să folosească 
un alt cuvânt, mai limpede? Cred că da. De ce poartă iezuiţii 
sutane portocalii? Daimyo e catolic? Uite, iezuitul este foarte 
îndatoritor şi asudă din belşug. Pariez că daimyo nu e catolic. Fii 
atent, poate că nu e catolic. Oricum, n-ai ce câştiga de la el. 
Cum ai putea să-l foloseşti pe ticălosul ăsta? Cum să vorbeşti 
direct cu el? Cum ai să te descurci cu popa? Cum să-l faci de 
râs? Care să fie momeala? Hai, gândeşte-te! Ştii destul de multe 
despre iezuiţi. 

— Daimyo spune: grăbeşte-te şi răspunde întrebărilor sale. 

— Da, desigur, îmi pare rău. Mă numesc John Blackthorne. 
Sunt englez, pilotul-şef a unei flote olandeze. Portul de plecare 
este Amsterdam. 

— Flotă? Ce flotă? Minţi, nu există nici o flotă. De ce-ar fi un 
englez, pilotul unei flote olandeze? 

— Toate la timpul lor. Mai întâi, te rog, tălmăceşte ce-am 
spus. 

— De ce eşti pilotul unui corsar olandez? Grăbeşte-te. 

Blackthorne se hotări să rişte. Vocea lui deveni dură şi 
despică aerul cald al dimineţii. 

— Ca va, mai întâi tălmăceşte ce-am spus, spaniolule! 
Acum! 

Preotul roşi. 

— Sunt portughez, ţi-am mai spus asta. Răspunde la 
întrebare. 

— Sunt aici ca să vorbesc cu daimyo, nu cu tine. 
Tălmăceşte ce-am spus, căzătură netrebnică! 

Blackthorne îl văzu pe preot înroşindu-se şi mai mult şi 


simţi că asta nu trecuse nebăgată în seamă de daimyo. Ai grijă, 
îşi spuse, dacă sări peste cal, ticălosul ăsta galben te poate face 
bucățele mai repede decât o haită de rechini. 

— Spune seniorului daimyo, cu bună-ştiinţă Blackthorne se 
înclină adânc către podium, simțind sudoarea rece năpădindu-l, 
căci pornise hotărât pe o cale fără întoarcere. 

Părintele Sebastio ştia că pregătirea lui ar fi trebuit să nu-l 
facă sensibil la insultele piratului şi la planul limpede de a-l face 
de râs în faţa acestui daimyo. Dar, pentru prima dată, nu putu 
să se stăpânească şi se simţi pierdut. Când curierul lui Mura 
adusese ştiri despre corabie, la misiune, în provincia alăturată, 
fusese zguduit de însemnătatea acestui lucru. Nu poate fi 
olandez sau englez, îşi spusese. În Pacific nu existase niciodată 
o corabie eretică, afară doar de cele ale blestematului corsar 
Drake, şi niciodată aici, în Asia. Drumurile erau tainice şi păzite. 
Se pregătise îndată de plecare şi trimisese un porumbel călător 
cu un mesaj superiorului său din Osaka, dorindu-şi să se fi putut 
consulta mai întâi cu el. Se ştia tânăr şi nepregătit, sosit în 
Japonia de abia doi ani, încă nehirotonisit şi nu competent ca să 
se ocupe de o astfel de situaţie deosebită. Alergase către Anjiro, 
sperând şi rugându-se ca ştirea să nu fie adevărată. Dar corabia 
era olandeză iar pilotul englez şi toată ura împotriva ereziilor 
diavoleşti ale lui Luther, Calvin, Henric al VIll-lea, veşnicului 
duşman Elisabeta şi bastardei sale de fiice, îl covârşiseră şi încă 
îi întunecau judecata. 

— Preotule, tălmăceşte ce a spus piratul, îl auzi pe daimyo 
spunând. 

Oh, Sfântă Fecioară, mamă a lui Dumnezeu, ajută-mă să 
îndeplinesc vrerea Ta. Ajută-mă să fiu tare în faţa acestui 
daimyo, dă-mi darul vorbirii şi ajută-mă să-l aduc la Adevărata 
Credinţă. 

Părintele Sebastio îşi adună gândurile şi începu să 
vorbească cu mai multă încredere. Blackthorne ascultă atent, 
încercând să desluşească cuvinte şi înţelesuri. Părintele spusese 
"Anglia" şi "Blackthorne" şi arătase la corabie, care stătea 
cuminte la ancoră, în port. 

— Cum ai ajuns aici? întrebă părintele Sebastio. 

— Prin Strâmtoarea Magellan. Aceasta este la o sută şi 
treizeci şi şase de zile de aici. Spune-i lui daimyo... 

— Minţi! Strâmtoarea Magellan este secretă. Ai venit prin 


Africa şi India. Până la urmă, va trebui să spui adevărul. Aici se 
foloseşte tortura. 

— Strâmtoarea a fost secretă. Un portughez ne-a vândut o 
carte-pilot. Unul dintre ai voştri v-a vândut pentru puţin aur 
de-al lui luda. Sunteţi cu toţii nişte gunoaie. Acum toate 
corăbiile de război, englezeşti şi olandeze, ştiu drumul către 
Pacific. O flotă, douăzeci de corăbii englezeşti de linie, cu şaizeci 
de tunuri la bord fiecare, atacă chiar acum Manilla. Imperiul 
vostru e terminat. 

— Minti! 

Da, gândi Blackthorne, ştiind că nu era alt fel de a dovedi 
minciuna decât să mergi la Manilla. 

— Flota asta va pustii mările şi vă va şterge de pe faţa 
pământului coloniile. Şi încă o flotă olandeză trebuie să 
sosească în cel mult o săptămână. Porcul portughezo-spaniol 
e-napoi în cocina lui, cu generalul vostru iezuit în cârcă, acolo 
unde-i e locul. 

Se întoarse din nou şi se înclină adânc către daimyo. 

— Afurisit să fii, tu şi gura ta murdară! 

— Ano mono wa nani o moshite oru? se răsti nerăbdător 
daimyo. 

Preotul vorbi mai iute şi mai tare, rostind Magellan şi 
Manilla, dar Blackthorne se gândea că daimyo şi ofiţerii nu 
păreau să înţeleagă mare lucru. 

Cercetarea aceasta începu să-l obosească pe Yabu. Privi 
către port, către corabia care îi stăpânise gândurile de când 
primise mesajul tainic al lui Omi şi se întrebă din nou dacă era 
darul zeilor, pe care îl aştepta de atâta timp. 

— Ai cercetat încărcătura, Omi-san, îl întrebase în acea 
dimineaţă, de îndată ce sosise, plin de noroi şi foarte obosit. 

— Nu, stăpâne. Am crezut că e mai bine să sigilez corabia 
până la sosirea voastră, dar calele sunt pline cu lăzi şi baloturi. 
Sper să fi făcut totul cum trebuie. Aici sunt toate cheile. Le-am 
confiscat. 

— Bun. 

Yabu venise din Yedo, capitala lui Toranaga, de la mai mult 
de o sută de mile distanţă, în fugă, supunându-se el însuşi unei 
mari primejdii şi era o problemă de viaţă şi de moarte să se 
întoarcă la fel de curând. Călătoria îi luase aproape două zile, pe 
drumuri proaste şi văioage pline de apă, în parte pe cal, în parte 


în palanchin. 

— Mă duc deîndată pe corabie. 

— Ar trebui să vedeţi străinii, stăpâne, spusese Omi, 
râzând. Cei mai mulţi au ochi albaştri ca pisicile siameze şi păr 
auriu, dar cea mai bună veste e că toţi sunt pirați. 

Omi îi spusese despre preot şi ceea ce aflase de la preot 
despre aceşti corsari şi ce zisese piratul şi ce se întâmplase în 
tot acest timp, iar sângele lui începuse să alerge de trei ori mai 
iute. Îşi stăpânise nerăbdarea de-a se duce la bordul corăbiei şi 
a rupe sigiliile. in loc de asta făcuse o baie, îşi schimbase 
îmbrăcămintea şi poruncise ca barbarii să fie aduşi în faţa lui. 

— Tu, preotule, spuse tăios, înțelegând cu greu japoneza 
proastă a preotului. De ce este atât de mâniat pe tine? 

— E rău, pirat. Se închină diavolului. 

Yabu se aplecă către Omi care stătea în stânga lui. 

— Poţi să înţelegi ce spune, nepoate? Minte, ce crezi? 

— Nu ştiu, stăpâne. Cine ştie ce crede un barbar. Imi 
închipui că preotul crede că piratul e un închinător la diavol. 
Desigur, toate astea-s prostii. 

Yabu se întoarse către preot, pe care îl ura. Ar fi dorit să-l 
poată crucifica astăzi şi să termine odată pentru totdeauna cu 
creştinismul de pe pământurile sale, dar nu putea. Deşi el - ca 
toţi ceilalţi daimyo - avea putere absolută pe pământurile sale, 
era încă supus autorităţii supreme a Consiliului Regenţilor - 
grupul de militari căruia Taiko îi lăsase prin testament puterea 
pe timpul cit fiul său era minor - si supus, de asemenea, 
edictelor pe care Taiko le dăduse în timpul vieţii, care erau, 
toate, încă valabile. Unul dintre acestea, dat cu mulţi ani în 
urmă, se ocupa de barbarii portughezi şi hotăra că erau cu toţii 
protejaţi, că, într-o anumită măsură, religia lor trebuia să fie 
tolerată şi preoţilor să li se îngăduie, într-o oarecare măsură, să 
facă prozeliţi şi să convertească. 

— Tu, preotule, ce altceva a mai spus piratul? Ce-ţi spunea? 
Grăbeşte-te. Ţi-ai înghiţit limba? 

— Piratul spune lucruri rele, rele, despre mai mulţi pirați cu 
război în corăbii. Mulţi. 

— Ce înţelegi prin război în corăbii? 

— Îmi pare rău, stăpâne, nu înţeleg. 

— Război în corăbii, n-are sens, neh? 

— Ah, piratul spune: alte corăbii război sunt în Manilla, în 


Filipine. 

— Omi-san, înţelegi ce zice? 

— Nu, stăpâne. Accentul lui e îngrozitor, e de neînțeles. 

— Spune, oare, că sunt mai multe corăbii de pirați la răsărit 
de Japonia? Tu, preotule, sunt corăbiile astea de pirați în 
apropierea coastei? Către est? Ei? 

— Da, stăpâne, dar cred că minte. El spune, la Manilla. 

— Nu înţeleg. Unde-i Manilla? 

— Către est. La multe zile de mers. 

— Dacă vreo corabie de pirați vine aici, o să le facem o 
primire plăcută, oriunde ar fi Manilla. 

— Vă rog să mă iertaţi. Nu înţeleg. 

— Nu-i nimic, spuse Yabu, ajungând la capătul răbdării. 
Hotărâse, deja, că străinii trebuiau să moară şi se bucura la 
gândul ăsta. 

Desigur, aceşti barbari nu intrau în edictul lui Taiko, care 
spunea "barbarii portughezi" şi, oricum, ei erau pirați. De când 
îşi amintea, ura barbarii, putoarea şi murdăria lor şi obiceiurile 
lor dezgustătoare, faptul că mâncau carne, religia lor neroadă, 
trufia şi proastele lor purtări. Mai mult decât atât, se simţea 
umilit, aşa cum erau şi ceilalţi daimyo, de puterea lor asupra 
acestui Pământ al Zeilor. 

De secole existase între China şi Japonia o stare de război. 
China nu îngăduia nici un fel de negoţ. Mătasea chinezească era 
de neînlocuit în a face lunga vară, arzătoare şi umedă, a 
Japoniei, mai uşor de îndurat. De generaţii doar o cantitate 
neînsemnată de mătase de contrabandă trecuse printre stavile 
şi putea fi cumpărată, la preţuri uriaşe, în Japonia. Apoi, cam cu 
şaizeci de ani în urmă, sosiseră barbarii. Împăratul chinez din 
Beijing le dăduse o bază mică, în Macao, în sudul Chinei şi se 
înţelesese cu ei să schimbe mătasea pe argint. Japonia avea 
argint din belşug. In curând, negoţul înflori. Amândouă ţările 
trăgeau foloase. Misiţii, portughezii, se îmbogăţiră, iar preoţii lor, 
cei mai mulţi iezuiţi, deveniră în curând de neînlocuit în negoţ. 
Doar preoţii reuşiseră să înveţe să vorbească chineza şi 
japoneza şi deci puteau să se tocmească şi să tălmăcească. 
Odată cu înflorirea negoţului, preoţii deveniră şi mai importanţi. 
Acum schimburile anuale erau uriaşe şi afectau viaţa fiecărui 
samurai. Aşa că preoţilor trebuia să li se îngăduie să-şi 
răspândească religia, sau barbarii ar fi plecat şi orice negoţ ar fi 


încetat. Erau acum şi câţiva foarte importanţi daimyo creştini şi 
multe sute de mii de alţi convertiți, cei mai mulţi în Kyushu, 
insula de sud, care era cea mai aproape de China şi avea portul 
portughez, Nagasaki. Da, gândi Yabu, trebuie să-i înghiţim pe 
preoţi şi pe portughezi, dar nu pe aceşti barbari, aceştia noi, cu 
părul lor auriu, de necrezut şi cu ochii albaştri. Se înfierbântă. 
Acum, cel puţin, îşi va putea satisface curiozitatea - cum ar muri 
un barbar supus caznelor. Avea unsprezece oameni, unsprezece 
feluri diferite pe care le putea încerca. Nu-şi pusese niciodată 
întrebarea de ce îi făcea atâta plăcere suferinţa celorlalţi. Ştia 
doar că aşa era şi deci era ceva ce trebuia căutat şi gustat. 
Spuse: 

— Corabia aceasta străină, neportugheză şi de pirați, este 
confiscată cu tot ceea ce este pe ea. Toţi piraţii sunt condamnaţi 
imediat... 

Rămase cu gura căscată văzând căpetenia piraţilor ţâşnind 
pe neaşteptate la preot, smulgându-i de la brâu crucifixul de 
lemn, sfărâmându-l şi aruncând bucăţile pe pământ, apoi 
strigând ceva foarte tare. Piratul îngenunchie de îndată şi i se 
înclină adânc, în timp ce gărzile săriră la el cu săbiile ridicate. 

— Stati, nu-l ucideţi! 

Yabu era uluit că cineva putea avea neobrăzarea să se 
poarte cu o asemenea lipsă de bună-cuviinţă în faţa lui. 

— Barbarii aceştia sunt dincolo de orice închipuire. 

— Da, spuse Omi, în mintea căruia năvăliseră toate 
întrebările pe care un astfel de gest le putea isca. 

Preotul, era încă îngenuncheat, privind prostit la ceea ce 
rămăsese din crucifix. Îl văzură, întinzând mâinile tremurătoare 
şi ridicând bucăţile de lemn. Spuse ceva piratului, cu vocea 
coborâtă, aproape blândă. Ochii i se închiseră, îşi împleti mâinile 
şi buzele începuseră să i se mişte încet. Căpetenia piraţilor 
privea nemişcat în sus către ei, fără să clipească din ochii 
albaştri ca de pisică. Yabu spuse: 

— Omi-san, mai întâi vreau să mergem pe corabie. Apoi, o 
să începem. 

Vocea i se îngroşă la gândul plăcerii pe care şi-o promisese. 

— Vreau să încep cu acela roşcat, de la capătul şirului, 
acela mărunţel. 

Omi se aplecă mai aproape şi-şi cobori vocea înfierbântată. 

— Vă rog să mă iertaţi, dar asta nu s-a mai întâmplat până 


acum, alteţă, de când portughezii barbari au venit aici. Nu este 
crucifixul simbolul lor sacru? Nu sunt întotdeauna binevoitori cu 
preoţii lor? Nu îngenunchiază ei, în faţa lor, aşa cum fac şi 
creştinii noştri? Nu au preoţii control absolut asupra lor? 

— Te rog, fii mai limpede. 

— Toţi îi urâm pe portughezi, alteţă, afară doar de creştinii 
dintre noi, neh? Poate că aceşti barbari sunt mai preţioşi vii, 
decât morţi. 

— Cum? 

— Pentru că sunt fără asemănare. Sunt împotriva 
creştinilor. Poate că un om înţelept ar putea găsi o cale dea 
folosi ura lor, sau lipsa lor de credinţă, în folosul nostru. Sunt 
proprietatea voastră. Faceţi cu ei ce vreţi, neh? 

Da. Şi-i vreau puşi la cazne, gândi Yabu. Da, dar te poţi 
bucura de asta oricând. Ascultă-l pe Omi. E un bun sfetnic. Dare 
de încredere? Are vreun motiv tainic să spună asta? 
Gândeşte-te. 

— Ikawa Jikkyu e creştin, îşi auzi nepotul spunând, numind 
pe cel mai aprig duşman, rudă şi aliat cu Ishido, care îşi avea 
domeniul dincolo de hotarul său de apus. Nu a venit preotul ăsta 
împuţit de acolo? Poate că aceşti barbari ar putea să-ţi dea 
cheia de a deschide întreaga provincie a lui lkawa, poate chiar şi 
pe-a lui Ishido, poate chiar a seniorului Toranaga, mai adăugă el 
încet. 

Yabu îi cercetă atent chipul, încercând să ajungă la ceea ce 
era dincolo de el, apoi ochii se îndreptară către corabie. Nu se 
mai îndoia acum că fusese trimisă de zei, da, dar era un dar, sau 
o pedeapsă? Puse deoparte propria plăcere în faţa interesului 
clanului său. _ 

— Aşa-i, dar mai întâi învaţă-i buna-cuviinţă. Indeosebi pe 
el. 


KKK 


— Pe sângele Mântuitorului, murmură Vinck. 

— Ar trebui să ne rugăm, spuse van Nekk. 

— Am mai făcut-o odată. 

— Poate c-ar mai trebui să o facem. Doamne, Dumnezeule, 
ce bună ar fi o cană de rachiu. 

Erau înghesuiți într-o pivniţă adâncă, una dintre multele pe 


care pescarii le foloseau ca să păstreze peştele uscat la soare. 
Samuraii îi minaseră de-a curmezişul pieţei, în jos, pe scară şi 
acum se găseau închişi sub pământ. Pivniţa era lată de cinci 
paşi, lungă de cinci şi adâncă de patru, cu pereţii şi podeaua de 
pământ bătătorit. Tavanul era făcut din dulapi groşi, cu un strat 
de pământ deasupra şi un singur chepeng tăiat în el. 

— Dă-te de pe piciorul meu, maimuţă afurisită! 

— Tacă-ţi gura, scârnăvie, spuse Pieterzoon, înveselit. Hei, 
Vinck, boşorog băşinos, ai mai mult loc decât toţi ceilalţi! 

— Pentru Dumnezeu, ce bună ar fi o bere rece. Mişcă-te! 

— Nu pot, Pieterzoon, stăm mai înghesuiți decât în pântecul 
mamei. 

— E vina Căpitanului General. El ocupă tot locul. 

— Dă-i un brânci, trezeşte-l, spuse Maetsukker. 

— Ei? Ce s-a întâmplat? Lăsaţi-mă-n pace. Ce se întâmplă? 
Sunt bolnav. Trebuie să stau întins. Unde suntem? 

— Lasă-l în pace. E bolnav. Hai Maetsukker, ridică-te, 
pentru Dumnezeu! 

Mânios, Vinck îl trase în sus şi-l propti de perete. Nu era loc 
destul pentru ca toţi să stea întinşi jos sau măcar să stea aşezaţi 
în capul oaselor în largul lor, în acelaşi timp. Căpitanul General, 
Paulus Spillbergen, zăcea lungit cât era de lung sub chepeng, 
unde era aerul cel mai bun, cu capul proptit pe mantia făcută 
sul. Blackthorne stătea sprijinit într-un colţ, privind către intrare. 
Echipajul îl lăsase în pace şi se ţineau temători departe de el, 
atât cât se putea, cunoscând de multă vreme felul său de a fi şi 
violenţa lui explozivă întotdeauna ascunsă de liniştea lui 
aparentă. 

Maetsukker îşi pierdu cumpătul şi izbi cu pumnul în 
pântecele lui Vinck. 

— Lasă-mă-n pace sau te-omor, ticălosule. 

Vinck se aruncă asupra lui, dar Blackthorne îi înşfăcă pe 
amândoi şi îi izbi cu capetele de perete. 

— Tacă-vă gura la toţi, spuse domol. 

Făcură cum li se poruncise. 

— Ne împărţim în carturi. Un cart doarme, unul stă aşezat, 
altul în picioare. Spillbergen stă lungit până se întremează. 
Colţul ăla e latrina. 

Făcu împărţeala. După ce se aranjară totul deveni mai 
suportabil. 


Trebuie să scăpăm de aici, sau, în cel mult o zi, o să fim 
prea slăbiţi, gândi Blackthorne. Când or să aducă scara, Ca să 
ne dea apă, sau mâncare. Va trebui să fie noaptea asta, sau 
mâine noapte. De ce ne-au băgat aici? Nu ameninţam pe 
nimeni. Am fi putut să-l ajutăm pe daimyo. O să înţeleagă? Era 
singurul fel în care puteam s-arăt că popa e duşmanul nostru. O 
să înţeleagă? Popa a înţeles. 

— Poate că Domnul te va iertă pentru sacrilegiul pe care 
l-ai făcut, dar eu nu, spusese părintele Sebastio încet. N-am să 
am odihnă până când tu şi răul din tine nu veţi dispare de pe 
faţa pământului. 

Sudoarea îi curgea şiroaie de-a lungul obrajilor şi bărbiei. O 
şterse fără s-o bage în seamă, cu urechea aţintită la ceea ce se 
întâmpla în pivniţă, aşa cum era când se afla la bord şi dormea, 
sau nu era de cart şi se gândea la ceva. Doar atât cât să simtă 
primejdia înainte ca ea să se işte. 

Trebuie să scăpăm de aici şi să luăm corabia. Mă întreb ce 
face Felicity şi copiii? Să vedem. Tudor are acum şapte ani, iar 
Lizbeth... Suntem la un an şi unsprezece luni şi şase zile de 
Amsterdam. Mai adăugăm treizeci şi şapte de zile pentru strâns 
provizii şi drumul de la Chatham până aici şi în cele din urmă, 
cele unsprezece zile de dinainte de îmbarcarea la Chatham. 
Asta-i cu siguranţă vârsta ei, dacă toate sunt în regulă. Şi ar 
trebui să fie. Felicity găteşte acum şi are grijă de casă şi face 
curăţenie şi sporovăie, iar copiii cresc, la fel de puternici şi 
netemători ca mama lor. O să fie minunat înapoi acasă. O să 
mergem împreună de-a lungul țărmului şi-n pădure şi prin 
poieni, prin frumuseţea care este Anglia. Peste ani se obişnuise 
să se gândească la ei ca la nişte personaje dintr-o piesă, oameni 
pe care-i iubeşti şi pentru care suferi, iar piesa nu se sfârşeşte 
niciodată. Altfel dorul de ei era prea greu de suportat. Putea 
chiar să numere zilele în care fusese acasă, în unsprezece ani, 
de când se însurase. Erau puţine, îşi zise, prea puţine. E o viaţă 
grea pentru o femeie, Felicity, spusese el mai înainte, iar ea-i 
răspunsese: "Orice fel de viaţă e grea pentru o femeie." Pe 
atunci avea şaptesprezece ani, era înaltă, iar părul ei era lung şi 
senzu... 

Urechile îi spuseră să se păzească. Oamenii stăteau 
aşezaţi, sau sprijiniți, sau încercau să doarmă. Vinck şi 
Pieterzoon, prieteni buni, vorbeau în şoaptă. Van Nekk se holba 


în gol, ca şi ceilalţi. Spillbergen era pe jumătate treaz, iar 
Blackthorne gândi că bărbatul era mai puternic decât lăsa să se 
creadă. 

În tăcerea neaşteptată ce se aşternuse se auziră paşi 
deasupra. Paşii se opriră. Voci înfundate, în acea limbă aspră, cu 
sunete ciudate. Blackthorne crezu că recunoaşte vocea 
samuraiului. Omi-san? Da, ăsta era numele, dar nu putea fi 
sigur. După un timp vocile se opriră şi paşii se depărtară. 

— Crezi că or să ne dea ceva de mâncare, pilotule? întrebă 
Sonk. 

— Da. 

— Ne-ar prinde bine ceva de băut. Bere rece, Dumnezeule! 
spuse Pieterzoon. 

— Taci din gură, zise Vinck. Mi se face rău când mă uit la 
tine. 

Blackthorne simţea cămaşa leoarcă. Şi putoarea. 
Dumnezeule, ar prinde bine o baie, îşi zise şi brusc zâmbi, 
amintindu-şi. 

În acea zi, Mura şi ceilalţi îl căraseră în camera caldă şi-l 
întinseseră pe o bancă de piatră, cu mâinile şi picioarele încă 
amorţite şi abia mişcându-se. Cele trei femei, conduse de hârca 
bătrână, începuseră să-l dezbrace şi el încercase să le 
împiedice, dar de fiecare dată când se mişca, unul dintre bărbaţi 
îi atingea un nerv lăsându-l fără puteri şi, oricât de mult s-ar fi 
înfuriat şi-ar fi blestemat, ele continuaseră să-l dezbrace până 
când rămăsese gol. Nu se ruşinase că era gol în faţa unor femei, 
ci pentru că dezbrăcatul era întotdeauna un lucru făcut departe 
de alţi ochi, aşa se obişnuise şi nu-i plăcea să fie dezbrăcat de 
nimeni, cu atât mai puţin de băştinaşii ăştia necivilizaţi. Dar ca 
să fii dezbrăcat de faţă cu toată lumea, ca un copilaş neajutorat 
şi să fii spălat peste tot, ca un sugar, cu o apă caldă, spumoasă 
şi parfumată, în timp ce ei tăifăsuiau şi zâmbeau, iar el zăcea 
întins pe spate, era prea mult. Apoi avusese o erecţie şi oricât 
de mult ar fi încercat să împiedice asta, devenea din ce în ce 
mai rău. Cel puţin aşa gândea el - spre deosebire de femei. 
Ochii lor deveniseră din ce în ce mai mari şi el începuse să 
roşească. lisuse Dumnezeule, mare şi bun, nu pot să nu roşesc. 
Dar aşa era şi asta părea să-l facă şi mai vârtos, iar bătrâna 
bătuse din palme, minunându-se, şi spuse ceva, la care toţi 
ceilalţi dăduseră din cap, iar ea îşi scuturase capul plină de 


uimire şi mai spuse ceva, iar ceilalţi încuviinţară mai abitir din 
cap. Mura zisese cu foarte multă seriozitate: 

— Căpitan-san, mama-san îţi mulţumeşte. Cea mai 
minunată clipă. Acum, moare fericită. 

Şi se înclinaseră cu toţii ca unul, iar atunci Blackthorne des- 
coperise cât de caraghios era totul şi începuse să râdă. 
Rămăseseră cu toţii uimiţi, apoi începuseră şi ei să râdă. Râsul îi 
tăiase din vârtoşenie şi bătrâna se întristase puţin şi o spusese, 
iar asta îl făcuse să râdă şi mai tare, şi ceilalţi i se alăturaseră. 
Apoi îl întinseseră grijulii în apa fierbinte şi adâncă şi curând, 
nemaiputând îndura, ei îl lungiseră gâfâind, încă odată, pe 
bancă. Femeile îl uscaseră şi apoi sosise bătrânul orb. 
Blackthorne nu cunoscuse până atunci masajul. La început 
încercase să se împotrivească degetelor iscoditoare, dar apoi 
magia lor îl furase şi curând, după ce degetele descoperiră 
nodurile şi făcură să circule sângele, sau elixirul care aluneca pe 
sub piele şi muşchi şi nervi, începu aproape să toarcă ca o 
pisică. 

Apoi fusese ajutat să ajungă în pat, ciudat de slăbit, pe 
jumătate visând, iar acolo îl aştepta fata. Fusese răbdătoare cu 
el şi, după ce dormise, când îşi venise în puteri, o avusese cu 
blândeţe, deşi îi lipsise mult. N-o întrebase numele, iar 
dimineaţa, când Mura, încordat şi foarte înspăimântat, îl trezise 
din somn, ea nu mai era acolo. 

Blackthorne oftă. Viaţa e minunată, îşi zise. 

În pivniţă, Spillbergen aiura din nou. Maetsukker îşi îngrijea 
capul şi gemea, nu de durere, ci de spaimă, iar musul Croocq 
era în pragul leşinului. Jan Roper spuse: 

— Ce-ai găsit de râs aici, pilotule? 

— Du-te dracului! 

— Cu tot respectul, pilotule, începu Van Nekk prudent, 
aducând discuţia la ceea ce era de mai mult timp în minţile lor. 
Ai fost foarte neînţelept să-l ataci pe popă în faţa spurcăciunilor 
de galbeni ticăloşi. 

Încuviinţară toţi, deşi cu multă grijă. 

— Dacă n-ai fi făcut-o, nu cred că am mai fi în buclucul ăsta 
împuţit. 

Van Nekk nu se apropie de Blackthorne. 

— Tot ce trebuie să faci e să-ţi ţii capul plecat în ţărână, 
când senior Ticăloşenie e prin preajmă şi-atunci toţi sunt blânzi 


ca mieii. 

Aştepta un răspuns, dar Blackthorne nu spuse nimic, doar 
se întoarse iar ca să privească către chepeng. Era ca şi cum nu 
s-ar fi spus nimic. Neliniştea lor crescu. Paulus Spillbergen se 
ridică cu greutate într-un cot. 

— Despre ce vorbiţi, Baccus? 

Van Nekk se duse până la el şi-i explică despre preot şi 
cruce şi ce se mai întâmplase şi de ce erau acolo. Ochii îl dureau 
astăzi mai tare ca niciodată. 

— Da, asta a fost primejdios, pilotule, spuse Spillbergen. 
Da, chiar foarte greşit aş spune. Daţi-mi nişte apă. Acum, iezuiţii 
n-or să ne lase deloc în pace. 

— Ar fi trebuit să-i suceşti gâtul, pilotule. lezuiţii, oricum, nu 
ne lasă în pace, spuse Jan Roper. Sunt nişte păduchioşi murdari 
şi suntem aici, în groapa asta împuţită, ca pedeapsă a 
Domnului. 

— Asta-i o prostie, Roper, spuse Spilbergen. Suntem aici 
pentru... 

— E pedeapsa Domului. Ar fi trebuit să ardem toate 
bisericile din Santa Magdalena, nu doar două. Aşa ar fi trebuit. 
Haznalele satanei! 

Spillbergen lovi fără vlagă o muscă. 

— Trupele spaniole se regrupau şi eram mult mai puţini ca 
număr. Eram unul la cincisprezece. Daţi-mi nişte apă. Jefuiserăm 
oraşul şi strânsesem prada şi-i lăsasem cu nasul în ţărână. lar 
dacă mai stăteam, am fi fost ucişi. Pentru Dumnezeu, dati-mi 
careva nişte apă. Am fi fost cu toţii ucişi, dacă nu ne retrăgeam. 

— Şi ce contează, când faci lucrarea Domnului? Noi i-am 
înşelat aşteptările. 

— Poate că suntem aici tot pentru lucrarea Domnului, 
spuse Van Nekk împăciuitor, căci Roper era un om bun, deşi 
mult prea habotnic, un negustor isteţ şi tovarăşul de afaceri al 
fiului său. 

— Poate că am putea să le arătăm băştinaşilor de aici 
drumul greşit, papistaş, pe care au apucat-o. Poate am putea 
să-i aducem la Adevărata Credinţă. 

— Foarte adevărat, spuse Spillbergen. Încă se simţea slăbit, 
dar puterile-i reveneau. Cred c-ar fi trebuit să te sfătuieşti cu 
Baccus, pilotule. In definitiv el e starostele negustorilor. E foarte 
bun la pălăvrăgit cu băştinaşii. Daţi-mi apă, am spus! 


— Nu e deloc, Paulus. 

Van Nekk deveni şi mai posomorit. 

— Nu ne-au dat nici apă, nici mâncare. N-avem nici măcar 
un ţucal, să ne uşurăm în el. 

— Ei bine, cereţi una. Şi nişte apă. Doamne, Dumnezeule, 
mi-e sete. Cereţi apă. Tu. 

— Eu? întrebă Vinck. 

— Da, tu. 

Vinck aruncă o privire către Blackthorne, dar Blackthorne 
privea nepăsător chepengul, aşa că Vinck se aşeză dedesubtul 
deschizăturii şi strigă: 

— Hei, voi de sus! Daţi-ne nişte afurisită de apă! Vrem 
mâncare şi apă! 

Nu veni nici un răspuns. Strigă din nou. Din nou, nici un 
răspuns. Încet-încet ceilalţi i se alăturară cu strigătele lor. Toţi, 
în afară de Blackthorne. În curând panica şi greaţa provocată de 
spaţiul îngust şi nesănătos se strecură în vocile lor şi ei începură 
să urle ca lupii. Chepengul se deschise. Omi privea jos, la ei. 
Alături de el stătea Mura şi preotul. 

— Apă şi hrană, pentru Dumnezeu!Daţi-ne drumul de aici! 

În curând ţipau cu toţii. Omi făcu un semn către Mura, care 
dădu din cap şi plecă. O clipă mai târziu se reîntoarse cu un alt 
pescar, cărând între ei un ciubăr mare. Goliră conţinutul - 
resturi putrezite de peşte şi apă sărată de mare - în capul 
întemniţaţilor. Oamenii din pivniţă se împrăştiară, încercând să 
se ferească, dar nici unul dintre ei nu reuşi. Spillbergen tuşea 
sufocat, aproape înecat. Unii dintre ei alunecară şi fură călcaţi în 
picioare. Blackthorne nu se mişcase din colţ. II fixa pe Omi cu o 
privire plină de ură. Apoi Omi începu din nou să vorbească. 
Înspăimântaţi, îl ascultau în tăcerea întreruptă doar de tusea şi 
icnetele lui Spillbergen. Când Omi termină, preotul, nervos, se 
apropie de deschizătură. 

— Acestea sunt poruncile lui Kasigi Omi. Veţi începe să vă 
purtaţi ca nişte fiinţe omeneşti, bine-crescute. Nu veţi mai face 
zgomot. Dacă faceţi, data viitoare or să răstoarne în pivniţă încă 
şase ciubere, apoi zece, apoi douăzeci. O să vi se dea hrană şi 
apă, de două ori pe zi. Când veţi învăţa să vă purtaţi, o să vi se 
îngăduie să ieşiţi în lumea oamenilor. Prin îngăduinţa seniorului 
Yabu vi s-au cruțat vieţile, tuturor, cu condiţia să-l serviţi cu 
credinţă. Tuturor, în afară de unul. Unul dintre voi trebuie să 


moară la asfinţitul soarelui. Voi veţi hotărî care să fie. Dar tu, şi 
arătă la Blackthorne, tu nu trebuie să fii ales. 

Stânjenit, preotul răsuflă adânc, se înclină pe jumătate 
către samurai şi se dădu înapoi. Omi privi în groapă. Putea 
vedea ochii lui Blackthorne şi le simţea ura. O să-mi ia mult 
până am să înfrâng cerbicia omului ăsta, îşi spuse. Nu contează, 
e timp destul. 

Chepengul căzu cu zgomot la loc. 


CAPITOLUL 3 


Yabu zăcea în baia fierbinte, mai mulţumit şi mai sigur de 
sine decât fusese vreodată în viaţa lui. Corabia îşi dezvăluise 
bogăţia şi această bogăţie îi dădea o putere la care nici nu 
visase. 

— Vreau ca mâine totul să fie dus la țărm, spusese. Puneţi 
muschetele la loc, în lăzile lor. Acoperiţi totul cu plase sau saci. 

Cinci sute de muschete, gândi încântat. Mai mult praf de 
puşcă şi proiectile decât are Toranaga în toate cele Opt 
Provincii. Şi douăzeci de tunuri, cinci mii de ghiulele şi muniţie 
din belşug. Lăzi cu săgeți de foc. Totul de cea mai bună calitate 
europeană. 

— Mura, ai să faci rost de hamali. Igurashi-san, vreau tot 
acest armament, şi tunurile, dus deîndată şi în taină în castelul 
meu din Mishima. Eşti direct răspunzător. 

— Da, stăpâne. 

Fuseseră în cala principală a navei şi toţi îl priviseră cu 
gurile căscate: Igurashi, un bărbat înalt, vânos, cu un singur 
ochi, şeful suitei lui; Zukimoto, administratorul său, împreună cu 
zece săteni asudaţi, care deschiseseră lăzile sub supravegherea 
lui Mura şi garda personală de patru samurai. Ştia că ei na-i 
înțelegeau entuziasmul, nici nevoia ca totul să fie făcut pe 
ascuns. Bun, îşi zise. 

Portughezii introduseseră muschetele şi praful de puşcă în 
1542, când descoperiseră Japonia. Peste optsprezece luni le 
făceau şi japonezii. Nu se apropiau de calitatea celor europene, 
dar asta nu conta, pentru că armele erau socotite mai mult o 
noutate şi, o bună bucată de vreme, folosite numai la 


vânătoare, dar chiar şi pentru asta arcurile erau cu mult mai 
precise. În plus, şi foarte important, la japonezi războiul era 
aproape ritual: luptă corp la corp, individuală, sabia fiind cea 
mai onorabilă armă. Folosirea armelor de foc era socotită o 
laşitate şi dezonorantă, total împotriva codului samurailor, 
bushido, Calea Războinicului, ce-l obliga pe samurai să lupte 
onorabil, să trăiască onorabil şi să moară onorabil; să manifeste 
credinţă neţărmurită şi neîndoielnică seniorului său; să nu se 
teamă de moarte - ba chiar să o caute, ca parte a îndatoririlor 
sale; să fie mândru de propriu-i nume şi să-l păstreze nepătat. 

De ani Yabu avea o teorie păstrată în taină. În sfârşit, gândi 
fericit, poţi s-o dezvolţi şi s-o pui în aplicare: cinci sute de 
samurai aleşi anume, înarmaţi cu muschete, dar pregătiţi ca o 
formaţiune unitară, vârful de lance al celor douăsprezece mii de 
soldaţi din trupele tale înarmate tradiţional, sprijiniți de cele 
douăzeci de tunuri, folosite într-un chip anume de oameni 
anume, instruiți şi ei tot ca o unitate. O strategie nouă pentru o 
eră nouă! In războiul care se apropie armele de foc ar putea fi 
hotărâtoare! 

Cum rămâne cu bushido? îl întrebaseră întotdeauna 
umbrele strămoşilor. 

Cum rămâne cu bushido? le întorsese la rându-i întrebarea. 

Nu-i răspunseseră niciodată. 

Nici în cele mai nebuneşti dintre visele sale nu-şi închipuise 
că şi-ar putea îngădui vreodată să aibă cinci sute de puşti. Dar 
acum le avea pe degeaba şi era singurul care ştia cum să le 
folosească. Dar de partea cui? A lui Toranaga sau a lui Ishido? 
Sau ar trebui să aştepte şi, poate, să fie el eventualul 
învingător? 

— Igurashi-san, vei călători noaptea şi vei asigura o pază 
severă. 

— Da, stăpâne. 

— Mura, asta trebuie să rămână o taină, altfel satul va fi 
şters de pe faţa pământului. 

— N-o să scape nimeni nici un cuvânt, stăpâne. Pot să mă 
pun chezaş pentru satul meu, dar nu şi pentru drum sau pentru 
celelalte sate. Cine ştie unde sunt iscoade? Dar noi n-o să 
spunem nimic. 

După aceea Yabu se dusese în camera tezaurului. Aici se 
găsea ceea ce el bănuia a fi pradă piraterească: talgere de aur 


şi argint, cupe, candelabre şi podoabe, câteva picturi religioase 
în rame împodobite. Un cufăr era plin cu haine femeieşti brodate 
migălos cu fir de aur şi pietre colorate. 

— Am să pun să topească aurul şi argintul în lingouri pentru 
vistierie, spusese Zukimoto. Era un bărbat îngrijit, meticulos, 
trecut de patruzeci de ani şi nu era samurai. Cu ani în urmă 
fusese preot-războinic budist, dar Taiko, Apărătorul Tronului, îi 
distrusese mânăstirea într-o campanie de curăţire a ţării de 
unele mânăstiri şi secte războinice budiste care nu îi 
recunoşteau suzeranitatea absolută. Mituind pe unii şi pe alţii, 
Zukimoto reuşise să scape de la o moarte timpurie, se făcuse 
negustor ambulant şi, în cele din urmă, mic negustor de orez. 
Acum zece ani se alăturase casei lui Yabu şi acum era de 
neînlocuit. 

— Cât priveşte hainele, s-ar putea ca firul de aur şi pietrele 
preţioase să fie valoroase. Dacă-mi îngăduiţi, voi pune să fie 
împachetate şi trimise la Nagasaki împreună cu tot ce se poate 
salva. 

Portul Nagasaki, de pe coasta sudică a insulei Kyushu, era 
antrepozitul legal şi locul de negoţ al portughezilor. 

— S-ar putea ca barbarii să plătească bine pentru resturile 
astea. 

— Bun. Ce-i cu baloturile din cealaltă cală? 

— Toate sunt cu ţesături groase. Complet nefolositoare 
pentru noi, alteţă, fără absolut nici o valoare pe piaţă. Dar asta 
o să vă placă. _ 

Zukimoto deschisese casa de bani. In ea se găseau 
douăzeci de mii de monezi noi de argint. Dubloni spanioli de cea 
mai bună calitate. _ 

Yabu se răsuci în cadă. Işi şterse sudoarea de pe faţă şi gât 
cu un prosop mic, alb şi se cufundă mai adânc în apa fierbinte şi 
aromată. Dacă acum trei zile, îşi spuse, ţi-ar fi prezis un ghicitor 
c-au să se-ntâmple toate astea, l-ai fi pus să-şi înghită limba 
pentru minciunile lui. 

În urmă cu trei zile el se afla în Yedo, capitala lui Toranaga. 
Mesajul lui Omi sosise pe seară. Fără îndoială, corabia trebuia 
cercetată imediat, dar Toranaga se găsea încă la Osaka pentru o 
ultimă confruntare cu generalul Ishido, iar cât lipsea îi invitase 
pe Yabu şi pe acei toţi daimyo din împrejurimi care-l sprijineau, 
să aştepte până la întoarcerea sa. O asemenea invitaţie nu 


putea fi refuzată fără urmări. Yabu ştia că el şi ceilalţi daimyo 
independenţi, precum şi familiile lor erau, pur şi simplu, o 
garanţie în plus pentru Toranaga şi că, deşi, bineînţeles, 
cuvântul n-ar fi fost rostit niciodată, ei erau ostatici pentru 
siguranţa întoarcerii lui Toranaga din Osaka, fortăreaţa de 
nepătruns a duşmanului, unde se ţinea întrunirea. Toranaga era 
Preşedintele Consiliului Regenţilor pe care Taiko îl desemnase 
pe patul de moarte ca să conducă împărăţia pe timpul cât fiul 
său, Yaemon, care acum avea şapte ani, era minor. Erau cinci 
regenţi, toţi daimyo de vază, dar numai Toranaga şi Ishido 
aveau de fapt puterea. 

Yabu cântărise cu grijă toate motivele de a merge la Anjiro, 
cât ar fi fost de primejduit acolo sau rămânând pe loc. Apoi 
trimisese după soţie şi după concubina sa favorită. O concubină 
era o ţiitoare oficială, îngăduită de lege. Un bărbat putea să aibă 
în acelaşi timp câte concubine voia, dar numai o singură soţie. 

— Nepotul meu, Omi, tocmai mi-a trimis vorbă, în taină, că 
o navă barbară a sosit în Anjiro. 

— Una dintre Corăbiile Negre? întrebase emoţionată soţia 
lui. 

Acestea erau uriaşele, neînchipuit de bogatele nave de 
comerţ care circulau anual, purtate de vânturile musonice, între 
Nagasaki şi colonia portugheză Macao, ce se afla la aproape o 
mie de mile spre sud, pe pământul Chinei. 

— Nu, dar s-ar putea să fie bogată. Eu plec imediat. Voi 
trebuie să spuneţi că m-am îmbolnăvit şi nu pot fi deranjat cu 
nici un chip. Mă-napoiez în cinci zile. 

— E nespus de primejdios, îl prevenise soţia lui. Seniorul 
Toranaga a poruncit limpede ca noi să rămânem aici. Sunt 
sigură că o să cadă iar la învoială cu Ishido şi e prea puternic ca 
să-ţi îngădui să-l nemulţumeşti. Alteță, nu putem fi siguri că n-o 
să bănuiască cineva adevărul, sunt iscoade pretutindeni. Dacă 
Toranaga se întoarce şi te găseşte plecat, lipsa ta poate fi 
înţeleasă greşit. Duşmanii tăi. Îi vor picura otravă în inimă. 

— Da, adăugase concubina. Te rog să mă ierţi, dar trebuie 
s-o asculţi pe doamna. Ea are dreptate. Seniorul Toranaga 
niciodată n-ar crede că i-ai nesocotit poruncile doar ca să te uiţi 
la o corabie barbară. Te rog trimite pe altcineva. 

— Dar asta nu e o corabie barbară obişnuită. Nu este 
portugheză. Ascultaţi-mă. Omi spune că e dintr-o altă ţară. 


Aceşti oameni vorbesc o limbă diferită şi au ochi albaştri şi păr 
auriu. 

— Omi-san şi-a pierdut minţile. Sau a băut prea mult saké, 
spusese soţia lui. 

— E o treabă mult prea însemnată ca să vă ardă de glume, 
atât ţie cât şi lui. 

Soţia sa se înclinase, îşi ceruse iertare şi spusese că era 
îndreptăţit să o repeadă, dar că observaţia ei nu fusese 
batjocoritoare. Era o femeie micuță, subţire, cu zece ani mai în 
vârstă decât el, care-i dăruise câte un copil în fiecare an, timp 
de opt ani, până ce pântecele i se secătuise - iar dintre aceştia, 
cinci fuseseră băieţi. Trei deveniseră războinici şi muriseră 
vitejeşte în războiul împotriva Chinei. Un altul ajunsese preot 
budist, iar pe ultimul, care acum avea nouăsprezece ani, el îl 
dispreţuia. 

Soţia lui, doamna Yuriko, era singura femeie de care se 
temuse vreodată, singura femeie pe care o preţuise vreodată - 
în afară de mama lui, acum moartă - şi-i conducea gospodăria 
cu o mână de fier. 

— Din nou îmi cer iertare. A dat Omi-san amănunte în 
privinţa încărcăturii? 

— Nu, n-a cercetat-o, Yuriko-san. Spune că a sigilat-o 
deîndată, pentru că era atât de neobişnuită. Până acum n-a 
trecut niciodată pe aici o navă care să nu fie portugheză, neh? 
Mai zice că e o navă de război. Cu douăzeci de tunuri pe punte. 

— A! Atunci trebuie să meargă de-ndată cineva. 

— Mă duc chiar eu. 

— Te rog, mai gândeşte-te. Trimite-l pe Mizuno. Fratele tău 
este deştept şi chibzuit. Te implor, nu te duce. 

— Mizuno e slab şi nu e de încredere. 

— Atunci porunceşte-i să-şi facă seppuku şi termină cu el, 
spusese ea aspru. 

Seppuku, numit uneori şi harachiri, sinucidere rituală prin 
spintecarea pânţecelui, era singurul mod prin care un samurai 
îşi putea ispăşi cu cinste o ruşine, un păcat sau o greşeală şi era 
îngăduit numai pentru casta samurailor. Toţi samuraii - femei şi 
bărbaţi - erau pregătiţi încă din copilărie fie pentru actul în sine, 
fie ca să ia parte la ceremonie ca secondanţi. Femeile îşi făceau 
seppuku doar înfigându-şi un pumnal în gât. 

— Mai târziu, nu acum. 


— Atunci trimite-l pe Zukimoto. Pe el te poţi bizui. 

— Dacă Toranaga n-ar fi poruncit ca toate soțiile şi 
concubinele să stea şi ele aici, te-aş trimite pe tine. Dar ar fi 
prea periculos. Trebuie să mă duc eu. N-am de ales. Yuriko-san, 
spuneai că vistieria e goală, că nu mai găsim înţelegere la 
ticăloşii de cămătari. Zukimoto zice că noi luăm cele mai mari 
dări ţărilor. Trebuie să am mai mulţi cai, mai multe arme şi mai 
mulţi samurai. Poate că nava o să ofere mijloacele pentru asta. 

— Poruncile seniorului Toranaga au fost destul de limpezi, 
alteţă. Dacă se-ntoarce şi află... 

— Da, dacă se întoarce, doamnă. Eu tot mai cred că s-a 
vârât singur în cursă. Seniorul Ishido are opt zeci de mii de 
samurai numai în castelul Osaka şi-n împrejurimi. Toranaga a 
făcut o nebunie că s-a dus acolo cu câteva sute de oameni. 

— E mult prea viclean ca să se pună în primejdie fără rost, 
spusese ea cu convingere. 

— Dac-aş fi în locul lui Ishido şi l-aş avea în mână, l-aş ucide 
imediat. 

— Da. Însă mama Moştenitorului e încă ostatică în Yedo, 
până se întoarce Toranaga. Generalul Ishido n-o să-ndrăznească 
să se atingă de Toranaga atâta vreme cât ea nu e în siguranţă 
înapoi, la Osaka. 

— Eu l-aş omori. Dacă doamna Ochiba trăieşte sau moare, 
n-are importanţă. Moştenitorul e în siguranţă în Osaka. Cu 
Toranaga mort, succesiunea e asigurată. Toranaga e singura 
ameninţare adevărată pentru Moştenitor, el e singurul care 
poate să se folosească de Consiliul Regenţilor, uzurpând puterea 
lui Taiko şi omorând băiatul. 

— lartă-mă, alteţă, dar s-ar putea ca generalul Ishido să-i 
atragă de partea sa pe ceilalţi trei regenţi şi să-l acuze pe 
Toranaga de trădare. Asta ar însemna sfârşitul lui Toranaga, 
neh? spusese concubina. 

— Da, doamnă, dacă Ishido ar putea, ar face-o, dar nu cred 
că poate, şi nici Toranaga nu poate. Taiko a ales pe cei cinci 
regenţi cu prea mare chibzuinţă. Se dispreţuiesc atât de mult 
unul pe celălalt, încât e aproape cu neputinţă să se-nţeleagă 
asupra vreunui lucru. 

Înainte de a lua puterea cei cinci mari daimyo juraseră 
public credinţă veşnică faţă de muribund şi faţă de fiul său şi 
urmaşii lor. Şi tot public făcuseră jurământul sacru de a hotărî 


împreună în Consiliu şi juraseră să treacă împărăţia neştirbită lui 
Yaemon, când acesta va împlini cincisprezece ani. 

— A hotărî împreună înseamnă că, de fapt, nimic nu poate 
fi schimbat până ce Yaemon nu devine major. 

— Dar într-o bună zi, alteţă, patru regenţi se vor uni 
împotriva unuia - din pizmă, teamă sau ambiţie - neh? Cei patru 
vor ocoli astfel poruncile lui Taiko îndeajuns ca să înceapă un 
război, neh? 

— Da, dar va fi un război mărunt, doamnă, şi acela care va 
rămâne singur, va fi zdrobit, iar pământurile lui vor fi împărţite 
de învingători, care apoi vor trebui să numească pe cel de al 
cincilea regent, iar, cu timpul, vor fi din nou patru contra unu şi 
din nou acela va fi zdrobit şi pământurile lui împărţite - exact 
cum a plănuit Taiko. Singura mea problemă este cine va rămâne 
singur de data asta, Ishido sau Toranaga? 

— Toranaga va fi cel singur. 

— De ce? 

— Ceilalţi se tem prea mult de el deoarece toţi ştiu că, în 
adâncul sufletului, râvneşte să fie Shogun, oricât de mult ar 
tăgădui. 

Shogun era rangul suprem pe care-l putea atinge un 
muritor în Japonia. Shogun însemna Dictator Militar Suprem. 
Numai un singur daimyo dintre toţi putea să deţină titlul şi 
numai Maiestatea Sa Imperială - Împăratul, Fiul Cerului - care 
trăia retras, alături de familiile imperiale, în Kyoto, putea să 
acorde titlul. 

Odată cu numirea Shogunului veneau însemnele puterii ab- 
solute: sigiliul şi mandatul imperial. Shogunul stăpânea în 
numele împăratului. Toată puterea venea de la împărat, căci el 
cobora direct din zei. Deci orice daimyo care se împotrivea 
Shogunului era de la sine înţeles socotit nesupus tronului şi 
proscris deîndată, iar pământurile sale confiscate. 

Împăratul era venerat ca o divinitate, pentru că el cobora în 
linie directă din Zeița Soare, Amaterasu Omikami, unul dintre 
copiii zeilor Izagi şi lzami, cei care creaseră insulele Japoniei din 
bolta cerească. Prin drept divin, împăratul stăpânea tot 
pământul, poruncea şi i se dădea ascultare fără crâcnire. Dar, în 
fapt, de mai bine de şase secole puterea se afla în spatele 
tronului. 

În urmă cu şase veacuri se produsese o schismă, când două 


dintre cele trei mari familii semiregale şi rivale de samurai - 
Minowara, Fujimoto şi Takashima - sprijiniseră pretendenți rivali 
la tron şi aruncaseră ţara într-un război civil. După şaizeci de ani 
familia Minowara înfrânsese pe Takashima, în timp ce clanul 
Fujimoto rămăsese neutru. 

De atunci, apărându-şi cu încăpățânare puterea, Shogunii 
Minowara stăpâniseră imperiul, declaraseră shogunatul lor 
ereditar şi începuseră să-şi mărite unele dintre fiice cu 
descendenţi imperiali. Împăratul şi întreaga Curte Imperială erau 
complet izolaţi în palatele cu ziduri înalte şi grădinile din mica 
enclavă din Kyoto, mai tot timpul în mari lipsuri, 
îndeletnicindu-se zi de zi cu ritualurile shinto, străvechea religie 
animistă a Japoniei, sau cu artele, precum caligrafia, pictura, 
filozofia şi poezia. 

Curtea Fiului Cerului putea fi dominată cu uşurinţă, pentru 
că, deşi stăpânea tot pământul, nu avea nici un venit. Numai 
daimyo, samuraii, aveau venituri şi dreptul de a pune dări. Aşa 
se făcea că, deşi toţi membrii Curţii Imperiale erau mai presus 
samurailor ca rang, trăiau dintr-o subvenție acordată curţii, la 
bunul plac al Shogunului, al lui Kwampaku - Întâiul Sfetnic - sau 
al Consiliului Militar care conducea la vremea respectivă. Foarte 
puţini erau generoşi. Unii împărați fuseseră nevoiţi să-şi dea 
semnăturile în schimbul hranei. Deseori nu erau bani îndeajuns 
nici pentru încoronare. 

În cele din urmă Shogunii Minowara pierduseră puterea în 
favoarea altora, descendenţi ai clanurilor Takashima şi Fujimoto. 
Cum războaiele civile continuaseră neîntrerupt de-a lungul 
secolelor, Împăratul era din ce în ce mai mult păpuşa acelui 
daimyo care era destul de puternic ca să cucerească Kyoto. 
Îndată ce noul cuceritor sfârşea de măcelărit Shogunul de la 
putere şi toţi urmaşii acestuia, se înfăţişa - cu singura condiţie 
ca el să fie un Minowara, Takashima sau Fujimoto - să jure cu 
umilinţă supunere tronului şi, preaplecat, să-l invite pe 
împăratul lipsit de putere să-i acorde titlul - acum rămas liber - 
de Shogun. Atunci, asemenea precedesorilor săi, avea să 
încerce să-şi extindă stăpânrea dincolo de Kyoto, până ce şi el, 
la rândul lui, era doborât de un altul. Impăraţii se căsătoreau, 
abdicau sau se urcau pe tron la bunul plac al Shogunului. Dar 
întotdeauna linia de sânge a împăratului se păstra neîntreruptă 
şi neatinsă. 


Astfel Shogunul era atotputernic. Până ce era răsturnat. 
Mulţi fuseseră înlăturați de-a lungul secolelor o dată cu 
fărâmițarea imperiului în fracțiuni tot mai mici. În ultima sută de 
ani nici un daimyo nu avusese de unul singur suficientă putere 

ca să devină Shogun. Cu doisprezece ani în urmă 
generalul-ţăran Nakamura avusese puterea şi obținuse 
mandatul de la actualul împărat, Go-Nijo. Dar lui Nakamura nu i 
se putuse acorda titlul de Shogun, oricât de mult şi l-ar fi dorit, 
căci se născuse ţăran. Fusese nevoit să se mulţumească cu 
rangul civil mult mai mic de kwampaku şi, mai târziu, când 
demisionase din această funcţie în favoarea fiului său Yaemon - 
deşi păstrase toată puterea, aşa cum se obişnuia - trebuise să 
se mulţumească cu rangul de Taiko. După străvechi tradiţii, doar 
descendenţii din vechile, foarte ramificatele şi semi-zeieştile 
familii Minowara, Takashima şi Fujimoto erau îndreptăţiţi la 
rangul de Shogun. 

Toranaga descindea din familia Minowara. Yabu putea să-şi 
traseze genealogia până la o vagă şi neînsemnată ramură 
Takashima, legătură suficientă dacă ar fi fost să devină vreodată 
Shogun. 

— Ehei, doamnă, bineînţeles că Toranaga vrea să ajungă 
Shogun, dar n-o să izbutească niciodată. Ceilalţi regenţi îl 
dispreţuiesc şi se tem de el. Ei i se împotrivesc, aşa cum a 
plănuit Taiko. Se aplecase în faţă şi-şi cercetase soţia cu atenţie. 
Tu zici că Toranaga are să fie înfrânt de Ishido? 

— Va fi izolat, da. Dar până la urmă nu cred c-o să piardă, 
alteţă. Eu te rog să dai ascultare seniorului Toranaga şi să nu 
părăseşti Yedo numai ca să cercetezi corabia barbară, oricât de 
neobişnuită spune Omi că este. Te rog trimite-l pe Zukimoto la 
Anjiro. 

— Dar dacă corabia are lingouri? Aur sau argint? Ai avea 
încredere în Zukimoto sau în oricare dintre ofiţerii noştri? 

— Nu, răspunsese soţia lui. 

Aşa că, în noaptea aceea, el se furişase în taină din Yedo, 
doar cu cincizeci de oameni. Acum avea putere şi bogăţie cum 
nu visase niciodată, şi prizonieri deosebiți, dintre care unul urma 
să moară în acea noapte. Aranjase să fie pregătiţi pentru mai 
târziu o curtezană şi un băiat. Mâine în zori se va întoarce la 
Yedo; pe înserat, armele şi lingourile îşi vor începe călătoria lor 
tainică. 


Ehei, armele! cugetă, beat de bucurie. Armele şi planul 
meu îmi vor da puterea să-l fac să învingă pe Ishido sau pe 
Toranaga - pe care dintre ei îl voi alege. Apoi voi ajunge regent 
în locul învinsului, neh? Apoi cel mai important dintre regenti. 
De ce nu chiar Shogun? Da. Acum totul e cu putinţă. 

Işi lăsă încântat gândurile să rătăcească. Cum să folosesc 
cele douăzeci de mii de monezi de argint? Aş putea reconstrui 
fortificația castelului. Şi să cumpăr cai de povară pentru tunuri. 
Şi să lărgesc reţeaua iscoadelor. Ce-i de făcut cu Ikawa Jikkyu? 
Ar ajunge o mie de monezi bucătarilor lui Ikawa Jikkyu ca să-l 
otrăvească? Mai mult decât de ajuns! Cinci sute, chiar şi o sută, 
în mâini potrivite, ar fi îndeajuns. Dar în ale cui? 

Soarele după-amiezii arunca raze piezişe prin mica 
fereastră din zidul de piatră. Apa din baie, foarte fierbinte, era 
încălzită cu un foc de lemne aprins dincolo de perete. Aceasta 
era casa lui Omi şi era aşezată pe un mic deal, cu faţa spre sat 
şi spre port. Grădina dintre ziduri era îngrijită, liniştită, demnă 
de laudă. 

Uşa băii se deschise. Bărbatul orb se înclină. 

— Kasigi Omi-san m-a trimis, alteţă. Eu sunt Suwo, masorul 
lui. 

Era înalt, foarte slab şi bătrân, cu chipul plin de riduri. 

— Bine. 

Yabu fusese întotdeauna înspăimântat de gândul că ar fi 
putut orbi. De când îşi putea aduce aminte, se visa trezindu-se 
în beznă, deşi ştia că se găsea în lumina soarelui şi îi simţea 
căldura, dar nu putea să vadă; deschidea gura să ţipe, deşi ştia 
că e dezonorant să ţipi, şi totuşi ţipa. Se deştepta scăldat în 
sudoare. 

Dar teama de orbire părea să-i mărească plăcerea de a fi 
masat de un orb. 

Zări cicatricea şerpuită de pe tâmpla dreaptă a bărbatului 
şi despicătura adâncă din ţeastă. E o tăietură de sabie, îşi 
spuse. Asta i-a pricinuit orbirea? Să fi fost cândva samurai? Al 
cui? E iscoadă? 

Yabu ştia că omul fusese cercetat cu mare băgare de 
seamă de gărzile lui înainte de a fi lăsat să intre, aşa că nu se 
temea că ar fi putut avea vreo armă ascunsă. Valoroasa-i sabie 
lungă, o lamă veche, făcută de meşterul făurar de săbii 
Murasama, era la îndemână. |! privi pe bătrân scoţându-şi 


chimonoul de bumbac şi atârnându-l fără să caute agăţătoarea. 
Mai avea şi alte crestături de sabie pe piept. Fâşia de pânză din 
jurul şoldurilor era foarte curată. Ingenunche aşteptând 
răbdător. 

Când fu gata, Yabu ieşi din baie şi se lungi pe banca de 
piatră. Bătrânul îl şterse cu grijă, îşi puse ulei aromat pe mâini şi 
începu să întindă muşchii cefei şi spatelui daimyo-ului. 

Încordarea începu să se topească sub degetele puternice ce 
se mişcau pe trupul lui Yabu, masând puternic, cu o îndemânare 
surprinzătoare. 

— E bine. Foarte bine, spuse după o vreme. 

— Mulţumesc, Yabu-sama. 

Sama, însemnând stăpâne, era o formulă de politeţe 
obligatorie către o persoană de rang mai înalt. 

— Eşti în slujba lui Omi-san de multă vreme? 

— De trei ani, alteţă. Domnia-sa e foarte îngăduitor cu un 
bătrân ca mine. 

— Şi înainte de asta? 

— Am rătăcit din sat în sat. Câteva zile aici, o jumătate de 
an dincolo, ca un fluture purtat de răsuflarea verii. 

Vocea lui Suwo era la fel de liniştitoare ca şi mâinile. 
Înţelesese că daimyo-ul avea chef de vorbă şi aşteptă răbdător 
următoarea întrebare, ca să înceapă. O parte a artei sale era să 
ştie ce i se cerea şi când. Uneori i-o spuneau urechile, dar cel 
mai adesea degetele păreau să dezlege tainele minţii bărbatului 
sau femeii. Degetele-i spuneau să se păzească de omul ăsta, 
căci era periculos şi nestatornic, are cam patruzeci de ani, e un 
bun călăreț şi luptător cu sabia. De asemeni, că ficatul lui era 
bolnav şi că avea să moară în doi ani. Saké-ul şi poate 
afrodiziacele o să-l omoare. 

— Sunteţi vânjos pentru vârsta pe care o aveţi, Yabu-sama. 

— Şi tu la fel. Ce vârstă ai, Suwo? 

Bătrânul râse, dar degetele nu i se opriră. 

— Sunt cel mai bătrân din lume, din lumea mea. Toţi pe 
care i-am cunoscut cândva sunt morţi de mult. Trebuie că am 
mai mult de optzeci, nu-s sigur. L-am slujit pe seniorul Yoshi 
Chikitada, bunicul seniorului Toranaga, pe vremea când feuda 
clanului lor nu era mai mare decât satul ăsta. Eram chiar în 
tabără în ziua când a fost ucis. 

Cu un efort de voinţă Yabu se strădui să îşi păstreze trupul 


relaxat, dar mintea i se ascuţi şi începu să asculte atent. 

— Aceea a fost o zi întunecată, Yabu-sama. Nu ştiu câţi ani 
aveam, dar vocea încă nu mi se schimbase. Ucigaşul a fost 
Obata Hiro, fiul celui mai puternic aliat al său. Pesemne că ştiţi 
povestea, cum tânărul a zburat capul seniorului Chikitada 
dintr-o singură lovitură de sabie. Era o lamă Murasama şi de aici 
a pornit credinţa că săbiile Murasama poartă nenoroc clanului 
Yoshi. 

Îmi spune asta din pricina săbiei mele Murasama? se 
întrebă Yabu. Multă lume ştie că am una. Sau este doar un 
bătrân ce-şi aminteşte de o anume zi din îndelungata-i viaţă? 

— Cum era bunicul lui Toranaga? întrebă, prefăcându-se 
neinteresat, ca să-l încerce pe Suwo. 

— Înalt, Yabu-sama. Mai înalt decât domnia-voastră şi mult 
mai subţire, când l-am cunoscut eu. Avea douăzeci şi cinci de 
ani când a murit. Vocea lui Suwo se încălzi. Eeei, Yabu-sama, la 
doisprezece ani era un adevărat războinic, iar la cincisprezece a 
ajuns seniorul nostru, după ce tatăl i-a fost omorât într-o 
încăierare. La vremea aceea, seniorul Chikitada era însurat şi 
avea deja un fiu. Păcat că â trebuit să moară. Obata Hiro era 
prietenul şi vasalul lui, avea şaptesprezece ani atunci, dar 
cineva îi otrăvise sufletul spunându-i că Chikitada plănuise să-i 
omoare tatăl mişeleşte. Bineînţeles că totul n-a fost decât min- 
ciună, dar asta nu ni l-a mai adus înapoi pe Chikitada, să ne 
conducă. Tânărul Obata a îngenunchiat în faţa trupului 
neînsufleţit şi s-a înclinat de trei ori. A spus că făptuise totul din 
respect pentru tatăl său şi acum voia să şteargă insulta ce ne-o 
adusese nouă şi clanului nostru făcându-şi seppuku. | s-a dat 
învoirea. Mai întâi a spălat cu propriile-i mâini capul lui Chikitada 
şi l-a aşezat într-un loc de venerație. Apoi şi-a despicat pântecul 
şi a murit ca un adevărat bărbat, unul dintre oamenii noştri 
fiindu-i secondant şi tăindu-i capul dintr-o singură lovitura. Mai 
târziu a venit tatăl lui să ia capul şi sabia Murasama. Lucrurile 
s-au înrăutățit pentru noi. Singurul fiu al seniorului Chikitada a 
fost luat ostatic pe undeva şi peste familia noastră au venit 
vremuri grele. Asta a fost... 

— Minţi, bătrâne! Tu n-ai fost niciodată acolo. Yabu se 
întorsese şi se uita atent la bărbatul care încremenise brusc. 
Sabia a fost frântă după moartea lui Obata. 

— Nu, Yabu-sama. Asta-i legendă. L-am văzut pe tatăl lui 


venind şi luând capul şi sabia. Cine ar vrea să distrugă o 
asemenea lucrare de artă? Ar fi fost un sacrilegiu. Tatăl lui a 
luat-o. 

— Şi ce-a făcut cu ea? 

— Nimeni nu ştie. Unii spun că ar fi aruncat-o în mare, 
pentru că îl iubea şi-l respecta pe seniorul Chikitada ca pe un 
frate. Alţii spun că a îngropat-o şi ea stă în aşteptarea nepotului, 
Yoshi Toranaga. 

— Dar tu ce crezi că a făcut cu ea? 

— A aruncat-o în mare. 

— L-ai văzut? 

— Nu. 

Yabu se întinse din nou şi degetele începură frământarea. 
Gândul că altcineva mai ştia că sabia nu fusese ruptă îl răscolea 
crudat. Ar trebui să-l omori pe Suwo, îşi spuse. Cum a putut un 
orb să recunoască sabia? E ca orice lamă Murasama, iar 
mânerul şi teaca au fost schimbate de multe ori de-a lungul 
anilor. Nimeni nu poate şti că sabia ta e chiar acea sabie, 
trecută din mână în mână, din ce în ce mai tainic, pe măsură ce 
puterea lui Toranaga creştea. De ce să-l omori pe Suwo? Faptul 
că el trăieşte îţi dă avânt. Lasă.-l în viaţă, poţi oricând să-l omori. 
Cu sabia. 

Gândul îl încânta pe Yabu şi îşi lăsă iar mintea să 
rătăcească în voie. Într-o zi, nu peste multă vreme, îşi făgădui, 
am să fiu destul de puternic ca să-mi port sabia Murasama în 
faţa lui Toranaga. Într-o zi, poate, am să-i spun povestea sabiei 
mele. 

— Ce s-a mai întâmplat după asta? întrebă, dorind să fie 
legănat de vocea bătrânului. 

— Au venit vremuri grele. Asta a fost în anul marii foamete 
şi pentru că stăpânul meu murise, am ajuns ronin. 

Roninii erau soldaţi-ţărani, fără pământ sau fără stăpân, ori 
samurai care, prin dezonoare sau prin pierderea stăpânilor lor, 
erau obligaţi să rătăcească prin ţară până ce un alt senior avea 
să-i primească în slujbă. Era greu pentru un ronin să-şi găsească 
o nouă slujbă. Hrana era puţină, aproape fiecare bărbat era 
soldat, iar în străini nu prea se încredea nimeni. Mai toţi din 
bandele de tâlhari şi corsari care năpădiseră ţara şi coasta, erau 
ronini. 

— ... anul acela a fost foarte greu, ca şi următorul. Am 


luptat pentru oricine, o bătălie aici, o încăierare dincolo. 
Mâncarea mi-era plata. Apoi am auzit că se găsea hrană din 
belşug în Kyushu, aşa că m-am îndreptat spre apus. În iarna 
aceea am găsit un adăpost. Am izbutit să fiu tocmit ca strajă la 
o mânăstire budistă. Am luptat pentru ei jumătate de an, 
apărând mânăstirea şi câmpurile de orez de bandiți. Mânăstirea 
se afla lângă Osaka şi pe vremea aceea - cu mult înainte ca 
Taiko să îi fi şters pe mai toţi de pe faţa pământului - tâlharii 
erau tot atât de numeroşi ca ţânţarii în mlaştină. Într-o zi am 
fost atacați pe neaşteptate şi pe mine m-au lăsat aproape mort. 
Nişte călugări m-au găsit şi mi-au tămăduit rana. Dar n-au putut 
să-mi redea vederea. 

Degetele lui apăsau din ce în ce mai tare. 

— M-au pus să stau împreună cu un călugăr orb, care m-a 
învăţat să fac masaj şi să văd din nou cu degetele. Cred că 
degetele îmi spun acum mai multe decât îmi spuneau ochii. 

Ultimul lucru pe care mi-l amintesc, că l-am văzut cu ochii 
mei, a fost gura larg căscată a banditului şi dinţii stricaţi, sabia 
ca un arc strălucitor şi apoi, după lovitură, parfumul florilor. Am 
văzut parfumul în toate culorile lui, Yabu-sama. Toate astea au 
fost cu mult timp în urmă, cu mult înainte ca barbarii să vină pe 
pământurile noastre - acum cincizeci, şaizeci de ani - dar eu am 
văzut culorile parfumului. Cred că am văzut Nirvana şi, numai 
pentru o frântură de clipă, chipul lui Buddha. Pierderea vederii 
este un preţ neînsemnat pentru un asemenea dar, neh? 

Nu urmă nici un răspuns. Suwo nu aşteptase vreunul. Yabu 
dormea, aşa cum fusese plănuit. 

Ţi-a plăcut povestea mea, Yabu-sama? întrebă în gând 
Suwo înveselit, pe cât putea fi un bătrân. Totul a fost adevărat, 
în afară de un singur lucru. Mânăstirea nu era lângă Osaka, ci 
dincolo de hotarul tău de apus. Numele călugărului? Su, unchiul 
duşmanului tău, Ikawa Jikkyu. 

Ţi-aş putea rupe atât de uşor gâtul, gândi. Ar fi un serviciu 
pentru Omi-san. Ar fi o binecuvintare pentru sat. Şi ar răsplăti, 
într-o foarte mică măsură, darul dascălului meu. S-o fac acum? 
Sau mai târziu? 


KKK 


Cu fața încordată Spillbergen ridică legătura de paie scurte 


de orez. 

— Cine vrea să tragă primul? 

Nu răspunse nimeni. Blackthorne părea că aţipise, sprijinit 
de perete, în colţul din care nu se mişcase. Era aproape de 
asfinţit. 

— Cineva trebuie să tragă primul, hârâi Spillbergen. 
Haideţi, nu mai e mult timp. 

Li se dăduse de mâncare, un hârdău cu apă şi un altul drept 
latrină. Dar nimic cu ce să înlăture resturile împuţite de peşte 
sau să se curețe pe ei înşişi. Muştele reveniseră. Aerul era fetid 
iar pământul un noroi lipicios. Mai toţi se dezbrăcaseră până la 
brâu, asudând din cauza căldurii. Şi de frică. 

Spillbergen îşi plimbă privirea de la un chip la celălalt. Se 
întoarse apoi spre Blackthorne. 

— De ce... de cetu să fii ocolit? Ei? De ce? 

Ochii se deschiseră şi erau îngheţaţi. 

— Pentru ultima oară îţi spun: nu - ştiu. 

— Nu-i drept. Nue. 

Bâackthorne se întoarse la gândurile lui. Trebuie să fie o 
cale de-a scăpa de aici. Trebuie să existe o cale de a pune mâna 
pe corabie. Ticălosul ăla o să ne omoare pe toţi până la urmă, 
sunt tot atât de sigur de asta ca de Steaua Polară. N-avem mult 
timp, iar pe mine m-au ocolit pentru că au vreun plan nenorocit 
anume pregătit pentru mine. 

Când chepengul se închisese toţi se uitaseră la el şi cineva 
spusese: 

— Ce-o să facem? 

— Nu ştiu, le răspunsese. 

— De ce tu nu trebuie să fii ales? 

— Nu ştiu. 

— lisuse, ajută-ne, scâncise careva. 

— Curăţaţi mizeria asta, ordonase. Strângeţi murdăria 
grămadă acolo. 

— N-avem cârpe, nici... 

— Cu mâinile! 

Făcuseră cum le poruncise, iar el îi ajutase şi-l curăţise pe 
Căpitanul General cât putuse. 

— Acum o să-ţi fie mai bine. 

— Cum... cum o să alegem pe cineva? întrebase 
Spillbergen. 


— N-alegem. Luptăm cu ei. 

— Cu ce? 

— O să vă duceţi ca oile la tăiere? Tu vrei să te duci? 

— Nu fi caraghios - nu pe mine mă vor - n-ar fi drept să fiu 
cu ăla. 

— De ce? întrebase Vinck. 

— Sunt Căpitanul General. 

— Cu respect, sir, spusese Vinck ironic, poate c-o să vă 
cereţi voluntar. Aşa se face. 

— E o idee grozavă, spusese Pieterzoon. Pe Dumnezeul 
meu, Şi eu sunt pentru! 

Aprobarea fusese generală şi fiecare gândea: lisuse, 
oricine, dar nu eu. 

Spillbergen începuse să răcnească, să dea ordine, dar 
văzuse ochii neîndurători. Aşa că se oprise ametit, privind în 
pământ. Apoi spusese: 

— Nu. N-ar fi... n-ar fi drept ca cineva să se ofere voluntar. 
O să... o să tragem la sorţi. Cu fire de paie, unul mai scurt decât 
celelalte. O să ne punem în mâinile... o să ne lăsăm în raâinile 
Domnului. Pilotule, tu o să ţii paiele. 

— Nu. Eu n-o să am de-a face cu nimic din treaba asta. Eu 
zic să luptăm. 

— Or să ne omoare pe toţi. Ai auzit ce-a spus samuraiul: 
vieţile noastre sunt cruţate - în afară de una. Spillbergen îşi 
ştersese sudoarea de pe faţă, ridicând un nor de muşte care 
apoi se aşezase la loc. Daţi-mi puţină apă. E mai bine să moară 
unul decât toţi. 

Van Nekk cufundase tigva în hârdău şi i-o dăduse. 

— Suntem zece. Cu tine, Paulus. Sorţii sunt buni. 

— Foarte buni, numa' să nu fii tu ăla. Vinck aruncase o 
privire către Blackthorne. Putem să ne luptăm cu săbiile alea? 
— Poţi să te dai supus pe mâna călăului dacă ai tras? 

— Nu ştiu. 

Van Nekk spusese: 

— O să tragem la sorţi. Dumnezeu să hotărască. 

— Sărmanul Dumnezeu, spusese Blackthorne. Câte prostii i 
se pun în cârcă! 

— Cum să alegem altfel?! strigase cineva. 

— N-alegem! 

— Vom face cum spune Paulus. El e Căpitanul General, 


spusese van Nekk. Tragem la sorţi. E cel mai bine pentru toţi. Să 
votăm. Suntem toţi de acord? 

Toţi spuseseră da, în afară de Vinck. 

— Eu sunt de partea pilotului. La dracu' cu blestematele de 
paie împuţite! 

În cele din urmă Vinck fusese convins. Jan Roper, 
calvinistul, spusese rugăciunile. Spillbergen rupsese cele zece 
paie egale cu grijă. Apoi înjumătăţise unul dintre ele. 

Van Nekk, Pieterzoon, Sonk, Maetsukker, Ginsel, Jan Roper, 
Salamon, Maximilian Croocq şi Vinck. 

Spusese din nou: 

— Cine vrea să tragă primul? 

— Cum ştim dacă... dacă cel care trage paiul rău, paiul 
scurt, o să se ducă? Cum ştim? Vocea lui Maetsukker era 
răguşită de spaimă. 

— Nu ştim. Nu suntem siguri. Ar trebui să ştim sigur, zise 
Croocg, musul. 

— Asta-i simplu, spuse Jan Roper. Să jurăm, în numele 
Domnului, c-o facem. În numele Lui. Să... să mori pentru ceilalţi, 
în numele Lui. Atunci nu mai e nici o grijă. Mielul ales de 
Dumnezeu va fi binecuvântat de-a pururi. 

Încuviinţară cu toţii. 

— Dă-i drumul, Vinck. Fă cum spune Roper. 

— E-n ordine. Buzele lui Vinck erau uscate. Dacă... dacă-s 
eu... jur pe Dumnezeu c-am să mă duc cu ei, dacă... dacă trag 
paiul scurt. Pe Dumnezeul meu. 

Îl urmară toţi. Maetsukker era aşa de speriat că trebui să i 
se spună cuvintele, apoi se cufundă din nou în coşmar. 

Sonk trase primul. Pieterzoon următorul. Apoi Jan Roper, iar 
după el Salamon şi Croocq. Spillbergen simţea cum alunecă spre 
moarte, pentru că se înţeleseseră ca el să nu tragă, ci să-i 
rămână ultimul pai şi acum sorții erau teribili. 

Ginsel era salvat. Rămăseseră patru. 

Maetsukker plângea de-a binelea, dar îl împinse la o parte 
pe Vinck, trase un pai şi nu-i veni să creadă că nu era acela. 

Pumnul lui Spillbergen tremura şi Croocq îl ajută să-şi ţină 
braţul nemişcat. Excrementele i se prelingeau nebăgate în 
seamă în jos, pe picioare. 

Pe care să-l aleg? se întreba van Nekk disperat. Q Doamne, 
ajută-mă! Abia zărea paiele prin ceața miopiei. Dacă aş vedea, 


poate aş găsi un semn, ca să aleg. Pe care? 

Trase şi aduse paiul aproape de ochi ca să-şi vadă sentinţa 
desluşit. Dar paiul nu era scurt. 

Vinck îşi privi degetele alegând penultimul pai şi acesta 
căzu jos, dar toţi băgară de seamă că era cel mai scurt de până 
atunci. Spillbergen îşi desfăcu pumnul încleştat şi văzură că 
ultimul pai era lung. Leşină. 

Se uitau încremeniţi la Vinck, care îi privea neajutorat, fără 
să-i vadă. Ridică uşor din umeri, încercă un zâmbet şi goni 
absent muştele cu mâna. Apoi se lăsă moale la pământ. Îi făcură 
loc, ţinându-se la distanţă, de parcă ar fi fost lepros. 

Blackthorne îngenunche în mocirlă lângă Spillbergen. 

— E mort? întrebă van Nekk, abia auzit. 

Vinck râse ascuţit, înspăimântându.-i, încetând la fel de 
brusc cum începuse. 

— Eu sunt cel... cel mort, spuse. Sunt mort! 

— Nu-ţi fie teamă. Tu eşti alesul Domnului. Eşti în mâinile 
Domnului, rosti Jan Roper cu convingere. 

— Da, reluă van Nekk. Nu-ţi fie teamă. 

— Uşor de zis acum, nu? Ochii lui Vinck trecură de la un 
chip la celălalt, dar nici unul nu-l putu privi în ochi. Doar 
Blackthorne nu se uită în altă parte. 

— Adu-mi nişte apă, Vinck, spuse încet. Du-te la butoi şi 
adu nişte apă. Haide! 

Vinck îl privi lung. Apoi luă tigva, o umplu cu apă şi i-o 
dădu. 

— Doamne, pilotule, murmură el, ce-o să fac? 

— Mai întâi dă-mi o mână de ajutor, pentru Paulus. Vinck, fă 
ce-ţi spun! Crezi c-o să-şi revină? 

Ajutat de calmul lui Blackthorne, Vinck lupta cu groaza din 
suflet. Pulsul lui Spillbergen era slab. Vinck îi ascultă inima, îi 
ridică pleoapele şi-l privi câteva clipe. 

— Nu ştiu, pilotule. lisuse Cristoase, nu pot gândi cum 
trebuie. Inima e în ordine, cred. Ar trebui să i se ia sânge, dar... 
da' n-am cum... Eu... nu mă pot aduna... Dă-mi... Se opri istovit, 
aşezându-se cu spatele de perete. Incepură să-l scuture fiori. 

Chepengul se deschise. 

Omi stătea profilat pe cer, cu chimonoul însângerat de 
soarele care apunea. 


CAPITOLUL 4 


A Vinck încercă să-şi mişte picioarele, dar nu izbuti. 
Infruntase moartea de multe ori în viaţă, însă niciodată aşa, cu 
umilă supunere. Moartea fusese hotărâtă de nişte fire de paie. 
De ce eu? se zbuciuma sufletul lui. Nu sunt mai rău decât alţii şi 
sunt mai bun decât mulţi. Doamne-Dumnezeule din ceruri, de ce 
eu? 

Fu coborâtă o scară. Omi făcu semn ca omul ales să urce, şi 
cât mai iute. 

— Isogi! Grăbeşte-te! 

Van Nekk şi Jan Roper se rugau în tăcere, cu ochii închişi. 
Pieterzoon n-avea putere să privească. Blackthorne nu-şi lua 
ochii de la Omi şi oamenii săi. 

— Isogi! se răsti Omi din nou. 

Vinck încercă încă o dată să se ridice. 

— Să mă ajute careva. Ajutaţi-mă să mă ridic! 

Pieterzoon, care era cel mai aproape, se aplecă, îşi strecură 
mâna pe sub braţul lui, ajutându-l să se ridice, apoi Blackthorne 
fu la capătul scării, cu ambele picioare înfipte zdravăn în 
mocirlă. 

— Kinjiru! spuse el din nou. 

Omi se opri. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă Spillbergen la fel de speriat ca şi 
ceilalţi. 

— l-am spus că e interzis! Nimeni din echipajul meu nu 
merge la moarte fără luptă. 

— Dar... dar am hotărât! 

— Eu nu. 

— E-n ordine, pilotule, şopti Vinck. Eu... noi ne-am învoit 
şi-a fost cinstit. E voia Domnului. Plec... e... 

Se îndreptă bâjbâind spre piciorul scării, dar Blackthorne îi 
stătea neclintit în cale, cu faţa spre Omi. 

— Nu mergeţi fără luptă. Nici unul. 

— Pleacă de Ungă scară, pilotule! Îţi ordon să pleci! 
Spillbergen se ţinea tremurând în colţul său, cât se putea de 
departe de chepeng. Ţipă ascuţit: Pilotule! 

Blackthorne nu-l asculta. 


— Pregătiţi-vă! 

Omi făcu un pas înapoi şi răcni o poruncă oamenilor săi. Un 
samurai începu îndată să coboare treptele, urmat îndeaproape 
de alţi doi cu săbiile scoase din teacă. Blackthorne răsuci scara 
şi-l înşfăcă pe cel care cobora primul, ferindu-se de lovitura 
năprasnică de sabie şi încercând să-l sugrume. 

— Ajutaţi-mă! Haideţi! Pentru vieţile voastre! 

Îl smuci pe samurai ca să-l tragă de pe trepte, dar ramase 
descoperit în faţa altuia, care încercă să-l împungă de sus cu 
sabia. Vinck îşi ieşi din amorţeală şi se năpusti orbeşte asupra 
samuraiului. Opri lovitura care ar fi retezat încheietura mâinii lui 
Blackthorne, tinu braţul înarmat la distanţă şi izbi cu celălalt 
pumn în pântecele bărbatului. Samuraiul icni şi lovi sălbatic cu 
picioarele. Vinck abia îi luă în seamă loviturile. Urcă treptele şi 
se agăţă de el ca să-i ia sabia, încercând să-i scoată ochii cu 
unghiile. Ceilalţi doi samurai erau stânjeniţi de locul strâmt şi de 
Blackthorne, dar unul dintre ei îi trase lui un picior în faţă şi 
Vinck se rostogoli. Samuraiul de pe scară încercă să-l lovească 
pe Blackthorne, nu-l nimeri, apoi întregul echipaj se aruncă spre 
scară. 

Croocq trase un pumn zdravăn peste piciorul samuraiului şi 
simţi un oscior trosnind. Omul izbuti să-şi arunce sabia afară din 
groapă - ca duşmanul să nu fie înarmat - şi se rostogoli greoi în 
glod. Vinck şi Pieterzoon se aruncară asupra lui. El se apără cu 
furie de ei şi de năvala celorlalţi din echipaj. Blackthorne smulse 
pumnalul japonezului încolţit şi începu să urce scara urmat de 
Croocg, Jan Roper şi Salamon. Amândoi samuraii se retraseră şi 
se opriră în deschizătura chepengului, cu săbiile lungi pregătite 
ameninţător. Blackthorne ştia că pumnalul său nu-i era de nici 
un folos împotriva săbiilor. Totuşi se avântă urmat îndeaproape 
de ceilalţi. În clipa când capul său apăru deasupra gropii, una 
dintre săbii lovi, trecând fără să-l atingă, la un fir de păr de el. O 
lovitură puternică de picior de la un samurai pe care nu-l văzu îl 
trimise iar în groapă. 

Se răsuci şi sări înapoi ferindu-se de masa zvârcolindă de 
oameni care încerca să-l afunde pe samurai în mocirla 
puturoasă. Vinck îi trase japonezului un picior în ceafă şi-acesta 
se-nmuie. Îl izbi iar şi iar până când Blackthorne îl trase 
deoparte. 

— Nu-l omori, îl putem folosi ca ostatic! strigă el şi scutură 


disperat scara încercând s-o tragă în jos. Dar era prea lungă. 
Deasupra, ceilalţi samurai ai lui Omi aşteptau nemişcaţi în faţa 
chepengului. 

— Pentru Dumnezeu, pilotule, opreşte-te! şuieră 
Spillbergen. Au să ne omoare pe toţi, tu o să ne omori pe toţi! 
Opriţi-l careva! 

Omi strigă mai multe ordine şi de deasupra mâini puternice 
îl împiedicară pe Blackthorne să înfunde chepengul cu scara. 

— Atenţie! strigă el. 

Alţi trei samurai, înarmaţi cu pumnale şi purtând doar fâşia 
de pânză la brâu, săriră sprinteni în groapă. Fără să le pese de 
propria viaţa, primii doi se lăsară să cadă peste Blackthorne, 
prăvălindu-l neajutorat la pământ, apoi îl atacară cu cruzime. 

Blackthorne era strivit de forţa lor. Nu putea să folosească 
pumnalul, simţea voinţa de a lupta părăsindu-l şi-şi dorea 
iscusinţa lui Mura, starostele, în lupta corp la corp. Ştia, fără să 
poată face ceva, că n-avea cum să mai reziste mult, dar, cu un 
ultim efort, îşi eliberă un braţ. O lovitură brutală, dată de un 
pumn ca un bolovan, îi zdruncină creierul, iar alta îl făcu să vadă 
stele verzi în faţa ochilor, dar tot nu se lăsă. 

Vinck se agăţase de unul dintre samurai, dar un al treilea 
sări peste el de sus şi Maetsukker urlă când un pumnal îi 
sfârtecă braţul. Van Nekk lovea la întâmplare, iar Pieterzoon 
striga: "Pentru Dumnezeu, dă-n ei, nu în mine", dar negustorul, 
stăpânit de groază, nu auzea nimic. 

Blackthorne prinse de gât un samurai, mâinile alunecându-i 
din pricina sudorii şi a noroiului şi aproape reuşi să se ridice în 
picioare asemeni unui taur cuprins de turbare, încercând să-i 
scuture de pe el, când o ultimă lovitură îl cufundă în întuneric. 
Cei trei samurai îşi croiră drum spre scară, iar echipajul, rămas 
fără conducător, se retrase din faţa cercului şuierător făcut de 
pumnalele lor. Samuraii dominau acum groapa cu loviturilor lor 
neobosite, fără să încerce să omoare sau să rănească, ci doar 
să-i împingă pe oamenii speriaţi şi istoviţi spre perete, departe 
de scara lângă care Blackthorne şi primul samurai zăceau 
nemişcaţi. 

Omi cobori semet în groapă şi-l înhăţă pe omul cel mai 
apropiat, care era Pieterzoon. Îl îmbrânci apoi spre scară. 

Pieterzoon ţipă şi încercă să se smulgă din strânsoarea lui 
Omi, dar un pumnal îi tăie încheietura mâinii şi un altul îi sfirtecă 


braţul. Urlând, marinarul fu împins fără cruţare până se opri cu 
spatele de scară. 

— lisuse, ajută-mă, nu eu trebuie să merg, nu eu, nu eu. 
Pieterzoon puse amândouă picioarele pe treptele scării şi se 
retrăgea în sus, cât mai departe de ameninţarea pumnalelor. 
Apoi ţipă pentru ultima oară: "Ajutaţi-mă, pentru Dumnezeu!" 
apoi se întoarse şi ieşi afară urlând. 

Omi îl urmă fără să se grăbească. 

Unul dintre samurai se retrase. Apoi celălalt. Al treilea 
ridică pumnalul pe care-l folosise Blackthorne, întoarse spatele 
dispreţuitor, păşi peste trupul prăbuşit al camaradului său căzut 
în nesimţire şi ieşi din groapă. 

Cu o smucitură scara fu săltată afară. Aer, cer şi lumină 
dispărură. Zăvoarele zornăiră în lăcaşurile lor. Acum nu mai 
rămăsese decât întunericul, iar în el, piepturi săltând spasmodic, 
bătăi năvalnice de inimă, şiroaie de sudoare şi duhoare. Muştele 
reveniră din nou. 

Un timp nu se mişcă nimeni. Jan Roper avea o mică tăietură 
pe obraz, Maetsukker sângera rău, ceilalţi erau mai mult 
buimăciţi. În afară de Salamon. El bâjbâi spre Blackthorne şi îl 
trase de pe samuraiul leşinat. Scoase nişte sunete guturale, 
arătând spre apă. Croocq îi aduse puţină în tigvă, ajutându-l să-l 
sprijine de perete pe Blackthorne, care încă nu dădea semne de 
viaţă. Amândoi începură să-i curețe nămolul de pe faţă. 

— Când ticăloşii ăia... când s-au aruncat asupra lui, cred că 
i-am auzit gâtul sau umărul trosnind, spuse musul suflând greu. 
lisuse, parcă-i mort! ` 

Sonk se chinui să se ridice şi-şi croi drum spre ei. li mişcă 
cu grijă capul lui Blackthorne dintr-o parte în alta şi-i pipăi 
umerii. 

— Pare în ordine. E de-aşteptat până-şi vine-n fire, s-o 
spună el. 

— O, Doamne lisuse Cristoase, începu Vinck să se vaite. 
Bietul Pieterzoon... eu sunt de vină... eu sunt de vină... 

— Tu porniseşi. Pilotul te-a oprit. Tu o porniseşi, aşa cum ai 
promis, te-am văzut eu, jur pe Dumnezeu! Sonk îl scutură pe 
Vinck, dar acesta nu-i dădu nici o atenţie. Te-am văzut eu, 
Vinck. Se întoarse spre Spillbergen alungind muştele cu mâna. 
N-a fost aşa? 

— Da, plecase. Vinck, termină cu văicăritul! A fost vina 


pilotului. Daţi-mi puţină apă. 

Jan Roper scoase puţină apă cu tigva, bău şi-şi trecu mâna 
peste rana din obraz. 

— Vinck trebuia să se fi dus. Era Mielul Domnului. Era 
alesul. Acum sufletul lui e pierdut. O Doamne, ai milă de el, o să 
ardă în veci. 

— Dati-mi puţină apă, scânci Căpitanul General. 

Van Nekk luă tigva de la Jan Roper şi i-o dădu lui 
Spillbergen. N 

— N-a fost vina lui Vinck, spuse Spillbergen. Nu. Asta a fost 
de vină. Toţi se uitară spre Blackthorne. E nebun. 

— Toţi englezii sunt nebuni, spuse Sonk. Aţi dat vreodată 
peste vreunul care să nu fie? la cată mai bine la oricare din ei 
şi-o să dai peste un nebun, sau un pirat. 

— Nişte ticăloşi, asta sunt toţi! spuse Ginsel. 

— Nu, nu toţi, spuse van Nekk. Pilotul a făcut doar ceea ce 
a crezut că e mai bine. El ne-a apărat şi ne-a dus cale de zece 
mii de leghe. 

— Ne-a apărat, pe naiba! Am fost cinci sute când am pornit 
şi cinci corăbii. Acum mai suntem nouă! 

— N-a fost vina lui că flota s-a împrăştiat. N-a fost vina lui 
că furtuna ne-a aruncat pe toţi... 

— Dacă n-ar fi fost el, noi am fi rămas în Lumea Nouă, zău. 
El a zis că putem să ajungem în Japonii. Şi, pentru Dumnezeu, 
priviţi unde suntem acum! 

— Noi am fost de acord să încercăm să ajungem în Japonii. 
Toţi am fost de acord, spuse van Nekk obosit. Toţi am votat. 

— Da, da' el ne-a convins. 

— Priviţi! Ginsel arătă spre samuraiul care începuse să se 
mişte şi să geamă. Sonk se furişă iute spre el şi-l izbi cu pumnul 
în falcă. Omul leşină din nou. 

— Ei Doamne! De ce l-or fi lăsat ticăloşii aici? Puteau uşor 
să-l care cu ei. Oricum, noi n-am fi putut face nimic. 

— Crezi că l-or fi crezut mort? 

— Habar n-am! De văzut, trebuie să-l fi văzut. Oh, 
Cristoase, ce bine mi-ar prinde o bere rece, spuse Sonk. 

— Nu-l lovi iar, Sonk, nu-l mai lovi. E ostatic. Croocq se uită 
la Vinck, care scâncea ghemuit lângă perete, închis în ura faţă 
de sine însuşi. Doamne, ajută-ne pe toţi! Ce-or să-i facă lui 
Pieterzoon? Nouă ce-or să ne. facă? 


— E vina pilotului, spuse Jan Roper. Numai a lui. 

Van Nekk privi plin de milă spre Blackthorne. 

— Nu mai contează acum. Nu-i aşa? A cui e vina sau a cui a 
fost. 

Maetsukker se ridică în picioare clătinându-se, cu sângele 
curgându-i şiroaie din braţ. 

— Sunt rănit, ajutaţi-mă! 

Salamon făcu un garou dintr-o fâşie de cămaşă şi opri 
sângele. Tăietura din bicepsul lui Maetsukker era adâncă, dar 
nici o venă sau arteră nu fusese atinsă. Muştele începură să 
roiască deasupra rănii. 

— Blestemate muşte! Şi blestemat pilotul, înghiţi-l-ar iadul! 
spuse Maetsukker. Ne-nţelesesem. Da' nu! El a trebuit să-l 
salveze pe Vinck! Acum mâinile lui sunt mânjite cu sângele lui 
Pielerzoon şi noi toţi o să suferim din pricina lui. 

— Tacă-ţi fleanca! El a zis că nimeni din echipajul lui... 

Se auziră paşi deasupra. Chepengul se deschise. Sătenii 
începură să toarne în pivniţă hârdaie cu resturi de peşte şi apă 
de mare. Când apa ajunse de şase degete de la pământ, se 
opriră. 


KKK 


Ţipetele începură când luna se afla sus pe cer. 

Yabu stătea aşezat cu picioarele strânse sub el, în grădina 
interioară a casei lui Omi. Nemişcat. Privea lumina lunii în pomul 
înflorit, mănunchiul de ramuri proiectat pe cerul luminos, 
ciorchinele de flori abia atinse de culoare. O petală se desprinse 
spiralând prin aer, şi el medită: 


Frumusețea 

nu se destramă 
când cade 
purtată de zefir. 


O altă petală se aşternu pe jos. Vântul se porni iar şi mai 
luă una. Copacul abia dacă era de înălţimea unui om, înghesuit 
între bolovani acoperiţi de muşchi, ce păreau să fi crescut din 
pământ, atât de iscusit fuseseră aşezate. 

Îi trebui întreaga sa voinţă ca să-şi îndrepte gândurile 


asupra copacului, cerului şi nopţii, să simtă atingerea blândă a 
vântului şi mirosul dulceag de mare, să cugete la poeme şi 
totuşi să-şi ţină urechea atentă la chinurile morţii. Işi simţea şira 
spinării moale. Doar voinţa îl ţinea tare asemeni stâncilor. 
Gândul acesta îi ridica pe un prag de senzualitate mai presus de 
cuvinte. Şi-n noaptea asta ea era mai puternică şi mai violentă 
ca oricând. 

— Omi-san, cât are să stea stăpânul nostru acolo? întrebă 
în şoaptă, speriată, mama lui Omi, în casă. 

— Nu ştiu. 

— Ţipetele sunt îngrozitoare. Când or să se oprească? 

— Nu ştiu, spuse Omi. 

Stăteau după un paravan în cea de-a doua cameră bună. 
Cea mai bună, a mamei lui, fusese dată lui Yabu şi amândouă 
camerele se deschideau spre grădina pe care el o alcătuise cu 
atâta trudă. Îl puteau vedeau pe Yabu printre zăbrele, copacul 
aşternându-i pe faţă arabescuri încâlcite iar mânerele săbiilor 
scânteind sub lumina lunii. Purta un haori, o jachetă de culoare 
închisă peste chimonoul sobru. 

— Vreau să mă duc la culcare, spuse femeia tremurând. 
Dar nu pot să dorm cu tot zgomotul ăsta. Când o să se 
oprească? 

— Nu ştiu. Ai răbdare, mamă, spuse Omi blând. O să 
înceteze curând. Mâine seniorul Yabu o să se întoarcă la Yedo. 
Te rog, ai răbdare. 

Dar Omi ştia că tortura va continua până-n zori. Aşa fusese 
plănuită. 

Încercă să se concentreze. Pentru că seniorul său medita în 
mijlocul ţipetelor, încercă din nou să-i urmeze exemplul. Dar 
următorul țipăt îl readuse la realitate. Nu pot, gândi. Nu pot, nu 
încă. N-am mei stăpânirea, nici puterea lui. 

Să fie putere, oare? se întrebă. 

Vedea limpede chipul lui Yabu. Incercă să desluşească 
ciudata expresie de pe faţa daimyo-ului: uşoara răsucire a 
buzelor pline şi moi, o pată de salivă la colţuri, ochii aşezaţi în 
orbile înguste, mişcându-se doar o dată cu petalele. Era ca şi 
cum abia atinsese extazul - sau chiar în acea clipă îl atingea - 
fără ca măcar să se atingă. E, oare, cu putinţă? 

Era pentru prima oară când Omi se afla atât de aproape în 
preajma unchiului său, pentru că el era o verigă foarte măruntă 


în lanţul clanului, iar feuda sa din Anjiro şi împrejurimi - săracă 
şi neînsemnată. Omi era cel mai tânăr dintre cei trei fraţi, iar 
tatăl său, Mizuno, avea şase fraţi. Yabu era fratele cel mai mare 
şi conducătorul clanului Kasigi, tatăl său al doilea ca vârstă. Omi 
împlinise douăzeci şi unu de ani şi avea un copil încă în faşă. 

— Unde e nenorocita de nevastă-ta? scânci bătrâna. Vreau 
să-mi maseze spatele şi umerii. 

— A trebuit să se ducă să-şi vadă tatăl, nu-ţi aminteşti? E 
foarte bolnav, mamă. Lasă-mă pe mine s-o fac. 

— Nu. Poţi să trimiţi după o slujnică. Nevastă-ta n-are pic 
de respect. Putea să fi aşteptat câteva zile. Am bătut tot drumul 
din Yedo şi până aici ca să vă văd! Două săptămâni de drum 
groaznic şi ce văd? Sunt aici doar de o săptămână şi ea pleacă! 
Trebuia să aştepte! Nu e bună de nimic, asta e. Tatăl tău a făcut 
o mare greşeală aranjând să te-nsori cu ea. Ar trebui să-o trimiţi 
de-acasă de tot, divorţează de nepriceputa asta o dată pentru 
totdeauna! Nu e-n stare nici măcar să-mi maseze spatele cum 
trebuie! Sau măcar de i-ai trage o bătaie bună! Ţipetele astea 
cumplite! De ce nu încetează? 

— O să înceteze. Foarte curând. 

— Ar trebui să-i dai o bătaie bună. 

— Da. 

Omi se gândi la soţia sa, Midori, şi inima-i tresări. E atât de 
frumoasă, bună, blândă şi deşteaptă, are o voce atât de limpede 
şi ştie să cânte tot atât de bine ca oricare curtezană din Izu. 

— Midori-san, trebuie să pleci imediat, îi spusese el, între 
patru ochi. 

— Omi-san, tata nu e chiar atât de bolnav şi locul meu e 
aici, s-o servesc pe mama ta, neh? îi răspunsese ea. Dacă 
soseşte seniorul nostru, daimyo, casa trebuie pregătită. O, 
Omi-san, asta e atât de important, e cea mai însemnată 
perioadă din slujba ta, neh? Dacă seniorul Yabu e impresionat, 
poate o să-ţi dea o feudă mai bună, o meriţi atât de mult! Dacă 
s-ar întâmpla ceva cât sunt plecată, nu mi-aş ierta-o niciodată 
căci asta e prima dată când ai ocazia de a te evidenția şi trebuie 
să izbuteşti. Trebuie să vină. Te rog, sunt atât de multe de făcut. 

— Da, dar eu aş vrea ca tu să pleci imediat, Midori-san. Stai 
doar două zile, apoi te-ntorci degrabă acasă. 

Ea îl mai rugase un timp, dar el stăruise şi ea plecase. Vroia 
să o ştie departe de Anjiro, înainte ca Yabu să sosească, şi pe 


tot timpul cât acesta era oaspete în casa lui. Nu pentru că 
daimyo-ul ar fi îndrăznit s-o atingă fără să i se îngăduie - asta 
era de neconceput, pentru că el, Omi, ar fi avut atunci, prin 
lege, dreptul, cinstea şi datoria să-l omoare. Dar băgase de 
seamă felul cum o privise Yabu după ce se căsătoriseră în Yedo 
şi ar fi dorit să îndepărteze o posibilă pricină de tulburare, orice 
ar fi putut să-l nemulţumească sau să-l stânjenească pe seniorul 
său în timpul şederii lui aici. Era atât de important ca el să-l im- 
presioneze pe Yabu-sama cu credinţa sa filială, cu previziunea şi 
cu sfatul său. Până acum totul reuşise dincolo de aşteptări. 
Corabia fusese o adevărată comoară, iar echipajul alta. Totul era 
perfect. 

— L-am rugat pe kami-ul casei noastre să vegheze asupra 
ta, spusese Midori chiar înainte de a pleca, gândindu-se la 
spiritul shinto care avea grijă de casa lor, şi-am trimis o ofrandă 
templului budist pentru rugăciuni. l-am spus lui Suwo să 
se-ntreacă pe sine şi i-am trimis vorbă lui Kiku-san. O, Omi-san, 
te rog lasă-mă să rămân. 

El zâmbise şi o trimisese în călătorie. Lacrimile îi stricaseră 
fardul. 

Omi era trist fără ea, dar bucuros că plecase. Ţipetele ar fi 
îndurerat-o foarte mult. 

Mama lui se cutremură sub suferinţa purtată de vânt şi se 
mişcă uşor ca să-şi domolească durerea din umeri, încheieturile 
supărând-o în noaptea asta. E din cauza vântului mării de apus, 
gândi ea. Totuşi e mai bine aici decât în Yedo. Acolo e prea 
mlăştinos şi sunt prea mulţi ţânţari. 

Abia zărea contururile vagi ale siluetei lui Yabu, în grădină. 
În taină îl ura şi-l voia mort. Odată Yabu mort, Mizuno, soţul ei, 
ar fi daimyo de Izu şi ar conduce clanul. Asta ar fi minunat, îşi 
zise. Atunci toţi ceilalţi fraţi, soțiile şi copiii lor ar fi la porunca ei 
şi, bineînţeles, cu Yabu mort şi dus dintre cei vii, Mizuno-san l-ar 
face pe Omi moştenitor. 

O altă durere în ceafă o făcu să se mişte uşor. 

— Am s-o chem pe Kiku-san, spuse Omi, vorbind despre 
curtezana care-l aştepta răbdătoare pe Yabu în camera 
alăturată, împreună cu băiatul. E foarte, foarte îndemânatecă. 

— Mă simt bine, doar cam obosită, neh? Oh, foarte bine. 
Poate să mă maseze. 

Omi se duse în camera alăturată. Patul era pregătit. Era 


alcătuit din aşternut şi învelitori, numite futon, aşezate pe 
rogojinile ce acopereau duşumeaua. Kiku se înclină, încercă să 
zâmbească şi murmură că ar fi onorată dacă i s-ar îngădui să-şi 
pună modesta sa pricepere în slujba preaonoratei stăpâne a 
casei. Era chiar mai palidă ca de obicei şi Omi îşi putu da seama 
că răcnetele îşi puseseră pecetea şi pe ea. Băiatul încerca să 
nu-şi arate teama. 

Când începuseră ţipetele, Omi trebuise să-şi folosească 
toată priceperea ca s-o convingă să rămână. | 

— O, Omi-san, nu pot îndura, e groaznic. Imi pare rău, te 
rog, lăsă-mă să plec, vreau să-mi astup urechile, dar ţipetele 
pătrund prin mâinile mele. Bietul om, ce cumplit, spusese ea. 

— Te rog, Kiku-san, te rog ai răbdare. Yabu-sama a poruncit 
asta, neh? Nu e nimic de făcut. O să-nceteze curând. 

— E prea mult, Omi-san. Nu pot să-ndur! 

Tradiţia - niciodată încălcată - spunea că o fată nu putea fi 
cumpărată dacă ea, sau stăpâna ei, nu voia să accepte clientul, 
oricine ar fi fost el. Kiku era o curtezană de primă clasă, cea mai 
faimoasă din Izu şi, deşi Omi era încredinţat că ea nu se putea 
măsura nici măcar cu o curtezană de mâna a două din Yedo, 
Osaka sau Kyoto, totuşi aici nu avea egal, şi pe măsură de 
mândră şi pretențioasă în privinţa clienţilor. Şi, deşi el se 
înţelesese cu stăpâna ei, mama-san Gyoko, să plătească de 
cinci ori preţul obişnuit, tot nu era sigur că avea să rămână. 

Acum îi urmărea degetele agere alergând pe gâtul mamei 
sale. Era frumoasă, micuță, pielea-i era aproape translucidă şi 
atât de catifelată! De obicei clocotea de viaţă. Dar cum ar fi 
putut fi fericită această desfătătoare jucărie când era 
înconjurată de urlete, se întrebă el. Îi făcea plăcere s-o 
privească, îi făceau plăcere amintirea trupului şi căldurii ei... 

Brusc, răcnetele încetară. 

Omi ascultă cu gura pe jumătate deschisă, încordându-se 
ca să prindă cel mai slab zgomot, aşteptând. Băgă de seamă că 
degetele lui Kiku se opriseră, fără ca mama lui să se plângă, 
căci asculta şi ea la fel de încordată. Se uită la Yabu printre 
zăbrele. Daimyo-ul rămăsese nemişcat ca o statuie. 

— Omi-san! strigă Yabu în cele din urmă. 

Omi se ridică, se duse în veranda din lemn lustruit şi se 
înclină. 

— Da, stăpâne. 


— Du-te şi.vezi ce s-a întâmplat. 

Omi se înclină din nou şi trecând prin grădină, ieşi în 
drumul bine pietruit care cobora dealul şi ajungea în sat şi pe 
țărm. Departe sub el lângă unul dintre debarcadere, putea zări 
focul şi în jurul lui oameni; iar în piaţa ce se deschidea spre 
mare, chepengul gropii şi cele patru străji. 

Mergând spre sat, văzu că nava barbară era ancorată în 
siguranţă, cu lămpi cu ulei aprinse pe punti şi în bărcile cuibărite 
în jur. Sătenii - bărbaţi, femei şi copii - încă mai descărcau şi 
bărci de pescuit şi barcazuri treceau încolo şi încoace ca tot 
atâţia licurici. Stive ordonate de baloturi şi lăzi se ridicau pe 
țărm. Şapte tunuri se aflau deja acolo, un altul fiind coborât cu 
frânghii dintr-o barcă pe o rampă şi de aici, pe nisip. 

Se înfioră, deşi vântul nu era răcoros. De obicei sătenii 
cântau când munceau, atât de bucurie, cât şi pentru a se ajuta 
să tragă în acelaşi ritm la frânghii. Dar, în seara asta, satul era 
neobişnuit de tăcut, deşi fiece casă era trează şi toată mâna de 
lucru fusese adunată, chiar şi cei bolnavi. Oamenii se grăbeau 
încoace şi-ncolo, se înclinau şi iar o porneau grăbiţi. Tăcuţi. Până 
şi câinii amuţiseră. 

N-a fost niciodată aşa, gândi el, cu mâna strângând fără 
rost mânerul săbiei. Parcă toţi kami satului ne-ar fi părăsit. 

Mura, înştiinţat încă din clipa când Omi deschisese poarta 
grădinii, veni dinspre țărm să-l întâmpine. Se înclină. 

— Bună seara, Omi-sama. Corabia o să fie descărcată pe la 
amiază. 

— Barbarul a murit? 

— Nu ştiu, Omi-sama. Mă duc de-ndată să văd. 

— Poţi să vii cu mine. 

Supus, Mura îl urmă la jumătate de pas în spatele său. Omi 
era neobişnuit de bucuros să fie însoţit. 

— Pe la amiază, zici? întrebă Omi, neîndurând tăcerea. 

— Da. Totul merge bine. 

— Dar ascunzătorile? 

Mura arătă spre grupurile de bătrâne şi copii de lângă unul 
dintre adăposturile pentru plase, cu Suwo în mijlocul lor, care 
împleteau rogojini groase. 

— Am putea să demontăm tunurile de pe suporturile lor şi 
să le învelim. O să avem nevoie de cel puţin zece oameni ca să 
care unul. Igarashi-san a trimis după hamali în satul vecin. 


— Bine. 

— Mă frământă păstrarea secretului, alteţă. 

— Igurashi-san va şti cum să-i facă să priceapă asta, neh? 

— Omi-san, o să fie nevoie să folosim toţi sacii noştri pentru 
orez, toate coşurile, plasele şi toate rogojinile. 

— ŞI? 

— Atunci cu ce-o să mai prindem peşte şi în ce-o să mai 
strângem recolta? 

— O să găseşti tu ceva. Vocea lui Omi se înăspri. Dările vi 
se măresc din nou cu încă jumătate. Yabu-san a poruncit-o în 
seara asta. 

— Noi ne-am plătit deja taxele pe anul ăsta şi următorul. 

— Asta e privilegiul ţăranului, Mura. Să pescuiască, să 
lucreze pământul, să strângă recolta şi să plătească taxe. Nu-i 
aşa? 

Mura rosti calm: 

— Da, Omi-sama. 

— Un staroste care nu-şi poate stăpâni satul e un obiect 
nefolositor, neh? 

— Da, Omi-sama. 

— Săteanul acela a fost un prost şi un obraznic. Mai sunt şi 
alţii ca el? 

— Nici unul, Omi-sama. 

— Sper. Proastele purtări sunt de neiertat. Familia lui e 
amendată cu valoarea unui koku de orez - în peşte, orez, grâne 
sau orice altceva. De plătit în trei luni. 

— Da, Omi-sama. 

Atât Mura, cât şi samuraiul Omi ştiau că această sumă 
depăşea toate posibilităţile familiei. Barca de pescuit şi ogorul 
de orez de jumătate de hectar era tot ce aveau cei trei fraţi 
Tamazaki - acum numai doi - cu soțiile lor, cei patru băieţi şi trei 
fete, împreună cu văduva lui Tamazaki şi cei trei copii ai ei. Un 
koku de orez era, aproape, cantitatea necesară să ţină în viaţă o 
familie timp de un an. Aproape cinci baniţe. Cam o sută optzeci 
de kilograme de orez. Toate veniturile din împărăție erau 
măsurate în koku. Şi toate taxele. 

— Unde ar ajunge acest Pământ al Zeilor dacă noi am uita 
bunele purtări? întrebă Omi. Atât faţă de cei mai prejos decât 
noi, cât şi faţă de cei de deasupra noastră. 

— Da, Omi-sama. 


Mura se gândea de unde să scoată acel koku, pentru că 
satul trebuia să plătească în locul familiei dacă aceasta nu 
putea. Şi de unde să mai facă rost de saci pentru orez, coşuri şi 
plase? Câte ceva putea fi salvat de la acest transport. Banii 
trebuiau împrumutaţi. Starostele satului vecin îi era îndatorat. 
Aha! Nu e fiica cea mai mare a lui Tamazaki o frumuseţe la şase 
ani şi nu e asta vârsta cea mai potrivită ca o fată să fie vândută? 
Şi cea de-a treia vară a mătuşi-mii - hârca aia bătrână, moartă 
după bani, care-ţi ridică părul măciucă-n cap când o vezi -nue 
ea cel mai bun misit de copii din Izu? Mura oftă ştiind că acum îl 
aştepta un şir lung de tocmeli crâncene. N-are a face, gândi. 
Poate copila o să aducă chiar doi koku. Cu siguranţă preţuieşte 
mult mai mult. 

— Îmi pare rău pentru purtarea necuviincioasă a lui 
Tamazaki şi vă cer iertare, spuse el. 

— Purtarea necuviincioasă a fost a lui, nu a ta, răspunse 
Omi la fel de politicos. 

Dar amândoi ştiau că era răspunderea lui Mura şi era de 
dorit să nu mai fie şi alţi Tamazaki. Totuşi, amândoi erau 
mulţumiţi. Scuzele fuseseră oferite şi, deşi respinse, erau totuşi 
acceptate. Astfel onoarea ambilor bărbaţi era împăcată. 

Dădură colţul debarcaderului şi se opriră. Omi şovăi, apoi îi 
făcu semn lui Mura să plece. Căpetenia satului se înclină şi se 
îndepărtă mulţumit. 

— A murit, Zukimoto? 

— Nu, Omi-san. A leşinat doar, iarăşi. 

Omi se îndreptă spre cazanul mare de fier pe care satul îl 
folosea să topească untura din balenele pe care le prindeau 
uneori departe în larg, în lunile de iarnă, sau ca să facă clei din 
peşte - o alta îndeletnicire a sătenilor. 

Barbarul era cufundat până la umeri în apă clocotită. Faţa îi 
era roşie, iar buzele rânjite îi descopereau dinţii stricaţi. 

La apusul soarelui, Omi îl privise pe Zukimoto care, plin de 
importanţă, supraveghea cum barbarul era cufundat ca o găină 
în apă rece, cu braţele legate în jurul genunchilor şi palmele 
lăsate slobode. Tot timpul micul barbar cu părul roşu, cu care 
Yabu voise să-nceapă, bolborosise, râsese şi plânsese. Pentru 
început fusese de faţă şi preotul creştin care-şi mormăise rugile 
blestemate. 

Apoi începuseră să înteţească focul. Yabu nu se aflase pe 


țărm, dar poruncile sale fuseseră amănunțite şi urmate cu grijă. 
Barbarul începuse să strige şi să delireze, apoi încercase să-şi 
zdrobească fruntea de buza cazanului, dar fusese oprit. 
Urmaseră rugăminţi, plânsete, leşinuri, treziri, ţipete îngrozite, 
mult înainte de a începe adevărata durere. Omi încercase să 
priveaseă aşa cum te-ai uita la chinurile unei muşte, încercând 
să nu vadă omul. Dar nu izbutise şi plecase cât putuse de 
repede. Descoperise că nu-i făcea plăcere tortura. Era lipsită de 
demnitate, hotărâse el, bucuros că avusese prilejul să afle 
adevărul, pentru că nu mai văzuse aşa ceva niciodată până 
atunci. Era lipsită de demnitate atât pentru victimă, cât şi 
pentru călău. Lipsea moartea de demnitate, ori, fără ea, care-i 
țelul ultim al vieţii? se întrebă. 

Cu un băț Zukimoto înţepă calm carnea pe jumătate fiartă 
de pe picioarele omului, aşa cum se încearcă peştele care fierbe 
spunând: 

— O să-şi revină curând în simţiri. E uluitor cât de mult a 
rezistat. Nu cred că sunt făcuţi la fel ca noi. Foarte interesant, 
nu? 

— Nu, răspunse Omi, privind-l cu ură. 

Pe dată Zukimoto îşi luă seama şi redeveni linguşitor. 

— N-am vrut să spun nimic, Omi-san, zise el cu o 
plecăciune adâncă. Absolut nimic. 

— Desigur. Seniorul Yabu e încântat că ai făcut totul atât de 
bine. E nevoie de mare pricepere ca să nu aţâţi focul prea tare 
şi totuşi să fie îndeajuns. 

— Sunteţi prea bun, Omi-san. 

— Ai mai făcut-o până acum? 

— Nu aşa, dar seniorul Yabu mă onorează cu atenţia lui. 
Încerc doar să-i fiu pe plac. 

— El vrea să ştie cât o să mai trăiască omul. 

— Până-n zori. Cu grijă. 

Omi cercetă dus pe gânduri cazanul. Apoi porni de-a lungul 
plajei, spre piaţă. Toţi samuraii se ridicară în picioare şi se 
înclinară. 

— Jos totu-i liniştit, Omi-san, spuse unul dintre ei râzând şi 
împungând cu degetul spre chepeng. La început s-au auzit nişte 
vorbe - păreau furioşi - şi câteva izbituri. Mai târziu, doi sau 
poate mai mulţi scânceau ca nişte copii. Dar acum e linişte de 
multă vreme. 


Omi ascultă. Auzea plescăit de apă şi mormăieli 
îndepărtate. Din când în când câte un geamăt. 

— Şi Masijiro? întrebă, numindu-l pe samuraiul care, la 
porunca lui, fusese lăsat în groapă. 

— Nu ştim, Omi-san. E sigur că el n-a strigat. Pesemne că e 
mort. 

Cum îndrăznise Masijiro să fie atât de nepriceput? gândi 
Omi. Să fii doborât de oameni neînarmaţi, mai toţi bolnavi! 
Dezgustător! Mai bine să fie mort. 

— Nici hrană, nici apă, mâine. La prânz scoateţi cadavrele, 
neh? Apoi vreau să-l aduceţi pe şeful lor. Singur. 

— Da, Omi-san. 

Omi se întoarse la foc şi aşteptă până barbarul deschise 
ochii. Apoi se înapoie în grădină şi raportă ce-i spusese 
Zukimoto, în timp ce vântul aducea din nou cu el cumplita 
suferinţă. 

— Te-ai uitat în ochii barbarului? 

— Da, Yabu-sama. 

Omi era acum îngenunchiat la zece paşi în spatele 
daimyo-ului. Yabu rămăsese nemişcat. Lumina lunii arunca 
umbre pe chimonoul său şi închipuia un falus din mânerul 
săbiei. 

— Ce... ce-ai văzut? 

— Nebunie. Esenţa nebuniei. Niciodată n-am văzut 
asemenea ochi. Şi groază nemărginită. 

Trei petale căzură lin. 

— Fă un poem despre el. 

Omi încercă să-şi pună mintea la lucru. Apoi, dorindu-şi să 
fie potrivit mult mai bine cuvintele, spuse: 


Ochii lui 

Erau chiar adâncurile 
Iadului, 

Cuvântând 

Durerea 


Ţipetele veneau purtate de vânt, mai slabe acum, distanţa 
părând a le face şi mai groaznice. 
După o clipă, Yabu rosti: 


Dacă îngăaui 

Răcelii lor să pătrundă 

În tainiţa cea mai adâncă, 
Devii asemeni lor, 
Necuvântător 


Omi medită asupra lor îndelung, în frumuseţea nopţii. 


CAPITOLUL 5 


Chiar înainte de prima geană de lumină ţipetele încetară. 

Acum mama lui Omi dormea. Şi Yabu. 

În lumina zorilor sătenii se agitau fără încetare. Mai erau de 
adus pe țărm încă patru tunuri, cincizeci de butoiaşe cu praf de 
puşcă, o mie de încărcături de tun. 

Kiku zăcea sub cuvertură privind umbrele proiectate pe 
pereţii-shoji. Nu dormise de loc, deşi era mai sfârşită decât 
fusese vreodată. Sforăiturile puternice ale bătrânei din camera 
alăturată acopereau respiraţia calmă, adâncă, a bărbatului de 
lângă ea. Băiatul dormea liniştit pe cealaltă cuvertură, cu un 
braţ aşezat peste ochi ca să se ferească de lumină. 

Un tremur uşor îl străbătu pe Yabu şi Kiku îşi ţinu respiraţia. 
Dar el nu se trezi şi asta o bucură, pentru că ştia că foarte 
curând va putea să plece fără să-l deranjeze. In timp ce aştepta 
răbdătoare, se strădui să se gândească la lucruri plăcute. 
Cuvintele primului ei profesor îi rămăseseră întipărite în minte: 

— Copilă, aminteşte-ţi totdeauna că cel mai uşor lucru din 
lume e să te gândeşti la lucruri rele. Dacă-ţi laşi mintea în voia 
ei, o să aluneci din ce în ce mai mult în tristeţe. Totuşi, să te 
gândeşti la lucruri bune cere efort. Pentru asemenea lucruri 
există disciplina - educaţia. Aşa că educă-ţi mintea să 
zăbovească pe parfumuri dulci, pe atingerea mătăsoasă, tandră, 
a picăturilor de ploaie pe shoj;, pe linia acestui aranjament 
floral, pe liniştea zorilor. Şi, în cele din urmă, n-o să mai 
trebuiască să faci un asemenea efort, ş-atunci îţi vei fi ţie de 
mare folos, precum şi profesiunii noastre, şi ai să aduci cinste 
lumii noastre, Lumea Sălciilor... 

Se gândi la voluptatea băii ce avea s-o facă în curând şi 
care va şterge amintirea acestei nopţi, iar după aceea, 


mângâierea liniştitoare a mâinilor lui Suwo. Se gândi cât o să 
râdă cu celelalte fete şi cu Gyoko-san - mama- san - când îşi vor 
împărtăşi bârfele, zvonurile şi întâmplările, apoi se gândi la 
chimonoul curat, o, atât de curat, pe care o să-l poarte diseară, 
cel auriu cu flori galbene şi verzi, şi la panglicile din păr asortate 
cu el. După baie o să-şi aranjeze părul, iar din banii pentru 
noaptea trecută foarte mulţi vor merge la patroana ei, 
Gyoko-san, pentru plata datoriei, o parte îi va trimite, prin zaraf, 
tatălui ei, care era ţăran, şi îi va mai rămâne ceva şi pentru ea. 
Curând o să-şi vadă iubitul şi o să fie o seară desăvârşită. 

Viaţa e foarte frumoasă, gândi. 

Da, dar e foarte greu să uiţi urletele. Cu neputinţă. Celelalte 
fete vor fi tot pe-atât de nefericite, ca şi sărmana Gyoko-san! 
Dar n-are importanţă. Mâine vom pleca cu toate din Anjiro şi ne 
vom duce acasă, în minunata noastră Casă de Ceai din Mishima, 
cel mai mare oraş din Izu, care înconjoară cel mai important 
castel al daimyo-ului de Izu, acolo unde începe şi este adevărata 
viaţă. 

Imi pare rău că doamna Midori a trimis după mine. 

Fi serioasă, Kiku, îşi spuse aspru. Nu trebuie să-ţi pară rău. 
Nu-ţi pare rău, neh? A fost o cinste să îl slujeşti pe stăpânul 
nostru. Acum că ţi s-a făcut această cinste, o să fii mai de preţ 
ca oricând pentru Gyoko-san, neh? A fost o experienţă şi acum 
ai să fi cunoscută ca Doamna Nopţii cu Urlete, iar dacă ai noroc, 
cineva are să scrie o baladă despre tine şi poate balada va fi 
cântată chiar în Yedo. O, asta ar fi foarte bine! Atunci cu 
siguranţă iubitul tău o să-ţi cumpere contractul, iar tu o să fii 
mulţumită, şi ai să-i aduci pe lume fii. 

Zâmbi în sinea ei. A, ce poveşti or să facă trubadurii despre 
noaptea asta, şi vor fi spuse în fiecare casă de ceai din Izu. 
Despre nobilul daimyo care a stat nemişcat în mijlocul urletelor, 
cu sudoarea şiroind. Ce-a făcut el în pat? or să vrea cu toţii să 
afle. Şi de ce băiatul? Cum a fost împărţitul pernei? Ce-a făcut şi 
ce-a spus doamna Kiku şi ce-a făcut şi ce-a spus seniorul Yabu? 
A fost Neasemuitul lui Pistil mărunt sau vajnic? S-a întâmplat 
odată, de două ori sau deloc? Nu s-a întâmplat nimic? 

Mii de întrebări. Niciodată vreuna pusă direct sau primind 
un răspuns. Aşa-i înţelept, gândi Kiku. Prima şi ultima lege a 
Lumii Sălciilor era secretul absolut, niciodată să nu vorbeşti 
despre un client sau despre obiceiurile lui, sau despre cât a 


plătit, şi astfel să fi demnă de toată încrederea. Dacă altcineva 
vorbea, ei bine, asta era treaba lui, dar cu pereţii de hârtie, cu 
casele atât de mici şi oamenii care sunt aşa cum sunt, poveştile 
treceau întotdeauna ca vântul din pat în baladă, niciodată 
adevărul, totdeauna exagerate, pentru că oamenii sunt oameni, 
neh? Dar nimic de la o doamnă. O sprânceană înălţată, poate, 
sau o ridicare şovăielnică din umeri, o atingere delicată a 
coafurii impecabile sau a faldurilor chimonoului, asta era tot ce 
era îngăduit. Şi totdeauna de ajuns dacă fata avea minte. 

Când urletele încetaseră, Yabu rămăsese ca o statuie în 
lumina lunii o vreme ce păruse o veşnicie, apoi se ridicase. 
Imediat ea se grăbise să se întoarcă în cealaltă cameră, 
chimonou-i de mătase foşnind ca marea în miez de noapte. 
Băiatul era speriat, dar încerca să nu o arate, şi-şi ştersese 
lacrimile pricinuite de suferinţa la care fusese martor. Ea-i 
zâmbise încurajator, străduindu-se să arate un calm ce nu-l 
avea. 

Apoi Yabu apăruse în uşă. Era scăldat în sudoare, cu faţa 
încordată şi ochii pe jumătate închişi. Kiku îl ajutase şa-şi scoată 
săbiile, apoi chimonoul leoarcă de transpiraţie şi fâşia de pânză 
pentru şolduri. Îl ştersese, îl ajutase să-şi pună chimonoul 
proaspăt, mirosind a soare şi-i legase cingătoarea de mătase. Ea 
încercase să-l întâmpine cu obişnuitele formule de politeţe, dar 
el impusese delicat un deget pe buze. 

Apoi mersese la fereastră şi, legănându-se uşor de pe un 
picior pe altul privise, ca în transă, luna ce apunea. Ea rămăsese 
liniştită, fără să se mai teamă, pentru că, ce motiv de teamă ar 
fi avut acum? El era bărbat şi ea femeie, educată să fie femeie, 
să ofere plăcerea în orice fel. Dar nu să pricinuiască sau să i se 
pricinuiască durere. Erau alte curtezane care se pregătiseră 
pentru forma aceasta de senzualitate. O vânătaie ici-colo, poate 
o muşcătură, asta făcea parte din bucuria şi durerea posesiunii 
şi a dăruirii de sine, dar întotdeauna cu măsură, pentru că era 
implicată onoarea, iar ea era o doamnă de prima clasă din 
Lumea Sălciilor, care nu trebuia niciodată tratată cu uşurinţă, ci 
totdeauna cu cinste. Dar parte din educaţia ei era să ştie cum să 
îmblânzească bărbatul. Uneori bărbatul devenea sălbatic şi 
atunci era cumplit. Pentru că doamna era singură. Fără nici un 
drept. 

Coafura ei era fără greş, afară doar de câţiva cârlionţi 


subţiri lăsaţi slobozi peste urechi, într-o dezordine senzuală, şi în 
acelaşi timp să sublinieze puritatea întregului. Chimonoul 
exterior, în carouri negre cu roşu, bordurat cu cel mai pur verde, 
care îi accentua albeaţa pielii, era strâns în jurul taliei mici cu o 
eşarfă lată, rigidă, un obi, de un verde irizat. Acum se putea auzi 
valurile spărgându-se de țărm şi adierea vântului în grădină. 

În cele din urmă, Yabu se întorsese şi se uitase la ea şi apoi 
la băiat. 

Băiatul avea cinsprezece ani. Era fiul unui pescar de prin 
partea locului, şi era ucenic la un preot budist de la o mânăstire 
din apropiere, un artist, pictor şi ilustrator de cărţi. Băiatul făcea 
parte dintre aceia cărora le plăcea să câştige bani de la cei care 
se distrau cu băieţi, nu cu femei. 

Yabu îi făcuse semn. Ascultător, băiatul, căruia îi trecuse 
teama, îşi dezlegase eşarfa chimonoului cu o eleganţă studiată. 
Nu purta obişnuita fâşie de pânză din brâu, ci o jupă de femeie, 
ce atingea pământul. Avea trupul catifelat, cu forme rotunjite şi 
aproape fără păr. 

Kiku îşi aminti ce tăcere se lăsase în încăpere, învăluindu-i 
pe toţi trei, ea şi băiatul aşteptând ca Yabu să arate pe care îl 
dorea. Yabu stând în picioare între ei, legănându-se uşor, 
plimbându-şi privirea de la unul la celălalt. 

În cele din urmă Yabu îi făcuse ei semn. Cu graţie, ea-şi 
dezlegase şnurul de la obi, îl desprinsese din brâu cu gesturi 
molatice şi-l lăsase să cadă. Faldurile celor trei chimonouri 
subţiri ca pânza de păianjen se îndepărtaseră uşor, lăsând să se 
vadă jupa ce îi sublinia coapsele. El se lungise în aşternut şi, la 
semnul lui, se întinseră şi ei de o parte şi de alta. Le luase 
mâinile şi le aşezase pe el. Se încălzise repede, arătându-le cum 
să-şi apese unghiile în şoldurile lui, zorindu-i, cu faţa ca o 
mască, apoi strigătul său violent, cutremurător, de durere. 
Pentru o clipă rămăsese aşa, respirând greu cu ochii închişi, cu 
pieptul tresăltind, apoi se întorsese cu spatele şi adormise 
aproape imediat. 

În tăcerea ce se lăsase, îşi ţinuseră răsuflările, încercând 
să-şi ascundă uimirea. Totul se petrecuse atât de repede. 

Băiatul ridicase mirat o sprânceană. 

— Am fost nepricepuţi, Kiku-san? Vreau să zic că totul a 
fost atât de repede, şoptise el. 

— Noi am făcut tot ce a vrut, spusese ea. 


— Precis a atins Norii şi Ploaia. Credeam că o să cadă casa. 

Ea zâmbise. 

— Da. 

— Sunt bucuros. La început am fost tare înfricoşat. E foarte 
bine să placi. 

ÎI şterseră împreună, uşor, pe Yabu şi-l acoperiseră cu o 
cuvertura, apoi băiatul se lungise la loc, languros, pe jumătate 
sprijinit în cot şi-şi înăbuşise un căscat. 

— De ce nu dormi şi tu? spusese ea. 

Băiatul îşi strânsese chimonoul mai mult în jurul lui, şi-şi 
schimbase poziţia aşezându-se în genunchi în faţa ei. Ea stătea 
lângă Yabu, mângâind uşor cu mâna dreaptă braţul daimyo-ului, 
domolindu-i somnul agitat. 

— N-am mai fost niciodată până acum cu un bărbat şi o 
doamnă în acelaşi timp, Kiku-san şoptise băiatul. 

— Nici eu. 

El se încruntase. 

— Şi nici cu o fată. Vreau să spun că n-am împărţit 
niciodată perna cu vreuna. 

— i-ar plăcea să o faci cu mine? întrebase ea politicos. 
Dacă aştepţi puţin, sunt sigură că stăpânul nostru n-o să se 
trezească. 

Băiatul se încruntase. Apoi spusese: 

— Da, te rog. 

După aceea, el zisese: 

— A fost foarte ciudat, doamnă Kiku. 

Ea zâmbise în sinea ei. 

— Cum îţi place mai mult? 

Băiatul se gândise îndelung, aşa cum stăteau liniştiţi, unul 
în braţele celuilalt. 

— Aşa trebuie să te străduieşti din greu. 

Ea-şi îngropase capul în umărul lui şi-l sărutase pe ceafă ca 
să-şi ascundă zâmbetul. 

— Eşti un amant minunat, şoptise ea. Acum trebuie să 
dormi, după atâta efort. 

Ea-l mângâiase ca să adoarmă, apoi plecase de lângă el şi 
se dusese în celălalt pat. Aşternutul era rece. Nu vroise să intre 
lângă Yabu, unde era cald, ca să nu-l trezească. Curând se 
încălzi şi locul ei. 

Umbrele de pe shoj; se lungeau. Bărbaţii sunt ca nişte copii, 


îşi zise. Plini de mândrie prostească. Tot chinul acestei nopţi 
pentru ceva atât de trecător! Pentru o pasiune care nu e în sine 
decât o iluzie, neh? 

Băiatul se răsuci în somn. De ce i-ai făcut propunerea? se 
întrebă. Pentru plăcerea lui, pentru el, nu pentru mine, totuşi 
m-a amuzat, ne-a trecut timpul şi lui i-a dat liniştea de care 
avea nevoie. De ce nu dormi şi tu puţin? Mai târziu. Am să dorm 
mai târziu, îşi spuse. 

La vremea potrivită, se strecură din căldura plăcută a aşter- 
nutului şi se ridică. Chimonourile se desfăcură foşnind uşor şi 
aerul rece îi înfioră pielea. Îşi aranjă hainele pe trup repede dar 
desăvârşit şi-şi legă obi-ul. Işi aranjă cu grijă părul şi machiajul. 

Nu făcu nici un zgomot când plecă. 

Samuraiul de pază de la intrarea în verandă se înclină, ea îi 
răspunse tot cu o plecăciune şi ieşi în soarele dimineţii. Slujnica 
o aştepta. 

— Bună dimineaţa, Kiku-san. 

— Bună dimineaţa. 

Soarele îi făcea bine şi alunga din amintire noaptea. E 
minunat să fi în viaţă, gândi. 

Îşi strecură picioarele în sandale, îşi deschise umbrela 
purpurie şi străbătu grădina, ieşind în drumul ce cobora spre 
sat, traversa piaţa şi ajungea la Casa de Ceai, locuinţa ei 
temporară. Slujnica venea în urmă. 

— Bună dimineaţa, Kiku-san, strigă Mura, înclinându-se. 

Se odihnea o clipă în veranda casei sale, bând cha, ceaiul 
verde pal al Japoniei. Mama lui îl servea. 

— Bună dimineaţa, Kiku-san, repetă ea ca un ecou. 

— Bună dimineaţa, Mura-san. Bună dimineaţa, Saiko-san, 
ce bine arătaţi, răspunse Kiku. 

— Ce mai faci? întrebă mama, sfredelind fata cu ochii ei 
foarte, foarte bătrâni. Ce noapte groaznică! Te rog, ia ceaiul cu 
noi. Arăţi palidă, copilă. 

— Mulţumesc, dar vă rog să mă iertaţi, acum trebuie să 
merg acasă. Îmi faceţi o prea mare cinste. Poate mai târziu. 

— Desigur, Kiku-san. Dumneata faci o mare onoare satului 
nostru, aflându-te aici. 

Kiku zâmbi şi se prefăcu că nu vede privirile iscoditoare. Şi, 
ca să adauge zilei o notă picantă, atât pentru mulţumirea lor cât 
şi a ei, se prefăcu că are o uşoară durere în părţile de jos. 


Asta o să facă înconjurul satului, gândi veselă, în timp ce se 
înclină, se mai strâmbă o dată şi se îndepărtă ca şi cum ar fi 
ascuns o durere cumplită. Faldurile chimonoului se unduiau 
desăvârşit, iar umbrela-i era aplecată atât cât să-i dea cea mai 
minunată lumină. Era foarte bucuroasă că purta chimonoul şi 
umbrela aceasta. Pe o zi mohorâtă efectul n-ar mai fi fost atât 
de puternic. 

— O, biata, sărmana copilă! E atât de frumoasă, neh? Ce 
ruşine! Îngrozitor! spuse mama lui Mura, cu un oftat ce-ţi sfâşia 
inima. 

— Ce e-ngrozitor, Saiko-san? întrebă soţia lui Mura, venind 
în verandă. 

— N-ai văzut ce se chinuia biata fete? N-ai văzut cu cât 
curaj încerca să n-o arate? Biata copilă. Doar şaptesprezece ani 
şi să fie nevoită să treacă prin toate astea! 

— Are optsprezece ani, spuse Mura sec. 

— Prin ce să treacă, stăpână? întrebă una dintre servitoare 
cu sufletul la gură, apropiindu-se. 

Bătrâna se uită în jur, să fie sigură că toată lumea ascultă şi 
şopti destul de tare: 

— Am auzit - coborând apoi vocea - am auzit că ea... ea 
n-o să mai fie în stare de nimic... timp de trei luni. 

— Oh, nu! Biata Kiku-san! O! Dar de ce? 

— EIl şi-a folosit dinţii. O ştiu din cea mai sigură sursă. 

— Oh! 

— Oh! 

— Dar de ce-a vrut şi băiatul, stăpână? Cu siguranţă că 
nu... 

— Of! ştergeţi-o de-aicâ! Înapoi la lucru, neisprăvitelor! 
Asta nu-i pentru urechile voastre! Haideţi, afară cu toatele! 
Stăpânul şi cu mine avem de vorbit. 

Le goni pe toate din verandă. Chiar şi pe soţia lui Mura. 
Apoi sorbi din ceai, senină şi foarte mulţumită 

Mura sparse tăcerea: 

— Dinţii? 

— Dinţii. Se spune că urletele îl întăresc pentru că a fost 
speriat de un dragon când era mic, zise ea dintr-o suflare. 
Întotdeauna ia un băiat alături ca să-i aducă aminte de când era 
copil şi a înlemnit de spaimă, dar, de fapt, băiatul e acolo doar 
ca să se culce cu el, să se istovească - altfel ar muşca totul, 


biata fată! 

Mura oftă. Se duse în căsuţa de lângă poartă şi scăpă fără 
să vrea un vânt când începu să se uşureze în găleată. Mă întreb 
ce s-a întâmplat de fapt, îşi zise el, stârnit. De ce avea Kiku-san 
durerile? Poate că daimyd-ul îşi foloseşte într-adevăr dinţii! 
Nemaipomenit! 

leşi afară scuturându-se ca să fie sigur că nu şi-a pătat fâşia 
de pânză din brâu şi o porni prin piaţă cufundat în gânduri. Ehei, 
ce mi-ar place să fiu o noapte cu doamna Kiku! Cărui bărbat nu 
i-ar place? Cât o avea Omi-san de plătit patroanei - ceea ce tot 
noi o să plătim pân' la urmă? Doi koku? Se zice că stăpâna ei, 
Gyoko-san, a cerut şi a primit de zece ori plata obişnuită. Să 
primească ea cinci koku pentru o noapte? Kiku-san ar merita-o 
cu siguranţă, neh? Se zice că e tot atât de pricepută la 
optsprezece ani cât o femeie de două ori mai bătrână. Se pare 
că-i în stare să prelungească... ehei, bucuria! Dac-aş fi cu ea, 
cum aş începe? 

Absent, îşi potrivi fâşia de pânză din brâu şi picioarele-l 
purtară afară din piaţă, în sus pe poteca bătătorită, către platoul 
funerar. 

Rugul fusese pregătit. Cei cinci trimişi ai satului se aflau 
deja acolo. 

Acesta era cel mai minunat loc din sat, unde vara briza 
mării adia răcoroasă, iar priveliştea era cea mai frumoasă. În 
apropiere se afla altarul shinto al satului, un acoperiş mic, de 
paie, deasupra unui piedestal pentru kami, spiritul care locuia 
acolo sau ar fi putut să locuiască acolo, dacă-i făcea plăcere. Un 
arbore de tisă răsucit, care fusese sădit înainte de întemeierea 
satului, se pleca în bătaia vântului. 

Mai târziu urcă poteca Omi. II însoțeau Zukimoto şi patru 
străji. Rămase deoparte. Când se aplecă ceremonios spre rug şi 
către trupul aproape dezmembrat, acoperit cu un linţoliu, aşezat 
deasupra, se înclinară cu toţii, spre a onora barbarul care murise 
pentru ca să poată trăi camarazii lui. 

La semnul său, Zukimoto înaintă şi aprinse rugul. Zukimoto 
îi ceruse lui Omi acest privilegiu şi cinstea îi fusese acordată. 
Omi se înclină pentru ultima oară. Apoi când flăcările cuprinseră 
totul, plecară. 


KKK 


Blackthorne cufundă cana în apa de pe fundul hârdăului, o 
umplu atent pe jumătate şi i-o dădu lui Sonk. Tremurând, Sonk 
încercă să soarbă câte puţin, s-o facă să ţină mai mult, dar nu 
izbuti. Inghiţi cu lăcomie lichidul călâu, regretând c-o făcuse, 
chiar din clipa în care apa trecuse de gâtleju-i uscat, apoi bâjbâi 
istovit spre locul lui de la perete, păşind peste cei cărora le 
venise rândul să se lungească. Podeaua era acum o mocirlă 
adâncă, iar duhoarea şi muştele înnebunitoare. Printre şipcile 
chepengului pătrundea în groapă, palidă, lumina soarelui. 

Vinck era următorul la rând. Îşi luă cana, şi rămase 
uitându-se lung la ea, alături de hârdău. 

— Mulţumesc, mormăi posomorât. 

— Grăbeşte-te, spuse Jan Roper. Rana din obraz începuse 
să supureze. El era ultimul la rând şi, fiind atât de aproape, 
gâtul îl chinuia. Grăbeşte-te, Vinck, pentru numele lui Cristos! 

— lartă-mă. Na, ia-o tu, mormăi Vinck, întinzându-i cana, 
nesimţitor la muştele ce-l năpădeau. 

— Bea-o, prostule! E ultima pe care o s-o primeşti până la 
asfinţit. Bea-o! Jan Roper îi împinse cana înapoi în mâini. Vinck 
nu-l privi dar se supuse umil şi se întoarse iar în propriu-i infern. 

Jan Roper îşi luă porţia de apă de la Blackthorne. Închise 
ochii şi spuse în gând o rugăciune. Era dintre cei care stăteau în 
picioare şi toţi muşchii-l dureau. Cana abia dacă-i ajunse pentru 
două înghiţituri. 

Acum când fiecare îşi primise partea sa, Blackthorne 
cufundă din nou cana şi sorbi mulţumit. Gura şi limba îi erau 
aspre, uscate şi îl ardeau. Era plin de murdărie, năduşeală şi 
muşte. Pieptul şi spatele îi erau pline de vânătăi. 

Se uită la samuraiul care fusese lăsat în pivniţă. Omul era 
înghesuit în perete, între Sonk şi Croocqg, ocupând cât mai puţin 
loc cu putinţă, şi nu se mişcase de ceasuri. Privea prostit în gol, 
doar cu fâşia de pânză din jurul coapselor pe el, iar tot trupul îi 
era acoperit de vânătăi mari, una deosebită, lată, în jurul 
gâtului. 

Când Blackthorne îşi revenise prima oară în simţiri, în 
pivniţă era întuneric beznă. Urletele umpleau groapa, iar el se 
crezuse mort, în adâncurile înăbuşitoare ale ladului. Se simţea 
supt de nămolul lipicios şi strigase şi se zvârcolise înspăimântat, 
incapabil să respire până când, după o veşnicie, auzise: "E-n 


ordine, pilotule, nu eşti mort, e-n ordine. Trezeşte-te, 
trezeşte-te, pentru numele Mântuitorului, nu suntem în iad, da-i 
ca şi cum am fi. O Sfinte lisuse Cristoase, ajută-ne!" 

Când îşi revenise, ei îi povestiseră despre Pieterzoon şi 
despre hârdaiele cu apă de mare. 

— O, lisuse, scoate-ne de aici! scâncise cineva. 

— Ce-i fac bietului Pieterzoon? Ce-i fac? O Doamne, 
ajută-ne! Nu mai pot să îndur urletele! 

— O, Doamne, lasă-l pe bietul om să moară! Lasă-l să 
moară. 

— Doamne, Dumnezeule, opreşte urletele! Te rog, 
opreşte-le! 

Groapa în care se aflau şi urletele lui Pieterzoon îi puseseră 
pe toţi la încercare, îi obligaseră să privească în ei înşişi. Şi 
nimănui nu-i plăcuse ce văzuse. 

Intunericul face ca totul să pară şi mai cumplit, gândi Black- 
thorne. 

În groapă, noaptea păruse fără şfârşit. 

In zori, încetaseră şi ţipetele. Când zorii se strecurară până 
la ei, îl văzuseră şi pe samuraiul părăsit. 

— Ce facem cu el? întrebase van Nekk. 

— Nu ştiu. Arată la fel de înspăimântat ca şi noi, spusese 
Blackthorne, cu inima bătându-i nebuneşte. 

— Ar face bine să nu încerce ceva, pentru Dumnezeu. 

— O, lisuse, scoate-mă de aici... Vocea lui Croocq urca din 
ce în ce. Ajutooor! 

Van Nekk, care era lângă el, îl scuturase şi-l liniştise. 

— E-n ordine, băiete. Suntem în mâinile Domnului. El 
veghează asupra noastră. 

— Vită-te la braţul meu, gemuse Maetsukker. Rana începe 
deja să curgă. 

Clătinându-se, Blackthorne se ridicase în picioare. 

— Dacă nu ne dau drumul de aici, într-o zi două, înnebunim 
cu toţii, zisese, fără să se adreseze cuiva anume. 

— Apa e pe sfârşite, spusese van Nekk. 

— Impărţim ce mai este. Unii acum, alţii la prânz. Cu puţin 
noroc o să ajungă pentru trei ture. Afurisite muşte! 

Găsise cana şi le dăduse apa cu porţia, iar acum şi-o sorbea 
pe a lui, pe îndelete, încercând s-o facă să ţină cât mai mult. 

— Ce facem cu el, cu japonezul? spuse Spillbergen. 


Căpitanul General o dusese mai bine decât toţi peste noapte, 
pentru că îşi astupase urechile cu puţin nămol ca să nu mai 
audă urletele şi, fiind lângă hârdăul cu apă, îşi domolise grijuliu 
setea. Ce-o să facem cu el? 

— Ar trebui să-i dăm şi lui nişte apă, zise van Nekk. 

— Lovi-l-ar ciuma, spuse Sonk. Eu zic să nu-i dăm de loc. 

Au pus la vot şi s-a hotărât să nu-i dea nimic. 

— Nu sunt de acord, spuse Blackthorne. 

— Tu nu eşti de acord cu nimic din ce spunem noi, zise Jan 
Roper. El e duşmanul. E un diavol necredincios şi era cât pe-aci 
să te omoare. 

— Şi tu erai gata-gata să mă omori. De câteva ori. Dacă ţi 
se descărca muscheta la Santa Magdalena, mi-ai fi zburat 
creierii. 

— Nu te ochisem pe tine. Ochisem în ticăloşii de închinători 
ai lui Satan. 

— Erau preoţi neînarmaţi. Ş-aveai timp destul. 

— Nu te ochisem pe tine. 

— Era să mor de nu ştiu câte ori din pricina furiilor tale 
blestemate, a habotniciei şi neghiobiei tale afurisite. 

— Blasfemia e un păcat de moarte. Să iei numele Domnului 
în deşert e un păcat. Noi suntem în mâinile Lui, nu într-ale tale. 
Tu nu eşti rege şi asta nu este corabie. Tu nu eşti păsto... 

— Da' o să faci ce-ţi spun! 

Jan Roper se uită în jur, căutând în zadar un sprijin. 

— Fă ce vrei, spuse ursuz. 

— Aşa am să fac. 

Samuraiul era la fel de însetat ca şi ei, dar clătină din cap 
spre cana oferită. Blackthorne şovăi, puse cana la buzele 
umflate ale samuraiului, dar omul o azvârili într-o parte, 
împrăştiind apa şi spuse ceva răstit. Blackthorne se pregăti să 
oprească lovitura următoare, dar acesta nu veni. Omul nu mai 
făcu alt gest, se uita doar în gol. 

— E nebun. Toţi sunt nebuni, spuse Spillbergen. 

— Rămâne mai multă apă pentru noi. E bine, spuse Jan 
Roper. Să-l înghită iadul, după cum o merită. 

— Cum te cheamă? Namu? întrebă Blackthorne. O spuse 
din nou, în diferite feluri dar samuraiul părea că nu-l aude. 

II lăsară în pace, dar îl pândeau de parcă era un scorpion. El 
nu-i privea. Blackthorne era sigur că omul încerca să ia o 


hotărâre, dar habar n-avea ce putea fi. 

Ce-o fi în mintea lui? se întrebă. De ce să refuze apa? De 
ce-a fost lăsat aici? Să fie o greşeală a lui Omi? Greu de crezut. 
să fie un plan anume? Greu de crezut. L-am putea folosi ca să 
ieşim de aici? Greu de crezut. Multe lucruri pe lumea asta sunt 
greu de crezut, dar e de crezut c-o să stăm aici până ce o să ne 
scoată ei afară... dacă o să ne scoată. Şi dacă ne scot de-aici ce 
o să se-ntâmple? Ce s-a întâmplat cu Pieterzoon? 

O dată cu căldura zilei, muştele începură să roiască. 

O, Doamne, aş vrea să pot sta lungit, aş vrea să pot intra în 
baia aia, acum n-ar mai trebui să mă ducă pe sus. Niciodată nu 
mi-am dat seama cât de importantă e o baie. Bătrânul orb, cu 
degetele lui de oţel! Ce bine mi-ar prinde acum, pentru un ceas 
sau două! 

Ce pierdere! Toate corăbiile noastre şi oamenii şi efortul 
pentru ce? Am dat greş. Sau aproape. Câţiva suntem încă în 
viaţă. 

— Pilotule! Van Nekk îl zgâlţâia. Ai adormit. EI, el se-nclină 
spre tine de un minut sau mai mult. Arătă spre samuraiul care 
îngenunchiase în faţa lui cu capul aplecat. 

Blackthorne îşi frecă ochii ca să alunge oboseala. Făcu un 
efort să-şi încline şi el capul. 

— Hai? întrebă el scurt, amintindu-şi cuvântul japonez 
pentru "da". 

Samuraiul îşi scoase brâul de la chimonou-i zdrenţuit şi şi-l 
înfăşură în jurul gâtului. Rămânând încă în genunchi, îi dădu un 
capăt lui Blackthorne şi celălalt lui Sonk, îşi înclină capul şi le 
făcu semn să tragă. 

— Se teme c-o să-l sugrumăm, spuse Sonk. 

— lisuse Cristoase, cred că tocmai asta vrea să facem. 
Blackthorne lăsă să-i cadă din mână capătul brâului şi clătină 
din cap. Kinjiru, spuse, gândind cât de folositor era acest cuvânt. 
Cum să-i spui unui om care nu vorbeşte limba ta, că este 
împotriva legii tale să faci o crimă, să omori un om neînarmat, 
că nu eşti un călău, că sinuciderea este un păcat în faţa lui 
Dumnezeu? 

Samuraiul vorbi iar, fiind limpede acum că-l roagă, dar, din 
nou, Blackthorne dădu din cap. 

— Kinjiru. 

Omul aruncă împrejur o privire sălbatică. Pe neaşteptate fu 


în picioare şi-şi cufundă adânc capul în găleata latrină încercând 
să-se înece. Fu tras îndată afară de Jan Roper şi Sonk, 
zbătându-se şi gâfiind. 

— Lăsaţi-l, porunci Blackthorne. Ei se supuseră. Arătă spre 
latrină: Samurai, dacă asta vrei, dă-i drumul! 

Omul icnea, dar înţelesese. Privi găleata împuţită şi ştiu că 
n-avea putere să-şi ţină îndeajuns de mult timp capul acolo. 
Murdar şi umilit, samuraiul se întoarse la locul lui de lângă 
perete. 

— lisuse, murmură cineva. 

Blackthorne umplu pe jumătate cana cu apă din hârdău, se 
ridică ţeapăn în picioare şi i-o oferi japonezului. Ochii 
samuraiului priveau dincolo de cană. 

— Mă-ntreb cât poate să reziste, spuse Blackthorne. 

— O veşnicie, zise Jan Roper. Sunt animale. Nu-s oameni. 

— Pentru Dumnezeu, cât o să ne mai ţină aici? întrebă 
Ginsel. 

— Cât or să vrea. 

— Va trebui să facem orice vor ei, spuse van Nekk. Trebuie, 
dacă vrem să rămânem în viaţă, să ieşim din groapa asta 
infernală. Nu, pilotule? 

— Da. Blackthorne măsură umbra lăsată de soare. E 
amiază, schimbăm cartul, zise. 

Spillbergen, Maetsukker şi Sonk începură să se plângă dar Îi 
sculă în picioare înjurându-i şi, când toţi se reaşezară la locurile 
hotărâte, se întinse şi el mulţumit. Noroiul era scârbos şi 
muştele mai rele ca oricând, dar bucuria de a putea să te întinzi 
cât eşti de lung era nemăsurată. 

Ce i-au făcut lui Pieterzoon? se întrebă, simțind oboseala 
învăluindu-l. O, Doamne, ajută-ne să scăpăm de aici. Sunt atât 
de speriat. 

Se auziră paşi deasupra. Chepengul se deschise. Preotul 
stătea acolo înconjurat de samurai. 

— Pilotule, trebuie să vii sus. Trebuie să vii sus singur, 
spuse el. 


CAPITOLUL 6 


Toţi ochii din groapă se îndreptară spre Blackthorne. 

— Ce vor cu mine? 

— Nu ştiu, spuse grav părintele Sebastio. Dar trebuie să vii 
imediat. 

Blackthorne ştia că n-avea de ales, dar nu părăsi peretele 
protector, încercând să-şi adune puterile. 

— Ce s-a întâmplat cu Pieterzoon? 

Preotul îi povesti. Blackthorne tălmăci pentru cei care nu 
ştiau portugheza. 

— Dumnezeu să-l ierte, şopti van Nekk în tăcerea plină de 
spaimă. Bietul om! Bietul om! 

— Îmi pare rău. N-am putut face nimic, spuse preotul cu 
adâncă tristeţe. Nu cred că m-a recunoscut, sau că şi-a mai dat 
seama de ceva din clipa în care l-au băgat în apă. Mintea i se 
rătăcise. l-am dat dezlegare de păcate şi m-am rugat pentru el. 
Poate Dumnezeu se îndură... /n nomine Patris et Filii et Spiritus 
Sancti. Amin. Făcu semnul crucii asupra gropii. Vă rog pe toţi să 
renunţaţi la ereziile voastre şi să vă-ntoarceţi la Sfânta Credinţă. 
Pilotule trebuie să vii. 

— Nu ne părăsi, pilotule, pentru numele lui Dumnezeu, 
strigă Croocqg. 

Vinck porni împleticindu-se spre scară şi începu să urce. 

— Pot să mă ia pe mine, nu pe pilot. Pe mine, nu pe el. 
Spune-i... 

Se opri neajutorat, cu ambele picioare pe trepte. O suliță 
lungă era la un deget de inima lui. Încercă s-o apuce de vârf, dar 
samuraiul era pregătit şi, dacă Vinck nu sărea înapoi, ar fi fost 
străpuns. 

Samuraiul arătă spre Blackthorne şi îi făcu semn să urce. 
Totuşi, Blackthorne nu se mişcă. Un alt samurai cobori în pivniţă 
un băț lung, cu cârlig la capăt şi încercă să-l tragă pe 
Blackthorne afară. 

Nimeni nu se clinti să-l ajute pe Blackthorne în afară de 
samuraiul din pivniţă. El prinse iute cangea şi spuse tăios ceva 
omului de deasupra, care şovăi; apoi privi spre Blackthorne, 
ridică din umeri şi vorbi. 

— Ce-a zis? 

Preotul răspunse: 

— E un proverb japonez: "Soarta e soartă şi viaţa nu e 
decât o părere". 


Blackthorne dădu din cap către samurai, se îndreptă spre 
scară, fără să se uite înapoi, şi urcă. 

Când ajunse sus, în bătaia soarelui, razele acestuia îl izbiră 
dureros, făcându-l să închidă ochii, genunchii i se înmuiară şi el 
se rostogoli pe pământul prăfos. Omi era într-o parte, preotul şi 
Mura, într-alta, lângă cei patru samurai. In depărtare, câţiva 
săteni priviră pentru o clipă, apoi se întoarseră, şi plecară. 
Nimeni nu-l ajută. Oh, Doamne, dă-mi putere! se rugă 
Blackthorne. Trebuie să mă ridic în picioare şi să mă prefac că 
sunt puternic. Asta este singurul lucru pe care îl respectă ei, să 
fii puternic, să nu arăţi teama. Te rog, ajută-mă. Strânse din 
dinţi, făcu un efort şi se ridică, clătinându-se uşor. 

— Ce dracu' vrei de la mine, piticanie nemernică? spuse 
direct către Omi. 

Apoi adăugă către preot: 

— Spune-i ticălosului că sunt daimyo în ţara mea şi ce fel 
de purtare-i asta? Spune-i că noi nu l-am înfruntat niciodată. 
Spune-i să ne lase afară de acolo, sau o să fie rău. Spune-i că 
sunt daimyo, pentru Dumnezeu! Sunt moştenitorul lui Sir 
William of Mickleheaven, sper că ticălosul să fi murit de mult! 
Spune-i! 

Noaptea fusese cumplită pentru părintele Sebastio, dar în 
timpul veghei sale simţise prezenţa lui Dumnezeu şi căpătase o 
linişte pe care n-o mai trăise până atunci. Acum ştia că putea fi 
o unealtă a Domnului împotriva păgânilor, că era apărat 
împotriva lor şi a vicleniei piratului. Ştia, într-un anume fel, că 
acea noapte fusese o pregătire, o răscruce pentru el. 

— Spune-i! 

Preotul spuse în japoneză: 

— Piratul zice că e nobil în ţara lui. 

Ascultă răspunsul lui Omi. 

— Omi-san spune că nu-i pasă dacă eşti rege în ţara ta. Aici 
trăieşti la mila seniorului Yabu, tu şi toţi oamenii tăi. 

— Spune-i că-i un dobitoc! 

— Ar trebui să te fereşti să-l insulţi. 

Omi începu din nou să vorbească. 

— Omi-san spune că o să ţi se facă baie. Şi o să ţi se dea de 
mâncare şi de băut. Dacă te porţi cuviincios, n-o să mai fii băgat 
înapoi în groapă. 

— Şi oamenii mei? 


Preotul îl întrebă pe Omi. 

— O să stea acolo. 

— Spune-i să se ducă dracului! Blackthorne porni către 
scară, ca să coboare din nou jos. Doi dintre samurai îl 
împiedicară şi deşi el se zbătu, îl ţinură cu uşurinţă. Omi vorbi 
către preot, apoi către oamenii săi. Aceştia îi dădură drumul şi 
Blackthorne fu gata să cadă. 

— Omi-san spune că dacă nu înveţi să te porţi, încă unul 
dintre oamenii tăi o să fie luat. E lemn de foc şi apă din belşug. 

Dacă mă supun acum, gândi Blackthorne, au găsit calea 
de-a face ce vor cu mine şi-o să fiu în puterea lor pentru 
totdeauna. Dar ce contează? Sunt deja în puterea lor şi, în cele 
din urmă, va trebui să fac ce-or vrea ei. Van Nekk avea 
dreptate. Nu trebuie să mă-potrivesc nimic. 

— Ce-ar vrea să fac? Ce înseamnă să mă port cuviincios? 

— Omi-san spune, înseamnă să te supui. Să faci ceea ce ţi 
se spune. Să mănânci balegă, dacă ţi se cere. 

— Spune-i să se ducă dracului! Spune-i că mă piş pe el şi pe 
întreaga lui ţară şi pe daimyo-ul lui! 

— Te sfătuiesc să te supui... 

— Spune-i ce-am spus, chiar aşa, pentru Dumnezeu! 

— Foarte bine, dar ţine minte că te-am prevenit, pilotule! 

Omi ascultă cele spuse de preot. Degetele îi strânseră 
mânerul săbiei, până se albiră. Toţi oamenii săi se mişcară 
neliniştiţi, străpungându-l pe Blackthorne cu privirea. Apoi dădu 
încet o poruncă. În aceeaşi clipă, doi samurai coborâră în groapă 
şi-l scoaseră de-acolo pe Croocq, musul. Il târâră către cazan, şi 
îl legară, timp ce alţii aduseră lemne şi apă. Puseră musul 
împietrit în cazanul plin şi aprinseră focul. Blackthorne văzu 
buzele lui Croocq mişcându-se fără să scoată vreun sunet şi 
groaza care-l invadase. Viaţa nu face doi bani pentru oamenii 
ăştia, îşi zise. Arză-i-ar focul iadului! Cu siguranţă că o să-l fiarbă 
pe Crook. Fumul se întinse deasupra nisipului. Pescăruşii ţipau în 
jurul bărcilor de pescuit. O bucată de lemn căzu din foc şi un 
samurai îi trase un picior, aruncând-o la loc. 

— Spune-i să oprească asta, spuse Blackthorne. Cere-i să 
oprească. 

— Omi-san spune, te vei supune? 

— Da. 

— Spune, te vei supune tuturor poruncilor? 


— Atât cât am să pot, da. 

Omi vorbi din nou. Părintele Sebastio întrebă ceva şi Omi 
încuviinţă din cap. 

— Vrea să-i răspunzi direct lui. Cuvântul japonez pentru 
"da" este hai. Spune, te vei supune tuturor poruncilor? 

— Pe câte am să pot, hai. 

Focul începea să încălzească apa şi un geamăt răscolitor 
izbucni din pieptul musului. Flăcările focului întețit pe vatra de 
cărămizi de dedesubtul cazanului lingeau metalul. Mai fură 
aduse lemne şi puse pe foc. 

— Omi-san spune, întinde-te. Imediat. 

Blackthorne făcu ceea ce i se poruncise. 

— Omi-san spune că el nu te-a insultat personal, nici n-a 
fost vreo pricină pentru tine să-l insulţi pe el. Pentru că eşti 
barbar şi nu ştii încă să te porţi, n-ai să fii ucis, dar ai să fii 
învăţat buna-cuviinţă. Înţelegi? 

— Da. 

— El vrea să-i răspunzi direct lui. 

Băiatul scoase un strigăt tânguitor. Şi încă unul şi încă unul 
şi apoi leşină. Unul dintre samurai îi susţinu capul deasupra 
apei. Blackthorne privi în sus către Omi. Aminteşte-ţi, 
aminteşte-ţi că băiatul e doar în mâinile tale, că vieţile tuturor 
celor din echipajul tău sunt în mâinile tale. Da, începu diavolul 
din el, dar nimeni nu te-asigură că ticălosul ăsta o să se ţină de 
vreo înţelegere. 

— Înţelegi? 

— Hai. 

Il văzu pe Omi ridicându-şi chimonoul şi scoţându-şi penisul 
de sub fâşia de pânză care-i înconjura şoldurile. Se aşteptase ca 
bărbatul să urineze pe faţa lui, dar Omi n-o făcu. Urină pe 
spatele lui. În numele Domnului, jură Blackthorne în sinea sa, 
am să-mi amintesc ziua asta şi, cumva, undeva, Omi va plăti. 

— Omi-san spune că nu e o dovadă de bună-creştere să 
spui că te vei pişa pe cineva. Foarte rău. Este o purtare foarte 
urâtă şi foarte prostească să spui c-ai să faci asta pe cineva, 
când eşti neînarmat. Este dovadă de purtare urâtă şi chiar şi 
mai prostească, să spui că o s-o faci pe cineva, când eşti 
neînarmat, lipsit de putere şi nu eşti pregătit ca să-ţi laşi 
prietenii, sau familia, sau pe oricine altul să piară mai înainte. 

Blackthorne nu spuse nimic. Şi nu-şi luă ochii de pe Omi. 


— Wakarimasu ka? zise Omi. 

— El spune, înţelegi? 

— Hai. 

— Okiro. 

— El spune să te ridici. 

i Blackthorne se ridică, simţindu-şi capul plesnind de durere. 
Il privea pe Omi în ochi şi Omi îi întoarse privirea. 

— Ai să pleci cu Mura şi-ai să te supui poruncilor lui. 

Blackthorne nu răspunse. 

— Wakarimasu ka? spuse Omi tăios. 

— Hai. 

Blackthorne măsura distanţa dintre el şi Omi. Îşi putea 
închipui degetele înconjurând gâtul omului şi se rugă să poată fi 
îndeajuns de iute şi puternic ca să reuşească să-i scoată ochii 
înainte de a putea fi împiedicat de samurai. 

— Şi musul? întrebă. 

Preotul vorbi poticnit cu Omi. Acesta privi către cazan. Apa 
era abia călâie, băiatul leşinase, dar nu păţise altceva, nimic. 

— Scoateţi-l de-acolo, porunci. Aduceţi un doctor, dacă are 
nevoie. 

Oamenii lui se supuseră. Îl văzu pe Blackthorne ducându-se 
către băiat şi ascultându-i inima. Omi făcu un semn către preot. 

— Spune-i căpeteniei că tânărul poate să stea şi el afară din 
groapă, astăzi. Dacă şi căpetenia şi tânărul se poartă cuviincios, 
alt barbar ar putea ieşi mâine din groapă, apoi altul. Poate. Ba 
chiar mai mulţi. Poate. Depinde de cât de bine se poartă cei de 
deasupra. Dar tu... şi se uită drept în ochii lui Blackthorne, tu 
eşti responsabil pentru cea mai mică nesupunere, la orice 
poruncă, înţelegi? 

După ce preotul traduse toate acestea, Omi îl auzi pe 
barbar spunând "da" şi văzu o parte a furiei cumplite 
dispărându-i din ochi. Dar ura rămase. Cât de prostesc, gândi 
Omi, şi cât de naiv să fii atât de deschis. Mă întreb ce-ar fi făcut 
dacă m-aş fi jucat cu el şi mai mult? Să mă prefac că nu mă ţin 
de cuvânt? 

— Preotule, spune-mi din nou numele lui. Spune.-l încet. 

Auzi preotul spunând de câteva ori numele, dar îi suna tot 
ca o bolboroseală. 

— Poţi să-l rosteşti? îl întrebă pe unul dintre oamenii săi. 

— Nu, Omi-san. 


— Preotule, spune-i că de-acum înainte numele lui este 
Anjin - "pilot" - neh? Când va merita, o să i se spună Anjin-san. 
Explică-i că în limba noastră nu sunt sunete ca să-i putem rosti 
numele aşa cum este, adăugă sec Omi. Fă-l să înţeleagă că asta 
nu e o insultă. La revedere, Anjin, până una alta. 

Se înclinară cu toţii către el. El le întoarse politicos salutul şi 
se îndepărtă. Când ajunse destul de departe de piaţă şi sigur că 
nimeni nu-l privea, îşi îngădui să zâmbească larg. Să îmblânzeşti 
căpetenia barbarilor atât de repede. Să înţelegi dintr-o dată, 
cum să-l stăpâneşti, pe el şi pe ei. Cât de nemaipomeniţi sunt 
aceşti barbari, gândi. Ei, cu cât mai curând va vorbi Anjin-san 
limba noastră, cu atât mai bine. Atunci o să ştim cum să-i 
zdrobim pe barbarii creştini, odată pentru totdeauna. 


KKK 


— De ce n-ai urinat pe fața lui? întrebă Yabu. 

— La început aşa am vrut, stăpâne, dar pilotul este încă un 
animal neîmblânzit, foarte primejdios. Ca să fac asta pe faţa 
lui... ei bine, la noi atingerea feţei unui om este cea mai rea 
dintre insulte, neh? Aşa că m-am gândit că dacă l-aş fi insultat 
atât de tare şi-ar fi ieşit din minţi, deci am făcut-o pe spatele lui 
şi cred că este de-ajuns. 

Erau aşezaţi pe veranda casei sale, pe perne de mătase. 
Mama lui Omi îi servea cha, cu tot ceremonialul pe care-l putea 
închipui - şi ea fusese foarte bine educată în tinereţe. Oferi 
ceaşca cu o plecăciune lui Yabu. El se înclină şi, politicos, i-o 
oferi lui Omi, care desigur o refuză înapoind-o cu o plecăciune şi 
mai adâncă. O primi şi sorbi cu plăcere, simțindu-se mulţumit. 

— Sunt foarte mulţumit de tine, Omi-san, spuse. Gândirea 
ta este foarte bună. Felul în care ai plănuit şi ai dus la capăt 
toată această treabă, a fost minunat. 

— Sunteţi prea bun, alteţă. Strădania mea ar fi putut fi şi 
mai mare, mult mai mare. 

— De unde ai învăţat atât de multe despre mintea 
barbarilor? 

— La paisprezece ani am avut, timp de un an, un dascăl 
care era un călugăr numit Jiro. Demult fusese preot creştin, sau 
novice, dar, din fericire, înţelesese greşeala şi nerozia lui. Am 
să-mi amintesc întotdeauna un lucru pe care el mi l-a spus. 


Spunea că religia creştină este slabă fiindcă ei sunt învăţaţi că 
zeul lor suprem, Jezu, spune că toţi oamenii trebuie să se 
iubească între ei. Nu-i învaţă nimic despre onoare, datorie, 
numai dragoste. Şi că viaţa e sacră. Să nu ucizi, neh? Şi alte 
asemenea prostii. Aceşti barbari pretind că sunt şi ei creştini şi, 
deşi preotul neagă asta, eu m-am gândit că poate sunt doaro 
sectă diferită şi de-aici s-ar trage duşmănia lor, aşa cum unele 
secte budiste se urăsc între ele. M-am gândit că dacă ei se 
iubesc între ei, poate că am putea să stăpânim căpetenia luând 
viaţa, sau numai amenințând că am lua viaţa, unuia dintre 
oamenii săi. 

Omi ştia că discuţia era primejdioasă din pricina morţii prin 
tortură, cea mai urâtă moarte. Simţea avertismentul nerostit al 
mamei sale ajungând până la el. 

— Mai vrei cha, Yabu-sama, întrebă mama sa. 

— Mulţumesc, spuse Yabu, este foarte, foarte bun. 

— Vă mulţumesc, alteţă. Dar Omi-san, barbarul e supus 
pentru totdeauna? întrebă mama sa, schimbând discuţia pe altă 
cale. Poate c-ar trebui să-i spui stăpânului nostru dacă tu crezi 
că este doar pentru un timp, sau pentru totdeauna. 

Omi şovăi. 

— Doar pentru un timp. Dar cred c-ar trebui să-nveţe limba 
noastră cât de curând cu putinţă. Asta este foarte important 
pentru voi, alteţă. S-ar putea să trebuiască să ucideţi unul sau 
doi dintre ei, ca să-l păstraţi pe el şi pe ceilalţi în mână, dar 
până atunci el o să-nveţe cum să se poarte. Odată ce puteţi 
vorbi direct cu el, Yabu-sama, puteţi să-i folosiţi cunoştinţele. 
Dacă ce spune preotul este adevărat, că el şi-a pilotat corabia 
cale de zece mii de ri, trebuie să fie mai mult decât deştept. 

— Şi tu eşti mai mult decât deştept, râse Yabu. Ţi se dau în 
grijă animalele, Omi-san, dascăl de oameni. 

Omi râse odată cu el. 

— Am să încerc, alteţă. 

— Fieful tău se măreşte de la cinci sute de koku, la trei mii. 
Ai să stăpâneşti douăzeci de ri. 

Un ri era o măsură de distanţă însemnând aproape o milă. 

— Ca o dovadă în plus a afecțiunii mele, când o să mă 
întorc la Yedo, am să-ţi trimit doi cai, douăzeci de chimonouri de 
mătase, o armură completă, două săbii şi destule arme ca să 
echipezi încă o sută de samurai, pe care ai să-i recrutezi. Când o 


să înceapă războiul, o să te alături imediat cartierului meu 
general, ca hatamoto. 

Yabu se simţea foarte bine. Un hatamoto era o persoană 
foarte importantă din suita unui daimyo, care avea dreptul să 
intre oricând la stăpânul său şi să poarte săbii în prezenţa 
acestuia. Era încântat de Omi şi se simţea odihnit, chiar 
renăscut. Dormise excelent. Când se trezise, era singur, ceea ce 
era de aşteptat, pentru că nu ceruse nici fetei, nici băiatului, să 
rămână. Băuse puţin ceai şi mâncase cumpătat din fiertura de 
orez. Apoi, baia şi masajul lui Suwo. A fost o experienţă 
minunată, gândi. Nu m-am simţit niciodată atât de aproape de 
natură. De copaci, de munţi şi pământ, de nemărginita tristeţe a 
vieţii şi de vremelnicia ei. Urletele desăvârşiseră totul. 

— Omi-san, în grădina mea din Mishima e o piatră pe care 
mi-ar face plăcere s-o primeşti, ca să ne amintim de această 
întâmplare şi de noaptea minunată şi de norocul nostru bun. Am 
să ţi-o trimit cu celelalte lucruri, spuse. Piatra vine din Kyushu. 
Am numit-o "piatra care aşteaptă", pentru că aşteptam ca 
seniorul Taiko să poruncească un atac, când am găsit-o. Asta a 
fost, oh, acum cincisprezece ani. Făceam parte din armata lui, 
care a zdrobit rebelii şi a supus insula. 

— Îmi faceţi multă cinste. 

— De ce să n-o pui acolo, în grădina ta şi să-i dai alt nume? 
De ce să nu-i spui "piatra păcii barbare", ca să-ţi amintească 
noaptea şi nesfârşita aşteptare întru găsirea păcii. 

— Poate mi s-ar îngădui să-i spun "piatra fericirii", ca să-mi 
amintească mie şi urmaşilor mei, de onoarea pe care mi-o 
faceţi, unchiule? 

— Nu. Mai bine spune-i doar "barbarul care aşteaptă". Da, 
îmi place asta. Ne leagă şi mai mult, pe el şi pe mine. Şi el şi eu 
aşteptam. Eu am trăit, el a murit. 

Yabu privi mulţumit grădina. A 

— Bine. "Barbarul care aşteaptă". Imi place. Sunt pete 
ciudate pe o parte a ei, care-mi amintesc de lacrimi. Şi vine de 
cuarţ albăstrui, amestecate cu cuarţ roşcat, care-mi amintesc de 
carne, de cât de trecătoare poate fi ea. 

Yabu oftă, savurându-şi melancolia. Apoi adăugă: 

— E bine ca un om să pună o piatră şi să-i dea un nume. 
Barbarului i-a trebuit mult timp până să moară, neh? Poate că se 
va renaşte japonez, ca răsplată a suferințelor sale. N-ar fi 


minunat? Apoi, într-o zi, urmaşii lui, poate vor vedea piatra şi 
vor fi mulţumiţi. 

Omi revărsă un alt val de mulţumiri adânci şi se împotrivi 
spunând că nu merită atâta mărinimie. Yabu ştia că nu-i dăduse 
mai mult decât merita. Ar fi putut da uşor mai mult, dar îşi 
amintise vechea zicală că poţi întotdeauna mări o feudă, dar 
micşorarea ei duce la duşmănie şi trădare. 

— Oku-san, se întoarse el către femeie, folosind expresia de 
prea-onorată mamă, fratele meu ar fi trebuit să-mi spună mai 
curând despre marile calităţi ale celui mai tânăr fiu al său. 
Atunci Omi-san ar fi ajuns mult mai sus până astăzi. Fratele meu 
este prea reţinut. Prea necugetat. 

— Soţul meu se gândeşte mult la domnia-voastră, stăpâne, 
ca să vă mai faceţi griji pentru el, răspunse ea, înțelegând 
dojana ascunsă. Mă bucur că fiul meu a avut prilejul să vă 
slujească şi că v-a mulţumit. Fiul meu nu şi-a făcut decât 
datoria, neh? E datoria noastră, a lui Mizuno-san şi-a tuturor, de 
a vă sluji. 

Se auzi tropotul unor cai urcând dealul. Igurashi, şeful suitei 
lui Yabu, păşi în grădină. 

— Totul e gata, alteţă. Dacă vreţi să vă întoarceţi repede la 
Yedo, ar trebui să plecăm acum. 

— Bine. Omi-san, tu şi oamenii tăi veţi pleca cu convoiul şi-l 
veţi ajuta pe Igurashi-san să ajungă în siguranţă la castel. 

Yabu zări o umbră trecând peste faţa lui Omi. 

— Ce-i? 

— Mă gândeam la barbari. . 

— Lasă câteva gărzi cu ei. In comparaţie cu convoiul nu 
sunt importanţi. Fă ce vrei cu ei. Pune-i înapoi în groapă, fă ce 
vrei. Când şi dacă obţii ceva folositor de la ei, trimite-mi vorbă. 

— Da, stăpâne, răspunse Omi. Am să las zece samurai şi in- 
strucţiuni amănunțite lui Mura. N-o să li se întâmple nimic în 
cinci sau şase zile. Ce vreţi să facem cu corabia? 

— Ţine-o aici, în siguranţă. Răspunzi pentru ea, desigur. 
Zukimoto a trimis scrisori către un negustor din Nagasaki, să o 
ofere de vânzare portughezilor. Portughezii pot veni s-o ia. 

Omi şovăi. 

— Poate c-ar trebui să păstraţi corabia, alteţă, şi să-i faceţi 
pe barbari să-i înveţe pe câţiva dintre marinarii noştri s-o 
manevreze. 


— De ce-aş avea nevoie de o corabie barbară? râse Yabu 
batjocoritor. Să devin un împuţit de negustor? 

— Desigur că nu, alteţă, spuse Omi repede. M-am gândit 
doar că Zukimoto ar putea să-i găsească vreun rost. 

— Ce nevoie am de-o corabie de negoţ? 

— Preotul a zis că-i o corabie de război, alteţă. Părea că se 
teme de ea. Când începe războiul, o corabie de război ar 
putea... 

— Războiul nostru se va duce pe uscat. Marea e pentru 
negustori şi toţi sunt nişte împuţiţi de cămătari, pirați sau 
pescari. 

Yabu se ridică şi începu să coboare treptele către poarta 
grădinii, unde un samurai ţinea frâiele calului său. Se opri şi se 
holbă către mare. Genunchii i se înmuiară. 

Omi îi urmări privirea. 

O navă ocolea promontoriul. Era o galeră mare, cu o 
mulţime de vâsle, cea mai iute dintre vasele japoneze de 
coastă, fiindcă nu depindea nici de vânt, nici de maree. Steagul 
din vârful catargului purta însemnele lui Toranaga. 


CAPITOLUL 7 


Toda Hiro-matsu, stăpân al provinciilor Sagami şi Kozuke, 
generalul şi sfetnicul cel mai de încredere al lui Toranaga, 
comandant suprem al tuturor armatelor lui, cobora cu paşi mari 
schela de bord, îndreptându-se singur spre chei. Era înalt pentru 
un japonez, cu puţin sub şase picioare, un bărbat ca un taur, cu 
fălci grele, care-şi purta vajnic cei şaizeci şi şapte de ani ai săi. 
Chimonoul său militar era din mătase maro, simplu, doar cu cele 
cinci mici însemne ale lui Toranaga - trei lăstari de bambus 
înmănuncheaţi. Purta pieptar şi cotiere de oţel lustruit. La brâu 
nu avea decât sabia scurtă. Cealaltă, cea lungă, o purta în 
mână. Era pregătit s-o tragă din teacă într-o clipă şi să ucidă 
fără să clipească, pentru a-şi apăra seniorul. Luase obiceiul 
acesta încă de când avea cincisprezece ani. 

Nimeni, nici chiar Taiko, nu reuşise să-l schimbe. 

Cu un an în urmă, la moartea lui Taiko, Hiro-matsu 
devenise vasalul lui Toranaga. Toranaga îi aşezase să 


ocârmuiască Sagami şi Kozuke, două dintre cele opt provincii 
ale sale, îi dăduse cinci sute de mii de koku anual şi, de 
asemeni, îl lăsase în pace cu obiceiurile lui. Hiro-matsu era 
neîntrecut în luptă. 

Acum toţi sătenii - bărbaţi, femei, copii - erau înşiraţi pe 
țărm, în genunchi, cu capetele plecate. In faţa lor se aflau 
samuraii aliniaţi în rânduri ţepene, ordonate. In fruntea lor se 
găsea Yabu cu locotenenţii săi. 

Dacă Yabu ar fi fost femeie sau un bărbat mai slab din fire, 
ar fi început să se bată cu pumnii în piept, să se vaite şi să-şi 
smulgă părul din cap. Era prea mult ca să fie doar o întâmplare. 
Dacă faimosul Toda Hiro-matsu se afla aici, chiar în această zi, 
însemna că Yabu fusese trădat - fie în Yedo, de cineva dintre ai 
casei, fie aici în Anjiro, de Omi sau de unul dintre oamenii lui 
Omi, or de unul dintre săteni. Fusese prins dând dovadă de 
nesupunere. Un duşman trăsese folos de pe urma interesului 
său pentru corabie. 

Ingenunche, se înclină, urmat de toţi samuraii, şi blestemă 
nava şi pe toţi cei sosiți cu ea. 

— A, Yabu-sama, îl auzi pe Hiro-matsu spunând şi-l văzu 
îngenunchind pe rogojina aşezată pentru el şi răspunzându-i la 
salut. 

Dar plecăciunea era mai puţin adâncă decât se cerea şi 
Hiro-matsu nu mai aşteptă ca el să se încline din nou, aşa că 
ştiu, fără să-i mai spună cineva, că era în mare primejdie. Îl văzu 
pe general aşezându-se la loc pe călcâie. Pe ascuns i se spunea 
Pumn de Fier. Numai Toranaga sau unul dintre cei trei sfetnici 
aveau dreptul de a înălța steagul lui Toranaga. De ce să trimită 
un general atât de important să mă prindă plecat din Yedo? 

— Mă onorati, Hiro-matsu-sama, venind într-unui dintre 
satele mele sărăcăcioase, spuse el. 

— Stăpânul meu mi-a poruncit să vin aici. 

Hiro-matsu era cunoscut pentru felul lui necioplit şi direct 
de a se purta. Nu era nici viclean, nici abil, ci doar devotat peste 
măsură seniorului său. 

— Sunt onorat şi foarte bucuros, spuse Yabu. M-am grăbit 
să vin aici de la Yedo din pricina acestei corăbii barbare. 

— Seniorul Toranaga a invitat pe toţi daimyo care îi sunt 
prieteni să aştepte în Yedo până la întoarcerea sa de la Osaka. 

— Cum se simte stăpânul nostru? Nădăjduiesc că totul 


merge bine. 

— Cu cât seniorul Toranaga o să se afle mai degrabă în 
siguranţă în castelul său din Yedo, cu atât mai bine. Fălcile 
bătrânului se înroşiră căci îl neliniştea soarta lui Toranaga; nu-i 
plăcea să fie departe de el. Cu cât o să-l înfruntăm mai curând 
pe Ishido, mărşăluind cu armatele noastre spre castelul Osaka 
ca să-l ardem din temelii, cu atât mai bine. 

Taiko construise castelul Osaka spre a fi de necucerit. Era 
cel mai puternic din împărăție, cu un lanţ întărituri, şanţuri cu 
apă, bastioane şi poduri, şi loc pentru optzeci de mii de soldaţi 
între zidurile sale. lar de jur împrejurul zidurilor şi al imensului 
oraş erau alte armate, toate la fel de disciplinate şi de bine 
înarmate toate slujindu-l cu fanatism pe Yaemon, Moştenitorul. 

— l-am spus de zeci de ori că e nebun să se lase în mâinile 
lui Ishido. Nebun! 

— Seniorul Toranaga a trebuit să se ducă, neh? N-a avut de 
ales. 

Taiko poruncise Consiliului Regenţilor, care cârmuia în 
numele lui Yaemon, să se întâlnească pentru zece zile, de cel 
puţin două ori pe an şi, întotdeauna, între zidurile castelului 
Osaka, aducându-şi cu ei cel mult cinci sute de însoțitori. Şi tot 
de două ori pe an, toţi ceilalţi daimyo erau obligaţi în egală 
măsură, să se înfăţişeze cu familiile lor la castel, ca să se 
închine în faţa Moştenitorului. Aşţfel, toţi puteau fi controlaţi, 
lipsiţi de apărare un număr de zile, în fiecare an. 

— Întâlnirea fusese hotărâtă, neh? Dacă nu se ducea, ar fi 
însemnat trădare, neh? 

— Trădare faţă de cine? se înroşi Hiro-matsu şi mai mult. 
Ishido încearcă să-l izoleze pe stăpânul nostru. Ascultă, dacă l-aş 
avea pe Ishido în puterea mea, aşa cum îl are el pe seniorul 
Toranaga, n-aş şovăi nici o clipă, orice-ar fi... De mult i-ar fi 
zburat lui Ishido capul de pe umeri şi-acum sufletul şi-ar fi 
aşteptat reîncarnarea. Fără să-şi dea seama, generalul răsucea 
teaca uzată a săbiei ce o purta în mâna stângă. Mâna dreaptă, 
noduroasă şi plină de bătături, o ţinea pregătită în poală. 
Cercetă cu privirea corabia. 

— Unde sunt tunurile? 

— Le-am adus pe țărm, pentru mai multă siguranţă. O să 
mai facă Toranaga-sama vreo înţelegere cu Ishido? 

— Când am plecat din Osaka era linişte. Consiliul trebuia să 


se întâlnească în trei zile. 

— O să izbucnească cearta? 

— Mie mi-ar place să fie aşa, dar stăpânului meu? Dacă el 
vrea o înţelegere, o să se facă. Hiro-matsu îşi întoarse privirea 
spre Yabu. A poruncit ca toţi daimyo aliaţi lui să-l aştepte la 
Yedo. Până la întoarcerea lui. Aici nu e Yedo. 

— Da. Mi-am dat seama că nava e destul de importantă 
pentru cauza noastră ca să fie cercetată de-ndată. 

— Nu era nevoie, Yabu-san. Ar trebui să ai mai multă 
încredere. Nimic nu se întâmplă fără ştirea stăpânului nostru. Ar 
fi trimis el pe cineva. Întâmplător m-a trimis pe mine. De câtă 
vreme eşti aici? 

— O zi şi o noapte. 

— Ai făcut doar două zile din Yedo? 

— Da. 

— Ai venit foarte repede. Trebuieşti lăudat. 

Ca să câştige timp, Yabu începu să-i vorbească lui 
Hiro-matsu despre marşul lui forţat, dar mintea îi era la lucruri 
mult mai importante. Cine era iscoada? Cum de primise 
Toranaga veşti despre navă tot atât de repede ca şi el? şi cine îl 
înştinţase pe Toranaga despre plecarea lui? Cum ar fi putut 
acum să-l ducă cu vorba pe Hiro-matsu şi s-o scoată la capăt? 

Hiro-matsu îl ascultă până la capăt, apoi spuse apăsat: 

— Seniorul Toranaga a confiscat nava cu tot ce e pe ea. 

O tăcere bruscă învălui ţărmul. Acesta era Izu, feuda lui 
Yabu, şi Toranaga n-avea nici un drept aici. Nici Hiro-matsu 
n-avea drept să poruncească ceva. Mâna lui Yabu se încordă pe 
sabie. 

Hiro-matsu aştepta cu calmul său obişnuit. Făcuse exact 
cum îi poruncise Toranaga şi acum nu putea face altceva decât 
să aştepte. Insemna, fără îndoială, că trebuia să ucidă sau să fie 
ucis. 

Yabu ştia că acum trebuia să se hotărască. Nu mai era 
nimic de aşteptat. Dacă ar refuza să dea corabia, ar trebui să-l 
omoare pe Hiro-matsu Pumn de Fier, pentru că Hiro-matsu 
Pumn de Fier nu ar fi plecat niciodată fără ea. Erau probabil 
două sute de samurai de elită pe galera ancorată la chei şi ei 
trebuiau să moară. Ar putea să-i invite pe țărm, să-i înşele 
cumva şi apoi ar putea uşor să adune în câteva ore în Anjiro 
destui samurai ca să-i copleşească, pentru că era un maestru în 


ambuscade. Dar asta l-ar obliga pe Toranaga să-şi trimită 
armata în Izu. Ai să fii înghiţit, îşi spuse, dacă Ishido nu-ţi vine în 
ajutor. Şi de ce te-ar ajuta Ishido când duşmanul tău, Ikawa 
Jikkyu, e rudă cu Ishido şi vrea Izu pentru el? Uciderea lui 
Hiro-matsu va deschide ostilitățile, pentru că onoarea îl obligă 
pe Toranaga să pornească împotriva ta, ceea ce ar forţa mâna 
lui Ishido şi Izu ar fi primul câmp de bătălie. 

Cum rămâne cu puştile mele? Minunatele mele puşti şi 
minunatul meu plan? O să pierd pentru totdeauna unica mea 
şansă dacă va trebui să i le dau lui Toranaga. 

Mâna-i era pe sabia Murasama şi-şi simţea sângele curgând 
prin braţ şi o furie oarbă de a lovi. Indepărtase din capul locului 
ghidul de a nu aminti de muschete. Dacă se aflase despre navă, 
cu siguranţă că se ştia şi despre încărcătura ei. Dar cum a aflat 
Toranaga atât de repede? Printr-un porumbel călător. Asta e 
singurul răspuns. Din Yedo sau de aici? Cine are porumbei 
călători aici? De ce n-am şi eu un astfel de serviciu? Asta e 
greşeala lui Zukimoto, el trebuia să se fi gândit la aşa ceva, 
neh? 

Hotărăşte-te. Război sau nu? 

Yabu se rugă în gând lui Buddha, tuturor spiritelor kami, 
tuturor zeilor, care existau sau aveau să existe, să abată 
blestemul asupra celui sau celor care îl trădaseră, asupra 
părinţilor şi asupra urmaşilor lor pentru zece mii de generaţii. Și 
renunţă. 

— Seniorul Toranaga nu poate confisca nava, pentru că îi 
este deja dăruită. Am dictat o scrisoare pentru asta. Nu-i aşa, 
Zukimoto? 

— Da, alteţă. 

— Bineînţeles, dacă seniorul Toranaga doreşte să o 
considere confiscată, poate să o facă. Insă urma să fie un dar. 
Yabu era încântat să-şi audă vocea sunând atât de nepăsătoare. 
Seniorul Toranaga o să fie bucuros de pradă. 

— Îţi mulţumesc în numele stăpânului meu. 

Hiro-matsu fu din nou uimit de previziunea lui Toranaga. El 
prezisese că aşa o să se întâmple şi că n-o să fie nici o luptă. 

— Nu cred, îi spusese Hiro-matsu. Nici un daimyo n-ar 
putea îndura o asemenea uzurpare a drepturilor sale. Yabu n-o 
să poată. Eu, cu siguranţă, n-aş putea. Nici chiar faţă de alteţa 
voastră. 


— Dar ai fi dat ascultare poruncilor şi mi-ai fi spus despre 
corabie. Trebuie să-l întoarcem pe Yabu cum vrem noi, neh? Am 
nevoie de violenţa şi viclenia lui: el îi pune stavilă lui lkawa 
Jikkyu şi îmi apără flancul. 

Aici, pe plajă, sub un soare blând, Hiro-matsu făcu în silă o 
plecăciune politicoasă, urându-şi propria făţărnicie. 

— Seniorul Toranaga va fi încântat de generozitatea 
dumitale. 

Yabu îl privea cu atenţie. 

— Nu este o navă portugheză. 

— Da, aşa am auzit şi noi. 

— Este o navă pirat. 

Văzu ochii generalului îngustându-se. 

— Ei? 

În timp ce-i povestea ce-i spusese preotul, Yabu cugeta. 
Dacă asta e o noutate pentru tine, aşa cum a fost pentru mine, 
nu înseamnă că Toranaga a primit aceeaşi informaţie ca şi 
mine? Dar, dacă cunoşti încărcătura navei, atunci iscoada e 
Omi, sau unul dintre samuraii lui, sau un sătean. 

— Sunt o grămadă de ţesături. O mică comoară. Muschete, 
praf de puşcă şi ghiulele. 

Hiro-matsu şovăi. Apoi spuse: 

— Ţesăturile sunt mătăsuri chinezeşti? 

— Nu, Hiro-matsu-san, spuse el folosind anume san. 

Ca daimyo ei erau egali, dar acum că el "dăruia" cu 
mărinimie nava, se simţea destul de în siguranţă ca să 
folosească termenul mai puţin ceremonios. Fu încântat să vadă 
că faptul nu trecuse neobservat de bătrân. Eu sunt daimyo de 
Izu, prin voia soarelui, a lunii şi a stelelor! 

— Un material foarte neobişnuit, greu, gros, complet 
nefolositor pentru noi, spuse el. Am adus pe ţărm tot ce merita 
salvat. 

— Bine. Te rog să încarci totul pe corabia mea. 

— Cum? Yabu aproape că explodă. 

— Totul. De îndată. 

— Acum? 

— Da. Îmi pare foarte rău, dar cred că înţelegi că vreau să 
mă întorc la Osaka cât mai curând cu putinţă. 

— Da, dar... dar va fi loc pentru toate? ` 

— Duci tunurile înapoi pe corabia barbară şi o sigilezi! In 


trei zile vor sosi bărci s-o tragă spre Yedo. Cât priveşte 
muschetele, praful de puşcă şi ghiulele, e... Brusc, Hiro-matsu se 
opri ocolind capcana ce-i fusese pregătită. 

— Este loc destul pe galeră pentru cinci sute de muschete, 
îi spusese Toranaga, pentru tot praful de puşcă şi pentru cei 
douăzeci de mii de dubloni de argint. Lasă tunurile pe puntea 
navei şi baloturile în cală. Lasă-l pe Yabu să vorbească şi dă-i 
ordine, nu-i da timp să gândească. Dar să nu te înfurii sau să-ţi 
pierzi răbdarea. Am nevoie de el, dar vreau armele şi nava. Fii 
atent la încercările lui de a prinde în cursă ca să te facă să 
dezvălui ce ştii despre încărcătura navei, pentru că el nu trebuie 
să afle cine e iscoada noastră. 

Hiro-matsu îşi blestemă nepriceperea de a juca jocurile 
acestea atât de trebuitoare. 

— Despre cât loc trebuie, spuse el scurt, poate c-o să-mi 
spui dumneata. Mai precis, care e încărcătura? Câte muschete, 
ghiulele şi ce alte lucruri aţi mai găsit? lar tezaurul e în lingouri 
sau în monezi, în aur sau argint? 

— Zukimoto! 

— Da, Yabu-sama. 

— Adu lista cu încărcătura navei. 

O să mă ocup eu de tine mai târziu, gândi Yabu. 

Zukimoto plecă în grabă. 

— Trebuie să fii obosit, Hiro-matsu-san. Poate vrei puţin 
cha? S-au făcut unele pregătiri pentru dumneata, atât cât s-a 
putut. Casele de baie sunt cu totul nepotrivite, dar poate că o 
baie o să te învioreze puţin. 

— Mulţumesc. Eşti foarte atent. Puțin cha şi o baie au să fie 
foarte bune. Mai târziu. Întâi spune-mi tot ce s-a întâmplat de 
când a sosit corabia aici. 

Yabu îi povesti toate întâmplările, sărind peste partea cu 
băiatul şi curtezana, care era neimportantă. La ordinul lui Yabu, 
Omi îşi spuse şi el povestea, în afară de ce vorbise în taină cu 
Yabu. Şi Mura o spuse pe a lui, fără întâmplarea cu erecţia lui 
Anjin, care, chibzui el, deşi era interesantă, l-ar fi putut ofensa 
pe Hiro-matsu. La vârsta lui asemenea întâmplări puteau fi rare 
şi mai puţin izbitoare. 

Hiro-matsu privea spre şuviţa de fum care încă se mai 
ridica din rug. 

— Câţi pirați au mai rămas? 


— Zece, alteţă, cu căpetenia lor, spuse Omi. 

— Unde e el acum? 

— In casa lui Mura. 

— Ce-a făcut? Care a fost primul lucru pe care l-a făcut 
după ce-a ieşit din groapă? 

— S-a dus direct la baie, alteţă, răspunse Mura repede. 
Acum doarme, ca mort, alteţă. 

— De data asta n-a mai trebuit să-l căraţi pe sus? 

— Nu, alteţă. 

— Pare să înveţe repede. Hiro-matsu îşi întoarse privirea 
spre Omi. Crezi că pot fi învăţaţi să se poarte cum se cuvine? 

— Nu. Nu e sigur, Hiro-matsu-sama. 

— Ai putea să cureţi urina unui duşman de pe spatele tău? 

— Nu, alteţă. 

— Nici eu. Niciodată. Barbarii sunt foarte ciudaţi. Gândurile 
lui Hiro-matsu se întoarseră din nou la corabie. Cine va 
supraveghea încărcarea? 

— Nepotul meu, Omi-san. 

— Bine. Omi-san, vreau să plec înainte de lăsarea serii. 
Căpitanul meu o să te-ajute să meargă foarte repede. Preţ de 
trei bețe, cel mult. 

Ca unitate de timp era folosit intervalul necesar unui băț 
obişnuit de esenţă parfumată ca să ardă complet, ceea ce 
însemna cam o oră pentru fiecare băț. 

— Da, stăpâne. 

— De ce n-ai veni şi dumneata cu mine la Osaka, Yabu-san? 
spuse Hiro-matsu de parcă gândul i-ar fi venit pe neaşteptate. 
Seniorul Toranaga ar fi încântat să primească toate lucrurile 
astea din mâinile dumitale. Te rog, e destul loc. Când Yabu 
începu să protesteze, îl lăsă să vorbească, aşa cum poruncise 
Toranaga şi apoi spuse exact cum poruncise Toranaga: Insist. 
Insist în numele seniorului Toranaga. Generozitatea ta trebuie 
răsplătită. 

Cu pământurile şi capul meu? se întrebă Yabu cuprins de 
amărăciune, ştiind că nu mai avea altceva de făcut acum decât 
să accepte plin de recunoştinţă. 

— Mulţumesc. Aş fi onorat. 

— Bun. Deci ne-am înţeles, spuse Pumn de Fier cu o vădită 
uşurare. Acum puţin cha şi o baie. 

Politicos, Yabu îl conduse la deal, spre casa lui Omi. 


Bătrânul fu spălat şi frecat, apoi zăcu mulţumit în aburii fierbinţi. 
Mai târziu, mâinile lui Suwo îl făcură să se simtă ca nou născut. 
Apoi mâncă puţin orez, peşte crud şi legume murate. Sorbi cha 
din porţelanuri bune. Un somn scurt, fără vise. 

După trei ceasuri panoul shoj; alunecă în lături. Straja 
personală ştia că era mai bine aşa, decât să intre în cameră 
nechemat; Hiro-matsu era deja sculat, cu sabia pe jumătate 
scoasă din teacă, pregătit pentru orice. 

— Yabu-sama aşteaptă afară, alteţă. Spune că nava este 
încărcată. 

— Excelent. 

Hiro-matsu ieşi pe verandă şi se uşură în găleată. 

— Oamenii tăi sunt foarte harnici, Yabu-san. 

— Oamenii domniei-tale i-au ajutat. Ei sunt mai mult decât 
harnici. 

Da, şi pe soarele care dă căldură, atât le-ar trebui, să nu 
fie, gândi Hiro-matsu, apoi spuse bine dispus: 

— Nimic mai plăcut ca un urinat dintr-o băşică plină, atâtă 
vreme cât e destulă forţă în spatele izvorului, neh? Te face să te 
simţi iar tânăr. La vârsta mea ai nevoie să te simţi tânăr. Îşi slăbi 
fâşia de pânză din brâu, aşteptând ca Yabu să încuviinţeze 
politicos cele spuse, dar nu mai urmă nimic. lritarea începu să-i 
crească, dar şi-o domoli. Duceţi căpetenia piraţilor pe nava mea. 

— Cum? 

— Ai fost destul de generos să dăruieşti corabia cu tot ce e 
pe ea. Oamenii din echipaj erau pe ea. Aşa că iau căpetenia lor 
la Osaka. Seniorul Toranaga doreşte să-l vadă. Desigur, cu restul 
faci ce vrei. Dar, înainte de a pleca, te rog vezi ca oamenii 
dumitale să fi înţeles că barbarii sunt proprietatea stăpânului 
meu şi că ar fi bine să fie toţi nouă, sănătoşi şi teferi, când o să-i 
ceară. 


KKK 


Yabu se grăbea către debarcaderul unde se afla Omi. 

Când, mai devreme, îl lăsase pe Hiro-matsu în baie, urcase 
poteca şerpuitoare ce trecea pe lângă platoul funerar. Acolo 
făcuse o plecăciune scurtă în faţa rugului şi mersese mai 
departe pe lângă lanurile de grâu şi livezile în terase, ajungând, 
în cele din urmă, pe un mic platou, sus, deasupra satului. Altarul 


bine îngrijit al unui kami păzea acest loc de răgaz. Un arbore 
străvechi îşi răspândea de veacuri umbra şi liniştea. Se dusese 
acolo să-şi potolească mânia şi să se gândească. Nu îndrăznise 
să se apropie de corabie, sau de Omi, ori de oamenii săi, căci 
ştia că le-ar fi poruncit multora, dacă nu tuturor, să-şi facă 
seppuku, ceea ce ar fi fost o risipă, şi-ar fi măcelărit tot satul, 
ceea ce ar fi fost o nebunie - căci numai ţăranii prindeau peşte 
şi cultivau orez, care erau bogăţia samurailor. 

Cât stătuse fierbând de unul singur şi încercând să-şi 
ascută mintea, soarele coborâse şi-mprăştiase ceața de 
deasupra mării. În depărtare, norii ce-nvăluiseră munţii dinspre 
apus se spărseseră pentru o clipă şi el văzuse răsărind 
frumuseţea piscurilor înveşmântate în zăpadă. Priveliştea îl 
liniştise şi începuse să se domolească, să gândească şi să facă 
planuri. 

Pune-ţi iscoadele să afle iscoada, îşi spuse. Nimic din ce 
zisese Hiro-matsu nu-i dezvăluia dacă trădarea plecase de aici 
sau din Yedo. In Osaka ai prieteni puternici, însuşi seniorul 
Ishido este printre ei. Poate că vreunul o să-l dibuie pe ticălos. 
Dar trimite iute un mesaj secret soţiei tale, în caz că iscoada e 
acolo. Şi Omi? Să-l pui să găsească iscoada aici? Să fie el 
iscoada? Asta e greu de crezut, dar nu cu neputinţă. Mai 
degrabă trădarea a pornit din Yedo. Timpul e totul. Dacă 
Toranaga ar fi primit la Osaka vestea despre navă imediat după 
sosirea ei, atunci Hiro-matsu ar fi sosit aici primul. Tu ai iscoade 
în Yedo. Lasă-i să arate cât preţuiesc. 

lar barbarii? Acum ei sunt singurul tău câştig de pe urma 
navei. Cum să te serveşti de ei? Aşteaptă, nu ţi-a dat Omi 
răspunsul? Ai putea să le foloseşti cunoştinţele despre mare şi 
despre corăbii şi să îi dai lui Toranaga în schimbul armelor, neh? 

O altă posibilitate: fii vasa/u/ lui Toranaga. Oferă-i planul 
tău. Cere-i să-ţi îngăduie să conduci Regimentul Celor cu Puşti - 
spre gloria /ui. Dar un vasal nu trebuie să se aştepte niciodată 
ca stăpânul lui să-l răsplătească pentru serviciile sale sau chiar 
să i le recunoască: să slujeşti este o datorie, datorie inseamnă 
samurai, samurai însemnă nemurire. Aceasta ar fi cea mai bună 
ieşire, într-adevăr cea mai bună, gândi Yabu. Pot eu, de fapt, 
să-i fiu vasal lui, sau lui Ishido? 

Nu, asta-i cu neputinţă. Aliat, da, vasal, nu. 

Bun, deci până la urmă barbarii valorează totuşi ceva. Omi 


are din nou dreptate. 

Se simţise mai liniştit şi apoi, când se făcuse vremea şi un 
mesager adusese ştirea că nava e încărcată, plecase la 
Hiro-matsu şi descoperise că acum pierdea până şi barbarii. 

Fierbea când ajunse la debarcader. 

— Omi-san! 

— Da, Yabu-sama? 

— Adu aici pe căpetenia barbarilor. O iau cu mine la Osaka. 
Cât despre ceilalţi, vezi să fie îngrijiţi cât sunt plecat. Vreau să-i 
găsesc întremaţi şi supuşi. Foloseşti groapa dacă e nevoie. 

De când sosise galera, mintea lui Omi era în fierbere şi el 
era plin de nelinişte pentru viaţa lui Yabu. 

— Lăsaţi-mă să vin şi eu, alteţă. Poate c-aş izbuti să vă fiu 
de folos. 

— Nu, acum vreau să te-ngrijeşiti de barbari. 

— Vă rog! Poate că într-o mică măsură aş putea să 
răscumpăr bunătatea arătată faţă de mine. i 

— Nu e nevoie, spuse Yabu mai blând decât ar fi vrut-o. Işi 
aminti că-i ridicase lui Omi leafa la trei mii de koku şi-i mărise 
feuda tocmai din pricina tezaurului şi armelor. Care acum 
dispăruseră. Dar văzuse îngrijorarea de care era cuprins tânărul 
şi fără să vrea, simţise o căldură în suflet. Cu vasali ca acesta o 
să-mi clădesc un imperiu, îşi promise. Omi va conduce una 
dintre unităţi, când o să-mi recapăt armele. 

— Când o să înceapă războiul - ei bine, atunci o să amo 
slujbă foarte importantă pentru tine, Omi-san. Acum du-te şi 
adu-l pe barbar. 

Omi luă cu sine patru străji şi pe Mura ca să tălmăcească. 


KKK 


Blackthorne fusese sculat cu forța din somn. Îi trebuise un 
minut să se dezmeticească. Când ceața de pe ochi dispăruse, 
Omi se uite în jos, spre el. 

Unul dintre samurai trăsese cuvertura de pe el, altul îl 
zgâlţâise să se trezească, alţi doi purtau bețe subţiri, neliniştitor 
de ciudate, de bambus. Mura avea în mână un colac scurt de 
funie. 

Mura îngenunhe şi se înclină: 

— Konnichi wa. Bună ziua. 


— Konnichi wa. Blackthorne se aşeză pe genunchi şi, deşi 
era gol, se înclină cu egală politeţe. 

E doar o politeţe, îşi spuse. E obiceiul lor, iar ei se înclină 
din bună-cuviinţă, aşa că nu e nici o ruşine în asta. Goliciunea 
nu e băgată în seamă şi nu e o ruşine, ăsta-i obiceiul lor. 

— Anjin. Te rog, îmbracă, spuse Mura. 

Anjin? A, îmi amintesc acum. Popa spunea că ei nu-mi pot 
pronunţa numele, aşa că mi-au zis Anjin - adică Pilot - şinueo 
insultă. Şi-o să mi se spună "Anjin-san'" - domnule pilot - când o 
să merit. 

Nu te uita la Omi, îşi spuse prevenitor. Nu încă. Nu-ţi aminti 
acum de piaţa satului, de Omi, de Croocq şi de Pieterzoon. 
Fiecare lucru la timpul lui. Asta ai de făcut. Aşa ai jurat în faţa lui 
Dumnezei să faci: fiecare lucru la timpul său! O să mă răzbuna, 
jur. 

Blackthorne văzu că hainele îi fuseseră curățate din nou şi 
binecuvântă pe cel care o făcuse. Îşi lepădase hainele în camera 
de baie de parcă ar fi avut ciumă. De trei ori îi pusese să-i frece 
spatele. Cel mai aspru burete şi cu piatra de baie. Dar tot mai 
simţea arsura urinei pe piele. 

Îşi desprinse privirea de pe Mura şi se uită spre Omi. Simţi o 
plăcere perversă ştiindu-şi duşmanul aproape şi în viaţă. 

Se înclină cum văzuse că o fac egalii între ei şi-şi menţinu 
plecăciunea. 

— Kohnichi wa, Omi-san, spuse. 

Nu e nici o ruşine să le vorbeşti limba, nici să spui "bună 
ziua" sau să te înclini primul, aşa cum cere obiceiul lor. 

Omi se înclină la rândul lui. 

Blackthorne băgă de seamă că nu se plecase ca în faţa unui 
egal, dar era destul pentru moment. 

— Konnichi wa, Anjin, spuse Omi. 

Tonul era politicos, dar nu îndeajuns. 

— Anjin-san! Blackthorne îl privi în faţă. 

Se înfruntau două voințe. Omi fusese tratat bărbăteşte, ca 
la jocul de cărţi sau la zaruri. Unde ţi-e buna creştere? 

— Konnichi wa, Anjin-san, spuse Omi, în cele din urmă, cu 
un zâmbet fugar. 

Blackthorne se îmbrăcă la iuţeală 

Purta pantaloni largi cu o legătură pentru prohab în faţă, 
şosete, cămaşă şi haină, părul lung îi era strâns într-o coadă 


îngrijită, iar barba şi-o potrivise cu foarfecele pe care i le 
împrumutase bărbierul. 

— Hai, Omi-san? întrebă Blackthorne când fu îmbrăcat, 
simțindu-se mai bine, dar foarte supravegheat, dorindu-şi să ştie 
mai multe cuvinte ca să le poată folosi. 

— Te rog, mâna, spuse Mura. 

Blackthorne nu înţelese şi o arătă prin semne. Mura îşi 
ridică propriile mâini şi imită legarea lor. 

— Mâna, te rog. 

— Nu. Blackthorne i-o spuse direct lui Omi şi-şi clătină 
capul. Nu e nevoie, spuse el în engleză, nu e nevoie deloc. 
Mi-am dat cuvântul. Işi menţinu vocea blândă şi potolită şi apoi 
se adresă aspru, imitându-l pe Omi: Wakarimasu ka, Omi-san? 
înţelegi? 

Omi râse, apoi spuse: 

— Hai, Anjin-san. Wakarimasu. Se întoarse şi plecă. 

Mura şi ceilalţi se holbară în urma lui, uluiţi. Blackthorne îI 
urmă pe Omi afară, la soare. Cizmele îi fuseseră curățate. 
Inainte ca s-apuce să şi le tragă, slujnica "Onna", se afla deja 
acolo, în genunchi, şi-l ajută. 

— Mulţumesc, Haku-san, spuse el, amintindu-şi numele ei 
adevărat. Care e cuvântul pentru "mulţumesc"? se întrebă. 

leşi pe poartă, cu Omi înaintea lui. 

Sunt în urma ta, tu, ticălos bleste... Stai puţin! Îţi aminteşti 
ce ţi-ai promis? şi de ce să-l blestemi, chiar şi numai în gând? El 
nu te-a înjurat. Injurăturile sunt pentru cei slabi sau pentru cei 
proşti. Nu-i aşa? 

Fiecare lucru la timpul lui. E destul că îl pândeşti. Tu o ştii şi 
o ştie şi el la fel de bine. Să nu faci nici o greşeală, el înţelege 
foarte limpede totul. 


KKK 


Blackthorne cobora dealul între cei patru samurai. Portul 
încă nu se zărea. Mura mergea discret la zece paşi în urma lor, 
iar Omi în faţă. 

Au de gând să mă bage din nou sub pământ? se întrebă. De 
ce au vrut să-mi lege mâinile? N-a spus Omi ieri - lisuse 
Cristoase, ieri a fost? - "Dacă te porţi cum se cuvine nu vei mai 
fi băgat în groapă. Dacă te porţi cuviincios, mâine un alt om va 


ieşi de acolo. Probabil. Poate mai mulţi." Nu asta a spus? M-am 
purtat cum se cuvine? Mă întreb ce face Croocg. Flăcăul trăia 
când l-au cărat în casa în care a stat echipajul prima oară. 

Blackthorne se simţea mai bine astăzi. Baia, somnul şi 
hrana proaspătă începuseră să-l întremeze. Ştia că, dacă avea 
grijă să se odihnească, doarmă şi mănânce, într-o lună ar fi fost 
în stare să alerge sau să înoate o milă, să comande o navă de 
război şi să facă cu ea înconjurul lumii 

Nu te gândi încă la asta! Astăzi cruţă-ţi doar puterile. O lună 
nu înseamnă prea mult, nu? 

Mersul în josul dealului şi prin sat îl obosiră. Eşti mai slab 
decât gândeai... Nu, eşti măi puternic decât gândeai, îşi porunci. 

Catargele lui Erasmus ţâşniră deasupra acoperişurilor de 
ţiglă şi inima începu să-i bată mai tare. În faţă, strada făcu o 
cotitură urmând conturul dealului, cobori în piaţă şi se termină. 
Un palanchin cu perdeluţe stătea în soare. Cei patru purtători, 
doar cu bucata de pânză înfăşurată în jurul şoldurilor, stăteau pe 
vine alături, scobindu-se nepăsători în dinţi. Când îl văzură pe 
Omi, toţi se aşezară în genunchi, aplecându-se adânc. Omi abia 
dacă făcu un semn din cap când trecu pe lângă ei, dar chiar 
atunci o fată ieşi pe poartă îndreptându-se spre palanchin şi el 
se opri. 

O slujnică tânără alerga să ţină o umbrelă verde în dreptul 
fetei. Omi se înclină, fata se înclină, şi amândoi începură să-şi 
vorbească fericiţi. Aroganţa trufaşă dispăruse de pe chipul lui 
Omi. 

Fata purta un chimonou de culoarea piersicii, o cingătoare 
lată, aurie şi papuci în curele, aurii. Blackthorne o văzu 
aruncându-şi privirea spre el. Era limpede că ea şi Omi vorbeau 
despre el. Nu ştia cum să reacționeze sau ce să facă, aşa că nu 
făcu nimic, aşteptă doar liniştit, bucurându-se de priveliştea, de 
puritatea şi căldura prezenţei ei. Se întrebă dacă ea era iubita 
sau soţia lui Omi. 

Omi o întrebă ceva şi ea răspunse fluturându-şi evantaiul 
verde, care străluci şi dansă în lumina soarelui. Râsu-i era 
melodios şi graţia desăvârşită. Omi zâmbea şi el, apoi se 
întoarse pe călcâie şi se îndepărtă, devenind încă odată 
samurai. 

Blackthorne îl urmă. Când trecu pe lângă ea, privirea ei era 
fixată asupra lui şi el spuse: 


— Konnichi wa. 

— Konnichi wa, Anjin-san, răspunse ea şi vocea ei îi 
pătrunse în suflet. 

Nu era mai înaltă de cinci picioare, dar era desăvârşită. 
Când se înclină uşor, briza îi îndepărtă chimonoul de mătase de 
deasupra, dezvelindu-i marginile chimonoului de dedesubt, de 
culoarea purpurei, pe care el îl găsi surprinzător de ispititor. 

Parfumul fetei încă îl învăluia când dădu colţul străzii. Văzu 
chepengul şi pe Erasmus. Şi galera. Fata dispăru din mintea lui. 

De ce bocaporturile tunurilor sunt goale? Unde sunt tunurile 
noastre şi ce naiba caută o galeră de sclavi aici şi ce s-a 
întâmplat în groapă? 

Fiecare lucru la timpul lui. Mai întâi Erasmus: ciotul 
arborelui trichet, luat de furtună, arăta urât. Asta nu contează, 
gândi. Am putea să-l scoatem în larg uşor. Am dezlega 
parâmele, curenţii de aer din timpul nopţii şi refluxul ne-ar purta 
fără zgomot, şi am putea s-o canarisim mâine pe celălalt țărm al 
insuliţei aceleia. Jumătate de zi, atât ne-ar trebui să montăm 
arborele de rezervă, apoi, toate pânzele sus, şi pornim în larg. 
Poate că ar fi mai bine să nu ancorăm, ci să o ştergem spre ape 
mai sigure. Dar cine o s-o manevreze? Nu te poţi descurca de 
unul singur. 

De unde a venit galera aceea cu sclavi? şi de ce este aici? 
Zărea grupuri de samurai şi marinari jos, la debarcader. Galera 
cu şaizeci de vâsle - câte treizeci de fiecare parte - era bine 
îngrijită, ramele aşezate meticulos, gata de plecare imediată, şi 
se cutremură fără să vrea. Ultima oară când văzuse o galeră 
fusese cu doi ani în urmă pe Coasta de Aur, când flota lui se 
pregătea să iasă în larg, toate cele cinci corăbii laolaltă. Era o 
galeră comercială portugheză de coastă, bogată, ce zburase pe 
lângă ei împotriva vântului, Erasmus nu putuse să o ajungă ca 
s-o captureze sau s-o scufunde. 

Blackthorne ştia bine coasta Africii de Nord. Fusese pilot şi 
căpitan de navă timp de zece ani la Societatea Londoneză a 
Negustorilor Berberi, societate pe acţiuni ce pregătea 
soldaţi-negustori ca să străpungă blocada spaniolă şi să facă 
negoţ pe Coasta Berberă. Pilotase corăbii de-a lungul coastelor 
Africii de Vest şi de Nord, până spre sud, la Lagos, şi către nord 
şi est prin vicleana Strâmtoare Gibraltar - patrulată într-una de 
spanioli - până la Salerno, în regatul Neapolelui. Mediterana era 


periculoasă pentru corăbiile engleze şi olandeze. Acolo se aflau 
în număr mare corăbii de război duşmane, spaniole şi 
portugheze, şi ceea ce era şi mai rău, otomanii, necredincioşii 
turci, împânzeau apele cu galere cu sclavi şi cu nave de război. 

Aceste călătorii fuseseră foarte profitabile pentru el şi-şi 
cumpărase propria sa navă, un bric de o sută cincizeci de tone, 
ca să facă negoţ pe cont propriu. Dar aceasta se scufundase şi 
pierduse totul. Fuseseră prinşi la adăpost, în apele fără vânt ale 
Sardiniei, când o galeră otomană apăruse din senin. Lupta 
fusese cruntă şi, spre apusul soarelui, nava duşmană îi lovise cu 
pintenul, îi agăţase şi trecuse iute la abordaj... Nu uitase 
strigătele de "Alaaaaah" scoase de corsari în timp ce săreau, 
peste bordul navei sale. Erau înarmaţi cu săbii şi muschete. Işi 
regrupase oamenii, primul atac fusese respins, dar al doilea îi 
copleşise şi poruncise să se dea foc magaziei de muniții. Corabia 
lui era în flăcări şi hotărâse că era mai bine să moară decât să 
fie pus la vâsle. Avusese întotdeauna o groază cumplită de a nu 
fi prins viu şi făcut sclav pe o galeră, soartă deloc neobişnuită 
pentru un marinar captiv. 

Când depozitul de muniții sărise în aer, explozia sfărâmase 
fundul navei sale şi distrusese o parte din galera corsară, iar în 
învălmăşeală, reuşise să înoate până la barcaz şi scăpase cu 
patru oameni din echipaj. Pe cei care nu putuseră să înoate 
până la el fusese nevoit să-i părăsească şi încă îi mai răsunau în 
minte strigătele lor de ajutor, în numele Domnului. Dar, în ziua 
aceea, Dumnezeu îşi întorsese faţa de la ei, aşa că pieriseră sau 
ajunseseră puşi la vâsle. Dar Dumnezeu nu-şi întorsese faţa de 
la Blackthorne şi de la ceilalţi patru şi, astfel, ei izbutiseră să 
ajungă la Cagliari, în Sardinia, iar de acolo acasă, fără nici un 
ban. 

Asta se-ntâmplase cu opt ani în urmă, în acelaşi an în care 
izbucnise iarăşi ciuma în Londra. Ciuma, foametea şi răscoalele 
celor care nu aveau de lucru şi mureau de foame. Fratele său 
mai mic cu familia lui fuseseră seceraţi. Propriul său fiu, primul 
născut, pierise. Dar, în timpul iernii, ciuma încetase, iar el 
obținuse cu uşurinţă o nouă navă şi plecase pe mare să-şi 
refacă averea. Mai întâi în slujba Societăţii Londoneze a 
Negustorilor Berberi. Apoi un drum spre Indiile de Vest, în 
urmărirea spaniolilor. După asta, ceva mai bogat, navigase în 
slujba lui Kees Veerman, olandezul, în cea de a doua lui 


călătorie în căutarea legendarei Căi de Nord-Est către Chitai şi 
Insulele cu Mirodenii ale Asiei, cale ce se credea a fi în Mările de 
Gheaţă, la nord de Rusia ţaristă. Căutaseră timp de doi ani, apoi 
Kees Veerman murise în pustiul arctic laolaltă cu mai bine de 
optzeci la sută din echipaj, iar Blackthorne se întorsese aducând 
restul oamenilor acasă. Apoi, în urmă cu trei ani, fusese chemat 
de nou înfiinţata Companie Olandeză a Indiilor de Est să 
conducă prima lor expediţie spre Lumea Nouă. Se şoptea în 
taină că ei făcuseră rost, la un preţ uriaş de o carte-pilot 
portugheză, de contrabandă, care, probabil, dezvăluia secretele 
Strâmtorii Magellan şi voiau s-o verifice. Bineînţeles, negustorii 
olandezi ar fi preferat să folosească unul dintre proprii lor piloţi, 
dar nu exista nici unul care să se poată compara cu cei englezi, 
instruiți de deținătoarea monopolului, Trinity House, iar valoarea 
colosală a acestei cărţi-pilot îi obligase să-şi încerce norocul cu 
Blackthorne. El fuse însă o alegere desăvârşită: era cel mai bun 
pilot protestant în viaţă, mama lui fusese olandeză şi el vorbea 
olandeza la perfecţie. Blackthorne primise plin de entuziasm şi 
se-nvoise ca plata să fie a cincisprezecea parte din toate 
profiturile şi, aşa cum era obiceiul, jurase solemn, în faţa lui 
Dumnezeu, credinţă faţă de Companie, şi se legase să ducă 
flota până la capătul drumului şi să le-o aducă înapoi acasă. 

Pe Dumnezeul meu, am s-o duc pe Erasmus acasă, gândi 
Blackthorne. Cu atâţia oameni câţi El o să lase în viaţă. 

Acum traversau piaţa, iar el îşi desprinse ochii de pe galeră 
şi văzu trei samurai păzind chepengul. Mâncau cu-ndemânare 
din castronaşe, cu beţişoare de lemn, aşa cum îi văzuse adesea, 
dar cu care el nu reuşise să se descurce. 

— Omi-san! Prin semne îi arătă că voia să meargă la 
chepeng doar să-şi strige prietenii. Numai pentru o clipă. 

Dar Omi dădu din cap, spuse ceva ce el nu înţelese şi-şi 
continuă drumul prin piaţă, în jos, spre plajă, pe lângă cazan şi 
mai departe până la debarcader. Blackthorne îl urmă supus. 
Fiecare lucru la timpul său, îşi spuse. Fii liniştit. 

Odată ajunşi la debarcader, Omi se întoarse şi strigă spre 
samuraii de pază de la chepeng. Blackthorne îi văzu ridicând 
chepengul şi privind în jos. Unul dintre ei făcu un semn spre 
nişte ţărani care aduseră scara şi un hârdău cu apă proaspătă 
pe care-l coborâră în groapă. Cel gol îl luară înapoi sus. La fel şi 
hârdăul-latrină. 


lată! Dacă ai răbdare şi le faci jocul, după legile lor, poţi 
să-ţi ajuţi echipajul, gândi mulţumit. 

Grupuri de samurai erau adunate lângă galeră. Un bătrân 
înalt stătea deoparte. Din respectul pe care daimyo-ul Yabu i-l 
arăta şi din felul cum ceilalţi săreau la cel mai mic semn al lui, 
Blackthorne îşi dădu imediat seama de importanţa lui. Să fie 
regele lor? se întrebă. 

Omi îngenunche cu umilinţă. Bătrânul se înclină pe 
jumătate şi-şi întoarse ochii spre Blackthorne. 

Adunându-şi toată priceperea de care era în stare, 
Blackthorn îngenunche şi-şi lipi mâinile de nisipul 
debarcaderului, aşa cum făcus Omi, plecându-şi capul la fel de 
jos ca el. 

— Konnichi wa, Sama, spuse politicos. 

Îl văzu pe bătrân înclinându-se din nou. 

Urmă o discuţie între Yabu, bătrân şi Omi: Yabu îi vorbi lui 
Mura. Mura arătă spre galeră. 

— Anjin-san. Te rog. Acolo. 

— De ce? 

— Isogi! comandă Omi, făcând semn cu mâna spre galeră. 

— Nu, nu merg la... 

Imediat Omi dădu un ordin şi patru samurai se aruncară 
asupra lui Blackthorne şi-i prinseră braţele. Mura scoase funia şi 
începu să-i lege mâinile la spate. 

— Feciori de căţea, strigă Blackthorne. Nici nu mă gândesc 
să urc la bordul afurisitei ăsteia de nave de sclavi! 

— Madonna! Lăsaţi-l în pace! Hei, voi maimuțe mâncătoare 
de scârnă, lăsaţi nenorocitul ăla în pace! Kinjiru, neh? E pilotul? 
Anjin ka? 

Lui Blackthorne aproape că nu-i venea să-şi creadă 
urechilor. Avalanşa de înjurături în portugheză venise de pe 
puntea galerei. Apoi îl văzu pe bărbat coborând schela de bord. 
Era la fel de înalt ca el şi cam de aceeaşi vârstă, dar cu păr 
negru, ochi negri şi îmbrăcat neglijent în haine de marinar, cu 
floretă şold şi pistoale la cingătoare. Un crucifix bătut în pietre 
scumpe îi atârna la gât. Purta o beretă elegantă şi un zâmbet 
larg îi brăzda faţa. 

— Tu eşti pilotul? Pilotul olandezilor? 

— Da, se auzi Blackthorne răspunzând. 

— Bine. Bine. Eu sunt Vasco Rodrigues, pilotul acestei 


galere! 

Se întoarse spre bătrân şi-i vorbi într-un amestec de 
japoneză şi portugheză, numindu-l Maimuţă-sama şi uneori 
Toda-sama, dar după cum pronunţa el suna a Toady-sama - 
broscoi. De două ori scoase pistolul, îl îndreptă cu emfază spre 
Blackthorne şi-l băgă iar în cingătoare; vorbea o japoneză 
garnisită cu vulgarităţi picante într-o portugheză de maidan, pe 
care numai marinarii o puteau înţelege. 

Hiro-matsu vorbi scurt, samuraii îi dădură drumul lui Black- 
thorne şi Mura îl dezlegă. 

— Aşa-i mai bine. Ascultă, pilotule, omul ăsta e ca un rege. 
l-am spus că răspund de tine şi c-o să-ţi zbor creierii imediat 
ce-o să tragem o duşcă! Rodrigues se înclină spre Hiro-matsu, 
apoi zâmbi spre Blackthorne. Înclină-te spre Ticălosu-sama. Ca 
în vis, Blackthorne făcu cum i se spusese. 

— Te-nclini ca unu' dintr-ăştia, zise Rodrigues cu o grimasă. 
Chiar eşti pilot? 

— Da. 

— Care e latitudinea Capului Lizard? 

— Patruzeci şi nouă de grade, cincizeci şi şase minute nord, 
şi atenţie la recifurile ce apar la sud, sud-vest. 

— Dumnezeule, eşti pilotul! Rodrigues îi strânse mâna lui 
Blackthorne cu căldură. Hai la bord. E mâncare, şi rachiu, şi vin, 
şi grog, şi toţi piloţii trebuie să se iubească unii pe alţii, că ei 
sunt sămânţa pământului. Amin! Corect? 

— Da, spuse Blackthorne slab. 

— Când am auzit c-o să ducem un pilot înapoi cu noi, mi-am 
zis: straşnic! Sunt ani de când n-am mai avut plăcerea să 
vorbesc cu un pilot adevărat. Hai la bord. Cum te-ai strecurat 
prin Malacca? Cum ai scăpat de patrulele noastre din Oceanul 
Indian, ei? Al cui rutter l-ai furat? 

— Unde, mă duci? 

— La Osaka. Înălţimea sa, Marele Călău în persoană, vrea 
să te vadă. 

Blackthorne simţi cum îl cuprinde iar panica. 

— Cine? 

— Toranaga! Stăpânul celor Opt Provincii, care dracu' or fi 
astea! daimyo- ul cel mai mare al Japoniei; un daimyo e ca un 
rege sau ca un senior feudal, ba chiar mai mult. Toţi sunt nişte 
tirani. 


— Ce vrea de la mine? 

— Nu ştiu, dar de-asta suntem noi aici şi, dacă Toranaga 
vrea să te vadă pe tine, pilotule, are să te vadă. Se zice că are 
un milion de apucaţi de ăştia cu ochi înguşti, care ar fi în stare 
să moară pentru cinstea de a-l şterge la buci, dacă asta ar fi 
plăcerea lui! "Toranaga vrea ca tu să aduci înapoi pilotul, 
Vasco", a spus tălmaciul lui. "Să-l aduci pe pilot şi încărcătura 
navei. Du-l pe bătrânul Toda Hiro-matsu acolo să cerceteze 
nava... " O, da, pilotule, totul e confiscat, aşa am auzit, corabia 
ta şi tot ce e în ea! 

— Confiscată? 

— Poa' să fie un zvon. Japonezii iau uneori cu o mână şi dau 
înapoi cu cealaltă sau se prefac că nu au dat niciodată porunca 
asta. E greu să-i înţelegi pe ticăloşii ăştia sfrijiţi! 

Blackthorne simţi ochii reci ai japonezilor sfredelindu-l şi 
încercă să-şi ascundă teama. Rodrigues îi urmări privirea. 

— Da, încep să se neliniştească. E timp destul pentru vorbă. 
Haide la bord. 

Se întoarse, dar Blackthorne îl opri. 

— Ce-i cu prietenii mei, cu echipajul meu? 

— Care? 

Blackthorne îi spuse pe scurt despre groapă. Rodrigues îl 
întrebă pe Omi într-un amestec de cuvinte japoneze şi 
portugheze. 

— Zice c-o să fie bine cu ei. Ascultă, nici eu, nici tu nu mai 
putem face nimic acum. Trebuie să ai răbdare, niciodată nu poţi 
să ştii la ce să te aştepţi de la un japonez, au şase feţe şi trei 
inimi. Rodrigues se înclină ca un curtean european spre 
Hiro-matsu. Aşa ne înclinăm noi în Japonia. De parcă am fi la 
curtea Preacurviei Sale Filip al II-lea, băga-l-ar Dumnezeu mai 
repede în groapă pe spaniol! 

Se îndreptă spre punte. Spre uluirea lui Blackthorne, nu 
erau nici lanţuri, nici sclavi. 

— Ce-i cu tine? ţi-e rău? întrebă Rodrigues. 

— Nu, am crezut că e o galeră cu sclavi. 

— N-au d-ăştia în Japonia, nici măcar în ocnă. Ţicniţi, dar 
asta e! Aşa ţicniţi n-ai mai văzut tu niciodată şi eu am străbătut 
lumea de vreo trei ori. Avem samurai la rame. Sunt soldaţi, 
soldaţii borţosului bătrân şi n-ai văzut niciodată sclavi care să 
tragă mai bine la rame, sau bărbaţi care să lupte mai bine. 


Rodrigues râse. Trag de le ies ochii la rame şi eu îi îmboldesc pe 
ticăloşi doar ca să-i văd cum îi trec toate apele. Nu pleacă de la 
vâsle niciodată. Am făcut tot drumul de la Osaka - trei sute de 
mile marine în cap - în patruzeci de ceasuri. Hai jos. Plecăm 
îndată. Sigur ţi-e bine? 

— Da. Da, cred că da. Blackthorne privea spre Erasmus. Era 
ancorată la o sută de iarzi mai încolo. Pilotule, ce zici, nu e nici o 
şansă să mergem pe navă? Nu m-au mai lăsat să mă întorc la 
bord, n-am haine şi ei au sigilat-o în momentul în care am sosit. 
Te rog. 

Rodrigues cercetă atent corabia. 

— Când ai pierdut arborele trinchet? 

— Chiar înainte de-a acosta aici. 

— Mai ai unul de rezervă la bord? 

— Da. 

— În ce port e înregistrată? 

— Rotterdam. 

— A fost construită acolo? 

— Da. 

— Am fost acolo. Bancuri de nisip rele, da-i un port dat 
naibi. Are parâme bune, nava ta. E nouă, până acum n-am mai 
văzut alta ca ea. Ehei, trebuie să fie rapidă, foarte rapidă. Greu 
să te descurci cu ea. Rodrigues îşi îndreptă privirile spre el. Poţi 
să-ţi iei iute boarfele? Întoarse clepsidra de jumătate de oră, 
care şe găsea lângă cea de o oră, amândouă prinse de 
habitaclu. 

— Da. 

Blackthorne încerca să nu i se citească pe faţă speranţa. 

— Cu o condiţie, pilotule. Nici o armă, ascunsă în mânecă 
sau în altă parte. Cuvântul tău de pilot. Le-am spus maimuţoilor 
că răspund de tine. 

— De acord. Blackthorne privea nisipul scurgându-se încet 
prin gâtul Clepsidrei. 

— Pilot sau nu, dacă încerci cea mai mică înşelăciune, îţi 
zbor creierii, sau îţi tai beregata. Dacă mă-nvoiesc. 

— Îţi dau cuvântul meu, de la pilot la pilot, pe Dumnezeu. Şi 
să-i ia ciuma pe spanioli! 

Rodrigues zâmbi şi-l bătu călduros pe spate. 

— Începi să-mi placi, englezule. 

— De unde ştii că sunt englez? întrebă Blackthorne, fiind 


sigur că portugheza lui era fără cusur şi că nimic din ceea ce 
spusese nu l-ar fi deosebit de un olandez. 

— Sunt un ghicitor. Ca toţi piloţii, râse Rodrigues. 

— Ai vorbit cu preotul? Părintele Sebastio ţi-a spus? 

— Nu stau de vorbă cu popii, dacă nu-i musai. O dată pe 
săptămână e mai mult decât destul pentru orice bărbat. 
Rodrigues scuipă într-un canal de scurgere şi se îndreptă spre 
pasarela dinspre chei. Toady-sama! /kimasho-ka? 

— Ikimasho, Rodrigu-san.Ima. 

— Ima, să fie. Rodrigues se uită căzut pe gânduri la 
Blackthorne. /ma înseamnă "acum", "imediat". Trebuie să 
plecăm imediat, englezule. 

Nisipul se strânsese deja într-o mică grămăjoară aproape 
perfectă pe fundul clepsidrei. 

— Vrei să-l întrebi, te rog, dacă pot merge la navă? 

— Nu, englezule. N-o să-l întreb nici pe naiba. 

Dintr-o dată Blackthorne se simţi gol pe dinăuntru. Şi foarte 
bătrân. Îl urmări pe Rodrigues cum se îndrepta spre balustrada 
dunetei şi strigă spre un marinar scund, elegant, care stătea pe 
puntea ridicată de la proră. 

— Hei, căpitan-san. Ikimasho? Toţi samuraii la bordu' /ma! 
Ima, wakarimasu ka? 

— Hai, Anjin-san. 

Imediat Rodrigues sună de şase ori clopotul navei, tare, iar 
căpitan- san începu să strige ordine către marinarii şi samuraii 
de pe țărm şi de pe navă. Marinarii de jos urcară în grabă pe 
punte să facă pregătirile de plecare şi, în învălmăşeala 
disciplinată, controlată, Rodrigues îl luă încet pe Blackthorne de 
braţ; şi-l împinse spre pasarela de la tribord, îndepărtându-l de 
mal. 

— Jos e o bărcuţă, englezule. Nu fugi, nu te uita în jur şi nu 
da nici o atenţie la nimeni, afară de mine. Dacă îţi spun să te 
întorci, fă-o iute. 

Blackthorne traversă puntea, cobori schela de bord şi se 
îndreptă spre mica barcă japoneză. Apoi auzi voci mânioase în 
urma lui şi-şi simţea părul făcându-i-se măciucă, pentru că 
pretutindeni pe navă erau o mulţime de samurai, unii înarmaţi 
cu arcuri şi săgeți, câţiva cu muschete. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa lui, căpitan-san, eu 
răspund de el. Eu, Rodrigu-san, ichi ban Anjin-san jur pe numele 


Fecioarei! Wakarimasu ka? se auzi peste celelalte voci, dar ele 
deveneau tot mai mânioase. 

Blackthorne era gata să urce în bărcuţă şi văzu că n-avca 
furcheţi. Nu ştiu să vâslesc ca ei, îşi spuse. Nu pot folosi barca! E 
prea departe ca să înot. Sau nu? 

Şovăi, măsurând distanţa. Dacă ar fi fost în deplinătatea 
puterilor lui n-ar fi aşteptat nici o clipă. Dar acum? 

În spatele lui se auzeau paşi coborând cu zgomot pasarela 
şi trebui să-şi înfrângă impulsul de a se întoarce. 

— Aşază-te la pupă, îl auzi pe Rodrigues. Grăbeşte-te! 

Făcu cum i se spusese şi Rodrigues sări sprinten în barcă, 
înşfăcă ramele şi, rămânând tot în picioare, vâsli cu mare 
îndemânare. 

Un samurai era în capul scării de bord, foarte neliniştit, şi 
alţi doi erau lângă el cu arcurile pregătite. Căpitanul samurai 
strigă, fără îndoială chemându-i să se întoarcă. 

La câţiva iarzi de navă, Rodrigues întoarse capul. 

— Mergem doar pân' acolo, îi strigă căpitanului, arătând 
spre Erasmus. Strânge samuraii pe galeră! Işi întoarse hotărât 
spatele spre nava lui şi continuă să vâslească, mânuind ramele 
ca japonezii, stând în picioare în mijlocul bărcii. 

— Să-mi spui dacă-şi pun săgeți în arcuri, englezule! 
Urmăreşte-i foarte atent. Ce fac acum? 

— Căpitanul e foarte furios. Nu te bagi în vr-un necaz? 

— Dacă nu ieşim în larg la-ntorsul clepsidrei, bătrânul 
Toady ar putea găsi pricină să se plângă. Ce fac arcaşii? 

— Nimic. Ascultă ce le spune căpitanul. El pare nehotărât. 
Nu... Acum unul dintre ei scoate o săgeată. 

Rodrigues se pregăti să se oprească. 

— Madonna, ţintesc afurisit de bine ca să mergi la noroc... E 
deja în arc? 

— Da... dar stai puţin! Căpitanul a... cineva a venit la el, un 
marinar, cred. Parcă l-ar întreba ceva despre navă. Căpitanul se 
uită spre noi. Îi spune ceva omului cu săgeata. Acum omul o 
pune înapoi în tolbă. Marinarul arată ceva pe punte. 

Rodrigues trase repede cu coada ochiului ca să fie sigur şi 
respiră mai uşurat. 

— Ăsta-i unul dintre ofiţeri. O să-i trebuiască o jumătate de 
ceas să-şi aranjeze vâăslaşii. 

Blackthorne aşteptă, distanţa creştea. 


— Căpitanul se uită din nou spre noi. Nu, suntem în 
siguranţă. A plecat, dar unul dintre samurai ne urmăreşte. 

— Treaba lui. Rodrigues se linişti, dar nu slăbi ritmul, nici nu 
se uită înapoi. Nu-mi place să fiu cu spatele spre samurai, mai 
cu seamă când au arme în mâini, da' cred să fi văzut vreodată 
pe vreunul fără. Toţi sunt nişte ticăloşi! 

— De ce? 

— Le place să omoare, englezule. E obiceiul lor, dorm cu 
săbiile lângă ei. Asta e o ţară grozavă, dar samuraii sunt 
periculoşi ca viperele, ba şi mai răi la vedere. 

— De ce? 

— Nu ştiu de ce, englezule, dar aşa sunt ei, răspunse 
Rodrigues bucuros să stea de vorbă cu unul de-al său. Sigur că 
toţi japonezii sunt altfel decât noi - nu simt durerea sau frigul ca 
noi - dar samuraii sunt chiar mai răi. Nu se tem de nimic, iar de 
moarte cel mai puţin. De ce? Numai Dumnezeu ştie, da' ăsta-i 
adevărul. Dacă superiorii lor spun "omoară", ei omoară; dacă 
spun "mori", ei se aruncă în săbii sau îşi despică burţile. Omoară 
sau mor cu aceeaşi uşurinţă cu care ne pişăm noi. Şi femeile 
sunt samurai, englezule. Ele omoară ca să-şi apere stăpânii, 
aşa-şi numesc ele soţii, sau îşi pun capăt zilelor, dacă li se 
porunceşte. O fac tăindu-şi beregata. Aici un samurai poate să-i 
ordone soţiei sale să se omoare şi ea trebuie s-o facă, e lege. 
Madonna, femeile sunt totuşi altceva, o altă specie, englezule, 
nimic pe pământ nu e ca ele, dar bărbaţii... samuraii sunt reptile 
şi cel mai sigur e să te porţi cu ei ca şi cu şerpii veninoşi. Te 
simţi bine acum? 

— Da, mulţumesc. Niţel vlăguit, dar e-n ordine. 

— Cum a fost călătoria ta? 

— Grea. Spune-mi, ei, samuraii, cum ajung să fie samurai? 
E destul să-şi pună două săbii şi să-şi taie părul aşa? 

— Trebuie să te naşti samurai. Bineînţeles, există mai multe 
ranguri de samurai, de la daimyo din vârful mormanului de 
scârnă până la ceea ce noi am numi pedestraşi. E mai mult un 
rang care se moşteneşte, ca la noi. Mai de mult, aşa mi s-a spus, 
era şi aici ca acum în Europa: ţăranii puteau să ajungă soldaţi şi 
soldaţii ţărani, cu urmaşi cavaleri şi nobili, chiar şi regi. Unii 
soldaţi-ţărani s-au ridicat până la cele mai înalte ranguri. Taiko a 
fost unul. 

— Cine-i ăsta? 


— Marele Despot, cârmuitorul întregii Japonii, Marele Ucigaş 
al tuturor timpurilor, o să-ţi povestesc într-o zi despre el. A murit 
în urmă cu un an şi acum arde în focul iadului. Rodrigues scuipă 
peste bord. Acum, ca să fii samurai, trebuie să te naşti aşa. 
Totul se moşteneşte, englezule. Madonna, habar n-ai tu ce preţ 
pun ei pe moştenire, familie, rang şi pe altele de felul ăsta. Ai 
văzut cum se pleacă Omi în faţa diavolului de Yabu şi cum 
amândoi se târăsc în faţa bătrânului Toady-sama. "Samurai" 
vine de la un cuvânt japonez care înseamnă "a sluji". Dar, oricât 
se înclină şi fac plecăciuni în faţa celui de deasupra, ei tot 
samurai rămân, cu anume înlesniri de samurai. Ce mai e pe 
punte? 

— Căpitanul sporovăie cu un alt samurai şi arată spre noi. 
Ce înlesniri au? 

— Aici samuraii conduc totul, stăpânesc totul. Au codul lor 
de onoare şi tabelele lor de legi. Trufaşi? Madonna, nici nu-ţi 
închipui! Cel mai de jos dintre ei poate, după lege, să omoare pe 
orice ne-samurai, pe orice bărbat, femeie sau copil, pentru orice 
pricină sau fără nici una. Pot să omoare, după lege, doar ca să-şi 
încerce tăişul spurcatelor lor de săbii, i-am văzut cu ochii mei, şi 
au cele mai bune săbii din lume. Mai bune decât oţelul de 
Damasc. Ce mai face păcătosul ăla? 

— Ne priveşte şi-atât. Acum ţine arcul pe spate. 

Blackthorne fu scuturat de un fior. 

— Îi urăsc pe ticăloşii ăştia mai mult decât pe spanioli. 
Rodrigues râse iar, în timp ce trăgea la vâsle. De vrei s-o ştii 
pe-a dreaptă, mi se rupe de ei! Da', dacă vrei să te îmbogăţeşti 
repede, trebuie să lucrezi cu ei, pentru că ei stăpânesc totul. 
Sigur ţi-e bine? 

— Da, mulţumesc. Ce spuneai? Samuraii stăpânesc totul? 

— Da. Întreaga ţară e împărţită în caste, ca în India. 
Samuraii, în vârf, ţăranii după ei. Rodrigues scuipă peste bord. 
Numai ţăranii pot să aibă pământ. Înţelegi? Dar samuraii au 
toate produsele. Ei au toată recolta de orez, şi asta-i cea mai 
importantă, iar o parte din ea o dau înapoi ţăranilor. Numai 
samurailor li se îngăduie să poarte arme. Oricine atacă un 
samurai, afară de un alt samurai, este socotit răzvrătit şi este 
pedepsit pe loc cu moartea. Şi, dacă cineva vede un astfel de 
atac şi nu dă de ştire imediat, devine la fel de vinovat. O dată cu 
ei şi nevestele lor, ba chiar şi copiii. Întreaga familie e 


condamnată la moarte dacă unul dintre ei nu anunţă. Pe Sfânta 
Fecioară, samuraii sunt stirpea lui Satan! Am văzut copii 
ciopârţiţi bucățele. Rodrigues tuşi şi scuipă. Dar chiar şi aşa, 
dacă ştii un lucru sau două, ţara asta e raiul pe pământ. Işi 
aruncă privirea spre galeră, să se încredinţeze cu proprii-i ochi, 
apoi zâmbi larg. Ei, englezule, nimic nu e mai grozav ca o 
plimbare cu barca în jurul portului, nu? 

Blackthorne râse. Povara anilor dispăruse în timp ce se lăsa 
furat de mişcarea atât de familiara a valurilor, de mirosul sărat 
al mării, pescăruşii strigând şi jucându-se deasupra lor, de 
senzaţia de libertate şi sentimentul izbânzii mult aşteptate. 

— Am crezut că n-o să m-ajuţi să ajung la Erasmus! 

— Asta-i nenorocirea cu voi, englezule. N-aveţi deloc 
răbdare. Ascultă, aici nu-i rogi nimic pe japonezi, samurai sau 
altceva, ei sunt toţi la fel. Dacă o faci, au să şovăie, apoi îl 
întreabă pe mai-marele lor. Aici trebuie să o faci. Sigur, râsu-i 
viguros pluti peste valuri, uneori poţi să fii omorât dacă o faci 
cum nu trebuie 

— Vâsleşti foarte bine. Mă gândeam cum să folosesc 
ramele când ai venit tu. 

— Doar nu credeai c-o să te las să te duci singur, nu? Cum 
te cheamă? 

— Blackthorne, John Blackthorne. 

— Ai fost vreodată în nord, englezule? În nordul îndepărtat? 

— Am fost cu Kees Veerman pe Der Lifle. Acum opt ani. A 
fost a doua mea călătorie în căutarea Căii de Nord-Est. De ce? 

— Mi-ar plăcea să-mi spui despre asta şi despre toate 
locurile pe unde ai fost. Crezi c-au să-l găsească vreodată? 
Drumul de nord, către Asia, prin est sau vest? 

— Da. Voi şi spaniolii blocaţi ambele rute de sud, aşa că noi 
trebuie să-l găsim. Noi sau olandezii. De ce? 

— Şi-ai pilotat şi pe Coasta Berberă, nu? 

— Da. De ce? 

— Şi Tripoli îl ştii? 

— Mai toţi piloţii au fost acolo. De ce? 

— Am ştiut eu că te-am mai văzut cândva. Da, s-a 
întâmplat la Tripoli. Cineva mi te-a arătat. Faimosul pilot englez! 
Care a mers cu exploratorul olandez Kees Veerman, în Mările de 
Gheaţă, şi care, cândva, a fost căpitan în escadra lui Drake, nu? 
Când cu Armada. Câţi ani aveai atunci? 


— Douăzeci şi patru. Ce făceai la Tripoli? 

— Pilotam un vas englez de corsari. Corabia mea fusese 
luată în Indii de piratul ăsta, Morrow, Henry Morrow era numele 
lui. El mi-a ars corabia până la linia de plutire, după ce-o 
prădase, şi mi-a oferit slujba de pilot - omul lui era nepriceput, 
aşa a spus el -, ştii cum e. Voia ca să mergem de acolo - noi 
făcusem plinul de apă şi plecam din Hispaniola, când m-a prins 
-, să mergem spre sud, de-a lungul continentului, apoi înapoi, 
peste Atlantic, să-ncercăm să capturăm, lângă Canare, 
transportul anual de aur către Spania şi, dacă ne scapă, s-o 
pornim prin Gibraltar spre Tripoli, pentru a încerca alte jafuri şi 
apoi din nou spre nord, către Anglia. A făcut ofertă obişnuită, 
să-mi elibereze camarazii, să le dea hrană şi bărci, dacă eu 
primeam să le fiu pilot. Am spus: "Bineînţeles, de ce nu? Numai 
să nu atacăm nici o navă portugheză, să mă debarcaţi lângă 
Lisabona şi să nu-mi furaţi cărţile-pilot. Ne-am târguit un timp, 
ca de obicei, ştii cum e. Apoi eu am jurat pe Sfânta Fecioară şi 
amândoi pe cruce şi asta a fost. Am avut o călătorie bună şi 
ne-au căzut în mână câţiva negustori spanioli bogaţi. Când am 
ajuns în largul Lisabonei, el m-a rugat să rămân pe navă, mi-a 
spus obişnuitele vorbe ale bunei regine Bess, precum că ea va 
da o răsplată de prinţ oricărui pilot portughez care trece în 
slujba ei şi-i va învăţa şi pe ceilalţi din Trinity House tot ce ştie 
el, şi că-i va plăti cinci mii de guinee pentru cartea-pilot a 
Strâmtorii Magellan sau a Capului Bunei Speranţe. Zâmbetul lui 
Rodrigues era larg, dinţii albi şi puternici, barba şi mustaţa bine 
îngrijite. Nu le-aveam. Cel puţin aşa i-am spus. Morrow şi-a ţinut 
cuvântul, aşa cum ar trebui să facă toţi piraţii. M-a lăsat la țărm 
cu cărţile mele pilot - bineînţeles că pusese să fie copiate, deşi 
el însuşi nu ştia să citească sau să scrie şi chiar mi-a dat partea 
mea din banii jefuiţi. Ai navigat vreodată cu el, englezule? 

— Nu. Regina i-a dat titlul de cavaler acum câţiva ani. N-am 
fost niciodată pe vreuna dintre corăbiile lui. Mă bucur c-a fost 
cinstit cu tine. 

Se apropiau de Erasmus. Samuraii se uitau în jos, spre ei, 
curioşi. 

— Asta a fost pentru a doua oară când am pilotat pentru 
eretici. Prima oară n-am fost aşa de norocos. 

— Oh? 

Rodrigues puse vâslele la locul lor, barca făcu o uşoară 


mişcare laterală şi el apucă parâmele de abordaj. 

— Mergem sus, dar mă laşi pe mine să vorbesc. 

Blackthorne începu să urce, în timp ce pilotul celalalt lega 
bine barca. Rodrigues fu primul pe punte. Se înclină ca un 
curtean. 

— Konnichi wa pentru toţi sama mâncători de scârboşenii! 

Erau patru samurai pe punte. Blackthorne recunoscu pe 
unul dintre ei care făcuse de pază la chepeng. Încurcaţi, se 
înclinară băţoşi către portughez. Blackthorne îl imită, 
simțindu-se stânjenit, deoarece ar fi preferat să facă o 
plecăciune corectă. 

Rodrigues se îndreptă direct spre scara din tambuchi. 
Sigiliile erau în ordine la locul lor. Unul din samurai i se aşeză în 
cale. 

— Kinjiru, gomen nasai. Este interzis, îmi pare rău. 

— Kinjiru, da? spuse portughezul vădit neimpresionat. Eu 
sunt Rodrigu-san,anjin pentru Toda Hiro-matsu-sama. Sigiliul 
ăsta, spuse el arătând spre pecetea roşie acoperită cu o scriere 
ciudată, e al lui Toda Hiro-matsu-sama ka? 

— lyée, spuse samuraiul clătinând din cap. Kasigi 
Yabu-sama! 

— /y6? spuse Rodrigues. Kasigi Yabu-sama? Eu vin din 
partea lui Toda Hiro-matsu-sama, care e un rege mai mare 
decât ticălosul vostru, şi Toady-sama vine din partea lui 
Toranaga-sama, care e cel mai mare ticălos-sama de pe din 
lumea asta. Neh? Rupse sigiliul de la uşă şi-şi duse mâna la unul 
dintre pistoale. Săbiile erau pe jumătate scoase din teacă şi el îi 
spuse încet lui Blackthorne: Fii gata să părăseşti nava. Apoi se 
adresă samurailor, pe un ton mânios: Toranaga-sama! Arătă cu 
mâna stângă spre steagul care flutura pe propriu-i catarg. 
Wakarimasu ka? 

Samuraii şovăiră, cu săbiile pregătite. Blackthorne se 
pregăti să sară peste bord. 

— Toranaga-sama! Rodrigues izbi uşa cu piciorul, clanţa 
sări zornăind şi uşa zbură la perete. WAKAR/MASU KA? 

— Wakarimasu, Anjin-san. 

Samuraii îşi băgară săbiile în teacă, se înclinară, îşi cerură 
iertare, se înclinară din nou şi Rodrigues spuse răguşit: 

— Aşa-i mai bine, şi porni primul în jos pe scară. 

— Cristoase, Rodrigues, rosti Blackthorne, când erau pe 


puntea inferioară. Aşa faci întotdeauna şi-ţi iese bine mereu? 

— N-o fac decât rareori, spuse portughezul, ştergându-şi 
sudoarea de pe frunte, şi, chiar şi atunci, aş vrea să nu fi 
încercat deloc. 

Blackthorne se rezemă de peretele navei. 

— Mă simt de parcă cineva mi-ar fi tras un picior în burtă. 

— E o singură cale. Trebuie să te porţi ca un rege. Chiar şi 
aşa, niciodată nu ştii la ce să te-aştepţi de la un samurai. Sunt la 
fel de periculoşi ca un popă căcăcios aşezat c-o lumânare între 
buci pe un butoiaş plin pe jumătate cu praf de puşcă. 

— Ce le-ai spus? 

— Toda Hiro-matsu e cel mai mare sfetnic al lui Toranaga, 
el e un daimyo mai mare decât cel de aici. Din pricina asta au 
dat ei înapoi. 

— Cum e Toranaga? 

— E-o poveste lungă, englezule. Rodrigues se aşeză pe o 
treaptă, îşi trase cizma şi-şi frecă glezna. Aproape că mi-am rupt 
piciorul în împuţita ta de uşă. 

— Nu era încuiată. Puteai s-o deschizi pur şi simplu. 

— Ştiu, dar n-ar fi fost acelaşi lucru. Madonna, mai ai o 
grămadă de învăţat! 

— Vrei să mă-nveţi? 

Rodrigues îşi trase din nou cizma pe picior. 

— Asta depinde, spuse el. 

— De ce? 

— O să vedem noi, nu? Numai eu am vorbit până acum, 
ceea ce e corect: eu sunt sănătos, tu nu. Curând o să vină 
rândul tău. Care ţi-e cabina? 

Blackthorne îl studie pentru o clipă. Sub punți era un miros 
greu, stătut. 

— Mulţumesc că m-ai ajutat să ajung la bord. 

Se îndreptă spre pupă. Uşa cabinei sale era descuiată. 
Cabina fusese scotocită şi tot ce se putea mişca de la locul lui 
fusese luat. Nu mai erau nici cărţi, nici haine, nici instrumente, 
nici pene de scris. Cufărul lui de marinar era, de asemeni, 
descuiat. Şi gol. 

Alb de furie, intră în cabina principală, cu Rodrigues, atent 
pe urmele lui. Chiar şi compartimentul secret fusese găsit şi 
prădat. 

— Au luat tot, puii de căţea râioasă! 


— La ce te aşteptai? 

— Nu ştiu. Am crezut... cu toate sigiliile alea... 

Blackthorne se îndreptă spre încăperea tezaurului. Era 
goală. La fel şi magazia de muniții. În cale nu mai erau decât 
baloturile de postav. 

— Să-i ia dracu pe toţi japonezii! Se întoarse în cabina lui şi 
închise trântind cu putere capacul cufărului. 

— Unde sunt? întrebă Rodrigues. 

— Ce? 

— Rutterele tale. Unde-s? 

Blacklhorne îi aruncă o privire tăioasă. 

— Nici un pilot nu se sinchiseşte de haine. Tu ai venit 
pentru cărţile-pilot, nu-i aşa? 

— Da. 

— De ce eşti aşa mirat, englezule? Pentru ce crezi c-am 
venit pe navă? Să te-ajut să iei câteva zdrenţe? Oricum sunt 
jerpelite şi-ţi trebuiesc altele. Am destule ca să-ţi dau şi ţie. Da' 
unde-ţi sunt cărţile-pilot? 

— Au dispărut. Erau în ladă. 

— N-am de gând să ţi le fur, englezule. Vreau doar să le 
citesc şi să le copiez, dacă-i nevoie. O să le păzesc ca pe ochii 
din cap, aşa că n-ai de ce te teme. Vocea i se înăspri. Te rog, 
scoate-le, englezule, nu ne-a rămas dccât foarte puţin timp. 

— N-am de unde. Au dispărut. Erau în lada mea de drum. 

— Nu se poate să le fi lăsat acolo, intrând într-un port 
străin. N-aveai cum să uiţi legea de căpătâi pentru un pilot: să 
le-ascunzi cu grijă şi să le laşi la vedere doar pe cele false. 
Grăbeşte-te! 

— Le-au furat! 

— Nu te cred. Da' o să recunosc că le-ai ascuns foarte bine. 
Le-am căutat două ore şi n-am dat, fir-ai să fii, peste nici o 
urmă. 

— Ce? 

— Ce te miri aşa englezule? Nu face pe nătângu'! Fireşte 
c-am venit aici din Osaka să-ţi cercetez cărţile-pilot! 

— Ai fost deja pe navă? 

— Madonna! spuse Rodrigues neliniştit. Da, bineînţeles, în 
urmă cu două sau trei ceasuri, cu Hiro-matsu, care voia s-arunce 
o privire. El a rupt sigiliile şi apoi, când am plecat, daimyo-ul de 
aici le-a pus din nou. Grăbeşte-te, pentru Dumnezeu, adăugă el. 


Nisipul e pe sfârşite. 

— Le-au furat! Blackthorne îi povesti cum sosiseră aici şi 
cum se trezise pe țărm. Apoi izbi cu piciorul lădiţa de drum şi o 
trimise în celălalt capăt al cabinei, furios pe cei care-i jefuiseră 
nava. Mi le-au furat! Toate hărţile mele! Toate cărţile-pilot! Am 
copii la unele în Anglia, dar cartea mea pilot din călătoria asta 
nu mai e şi... Se opri. 

— Şi cartea-pilot portugheză? Hai, englezule, n-avea cum 
să fie decât portugheză. 

— Da, şi cea portugheză a dispărut. 

Stăpâneşte-te, îşi spuse. S-au dus şi gata. La cine să fie? La 
japonezi? Sau ei le-au dat popii? Fără cărţile-pilot şi fără hărţi nu 
poţi găsi drumul spre casă... N-ai să-ţi mai vezi casa. Nu-i 
adevărat. Poţi să-ţi duci nava acasă, cu grijă şi cu foarte mult 
noroc... Nu fi caraghios! Ai jumătate de glob de străbătut, eşti 
pe pământ duşman, în mâini duşmane şi n-ai nici carte-pilot, nici 
hărţi. O, lisuse, Dumnezeule, dă-mi putere! 

Rodrigues îl urmărea încordat. In cele din urmă spuse: 

— Imi pare rău pentru tine, englezule. Ştiu ce simţi, mi s-a 
întâmplat şi mie o dată. Hoţul era un englez, scufunda-i-s-ar 
nava şi el să ardă pe veci în fundul iadului. Haide, hai să 
ne-ntoarcem pe galeră. 


KKK 


Omi şi ceilalţi rămăseseră pe chei până ce galera ocoli 
promontoriul şi dispăru. Spre apus vălurile nopţii întunecau deja 
cerul purpuriu. Spre răsărit, noaptea unise şi cer şi mare 
laolaltă, făcând orizontul să dispară. 

— Mura, cât îţi trebuie ca să duci toate tunurile înapoi pe 
navă? 

— Dacă muncim toată noaptea, până mâine la amiază, 
Omi-san. Dacă începem în zori, am isprăvi mult înainte de 
asfinţit. Ar fi mai sigur dacă am munci pe timp de zi. 

— Lucraţi la noapte. Adu-l pe preot la groapă imediat. 

Omi aruncă o privire către Igurashi, primul locotenent al lui 
Yabu, care încă mai privea către promontoriu, cu faţa încordată. 
Cicatricea ce-i acoperea orbita goală era umbrită sinistru. 

— Eşti bine-venit la noi, Igurashi-san. Casa mea este 
săracă, dar poate c-o să reuşim să te facem să te simţi bine. 


— Mulţumesc, răspunse bătrânul, întorcându-se spre el, dar 
stăpânul nostru, a spus să mă-ntorc la Yedo de îndată, aşa că 
plec. Îngrijorarea i se citea şi mai mult pe chip. Aş vrea să fiu pe 
galera aceea. 

— Da. 

— Nu-mi convine că Yabu-sama se află acolo având doar 
doi oameni cu el. Gândul ăsta mă-nnebuneşte. 

Arătă către Erasmus. 

— Corabia diavolului, asta este! Atâta bogăţie şi apoi nimic! 

— Chiar nimic, crezi? Seniorul Toranaga n-o să fie bucuros, 
foarte bucuros, de darul seniorului Yabu? 

— Cărpănosul ăla nesătul de putere e aşa de plin de el, 
încât nici măcar n-o să bage de seamă cât argint a furat de la 
stăpânul nostru. 

Unde-ţi sunt minţile? 

— Cred că numai neliniştea pricinuită de primejdia în care 
s-ar putea afla stăpânul nostru te-a îndemnat să spui asemenea 
vorbe. 

— Ai dreptate, Omi-san. N-am vrut să ofensez pe nimeni. Ai 
fost foarte înţelept şi un ajutor nepreţuit pentru stăpânul nostru. 
Poate că ai dreptate şi-n privinţa lui Toranaga, spuse Igurashi, 
dar în sinea lui gândea: Bucură-te de noua-ţi bogăţie, tu, biet 
nebun. Eu îmi cunosc mai bine stăpânul decât tine, iar feuda 
mărită n-o să-ţi aducă nici un folos. Avansarea ta ar fi fost o 
răsplată cinstită pentru corabie, monezi şi arme. Dar ele s-au 
dus acum. Şi din pricina ta stăpânul meu e-n mare primejdie. Tu 
ai trimis vestea şi tu ai spus: "Vedeţi mai întâi barbarii", 
ademenindu-l. Noi trebuia să fi plecat de ieri. Da, acum stăpânul 
meu ar fi fost departe, în siguranţă, cu bani şi arme. Să fii un 
trădător? Lucrezi pentru tine, pentru prostul de taică-tău, sau 
pentru un duşman? Pentru Toranaga, poate? N-are importanţă. 
Poţi să-mi dai crezare, scârnăvie nebună, tu şi ramura ta din 
familia Kasigi n-o să mai faceţi multă vreme umbră pământului. 
Ţi-aş spun-o în faţă, dar atunci ar trebui să te omor şi-ar 
însemna să nesocotesc încrederea stăpânului meu. Nu eu, ci el 
trebuie să spună când. 

— Îţi mulţumesc pentru ospitalitate, Omi-san, spuse. Sper 
să te revăd curând, dar acum voi porni la drum. 

— Ai vrea să faci ceva pentru mine, te rog? Du-i tatălui meu 
urările mele de bine. Ţi-aş rămâne foarte îndatorat. 


— Bucuros. E un om minunat. Şi nu te-am felicitat încă 
pentru noua feudă. 

— Eşti prea bun. 

— Mulţumesc încă o dată, Omi-san. Ridică mâna într-un 
salut prietenesc, făcu semn oamenilor săi şi-şi conduse falanga 
de călăreţi afară din sat. 

Omi se îndreptă către groapă. Preotul era acolo. Văzu că 
era furios şi trăgea nădejde c-o să facă ceva nepotrivit de faţă 
cu toţi şi atunci o să poată să pună să fie biciuit. 

— Preotule, spune barbarilor că or să vină sus, unul câte 
unul. Spune-le că seniorul Yabu a zis că pot să trăiască din nou 
printre oameni. Omi folosea intenţionat un limbaj simplu. Insă la 
cea mai mică încălcare a legii doi dintre ei vor fi aruncaţi înapoi 
în groapă. Trebuie să se poarte cum se cuvine şi să asculte 
toate poruncile. E limpede? 

— Da. 

Omi îl puse pe preot să repete. Când fu sigur că omul 
reţinuse totul exact, îl puse să vorbească celor din groapă. 

Oamenii urcară unul câte unul. Toţi erau înspăimântați. 
Câţiva trebuiră să fie ajutaţi. Unul dintre ei avea dureri foarte 
mari şi urla ori de câte ori cineva îi atingea braţul. 

— Trebuiau să fie nouă. 

— Unul e mort. Cadavrul e acolo jos, în groapă, spuse 
preotul. 

Omi se gândi o clipă. 

— Mura, să arzi cadavrul şi să pui cenuşa împreună cu a 
celuilalt barbar. Pe oamenii aceştia să-i duci în aceeaşi casă în 
care au mai stat. Dă-le legume şi peşte din belşug. Supă de orz 
şi fructe. Să fie spălaţi. Put. Preotule, spune-le că, dacă se 
poartă cum se cuvine şi se supun poruncilor, vor avea mâncare 
tot timpul. 

Omi privi şi ascultă atent. Îi văzu pe toţi recunoscători şi 
gândi mulţumit: Ce tâmpenie! Îi închid doar două zile, apoi le 
dau o nimica toată şi acum sunt în stare să-mi pupe tălpile. Cu 
siguranţă că ar face-o. 

— Mura, învaţă-i să se-ncline cum se cuvine şi ia-i de-aici! 
Apoi se-ntoarse spre preot: Ei bine? 

— Acum plec. Duc la casa mea. Plec din Anjiro. 

— Ai face bine să pleci şi să stai departe pentru totdeauna, 
tu şi orice preot de-al vostru. Poate că rândul viitor, când unul 


ca tine o să vină pe domeniul meu, o să-i facă pe unii dintre 
țăranii sau vasalii mei creştini să se gândească la trădare, spuse 
el ameninţător, folosindu-se cu şiretenie de un vechi şi obişnuit 
motiv de care se foloseau samuraii anti-creştini spre a stăvili 
răspândirea dogmei străine pe feudele lor, pentru că, deşi 
preoţii străini erau apăraţi de lege, convertiţii lor japonezi nu 
erau. 

— Creştinii, buni japonezi. Totdeauna. Numai buni vasali. 
Niciodată avut gânduri rele. Nu. 

— Sunt bucuros s-o aud. Nu uita că feuda mea se întinde pe 
douăzeci de ri în orice direcţie. Inţelegi? 

— Inţeleg. Da. Inţeleg foarte bine. 

Privi cum omul se înclină rigid - chiar şi preoţii barbari 
trebuie să aibe bune maniere - şi plecă. 

— Omi-san? spuse unul dintre samuraii săi. Era tânăr şi 
foarte chipeş. 

— Da. 

— Vă rog, iertaţi-mă, ştiu că n-aţi uitat, dar Masijiro-san 
este încă în groapă. 

Omi se îndreptă spre chepeng şi se uită scrutător în jos, 
spre samurai. Imediat omul fu în genunchi, plecându-se cu mult 
respect. 

Cele două zile îl îmbătrâniseră. Omi îi cântări serviciile din 
trecut, apoi luă pumnalul din cingătoarea samuraiului tânăr şi-l 
aruncă în groapă. 

La capătul scării, Masijiro se uita la pumnal fără să-şi 
creadă ochilor. Lacrimi începură să-i curgă pe obraz. 

— Nu merit această onoare, Omi-san, spuse el umil. 

— Da. 

— Mulţumesc. 

Tânărul samurai de lângă Omi spuse: 

— Pot să vă rog să i se îngăduie să-şi facă seppuku aici, pe 
plajă? _ 

— Nu şi-a îndeplinit datoria în groapă. In groapă să rămână. 
Porunceşte sătenilor s-o astupe. Şterge toate urmele ei. Barbarii 
au pângărit-o. 


KKK 


Kiku râse şi dădu din cap. 


— Nu. Omi-san, îmi pare rău, dar, te rog, pentru mine nu 
mai vreau nici un strop de sake în plus, altfel o să mi se desfacă 
părul şi-o să cad pe jos, şi-atunci ce-o să se-ntâmple cu noi? 

— O să cad şi eu cu tine, o să împărţim perna amândoi, şi-o 
să fim în nirvana, mai presus de noi înşine, spuse Omi fericit, cu 
capul învârtindu-i-se din cauza vinului. 

— Da, dar eu o să sforăi şi tu n-o să poţi să-mparţi perna cu 
o fată beată, care sforăie îngrozitor, şi n-o să ai nici o bucurie. 
Cu siguranţă că nu, îmi pare tare rău. O, nu, Omi-sama, stăpân 
al Noii şi Uriaşei Feude, tu meriţi mai mult decât atât! Turnă încă 
un degetar de vin cald în ceaşca micuță de porțelan şi-o oferi cu 
ambele mâini, degetul mare şi arătătorul de la mâna stângă 
ţinând delicat ceaşca, iar arătătorul de la mâna dreaptă 
sprijinind-o de dedesubt. Poftim, e pentru tine, pentru că eşti 
minunat! 

El o luă şi sorbi câte puţin, savurându-i căldura şi aroma 
dulceagă. 

— Sunt atât de bucuros că am putut să te conving să mai 
rămâi o zi, neh? Eşti atât de frumoasă, Kiku-san. 

— Tu eşti frumos şi bucuria e a mea. Ochii-i dansau în 
lumina răspândită de un lampion din hârtie şi bambus, în formă 
de floare, care atârna de grinda de cedru. Acestea erau cele mai 
frumoase camere din Casa de Ceai de lângă piaţă. Ea se aplecă 
să-l mai servească cu puţin orez din bolul simplu, de lemn, care 
se afla pe masa joasă, neagră şi lăcuită, din faţa lui, dar el 
clătină din cap. 

— Nu, nu, mulţumesc. 

— Un bărbat atât de puternic ca tine ar trebui să mănânce 
mai mult. 

— Sunt plin, crede-mă. 

El nu-i oferi nimic, pentru că ea abia dacă se atinsese de 
porţia mică de salată - felii subţiri de castraveți şi ridichi tăiate 
mărunt şi murate în oţet dulce - singurul fel de mâncare de pe 
masă pe care îl accepta. Li se aduseseră felii de peşte crud pe 
găluşti de orez, supă, salată şi zarzavaturi proaspete, servite cu 
un sos picant din soia şi ghimbir. Şi orez. 

Ea bătu uşor din palme şi imediat slujnica ei trase uşa 
glisantă. 

— Da, stăpână? 

— Suisen, ia toate astea de aici şi mai adu sake şi cha 


proaspăt. Şi fructe. Saks-ul să fie mai cald decât ultima dată. 
Grăbeşte-te, nepriceput-o! Încerca să pară autoritară. 

Suisen era o novice de paisprezece ani, dulce, dornică să 
placă. Era cu Kikp de doi ani şi Kiku răspundea de pregătirea ei. 

Cu greu, Kiku îşi dezlipi ochii de pe orezul de un alb pur, pe 
care ar fi dorit să-l mănânce, dar îşi alungă foamea. Ai mâncat 
înainte de a veni şi o să mănânci mai târziu, îşi aminti ea. Da, 
dar chiar şi atunci a fost puţin. "O, dar doamnele au puţină poftă 
de mâncare, foarte puţină", obişnuia profesorul ei să spună. 
"Musafirii mănâncă şi beau, - cu cât mai mult, cu atât mai bine. 
Doamnele nu; şi niciodată cu musafirii. Cum pot doamnele să 
discute, sau să distreze oaspeţii, să cânte la samisen, sau să se 
distreze, dacă au gura plină? Tu ai să mănânci mai târziu, ai 
răbdare. Concentrează-te asupra oaspetelui tău." 

In timp ce o urmărea atentă pe Suisen, cântărindu-i 
priceperea, îi povesti lui Omi tot felul de întâmplări ca să-l facă 
să râdă şi să uite lumea de afară. Tânăra fată îngenunche lângă 
Omi, aranjă micile boluri şi beţişoare pe tava lăcuită, ca să 
încânte privirea, aşa cum fusese învățată. Apoi luă butelca goală 
de sake, turnă ca să se asigure că este goală - să fi clătinat 
butelca ar fi însemnat maniere foarte proaste - apoi se ridică cu 
tava, ducând-o fără nici un zgomot până la uşa glisantă, puse 
tava jos, deschise uşa, se ridică, trecu pragul, îngenunche iar, 
scoase tava afară, o puse din nou jos, tot fără nici un zgomot, şi 
închise uşa. 

— Sigur va trebui să-mi iau altă slujnică, spuse Kiku, deloc 
nemulțumită. 

Culoarea asta i se potriveşte, gândi ea. Trebuie să trimit la 
Yedo să-mi mai aducă mătase din asta. Ce păcat că e aşa de 
scumpă! N-are importanţă, cu toţi banii ce i s-au dat lui 
Gyoko-san pentru noaptea trecută şi pentru noaptea asta, va fi 
mai mult decât de ajuns ca să cumpăr din partea mea douăzeci 
de chimonouri pentru micuța Suisen. E o copilă atât de 
drăgălaşă şi, într-adevăr, foarte graţioasă. 

— Face atâta zgomot, deranjează toată camera, îmi pare 
tare rău. 

— Nici n-am observat-o. Numai pe tine te văd, spuse Omi 
terminându-şi vinul. 

Kiku îşi flutură evantaiul, zâmbetul luminându-i faţa. 

— Tu mă faci să mă simt foarte bine, Omi-san. Da. Şi iubită. 


Suisen aduse iute sake. Şi cha. Stăpâna ei îi turnă lui Omi 
puţin vin şi i-l dădu. Tânăra fată umplu discret ceştile. Nu vărsă 
nici o picătură şi gândi că sunetul pe care-l scotea lichidul turnat 
în ceaşcă era exact sunetul ce trebuia, aşa că răsuflă în sinea ei 
cu o mare uşurare, se aşeză înapoi pe călcâie şi aşteptă. 

Kiku spunea o poveste hazlie, pe care o auzise de la una 
dintre prietenele ei din Mishima, şi Omi râdea. In timp ce 
povestea, luă o portocală şi, folosindu-şi unghiile lungi, o 
desfăcu de parcă ar fi fost o floare: feliile fructului - petalele, iar 
cele ale cojii - frunzele. Indepărtă un fir de coajă şi-i oferi 
portocala cu ambele mâini, atât de firesc de parcă în felul 
acesta o doamnă îşi servea de obicei musafirul cu fructe. 

— Vrei o portocală, Omi-san? 

Primul gând al lui Omi fu să spună: Nu pot să distrug o 
asemenea frumuseţe. Dar asta ar fi fost nepotrivit, gândi Omi 
uluit de măiestria ei. Cum aş putea să-i aduc o laudă ei şi 
necunoscutului ei profesor? Cum aş putea să-i întorc fericirea pe 
care mi-a dat-o, lăsându-mă să-i privesc degetele creând ceva 
atât de minunat şi totuşi atât de efemer? 

Pentru o clipă, ţinu floarea în mâini, apoi scoase uşor patru 
felii, la distanţe egale una de alta şi le mâncă cu plăcere. 
Rămase o nouă floare. Mai îndepărtă alte patru felii, creând un 
al treilea model floral. Apoi mai luă o felie şf o mută pe a doua, 
astfel încât cele trei rămase formau totuşi o nouă floare. 

Apoi luă două felii şi-i schimbă locul ultimei, aşezând-o de-a 
latul, în mijlocul căuşului din cojile de portocală, de parcă era o 
Lună Nouă în mijlocul unui soare. 

Mâncă o felie foarte încet. Când termină, o puse pe cealaltă 
în podul palmei şi i-o oferi. 

— Pe-aceasta trebuie s-o iei, pentru că este penultima. 
Acesta este darul meu pentru tine. 

Suisen abia dacă mai respira. Pentru cine era ultima? 

Kiku luă felia şi o mâncă. Era cea mai bună pe care o 
mâncase vreodată. 

— Aceasta, ultima, spuse Omi-san, punând grav floarea în 
palma mâinii sale drepte, aceasta e darul meu către zei, oricine 
sunt şi oriunde sunt ei. Niciodată n-o să mai mănânc din acest 
fruct, dacă nu va fi din mâinile tale. 

— Asta-i prea mult, Omi-sama, spuse Kiku. Eu te eliberez de 
jurământ! L-ai făcut sub puterea spiritului kami care sălăşluieşte 


în toate sticlele de saké! 

— Nu primesc să fiu dezlegat. 

Erau foarte fericiţi împreună. 

— Suisen, spuse ea, acum poţi să pleci. Şi te rog, copilă, 
încearcă s-o faci cu graţie. 

— Da, stăpână. 

Tânăra fată se duse în camera alăturată şi cercetă 
aşternuturile, care trebuiau să fie îngrijit întinse, ustensilele 
erotice şi mărgelele plăcerii la-ndemână, iar florile într-un 
aranjament desăvârşit. O cută imperceptibilă fu netezită de pe 
cuvertură. Apoi, satisfăcută, Suisen se aşeză jos, oftă uşurată, 
îşi răcori faţa cu evantaiul vioriu, şi aşteptă mulţumită. 

În camera alăturată, care era cea mai bună dintre camerele 
Casei de Ceai, singura cu grădină proprie, Kiku luă samisen-ul 
cu corzi lungi. Era un fel de chitară cu trei corzi şi prima coardă 
atinsă avântată a corzii umplu încăperea. Apoi Kiku începu să 
cânte din gură. Mai întâi domol, apoi în triluri, din nou blând, 
apoi mai tare, iar mai domol şi, oftând suav, ea cântă despre 
iubire, despre iubire neîmpărtăşită, despre fericire şi tristeţe. 


KKK 


— Stăpână? 

Şoapta n-ar fi putut trezi nici pe omul cu somnul cel mai 
uşor, dar Suisen ştia că stăpâna ei prefera să nu doarmă după 
Nori şi Ploaie, oricât puternică ar fi fost dezlănţuirea. Îi plăcea să 
se odihnească în linişte, pe jumătate trează. 

— Da, Sui-chan? şopti Kiku la fel de încet, folosind chan 
cum se obişnuia pentru copilul favorit. 

— Soţia lui Omi-san s-a întors. Palanchinul ei a trecut 
adineauri pe potecă-n sus, către casă. 

Kiku îşi aruncă privirea spre Omi. Gâtul i se odihnea comod 
pe perna de lemn şi îşi ţinea braţele încrucişate. Trupu-i era 
puternic şi frumos, fără semne, iar pielea netedă şi aurie şi 
lucitoare. Îl mângâie uşor, atât cât s-o simtă prin vis, dar nu 
destul de tare ca să-l trezească. Apoi se strecură de sub 
cuvertură, strângându-şi pe ea chimonourile. 

Îi trebui puţin timp ca să se fardeze, în timp ce Suisen îi 
pieptănă şi-i perie părul şi i-l strânse din nou în stil shimoaa. 
Apoi stăpâna şi slujnica porniră fără zgomot pe coridor, trecură 


în verandă şi, traversând grădina, ieşiră în piaţă. Bărci, ca nişte 
licurici, se mişcau într-e nava barbară şi debarcader, unde şapte 
tunuri mai aşteptau încă să fie încărcate. Era încă în plină 
noapte, cu mult înaintea zorilor. 

Cele două femei se strecurară de-a lungul aleii înguste, 
străjuită de un pâlc de case şi începură să urce poteca. 

În vârful dealului, în faţa casei lui Omi, purtătorii de 
palanchin istoviţi şi scăldaţi în sudoare, îşi trăgeau sufletul. Kiku 
nu bătu în poarta grădinii. În casă lumânările erau aprinse şi 
servitorii alergau încoace şi încolo. Îi făcu semn lui Suisen, care 
porni imediat către verandă, spre uşa din faţă, ciocăni şi 
aşteptă. Într-o clipă uşa de deschise, o slujnică dădu din cap şi 
dispăru. În clipa următoare, slujnica se reîntoarse, îi făcu semn 
lui Kiku şi se plecă adânc când aceasta trecu repede pe lângă 
ea. O altă slujnică alergă înaintea ei şi deschise uşa glisantă de 
la camera cea mai bună. 

Patul mamei lui Omi nu fusese atins. Ea stătea dreaptă şi 
băţoasă lângă firida cu aranjamentul floral. O mică 
fereastră-shoji era deschisă spre grădină. In faţa ei se afla 
Midori, soţia lui Omi. 

Kiku îngenunche. Abia cu o seară în urmă mă aflam aici, 
îngrozită, în Noaptea cu Urlete. Se înclină mai întâi către mama 
lui Omi, apoi către soţie, simțind tensiunea dintre cele două 
femei, şi se întrebă: De ce este întotdeauna atâta duşmănie 
între soacră şi noră? N-ajunge şi nora, la vremea ei, soacră? 
Atunci de ce-şi tratează propria-i noră cu o limbă şfichiuitoare, 
făcându-i viaţa un chin, şi de ce fata aceea, la rândul ei, 
procedează la fel? Nici una dintre ele nu-nvaţă nimic? 

— Îmi pare rău că vă deranjez, stăpână-san. 

— Eşti bine venită, Kiku-san, răspunse bătrâna. Sper că nu 
e nici un necaz, nu? 

— O nu, dar n-am ştiut dacă aţi vrea să-l trezesc sau nu pe 
fiul dumneavoastră, îi spuse ea, ştiind deja răspunsul. Am crezut 
c-ar fi mai bine să vă-ntreb pe dumneavoastră, precum şi pe 
dumneata, Midori-san, de vreme ce te-ai înapoiat. Se întoarse, 
zâmbi şi se aplecă uşor spre Midori, pe care o plăcea tare mult. 

Bătrâna răspunse: 

— Eşti foarte drăguță, Kiku-san, şi foarte grijulie. Nu, lasă-l 
în pace. 

— Foarte bine. Vă rog să mă scuzaţi că v-am deranjat, dar 


m-am gândit că e mai bine să-ntreb. Midori-san, sper că n-ai 
făcut o călătorie prea rea. 

— A fost îngrozitoare, spuse Midori. Mă bucur că m-am 
întors şi nu mi-a plăcut deloc să fiu plecată. Soţul meu e bine? 

— Da, foarte bine. A râs mult în seara asta şi pare fericit. A 
mâncat şi a băut cumpătat şi acum doarme adânc. 

— Stăpâna-san începuse să-mi spună câte ceva despre 
lucrurile cumplite care s-au întâmplat în lipsa mea şi... 

— Nu trebuia să fi plecat. Era nevoie de tine aici, o 
întrerupse veninoasă bătrâna. Sau poate că nu. Poate că trebuia 
să fi rămas acolo pentru totdeauna. Poate că tu ai adus un kami 
rău în casa noastră o dată cu boarfele tale. 

— N-aş face niciodată asta, stăpână-san, răspunse Midori 
răbdătoare. Vă rog, credeţi-mă, mai degrabă m-aş omori decât 
să umbresc câtuşi de puţin bunul vostru renume. Vă rog să mă 
iertaţi că am plecat şi dacă am greşit. Imi pare rău. 

— De când a venit aici nava aia diavolească, n-avem decât 
necazuri. Asta înseamnă un kami rău. Foarte rău. Şi unde ai fost 
când era nevoie de tine aici? bârfeai în Mishima, te îndopai şi 
beai sake. 

— Tatăl meu a murit, stăpână-san. Cu o zi înainte de 
sosirea mea. 

— Of, n-ai avut nici măcar buna-cuviinţă sau prevenirea de 
a fi la căpătâiul tatălui tău în ceasul morţii. Cu cât pleci mai 
curând şi pentru totdeauna din casa noastră, cu atât mai bine 
pentru noi toţi. Vreau puţin cha. Avem un musafir şi tu nici 
măcar n-ai buna-cuviinţă să-i oferi ceva răcoritor. 

— A fost poruncit deîndată, chiar în clipa în care... 

— N-a fost adus imediat! 

Un shoji alunecă într-o parte. O servitoare aduse speriată 
cha şi câteva prăjituri dulci. Midori o servi mai întâi pe bătrână, 
care nu mai contenea să blesteme slujnica şi molfăia cu gura-i 
ştirbă o prăjitură, sorbind cu zgomot băutura. 

— Trebuie s-o scuzi pe slujnică, Kiku-san, spuse bătrâna. 
Ceaiul n-are nici un gust. Nici un gust! Şi frige. Cred că la 
altceva nu te poţi aştepta în casa asta. 

— Poftiţi, luaţi-l pe-al meu. Midor suflă uşor în ceai ca să-l 
răcească. 

Bătrâna îl luă morocănoasă. 

— De ce n-a fost cum trebuia de la început? Căzu apoi 


într-o tăcere posacă. 

— Ce zici despre toate astea? o întrebă Midori pe Kiku. 
Corabia, Yabu-sama şi Toda Hiro-matsu-sama? 

— Nu ştiu ce să cred. Cât despre barbari, cine poate şti? Ei 
sunt, fără îndoială, o adunătură nemaipomenită. lar marele 
daimyo, Pumn de Fier? E foarte curios că el a sosit aproape o 
dată cu seniorul Yabu, neh? Ei, acum trebuie să mă ierţi, nu, te 
rog, pot să mă descurc singură până la poartă. 

— O, nu, Kiku-san, nici să n-aud de asta. 

— Poftim, vezi, Midori-san, le întrerupse bătrâna arţăgoasă. 
Musafirul nostru nu s-a simţit bine şi ceaiul a fost îngrozitor. 

— O, nu, stăpână-san, ceaiul a fost destul de bun, 
într-adevăr. Dar, dacă n-o să vă fie cu supărare, sunt puţin 
obosită. Poate că mâine, înainte de a pleca, îmi veţi îngădui să 
vă văd. Întotdeauna este o mare plăcere pentru mine să stau de 
vorbă cu dumneavoastră. 

Bătrâna se lăsă măgulită şi Kiku o urmă pe Midori în 
verandă şi apoi în grădină. 

— Kiku-san, eşti atât de atentă, îi spuse Midori ţinând-o de 
braţ, înviorată de frumuseţea ei. A fost foarte drăguţ din partea 
ta, mulţumesc. 

Pentru o clipă, Kiku îşi aruncă privirea înapoi spre casă şi se 
cutremură 

— Intotdeauna e aşa? 

— În noaptea asta a fost politicoasă, faţă de alte dăţi. Dacă 
n-ar fi Omi şi fiul meu, jur c-aş pleca fără să-mi pese, m-aş rade 
în cap şi m-aş face călugăriţă. Dar îi am pe ei şi asta mă ajută să 
înving orice. Mulţumesc la toţi kami. Din fericire, stăpânei-san îi 
place mai mult la Yedo şi nu poate lipsi de-acolo prea mult timp. 
Midori zâmbi trist. Te-nveţi să n-auzi ce zice, ştii cum e. Oftă. 
Era neînchipuit de frumoasă în lumina lunii. Dar asta nu e 
important, spune-mi ce s-a întâmplat de când am plecat. 

Din pricina asta venise Kiku în grabă, pentru că, fireşte, nici 
mama, nici nevasta n-ar fi vrut ca somnul lui Omi să fie tulburat. 
Ea venise să-i spună totul încântătoarei doamne Midori, ca 
aceasta să-l poată apăra pe Kasigi Omi, aşa cum ea însăşi 
încerca s-o facă. Îi povesti tot ce ştia, în afară de cele întâmplate 
în cameră cu Yabu. Adăugă şi zvonurile pe care le auzise şi 
poveştile pe care celelalte fete le aflaseră de la alţii sau le 
născociseră. Istorisi tot ce-i spusese Omi - speranţele, temerile 


şi planurile lui - şi absolut totul despre el, afară doar de ce se 
întâmplase în cameră, în noaptea aceea. Ştia că nu era 
important pentru soţia lui. 

— Mă tem, Kiku-san, mă tem pentru soţul meu. 

— Toate sfaturile pe care le-a dat au fost înțelepte, 
doamnă. Cred că tot ce-a făcut a fost corect. Seniorul Yabu nu 
răsplăteşte pe nimeni cu uşurinţă şi trei mii de koku însemnă 
foarte mult. 

— Dar corabia şi toţi banii aceia sunt acum ai seniorului 
Toranaga. 

— Da, dar ca Yabu-sama să o ofere în dar, a fost o idee 
genială. Omi-san l-a sfătuit astfel. Cu siguranţă, numai sfatul 
ăsta şi merită o răsplată, neh? Omi-san trebuie să fie recunoscut 
ca un vasal cu mult deasupra celorlalţi. 

Kiku răstălmăcise puţin adevărul, ştiind că Omi era în mare 
primejdie, ca şi toată familia lui. Ce-o fi, o fi, îşi spuse. Dar nu 
faci nici un rău dacă descreţeşti puţin fruntea unei femei 
frumoase. 

— Da, îmi dau seama de asta, spuse Midori. De-ar fi 
adevărat, se rugă ea. Dea zeii să fie adevărat. Imbrăţişă fata, cu 
ochii plini de lacrimi. - Mulţumesc. Eşti atât de bună, Kiku-san, 
atât de bună. 

Avea şaptesprezece ani. 


CAPITOLUL 8 


— Ce crezi, englezule? 

— Cred c-o să fie furtună. 

— Când? 

— Înainte de asfintit 

Era aproape de prânz şi ei stăteau în picioare pe duneta 
galerei sub cerul întunecat. Se aflau de două zile pe mare. 

— Dacă ar fi nava ta, ce-ai face? 

— Cât mai e până debarcăm? întrebă Blackthorne. 

— După apusul soarelui. 

— Cât e până la cel mai apropiat țărm? 

— Patru sau cinci ceasuri, englezule. Dar ca s-alergăm după 
adăpost ne-ar costa o jumătate de zi şi nu-mi pot îngădui. Tu 


ce-ai face? 

Blackthorne se gândi o clipă. În timpul primei nopţi galera 
înaintase cu viteză spre sud, de-a lungul coastei răsăritene a 
peninsulei Izu, ajutată de vela mare de la catargul din mijloc. 
Când ajunseseră în dreptul celui mai sudic promontoriu, Capul 
lto, Rodrigues se îndreptase spre vest-sud-vest şi părăsise 
adăpostul coastei, ieşind în larg, pentru a debarca la Capul 
Shinto, la două sute de mile mai departe. 

— De obicei, cu o galeră ca asta ne-am ţine în apropierea 
coastei, pentru mai multă siguranţă, îi spusese Rodrigues, dar 
ne-ar lua prea multă vreme şi acum timpul e important. 
Toranaga mi-a cerut să-l duc pe Toady la Anjiro şi-napoi. lute. Mi 
se plăteşte în plus dacă mergem foarte repede. Unul dintre 
piloţii lor ar fi la fel de bun pentru un drum scurt ca ăsta, dar 
amărâtul ăla de maimuţoi ar fi speriat de moarte ducând un 
daimyo atât de important ca Toady, mai cu seamă dacă nu are 
pământul sub ochi. Ei, japonezii, nu sunt oameni de ocean. Sunt 
mari pirați, şi luptători, şi navigatori de coastă. Dar largul 
oceanului îi înspăimântă. Bătrânul Taiko chiar a dat o lege ca 
puţinele nave de ocean care sunt în Japonia să aibă întotdeauna 
piloţi portughezi la bord. Şi-i încă legea pământului şi-n ziua de 
azi. 

— De ce-a făcut-o? 

Rodrigues ridicase din umeri. 

— Poate că i-a suflat-o careva. 

— Cine? 

— Englezule, cartea ta pilot, furată, cea portugheză, a cui a 


fost? 

— Nu ştiu. Nu era nici un nume pe ea, nici o semnătură. 

— De unde o ai? 

— De la negustorul şef al Companiei Olandeze a Indiilor de 
Est. 


— El de unde-o avea? 

Blackthorne ridicase din umeri. 

Rodrigues râsese fără veselie 

— Bine, nu mă aşteptam să-mi spui dar, oricine-a furat-o, şi 
a vândut-o, nădăjduiesc să-l ardă focul iadului în veci! 

— Eşti în slujba acestui Toranaga, Rodrigues? 

— Nu. Eu tocmai vizitam Osaka, cu căpitanul meu. Asta a 
fost o favoare făcută lui Toranaga. Căpitanul meu m-a 


îndemnat. Eu sunt pilot pe... Rodrigues se opri. Tot uit că tu eşti 
duşmanul, englezule. 

— Portugalia şi Anglia au fost aliate secole de-a rândul. 

— Da' acum nu mai suntem. Du-te jos, englezule. Eşti 
obosit, şi eu sunt obosit, iar oamenii obosiţi fac greşeli. Vino pe 
punte când eşti odihnit. 

Aşa că Blackthorne coborâse în cabina pilotului şi se 
întinsese în cuşetă. Cartea-pilot a lui Rodrigues se afla pe masa 
ţintuită în podea, după cum era şi scaunul pilotului pe dunetă. 
Avea coperţi de piele şi era ponosită, dar Blackthorne n-o 
deschisese. 

— De ce-o laşi aici? îl întrebase mai-nainte. 

— Dacă n-aş lăsa-o, ai scotoci după ea. Dar acolo, n-o s-o 
atingi, nici măcar n-ai să te uiţi la ea nepoftit: Tu eşti pilot, nu un 
hoţ de negustor borţos, sau un păcătos de soldat împuţit. 

— Am s-o citesc. Şi tu a-i face-o! 

— Nu fără să fiu poftit, englezule. Nici un pilot n-ar face-o. 
Nici măcar eu! 

Blackthorne privise cartea pentru o clipă, apoi închisese 
ochii. Dormise adânc, toată ziua şi parte din noapte. Se trezise, 
ca de obicei puţin înaintea zorilor. Îi trebuise timp să se 
obişnuiască cu mişcarea ciudată a galerei şi cu bătaia tobei care 
făcea ramele să se mişte în ritm. Stătuse în întuneric, lungit 
comod pe spate, cu braţele sub cap. Se gândise la propria-i 
navă şi lăsă de-oparte grija de ce-avea să i se întâmple când vor 
ajunge la țărm şi în Osaka. Fiecare lucru la timpul lui. 
Gândeşte-te la Felicity, la Tudor şi la casa ta. Nu, nu acum. 
Gândeşte-te că, dacă şi alţi portughezi sunt ca Rodrigues, ai 
noroc. O să ai o navă ca să ajungi acasă. Piloții nu sunt duşmani, 
şi să dea ciuma în celelalte necazuri! Dar nu poţi să spui asta, 
băiete. Tu eşti englez, eretic hulit şi anticrist. Catolicii stăpânesc 
această lume. Au stăpânit-o. Acum noi şi olandezii o să-i strivim. 

Ce tâmpenie-i totul! Catolici, protestanți, luterani, calvini şi 
toate celelalte aiureli. Tu trebuie să te fi născut catolic. Numai 
soarta l-a dus pe tatăl tău în Olanda, unde a întâlnit o femeie, pe 
Anneke van Droste, care i-a devenit soţie, şi-atunci i-a văzut 
prima oară pe catolicii spanioli şi inchiziţia. Mă bucur că şi-a 
deschis bine ochii, gândise. Mă bucur că şi eu i-am deschis pe ai 
mei. 

Apoi urcase pe punte. Rodrigues era în scaunul lui cu ochii 


înroşiţi de nesomn, iar doi marinari japonezi se aflau la timonă, 
ca şi mai înainte. 

— Pot să iau cartul ăsta în locul tău? 

— Cum te simţi, englezule? 

— Odihnit. Pot să fac de cart în locul tău? Blackthorne îI 
văzu pe Rodrigues măsurându-l. Am să te trezesc dacă se 
schimbă vântul, sau se-ntâmplă ceva. 

— Mulţumesc, englezule. Da, am să dorm puţin. Ţine 
drumul ăsta. Când întorci clepsidra, ia patru grade spre vest şi la 
următoarea întoarcere alte şase tot spre vest. Va trebui să-i 
arăţi pe compas noul drum timonierului. Wakarimasu ka? 

— Hai! Blackthorne râsese. Patru grade spre vest, 
s-a-nţeles. Du-te jos pilotule, cuşeta ta e comodă. 

Dar Vasco Rodrigues nu coborâse. Se înfăşurase mai bine în 
manta şi se aşezase mai bine în scaun. Chiar înainte de 
întoarcerea clepsidrei de o oră, se trezise pentru o clipă şi 
verificase schimbarea drumului fără să se mişte de pe locul său, 
după care adormise imediat. Se mai trezise o dată când se 
schimbase vântul şi apoi, când văzuse că nu e nici un pericol, se 
culcase iar. 

Dimineaţa, Hiro-matsu şi Yabu urcaseră pe punte. 
Blackthorne le observase uimirea văzându-l pe el la cârmă şi pe 
Rodrigues dormind. Nu-i vorbiseră, se întoarseră la conversaţia 
lor şi mai târziu plecaseră jos. 

Către prânz Rodrigues se ridicase din scaunul lui, rămânând 
cu ochii pironiţi spre nord-est, adulmecând vântul, cu toate 
simţurile încordate. Amândoi bărbaţii cercetau marea, cerul şi 
norii care se îmbulzeau. 

— Ce-ai face, englezule, dacă ar fi nava ta? întrebă 
Rodrigues din nou. 

— AŞ goni către coastă dacă aş şti unde e - cel mai 
apropiat punct. Nava asta ia repede multă apă şi, cu siguranţă, 
o să fie furtună. Mai încolo, cam peste vreo patru ceasuri. 

— Nu poate să fie ta/-fun, murmură Rodrigues. 

— Ce? 

— Tai-fun. Vânturi îngrozitoare, cele mai rele furtuni din 
câte-ai văzut vreodată. Dar acum nu suntem în anotimpul 
tai-fun-urilor. 

— Când e asta? 

— Nu acum, duşmanule. Rodrigues râse. Nu, nu acum. Dar 


treaba asta poate să fie destul de împuţită, aşa că-ţi urmez 
sfatul tău ticălos. Viraţi la nord prin vest. 

În timp ce Blackthorne arăta noul drum timonierului, care 
viră lin nava, Rodrigues se îndreptă spre balustradă şi strigă la 
căpitan. 

— Isogi! Căpitan-san. Wakarimasu ka? 

— Isogi, hai! 

— Ce-nseamnă asta? Grăbeşte-te? 

Ochii lui Rodrigues se îngustară veseli. 

— Nu-i rău s-o rupi un pic în japoneză, nu? Bineînţeles, 
englezule, isog; înseamnă a se grăbi. Tot ce-ţi trebuie aici e să 
ştii cam zece cuvinte şi atunci poţi să-i faci pe nemernici să se 
scape pe ei, dacă vrei. Fireşte, dacă sunt cuvintele potrivite şi 
dacă ei sunt în toane bune. Mă duc jos să fac ceva de mâncare. 

— Ştii şi să găteşti? 

— In Japonia orice bărbat civilizat trebuie să ştie să 
gătească sau să-l înveţe el personal pe unul dintre maimuţoii 
ăştia să gătească, altfel mori de foame. Ei nu mănâncă decât 
peşte crud şi legume crude, murate în oţet dulce. Da, aici viaţa 
poate fi dată naibii, dacă ştii cum s-o faci. 

— "Dată naibii" înseamnă bine sau rău? 

— Mai întotdeauna foarte bine, dar uneori cumplit de rău. 
Totul depinde de cum simţi şi tu pui prea multe întrebări. 

Rodrigues se duse jos. Puse bara la uşa cabinei şi cercetă 
cu atenţie lacătul de la cufărul marinăresc. Firul de păr pus cu 
atâta băgare de seamă era tot acolo. Şi celălalt fir, de pe 
coperta cărţii-pilot, la fel de invizibil pentru oricine, în afară de 
el, era, de asemeni, neatins. 

Trebuie să fii tare prevăzător pe lumea asta, gândi 
Rodrigues. E vreun pericol dacă el ştie că eşti pilotul lui Wao del 
Trato, uriaşa Corabie Neagră din anul ăsta, din Macao? Poate. 
Pentru că atunci va trebui să-i explici că ea e un leviatan; una 
dintre cele mai mari şi mai bogate corăbii din lume, peste o mie 
şase sute de tone. Ai putea fi ispitit să-i vorbeşti de încărcătura 
ei, de negoţ, despre Macao şi despre tot felul de lucruri, care 
sunt foarte, foarte importante şi foarte, foarte secrete. Dar noi 
suntem în război, noi, împotriva englezilor şi olandezilor. 

Descuie lacătul bine uns şi scoase rutterul său, ca să 
verifice câteva relevmente pentru cea mai apropiată radă şi 
ochii i se opriră pe pachetul sigilat pe care părintele Sebastio i-l 


dăduse chiar înainte de a pleca din Anjiro. 

Să fie oare în el cărţile-pilot ale englezului? se întrebă din 
nou. 

Cântări pachetul şi privi sigiliile iezuite, ispitit să le rupă şi 
să se convingă. Blackthorne îi spusese că escadra olandeză 
venise prin Strâmtoarea Magellan şi nimic altceva. Englezul 
pune o mulţime de întrebări, dar nu spune nimic neîntrebat, 
gândi Rodrigues. E viclean, deştept şi periculos. 

Să fie cărţile-pilot sau nu? şi dacă sunt, la ce-s bune pentru 
sfinţii părinţi? 

Se înfioră gândindu-se la iezuiţi, la franciscani, la 
dominicani şi la toţi călugării, preoţii şi la Inchiziţie. Sunt preoţi 
buni şi preoţi răi, iar cei mai mulţi sunt răi, dar sunt totuşi preoţi. 
Biserica trebuie să aibe preoţi ca să mijlocească pentru noi şi 
fără ei am rămâne turma rătăcită în lumea lui Satan. O, 
Madonna, apără-mă de toate relele şi de preoţii răi! 

Rodrigues se afla în cabina lui cu Blackthorne, în portul 
Anjiro, când uşa se deschisese şi părintele Sebastio intrase 
nepoftit. Ei mâncaseră şi băuseră, iar ce le rămăsese se afla în 
bolurile de lemn. 

— Împărţi pâinea cu ereticii? îl întrebase preotul. E 
periculos să mănânci cu ei. Sunt molipsitori. Ţi-a spus că e pirat? 

— Doar e creştineşte, părinte, să fii mărinimos cu duşmanii 
tăi. Când am căzut în mâinile lor şi ei au fost de treabă cu mine. 
Nu fac decât să răsplătesc binele cu bine. Îngenunchease şi 
sărutase crucea preotului. Apoi se ridicase şi, oferindu-i vin, îi 
spusese: Cu ce vă pot fi de folos? 

— Vreau să merg la Osaka. Cu nava. 

— Îi întreb îndată. 

Plecase şi-l întrebase pe căpitan şi cererea fusese trimisă 
din om în om lui Toda Hiro-matsu, care răspunsese că Toranaga 
nu-i zisese nimic de aducerea unui preot străin din Anjiro, aşa 
că-i părea rău, dar nu-l putea lua pe preotul străin din Anjiro. 

Părintele Sebastio voise să discute cu el între patru ochi, 
aşa că-l trimisese pe englez pe punte şi, în singurătatea cabinei, 
preotul scosese la iveală pachetul sigilat. 

— AŞ vrea să-l dai Părintelui Inspector. 

— Nu ştiu dacă Eminenţa Sa va mai fi în Osaka, atunci când 
ajung eu acolo. Lui Rodrigues nu-i plăcea să fie curierul 
secretelor iezuite. S-ar putea să fie nevoie să mă-ntorc la 


Nagasaki. Căpitanul meu General poate că a lăsat ordine pentru 
mine. 

— Atunci i-l dai părintelui Alvito. Fii însă absolut sigur că l-ai 
lăsat numai în mâinile lui. 

— Foarte bine, spusese el. 

— Când ai fost ultima dată la spovedanie, fiule? 

— Duminică, părinte. 

— Ai vrea să te spovedeşti acum? 

— Da, mulţumesc. 

Fusese recunoscător că preotul întrebase, pentru că 
niciodată nu ştii ce ţi se întâmplă când viaţa îţi depinde de mare 
şi, după aceea, se simţise mult mai bine. 

Acum, în cabină, Rodrigues puse la loc pachetul, ispita fiind 
foarte mare. De ce părintele Alvito? Părintele Martin Alvito era 
mai marele în afacerile de negoţ şi fusese mulţi ani tălmaciul lui 
Taiko şi, ca atare, apropiat tuturor daimyo-ilor influenţi. 
Părintele Alvito călătorea adesea între Nagasaki şi Osaka, era 
unul dintre foarte puţinii oameni, şi singurul european, care 
putuse intra oricând la Taiko. Era un om deosebit de deştept, 
care vorbea perfect japoneza şi ştia mai multe despre ei şi 
modul lor de viaţă decât oricine în Asia. Acum era cel mai 
influent mediator între portughezi şi Consiliul Regenţilor, Ishido 
şi Toranaga, în mod special. 

Increde-te în iezuiţi, de vreme ce-şi au unul dintre oamenii 
lor într-o poziţie atât de importantă, gândi Rodrigues cuprins de 
respect. E sigur că, fără Societatea lui Isus, revărsarea ereziei 
n-ar fi fost oprită niciodată. Portugalia şi Spania ar fi putut 
ajunge protestante şi noi ne-am fi pierdut nemurirea sufletului 
pentru totdeauna. Madonna! 

— De ce te gândeşti la preoţi tot timpul? se întrebă 
Rodrigues cu voce tare. Ştii că asta te scoate din sărite! 

Da, chiar aşa, de ce părintele Alvito? Dacă în pachet sunt 
cărţile-pilot, înseamnă că pachetul este pentru unul dintre acei 
daimyo creştini, sau pentru Ishido, ori Toranaga, ori chiar pentru 
Eminenţa Sa, Părintele Inspector însuşi, nu? Ori pentru Căpitanul 
meu General? Sau cărţile-pilot au să fie trimise la Roma pentru 
spanioli? De ce părintele Alvito? Părintele Sebastio putea foarte 
bine să spună să-l dau unuia dintre ceilalţi iezuiţi. 

Şi de ce Toranaga îl vrea pe englez? 

In adâncul inimii ştiu că ar trebui să-l omor pe Blackthorne. 


E duşman, e un eretic. Dar mai e încă ceva. Simt că acest 
englez e periculos pentru noi toţi. De ce oare gândesc aşa? E 
pilot, şi încă unul deosebit. Puternic. Inteligent. Un om de 
treabă. N-am de ce mă teme. Atunci de ce mi-e frică? E 
primejdios? Îmi place de el foarte mult, dar simt că ar trebui să-l 
omor repede şi, cu cât mai curând, cu atât mai bine. Nu c-aş 
avea ceva cu el. Doar ca să-i apăr pe ai mei. De ce? 

Mi-e teamă de el. 

Ce să fac? Să las totul în mâinile Domnului? Vine furtuna, 
vine şi-o să fie cumplită. 

— Afurisit să fiu, eu şi capul meu prost! De ce nu ştiu cu 
uşurinţă cum c mai bine să fac? 


KKK 


Furtuna veni înainte de apusul soarelui şi-i prinse în largul 
mării. Pământul era la zece mile depărtare. Golful spre care se 
grăbeau, când depăşiseră linia orizontului, era un refugiu destul 
de bun şi se afla chiar în faţa lor. Nu erau nici bancuri de nisip, 
nici recifuri, ca să rişti să intri în ele, dar zece mile rămâneau 
zece mile şi valurile se înălţau cu repeziciune, purtate de vântul 
încărcat cu picături de ploaie. 

Furtuna lovea dinspre nord-est direct în tribord şi-şi 
schimba pe negândite direcţia, rafalele învârtejindu-se 
neaşteptate, când dinspre nord, când dinspre est, iar marea era 
întunecată. Se îndreptau spre nord-vest, aşa că hula îi lovea 
transversal, legănându-i cumplit, amenințătoare, când pe 
creasta valului, când în adâncul lui. Galera era o navă cu pescaj 
mic, construită pentru viteză şi ape liniştite şi, deşi vâslaşii erau 
destoinici şi foarte disciplinaţi, era greu să-şi ţină ramele în apă 
şi să tragă cum trebuie. 

— O să fie nevoie să armaţi ramele şi să fugiţi din faţa 
vântului, strigă Blackthorne. 

— Poate, dar nu încă! Unde ţi-s cojones, englezule? 

— Acolo unde trebuie să fie, pentru Dumnezeu, şi unde 
vreau să rămână! 

Amândoi bărbaţii ştiau că dacă s-ar fi întors cu prova în 
vânt n-ar fi reuşit niciodată să-şi croiască drum împotriva 
furtunii, iar refluxul şi vântul i-ar fi dus departe de refugiu, în 
largul mării. Dacă mergeau cu vântul din pupă, refluxul şi vântul 


i-ar fi dus tot departe şi în largul mării, numai că mai repede. 
Către sud era oceanul imens. Pe o mie de mile spre sud, sau, 
dacă n-aveai noroc, pe o mie de leghe, nu era nici urmă de 
pământ. 

Erau legaţi de habitaclu cu saule de siguranţă, şi erau 
mulţumiţi că făcuseră asta, fiindcă puntea se înclina şi se 
clătina. Se agăţau şi de copastie, înfruntând valurile. 

Până acum nu trecuse apă peste bord, dar nava era foarte 
încărcată şi se afunda în apă mai mult decât le-ar fi plăcut. 
Rodrigues se pregătise cum se cuvine în orele dinaintea furtunii. 
Totul fusese închis, oamenii preveniţi. Hiro-matsu şi Yabu 
spuseseră că aveau să stea jos o vreme şi apoi or să urce pe 
punte. Rodrigues ridicase din umeri şi le spusese răspicat c-o să 
fie foarte periculos. Era sigur că n-au înţeles. 

— Ce-or să facă? îl întrebase Blackthorne. 

— Cine ştie, englezule? N-or să plângă de frică, de-asta poţi 
să fii sigur. ` 

Pe puntea principală vâslaşii trăgeau din răsputeri. In mod 
normal erau doi bărbaţi la fiecare ramă, dar Rodrigues poruncise 
trei, pentru forţă, siguranţă şi viteză. Alţii aşteptau sub punți, ca 
să-i schimbe, la ordinul lui. Căpitanul vâslaşilor, un om cu 
experienţă, era pe puntea provă şi loviturile lui erau lente, în 
cadenţa valurilor. Galera înainta totuşi, deşi de fiecare dată 
înclinarea părea şi mai puternică, iar revenirea se făcea mai 
încet. Apoi rafalele deveniseră tot mai haotice şi căpitanul 
vâslaşilor nu-şi mai putu ritma loviturile. 

— Atenţie în provă! strigară Blackthorne şi Rodrigues 
aproape într-un glas. Galera se înclină înspăimântător, douăzeci 
de rame loviră aerul în loc să lovească apa şi haosul puse 
stăpânire pe navă. Primul brizant izbise şi babordul era 
măturată de valuri. Luau apă. 

— Înainte, ordonă Rodrigues. Armati jumătate din rame în 
fiecare bord! Madonna, mai repede, mai repede! 

Blackthorne ştia că fără saula de siguranţă putea fi aruncat 
cu uşurinţă peste bord. Dar ramele trebuiau armate, altfel erau 
pierduţi. 

Desfăcu nodul, înaintă cu greu de-a lungul punţii 
alunecoase care se apleca periculos, şi cobori pasarela scurtă ce 
ducea la puntea principală. Brusc, galera se răsuci şi el fu 
aruncat spre partea înclinată, împiedicându-se de picioarele 


unora dintre vâslaşi, care îşi desfăcuseră şi ei saulele de 
siguranţă, încercând cu disperare să-şi pună ramele în ordine. 
Copastia era sub apă şi un om fu aruncat peste bord. Black- 
thorne simţi că se duce şi el. Prinse cu o mână parapetul, 
tendoanele gata să-i plesnească, dar nu-i dădu drumul, apoi 
apucă cu cealaltă mână balustrada şi, abia mai respirând, se 
trase înapoi. Picioarele-i găsiră puntea, se săltă, mulţumind 
cerului şi-şi zise: "lată, cea de-a şaptea viaţă ţi s-a dus." Alban 
Caradoc totdeauna spunea că un bun pilot trebuie să fie ca o 
pisică, afară doar că pilotul trebuie să aibă cel puţin zece vieţi, 
pe când pisica se mulţumeşte cu nouă. 

Un om era la picioarele lui şi-l trase din ghearele mării, îl 
tinu până fu în siguranţă, apoi îl ajută să ajungă la locul lui. Se 
uită înapoi spre dunetă să-l blesteme pe Rodrigues pentru că 
lăsase să-i scape timona. Rodrigues îi făcu semn cu mâna, arătă 
spre ceva şi strigă, dar strigătul îi fu înghiţit de o pală de vânt. 
Blackthorne văzu că-şi schimbaseră drumul. Acum mergeau 
aproape în vânt şi-şi dădu seama că schimbarea fusese 
intenţionată. Inţeleaptă manevră, gândi. Asta o să ne dea un 
răgaz să ne rânduim, dar ticălosul putea să mă fi prevenit. 
Nu-mi place să-mi pierd una din vieţi fără rost. 

li făcu şi el semn înapoi cu mâna şi se apucă să pună ordine 
printre vâslaşi. Toate ramele se opriseră, afară de cele două din 
faţă de la provă, care-i ţineau în vânt. Prin semne şi ţipând, 
Blackthorne reuşi să armeze jumătate din vâsle, dublă oamenii 
la cele care băteau apa şi se îndreptă din nou către pupă. 
Oamenii se ţineau tari şi, deşi unora le era foarte rău, stăteau şi 
aşteptau ordinul următor. 

Golful era mai aproape dar tot părea la un milion de leghe. 
Spre nord-est cerul era întunecat. Ploaia îi biciuia şi rafalele se 
înteţeau. Pe Erasmus Blackthorne n-ar fi avut de ce se teme. Ar 
fi putut face escală uşor, sau ar fi putut reveni fără grijă la 
adevărata lor rută, îndreptându-se către locul dorit de 
debarcare. Nava lui era construită şi armată pentru furtună. 
Galera, nu. 

— La ce te gândeşti, englezule? 

— Tu tot ce vrei o să faci, orice gândesc eu, îi strigă 
împotriva vântului, da' să nu ia multă apă, c-o să ne ducem la 
fund ca un bolovan şi data viitoare, când merg la provă, 
spune-mi că faci volta în vânt. Sau mai bine fă-o când sunt legat 


cu saula şi-atunci o s-ajungem amândoi în port. 

— A fost mâna Domnului, englezule. A izbit un val şi i-a rotit 
pupa. 

— Aproape că m-a aruncat peste bord. 

— Am văzut. 

Blackthorne măsură deriva. 

— Dacă menţinem drumul ăsta n-o să ajungem niciodată în 
golf. O să fim împinşi pe lângă promontoriu la o milă sau chiar 
mai mult. 

— Am de gând să rămân cu prova în vânt. Apoi, când ne 
vine bine, o să tăiem direct spre țărm. Ştii să înoţi? 

— Da. 

— Bun. Eu n-am învăţat niciodată. Prea periculos. Mai bine 
să te îneci repede decât cu încetul, nu? Fără să vrea Rodrigues 
se cutremură. Madonna, apără-mă să nu-mi fie apa mormântul! 
Târfa asta de galeră cu burta de scroafă trebuie să fie în port în 
seara asta. Neapărat. Nasul meu îmi spune că, dacă ne 
întoarcem, ne ducem la fund. Suntem mult prea încărcaţi. 

— Uşureaz-o. Aruncă încărcătura peste bord. 

— Regele Toady n-o să fie niciodată de acord. Trebuie să 
ajungă fie cu ea, fie deloc. 

— Întreabă-l. 

— Doamne, eşti surd? ţi-am spus! ştiu că n-o să se 
învoiască! 

Rodrigues se duse mai aproape de cârmaci şi se asigură 
c-au înţeles că trebuie să rămână cu prova în vânt, fără 
sminteală. 

— Supraveghează-l, englezule! Ai cârma. 

Îşi desfăcu saula de siguranţă şi cobori pasarela, sigur pe 
picioarele lui. Văslaşii îl priveau încordaţi, în timp ce se îndrepta 
spre teugă, la căpitan-san, pentru a-i explica prin semne şi 
cuvinte planul pe care-l avea în minte. Hiro-matsu şi Yabu 
urcară pe punte. Căpitan-san le explică planul. Amândoi erau 
palizi, dar rămaseră imperturbabili şi nici unul nu vomă. Priveau 
spre țărm prin ploaie, apoi ridicară din umeri şi plecară iar jos. 

Blackthorne privi atent spre golf din babord. Ştia că planul 
era periculos. Trebuia să aştepte până ajungeau chiar lângă 
promontoriu, apoi să cadă sub vânt, să se îndrepte din nou spre 
nord-vest şi să tragă cu disperare. Corabia n-o să-i ajute. Va 
trebui să se bizuie numai pe propria lor forţă. Ţărmul sudic al 


golfului era mărginit de stânci colţuroase şi recifuri. Dacă 
socoteau greşit clipa, aveau să fie mânaţi de valuri drept acolo 
şi zdrobiţi de stânci. 

— Englezule, treci la provă! Portughezul îi făcu semn. 

Blackthorne plecă. 

— Ce-ai zice de velă? strigă Rodrigues. 

— Nu. Mai mult o să ne-ncurce decât să ne ajute. 

— Atunci stai aici. Dacă cumva căpitanul pierde măsura sau 
dacă-l pierdem, preiei tu. E-n ordine? 

— N-am mai navigat niciodată pe una din astea până acum, 
nu sunt deprins cu ramele, dar o să-ncerc. 

Rodrigues privi ţărmul. Promontoriul apărea şi dispărea prin 
rafalele de ploaie. Curând va trebui să o pornească de-a dreptul. 
Valurile creşteau şi berbecii înspumaţi curgeau năvalnic. 
Întrecerea între promontorii părea îndrăcită. De data asta o să 
fie împuţită treaba, gândi. Apoi scuipă şi se hotărî. 

— Mergi la pupă, englezule. Treci la timonă. Când fac semn, 
virează vest-nord-vest, spre vârful ăla. ÎI vezi? 

— Da. 

— Nu şovăi şi ţine drumul ăla. Urmăreşte-mă atent. Semnul 
ăsta înseamnă banda stânga, ăsta - banda dreapta, ăsta - drept 
aşa. 

— Foarte bine. 

— Juri c-o să-mi aştepţi ordinele şi-o să le îndeplineşti 
întocmai? 

— Vrei să trec la timonă sau nu? 

Rodrigues ştia că nu avea de ales. 

— Trebuie să mă-ncred în tine, englezule, şi nu-mi place 
asta. Du-te la pupă, spuse. Văzu că Blackthorne îi citise 
gândurile şi plecase. Apoi îşi schimbă hotărârea şi strigă după 
el: Hei, tu, pirat obraznic! Du-te cu Dumnezeu! 

Blacklhorne se întoarse mulţumit. 

— Şi tu, spaniolule! 

— Mă piş pe toţi spaniolii şi trăiască Portugalia! 

— Drept aşa! 


KKK 


Au intrat în port, dar fără Rodrigues. Fusese luat de valuri 
când i se rupsese saula de siguranţă. 


Nava se găsise la un pas de izbândă. Atunci venise talazul 
uriaş dinspre nord şi, cu toate că luaseră multă apă, pierzându-l 
pe căpitanul japonez, fuseseră luaţi de valuri şi purtaţi către 
ţărmul plin de stânci. 

Blackthorne îl văzu pe Rodrigues luat de val, gâfâind şi 
zbătându-se în marea agitată. Furtuna şi refluxul îi duseseră 
mult către latura sudică a golfului, foarte aproape de stânci, toţi 
fiind siguri că nava era pierdută. 

Când Rodrigues fu luat de val, Blackthorne îi aruncă un 
colac de salvare din lemn. Portughezul se întinse după el, dar 
marca i-l luă, fără ca el să-l mai poată prinde. O vâslă îl izbi cu 
putere şi el îşi repezi mâna spre ea. Ploaia cădea în torente şi 
ultimul lucru pe carc-l văzu Blackthorne fu braţul lui Rodrigues şi 
rama ruptă şi, chiar în faţă, brizantul năpustindu-se asupra 
malului chinuit. Ar fi putut să se arunce peste bord, să-noate 
spre el şi poate că l-ar fi salvat, poate că ar fi avut şi timp, 
poate, dar prima şi ultima lui datorie era către navă, iar nava lui 
era în pericol. 

Aşa că îi întorsese spatele lui Rodrigues. 

Valul luase cu el câţiva vâslaşi şi ceilalţi se luptau să 
completeze locurile goale. Un ofiţer îşi desfăcu curajos saula de 
siguranţă. Sări pe puntea provă, se asigură şi reluă cadenţa. 
Cineva începu să strige ritmic, iar văslaşii încercau să pună o 
oarecare ordine în mişcările haotice. 
lăsă cu toată greutatea pe timonă ca să aducă nava cu prova 
mai în vânt, apoi merse la balustradă şi bătu măsura, strigând: 
Unu-Doi-Unu-Doi, încercând să încurajeze echipajul. 

— Haideţi, ticăloşilor, traaageti! 

Galera era aproape pe stânci, căci erau chiar lângă pupă, şi 
la babord, şi la tribord. Ramele se cufundară în apă şi se 
înălţară, dar nava nu făcu nici o mişcare, căci vântul şi refluxul, 
victorioase, o trăgeau vizibil înapoi. 

— Haideţi, trageţi, ticăloşilor! strigă din nou Blackthorne, 
bătând cu mâna măsura. 

Vâslaşii prinseră puteri văzându-l. 

Intâi reuşiră să ţină piept mării, apoi o învinseră. 

Nava se îndepărtă de stânci. Blackthorne menţinu drumul 
spre coasta de sub vânt. Curând ajunseră în ape mai calme. 
Vântul sufla încă puternic, dar deasupra capetelor lor. Încă mai 


era furtună, dar departe, în larg. 

— Aruncaţi ancora de la babord! 

Nici unul dintre marinari nu-l înţelese, dar toţi ştiau ce 
aveau de făcut. Săriră să-i îndeplinească ordinul. Lăsă corabia 
lin în derivă, ca să încerce tăria fundului mării. 

— Aruncaţi ancora de la tribord 

Când nava-i fu în siguranţă, privi spre pupă. 

Linia țărmului abia se vedea prin ploaie. Cercetă marea şi 
cântări posibilităţile. 

Cartea-pilot a portughezului e jos, gândi secătuit de puteri. 
Pot să duc nava până la Osaka. Aş putea să o duc înapoi la 
Anjiro. Dar ai făcut bine că nu l-ai ascultat? Ba nu i-am încălcat 
ordinele. Eram pe dunetă. Singur. 

— Cârma spre sud, îi strigase Rodrigues când vântul şi 
refluxul îi purtau primejdios lângă stânci. Intoarce şi mergi cu 
vânt din pupă! 

— Nu! îi strigase la rândul lui, convins că în largul mării ar fi 
fost pierduţi şi că singura lor şansă era să încerce să intre în 
port. O să izbutim! 

— Afurisitule, o să ne omori pe toţi! 

Dar n-am omorât pe nimeni, gândi Blackthorne. Rodrigues, 
amândoi ştiam ca eu trebuia să hotărăsc când ar fi fost de luat o 
hotărâre. Eu am avut dreptate. Nava este teafără. Nimic altceva 
nu contează. 

li făcu semn ofițerului, care se grăbi să vină de pe teugă. 
Amândoi cârmacii se prăbuşiseră, cu braţele şi picioarele 
aproape scoase din încheieturi. Vâslaşii erau ca nişte cadavre, 
căzuţi neputincioşi peste rame. Alţii veneau împleticindu-se de 
jos, să dea o mână de ajutor. Hiro-matsu şi Yabu, amândoi 
foarte zdruncinaţi, fură ajutaţi să urce pasarela, dar, odată 
ajunşi pe punte, amândoi daimyo rămaseră ţanţoşi în picioare. 

— Hai, Anjin-san? întrebă ofiţerul. Era un bărbat de vârstă 
mijlocie, cu dinţi albi, puternici, o faţă lată, arsă de vânt, şi o 
vânătaie urâtă pe obraz, acolo unde marea îl izbise de parapet. 

— Te-ai descurcat foarte bine, îi spuse Blackthorne, fără să 
se sinchisească de faptul că n-o să-i fie înţelese cuvintele. Ştia 
că tonul şi zâmbetul vor fi deajuns. Da, foarte bine. Acum eşti 
căpitan-san. Wakarimasu? Tu! Căpitan-san! 

Omul se uita la el cu gura căscată, apoi se înclină ca să-şi 
ascundă uimirea şi încântarea. 


— Wakarimasu, Anjin-san. Arigato goziemashita. 

— Ascultă, căpitan-san, dă-le oamenilor de mâncare şi 
băutură. Mâncare caldă. O să rămânem aici peste noapte. 
Blackthorne se făcu înţeles prin semne. 

Deândată noul căpitan se întoarse şi strigă cu altă 
autoritate. Într-o clipă marinarii alergară să-i execute ordinele. 
Plin de mândrie, noul căpitan îşi întoarse privirea spre dunetă. 
Aş vrea să pot vorbi limba ta barbară, gândi el fericit. Atunci aş 
putea să-ţi mulţumesc, Anjin-san, pentru că ai salvat nava şi, 
odată cu ea, viaţa stăpânului nostru, Hiro-matsu. Ai făcut minuni 
şi ne-ai dat tuturor forţă şi curaj. Fără tine am fi încurcat-o. Oi fi 
tu pirat, dar eşti un marinar destoinic şi, atâta vreme cât eşti 
pilot, îţi voi da ascultare cu preţul vieţii. Nu merit să fiu căpitan, 
dar am să-ncerc să fiu vrednic de încrederea ta. 

— Ce vreţi să fac mai departe? îl întrebă. 

Blackthorne privea peste bord. Fundul mării nu se vedea. 
Socoti în gând poziţia în care se aflau şi, când se încredinţă că 
ancorele erau bine fixate şi marea sigură, spuse: 

— Lăsaţi barca la apă. Aduceţi un vâslaş bun! 

Din nou Blackthorne se făcu înţeles prin semne şi prin 
cuvinte. 

Imediat barca fu lăsată la apă şi echipată de plecare. 

Blackthorne se îndreptă spre parapet şi era gata să coboare 
când o voce aspră îl opri. Privi în jur. Hiro-matsu era acolo cu 
Yabu alături. 

Bătrânul avea vânătăi urâte pe gât şi pe umeri, dar nu 
renunţase la sabia-i lungă. Lui Yabu îi curgea sânge din nas, 
faţa-i era numai vânătăi, chimonoul plin de pete şi încerca să 
oprească sângele cu o cârpă. Amândoi erau calmi, părând că 
nici nu bagă-n seamă rănile sau şfichiuireavântului. 

Blackthorne se înclină politicos. 

— Hai, Toda-sama? 

Urmară din nou cuvintele aspre şi bătrânul arătă cu sabia 
spre barcă, clătinând din cap. 

— Rodrigu-san acolo! Blackthorne arătă spre ţărmul sudic. 
Merg să văd! 

— /yé! Hiro-matsu dădu iar din cap şi vorbi mult, fiind 
limpede că nu-i îngăduia din cauza pericolului. 

— Sunt Anjin-san pe galera asta spurcată şi, dacă eu vreau 
să mă duc la țărm, mă duc. Blackthorne îşi menţinu vocea foarte 


respectuoasă, dar fermă şi era tot atât de limpede ce voia să 
spună. 

— Ştiu că barca nu rezistă în larg. Hai! Mă duc la țărm, 
acolo, lângă piscul acela. Il vezi, Toda Hiro-matsu-sama? Lângă 
stânca aceea mică. Vreau să-mi croiesc drum în jurul 
promontoriului, acolo. Nu mă grăbesc să mor şi n-am unde să 
fug. Vreau să găsesc cadavrul lui Rodrigu-san. Işi trecu un picior 
peste parapet. Hiro-matsu trase puţin sabia din teacă. 
Blackthorne îngheţă, dar privirea lui rămase calmă şi faţa 
neclintită. 

Hiro-matsu era în încurcătură. Înţelegea dorinţa piratului de 
a găsi cadavrul lui Rodrigues, dar era periculos să se ducă acolo, 
chiar şi mergând pe țărm, iar seniorul Toranaga îi poruncise să-l 
aducă pe barbar teafăr. Insă era tot atât de limpede că omul 
avea de gând să plece. 

ÎI privise în timpul furtunii, stând pe puntea care se clătina, 
ca un kami rău al mării, neînfricat, la el acasă în mijlocul 
furtunii; atunci gândise furios: mai bine să-l ţinem pe acest om 
şi pe toţi barbarii ca el pe uscat, unde putem să-i stăpânim. Pe 
mare noi suntem în puterea lor. 

Vedea că piratul e nerăbdător. Ce neciopliţi sunt, îşi spuse. 
Chiar şi aşa, eu trebuie să-ţi mulţumesc. Toţi spun că numai 
datorită ţie nava a fost adusă în port, că pilotul Rodrigu şi-a 
pierdut cumpătul şi că el ne-ar fi dus departe de țărm, dar tu ai 
menţinut drumul. Da, dacă am fi mers în larg, ne-am fi 
scufundat cu siguranţă şi atunci n-aş fi îndeplinit porunca 
stăpânului meu. O, Buddha, apără-mă de una ca asta! 

Toate încheieturile-l dureau şi hemoroizii-i erau inflamaţi. 
Era secătuit de efortul de a rămâne nepăsător în faţa oamenilor 
săi, a lui Yabu, a echipajului şi chiar în faţa acestui barbar. O, 
Buddha, sunt atât de obosit. Aş vrea să pot sta lungit într-o baie, 
să asud, să asud şi să am o zi de odihnă, fără dureri. Doaro 
singură zi. Lasă gândurile de muiere! Ai avut dureri aproape 
şaizeci de ani. Ce e durerea pentru un bărbat? Un privilegiu! 
Stăpânirea durerii este măsura unui bărbat. Mulţumeşte-i lui 
Buddha că eşti încă în viaţă, ca să- ţi aperi stăpânul, fiindcă ai fi 
putut să fii mort de o sută de ori. 

Dar urăsc marea. Urăsc frigul. Urăsc durerea. 

— Stai unde eşti, Anjin-san, spuse el, trist şi amuzat de 
flăcările albastre cu reflexe de gheaţă din ochii bărbatului, şi îi 


făcu semn cu sabia băgată în teacă spre a se face înţeles. Când 
fu sigur că omul pricepuse, privi spre ofiţer. Unde suntem? A cui 
e feuda asta? 

— Nu ştiu, alteţă. Cred că suntem undeva în provincia Ise. 
Am putea trimite pe cineva la țărm, la cel mai apropiat sat. 

— Poţi să ne duci la Osaka? 

— Dacă ne ţinem foarte aproape de coastă, alteţă, şi dacă 
mergem încet, cu mare grijă. Eu nu cunosc aceste ape şinu vă 
pot garanta siguranţa. N-am destule cunoştinţe şi nimeni de pe 
navă nu le are. În afară de acest pilot. Dac-ar fi după mine, v-aş 
sfătui să mergem pe uscat. V-am putea face rost de cai şi 
palanchine. 

Hiro-matsu clătină din cap iritat. Să meargă pe uscat era 
exclus. Le-ar fi luat prea multă vreme - locul era muntos şi 
drumurile puţine - şi ar fi trebuit să străbată multe ţinuturi ale 
aliaţilor lui Ishido, duşmanul lor. La primejdiile astea se mai 
adăugau nenumăratele cete de tâlhari care împânzeau 
trecătorile. Asta ar fi însemnat să-şi ia toţi oamenii cu el. 
Desigur că ar fi putut să-şi croiască drum luptând cu bandiții, 
dar n-ar fi reuşit niciodată să forţeze o trecătoare dacă Ishido, 
sau aliaţii lui, şi-ar pune în minte să-l oprească. Toate acestea 
l-ar întârzia şi mai mult, iar porunca era să aducă încărcătura, 
barbarul şi pe Yabu rapid şi în siguranţă. 

— Dacă mergem în lungul coastei, cât timp ne-ar trebui? 

— Nu ştiu, alteţă. Patru sau cinci zile, poate mai mult. Aş fi 
foarte nesigur pe mine, eu nu sunt căpitan, iertaţi-mă. 

Asta înseamnă, gândi Hiro-matsu, că va trebui să capăt 
sprijinul acestui barbar. Ca să-l opresc să meargă la țărm, va 
trebui să-l leg. Şi cine ştie dacă va vrea să ne fie de ajutor, 
legat? 

— Cât o să stăm aici? 

— Pilotul spune că o noapte. 

— O să înceteze furtuna până atunci? 

— Ar trebui, alteţă, dar nu se ştie niciodată. 

Hiro-matsu şovăi, cântărind din priviri când coasta 
muntoasă, când pilotul. 

— Îmi îngădui un sfat, Hiro-matsu-san? întrebă Yabu. 

— Da, da, bineînţeles, răspunse el precaut. 

— De vreme ce se pare că o să avem nevoie de ajutorul 
pilotului ca să ajungem la Osaka, de ce să nu-l lăsam să meargă 


pe țărm, dar să trimitem oameni cu el să-l apere şi să le 
ordonaţi să se întoarcă înainte de lăsarea întunericului. Cât 
priveşte drumul pe uscat, sunt de acord că ar fi prea periculos 
pentru dumneata şi nu mi-aş ierta-o niciodată, dacă ţi s-ar 
întâmpla ceva. O dată ce furtuna se va fi domolit, o să fi mai în 
siguranţă pe navă şi-o să ajungi la Osaka mult mai repede, neh? 
Precis, mâine pe la apusul soarelui. 

Hiro-matsu încuviinţă, fără prea mare tragere de inimă. 
Făcu semn unui samurai. 

— Takatashi-san! Vei lua şase oameni şi vei merge cu 
pilotul. Aduceţi cadavrul portughezului, dacă-l găsiţi, dar, dacă e 
atins chiar şi numai un fir de păr al acestui barbar, tu şi oamenii 
tăi vă veţi face seppuku pe loc. 

— Da, stăpâne. 

— Trimite doi oameni la cel mai apropiat sat ca să afle unde 
suntem şi a cui e feuda. 

— Da, stăpâne. 

— Cu îngăduinţa dumitale, Hiro-matsu-san, am să conduc 
eu grupul la țărm, spuse Yabu. Dacă am ajunge la Osaka fără 
pirat, aş fi atât de umilit încât m-aş simţi dator să-mi iau oricum 
zilele. Aş fi onorat să îndeplinesc poruncile dumitale. 

Hiro-matsu încuviinţă, uimit în sinea lui că Yabu înfrunta un 
asemenea pericol. Cobori sub punte. 

Când Blackthorne înţelese că Yabu mergea cu el pe țărm, 
pulsul i se acceleră. Nu l-am uitat pe Pieterzoon, şi nici echipajul 
meu sau groapa, nici urletele, nici pe Omi. Nu am uitat nimic din 
tot ce s-a întâmplat. Păzeşte-ţi viaţa, ticălosule. 


CAPITOLUL 9 


Ajunseră repede pe țărm. Blackthorne vroise să meargă în 
frunte, dar Yabu pornise cu un pas iute, greu de susţinut şi îi 
luase locul. Ceilalţi şase samurai îl urmăreau grijulii. N-am unde 
fugi, proştilor, le spuse în gând, înțelegând greşit grija lor, în 
timp ce scotocea cu privirea golful, căutând bancuri de nisip sau 
recifuri ascunse, luând repere, ţinând minte tot ce era important 
pentru a le trece mai târziu în cartea-pilot. 

Drumul îi duse mai întâi de-a lungul țărmului acoperit cu 


pietriş mărunt, apoi urmă un urcuş scurt peste bolovani rotunjiţi 
de valurile mării până la o cărare ce ocolea culmea 
strecurându-se primejdios în jurul promontoriului sudic al 
țărmului. Ploaia încetase, dar vijelia încă mai continua. Cu cât se 
apropiau mai mult de limba de pământ aflată în bătaia vântului, 
valurile ce se aruncau asupra stâncilor de sub ei îşi aruncau mai 
sus spuma. În curând fură uzi leoarcă. 

Deşi Blackthorne se simţea îngheţat, Yabu şi ceilalţi 
samurai, care purtau chimonouri subţiri, strânse neglijent cu 
cingătorile, nu păreau să se simtă stânjeniţi de umezeală sau de 
frig. Aşa cum spunea Rodrigues, îşi zise, simțind teama 
revenind. Japonezii pur şi simplu nu sunt făcuţi ca noi. Nu simt 
frigul, foamea sau lipsurile sau rănile aşa ca noi. Sunt ca nişte 
animale, cu nervii amorţiţi. 

De-asupra lor stânca se înălța cam două sute de picioare. 
Ţărmul se afla la cincizeci de picioare dedesubt. Mai departe şi 
peste tot împrejurul lor se vedeau munţii şi pe toată întindere 
țărmului ce mărginea golful nu se zărea nici o casă sau colibă. 
Nu era de mirare, căci nu era loc pentru ogoare, după pietrişul 
care acoperea ţărmul ridicându-se stâncile falezei şi apoi munţii 
de granit pe înălțimile cărora creşteau copaci. 

Cărarea cobora şi urca de-a lungul peretelui falezei, 
primejdios şi lunecos. Înaintând trudnic, aplecându-se împotriva 
vântului, Blackthorne privea picioarele puternice şi 
muşchiuloase ale lui Yabu. Alunecă, fecior de căţea, gândi. 
Alunecă, zdrobeştete de bolovanii de jos. Asta te-ar face să ţipi? 
ce te-ar putea face să ţipi? 

Işi luă cu greu ochii de la Yabu şi începu din nou să 
cerceteze faleza. Fiecare crăpătură, surpătură sau adâncitură a 
stâncilor. Rafalele vântului îi făceau ochii să lăcrimeze. Valurile 
se aruncau înainte şi înapoi, răsucindu-se învolburate. Ştia că 
erau puţine speranţe de a-l găsi pe Rodrigues, erau prea multe 
adâncituri şi locuri ascunse care n-ar fi putut fi cercetate 
niciodată. Dar trebuise să vină la uscat, să încerce. Îi era dator 
lui Rodrigues. Toţi piloţii se rugau neîncetat să aibă parte de 
moarte pe uscat, să fie îngropaţi în pământ. Toţi văzuseră prea 
multe trupuri umflate de apă, ciopârţite de crabi sau pe 
jumătate mâncate de peşti. 

Inconjurară promontoriul şi se opriră uşuraţi, la adăpost de 
vânt. Nu era nevoie să meargă mai departe. Dacă nu era în 


partea bătută de vânt, cadavrul era ascuns sau înghiţit de ape, 
sau dus în larg, în adâncuri. O jumătate de milă mai departe un 
sat mic de pescari era cuibărit pe ţărmul înspumat. Yabu făcu 
semn către doi dintre samurai. Aceştia se înclinară imediat şi 
porniră în fugă într-acolo. Mai aruncară o ultimă privire, apoi 
Yabu îşi şterse ploaia de pe faţă şi privi în sus la Blackthorne, 
făcând semn de întoarcere. Biackthorne încuviinţă din cap şi 
porniră din nou, cu Yabu în frunte şi ceilalţi samurai urmărindu-l 
mereu cu atenţie, şi iarăşi îi făcu proşti în sinea lui. 

Apoi, pe la jumătatea drumului, îl văzură pe Rodrigues. 

Era prins într-o despicătură, între doi bolovani mari, 
deasupra valurilor, dar acoperit din când în când de ele. Un braţ 
îi era întins înainte, celălalt era încă încleştat de vâsla ruptă care 
se mişca uşor, odată cu înaintarea şi retragerea apelor. Această 
mişcare îi atrăsese atenţia lui Blackthorne, când se aplecase sub 
bătaia vântului, înaintând cu greu în spatele lui Yabu. 

Singura cale de a ajunge acolo era dincolo de o culme 
joasă. Nu erau de urcat decât cincizeci-şaizeci de picioare, însă 
peretele era aproape vertical, şi nu aveai de ce să te sprijini. 

Ce-i cu mareea? se întrebă Blackthorne. E flux, nu reflux. 
Apa o să-l ducă din nou în larg. lisuse, pare primejdios acolo jos. 
Ce-i de făcut? 

Se apropie de margine şi îndată Yabu i se puse în cale, 
scuturând din cap, iar ceilalţi samurai îl înconjurară. 

— Încerc doar să văd mai bine, pentru numele lui 
Dumnezeu, spuse, nu încerc să fug! Unde dracu' aş putea fugi? 

Se trase puţin înapoi şi se uită cu grijă în jos. Ei îi urmăriră 
privirea, sporovăind între ei, Yabu vorbind mai tot timpul. 

Nu-i nici o speranţă, hotărî. E prea primejdios. O să ne 
întoarcem în zori cu frânghii. Dac-o fi să mai fie aici, o să-l 
îngrop pe țărm. Încă nehotărât se întoarse şi, în aceeaşi clipă, 
marginea malului se sfărâmă şi el începu să alunece în jos. 
Imediat Yabu şi ceilalţi îl înşfăcară şi-l traseră înapoi, şi atunci el 
îşi dădu seama că se-ngrijeau de siguranţa lui. Incearcă doar să 
mă protejeze! 

De ce să mă vrea teafăr? Din cauza lui Tora - cum îl 
cheamă? Toranaga? Din pricina lui? Da, dar şi poate pentru că 
nu mai este nici un alt pilot la bord. De asta m-au lăsat să vin la 
țărm, făcând ce-am vrut eu? Da, asta trebuie să fie. Deci acum 
am putere asupra navei, asupra bătrânului daimyo şi asupra 


ticălosului ăsta. Cum aş putea să mă folosesc de asta? 

Se destinse şi le mulţumi. Îşi lăsă ochii să rătăcească 
împrejur. 

— Trebuie să-l aducem sus. Yabu-san. Hai! Singura cale e 
pe acolo. Peste stânca aceea. Îl aduc sus, eu, Anjin-san! Din nou 
înaintă ca şi cum ar fi avut de gând să coboare şi din nou ei îl 
opriră iar el spuse cu prefăcută nelinişte: Trebuie să-l scoatem 
de-acolo. Uite! Nu mai avem prea mult timp, lumina scade! 

— /y6, Anjin-san, spuse Yabu. 

Blackthorne îl privi de sus. 

— Dacă nu mă laşi să mă duc eu, Yabu-san, atunci trimite 
unul dintre oamenii tăi. Sau du-te chiar tu. Tu! 

Vântul se răsucea împrejurul lor şuierând de-alungul 
peretelui falezei. Îl văzu pe Yabu privind în jos, măsurând din 
priviri urcuşul şi lumina în scădere şi ştiu că îl încolţise. Te-am 
prins, ticălosule, trufia ta te-a pierdut. Dacă cobori acum, te-ai 
ars. Dar să nu mori, te rog. Doar rupeţi picioarele sau glezna, 
apoi îneacă-te. 

Un samurai începu să coboare, dar Yabu îi porunci să se 
întoarcă. 

— Întoarce-te la navă. Adu imediat nişte funii, spuse Yabu. 

Omul o rupse la fugă. Yabu îşi aruncă din picioare sandalele 
cu talpa de lemn. Îşi scoase săbiile de la brâu şi le puse cu grijă 
deoparte. 

— Ai grijă de ele şi de barbar. Dacă se întâmplă ceva cu ele 
sau cu el, te trag în ţeapă cu propriile tale săbii! 

— Vă rog lăsaţi-mă pe mine să cobor, Yabu-sama, spuse 
Takatashi. Dacă o să fiţi rănit sau o să vi se întâmple ceva euo 
să... 

— Crezi că eşti în stare să faci ceva ce eu nu pot? 

— Nu, alteţă, bineînţeles că nu. 

— Bine. 

— Vă rog aşteptaţi să fie aduse funii. N-am să mi-o iert 
niciodată dacă vi se întâmplă ceva. 

Takatashi era scund şi îndesat, cu o barbă stufoasă. 

Şi de ce să nu aştept frânghiile? se întrebă Yabu. Ar fi o 
dovadă de chibzuinţă, dar nu şi de înţelepciune. Aruncă o privire 
barbarului şi dădu din cap scurt. Ştia că fusese provocat. Se 
aşteptase la asta. Ba chiar sperase. De asta m-am şi oferit, 
Anjin-san, îşi spuse, amuzându-se în sinea lui. Eşti într-adevăr 


foarte simplu. Omi avea dreptate. 

Yabu îşi scoase chimonoul ud leoarcă şi, rămas numai cu 
fâşia de pânză din jurul şoldurilor, se apropie de marginea 
stâncii şi o încercă cu talpa şosetei de bumbac. Mai bine le 
păstrez în picioare, se gândi, dominând frigul tăios cu voinţa şi 
trupul său călite de educaţia de-o viaţă căreia toţi samuraii 
trebuiau să i se supună. Şosetele or să te-ajute să nu aluneci - 
pentru un timp. Vei avea nevoie de toată puterea şi de toată 
îndemânarea ca să ajungi jos în viaţă. Merită? 

În timpul furtunii şi a goanei către adăpostul din golf, venise 
pe punte şi, neobservat de Blackthorne, se aşezase la rame. Îşi 
unise bucuros puterea cu vâslaşii, detestând miasma de 
dedesubt şi greaţa care-l cuprinsese. Hotărâse că era mai bine 
să mori în aer decât sufocat sub punte. 

În timp ce muncea alături de ceilalţi în frigul pătrunzător, 
începuse să-i observe pe piloţi. Era limpede că pe mare, nava şi 
toţi cei de la bord erau în puterea acestor doi oameni. Piloții 
erau în lumea lor, stăpânind punţile ce se legănau tot atât de 
nepăsători cum el stăpânea un cal în galop. N-aveau egal printre 
japonezii de la bord în pricepere, curaj sau cunoştinţe. Şi, 
treptat, înţelegerea acestui fapt născuse o idee măreaţă: corăbii 
barbare moderne, pline cu samurai, pilotate de samurai, 
comandate de samurai, manevrate de samurai. Samuraii /ui. 

Dacă aş avea la început trei corăbii barbare, aş putea uşor 
stăpâni calea pe apă între Yedo şi Osaka. Din Izu aş putea gâtui 
sau nu, după bunul meu plac, toată navigația. Adică aproape 
toate transporturile de orez şi de mătase. N-aş fi eu atunci 
arbitrul intre Toranaga şi Ishido? Sau, cel puţin balanţa între ei? 

Nici un daimyo nu ieşise până acum pe mare. 

Nici un daimyo nu are nave sau piloţi. 

Cu excepţia mea. 

Eu am o corabie - am avut o corabie - şi acum s-arputea 
să primesc corabia înapoi, dacă sunt iscusit. Am un pilot şi deci 
un dascăl de piloţi dacă-l pot ţine departe de Toranaga. Dacă 
pot să-l domin. 

Odată ce-mi va fi vasal prin voia lui, o să-i înveţe pe 
oamenii mei şi o să-mi facă corăbii. 

Dar cum să mi-l fac vasal? Groapa nu l-a supus. 

Mai întâi desparte-l de ceilalţi şi ţine-l singur - n-a spus aşa 
Omi? Apoi acest pilot poate fi învăţat buna-cuviinţă şi chiar să 


vorbească japoneza. Da, Omi este foarte înţelept. Foarte 
înţelept, poate prea înţelept - o să mă gândesc la Omi mai 
târziu. Concentrează-te acum asupra pilotului. Cum să domini 
un barbar - un creştin mâncător de spurcăciuni? 

Ce spusese Omi? "Ei preţuiesc viaţa. Zeul lor suprem, lisus 
Cristos, îi învaţă să se iubească unul pe celălalt şi să preţuiască 
viaţa." Cum aş putea să-i dăruiesc viaţa? Să i-o salvez, da, asta 
ar fi foarte bine. Cum să-l supun? 

Se lăsase atât de furat de propria exaltare încât nu mai 
băgase de seamă mişcările navei sau marea. Un val se 
revărsase peste el. Îl văzuse acoperindu-l pe pilot, dar nu 
simţise nici o teamă în acest bărbat. Yabu era uluit. Cum putea 
cineva, care lăsase, umil, un duşman să-i urineze pe spate ca să 
salveze viaţa unui vasal neînsemnat, cum putea acest om să 
aibă puterea să uite o asemenea dezonoare nemăsurată şi să 
stea acolo pe dunetă, chemând zeii mării la luptă ca un erou 
legendar, ca să-şi salveze acelaşi duşman? Apoi, când acel val 
uriaş îl luase pe portughez şi ei erau gata să se ducă la fund, 
Anjin-san râsese miraculos morții în faţă şi le dăduse puterea să 
se smulgă dintre stânci. 

N-am să-i înţeleg niciodată, îşi spuse. 

Pe marginea stâncii Yabu privi înapoi pentru ultima dată. 
Ah, Anjin-san, ştiu că te gândeşti că păşesc spre moarte, că m-ai 
încolţit. Ştiu că tu însuţi nu te-ai duce acolo jos, te-am privit 
îndeaproape, dar eu am crescut în munţi şi aici în Japonia noi ne 
căţărăm pe stânci din mândrie sau din plăcere. Aşa că, chiar 
dacă sunt la strâmtoare acum, sunt după regulile me/e, nu ale 
tale. Am să încerc şi n-are a face dacă am să mor. Dar dacă o să 
reuşesc, atunci tu, ca bărbat, ai să ştii că sunt mai bun decât 
tine, în condiţiile ta/e. O să-mi fi îndatorat, dacă-ţi aduc sus 
trupul barbarului 

— Ai să-mi fi vasal, Anjin-san. 

Cobori peretele falezei cu multă pricepere. Pe la jumătate 
alunecă. Mâna stângă se agăţă de o ieşitură. Asta-i opri căderea 
şi atârnă între viaţă şi moarte. Simţea mâna alunecându-i şi 
începu să sape cu degetele într-o adâncitură, apoi îşi înfipse 
degetele picioarelor într-o crăpătură zbătându-se pentru un alt 
sprijin. Când mâna stângă alunecă, degetele picioarelor găsiră o 
altă crăpătură în care se proptiră şi el îmbrăţişă stânca disperat, 
apăsând-o cu trupul, încă negăsindu-şi echilibrul, căutând un 


sprijin. Apoi picioarele îi alunecară. Deşi, zece picioare mai jos, 
reuşi să se prindă de altă ieşitură cu ambele mâini şi atârnă de 
ea pentru o clipă şi această ieşitură se sfărâmă. Căzu de la 
douăzeci de picioare înălţime. 

Se pregătise cât de bine putuse şi căzu în picioare ca o 
pisică, rostogolindu-se pe suprafaţa alunecoasă a stâncii ca să 
atenueze şocul şi se opri ghemuit. Îşi duse mâinile rănite 
deasupra capului ca se apere de avalanşa de pietre care ar fi 
putut urma. Dar nu se întâmplă nimic. Îşi scutură capul ca să şi-l 
limpezească şi se ridică în picioare. Avea un genunchi scrântit. 
O durere pătrunzătoare urca de-a lungul piciorului până în 
măruntaie şi începu să transpire. Degetele picioarelor şi unghiile 
mâinilor îi sângerau, dar la aşa ceva se aşteptase. 

Nu te doare nimic. N-ai să simţi nici o durere. Stai drept! 
Barbarul te priveşte. 

O coloană de spumă îl acoperi şi răceala ei îl ajută să-şi 
aline durerea. Cu grijă se lăsă să alunece peste bolovanii 
acoperiţi de alge şi se strecură de-a lungul crăpăturii şi ajunse. 

Brusc îşi dădu seama că omul era încă în viaţă. Se 
încredinţă de asta apoi se trase înapoi pentru o clipă. Am nevoie 
de el viu sau mort? Cum e mai bine? 

Un crab tâşni de sub o piatră şi se aruncă plescăind în 
mare. Valurile năvăliră din nou. Simţi sarea răscolindu-i rănile. 
Cum e mai bine, viu sau mort? 

Se ridică nesigur în picioare şi strigă: 

— Takatashi-san! Pilotul e încă viu! Du-te la corabie, adu o 
targă şi un doctor, dacă există vreunul pe ea. 

Cuvintele lui Takatashi se desluşeau greu din cauza 
vântului. 

— Da, stăpâne. 

Inainte de a o porni în fugă strigă oamenilor săi: 

— Aveţi grijă de barbar, să nu i se întâmple nimic. 

Yabu privi atent galera care sălta uşor la ancoră. Samuraiul 
pe care îl trimisese înapoi după frânghii era deja lângă bărci. Îl 
văzu sărind într-una dintre ele şi pornind pe apă. Zâmbi în sinea 
lui şi aruncă o privire înapoi. Blackthorne se apropiase de 
marginea stâncii şi striga îngrijorat la el. 

Ce încearcă să spună? se întrebă Yabu. Îl văzu arătând 
către mare, dar asta nu îi spunea nimic. Marea era agitată şi 
răscolită, dar aşa fusese şi mai înainte. 


Yabu renunţă să mai încerce să priceapă ce spunea şi-şi 
îndreptă atenţia către Rodrigues. Trase cu greu corpul pe stânci, 
deasupra valurilor. Răsuflarea portughezului era întretăiată, dar 
inima părea să-i fie puternică. Era plin de zgârieturi. Aşchia unui 
os spintecase pielea gambei stângi. Umărul drept părea sărit. 
Yabu caută să vadă dacă nu-i curgea sânge din vreo rană 
deschisă, dar nu găsi nici una. Dacă nu-i rănit înăuntru, atunci 
poate va trăi, îşi spuse. 

Daimyo-ul fusese rănit de prea multe ori şi văzuse prea 
mulţi morţi şi răniţi ca să nu fi câştigat o oarecare pricepere în 
diagnostic. Dacă Rodrigues poate fi încălzit, hotărî, cu sake şi 
ierburi puternice, cu multe băi calde, o să trăiască. S-ar putea să 
nu mai fie în stare să meargă, dar o să trăiască. Da, vreau ca 
acest om să trăiască. N-are aface dacă n-o să mai poată merge. 
Poate că aşa o să fie mai bine. Aş avea un pilot de rezervă. 
Omul îmi datorează cu siguranţă viaţa. Dacă piratul n-o să mă 
ajute, poate că pot să-l folosesc pe el. Ar merita să mă prefac că 
devin creştin? l-ar aduce asta pe amândoi de parte mea? 

Ce-ar face Omi? 

Omi e inteligent. Da. Prea inteligent? Omi vede prea multe 
şi prea repede. Dacă poate să vadă atât de departe, poate să 
înţeleagă că tatăl său va conduce clanul dacă eu dispar. Fiul 
meu este prea necopt ca să se descurce singur şi după tată, ar 
urma Omi. Neh? 

Ce să fac cu Omi? 

Dacă i l-aş da pe Omi barbarului? Ca pe o jucărie. 

Ce zici de asta? 

Se auzeau strigăte neliniştite deasupra. Apoi înțelese spre 
ce arătase barbarul. Fluxul! Fluxul se ridica iute. Deja 
înconjurase stânca pe care stătea. Se ridică brusc şi se strâmbă 
sub durerea care-i săgeta din genunchi. Toate căile de scăpare 
în lungul plajei erau tăiate de mare. Semnele lăsate de maree 
pe stânci erau mai sus de un stat de om. 

Privi după barcă. Era aproape de corabie acum. Pe faleză 
Takatashi alerga încă susţinut. Frânghiile nu vor ajunge la timp, 
îşi spuse. 

Cerceta stăruitor cu privirea de jur împrejur. Nu avea nici o 
cale în susul falezei. Nici o stâncă nu-i oferea adăpost. Nici o 
adâncitură. In mare se vedeau vârfuri de stânci dar nu ar fi 
putut niciodată să ajungă la ele. Nu ştia să înoate şi nu avea 


nimic pe care să-l poată folosi drept plută. 

Oamenii de deasupra îl priveau. Barbarul arăta către 
vârfurile de stâncă din apă şi făcu gesturi de înot. Dar el clătina 
din cap. Cerceta totul din nou cu atenţie. Nimic. 

Nu-i nici o scăpare, îşi spuse. Acum eşti sortit morţii. 
Pregăteşte-te. 

Karma îşi spuse şi le întoarse spatele, aşezându-se mai 
comod, bucurându-se de neţărmurita linişte ce coborâse asupra 
lui. Ultima zi, ultima mare, ultima lumină, ultima bucurie, 
ultima... Cât de frumoasă era marea, şi cerul, şi frigul, şi sarea. 
Începu să se gândească la ultimul poem pe care acum, după 
datină, trebuia să-l compună. Se simţi fericit. Avea timp să se 
gândească în linişte. 

Blackthorne striga: 

— Ascultă, ticălos blestemat! Găseşte un prag de stâncă, 
trebuie să fie un prag pe undeva! 

Samuraii stăteau în calea lui, privindu-l ca pe un nebun, era 
limpede pentru ei că nu exista nici o scăpare şi că Yabu se 
pregătea pur şi simplu pentru o moarte plăcută, aşa cum ar fi 
făcut şi ei, dacă ar fi fost în locul lui. Şi îi nemulţumeau aceste 
strigăte, aşa cum ştiau că-l nemulţumesc şi pe Yabu. 

— Priviţi acolo jos! Poate găseşte ceva! 

Unul dintre ei veni la marginea stâncii, privi în jos, ridică din 
umeri şi spuse ceva tovarăşilor săi care şi ei ridicară la rândul 
lor din umeri. De fiecare dată când Blackthorne încerca să se 
apropie mai mult de marginea falezei ca să caute o cale de 
scăpare, ei îl opreau. Ar fi putut foarte uşor să-l îmbrâncească 
pe unul dintre ei în braţele morţii, şi era ispitit s-o facă. Dar îi 
înţelegea, pe ei şi problemele lor. Gândeşte-te la o cale să-l ajuţi 
pe ticălosul ăla. Trebuie să-l salvezi pe el, ca să-l salvezi pe 
Rodrigues. 

— Hei, tu, japonez neputincios, împuţit, nemernic şi 
căcăcios! Hei, Kasigi Yabu! Unde-ţi e bărbăţia? Nu te lăsa, numai 
laşii se dau bătuţi! Eşti bărbat sau oaie? Dar Yabu nu-i dădea 
nici o atenţie, stătea la fel de nemişcat ca şi stânca deasupra 
căreia stătea. 

Blackthorne ridică o piatră şi o aruncă spre el. Căzu în apă 
nebăgată de seamă şi samuraii strigară la el înfuriaţi. Ştia că-n 
orice clipă puteau să sară la el şi să-l lege. Dar cum ar face- o? 
N-aveau nici o funie. 


Funie! Fă o funie! Poţi să faci o funie? 

Ochii îi căzură pe chimonoul lui Yabu. Începu să-l rupă în 
fâşii, încercându-le tăria. Mătasea era foarte rezistentă. 

— Haideţi! porunci samurailor, scoţându-şi cămaşa. Faceţi o 
frânghie! Hai! 

Înţeleseseră. Îşi dezlegară îndată brâiele, îşi scoaseră 
chimonourile şi-l imitară. Îîncepu să înnoade capetele fâşiilor şi 
eşarfelor împreună. 

În timp ce ei întregeau funia, Blackthorne se întinse cu grijă 
jos şi se târî până la buza stâncii, cerându-le la doi dintre ei să-l 
ţină de glezne pentru siguranţă. Nu avea nevoie de ajutorul lor, 
dar voia să-i ştie liniştiţi. 

Scoase capul în afară cât de departe îndrăzni, conştient de 
neliniştea lor. Apoi începu să cerceteze locul aşa cum făcea pe 
mare. Bucată cu bucată, ferindu-se pe cât putea să se uite 
direct către ceea ce privea. 

O cercetare completă de la dreapta spre stânga. Nimic. 

Incă o dată. 

Nimic. 

Şi încă o dată. Nimic. 

Ce-i asta? Chiar deasupra liniei mareei - o crăpătură în 
stâncă sau o umbră? 

Blackthorne îşi schimbă poziţia, dureros de conştient că 
marea aproape acoperise stânca pe care stătea Yabu şi aproape 
toate celelalte stânci dintre el şi baza falezei. Acum putea să 
vadă mai bine şi arătă cu degetul. 

— Acolo! Ce-i aia? 

Unul dintre samurai se şi aşezase în patru labe şi urmări cu 
privirea degetul întins al lui Blackthorne, dar nu observă nimic. 

— Acolo! acolo nu este o lespede? 

Cu mâinile închipui un prag de stâncă şi cu două degete un 
om, apoi aşeză omul pe pragul de stâncă şi cu celălalt deget 
făcu o boccea pe umărul omului, astfel că acum omul stătea pe 
pragul de stâncă - pe acel prag de stâncă - cu altul pe umerii 
săi. 

— Repede! /sogi! Faceţi-l să înţeleagă. Kasigi Yabu-sama! 
Wakarimasu ka? 

Omul ţâşni în picioare şi începu să vorbească iute către 
ceilalţi, care priviră şi ei într-acolo. Acum văzuseră cu toţii 
pragul de stâncă şi începură să strige. Totuşi Yabu nu se mişca. 


Părea de piatră. Strigară mai departe şi Blackthorne li se 
alătură, dar era ca şi cum n-ar fi scos nici un sunet. 

Unul dintre ei vorbi grăbit, iar ceilalţi încuvinţară şi se 
se aruncă de pe marginea stâncii şi căzu. Yabu îşi reveni violent 
din transă, se răsuci şi se ridică în picioare. 

Ceilalţi samurai strigau şi arătau, dar Blackthorne nu mai 
auzea şi nu mai vedea decât corpul zdrobit care zăcea dedesubt 
deja spălat de valuri. Ce fel de oameni sunt ăştia? îşi spuse 
neputincios. Era curaj sau doar nebunie? Omul se sinucisese cu 
bună ştiinţă ca să atragă atenţia celuilalt bărbat care renunţase. 
Nu are nici un sens. Ei nu sunt normali. 

Il văzu pe Yabu ridicându-se şovăitor. Se aşteptase să-l 
vadă grăbindu-se să se pună la adăpost, părăsindu-l pe 
Rodrigues. Eu aşa aş fi făcut. Oare? Nu ştiu. Pe jumătate 
târându-se, pe jumătate alunecând, Yabu trase după el bărbatul 
căzut în nesimţire peste bolovanii spălaţi de valuri, până la 
piciorul falezei. Găsi platforma. Avea abia un picior lăţime. ÎI 
ridică cu greutate pe Rodrigues pe ea, aproape scăpându-l la un 
moment dat, apoi se săltă şi el acolo. 

Frânghia era mai scurtă cu douăzeci de picioare. Samuraii îi 
adăugară iute şi fâşiile de pânză din jurul şoldurilor. Acum, dacă 
se ridica, în picioare Yabu putea să-i atingă capătul. 

Incepură să strige încurajări şi aşteptară. 

In ciuda urii pe care o simţea pentru el, Blackthorne trebui 
să admire curajul lui Yabu. De nenumărate ori valurile aproape 
că îl înghiţiră. De două ori Rodrigues alunecă, dar de fiecare 
dată Yabu îl trase înapoi şi îi ţinu capul deasupra mării hulpave. 
Blackthorne ştia că el însuşi s-ar fi dat bătut de mult. De unde ai 
curajul ăsta, Yabu? Sunteţi fiii diavolului? Toţi? 

In primul rând era nevoie de curaj ca să cobori. La început 
Blackthorne crezuse că Yabu doar se grozăvea. Dar curând 
văzuse că omul înfrunta stânca cu pricepere şi aproape reuşise. 
Apoi îl văzuse oprindu-şi căderea la fel de iscusit ca orice 
acrobat şi când renunţase, o făcuse cu demnitate. 

lisuse Cristoase, îl admir pe ticălosul ăsta şi îl urăsc! 

Timp de aproape o oră Yabu înfruntă marea şi neputinţa 
propriului trup şi apoi, după asfinţit, Takatashi sosi cu frânghiile. 
Făcură un leagăn şi-l lăsară în jos de-a lungul peretelui falezei 
cu o pricepere pe care Blackthorne nu o întâlnise niciodată la 


uscat. 

Rodrigues fu tras sus imediat. Blackthorne ar fi încercat să-l 
ajute dar un japonez tuns scurt era deja alături de el. Privi cum 
bărbatul, neîndoios un doctor, cercetă piciorul frânt. Apoi un 
samurai îi ţinu umerii lui Rodrigues, în timp ce doctorul se lăsă 
cu toată greutatea pe picior şi osul alunecă la locul lui sub piele. 
Degetele pipăiră, împinseră, potriviră şi-l legară de atele. Începu 
să înfăşoare ierburi ciudate în jurul răni. Şi Yabu ajunse sus. 

Daimyo refuză orice ajutor, trimise doctorul înapoi la 
Rodrigues, se aşeză jos şi începu să aştepte. 

Blackthorne îl privi. Yabu îi simţi privirea. Cei doi bărbaţi se 
uitară unul la celălalt. 

— Mulţumesc, spuse în cele din urmă Blackthorne, arătând 
către Rodrigues. Îţi mulţumesc că i-ai salvat viaţa. Îţi 
mulţumesc, Yabu-san. Făcu o plecăciune studiată. Asta este 
pentru curajul tău, fecior de târfă cu ochi negri. 

Yabu se înclină la fel de ţeapăn. În sinea lui zâmbea. 


CAPITOLUL 10 


Călătoria din golf până la Osaka a fost lipsită de peripeții. 
Cărţile-pilot ale lui Rodrigues erau clare şi foarte precise. În 
timpul primei nopţi Rodrigues îşi recăpătase cunoştinţa. La 
început a crezut că era mort, dar, în curând, durerea îi dovedi că 
se înşelase. 

— Aştia ţi-au aşezat oasele piciorului şi ţi l-au legat, spuse 
Blackthorne. Şi umărul ţi-e legat. leşise de la locul lui. N-au vrut 
să-ţi ia sânge, oricât de mult am încercat să-i conving. 

— Când ajung la Osaka pot s-o facă iezuiţii. Ochii chinuiţi ai 
lui Rodrigues îl sfredeleau. Cum am ajuns aici, englezule? Îmi 
amintesc că am fost aruncat peste bord şi nimic altceva. 

Blackthorne îi povesti. 

— Aşa că îţi datorez o viaţă. Să te ia naiba! 

— De pe dunetă se vedea că putem să intrăm în golf. De la 
provă, vedeai cu o diferenţă de câteva grade. Valul a fost 
ghinionul tău. 

— Nu asta mă nelinişteşte, englezule. Tu ai avut duneta, tu 
ai avut cârma. Amândoi am ştiut-o. Nu, eu te trimit la dracu, 


pentru că acum îţi datorez o viaţă... Madonna, piciorul meu! 

Îi curgeau lacrimile din cauza durerii şi Blackthorne îi dădu 
o cană cu grog şi-l veghe peste noapte, pentru că furtuna 
trecuse. Doctorul japonez venise de nenumărate ori şi-l forţase 
pe Rodrigues să bea o doctorie fierbinte, îi pusese ştergare 
fierbinţi pe frunte şi deschisese hublourile. De fiecare dată când 
doctorul pleca, Blackthorne le închidea, pentru că oricine ştia că 
aerul purta boala, şi cu cât cabina era închisă mai bine, cu atât 
era mai sigur şi mai sănătos pentru un om atât de rău bolnav ca 
Rodrigues. 

În cele din urmă, doctorul ţipase la el şi pusese un samurai 
de pază la hublouri, aşa că ele rămăseseră deschise. 

În zori Blackthorne urcă pe punte. Hiro-matsu şi Yabu se 
aflau amândoi acolo. Se înclină ca un curtean. 

— Konnichi wa. Osaka? 

Se înclinară la rândul lor. 

— Osaka. Hai, Anjin-san, spuse Hiro-matsu. 

— Hai! Isogi, Hiro-matsu-sama. Căpitan-san! Vira ancora! 

— Hai, Anjin-san! 

Zâmbi fără să vrea către Yabu. Yabu zâmbi şi el, apoi se 
îndepărtă şchiopătând şi Blackthorne îşi zise: ăsta-i un om dat 
dracului, chiar dacă-i un ticălos şi un ucigaş. Şi tu nu eşti un 
ucigaş? Da, dar nu în felul ăsta. 

Blackthorne a condus cu uşurinţă nava spre Osaka. 
Călătoria a durat ziua aceea, noaptea, iar în ziua următoare, 
chiar după răsăritul soarelui, se aflau în radă. Un pilot japonez 
veni la bord ca să ducă nava la pontonul ei, aşa că, eliberat de 
răspundere, Blackthorne cobori bucuros în cabină să doarmă. 

Mai târziu, căpitanul îl zgâlţâi ca să-l trezească şi, prin 
semne, îi arătă că trebuie să fie gata să plece cu Hiro-matsu 
deîndată ce acostau la chei. 

— Wakarimasu ka, Anjin-san? 

— Hai. 

Marinarul plecă. Blackthorne se întinse, dezmorţindu-şi 
spatele, apoi îl văzu pe Rodrigues privindu-l. 

— Cum te simţi? 

— Bine, englezule - dacă nu ţii seama că mă arde piciorul, 
îmi plesneşte capul, vreau să mă uşurez şi-n gură parc-aş avea 
un morman de bălegar. 

Blackthorne îi aduse ţucalul, apoi îl goli prin hublou. Umplu 


din nou cana cu grog. 

— Nu prea te descurci ca soră, englezule. Eşti prea negru la 
inimă. 

Rodrigues râse şi era plăcut să-l auzi râzând din nou. 
Privirea i se îndreptă spre cartea-pilot, deschisă pe masă, şi spre 
cufărul de drum. Văzu că fusese descuiat. 

— Ţi-am dat eu cheia? . 

— Nu. Te-am scotocit. Trebuia să am cartea-pilot, cea 
adevărată. Ţi-am spus când ţi-ai revenit în prima noapte. 

— Asta-i corect. Nu-mi amintesc, dar e cinstit. Ascultă, 
englezule, întreabă în Osaka orice iezuit unde stă Vasco 
Rodrigues şi o să te-ajute să dai de mine. Vino să mă vezi, 
atunci o să poţi să faci o copie după rutterul meu, dacă doreşti. 

— Mulţumesc. Am făcut deja una. Cel puţin, am copiat 
ce-am putut şi am citit cu foarte mare atenţie restul. 

— Mama ta! spuse Rodrigues în spaniolă. 

— Şi ata. 

Rodrigues trecu din nou la portugheză. 

— Când vorbesc spaniola, îmi vine să borăsc, chiar dacă 
poţi să-njuri mai bine decât în oricare altă limbă. E un pachet în 
cufărul meu. Dă-mi-l, te rog. 

— Cel cu sigiliile iezuite? 

— Da. 

l-I dădu. Rodrigues îl cercetă, pipăind sigiliile intacte, apoi 
păru să se răzgândească şi puse pachetul pe pătura aspră, sub 
care zăcea, lăsându-şi din nou capul pe spate. 

— O, englezule, viaţa e atât de ciudată. 

— De ce? 

— Dacă eu sunt în viaţă, e din mila Domnului şi cu ajutorul 
unui eretic şi al unui japonez. Trimite scârnăvia jos ca să-i 
mulţumesc, da? 

— Acum? 

— Mai târziu. 

— E-n ordine. 

— Flota asta a voastră, care pretinzi că va ataca Manila, 
cea despre care i-ai vorbit părintelui, care-i adevărul cu ea, 
englezule? 

— Nu crezi că flota noastră de război vă va distruge 
imperiul din Asia? 

— Există o flotă? 


— Bineînţeles. 

— Câte nave sunt în flota voastră? 

— Cinci. Celelalte sunt în larg, pentru o săptămână sau 
două. Eu am venit înainte să cercetez Japonia şi m-a prins 
furtuna. 

— Alte minciuni, englezule, da' nu-mi pasă. Şi eu am spus 
celor care m-au prins tot atâtea. Nu mai există alte corăbii sau 
vreo flotă. 

— Aşteaptă şi ai să vezi. 

— O să văd. 

Rodrigues bău cu sete. 

Blackthorne se întinse şi se îndreptă spre hublou, dorind să 
pună capăt discuţiei, şi privi afară spre țărm şi oraş. 

— Credeam că Londra e cel mai mare oraş din lume, dar, 
pe lângă Osaka, e un târgușor. 

— Au zeci de oraşe ca ăsta, spuse Rodrigues, bucuros şi el 
să înceteze jocul de-a şoarecele şi pisica, pentru că tot n-ar fi 
dus la nimic bun. Miyako, capitala, sau Kyoto, cum i se zice 
uneori, e cel mai mare oraş din împărăție, de două ori şi mai 
bine cât Osaka, aşa se spune. Apoi urmează Yedo, capitala lui 
Toranaga. Eu n-am fost niciodată acolo şi nici vreun preot sau 
portughez, Toranaga îşi ţine capitala închisă, e un oraş interzis. 
Dar, adăugă Rodrigues, lăsându-se pe spate şi închizând ochii, 
cu faţa trasă din cauza durerii, pretutindeni e la fel. Toată 
Japonia ne este oficial interzisă, cu excepţia porturilor Nagasaki 
şi Hirado. Preoţii noştri, cum e şi firesc, nu prea ţin seama de 
asta şi merg unde le place. Dar noi, marinarii, nu putem, şi nici 
negustorii, dacă n-avem permis de liberă trecere de la regenţi 
sau de la un daimyo important, ca Toranaga. Orice daimyo 
poate să confişte o navă de-a noastră - cum a făcut Toranaga cu 
a ta - în afara porturilor Nagasaki şi Hirado. Asta-i legea lor. 

— Vrei să te odihneşti acum? 

— Nu, englezule. Mai bine să vorbim. Vorba m-ajută să uit 
de durere. Madonna, cum mă mai doare capul! Nu poţi să judec 
limpede. Hai să vorbim până te duci la țărm. Mai treci să mă 
vezi, am o mulţime de lucruri să te întreb. Mai dă-mi nişte grog. 
Mulţumesc, mulţumesc englezule. 

— De ce nu vă-ngăduie să mergeţi pe unde vreţi? 

— Ce? A, aici în Japonia? Taiko, el a început tot necazul. De 
când am venit prima oară aici, în 1542, ca să începem lucrarea 


Domnului şi s-aducem civilizaţia, noi şi preoţii noştri ne-am 
putut mişca în voie, dar când Taiko a luat toată puterea, au 
început şi opreliştile. Mulţi cred... poţi să-mi muţi piciorul, ia 
pătura de pe el, mă arde... da - o, Madonna, fii atent - acolo, 
mulţumesc, englezule. Da, unde-am rămas? O, da... mulţi cred 
că Taiko a fost scula lui Satan. Acum zece ani, englezule, ela 
dat edictele contra sfinţilor părinţi şi a tuturor celor care voiau 
să răspândească cuvântul Domnului. Şi i-a oprit pe toţi să mai 
intre în ţară, afară de negustori, să tot fie zece, doisprezece ani 
şi mai bine de atunci. Asta s-a întâmplat înainte de a veni eu în 
aceste ape - eu sunt aici de şapte ani, de colo-colo. Sfinţii 
părinţi spun că asta a fost din pricina preoţilor păgâni - budişti - 
âmpuţiţii, pizmaşii închinători la idoli, păgânii ăştia, ei l-au aţâţat 
pe Taiko împotriva sfinţilor părinţi, i-au umplut urechile eu 
minciuni, atunci când aceştia mai-mai că-l convertiseră. Da, 
chiar sufletul Marelui Ucigaş aproape că fusese salvat. Dara 
pierdut prilejul mântuirii. Da. În orice caz, el a poruncit ca toţi 
preoţii noştri să părăsească Japonia... ţi-am spus că asta s-a 
întâmplat acum vreo zece ani şi mai bine? 

Blackthorne încuviinţă din cap, bucuros să-l lase să bată 
câmpii şi bucuros să-l asculte, în dorinţa lui aprigă de a 
cunoaşte cât mai multe. 

— Taiko a pus să-i adune pe toţi preoţii la Nagasaki şi să fie 
gata de îmbarcare pentru Macao, cu ordine scrise de a nu se 
mai întoarce niciodată, sub pedeapsa cu moartea. Apoi, la fel de 
neaşteptat, i-a lăsat pe toţi în pace şi n-a mai făcut nimic. Ti-am 
mai spus că japonezii sunt cu susul în jos. Da, i-a lăsat în pace şi 
curând a fost ca înainte, afară doar că mai toţi preoţii au rămas 
în Kyushu, unde suntem bine primiţi. Ţi-am spus că Japonia e 
formată din trei insule mari: Kyushu, Shikoku şi Honshu? şi mii 
de altele mici. Mai e o altă insulă, departe, spre nord, unii spun 
că e obârşia lor, numită Hokkaido, dar acolo nu trăiesc decât 
băştinaşi păroşi. 

Japonia e o ţară cu susul în jos, englezule. Părintele Alvito 
mi-a spus că apoi totul a fost ca şi când nu se întâmplase nimic 
niciodată. Taiko a fost la fel de prietenos ca mai înainte, deşi nu 
s-a convertit niciodată. Dacă să fi închis vreo biserică, a 
surghiunit doar doi sau trei daimyo creştini - da' asta ca să le ia 
pământurile - şi niciodată nu a mai întărit edictele de expulzare. 
Apoi, acum trei ani, a înnebunit din nou şi a martirizat douăzeci 


şi şase de preoţi. l-a răstignit pe cruce la Nagasaki. Fără nici un 
motiv. Era un apucat, englezule. Dar după ce i-a omorât pe cei 

douăzeci şi şase, n-a mai făcut nimic. Curând după asta a murit 
şi el. A fost mâna Domnului, englezule. Blestemul lui Dumnezeu 
a căzut asupra lui şi asupra seminţiei lui. Sunt sigur de asta. 

— Aveţi mulţi convertiți aici? 

Dar Rodrigues nu părea să audă, pierdut în propria-i 
semi-conştienţă. 

— Sunt animale, japonezii. Ţi-am povestit despre părintele 
Alvito? El e tălmaciul, Tsukku-san îl numesc ei, domnul tălmaci. 
A fost tălmaciul lui Taiko, englezule, acum e tălmaciul oficial 
pentru Consiliul Regenţilor, vorbeşte japoneza mai bine decât 
majoritatea japonezilor şi ştie mai multe despre ei decât orice 
om de pe pământul ăsta. El mi-a spus că e o movilă de pământ, 
înaltă de cincizeci de picioare, în Miyako - asta e capitala, 
englezule. Taiko a pus să fie adunate şi îngropate acolo nasurile 
şi urechile tuturor coreenilor omorâţi în război; Coreea face 
parte din continent, la vest de Kyushu. E adevărul adevărat! Pe 
Sfânta Fecioară n-a fost niciodată un ucigaş ca el, şi toţi sunt la 
fel de răi. 

Ochii lui Rodrigues erau închişi şi fruntea i se înroşise. 

— Aveţi mulţi convertiți? îl întrebă Blackthorne cu grijă, 
dorind aprig să afle câţi duşmani se aflau aici. 

Spre uimirea lui, Rodrigues spuse: 

— Sute de mii şi tot mai mulţi în fiecare an. De la moartea 
lui Taiko, avem mai mulţi ca niciodată şi cei care erau creştini 
pe ascuns acum merg la biserică fără să se mai ferească. Acum 
mai toată insula Kyushu e catolică. Mai toţi daimyo din Kiushu 
sunt convertiți. Nagasaki este un oraş catolic, iezuiţii îl 
stăpânesc şi îl conduc, şi ei controlează tot comerţul. Tot 
negoţul trece prin Nagasaki. Avem o catedrală, zece biserici şi 
alte zeci răspândite în tot Kyushu, dar numai câteva aici, în 
insula mare, Honshu, şi... Durerea îl făcu să se oprească iar. 
După o clipă continuă: Numai în Kyushu sunt trei sau patru 
milioane de oameni, toţi or să fie catolici în curând. Mai sunt alte 
douăzeci şi ceva de milioane de japonezi în insule şi curând... 

— Nu-i cu putinţă! Blackthorne se blestemă că întrerupsese 
curgerea noutăţilor. 

— De ce-aş minţi? S-a făcut o numărătoare acum zece ani. 
Părintele Alvito a spus că Taiko a ordonat-o şi el trebuie să ştie, 


a fost acolo. De ce să mintă? Ochii lui Rodrigues erau febrili, 
şi-acum gura cam vorbea fără el. E mai mult decât populaţia a 
toată Portugalia, toată Spania, toată Franţa, Olanda spaniolă şi 
Anglia puse laolaltă, şi aproape că ai putea să adaugi şi tot 
Sfintul Imperiu Roman ca să ajungi la ceva asemănător! 

lisuse Cristoase, gândi Blackthorne, în toată Anglia nu-s mai 
mult de trei milioane de oameni. Cu ţara Galilor cu tot. 

Dacă-s atât de mulţi japonezi, cum ne-am putea descurca 
cu ei? Dacă sunt douăzeci de milioane, ar însemna că pot să 
strângă cu uşurinţă o armată mai numeroasă decât toată 
populaţia noastră, dacă ar voi s-o facă. Şi dacă toţi sunt la fel de 
cruzi ca ăia pe care i-am văzut - şi de ce n-ar fi? - pe rănile 
Mântuitorului, sunt de neînvins. Dacă parte din ei sunt deja 
catolici şi dacă iezuiţii sunt puternici aici, numărul lor va creşte 
şi nu există fanatic mai fanatic decât fanaticul convertit - 
şi-atunci ce şanse avem noi şi olandezii în Asia? 

Nici una. 

— Dacă tu crezi că asta-i mult, spunea Rodrigues, aşteaptă 
să mergi în China. Acolo toţi oamenii sunt galbeni, toţi au părul 
negru şi ochii negri. O, englezule, îţi spun că ai aşa de multe de 
învăţat! Anul trecut am fost în Canton, la vânzările de mătase. 
Cantonul este un oraş-cetate în sudul Chinei, pe râul Pearl, la 
nord de oraşul nostru din Macao. Numai între acele ziduri trăiesc 
un milion de păgâni-mâncători-de-câini. China are mai multă 
populaţie decât restul lumii laolaltă. Aşa cred. Gândeşte-te la 
asta! Durerea-l săgetă şi Rodrigues îşi duse mâna teafără la 
stomac. Mi-a dat sângele pe undeva? 

— Nu. Am controlat. E doar piciorul şi umărul. N-ai răni pe 
dinăuntru, Rodrigues, cel puţin nu cred să ai. 

— Cât de rău e cu piciorul? 

— A fost spălat şi curăţat de mare. Fractura a fost curată şi 
pielea-i la fel acum. 

— Aţi turnat rachiu pe rană şi aţi ars-o? 

— Nu. N-au vrut să mă lase - mi-au poruncit să stau 
deoparte. Dar se pare că doctorul ştie ce face. Oamenii tăi au să 
vină pe navă repede? 

— Da. Imediat ce acostăm. Mai mult ca sigur. 

— Bun. Ce spuneai? Despre China şi Canton? 

— Am spus prea multe, poate. E timp destul să vorbim de 
ele. 


Blackthorne privi mâna teafără a portughezului care se juca 
cu pachetul sigilat şi se întrebă din nou ce-ar fi putut să 
însemne. 

— Piciorul o să fie bine. O să vezi într-o săptămână. 

— Da, englezule. 

— Nu cred că o să facă cangrenă, nu-i nici un pic de puroi, 
gândeşti clar, deci mintea ţi-e teafără. O să fie bine, Rodrigues. 

— Tot îţi datorez o viaţă. Portughezul fu străbătut de un 
fior. Când mă scufundam, nu mă puteam gândi la altceva decât 
la crabii care or să urce spre ochii mei. li simţeam 
sfârtecându-mă, englezule. E pentru a treia oară când sunt 
aruncat peste bord şi de fiecare dată e mai rău. 

— Eu am fost aruncat de patru ori. De trei ori de spanioli. 

Uşa de la cabină se deschise şi căpitanul se înclină şi îl 
chemă prin semne pe Blackthorne sus. 

— Hai! Blackthorne se ridică. Nu-mi datorezi nimic, 
Rodrigues, spuse blând. Mi-ai dat putere şi m-ai ajutat când 
eram fără nădejde şi-ţi mulţumesc pentru asta. Suntem chit. 

— Poate, dar ascultă aici, englezule, câteva adevăruri 
pentru tine, ca o parte de răsplată: Să nu uiţi niciodată că 
japonezii au şase feţe şi trei inimi. Ei au un proverb, care zice că 
un om are o inimă făţarnică în gură, ca toată lumea s-o vadă, o 
alta în piept, pe care s-o arate prietenilor lui foarte apropiaţi şi 
familiei, iar cea adevărată, cea tainică, pe care n-o ştie nimeni, 
niciodată, în afară de el însuşi, e ascunsă într-un loc ştiut doar 
de Dumnezeu. Sunt vicleni cum nici nu-ţi închipui. 

— De ce vrea Toranaga să mă vadă? 

— Nu ştiu. Jur. Nu ştiu. Mai treci pe la mine dacă poţi. 

— Da. Noroc, spaniolule! 

— Sămânţa dracului! Chiar şi-aşa, du-te cu Dumnezeu. 

Blackthorne îi zâmbi larg şi apoi urcă pe punte; mintea i se 
învârtea văzând Osaka, cu vastitatea ei, cu furnicarul de oameni 
care mişunau în toate părţile şi cu castelul enorm care domina 
oraşul. Din imensitatea castelului ţâşnea frumuseţea donjonului 
- turnul central - de şapte sau opt etaje, cu frontoane ascuţite şi 
acoperişuri curbate la fiecare etaj, ţiglele toate aurite şi pereţii 
albaştri. 

Acolo trebuie să fie Toranaga, gândi, străbătut brusc de un 
fior de gheaţă prin măruntaie. 


Un palanchin închis îl purtă până la o casă mare. Acolo a 
făcut baie şi a mâncat, ca de obicei, supă de peşte, peşte crud şi 
afumat, ceva legume murate şi apă fierbinte cu ierburi. In loc de 
fiertura de grâu, în această casă i s-a dat un bol cu orez. Văzuse 
cândva orez la Neapole. Era alb şi frumos, dar pentru el n-avea 
nici un gust. Stomacu-i urla după carne, şi pâine rumenă, abia 
scoasă din cuptor, cu unt din belşug şi o halcă de friptură, şi 
plăcinte, şi pui, şi bere, şi ouă. 

Ziua următoare a venit după el o slujnică. Hainele pe care i 
le dăduse Rodrigues fuseseră spălate. Ea-l privi în timp ce 
se-mbrăca şi-l ajută să-şi pună noile şosete-tabi. Afară era altă 
pereche de sandale de lemn. Cizmele lui lipseau. Ea dădu din 
cap, arătă spre încălțări şi apoi spre palanchinul cu perdeluţe, 
înconjurat de o falangă de samurai. Căpetenia lor îi făcu semn 
să se grăbească şi să intre înăuntru. 

Plecară imediat. Perdeluţele erau trase complet. După un 
timp ce i se păru o veşnicie, palanchinul se opri. 

— Să nu-ţi fie frică, spuse cu voce tare, şi cobori din 
palanchin. 

Poarta uriaşă, de piatră, a castelului se afla în faţa lui. Era 
tăiată într-un zid de treizeci de picioare, cu creneluri, bastioane 
şi fortificaţii exterioare. Uşa enormă, placată în fier, era deschisă 
şi grilajul cu ţepi, din fier forjat, era ridicat. Dincolo se vedea un 
pod de lemn, lat de douăzeci de paşi şi lung de două sute, care 
trecea peste şanţul cu apă şi se termina la un uriaş pod mobil, şi 
urma o altă poartă, într-un al doilea zid, la fel de uriaş. 

Sute de samurai, pretutindeni. Toţi purtau aceeaşi uniformă 
gri închis - chimonou şi brâu, fiecare cu cinci însemne mici, 
circulare, câte unul pe fiecare braţ, pe fiecare piept şi unul în 
mijlocul spatelui. Insemnul era albastru, semănând cu o floare 
sau cu un buchet de flori. 

— Anjin-san! 

Hiro-matsu stătea nemişcat într-un palanchin deschis, 
purtat de patru oameni în uniformă. Chimonoul lui era maro şi 
scrobit, cingătoarea neagră, la fel cu cei cincizeci de samurai 
care-l înconjurau, şi chimonourile lor aveau cinci însemne, dar 
acestea erau stacojii, aceleaşi care fluturaseră în vârful 
catargului, însemnul lui Toranaga. Aceşti samurai purtau sulițe 
lungi, strălucitoare, cu mici fanioane în vârf. 


Blackthorne se înclină fără să mai stea pe gânduri, uluit de 
măreţia lui Hiro-matsu. Bătrânul se aplecă la rândul lui 
ceremonios, cu sabia-i lungă, desprinsă din cingătoare, în poală, 
şi-i făcu semn să-l urmeze. 

Ofiţerul de la poartă înaintă câţiva paşi. Urmă o citire 
protocolară a hârtiei pe care i-o înmână Hiro-matsu şi o mulţime 
de plecăciuni şi priviri aruncate spre Blackthorne, apoi au fost 
lăsaţi să-şi continue drumul pe pod. O escortă în uniforme gri se 
postă în urma lor. 

Până la faţa apei din şanţul adânc erau cam cincizeci de 
picioare şi se întindea cam pe trei sute de paşi, de-o parte şi 
alta, apoi, când ei cotiră spre nord, apărură zidurile şi 
Blackthorne gândi - Dumnezeule, nu mi-ar plăcea să încerc un 
asalt aici. Asediaţii ar putea lăsa garnizoana de pe zidul din 
afară să piară şi să dea foc la pod, şi ei să rămână în siguranţă 
înăuntru. lisuse, zidul din afară trebuie să aibă aproape o milă 
pătrată şi, uite, trebuie să fie gros de douăzeci, treizeci de 
picioare, cel dinăuntru aşijderea. E făcut din blocuri imense de 
piatră. Fiecare trebuie să fie de zece picioare pe zece! Pe puţin! 
Tăiate perfect şi aşezate fără mortar. Trebuie să cântărească cel 
puţin cincizeci de tone. Mai bune decât orice am putea face noi. 
Tunurile de asediu? Cu siguranţă ar putea lua cu asalt zidurile 
exterioare, dar tunurile dinlăuntru le-ar putea răspunde tot atât 
de bine. Ar fi greu de adus până aici sus şi nu e nici un punct 
mai înalt de unde să trimiţi proiectile incendiare asupra 
castelului. Dacă zidul exterior ar fi luat, asediaţii ar izbuti să-i 
zboare pe atacanţi de pe parapeţi. Dar chiar dacă tunurile de 
asediu ar putea fi urcate până aici şi-ar fi îndreptate asupra 
zidului următor şi l-ar bate, tot nu l-ar distruge. Ar dărâma 
poarta, dar ce-ar fi de câştigat cu asta? Cum ar putea fi trecut 
şanţul de împrejmuire? E prea mare pentru metodele obişnuite. 
Dacă-s destui soldaţi castelul trebuie să fie de necucerit. Câţi 
soldaţi sunt oare aici? Câţi orăşeni s-ar putea adăposti aici? 

Turnul Londrei pare o cocină faţă de ce e aici. Şi tot 
Hampton Court ar încăpea într-un colţ! 

La poarta următoare - o altă verificare ceremonioasă a 
hârtiilor şi drumul o coti imediat la stânga, coborând într-o alee 
largă, străjuită de case puternic fortificate, în spatele unor ziduri 
mai înalte sau mai joase, uşor de apărat, după care se ramifică 
într-un labirint de trepte şi drumuri. Apoi urmă o altă poartă şi 


alte verificări, un alt grilaj cu ţepi şi un alt imens şanţ cu apă, şi 
noi meandre şi cotituri până ce Blackthorne, care era un 
observator atent, cu o memorie extraordinară şi simţ al 
orientării, se simţi pierdut în labirintul făcut cu bună-ştiinţă. Şi 
tot timpul, un număr nesfârşit de uniforme gri se zgâiau la ei de 
pe escarpe, metereze, creneluri şi bastioane. Şi erau şi mai 
mulţi pedeştri, păzind, mărşăluind, făcând instrucţie sau 
îngrijind caii în grajdurile deschise. Soldaţi pretutindeni, cu miile. 
Toţi bine înarmaţi şi îmbrăcaţi îngrijit. 

Se blestemă că nu fusese destul de deştept să afle mai 
multe de la Rodrigues. In afară de informaţiile despre Taiko şi 
cei convertiți care erau şi aşa destul de ameţitoare, Rodrigues 
îşi ţinuse gura aşa cum trebuie să-o facă un bărbat - cum ai 
făcut-o şi tu, de altfel, evitându-i întrebările. 

Concentrează-te. Caută puncte cheie. Ce e deosebit la 
această cetate? E cea mai mare. Nu, ceva e altfel. Ce? 

Sunt uniformele gri ostile celor maro? Nu-mi dau seama, 
toţi sunt atât de serioşi. 

Blackthorne îi privi cu atenţie şi se concentră asupra 
detaliilor. La stânga era o grădină multicoloră, aranjată cu multă 
grijă, cu poduri mici şi un pârâiaş. Spațiile dintre ziduri erau 
acum mai mici, drumurile mai înguste. Se aflau lângă donjon. Nu 
se vedeau nicăieri orăşenii, ci doar sute de servitori şi... Nu 
există tunuri! Asta era! 

N-ai văzut nici un tun. Nici unul. 

Dumnezeule mare, nici un tun - deci nu există nici tunuri de 
asediu! 

Dacă ai arme moderne şi asediaţii nu au deloc, ai putea să 
dobori zidurile, porţile şi să trimiţi o ploaie de ghiulele asupra 
cetăţii, să-i dai foc şi s-o cucereşti? 

N-ai putea să treci de primul şanţ cu apă. 

Cu tunuri de asediu ai putea să le faci viaţa grea 
apărătorilor, dar ei ar putea rezista o veşnicie, dacă garnizoana 
ar fi hotărâtă, dacă ar fi destui, cu suficientă hrană, apă şi 
muniții... 

Cum să traversezi şanţurile cu apă? Cu barca? Cu plutele? 

Mintea lui încerca să născocească un plan când palanchinul 
se opri. Hiro-matsu cobori. Erau într-o fundătură îngustă. O 
poartă imensă din trunchiuri de copaci, ferecată în fier, se afla în 
zidul de douăzeci de picioare, care se contopea cu fortificațiile 


exterioare ale turnului de deasupra, aflat totuşi la distanţă de 
donjon, care, de aici, era aproape acoperit de alte clădiri. Spre 
deosebire de celelalte porţi, aceasta era păzită de samurai în 
maro, singurii pe care Blackthorne îi văzuse în interiorul cetăţii. 
Se vedea clar că erau mai mult decât bucuroşi de sosirea lui 
Hiro-matsu. 

Uniformele gri făcură stânga-mprejur şi plecară. 
Blackthorne observă privirile ostile pe care le primiseră din 
partea celor în maro. 

Deci sunt duşmani! 

Poarta se deschise şi el îl urmă pe bătrân înăuntru. Singur. 
Ceilalţi samurai rămaseră afară. 

Curtea interioară era păzită de mai multe uniforme maro, la 
fel şi grădina dintre zidurile ei. Străbătură grădina şi intrară în 
bastion. Hiro-matsu îşi scutură încălţările din picioare şi Black- 
thorne făcu la fel. 

Coridorul era bogat aşternut cu tatami, aceleaşi rogojini din 
papură, curate şi plăcute la picior, care se puneau pe podeaua 
tuturor caselor, afară doar de cele mai sărace. Blackthorne 
băgase de seamă mai înainte că aveau aceeaşi mărime, cam 
şase picioare pe trei. Gândeşte-te la asta, îşi spuse, n-am văzut 
niciodată rogojini de aceeaşi formă şi aceeaşi mărime. Şi n-a 
fost nici o cameră de o formă mai neobişnuită! Nu sunt toate 
camerele exact pătrate sau dreptunghiulare? Bineînţeles! Asta 
înseamnă că toate casele - sau camerele - trebuie să fie 
construite astfel ca să se potrivească unui număr exact de 
rogojini. Deci toate sunt după acelaşi tipic! Ce ciudat! 

Urcară scări întortocheate, bune pentru apărare, apoi mer- 
seră de-a lungul unui coridor şi din nou pe scări. Erau mai mulţi 
soldaţi de pază, îmbrăcaţi numai în uniforme maro. Razele de 
soare ce pătrundeau prin ambrazuri formau modele complicate. 
Blackthorne văzu că acum se aflau sus, deasupra celor trei 
ziduri principale ce înconjurau cetatea. Oraşul şi portul se aflau 
dedesubt, aidoma unei cuverturi mozaicate. 

Coridorul o coti brusc şi la cincizeci de paşi mai departe se 
termină. 

Blackthorne îşi simţea gura amară ca fierea. Nu te speria, 
îşi spuse, ai hotărât ce-ai de făcut. N-ai de ales. 

O masă compactă de samurai, cu tânărul lor ofiţer în faţă, 
apăra ultima uşă - fiecare cu mâna dreaptă pe mânerul săbiei şi 


stânga pe teacă, nemişcaţi şi gata să acţioneze, cu ochii pironiţi 
pe cei doi bărbaţi care se apropiau. 

Hiro-matsu se mai convinse o dată de promptitudinea lor. El 
personal alesese aceste străji. Ura castelul şi se gândi iar ce 
primejdios era pentru Toranaga să se lase în mâinile 
duşmanului. Acostase ieri şi alergase drept la Toranaga să-i 
spună ce se întâmplase şi să afle dacă se petrecuse ceva 
neplăcut în absenţa lui. Dar peste tot era încă linişte, deşi 
iscoadele lor şopteau despre pregătiri periculoase ale 
duşmanului la nord şi la răsărit şi despre principalii lor aliaţi, 
regenţii Onoshi şi Kiyama, cei mai importanţi daimyo creştini, că 
au de gând să treacă de partea lui Ishido. Schimbase garda şi 
parolele şi îl rugase din nou, stăruitor, pe Toranaga să plece, dar 
degeaba. 

La zece paşi de ofiţer, se opri. 


CAPITOLUL 11 


Yoshi Naga, comandantul gărzii, era un tânăr de 
şaptesprezece ani, irascibil şi periculos. 

— Bună dimineaţa, alteţă. Bine aţi venit. 

— Mulţumesc. Seniorul Toranaga mă aşteaptă. 

— Da. 

Chiar dacă Hiro-matsu n-ar fi fost aşteptat, Naga i-ar fi 
îngăduit totuşi să treacă. Toda Hiro-matsu era una dintre cele 
trei persoane din lume care puteau intra la Toranaga ziua sau 
noaptea, fără să se anunţe mai înainte. 

— Percheziţionaţi-l pe barbar, spuse Naga. 

Era cel de-al cincilea fiu al lui Toranaga, de la una dintre 
concubine, şi-şi venera tatăl. 

Blackthorne se supuse fără împotrivire, înțelegând ce 
făceau. Cei doi samurai erau foarte pricepuţi. Nu le-ar fi scăpat 
nimic. 

Naga făcu semn celorlalţi oameni ai săi, iar aceştia se 
dădură la o parte. Deschise el însuşi uşa masivă. 

Hiro-matsu intră în imensa sală de audienţe. Imediat ce 
trecu pragul, îngenunche, îşi puse săbiile pe podea în faţa lui, îşi 
aşeză mâinile lipite de podea, lângă ele, şi-şi plecă adânc capul, 


rămânând în aşteptare în poziţia asta umilitoare. 

Naga, mereu atent, îi făcu semn lui Blackthorne să 
procedeze la fel. 

Blackthorne păşi înăuntru. Camera era pătrată, cu latura de 
patruzeci de paşi şi înaltă de zece, aşternută cu tatami î 
impecabile, de cea mai bună calitate, groase de patru degete. In 
peretele din celălalt capăt al încăperii erau două uşi. Lângă 
podium, într-o nişă, se găsea un mic vas de pământarscuo 
singură lujer de cireş înflorit şi acesta umplea camera de parfum 
şi culoare. 

Ambele uşi erau păzite. La zece paşi de podium, de jur 
împrejur, se aflau alţi douăzeci de samurai, aşezaţi cu picioarele 
încrucişate şi faţa spre încăpere 

Toranaga stătea pe o singură pernă pe podium. Lega o 
pană ruptă din aripa unui şoim cu capul vârât într-un capişon, cu 
migală ca un gravor în fildeş. 

Nici el, nici altcineva din cameră nu-l băgă în seamă pe 
Hiromatsu şi nu-i dădu nici o atenţie lui Blackthorne când acesta 
intră oprindu-se lângă bătrân. Dar, spre deosebire de 
Hiro-matsu, Blackthorne se înclină aşa cum îi arătase Rodrigues, 
apoi, trăgând adânc aer în piept, se aşeză cu picioarele 
încrucişate şi privi fix spre Toranaga. 

Toţi ochii se aţintiră spre Blackthorne. 

În cadrul uşii, mâna lui Naga se oprise pe sabie. Hiro-matsu 
deja o înşfăcase pe a lui, deşi capul îi era încă aplecat. 

Blackthorne se simţea gol, făcuse ceea ce hotărâse şi acum 
nu mai putea decât să aştepte. Rodrigues îi spusese: "Cu 
japonezii trebuie să te porţi ca un rege" şi, deşi nu se purtase 
chiar ca un rege, era totuşi îndeajuns. 

Toranaga îşi ridică încet privirea. 

O broboană de sudoare apăru pe tâmpla lui Blackthorne 
când observă că tot ce-i povestise Rodrigues despre samurai 
părea să se întruchipeze în acest singur bărbat. Simţi picătura 
de sudoare prelingându-i-se de pe obraz către bărbie. Işi forţă 
ochii albaştri să rămână hotărâți, fără să clipească, şi faţa 
calmă. 

Privirea lui Toranaga era la fel de neclintită. 

Blackthorne simţi puterea aproape copleşitoare a 
bărbatului ajungând până la el. Se forţă să numere încet până la 
şase, apoi îşi înclină capul şi, din nou, se plecă uşor şi surâse 


uşor, liniştit. 

Toranaga îl privi scurt, cu faţa neclintită, apoi îşi cobori 
privirea şi se concentră asupra lucrului. Tensiunea din cameră 
scăzu. g 

Pasărea era o femelă tânără de şoim călător. Ingrijitorul ei, 
un samurai bătrân, uscăţiv, era îngenuncheat în faţa lui 
Toranaga, ţinând pasărea de parcă ar fi fost de sticlă. Toranaga 
tăie pana ruptă, înmuie acul fin de bambus în clei şi introduse 
unul dintre capete în cotorul penei, apoi luă delicat partea nou 
tăiată şi o împinse peste celălalt capăt. Le potrivi până se 
îmbinară perfect şi le legă cu un fir de mătase. Clopoţeii 
minusculi de la picioarele păsării zornăiră şi el o mângâie ca să 
o liniştească. 

Yoshi Toranaga, senior de Kwanto - Cele Opt Provincii - 
căpetenia clanului Yoshi, general şef al Armatelor de Răsărit, 
preşedintele Consiliului Regenţilor, era un bărbat scund, cu un 
pântece rotund şi nas mare. Sprâncenele îi erau stufoase şi 
negre, iar barba şi mustaţa înspicate cu fire argintii şi rare. Ochii 
îi dominau chipul. Avea cincizeci şi opt de ani, şi era vânjos 
pentru vârsta lui. Purta un chimonou simplu, o uniformă 
obişnuită maro, cu un brâu din bumbac. Dar săbiile-i erau cele 
mai bune din lume. 

— Gata, frumoasa mea, îi spuse el cu o tandreţe de 
îndrăgostit. Acum eşti teafără din nou. Mângâie pasărea cu o 
pană, în timp ce ea stătea cu capişonul pe cap pe pumnul 
înmănuşat al îngrijitorului. Tremura şi-şi ciugulea mulţumită 
penele cu ciocul. Săptămâna asta o s-o lăsăm să zboare. 

Îngrijitorul se înclină şi plecă. 

Toranaga îşi întoarse privirea către cei doi bărbaţi de la 
uşă. 

— Bine ai venit, Pumn de Fier, mă bucur să te văd, spuse. 
Deci acesta e faimosul tău barbar? 

— Da, stăpâne. 

Hiro-matsu veni mai aproape, lăsându-şi săbiile la uşă, 
după datină, dar Toranaga stărui să le ia cu el. 

— Nu m-aş simţi în largul meu dacă nu le-ai avea în mână, 
spuse. 

Hiro-matsu îi mulţumi. Chiar şi aşa, rămase la cinci paşi mai 
departe. Prin tradiţie, nimeni nu putea să stea înarmat mai 
aproape de Toranaga, fără să se pună în primejdie. In primul 


rând de străji era Usagi, soţul nepoatei lui Hiro-matsu şi favoritul 
lui, căruia îi făcu un semn scurt din cap. Tânărul se înclină 
adânc, profund onorat şi încântat că fusese băgat în seamă. 
Poate că am să-l înfiez oficial, îşi spuse Hiro-matsu fericit, 
încălzit de gândul la nepoata lui preferată şi la primul lui 
strănepot pe care i-l înfăţişaseră în urmă cu un an. 

— Ce-ţi mai face spatele? întrebă Toranaga binevoitor. 

— Bine, mulţumesc, stăpâne. Dar trebuie să-ţi spun că sunt 
bucuros că am plecat de pe nava aia şi că mă aflu din nou pe 
uscat. 

— Aud că ţi-ai găsit aici o jucărie cu care îţi mai treci 
timpul, neh? 

Bătrânul pufni în râs. 

— Pot doar să-ţi spun, stăpâne, că timpul meu nu-i trecut. 
De ani n-am fost aşa de tare. 

Râse şi Toranaga cu el. 

— Atunci ar trebui s-o răsplătim. Sănătatea ta este 
importantă pentru mine. Pot să-i transmit mulţumirile mele? 

— O, Toranaga-sama, eşti atât de bun. Hiro-matsu deveni 
serios. Ai putea să ne răsplăteşti pe toţi, alteţă, părăsind 
deîndată cuibul ăsta de viespi şi întorcânduc-te la castelul din 
Yedo, unde vasalii tăi te pot apăra. Aici suntem descoperiţi. În 
orice clipă Ishido ar putea... 

— Am s-o fac. Imediat ce ia sfârşit întrunirea Consiliului 
Regenţilor. Toranaga se întoarse şi-i făcu semn portughezului cu 
faţă uscăţivă, care stătea liniştit în spatele lui. Vrei să tălmăceşti 
pentru mine, prietene? 

— Bineînţeles, alteţă. 

Preotul cu tonsură veni în faţă, lângă podium, îngenunchind 
cu eleganţă în stil japonez. Avea trupul la fel de uscăţiv ca faţa, 
ochii negri şi umezi, şi un aer de meditaţie senină pe chip. Purta 
şosete-tabi şi un chimonou bogat, care venea pe el ca turnat. Un 
şirag de mătănii şi o cruce de aur lucrat îi atârnau la cingătoare. 
II salută pe Hiro-matsu ca pe un egal apoi aruncă o privire 
blândă spre Blackthorne. 

— Căpitane pilot, numele meu este Martin Alvito şi fac 
parte din Ordinul lui lisus. Seniorul Toranaga m-a rugat să 
traduc pentru el. 

— Mai întâi spune-i că suntem duşmani şi că... 

— Toate la timpul lor, îl întrerupse părintele Alvito blând. 


Apoi adăugă: putem vorbi în portugheză, în spaniolă sau, 
bineînţeles, în latină, cum îţi convine. 

Blackthorne nu-l observase pe preot până ce acesta nu 
înaintase. Podiumul şi ceilalţi samurai îl ascunseseră vederii. Dar 
se aşteptase să-l întâlnească, fusese prevenit de Rodrigues, şi 
ura ceea ce vedea: eleganța, aura de forţă şi firească putere a 
iezuiţilor. Işi închipuise că preotul era mult mai în vârstă, ţinând 
cont de poziţia-i influentă şi de felul cum Rodrigues vorbise 
despre el. Dar, de fapt, el şi iezuitul erau de aceeaşi vârstă. 
Poate că preotul avea câţiva ani mai mult. 

— Portugheza, spuse el, sperând încrâncenat ca asta i-ar 
putea aduce un oarecare avantaj. Eşti portughez? 

— Am această onoare. 

— Eşti mai tânăr decât m-am aşteptat. 

— Senhor Rodrigues este foarte amabil. Îmi acordă mai 
mult credit decât merit. El mi te-a descris perfect. La fel şi 
curajul tău. 

Blackthorne îl văzu întorcându-se şi vorbind o vreme cu 
Toranaga, curgător şi politicos, şi asta îl nelinişti şi mai mult. 
Dintre toţi bărbaţii din cameră doar Hiro-matsu asculta şi privea 
atent. Ceilalţi, priveau în gol ca nişte stane de piatră. 

— Acum, căpitane pilot, o să începem. Te rog să asculti, 
fără întreruperi, tot ce spune seniorul Toranaga, începu 
părintele Alvito. Apoi vei răspunde. De acum înainte eu voi 
tălmăci ce spui aproape deodată cu tine, aşa că te rog fii cu 
băgare de seamă ce zici. 

— Ce rost are? N-am încredere în tine! 

Imediat părintele Alvito îi tălmăci spusele şi Toranaga se 
întunecă vădit. 

Fii atent, gândi Blackthorne, eşti în mâna lui! Pun pariu trei 
guinee de aur pe o para ruginită că te poate înfunda când vrea. 
Fie că tălmăceşte exact sau nu, tu trebuie să-i creezi o impresie 
corectă lui Toranaga. Aceasta s-ar putea să fie singura şansă pe 
care o vei avea vreodată. 

— Poţi să ai încredere în mine că tălmăcesc exact ce spui, 
pe cât pot de bine. Vocea preotului era blândă şi stăpânită. 
Aceasta este curtea seniorului Toranaga. Eu sunt tălmaciul 
oficial al Consiliului Regenţilor, al generalului Toranaga şi al 
generalului Ishido. Seniorul Toranaga mă onorează cu 
încrederea sa de mulţi ani. lţi sugerez să spui adevărat, pentru 


că pot să te încredinţez că are o minte foarte pătrunzătoare. De 
asemeni, trebuie să-ţi atrag atenţia că eu nu sunt părintele 
Sebastio, care e, poate, prea plin de zel şi nu vorbeşte prea bine 
japoneza, şi nu are din păcate, prea multă experienţă în Japonia. 
Ivirea la neaşteptată a alungat harul Domnului din el şi, din 
nefericire, s-a lăsat copleşit de amintiri - părinţii, fraţii şi surorile 
i-au fost masacrați în chipul cel mai crunt de-ai voş... de soldaţii 
prinţului de Orania. Te rog să ai milă şi înţelegere faţă de el. 
Zâmbi nevinovat. Cuvântul japonez pentru "duşman" este teki. 
Poţi să-l foloseşti dacă doreşti. Dacă arăţi spre mine şi foloseşti 
cuvântul, seniorul Toranaga va înţelege clar ce vrei să spui. Da, 
eu sunt duşmanul tău, căpitane pilot John Blackthorne. Dar nu 
ucigaşul tău. Asta o s-o faci tu însuţi. 

Blackthorne îl văzu explicându-i lui Toranaga ce spusese şi 
auzi cuvântul teki folosit de mai multe ori şi se întrebă dacă 
însemna într-adevăr "duşman". Bineînţeles că da, îşi spuse. 
Omul ăsta nu e ca celălalt. 

— Te rog, acum uită că exist, spuse părintele Alvito. Eu 
sunt, pur şi simplu, o unealtă care face cunoscute răspunsurile 
tale seniorului Toranaga, tot aşa cum voi face cu întrebările sale 
pentru tine. Părintele Alvito se aşeză mai comod, se întoarse 
spre Toranaga şi se înclină politicos. 

Toranaga vorbi scurt. Preotul începu să tălmăcească 
aproape în acelaşi timp, doar cu unul sau două cuvinte 
întârziere, vocea sa fiind o oglindă stranie a nuanţelor şi 
sensurilor interioare. 

— De ce eşti duşmanul lui Tsukku-san, prietenul şi 
tălmaciul meu, care nu este duşmanul nimănui? 

Părintele Alvito explică în continuare: 

— Tsukku-san este porecla mea, pentru că japonezii nu pot 
să pronunţe nici numele meu. Sunetele "I" sau "th" nu există în 
limba lor. 7sukku este o răsucire a cuvântului japonez tsuyaku - 
"a tălmăci". Te rog răspunde la întrebare. 

— Noi suntem duşmani, pentru că ţările noastre sunt în 
război! 

— Da? Care e ţara ta? 

— Anglia. 

— Unde vine asta? 

— E un regat, o insulă, la o mie de mile spre nord de 
Portugalia. Portugalia e o parte dintr-o peninsulă din Europa. 


— De câtă vreme sunteţi în război cu Portugalia? 

— De când Portugalia a devenit un stat vasa/ Spaniei. Asta 
a fost în 1580, acum douăzeci de ani. Spania a cucerit 
Portugalia. De fapt noi ne războim cu Spania de aproape treizeci 
de ani. 

Blackthorne observă surpriza lui Toranaga şi privirea 
scurtă, cercetătoare aruncată părintelui Alvito, care se uita 
senin în depărtare. 

— Zici că Portugalia e o parte din Spania? 

— Da, mărite Toranaga. Un stat vasal. Spania a cucerit 
Portugalia şi acum ele sunt, de fapt, o singură ţară, cu un singur 
rege. Dar portughezii sunt supușii Spaniei în mai toate părţile 
lumii şi conducătorii lor sunt socotiți fără valoare în tot Imperiul 
Spaniol. 

Urmă o lungă tăcere. Apoi Toranaga vorbi direct iezuitului, 
care zâmbi şi răspunse pe larg. 

— Ce-a spus? întrebă Blackthorne tăios. 

Părintele Alvito nu-i răspunse, dar tălmăci ca-nainte, 
aproape simultan, imitându-i inflexiunile vocii, cu o desăvârşită 
pricepere. 

Toranaga i se adresă direct, cu voce aspră şi rea. 

— Ce-am spus nu te priveşte pe tine. Când voi dori ca tu să 
ştii ceva, îţi voi spune. 

— Vă rog să mă iertaţi, mărite Toranaga, n-am vrut să fiu 
nepoliticos. Aş fi vrut să vă spun că noi am venit cu gânduri 
paşnice... 

— Nu-mi poţi spune nimic acum. Ai să-ţi ţii gura până îţi cer 
eu să-mi răspunzi. Ai înţeles? 

— Da. 

Greşeala numărul unu. Fii atent. Nu-ţi poţi îngădui să faci 
greşeli, îşi spuse. 

— De ce sunteţi în război cu Spania? şi cu Portugalia? 

— In parte, pentru că Spania e pusă pe cucerirea lumii, iar 
noi, englezii, şi aliaţii noştri, olandezii, nu vrem să fim cuceriţi. 
Pe de altă parte, din cauza religiilor noastre. 

— A! Un război religios? Care e religia ta? 

— Sunt creştin. Biserica noastră... 

— Portughezii şi spaniolii sunt creştini! Ai spus ca religia ta 
este alta. Care e religia ta? 

— Creştină. E greu de explicat repede şi pe scurt, mărite 


Toranaga. Amândouă... 

— Nu este nevoie să te grăbeşti, domnule pilot, trebuie să 
fii doar corect. Am timp destul. Am foarte multă răbdare. Eşti un 
om cultivat - se vede că nu un ţăran - aşa că poţi să-o spui 
simplu sau complicat, după cum doreşti, atâta vreme cât ai s-o 
faci limpede. Dacă te abaţi de la drum, am să te-aduc la loc. Ce 
spuneai? 

— Religia mea e creştină. Sunt două religii principale 
creştine, protestantă şi catolică. Majoritatea englezilor sunt 
protestanți. 

— Veneraţi aceeaşi divinitate, Fecioara şi Pruncul? 

— Nu, alteţă. Nu în felul în care o fac catolicii. 

Ce vrea să ştie? se întrebă Blackthorne. E catolic? Ce să-i 
răspunzi, ce crezi că vrea el să audă sau ce gândeşti tu că ar fi 
adevărul? E împotriva creştinilor? Nu l-a numit el pe iezuit 
"prietenul meu"? Are de gând să devină catolic? 

— Crezi că lisus e Dumnezeu? 

— Cred în Dumnezeu, răspunse cu grijă. 

— Nu încerca să scapi de o întrebare directă! Crezi că lisus 
este Dumnezeu? Da sau nu? 

Blackthorne ştia că-n orice tribunal catolic din lume ar fi 
fost condamnat de multă vreme pentru erezie; chiar şi în 
majoritatea, dacă nu în toate tribunalele protestante. Numai 
şovăiala, înainte de a răspunde la o asemenea întrebare, 
însemna îndoială. Îndoială însemna erezie. 

— Nu poţi răspunde la întrebări despre Dumnezeu cu un 
simplu "da" sau "nu". Nu-l poţi cunoaşte pe Dumnezeu decât 
după moarte. Da, cred că lisus a fost Dumnezeu, dar nu voi şti 
cu siguranţă decât după moarte. 

— De ce-ai sfărâmat crucea preotului când ai ajuns prima 
oară în Japonia? 

Blackthorne nu se aşteptase la această întrebare. Ştie 
Toranaga tot ce s-a întâmplat de când am venit? 

— Am... am vrut să-i arăt daimyo-ului Yabu că iezuitul, 
părintele Sebastio - singurul tălmaci de acolo - era duşmanul 
meu, că nu trebuia crezut, cel puţin după părerea mea. Pentru 
că eram sigur că el dinadins n-o să tălmăcească exact, aşa cum 
face acum părintele Alvito. El ne-a acuzat, de exemplu, că 
suntem pirați. Noi nu suntem pirați, noi am venit cu gânduri 
paşnice. 


— A, da! Piraţi. Am să mă-ntorc la piraterie pe dată. Zici că 
amândouă sectele voastre sunt creştine, amândouă-l venerează 
pe lisus Cristos? Nu spune el: "lubeşte-ţi aproapele"? 

— Da. 

— Atunci cum puteţi fi duşmani? 

— Credinţa lor, felul lor de creştinism, este o interpretare 
falsă a Sfintei Scripturi. 

— Aha! în sfârşit, am ajuns undeva. Deci sunteţi în război 
din pricina părerilor diferite despre ce este sau nu este 
Dumnezeu? 

— Da. 

— Asta e un motiv de război prostesc. 

Blackthorne spuse: 

— Sunt de acord. Îşi îndreptă privirile spre preot. Sunt de 
acord din toată inima. 

— Câte nave sunt în flota ta? 

— Cinci. 

— Şi tu eşti pilotul şef? 

— Da. 

— Unde sunt celelalte? 

— În largul mării, spuse Blackthorne cu grijă, mergând pe 
aceeaşi minciună, presupunând că Toranaga fusese stârnit de 
Alvito să pune anume întrebări. Furtuna ne-a despărţit şi ne-a 
împrăştiat. Unde anume sunt, nu ştiu, alteţă. 

— Navele tale sunt englezeşti? 

— Nu, alteţă. Olandeze. Din Ţările de Jos. 

— De ce comandă un englez nave olandeze? 

— Nu e neobişnuit, alteţă. Noi suntem aliaţi - piloţii 
portughezi comandă uneori nave şi flote spaniole. Înţeleg că 
piloţii portughezi sunt, prin lege, la cârma câtorva din navele 
voastre de ocean. 

— Piloţi olandezi nu există? 

— Destui, alteţă. Dar pentru o călătorie atât de lungă, 
englezii au mai multă experienţă. 

— Dar de ce tu? De ce au ţinut să le conduci tu corăbiile? 

— Pesemne pentru că mama mea a fost olandeză şi eu 
vorbesc bine limba şi am experienţă. Am fost bucuros de 
norocul pe care l-am avut. 

— De ce? 

— Acesta a fost primul meu prilej de a naviga în aceste ape. 


Nici o navă englezească nu plănuia un drum atât de lung. 
Aceasta însemna ocazia de a face ocolul lumii. 

— Tu însuţi, pilotule, te-ai alăturat flotei din pricina religiei 
tale şi a războiului împotriva duşmanilor voştri, Spania şi 
Portugalia? 

— Eu sunt pilot, alteţă, în primul rând şi mai presus de 
toate. Nici un englez sau olandez n-a fost până acum în mările 
acestea. Noi suntem mai întâi de toate o flotă de comerţ, deşi 
avem scrisori de împuternicire să atacăm duşmanul din Lumea 
Nouă. Am venit în Japonia ca să facem negoţ. 

— Ce sunt scrisorile de împuternicire? 

— Autorizaţii legale date de Coroană - de stăpânire - care-ţi 
dau împuternicirea de a lupta cu duşmanul. 

— Aha, şi duşmanii tăi sunt aici. Ai de gând să te lupti cu ei 
aici? 

— N-am ştiut la ce să ne aşteptăm când am ajuns aici, 
alteţă. Noi am venit doar pentru negoţ. Ţara domniei-voastre 
este aproape necunoscută - o legendă. Portughezii şi spaniolii 
îşi ţin bine gura în ce priveşte partea asta de lume. 

— Răspunde la întrebare: Duşmanii tăi sunt aici. Ai de gând 
să te războieşti cu ei aici? 

— Dacă ei se războiesc cu mine, da! 

Toranaga se mişcă încruntat. 

— Ce faceţi voi pe mare sau în propriile voastre ţări vă 
priveşte. Dar aici există o singură lege pentru toţi, iar străinii se 
află pe pământul nostru doar cu îngăduinţa noastră. Orice 
ticăloşie sau ceartă în public se pedepseşte imediat cu moartea. 
Legile noastre sunt clare şi trebuiesc respectate. Inţelegi? 

— Da, alteţă. Dar noi venim cu gânduri paşnice. Am venit 
aici să facem negoţ. Am putea să discutăm despre negoţ, 
alteţă? Am nevoie să-mi carenez nava şi să fac reparaţii - plătim 
pentru orice. Apoi mai e... 

— Când am să vreau să discut despre negoţ, despre orice 
altceva, am să-ţi spun. Intre timp, te rog, mulţumeşte-te să 
răspunzi la întrebări. Deci te-ai alăturat expediției ca să faci 
negoţ, pentru câştig, nu pentru că te simţeai dator sau din 
pricina credinţei? Pentru bani? 

— Da. E obiceiul nostru, alteţă. Să fii plătit şi să ai partea ta 
din ja... din tot negoţul şi din toate bunurile capturate de la 
duşman. 


— Deci eşti mercenar? 

— Am fost angajat ca pilot şef să conduc expediţia. Da. 

Blackthorne simţea ostilitatea lui Toranaga, dar nu-i 
înţelegea pricinile. Ce-am zis eu şi a fost rău? N-a spus preotul 
că am să-mi fiu propriul ucigaş? 

— E un lucru obişnuit la noi, Toranaga-sama, repetă el. 

Toranaga începu să vorbească cu Hiro-malsu, şi se vedea 
că erau de aceeaşi părere. Blackthorne gândi că nu se citea 
decât dezgust pe chipurile lor. De ce? Fără-ndoială e ceva legat 
de "mercenar", gândi. Ce-i rău în asta? Nu fiecare este plătit? 
Cum altfel să câştigi destui bani ca să-ţi duci viaţa mai departe? 
Chiar dacă ai moştenit pământ, tot... 

— Ai spus mai devreme că ai venit aici ca să faci negoţ în 
bună pace, spunea Toranaga. De ce atunci ai atâtea tunuri, 
atâta praf de puşcă, atâtea muschete şi ghiulele? 

— Duşmanii noştri spanioli şi portughezi sunt foarte 
puternici şi numeroşi, mărite Torănaga. Trebuie să ne apărăm 
şi... 

— Zici că armele tale sunt doar pentru apărare? 

— Nu. Le folosim nu numai ca să ne apărăm, ci şi să 
atacăm duşmanii. Şi facem arme din belşug pentru negoţ, de 
cea mai bună calitate din lume. Poate că aici am putea să facem 
negoţ cu ele sau cu alte bunuri pe care le-am adus. 

— Ce este un pirat? 

— Un om în afara legii. Un om care necinsteşte, omoară sau 
pradă pentru propriu-i câştig. 

— Mercenar nu este acelaşi lucru? Nu asta eşti tu? Un pirat 
şi un conducător de pirați? 

— Nu. Adevărul e că navele mele au scrisori de 
împuternicire de la conducătorii de drept ai Olandei prin care 
suntem autorizaţi să ducem război în toate mările şi în toate 
locurile stăpânite până acum de duşmanii noştri. Şi să găsim 
pieţe pentru bunurile noastre. Pentru spanioli - şi pentru 
majoritatea portughezilor - da, noi suntem pirați şi eretici, dar 
vă repet, adevărul e că nu suntem. 

Părintele Alvito termină de tradus şi începu să discute cu 
voce liniştită, dar hotărâtă, direct cu Torănaga. 

Ce n-aş da să pot vorbi şi eu la fel, fără tălmaci, gândi 
Blackthorne, blestemând. Toranaga privi spre Hiro-matsu şi 
bătrânul puse câteva întrebări iezuitului, care răspunse 


îndelung. Apoi Torănaga se întoarse spre Blackthorne şi vocea 
lui deveni mai severă. 

— Tsukku-san spune că Olanda, Ţările de Jos, au fost vasale 
regelui spaniol până acum câţiva ani. Este adevărat? 

— Da. 

— Atunci Ţările de Jos, aliaţii voştri, sunt răzvrătiți împotriva 
regelui lor de drept? 

— Ei luptă împotriva spaniolilor, da. Dar... 

— Asta nu e răzvrătire? Da sau nu? 

— Da. Dar există circumstanţe atenuante. Foarte serioa... 

— Nu există circumstanţe atenuante când e vorba de 
răzvrătire împotriva suveranului de drept. 

— Numai dacă nu câştigi. _ 

Toranaga îl privi atent. Apoi izbucni în râs. li spuse ceva lui 
Hiro-matsu printre hohote de râs şi Hiro-matsu încuviinţă din 
cap. 

— Da, domnule Străin cu nume imposibil, da. Ai numit 
singura circumstanţă atenuantă. Încă un hohot, apoi râsul încetă 
la fel de brusc cum începuse. O să câştigaţi? 

— Hai. 

Toranaga vorbi din nou, dar preotul nu tălmăci imediat. 
Zâmbea ciudat cu ochii pironiţi asupra lui Blackthorne. Oftă şi 
spuse: 

— Eşti foarte sigur? 

— Asta a spus-o el sau tu? 

— Seniorul Toranaga a spus-o. Eu... el a spus-o. 

— Da. Spune-i că da, sunt foarte sigur. Te rog, pot să-l 
lămuresc de ce? 

Părintele Alvito vorbi cu Toranaga mult mai mult decât i-ar 
fi trebuit să tălmăcească acea simplă întrebare. Eşti la fel de 
calm pe cât o arăţi? voia Blackthorne să-l întrebe. Care e cheia 
cu care să ajung la tine? Cum te pot distruge? 

Toranaga vorbi şi-şi scoase un evantai din mânecă. 

Părintele Alvito începu iar să tălmăcească cu acelaşi glas 
neprietenos, mohorât, încărcat de ironie. 

— Da, pilotule, poţi să-mi spui de ce crezi că o să câştigaţi 
acest război. 

Blackthorne încercă să rămână sigur de sine, conştient că 
preotul îl domina. 

— În momentul de faţă stăpânim mările din Europa - mai 


toate mările din Europa, spuse, corectându-se: Nu te îndepărta. 
Spune adevărul. Răsuceşte-l, puţin, atâta doar cât, desigur, o 
face şi iezuitul, dar spune adevărul. Noi, englezii, am distrus 
două armade - trupe de invazie - ale portughezilor şi spaniolilor 
şi e puţin probabil ca ei să mai poată pregăti altele. Mica 
noastră insulă e o fortăreață şi noi suntem în siguranţă acum. 
Flotele noastre stăpânesc marea. Corăbiile noastre sunt mai iuți, 
mai noi şi mai bine înarmate. Spaniolii nu i-au înfrânt pe 
olandezi după mai bine de cincizeci de ani de teroare, inchiziţie 
şi vărsare de sânge. Aliaţii noştri sunt puternici, mai mult, fac să 
sângereze de moarte Imperiul Spaniol. Vom câştiga pentru că 
stăpânim mările şi pentru că regele spaniol, în trufia-i deşartă, 
n-o să lase un popor străin să fie liber. 

— Voi stăpâniţi mările? şi mările noastre? Cele de jur 
împrejurul ţărmurilor noastre? 

— Nu, bineînţeles că nu, Toranaga-sama. N-am vrut să par 
- necuviincios. Am vrut să spun, bineînţeles, măiile europene, 
deşi... 

— Bine, mă bucur că asta-i limpede. Ce spuneai? Deşi...? 

— Deşi, în curând vom mătura duşmanul din toate mările 
deschise, spuse Blackthorne răspicat. 

— Ai spus "duşmanul". Poate că şi noi suntem duşmanul. 
Atunci ce-o să se-ntâmple? O să încerci să scufunzi corăbiile 
noastre şi să ne pustieşti țărmurile? 

— Nu mă pot vedea ca fiind duşmanul vostru. 

— Eu pot, foarte uşor. Atunci ce-o să fie? 

— Dacă aţi veni împotriva ţării mele, v-aş ataca şi-aş 
încerca să vă înfrâng, spuse Blackthorne. 

— Şi dacă conducătorul tău îţi ordonă să ne ataci aici? 

— Eu n-aş sfătui pe nimeni s-o facă. Ba chiar dimpotrivă. 
Regina noastră ar asculta. Ea e... 

— Voi sunteţi conduşi de o regină, nu de un rege? 

— Da, mărite Toranaga. Regina noastră este înţeleaptă. Ea 
n-ar... ea n-ar putea să dea o poruncă atât de nechibzuită. 

— Şi dacă ea ar face-o? Sau dacă conducătorul vostru ar 
face-o? 

— Atunci mi-aş încredința sufletul lui Dumnezeu, pentru că, 
sigur, aş muri. Într-un fel sau altul. 

— Da. Ai muri. Tu şi toate legiunile tale. Toranaga făcu o 
scurtă pauză. Apoi: Cât ţi-a trebuit ca să ajungi aici? 


— Aproape doi ani. Exact un an, unsprezece luai şi două 
zile. O distanţă pe mare cam de patru mii de leghe, leghea a 
câte trei mile. 

Părintele Alvito tălmăci, apoi mai adăugă ceva. Toranaga şi 
Hiro-matsu îi mai puseră întrebări preotului, iar acesta răspunse. 
Toranaga îşi făcea vânt gânditor, cu evantaiul. 

— Am transformat timpul şi distanţa, căpitane-pilot 
Blackthorne în unităţile lor de măsură, spuse preotul politicos. 

— Mulţumesc. 

Toranaga vorbi din nou, direct: 

— Cum ai ajuns aici? Pe unde? 

— Prin Strâmtoarea Magellan. Dacă aş avea hărţile şi cărţile 
mele pilot, v-aş putea arăta exact, dar mi-au fost furate - au fost 
luate de pe corabia mea, cu scrisorile de împuternicire şi toate 
hârtiile mele. Dacă aţi... 

Blackthorne se opri căci Toranaga îi spuse ceva lui 
Hiro-matsu, şi el la fel de tulburat. 

— Pretinzi că toate hârtiile ţi-au fost luate... furate? 

— Da. 

— Asta e grav, dacă e adevărat. În Nippon - Japonia - urâm 
furtul. Pedeapsa pentru furt e moartea. Se va cerceta pe dată. 
Pare de necrezut ca vreun japonez să facă un asemenea lucru, 
deşi ici-colo mai sunt bandiți nenorociţi şi pirați. 

— Poate că au fost mutate de la locul lor, spuse 
Blackthorne. Şi puse spre păstrare undeva. Dar ele sunt de 
mare preţ, mărite Toranaga. Fără hărţile mele aş fi orb. Aţi dori 
să vă spun drumul meu? 

— Da, dar mai târziu. Mai întâi spune-mi de ce ai străbătut 
toată distanţa asta? 

— Am venit să facem negoţ în bună pace, repetă 
Blackthorne, abia stăpânindu-şi nerăbdarea. Să facem negoţ şi 
să ne-ntoarcem acasă. Să vă facem şi pe voi mai bogaţi şi pe 
noi. Şi să încercăm... 

— Voi mai bogaţi şi noi mai bogaţi? Care este mai 
important? 

— Amândouă părţile trebuie să aibă un câştig, bineînţeles, 
şi negoţul trebuie să fie cinstit. Noi vrem să facem o înţelegere 
de negoţ pe termen lung şi o să vă oferim condiţii mai bune 
decât vă oferă portughezii şi spaniolii. Noi o să vă fim de mai 
mult folos. Negustorii noştri... 


Blackthorne se opri auzind voci ridicate afară. Hiro-matsu şi 
jumătate din gardă ajunseră imediat la uşă şi ceilalţi formară un 
zid compact în jurul podiumului. Samuraii de la uşile interioare 
erau şi ei pregătiţi. 

Toranaga nu se mişcase. Îi vorbi părintelui Alvito. 

— Trebuie să vii aici, căpitane Blackthorne, departe de uşă, 
spuse părintele Alvito cu o grabă mascată cu grijă. Dacă ţii la 
viaţa ta, nu te mişca brusc şi nu spune nimic. Se duse apoi încet 
spre uşa din stânga şi se aşeză lângă ea. 

Blackthorne se înclină nesigur către Toranaga, care nu-l 
băgă în seamă, şi se îndreptă prudent către preot, pe deplin 
lămurit că, în ceea ce-l privea, întrevederea era un dezastru. 

— Ce se-ntâmplă? şopti când se aşeză. 

Gărzile din apropiere se încruntară ameninţător şi preotul le 
spuse ceva foarte repede spre a-i linişti. 

— Rândul viitor când ai să mai scoţi o vorbă ai să fii un om 
mort, îi spuse lui Blackthorne şi gândi: cu cât mai repede, cu 
atât mai bine. 

Cu o încetineală măsurată îşi scoase o batistă din mânecă 
şi-şi şterse transpiraţia de pe mâini. Îi trebuise toată educaţia şi 
toată tăria de caracter ca să rămână calm şi zâmbitor în timpul 
interogării ereticului, care se dovedise chiar mai rea decât se 
aşteptaseră, el şi Părintele Inspector. 

— Trebuie neapărat să fii de faţă? îl întrebase Părintele 
Inspector noaptea trecută. 

— Toranaga m-a rugat în mod deosebit. 

— Cred că e foarte periculos pentru tine şi pentru noi toţi. 
Ai putea să te prefaci bolnav. Dacă eşti acolo va trebui să 
tălmăceşti ce spune piratul - şi, din ce scrie părintele Sebastio, 
el e diavolul pe pământ, tot atât de viclean ca un evreu. 

— E mult mai bine să fiu acolo, Eminenţă. Cel puţin am să 
pot desluşi minciunile mai puţin abile ale lui Blackthorne. 

— De ce-a venit el aici? De ce acum, când totul începea să 
fie bine din nou. Să aibă ei, într-adevăr, şi alte nave în Pacific? E 
cu putinţă să fi trimis o escadră împotriva Manilei spaniole? Nu 
că mi-ar păsa prea mult de oraşul ăsta mizerabil, sau de vreuna 
dintre coloniile spaniole din Filipine, dar o escadră a duşmanului 
în Pacific! Asta ar avea urmări teribile pentru noi aici, în Asia. Şi, 
dacă reuşeşte să-l facă pe Toranaga să-şi plece urechea la el, 
sau pe Ishido, sau pe oricare dintre daimyo mai importanţi, ei 


bine, atunci ne-ar fi foarte rău, ca să nu zic mai mult. 

— Blackthorne e o realitate. Din fericire suntem în măsură 
să ne descurcăm 

— Dumnezeu mi-e martor, dar, dacă n-aş şti bine, aproape 
că aş crede că spaniolii - sau mai degrabă lacheii lor, 
franciscanii şi benedictinii - l-au trimis dinadins aici doar ca să 
ne dezbine. 

— Poate că ei au făcut-o, Eminenţă. Călugării nu se dau în 
lături de la nimic ca să ne distrugă. Dar asta-i doar invidie, 
pentru că noi izbutim acolo unde ei dau greş. Sigur că Domnul 
are să le arate măsura greşelilor lor! S-ar putea ca englezul să 
dispară înainte de a ne face vreun rău. Cărţile-pilot stau 
mărturie că este ce este. Un pirat şi un conducător de pirați! 

— Citeşte-i-le lui Toranaga, Martin. Părţile în care descrie 
devastarea localităţilor lipsite de apărare, din Africa până-n 
Chile, şi listele cu jafuri şi cu toate omorurile. 

— Poate că ar trebui să aşteptăm, Eminenţă. Oricând 
putem să dăm la iveală cărţile-pilot. Să sperăm că el o să-şi 
semneze sentinţa fără să ne folosim de ele. 

Părintele Alvito îşi şterse palmele din nou. Simţea privirea 
lui Blackthorne aţintită asupra lui. Dumnezeu să se-ndure de 
tine, gândi. Pentru ce i-ai spus azi lui Toranaga, viaţa ta nu mai 
face nici două parale şi ce-i mai rău, sufletul tău nu mai poate fi 
mântuit. Eşti răstignit chiar şi fără mărturia rutterelor tale. Să i 
le trimitem înapoi părintelui Sebastio ca el să le poată da îndărăt 
lui Mura? Ce-ar face Toranaga dacă hârtiile nu s-ar mai găsi 
niciodată? Nu, asta ar fi prea periculos pentru Mura. 

Uşa de la celălalt capăt al încăperii se deschise. 

— Seniorul Ishido doreşte să vă vadă, alteţă, anunţă Naga. 
E... e aici în coridor şi doreşte să vă vadă. Pe dată, zice. 

— Treceţi toţi înapoi la locurile voastre, spuse Toranaga 
oamenilor săi. 

Se supuseră imediat. Dar toţi samuraii, cu Hiro-matsu în 
frunte, stăteau cu faţa către uşă, cu săbiile puţin trase din 
teacă. 

— Naga-san, spune-i seniorului Ishido că este întotdeauna 
binevenit. Pofteşte-l să intre. 

Bărbatul înalt înaintă cu paşi mari în cameră. Zece samurai 
de-ai săi - în uniforme gri - îl urmară, dar rămaseră la uşă şi, la 
semnul lui, se aşezară jos cu picioarele încrucişate. 


Toranaga se înclină aşa cum cerea ceremonialul şi i se 
răspunse la fel. 

Părintele Alvito îşi binecuvântă norocul de a fi prezent. 
Ciocnirea de neînlăturat dintre cei doi comandanţi vrăjmaşi ar 
putea înrâuri adânc mersul împărăției şi viitorul Sfintei Biserici în 
Japonia, aşa că orice semn sau mărturie directă, care ar putea 
să-i ajute pe iezuiţi să hotărască spre cine să-şi îndrepte 
puterea, ar fi de o importanţă covârşitoare. Ishido era zen-budist 
şi anti-creştin fanatic, Toranaga era zen-budist şi făţiş de partea 
lor. Dar mai toţi daimyo creştini îl susțineau pe Ishido, 
temându-se - pe bună dreptate, gândea părintele Alvito - de 
ascensiunea lui Toranaga. Daimyo creştini simțeau că, dacă 
Toranaga ar înlătura influenţa lui Ishido asupra Consiliului 
Regenţilor, ar lua puterea în mâinile sale. Şi având puterea, 
credeau ei, avea să pună în aplicare edictele de expulzare ale 
lui Taiko şi va termina cu Adevărata Credinţă. Dacă, totuşi, 
Toranaga ar fi înlăturat, succesiunea, o succesiune slabă, ar fi 
asigurată şi Sfânta Biserică ar prospera. 

Aşa cum daimyo creştini oscilau în alegerea lor, la fel se 
întâmpla şi cu ceilalţi daimyo din ţară şi balanţa puterii între cei 
doi conducători oscila, aşa că nimeni nu ştia cu siguranţă care 
era, de fapt, partea cea mai puternică. Până şi el, părintele 
Alvito, cel mai informat european din împărăție, nu putea spune 
sigur pe cine vor sprijini acei daimyo creştini sau ce partidă va 
ieşi învingătoare când va izbucni războiul. 

ÎI privi pe Toranaga coborând de pe podium în mijlocul 
străjilor sale. 

— Fii bine venit, senior Ishido. Te rog, ia loc. Toranaga arătă 
spre singura pernă de pe podium. Vreau să te simţi confortabil. 

— Nu, mulţumesc, senior Toranaga. 

Ishido Kazunari era slab, oacheş şi foarte dur. Avea cu un 
an mai puţin decât Toranaga. Erau duşmani vechi. Optzeci de 
mii de samurai din castelul Osaka şi împrejurimi îi dădeau 
ascultare, pentru că el era comandantul garnizoanei - şi, deci, 
comandantul gărzii personale a Moştenitorului - generalul şef al 
Armatelor de Apus, cuceritorul Coreei, membru al Consiliului 
Regenţilor şi inspector general oficial al tuturor armatelor 
răposatului Taiko, ceea ce, legal, însemna armatele a toţi 
daimyo din întreaga ţară. 

— Nu, mulţumesc, repetă el. M-aş simţi stânjenit, eu să 


stau bine şi tu nu, neh? Am să-ţi iau eu perna într-o zi, dar nu 
azi. 

Un val de mânie trecu peste uniformele maro la 
ameninţarea ascunsă în vorbele lui Ishido, dar Toranaga 
răspunse prietenos: 

— Ai venit la momentul cel mai potrivit. Tocmai isprăvisem 
cercetarea barbarului. Tsukku-san, spune-i să se ridice în 
picioare. 

Preotul făcu precum i se ceruse. Simţi ostilitatea lui Ishido 
faţă de el. Pe lângă că era anticreştin, Ishido fusese întotdeauna 
foarte pornit împotriva tuturor europenilor şi voia ca imperiul să 
fie întru totul închis pentru ei. 

Ishido privi spre Blackthorne cu o scârbă vădită. 

— Am auzit că e urât, dar nu mi-am închipuit că e atât de 
urât. Se zvoneşte că e pirat. Aşa-i? 

— Ai putea să te-ndoieşti de asta? şi mai e şi mincinos. 

— Atunci, înainte de a-l pune pe cruce, te rog, lasă-mi-l 
pentru jumătate de zi. S-ar putea să-l amuze pe Moştenitor să-l 
vadă-ntâi cu capul pe umeri. Ishido râse grosolan. Sau poate ar 
trebui să fie învăţat să danseze ca un urs şi apoi să-l arăţi în 
toată împărăţia: "Monstrul de la răsărit". 

Deşi era adevărat că Blackthorne era singurul care apăruse 
din mările de la răsărit - spre deosebire de portughezi, care 
veneau întotdeauna din sud şi, deci, erau numiţi barbarii din sud 
- Ishido lăsa să se înţeleagă că Toranaga, care stăpânea 
provinciile de răsărit, era adevăratul monstru. 

Dar Toranaga zâmbi doar, ca şi cum n-ar fi înţeles. 

— Eşti un om cu mult haz, alteţă. Dar sunt de acord că, pe 
cât de repede terminăm cu barbarul, pe atât mai bine. E vorbă 
lungă, îngâmfat, zgomotos, o ciudăţenie, da, dar una de mică 
valoare, şi lipsit de orice purtări alese. Naga-san, trimite nişte 
oameni să-l ducă la criminalii de rând. Tsukku-san, spune-i să-i 
urmeze. 

— Căpitane pilot, trebuie să-i urmezi pe oamenii aceia. 

— Unde mă duc? 

Părintele Alvito şovăi. Era bucuros că ieşise învingător, dar 
adversarul lui era curajos şi avea un suflet care putea fi salvat. 

— O să fii închis, spuse el. 

— Pentru câtă vreme? 

— Nu ştiu, fiule. Cât hotărăşte seniorul Toranaga. 


CAPITOLUL 12 


În timp ce-l privea pe barbar părăsind încăperea, Toranaga 
îşi desprinse cu părere de rău gândul de la uluitorul 
interogatoriu, începând să se frământe din pricina lui Ishido. 

Toranaga hotărâse să nu-i spună preotului să plece, ştiind 
că asta avea să-l înfurie şi mai mult pe Ishido, chiar dacă era la 
fel de sigur că prezenţa în continuare a preotului putea fi 
periculoasă. Cu cât ştiu mai puţine străinii, cu atât mai bine. Cu 
cât alţii ştiau mai puţin, cu atât mai bine, gândi. O să-i 
influenţeze Tsukku-san pe daimyo creştini în favoarea mea sau 
împotriva mea? Până azi aş fi avut toată încrederea în el, dar au 
fost câteva momente ciudate cu barbarul pe care încă nu le 
înţeleg. 

Ishido nu urmă regulile obişnuite de politeţe, ci intră direct 
în subiect: 

— Din nou trebuie să te-ntreb, ce răspuns dai Consiliului 
Regenţilor? 

— Din nou îţi repet: ca preşedinte al Consiliului Regenţilor 
nu cred că e necesar vreun răspuns. Am făcut unele legături de 
rudenie lipsite de importanţă. Nu e nevoie de nici un răspuns. 

— Îţi logodeşti fiul, pe Nagn-san, cu fiica seniorului 
Masamune; îţi căsătoreşti pe una din nepoate cu fiul şi 
moştenitorul seniorului Zataki; pe o altă nepoată cu fiul 
seniorului Kiyama. Toate căsătoriile sunt cu seniori feudali, sau 
cu rudele lor. apropiate şi, ca atare, nu sunt deloc neînsemnate 
şi sunt împotriva poruncilor stăpânului nostru. 

— Regretatul nostru stăpân, Taiko, este mort de un an. Din 
nenorocire. Da, regret moartea cumnatului meu, l-aş fi preferat 
în viaţă ca să conducă încă destinele împărăției. Toranaga 
adăugă încântat, răsucind cuțitul într-o veche rană: Dacă el ar 
trăi, nu e nici o îndoială că ar aproba aceste legături de familie. 
Poruncile lui se refereau la căsătorii care amenințau 
succesiunea casei sa/e. Eu nu sunt o ameninţare pentru casa sa, 
sau pentru nepotul meu, Yaemon, Moştenitorul. Eu sunt 
mulţumit ca senior de Kwanto. Nu râvnesc alte pământuri. Sunt 
în pace cu vecinii mei şi vreau ca pacea lui să dureze. Jur pe 


Buddha că nu eu voi fi primul care să stric pacea. 

De şase secole împărăţia fusese măcinată de un permanent 
război civil. Cu treizeci şi cinci de ani în urmă, un daimyo minor, 
numit Goroda, cucerise Kyoto, încurajat, în special, de Toranaga. 
In următoarele două decenii acest războinic supusese în chip 
miraculos jumătate din Japonia, făcuse un munte de tigve şi se 
autodeclarase dictator - nu încă suficient de puternic, totuşi, ca 
să-i ceară împăratului care domnea să-i acorde titlul de shogun, 
deşi avea unele legături vagi cu o ramură a familiei Fujimoto. 
Apoi, acum şaisprezece ani, Goroda fusese asasinat de unul 
dintre generalii săi şi puterea căzuse în mâinile principalului său 
vasal şi cel mai strălucit general, ţăranul Nakamura. 

Intr-un răstimp scurt, de patru ani, generalul Nakamura - 
ajutat de Toranaga, Ishido şi alţii - îi înlăturase pe urmaşii lui 
Goroda şi adusese întreaga Japonie sub controlul său unic şi 
absolut; era prima oară în istorie când un singur om cucerea 
toată împărăţia. A mers în triumf la Kyoto ca să se-nchine în faţa 
lui Go-Nijo, Fiul Cerului. Acolo, pentru că se născuse ţăran, 
Nakamura trebuise să accepta rangul mai mic de kampaku, 
prim sfetnic, la care mai târziu a renunţat în favoarea fiului său, 
luându-şi pentru el titlul de taiko. Dar orice daimyo se înclina în 
faţa lui, chiar şi Toranaga. Oricât ar fi părut de necrezut, fusese 
pace deplină timp de doisprezece ani. Cu un an în urmă Taiko 
murise. 

— Jur pe Buddha, spuse din nou Toranaga. Nu voi fi eu 
primul care să stric pacea. 

— Dar ai să mergi la război? 

— Un om înţelept se pregăteşte împotriva trădării, neh? 
Oameni răi sunt în orice provincie. Unii sunt în slujbe înalte. 
Amândoi ştim cât de nemărginită e trădarea în inimile 
oamenilor. Vocea lui Toranaga se înăspri. Acolo unde Taiko ne-a 
lăsat moştenire buna înţelegere, acum suntem împărţiţi - răsărit 
şi apus - eu şi tu. Consiliul Regenţilor e dezbinat. Daimyo se 
duşmănesc. Un Consiliu nu poate conduce un cătun păduchios, 
darămite o împărăție. Cu cât împlineşte mai curând fiul lui Taiko 
vârsta majoratului, cu atât mai bine. Cu cât mai repede avem un 
alt kampaku, cu atât mai bine. 

— Sau poate un shogun? insinuă Ishido. 

— Kampaku, sau shogun, sau taiko, puterea e aceeaşi, 
spuse Toranaga. Care-i, de fapt, valoarea unui titlu? Puterea 


este singurul lucru important. Goroda n-a ajuns niciodată 
shogun. Nakamura a fost mai mult decât mulţumit cu kampaku 
şi mai târziu cu taiko. Ela ocârmuit şi ăsta e cel mai important 
lucru. Ce contează că tu - cumnatul meu - te-ai născut într-o 
familie de jos? Eşti general, senior, ba chiar faci parte din 
Consiliul Regenţilor. 

Contează foarte mult, gândi Ishido. O ştii foarte bine. Şi eu 
o ştiu. Orice daimyo o ştie. Chiar şi Taiko a ştiut-o. 

— Yaemon are şapte ani. Peste şapte ani ajunge kampaku. 
Până atunci... 

— Peste opt, generale Ishido. Asta e legea noastră de 
veacuri. Când nepotul meu împlineşte cincisprezece ani, devine 
adult şi-şi primeşte moştenirea. Până atunci, noi, cei cinci 
regenţi, conducem în numele lui. Acesta a fost legatul 
răposatului nostru stăpân. 

— Da. Şi tot el a mai poruncit ca regenţii să nu ia ostatici, 
unii împotriva altora. Doamna Ochiba, mama Moştenitorului, 
este ostatică în castelul tău din Yedo, pe timpul şederii tale aici 
şi asta e, de asemeni, o încălcare a testamentului său. Ai 
declarat oficial că te vei supune poruncilor sale, aşa cum au 
făcut toţi regenţii. Ai semnat documentul chiar cu sângele tău. 

Toranaga oftă. 

— Doamna Ochiba vizitează Yedo, unde unica ei soră e-n 
chinurile facerii. Sora ei este măritată cu fiul şi moştenitorul 
meu. Locui fiului meu este în Yedo, câtă vreme eu mă aflu aici. 
Ce-i mai firesc ca o seră să-şi viziteze sora într-o împrejurare ca 
asta? Nu e privită cu cinste? Poate c-o să am primul nepot, neh? 

— Mama Moştenitorului este cea mai importantă doamnă 
din împărăție. Ea n-ar trebui să fie - Ishido voia să spună "în 
mâinile duşmanului", dar se răzgândi - într-un oraş în care nu 
stă de obicei. Făcu o pauză, apoi adăugă răspicat: Consiliul ar 
dori să-i dai astăzi ordin să se-ntoarcă acasă. 

Toranaga nu căzu în cursă. 

— Îţi repet, doamna Ochiba nu e ostatică, aşa că nu e sub 
porunca mea, cum n-a fost niciodată. 

— Atunci hai să spunem altfel. Consiliul doreşte prezenţa ei 
în Osaka, imediat. 

— Cine anume? 

— Eu. Seniorul Sugiyama, seniorul Onoshi şi seniorul 
Kiyama. În plus, am căzut cu toţii de acord să aşteptăm aici 


până ce ea se întoarce la Osaka. Poftim semnăturile lor. 

Toranaga pălise. Până acum făcuse aşa fel ca în Consiliu 
totdeauna voturile să fie împărţite două la trei. Niciodată nu 
reuşise să câştige patru voturi la unu împotriva lui Ishido, dar 
nici Ishido împotriva lui. Patru la unu însemna izolare şi 
dezastru. De ce trădase Onoshi? Dar Kiyama? Amândoi erau 
duşmani neîmpăcaţi chiar înainte de a fi trecut la religia străină. 
Şi ce putere avea acum Ishido asupra lor? 

Ishido ştia că-şi descumpănise duşmanul. Mai rămânea o 
singură mişcare ca victoria să fie completă. Aşa că puse în 
aplicare planul asupra căruia el şi Onoshi căzuseră la învoială. 

— Noi, regenţii, am căzut de acord cu toţii c-a venit vremea 
să terminăm cu cei ce plănuiesc să uzurpe puterea stăpânului 
meu şi să-l ucidă pe Moştenitor. Trădătorii vor fi condamnaţi. 
Vor fi expuşi pe străzi, ca oricare criminal de rând, cu toţi ai lor 
şi apoi vor fi executaţi ca oricare criminal de rând, cu toţi ai lor. 
Fujimoto, Takashima, de viţă nobilă sau nu, n-are importanţă. 
Chiar şi Minowara! 

Un icnet de mânie ţâşni din pieptul fiecărui samurai al lui 
Toranaga, pentru că asemenea batjocorire a familiilor 
semiregale era de neînchipuit; apoi tânărul samurai Usagi, soţul 
nepoatei lui Hiro-matsu, sări în picioare roşu de mânie. Smulse 
sabia lungă din teacă şi sări la Ishido, gata pentru lovitura cu 
ambele mâini. 

Ishido era pregătit pentru lovitura mortală şi nu făcu nici o 
mişcare să se apere. Asta şi plănuise, asta sperase şi oamenii lui 
primiseră ordine să nu intervină până nu era mort. Dacă el, 
Ishido, era omorât aici, acum, de către un samurai de-al lui 
Toranaga, toată garnizoana din Osaka avea tot dreptul să se 
arunce asupra lui Toranaga şi să-l omoare, indiferent de 
ostatică. Atunci doamna Ochiba ar fi ucisă de fiii lui Toranaga, 
drept răzbunare şi regenţii rămaşi ar fi fost forţaţi să pornească 
împreună împotriva clanului Yoshi, care, acum izolat, ar fi fost 
şters de pe faţa pământului. Numai atunci succesiunea 
Moştenitorului ar fi fost garantată iar el, Ishido, şi-ar fi făcut 
datoria faţă de Taiko. 

Dar lovitura nu veni. În ultima clipă, Usagi îşi veni în fire şi, 
tremurând, băgă sabia în teacă. 

— Îmi cer iertare, stăpâne, spuse el îngenunchind cu 
umilinţă: N-am putut să-ndur ruşinea... ca să ascultați 


asemenea... asemenea jigniri. Cer învoirea... îmi cer iertare şi... 
cer învoire să-mi fac imediat seppuku pentru că nu pot trăi cu o 
asemenea ruşine. 

Deşi Toranaga rămăsese nemişcat, fusese pregătit să 
oprească lovitura şi ştia că şi Hiro-matsu şi ceilalţi samurai ai săi 
ar fi putut-o face şi că, probabil, Ishido ar fi fost doar rănit. 
Înţelegea, de asemeni, de ce Ishido fusese atât de provocator şi 
jignitor. Am să ţi-o plătesc cu vârf şi îndesat, Ishido, îşi promise 
în gând. 

Toranaga îşi îndreptă atenţia asupra tânărului 
îngenuncheat. 

— Cum îndrăzneşti să pretinzi că spusele seniorului Ishido 
au fost menite să fie în vreun fel o insultă la adresa mea! 
Bineînţeles că el n-ar fi niciodată atât de nepoliticos. Cum 
îndrăzneşti să asculţi convorbiri ce nu te privesc? Nu, nu ţi se va 
permite să-ţi faci seppuku. Asta e o onoare. Tu n-ai nici onoare, 
nici stăpânire de sine. O să fii crucificat astăzi, ca un criminal de 
rând. Săbiile tale vor fi rupte şi îngropate într-un sat eta. Fiul tău 
va fi îngropat într-un sat eta. Capul îţi va fi pus în ţeapă ca toată 
lumea să te batjocorească, cu o tăbliță pe care va fi scris: "Acest 
om s-a născut samurai din greşeală. Numele lui a încetat să mai 
existe!" 

Cu un efort suprem Usagi îşi controlă respiraţia, dar 
picăturile de sudoare curgeau şi ruşinea îl chinuia. Se înclină 
spre Toranaga, acceptându-şi soarta cu un calm desăvârşit. 

Hiro-matsu înaintă şi smulse ambele săbii din cingătoarea 
nepotului său. 

— Stăpâne Toranaga, spuse grav, cu îngăduinţa ta voi 
veghea eu însumi ca poruncile tale să fie îndeplinite. 

Toranaga încuviinţă din cap. 

Tânărul se plecă pentru ultima oară şi apoi dădu să se 
ridice, dar Hiro-matsu îl împinse din nou la podea. 

— Samuraii merg, spuse. La fel şi oamenii. Dar tu nu eşti 
nici una, nici alta. Ai să mergi spre moarte târânduc-te în patru 
labe. 

Tăcut, Usagi se supuse. 

Şi toţi din cameră fură mişcaţi de stăpânirea de sine a 
tânărului şi de măsura curajului său. Se va renaşte samurai, îşi 
spuseră ei mulţumiţi. 


CAPITOLUL 13 


În noaptea aceea Toranaga nu izbuti să doarmă. Asta i se 
întâmpla rar, pentru că, de obicei, putea să amine cea mai 
grabnică problemă până a doua zi, ştiind că, dacă avea să fie în 
viaţa a doua zi, avea să o rezolve cât se putea de bine. Trecuse 
multă vreme de când descoperise că un somn bun aducea 
dezlegarea la mai toate încurcăturile şi, dacă nu, ce mai conta, 
de fapt? Nu era viaţa o picătură de rouă într-o altă picătură de 
rouă? 

Dar în noaptea asta erau prea multe întrebări 
descumpănitoare asupra cărora trebuia să cugete. 

Ce să fac cu Ishido? 

De ce a trecut Onoshi de partea duşmanului? 

Cum am să manevrez Consiliul? 

S-au amestecat iar preoţii creştini? 

De unde va veni următoarea încercare de asasinat? 

Când va trebui să mă ocup de Yabu? 

Şi ce trebuie să fac cu barbarul? 

A spus el, oare, adevărul? 

Curios cum a apărut barbarul din mările de la răsărit chiar 
acum. Să fie asta vreun semn? E karrna lui, să fie el scânteia ce 
va aprinde butoiul cu pulbere? 

Karma era un cuvânt indian din filozofia budistă, adoptat de 
japonezi, care se referea la soarta unui individ în această viaţă, 
soartă cu neputinţă de schimbat, influenţată de faptele sale 
dintr-o existenţă anterioară, faptele bune oferindu-i o poziţie 
mai bună în această viaţă, iar cele rele una mai rea. La fel după 
cum faptele din această existenţă aveau să afecteze întru totul 
viitoarea renaştere. O persoană se renăştea mereu în această 
lume de lacrimi până când, după ce suferea, îndura şi învăţa 
multe de-a lungul atâtor vieţi, atingea, în cele din urmă, 
perfecțiunea, ajungând în Nirvana, Locul Liniştii Desăvârşite, 
fără să mai trebuiască vreodată să sufere o nouă renaştere. 

Curios că Buddha sau un alt zeu, sau poate doar karma, l-a 
dus pe Anjin-san pe feuda lui Yabu. Curios că el a debarcat chiar 
în satul unde Mura, căpetenia secretă a reţelei de iscoade din 
Izu, fusese strecurat cu mulţi ani în urmă, chiar sub nasul lui 


Taiko şi al boşorogului de tată al lui Yabu. Curios că Tsukku-san 
era aici, în Osaka, ca să tălmăcească şi nu la Nagasaki, unde ar 
fi fost de obicei. De asemeni şi că preotul cel mare al creştinilor 
se află aici, în Osaka, la fel şi Căpitanul General al portughezilor. 
Curios că pilotul, Rodrigues, a fost, de asemeni, la îndemână ca 
să-l ducă pe Hiro-matsu la Anjiro la timp, încât să-l prindă viu pe 
barbar şi să intre în stăpânirea armelor. Apoi mai e Kasigi Omi, 
fiul bărbatului ce-mi va oferi capul lui Yabu, numai să mişc un 
deget. 

Cât de frumoasă e viaţa şi cât de tristă! Cât de vremelnică, 
fără trecut, fără viitor, doar Nemărginitul acum. 

Toranaga oftă. Un lucru e sigur: barbarul nu va pleca 
niciodată de aici. Nici viu, nici mort. Aparţinea împărăției pentru 
totdeauna. 

Urechile-i prinseră paşi aproape neauziţi ce se apropiau 
şi-şi pregăti sabia. În fiecare noapte îşi schimba, la întâmplare, 
camera de dormit, străjile şi parola, fiindcă ucigaşii erau mereu 
la pândă. Paşii se opriră de cealaltă parte a uşii glisante. Apoi 
auzi vocea lui Hiro-matsu şi începutul parolei: 

— Dacă Adevărul este deja limpede, ce rost mai are 
meditaţia ? 

— ŞI dacă Adevărul este ascuns? spuse Toranaga. 

— E deja limpede, răspunse Hiro-matsu corect. 

Citatul era dintr-un vechi dascăl budist, Saraha. 

— Intră. 

Numai când Toranaga văzu că era, cu adevărat, sfetnicul 
său, îşi descleştă mâna de pe sabie. 

— la loc. 

— Am auzit că nu dormi. M-am gândit că poate ai nevoie de 
ceva. 

— Nu. Mulţumesc. Toranaga observă cutele adânci din jurul 
ochilor bătrânului. Mă bucur că ai venit, bătrâne prieten, spuse. 

— Sigur totul e-n ordine? 

— O, da. 

— Atunci te las. Îmi pare rău că te-am tulburat, stăpâne. 

— Nu, te rog, rămâi, sunt bucuros că eşti aici. Aşază-te. 

Bătrânul se aşeză ţeapăn lângă uşă. 

— Am dublat gărzile. 

— Bine. 

După o vreme, Hiro-matsu spuse: 


— Cât despre nebunul ăla, totul a fost făcut cum ai 
poruncit. Totul. 

— Mulţumesc. 

— Soţia lui - de-ndată ce a aflat sentinţa, nepoata mea mi-a 
cerut permisiunea să se omoare ca să-şi însoţească fiul şi soţul 
în Nemărginire. Am refuzat şi i-am poruncit să aştepte 
încuviințarea ta. 

Inima lui Hiro-matsu sângera. Ce cumplită e viaţa! 

— Bine ai făcut. 

— Îţi cer învoirea să-mi pun capăt zilelor. Ceea ce a făcut el 
te-a pus într-un pericol de moarte, dar vina a fost a mea. Eu 
trebuia să-i fi aflat slăbiciunile. Ţi-am înşelat încrederea. 

— N-ai voie să-ţi faci seppuku. 

— Te rog, alteţă. Oficial. 

— Nu. Am nevoie de tine viu. 

— Îţi voi da ascultare. Dar, te rog, stăpâne, să-mi primeşti 
scuzele. 

— Scuzele îţi sunt acceptate. 

După o vreme Toranaga spuse: 

— Ce-i cu barbarul? 

— Multe, alteţă. Unu: Dacă astăzi n-ai fi aşteptat barbarul, 
ai fi fost la vânătoare cu şoimul de la prima geană de lumină şi 
Ishido nu te-ar fi prins niciodată în plasa unei atât de 
dezgustătoare întâlniri. Acum n-ai de ales, decât să-i declari 
război, dacă poţi să scapi din castelul ăsta şi să te-ntorci la 
Yedo. 

— Al doilea? 

— Şi al treilea şi al patruzeci şi treilea şi al o sută patruzeci 
şi treilea? Nu sunt nici pe departe atât de deştept ca tine, 
stăpâne, dar până şi eu mi-aş putea da seama că tot ce ne-au 
făcut să credem barbarii de la miazăzi nu este adevărat. 
Hiro-matsu era bucuros să vorbească. Îşi uşura inima. Dar, dacă 
sunt două religii creştine, care se urăsc una pe alta, şi dacă 
portughezii fac parte dintr-o nație mai mare, spaniolă, şi dacă 
ţara acestui nou barbar - indiferent cum s-o chema - se 
războieşte cu amândouă şi le înfrânge, şi dacă această ţară eo 
insulă la fel ca a noastră şi, cel mai mare "dacă" dintre toate, 
dacă el spune adevărul, şi dacă preotul a tălmăcit întocmai ce 
spunea barbarul... Ei bine, tu poţi pune laolaltă toţi aceşti "dacă" 
ca să le găseşti un înţeles şi să faci un plan. Eu nu sunt în stare, 


îmi pare rău. Eu ştiu doar ce-am văzut la Anjiro şi la bordul 
navei. Acest Anjin-san e foarte destoinic la minte - slab la trup 
acum, deşi asta ar putea fi din pricina drumului lung, şi e 
copleşitor pe mare. Eu nu mai înţeleg nimic despre el. Cum 
poate să fie astfel şi să lase totuşi un om să-i urineze pe spate? 
De ce i-a salvat viaţa lui Yabu, după câte i-a făcut acesta, la fel 
şi viaţa duşmanului recunoscut de el însuşi, portughezul 
Rodrigu? Mi se-nvârte capul de atâtea întrebări de parcă aş fi 
beat criţă. Hiro-matsu făcu o pauză. Era foarte îngrijorat. Dar eu 
zic că ar trebui să-l ţinem pe uscat şi la fel pe toţi cei ca el, dacă 
mai urmează şi alţii, şi să-i omorâm pe toţi foarte repede. 

— Ce zici de Yabu? 

— Porunceşte-i să-şi facă seppuku în noaptea asta. 

— De ce? 

— N-are nici o bună-cuviinţă. Ai prevăzut întocmai ce-o să 
facă când ajung eu în Anjiro. Avea de gând să-ţi fure dreptul tău. 
Şi e un mincinos. Nu te osteni să-l vezi mâine, după cum ai 
aranjat. Mai bine lasă- mă pe mine să-i duc acum ordinul tău. Va 
trebui să-l omori, mai devreme sau mai târziu. Mai bine acum 
când îţi e la-ndemână, fără nici unul dintre vasalii lui în preajmă. 
Te sfătuiesc să nu pierzi vremea. 

Se auzi un uşor ciocănit în uşa interioară. 

— Tora-chan? 

Toranaga zâmbi ca întotdeauna la acea voce cu totul 
aparte şi la diminutivul acela deosebit. 

— Da, Kiri-san? 

— Mi-am luat îngăduinţa, stăpâne, de-a aduce cha pentru 
tine şi oaspetele tău. Pot să intru, te rog? 

— Da. 

Amândoi bărbaţii îi răspunseră la plecăciune. Kiri închise 
uşa şi începu să toarne preocupată. Matroană a doamnelor de 
onoare ale lui Toranaga, cea mai vârstnică dintre doamnele de 
la curtea lui, Kiritsubo- noh-Toshiko, poreclită Kiri, avea cincizeci 
şi trei de ani şi era dolofană. Păru-i era cărunt, talia groasă, dar 
faţa-i era luminată de o permanentă bucurie. 

— N-ar trebui să fii treaz la ora asta din noapte, Tora-chan! 
Curând o să se crape de ziuă şi cred că atunci o să fii afară cu 
şoimii, neh? Trebuie să dormi! 

— Da, Kiri-chan! Toranaga o bătu uşor şi afectuos peste 
fundu-i mare. 


— Te rog, nu mă lua pe mine cu Kiri-chan! râse Kiri. Sunt o 
femeie în vârstă şi mi se cuvine mai mult respect. Şi-aşa 
celelalte doamne ale tale îmi dau destul de furcă. Dacă nu ţi-e 
cu supărare, mă cheamă Kiritsubo- Toshiko-san, stăpânul meu, 
Yoshi Toranaga-noh-Chikitada! 

— Uite, vezi, Hiro-matsu. După douăzeci de ani, tot mai 
încearcă să mă mai conducă. 

— lmi pare rău, sunt mai bine de treizeci dea ani, 
Tora-sama, spuse ea cu mândrie. Şi ai fost la fel de uşor de 
condus, atunci, pe cât eşti acum! 

Pe la douăzeci şi ceva de ani, Toranaga fusese şi el ostatic 
la tiranul Ikawa Tadazaki, senior de Suruga şi Totomi, tatăl lui 
Ikawa Jikkyu, duşmanul lui Yabu. Samuraiul răspunzător de buna 
purtare a lui Toranaga abia o luase pe Kiritsubo ca o doua soţie. 
Pe-atunci ea avea şaptesprezece ani. Amândoi, acest samurai şi 
soţia lui, Kiri, îl trataseră pe Toranaga cu cinste, îi dăduseră 
sfaturi înțelepte şi apoi, când Toranaga se ridicase împotriva lui 
Tadazaki şi i se alăturase lui Goroda, el îl urmase cu mulţi 
războinici şi luptase curajos de partea lui. Mai târziu, în lupta 
pentru cucerirea capitalei, soţul lui Kiri fusese ucis. Toranaga o 
întrebase dacă nu vrea să devină una dintre concubinele lui şi 
ea acceptase bucuroasă. Pe vremea aceea nu era grasă. Dar era 
la fel de proteguitoare şi la fel de înţeleaptă. Ea avea 
nouăsprezece ani şi el douăzeci şi patru şi, de atunci până azi, 
ea rămăsese capul gospodăriei lui. Kiri era foarte iscusită şi 
foarte destoinică. De ani de zile îi conducea gospodăria şi o 
ţinuse departe de necazuri. 

Departe de necazuri atât cât putea să fie vreodată orice 
gospodărie cu femei, gândi Toranaga. 

— Te-ai îngrăşat, spuse el, fără să se sinchisească, de altfel, 
că era grasă. 

— Se poate, stăpâne Toranaga! S-o spui în faţa seniorului 
Toda! O, îmi pare rău, va trebui să-mi fac seppuku - sau cel 
puţin să mă rad în cap, să mă fac călugăriţă, şi eu, care 
credeam că sunt atât de tânără şi suplă! Izbucni în râs. De fapt, 
e drept că am fundul mare, dar ce pot să fac? Atâta doar că-mi 
place să mănânc şi asta e problema lui Buddha şi asta mi-e 
karma, neh? Le servi ceaiul. Poftiţi. Acum am să plec. Aţi dori s-o 
trimit pe doamna Sazuko? 

— Nu, grijulia mea Kiri-san, nu, mulţumesc. Noi o să mai 


stăm de vorbă puţin, apoi o să mă culc. 

— Noapte bună, Tora-sama. Somn uşor, fără vise. Se înclină 
către el şi Hiro-matsu apoi dispăru. 

Işi sorbiră pe îndelete ceaiul, savurându-l. 

Toranaga spuse: 

— Totdeauna mi-a părut rău că n-am avut un fiu de la 
Kiri-san. O dată a rămas grea, dar nu l-a putut ţine. Asta s-a 
întâmplat când cu bătălia de la Nagakude. 

— A, aceea. 

— Da. 

Asta se întâmplase chiar după ce dictatorul Goroda fusese 
asasinat, când generalul Nakamura - viitorul Taiko - încerca să 
ia toată puterea în mâinile sale. La vremea aceea izbânda era 
îndoielnică, pentru că Toranaga îl sprijinea pe unul dintre fiii lui 
Goroda, moştenitorul de drept. Nakamura porni împotriva lui 
Toranaga lângă micul sat Nagakude şi armata lui fu înfrântă şi 
pusă pe fugă, iar el pierdu bătălia. Inţelept, Toranaga se retrase 
urmărit de o nouă armată, acum comandată de Hiro-matsu, care 
era de partea lui Nakamura. Dar Toranaga ocoli capcana şi 
ajunse în provinciile lui fără pierderi, cu întreaga armata, gata 
din nou de luptă. Cincizeci de mii de oameni muriseră la 
Nagakude, foarte puţini dintre ei ai lui Toranaga. In 
înţelepciunea sa, viitorul Taiko oprise războiul civil împotriva lui 
Toranaga, deşi ar fi câştigat. Nagakude a fost singura bătălie pe 
care a pierdut-o Taiko vreodată, şi Toranaga singurul general 
care l-a înfrânt vreodată. 

— Sunt bucuros că nu ne-am încleştat niciodată în luptă, 
alteţă, spuse Hiro-matsu. 

— Da. 

— Ai fi câştigat. 

— Nu. Taiko a fost cel mai mare general şi cel mai înţelept 
şi mai chibzuit bărbat care a existat vreodată. 

Hiro-matsu zâmbi. 

— Da. În afară de tine. 

— Nu. Te-nşeli. Din pricina asta am devenit eu vasalul /ui. 

— lmi pare rău că e mort. 

— Da. 

— Şi Goroda, şi el a fost un bărbat straşnic, neh? Atâţia 
oameni buni morţi. Din obişnuinţă, Hiro-matsu întoarse şi răsuci 
teaca uzată. O să trebuiască să porneşti împotriva lui Ishido. 


Asta va forţa pe fiecare daimyo să aleagă o dată şi pentru 
totdeauna, de partea cui este. Până la urmă o să câştigăm 
războiul. Apoi poţi să desfiinţezi Consiliul şi să ajungi shogun. 

— Nu caut această onoare, spuse Toranaga tăios. De câte 
ori trebuie să ţi-o spun? 

— lţi cer iertare, alteţă. Ştiu, dar simt că ar fi cel mai bine 
pentru Japonia. 

— Asta-i trădare. 

— Faţă de cine, stăpâne? Faţă de Taiko? El e mort. Faţă de 
ultima lui dorinţă şi faţă de testamentul lui? Asta e o bucată de 
hârtie. Faţă de copilul Yaemon? Yaemon e fiul unui ţăran, care a 
uzurpat puterea şi moştenirea unui general, pe ai cărui urmaşi 
i-a ucis. Noi am fost aliaţii lui Goroda, apoi vasalii lui Taiko. Da. 
Dar amândoi sunt morţi pentru totdeauna. 

— Ai da sfatul ăsta dacă ai fi unul dintre regenţi? 

— Nu, dar eu nu sunt unul dintre regenţi şi sunt foarte 
bucuros de asta. Sunt doar vasalul tău. Alegerea am făcut-o 
acum un an. Am făcut-o de bunăvoie şi nesilit de nimeni. 

— De ce? Toranaga nu-l întrebase niciodată până acum. 

— Pentru că eşti un adevărat bărbat, eşti un Minowara şi 
pentru că vei face ceea ce e înţelept. Ceea ce i-ai spus lui Ishido 
e drept: noi nu suntem un popor care să ne lăsăm conduşi de un 
consiliu. Noi avem nevoie de un conducător. Pe cine ar fi trebuit 
să aleg să-l slujesc dintre cei cinci regenţi? Pe seniorul Onoshi? 
Da, el e un om foarte înţelept şi un bun general, dar e creştin şi 
şchiop şi carnea îi e aşa de mâncată de lepră că pute de la 
cincizeci de paşi. Seniorul Sugiyama? El e cel mai bogat daimyo 
din ţară, familia lui e la fel de veche ca ata, dare un om de 
nimic, şi schimbător şi amândoi îl cunoaştem de-o viaţă. 
Seniorul Kiyama? Inţelept, viteaz, un mare general şi un vechi 
camarad, dar şi el e creştin şi eu cred că avem destui zei de-ai 
noştri pe acest Pământ al Zeilor ca să nu fim atât de îngâmfaţi şi 
să ne inchinăm doar la unul. Ishido? L-am urât pe stârpitura asta 
de ţăran trădător de când îl cunosc şi singurul motiv pentru care 
nu l-am omorit a fost că era câinele lui Taiko. Faţa-i tăbăcită de 
vreme i se destinse într-un surâs. Aşa că vezi, Yoshi 
Toranaga-noh-Minowara, n-am avut de-ales. 

— Şi dacă eu merg împotriva sfatului tău? Dacă manevrez 
Consiliul Regenţilor, chiar pe Ishido, şi-i dau puterea lui 
Yaemon? 


— Orice faci e înţelept. Dar toţi regenţii te-ar vrea mort. 
Ăsta e adevărul. Eu sunt pentru război imediat. /mediat. Înainte 
ca ei să te lase singur. Sau, mult mai probabil, să te omoare. 

Toranaga se gândea la duşmanii lui. Erau puternici şi 
numeroşi. 

l-ar trebui trei săptămâni bune să se întoarcă la Yedo 
călătorind pe şoseaua Tokaido, principalul drum care urma 
coasta, între Yedo şi Osaka. Ca să plece pe mare era mai 
periculos şi i-ar fi luat mai mult timp, afară doar dacă mergea cu 
galera, care putea să navigheze împotriva vântului şi a fluxului. 

Mintea lui Toranaga mai trecu o dată peste planul pe care-l 
hotărâse. Nu-i găsea nici un cusur. 

— Am auzit, ieri, în mare taină, că mama lui Ishido îşi 
vizitează nepotul în Nagoya, spuse el şi Hiro-matsu îşi ciuli 
imediat urechile. Nagoya era un imens oraş-stat, care, până 
acum, nu se angajase de nici o parte. Doamna artrebui să fie 
"invitată" de stareţ să viziteze templul Johji. Să vadă florile de 
cireş. 

— Îndată, spuse Hiro-matsu. Printr-un porumbel călător. 

Templul Johji era renumit pentru trei lucruri: aleea cu cireşi, 
firea războinică a călugărilor săi zen-budişti şi credinţa declarată 
şi statornică în Toranaga, care, cu ani în urmă, plătise pentru 
construirea templului şi de atunci continuase să se ocupe de 
întreţinerea lui. 

— Florile vor fi cam pe trecute, dar ea va fi acolo mâine. Nu 
mă-ndoiesc că venerabila doamnă are să vrea să stea câteva 
zile, e aşa de odihnitor acolo. Trebuie să meargă şi nepotul ei, 
neh? 

— Nu, doar ea. Altfel "invitaţia" stareţului prea ar bate la 
ochi. Mai departe: trimiţi un mesaj secret fiului meu, Sudara: 
"Plec din Osaka în clipa când Consiliul îşi încheie întrunirea, 
peste patru zile." Trimite-l printr-un curier şi mâine-l întăreşti 
printr-un porumbel călător. 

Dezaprobarea lui Hiro-matsu era vădită. 

— Atunci pot să ordon la zece mii de oameni să vină 
imediat? La Osaka? 

— Nu. Oamenii de aici sunt destui. Mulţumesc, bătrâne 
prieten.. Cred că am să mă culc acum. 

Hiro-matsu se ridică şi-şi dezmorţi umerii. Apoi, din prag 
spuse: 


— Pot să-i dau lui Fujiko, nepoata mea, permisiunea să se 
omoare? 

— Nu. 

— Dar Fujiko e samurai, stăpâne, şi ştii cum sunt mamele 
când e vorba de fiii lor. Copilul a fost primul ei născut. 

— Fujiko poate să aibă mulţi copii. Ce vârstă are? 
Optsprezece, cel mult nouăsprezece? Am să-i găsesc un alt soţ. 

Hiro-matsu clătină din cap. 

— N-o să vrea nici unul. O cunosc prea bine. Dorinţa ei, din 
adâncul inimii, e să-şi pună capăt vieţii. Vă rog. 

— Spune-i nepoatei tale că nu îngădui o moarte fără rost. 

În cele din urmă Hiro-matsu se înclină şi dădu să plece. 

— Cât crezi că ar trăi barbarul în închisoarea aia? întrebă 
Toranaga. 

Hiro-matsu nu se întoarse din drum. 

— Depinde cât de grozav luptător e. 

— Mulţumesc. Noapte bună, Hiro-matsu. Când fu sigur că 
este singur, spuse încet: Kiri-san? 

Uşa interioară se deschise, ea intră şi îngenunche. 

— Trimite imediat un mesaj lui Sudara: "Totul e bine". 
Trimite-l prin porumbei călători. Dă drumul la trei deodată, în 
zori. La prânz fă acelaşi lucru. 

— Da, stăpâne. 

Kiri plecă. 

Unul dintre ei trebuie să ajungă, gândi Toranaga. Cel puţin 
patru vor cădea pradă săgeţilor, iscoadelor sau şoimilor. Dar, 
dacă Ishido n-a descifrat codul nostru, mesajul nu-i va spune 
nimic. 

Cifrul era foarte secret. Patru oameni îl ştiau. Fiul său cel 
mare, Noboru; cel de-al doilea fiu al său şi moştenitor, Sudara; 
Kiri; şi el însuşi. Mesajul însemna: "Nu băga în seamă toate 
celelalte mesaje. Pune în aplicare Planul Cinci." Aceasta 
însemna să adune imediat pe toţi conducătorii clanului Yoshi şi 
sfetnicii lor cei mai apropiaţi şi de încredere, în capitala sa, 
Yedo, şi să facă mobilizare de război. Cuvântul codificat pentru 
război era "Cer de Purpură". Asasinarea sau prinderea sa în 
captivitate făcea inevitabil "Cerul de Purpură" şi declanşa 
războiul - un atac imediat, fanatic asupra capitalei Kyoto, 
condus de Sudara, moştenitorul său, cu toate legiunile, spre a 
pune stăpânire pe acel oraş şi pe împăratul marionetă. Acesta 


ar fi însoţit de răzmeriţe, plănuite în taină şi până la cel mai mic 
amănunt, în cincizeci de provincii, care fuseseră pregătite de-a 
lungul anilor pentru o asemenea împrejurare. Toate locurile, 
toate trecătorile, oraşele, castelele, podurile fuseseră alese de 
multă vreme. Erau din belşug şi arme, şi oameni, şi curaj spre a 
duce planul la îndeplinire. 

E un plan bun, gândi Toranaga. Dar are să dea greş dacă 
nu conduc eu. Sudara o să dea greş. Nu din lipsă de curaj, de 
inteligenţă, sau din pricina trădării. Pur şi simplu pentru că 
Sudara n-are încă destulă experienţă şi destule cunoştinţe şi nu 
poate să aducă de partea lui destui dintre acei daimyo 
independenţi. Şi, de asemeni, din pricina castelului Osaka şi a 
Moştenitorului, Yaemon, care stau în cale, de neînvins - izvor a 
toată duşmănia şi pizma cu care m-am ales în cei cincizeci şi doi 
de ani de război. 

Războiul lui Toranaga începuse de când avea şase ani şi 
fusese dat ca ostatic în tabăra duşmanului, apoi eliberat, şi din 
nou prins de alţi duşmani şi luat din nou ostatic, până ce a ajuns 
de doisprezece ani. La doisprezece ani condusese prima sa 
patrulă şi câştigase prima bătălie. 

Atâtea bătălii. Nici una pierdută. Dar atâţia duşmani. Şi 
acum se adună cu toţii laolaltă. 

Sudara n-o să izbutească. Tu eşti singurul care ai putea să 
câştigi cu "Cer de Purpură", poate. Taiko ar fi reuşit. Dar ar fi 
mai bine să nu trebuiască să fie pornit "Cer de Purpură". 


CAPITOLUL 14 


Pentru Blackthorne zorii au fost un iad. Era încleştat într-o 
luptă pe viaţă şi pe moarte cu un alt întemnițat. Preţul era o 
cană de terci de ovăz. Amândoi bărbaţii erau goi. Când un 
deţinut era adus în celulele de lemn ale uriaşei barăci cu un 
singur cat, i se luau hainele. Un om îmbrăcat ocupă mai mult 
loc, iar în haine pot fi ascunse arme. 

Incăperea întunecată şi sufocantă era lungă de cincizeci de 
paşi, lată de zece şi ticsită cu japonezi goi, asudaţi. Câte un fir 
de lumină se strecura cu zgârcenie printre scândurile şi bârnele 
din care erau făcuţi pereţii şi tavanul scund. 


Blackthorne abia dacă putea să stea în picioare. Pielea-i era 
plină de vânătăi şi zgărieturi de la unghiile rupte ale bărbatului 
şi de la aşchiile din scândurile pereţilor. În cele din urmă îi dădu 
o lovitură cu capul peste faţă, îl apucă de beregată şi-l izbi cu 
capul de bârne până ce omul rămase în nesimţire. Apoi îl 
împinse deoparte şi-şi croi drum printre trupurile şiroind de 
sudoare, către locul din colţ, pe care-l voise, şi se pregăti pentru 
un nou atac. 

În zori sosi vremea mesei şi paznicii începură să le dea apă 
şi căni cu terci de ovăz prin mica deschizătură din perete. 
Primea pentru prima dată hrană şi apă de când fusese aruncat 
înăuntru cu o zi înainte, la apusul soarelui. Şirul de oameni ce 
aşteptau să primească mâncare şi apă era neobişnuit de liniştit. 
Fără disciplină nu primea nimeni mâncare. Apoi bărbatul ăsta ca 
o maimuţă - neras, murdar, plin de păduchi - îl pocnise peste 
rinichi şi-i luase porţia, în timp ce ceilalţi aşteptau să vadă ce-o 
să se întâmple. Blackthorne fusese în prea multe încăierări 
marinăreşti ca să fie înfrânt dintr-o lovitură mişelească, aşa că 
se prefăcuse neputincios, apoi îl izbise sălbatic cu piciorul şi 
bătaia se înteţise. Acum, în colţul lui, Blackthorne văzu, spre 
uluirea sa, că unul dintre bărbaţi îi întindea cana cu terci şi apa 
pe care le crezuse pierdute. Le luă şi-i mulţumi. 

Colţurile erau locurile cele mai căutate. O bârnă de lemn se 
întindea pe pământ de-a lungul încăperii, împărţind-o în două. În 
fiecare parte erau trei şiruri de oameni - două şiruri faţă în faţă 
şi cu spatele la perete sau bârnă, iar celălalt rând între ei. 
Numai cei slabi şi bolnavi ocupau şirul din mijloc. Când cei mai 
puternici din şirurile de pe margini vroiau să-şi întindă picioarele 
trebuiau s-o facă peste cei din mijloc. 

Blackthorne văzu două cadavre umflate şi acoperite de 
muşte într-unui din şirurile din mijloc. Dar cei din preajma lor, 
istoviţi sau pe moarte, păreau să le nu le bage în seamă. 

Nu putea să vadă departe în întunericul înăbuşitor. Soarele 
încinsese deja lemnul. Găleţi-latrină existau, dar încăperea 
puţea îngrozitor, fiindcă bolnavii se scăpaseră pe ei în locurile 
unde stăteau ghemuiţi. 

Din când în când paznicii deschideau uşa de fier şi strigau 
câte un nume. Omul se înclina către camarazii lui şi pleca, dar 
curând era adus altul iar locul se ocupa din nou. Toţi deţinuţii 
păreau să-şi fi acceptat soarta şi încercau, pe cât puteau, să 


trăiască în pace cu vecinii din imediata apropiere. 

Lângă perete un bărbat începu să vomite. Fu împins la 
iuţeală în rândul din mijloc şi leşină, sufocat în mare parte sub 
greutatea picioarelor întinse peste el. Blackthorne trebui să-şi 
închidă ochii şi să lupte să-şi înfrângă groaza şi începutul de 
claustrofobie. Toranaga, ticălosule! Mă rog să am prilejul să te 
bag aici într-o zi. 

Temniceri blestemaţi! Seara trecută, când îi porunciseră să 
se dezbrace, se luptase cu ei deznădăjduit, ştiindu-se înfrânt, 
luptând doar pentru că refuza să se predea fără nici o 
împotrivire. Şi apoi fusese băgat cu forţa pe uşă. 

Erau patru grupuri de astfel de barăci. Se aflau la marginea 
oraşului, pe un teren pavat, împrejmuit cu ziduri înalte de piatră. 
Dincolo de ziduri, lângă râu, era o bucată de pământ bătătorit 
îngrădită cu funii. Acolo se înălţau cinci cruci. Patru bărbaţi goi şi 
o femeie fuseseră legaţi de încheieturile mâinilor şi de glezne şi 
răstigniţi pe cruci şi, când Blackthorne trecuse pe acolo, urmând 
samuraii din gardă, văzuse călăii cu sulițe lungi împungând 
piepturile victimelor, în vreme ce mulţimea din jur striga ocări. 
Apoi cei cinci fuseseră daţi jos şi urcați alţi cinci, iar samuraii 
înaintaseră şi le ciopârţiseră leşurile cu săbiile lor lungi, râzând 
într-una. 

Nemernici-bestii-scârnăvii-împuţite! 

Neobservat de nimeni, bărbatul cu care se luptase 
Blackthorne începea să-şi revină în simţiri. Zăcea pe rândul din 
mijloc. Sângele i se închegase pe o parte a feţei şi nasu-i era 
zdrobit. Sări brusc la Blackthorne, fără să-i pese de oamenii 
care-i erau în drum. 

Blackthorne îl văzu venind în ultimul moment, opri iute 
lovitura şi-l trânti grămadă la pământ. Deţinuţii peste care căzu 
îl înjurară şi unul din ei, mătăhălos şi semănând cu un buldog, îl 
izbi sălbatic cu muchia palmei în ceafă. Se auzi un troznet sec şi 
capul omului căzu moale. 

Bărbatul cu mutră de buldog ridică de motul subţire capul 
plin de păduchi, apoi îl lăsă să cadă. Îşi ridică privirile către 
Blackthorne, spuse ceva gutural, zâmbi cu gingiile goale, lipsite 
de dinţi şi înălţă din umeri. 

— Mulţumesc, spuse Blackthorne, abia trăgându-şi sufletul, 
bucuros că agresorul n-avusese priceperea lui Mura la luptele cu 
mâinile goale. 


— Namu meu, Anjin-san, spuse arătând spre sine. Tu? 

— Ah, so desu! Anjin-san! Buldogul arătă la rândul lui spre 
sine şi trase aer în piept. Minikui. 

— Minikui-san? 

— Hai, şi urmă o revărsare de cuvinte japoneze. 

Blackthorne ridică din umeri obosit. 

— Wakarimasen. Nu înţeleg. 

— Ah, so desu! 

Buldogul sporovăi puţin cu vecinii săi, apoi ridică din nou 
din umeri. Blackthorne înălţă şi el din umeri şi amândoi îl 
ridicară pe bărbatul mort şi-l puseră lângă celelalte cadavre. 
Când se întoarseră în colţ, nimeni nu le ocupaseră locurile. 

Mai toţi deţinuţii dormeau sau încercau să doarmă. 

Blackthorne se simţea îngrozitor, murdar şi pe moarte. Nu 
te speria, îşi spuse, mai ai mult până să mori... Nu, nu pot trăi 
multă vreme în iadul ăsta. Suntem prea mulţi. O, Doamne, 
scoate-mă de aici! De ce se leagănă încăperea cu mine şi ăla e 
Rodrigues care se-nalţă din adâncuri cu cleşti mişcători în loc de 
ochi? Nu pot să respir. Trebuie să ies de aici, vă rog, vă rog, nu 
mai puneţi lemne pe foc şi ce faci aici, Croocqg, băiete, credeam 
că ţi-au dat drumul. Credeam că te-ai întors în sat, dar acum noi 
suntem aici, în sat, şi cum am ajuns eu aici - e aşa de răcoare şi 
mai e fata aia, atât de drăguță, jos, pe chei, dar de ce o târăsc 
spre țărm, samuraiul gol şi Omi, acolo, râde? De ce jos, pe nisip, 
urme de sânge în nisip, toţi goi, eu sunt gol, şi baborniţele, şi 
săteni, şi copii, şi iată cazanul, şi noi suntem în cazan, şi nu, nu 
mai puneţi lemne, nu mai puneţi lemne, mă înec în scârnă 
lichidă. Oh Doamne! Oh Doamne! Oh Doamne, sunt mort, mort, 
mort! 

— In nomine Patris et Filii et Spiritus sancti. 

Asta e ultima împărtăşanie, iar tu eşti catolic noi toţi 
suntem catolici şi tu ai să arzi sau ai să te îneci în urină şi o să 
arzi în foc, foc, foc... 

leşi cu greu din coşmar, cu urechile bubuind de finalul 
cutremurător şi liniştitor al ultimei împărtăşanii. Pentru o clipă 
nu ştiu dacă era treaz sau dormea, pentru că urechile-i 
neîncrezătoare auzeau din nou binecuvântarea în latină şi nu-şi 
crezu ochilor zărind un european bătrân, slăbănog şi zbârcit ca o 
sperietoare, aplecat peste rândul de oameni din mijloc, la 
cincisprezece paşi mai departe. Bătrânul ştirb avea părul şi 


barba lungi, murdare, unghii rupte şi o sutană împuţită, roasă 
de vreme. Ridică o mână ca o gheară de vultur şi ţinu crucea de 
lemn deasupra trupului ce se vedea doar pe jumătate. O rază de 
soare îl lumină pentru o clipă. Apoi închise ochii celui mort, 
murmură o rugăciune şi-şi ridică privirea. Îl văzu pe Blackthorne 
holbându-se la el. 

— Sfântă Fecioară, eşti aievea? cârâi omul într-o spaniolă 
aspră, ţărănească, închinându-se. 

— Da, răspunse Blackthorne în spaniolă. Cine eşti? 

Bătrânul îşi făcu drum pe bâjbâite, mormăind ceva doar 
pentru el. Ceilalţi puşcăriaşi îl lăsară să treacă sau să păşească 
pe ei sau peste ei, fără să zică o vorbă. Se holbă îndelung la 
Blackthorne cu ochii-i urduroşi. Avea faţa pună de negi. 

— O, Sfântă Fecioară, senhor este aievea. Cine eşti? eu... 
eu sunt călugăr... călugărul Domingo... Domingo din Ordinul... 
Ordinul Sacru al Sfântului Francisc... Ordinu'... Apoi, pentru o 
vreme vorbele lui fură o bolboroseală de japoneză, latină şi 
spaniolă. Capul îi zvâcnea şi îşi ştergea saliva ce i se prelingea 
necontenit pe barbă. Eşti aievea? 

— Da, sunt aievea. Blackthorne se ridică. 

Preotul murmură alt Ave Măria, cu lacrimile brăzdându-i 
obrajii. Sărută de nenumărate ori crucea şi-ar fi căzut în 
genunchi dacă ar avut loc. 

Buldogul îşi scutură vecinul, trezindu-l din somn. Amândoi 
se aşezară pe vine şi făcură atâta loc cât să poată sta şi preotul. 

— Pe binecuvântatul Sfint Francisc, rugăciunile mi-au fost 
ascultate. Tu, tu, tu, am crezut că văd altă arătare, senhor, o 
nălucă. Da, duh necurat. Am văzut aşa de multe... aşa de 
multe... De câtă vreme este senhor aici? E greu să vezi în 
întuneric şi ochii mei nu mai sunt buni... De câtă vreme? 

— De ieri. Dar tu? 

— Nu ştiu, senhor. De multă vreme. M-au băgat aci în 
septemvrie, în anu' Domnului nostru o mie cinci sute nouă'ş opt. 

— Acum suntem în mai. O mie şase sute. 

— O mie şase sute? 

Un geamăt de durere îi abătu atenţia călugărului. Se ridică 
şi-şi croi drum peste trupuri ca un păianjen, încurajând pe unul 
aici, mângâind pe altul dincolo, într-o japoneză curgătoare. Nu-l 
putu găsi pe muribund, aşa că-şi rosti rugăciunile pe un glas 
monoton către partea, aceea a încăperii şi binecuvântă pe toată 


lumea, şi nimeni nu se sinchisi. 

— Vino cu mine, fiule. 

Fără să aştepte, călugărul porni şchiopătând prin încăpere, 
peste grămada de oameni, în întuneric. Blackthorne şovăi, 
nevroind să-şi părăsească locul. Apoi se ridică şi-l urmă. După 
zece paşi privi înapoi. Locul lui dispăruse. Părea de necrezut ca 
el să fi fost vreodată acolo. _ 

Continuă să meargă de-a lungul barăcii. In cel mai 
îndepărtat colţ, de necrezut, era un loc gol. Doar atât cât să se 
poată lungi un om scund. Mai erau câteva oale, câteva boluri şi 
o rogojină străveche de paie. 

Fratele Domingo păşi printre trupuri în locul gol şi-i făcu 
semn să vină. Japonezii din jur îl priviră în tăcere pe 
Blackthorne, lăsându-l să treacă. 

— Ei sunt turma mea, senhor. Toţi sunt fiii mei întru 
binecuvântatul Domnul nostru lisus. Am convertit atâţia aici! 
Asta-i John ş-aci Mark şi Matusalem... Preotul se opri să-şi tragă 
sufletul. Sunt aşa de obosit. Obosit... eu... trebuie, eu trebuie... 
Cuvintele i se pierdură şi adormi. 

În amurg li se mai aduse odată de mâncare. Când 
Blackthorne dădu să se ridice, unul dintre japonezii din 
apropiere îi făcu semn să stea pe loc şi-i aduse un bol plin-ochi. 
Un altul îl bătu uşor pe preot pe umăr ca să-l trezească, 
oferindu-i hrană. 

— lyé, spuse bătrânul, clătinând din cap, cu un zâmbet pe 
faţă şi puse înapoi castronul cu mâncare în mâinile bărbatului. 

— /y6, Farddah-sama. 

Preotul se lăsă înduplecat şi mâncă puţin, apoi se ridică, cu 
încheieturile trosnindu-i, şi dădu castronul său unui om din 
rândul din mijloc. Bărbatul acesta îşi atinse fruntea de mâna 
preotului, iar el îl binecuvântă. 

— Sunt aşa de bucuros să văz pe unul de-al meu, spuse 
preotul, cu vocea-i groasă şi şuierătoare de ţăran, şi se aşeză iar 
lângă Blackthorne. 

Făcu un gest vag cu mâna spre celălalt capăt al închisorii. 

— Unu' din turma mea mi-a spus că senhor a folosit 
cuvântul "pilot", anjin. Senhor e pilot? 

— Da. 

— Mai sunt şi alţii din echipaj aici, senhor? 

— Nu, sunt sigur. De ce te afli aici? 


— Dacă senhor e singur... atuncea senhor vine din Manila? 

— Nu. Până acum n-am mai fost niciodată în Asia, spuse 
Blackthorne cu grijă, într-o spaniolă excelentă. Aceasta a fost 
prima mea călătorie ca pilot. Am vrut să ies în lume. De cete 
afli aici? 

— lezuiţii m-au băgat, fiule. lezuiţii şi minciunile lor 
împuţite. Senhora vrut să iasă în lume? Nu eşti spaniol, nu, nici 
portughez... Călugărul se uită atent şi bănuitor, iar Blackthorne 
se simţi învăluit de respiraţia lui urât mirositoare. Corabia a fost 
portugheză? Spune adevărul, pentru Dumnezeu! 

— Nu părinte. N-a fost portugheză. Jur! 

— O, Sfintă Fecioară, îţi mulţumesc. Te rog să mă ieri, 
senhor, mi-a fost frică... sunt bătrân, prost şi bolnav. Nava a fost 
spaniolă, da' de unde? De unde vine senhor? Flandra spaniolă? 
Sau Ducatu' de Brandenburg, poate? Din vreuna din provinciile 
noastre nemţeşti? O, i-aşa de bine să vorbesc iară în 
binecuvântata mea limbă de-acasă! A naufragiat senhor ca şi 
noi? şi-apoi a fost aruncat mişeleşte aci-n închisoare, învinovăţit 
pe nedrept de diavolii de iezuiţi? Fie ei afurisiţi şi Domnul să le 
arate greşelile ticăloşiei lor! Ochii îi străluceau sălbatic. Senhora 
zis că n-a mai fost niciodată pân-acu' în Asia? 

— Da. 

— Dacă senhor n-a mai fost pân-acu' în Asia, atunci e ca un 
prunc în sălbăticie. Da, 's-aşa multe de spus! Senhor ştie că 
iezuiţii-s mai degrabă negustori, contrabandişti de arme şi 
cămătari? Că ei ţin tot negoţul cu mătase de aci şi tot negoţul cu 
China? Că încărcătura de fiecare an a Corăbiei Negre preţuieşte 
un milion în aur? Că l-au silit pe Sanctitatea Sa, Papa, să le dea 
putere deplină asupra Asiei, lor şi câinilor lor, portughezii? Că 
toate celelalte religii nu mai sunt îngăduite aci? Că iezuiţii fac 
negoţ cu aur, vând şi cumpără pentru câştig... pentru ei înşişi şi 
pentru păgâni - împotriva ordinelor ale însăşi Sanctităţii Sale, 
Papa Clement, ale regelui Filip şi împotriva legilor pământului 
ăstuia? Că aduc pe furiş în Japonia arme pentru regii creştini 
de-aci, pe care-i aţâţă la răzvrătire? Că se-amestecă în politică şi 
codoşesc pentru regi, mint şi înşală şi fac mărturie mincinoasă 
împotriva noastră! Că însuşi Părintele lor Inspector a trimis o 
epistolă tainică viceregelui nostru spaniol din Luzoh, rugându-l 
să-i trimită conchistadorii ca să cucerească ţara - au cerşit o 
invazie spaniolă ca s-acopere multele păcate ale portughezilor. 


Toate necazurile noastre pot fi puse pe seama lor, senhor. 
lezuiţii mint şi înşală şi împrăştie otravă împotriva Spaniei şi 
preaiubitului nostru rege, Filip! Minciunile lor m-au băgat pe 
mine aici şi au făcut ca douăzeci şi şase de sfinţi părinţi să fie 
supuşi martiriului! Ei cred că eu nu pricep, fiindcă am fost odată 
ţăran... da' eu ştiu să scriu şi să citesc, senhor, ştiu să scriu şi să 
citesc! Am fost unul din secretarii Excelenței sale, viceregele. Ei 
cred că noi, franciscanii, nu înţelegem... Aici trecu iar la un 
amestec de spaniolă şi latină. 

Lui Blackthorne îi revenise inima la loc, iar spusele preotului 
îi stârniseră curiozitatea. Ce arme? Ce aur? Ce negoţ? Ce 
Corabie Neagră? Un milion? Ce invazie? Ce regi creştini? 

Nu-l înşeli cumva pe bietul bătrân? se întrebă. El te crede 
prieten, nu duşman. 

Nu l-am minţit. 

Dar ai lăsat să se înţeleagă că-i eşti prieten? 

l-am răspuns deschis. 

Dar i-ai spus ceva despre tine? 

Nu. 

E drept? 

Asta-i prima lege ca să rămâi în viaţă în ape vrăjmaşe: nu 
dai nimic de bună voie. 

Călugărul era din ce în ce mai mânios. Japonezii din jur se 
mişcară neliniştiţi. Unul dintre ei se ridică, îl mişcă blând pe 
preot şi-i vorbi. Încetul cu încetul fratele Domingo îşi ieşi din 
criză, ochii i se limpeziră. Se uită spre Blackthorne, 
recunoscându-l, răspunse japonezului şi îi potoli pe ceilalţi. 

— Cer iertare, senhor, spuse gâfâind. Ei... ei au crezut că-s 
mânios pe... pe senhor. Dumnezeu să-mi ierte mânia 
prostească! Afost doar... que va, iezuiţii vin din iad, cu ereticii şi 
păgânii. Pot spune multe despre ei. Călugărul îşi şterse saliva de 
pe bărbie şi încercă să se liniştească. Îşi apăsă pieptul ca să-şi 
aline durerea. Ce spunea senhor? Corabia fost aruncată pe 
țărm? 

— Da. Într-un fel. Ne-am pus pe uscat, spuse Blackthorne. 
Îşi întinse picioarele cu grijă. Oamenii care priveau şi ascultau îi 
făcură mai mult loc. Unul se ridică şi-i făcu semn să se 
lungească. Mulţumesc, îi spuse imediat. O, cum se spune 
"mulţumesc", părinte? 

— Domo. Uneori zici arigato. O femeie trebuie să fie foarte 


politicoasă, senhor. Ea spune arigato goziemashita. 

— Mulţumesc. Cum îl cheamă? Blackthorne arătă spre omul 
care se ridicase. 

— Asta-i Gonzales. 

— Dar care e numele lui japonez? 

— A, da! El e Akabo. Da' asta-nseamnă "hamal", senhor. Ei 
n-au nume. Numa' samuraii au nume. 

— Cum? 

— Numa' samuraii au nume, nume de familie şi nume mic. 
E legea lor, senhor. Toţi ăilalţi trebuie să se descurce cu ceea ce 
sunt: hamal, pescar, bucătar, gâde, ţăran şi tot aşa. Fiii şi fiicele 
sunt cel mai adesea Prima Frică, A Doua Fiică şi tot aşa. Uneori îi 
zic câte unuia "pescarul care stă lângă ulm" ori "pescarul care 
nu vede bine". Călugărul ridică din umeri şi-şi înăbuşi un căscat. 
Japonezilor de rând nu li se-ngăduie să aibă nume. Târfele îşi 
dau singure nume: Crap, ori Lună, ori Petală, ori Ţipar, ori Stea. 
E ciudat, senhor, dar asta-i legea lor. Noi le dăm nume creştine, 
nume adevărate, când îi botezăm şi le aducem mântuirea 
sufletelor şi cuvântul Domnului... Vorbele i se pierdură şi 
adormi. 

— Domo, Akabo-san, îi spuse Blackthorne hamalului. 

Omul zâmbi timid, se înclină şi răsuflă adânc. 

Mai târziu călugărul se trezi, spuse o rugăciune scurtă şi se 
scărpină 

— Doar de ieri, a zis senhor? Aţi venit aici doar de ieri? Ce 
s-a întâmplat cu senhor? 

— Când am acostat era acolo un iezuit, spuse Blackthorne. 
Dar tu, părinte, spuneai că te-au acuzat? Ce s-a întâmplat cu 
tine şi corabia ta? 

— Corabia noastră? A-ntrebat senhor de corabia noastră? 
Venea senhor din Manila ca noi? Ori... o, ce prost sunt! Mi-aduc 
aminte-acu', senhora plecat de acasă să vadă lumea şi n-a mai 
fost în Asia pân-acu'. Pe sfântul trup al lui lisus, i-aşa de bine să 
mai stau de vorbă c-un om civilizat, în binecuvântata mea limbă 
de-acasă! Que va, a trecut atâta amar de vreme. Capul mă 
doare, mă doare, senhor. Corabia noastră? Noi ne îndreptam, în 
sfârşit, spre casă. Urma să plecăm către casă din Manila la 
Acapulco, în ţara lu' Cortez, în Mexic şi de acolo, pe uscat, la 
Vera Cruz. Mai departe, altă corabie ne trecea peste Atlantic şi-n 
cele din urmă, am fi ajuns acasă. Satul meu e pe lângă Madrid. Îi 


zice Santa Veronica. De patruş' de ani sunt plecat, senhor. În 
Lumea Nouă, în Mexic şi în Filipine. Mereu cu glorioşii noştri 
conchistadori, Sfânta Fecioară să-i aibe în pază! Am fost la 
Luzon, când l-am nimicit pe regele de acolo, un păgân, Lumalon, 
şi-am cucerit Luzonul. Aşa am adus cuvântul Domnului în 
Filipine. Mulţi dintre convertiţii noştri, japonezi au luptat alături 
de noi chiar de-atunci, senhor. Ce luptători! Asta a fost în 1575. 
Sfânta Biserică a prins bine rădăcini acolo, fiule, şi nu-i urmă de 
iezuiţi sau de portughezi împuţiţi. Eu venisem în Japonia ca de 
doi ani, după aia a trebuit să plec iar la Manila, când ne-au 
trădat iezuiţii. 

Călugărul se opri şi închise ochii furat de somn. Mai târziu 
se trezi iar şi, aşa cum fac uneori bătrânii, continuă de parcă 
n-ar fi dormit deloc. 

— Corabia mea a fost marele galion San Felipe. Duceam o 
încărcătură de mirodenii, aur, argint şi monezi preţ de un milion 
şi jumătate de pesos. O furtună năprasnică ne-a luat şi ne-a 
aruncat pe țărm, la Shikoku. Corabia şi-a sfărâmat pupa într-un 
banc de nisip - în a treia zi - da' pân-atunci noi deja 
descărcasem lingourile şi mai toată încărcătura. Apoi ni s-a 
trimis vorbă că totul e pus la popreală de însuşi Taiko, că eram 
pirați şi... Se opri, băgând de seamă tăcerea care se lăsase. 

Uşa de fier a celulei se deschise. 

Paznicii începură să strige nume de pe o listă. Buldogul, 
bărbatul, care se împrietenise cu Blackthorne, fu unul dintre cei 
strigaţi. leşi fără să se uite înapoi. Fu strigat şi unul din oamenii 
din jurul călugărului. Akabo. Akabo îngenunche în faţa 
călugărului, care-l binecuvântă şi făcu semnul crucii deasupra 
lui şi-i dădu repede ultima împărtăşanie. Omul sărută crucea şi 
plecă. 

Uşa se închise din nou. 

— Au să-l execute? întrebă Blackthorne. 

— Da, Golgota lui e dincolo de uşă. Fie ca Sfânta Fecioară 
să-i ia repede sufletul şi să-i dea răsplata veşniciei. 

— Ce-a făcut omul ăsta? 

— A încălcat legea - legea lor, senhor. Japonezii sunt un 
popor simplu. Şi foarte sever. Ei, zău, au o singură pedeapsă - 
moartea. Pe cruce prin ştrangulare sau prin decapitare. Pentru 
dat foc dinadins osânda e rugul. Aproape că n-au alte pedepse - 
surghiun uneori, tăierea părului la femei, alteori. Dar - bătrânul 


oftă - dar mai întotdeauna pedeapsa e moartea. 

— Ai uitat temniţa. 

Dus pe gânduri, călugărul culese o căpuşă de pe braţ. 

— Nu-i felul lor de-a pedepsi, fiule. Pentru ei, temniţa e 
numa' un loc vremelnic unde-l ţin pe om până-i hotărăsc soarta. 
Aci vin doar vinovatii. Doar pentru foarte puţin timp. 

— Asta-i o prostie. Şi tu? Eşti aici de un an, aproape doi. 

— Într-o bună zi o să vină şi după mine, ca după toţi ceilalţi. 
Aci e doar un loc de zăbavă între iadul de pe pământ şi gloria 
vieţii veşnice. 

— Nu te cred. 

— Nu te teme, fiule. E voia Domnului. Eu-s aci şi pot să te 
spovedesc, senhor, să-ţi dau dezlegarea şi să fie totu' în regulă; 
viaţa veşnică e la nici o sută de paşi şi clipe de uşa aia. Ar vrea 
senhor să-l spovedesc acum? 

— Nu - nu, mulţumesc. Nu acum. Blackthorne privi spre uşa 
de fier. A încercat vreodată cineva să scape de aici? 

— De ce-ar face-o? N-ai unde fugi, n-ai un' să te-ascunzi. 
Legile sunt foarte aspre. Cine ajută un puşcăriaş fugit sau un om 
care face o crimă... Arătă vag spre uşa barăcii. Gonzales - 
Akabo - omul care a plecat. El e kaga. Mi-a povestit... 

— Ce e un kaga? 

— O, ăştia- s hamalii, senhor, bărbaţi care duc palanchine 
sau o lectică mai mică, ca un hamac care se leagănă pe o 
prăjină purtată de doi oameni. El ne-a povestit că tovarăşul lui a 
furat o eşarfă de mătase de la un client, sărmanu', şi, pentru că 
el însuşi n-a dezvăluit furtul, trebuie să plătească şi el cu viaţa. 
Senhor poate să mă crează, să-ncerci să fugi sau chiar să ajuţi 
pe cineva să fugă, înseamnă să-ţi pierzi viaţa, a ta şi a lor tăi. Ei 
sunt foarte aspri, senhor. 

— Atunci toţi merg la moarte ca oile? 

— N-au de ales. E voia Domnului. 

Nu te înfuria şi nu te pierde cu firea, se preveni 
Blackthorne. Fii calm. Te poţi gândi la o cale. Nu tot ce spune 
preotul e adevărat. E ţicnit. Cine n-ar fi, după atâta vreme? 

— Temniţele astea sunt noi pentru ei, senhor, spunea 
călugărul. Taiko le-a ridicat aici, acum câţiva ani, aşa zic ei. 
Înaintea lui, n-a existat nici una. Mai înainte, când omul era 
prins, îşi mărturisea vina şi era executat. 

— Şi dacă nu mărturisea? 


— Toţi mărturisesc: cu cât mai curând, cu atât mai bine, 
senhor. Şi la noi este la fel dacă eşti prins. 

Călugărul dormi puţin, scărpinându-se în somn şi 
bolborosind. Când se trezi, Blackthorne întrebă: 

— Spune-mi, te rog, părinte, cum au pus blestemaţii de 
iezuiţi un slujitor de-al Domnului în gaura asta nenorocită? 

— Nu-s multe de spus, da-i de-ajuns. După ce oamenii lui 
Taiko au venit şi ne-au luat toate lingourile şi bunurile, Căpitanul 
nostru General a ţinut morţiş să mergem în capitală să ne 
plângem. N-aveau nici un temei să ni le poprească. Nu eram noi 
slujitorii Majestății Sale Preacatolice, regele Filip al Spaniei, 
cârmuitorul celui mai mare şi mai bogat imperiu din lume? Cel 
mai puternic monarh din lume? Nu le eram noi prieteni? N-a 
rugat Taiko Manila spaniolă să facă negoţ direct cu Japonia, să 
distrugă monopolul împuţit al portughezilor? Popritul n-a fost 
decât o greşeală. N-avea cum să fie altfel. 

Eu am mers cu Căpitanul nostru General, pentru că ştiam 
puţină japoneză - nu multă pentru vremea aceea. Senhor, San 
Felipe se împotmolise şi-a eşuat în octomvrie 1597. lezuiţii - unu 
pe nume părintele Martin Alvito - au avut îndrăzneala să se 
ofere să mijlocească pentru noi, acolo, în Kyoto, care-i capitala. 
Neobrăzare! Părintele nostru Inspector, franciscan, fratele 
Braganza, era în capitală şi el era ambasador - un ambasador 
adevărat din Spania, la curtea lui Taiko! Preafericitul frate 
Braganza se afla acolo, în capitală, în Kyoto, de cinci ani, 
senhor. Chiar Taiko însuşi, în persoană, îl rugase pe viceregele 
nostru din Manila să trimită în Japonia călugări franciscani şi un 
ambasador. Aşa că a venit preasfinţiei părinte Braganza. Şi noi, 
senhor, cei de pe San Felipe, ştiam că te puteai bizui pe el, nu 
ca iezuiţii. 

După multe, foarte multe zile de aşteptare, Taiko ne-a 
primit - era un bărbat mărunt, firav, urât, senhor - iar noi ne-am 
cerut înapoi lucrurile şi o altă navă, sau o transbordare, pentru 
care Căpitanul nostru General s-a oferit să plătească prea din 
belşug. Înfăţişarea a mers bine, am zis noi, şi Taiko ne-a trimis 
acasă. Ne-am dus la mânăstirea noastră din Kyoto şi am 
adăstat. Apoi, de-a lungul lunilor care-au venit, cât am aşteptat 
hotărârea lui, am tot adus cuvântul Domnului printre barbari. Ne 
tineam slujbele în văzul tuturor, nu ca hoţii. Noaptea, cum fac 
iezuiţii. Vocea fratelui Domingo era plină de dispreţ. Noi ţineam 


tipicul şi veşmintele după canon, n-am mers mascaţi în preoţi 
băştinaşi, aşa cum fac ei. Noi am adus cuvântul Domnului 
oamenilor de rând, oropsiţilor, bolnavilor şi săracilor, nu ca 
iezuiţii, care se-nsoţesc doar cu prinții. Congregația noastră a 
crescut. Aveam un spital pentru leproşi, biserica noastră, iar 
turma noastră propăşea, senhor, tot mai mult. Era gata-gata să 
convertim pe mulţi dintre regii lor şi apoi, într-o bună zi, am fost 
trădaţi. 

Într-o zi, în ianuarie, noi, franciscanii, am fost aduşi cu toţii 
în faţa judelui şi învinovăţiţi, înscrisul avea sigiliul personal al lui 
Taiko, senhor, învinovăţiţi că le-am încălcat legile, le-am 
tulburat pacea - şi am fost osândiţi la moarte prin crucificare. 
Noi eram patruzeci şi trei. Bisericile noastre de pe întreg 
cuprinsul ţării aveau să fie distruse, toate congregaţiile noastre 
spulberate în patru vânturi - cele franciscane, nu iezuite, 
senhor. Numa' ale noastre, senhor. Fusesem învinovăţiţi pe 
nedrept. lezuiţii picuraseră vorbe otrăvite în urechile lui Taiko, 
cum c-am fi conchistadori, că vrem să cotropim meleagurile 
astea, când, de fapt, iezuiţii îl imploraseră pe Excelenţa sa, 
viceregele nostru, să trimită o armată din Manila. Am văzut cu 
ochii mei scrisoarea! De la Părintele lor Inspector. Ei sunt 
diavoli, care zic că slujesc Biserica şi pe Dumnezeu, da' nu se 
slujesc decât pe ei înşişi. Sunt setoşi de putere, putere cu orice 
preţ. Se ascund în spatele sărăciei şi pioşeniei, dar pe din dos, 
se ghiftuie ca regii şi strâng averi. Que va, senhor, adevărul e că 
au pizmuit congregația noastră, biserica noastră, adevărul şi 
felul nostru de viaţă. Daimyo-ul de Hizen, don Francisco - 
numele lui japonez e Harima Tadao, da' a fost botezat don 
Francisco - a pus vorbă pentru noi. El e ca un rege, toţi daimyo 
sunt la fel de regi, iar el e franciscan şi a pus o vorbă bună 
pentru noi, dar fără nici un folos. 

În cele din urmă, două'şase au fost martirizaţi. Şase 
spanioli, şaptesprezece dintre novicii noştri japonezi şi alţi trei. 
Preafericitul Braganza a fost unul dintre ei şi, printre învăţăcei, 
au fost trei băieţandri. O, senhor, în ziua aceea credincioşii au 
fost cu miile acolo. Cincizeci, o sută de mii de oameni au privit 
sfântul martiriu de la Nagasaki, aşa mi s-a povestit. Era o zi 
aspră de fevruarie, dintr-un an aspru cu noi. A fost anu' 
cutremurelor şi taifunurilor, al revărsărilor de ape, a fost furtună 
şi foc, când mâna Domnului s-a lăsat necruțătoare asupra 


Marelui Ucigaş şi i-a sfărâmat până şi măreţul lui castel, 
Fushimi, când El a zguduit din temelii pământul. A fost 

înfricoşător, dar şi minunat de privit, Degetul Domnului 
pedepsind păgânii şi păcătoşii. 

Aşa că au fost torturați, senhor, şase spanioli de treabă. 
Turma şi biserica noastră s-au risipit, iar spitalul a fost închis. 
Faţa bătrânului era istovită. Eu... eu am fost unul din cei aleşi 
pentru martiriu, dar... da' n-a fost să fie cinstea mea. Ne-au 
pornit pe jos din Kyoto şi, când am ajuns în Osaka, ne-au dus pe 
unii din noi la una din mânăstirile noastre de aci iar ăilalţi... la 
ăilalţi le-au tăiat câte o ureche, apoi i-au perindat pe străzi ca pe 
nişte criminali de rând. După asta, blagosloviţii fraţi au fost puşi 
să meargă spre apus. Timp de o lună. Slăvita lor călătorie s-a 
terminat pe un deal numit Nishizaki, care se înalţă lângă marele 
port Nagasaki. L-am implorat pe samurai să mă lase cu ei, dar, 
senhor, el mi-a poruncit să mă-ntorc la mânăstire, aici, la Osaka. 
Fără nici un temei. Şi apoi, câteva luni mai târziu, am fost puşi în 
temniţa asta. Eram trei, cred că trei, da' eu eram singurul 
spaniol. Ceilalţi erau novici, fraţi de-ai noştri, japonezi. Câteva 
zile mai târziu paznicii le-au strigat numele. Numele meu nu l-au 
strigat niciodată. Poate că-i voia Domnului, senhor, ori poate că 
împuţiţii ăia de iezuiţi m-au lăsat în viaţă doar ca să mă chinuie 
- ei, care mi-au luat bucuria martiriului în mijlocul fraţilor mei. E 
greu, senhor, să ai răbdare. Foarte greu... 

Bătrânul călugăr închise ochii, se rugă şi plânse până 
adormi. 

Oricât de mult îşi dorea, Blackthorne nu putu să adoarmă, 
deşi se făcuse noapte. Pielea-l mânca din pricina păduchilor. 
Capul i se învârtea de spaimă. 

Ştia, cu o claritate teribilă, că nu era nici o cale de scăpare. 
Era copleşit de zădărnicie şi se simţea la un pas de moarte. In 
toiul nopţii spaima-l birui şi, pentru prima oară în viaţa lui, se 
dădu bătut şi plânse. 

— Da, fiule, murmură călugărul. Ce este? 

— Nimic, nimic, spuse Blackthorne, cu inima bătând să-i 
spargă pieptul. Culcă-te. 

— N-ai de ce te teme. Toţi suntem în mâinile Domnului, 
spuse călugărul şi adormi din nou. _ 

Groaza cea mare îl părăsi pe Blackthorne. In locul ei 
rămase o spaimă cu care se putea trăi. Am să ies într-un fel de 


aici, îşi spuse, încercând să creadă. 

In zori li se aduse mâncare şi apă. Acum Blackthorne se 
simţea mai puternic. E o prostie să te dai bătut aşa, se mustră 
singur. O prostie, o slăbiciune şi un lucru foarte periculos. Să nu 
mai faci asta din nou, c-o să te distrugi, o să-nebuneşti şi sigur 
ai să mori. Au să te pună în rândul al treilea şi ai să mori. Fii 
atent, ai răbdare şi păzeşte-te. 

— Cum te simţi azi, senhor? 

— Bine, mulţumesc, părinte. Dar tu? 

— Destul de bine, mulţumesc. 

— Cum spun asta în japoneză? 

— Domo, genki desu. 

— Domo, genki desu. Părinte, ieri ziceai ceva despre 
Corăbiile Negre portugheze... Cum arată? Ai văzut vreuna? 

— O, da, senhor. Sunt cele mai mari nave din lume, 
aproape de două mii de tone. Trebuiesc nu mai puţin de două 
sute de marinari şi muşi ca să manevreze una, senhor, Şi, cu 
echipaj şi călători, ar fi cu totul aproape o mie de suflete. Mi s-a 
spus că hambarele astea plutitoare navighează bine cu vântul 
din pupă, dar se mişcă anevoie cu vântul din travers. 

— Câte tunuri au? 

— Uneori douăzeci sau treizeci pe trei punți. 

Părintele Domingo era bucuros să răspundă la întrebări, să 
vorbească şi să povăţuiască, iar Blackthorne era tot atât de 
bucuros să asculte şi să înveţe. Cunoştinţele dezlânate ale 
călugărului erau de nepreţuit şi foarte întinse. 

— Nu, senhor, spunea el acum. Domo înseamnă 
"mulţumesc" şi dozo, "vă rog". "Apă" se zice mizu. Totdeauna 
să-ţi aminteşti că japonezii pun mare preţ pe bunele purtări şi 
curtenie. Odată, când eram în Nagasaki... Of, de-aş avea 
cerneală, o pană şi hârtie! A, ştiu, uite, scrie cuvintele în ţărână, 
asta are să te-ajute să le ţii minte... 

— Domo, spuse Blackthorne. Apoi, după ce mai memoră 
câteva cuvinte, întrebă: De câtă vreme sunt portughezii aici? 

— O, ei au descoperit pământul ăsta în 1542, senhor, anul 
în care m-am născut eu. Au fost trei bărbaţi, da Mota, Peixoto şi 
numele celălalt nu pot să mi-l aduc aminte. Toţi erau negustori 
portughezi care făceau negoţ pe coastele Chinei, într-o joncă 
chinezească, dintr-un port din golful Siam. Senhor a fost în 
Siam? 


— Nu. 

— O, sunt multe de văzut în Asia. Aceşti trei bărbaţi făceau 
negoţ, da' au fost prinşi de o mare furtună, un taifun, şi-au fost 
abătuţi de la drumul lor, şi au acostat cu bine la Tanegashima, 
în Kyushu. Atunci a fost pentru prima oară când un european a 
pus piciorul pe pământu' Japoniei şi îndată a început negoţul. 
Câţiva ani mai târziu, Francis Xavier, unul din fondatorii 
ordinului iezuit, a ajuns aici. Asta a fost în 1549... un an greu 
pentru Japonia, senhor. Unul dintre fraţii noştri ar fi trebuit să fi 
fost primul, atunci am fi moştenit noi pământul ăsta, nu 
portughezii. Francis Xavier a murit trei ani mai târziu în China, 
singur şi părăsit... Senhor, ţi-am spus că deja e un iezuit la 
curtea împăratului Chinei, într-un loc care se cheamă Beijing?... 
O, trebuie să vezi Manila, senhor, şi Filipinele! Noi avem patru 
catedrale, şi aproape trei mii de conchistadori, şi şase mii de 
soldaţi japonezi răspândiţi în insule, şi trei sute de fraţi... 

Mintea lui Blackthorne era burduşită cu fapte, cu multe 
cuvinte şi expresii japoneze. Incepu să întrebe despre viaţa din 
Japonia, despre daimyo şi samurai, negoţ şi Nagasaki, război şi 
pace, despre iezuiţi şi franciscani, despre portughezii din Asia şi 
despre Manila spaniolă şi cât mai multe despre Corabia Neagră, 
care pleca în fiecare an din Macao. Trei zile şi trei nopţi a stat 
Blackthorne cu părintele Domingo. A întrebat, şi a ascultat, şi a 
învăţat, şi a avut nopţi de coşmar. Se trezea şi punea din nou 
întrebări ca să afle cât mai multe. 

Apoi, în a patra zi, a fost strigat numele său: 

— Anjin-san! 


CAPITOLUL 15 


În tăcerea desăvârşită, Blackthorne se ridică în picioare. 

— Spovedania ta, fiule, spune-o repede. 

— Eu... eu nu cred... eu... 

Cu mintea înceţoşată, Blackthorne îşi dădu seama că 
vorbea englezeşte, aşa că-şi strânse buzele şi începu să se 
îndepărteze. Călugărul se ridică grăbit în urma lui, crezând că 
vorbele fuseseră în olandeză sau germană, i se agăţă de mână 
şi porni şontâcăind alături de el. 


— Repede, senhor. O să-ţi dau. dezlegare. Grăbeşte-te, 
pentru nemurirea sufletului tău. Spune iute doar că senhor 
mărturiseşte în faţa lui Dumnezeu toate păcatele de pin' acu'. 

Se apropiaseră de uşa de fier şi călugărul se agăța de 
Blackthorne cu o putere nebănuită. 

— Spune-o acum! Sfânta Fecioară o să te aibă în pază! 

Blackthorne îşi smulse braţul şi-i spuse răguşit în spaniolă: 

— Du-te cu Dumnezeu, părinte. 

Uşa se închise cu zgomot în urma lui. 

Ziua era incredibil de răcoroasă şi plăcută, norii fugeau din 
faţa unui vânt uşor ce adia dinspre sud-est. 

Trase adânc în piept câteva guri din aerul curat şi 
binefăcător, iar sângele îi clocoti în vine. Setea de viaţă puse 
stăpânire pe el. 

În curte se aflau câţiva puşcăriaşi goi, un slujbaş oficial, 
temniceri cu sulițe, eta, şi un grup de samurai. Slujbaşul era 
îmbrăcat într-un chimonou sobru iar peste el o haină de 
ceremonie cu umeri largi, ţepeni, ca nişte aripi, iar pe cap purta 
o pălărie mică, de culoare închisă. Stătea în faţa primului 
puşcăriaş, citind de pe un sul delicat de hârtie, şi, când termină, 
fiecare pornea târâindu-şi picioarele după grupul lui de 
temniceri, către porţile mari ale curţii. Blackthorne era ultimul. 
Spre deosebire de ceilalţi, lui i se dădu o fâşie de pânză de pus 
în jurul şoldurilor, un chimonou de bumbac şi sandale de lemn. 
Paznicii lui erau samurai. 

Hotărâse s-o rupă la fugă deîndată ce avea să iasă pe 
poartă, dar cu cât se apropiau de hotarul închipuit, samuraii se 
strângeau mai mult în jurul lui, închizându-l între ei. Ajunseră la 
poartă umăr la umăr. O mare mulţime de oameni se strânsese 
să privească. Erau îmbrăcaţi curat şi îngrijit, cu umbrele de 
soare purpurii, galbene şi aurii. Un bărbat deja fusese legat pe 
crucea sa, şi aceasta începuse să fie ridicată. Lângă fiecare 
cruce aşteptau doi eta, cu suliţele lungi, strălucind în soare. 

Blackthorne îşi încetini pasul. Samuraii se strânseră şi mai 
mult în jurul lui, grăbindu-l. Neputincios, se gândi că ar fi fost 
mai bine să moară pe dată, repede, aşa că-şi încordă mâna 
pregătindu-se să înşface cea mai apropiată sabie. Dar nu mai 
apucă să o facă, pentru că samuraii întoarseră spatele acelui 
loc, îndreptându-se către ziduri, în direcţia străzilor ce duceau 
către oraş şi castel. 


Aşteptă abia răsuflând, dorind să fie sigur. Trecură prin 
mulţimea ce se trăgea la o parte şi se înclina, apoi ajunseră în 
stradă. Acum nu mai încăpea nici o îndoială. 

Blackthorne simţi că renaşte. 

Când putu să vorbească spuse: "Unde mergem?", fără să-i 
pese că vorbele n-aveau să-i fie înţelese sau că erau în engleză. 
Parcă plutea. Tălpile abia i-atingeau pământul, curelele 
sandalelor nu-l mai stânjeneau, chimonoul nu-l mai deranja. De 
fapt, te simţi chiar bine în el, gândi. Puțin răcoros, poate, dar pe 
o zi frumoasă ca asta e cel mai nimerit lucru de purtat pe 
dunetă! 

— Pe Dumnezeul meu, e minunat să vorbeşti din nou 
englezeşte, le spuse el samurailor. lisuse Cristoase, credeam 
că-s un om mort. Asta e cea de-a opta viaţă care s-a dus. Ştiaţi 
asta, prieteni? Acum nu mi-a rămas decât una. Ei bine, n-are a 
face! Piloții au cel puţin zece vieţi, aşa spunea Alban Caradoc. 

Samuraii păreau tot mai sâcâiţi de pălăvrăgeala lui de 
neînțeles. 

Stăpâneşte-te, îşi spuse. Nu-i sâcâi prea mult. 

Acum băga de seamă că toţi samuraii erau în uniforme gri. 
Oamenii lui Ishido. Îl întrebase pe părintele Alvito numele 
bărbatului care se împotrivea lui Toranaga. Alvito spusese 
"Ishido". Asta fusese chiar înainte de a i se porunci să se ridice 
şi să-i urmeze pe samurai. Toate uniformele gri sunt oamenii lui 
Ishido? Aşa cum cele maro sunt oamenii lui Toranaga? 

— Unde mergem? Acolo? Arătă spre castelul care se înălța 
ameninţător deasupra oraşului. Acolo, hai? 

— Hai. 

Căpetenia încuviinţă din capu-i ca o ghiulea, cu barbă sură. 

Ce vrea Ishido de la mine? se întrebă Blackthorne. 

Căpetenia străjilor dădu colţul unei alte străzi, 
îndepărtându-se tot mai mult de port. Atunci îl văzu - un bric 
mic, portughez, cu pavilionul albastru cu alb fluturând sub briză. 
Zece tunuri pe puntea principală şi tunuri cu ghiulele de 
douăzeci de livre la provă şi pupă. Erasmus ar putea să-l ia cu 
uşurinţă, îşi spuse Blackthorne. Ce-o fi cu echipajul meu? Ce-o fi 
făcând acolo, în sat? Pe sângele Mântuitorului, tare aş vrea să-i 
văd. Am fost atât de bucuros să-i părăsesc atunci şi să mă-ntorc 
la casa mea, unde era Onna - Haku, casa lui... cum îl chema? 
Ah, da, Mura-san. Şi ce-o fi cu fata, cea din patul meu de pe 


duşumea şi cealaltă, frumuseţea aceea îngerească, care stătea 
de vorbă în ziua aceea cu Omi-san? Şi care, în visul meu de 
după acea, era şi ea în cazan. _ 

Dar de ce să-ţi aminteşti toate aiurelile astea? lţi slăbesc 
judecată. 

“Trebuie să ai minte zdravănă, ca să supravieţuieşti pe 
mare", îi spusese Alban Caradoc. Bietul Alban. 

Ani în şir Alban Caradoc îi apăruse asemeni unui zeu uriaş, 
atoateştiutor, atoatevăzător. Dar avusese parte de o moarte 
cruntă. Se întâmplase în cea de a şaptea zi a Armadei. 
Blackthorne plecase din Portsmouth la comanda unui cuter de o 
sută de tone, cu catargele supraânălţate, care transporta arme, 
pulbere, ghiulele şi provizii pentru galioanele de război ale lui 
Drake care, în largul Doverului, hărţuiau şi izbeau flota duşmană 
ce-şi croia drum spre Dunkerque, unde legiunile spaniole 
aşteptau să se îmbarce pentru cucerirea Angliei. 

Marea flotă spaniolă fusese destrămată de furtuni şi de 
navele de război construite de Drake şi Howard, mult mai iuți, 
mai suple, mai uşor de manevrat. 

Blackthorne se afla în viitoarea unui atac, lângă nava 
amiralului Howard, Renown, când vântul se schimbase, 
înteţindu-se până la a deveni furtună, cu rafale monstruoase. 
Trebuise să se hotărască dacă să-ncerce să navigheze contra 
vântului - ca să scape de salva laterală ce avea să izbucnească 
din marele galion Santa Cruz, aflat chiar în faţa lui - sau să fugă 
din faţa vântului, singur, prin escadra inamică, pentru că restul 
navelor lui Howard îşi schimbaseră deja direcţia, mutând 
măcelul mai spre nord. 

— Mergi spre nord, în direcţia vântului! îi strigase Alban 
Caradoc. 

El se îmbarcase ca secund. Blackthorne era căpitan-pilot şi 
era prima lui comandă. Alban Caradoc ţinuse morţiş să ia parte 
la luptă, deşi n-avea nici un drept să fie la bord, atâta doar că 
era englez şi toţi englezii aveau dreptul să se îmbarce în aceste 
vremuri, cele mai întunecate ale istoriei. 

— Luaţi volta! comandase Blackthorne şi rotise bara cârmei 
spre sud, către inima flotei duşmane, ştiind că celălalt drum i-ar 
fi sortit tunurilor galionului care acum se înălța deasupra lor. 

Aşa că merseseră spre sud, fugind din faţa vântului, printre 
galioane. Canonada celor trei punți ale navei Santa Cruz trecuse 


nevătămătoare peste c'apetele lor, iar el trăsese în ea două 
salve dintr-un bord, pişcături de purice pentru un galion atât de 
mare, apoi se repeziseră prin mijlocul duşmanului. Galioanele de 
ambele părţi nu deschiseseră focul asupra acestei nave 
singuratice, căci s-ar fi putut lovi unul pe celălalt, aşa că tunurile 
rămăseseră tăcute. Nava lui reuşise să scape, când focul 
tunurilor de pe cele trei punți ale galionului Madre de Dios se 
revărsase asupra lor. Ambele lor catarge zburaseră ca săgețile, 
oamenii fuseseră prinşi sub vele şi parâme. Jumătate din puntea 
principală de la tribord dispăruse, morţi şi muribunzi zăceau 
pretutindeni. 

Îl văzuse pe Alban Caradoc sprijinit de un afet sfărâmat, 
neînchipuit de mic, aşa, fără picioare. Il luase în braţe pe 
bătrânul marinar ai cărui ochi aproape că ieşiseră din orbite şi 
care urla îngrozitor. "O, Cristoase, nu vreau să mor nu vreau să 
mor, ajutor ajutaţi-mă, ajutaţi-mă ajutaţi-mă, o lisuse ce durere, 
ajutooor!." Blackthorne ştia că nu poate face decât un singur 
lucru pentru Alban Caradoc. Ridicase o cavilă de pe jos şi lovise 
cu toată puterea. 

Apoi, câteva săptămâni mai târziu, trebuise să-i spună lui 
Felicity că tatăl ei era mort. Nu-i spusese decât că Alban 
Caradoc fusese omorât pe loc. Nu-i spusese că mâinile lui erau 
pătate de sângele ce n-avea să se mai şteargă vreodată... 

Blackthorne şi samuraii mergeau acum pe o stradă largă, 
şerpuită. Nu erau deloc prăvălii, doar case, una Ungă alta, 
fiecare cu curtea ei şi garduri înalte, casele, gardurile şi drumul 
izbitor de curate. Această curăţenie era de necrezut pentru 
Blackthorne, căci în Londra ca şi în oraşele şi târgurile Angliei - 
şi de altfel în Europa - resturile, excrementele şi urina erau 
aruncate pe străzi, ca să fie strânse sau lăsate să se 
îngrămădească până ce nici trecătorii, nici căruțele, nici caii nu 
mai puteau trece. Abia atunci începeau să se-ngrijească de 
curăţenie cele mai multe dintre oraşe. Gunoierii Londrei erau 
turmele de porci mânate pe străzile principale în fiecare noapte. 
De obicei şobolanii, haitele de câini vagabonzi şi pisici şi 
incendiile făceau curăţenie în Londra. Şi muştele. 

Dar Osaka era atât de diferită. Cum oare reuşesc s-o facă? 
se întrebă. Nici gropi, nici grămezi de bălegar, nici făgaşe de 
roţi, nici gunoaie sau resturi, de nici un fel. Doar pământ bine 
bătătorit, măturat şi curat. Pereţi de lemn şi case de lemn, 


sclipitoare şi îngrijite. Şi unde-s cetele de cerşetori şi schilozi, 
plaga oricărui oraş al creştinătăţii? Şi bandele de tâlhari şi tineri 
sălbăticiţi care se furişau în întuneric? 

Cei pe lângă care treceau se înclinau politicos, unii chiar 
îngenuncheau. Hamalii-kaga treceau grăbiţi cu palanchine sau 
cu lectici-kaga pentru o singură persoană. Grupuri de samurai - 
în uniforme gri, niciodată maro - umblau nepăsători pe străzi. 

Treceau pe o stradă mărginită de prăvălii când i se 
înmuiară picioarele. Se prăbuşi greoi, căzând în mâini şi în 
genunchi. 

Samuraii îl ajutară să se ridice, dar puterile-l părăsiseră şi 
nu mai era în stare să meargă mai departe. 

— Gomen nasai, dozo ga matsu. Imi pare rău, vă rog 
aşteptaţi, spuse, simţindu-şi picioarele amorțite. 

Işi frecă muşchii gambei, binecuvântându-l pe fratele 
Domingo pentru nepreţuitele lui învățături. 

Conducătorul samurailor privi spre el şi vorbi îndelung. 

— Gomen nasai, nihon go ga hana-semasen. \mi pare rău, 
nu vorbesc japoneza, răspunse Blackthorne, rar, dar foarte clar. 
Dozo, ga matsu. 

— Ah! So desu, Anjin-san. Wakarimasu, spuse bărbatul 
înţelegându-l. Dădu o poruncă scurtă, tăioasă şi unul dintre 
samurai plecă grăbit. După o vreme Blackthorne se ridică, 
încercând să umble şchiopătând, dar căpetenia samurailor 
spuse /yé, şi-i făcu semn să aştepte. 

Curând samuraiul se întoarse cu patru oameni-kaga, pe 
jumătate goi, cu lectica-hamac. Samuraiul îi arătă lui 
Blackthorne cum să se întindă şi cum să se ţină de cureaua 
atârnată de prăjina din mijloc. 

Grupul porni din nou. Curând Blackthorne îşi recăpătă 
puterile şi-ar fi mers iar pe jos, dar ştia că era încă slăbit. 
Trebuie să mă odihnesc cât de cât, gândi. Nu mai am putere: 
Trebuie să fac o baie şi să mănânc ceva. Mâncare adevărată. 

Acum urcau nişte trepte largi, care legau două străzi, şi 
intrară într-un alt cartier, aşezat la marginea unei păduri dese, 
cu copaci înalţi, străbătută de cărări. Se bucură că se afla în 
afara străzilor, că simte sub picioare brazdele de iarbă moale, 
bine îngrijită, de-a lungul potecii ce şerpuia printre copaci. 

Când intrară mai adânc în pădure, din faţă, de după o 
cotitură a drumului, se apropie de ei un alt grup de vreo treizeci 


şi ceva de uniforme gri. Ajungând lângă ei, se opriră şi, după 
ceremonialul obişnuit de saluturi între căpitanii lor, toţi ochii se 
întoarseră către Blackthorne. Urmă o rafală de întrebări şi 
răspunsuri şi apoi, când noii sosiți începură să se regrupeze ca 
să plece, căpetenia lor îşi trase liniştit sabia şi o înfipse în 
comandantul samurailor care îl însoțeau pe Blackthorne. În 
aceeaşi clipă oamenii lui se aruncară asupra celorlalţi samurai. 
Ambuscada a fost aşa de bruscă şi aşa de bine plănuită că toţi 
cei zece samurai în gri muriră aproape în aceeaşi clipă. Nici unul 
nu avusese măcar timp să-şi tragă sabia. 

Purtătorii de palanchin erau în genunchi, îngroziţi, cu 
frunţile lipite de iarbă. Blackthorne stătea lângă ei. 
Samuraiul-căpitan, un bărbat mătăhălos, cu un pântec mare, 
trimise santinele la fiecare capăt al potecii. Ceilalţi strângeau 
săbiile oamenilor morţi. În tot acest timp nimeni nu-i dădu nici 
cea mai mică atenţie lui Blackthorne - până ce el începu să se 
tragă înapoi. Imediat căpitanul şuieră o comandă, care era 
limpede că vroia să însemne "stai unde eşti". 

La o altă comandă, noii sosiți îşi scoaseră chimonourile gri. 
Pe dedesubt purtau o adunătură bălţată de zdrenţe şi 
chimonouri vechi. Toţi îşi puseră măştile pe care le aveau deja 
legate de gât. Un bărbat aduna uniformele gri şi dispăru cu ele 
în pădure. 

Trebuie să fie bandiți, gândi Blackthorne. Pentru ce altceva 
măştile? Ce vor de la mine? 

Bandiţii şuşoteau între ei, urmărindu-l din priviri, în timp 
ce-şi ştergeau săbiile de hainele samurailor morţi. 

— Anjin-san? Hai? Ochii căpitanului ce-l priveau prin masca 
de cârpă erau rotunzi, şi pătrunzători. 

— Hai, răspunse Blackthorne, simțind că-l trec fiori. 

Omul arătă spre pământ, arătând limpede că nu trebuia să 
se mişte. 

— Wakarimasu ka? 

— Hai. 

Îl măsurară din cap până-n picioare. Apoi una dintre 
santinele - fără uniforma gri, dar cu mască, la fel ca toţi ceilalţi - 
ieşi din tufişuri pentru o clipa, la o sută de paşi depărtare. Făcu 
semn cu mâna şi dispăru din nou. 

Imediat bărbaţii îl înconjurară pe Blackthorne, 
pregătindu-se de plecare. Căpetenia bandiţilor îşi pironi ochii 


asupra purtătorilor de litieră, care începură să tremure ca nişte 
câini în faţa unui stăpân neîndurător şi-şi înfundară şi mai adânc 
capetele în iarbă. 

Apoi căpetenia urlă un ordin. Cei patru îşi ridicară încet 
capetele, neîncrezători. Repetă aceeaşi comanda şi ei se 
înclinară, gudurându-se, trăgându-se de-a-ndăratelea, în patru 
labe, apoi, toţi ca unul, îşi luară piciorele la spinare dispărând în 
tufişuri. 

Banditul zâmbi dispreţuitor şi-i făcu semn lui Blackthorne să 
pornească înapoi spre oraş. 

Plecă cu ei, neputând face altceva. Nu era nici o cale de 
scăpare. Ș 

Se aflau aproape de marginea pădurii, când se opriră. In 
faţă se auzeau zgomote şi un alt grup de treizeci de samurai 
apăru la cotitură. Uniforme gri şi maro, cele maro în frunte, 
conducătorul lor în palanchin, urmaţi de câţiva cai de povară. Se 
opriră imediat. Ambele tabere se aşezară în poziţie de bătaie, 
privindu-se unii pe alţii cu ostilitate, la şaptezeci de paşi 
distanţa. Căpetenia bandiţilor păşi în spaţiul dintre ei cu mişcări 
repezite şi strigă mânios spre ceilalţi samurai, arătând către 
Blackthorne şi apoi mai departe, în spate, unde avusese loc 
încăierarea. Işi scoase sabia şi o ridică ameninţător în sus, 
părând să ceară celorlalţi să se dea la o parte din drum. 

Trase din teacă, săbiile oamenilor săi şuierară. La ordinul 
lui, unul dintre bandiți trecu în spatele lui Blackthorne, cu sabia 
ridicată, gata să lovească, şi din nou căpetenia spuse răstit 
ceva. 

Pentru o clipă nu se întâmplă nimic, apoi Blackthorne văzu 
bărbatul din palanchin coborând şi imediat îl recunoscu. Era 
Kasigi Yabu. Yabu strigă spre căpetenia bandiţilor, dar acesta îşi 
flutură furios sabia, poruncindu-le să se dea la o parte. In cele 
din urmă, tirada lui încetă. Atunci Yabu dădu un ordin scurt şi 
atacă cu un strigăt de luptă ascuţit, cu sabia ridicată, 
şchiopătând uşor, urmat de oamenii lui, şi nu departe în spatele 
lor de uniformele gri. 

Blackthorne se lăsă la pământ ca să scape de sabia ce l-ar 
fi despicat în două, dar lovitura fusese prost pregătită şi 
căpetenia tâlharilor se întoarse şi dispăru în tufişuri urmat de 
oamenii săi. 

Uniformele gri şi maro veniră repede lângă Blackthorne, 


care se ridică iute în picioare. Câţiva dintre samurai se repeziră 
în tufişuri după tâlhari, alţii alergară pe potecă în sus şi restul se 
împrăştie în poziţie de apărare. Yabu se opri la marginea 
hăţişului, răcnind autoritar porunci, apoi se întoarse încet, 
şchiopătând mai apăsat. 

— So desu, Anjin-san, spuse gâăfiind. 

— So desu, Kasigi Yabu-san, răspunse Blackthorne, folosind 
aceeaşi expresie, care însemna ceva asemănător cu "bine", sau 
"o, într-adevăr", sau "e adevărat?". Arătă în direcţia în care 
fugiseră bandiții. Domo. Se înclină politicos, ca de la egal la egal 
şi-l mai binecuvântă o dată pe fratele Domingo. Gomen nasai, 
nihon go ga hanase-masen. Imi pare rău, nu vorbesc japoneza. 

— Hai, răspunse Yabu impresionat şi adăugă ceva ce 
Blackthorne nu înţelese. 

— Tsuyaku ga imasu ka? întrebă Blackthorne. Ai un 
tălmaci? 

— lyé, Anjin-san. Gomen nasai. 

Blackthorne se simțea puţin mai în largul lui. Acum putea 
să comunice direct. Vocabularul lui era sărac, dar era un 
început. 

Ehei, aş vrea să am un tălmaci, gândea Yabu înfierbântat. 
Pe Buddha! 

Aş vrea să ştiu ce s-a întâmplat când te-ai întâinit cu 
Toranaga, Anjin-san, ce întrebări ţi-a pus şi ce i-ai răspuns, ce 
i-ai spus despre sat şi despre arme, despre încărcătură şi despre 
navă, despre galeră şi despre Rodrigu. Aş vrea să ştiu tot ce s-a 
spus, şi cum s-a spus, şi pe unde ai fost, şi de ce eşti aici. Atunci 
mi-aş face o părere despre ce e în mintea lui Toranaga şi felul în 
care gândeşte. Atunci aş putea să-mi fac un plan cu ce să-i spun 
astăzi. Dar, aşa cum stau lucrurile acum, sunt neputincios. 

De ce, când am sosit, Toranaga te-a chemat imediat pe tine 
şi nu pe mine? De ce, de când am debarcat şi până azi, nu mi-a 
trimis nici o vorbă şi nu mi-a dat nici o poruncă, altele decât 
cuvenitele saluturi de politeţe şi "Aştept cu nerăbdare să te văd 
cât de curând"? De ce a trimis astăzi după mine? De ce 
întâlnirea noastră a fost amânată de două ori? Din cauza celor 
spuse de tine? Sau de Hiro-matsu? Sau a fost doar o amânare 
firească, pricinuită de toate celelalte griji ale lui? 

O, da, Toranaga, tu ai greutăţi aproape de netrecut. 
Puterea lui Ishido se răspândeşte ca focul. Şi ai aflat, oare, de 


trădarea seniorului Onoshi? ştii că Ishido mi-a oferit capul şi 
provincia lui Ikawa Jikkyu, dacă trec acum, în taină, de partea 
lui? 

De ce-ai ales ziua de azi ca să trimiţi după mine? Ce kami 
bun m-a adus aici ca să salvez viaţa lui Anjin-san, doar ca să-şi 
râdă de mine că nu pot vorbi direct cu el, sau măcar prin 
altcineva, ca să aflu cheia secretelor tale? De ce l-ai aruncat în 
temniţă ca pentru a fi executat? De ce Ishido l-a vrut afară din 
temniţă? De ce tâlharii au încercat să pună mina pe el pentru 
răscumpărare? Răscumpărare plătită de cine? Şi de ce e 
Anjin-san încă în viaţă? Banditul acela ar fi putut foarte uşor să-l 
spintece în două. 

Yabu văzu cutele adânci ce nu fuseseră pe faţa lui 
Blackthorne când îl văzuse prima oară. Pare mort de foame, 
gândi Yabu. E ca un câine sălbăticit. Dar nu unul din haită, ci 
conducătorul haitei, neh? 

O, da, pilotule, aş da o mie de koku chiar acum pentru un 
tălmaci de încredere. 

Am să-ţi fiu stăpân. Ai să-mi construieşti corăbiile şi-ai 
să-mi instruieşti oamenii. Trebuie să-l joc cumva pe Toranaga. 
Dacă n-am să pot, n-are a face. O să fiu mai bine pregătit în 
viaţa următoare. 

— Bun câine! spuse Yabu cu voce tare către Blackthorne şi 
zâmbi uşor. Nu-ţi trebuie decât o mână hotărâtă, câteva oase şi 
câteva bice. Mai întâi o să te predau seniorului Toranaga - după 
ce ai să faci o baie. Puţi, senior pilot! 

Blackthorne nu înţelese cuvintele, dar simţi prietenie în ele 
şi văzu surâsul lui Yabu. Zâmbi şi el la rândul lui. 

— Wakarimasen. Nu înţeleg. 

— Hai, Anjin-san. 

Daimyo-ul se întoarse şi privi în direcţia bandiţilor. Îşi făcu 
mâinile pâlnie la gură şi strigă. Pe loc, toţi samuraii în maro 
se-ntoarseră spre el. Şeful samurailor în gri stătea în mijlocul 
potecii şi porunci şi el încetarea urmăririi. Nu fusese prins nici un 
bandit. 

Când căpitanul samurailor în gri veni la Yabu, urmă o lungă 
ciorovăială şi nenumărate semne spre oraş şi spre castel, şi era 
limpede că nu se înțelegeau. 

In cele din urmă, Yabu nu mai ţinu seamă de el şi, cu mâna 
pe sabie, îi făcu semn lui Blackthorne să urce în palanchin. 


— /y6, spuse căpitanul. 

Cei doi bărbaţi începură să ia poziţie de bătaie şi samuraii 
în gri şi în maro se mişcară neliniştiţi. 

— Anjin-san, desu shunjin Toranaga-sama... 

Blackthorne prinse câte un cuvânt ici-colo. Watakushi 
însemna "eu", dacă adăugai Hitachi însemna "noi", shunjin 
însemna "prizonier", şi apoi îşi aminti ce-i spusese Rodrigues, 
aşa că scutură din cap şi-i întrerupse tăios: 

— Shunjin, iyé! Watakushi va Anjin-san! 

Amândoi bărbaţii se holbară spre el. 

Blackthorne sparse tăcerea şi adăugă într-o japoneză 
poticnită, ştiind că vorbele-i erau incorecte gramatical şi rostite 
copilăreşte, dar nădăjduia să fie înţeles: _ 

— Eu prieten. Nu prizonier. Vă rog, înţelege. Prieten. Imi 
pare rău, prieten vrea baie. Baie, înţelege? Obosit. Foame. Baie. 
Arăta spre donjonul castelului. Merge acolo! Acum, vă rog. 
Seniorul Toranaga unu, seniorul Ishido doi. Merge acum. 

Şi rostind mai apăsat ima, se urcă cu stângăcie în 
palanchin, se întinse pe perne, picioarele ieşindu-i mult în afară. 

Yabu râse şi toţi i se alăturară. 

— Ah so, Anjin-sama! spuse Yabu cu o plecăciune 
batjocoritoare. 

— lyé, Yabu-sama. Anjin-san, îl corectă Blackthorne 
mulţumit. Da ticălosuile, acum ştiu şi eu câteva lucruri, dar pe 
tine nu te-am uitat. Şi-n curând am să joc pe mormântul tău. 


CAPITOLUL 16 


— Poate că ar fi fost mai bine să mă întrebi, senior Ishido, 
înainte de a scoate prizonierul de sub puterea mea, spuse 
Toranaga. 

— Barbarul era în închisoarea de drept comun, cu oamenii 
de rând. Am socotit, fireşte, că nu te mai interesează, altfel n-aş 
fi pus să-l scoată de-acolo. Desigur că n-am avut deloc de gând 
să mă amestec în treburile tale personale. 

Pe dinafară Ishido era calm şi respectuos, dar în sinea lui 
clocotea. Ştia că fusese prins cu minciuna. Ar fi trebuit, 
într-adevăr, să-l fi întrebat mai întâi pe Toranaga. Era politeţea 


elementară. Şi nici asta n-ar fi contat prea mult, dacă l-ar fi avut 
măcar pe barbar în puterea lui, între zidurile castelului; atunci 
l-ar fi predat bucuros pe străin când şi dacă Toranaga i l-ar fi 
cerut. Dar ca să fie atacați şi ucişi ruşinos oamenii lui, iar apoi 
daimyo Yabu şi câţiva dintre oamenii lui Toranaga să-l ia pe 
barbar din mâinile altor oameni ai săi, asta schimba cu totul 
situaţia. Se făcuse de râs când planul lui de a-l dobori pe 
Toranaga în faţa tuturor începuse prin a-l pune tocmai pe el în 
această poziţie. 

— Din nou îmi cer iertare. 

Toranaga aruncă o privire către Hiro-matsu, având încă în 
urechi sunetul plăcut al scuzelor. Amândoi bărbaţii ştiau cât îi 
sângera sufletul lui Ishido. Se aflau în marea sală de audienţe. 
Potrivit unei vechi înţelegeri, cei doi rivali aveau cu ei doar cinci 
străji, oameni de toată încrederea. Ceilalţi aşteptau afară. Yabu 
deasemenea. lar barbarul fusese dus la baie. Bun, gândi 
Toranaga, simțindu-se foarte mulţumit de el însuşi. Se gândi 
pentru o clipă la Yabu şi hotărî să nu-l primească nici azi, ci să 
se joace în continuare cu el de-a şoarecele şi pisica. Aşa că-i 
ceru lui Hiro-matsu să-l trimită de acolo, iar el se întoarse iar 
către Ishido: 

— Bineînţeles, scuzele îţi sunt acceptate. Din fericire, nu s-a 
întâmplat nimic rău. 

— Atunci, pot să-l înfăţişez pe barbar Moştenitorului, 
deîndată ce o să arate ca oamenii? 

— O să-l trimit eu, îndată ce sfârşec cu el. 

— Pot să te-ntreb când o să fie asta? Moştenitorul îl 
aşteaptă în dimineaţa asta. 

— N-ar trebui să ne frământe prea mult asta, pe noi, neh? 
Yaemon are doar şapte ani. Sunt sigur că un băiat de şapte ani 
poate să se înarmeze cu răbdare, neh? Răbdarea este o formă a 
disciplinei şi se cere exersată. Nu-i aşa? Am să-i explic chiar eu 
cum s-a întâmplat neînţelegerea. În dimineaţa asta îi dau iar o 
lecţie de înot. 

— Oh? 

— Da. Şi dumneata ar trebui să înveţi, senior Ishido. Este 
un exerciţiu foarte bun şi s-ar putea să se arate foarte folositor 
în război. Toţi samuraii mei ştiu să înoate. Ţin neapărat ca toţi 
să înveţe această artă. 

— Ai mei îşi petrec vremea mânuind arcul, sabia şi 


muscheta, şi călărind. 

— Ai mei mai adaugă şi poezia, caligrafia, aranjarea florilor 
şi ceremonia ceaiului. Un samurai trebuie să fie bun cunoscător 
în artele păcii ca să fie puternic în arta războiului. 

— Cei mai mulţi dintre oamenii mei sunt mai mult decât 
pricepuţi în arta asta, spuse Ishido, ştiind că nu se putea lăuda 
cu scrisul şi învăţătura sa. Samuraii sunt născuţi pentru război. 
Eu înţeleg războiul foarte bine. Asta mi-e de ajuns acum. Asta şi 
supunerea faţă de testamentul stăpânului nostru. 

— Lecţia de înot a lui Yaemon este la Ora Calului. N-ai vrea 
să ni te-alături? 

Ziua şi noaptea erau împărţite fiecare în şase părţi egale. 
Ziua începea cu Ora lepurelui, de la 5 la 7 dimineaţa, apoi a 
Dragonului, de la 7 la 9 dimineaţa. Urmau orele Şarpelui, 
Calului, Caprei, Maimuţei, Cocoşului, Câinelui, Porcului, 
Şobolanului, Bivolului şi ciclul se termina cu Ora Tigrului, între 3 
şi 5 dimineaţa. 

— Mulţumesc, nu. Sunt prea bătrân ca să-mi schimb 
obiceiurile, răspunse Ishido acru. 

— Am auzit că i s-a poruncit căpitanului oamenilor dumitale 
să-şi facă seppuku. 

— Fireşte. Tâlharii trebuiau prinşi. Cel puţin unul dintre ei ar 
fi trebuit prins. Atunci i-am fi găsit şi pe ceilalţi. 

— Sunt uimit că asemenea nemernici se pot învârti atât de 
aproape de castel. 

— Şi eu. Poate că barbarul ar putea să ne spună cum 
arătau. 

— Ce-ar putea şti un barbar? râse Toranaga. Cât despre 
bandiți, au fost ronini, nu? Sunt o mulţime de ronin; printre 
oamenii dumitale. Dacă s-ar face cercetări printre ei, acestea 
s-ar putea dovedi foarte rodnice, neh? 

— Se fac cercetări grabnice. În multe direcţii. 

Ishido trecu peste batjocura mascată referitoare la ronini, 
samurai-mercenari fără stăpân, aproape vagabonzi, care se 
adunaseră cu miile sub steagul Moştenitorului când Ishido 
răspândise dincolo de hotarele sale vestea că el îi va primi ca 
supuşi, în numele Moştenitorului şi al mamei acestuia, şi - de 
necrezut - le va ierta şi da uitării greşelile ori trecutul, iar cu 
timpul le va răsplăti loialitatea cu dărnicie, asemenea lui Taiko. 
Ishido ştia că aceasta fusese o mişcare strălucită. Ea-i oferea o 


rezervă imensă de samurai instruiți din care putea să aleagă; îi 
garanta credinţa lor, căci roninii ştiau că n-or să mai aibă 
vreodată o asemenea şansă; îi aducea în tabăra lui pe toţi 
nemulţumiţii, dintre care mulţi ajunseseră ronin; în urma 
cuceririlor lui Toranaga şi a aliaţilor lui. Şi, în cele din urmă, 
îndepărta un pericol ce ameninţa împărăţia - creşterea 
numărului tâlharilor - pentru că aproape singura cale de a trăi 
ce îi mai rămânea unui samurai, care aveusese nenorocul să 
ajungă ronin, era să devină călugăr sau tâlhar. 

— Sunt multe lucruri pe care nu le înţeleg la acest atac 
neaşteptat, spuse Ishido cu o voce plină de venin. Da. De ce, 
bunăoară, să încerce tâlharii să pună mâna pe barbar pentru 
răscumpărare? Sunt atâţia alţii în oraş, mult mai importanţi. N-a 
spus aşa banditul? Cereau răscumpărare. Răscumpărare de la 
cine? Ce valoare are barbarul? Nici una. Şi cum de au ştiut unde 
avea el să fie? Abia ieri am dat ordin să fie adus Moştenitorului, 
gândind că asta o să-l distreze pe băiat. Foarte curios... 

— Foarte, spuse Toranaga. 

— Apoi mai e şi faptul că seniorul Yabu se afla char atunci 
în apropiere, cu câţiva dintre oamenii dumitale şi ai mei. Foarte 
curios. 

— Foarte. Bineînţeles, el se afla acolo pentru că eu 
trimisesem după el, iar oamenii dumitale erau acolo pentru că 
noi ne-am înţeles - la propunerea dumitale - că ar fi bine şi am 
putea începem să îndepărtăm ruptura dintre noi, dacă oamenii 
dumitale i-ar însoţi pe-ai mei oriunde se duc, atâta timp cât eu 
mă aflu în vizită ofocială. 

— Şi mai e curios că bandiții, care au fost destul de curajoşi 
şi bine organizaţi încât i-au căsăpit pe primii zece samurai fără 
nici o luptă, s-au purtat ca nişte coreeni când au sosit oamenii 
noştri. Cele două părţi erau egale ca forţă. De ce bandiții n-au 
luptat, sau de ce nu s-au retras cu barbarul imediat pe dealuri, 
în loc să stea prosteşte pe drumul care ducea la castel? Foarte 
curios. 

— Foarte. Poţi să fii sigur că voi lua de două ori mai multe 
străji cu mine mâine, când o să merg la vânătoare cu şoimii. 
Pentru mai multă siguranţă. E neplăcut să ştii că bandiții sunt 
atât de aproape de castel. Da. Poate că ai vrea şi dumneata să 
vânezi? Trimiţi unul dintre şoimii dumitale împotriva şoimului 
meu? Eu am să vânez pe dealurile din nord. 


— Mulţumesc, nu. Mâine am treabă. Poate poimâine? Am 
poruncit ca douăzeci de mii de oameni să treacă prin sită toate 
crângurile, pădurile şi desişurile din preajma Osakăi. In zece zile 
nu va mai fi picior de tâlhar pe o întindere de douăzeci de ri. 
Asta ţi-o pot garanta. 

Toranaga ştia că Ishido folosea tâlharii ca un pretext să-şi 
mărească numărul trupelor din împrejurimi. Dacă el spune 
douăzeci, înseamnă că sunt cincizeci. Laţul se strânge, îşi spuse. 
De ce atât de curând? Cine m-a mai trădat? De ce Ishido e aşa 
de sigur pe el? 

— Bun. Atunci pe poimâine, senior Ishido. Ai să-ţi ţii 
oamenii departe de locul meu de vânătoare? N-aş vrea să-mi fie 
tulburat vânatul, adăugă scurt. 

— Bineînţeles. Şi barbarul? 

— El este şi a fost întotdeauna proprietatea mea. Şi corabia 
lui. Dar îl vei avea atunci când o să sfârşesc eu cu el. După 
aceea poţi să-l trimiţi pe terenul de execuţie, dacă doreşti. 

— Mulţumesc. Da, o voi face. Ishido îşi închise evantaiul şi-l 
strecură în mânecă. El nu contează. Ceea ce contează, şi de 
altfel e motivul pentru care am venit să te văd, este că... ah, că 
veni vorba, am auzit că doamna, mama mea, vizitează 
mânăstirea Johji. 

— Da? Credeam că a cam trecut vremea privitului florilor 
de cireş. Acum, desigur, s-au cam trecut. 

— Aşa-i. Dar, dacă ea vrea să le vadă, de ce nu? Cu bătrânii 
nu ştii niciodată, judecă altfel şi văd lucrurile diferit, neh? Dar 
sănătatea ei nu-i prea bună. Mă îngrijorează. Trebuie să aibă 
mare grijă, răceşte foarte uşor. 

— Şi cu mama mea e la fel. Trebuie să fii cu mare băgare 
de seamă cu sănătatea bătrânilor. 

Toranaga îşi spuse că nu trebuia să uite să fie trimis un 
mesaj urgent stareţului spre a-i aminti să vegheze asupra 
sănătăţii bătrânei cu foarte mare grijă. Dacă s-ar întâmpla ca ea 
să moară în mânăstire, urmările ar fi cumplite. S-ar acoperi de 
ruşine în faţa întregii împărăţii. Toţi daimyo şi-ar da seama că, 
pe eşicherul luptei pentru putere, el folosise drept pion o 
bătrână neajutorată, mama duşmanului său, şi că dăduse greş. 
Luarea de ostatici era într-adevăr o treabă periculoasă. 

Ishido aproape că-şi ieşise din minţi de furie când auzise că 
venerata sa mamă se afla în fortăreaţa lui Toranaga, la Nagoya. 


Căzuseră capete. Grăbise imediat planurile de distrugere a lui 
Toranaga şi luase hotărârea fermă să împresoare Nagoya şi să 
termine cu Kazamaki - daimyo în a cărui grijă se aflase ea când 
începuseră ostilitățile. În cele din urmă fusese trimis, prin 
mijlocitori, un mesaj personal stareţului, precum că, dacă ea nu 
era scoasă teafără din mânăstire în douăzeci şi patru de ore, 
atunci Naga, unicul fiu al lui Toranaga care era la îndemână, şi 
oricare dintre femeile lui care ar putea fi prinse, au să se 
trezească, din nefericire, în satul leproşilor, care îi vor da să 
mănânce şi să bea şi vor fi serviţi de una dintre târfele lor. 
Ishido ştia că atâta vreme cât mama sa era în puterea lui 
Toranaga, el trebuia să umble cu grijă. Dar lăsase să se 
înţeleagă limpede că dacă nu era lăsată să plece, el avea să 
treacă împărăţia prin foc şi sabie. 

— Ce mai face doamna, mama domniei-tale, senior 
Toranaga? întrebă el politicos. 

— E foarte bine, mulţumesc. Toranaga lăsă să i se citească 
fericirea pe chip, atât cu gândul la mama lui, cât şi ştiind furia 
neputincioasă a lui Ishido. E chiar foarte zdravănă la cei 
şaptezeci şi patru de ani ai săi. Nădăjduiesc să fiu şi eu la fel de 
puternic la vârsta ei. 

Ai cincizeci şi opt, Toranaga, dar n-o să ajungi la cincizeci şi 
nouă, îşi promise Ishido. 

— Te rog transmite-i cele mai bune urări din partea mea şi 
viaţă lungă, plină de fericire. Mulţumesc încă o dată şi-mi pare 
rău pentru cele întâmplate. Se înclină cu o politeţe adâncă şi 
apoi, reţinându-şi cu greu plăcerea fără margini, adăugă: A, da, 
treaba importantă pentru care voiam să te văd e că ultima 
întâlnire a regenţilor a fost amânată. Nu ne mai întâlnim diseară 
la apusul soarelui. 

Toranaga îşi păstră zâmbetul pe chip, dar în sinea sa era 
zguduit. 

— Da? De ce? 

— Seniorul Kiyama e bolnav. Seniorul Sugiyama şi seniorul 
Onoshi au fost de acord cu amânarea. Eu la fel. Câteva zile nu 
contează, nu-i aşa, când e vorba de lucruri atât de importante? 

— Putem să ţinem întâlnirea fără seniorul Kiyama. 

— Noi am fost de acord să n-o ţinem. Ochii lui Ishido erau 
batjocoritori. 

— Cu toţii? 


— Aici sunt cele patru sigilii ale noastre. 

Toranaga clocotea. Orice amânare însemna pentru el o 
primejdie nemăsurată. Putea oare să facă un schimb, mama lui 
Ishido, în schimbul unei adunări imediate? Nu, pentru că ar 
trebui prea mult timp ca poruncile să se ducă încoace şi-ncolo şi 
ar pierde un foarte mare avantaj, fără să aibă nimic în schimb. 

— Când o să se ţină întâlnirea? 

— Înţeleg că seniorul Kiyama ar trebui să simtă bine mâine 
sau poate poimâine. 

— Bun. Am să trimit medicul meu personal să-l vadă. 

— Sunt sigur că are să-ţi fie recunoscător pentru asta. Dar 
medicul lui a interzis orice vizitator. Boala ar putea fi 
molipsitoare, neh? 

— Ce boală? 

— Nu ştiu. Atâta mi s-a spus. 

— Doctorul e barbar? 

— Da. Înţeleg că e cel mai mare doctor al creştinilor. Un 
preot-doctor creştin, pentru un daimyo creştin. Ai noştri nu sunt 
aşa de buni pentru un daimyo atât de... atât de important, 
spuse Ishido cu un surâs batjocoritor. 

îngrijorarea lui Toranaga crescu. Dacă doctorul ar fi fost 
japonez, erau multe lucruri pe care le-ar fi putut face. Dar cu un 
doctor creştin - fără îndoială un preot iezuit - era mai greu. 
Dacă s-ar fi pus împotriva unuia dintre aceştia, sau chiar dacă 
se băga doar în treburile lor, ar fi putut să-i îndepărteze pe toţi 
daimyo creştini, şi nu îsi îngădui să rişte asta. 

Ştia că prietenia lui cu Tsukku-san nu l-ar fi putut ajuta 
împotriva lui Onoshi sau Kiyama. Era în interesul creştinilor să 
fie cât mai uniţi. Curând va trebui să se întâlnească cu ei, cu 
preoţii barbari, să cadă la învoială, să afle preţul sprijinului lor. 
Dacă Ishido îi are, într-adevăr, pe Onoshi şi Kiyama de partea lui 
- şi toți daimyo creştini i-ar urma pe aceştia doi, dacă ei s-ar uni 
- atunci sunt singur, gândi. Atunci nu-mi mai rămâne decât o 
singură cale: "Cer de Purpură". 

— Am să-l vizitez pe seniorul Kiyama poimâine, spuse, 
stabilind un termen. 

— Dar molipsirea? Senior Toranaga, nu mi-aş ierta 
niciodată dacă ţi s-ar întâmpla ceva cât timp te afli aici, în 
Osaka. Eşti oaspetele nostru, în grija mea. Trebuie să stărui să 
nu te duci. 


— Poţi să stai liniştit, senior Ishido, boala molipsitoare ce-o 
să mă răpună pe mine nu s-a născut încă, neh? Ai uitat 
prezicerea ghicitorului? 

Când, în urmă cu şase ani, venise la Taiko solia chineză să 
pună capăt războiului chino-coreano-japonez, printre ei fusese şi 
un astrolog vestit. Acest chinez prezisese multe lucruri care, cu 
timpul, se adeveriseră. La unul dintre ospeţele neînchiputi de 
bogate ale lui Taiko, acesta îi ceruse ghicitorului să prezică 
moartea câtorva dintre sfetnicii lui. Astrologul spusese că 
Toranaga avea să moară de sabie pe la mijlocul vieţii; Ishido, 
faimosul cuceritor al Coreei - sau Pământul Ales, cum îi spuneau 
chinezii acestei ţări - avea să moară în putere, dar bătrân, cu 
picioarele bine înfipte în pământ, fiind cel mai faimos bărbat al 
vremii sale. Taiko însuşi avea să moară în patul lui, de 
bătrâneţe, respectat şi venerat, lăsând un fiu sănătos care să-i 
urmeze. Aceasta îl mulţumise atât de mult pe Taiko, care pe 
atunci încă n-avea copii, încât hotărâse să lase solia să meargă 
în China şi să nu-i ucidă aşa cum plănuise, pentru neobrăzările 
lor de mai înainte. În loc să negocieze pacea, aşa cum se 
aşteptase Taiko, împăratul chinez, prin solii săi, se oferise doar 
"să-l învestească rege al ţării Wa", aşa cum numeau chinezii 
Japonia. Aşa că el îi trimisese acasă vii, şi nu în cutiile micuţe ce 
fuseseră deja pregătite pentru ei, şi pornise iar războiul 
împotriva Coreei şi Chinei. 

— Nu, senior Toranaga, n-am uitat, spuse Ishido 
amintindu-şi foarte bine. Dar boala molipsitoare poate fi 
neplăcută. De ce să nu te simţi bine? Ai putea să iei sifilisul, ca 
fiul tău Noboru, te rog să mă ierţi, sau să ajungi lepros, ca 
seniorul Onoshi. El e încă tânăr, dar suferă. O, da, suferă. 

Pentru moment Toranaga fu descumpănit. El ştia prea bine 
ravagiile pe care le făceau ambele boli. Noboru, fiul lui cel mai 
mare, luase sifilisul chinezesc când avea şaptesprezece ani - 
acum zece ani - şi toate leacurile doctorilor japonezi, chinezi, 
coreeni şi creştini nu izbutiseră să-i uşureze boala, care deja îi 
mâncase faţa, dar n-avea să-l omoare. Dacă o s-ajung 
atotputernic, îşi promise Toranaga, poate că am să izbutesc să 
stăpânesc boala asta. Vine ea într-adevăr de la femei? Cum o 
iau femeile? Cum poate fi vindecată? Bietul Noboru, gândi 
Toranaga. Dacă n-ai fi avut sifilis, tu ai fi fost moştenitorul meu, 
pentru că eşti un soldat strălucit, un administrator mai bun 


decât Sudara şi foarte şiret. Pesemne că ai făcut multe lucruri 
rele într-o viaţă trecută ca să trebuiască să înduri atâtea în asta. 

— Pe bunul zeu Buddha, n-aş dori-o pe nici una dintre ele 
nimănui, spuse. 

— Şi eu zic la fel, spuse Ishido, fiind convins că Toranaga i 
le-ar fi menit lui pe amândouă, dacă i-ar fi stat în putere. Se 
înclină din nou şi plecă. 

Toranaga sparse tăcerea: 

— Ei bine? 

Hiro-matsu spuse: 

— Dacă rămâi sau pleci acum, e totuna - adică o 
nenorocire, pentru că ai fost trădat şi eşti singur, alteţă. Dacă 
rămâi pentru adunare - n-o să fie înainte de o săptămână - 
Ishido are să-şi strângă legiunile în jurul Osakăi şi n-ai să scapi 
niciodată, orice i s-ar întâmpla doamnei Ochiba în Yedo. E 
limpede că Ishido e hotărât să o piardă pe ea, ca să pună mâna 
pe tine. Vezi bine că cineva te-a trădat şi că cei patru regenţi 
vor lua o hotărâre împotriva ta. Patru voturi contra unu în 
Consiliu înseamnă osândirea ta. Dacă pleci, ei tot or să dea 
ordinele pe care le doreşte Ishido. Eşti obligat să te supui 
hotărârii de patru la unu. Ai jurat s-o faci. Nu poţi să-ţi calci 
jurământul de regent. 

— Asa-i. 

Se lăsă tăcerea. 

Hiro-matsu aştepta cu nelinişte crescândă: 

— Ce-ai de gând să faci? 

— Mai întâi am de gând să înot, spuse Toranaga cu o 
uimitoare voie bună. Apoi am să-l văd pe barbar. 


KKK 


Femeia trecea păşind uşor prin grădina din faţa încăperilor 
lui Toranaga, către coliba mică, acoperită cu paie, atât de 
încântător aşezată într-un crâng de arţari. Chimonoul de mătase 
şi obi-ul erau cele mai simple şi totuşi cele mai elegante din câte 
le puteau face cei mai vestiți meşteri din China. Purta părul 
după ultima modă din Kyoto, strâns sus în creştet şi prins cu ace 
lungi, de argint. O umbrelă colorată îi apăra pielea foarte fină. 
Era micuță, doar de cinci picioare înălţime, dar desăvârşit 
proporţionată. În jurul gâtului avea un lănţişor fin de aur şi 


atârnat de el, un mic crucifix din acelaşi metal. 

Kiri aştepta în veranda colibei. Se aşezase greoaie la 
umbră, fesele revărsându-i-se peste pernă şi privea femeia care 
se apropia păşind pe dalele de piatră, atât de meşteşugit 
aşezate printre brazdele de muşchi, încât păreau să fi crescut 
acolo. 

— Eşti mai frumoasă ca oricând, mai tânără ca oricând, 
Toda Mariko-san, spuse Kiri fără pizmă, întorcându-i 
plecăciunea. 

— Aş vrea să fie adevărat, Kiritsubo-san, răspunse Mariko 
zâmbind. Se aşeză în genunchi pe o pernă, aranjându-şi, cu 
mişcări fireşti, poalele chimonoului. 

— E adevărat. Când ne-am întâlnit noi ultima oară? Acum 
doi-trei ani? Nu te-ai schimbat câtuşi de puţin în douăzeci de 
ani. Trebuie să fie aproape douăzeci de ani de când ne-am 
cunoscut. Îţi aminteşti? A fost la o petrecere dată de seniorul 
Goroda. Tu aveai paisprezece ani, erai măritată şi fără 
asemănare. 

— Şi speriată. 

— Nu, nu tu. Nici vorbă de speriată. 

— A fost acum şaisprezece ani, Kiritsubo-san, nu douăzeci. 
Da, îmi amintesc foarte bine. 

Prea bine, gândi mâhnită. A fost ziua când fratele meu mi-a 
spus în taină că el bănuia că veneratul nostru tată hotărâse să 
se răzbune pe seniorul său, dictatorul Goroda, că avea de gând 
să-l asasineze. Pe stăpânul său de drept! 

O, da, Kiri-san, îmi amintesc ziua aceea şi anul acela şi ora 
aceea. A fost începutul tuturor nenorocirilor. N-am recunoscut 
niciodată faţă de nimeni că am ştiut ce-avea să se-ntâmple, 
înainte de a se fi întâmplat. Nu mi- am prevenit niciodată soţul, 
sau pe Hiro-matsu, tatăl lui - amândoi vasali credincioşi ai 
dictatorului - că trădarea fusese pusă la cale de unul dintre cei 
mai mari generali ai lui. Ba mai rău, nu l-am prevenit pe Goroda, 
seniorul meu. Aşa că nu mi-am îndeplinit îndatoririle faţă de 
stăpânul meu, faţă de soţul meu şi faţă de familia lui, care, prin 
căsătorie, este singura mea familie. O, Doamne, iartă-mi 
păcatul, ajută-mă să mă izbăvesc. Am păstrat tăcere ca să-mi 
apăr preaiubitul tată, care întina onoarea a o mie de ani. O, 
Doamne, mântuieşte această păcătoasă de osânda veşnică... 

— Era acum şaisprezece ani, spuse Mariko senină. 


— În anul acela purtam în pântece copilul stăpânului 
Toranaga, spuse Kiri şi gândi: Dacă seniorul Goroda n-ar fi fost 
trădat mişeleşte şi omorât de tatăl tău, stăpânul meu Toranaga 
n-ar fi trebuit niciodată să poarte bătălia de la Nagakude şi eu 
n-aş fi răcit acolo şi nu mi-aş fi pierdut copilul. Poate, îşi zise. 
Sau poate că nu. N-a fost decât karma, karma mea, orice s-a 
întâmplat, neh? O, Mariko-san, spuse fără răutate, asta a fost cu 
atâta vreme în urmă că pare aproape ca-ntr-o altă viaţă. Dar pe 
tine nu te-au atins anii. De ce n-am şi eu chipul tău, părul tău 
frumos şi mersul tău grațios? Kiri râse. Răspunsul e simplu: 
Pentru că mănânc prea mult! 

— Ce contează? Te bucuri de prețuirea seniorului Toranaga, 
neh? Aşa că ţi-e viaţa împlinită. Eşti înţeleaptă, blândă, 
sănătoasă şi fericită în sufletul tău. 

— Ar fi bine să fiu subţire, şi totuşi să pot mânca, şi să mă 
bucur şi de bunăvoința lui, spuse Kiri. Dar tu? Tu nu eşti fericită 
în sufletul tău? 

— Eu nu sunt decât o unealtă pentru stăpânul meu, 
Buntaro, de care să se foloseacă. Dacă stăpânul, soţul meu, e 
fericit, atunci, binenţeles, şi eu sunt fericită. Plăcerea lui e şi 
plăcerea mea. Aşa cum e şi la tine, spuse Mariko. 

— Da. Dar nu la fel. 

Kiri îşi mişca evantaiul, mătasea aurie reflectând soarele 
după-amiezii. Sunt aşa de fericită că nu sunt în locul tău, Mariko, 
cu toată frumuseţea, strălucirea, curajul şi învăţătura ta. Nu! Eu 
n-aş putea îndura să fiu măritată cu bărbatul acela urât, 
nesuferit, trufaş, violent, nici măcar o singură zi, ce să mai 
vorbim de şaptesprezece ani. E atât de diferit de tatăl lui, 
seniorul Hiro-matsu. Da, el e un om minunat. Dar Buntaro? Cum 
de au taţii fii atât de îngrozitori? Aş vrea să am un fiu, o, cât aş 
vrea! Dar tu, Mariko, cum ai îdurat purtările lui atât de urâte toţi 
aceşti ani? Cum ai putut îndura atât? Pare cu neputinţă să nu fi 
lăsat nici o urmă pe faţa ta sau în sufletul tău. 

— Eşti o femeie nemaipomenită, Toda Buntaro Mariko-san. 

— Mulţumesc, Kiritsubo Toshiko-san. O, Kiri-san, mă bucur 
atât de mult că te văd. 

— Şi eu. Ce face fiul tău? 

— Minunat - minunat - minunat. Saruji are cincisprezece 
ani, poţi să-ţi închipui? E înalt şi puternic, exact ca şi tatăl său, 
iar stăpânul Hiro-matsu i-a dăruit lui Saruji o feudă doara lui şi 


el - ştiai c-o să se-nsoare? 

— Nu, cu cine? 

— Ea e nepoata seniorului Kiyama. Stăpânul Toranaga a 
aranjat totul atât de bine. O căsătorie foarte potrivită pentru 
familia noastră. Aş vrea doar ca fata să fie... să fie mai atentă cu 
fiul meu, mai demnă de el. Ştii că ea... Mariko râse, puţin 
ruşinată. Poftim, sunt ca o soacră, cum sunt toate de când e 
lumea. Dar cred c-ai să-mi dai dreptate, ea într-adevăr nu e încă 
pregătită. 

— O să ai timp să faci tu asta. 

— O, nădăjduiesc că da. Sunt norocoasă că n-am o soacră. 
Nu ştiu ce-aş face. 

— Ai încânta-o şi-ai struni-o, aşa cum îţi struneşti toată 
gospodăria, neh? 

— Ei, aş vrea să fie aşa. Mâinile lui Mariko zăceau 
nemişcate în poală. Privea o libelulă care se oprise pentru o 
clipă şi îşi luă apoi zborul. Soţul meu mi-a poruncit să vin aici. 
Seniorul Toranaga doreşte să mă vadă? 

— Da. Vrea să-i slujeşti de tălmaci. 

Mariko era uimită. 

— Cu cine? 

— Cu noul barbar. 

— O! Dar ce-i cu părintele Tsukku-san? E bolnav? 

— Nu. Kiri se juca cu evantaiul. Cred că nu ne rămâne decât 
să ne mirăm de ce stăpânul Toranaga te vrea pe tine aici şi nu 
pe preot, ca la prima întâlnire. De ce trebuie, Mariko-san, ca noi 
să ne îngrijim de toţi banii, să plătim toate cheltuielile, să 
instruim servitorii, să cumpărăm toată hrana şi toate bunurile 
din gospodărie - şi de cele mai multe ori chiar şi haine pentru 
stăpânii noştri - când ei nu ne spun, de fapt, nimic, nu? 

— Poate că pentru asta avem intuiţia. 

— Pesemne că da. Privirea lui Kiri era cumpănită şi 
prietenoasă. Dar aş înclina să cred că asta are să fie o treabă 
foarte secretă. Aşa că tu ai să juri pe Dumnezeul tău creştin că 
n-ai să spui absolut nimic despre această întâlnire. Nimănui. 

Ziua păru să-si piardă culoare. 

— Bineînţeles, spuse Mariko stânjenită 

Înţelegea foarte limpede că Kiri vroia să spună că nu 
trebuia să zică nimic soţului ei, sau tatălui acestuia, sau 
confesorului ei. Cum soţul îi poruncise să vină aici, desigur la 


cererea seniorului Toranaga, datoria faţă de suveranul ei, 
Toranaga, stătea mai presus de datoria faţă de soţul ei. Dar faţă 
de confesor? Putea ea să nu-i spună acestuia nimic? şi de ce era 
ea tălmaciul şi nu părintele Tsukku-san? Înţelese că, din nou, 
împotriva voinţei ei, era amestecată în acea intrigă politică 
care-i amărâse viaţa, şi dori încă o dată ca familia ei să nu fi fost 
veche şi Fujimoto, iar ea să nu se fi născut cu darul acesta, 
care-i îngăduise să înveţe limbi aproape de neînțeles - 
portugheza şi latina - sau să nu se fi născut deloc. Dar atunci, 
gândi, nu mi-aş fi văzut niciodată fiul, n-aş fi aflat despre Copilul 
lisus sau Adevărul Său, sau despre viaţa veşnică. 

Asta-i karma ta, Mariko, îşi spuse tristă, doar karma. 

— Foarte bine, Kiri-san. Apoi adăugă cuprinsă de presimţiri 
negre: Jur pe Dumnezeul meu că n-am să dezvălui nimic din 
cele spuse azi aici sau oricând şi am să tălmăcesc pentru 
suveranul meu. 

— Şi îmi închipui că ar trebui să nu ţii seama de unele din 
simţămintele tale şi să tălmăceşti exact ce se spune. Acest nou 
barbar e ciudat şi spune lucruri ciudate. Sunt sigură că stăpânul 
meu te-a ales pe tine, din toţi ceilalţi, pentru anume pricini. 

— Aparţin seniorului Toranaga, care face cu mine ceea ce 
doreşte. Nu trebuie să se teamă niciodată de credinţa mea. 

— N-a fost niciodată pusă la îndoială, doamnă. N-am avut 
nici un gând rău. 

Incepu o ploaie de primăvară şi presără cu stropi petalele, 
muşchiul şi frunzele. Trecu repede, lăsând şi mai multă 
frumuseţe în urmă. 

— Ţi-aş cere o favoare, Mariko-san. Te rog, ai putea să-ţi 
pui crucifixul sub chimonou? 

Degetele lui Mariko ţâşniră protectoare spre el. 

— De ce? Seniorul Toranaga nu s-a împotrivit niciodată 
creştinării mele, nici stăpânul Hiro-matsu, capul clanului meu! 
Soţul meu mi-a... soţul meu îmi îngăduie să-l păstrez şi să-l port. 

— Da. Dar crucifixurile îl scot din minţi pe acest barbar şi 
stăpânul meu, Toranaga, nu-l vrea ieşit din minţi, îl vrea liniştit. 


KKK 


Blackthorne nu văzuse niciodată o persoană atât de micuță. 
— Konnichi wa, spuse. Konnichi, Toranaga-sama. Se înclină, 


ca un curtean, dădu din cap spre băiatul care îl privea cu ochii 
mari, îngenunchiat lângă Toranaga, şi spre femeia grasă, care 
stătea în spatele lui. Se aflau cu toţii în veranda ce înconjura 
coliba cea mică. Avea o singură încăpere pe potrivă de mică cu 
paravane rustice, cu bârne cioplite şi acoperiş de paie şi o 
bucătărie în spate. Era aşezată pe piloni de lemn, înălțându-se 
cam la un picior deasupra unui covor de nisip alb, imaculat. Era 
o casă pentru ceremonialul cha-no-yu, construită cu mari 
cheltuieli, cu materiale rare, anume pentru acest scop, deşi 
uneori, pentru că aceste case erau izolate, în luminişuri de 
pădure, erau folosite pentru întâlniri şi convorbiri tainice. 

Blackthorne îşi strânse chimonoul în jurul său şi se aşeză pe 
o pernă ce fusese pusă jos, pe nisip, în faţa lor. 

— Gomen nasai, Toranaga-sama, nihon go ga 
hana-semasen. Tsuyuku go imasu ka? 

— Sunt tălmaciul domniei-tale, senhor, spuse imediat 
Mariko, într-o portugheză aproape fără cusur. Dar vorbeşti 
japoneza? 

— Nu, senhorita, doar câteva cuvinte sau expresii, răspunse 
Blackthorne luat prin surprindere. 

E| se aşteptase ca părintele Alvito să traducă, iar Toranaga 
să fie însoţit de samurai şi poate de Yabu. Dar nu era nici un 
samurai prin apropiere, deşi mulţi încercuiau grădina. 

— Stăpânul meu, Toranaga, vrea să ştie de unde... mai 
întâi, poate, ar trebui să vă-ntreb dacă preferaţi să vorbim în 
latină? 

— Cum doriţi, senhorita. 

Ca orice om instruit, Blackthorne ştia să scrie, să citească şi 
să vorbească în latină, pentru că latina era singura limbă de 
studiu în întreaga lume civilizată. 

Cine e femeia asta? De unde a învăţat o portugheză atât de 
bună? Şi latina! Unde altundeva decât la iezuiţi, gândi. Intr-una 
din şcolile lor. O, ei sunt atât de deştepţi! Primul lucru pe care îl 
fac e să ridice o şcoală. 

Nu erau decât şaptezeci de ani de când Ignatius Loyola 
înființase Ordinul lui Isus şi acum şcolile lor, cele mai bune din 
întreaga creştinătate, erau răspândite în întreaga lume şi 
influenţa lor ridicase sau doborâse regi. Papa pleca urechea la 
spusele lor. Opriseră valul Reformei şi recâştiga teritorii imense 
pentru biserica lor. 


— Atunci o să vorbim în portugheză, spuse ea. Stăpânul 
meu doreşte să ştie de unde ai învăţat "cele câteva cuvinte şi 
expresii" în limba noastră? 

— În închisoare era un călugăr, senhorita, un călugăr 
franciscan şi el m-a învăţat. Lucruri ca mâncare, prieten, baie, 
pleacă, vino, adevărat, fals, aici, acolo, eu, tu, te rog, 
mulțumesc, vreau, nu vreau, prizonier, da, nu şi aşa mai 
departe. E doar un început, din păcate. Aţi vrea să-i spuneţi 
seniorului Toranaga că acum sunt mai bine pregătit să răspund 
întrebărilor sale, să-i fiu de folos şi sfnt mai mult decât bucuros 
că am ieşit din închisoare. Şi pentru asta îi mulţumesc. 

Blackthorne o privi răsucindu-se şi tălmăcindu-i lui 
Toranaga. Ştia că va trebui să vorbească simplu, de preferat în 
fraze scurte şi să fie atent, pentru că, spre deosebire de preot, 
care tălmăcea în acelaşi timp, această femeie aştepta până ce 
el termina, apoi dădea un rezumat sau o versiune a ceea ce se 
spusese - obişnuita problemă a tuturor tălmacilor, cu excepţia 
celor foarte buni, deşi, cum făcea iezuitul, chiar şi ei lăsau, cu 
sau fără voie, ca propriile lor personalităţi să influenţeze cele 
traduse. Baia, masajul, mâncarea şi cele două ore de somn îl 
refăcuseră mult. Slugile de la baie, toate femei bine clădite şi 
puternice, îl frecaseră cu piatra şi-i săpuniseră părul, 
împletindu-i-l într-o coadă îngrijită, iar bărbierul îi potrivise 
barba. | se dăduse o fâşie de pânză pentru pus în jurul 
şoldurilor, chimonou, brâu, şosete-tabi, toate curate şi saboţi în 
curele. Aşternuturile pe care dormise fuseseră deosebit de 
curate, ca de altfel şi camera. Totul păruse un vis şi, trezindu-se 
din somnul fără vise, se întrebase, pentru o clipă, care era visul: 
acesta sau închisoarea. 

Aşteptase nerăbdător, sperând că va fi dus iarăşi la 
Toranaga, plănuind ce să spună şi ce să dezvăluie, cum să-l 
întreacă în şiretenie pe părintele Alvito şi cum să-l domine. Pe el 
şi pe Toranaga. Pentru că era încredinţat, după cele spuse de 
fratele Domingo despre politica şi negoţul portughezilor şi 
japonezilor, că acum putea să-l ajute pe Toranaga, care, în 
schimb, putea să-i dea cu uşurinţă bogăţiile pe care le căuta 

Şi acum, fără nici un preot cu care să lupte, se simţea şi 
mai plin de încredere. Am nevoie doar de puţin noroc şi răbdare. 

Toranaga asculta concentrat tălmaciul ca o păpuşă. 

Blackthorne gândea: aş putea s-o ridic cu o singură mână 


şi, dacă i-aş cuprinde mijlocul cu palmele, degetele mi s-ar 
atinge. Ce vârstă să aibă, oare? E desăvârşită! Măritată? Nici o 
verighetă. A, asta-i interesant. Nu poartă bijuterii de nici un fel. 
Afară doar de acele de argint din păr. Şi nici cealaltă femeie, cea 
grasă. 

Îşi sctoci memoria. Nici celelalte două femei din sat nu 
avuseseră vreo bijuterie şi nu văzuse nici una la nimeni din casa 
lui Mura. De ce? 

Şi cine e femeia grasă? Nevasta lui Toranaga? Sau dădaca 
băiatului? O fi flăcăul fiul lui Toranaga? Sau nepotul, poate? 
Fratele Domingo spusese că japonezii au o singură soţie, dar 
legea le îngăduie să ţină în casă oricâte concubine - ţiitoare - 
vor. 

să fie tălmaciul concubina lui Toranaga? 

Cum o fi să ai astfel de femeie în pat? Mi-ar fi teamă să n-o 
zdrobesc. Nu, nu cred. Sunt şi în Anglia femei aproape tot atât 
de firave. Dar nu ca ea. 

Băiatul era mărunt, ţeapăn, cu ochi rotunzi, iar părul negru 
îi era strâns într-o coadă scurtă, fără să fie ras în creştet. 
Curiozitatea lui părea memăsurată. 

Fără să se gândească, Blackthorne îi făcu cu ochiul. Băiatul 
tresări, apoi râse, o întrerupse pe Mariko, îl arătă cu degetul şi 
vorbi. Toţi îl ascultară îngăduitori şi nimeni nu încercă să-l 
oprească. Când termină, Toranaga vorbi scurt către 
Blackthorne. 

— Seniorul Toranaga întreabă de ce ai făcut asta, senhor? 

— O, doar ca să-l fac să râdă pe flăcău. E un copil ca toţi 
copiii şi copiii din ţara mea de obicei râd dacă le fac aşa. Fiul 
meu trebuie să aibă anii lui acum. Fiul meu are şapte ani. 

— Mogştenitorul are şapte, spuse Mariko după o pauză, apoi 
tălmăci ce spuse el. 

— Moştenitor? Asta înseamnă că băiatul e unicul fiu al 
seniorului Toranaga? întrebă Blackthorne. 

— Seniorul Toranaga mi-a poruncit să spun că, pentru 
moment, trebuie, te rog, să răspunzi doar la întrebări. Apoi 
adăugă: Sunt sigură, căpitane-pilot Blackthorne, că, dacă ai 
răbdare, ţi se va oferi prilejul să întrebi orice doreşti, mai târziu. 

— Foarte bine. 

— Pentru că numele dumitale, senhor, e foarte greu de 
pronunţat, limba noastră neavând sunetele necesare, pot să 


folosesc - pentru seniorul Toranaga - numele japonez, 
Anjin-san? 

— Desigur. 

Blackthorne voia s-o întrebe numele ei, dar îşi aminti ce-i 
spusese şi-şi impuse încă o dată că trebuie să aibă răbdare. 

— Mulţumesc. Stăpânul meu întreabă, mai ai alţi copii? 

— O fiică. S-a născut chiar înainte de a pleca eu de acasă, 
din Anglia. Aşa că ea are acum aproape doi ani. 

— Ai o soţie sau mai multe? 

— Una. Aşa e obiceiul la noi. La fel ca la portughezi şi 
spanioli. Noi nu avem concubine - concubine oficiale. 

— Aceasta e prima dumitale soţie, senhor? 

— Da. 

— Te rog, ce vârstă ai? 

— Treizeci şi şase. 

— Unde locuieşti, în Anglia? 

— În marginea Chathamului. E un port mic, lângă Londra. 

— Londra este principalul vostru oraş? 

— Da. 

— El întreabă, ce limbi vorbiţi? 

— Engleza, portugheza, spaniola, olandeza şi, bineînţeles, 
latina. 

— Ce e "olandeza"? 

— E o limbă vorbită în Europa, în Olanda. E foarte 
asemănătoare cu germana. 

Ea se încruntă. 

— Olandeza e o limbă păgână? La fel şi germana? 

— Amândouă sunt ţări necatolice, răspunse el cu grijă. 

— lartă-mă, nu e acelaşi lucru cu păgân? 

— Nu, senhorita. Creştinismul e împărţit în două religii 
foarte deosebite: catolică şi protestantă. Sunt două variante ale 
creştinismului. Secta din Japonia e catolică. In momentul de faţă 
cele două religii se duşmănesc. Observă uimirea ei şi 
nemulţumirea crescândă a lui Toranaga, pentru că fusese lăsat 
în afara conversaţiei. Fii atent, îşi spuse. Ea cu siguranţă e 
catolică. Treci la lucruri concrete. Şi fii cât mai simplu. 

— Poate că seniorul Toranaga nu doreşte să vorbim despre 
religie, senhorita, mai ales că lucrul acesta a fost în parte 
lămurit la prima noastră întâlnire. 

— Eşti creştin-protestant? 


— Da. 

— Şi creştinii catolici îţi sunt duşmani? 

— Cei mai mulţi m-ar considera eretic şi duşmanul lor, da. 

Ea şovăi, se întoarse spre Toranaga şi vorbi îndelung. 

Erau multe străji de jur împrejurul grădinii. Toate erau 
destul de departe şi toate în uniforme maro. Apoi Blackthorne 
observă zece în uniforme gri, aşezate într-un grup ordonat la 
umbră, toţi cu ochii asupra băiatului. Ce să-nsemne asta? se 
întrebă. 

Toranaga îi puse o mulţime de întrebări lui Mariko, apoi i se 
adresă direct lui Blackthorne. 

— Stăpânul meu doreşte să ştie despre dumneata şi familia 
dumitale, începu Mariko. Despre ţara dumitale, despre regina ei 
şi ocârmuirea dinainte, datini, obiceiuri şi istorie. La fel şi despre 
toate celelalte ţări, în mod deosebit, Portugalia şi Spania. Totul 
despre lumea în care trăieşti. Despre navele voastre, arme, 
hrană, negoţ. Despre luptele şi războaiele voastre şi cum se 
conduce o navă şi cum ai condus dumneata nava şi ce s-a 
întâmplat în această călătorie. Vrea să înţeleagă... iartă-mă, de 
ce râzi? 

— Doar pentru că asta pare să fie chiar despre tot ceea ce 
ştiu, senhorita. 

— Asta e exact ceea ce doreşte stăpânul meu. "Exact" e 
cuvântul corect? 

— Da, senhorita. Pot să te felicit pentru portugheza fără 
cusur? 

Evantaiul ei flutură uşor. 

— Mulţumesc, senhor. Da, stăpânul meu ar vrea să afle 
adevărul despre toate, care e realitatea şi care ar fi părerea 
domniei-tale. 

— Aş fi bucuros să-i spun. Ne-ar lua însă ceva timp. 

— Stăpânul meu are tot timpul, spune el. 

Blackthorne privi spre Toranaga. 

— Wakarimasu. 

— Te rog să mă ierţi, senhor, stăpânul meu îmi porunceşte 
să-ţi spun că accentul domniei-tale e puţin greşit. Mariko îi arătă 
cum să spună, iar el repetă şi-i mulţumi. Eu sunt senhora Mariko 
Buntaro, nu senhorita. 

— Da, senhora. Blackthorne aruncă o privire spre Toranaga. 
De unde ar dori să încep? 


Ea-l întrebă. Un zâmbet scurt străbătu chipul dur al lui 
Toranaga. 

— Domnia-sa zice, cu începutul. 

Blackthorne ştia că asta era o altă încercare. Cu ce să 
înceapă, din nesfârşitele posibilităţi? Cui să i se adreseze? Lui 
Toranaga, băiatului, sau femeii? Desigur, dacă ar fi fost de faţă 
numai bărbaţi, lui Toranaga. Dar acum? De ce se aflau acolo 
femeile şi băiatul? Asta trebuie să aibă un sens. 

Hotări să-şi fixeze privirile asupra femeilor şi băiatului. 

— În timpurile străvechi, ţara mea era ocârmuită de un 
mare rege, care avea o sabie vrăjită, numită Excalibur, iar 
regina lui era cea mai frumoasă femeie din ţară. Sfetnicul lui cel 
mai de încredere era un vrăjitor, Merlin, iar numele regelui era 
Arthur, începu el cu multă siguranţă legenda pe care tatăl lui o 
istorisea atât de bine în îndepărtata lui tinereţe. Capitala regelui 
Arthur se numea Camelot şi erau vremuri fericite, fără războaie 
şi cu recolte bogate şi... Brusc îşi dădu seama de enormitatea 
greşelii lui. Miezul poveştii era despre Guenievra şi Lancelot, o 
regină adulteră şi un vasal necredincios, despre Mordred, fiul 
nelegitim al lui Arthur, care porneşte mişeleşte la război 
împotriva tatălui său şi despre un tată care îl omoară pe acest 
fiu în luptă, ca să fie la rândul lui rănit mortal de acesta. O, 
lisuse Cristoase, cum am putut să fiu atât de nerod! Nue 
Toranaga exact ca un mare rege? Nu sunt astea doamnele lui? 
Nu e ăsta fiul lui? 

— Nu te simţi bine, senhori 

— Nu... nu, iertaţi-mă, a fost doar... 

— Spuneai, senhor, despre acest rege şi recolta bună. 

— Da... Ca-n mai toate ţările, trecutul nostru e-nvăluit în 
mituri şi legende, cele mai multe dintre acestea lipsite de 
importanţă, spuse încurcat, încercând să câştige timp. 

Ea se uită la el uimită. Ochii lui Toranaga se făcură şi mai 
sfredelitori iar băiatul căscă. 

— Ce spuneai, senhor? 

— Eu... ei bine... Apoi avu o străfulgerare de inspiraţie. 
Poate că cel mai bun lucru pe care l-aş putea face, senhora, ar fi 
să desenez o hartă a lumii, aşa cum o ştim noi, spuse grăbit. Aţi 
dori s-o fac? 

Ea tălmăci şi el văzu o sclipire de interes din partea lui 
Toranaga, nimic pe faţa băiatului şi a femeilor. Cum să-i atrag şi 


pe ei? 

— Stăpânul meu spune da. Voi trimite după hârtie... 

— Mulţumesc. Dar pentru moment, mă descurc cu asta. Mai 
târziu, dacă o să-mi daţi scule de scris, vă pot desena una mai 
exactă. _ 

Blackthorne se sculă de pe pernă şi îngenunche. incepu să 
deseneze cu degetul o hartă sumară pe nisip, cu susul în jos, ca 
ei să poată vedea mai bine. 

— Pământul e rotund, ca o portocală, dar harta aceasta e 
precum coaja ei, tăiată în ovale de la nord la sud, întinsă drept 
şi lăţită puţin la capătul de jos şi sus. Un olandez numit Mercator 
a născocit acum douăzeci de ani acest fel de a înfăţişa 
Pământul. A fost prima hartă exactă a lumii. Putem chiar să 
navigam cu ea - sau cu globurile lui. Schiţă repede continentele. 
Acesta este nordul şi acesta este sudul, est şi vest. Japonia e 
aici, ţara mea e la celălalt capăt al lumii, acolo. Toată partea 
aceasta e necunoscută şi neexplorată... Mâna lui înlătură totul 
din America de Nord, la nord de linia ce unea Mexicul cu Terra 
Nova, totul din America de Sud, afară de Peru şi o fâşie îngustă 
de coastă, în jurul continentului, apoi totul la nord şi est de 
Norvegia, totul la răsărit de Moscova, toată Asia, tot interiorul 
Africii, totul la sud de Java şi capătul Americii de Sud. 
Cunoaştem zonele de coastă, dar în rest mai nimic. Interiorul 
Africii, Americilor şi Asiei e aproape un mister. Se opri să-i dea ei 
timp să-l ajungă. 

Ea tălmăcea acum cu mai multă uşurinţă şi el simţi cum 
interesul lor creştea. Băiatul se mişcă şi veni ceva mai aproape. 

— Moştenitorul doreşte să ştie unde ne aflăm noi pe hartă. 

— Aici. Aici cred că e Kitaiul - China. Nu ştiu cât de departe 
ne aflăm noi de coastă. Mie mi-au trebuit doi ani ca să navighez 
de aici, aici. 

Toranaga şi femeia grasă îşi întinseră gâturile să vadă mai 
bine. 

— Mogştenitorul întreabă de ce împărăţia noastră e aşa de 
mică pe harta domniei-tale. 

— E micşorată la scară, senhora. Pe continentul acesta, de 
la Terra Nova, aici, până în Mexic, aici, sunt aproape o mie de 
leghe a câte trei mile. De aici până la Yedo sunt aproape o sută 
de leghe. 

Urmă o pauză, după care vorbiră între ei. 


— Seniorul Toranaga doreşte să-i arăţi pe hartă cum ai 
venit în Japonia. 

— Pe acest drum. Acesta este Pasul - sau Strâmtoarea - 
Magellan, aici, în josul Americii de Sud. Se numeşte aşa după 
navigatorul portughez care l-a descoperit, acum optzeci de ani. 
De atunci portughezii şi spaniolii au ţinut drumul secret, 
folosindu-l numai ei. Noi am fost primii străini în Strâmtoare. Eu 
am avut una dintre cărţile lor pilot secrete, un fel de hartă, dar 
chiar şi aşa, a trebuit totuşi să aştept şase luni ca să trec prin ea 
din cauza vânturilor potrivnice. 

Ea tălmăci ce spusese el. Toranaga îşi ridică neîncrezător 
privirile. 

— Stăpânul meu zice că te înşeli. Toţi bar... toţi portughezii 
vin din sud. Acesta e drumul lor, singurul drum. 

— Da. E-adevărat că portughezii preferă drumul acela - 
Capul Bunei Speranţe îl numim noi - pentru că au zeci de forturi 
de-a lungul coastelor acestora - Africa, India şi Insulele 
Mirodeniilor - unde să se aprovizioneze şi unde să ierneze. ŞI 
galioanele, navele lor de război, patrulează şi nu îngăduie 
străinilor aceste căi de navigaţie. Totuşi, spaniolii folosesc 
Strâmtoarea Magellan ca să ajungă în coloniile lor americane din 
Pacific şi în Filipine, sau traversează pe aici, prin istmul îngust 
Panama, mergând pe uscat, ca să scurteze drumul cu luni 
întregi. Pentru noi a fost mai sigur să navigăm prin Strâmtoarea 
Magellan, altfel ar fi trebuit să trecem de-a lungul întregului şir 
de forturi portugheze duşmane. Vă rog, spuneţi-i seniorului 
Toranaga că ştiu acum poziţia multora dintre ele. Pentru că veni 
vorba, mai toate au în slujba lor trupe japoneze, adăugă mai 
apăsat. Călugărul care mi-a spus toate astea, în închisoare, era 
spaniol şi duşmanul tuturor portughezilor şi iezuiţilor. 

Blackthorne observă o reacţie imediată pe faţa ei şi, când 
traduse, şi pe faţa lui Toranaga. Lasă-i timp şi vorbeşte cât mai 
simplu, îşi zise. 

— Trupe japoneze? Vrei să spui samurai? 

— Cred că ronini ar fi mai potrivit. 

— Ai zis o hartă "secretă". Stăpânul meu doreşte să ştie 
cum ai obținut-o. 

— Un bărbat numit Pieter Suyderhof, din Olanda, a fost 
secretarul particular al primatului de Goa - acesta este titlul 
preotului catolic cel mai mare în rang, iar Goa este capitala 


Indiei Portugheze. Ştiţi, bineînţeles, că portughezii încearcă să 
pună stăpânire pe continent prin forţă. Ca secretar particular al 
acestui arhiepiscop, care pe atunci era şi vicerege portughez, îi 
treceau prin mână tot felul de documente. După mulţi ani, ela 
obţinut unele dintre cărţile lor pilot - hărţi - şi le-a copiat. 
Acestea au dezvăluit tainele drumului prin Strâmtoarea 
Magellan şi, de asemeni, cum să ocoleşti Capul Bunei Speranţe 
şi bancurile de nisip şi recifurile din Goa până-n Japonia, prin 
Macao. Rutterul meu a fost cel al lui Magellan. Se găsea printre 
hârtiile mele de pe navă, ce s-au pierdut. Sunt ca aerul pentru 
mine şi ar putea să fie de mare preţ pentru seniorul Toranaga. 

— Stăpânul meu spune că a trimis porunci să fie căutate. 
Continuă, te rog. 

— Când Suyderhof s-a întors în Olanada, le-a vândut 
Companiei Negustorilor Indiei de Est, care avea monopolul 
negoţului cu Orientul îndepărtat. 

Ea-l privea cu răceală. 

— Acest bărbat a fost o iscoadă plătită? 

— A fost plătit pentru hărţile lui, da. Acesta e obiceiul lor, 
aşa răsplătesc ei un om. Nu cu un titlu sau cu pământ, numai cu 
bani. Olanda e republică. Bineînţeles, senhora, ţara mea şi aliata 
noastră, Olanda, sunt în război cu Spania şi Portugalia şi asta de 
ani. Veţi înţelege, senhora, că, în război, e important să afli 
tainele duşmanilor. 

Mariko se întoarse şi vorbi îndelung. 

— Stăpânul întreabă de ce acest arhiepiscop a luat în slujba 
sa un duşman? 

— Pieter Suyderhof spune că acest arhiepiscop, care era 
iezuit, era interesat doar de negoţ. Suyderhof le-a dublat 
veniturile, aşa că au fost foarte binevoitori cu el. Era un 
negustor extrem de deştept - olandezii, de obicei, sunt mai buni 
la astfel de lucruri decât portughezii - aşa că scrisorile lui de 
recomandare n-au fost controlate prea atent. De asemenea, 
mulţi bărbaţi cu ochi albaştri şi păr blond, germani sau alţi 
europeni, sunt catolici. Blackthorne aşteptă până ce toate 
acestea fură tălmăcite, apoi adăugă cu grijă: El a fost căpetenia 
iscoadelor din Asia, pentru Olanda, un soldat al ţării sale, şi a 
pus câţiva dintre oamenii săi pe navele portugheze. Vă rog, 
spuneţi-i seniorului Toranaga că, fără negoţul japonez, India 
Portugheză n-ar putea trăi multă vreme. 


Toranaga îşi ţinu ochii aţintiţi pe hartă tot timpul cât vorbi 
Mariko. Nu se vedea nici o reacţie pe chipul lui la tot ce spusese 
ea. Blackthorne se întrebă dacă tălmăcise totul. 

— Stăpânul meu ar dori o hartă amănunţită a lumii, pe 
hârtie, cât de curând, cu toate bazele portugheze însemnate şi 
numărul roninilor de la fiecare. Domnia-sa zice să continui, te 
rog. 

Blackthorne ştia că făcuse un pas uriaş mai departe. Dar 
băiatul căscă, aşa că hotărî să schimbe drumul, deşi ducea la 
acelaşi port. 

— Lumea noastră nu e totdeauna ceea ce pare. De pildă, la 
sud de linia asta, pe care noi o numim ecuator, anotimpurile 
sunt pe dos. Când la noi e vară, la ei e iarnă; când la noi e vară, 
ei îngheaţă. 

— De ce e aşa? 

— Nu ştiu, dar e adevărat. Drumul către Japonia e 
printr-una dintre aceste două strâmtori din sud. Noi, englezii, 
încercăm să aflăm un drum de nord, fie prin nord-est, peste 
Siberii, fie prin nord-vest, peste Americi. Eu am fost la nord până 
aici. Acolo tot pământul e o întindere nesfârşită de gheaţă şi 
zăpadă şi e aşa de frig mai tot timpul anului că, dacă nu porţi 
mănuşi de blană, degetele îţi îngheaţă într-o clipă. Oamenii care 
locuiesc acolo se numesc laponi. Hainele lor sunt făcute din piei 
neargăsite de animale. Bărbaţii vânează şi femeile fac toată 
munca. Una din îndeletnicirile femeilor e să facă hainele. Pentru 
asta ele trebuie, mai tot timpul, să mestece pieile, ca să le facă 
mai moi, să le poată coase. 

Mariko râse din toată inima. 

Blackthorne îi zâmbi, simțindu-se mai încrezător în puterile 
sale acum. 

— E adevărat, senhora: E honto. 

— Sorewa honto desu ka? întrebă Toranaga nerăbdător. Ce 
e adevărat? 

Printre hohote de râs, ea-i povesti despre ce era vorba. 
Începură şi ei să râdă. 

— Am trăit printre ei aproape un an. Am fost prinşi între 
gheţuri şi a trebuit să aşteptăm dezgheţul. Se hrănesc cu peşte, 
foci, uneori urşi polari şi balene pe care le mănâncă crude. 
Mâncarea cea mai grozavă la ei este untura crudă de balenă. 

— O, lasă, Anjin-san! 


— E adevărat. Şi ei locuiesc în case mici, rotunde, făcute în 
întregime numai din zăpadă şi nu fac baie niciodată. 

— Cum, niciodată? izbucni ea. 

El clătină din cap şi hotărî să nu-i spună că în Anglia se 
făcea rar baie, chiar mai rar decât în Spania şi Portugalia, care 
erau ţări calde. 

Ea traduse. Toranaga clătină neîncrezător din cap. 

— Stăpânul meu spune că asta e prea de tot. Nimeni nu 
poate trăi fără baie. Chiar şi oamenii necivilizaţi. 

— Asta e adevărul, honto, spuse el calm şi ridică mâna. Jur 
pe lisus din Nazareth şi pe sufletul meu, jur că e adevărul. 

Ea-l privi în tăcere. 

— Totul? 

— Da. Seniorul Toranaga a dorit adevărul. De ce-aş minţi? 
Viaţa mea e în mâinile sale. E uşor de dovedit adevărul - nu, ca 
să fiu cinstit, ar fi greu de dovedit ce-am spus - artrebui să 
mergeţi acolo şi să vedeţi cu ochii voştri. Sigur că portughezii şi 
spaniolii, care sunt duşmanii mei, n-or să mă susţină. Dar 
seniorul Toranaga a cerut adevărul. Poate să mă creadă că i-l 
spun. 

Mariko se gândi o clipă. Apoi tălmăci cu conştiinciozitate ce 
spusese el. 

— Seniorul Toranaga spune că e de necrezut că o fiinţă 
omenească ar putea trăi fără să facă baie. 

— Da. Dar acelea sunt ţinuturi reci. Obiceiurile lor sunt 
diferite de ale voastre şi de ale mele. De pildă, în ţara mea, 
toată lumea crede că băile sunt primejdioase pentru sănătate. 
Bunica mea, Bunicuţa Jacoba, spunea: "O baie când te naşti şi 
alta când îţi dai duhul sunt deajuns ca să treci prin Porţile 
Raiului." 

— Asta-i greu de crezut. 

— Unele dintre obiceiurile voastre sunt foarte greu de 
crezut. Dar e adevărat că, în scurtul răstimp de când mă aflu la 
voi, am făcut mai multe băi decât în toţi anii dinainte. Recunosc 
deschis că mă simt mai bine după. Zâmbi larg. Nu mai cred că 
băile sunt dăunătoare. Deci am câştigat ceva venind aici, nu? 

După o pauză, Mariko încuviinţă şi tălmăci cele spuse. 

Kiri zise: 

— El e uluitor... uluitor, neh? 

— Care e părerea ta despre el, Mariko-san? întrebă 


Toranaga. 

— Sunt sigură că spune adevărul sau crede că-l spune. Pare 
limpede că ar putea avea, poate, mare preţ pentru 
domnia-voastră, stăpâne. Noi ştim atât de puţine despre lumea 
din afară. Are asta importanţă pentru domnia-voastră? Nu ştiu. 
Dar e aproape ca şi cum ar fi coborât din stele sau ar fi ieşit din 
adâncurile mării. Dacă el e duşmanul portughezilor şi spaniolilor, 
atunci lămuririle lui, dacă te poţi încrede în ele, ar putea fi, 
poate, de nepreţuit pentru interesele domniei-voastre, neh? 

— Şi eu cred la fel, spuse Kiri. 

— Tu ce crezi, Yaemon-sama? 

— Eu, unchiule? O, cred că el e urât şi nu-mi place părul lui 
auriu şi nici ochii lui de pisică, şi n-arată deloc ca o fiinţă 
omenească, răspunse pe nerăsuflate. Sunt bucuros că nu m-am 
născut barbar ca el, ci samurai ca tatăl meu; putem merge să 
mai înotăm, te rog? 

— Mâine, Yaemon, spuse Toranaga nemulţumit că nu putea 
vorbi direct cu pilotul. 

În timp ce vorbeau între ei, Blackthorne hotărî că acum se 
ivise prilejul. Apoi Mariko se întoarse din nou spre el. 

— Stăpânul meu te întreabă de ce ai fost în nord? 

— Eram pilot pe o navă. Noi încercăm să găsim o cale de 
trecere prin nord-est, senhora. Multe din lucrurile pe care vi le 
pot spune au să vă pară caraghioase, ştiu, începu el. De pildă, 
acum şaptezeci de ani, regii Spaniei şi Portugaliei au semnat un 
tratat solemn, prin care îşi împărțeau între ei stăpânirea Lumii 
Noi, lumea nedescoperită încă. Cum ţara voastră cade în 
jumătatea portugheză, după lege, ea aparţine Portugaliei - 
seniorul Toranaga, domnia-ta, toţi, acest castel şi tot ce e în el, 
au fost date Portugaliei. 

— O, te rog, Anjin-san. lartă-mă, asta e o aiureală! 

— Sunt de acord că trufia lor e de necrezut. Dar e adevărat. 

Imediat ea începu să tălmăcească şi Toranaga râse 
batjocoritor. 

— Stăpânul Toranaga spune că şi el ar putea tot atât de 
bine să împartă cerurile între domnia-sa şi împăratul Chinei, 
neh? 

— Te rog, spune-i seniorului Toranaga că-mi pare rău, dar 
asta nu-i acelaşi lucru, spuse Blackthorne, ştiind că se află în 
ape tulburi. Aceastea sunt scrise în documente legale, care dau 


dreptul fiecărui rege să ia pentru sine orice pământ necatolic, 
descoperit de supuşii lui, să înlăture ocârmuirea existentă şi s-o 
înlocuiască cu una catolică. Degetul său trasă pe hartă o linie de 
la nord la sud, care împărțea în două Brazilia. Tot ce este la est 
de această linie aparţine Portugaliei, tot ce e la vest, Spaniei. 
Pedro Cabral a descoperit Brazilia în 1500, aşa că acum 
Portugalia stăpâneşte Brazilia, a nimicit cultura băştinaşă şi i-au 
ucis pe conducătorii legiuiţi şi s-a îmbogăţit cu aurul şi argintul 
luat din mine sau jefuit din temple. Tot restul Americilor 
descoperit până acum e stăpânit de spanioli - Mexic, Peru, 
aproape tot acest continent de sud. Au şters de pe faţa 
pământului triburile incaşe, le-au distrus cultura şi au înrobit 
sute de mii de oameni. Conchistadorii au arme moderne, 
băştinaşii nimic. Cu conchistadorii vin şi popii. Curând câţiva 
prinți sunt convertiți şi încep să fie folosite neînțelegerile dintre 
ei. Apoi prinții sunt aţâţaţi unul împotriva celuilalt şi regatul e 
înghiţit cât ai bate din palme. Acum Spania e cea mai bogată 
ţară din lumea noastră, prin aurul şi argintul jefuit de la incaşi şi 
mexicani şi trimis apoi în Spania. 

Mariko era acum foarte solemnă. Prinsese iute înţelesul 
lecţiei lui Blackthorne. La fel şi Toranaga. 

— Stăpânul meu spune că discuţia aceasta e o pierdere de 
vreme. Cum ar putea ei să-şi ia cu de la sine putere asemenea 
drepturi? 

— Nu ei şi le-au luat, spuse Blackthorne grav. Papa le-a dat 
aceste drepturi, însuşi vicarullui Cristos pe pământ. În schimbul 
răspândirii cuvântului Domnului. 

— Nu cred, exclamă ea. 

— Vă rog, tălmăciţi ce-am spus, senhora. E honto. 

Ea se supuse şi tălmăci cu de-amănuntul, vădit tulburată. 

— Stăpânul meu... - stăpânul meu spune că... - că încerci 
doar să-l otrăveşti împotriva duşmanilor dumitale. Care e 
adevărul? Jură pe viaţa domniei-tale, senhor. 

— În 1493, Papa Alexandru al VI-lea a stabilit primul hotar, 
începu Blackthorne, binecuvântându-l pe Alban Caradoc, care-i 
vârâse atâte lucruri în cap, când era tânăr, şi pe fratele 
Domingo, care-i vorbise despre mândria japoneză şi-i dăduse 
cheia spre a ajunge la minţile lor. În 1506, Papa lulius al II-lea a 
întărit schimbările tratatului de la Tordesillas, semnat de Spania 
şi Portugalia în 1419, care schimbau puţin hotarul. In 1529, abia 


dacă sunt şaptezeci de ani de atunci, Papa Clement al VII-lea a 

întărit tratatul de la Saragossa, care stabilea un al doilea hotar 

pe aici - degetul lui desenă pe nisip o linie de longitudine, care 

trecea prin extremitatea sudică a Japoniei. Aceasta îi dă numai 

Portugaliei dreptul asupra ţării voastre, asupra tuturor acestor 

ţări - începând cu Japonia, China, până-n Africa - în felul în care 
v-am spus. Să fie exploatate - prin orice mijloace - în schimbul 

răspândirii catolicismului. 

Se opri din nou, iar femeia şovăi, foarte tulburată, şi el simţi 
iritarea crescândă a lui Toranaga, dat fiind că trebuia să aştepte 
ca ea să tălmăcească. 

Mariko îşi forţă buzele să vorbească şi repetă, îi repetă 
spusele. Apoi îl ascultă din nou pe Blackthorne, detestând ce 
auzea. Să fie oare toate astea cu putinţă? se întrebă ea. Cum ar 
putea Sanctitatea Sa să spună asemenea lucruri? Să dea ţara 
noastră portughezilor? Trebuie să fie o minciună. Dar pilotul a 
jurat pe lisus Mântuitorul. 

— Pilotul spune, stăpâne, începu ea, că în... - în vremurile 
când au fost luate aceste hotărâri de către Sanctitatea Sa Papa, 
toată lumea lor, chiar şi ţara lui Anjin-san, era creştină catolică. 
Despărțirea nu... - nu se produsese încă. Aşa că aceste... - 
aceste hotărâri ale Papei ar fi, bineînţeles, obligatorii pentru... - 
pentru toate naţiile. Chiar şi aşa, el mai spune că, deşi numai 
portughezii au drept de a exploata Japonia, totuşi Spania şi 
Portugalia se ceartă fără încetare asupra dreptului de 
proprietate din pricina bogăției comerţului nostru cu China. 

— Care-i părerea ta, Kiri-san? spuse Toranaga, la fel de, 
uluit ca şi ceilalţi. Doar băiatul se juca cu evantaiul, neatent. 

— El e convins că spune adevărul, rosti Kiri. Da, aşa 
gândesc. Dar - cum să dovedeşti toate astea - sau măcar o 
parte din ele? 

— Tu cum ai dovedi-o, Mariko-san? întrebă Toranaga foarte 
tulburat de reacţia lui Mariko la cele spuse, dar bucuros că 
fusese de acord s-o folosească pe ea drept tălmaci. 

— L-aş întreba pe părintele Tsukku-san, spuse. Apoi aş 
trimite pe cineva - un vasal de încredere - în lume, să vadă. 
Poate împreună cu Anjin-san. 

Kiri zise: 

— Dacă preotul nu întăreşte cele spuse, nu-nseamnă 
neapărat că Anjin-san minte, neh? 


Kiri era încântată că ea dăduse ideea să fie folosită Mariko 
drept tălmaci, când Toranaga căuta pe altcineva în locul lui 
Tsukku-san. Ea ştia că puteai să ai încredere în Mariko şi că, o 
dată ce ea jurase pe zeul ei străin, avea să rămână tăcută în 
veci la întrebările amănunțite ale oricărui preot creştin. Cu cât 
diavolii aceia ştiu mai puţine, cu atât mai bine, gândi. Şi ce 
comoară de cunoştinţe are barbarul ăsta! 

Kiri văzu că băiatul cască din nou şi era bucuroasă. Cu cât 
băiatul înţelegea mai puţine, cu atât mai bine, îşi zise. Apoi 
spuse: 

— De ce nu trimiţi după mai marele preoţilor creştini şi să-l 
întrebi despre aceste fapte? Vezi ce spune. Mai întotdeauna le 
citeşti gândurile pe faţă, şi nu prea sunt în stare de ascunzişuri. 

Toranaga încuviinţă din cap, cu ochii pe Mariko. 

— Din ce ştii tu despre barbarii din sud, Mariko-san, ce-ai 
zice, ordinul unui Papă ar fi ascultat? 

— Fără nici o îndoială. 

— Poruncile lui ar fi socotite drept glasul Dumnezeului 
creştin, care le-ar vorbi? 

— Da. 

— Toţi creştinii catolici i-ar asculta poruncile? 

— Da. 

— Chiar şi creştinii noştri de aici? 

— Aş zice că da. 

— Chiar şi tu? 

— Da, alteţă. Dacă ar fi un ordin al Sanctităţii Sale direct 
pentru mine. Da, pentru mântuirea sufletului meu. Privirea ei 
era hotărâtă. Dar, până atunci, nu voi da ascultare unui alt om 
decât seniorului meu, şefului familiei mele, sau soţului meu. Eu 
sunt japoneză, creştină într-adevăr, dar înainte de toate sunt 
samurai. 

— Atunci cred că această sanctitate ar fi bine să stea cât 
mai departe de țărmurile noastre. Toranaga rămase o clipă pe 
gânduri. Apoi hotărî ce să facă cu barbarul, Anjin-san. Spune-i... 
Se opri. 

Toţi ochii se îndreptară spre potecă şi spre bătrâna care se 
apropia. Purta sutana cu glugă a călugăriţelor budiste. Patru 
samurai în gri o însoțeau. Aceştia se opriră şi ea înaintă singură. 


CAPITOLUL 17 


Toţi se înclinară adânc. Toranaga băgă de seamă că 
barbarul îl imită şi nu se ridică, nici nu rămâne cu ochii holbaţi, 
cum ar fi făcut, după obiceiul lor, toţi barbarii, în afară de 
Tsukku-san. Pilotul învaţă repede, gândi, cu mintea încă 
înfierbântată de ceea ce auzise. Zeci de mii de întrebări îi 
năvăleau în minte dar, potrivit obiceiului său, le îndepărtă 
pentru un timp spre a se concentra asupra primejdiei de 
moment. 

Kiri se grăbi să-i ofere bătrânei perna ei şi o ajută să se 
aşeze, apoi îngenunche lângă ea, aşteptând nemişcată. 

— Mulţumesc, Kiritsubo-san, spuse femeia reîntorcându-le 
plecăciunea. Numele ei era Yodoko. Era văduva lui Taiko şi 
acum, de la moartea lui, călugăriţă budistă. Imi pare rău că am 
venit nepoftită şi că v-am întrerupt, senior Toranaga. 

— Domnia-ta nu eşti niciodată nebinevenită sau nepoftită, 
Yodoko-sama. 

— Mulţumesc, da, mulţumesc. Aruncă o privire spre 
Blackthorne şi îşi miji ochii, încercând să vadă mai bine. Dar 
cred că, într-adevăr, v-am întrerupt. Nu văd cine...-E un 
barbar? Ochii mei slăbesc din ce în ce mai mult. Nu e 
Tsukku-san, nu-i aşa? 

— Nu, e barbarul cel nou, spuse Toranaga. 

— O, el! Yodoko îl cercetă mai îndeaproape. Te rog, spune-i 
că nu văd foarte bine, de aici şi lipsa mea de bună cuviinţă. 

Mariko făcu precum i se ceruse. 

— El zice că mulţi oameni din ţara lui au vederea slabă, 
Yodoko-sama, dar poartă ochelari. Intreabă dacă noi avem. l-am 
spus că da, unii dintre noi - de la barbarii din sud. Că obişnuiai 
să porţi, dar că acum nu-o mai faci. 

— Da. Prefer ceața ce mă-nconjoară. Da, nu-mi plac multe 
ce văd în zilele noastre. Yodoko se întoarse şi privi spre băiat 
prefăcându-se că abia acum îl văzuse. O! Fiule! Deci iată-te! Te 
căutam. Ce bine-i să-l vezi pe kwampaku! Se înclină plină de 
respect. 

— Mulţumesc, mamă bună. Yaemon strălucea de bucurie şi 
se înclină la rândul lui. O, trebuia să-l fi auzit pe barbar. Ne-a 
desenat o hartă a lumii şi ne-a povestit lucruri cu haz despre 


oameni care nu fac baie deloc! Niciodată în toată viaţa lor şi 
locuiesc în case de zăpadă, şi poartă piei de animale precum 
kami cei răi. 

Bătrâna vorbi cu dispreţ: 

— Fiul meu, cred că cu cât aceşti oameni vin mai puţin pe 
aici, cu atât e mai bine. Nu i-am putut înţelege niciodată şi tot 
timpul miros atât de îngrozitor. N-am putut pricepe niciodată 
cum preaslăvitul Taiko, tatăl tău, i-a putut îngădui. Dar el era 
bărbat, ca şi tine, şi voi aveţi mai multă răbdare decât o biată 
femeie. Tu ai un dascăl bun, Yaemon-sama. Ochii ei bătrâni se 
întoarseră iar spre Toranaga. Seniorul Toranaga are mai multă 
răbdare decât oricine din împărăție. 

— Răbdarea e importantă pentru un bărbat şi vitală pentru 
un conducător, spuse Toranaga. Şi setea de cunoaştere este o 
însuşire de seamă, nu, Yaemon-sama? şi cunoaşterea se-arată 
prin locuri ciudate. 

— Da, unchiule. O, da, spuse Yaemon. Are dreptate, nu, 
mamă bună? 

— Da, da. Aşa-i. Dar eu sunt bucuroasă că sunt femeie şi nu 
trebuie să-mi fac griji-cu astfel de lucruri, neh? Yodoko îmbrăţişă 
băiatul ce venise să se aşeze lângă ea. Deci, fiul meu, de ce mă 
aflu eu aici? Să-l iau pe kampaku. De ce? Deoarece kampaku 
întârzie de la masă şi de la lecţia de scriere 

— Nu-mi place să scriu şi mă duc să înot! 

Toranaga spuse cu o gravitate prefăcută: 

— Când eram de vârsta ta, nici mie nu-mi plăcea să scriu. 
Dar mai târziu, când am avut douăzeci de ani, a trebuit să las 
luptele şi să mă întorc la şcoală. Asta mi-a plăcut şi mai puţin. 

— Să te întorci la şcoală, unchiule? După ce o părăsiseşi 
pentru totdeauna? O, ce îngrozitor! 

— Un conducător trebuie să scrie bine, Yaemon-sama. Nu 
doar citeţ, ci frumos, iar kampaku mai bine decât oricare altul. 
Cum altfel ar putea să-i scrie Majestății Sale Imperiale sau 
marilor daimyo? Un conducător trebuie să facă multe lucruri 
care sunt dificile. 

— Da, unchiule. E foarte greu să fii kampaku. Yaemon se 
încruntă plin de importanţă. Cred că eu am să-mi fac lecţiile 
acum şi nu la douăzeci de ani, pentru că atunci o să am treburi 
importante de stat. 

Toţi erau foarte mândri de el. 


— Eşti foarte înţelept, fiule, spuse Yodoko. 

— Da, mamă bună. Sunt înţelept ca tata, cum zice şi 
mama. Când se întoarce mama acasă? 

Yodoko se uită fix la Toranaga. 

— Curând. 

— Nădăjduiesc că foarte curând, spuse Toranaga. 

Ştia că Yodoko venise să ia băiatul trimisă de Ishido. 
Toranaga adusese copilul şi străjile direct în grădină ca să-şi 
scoată şi mai mult duşmanul din sărite. De asemeni, şi să-i arate 
băiatului pe ciudatul pilot, lipsindu-l astfel pe Ishido de bucuria 
de a-i oferi el această plăcere. 

— E foarte obositor să trebuiască să tot fiu cu ochii pe fiul 
meu, spunea Yodoko. Ar fi foarte bine să o avem din nou acasă, 
aici, în Osaka, pe doamna Ochiba, atunci eu m-aş putea 
reîntoarce în templu, neh? Cum se simte ea? Dar doamna 
Genjiko? 

— Amândouă se bucură de o sănătate excelentă, îi spuse 
Toranaga, chicotind în sinea lui. 

Cu nouă ani în urmă, dintr-o neobişnuită pornire 
prietenească, Taiko îi propusese să se însoare cu doamna 
Genjiko, sora mai tânără a doamnei Ochiba, concubina lui 
favorită. 

— Atunci casele noastre vor fi unite pentru totdeauna, neh? 
spusese Taiko. 

— Da, alteţă. Mă voi supune, deşi nu merit această cinste, 
răspunsese Toranaga plin de respect, dorind această legătura 
cu Taiko. Dar ştia că, deşi Yodoko, soţia lui Taiko, putea să fie de 
acord, totuşi concubina lui, Ochiba, îl ura şi avea să-şi 
folosească uriaşa influenţă ce o avea asupra lui Taiko ca să 
împiedice căsătoria. Şi, în acelaşi timp, era mai înţelept să se 
ferească de-a o avea pe sora ei de soţie, pentru că asta i-ar fi 
dat puteri enorme asupra lui şi, în plus, ceea ce nu era deloc 
lipsit de importanţă, i-ar fi dat cheile de la averea lui. Dar dacă 
s-ar fi măritat cu fiul lui, Sudara, atunci Toranaga, ca şef al 
familiei, ar fi rămas cu puterea neştirbită. Îi trebuise toată 
priceperea ca să aranjeze căsătoria dintre Sudara şi Genjiko, dar 
izbutise şi acum Genjiko era o pavăză de nepreţuit împotriva 
Ochibei, fiindcă Ochiba îşi adora sora. 

— Nora mea nu este încă în chinurile facerii - se aşteptau 
să înceapă ieri - dar bănui că doamna Ochiba va pleca imediat 


ce nu mai e nici un pericol. 

— După trei fete e timpul ca Genjiko să-ţi dea un nepot, 
neh? Am să înalţ rugăciuni pentru naşterea lui. 

— Mulţumesc, spuse Toranaga, ţinând la ea ca întotdeauna, 
ştiind că vorbea din inimă, deşi el nu reprezenta nimic altceva 
decât primejdii pentru casa ei. 

— Aud că doamna ta, Sazuko, e grea? 

— Da. Sunt foarte norocos. 

Toranaga adăugă la celelalte şi gândul la cea mai nouă 
concubină a sa, la tinereţea, puterea şi căldura ei. Nădăjduiesc 
să avem un fiu, îşi spuse. Da, asta ar fi foarte bine. 
Şaptesprezece ani e o vârstă potrivită să ai primul copil, dacă ai 
o sănătate perfectă ca a ei. 

— Da. Sunt foarte norocos. 

— Buddha te-a binecuvântat. 

Yodoko simţi o undă de invidie. Părea atât de nedrept ca 
Toranaga să aibă cinci fii în viaţă, patru fiice şi deja cinci 
nepoate, şi în plus copilul lui Sazuko ce stătea să se nască, iar 
el, în putere şi cu atâţia ani în faţă şi cu numeroasele concubine 
din casa lui, putea zămisli şi mai mulţi fii. lar toate speranţele ei 
erau adunate în acest singur copil de şapte ani, în aceeaşi 
măsură al ei cât şi al Ochibei. Da, Yaemon este şi fiul meu, 
gândi. Cât am urât-o la început pe Ochiba... 

Îi văzu pe toţi cu privirile aţintite asupra ei şi tresări. 

— Da? 

Yaemon se încruntă: 

— Am zis, putem să mergem să-mi fac lecţiile, mamă bună? 
Am spus-o de două ori. 

— Îmi pare rău, fiule, mă furaseră gândurile. Aşa se 
întâmplă când îmbătrineşti. Da, atunci hai să mergem. 

Kiri o ajută să se ridice. Yaemon alergă înainte. Samuraii în 
gri erau deja în picioare şi unul dintre ei îl prinse şi îl săltă cu 
dragoste pe umeri. Cei patru samurai care o însoţiseră pe 
Yodoko aşteptau deoparte. 

— N-ai vrea, te rog, să faci câţiva paşi cu mine, senior 
Toranaga? Am nevoie de un braţ puternic de care să mă sprijin. 

Toranaga fu în picioare cu o sprinteneală uimitoare. Ea îl 
luă de braţ, dar nu se folosi de puterea lui. 

— Da. Am nevoie de un braţ puternic. Şi Yaemon are 
nevoie. La fel şi împărăţia. 


— Sunt totdeauna gata să vă slujesc, spuse Toranaga. 

Când se îndepărtară de ceilalţi, ea spuse încet: 

— Fii regent unic. la puterea şi cârmuieşte tu singur. Până 
când Yaemon ajunge la vârsta potrivită. 

— Testamentul lui Taiko o interzice - chiar dacă eu 
aş-dori-o -, dar n-o doresc. Clauzele lui nu îngăduie nici unui 
regent să ia puterea de unul singur. N-am căutat niciodată să 
iau puterea doar pentru mine. Niciodată. 

— Tora-chan, spuse ea folosind numele pe care i-l dăduse 
Taiko cu mulţi ani în urmă, noi avem puţine taine, tu şi cu mine. 
Ai putea s-o faci, dacă ai vrea. Eu răspund pentru doamna 
Ochiba. la puterea pentru cât trăieşti. Fii shogun şi fă... 

— Doamnă, ceea ce spuneţi înseamnă trădare. Eu - nu - 
caut - să - ajung - shogun. 

— Bineînţeles, dar te rog, ascultă-mă, pentru ultima oară. 
Fii shogun, fă-l pe Yaemon singurul tău moştenitor. El ar putea 
să fie shogun, după tine. Nu e el din spiţa Fujimoto - prin 
doamna Ochiba, prin bunicul ei, Goroda, şi mai departe până în 
timpuri străvechi? Fujimoto! 

Toranaga rămase cu privirea aţintită asupra ei. 

— Credeţi că toţi daimyo ar fi de acord cu aşa ceva, sau că 
alteţa sa, Fiul Cerului, ar putea încuviinţa numirea? 

— Nu. Nu pentru Yaemon singur. Dar, dacă tu ai fi shogun 
acum şi l-ai adopta, ai putea să-i convingi, pe toţi. Noi te vom 
sprijini, eu şi doamna Ochiba. 

— S-a învoit ea cu asta? întrebă Toranaga uluit. 

— Nu, nu i-am spus-o niciodată. Dar ea va fi de acord. 
Răspund eu pentru ea. Dinainte. 

— Nici nu poate fi vorba de una ca asta, doamnă. 

— Tu poţi să te descurci cu Ishido şi cu toţi ceilalţi. 
Totdeauna te-ai descurcat. Mă tem de ce-aud, Tora-chan, 
zvonuri despre război, cine pe cine sprijină, şi-ntoarcerea 
vremurilor întunecate. Când o să-nceapă războiul, o să ţină la 
nesfârşit şi-o să-l înghită pe Yaemon. 

— Da. Şi eu cred asta. Da, dacă o să-nceapă, n-o să se mai 
termine niciodată. 

— Atunci ia puterea! Fă ce vrei, oricui şi oricum vrei. 
Yaemon e un băiat de ispravă. Ştiu că îţi place. Are mintea 
tatălui său şi, sub mina ta, am avea toţi de câştigat. Trebuie 
să-şi capete moştenirea. 


— Eu nu mă împotrivesc lui sau succesiunii lui. De câte ori 
trebuie s-o spun? 

— Moştenitorul va fi distrus dacă tu nu-l sprijini cu fapta. 

— Dar eu îl sprijin! spuse Toranaga. In orice chip. Aşa m-am 
înţeles cu Taiko, regretatul vostru soţ. 

Yodoko oftă şi se înfăşură mai bine în sutană. 

— Oasele astea bătrâne au îngheţat. Atât de multe taine şi 
bătălii, trădări, morţi şi victorii, Tora-chan. Eu sunt doar o femeie 
şi foarte, foarte singură. Sânţ bucuroasă că mi-am închinat viaţa 
lui Buddha şi că mai toate gândurile mele sunt îndreptate acum 
spre Buddha şi viaţa mea viitoare. Dar în viaţa asta trebuie 
să-mi apăr fiul şi să-ţi spun toate astea. Sper că ai să-mi ierţi 
îndrăzneala 

— Întotdeauna caut şi mă bucur de sfatul vostru. 

— Mulţumesc. şi îndreptă puţin spatele. Ascultă, cât trăiesc 
eu, nici Moştenitorul, nici doamna Ochiba n-au să meargă 
niciodată împotriva ta. 

— Da. 

— Ai să te gândeşti la ce ţi-am spus? 

— Testamentul fostului meu stăpân nu îngăduie. Nu pot să 
merg împotriva lui sau jurământului sacru, de regent. 

Merseră un timp în tăcere. Apoi Yodoko oftă. 

— De ce n-ai lua-o de nevastă? 

Toranaga rămase ca trăznit. 

— Pe Ochiba? 

— De ce nu? E o alegere politică întru totul potrivită. Q 
alegere perfectă pentru tine. E frumoasă, tânără, în putere, din 
spita cea mai bună, parte Fujimoto, parte Minowara, soarele îi 
luminează chipul, şi are o nemărginită sete de viaţă. Tu acum 
nu ai nici o soţie legitimă - aşa că, de ce nu? Asta ar rezolva 
problema succesiunii şi ar împiedica sfâşierea împărăției în 
bucăţi. Cu siguranţă c-o să ai alţi fii de la ea. Yaemon o să te 
urmeze pe tine, apoi fiii lui sau ceilalţi fii ai ei. Ai putea să ajungi 
shogun. Ai avea putere dată de locul tău în stat şi putere de 
tată, aşa că l-ai putea pregăti pe Yaemon după gândul tău. L-ai 
adopta după lege şi-ar fi fiul tău la fel de bine ca şi ceilalţi. De ce 
să nu te-nsori cu doamna Ochiba? 

Pentru că e o pisică sălbatică, o tigroaică vicleană, cu chip 
şi trup de zeiţă, care se crede împărăteasă şi se poartă astfel, îşi 
spuse în sinea lui Toranaga. N-ai putea niciodată să ai atâta 


încredere în ea ca să o primeşti. Ar fi chiar în stare să-ţi vâre un 
ac în ochi, în timp ce dormi, prefăcându-se că te mângâie. O, nu, 
nu ea! Chiar dacă m-aş însura cu ea numai cu numele - şi ea 
n-ar primi niciodată asta - o, nu! E cu neputinţă. Pentru tot felul 
de motive, nu numai acela că ea m-a urât şi a uneltit căderea 
mea şi a casei mele dintotdeauna, de când a fătat prima oară, 
acum unsprezece ani. 

Chiar de atunci, chiar de la şaptesprezece ani, era pornită 
să mă distrugă. O, atât de delicată pe dinafară ca prima piersică 
coaptă a verii şi la fel de înmiresmată. Dar pe dinăuntru e sabie 
de oţel, cu o minte pe măsură, urzindu-şi vrăjile, făcându-l, în 
curând, pe Taiko nebun după ea şi îndepărtându-i pe toţi şi 
toate. Da, îl băgase sub papuc pe Taiko de când avea 
cincisprezece ani, când o luase mai întâi concubină. Da, şi nu 
uita că, de fapt, chiar de atunci, ea l-a avut pe el la aşternut, nu 
el pe ea, oricât de mult şi-ar fi închipuit el altfel. Da, chiar la 
cincisprezece ani Ochiba ştia ce voia şi cum să obţină. Apoi s-a 
întâmplat miracolul, dându-i lui Taiko un fiu, în sfârşit, ea, 
singura din toate femeile pe care le-a avut la viaţa lui. Cu câte a 
împărţit perna? O sută pe puţin, el, o hermină care şi-a lăsat mai 
multă Sevă a Bucuriei în mai multe Lăcaşuri Cereşti decât zece 
bărbaţi obişnuiţi! Da. Femei de toate vârstele, de toate castele, 
întâmplătoare sau concubine oficiale, de la prințese Fujimoto 
până la concubine de a patra mână. Dar nici una nu rămăsese 
vreodată grea, deşi, mai târziu, multe dintre cele pe care Taiko 
le îndepărtase sau de care divorțase, ori le găsise soţi, 
avuseseră copii de la alţi bărbaţi. Nici una, în afară de doamna 
Ochiba. 

Dar ea îi dăduse primul fiu când el avea cincizeci şi trei de 
ani, o biată fiinţă firavă, bolnăvicioasă, care murise curând, 
Taiko smulgându-şi hainele, aproape nebun de durere, 
învinovăţindu-se pe el, nu pe ea. Apoi, patru ani mai târziu, în 
chip miraculos, ea fătase iar, printr-o minune - un alt băiat, 
surprinzător de sănătos de data asta, ea având acum douăzeci 
şi unu de ani. Neasemuita Ochiba, o numise Taiko. 

A fost Taiko tatăl lui Yaemon? Ehei, ce n-aş da să ştiu 
adevărul. O să-l ştim vreodată? Pesemne că nu, dar ce n-aş da 
pentru o dovadă, oricare ar fi asta. 

Ciudat că Taiko, atât de priceput în toate celelalte, n-a fost 
şi în privinţa Ochibei, îndrăgind-o pe ea şi pe Yaemon la 


nebunie. Ciudat ca, din toate femeile, ea să ajungă mama 
moştenitorului său, ea, al cărei tată, şi tată vitreg, şi mamă au 
murit din pricina lui Taiko. 

O fi fost ea atât de iscusită să împartă perna cu un alt 
bărbat, să-i ia sămânţa, apoi să-l şteargă de pe faţa pământului 
ca să fie în siguranţă? Nu o dată, ci de două ori? 

Ar putea fi atât de vicleană? O, da! 

să mă-nsor cu Ochiba? Niciodată. 

— Sunt onorat că aţi făcut o asemenea propunere, spuse 
Toranaga. 

— Eşti bărbat, Tora-chan. Ai putea să mânuieşti asemenea 
femeie cu uşurinţă. Eşti singurul om din împărăție care ar putea, 
neh? Ea ar fi o pereche minunată pentru tine. Priveşte-o cum se 
luptă să apere interesele fiului ei şi ea e doar o femeie fără 
apărare. Ar fi o soţie demnă de tine. 

— Nu cred că ea s-ar gândi vreodată la asta. 

— Şi dacă ar face-o? 

— AŞ vrea s-o aflu. Doar eu. Da, asta ar fi o nemăsurată 
onoare. 

— Multă lume crede că numai tu stai între Yaemon şi 
succesiune. 

— Mulţi oameni sunt nerozi. 

— Da. Dar tu nu eşti, Toranaga-sama. Nici doamna Ochiba. 

Nici tu, doamna mea, gândi el. 


CAPITOLUL 18 


La cea mai întunecată oră din noapte, asasinul sări peste 
zid în grădină. Era aproape cu neputinţă de zărit. Era un bărbat 
mărunt şi purta haine negre, strâns lipite de trup, şosetele-tabi; 
erau negre, iar capu-i era acoperit cu o glugă şi o mască neagră. 
Alergă fără zgomot spre faţada de piatră a fortăreței interioare, 
oprindu-se chiar lângă zidurile înalte. La cincizeci de iarzi mai 
încolo, doi samurai în maro păzeau intrarea principală. Aruncă 
îndemânatic un cârlig înfăşurat în cârpe, de care era prinsă o 
funie subţire de mătase. Cârligul se prinse de marginea de 
piatră a ambrazurii. Bărbatul se căţără pe frânghie, se strecură 
prin deschizătură şi dispăru înăuntru. 


Coridorul luminat de lumânări era liniştit. Se grăbi de-a 
lungul lui, în tăcere, deschise o uşă exterioară şi ieşi afară pe 
parapet. O altă aruncare îndemânatică şi o scurtă căţărare şi el 
se afla în coridorul de deasupra. Santinelele de la colţurile 
parapetului nu-l auziră, deşi erau atente. 

Se vâri într-o nişă în zid când o patrulă de samurai în maro 
trecură fără zgomot pe lângă el. Când se îndepărtară, se 
strecură uşor de-a lungul acestui coridor. La colţ se opri. Se uită 
prudent de cealaltă parte. Un samurai păzea uşa de la celălalt 
capăt. Flăcările lumânărilor dansau în tăcere. Santinela stătea 
cu picioarele încrucişate, apoi căscă, îşi rezemă spatele de zid şi 
se întinse. Ochii i se închiseră pentru o clipă. În aceeaşi clipă 
asasinul ţâşni înainte. Fără zgomot. Alcătui un laţ cu funia de 
mătase ce-o avea în mâini, îl trecu în jurul gâtului santinelei şi 
smuci puternic. Degetele străjerului încercară să tragă de laţ, 
dar era deja mort. O lovitură scurtă cu pumnalul între vertebre, 
la fel de precisă ca a unui chirurg, şi străjerul rămase nemişcat. 

Bărbatul împinse uşor uşa. Sala de audienţe era goală, uşile 
interioare nepăzite. Trase cadavrul înăuntru şi împinse uşa la 
loc. Traversă încăperea fără şovăială şi alese uşa interioară din 
stânga. Era din lemn şi puternic ferecată. Îşi trecu pumnalul 
curbat în mâna dreaptă. Ciocăni încet. 

— "În zilele împăratului Shirakawa...", spuse, dând prima 
parte a parolei. 

De cealaltă parte a uşii se auzi şuieratul oţelului părăsind 
teaca şi răspunsul: 

— "... trăia un om înţelept numit Enraku-ji..." 

— "... care a scris cea de-a treizeci şi una sutră." Am un 
mesaj urgent pentru seniorul Toranaga. 

Uşa se deschise şi asasinul plonja înăuntru. Pumnalul 
pătrunse de jos în sus în gâtul primului samurai, chiar sub 
bărbie, şi ieşi afară tot atât de repede, împlântându-se cu o 
mişcare identică în cel de al doilea străjer. O uşoară răsucire şi 
din nou fu tras afară. Amândoi bărbaţii rămaseră morţi în 
picioare. Prinse pe unul dintre ei şi-l lăsă să cadă uşor; celălalt 
se prăbuşi, dar fără zgomot. Sângele curgea din ei pe podea şi 
trupurile se răsuceau în chinurile morţii. 

Bărbatul se grăbi de-a lungul acestui coridor interior, slab 
luminat. Apoi se deschise un shoji. Îngheţă şi-şi roti încet 
privirea. 


La zece paşi mai departe, cu o tavă în mâini, Kiri îl privea 
cu gura căscată. 

El văzu că cele două cești de pe tavă erau nefolosite şi 
mâncarea neatinsă. Un fir de abur ieşea din ceainic. Lângă el 
troznea o lumânare. Apoi tava căzu, iar mâinile ei se strecurară 
în obi şi ieşiră cu un pumnal, gura i se mişca fără să scoată 
vreun sunet, iar el deja alerga către colţ. La celălalt capăt se 
deschise o uşă şi un samurai uimit, cu ochii cârpiţi de somn, se 
holbă de-a lungul coridorului. 

Asasinul ţâşni către el şi găsi în dreapta panoul shoj; pe 
care îl căuta şi pe care îl sfâşie. Kiri ţipă, afară se dădu alarma, 
dar el alergă sigur prin întuneric, traversă încăperea pe lângă 
femeile şi slujnicele lor trezite din somn, ieşind în coridorul cel 
mai îndepărtat. 

Aici era întuneric beznă, dar el înaintă fără să şovăie, pe 
pipăite, ca să nimerească uşa căutată. O trase şi se aruncă 
asupra siluetei întinse în aşternut. Dar braţul îi fu prins ca într-o 
menghină şi se pomeni luptându-se pe duşumea. Se luptă cu 
pricepere, se desprinse şi lovi iar cu pumnalul, dar nu nimeri, 
încurcându-se de învelitoare. O azvârli şi se aruncă asupra 
adversarului cu pumnalul pregătit pentru o lovitura mortală. Dar 
omul se răsuci cu neaşteptată agilitate şi îşi îngropă călcâiul în 
pântecele lui. Durerea explodă în el, iar victima îi scăpă. 

Apoi samuraii se îngrămădiră în pragul uşii, unii cu felinare, 
iar Naga, ciufulit şi doar cu fişia de pânză în jurul şoldurilor, păşi 
cu sabia ridicată între el şi Blackthorne. 

— Predă-te! 

Asasinul se prefăcu că loveşte, strigă: "Namu Amida Butsu'“ 
- în numele lui Buddha Amida - îndreptă pumnalul asupra sa şi 
cu ambele mâini şi-l împlântă în gât, chiar sub bărbie. Sângele 
țâşni şi el se nărui în genunchi. Naga lovi o singură dată - sabia 
lui ca un arc rotitor - şi capul se rostogoli. 

În tăcere Naga ridică capul şi-i smulse masca. Chipul era 
comun, ochii încă clipeau. Săltă capul de moţul din creştet, părul 
fiind tuns ca al samurailor. 

— Îl cunoaşte cineva? 

Nu-i răspunse nimeni. Naga îl scuipă în faţă, aruncă furios 
capul unuia din oamenii săi, sfâşie hainele negre şi ridică braţul 
drept al mortului, găsind ce căuta. Micul tatuaj - semnul 
chinezesc pentru Amida, un Buddha anume - era imprimat la 


subţioară. 

— Cine e ofiţerul gărzii? 

— Eu, stăpâne. Omul era alb la faţă. 

Naga ţâşni spre el şi ceilalţi se împrăştiară care încotro. 
Ofiţerul nu încercă să se ferească de cumplita lovitura de sabie 
care-i zbură capul, o parte din umăr şi un braţ. 

— Haybusa-san, porunceşte tuturor oamenilor din schimbul 
acesta să coboare în curte, spuse Naga unui ofiţer. Dublaţi 
garda pentru schimbul următor. Luaţi cadavrul de aici. Ceilalţi 
sunteţi... Se opri când Kiri apăru în uşă, cu pumnalul încă în 
mână. Ea se uită la cadavru, apoi la Blackthorne. 

— Anjin-san nu e rănit? întrebă ea. 

Naga îşi aruncă privirea spre bărbatul care îl depăşea cu 
mult în înălţime şi care gâfâia. Nu vedea nici răni, nici sânge. 
Doar un om mahmur de somn, care fusese cât pe ce să fie ucis. 
Alb la faţă, dar netemător. 

— Eşti rănit, pilotule? 

— Nu înţeleg. 

Naga veni lângă el şi-i desfăcu chimonoul ca să vadă dacă 
fusese rănit. 

— A, înţeleg acum. Nu. Nu rănit, îl auzi pe uriaş spunându-i 
şi-l văzu clătinând din cap. 

— Bine, spuse. Pare să nu fie rănit, Kiritsubo-san. 

Îl văzu pe Anjin-san arătând către cadavru şi spunând ceva. 

— Nu te înţeleg, răspunse Naga. Anjin-san, tu stai aici. Şi 
apoi către unul dintre oamenii săi: Adu-i ceva de mâncare şi 
băutură, dacă vrea. 

— Asasinul a avut un tatuaj Amida, neh? întrebă Kiri. 

— Da, doamnă Kiritsubo. 

— Diavoli - diavoli. 

— Da. 

Naga se înclină spre ea, apoi privi spre unul din samuraii 
îngroziţi. 

— Tu, urmează-mă. la şi capul! 

Se îndepărtă întrebându-se cum o să-i spună tatălui său. O, 
Buddha, îţi mulţumesc pentru că mi-ai apărat tatăl. 


KKK 


— Era ronin, spuse Toranaga scurt. N-o să-i poţi da 


niciodată de urmă, Hiro-matsu-san. 

— Da. Dar Ishido e răspunzător. N-are onoare dacă face 
asta, neh? Să folosească spurcăciunile astea de asasini! Te rog, 
te implor, lasă-mă să adun acum legiunile. O să sfârşesc cu asta 
odată pentru totdeauna. 

— Nu. Toranaga îşi întoarse privirea către Naga. Eşti sigur 
că Anjin-san nu e rănit? 

— Da, alteţă. 

— Hiro-matsu-san, ai să-i cobori în rang pe toţi cei din 
schimbul ăsta, pentru că nu şi-au îndeplinit datoria. Li se 
interzice să-şi facă seppuku. Li se porunceşte să trăiască cu 
această ruşine în faţa oamenilor mei, ca soldaţii cei mai de rând. 
Porunceşte ca santinelele moarte să fie târâte de picioare prin 
castel şi oraş până la terenul de execuţie. Să-i mănânce câinii. 

Privi către fiul său, Naga. La începutul serii sosise un mesaj 
urgent de la mânăstirea Johji din Nagoya despre ameninţarea lui 
Ishido faţă de Naga. Toranaga poruncise imediat ca fiul său să 
rămână în încăperile lor, înconjurat de străji, iar ceilalţi membri 
ai familiei aflaţi în Osaka - Kiri şi doamna Sazuko - să fie la fel 
de bine păziţi. Mesajul de la stareţ spunea că el socotea că ar fi 
fost înţelept s-o elibereze imediat pe mama lui Ishido şi s-o 
trimită înapoi în oraş împreună cu slujnicele sale. "Nu îndrăznesc 
să pun în primejdie, prosteşte, viaţa unuia dintre iluştrii voştri fii. 
Ceea ce e mai rău e că starea sănătăţii ei nu e bună. A răcit. E 
mai bine să moară la casa ei şi nu aici." 

— Naga-san, şi tu eşti la fel de răspunzător pentru că 
asasinul a pătruns înăuntru, spuse Toranaga cu o voce rece şi 
tăioasă. Fiecare samurai e răspunzător, fie că era de strajă sau 
nu, fie că era treaz sau dormea. Eşti amendat cu jumătate din 
venitul anual. 

— Da, stăpâne, spuse tânărul, surprins că i se îngăduia să 
mai păstreze ceva, inclusiv capul. Te rog, ia-mi şi mie rangul, 
spuse. Nu pot trăi cu ruşinea asta. Nu merit decât dispreţ pentru 
nepriceperea mea, stăpâne. 

— Dacă vroiam să te cobor în rang, aş fi făcut-o. Ţi se 
porunceşte să pleci deîndată la Yedo. Vei pleca la noapte cu 
douăzeci de oameni şi te vei înfăţişa fratelui tău. S-ajungi acolo 
în cel mai scurt timp! Pleacă! 

Naga se înclină şi se îndepărtă alb la faţă. Apoi Toranaga 
reveni către Hiro-matsu, la fel de aspru: 


— Măreşte de patru ori numărul străjilor mele. Amână 
vânătoarea de azi şi de mâine. Îndată după întâlnirea regenţilor 
părăsesc Osaka. Ai să faci toate pregătirile, iar până atunci, voi 
sta aici. Nu voi vedea pe nimeni nechemat. Pe nimeni. 

Le făcu cu mâna un semn mânios să plece. 

— Puteţi pleca, toţi. Hiro-matsu, tu rămâi. 

Camera se golf. Hiro-matsu era bucuros că umilirea lui avea 
să fie fără martori, căci dintre toţi, el, comandantul gărzii 
personale, era cel mai vinovat. 

— N-am nici o scuză, stăpâne. Nici una. 

Toranaga era pierdut în gânduri. Nici o supărare nu i se mai 
citea acum pe chip. 

— Dacă ai vrea să cumperi serviciile celor din Amida Tong, 
cum i-ai găsi? Cum ai ajunge la ei? 

— Nu ştiu, stăpâne. 

— Cine-ar putea şti? 

— Kasigi Yabu. 

Toranaga privi afară prin ambrazură. Către răsărit gene din 
lumina zorilor se amestecau cu întunericul nopţii. 

— Adu-l aici în zori. 

— Crezi că are vreun amestec? 

Toranaga nu răspunse, ci se întoarse iar la gândurile lui. 

În cele din urmă, bătrânii soldat nu mai putu îndura 
tăcerea: 

— Te rog, stăpâne, lasă-mă să dispar din faţa ochilor tăi. 
Mi-e atât de ruşine de greşala noastră... 

— E aproape cu neputinţă să prevezi o asemenea 
încercare, spuse Toranaga. 

— Da. Dar noi trebuia să-l fi prins afară, nu aici în preajma 
ta. 

— Aşa e. Dar nu te fac pe tine răspunzător. 

— Eu mă simt răspunzător. E ceva ce trebuie să-ţi spun, 
stăpâne, pentru că eu răspund de siguranţa ta până te întorci la 
Yedo. Vor mai fi şi alte încercări asupra ta şi toate iscoadele 
noastre ne vestesc mişcări mari de trupe. Ishido îşi adună 
armată. 

— Da, spuse Toranaga nepăsător. După Yabu vreau să-l văd 
pe Tsukku-san, apoi pe Mariko-san. Dublează străjile lui 
Anjin-san. 

— Mesajele venite aseară spun că seniorul Onosbi are o 


sută de mii de oameni care-i întăresc fortificațiile din Kyushu, 
spuse Hiromatsu, frământat de nelinişte pentru securitatea lui 
Toranaga. 

— Am să-l întreb despre asta când ne întâlnim. 

Hiro-matsu îşi ieşi din fire: 

— Nu te înţeleg deloc. Trebuie să-ţi spun că rişti totul 
prosteşte. Da, prosteşte. Nu-mi pasă dacă-mi iei capul pentru că 
ţi-o spun, dar ăsta-i adevărul. Dacă Kiyama şi Onoshi votează cu 
Ishido, ai să fii acuzat de trădare! Eşti un om mort - ai riscat tot 
venind aici şi ai pierdut! Scapă cât mai poţi. Cel puţin o să ai 
capul pe umeri! 

— Nu sunt în primejdie, încă. 

— Atacul din noaptea asta nu înseamnă nimic pentru tine? 
Dacă nu ţi-ai fi schimbat din nou camera, ai fi fost mort acum. 

— Da, poate, dar probabil că nu, spuse Toranaga. În 
noaptea asta s-au aflat multe străji în faţa uşilor me/e, şi la fel în 
noaptea trecută. Şi în noaptea asta ai fost şi tu de pază. Nici un 
asasin n-ar fi putut să ajungă lângă mine. Nici chiar acesta, care 
era atât de bine pregătit. A ştiut drumul, chiar şi parola, neh? 
Kiri-san spune că l-a auzit folosind-o. Aşa că eu cred că ştia şi în 
ce cameră mă aflam. Nu eu eram prada. Era Anjin-san. 

— Barbarul? 

— Da. 

Toranaga bănuise că vor mai fi şi alte primejdii pentru 
barbar, după dezvăluirile extraordinare din dimineaţa asta. Era 
limpede că Anjin-san era prea primejdios pentru unii ca să fie 
lăsat în viaţă. Dar nu-i trecuse niciodată prin cap că avea să fie 
pus la cale un atac în încăperile sale şi încă atât de repede. Cine 
mă trădează? Îndepărtă gândul unei scăpări din partea lui Kiri 
sau a lui Mariko. Dar grădinile şi castelele au întotdeauna locuri 
tainice pentru iscodit. Mă aflu în inima întăriturilor duşmanului 
şi, acolo unde eu am o iscoadă, Ishido - şi ceilalţi - vor avea 
douăzeci. Pesemne c-a fost doar o iscoadă. 

— Dublează gărzile lui Anjin-san. Preţuieşte cât zece mii de 
oameni pentru mine. 

După ce, de dimineaţă, doamna Yodoko plecase, el se 
întorsese în grădina Casei de Ceai şi băgase imediat de seamă 
ochii febrili ai lui Anjin-san, şi cât de slăbit şi istovit era. Aşa 
că-şi stăpânise propria-i nerăbdare şi nevoia aproape 
covârşitoare de a cerceta şi mai adânc şi-l lăsase să plece 


spunând că aveau să continue a doua zi. Anjin-san fusese dat în 
grija lui Kiri, cu instrucţiuni de a-i aduce un doctor, de a-l 
întrema, de a-i pregăti mâncare de-a barbarilor, dacă vroia, şi 
chiar de a i se da camera de dormit pe care însuşi Toranaga o 
folosea mai toate nopţile. "Dă-i orice crezi că e necesar, 
Kiri-san”, îi spusese între patru ochi. "Am nevoie de el pe deplin 
întremat, foarte repede, şi la minte şi la trup." 

Apoi Anjin-san îl rugase să-l elibereze pe călugăr din 
temniţă, căci omul era bătrân şi bolnav. li răspunse c-o să se 
gândească la asta şi-l lăsase să plece mulţumindu-i, fără să-i 
spună că poruncise deja unui samurai să se ducă deîndată la 
temniţă şi să-l aducă pe acest călugăr, care era pesemne tot 
atât de preţios, atât pentru el cât şi pentru Ishido. 

Toranaga ştia de mult timp despre preot, că era spaniol şi 
ostil portughezilor. Dar omul fusese pus acolo din porunca lui 
Taiko, aşa că era prizonierul lui Taiko, iar el, Toranaga, nu avea 
nici un drept asupra nimănui din Osaka. Îl trimisese cu bună 
ştiinţă pe Anjin-san în temniţa aceea, nu numai ca să se prefacă 
faţă de Ishido că străinul nu preţuia nimic, dar şi în speranţa că 
pilotul ar fi putut să scoată ceva de la călugăr. 

Prima încercare stângace asupra vieţii lui Anjin-san, în 
celulă, fusese dejucată şi imediat se alcătuise în jurul său o 
pavăză protectoare. Toranaga îl răsplătise pe vasalul şi iscoada 
lui, Minikui, un kaga purtător de palanchin, scoţându-l de acolo 
şi dăruindu-i patru palanchine şi dreptul ereditar de a folosi din 
şoseaua Tokaido - marea arteră ce unea Yedo de Osaka - 
porţiunea cuprinsă între A Doua şi A Treia Oprire, care se găsea 
pe domeniile lui, lângă Yedo, şi-l trimisese pe ascuns din Osaka 
din prima zi. În zilele următoare, celelalte iscoade ale lui 
trimiseseră ştiri cum că cei doi erau acum prieteni, călugărul 
vorbind şi Anjin-san punând întrebări şi ascultând. Faptul că şi 
Ishido avea pesemne iscoade în celulă nu-l deranja. Anjin-san 
era apărat şi în siguranţă. Apoi, pe neaşteptate, Ishido, 
încercase să-l răpească. 

Toranaga îşi aminti cât îi înveselise, pe el şi pe Hiro-matsu, 
plănuirea unei ambuscade imediate - "bandiţii-ronin!' fiind unul 
dintre grupurile mici, izolate, din proprii lui samurai, care 
fuseseră aduşi în taină în Osaka şi în împrejurimi - şi aranjând 
delicata trecere pe acolo a lui Yabu, în acelaşi timp. Acesta, 
nebănuind nimic, îl "salvase". Chicotiseră amândoi, ştiind că, 


încă o dată, se folosiseră de Yabu, ca de o păpuşă, ca să-l dea 
pe Ishido cu nasul în propria lui murdărie. 

Totul mersese de minune. Până azi. 

Astăzi samuraiul pe care-l trimisese să-l aducă pe călugăr 
se întorsese cu mâinile goale. "Preotul e mort", raportase omul. 
"Când i s-a strigat numele n-a ieşit, stăpâne. Am mers înăuntru 
să-l aduc, dar era mort. Intemniţaţii din jur au spus că, atunci 
când îi fusese strigat numele, el se prăbuşise. Când l-am întors, 
era mort. Cer iertare, stăpâne, m-aţi trimis după el şi eu nu 
v-am îndeplinit porunca. Văzând că era un barbar, nu ştiam 
dacă-i vroiaţi numai capul sau şi trupul, aşa că am adus trupul 
cu cap cu tot. Unii dintre criminalii din preajmă spuneau că el i-a 
creştinat. Vroiau să-i păstreze cadavrul şi au încercat s-o facă, 
aşa că am omorât câţiva şi l-am adus. Pute şi colcăie de viermi, 
dar e în curte, alteţă." 

De ce-a murit călugărul? se întrebă din nou Toranaga. Apoi 
îl văzu pe Hiro-matsu privindu-l întrebător. 

— Da? 

— Am întrebat cine l-ar vrea pe pilot mort? 

— Creştinii. 


KKK 


Kasigi Yabu îl urma pe Hiro-matsu de-a lungul coridorului, 
simțindu-se minunat în zori. Briza purta cu ea o aromă plăcută, 
sărată, amintindu-i de Mishima, oraşul lui. Era bucuros că, în 
cele din urmă, avea să-l vadă pe Toranaga şi că aşteptarea 
luase sfârşit. Se îmbăiase şi-şi alesese cu grijă îmbrăcămintea. 
Scrisese câte o ultimă scrisoare soţiei şi mamei sale, şi 
pecetluise ultimul testament, în caz că întâlnirea se întorcea 
împotriva lui. Astăzi purta sabia Murasama în teaca ei ce primise 
onorurile atâtor bătălii. 

Dădură un alt colţ, apoi, pe neaşteptate, Hiro-matsu 
deschise o uşă ferecată în fier şi-l conduse în sus, pe treptele de 
piatră, în donjonul central din această parte a fortificațiilor. 
Străjile erau numeroase şi Yabu simţi pericolul. 

Scările urcau în spirală şi se terminau cu o redută uşor de 
apărat. Gărzile deschiseră uşa de fier. leşi afară pe parapet. 

I s-a spus lui Hiro-matsu să mă arunce de aici sau mi se va 
porunci să sar? se întrebă netemător. 


Spre surprinderea lui, Toranaga era acolo şi, de necrezut, 
se ridică să-l întâmpine cu o politeţe binevoitoare, la care nu 
avea nici un drept să se aştepte. La urma urmelor Toranaga era 
seniorul Celor Opt Provincii, pe când el nu era decât senior de 
Izu. Pernele fuseseră aşezate cu grijă. Un ceainic era învelit 
într-o fişie de mătase. O fată urâţică, cu faţa pătrată, îmbrăcată 
bogat, se înclină adânc. Se numea Sazuko şi era cea de-a 
şaptea dintre concubinele oficiale ale lui Toranaga, cea mai 
tânără şi aflată în ultimele luni de sarcină. _ 

— Ce plăcere să te văd, Kasigi Yabu-san. Imi pare aşa de 
rău că te-am făcut să aştepţi. 

Acum Yabu era sigur că Toranaga hotărâse să-l lase fără 
cap, într-un fel sau altul, pentru că de obicei duşmanul nu e 
niciodată mai politicos cu tine decât atunci când pune la cale, 
sau a pus deja, distrugerea ta. Işi scoase amândouă săbiile, le 
aşeză cu grijă pe dalele de piatră şi se lăsă condus spre locul de 
onoare. 

— M-am gândit că ar fi interesant să privim revărsatul 
zorilor, Yabu-san. Cred că de aici priveliştea e deosebita, chiar 
mai frumoasă decât cea de pe donjonul Moştenitorului, neh? 

— Da, e minunată, spuse Yabu fără să stea pe gânduri, căci 
nu mai fusese niciodată atât de sus în castel. Era sigur acum că 
spusele lui Toranaga despre "Moştenitor" însemnau că 
negocierile lui secrete cu Ishido erau cunoscute. Sunt onorat că 
mi se îngăduie ca să mă bucur de ea alături de domnia-voastră. 

Sub ei se găsea oraşul adormit, portul şi către vest, insulele 
Awaji, apoi linia coastei coborând către est, unde lumina 
crescândă a răsăritului stropea norii cu pete purpurii. 

— Aceasta este doamna mea, Sazuko. Sazuko, el e aliatul 
meu, faimosul daimyo Kasigi Yabu de Izu, care ne-a adus 
barbarul şi nava cu comori! 

Ea se înclină şi-l felicită, se înclină şi el, iar ea-i întoarse 
iarăşi plecăciunea. Ea-i oferi lui Yabu prima ceaşcă de ceai, dar 
el, politicos, refuză onoarea, începând ritualul, şi o rugă să i-o 
dea lui Toranaga, care refuză şi insistă ca el s-o primească. In 
cele din urmă, continuând ritualul ca oaspete de onoare, se lăsă 
convins. Hiro-matsu acceptă cea de-a doua ceaşcă, degetele lui 
noduroase ţinând porţelanul cu greutate, pumnul celeilalte 
mâini strâns pe mânerul sabiei scoase din teacă şi aşezate în 
poală. Toranaga acceptă cea de a treia ceaşcă şi sorbi din cha, 


apoi se dăruiră cu toţii naturii şi priviră răsăritul soarelui. Sub 
cerul atât de tăcut. 

Pescăruşii ţipară. Oraşul îşi făcu auzite zgomotele. Se 
născuse o zi. 

Doamna Sazuko oftă, cu ochii umezi de lacrimi. 

— La o asemenea înălţime şi privind o asemenea 
frumuseţe, mă simt ca o zeiţă, neh? E aşa de trist că s-a sfârşit 
pentru totdeauna, alteţă. Nespus de trist, neh? 

— Da, spuse Toranaga. 

Când soarele se ridică deasupra orizontului, ea se înclină şi 
plecă. Spre surprinderea lui Yabu, plecară şi gărzile. Acum erau 
singuri. Doar ei trei. 

— Am fost încântat să primesc darul tău, Yabu-san. A fost 
foarte generos, întreaga navă şi tot ce e în ea, spuse Toranaga. 

— Tot ce am vă aparţine, spuse Yabu, încă profund 
impresionat de revărsatul zorilor. Aş vrea să am mai mult timp, 
gândi. Ce elegant din partea lui Toranaga să facă asta! Să-mi 
ofere o clipă de o asemenea măreție! Mulţumesc pentru acest 
răsărit de soare! 

— Da, spuse Toranaga. A fost rândul meu. Sunt încântat că 
ţi-a plăcut darul meu, după cum şi mie mi-a plăcut darul tău. 

Se făcu tăcere. 

— Yabu-san, ce ştii despre Amida Tong? 

— Doar ce ştie mai toată lumea: că este un fel de ordin 
secret de câte zece - grupuri de zece - o căpetenie şi niciodată 
mai mult de nouă oameni sub ascultarea lui - bărbaţi şi femei. 
Sunt legaţi prin cele mai sacre şi secrete jurăminte faţă de zeul 
Buddha Amida, Cel Ce Împarte lubirea Eternă, întru supunere, 
castitate şi moarte; să-şi petreacă viaţa pregătindu-se să ajungă 
o armă perfectă pentru o singură ucidere; să omoare doar la 
ordinul căpeteniei şi, dacă nu reuşesc să ucidă persoana aleasă 
- fie aceasta bărbat, femeie sau copil -, să-şi ia viaţa imediat. 
Sunt nişte fanatici religioşi, siguri că se duc din această viaţă 
direct în împărăţia lui Buddha. Nici unul dintre ei n-a fost prins 
vreodată viu. Yabu ştia despre încercarea de ucidere a lui 
Toranaga. Toată Osaka ştia deja şi mai ştia că seniorul de 
Kwanto, Cele Opt Provincii, se închisese în siguranţă, după 
ferecături de oţel. Ei omoară rar, taina e deplină. N-ai sorţi de 
izbândă dacă ai vrea să te răzbuni pe ei fiindcă nimeni nu ştie 
cine sunt, unde locuiesc sau unde se pregătesc. 


— Dacă ai vrea să le cumperi serviciile, cum ai face? 

— Aş şopti-o în trei locuri - la mânăstirea Heinan, la porţile 
altarului lui Amida şi la mânăstirea Johji. Până în zece zile, dacă 
eşti socotit un client de încredere, te vor căuta misiţi. Totul e 
atât de tainic şi pe ocolite încât, chiar dacă ai vrea să-i trădezi 
sau să-i prinzi, n-ar fi cu putinţă niciodată. In cea de a zecea zi ei 
cer o sumă de bani, în argint, mărimea ei ţinând de persoana ce 
trebuie asasinată. Nu încape nici o tocmeală, plăteşti înainte 
ceea ce-ţi cer. Ei îţi garantează doar că, în zece zile, unul dintre 
ei va încerca să omoare. Legenda spune că, dacă omorul 
izbuteşte, asasinul se întoarce la templu şi apoi, cu mare 
ceremonie, se sinucide după un ritual anume. 

— Atunci crezi că n-o să putem afla niciodată cine a plătit 
pentru atacul de astăzi? 

— Nu. 

— Crezi că va mai fi altul? 

— Poate da. Poate nu. Ei fac învoiala pentru o singură 
încercare, o singură dată, neh? Dar ar fi înţelept să-ţi sporeşti 
măsurile de siguranţă - printre samurai, cât şi printre femeile 
tale. Se spune că femeile Amida sunt pregătite să folosească 
otrava, precum şi pumnalul şi laţul. 

— l-ai folosit vreodată? 

— Nu. 

— Dar tatăl dumitale? 

— Nu ştiu, nu cu siguranţă. Mi s-a spus că Taiko i-a cerut o 
dată să îi întâlnească. 

— Atacul a izbutit? 

— Orice a făcut Taiko a izbutit. Într-un fel sau altul. 

Yabu simţi pe cineva în spatele lui şi presupuse că trebuie 
să fie gărzile care se întorceau pe furiş. Măsură distanţa până la 
săbiile lui. Să încerc să-l omor pe Toranaga? se întrebă iar. 
Hotărâsem că da şi acum nu ştiu. M-am răzgândit. De ce? 

— Cât ar trebui să le plăteşti pentru capul meu? îl întrebă 
Toranaga. 

— Nu e destul argint în toată Asia să mă ispitească să-i 
folosesc ca să facă asta. 

— Altcineva cât ar trebui să plătească? 

— Douăzeci de mii de koku... cincizeci de mii... o sută... 
poate mai mult, nu ştiu. 

— Ai plăti o sută de mii de koku ca să ajungi Shogun? 


Stirpea ta se trage din familia Takashima, neh? 

Yabu spuse cu mândrie: 

— N-aş plăti nimic. Banii sunt un gunoi, o jucărie pentru 
femei, sau pentru împuţiţii de negustori. Dar, dacă ar fi cu 
putinţă, ceea ce nu este, mi-aş da viaţa mea, a nevestei, a 
mamei, şi a tot neamului, cu excepţia fiului meu, şi viaţa tuturor 
samurailor mei din Izu, cu toate femeile şi copiii lor, ca să fiu o 
singură zi Shogun. 

— Şi ce-ai da pentru cele Opt Provincii? 

— Totul ca mai înainte, în afară de viaţa nevestei, a mamei 
şi-a fiului meu. 

— Dar pentru provincia Suruga? 

— Nimic, spuse Yabu cu dispreţ. Ikawa Jikkyu nu valorează 
nimic. Dacă nu-i iau capul, lui şi urmaşilor lui, în această viaţă, o 
voi face într-alta. Mă piş pe el şi pe seminţia lui pentru zece mii 
de vieţi. 

— Şi dacă ar fi ca eu să ţi-l ofer? şi toată Suruga, poate şi 
cealaltă provincie, Totomi? 

Brusc Yabu obosi să se tot joace de-a şoarecele şi pisica şi 
de vorbăria despre Amida. 

— Dacă aţi hotărât să-mi luaţi capul, senior Toranaga, 
foarte bine, sunt pregătit. Vă mulţumesc pentru acest răsărit de 
soare. Dar nu doresc să întinez atâta eleganţă cu alte discuţii, 
aşa că să terminăm odată. 

— Dar n-am hotărât să-ţi iau capul, Yabu-san, spuse 
Toranaga. Ce te-a făcut să ai un asemenea gând? ţi-a otrăvit 
vreun duşman sufletul? Poate Ishido? Nu eşti aliatul meu 
favorit? Crezi că te-aş fi primit aici fără gărzi, dacă te credeam 
duşman? 

Yabu se întoarse încet. Se aşteptase să vadă în spatele lui 
samurai cu săbiile ridicate. Nu era nimeni. Privi înapoi spre 
Toranaga. 

— Nu înţeleg. 

— Te-am adus aici ca să putem sta de vorbă între noi. Şi ca 
să privim zorile. Ai vrea să fii stăpânul provinciilor Izu, Suruga şi 
Totomi, dacă eu nu pierd acest război? 

— Da. Foarte mult, spuse Yabu, simțind cum îi creşte 
speranţa. 

— Ai deveni vasalul meu? M-ai accepta ca seniorul tău după 
lege? 


Yabu nu şovăi. 

— Niciodată, spuse. Ca aliat, da. Conducător, da. Maimarele 
meu, întotdeauna, da. Viaţa mea şi tot ce am de partea 
domniei-voastre, da. Dar Izu este al meu. Sunt daimyo de Izu şi 
niciodată nu voi lăsa altuia puterea asupra acestei provincii. Am 
făcut acest jurământ faţă de tatăl meu şi faţă de Taiko, care a 
reîntărit ca ereditară feuda noastră, întâi pentru tatăl meu, apoi 
pentru mine. Taiko a recunoscut Izu ca fiind al meu şi al 
urmaşilor mei, pentru totdeauna. El a fost seniorul nostru şi eu 
am jurat să nu am niciodată altul până ce Moştenitorul lui nu 
devine major. 

Hiro-matsu răsuci uşor sabia în mână. De ce nu mă lasă 
Toranaga să termin cu el, o dată pentru totdeauna? Ne-am 
înţeles doar. De ce toată vorbăria asta obositoare? Mă doare tot 
corpul, vreau să mă uşurez şi-ar trebui să mă întind puţin. 

Toranaga îşi scărpină pântecul. 

— Ce ţi-a oferit Ishido? 

— Capul lui Jikkyu, când al domniei-voastre va cădea, şi 
provincia lui. 

— În schimbul a ce? 

— Sprijin, când începe războiul. Să vă atac aripa de 
miazăzi. 

— Ai primit? 

— Mă cunoaşteţi doar mai bine. 

Iscoadele lui Toranaga din casa lui Ishido spuseseră că 
târgul fusese încheiat şi la el se adăuga responsabilitatea lui 
Yabu în asasinarea celor trei fii ai lui, Noboru, Sudara şi Naga. 

— Nimic mai mult? Doar sprijin? 

— Prin toate mijloacele care îmi stau la îndemână, spuse 
Yabu delicat 

— Inclusiv asasinatul? 

— Am de gând să mă alătur luptelor când vor începe, cu 
toată armata mea. Pentru aliatul meu. In orice caz, pot să-i aduc 
izbânda. Avem nevoie de un singur regent cât Yaemon e minor. 
Războiul între dumneata şi Ishido e mai mult ca sigur. E singura 
cale. 

Yabu încerca să ghicească ce era în mintea lui Toranaga. 
Dispreţuia nehotărârea lui Toranaga, ştiind că el era totuşi 
bărbatul cel mai bun, că Toranaga avea nevoie de sprijinul lui şi 
că, până la urmă, el avea să-l doboare. Dar, între timp, ce 


trebuia făcut? se întrebă şi-şi dori ca Yuriko, soţia lui, să fie aici 
ca să-l îndrume. Ea ar şti care e calea cea mai înţeleaptă. 

— Pot să vă fiu foarte folositor. Pot să vă ajut s-ajungeţi 
regent unic, spuse, hotărându-se să-şi încerce norocul. 

— De ce-aş dori să fiu regent unic? 

— Când atacă Ishido, pot să vă ajut să-l biruiţi. Când o să 
încalce pacea, spuse Yabu. 

— Cum? 

Le spuse planul său cu armele. 

— Un regiment de cinci sute de samurai cu puşti? izbucni 
Hiro-matsu. 

— Da... Gândiţi-vă la puterea de foc. Toţi, războinici de 
elită, pregătiţi să lupte ca un singur om. Plus cele douăzeci de 
tunuri. 

— E un plan prost, dezgustător, spuse Hiro-matsu. 
Niciodată nu l-ai putea ţine secret. Dacă începem noi, începe şi 
duşmanul. N-o să putem pune capăt niciodată unei asemenea 
orori. Planul tău e lipsit de onoare şi de viitor. 

— Senior Hiro-matsu, războiul care o să vină nu e singurul 
lucru care ne frământă? răspunse Yabu. Nu suntem noi 
îngrijoraţi doar pentru soarta seniorului Toranaga? Nu asta e 
datoria aliaţilor şi vasalilor lui? 

— Da. 

— Tot ceea ce trebuie să facă seniorul Toranaga e să 
câştige această singură mare bătălie. Asta îi va oferi capetele 
tuturor duşmanilor săi - şi puterea. Eu zic că strategia asta are 
să-i aducă victoria. 

— Eu zic că nu. E un plan dezgustător, lipsit de onoare. 

Yabu se întoarse spre Toranaga: 

— Vremurile noi cer o gândire limpede în legătură cu sensul 
onoarei. 

Un pescăruş se înalţă pe deasupra lor, ţipând. 

— Ce-a spus Ishido despre planul dumitale? întrebă 
Toranaga. 

— Nu i-am vorbit despre el. 

— De ce? Dacă crezi că planul este bun pentru mine, ar fi la 
fel de bun şi pentru el. Poate chiar mai bun. 

— Domnia-voastră mi-aţi oferit un revărsat de zori. Nu 
sunteţi ţăran ca Ishido. Sunteţi conducătorul cel mai înţelept, cu 
cea mai mare experienţă din împărăție. 


Care e adevăratul motiv? se întreba Toranaga. Sau i l-a 
spus şi lui Ishido? 

— Dacă ar fi să urmăm acest plan, ar fi oamenii jumătate ai 
tăi şi jumătate ai mei? 

— Mă-nvoiesc. Eu i-aş comanda. 

— Omul numit de mine ar putea fi al doilea la comandă? 

— Mă-nvoiesc. Aş avea nevoie de Anjin-san să-mi 
pregătească oamenii ca puşcaşi şi ca tunari. 

— Dar el ar rămâne tot în proprietatea mea şi l-ai cinsti ca 
pe Moştenitor? Ai să fii întru totul răspunzător de el şi-ai să faci 
cu el tot ce-ţi spun? 

— Mă-nvoiesc. 

Toranaga îşi îndreptă pentru o clipă privirea spre norii 
purpurii. Tot planul ăsta e fără rost, gândi. Va trebui să declar eu 
însumi "Cer de Purpură" şi să mă arunc spre Kyoto în fruntea 
tuturor legiunilor mele. O sută de mii împotriva unui număr de 
zece ori mai mare. 

— Cine va fi tălmaciul? N-o pot ţine pe Toda Mariko-san 
pentru totdeauna. 

— Doar pentru câteva săptămâni, alteţă. Mă voi îngriji ca 
barbarul să înveţe limba noastră. 

— Asta i-ar putea lua ani. Singurii barbari care au învăţat-o 
vreodată sunt preoţii creştini, neh? Le-au trebuit ani de zile. 
Tsukku-san se află aici de aproape treizeci de ani, neh? El n-o să 
înveţe destul de repede, nu mai repede decât putem să învăţăm 
noi limbile lor dezgustătoare. 

— Da, dar eu vă făgăduiesc că acest Anjin-san are să înveţe 
foarte repede. 

Yabu le vorbi despre planul lui Omi ca şi cum ar fi fost ideea 
lui. 

— Ar putea fi prea periculos. 

— L-ar face să înveţe iute, neh? şi-apoi el e îmblânzit. 

După o pauză, Toranaga spuse: 

— Cum ai să păstrezi secretul în timpul pregătirilor? 

— Izu e o peninsulă, acolo sunt în deplină siguranţă. Voi fac 
tabăra lângă Anjiro, către sud, departe de Mishima şi de hotar, 
ca si fie mai sigur. 

— Bine. Vom organiza deîndată o legătură între Yedo şi 
Osaka prin porumbei călători. 

— Minunat. Am nevoie de cinci sau şase luni şi... 


— Vom fi norocoşi dacă avem şase zile! pufni cu dispreţ 
Hiro-matsu. Zici c-ai împânzit tot locul cu faimoasa ta reţea de 
iscoade, Yabu-san? Ai primit cu siguranţă rapoarte. Ishido nu 
strânge armată? Onoshi nu strânge şi el? Aici nu suntem 
încercuiți? 

— Ei? întrebă Toranaga. 

Yabu spuse: 

— Rapoartele spun că toate astea - şi altele - se întâmplă. 
Dacă sunt doar şase zile, atunci atâtea sunt şi asta e karma. Dar 
eu cred că domnia-voastră sunteţi mult prea iscusit ca să fiţi 
prins în cursă aici. Sau împins într-un război înainte de vreme. 

— Dacă sunt de acord cu planul tău, m-ai recunoaşte drept 
conducător? 

— Da. Şi când veţi câştiga războiul, aş fi onorat să primesc 
Suruga şi Totomi ca parte din feuda mea pentru totdeauna. 

— Totomi ar depinde de reuşita planului. 

— Mă-nvoiesc. 

— Îmi vei dă ascultare? Pe cinstea ta? 

— Da. Pe bushido, pe slăvitul Buddha, pe viaţa mamei 
mele, a nevestei şi a urmaşilor mei. 

— Bine, spuse Toranaga. Hai să pecetluim înţelegerea. 

Merse spre parapet. Puse un picior pe marginea ambrazurii, 
apoi chiar pe parapet. La şaptezeci de picioare dedesubt se afla 
grădina interioară. Lui Hiro-matsu i se tăie răsuflarea, uluit de 
îndrăzneala fără rost a stăpânului său. Il văzu întorcându-se şi 
făcând semn lui Yabu să stea lângă el. Yabu îi dădu ascultare. 
Cea mai mică atingere îi putea trimite pe amândoi de-a 
rostogolul la pieire. 

Toranaga îşi desfăcu chimonoul şi dădu la o parte fâşia de 
pânză din jurul şoldurilor, iar Yabu făcu la rândul său la fel. 
Amândoi urinară, îşi împreunară jeturile şi priviră stropii ce udau 
grădina de dedesubt. 

— Ultima învoială pe care am pecetluit-o în acest chip a 
fost cu însuşi Taiko, spuse Toranaga, foarte uşurat că-şi putuse 
goli băşica. Asta a fost când el s-a hotărât să-mi dea ca feudă 
Kwanto, Cele Opt Provincii. Desigur că atunci Hojo încă le 
stăpânea şi ne era duşman, aşa că mai întâi a trebuit să le 
cuceresc. Erau ultimile provincii care ni se mai împotriveau. 
Bineînţeles, onoarea îmi cerea să renunţ imediat la feudele mele 
ereditare: Imagawa, Owari şi Ise. Chiar şi aşa, am fost de acord 


şi am urinat pe învoială. Îşi desfăcu picioarele pe parapet cu 
uşurinţă, potrivindu-şi mai bine fâşia de pânză din brâu, de 
parcă s-ar fi afla chiar în grădină şi nu cocoţat ca un vultur la o 
asemenea înălţime. A fost o înţelegere bună pentru amândoi. 
L-am învins pe Hojo şi-am luat cinci mii de capete în acel an. Am 
terminat cu el şi cu tot clanul lui. Poate că ai dreptate, Kasigi 
Yabu-san. Poate că mă poţi ajuta aşa cum l-am ajutat eu pe 
Taiko. Fără mine Taiko n-ar fi ajuns niciodată Taiko. 

— Te pot ajuta să ajungi regent unic, Toranaga-sama, dar 
nu Shogun. 

— Bineînţeles. Aceasta e singura onoare la care nu râvnesc, 
oricât de mult ar spune duşmanii mei că da. Toranaga sări pe 
lespezile de piatră, fiind din nou în siguranţă adăpost. Privi 
înapoi spre Yabu, care încă stătea pe parapetul îngust 
aranjându-şi eşarfa. Fu grozav de ispitit să-i dea iute un brânci 
pentru obrăznicia lui. Dar se aşeză jos. Ce-ţi face băşica, Pumn 
de Fier? 

— Istovită, stăpâne, foarte istovită. 

Bătrânul merse la margine şi se uşură şi el peste parapet, 
mulţumit, dar nu se urcă acolo unde se cocoţaseră Toranaga şi 
Yabu. Era bucuros că nu trebuia să pecetluiască târgul cu Yabu. 
Ăsta e un târg pe care eu n-o să-l onorez niciodată. Niciodată. 

— Yabu-san, toate astea trebuie să rămână secrete. Cred 
că ar trebui să pleci în următoarele două sau trei zile, spuse 
Toranaga. 

— Da. Cu armele şi cu barbarul, Toranaga-sama? 

— Da. Vei pleca pe mare. Toranaga privi spre Hiro-matsu: 
pregăteşti galera. 

— Nava e gata. Armele şi praful de puşcă sunt încă în cale, 
răspunse Hiro-matsu, oglindindu-i-se dezaprobarea pe chip. 

— Bine. 

Ai izbutit, voia Yabu să strige. Ai armele, îl ai pe Anjin-san, 
ai totul. Ai cele şase luni. Toranaga n-o să pornească războiul 
atât de curând. Chiar dacă Ishido îl asasinează în următoarele 
câteva zile, tu ai totuşi totul. O, Buddha, apără-l pe Toranaga 
până ajung pe mare! 

— Mulţumesc, spuse, cu vădită sinceritate. Niciodată n-o să 
ai un aliat mai credincios. 

După ce Yabu plecă, Hiro-matsu se întoarse spre Toranaga. 

— N-ai făcut bine ce-ai făcut. Mi-e ruşine de înţelegerea 


asta. Mi-e ruşine că sfatul meu contează atât de puţin. E 
limpede că am trăit mai mult decât ţi-am fost de folos şi sunt 
foarte istovit. Scârnăvia asta de daimyo ştie că te suceşte ca pe 
o păpuşă. Ai văzut, a avut până şi neruşinarea să-şi poarte sabia 
Murasama în faţa ta? 

— Am văzut, spuse Toranaga. 

— Cred că zeii au aruncat vreo vrajă asupra ta, stăpâne. Să 
nu ţii cont de o asemenea batjocură şi să-l laşi să se bucure în 
faţa ta. Îi îngădui lui Ishido, să te facă de râs în faţa noastră, a 
tuturor. Mă opreşti pe mine şi pe noi toţi să te apărăm. li refuzi 
nepoatei mele, o doamnă samurai, onoarea şi pacea morţii. Ai 
pierdut controlul asupra Consiliului, duşmanul tău te-a manevrat 
cu iscusinţă şi acum urinezi pe un târg solemn, care e un plan 
atât de dezgustătpr cum n-am mai auzit vreodată, şi faci asta cu 
un om care se îndeletniceşte cu murdării, otrăviri şi trădări, cum 
a făcut şi tatăl lui mai înainte. 

Toranaga nu-i răspunse, se uită doar la el, atent şi liniştit de 
parcă n-ar fi scos o vorbă. 

— Pe toţi kami, vii sau morţi, eşti vrăjit, izbucni Hiro-matsu. 
Eu te întreb şi ţip şi te batjocoresc şi tu doar te uiţi la mine. Unul 
dintre noi e nebun. Cer îngăduinţa să-mi fac sepukku, sau dacă 
nu-mi dai această pace, am să mă rad în cap şi-am să ajung 
călugăr, fac orice, orice, numai să mă laşi să plec. 

— N-ai să faci nici una, nici alta. Dar ai să trimiţi după 
preotul barbar Tsukku-san. 

Şi apoi Toranaga izbucni în râs. 


CAPITOLUL 19 


Părintele Alvito cobora dealul de la castel în fruntea 
obişnuitului său grup de călăreţi iezuiţi. Toţi erau îmbrăcaţi ca 
preoţii budişti, afară doar de crucea şi de mătăniile pe care le 
purtau la brâu. Erau patruzeci de călăreţi, toţi japonezi, toţi fii de 
viţă nobilă ai unor samurai creştini, toţi studenţi ai seminarului 
de la Nagasaki, care-l însoțeau la Osaka. Toţi călăreau cai buni 
cu harnaşamente birie lucrate şi erau tot atât de disciplinaţi ca 
suita oricărui daimyo. 

Călări în trap iute prin pădure şi de-a lungul străzilor 


oraşului, fără să bage de seamă căldura soarelui, către misiunea 
iezuită, o casă mare de piatră, în stil european, aflată lângă 
docuri, ridicându-se deasupra construcţiilor îngrămădite în jur - 
camere pentru tezaur şi depozite de mărfuri - unde se purta tot 
negoţul şi se făceau toate plăţile pentru mătase din Osaka. 

Alaiul trecu tropăind prin marile porţi de fier din zidul înalt 
de piatră, intră în curtea centrală, pavată cu lespezi, şi se opri 
lângă uşa principală. Servitorii aşteptau deja să-l ajute pe 
părintele Alvito să descalece. El se lăsă să alunece din şa şi le 
dădu frâul. Pintenii îi zornăiră pe dalele de piatră în timp ce 
înainta cu paşi mari de-a lungul galeriei străjuite de coloane din 
corpul principal al clădirii. Dădu colţul, trecu pe lângă capela 
micuță şi intră pe sub arcade în curtea interioară, care 
adăpostea o fântână şi o grădină liniştită. Uşa an-tecamerei era 
deschisă. Îşi alungă neliniştea, îşi luă un aer calm şi păşi 
înăuntru. 

— Este singur? întrebă. 

— Nu, nu, nu este, Martin, spuse părintele Soldi, un 
napolitan mărunt, blajin, ciupit de vărsat, care era secretar al 
Părintelui Inspector de aproape treizeci de ani, dintre care 
douăzeci şi cinci în Asia. Căpitanul General Ferriera e cu 
Eminenţa Sa. Da, păunul e cu dânsul. Dar Eminenţa Sa a spus să 
intri imediat. Ce nu e-n ordine, Martin? 

— Nimic. 

Soldi mormăi şi se-întoarse la ascuţitul penei sale. 

— "Nimic" a spus înțeleptul părinte. Ei, o să aflu eu destul 
de curând. 

— Da, spuse Alvito, plăcându-i bătrânul. 

Se îndreptă spre uşa din celălalt capăt. Un foc de lemne 
ardea în cămin luminând mobila frumoasă şi masivă, cu patina 
vremii şi strălucind de atâta frecat şi lustruit. Un mic tablou de 
Tintoretto, o Fecioară cu Pruncul, pe care Părintele Inspector îl 
adusese cu el de la Roma şi care totdeauna îi plăcuse lui Alvito, 
atârna deasupra căminului. 

— L-ai văzut iar pe englez? strigă după el părintele Soldi. 

Alvito nu-i răspunse. Bătu la uşă. 

— Intră. 

Carlo dell'Aqua, Părintele Inspector al Asiei, reprezentantul 
personal al Părintelui General ăl iezuiţilor, omul cu rangul cel 
mai mare şi deci cel mai puternic din Asia, era şi cel mai înalt 


dintre ei. Măsura şase picioare şi trei inci şi-avea un fizic pe 
potrivă. Sutana-i era portocalie, crucea deosebit lucrată. Avea 
părul alb, cu tonsură, şaizeci şi unu de ani şi era napolitan prin 
naştere. 

— A, Martin! Intră, intră. Puțin vin? spuse el, vorbind o por- 
tugheză cu minunate inflexiuni italiene. L-ai văzut pe englez? 

— Nu, Eminenţă. Doar pe Toranaga. 

— Veşti proaste? 

— Da. 

— Puțin vin? 

— Mulţumesc. 

— Cât de proaste? întrebă Ferriera. 

Oşteanul stătea lângă foc, în scaunul de piele cu spătar 
înalt, mândru ca un şoim şi tot atât de colorat - era fidaglio, 
Căpitanul General de pe Nao del Trato, Corabia Neagră a acestui 
an. Avea în jur de treizeci şi cinci de ani, era zvelt, suplu şi 
impresionant. 

— Cred că foarte proaste, Căpitane General. De pildă, 
Toranaga a spus că problema negoţului pe anul ăsta poate să 
aştepte. 

— Negoţul nu poate s-aştepte şi nici eu, asta e ştiut, spuse 
Ferriera. Pornesc cu refluxul. Am crezut că totul a fost aranjat cu 
luni în urmă. Din nou Ferriera blestemă legile japoneze care 
cereau ca toate navele de comerţ, chiar şi ale lor proprii, să aibă 
autorizaţii de intrare şi de plecare. N-ar trebui să fim legaţi de 
nişte legi prosteşti ale băştinaşilor. Ai spus că întâlnirea asta nu 
e decât de formă, că te duci doar să iei hârtiile. 

— Aşa ar fi trebuit să fie, dar m-am înşelat. Poate că ar fi 
mai bine să- ţi explic... 

— Eu trebuie să mă-ntorc imediat la Macao să pregătesc 
Corabia Neagră. Am cumpărat deja de un milion ducați cele mai 
bune mătăsuri la târgul din februarie, de la Canton, şi vom 
transporta pe puţin o sută de mii de uncii de aur chinezesc. Am 
crezut că am spus-o limpede că fiecare bănuţ din Macao, 
Malacca şi Goa şi fiecare para pe care negustorii şi mai-marii 
oraşului îi pot lua cu împrumut sunt investiţi în afacerea de anul 
acesta. Şi fiecare băânuţ al domniilor-voastre. 

— Cunoaştem tot atât de bine ca şi dumneata importanţa 
ei, spuse dell'Aqua tăios. 

— Îmi pare rău, Căpitane General, dar Toranaga e 


preşedintele Consiliului Regenţilor şi obiceiul este să mergem la 
el, spuse Alvito. El n-a vrut să discute problema negoţului din 
acest an, nici a autorizaţiilor dumitale. A spus, de la început, că 
el nu este de acrod cu asasinatul. 

— Cine e, părinte? spuse Ferriera. 

— Despre ce vorbeşte Toranaga, Martin? întrebă dell'Aqua. 
Să fie vreun şiretlic? Asasinat? Ce legătură are asta cu noi? 

— Ela spus: "De ce vreţi voi, creştinii, să-mi asasinați 
prizonierul, pilotul?" 

— Ce? 

— Toranaga crede că încercarea de asasinat din noaptea 
trecută a fost îndreptată asupra englezului, nu asupra sa. El mai 
zice c-a mai fost o încercare în închisoare. 

Alvito îşi pironi ochii asupra soldatului. 

— De ce mă acuzi, părinte? spuse Ferriera. O încercare de 
asasinat? Eu? In castelul Osaka? Asta-i prima oară în viaţa mea 
când mă aflu în Japonia! 

— Tăgăduieşti c-ai avea vreo ştire despre asta? 

— Nu neg că, cu cât mai repede îl vedem mort pe eretic, cu 
atât mai bine, spuse Ferriera cu răceală. Dacă olandezii şi 
englezii încep să- şi răspândeacă murdăria lor în Asia, o să avem 
mari necazuri. Noi toţi. 

— Avem deja necazuri, spuse Alvito. Toranaga a început 
prin a spune că el a înţeles de la englez că sunt obţinute 
profituri de neînchipuit din monopolul portughez asupra 
comerţului cu China, că portughezii ridică peste măsură preţul 
mătăsurilor, pe care doar ei le pot cumpăra din China, plătind 
pentru ele cu singurul produs pe care chinezii vor şă-l accepte la 
schimb, argintul jeponez, argint pe care de asemenea îl 
socotesc la un preţ prea mic. Toranaga a spus: "Pentru că există 
o duşmănie între China şi Japonia, iar negoţul direct între noi nu 
este îngăduit, şi numai portughezii au permisiunea să facă 
negoţ, atunci trebuie ca portughezii să răspundă oficial - în scris 
- acuzaţiei de speculă a pilotului." El te "invită", Eminenţă, să 
înaintezi regenţilor un raport asupra ratelor de schimb: argint 
pentru mătase, mătase pentru argint, aur pentru argint. A 
adăugat că el, bineînţeles, nu se împotriveşte ca noi să avem un 
câştig mare, dar să fi pe seama chinezilor. 

— Veţi refuza, bineînţeles, o cerere atât de obraznică! 
spuse Ferriera. 


— Ar fi foarte greu. 

— Atunci îi daţi un raport fals. 

— Asta ar primejdui toată poziţia noastră, care se bazează 
pe încredere, spuse dell'Aqua. 

— Poţi să ai încredere într-un jappo? Bineînţeles că nu. 
Profiturile noastre trebuie să rămână secrete. Eretic blestemat! 

— Imi pare rău că trebuie s-o spun, dar Blackthorne pare 
deosebit de bine informat. 

Alvito privi fără să vrea către dell'Agqua, nemaiţinând seama 
de oştean pentru o clipă. 

Părintele Inspector nu spuse nimic. 

— Ce altceva a mai spus /jappo ăsta? întrebă Ferriera, 
prefăcându-se că nu văzuse schimbul de priviri dintre ei, dorind 
să poată cunoaşte măsura cunoştinţelor lor. 

— Toranaga îmi cere să-i fac rost, până mâine 
după-amaiză, de o hartă a lumii cu hotarele între Portugalia şi 
Spania, numele papilor care au aprobat tratatele şi datele lor. El 
"cere", în trei zile, o explicaţie în scris privind "cuceririle" 
noastre din Lumea Nouă şi "doar pentru curiozitatea mea" - au 
fost exact cuvintele lui - doreşte să ştie cantitatea de aur şi 
argint luată - de fapt, el a folosit cuvântul lui Blackthorne 
"jefuită" - de Spania şi Portugalia din Lumea Nouă. De asemeni, 
mai cere o altă hartă care să arate întinderea imperiilor Spaniei 
şi Portugaliei în urmă cu o sută de ani, cu cincizeci de ani şi 
astăzi, laolaltă cu poziţiile exacte ale bazelor noastre din 
Malacca până în Goa - pe care el le-a numit foarte clar; erau 
scrise pe o bucată de hârtie - şi, de asemeni, numărul 
mercenarilor japonezi folosiţi de noi la fiecare dintre bazele 
noastre. 

Dell'Aqua şi Ferriera erau îngroziţi. 

— Asta categoric trebuie refuzat, explodă oşteanul. 

— Nu poţi să-l refuzi pe Toranaga, spuse dell'Aqua. 

— Cred, Eminenţă, că daţi prea mare importanţă poziţiei 
lui, spuse Ferriera. Cred că Toranaga ăsta nu e decât un 
rege-despot printre atâţia alţii, încă un păgân ucigaş, de care 
sigur nu trebuie să-ţi fie teamă. Refuzaţi-l. Fără Corabia Neagră, 
ei sunt la pământ. O să ne ceară în genunchi mătăsurile noastre 
chinezeşti. Fără mătăsuri, n-au să mai fie chimonouri. Au nevoie 
de negoţul nostru. Eu zic să-l lăsăm naibii pe Toranaga. Putem 
negocia cu regii creştini, cum le zice? Onoshi, Kiyama şi ceilalţi 


regi creştini din Kyushu. La urma urmelor, Nagasaki e acolo, noi 
suntem puternici acolo, tot negoţul se face acolo. 

— Nu putem, căpitane, spuse dell'Agqua. Acesta este prima 
ta vizită în Japonia, aşa că n-ai nici o idee despre problemele 
noastre de aici. Da, ei au nevoie de noi, dar noi avem şi mai 
multă nevoie de ei. Fără bunăvoința lui Toranaga - şi a lui Ishido 
- o să ne pierdem influenţa asupra regilor creştini. O să pierdem 
Nagasaki şi tot ce-am construit de peste cincizeci de ani. Ai 
sprijinit cumva atacul asupra acestui pilot eretic? 

— De la bun început i-am spus deschis lui Rodrigues, şi 
oricui a vrut să m-asculte, că englezul e un pirat primejdios care 
o să molipsească pe oricine se-apropie de el şi, deci, trebuie 
înlăturat în orice chip cu putinţă. Eminenţa voastră aţi spus 
acelaşi lucru, dar cu alte cuvinte. La fel şi dumneata, părinte 
Alvito. N-a reieşit aşa la întâlnirea noastră cu Onoshi şi Kiyama 
de acum două zile? N-ai spus dumneata că piratul e primejdios? 

— Da. Dar... 

— Părinte, să nu mi-o iei în nume de rău, dar uneori e 
nevoie ca soldaţii să îndeplinească lucrarea Domnului în cel mai 
bun chip cu putinţă. Trebuie să-ţi spun că am fost furios pe 
Rodrigues că n-a pus la cale un "accident" în timpul furtunii. 
Dintre toţi, el trebuia să înţeleagă lucrul ăsta cel mai bine! Pe 
trupul lui Cristos, uite ce-a făcut deja acel diavol englez cu însuşi 
Rodrigues. Bietul nătărău îi e recunoscător pentru că i-a salvat 
viaţa, când ăsta-i cel mai simplu şiretlic din lume ca să câştigi 
încrederea cuiva. Nu s-a lăsat Rodrigues păcălit şi l-a lăsat pe 
pilotul eretic să-i uzurpe locul pe propria-i dunetă şi astfel 
aproape să fie omorât? Cât priveşte încercarea de la castel, cine 
ştie ce s-a întâmplat? Asta trebuie să fi fost poruncită de vreun 
băştinaş, ăsta e un şiretlic japonez. Nu-mi pare rău c-au 
încercat, sunt doar scârbit că n-au izbutit. Când o să pun eu la 
cale îndepărtarea lui, puteţi să dormiţi liniştiţi, că aşa se va 
întâmpla. 

Alvito sorbi din vin. 

— Toranaga a spus că-l trimite pe Blackthorne în Izu. 

— Peninsula din est? întrebă Ferriera. 

— Da. 

— Pe uscat sau pe mare? 

— Pe mare. 

— Bine. Atunci, îmi pare rău că trebuie să vă spun, dar s-ar 


putea ca tot echipajul să piară pe mare într-o regretabilă 
furtună. 

Alvito spuse rece: 

— Şi eu regret că trebuie să-ţi spun, Căpitane General, că 
Toranaga a zis, îţi redau întocmai vorbele lui: "Pilotului i se pune 
gardă personală, Tsukku-san, şi, dacă i se întâmplă vreun 
accident, voi pune în spatele cercetării lui toată puterea mea şi 
toată puterea regenţilor şi dacă, din întâmplare, un creştin sau 
altcineva care are, fie şi pe departe, legături cu creştinii, se face 
vinovat, este foarte posibil ca edictele de expulzare să fie 
reexaminate şi toate bisericile, şcolile şi lăcaşurile creştine vor fi 
închise deîndată." 

Dell'Aqua spuse: 

— Ferească Dumnezeu să se întâmple asta! 

— Se laudă! spuse Ferriera dispreţuitor. 

— Nu, greşeşti, Căpitane General. Toranaga este tot atât de 
deştept ca Machiavelli şi tot atât de necruţător ca Attila. Alvito 
îşi întoarse privirea spre dell'Aqua. Ar fi uşor să se dea vina pe 
noi dacă i se întâmplă ceva englezului. 

— Da. 

— Poate că ar trebui să mergeţi la izvorul necazurilor 
voastre, spuse tăios Ferriera. Indepărtaţi-l pe Toranaga. 

— Nu-i timp de glume, spuse Părintele Inspector. 

— Ceea ce a mers de minune în India, Malaya, Brazilia, 
Peru, Africa, şi oriunde altundeva, o să meargă şi aici. Eu însumi 
am făcut-o de zeci de ori în Malacca şi Goa cu ajutorul 
mercenarilor japonezi, iar eu n- am nici pe departe influenţa şi 
cunoştinţele voastre. Îi putem folosi pe regii creştini. Îl vom 
ajuta pe unul din ei să-l îndepărteze pe Toranaga, dacă el e 
problema. Câteva sute de conchistadori ar fi deajuns. Dezbină şi 
cârmuieşte. Am să vorbesc cu Kiyama. Părinte Alvito, dacă ai 
tălmăci... 

— Nu-i poţi pune pe japonezi pe acelaşi taler cu indienii sau 
cu barbarii analfabeți, ca incașii. Aici nu poţi să dezbini şi să 
cârmuieşti: Japonia nu e ca alte naţii. Absolut deloc, spuse 
dell'Aqua obosit. Căpitane General, trebuie să-ţi cer oficial să nu 
te amesteci în politica acestei ţări. 

— De acord. Vă rog uitaţi ce-am spus. A fost nedelicat şi 
naiv să fiu atât de deschis. Din fericire furtunile sunt ceva firesc 
în acest timp al anului. 


— Dacă se întâmplă o furtună, asta e-n mâinile Domnului. 
Dar dumneata nu îl vei ataca pe pilot. 

— Ah?! 

— Nu. Şi nici nu vei ordona nimănui s-o facă. 

— Sunt legat prin jurământ faţă de regele meu să-i distrug 
duşmanii. Englezul este un duşman al naţiei mele. O căpuşă, un 
pirat, un eretic. Dacă hotărăsc să-l elimin, asta-i treaba mea. 
Sunt Căpitanul General al Corăbiei Negre de anul acesta, prin 
urmare guvernator de Macao în acest an, cu puteri de vicerege 
asupra acestor ape în anul acesta şi, dacă eu vreau să-l elimin 
pe el, sau pe Toranaga, sau pe oricine altcineva, o s-o fac. 

— Atunci ai s-o faci împotriva ordinelor mele directe şi deci 
te aşteaptă excomunicarea imediată. 

— Asta e dincolo de puterea Eminenţei voastre. E o 
chestiune a trupului, nu a spiritului. 

— Poziţia Bisericii aici este, din păcate, atât de amestecată 
cu politica şi cu negoţul de mătase, încât totul poate atinge 
Biserica. Cât trăiesc eu, jur pe mântuirea sufletului meu că 
nimeni nu va pune în primejdie aici viitorul Sfintei Biserici! 

— Vă mulţumesc că aţi fost atât de explicit, Eminenţă. Mă 
voi strădui să cunosc mai îndeaproape problemele japonezilor. 

— lţi sugerez s-o faci, de dragul nostru al tuturor. 
Creştinismul e tolerat aici numai pentru că toţi daimyo sunt 
absolut convinşi că, dacă ne izgonesc sau ne interzic credinţa, 
Corăbiile Negre n-or să se mai întoarcă niciodată. Noi, iezuiţii, 
suntem căutaţi şi avem o oarecare influenţă numai pentru că 
suntem singurii care vorbim japoneza şi portugheza şi putem 
tălmăci şi face pe mijlocitorii pentru ei în ale negoţului. Din 
păcate pentru credinţă, ceea ce cred ei nu e adevărat. Sunt 
sigur că negoţul are să continue, indiferent de poziţia noastră şi 
de poziţia Bisericii, pentru că neguţătorii portughezi sunt mult 
mai preocupaţi de propriile lor interese egoiste decât de slujirea 
Domnului. 

— Pesemne tot atât de limpezi sunt şi interesele egoiste ale 
clericilor care vor să ne forţeze - mergând până la a cere 
Sanctităţii Sale puteri legale - să ne forţeze să navigam în orice 
port vor ei şi să facem negoţ cu orice daimyo hotărăsc ei, 
indiferent de riscuri. 

— Uiţi cine eşti, Căpitane General! 

— Eu n-am uitat că anul trecut Corabia Neagră s-a pierdut 


cu tot echipajul, între Japonia şi Malacca, cu peste două sute de 
tone de aur la bord şi argint în valoare de cinci sute de mii de 
crusados, după ce-a fost întârziată, fără rost, până-n anotimpul 
prost, la cererea Eminenţei voastre. Sau că această catastrofă a 
ruinat aproape pe toată lumea, de aici până în Goa. 

— A fost o măsură necesară din pricina morţii lui Taiko şi a 
politicii interne de succesiune. 

— N-am uitat că, acum trei ani, Eminenţa voastră i-a cerut 
viceregelui de Goa să amâne Corabia Neagră, s-o trimită doar 
când şi în ce port hotărâți, şi că el a respins această cerere 
socotind-o un amestec neobrăzat. 

— Asta a fost ca să-l supunem pe Taiko, ca să creem o 
stare de lipsuri în toiul războiului său prostesc cu China şi 
Coreea, a fost din pricina martiriului de la Nagasaki, pe care-l 
poruncise, din pricina atacului său nebunesc asupra Bisericii, din 
pricina edictelor de expulzare ce abia le emisese, alungându-ne 
pe toţi afară din Japonia. Dacă lucrezi cu noi şi ne urmezi sfatul, 
întreaga Japonia are să fie creştină într-o singură generaţie! Ce 
e mai important, negoţul sau mântuirea sufletelor? 

— Răspunsul meu e mântuirea sufletelor. Dar, pentru că 
m-aţi luminat în problemele japoneze, daţi-mi voie să pun 
problemele japoneze la locul lor de drept. Numai argintul 
japonez face să curgă mătasea şi aurul Chinei. Câştigurile uriaşe 
pe care le obţinem şi le trimitem la Malacca şi Goa, şi de acolo 
la Lisabona, susţin întregul nostru imperiu asiatic, toate forturile, 
toate misiunile, toate expedițiile, toţi misionarii, toate 
descoperirile, şi acoperă cheltuielile multora, dacă nu chiar ale 
tuturor acţiunilor noastre din Europa, îi împiedică pe eretici să 
ne covârşească şi îi ţine departe de Asia, care le-ar oferi toată 
bogăţia de care au nevoie spre a ne distruge, pe noi şi Sfânta 
Credinţă, la noi acasă. Ce e mai important, părinte, 
creştinătatea spaniolă, portugheză şi italiană sau creştinătatea 
japoneză? 

Dell'Aqua îl străfulgeră pe soldat cu privirea. 

— Să fie clar o dată pentru totdeauna: nu - ai - să - te - 
amesteci - în - treburile - acestei - ţări! 

Un cărbune căzu din cămin şi se împrăştie pe covor. 
Ferriera, care era cel mai aproape, îi făcu vânt cu piciorul la loc. 

— Şi dacă eu sunt... dacă am să mă supun, ce se va 
întâmpla cu ereticul? Sau cu Toranaga? 


Dell'Aqua se aşeză crezând că a învins. 

— Nu ştiu, pentru moment. Dar numai gândul de a-l elimina 
pe Toranaga e ridicol. El e foarte îngăduitor cu noi şi cu 
creşterea negoţului - vocea îi deveni mai tăioasă - şi, ca atare, 
cu sporirea profiturilor voastre. 

— Şi ale voastre, spuse Ferriera, muşcând din nou. 

— Profiturile noastre sunt închinate lucrărilor Domnului. Aşa 
cum bine ştii. Dell'Aqua turnă obosit puţin vin şi i-l oferi, 
încercând să-l domolească. Haide, Ferriera, să nu ne certăm 
aşa. Problema asta, a ereticului e îngrozitoare, da. Dar cearta nu 
duce la nimic. Noi avem nevoie de sfatul tău, de mintea ta, de 
puterea ta. Crede-mă, Toranaga este vital pentru noi. Fără el ca 
să-i ţină în frâu pe ceilalţi regenţi, toată ţara asta s-ar întoarce 
înapoi la anarhie. 

— Da, e adevărat, Căpitane General, spuse Alvito. Dar eu 
nu înţeleg de ce el e încă în castel şi a fost de acord cu 
amânarea întrunirii. E de necrezut să se fi lăsat manevrat. Cu 
siguranţă trebuie să ştie că Osaka e închisă mai straşnic decât 
cu centura de castitate a unui cruciat gelos. Ar fi trebuit să plece 
încă de acum câteva zile. 

Ferriera spuse: 

— Dacă el e vital, de ce-i sprijiniți pe Onoshi şi Kiyama? Cei 
doi nu s-au alăturat lui Ishido, împotriva lui? De ce nu-i sfătuiţi 
împotriva acestui lucru? S-a discutat doar acum două zile. 

— Ne-au spus hotărârea lor, căpitane, n-am discutat. 

— Atunci poate c-ar fi trebuit s-o faceţi, Eminenţă. Dacă e 
atât de important, de ce nu le porunciţi să-şi schimbe 
hotărârea? Ameninţându-i cu excomunicarea. 

Dell'Aqua oftă: 

— Aş dori să fie atât de simplu. Nu faci lucruri din acestea 
în Japonia. Ei nu suferă amestecul dinafară în problemele lor. 
Chiar şi o sugestie din partea noastră trebuie prezentată cu 
deosebită atenţie. 

Ferriera goli pocalul de argint, îşi mai turnă vin şi se linişti, 
ştiind că avea nevoie de iezuiţi de partea lui, pentru că, fără ei 
ca tălmaci, era neajutorat. Călătoria asta trebuie să-ţi 
reuşească, îşi spuse. Ai fost soldat şi ai asudat unsprezece ani în 
serviciul regelui spre aţi câştiga pe drept - şi chiar de douăzeci 
de ori pe atât - cea mai mare răsplată ce stătea în puterea lui 
s-o acorde, căpitănia generală, pe timp de un an, a Corăbiei 


Negre şi odată cu aceasta venitul cuvenit rangului, o zecime din 
câştig, a zecea parte din toată mătasea, din tot aurul, din tot 
argintul şi din tot profitul fiecărui schimb de mărfuri. Acum eşti 
bogat pentru toată viaţa, pentru treizeci de vieţi, dacă le-ai 
avea, totul numai din această singură călătorie. Dacă o duci la 
bun sfârşit. 

Mâna lui Ferriera se îndreptă spre mânerul floretei, spre 
crucea de argint încrustată în lucrătura filigranată: 

— Pe sângele lui Cristos, Corabia mea Neagră va pleca la 
timp din Nagasaki până-n Macao şi apoi, cu cele mai mari 
bogății din istorie, se va îndrepta către sud, cu musonul de 
noiembrie, către Goa şi de acolo acasă! Dumnezeu mi-e martor 
că aşa o să se-ntâmple. 

Şi apoi adăugă în gând: Chiar dacă pentru asta trebuie să 
pârjolesc toată Japonia, tot Macao şi toată China, pe Sfânta 
Fecioară! 

— Rugile noastre sunt alături de tine, bineînţeles că da, 
răspunse dell'Aqua, sincer. Cunoaştem importanţa călătoriei 
tale. 

— Atunci ce-mi sugeraţi? Fără autorizaţiile şi cărţi de liberă 
trecere sunt legat de mâini şi de picioare. Nu-i putem evita pe 
regenţi? Poate există altă cale. 

Dell'Aqua clătină din cap. 

— Martin? Tu eşti sfetnicul nostru în ale negoţului. 

— Îmi pare rău, dar nu e cu putinţă, spuse Alvito. Ascultase 
schimbul aprins de replici, fierbând de indignare. Cretin 
nenorocit, arogant şi prost crescut, gândise atunci, apoi 
adăugase imediat: O, Doamne, dă-mi răbdare, pentru că fără 
acest om şi alţii ca el, Biserica e pierdută aici. Căpitane General, 
sunt sigur că într-o zi sau două totul o să fie gata. O săptămână 
cel mult. Toranaga are probleme foarte importante în acest 
moment. Totul are să fie în ordine, sunt sigur. 

— Am s-aştept o săptămână. Nu mai mult. Unda de 
ameninţare din glasul lui Ferriera era înfricoşătoare. Mi-ar 
plăcea să pun mâna pe ereticul ăla. Aş smulge eu adevărul din 
el. A spus ceva Toranaga despre o presupusă flotă? O flotă 
duşmană? 

— Nu. 

— Aş vrea să ştiu adevărul, pentru că, la întoarcere, nava 
mea o să se legene ca un porc îngrăşat, cu calele gemând de 


mai multe mătăsuri decât au fost aduse vreodată la un singur 
transport. E una dintre cele mai mari corăbii din lume, dar n-am 
nici o escortă, aşa că, dacă o singură fregată duşmană ar fi să 
ne prindă pe mare - sau târfa aia de navă olandeză, Erasmus -, 
am fi la mila ei. M-ar face să cobor stindardul imperial al 
Portugaliei fără multă bătaie de cap. Ar fi bine ca englezul să 
nu-şi scoată corabia în larg, cu arme, tunuri şi ghiulele la bord. 

— E vero, è solamente vero, murmură dell'Aqua. 

Ferriera îşi termină vinul: 

— Când urmează să fie trimis Blackthorne la Izu? 

— Toranaga n-a spus, răspunse Alvito. Mi se pare c-o să fie 
curând. 

— Astăzi? 

— Nu ştiu. Regenţii se întâlnesc peste patru zile. Aş înclina 
să cred că ar fi după asta. 

Dell'Aqua spuse apăsat: 

— Lui Blackthorne nu trebuie să i se facă vreun rău. Nici lui, 
nici lui Toranaga. 

Ferriera se ridică. 

— Am să mă întorc pe navă. O să cinaţi cu noi? Amândoi? 
Pe-nserat? Avem un clapon grozav, o pulpa de vacă şi vin de 
Madeira, chiar şi pâine proaspătă. 

— Mulţumesc, eşti foarte amabil. Chipul lui dell'Aqua se 
lumină uşor. Da, puţină mâncare bună ar fi minunată. Eşti foarte 
amabil. 

— Ai să fii înștiințat îndată ce Toranaga o să-mi trimită vreo 
vorbă, căpitane general, spuse Alvito. 

— Mulţumesc. 

După ce Ferriera plecă şi Părintele Inspector fu sigur că el şi 
Alvito nu puteau fi auziţi, spuse neliniştit: 

— Martin, ce altceva a mai apus Toranaga? 

— Vrea o explicaţie, în scris, despre întâmplarea cu 
contrabanda de arme şi cererea de conchistadori. 

— Mamma mia... 

— Toranaga a fost prietenos, chiar amabil, dar - ei bine -, 
nu l-am văzut niciodată astfel, până acum. 

— Ce-a spus - cuvânt cu cuvânt? 

— "Înţeleg, Tsukku-san, că mai-marele ordinului vostru 
creştin, cel dinainte, părintele da Cunha, a scris guvernatorilor 
din Macao şi Goa şi viceregelui spaniol din Manila, don Sisco y 


Vivera, în iulie 1588, după numărătoarea voastră, cerând ca 
sute de soldaţi spanioli, cu arme de foc, să invadeze ţara spre a 
sprijini câţiva daimyo creştini într-o răscoală pe care mai-marele 
preoţilor creştini de aici încerca s-o pună la cale împotriva 
seniorului lor de drept, fostul meu stăpân, Taiko. Care erau 
numele acestor daimyo? E adevărat că n-au fost trimişi soldaţi, 
dar un număr mare de arme de foc a ajuns prin contrabandă din 
Macao în Nagasaki sub sigiliul vostru creştin? E adevărat că 
Marele Părinte a pus mâna, în taină, pe aceste arme, când s-a 
întors în Japonia pentru a doua oară, ca ambasador de Goa, în 
martie sau aprilie 1590, după numărătoarea voastră şi, în taină, 
le-a trecut, prin contrabandă, cu nava portugheză Santa Cruz, 
din Nagasaki înapoi în Macao?" Alvito îşi şterse transpiraţia de 
pe mâini. 

— A mai spus şi altceva? 

— Nimic important, Eminenţă. N-am avut nici o posibilitate 
să-i explic, mi-a cerut să plec imediat. Politicos, totuşi m-a dat 
afară. 

— De unde-şi primeşte blestematul ăla de englez 
informaţiile? 

— Aş vrea s-o ştiu şi eu. 

— Toate datele şi numele acelea. Nu te-ai înşelat? Le-a 
spus chiar aşa? 

— Nu, Eminenţă. Numele erau scrise pe o bucată de hârtie. 
Mi-a arătat-o. 

— Scrisul lui Blackthorne? 

— Nu. Numele erau scrise fonetic în japoneză, în hiragana. 

— Trebuie să aflăm cine tălmăceşte pentru Toranaga. 
Trebuie să fie uluitor de bun. Sigur nu e unul dintr-ai noştri? Nu 
poate să fie fratele Manuel, nu? întrebă âmărât, folosind numele 
de botez al lui Masamanu Jiro. 

Jiro era fiul unui samurai creştin, care fusese educat de 
iezuiţi din copilărie şi, fiind inteligent şi devotat, fusese ales să 
intre în seminar spre a fi pregătit ca preot, legat prin cele patru 
jurăminte, de care nu era vreunul până acum dintre japonezi. 
Jiro fusese alături de Ordin timp de douăzeci de ani şi apoi, de 
necrezut, plecase înainte de a fi hirotonisit, iar acum era un 
duşman neîmpăcat al Bisericii. 

— Nu, Manuel e încă în Kyushu, arde-l-ar în veci focul 
iadului. A rămas un duşman înverşunat al lui Toranaga, nu l-a 


ajutat niciodată. Din fericire, n-a fost niciodată părtaş la nici un 
secret politic. Tălmaciul a fost doamna Maria, spuse Alvito, 
folosind numele de botez al lui Toda Mariko. 

— Toranaga ţi-a spus-o? 

— Nu, Eminenţă. Dar s-a întâmplat să aud că ea se află în 
vizită la castel şi că a fost văzută cu englezul. 

— Eşti sigur? 

— informaţia noastră este întru totul adevărată 

— Bine, spuse dell'Aqua. Poate că Domnul ne ajută în felul 
Lui de nepătruns. Trimite după ea imediat. 

— Am văzut-o deja. M-am străduit s-o întâlnesc ca din 
întâmplare. Era încântătoare, ca întotdeauna, amabilă, ca 
întotdeauna, pioasă, ca întotdeauna, dar mi-a spus anume 
înainte de a avea prilejul s-o întreb eu: "Bineînţeles, părinte, 
împărăţia noastră este o ţară cu totul aparte şi unele lucruri 
trebuie să rămână, prin tradiţie, foarte secrete. Nu e la fel şi-n 
Portugalia, şi-n Ordinul lezuiţilor?" 

— Eşti confesorul ei... 

— Da. Dar n-o să spună nimic. 

— De ce? 

— E limpede că a fost prevenită dinainte şi i s-a interzis să 
discute ce s-a întâmplat şi ce s-a spus. li cunosc prea bine. In 
această privinţă, puterea lui Toranaga este mai mare decât a 
noastră. 

— Credinţa ei este atât de slabă? Pregătirea pe care i-am 
făcut-o n-are nici o putere? Cu siguranţă că nu. Este tot atât de 
devotată şi de bună creştină ca oricare dintre femeile pe care 
le-am cunoscut. Într-o zi are să devină călugăriţă - poate chiar 
prima stareță japoneză. 

— Da, dar acum n-o să spună nimic. 

— Biserica este în primejdie. Asta e important, poate prea 
important, spuse dell'Aqua. Ea ar înţelege asta. E mult prea 
inteligentă să nu o înţeleagă. 

— Vă rog, nu-i puneţi aşa credinţa la încercare. Noi trebuie 
să pierdem. Ea m-a prevenit, tot atât de limpede de parcă ar fi 
fost pus pe hârtie. 

— Poate c-ar fi bine s-o punem la încercare. Pentru propria 
ei mântuire. 

— Depinde de Eminenţa Voastră s-o porunciţi sau nu. Dar 
mă tem, Eminenţă, că ea trebuie să-i dea ascultare lui 


Toranaga, nu nouă. 

— Am să mă gândesc la Maria, spuse dell'Aqua, da. 

Işi lăsă privirea să rătăcească asupra focului, strivit de 
greutatea misiunii lui. Biata Maria! Eretic blestemat! Cum să 
ocolim capcana? Cum să ascundem adevărul în legătură cu 
armele? Cum a putut un Părinte Inspector ca da Cunha, care era 
atât de bine pregătit, cu atâta experienţă, cu şapte ani de 
şedere în Macao şi Japonia, cum a putut să facă o greşeală atât 
de grosolană? 

— Cum? întrebă el flăcările. 

Pot să răspund, îşi spuse. E prea uşor. Intri în panică, sau 
uiţi gloria Domnului, sau devii prea plin de mândrie, sfidător sau 
cu inima împietrită. Cine n-ar fi făcut la fel, poate, în aceleaşi 
împrejurări? Să fii primit de Taiko cu mare cinste, la apusul 
soarelui, o întâlnire triumfală, cu pompă şi ceremonie - aproape 
ca un act de pocăință din partea lui Taiko, care părea să fie pe 
punctul de a se converti. Şi apoi să te trezeşti în mijlocul 
aceleiaşi nopţi cu edictele de expulzare ale lui Taiko, care 
decretau că toate ordinele religioase trebuiau să părăsească 
Japonia în douăzeci de zile, şi, sub pedeapsa cu moartea, să nu 
se mai întoarcă niciodată şi, ce era mai rău, că tuturor convert- 
iţilor japonezi din întreaga ţară li se ordona să se lepede de 
credinţă imediat, sau altfel vor fi exilați, sau condamnaţi la 
moarte pe loc. 

Impins de deznădejde, Părintele Inspector îi sfătuise 
înnebunit pe câţiva daimyo creştini din Kyushu - printre ei 
Onoshi, Misaki, Kiyama şi Harima din Nagasaki - să se 
răzvrătească spre a salva Sfânta Biserică şi scrisese disperat 
conchistadorilor să sprijine revolta. 

Flăcările dansau şi trosneau pe grătarul de fier. Da, totul e 
adevărat, gândi dell'Aqua. De-aş fi ştiut măcar, sau dacă da 
Cunha m-ar fi întrebat întâi pe mine. Dar cum ar fi putut? E 
nevoie de şase luni ca să ajungă o scrisoare în Goa şi probabil 
încă şase ca alta să vină înapoi şi da Cunha a scris, într-adevăr, 
imediat, dar el era Părintele Inspector, direct răspunzător, şi 
trebuia să facă faţă pe loc dezastrului. 

Deşi dell'Aqua se îmbarcase imediat ce primise scrisoarea, 
cu scrisori de prezentare ca ambasador, aranjate în grabă, din 
partea viceregelui din Goa, îi trebuiseră luni să ajungă în Macao, 
ca aici să afle doar că da Cunha era mort şi că lui şi tuturor 


preoţilor li se interzicea, sub pedeapsa cu moartea, să intre în 
Japonia. 

Dar armele deja plecaseră. 

Apoi, după zece săptămâni, venise vestea că Biserica nu 
mai era nimicită în Japonia, că Taiko nu mai aplica noile sale 
legi. Doar cincizeci de biserici fuseseră arse. Numai Takayama 
fusese nimicită. Şi se şoptea că, deşi edictele ar rămâne oficial 
în picioare, Taiko era acum gata să lase lucrurile cum fuseseră, 
dacă sfinţii părinţi aveau să facă convertirile cu mai puţin 
zgomot, convertiţii lor să fie mai discreţi şi să se poarte cum se 
cuvine, iar slujbele sau alte servicii religioase să nu se mai ţină 
în public cu fast, iar creştinii prea zeloşi să înceteze cu 
incendierea bisericilor budiste. 

Apoi, când greaua încercare părea pe sfârşite, dell'Aqua îşi 
amintise că armele plecaseră cu săptămâni în urmă, sub sigiliul 
Părintelui Inspector da Cunha şi că ele zăceau încă în magaziile 
iezuite din Nagasaki. 

Urmaseră mai multe săptămâni de chin până ce armele 
fuseseră trecute în taină, prin contrabandă, înapoi în Macao - 
da, sub sigiliul meu de data asta, îşi aminti dell'Aqua, 
nădăjduind că secretul fusese înmormântat pentru totdeauna. 
Dar secretele astea nu-ţi dau niciodată pace, oricât de mult ai 
dori sau te-ai ruga. 

Cât de multe ştie ereticul? 

Mai bine de o oră, Eminenţa Sa rămase nemişcat în scaunul 
de piele, cu spătar înalt, privind fără să vadă focul. Alvito 
aşteptă liniştit Ungă bibliotecă, cu mâinile aşezate în poală. 
Raze de lumină dansau reflectate de crucifixul de argint de pe 
peretele din spatele Părintelui Inspector. Pe peretele lateral era 
un mic tablou al pictorului venețian Tizian, pe care dell'Aqua îl 
cumpărase în tinereţea sa la Padova, unde fusese trimis de tatăl 
său să studieze dreptul. Celălalt perete era plin cu Biblii şi cărţile 
sale, în latină, portugheză, italiană şi spaniolă. Şi două rafturi cu 
cărţi şi pamflete japoneze din propria tipografie mobilă a 
ordinului, din Nagasaki, pe care el o comandase şi o adusese, cu 
multă cheltuială, din Goa, cu zece ani în urmă: cărţi de rugătiuni 
şi catehisme de toate felurile, tălmăcite în japoneză cu atâta 
trudă de iezuiţi, lucrări adaptate din japoneză în latină, 
încercând să-i ajute pe prozeliţii japonezi să înveţe acea limbă; 
şi, în sfârşit, două cărţi mici, de nepreţuit, prima gramatică 


portughezo-japoneză, opera de-o viaţă a părintelui Sancho 
Alvarez, tipărită acum şase ani, şi perechea ei, incredibilul 
dicţionar portughezo-latino-japonez, tipărit anul trecut cu litere 
romanice şi în scriere hiragana. Fusese început din porunca sa 
în urmă cu douăzeci de ani, primul dicţionar de cuvinte japoneze 
alcătuit vreodată. 

Părintele Aivito luă cartea şi o mângâie cu drag. Ştia că era 
o operă de artă, unică. De optsprezece ani el însuşi alcătuia o 
astfel de lucrare şi sfârşitul era încă departe. Dar a lui urma să 
fie un dicţionar cu explicaţii suplimentare şi mult mai amănunţit, 
aproape o prezentare a Japoniei şi japonezilor, şi el ştia, fără să 
se mândrească cu asta, eă, dacă izbutea s-o termine, avea să 
fie o capodoperă în comparaţie cu lucrarea părintelui Alvarez şi 
că, dacă era ca numele lui să fie amintit vreodată, avea să fie 
din pricina cărţii sale şi a Părintelui Inspector, care era singurul 
părinte pe care-l ştiuse vreodată. 

— Vrei să pleci din Portugalia, fiule, şi să intri în slujba 
Domnului? îi spusese uriaşul iezuit în prima zi când îl întâlnise. 

— O, da, vă rog, părinte, răspunse, lungindu-şi gâtul spre el 
cu o dorinţă disperată. 

— Câţi ani ai, fiule? 

— Nu ştiu, părinte, poate zece, poate unsprezece, dar ştiu 
să scriu şi să citesc, m-a învăţat preotul şi sunt singur, n-am pe 
nimerii, nu aparţin nimănui... 

Dell'Aqua îl luase la Goa şi apoi la Nagasaki, unde intrase în 
seminarul Ordinului lezuit, cel mai tânăr european din Asia, 
aparţinând, în sfârşit, cuiva. Urmaseră apoi miracolul talentului 
său la limbi străine şi funcţiile sale de încredere ca translator şi 
sfătuitor în probleme de negoţ, mai întâi pe lângă Harima 
Tadao, daimyo de Hizen, din Kyushu, unde se găsea Nagasaki, şi 
apoi, cu timpul, pe lângă însuşi Taiko. Fusese hirotonisit şi mai 
târziu i s-acordat şi privilegiul celui de al patrulea jurământ. 
Acesta era un jurământ special, mai presus de jurămintele 
obişnuite de sărăcie, castitate şi supunere, acordat doar celor 
mai de seamă iezuiţi, jurământul de supunere faţă de însuşi 
Papa; să fii unealta lui întru lucrarea Domnului, să mergi acolo 
unde Papa însuşi îţi poruncește şi să faci ceea ce el doreşte; să 
ajungi, aşa cum gândise fondatorul ordinului, soldatul basc 
Loyola, unul dintre Regimini Militantis Ecclesiae, unul dintre cei 
dăruiţi trup şi suflet, soldaţii aleşi ai lui lisus, în slujba Vicarului 


Său, Papa. 

Am fost norocos, gândi Alvito. O, Doamne, ajută-mi să fiu 
de folos. 

In cele din urmă, dell'Aqua se ridică, îşi dezmorţi oasele şi 
se îndreaptă spre fereastră. Soarele strălucea pe ţiglele aurite 
ale donjonului central al castelului, ce se avânta spre cer, 
eleganța simplă a construcţiei subliniindu-i soliditatea. Turn al 
diavolului, gândi. Cât timp o să rămână acolo ca să amintească 
fiecăruia dintre noi? Sunt doar cincisprezece... nu, şaptespreze- 
ce ani de când Taiko a pus patru sute de mii de oameni să sape 
şi să construiască, secătuind ţara ca să plătească pentru el, 
monumentul lui, apoi în numai doi ani, castelul Osaka era 
terminat. Incredibil om! Incredibil popor! Da. Şi străjuieşte acolo 
de neclintit. Afară doar de Degetul Domnului. Îi poate nărui 
într-o clipită, dacă El vrea. O, Doamne, ajută-mă să-ţi 
îndeplinesc voia Ta. 

— Ei bine, Martin, se pare că avem treabă. Dell'Aqua începu 
să se preumble în sus şi-n jos, vocea lui fiind acum tot atât de 
hotărâtă ca şi pasul. In legătură cu pilotul englez: dacă nu-l 
apărăm, are să fie omorât şi suntem în primejdie să cădem în 
dizgraţia lui Toranaga. Dacă reuşim să-l apărăm, curând are 
să-şi bage singur gâtul în laţ. Dar putem cuteza să aşteptăm? 
Prezenţa lui e o ameninţare pentru noi şi nu se ştie cât rău 
poate să mai facă până-ntr-acea fericită zi. Sau îl putem ajuta 
pe Toranaga să-l înlăture. Sau, până la urmă, îl convertim. 

Alvito clipi. 

— Poftim? 

— E inteligent, bun cunoscător într-ale catolicismului. Nu 
sunt, de fapt, cei mai mulţi englezi catolici în sufletul lor? 
Răspunsul este da, dacă regele sau regina lor sunt catolici, şi 
nu, dacă el sau ea sunt protestanți. Englezii nu se sinchisesc de 
religie. Pentru moment sunt porniţi împotriva noastră, dar nu e 
asta din pricina Armadei? Poate că Blackthorne poate fi 
convertit. Asta ar fi soluţia perfectă - pentru gloria Domnului şi 
pentru salvarea sufletului său eretic de osânda veşnică, către 
care cu siguranţă se-ndreaptă. 

Apoi, Toranaga: O să-i dăm hărţile pe care le vrea. Explică-i 
cum e cu "sferele de influenţă". De fapt, hotarele nu pentru asta 
au fost trase, să separe influenţa portugheză de cea a 
prietenilor noştri spanioli? Si, è vero! Spune-i că celelalte 


probleme importante, eu, personal, voi fi onorat să i le 
pregătesc şi că i le voi prezenta cât mai curând cu putinţă. 
Fiindcă va trebui să verific faptele în Macao, n-ar putea să 
încuviinţeze un oarecare răgaz? Şi totodată, spune-i că eşti 
încântat să-i aduci la cunoştinţă faptul că, în acest an, Corabia 
Neagră va naviga cu trei săptămâni mai devreme, cu cea mai 
mare încărcătură de mătăsuri şi argint care a fost vreodată, că 
toate bunurile noastre şi partea noastră de încărcătură - reflectă 
un moment - şi că cel puţin o treime din întreaga încărcătură va 
fi vândută printr-un misit numit de Toranaga însuşi. 

— Eminenţă, căpitanului general n-o să-i placă să 
navigheze mai devreme şi n-o să-i placă să... 

— Tu va trebui să obţii imediat de la Toranaga autorizaţia 
de navigaţie pentru Ferriera. Du-te la el imediat cu răspunsul 
meu. Să-l impresionăm cu graba noastră, nu e ăsta unul dintre 
lucrurile pe care le admiră? Având autorizaţiile acum, Ferriera 
are să cedeze în privinţa problemei minore a sosirii mai 
devreme, cât despre misit, pentru căpitanul general nu e nici o 
deosebire între un băştinaş sau altul. Oricum el îşi va primi 
partea lui de câştig. 

— Dar, de obicei, seniorii Onoshi, Kiyama şi Harima îşi 
împart între ei misitia. Nu ştiu dacă au să se învoiască. 

— Atunci, rezolvă problema. Toranaga ne va da răgaz 
numai cu acest preţ. Singurele lucruri de care are nevoie sunt: 
putere, influenţă şi bani. Noi ce putem să-i oferim? Nu putem 
să-i dăm pe acei daimyo creştini. Noi... 

— Nu încă, spuse Alvito. 

— Chiar dacă am putea, nu ştiu încă dacă ar trebui sau 
dacă o vom face. Onoshi şi Kiyama se duşmănesc aprig, dar 
s-au unit împotriva lui Toranaga pentru că sunt siguri că el are 
să distrugă Biserica - şi pe ei - dacă va obţine vreodată 
controlul asupra Consiliului. 

— Toranaga va sprijini Biserica. Isihido e adevăratul nostru 
duşman. 

— Nu-ţi împărtăşesc încrederea, Martin. Nu trebuie să 
uităm că, deoarece Onoshi şi Kiyama sunt creştini, toţi vasalii 
lor, cu zecile de mii, sunt creştini. Nu-i putem jigni. Singura 
înlesnire pe care i-o putem face lui Toranaga este ceva legat de 
negoţ. Îi place enorm negoţul, dar n-a izbutit niciodată să 
participe personal. Aşa că favoarea pe care o sugerez eu s-ar 


putea să-l ispitească şi să ne acorde o amânare, pe care, poate, 
o vom putea extinde într-una permanentă. Ştii cât de mult le 
place japonezilor acest gen de soluţie - măciuca ridicată, pe 
care ambele părţi se fac că n-o văd. 

— După părerea mea, nu e înţelept, din punct de vedere 
politic, ca seniorul Onoshi şi seniorul Kiyama să se întoarcă 
împotriva lui Toranaga în acest moment. Ar trebui să urmeze 
vechea zicală: lasă-ţi totdeauna portiţă de scăpare, nu? Aş 
putea să le sugerez că dacă i-ar da lui Toranaga douăzeci şi 
cinci de procente - aşa ca fiecare dintre ei, Onoshi, Kiyama, 
Harima şi Toranaga să aibă părţi egale - ar fi foarte uşor să 
îndulcească lovitura trecerii lor "temporare" de partea lui Ishido 
şi împotriva lui. 

— Atunci Ishido n-o să mai aibă încredere în ei şi are să ne 
urască şi mai mult când o să afle. 

— Ishido ne urăşte şi acum peste măsură. Ishido nu are mai 
multă încredere în ei decât au ei în el şi noi încă nu ştim de cei 
s-au alăturat ei. Cu acordul lui Onoshi şi Kiyama, am putea să 
facem propunerea oficială ca şi cum ar fi, de fapt, ideea noastră, 
spre a ţine balanţa între Ishido şi Toranaga. Între patru ochi îi 
putem spune lui Toranaga de generozitatea lor. 

Dell'Aqua cântări avantajele şi dezavantajele planului. 

— Excelent, spuse în cele din urmă. Fă aşa cum spui. Acum, 
în privinţa ereticului. Dă-i astăzi lui Toranaga rutterele lui. Du-te 
înapoi la Toranaga imediat. Spune-i că ele ne-au fost trimise în 
taină. 

— Cum să-i explic întârzierea? 

— Nu-i explici. Spune-i adevărul: au fost aduse de 
Rodrigues, dar nici unul dintre noi n-a observat că pachetul 
sigilat conţinea cărţile-pilot dispărute. De fapt noi nu l-am 
deschis timp de două zile. In agitația cu ereticul am uitat, 
bineînţeles, de ele. Cărţile-pilot dovedesc că Blackthorne este 
pirat, hoţ şi trădător. Propriile lui cuvinte au să ne scape de elo 
dată pentru totdeauna, ceea ce, cu siguranţă, e justiţia divină. 
Spune-i lui Toranaga adevărul - că Mura i le-a dat părintelui 
Sebastio, cum s-a şi întâmplat de fapt, care ni le-a trimis nouă, 
ştiind că noi vom şti ce să facem cu ele. Asta-l scapă pe Mura, 
pe părintele Sebastio, pe toţi. Ar trebui să-i spunem lui Mura 
printr-un porumbel călător ce s-a făcut. Sunt sigur că Toranaga 
îşi va da seama că am avut la inimă interesele lui şi nu pe ale lui 


Yabu. Ştie că Yabu a făcut o înţelegere cu Ishido? 

— Aş zice că da, Eminenţă. Dar se zvoneşte că Yabu şi 
Toranaga sunt prieteni acum. 

— N-aş avea încredere în puiul ăsta de diavol. 

— Sunt sigur că Toranaga n-are. Mai cu seamă că Yabu nu 
s-a angajat faţă de el cu nimic. 

Brusc atenţia le fu abătută de o ceartă violentă de-afară. 
Uşa se deschise şi un călugăr cu glugă intră desculţ în încăpere, 
smucindu-se din mâinile părintelui Soldi. 

— Domnul lisus Cristos să vă binecuvânteze, spuse, cu glas 
răguşit de ură. Fie ca Elsăvă ierte păcatele. 

— Călugăre Perez, ce cauţi aici? izbucni dell'Aqua. 

— M-am întors în haznaua asta să propovăduiesc iar 
păgânilor cuvântul Domnului. 

— Dar ţi s-a interzis, prin edict, sub pedeapsa cu moartea, 
să te întorci vreodată, fiind vinovat de aţâţare la răzmeriţă. 
Printr-o minune ai scăpat de martiriul de la Nagasaki şi ţi s-a 
poruncit... 

— Asta a fost voia Domnului şi un împuţit de edict păgân, al 
unui nebun mort, n-are nimic de-a face cu mine, spuse 
călugărul. Era un spaniol scund, subţire, cu o barbă lungă, 
neîngrijită. Mă aflu aici ca să duc mai departe lucrarea 
Domnului. Privi spre părintele Alvito. Cum merge negoţul, 
părinte? 

— Din fericire pentru Spania, foarte bine, răspunse cu 
răceală Alvito.' 

— Eu nu-mi petrec timpul în case de negoţ, părinte. Eu mi-l 
petrec cu turma mea. 

— Asta-i lăudabil, răspunse dell'Aqua tăios. Dar petrece-l 
acolo unde a porucit Papa - în afara Japoniei. Această provincie 
este numai a noastră. Şi, de asemeni, e teritoriu portughez, nu 
spaniol. Trebuie să-ţi amintesc că trei Papi au poruncit ca toate 
ordinele religioase, în afara noastră să părăsească Japonia? şi 
regele Filip a ordonat acelaşi lucru. 

— Vorbe goale, Eminenţă. Lucrarea Domnului e mai presus 
de ordinele pământeşti. M-am întors şi-am să deschid larg uşile 
bisericilor şi am să chem mulțimile să se ridice împotriva 
necredincioşilor. 

— De câte ori trebuie să te previn? Nu poţi socoti Japonia 
un fel de provincie incaşă, locuită de sălbatici din junglă, care 


n-au nici istorie, nici cultură. Îţi interzic să predici şi stărui să te 
supui ordinelor Sanctităţii Sale. 

— O să convertim păgânii. Ascultă, Eminenţă, mai sunt încă 
o sută dintre fraţii mei în Manila, care aşteaptă să se îmbarce să 
vină aici, toţi buni spanioli, şi o mulţime dintre conchistadorii 
noştri glorioşi ca să ne apere, dacă va fi nevoie. O să predicăm 
în văzul tuturor şi o să ne purtăm sutanele în văzul tuturor, n-o 
să ne furişăm în cămăşi de mătase, idolatre, ca iezuiţii! 

— Ţi se interzice să stârneşti autorităţile, pentru că are să 
se aleagă praful de Sfânta Biserică! 

— Ţi-o spun în faţă că ne întoarcem în Japonia şi-o să 
rămânem în Japonia. O să predicăm Cuvântul în ciuda ta - în 
ciuda oricărui prelat, episcop, rege şi chiar a oricărui Papă, întru 
gloria Domnului! 

Călugărul trânti uşa în urma lui. 

Roşu de mânie, dell'Aqua îşi turnă un pahar de Madeira. Un 
strop de vin pică pe suprafaţa lustruită a mesei. 

— Spaniolii ăştia or să ne distrugă pe toţi. Dell'Aqua bău 
încet, încercând să se domolească. 

În cele din urmă spuse: 

— Martin, trimite câţiva dintre oamenii noştri să-l 
urmărească, şi-ar fi bine să-i previi deîndată pe Kiyama şi 
Onoshi. Nu se ştie ce-o să se întâmple dacă nebunul ăla o să 
facă zarvă în public. 

— Da, Eminenţă. La uşă şovăi. Mai întâi Blackthorne şi 
acum Perez. Parcă e prea mare potriveala. Pesemne că spaniolii 
din Manila au ştiut de Blackthorne şi l-au lăsat să vină aici doar 
să ne scoată din minţi. 

— Poate, dar probabil că nu. Dell'Aqua îşi termină paharul 
şi-l aşeză atent pe masă. În orice caz, cu ajutorul lui Dumnezeu 
şi cu grija cuvenită, nici unul din ei nu va fi lăsat să aducă vreun 
rău Sfintei Biserici - oricare ar fi preţul. 


CAPITOLUL 20 


— Fir-aş eu afurisit, dacă asta nu e viaţă! 
Blackthorne zăcea încântat pe burtă pe salteaua groasă, pe 
jumătate înfăşurat într-un chimonou de bumbac, cu capul 


sprijinit pe braţe. Mâinile fetei alergau pe spatele lui, apăsându-i 
muşchii şi alinându-i trupul şi sufletul, aproape făcându-l să 
toarcă de plăcere ca un motan. O altă fată turna sake într-o 
ceaşcă mică de porțelan. A treia aştepta deoparte, ţinând în 
mâini o tavă lăcuită cu un coş de bambus, plin vârf cu peşte 
prăjit în grăsime, în stil portughez, cu încă un clondir de sake şi 
câteva beţişoare. 

— Nan desu ka, Anjin-san? Ce e, prea-onorate pilot, ce-aţi 
spus? 

— Nu ştiu s-o spun în WNihon-go, Rako-san. Zâmbi fetei 
care-i oferea saké. În schimb, arătă spre ceaşcă: cum se spune 
la asta? Namae ka? 

— Sabazuki. 

Ea o spuse de trei ori şi el repetă, apoi cealaltă fată, Asa, îi 
oferi peşte şi el dădu din cap: 

— lyé, domo. Nu ştia să spună "acum sunt sătul", aşa că 
încercă, în "schimb, "nu foame acum". 

— Ah! Ima hara hette wa oranu, îi explică Asa, corectându-l. 

El repetă expresia de mai multe ori şi ele râseră de 
pronunția lui, dar, în cele din urmă, izbuti s-o facă să sune cum 
trebuie. 

N-am să învăţ niciodată limba asta, gândi. N-ai cum lega 
sunetele ei de engleză sau latină, ori portugheză. 

— Anjin-san? Asa îi oferi din nou tava. 

Dădu iarăşi din cap şi-şi puse mâinile pe stomac cu 
gravitate, dar acceptă sake şi goli ceaşca până la fund. Sono, 
fata care-i masa spatele, se oprise, aşa că el îi luă mâna şi şi-o 
puse pe gât şi se prefăcu că geme de plăcere. Ea pricepu 
imediat şi continuă. 

De fiecare dată când golea mica ceaşcă, aceasta era 
reumplută imediat. la-o mai încetişor, gândi, asta e a treia 
ploscă şi simt cum mi s-a dus până în călcâie. 

Cele trei fete, Asa, Sono şi Rako, sosiseră o dată cu zorii, 
aducând cha, despre care părintele Domingo îi spusese că 
chinezii îi zic uneori t'ee şi că este băutura naţională a Chinei şi 
Japoniei. Somnul îi fusese agitat după întâlnirea cu asasinul, dar 
băutura înţepătoare şi fierbinte îl întărise. Aduseseră prosoape 
mici, fierbinţi, făcute sul, uşor parfumate. Când el le privise 
nedumerit, neştiind la ce se folosesc, Rako, care era mai mare 
peste fete, îi arătase cum să le întrebuinţeze pentru faţă şi 


mâini. 

Apoi îl însoţiseră cu garda sa de patru samurai la baia de 
aburi, în celălalt capăt al acestei aripi a castelului, şi-l dăduseră 
în seama slugilor de la baie. Tot timpul cât ţinuse baia, i se 
potrivise barba, i se săpunise părul şi i se făcuse masaj, cei 
patru samurai asudaseră răbdători. A 

După aceea se simţise ca prin minune renăscut. li dăduseră 
un alt chimonou de bumbac, lung până la genunchi şi alte 
şosete-tabi - iar fetele îl aşteptau. Il conduseseră într-o altă 
încăpere, unde se aflau Kiri şi Mariko. Mariko îi spusese că 
seniorul Toranaga hotărâse să-l trimită pe Anjin-san, peste 
câteva zile, într-una din provinciile sale ca să se întremeze şi că 
nobilul Toranaga era foarte mulţumit de el, aşa că n-avea de ce 
să-şi facă vreun fel de griji, pentru că se afla în grija seniorului 
Toranaga. N-ar binevoi Anjin-san să înceapă să facă hărţile cu 
materialele pe care ea o să i le pună la îndemână? In curând au 
să fie alte întâlniri cu stăpânul, iar stăpânul făgăduise că nu 
peste mult timp ea va fi liberă să răspundă oricăror întrebări pe 
care l-ar putea pune Anjin-san. Seniorul Toranaga era 
nerăbdător ca Blackthorne să-i cunoască pe japonezi, după cum 
el însuşi era nerăbdător să afle despre lumea din afară, despre 
navigaţie şi viaţa pe mare. Apoi Blackthorne fusese dus la 
doctor. Spre deosebire de samurai, doctorii purtau părul tăiat 
scurt, fără coadă. 

Bleckthorne îi ura pe doctori şi se temea de ei, dar acest 
doctor fusese diferit. Fusese blând şi neînchipuit de curat. Cei 
mai mulţi dintre doctorii europeni erau bărbieri, grosolani şi la 
fel de plini de păduchi şi murdari ca toţi ceilalţi. Doctorul acesta 
îl palpase cu grijă, îl privise politicos, îl ţinuse pe Blackthorne de 
încheietura mâinii ca să-i ia pulsul, îi cercetase ochii, gura, 
urechile şi-i ciocănise uşor spatele, genunchii şi tălpile, cu 
mişcări liniştitoare. Tot ceea ce vroia de obicei un doctor 
european era să-ţi vadă limba şi să întrebe: "Unde te doare?"; 
apoi îţi lua sânge, ca să-ţi îndepărteze stricăciunea din el, şi-ţi 
dădea un vomitiv puternic ca să-ţi curețe stricăciunea din 
măruntaie. 

Blackthorne nu putea suferi să i se ia sânge şt să fie curăţit 
astfel pe dinăuntru, şi de fiecare dată îi şi era mai rău. Dar acest 
doctor n-avea nici bisturiu, nici castron pentru sângerare, nici 
mirosul greu care-i înconjura de obicei pe doctorii din ţara lui, 


aşa că-i venise inima la loc şi se liniştise puţin. 

Doctorul îi atinsese întrebător cicatricea de pe coapsă. 
Blackthorne imitase sunetul unei arme de foc, pentru că acolo, 
cu mulţi ani în urmă, carnea-i fusese străbătută de un glonţ de 
muschetă. Doctorul spusese: ah, so desu, şi dăduse din cap. |! 
mai pipăise apăsat, dar nedureros, pe şale şi pe pântece. In cele 
din urmă, doctorul îi vorbise lui Rako şi ea încuviinţase din cap, 
se înclinase şi-i mulţumise. 

— Ichi ban? întrebase Blackthorne voind să ştie dacă totul 
era în ordine. 

— Hai, Anjin-san. 

— Honto ka? 

— Honto. 

Ce cuvânt folositor, honto - "E adevărat?", "Da, adevărat" - 
gândi Blackthorne. 

— Domo, doctor-san. 

— Do itashimashité, spusese doctorul înclinându-se. Pentru 
nimic, nu te mai gândi la asta. 

Blackthorne se înclinase la rândul lui. Fetele îl conduseseră 
afară şi abia acum, când zăcea pe aşternuturile groase, cu 
chimonoul de bumbac desfăcut şi cu Sono plimbându-şi uşor 
mâinile pe spatele lui, îşi aminti că stătuse gol în faţa doctorului, 
a fetelor şi a samurailor, dar că nici nu băgase de seamă şi nici 
nu se simţise ruşinat. 

— Nan desu ka, Anjin-san? întrebă Rako. Ce e, prea-onorate 
pilot? De ce râzi? 

Dinţii-i albi îi străluceau, iar sprâncenele îi erau smulse şi 
pictate sub formă de semilună. Purta părul negru într-un coc 
înalt, şi un chimonou cu flori roz şi o eşartă gri-verzuie. 

— Pentru că sunt fericit, Rako-san. Dar cum să ţi-o spun? 
Cum să-ţi spun că am râs pentru că sunt fericit şi că, pentru 
prima oară de când am plecat de acasă, nu mai simt grijile care 
mă apăsau. Pentru că-mi simt spatele şi tot trupul minunat. 
Pentru că mă bucur de încrederea lui Toranaga-sama şi pentru 
că am dat trei lovituri zdravene afurisiţilor de iezuiţi şi alte şase 
scârnăviilor de portughezi! 

Apoi sări în picioare, îşi strânse bine chimonoul pe el şi 
începu un dans marinăresc deslănţuit, cântând un cântec vesel 
de punte ca să ţină măsura. 

Rako şi celelalte fete îl priveau încremenite. Uşa se 


deschise imediat şi samuraii de pază rămaseră şi ei cu ochii 
gata să le iasă din orbite. Blackthorne dansă şi cântă nestăpânit, 
până ce nu mai rezistă şi se prăbuşi, izbucnind în râs. Fetele 
bătură din palme, iar Rako încercă să-l imite, fără să izbutească, 
chimonoul prea lung încurcând-o. Celelalte se ridicară şi-l 
convinseră să le arate cum să facă şi el încercă, iar ele se 
înşirară una lângă alta, cu chimonourile ridicate, urmărindu-i 
paşii. Dar nu izbutiră şi-n curând sporovăiau de zor, chicotind şi 
fluturându-şi evantaiele. 

Brusc, gărzile deveniră solemne şi se înclinară adânc. 
Toranaga stătea în prag, îsoţit de Kiri şi Mariko şi de nelipsiţii săi 
samurai de pază. Fetele îngenuncheară, îşi lipiră palmele de 
podea şi se înclinară, dar râsul nu le dispăruse de pe faţă şi nici 
nu se citea vreo urmă de teamă pe chipul lor. Se înclină şi 
Blackthorne politicos, dar nu tot atât de adânc ca femeile. 

— Konnichi wa, Toranaga-sama, spuse. 

— Konnichi wa, Anjin-san, răspunse Toranaga. Apoi puse o 
întrebare. 

— Stăpânul meu întreabă ce făceaţi, senhor? spuse Mariko. 

— A fost doar un dans, Mariko-san, spuse Blackthorne 
simțindu-se caraghios, Se numeşte hornpipe. E un dans 
marinăresc şi, în timp ce dansăm, obişnuim să cântăm cântece 
marinăreşti. Eram fericit, atâta tot, pesemne sakâ-ul e de vină. 
Îmi pare rău, sper că nu l-am tulburat pe Toranaga-sama. 

Ea traduse. 

— Stăpânul meu spune că ar dori să vadă dansul şi să audă 
cântecul. 

— Acum? 

— Bineînţeles că acum. 

Imediat Toranaga se aşeză cu picioarele încrucişate, iar 
mica sa suită se răspândi prin încăpere. Toţi îl priveau pe 
Blackthorne aşteptând. 

Poftim, nebunule, îşi spuse Blackthorne, uite ce se întâmplă 
dacă nu te păzeşti! Acum n-ai încotro, trebuie să joci, deşi ţi-ai 
pierdut glasul şi paşii îţi sunt nesiguri. 

Totuşi îşi legă strâns chimonoul şi-şi dădu drumul cu 
patimă, învârtindu-se, aruncându-şi picioarele, răsucindu-se, 
săltând şi răcnind cât îl ţinea gura. 

Tăcere deplină. 

— Stăpânul meu spune că n-a văzut niciodată, în viaţa lui, 


aşa ceva. 

— Arigato goziemashita! spuse Blackthorne, asudând tot, 
parte din pricina efortului, parte din pricina stânjenelii. 

Apoi Toranaga îşi puse săbiile deoparte, îşi prinse poalele 
chimonoului în brâu şi trecu lângă el. 

— Seniorul Toranaga va dansa dansul dumitale, spuse 
Mariko. 

— Da? 

— Te roagă să-l înveţi, spune. 

Şi Blackthorne începu. li arătă pasul de bază, apoi îl repetă 
de câteva ori. Toranaga îl prinse repede. 

Blackthorne era foarte impresionat de agilitatea bărbatului 
burtos şi mult mai în vârstă decât el. 

Apoi Blackthorne începu să cânte şi să danseze, iar 
Toranaga i se alătură, mai nesigur la început, în strigătele 
vesele ale privitorilor. Toranaga îşi scoase chimonoul, îşi 
încrucişă braţele şi începu să danseze la fel de vioi, alături de 
Blackthorne, care-şi aruncă şi el chimonoul, cântă şi mai tare şi 
iuți ritmul, prea conştient de absurdul a ceea ce făceau, dar 
furat de hazul jocului. În cele din urmă Blackthorne făcu un fel 
de salt răsucit pe un picior şi se opri. Bătu din palme şi se înclină 
în faţa lui Toranaga şi toţi aplaudară pentru stăpânul lor, care 
era foarte fericit. 

Toranaga se aşeză în mijlocul camerei gâfâind uşor. Imediat 
Rako se repezi să-i facă vânt cu evantaiul şi celelalte alergară 
să-i aducă chimonoul, dar Toranaga îşi împinse chimonoul spre 
Blackthorne şi luă, în schimb, pe cel simplu. 

— Stăpânul meu spune că ar fi încântat să-l primeşti în dar. 
Apoi adăugă: Aici este socotită o mare cinste ca seniorul tău 
să-ţi dea un chimonou, chiar şi foarte vechi, spuse Mariko 

— Arigato goziemashita, Toranaga-sama. Blackthorne se 
înclină adânc. Da, înţeleg cinstea pe care mi-o face, Mariko-san. 
Te rog mulţumeşte-i seniorului Toranaga cu vorbele cuvenite, pe 
care eu, din păcate, nu le ştiu încă, şi spune-i că am să-l păstrez 
ca pe o comoară şi n-am să uit niciodată onoarea mare pe care 
mi-a făcut-o dansând alături de mine. 

Toranaga era şi mai încântat. 

Cu mult respect, Kiri şi celelalte slujnice îl ajutară pe Black- 
thorne să- şi pună chimonoul stăpânului lor şi-i arătară cum să-şi 
lege eşarfa. Chimonoul era din mătase maro, cu cinci însemne 


purpurii, iar eşarfa din mătase albă. 

— Seniorul Toranaga spune că i-a plăcut dansul. Într-o zi 
poate că o să-ţi arate unele dintr-ale noastre. Ar vrea să înveţi 
japoneza cât se poate de repede. 

— Şi mie mi-ar plăcea. Dar şi mai mult, gândi Blackthorne, 
mi-ar plăcea să fiu în hainele mele, să-mi mănânc mâncarea 
mea, în cabina mea, de pe corabia mea, cu tunurile mele 
încărcate, cu pistoalele la brâu, pe puntea aplecată sub velele 
umflate de vânt. Aţi vrea să-l întrebaţi pe seniorul Toranaga 
când îmi pot recăpăta corabia înapoi? 

— Senhor? 

— Corabia mea, senhora. Vă rog întrebaţi-l când îmi pot 
căpăta nava înapoi. Şi, deasemenea, şi echipajul. Toată 
încărcătura ei a fost luată, erau douăzeci de mii de monezi de 
argint în casa de fier. Sunt sigur că va înţelege că noi suntem 
negustori şi că, deşi preţuim ospitalitatea sa, am vrea să facem 
negoţ cu mărfurile pe care le-am adus cu noi, şi să ne întoarcem 
acasă. O să ne ia aproape optsprezece luni ca să ajungem în 
ţara noastră. 

— Stăpânul meu spune că nu trebuie să-ţi faci griji. Totul se 
va face cât de curând cu putinţă. Mai întâi trebuie să fii sănătos 
şi puternic. Vei pleca pe înserat. 

— Senhora? 

— Seniorul Toranaga a spus că urmează să pleci pe înserat, 
senhor. Am spus-o greşit? 

— Nu, nu, deloc, Mariko-san. Dar acum o oră, sau cam aşa, 
mi-ai spus c-o să plec peste câteva zile. 

— Da, dar acum el spune că ai să pleci diseară. 

Ea tălmăci toate acestea lui Toranaga, care răspunse din 
nou. 

— Stăpânul meu zice că este mai bine şi mai potrivit să 
pleci diseară. Nu trebuie să-ţi faci griji, Anjin-san, te afli în grija 
sa. O trimite pe doamna Kiritsubo la Yedo ca să facă pregătirile 
pentru întoarcerea sa. Ai să pleci cu ea. 

— Te rog, mulţumeşte-i din partea mea. Poate să... pot 
să-ntreb dacă ar fi cu putinţă să-l elibereze pe fratele Domingo? 
Omul ştie foarte multe. 

Ea traduse. 

— Stăpânul meu spune, îmi pare rău, dar omul a murit. Ela 
trimis după călugăr ieri, imediat după ce l-ai rugat, dar era deja 


mort. 

Blackthorne rămase dezamăgit. 

— Cum a murit? 

— Stăpânul meu spune că a murit când i s-a strigat numele. 

— Bietul om! 

— Stăpânul meu spune, viaţa şi moartea sunt acelaşi lucru. 
Sufletul preotului va aştepta până-n cea de-a patruzecea zi, apoi 
se va naşte iar. De ce să fim trişti? Asta e legea de nestrămutat 
a naturii. Incepu să spună ceva, dar se răzgândi, adăugând 
doar: Budiştii cred că avem mai multe naşteri sau renaşteri, 
Anjin-san. Până ce, în cele din urmă, devenim desăvârşiţi şi 
ajungem în nirvana - în rai. 

Blackthorne îşi îndepărtă, pentru moment, tristeţea şi se 
concentră asupra lui Toranaga şi asupra prezentului. 

— Pot să-l întreb, vă rog, dacă echipajul meu... Se opri când 
Toranaga îşi îndreptă privirea către uşă. 

Un tânăr samurai intră grăbit în cameră, se înclină în faţa 
lui Toranaga şi aşteptă. 

Toranaga spuse: 

— Nan ja? 

Blackthorne nu înţelese nimic din cele ce se spuneau, dari 
se păru că prinde porecla părintelui Alvito - "Tsukku". Văzu 
privirea lui Toranaga zburând spre el şi licărirea unui zâmbet şi 
se întrebă dacă Toranaga trimisese după preot din pricina celor 
spuse de el. Sper că da, gândi, şi trag nădejde că Alvito e în 
rahat până peste cap. Hotări să nu-l întrebe pe Toranaga, deşi 
se simţea forte ispitit să o facă. 

— Kare ni matsu yoni, spuse Toranaga scurt. 

— Gyoi. 

Samuraiul se înclină şi plecă grăbit. Toranaga se întoarse 
din nou către Blackthorne. 

— Nan ja, Anjin-san? 

— Ce ziceai, căpitane? spuse Mariko. Despre echipaj? 

— Da. Toranaga-sama poate să-i ia şi pe ei sub protecţia 
sa? Să poruncească să fie bine trataţi? Vor fi şi ei trimişi la 
Yedo? 

Ea îl întrebă. Toranaga îşi puse săbiile la cingătoarea 
scurtului său chimonou. 

— Stăpânul meu spune, bineînţeles, s-au făcut deja toate 
pregătirile pentru ei. Nu trebuie să te îngrijorezi în privinţa lor. 


Sau în privinţa navei. 

— Corabia mea e în ordine? S-au îngrijit de ea? 

— Da. Spune că nava este deja la Yedo. 

Toranaga se ridică. Toţi începură să se-ncline, dar 
Blackthorne izbucni pe neaşteptate: 

— Doar un lucru... Se opri, blestemându-se, dându-şi seama 
că fusese nepoliticos. 

Era limpede că Toranaga terminase întrevederea, toţi 
începuseră să se încline, dar fuseseră opriţi de cuvintele lui 
Blackthorne şi acum erau încurcaţi, neştiind dacă să continue cu 
plecăciunile sau să aştepte, ori să înceapă din nou. 

— Nan ja, Anjin-san? Vocea lui Toranaga era aspră şi 
neprietenoasă, pentru că şi el, pe moment, fusese descumpănit. 

— Gomen nasai, îmi pare rău, Toranaga-sama. N-am vrut să 
fiu nepoliticos. Am vrut doar să întreb dacă i s-ar îngădui 
doamnei Mariko să stea de vorbă cu mine, pentru câteva clipe, 
înainte să plec. Mi-ar fi de folos. 

Ea-l întrebă. 

Toranaga mai mult mormăi încuviințarea şi plecă urmat de 
Kiri şi de garda sa. 

Sunteţi toţi nişte ticăloşi ţăfnoşi, îşi spuse Blackthorne. 
lisuse Cristoase, trebuie să fii atât de atent! Işi şterse fruntea cu 
mânecă şi văzu imediat stânjeneala de pe faţa lui Mariko. Rako 
se grăbi să-i ofere o batistă mică dintre acelea din care păreau 
să le aibă la îndemână, într-o catitate nelimitată, ascunse 
undeva la spatele obrului. Atunci îşi dădu seama că purta 
chimonoul stăpânului şi că, bineînţeles, nu-ţi ştergi fruntea 
asudată cu mâneca lui. Pentru Dumnezeu, ai comis deci o altă 
blasfemie! N-am să învăţ niciodată, Dumnezeule din ceruri, 
niciodată! 

— Anjin-san? Rako îi oferea puţin sake. 

Îi mulţumi şi-l dădu pe gât. Imediat ea îi umplu din nou 
ceaşca. Observă că tuturor le străluceau frunţile de sudoare. 

— Gomen nasai, le spuse tuturor, cerându-şi iertare, şi luă 
ceaşca şi i-o oferi lui Mariko glumind: 

— Nu ştiu dacă e politicos sau nu, dar nu doriţi puţin saké? 
E îngăduit? Sau trebuie să mă dau cu capul de podea? 

Ea râse: 

— O, da, este foarte politicos, şi nu, te rog, să nu-ţi spargi 
capul. Nu-i nevoie să-mi ceri scuze, căpitane. Bărbaţii nu cer 


iertare doamnelor. Orice fac ei e corect. Cel puţin aşa credem 
noi, doamnele. Ea le explică fetelor ce spusese şi ele dădură din 
cap tot atât de grav, dar ochii le jucau în cap. N-aveai cum să 
ştii, Anjin-san, continuă Mariko, apoi luă o mică înghiţitură de 
saké şi-i dădu înapoi ceaşca. Mulţumesc, dar nu, n-am să iau 
mai mult saké, mulţumesc. Sak&ul mi se duce direct în cap şi-n 
genunchi. Înveţi repede - trebuie să-ţi vină foarte greu. Nu te 
îngrijora, Anjin-san, seniorul Toranaga mi-a spus că te socoteşte 
foarte bine înzestrat. Nu ţi-ar fi dat niciodată chimonoul său 
dacă nu ar fi fost foarte mulţumit: 

— A trimis după Tsukku-san? 

— Părintele Alvito? 

— Da. 

— Trebuia să-l fi întrebat pe domnia-sa, căpitane. Mie nu 
mi-a spus. Într-asta a fost foarte înţelept, pentru că femeile n-au 
minte şi nici pricepere în treburile politice. 

— Ah, so desu ka? AŞ vrea ca toate femeile noastre să fie 
tot pe-atât de... înțelepte. 

Mariko îşi făcea vânt cu evantaiul şi se aşeză comod, cu 
picioarele ghemuite sub ea. 

— Dansul dumitale a fost foarte frumos, Anjin-san. 
Doamnele voastre dansează la fel? 

— Nu, numai bărbaţii. Acela a fost un dans pentru un singur 
bărbat, un dans marinăresc. 

— De vreme ce doreşti să-mi pui întrebări, aş putea să-ţi 
pun eu mai întâi câteva? 

— Desigur. 

— Cum arată doamna, soţia domniei-tale? 

— Are douăzeci şi nouă de ani. E înaltă faţă de dumneata. 
După măsurile noastre, eu am şase picioare şi doi inci, ea are 
cinci picioare şi opt inci, dumneata ai cam cinci picioare, aşa că 
ea ar fi cu un cap mai înaltă decât dumneata şi, de asemeni, la 
fel de - la fel de bine proporţionată. Părul e de culoarea... Arătă 
spre grinzile de cedru lustruite şi fără pată şi toţi ochii 
se-ntoarseră către ele, apoi reveniră la el. Cam de culoarea 
aceea. Blond, cu o urmă roşcată. Ochii-i sunt albaştri, mult mai 
albaştri decit ai mei, albaştri-verzi. Poartă părul lung şi slobod 
mai tot timpul. 

Mariko le tălmăci şi ele-şi ţinură respiraţia, priviră la grinzile 
de cedru şi apoi din nou spre el, samuraii de strajă ascultând şi 


ei foarte atent. Urmă o întrebare din partea lui Rako. 

— Rako-san întreabă dacă ea e la fel ca noi la trup. 

— Da, dar şoldurile îi sunt mai mari, mai curbate, talia mai 
pronunţată şi... ei bine, în general, femeile noastre sunt mai 
rotunde şi au sânii mult mai mari. 

— Toate femeile voastre - şi bărbaţii - sunt mult mai înalţi 
decât noi? 

— În general, da. Dar unii dintre oamenii de la noi sunt tot 
atât de mărunți ca voi. Eu găsesc statura voastră încântătoare. 
Foarte plăcută. 

Asa întrebă ceva şi interesul lor crescu. 

— Asa întreabă, în ceea ce priveşte împărţitul pernei, cum 
sunt femeile voastre faţă de ale noastre? 

— Îmi pare rău, nu înţeleg. 

— O, te rog, iartă-mă. Perna - adică problemele intime. A 
împărţi perna, în vorbirea noastră, înseamnă împreunarea fizică 
dintre bărbat şi femeie. E mult mai politicos decât preacurvie, 
neh? 

Blackthorne îşi alungă stinghereala şi spuse: 

— Eu, ăă... am avut doar.. ăă... o singură experienţă aici - 
asta a fost... ăă... În sat - şi nu mi-o amintesc prea limpede, 
pentru că... ei, eram atât de istovit de drum, aşa că am fost pe 
jumătate treaz, pe jumătate adormit. Dar... ăă... mi s-a părut 
foarte multumitoare. 

Mariko se încruntă. 

— De când ai venit aici, ai împărţit perna o singură dată cu 
o femeie? 

— Da. 

— Trebuie să te simţi foarte încordat, neh? Una dintre 
aceste doamne ar fi foarte încântată să-mpartă perna cu 
dumneata, Anjin-san. Sau toate, dacă doreşti. 

— Ei? 

— Bineînţeles. Dacă n-o vrei pe niciuna dintre ele, nu-ţi face 
griji, sigur n-au să fie jignite. Numai să-mi spui ce fel de femeie 
ti-ar plăcea şt vom face toate pregătirile de cuviinţă. 

— Mulţumesc, spuse Blackthorne. Dar nu acum. 

— Eşti sigur? Te rog, iartă-mă, dar Kiritsubo-san a dat 
porunci foarte precise ca să ne-ngrijim de sănătatea dumitale şi 
s-o îmbunătăţim. Cum poţi să fii sănătos fără să-mparţi perna cu 
cineva? E foarte important pentru un bărbat, neh? O, foarte, da. 


— Mulţumesc, dar sunt... poate... ceva mai încolo... 

— Ai avea timp îndeajuns. M-aş bucura să mă-ntorc mai 
târziu. Va fi destulă vreme să stăm de vorbă, dacă doreşti. Ai 
avea cel puţin patru ceasuri, spuse binevoitoare. Nu trebuie să 
pleci înainte de apusul soarelui. 

— Mulţumesc, dar nu acum, spuse Blackthorne năucit de 
felul deschis şi lipsit de delicateţe a propunerii. 

— Ele, într-adevăr, ar fi bucuroase să-ţi fie de folos, 
Anjin-san. O! Poate... poate că ai prefera un băiat? 

— Ha? 

— Un băiat. E tot atât de simplu, dacă doreşti. Zâmbetul ei 
era neprefăcut, vocea firească. Ce s-a întâmplat? 

— Vorbeşti serios când îmi propui un băiat? 

— Da, de ce, Anjin-san? Ce s-a-ntâmplat? Am spus doar că 
am trimite un băiat aici, dacă domnia-ta doreşti. 

— Nu doresc! Blackthorne simţea cum i se urcă sângele în 
obraz. Arăt eu ca un afurisit de sodomit? 

Cuvintele biciuiră încăperea. Toţi se uitau la el încremeniţi. 
Mariko se înclină cu umilinţă, ţinându-şi capul lipit de podea. 

— Te rog, iartă-mă, am făcut o greşeală îngrozitoare. Te-am 
jignit, dar nu încercam decât să-ţi fiu de folos. N-am discutat 
niciodată până acum cu un - un străin, afară doar de sfinţii 
părinţi, aşa că n-aveam cum să vă cunosc obiceiurile - 
obiceiurile intime. Nu mi s-a vorbit niciodată despre ele, 
Anjin-san... preoţii nu vorbesc despre asta. Aici unii bărbaţi vor 
câteodată băieţi - preoţii, din când în când, ai noştri, şi unii 
dintr-ai voştri. Eu mi-am închipuit prosteşte că obiceiurile 
voastre sunt la fel ca ale noastre. 

— Eu nu sunt preot şi ăsta nu e obiceiul nostru, în general. 

Căpetenia samurailor, Kazu Oan, privea mânios. El fusese 
însărcinat cu protecţia barbarului şi cu sănătatea lui şi văzuse cu 
proprii-i ochi nemaipomenita bunăvoință pe care semorul 
Toranaga i-o arătase lui Anjin-san, iar acum Anjin-san era furios. 

— Ce-i cu el? întrebă ameninţător, pentru că era limpede că 
netoata de femeie spusese ceva ce-l jignise pe foarte 
importantul său prizonier. 

Mariko îi explică despre ce se vorbise şi ce răspunsese 
Anjin-san. 

— Într-adevăr, nu înţeleg, Oan-san, de ce e atât de supărat, 
îi zise. 


— E ca un taur ieşit din minţi, doar pentru că i-ai oferit un 
băiat? 

— Da. 

— Îmi cer iertare, dar ai fost politicoasă? Poate că ai folosit 
un cuvânt greşit? 

— O, nu, Oan-san, sunt foarte sigură. Mă simt îngrozitor. 
Sigur eu sunt de vină. 

— Trebuie să fie altceva. Ce? 

— Nu, Oan-san. Numai asta a fost. 

— Niciodată n-o să-i înţeleg pe barbarii ăştia, spuse Oan ex- 
asperat. Pentru binele nostru, al tuturor, domoleşte-l, 
Mariko-san. Trebuie să fie şi din pricină că n-a împărţit perna cu 
nici o femeie de atâta timp. Tu, îi porunci lui Sono, mai adu 
saké, sake fierbinte şi prosoape fierbinţi. Tu, Rako, freacă-i gâtul 
diavolului. Slujnicile alergară să îndeplinească poruncile. Brusc îl 
străfulgeră un gând: Mă întreb dacă nu e din pricină că e 
neputincios. Povestea lui cu cele petrecute în sat a fost destul 
de tulbure, neh? Pesemne că bietul om e furios din cauza 
neputinței lui şi tu ai adus vorba tocmai despre asta. 

— Îmi pare rău, dar nu cred că e aşa. Doctorul a spus că 
este foarte bine înzestrat. 

— Dacă e neputincios, asta ne-ar lămuri, neh? Ar fi destul 
să mă facă şi pe mine să urlu. Da! Întreabă-l. 

Mariko făcu imediat ceea ce i se poruncise şi Oan fu îngrozit 
când barbarului i se urcă iar sângele în obraji şi un torent de 
cuvinte barbare umplu încăperea. 

— El - el a spus nu. Vocea lui Mariko era aproape o şoaptă. 

— Tot ce a zis înseamnă doar "nu"? 

— Ei - când se-nfurie -, ei folosesc îndelung tot soiul de 
blesteme. 

Oan începuse să asude neliniştit, căci era direct 
răspunzător. 

— Domoleşte-l! 

Unul dintre ceilalţi samurai, un soldat mai în vârstă, spuse, 
dornic să fie de ajutor: 

— Oan-san, poate că e dintre aceia cărora le plac câinii, 
neh? În Coreea, noi am auzit nişte poveşti ciudate despre 
Mâncătorii de Usturoi. Da, lor le plac câinii şi... da, îmi amintesc 
acum, câinii şi rațele. S-ar putea ca aceste capete aurii să fie ca 
Mâncăii de Usturoi, put la fel ca ei, nu? Poate că vrea o rață. 


Oan spuse: 

— Mariko-san, întreabă-l! Nu, Poate că e mai bine să nu-l 
întrebi, dar potoleşte-l... Se opri brusc. 

Hiro-matsu se apropie din celălalt capăt. Samuraiul salută 
teapăn, încercând să nu-i tremure vocea, pentru că bătrânul 
Pumn de Fier, care, în cele mai bune împrejurări, era un om al 
disciplinei, în ultima săptămână fusese ca un tigru opărit sub 
coadă, iar astăzi era chiar mai rău. Zece oameni fuseseră 
retrogradaţi pentru dezordine, toată garda de noapte defilase 
dezonorată prin tot castelul, la doi samurai li se poruncise să-şi 
facă seppuku, pentru că întârziaseră să se prezinte la schimb, 
patru gunoieri de noapte fuseseră aruncaţi peste parapet pentru 
că li se răsturnase un coş în grădina castelului. 

— Se poartă cum se cuvine, Mariko-san? îl auzi Oan pe 
Pumn de Fier întrebând arţăgos. Era sigur că neroada de femeie, 
care stârnise tot acest necaz, avea să-i trântească adevărul, 
ceea ce, cu siguranţă şi pe bună dreptate, le-ar fi zburat 
capetele de pe umeri. 

Spre uşurarea lui o auzi spunând: 

— Da, stăpâne. Totul e bine, mulţumesc. 

— i se porunceşte să pleci cu Kiritsubo-san. 

— Da, stăpâne. 

În timp ce Hiro-matsu îşi continuă inspecția, Mariko începu 
să cugete asupra motivului pentru care era trimisă de acolo. 
Doar ca să tălmăcească pentru Kiri şi barbar pe timpul 
călătoriei? Cu siguranţă că asta nu e-aşa de important! Mergeau 
şi celelalte doamne ale lui Toranaga? Doamna Sazuko? Nu e 
primejdios pentru Sazuko să călătorească acum pe mare? Am să 
plec singură cu Kiri sau vine şi soţul meu? Dacă el rămâne - 
şi-ar fi datoria lui să rămână cu seniorul său -, cine va avea grijă 
de casă? De ce trebuie să mergem cu corabia? Drumul Tokaido 
nu mai e sigur? Ishido n-o să ne facă nici un rău? Da, ar putea, 
ţinând cont de valoarea noastră ca ostatici - doamna Sazuko, 
Kiritsubo şi celelalte. Din pricina asta suntem trimise pe mare? 

Mariko urâse totdeauna marea. Chiar şi numai vederea ei îi 
făcea rău. Dar, dacă trebuie să plec, o să plec, asta este. Karma. 
Îşi îndreptă gândurile de la lucrurile ce nu puteau fi ocolite către 
problemele imediate - descumpănitorul barbar străin care nu-i 
adusese altceva decât necazuri. 

Când Pumn de Fier dispăru după colţ, Oan îşi ridică capul şi 


toţi oftară uşuraţi. Asa venea în fugă pe coridor cu butelca de 
sake, urmată îndeaproape de Sono cu prosoape fierbinţi. 

Îl urmăriră pe barbar în timp ce era servit. Văzură expresia 
foarte încordată de pe faţa lui şi felul cum acceptă saké-ul fără 
plăcere şi prosoapele fierbinţi cu mulţumiri reci. 

— Oan-san, de ce nu trimiţi pe una dintre femei după rață? 
şopti samuraiul în vârstă. Îi dăm drumul pe-aici. Dac-o vrea, 
totul e minunat, dacă nu, se preface că n-a văzut-o. 

Mariko clătină din cap. 

— Poate că n-ar trebui să riscăm. Se pare, Oan-san, că 
neamul ăsta de barbari are ceva împotriva discuţiilor despre 
împărţitul pernei, neh? Este primul de acest fel venit aici, aşa că 
trebuie să ne purtăm cu grijă. 

— Aşa-i, spuse Oan. A fost destul de blând până nu s-a 
pomenit de treaba asta. Privi încruntat spre Asa. 

— Îmi pare rău, Oan-san. Ai toată dreptatea, a fost doar 
vina mea, spuse Asa imediat, înclinându-se, cu capul aproape 
atingând podeaua. 

— Da. Am să raportez despre asta lui Kiritsubo-san. 

— Oh! 

— Cred într-adevăr că ar trebui să i se spună şi stăpânei să 
fie prevăzătoare cu acest bărbat dacă vine vorba despre 
împărţitul pernei, spuse Mariko. Eşti foarte înţelept, Oan-san. 
Da, dar poate că, într-un fel, Asa a fost doar o unealtă a sorții, 
ca să-o ferim pe doamna Kiritsubo şi chiar pe seniorul Toranaga 
de a fi puşi într-o încurcătură îngrozitoare! Gândeşte-te doar ce 
s-ar fi întâmplat dacă însăşi Kiritsubo-san ar fi pus ieri întrebarea 
de faţă cu seniorul Toranaga! Dacă barbarul s-ar fi purtat în faţa 
lui ca acum... 

Oan se cutremură. 

— Ar fi curs sânge! Ai dreptate, Mariko-san, ar trebui să-i 
mulţumim Asei. Am să-i explic lui Kiritsubo-san ce noroc am 
avut. 

Mariko îi mai oferi lui Blackthorne sake. 

— Nu, mulţumesc. 

— Încă o dată îmi cer scuze pentru nerozia mea. Domnia-ta 
vroia să-mi pună câteva întrebări? 

Blackthorne îi urmărise discutând între ei, nemulţumit că nu 
era în stare să priceapă şi că nu putea să-i înjure deschis pentru 
insultele lor sau să-i dea pe paznici cap în cap. 


— Da. Ai spus că sodomia e socotit ceva firesc aici? 

— O, îmi cer iertare, putem, te rog, discuta despre altceva? 

— Sigur, senhora, dar mai întâi, ca să te pot înţelege 
limpede, să terminăm acest subiect. Deci sodomia e normală 
aici, da? 

— Tot ce are legătură cu împărţitul pernei e normal, 
răspunse sfidătoare, împinsă de lipsa lui de maniere şi de 
prostia lui evidentă, amintindu-şi că Toranaga îi spusese să-i 
răspundă la toate întrebările care n-aveau legătură cu politica, 
dar să-i înşiruie mai târziu toate întrebările puse. De asemeni, 
trebuia să nu bage în seamă prostiile lui pentru că Anjin era 
totuşi un barbar, poate pirat, sub o sentinţă de condamnare la 
moarte, care, deocamdată, era suspendată la bunul plac al lui 
Toranaga. Da, să împarţi perna cu cineva e foarte firesc, 
Anjin-san. Cât priveşte bărbatul care merge cu un alt bărbat sau 
băiat, ce amestec ar putea avea alţii, în afară de ei, în traeba 
asta? Ce rău e în asta, pentru ei sau alţii - sau eu sau 
dumneata? Niciunul! 

Ce-s eu, gândi ea, un om de rând fără carte şi fără minte!? 
Un negustor netot, să mă pierd în faţa unui biet barbar? Nu. 
Sunt samurai! Da, eşti Mariko, dar eşti şi foarte proastă! Tu eşti 
femeie şi trebuie să-l tratezi ca pe oricare bărbat, dacă vrei să-l 
stăpâneşti. Măguleşte-l, încuviinţază-i spusele, fii mieroasă. Uiţi 
de armele tale? De ce te face să te porţi ca un copil de 
doisprezece ani? 

Îşi îndulci glasul: 

— Dar, dacă crezi... 

— Sodomia e un păcat dezgustător, ceva diavolesc, o 
grozăvenie blestemată de Dumnezeu şi ticăloşii aceia dedaţi la 
ea sunt scursurile lumii! 

Blackthorne se năpusti împotriva ei cu un potop de cuvinte, 
arzându-l încă insulta că ea îşi închipuise că el ar fi putut fi unul 
dintre aceia. lisuse, cum a putut să creadă? Stăpâneşte-te, îşi 
spuse. Te porţi ca un boşorog de puritan fanatic, sau ca un 
calvinist! De ce eşti atât de pornit împotriva lor? Nu pentru că ai 
dat de ei pretutindeni pe corăbii, pentru că mai toţi marinarii au 
încercat asta, altfel cum ar fi putut să nu-şi piardă minţile atâtea 
luni pe mare? Nu pentru că şi tu ai fost ispitit şi te-ai urât pentru 
asta? Nu pentru că atunci când erai tânăr, a trebuit să te baţi ca 
să scapi, iar odată ai fost prins şi pus jos şi aproape violat, dar ai 


izbutit să scapi şi l-ai omorât pe unul dintre ticăloşii ăia, cuțitul 
tău a ţâşnit parcă singur în gâtlejul omului, aveai atunci 
doisprezece ani şi a fost primul om pe care l-ai ucis, primul 
dintr-un lung şir de morţi? 

— Da, Mariko-san, e un păcat blestemat de Dumnezeu şi e 
cu totul împotriva legilor Domnului şi ale omului! 

— Eşti sigur că aceste cuvinte creştine se potrivesc şi la 
alte lucruri? răspunse ea înţepat, fără să vrea, iritată de 
grosolănia lui. Păcat? Care este, aici, păcatul? 

— Ar trebui să ştii. Eşti catolică, nu-i aşa? Ai fost educată de 
iezuiţi, nu? 

— Un sfânt părinte m-a învăţat să vorbesc latina şi 
portugheza şi să scriu în latină şi portugheză. Nu ştiu ce înţelegi 
dumneata prin cuvântul catolic. Eu sunt creştină de aproape 
zece ani, iar ei n-au discutat cu noi despre împărţitul pernei. 
N-am citit niciodată cărţile voastre despre treaba asta, ci doar 
cărţi religioase. Să-mparţi perna cu cineva e un păcat? Cum ar 
putea să fie? Cum ar putea ceva ce-i dă omului bucurie să fie un 
păcat? 

— Întreabă-l pe părintele Alvito! 

Aş vrea să pot, gândi ea tulburată, dar mi s-a poruncit să 
nu vorbesc cu nimeni despre cele ce se spun între noi, decât cu 
Kiri şi cu seniorul meu, Toranaga. l-am rugat pe Dumnezeu şi pe 
Fecioară să m-ajute, dar Ei nu mi-au vorbit. Singurul lucru pe 
care-l ştiu e că, de când ai venit aici, sunt numai necazuri. Eu 
n-am avut altceva decât necazuri... 

— Dacă e un păcat, aşa cum spui, de ce atât de mulţi dintre 
preoţii noştri o fac şi-au făcut-o întotdeauna? Unele din sectele 
budiste chiar o recomandă ca pe un fel de ritual. În clipa Norilor 
şi Ploii nu eşti tot atât de aproape de cer pe cât poate un 
muritor să fie? Preoţii nu sunt oameni răi, nu toţi dintre ei. Se 
ştie că şi câtorva dintre sfinţii părinţi le place să împartă perna 
în felul acesta. Sunt ei păcătoşi? Bineînţeles că nu! De ce să fie 
lipsiţi de o plăcere obişnuită dacă le sunt interzise femeile? E o 
prostie să spui că orice are legătură cu împărţitul pernei este un 
păcat şi e blestemat de Dumnezeu! 

— Sodomia e o oroare de neînchipuit, e împotriva tuturor 
legilor! Întreabă-ţi confesorul! 

Tu eşti o oroare de neînchipuit, căpitane-pilot, ar fi vrut 
Mariko să strige. Cum îndrăzneşti să fii atât de necioplit şi cum 


poţi să fii atât de înapoiat! Împotriva lui Dumnezeu, zici? Ce 
nerozie! Poate împotriva zeului tău cel rău. Zici că eşti creştin, 
dar sigur nu eşti. Eşti însă sigur un mincinos şi un şarlatan. 
Poate că ştii, într-adevăr, lucruri extraordinare şi-ai fost în locuri 
ciudate, dar nu eşti creştin şi ce faci tu e blasfemie. Eşti trimis 
de Satan? Păcat? Ce prostie! 

Baţi câmpii despre lucruri fireşti şi te porţi ca un nebun. Îi 
tulburi pe sfinţii părinţi, îl tulburi pe seniorul Toranaga, bagi 
zânzanie între noi, loveşti în credinţele noastre şi ne chinui cu 
vorbe în doi peri despre ce e şi ce nu e adevărat - ştiind că noi 
nu putem afla pe dată adevărul. 

Vreau să-ţi spun că te dispreţuiesc, pe tine şi pe toţi 
barbarii. Da, barbarii au lăsat urme asupra întregii mele vieţi. Nu 
l-au urât ei pe tatăl meu pentru că n-avea încredere în ei şi 
pentru că l-a rugat, în văzul tuturor, pe dictatorul Goroda să-i 
alunge pe toţi de pe pământul nostru? Nu barbarii i-au otrăvit 
sufletul dictatorului, aşa încât el a început să-l urască pe tatăl 
meu, cel mai credincios general al său, omul care-l ajutase chiar 
mai mult decât generalul Nakamura sau seniorul Toranaga? Nu 
barbarii l-au făcut pe dictator să-l insulte pe tatăl meu, 
scoţându-l din minţi, forțându-l să facă lucruri necugetate şi 
asfel să pricinuiască toate suferinţele mele? 

Da, ei au făcut toate astea şi chiar mai mult. Dar tot ei au 
adus cuvântul nepreţuit al Domnului şi, în clipele mele de 
restrişte, când m-au adus înapoi din îngrozitorul exil în şi mai 
îngrozitorea viaţă, Părintele Inspector mi-a arătat Calea, mi-a 
deschis ochii şi sufletul şi m-a botezat. Calea mi-a dat putere 
să-ndur, mi-a umplut inima cu o pace nemărginită, m-a eliberat 
din chinul fără sfârşit şi m-a binecuvântat cu făgăduiala 
mântuirii veşnice. 

Orice s-ar întâmpla, eu sunt în mâinile Domnului. O, 
Fecioară, dă-mi pacea Ta şi ajută pe-această biată păcătoasă 
să-ţi biruie duşmanii! 

— Imi cer iertare pentru obrăznicia mea, spuse ea. Ai 
dreptate să fii furios. Sunt doar o femeie proastă. Te rog, ai 
răbdare cu mine şi iartă-mă, Anjin-san. 

Pe loc mânia lui Blackthorne începu să se domolească. Cum 
ar putea un bărbat să fie furios multă vreme pe o femeie, dacă 
ea recunoaşte deschis că a greşit şi că el are dreptate? 

— Şi eu îmi cer iertare, Mariko-san, spuse el ceva mai 


liniştit, dar la noi, să dai de înţeles că un bărbat e pervertit, e 
sodomit, e cea mai rea ocară. 

Atunci sunteţi cu toţii naivi, nerozi, şi la fel de ticăloşi şi 
neciopliţi, însă la ce te poţi aştepta de la un barbar? îşi zise în 
sinea ei, însă cu glas tare spuse plină de căinţă: 

— Bineînţeles că dumneata ai dreptate. N-am vrut să te 
jignesc, Anjin-sama, te rog acceptă scuzele mele. O, da, oftă ea, 
cu atâta miere în glas că până şi soţul ei, în cea mai proastă 
dispoziţie a lui, ar fi fost îmblânzit, o, da, a fost numai vina mea. 
Îmi pare rău. 


KKK 


Soarele atinsese orizontul dar părintele Alvito încă aştepta 
în sala de audienţe, cu toate cărțile-pilot, grele, în mâini. 

Blestematul de Blackthorne, gândi. 

Era pentru prima dată când Toranaga îl făcea să aştepte, 
prima oară în atâţia ani când aştepta la un daimyo, chiar şi la 
Taiko. În ultimii opt ani de stăpânire ai lui Taiko i se acordase 
incredibilul privilegiu de intrare liberă, imediată, la fel ca şi lui 
Toranaga. Dar privilegiul fusese câştigat de la Taiko pentru că 
vorbea curgător japoneza şi avea o pricepere deosebită în 
afaceri. Priceperea sa în tainele negoţului din lume îl ajutase pe 
Taiko să-şi sporească incredibila avere. Deşi Taiko era aproape 
analfabet, dovedea o mare uşurinţă la învățatul limbilor străine, 
şi avea vaste cunoştinţe politice. Aşa că Alvito se aşezase fericit 
la picioarele despotului ca să-l instruiască şi să se instruiască şi, 
dacă asta era voia Domnului, să-l convertească. Aceasta era 
sarcina pentru care fusese anume pregătit, meticulos, de 
dell'Aqua, care-i adusese cei mai buni profesori de cunoştinţe 
practice dintre toţi iezuiţii şi negustorii portughezi din Asia. 
Alvito ajunsese omul de încredere al lui Taiko, una dintre cele 
patru persoane - şi singurul străin - care văzuse vreodată toate 
camerele cu tezaurul personal al lui Taiko. 

La câteva sute de paşi se afla donjonul castelului, principala 
fortificaţie. Avea şapte nivele şi era apărat de o mulţime de 
ziduri, porţi şi fortificaţii. La etajul al patrulea erau şapte camere 
cu uşi de fier, fiecare ticsită cu lingouri de aur şi cufere cu 
monezi de aur. La etajul de deasupra se aflau camerele cu 
argint, gemând de lingouri şi lăzi cu monezi. lar în cel de 


deasupra lui se găseau mătăsuri rare, ceramică, săbii şi armuri - 
tezaurul împărăției. 

După socotelile noastre, gândi Alvito, valoarea lor trebuie 
să fie de cel puţin cincizeci milioane ducați, mai mult decât 
venitul anual din tot Imperiul Spaniol, Imperiul Portughez şi 
Europa, laolaltă. Cea mai mare avere în bani lichizi de pe 
pământ. 

Nu e-acesta adevăratul scop? reflectă el. Cine stăpâneşte 
castelul Osaka nu are în mână şi această incredibilă avere? lar 
această avere nu-i dă, prin urmare, putere asupra ţării? N-a fost, 
oare, făcut castelul Osaka de necucerit tocmai ca să apere 
această bogăţie? N-a sângerat toată ţara ca să construiască 
acest castel, să-l facă de neatins spre a apăra aurul şi a-l păstra 
până când Yaemon va ajunge la majorat? 

Cu a suta parte din el am putea construi câte o catedrală în 
fiecare mare oraş, câte o biserică în fiecare târg şi câte o 
misiune în fiecare sat de pe tot cuprinsul ţării. Numai de l-am 
putea obţine, spre a-l folosi întru slava Domnului. 

Taiko iubise puterea. Şi iubise aurul pentru puterea pe care 
i-o dădea asupra oamenilor. Tezaurul fusese închegat, în timpul 
celor şaisprezece ani de guvernare absolută, din darurile uriaşe, 
obligatorii, pe care, după datină, toţi daimyo trebuiau să le ofere 
anual, şi din veniturile propriilor lui feude. Prin dreptul 
cuceritorului, Taiko stăpânea o pătrime din întreaga ţara. Cu 
toate cheltuielile, din venitul lui anual rămâneau cinci milioane 
de koku. Şi, pentru că era Stăpân al întregii Japonii, cu mandatul 
împăratului, teoretic îi aparţinea venitul tuturor feudelor. El nu 
lua nimic de la nimeni, dar toţi daimyo, toţi samuraii, ţăranii, 
meşteşugarii, negustorii, hoţii, tâlharii, barbarii, chiar şi eta 
dădeau de bunăvoie foarte mult. Pentru siguranţa lor. 

Atâta vreme cât averea era neştirbită, Osaka necucerită şi 
Yaemon custodele de facto, îşi spuse Alvito, Yaemon va stăpâni 
când va împlini vârsta, indiferent de Toranaga, Ishido sau oricine 
altcineva. 

Păcat că Taiko era mort. Cu toate păcatele lui, cunoşteam 
diavolul cu care aveam de-a face. De fapt, păcat că Goroda a 
fost omorât, pentru că el ne-a fost un adevărat prieten. Dar el e 
mort, la fel şi Taiko, iar acum noi avem alţi păgâni pe care 
trebuie să îi apropiem - Toranaga şi Ishido. 

Alvito îşi aminti noaptea în care murise Taiko. El fusese 


poftit de Taiko să stea de veghe - el, împreună cu Yodoko-sama, 
soţia lui Taiko, şi doamna Ochiba, concubina lui oficială şi mama 
Moştenitorului. Priviseră şi aşteptaseră înconjurați de miresmele 
nesfârşitei nopţi de vară. 

Apoi primele semne ale morţii îşi făcură apariţia şi totul se 
sfârşise. 

— Sufletul lui s-a dus. Acum este în mâinile Domnului, 
spusese el blând, când fusese sigur că totul se terminase. 
Făcuse semnul crucii şi binecuvântase trupul neînsufleţit. 

— Fie ca Buddha să-mi ia stăpânul în grija lui şi să renască 
degrabă ca să-şi ia iar împărăţia în mâini, şoptise Yodoko printre 
lacrimi. Era o femeie frumoasă, samurai de viţă nobilă, care-i 
fusese soţie credincioasă şi sfetnic timp de patruzeci şi patru de 
ani din cei cincizeci şi nouă ai ei. Îi închise ochii şi dăduse 
ultimele îngrijiri trupului neînsufleţit, acesta fiind privilegiul ei. 
Se înclinase trist de trei ori şi apoi îi părăsise, pe el şi pe 
doamna Ochiba. 

Moartea fusese uşoară. De luni de zile Taiko fusese bolnav 
şi-n seara aceea i se aştepta sfârşitul. Cu câteva ore mai 
devreme, el deschisese ochii şi zâmbise către Ochiba şi Yodoko, 
şoptind cu o voce abia auzită: 

— Ascultati, acesta este poemul meu de moarte: 


Ca rouă m-am născut, 

Ca rouă mă duc 

Castelul Osaka şi tot ce-am făcut 
E doar un vis 

Într-un alt vis. 


Un ultim zâmbet, atât de cald, din partea despotului, pentru 
ele şi pentru el. 

— Ocrotiţi-mi fiul, voi toţi. 

Şi apoi ochii i se înceţoşaseră pentru totdeauna. 

Părintele Alvito îşi aminti cât de mişcat fusese de ultimul 
său poem, care i se potrivea atât de bine lui Taiko. El sperase, 
dat fiind că fusese poftit acolo, ca, în pragul morţii, Stăpânul 
întregii Japonii să se căiască şi să primească adevărata credinţă 
şi sfânta împărtăşanie, pe seama cărora glumise de atâtea ori. 
Dar n-a fost să fie. "Ai pierdut pentru totdeauna împărăţia 
Domnului, sărmane", murmurase trist, pentru că îl admirase pe 


Taiko, ca geniu militar şi politic. 

— Dar dacă împărăţia Dumnezeului tău nu e decât gaura 
dintre bucile unui barbar? spusese doamna Ochiba. 

— Poftim? 

El nu fusese sigur că auzise exact, vocea ei şuierând 
neaşteptat de răutăcios. O ştia pe doamna Ochiba de aproape 
doisprezece ani, de când avea cincisprezece ani, când Taiko o 
luase concubină oficială. Intotdeauna fusese docilă şi supusă, 
abia scoțând un cuvânt, totdeauna cu un zâmbet dulce şi fericit 
pe buze. Dar acum... 

— Am spus: Dar dacă împărăţia Dumnezeului tău nu e 
decât gaura dintre bucile unui barbar? 

— Dumnezeu să te ierte! Stăpânul tău nu e mort decât de 
câteva clipe... 

— Domnul şi stăpânul meu e mort, aşa că înrâurirea ta 
asupra lui s-a şfârşit şi ea, neh? El te-a vrut aici, foarte bine, 
ăsta a fost dreptul lui, dar acum el se află în Marele Necunoscut 
şi nu mai porunceşte. Acum eu poruncesc. Preotule, puti, 
totdeauna ai puţit şi murdăria ta strică aerul. Acum pleacă 
imediat din castelul meu şi lasă-ne singuri cu durerea noastră. 

Flacăra lumânării îi luminase faţa. Era una dintre cele mai 
frumoase femei din ţară. Fără să vrea, el făcuse semnul crucii 
împotriva răului ce zăcea în ea. 

Râsul ei te îngheţa. 

— Pleacă, preotule, şi nu te mai întoarce niciodată. Zilele 
tale sunt numărate! 

— Nu mai mult decât ale tale. Eu sunt în mâinile lui 
Dumnezeu, doamnă. Mai bine ai lua aminte la cuvântul Lui - de 
crezi, poţi avea parte de mântuire veşnică. 

— Ce? Tu eşti în mâinile lui Dumnezeu? Zeul creştin, neh? 
Poate că da. Poate că nu. Ce-ai să te faci, preotule, dacă, atunci 
când o să mori, ai să descoperi că nu există Dumnezeu, că nu 
există lad şi nici mântuirea ta veşnică, ci doar un vis într-un alt 
vis? 

— Eu cred! Cred în Dumnezeu şi în învierea lui Cristos şi în 
Duhul Sfânt! spusese tare. Făgăduielile credinţei creştine sunt 
adevărate. Sunt adevărate, sunt adevărate - eu cred! 

— Nan ja, Tsukku-san? 

Pentru o clipă, auzi doar sunetele limbii japoneze, şi ele nu 
aveau nici un înţeles pentru el. 


Toranaga stătea în uşă, înconjurat de străji. 

Părintele Alvito se înclină adunându-şi gândurile. Sudoarea 
îi curgea pe faţă şi pe spate. 

— Îmi cer scuze că am venit nepoftit. Visam... visam cu 
ochii deschişi. Îmi aminteam că am avut norocul să fiu martor la 
atâtea întâmplări aici, în Japonia. Intreaga mea viaţă pare să se 
fi petrecut numai aici şi nicăieri în altă parte. 

— Câştigul a fost al nostru, Tsukku-san. 

Toranaga păşi obosit spre podium şi se aşeză pe o pernă 
simplă. Străjile se aranjară în tăcere într-un paravan protector. 

— Ai venit aici în cel de-al treilea an al lui Tensho, nu-i aşa? 

— Nu, Alteță, al patrulea. În anul Şobolanului, răspunse 
folosind numărătoarea lor, pentru care îi trebuiseră luni ca s-o 
priceapă. 

Anii se numărau începând cu un an anume, ales de 
împăratul care domnea. O catastrofă sau un semn ceresc putea 
să încheie o eră şi să înceapă alta, după bunul lui plac. 
Învăţaţilor li se poruncea să aleagă un nume, de foarte bun 
augur, din cărţile vechi ale Chinei, pentru noua perioadă, care 
putea să dureze un an sau cincizeci. Tensho însemna "Dreptate 
Cerească". Anul anterior fusese anul marelui val de maree, când 
muriseră două sute de mii de oameni. Fiecărui an i se dădea un 
număr, precum şi un nume, în aceeaşi succesiune cu orele zilei: 
lepure, Dragon, Şarpe, Cal, Capră, Maimuţă, Cocoş, Câine, Porc, 
şobolan, Bou şi Tigru. Primul an al lui Tensho căzuse în anul 
Cocoşului, deci însemna că anul 1576 fusese Anul Şobolanului, 
în cel de al patrulea an al lui Tensho. 

— Multe s-au întâmplat în cei douăzeci şi patru de ani, neh? 
prietene? 

— Da, Alteță. 

— Da. Ridicarea lui Goroda şi moartea lui. Ridicarea lui 
Taiko şi moartea lui. Şi acum? 

Pereţii întoarseră ecoul cuvintelor. 

— Asta e în mâna Celui de Necuprins. Alvito folosi un 
cuvânt care putea însemne Dumnezeu, dar şi Buddha. 

— Nici seniorul Goroda, nici seniorul Taiko n-au crezut în 
vreun zeu sau în Cel de Necuprins. 

— Nu spune Buddha că sunt multe cărări ce duc spre 
nirvana, Alteță? 

— Ei, Tsukku-san, eşti un om înțelept. Cum se poate cineva 


atât de tânăr să fie atât de înţelept? 

— Aş vrea din toată inima să fiu, Alteță. Atunci aş putea să 
fiu de mai mult folos. 

— Ai vrut să mă vezi? 

— Da, m-am gândit că e destul de important ca să vin chiar 
şi nepoftit. 

Alvito scoase cărţile-pilot ale lui Blackthorne şi le aşeză în 
faţa lui, pe podea, dând lămuririle pe care i le sugerase 
dell'Aqua. Văzu chipul lui Toranaga întunecându-se şi se bucură. 

— Dovada că e/e pirat? 

— Da, Alteță. Cărţile-pilot conţin chiar cuvintele exacte din 
ordinele lor, printre care: "Dacă e necesar, debarcaţi în forţă şi 
proclamaţi al nostru orice ţinut atins, sau nou descoperit." Dacă 
doriţi, pot face o traducere exactă a tuturor pasajelor necesare. 

— Tălmăceşte totul. Şi repede, spuse Toranaga. 

— Mai e încă ceva ce Părintele Inspector a considerat că 
trebuie să ştiţi. 

Alvito îi povesti lui Toranaga totul despre hărţi, rapoarte şi 
Corabia Neagră, după cum fusese hotărât, şi fu bucuros să vadă 
reacţia de încântare. 

— Excelent, spuse Toranaga. Eşti sigur că are să plece mai 
devreme Corabia Neagră? Absolut sigur? 

— Da, răspunse Alvito hotărât. 

O, Doamne, fă să fie aşa cum nădăjduim noi! 

— Bine. Spune-i mai marelui tău că aştept cu nerăbdare 
să-i citesc rapoartele. Da. Cred c-o să-i trebuiască câteva luni 
spre a obţine faptele exacte, nu? 

— A spus că va pregăti rapoartele cât de curând cu putinţă. 
O să vă trimitem şi hărţile, aşa cum aţi dorit. Ar fi posibil pentru 
Căpitanul General să-şi primească documentele de plecare cât 
mai curând? Ar fi neînchipuit de folositor, dacă Corabia Neagră 
ar urma să vină mai devreme. 

— Poţi garanta că nava va sosi mai devreme? 

— Nici un om nu poate garanta când e vorba de vânt, 
furtună şi mare, dar nava o să plece din Macao mai devreme. 

— Ai să le primeşti înainte de apusul soarelui. Mai ai 
altceva? N-am să fiu liber timp de trei zile, până după 
terminarea adunării regenţilor. 

— Nu, alteţă. Mulţumesc. Am să mă rog ca Cel de 
Necuprins să vă ocrotească, ca întotdeauna. 


Alvito se înclină şi aşteptă să i se spună să plece, dar 
Toranaga, în schimb, îndepărtă străjile. 

Era pentru prima dată când Alvito vedea un daimyo fără 
pază. 

— Vino şi stai aici, Tsukku-san. Toranaga îi făcu semn să se 
aşeze lângă el, pe podium. 

Până acum Alvito nu fusese niciodată invitat pe podium. Să 
fie un semn de încredere, sau o condamnare? 

— Războiul se apropie, spuse Toranaga. 

— Da, răspunse şi gândi: Acest război n-o să se termine 
niciodată. 

— Nobilii creştini Onoshi şi Kiyama se împotrivesc în mod 
curios dorințelor mele. 

— Nu pot să răspund pentru nici un daimyo, alteţă. 

— Zvonurile sunt proaste, neh? In legătură cu ei şi cu 
ceilalţi daimyo creştini. 

— Oamenii înţelepţi întotdeauna vor ayea interesele 
împărăției la inimă. 

— Da, dar între timp, împotriva voinţei mele, împărăţia e 
împărţită în două tabere. A mea şi a lui Ishido. Aşa că toate 
interesele în împărăție merg într-o parte sau alta. Nu există cale 
de mijloc. De ce parte sunt interesele creştinilor? 

— De partea păcii. Creştinismul e o religie, alteţă, nu o cale 
politică. 

— Marele vostru Părinte este capul bisericii creştine de aici. 
Aud că voi vorbiţi... voi puteţi vorbi în numele Papei. 

— Ni se interzice să ne amestecăm în problemele ţării 
voastre, Alteță. 

— Crezi că Ishido o să vă facă înlesniri? Vocea lui Toranaga 
se înăspri. El se opune întru totul religiei voastre. Eu 
întotdeauna v-am arătat simpatie. Ishido vrea să pună în 
aplicare edictele de expulzare ale lui Taiko imediat şi să închidă 
hotarele pentru toţi barbarii. Eu vreau lărgirea negoţului. 

— Noi nu-i dirijăm pe nici unul dintre daimyo-ii creştini. 

— Atunci cum să-i influenţez? 

— Nu ştiu destule ca să încerc să vă dau un sfat. 

— Ştii destule, prietene, ca să înţelegi că, dacă Kiyama şi 
Onoshi mi se vor împotrivi şi se vor alătura lui Ishido şi 
zdrenţăroşilor lui, toţi ceilalţi daimyo creştini au să-i urmeze 
curând, şi atunci vor fi douăzeci contra unui singur om de-al 


meu. 

— Dacă vine războiul, mă voi ruga să câştigi, Alteță. 

— Am nevoie de mai mult decât rugăciuni, dacă sunt 
douăzeci contra unui om de-al meu. 

— Nu există nici o cale spre a ocoli războiul? Odată început, 
n-o să se termine niciodată. 

— Şi eu cred la fel. Atunci toată lumea o să piardă: şi noi, şi 
barbarii, şi Biserica creştină. Dar, dacă toţi daimyo creştini trec 
acum - pe faţă - de partea mea, n-are să fie nici un război. 
Ambiţia lui Ishido va fi domolită pentru totdeauna. Chiar dacă 
înalţă steagul revoltei, regenţii îl vor stivi ca pe un vierme. 

Alvito simţea laţul strângându-i-se în jurul gâtului. 

— Noi ne aflăm aici doar ca să răspândim Cuvântul 
Domnului. Nu să ne amestecăm în politica voastră, Alteță. 

— Conducătorul vostru dinainte i-a oferit lui Taiko serviciile 
creştinilor daimyo din Kyushu înainte ca noi să fi supus partea 
aceea de împărăție. 

— A greşit făcând aşa. El n-a avut nici o împuternicire din 
partea Bisericii or a acelor daimyo. 

— El s-a oferit să-i dea lui Taiko corăbii, corăbii portugheze, 
pentru transportarea trupelor noastre în Kyushu, i-a oferit 
soldaţi portughezi şi arme de foc ca să ne ajute. Chiar şi 
împotriva Coreei şi împotriva Chinei. 

— A fost la fel de greşit, Alteță, căci n-avea vreo 
împuternicire de la cineva. 

— În curând fiecare va trebui să aleagă de ce parte este, 
Tsukku-san. Da, foarte curând. 

Alvito simţi fizic ameninţarea. 

— Sunt totdeauna gata să vă slujesc. 

— Dacă eu pierd, ai să mori cu mine? Ai să-ţi faci jenshi,; ai 
să vii cu mine, ai să mă urmezi în moarte ca un slujitor 
credincios? 

— Viaţa mea e în mâinile Domnului. La fel şi moartea mea. 

— A, da. Dumnezeul vostru creştin! Toranaga îşi mişcă uşor 
săbiile, apoi se aplecă în faţă. Dacă Onoshi şi Kiyama trec de 
partea mea în patruzeci de zile, Consiliul Regenţilor va anula 
edictul lui Taiko. 

Cât de departe să îndrăznesc să merg? se întrebă 
neajutorat Alvito. Cât de departe? 

— Noi nu putem să-i influenţăm aşa cum credeţi. 


— Poate că ar trebui ca mai-marele vostru să le 
poruncească. Să /e poruncească! Ishido o să vă trădeze şi pe voi 
şi pe ei. Ştiu de ce-i în stare. La fel va face şi doamna Ochiba. 
Nu-l influenţează deja pe Moştenitor împotriva voastră? 

Da, voia să strige Alvito. Dar Onoshi şi Kiyama au obţinut în 
taină de la Ishjdo un jurământ scris prin care-i lasă pe ei să 
aleagă toţi dascălii Moştenitorului, dintre care unul va fi creştin. 
lar Onoshi şi Kiyama au jurat pe cruce că sunt încredinţaţi că tu 
ai să trădezi Biserica deîndată ce vei fi scăpat de Ishido. 

— Părintele Inspector nu le poate porunci, Alteță. Ar fi un 
amestec de neiertat în politica voastră. 

— Onoshi şi Kiyama vor fi de partea mea în patruzeci de 
zile, iar edictele lui Taiko vor fi anulate, şi gata şi cu ceilalţi 
preoţi murdari. Regenţii le vor interzice să vină în Japonia. 

— Poftim? 

— Numai voi şi preoţii voştri. Nici unul din ceilalţi: cerşetori 
împuţiţi în sutane negre şi păroşi desculți! Cei care nu strigă 
decât ameninţări neroade şi n-aduc altceva decât necazuri. 
Puteţi avea toate capetele lor, dacă vreţi, ale celor care sunt 
aici. 

Toată fiinţa lui Alvito striga atenție! Niciodată Toranaga nu 
fusese atât de deschis. O singură greşeală, şi ai să-l ofensezi, 
şi-ai să faci din el duşmanul Bisericii pentru totdeauna. 

Gândeşte-te la ce-ţi oferă Toranaga! Exclusivitate în 
întreaga împărăție! Singurul lucru care ar garanta puritatea şi 
securitatea ei, pe măsură ce-ar ajunge tot mai puternică. 
Singurul lucru de nepreţuit. Singurul lucru pe care nimeni nu-l 
poate da, nici chiar Papa! Nimeni, înafară de Toranaga. Cu 
Kiyama şi Onoshi sprijinin-du-l făţiş, Toranaga ar putea să-l 
zdrobească pe Ishido şi să domine Consiliul. 

Părintele Alvito n-ar fi crezut niciodată că Toranaga ar 
putea fi atât de deschis, sau ar putea oferi atât de mult. Dacă 
Onoshi şi Kiyama ar fi influenţaţi, şi-ar schimba alegerea? Cei 
doi se urăsc unul pe celălalt. Pentru temeiuri cunoscute numai 
de ei, s-au unit împotriva lui Toranaga. De ce? Ce i-ar determina 
să-l trădeze pe Ishido? 

— Nu am împuternicirea să vă răspund, Alteță, sau să 
vorbesc într-o asemenea problemă, neh? Vă pot spune doar că 
telul nostru este să mântuim sufletele, zise. 

— Aud că fiul meu, Naga, este interesat de credinţa 


creştină. 

Toranaga mă ameninţă, sau îmi face oferte? se întrebă 
Alvito. Se oferă, oare, să-i permită lui Naga să îmbrăţişeze 
credinţa - ce uriaşă izbândă ar putea fi asta -, sau zice: Dacă nu 
ne ajuţi, am să-i poruncesc să renunţe? 

Brusc Alvito înţelese marea încurcătură căreia trebuia să-i 
facă faţă Toranaga. E încercuit, trebuie să facă o înţelegere cu 
noi, gândi plin de bucurie. Trebuie să încerce! Indiferent ce 
dorim, el are să ne dea, dacă noi vrem să cădem la învoială cu 
el. În sfârşit, el recunoaşte deschis că acei daimyo care sunt 
creştini înclină balanţa puterii! Orice vrem! Ce altceva am putea 
vrea? Absolut nimic. Afară de... 

Deliberat îşi aruncă un ochi pe cărţile-pilot, pe care le 
aşezase mai înainte în faţa lui Toranaga. Văzu cum întinde mâna 
şi pune cărţile-pilot în siguranţă, în mâneca chimonoului. 

— A, da, Tsukku-san, spuse Toranaga pe o voce mohorâtă 
şi obosită. Mai este noul barbar, piratul, duşmanul ţării voastre. 
Ei au să vină aici curând, în număr mare, nu-i aşa? Pot să fie 
descurajaţi... sau încurajați. Ca acest pirat, neh? 

Părintele Alvito ştia că acum aveau totul. Să cer capul lui 
Blackthorne pe o tavă de argint, precum capul Sfântului loan 
Botezătorul ca să pecetluim târgul? Să cer permisiunea ca să 
construim o catedrală în Yedo, sau una între zidurile castelului 
Osaka? Pentru prima oară în viaţa lui se simţea încurcat şi 
şovăitor când avea de negociat. 

Noi nu ne dorim mai mult decât ni se oferă acum! Aş vrea 
să pot încheia târgul pe loc! Dacă ar depinde numai de mine, eu 
aş încerca. Îl cunosc pe Toranaga şi m-aş încumeta să merg cu 
el... Aş încerca şi m-aş lega cu jurământ sfânt. Da, i-aş 
excomunica pe Onoshi şi Kiyama, dacă n-ar fi de acord, ca să 
obţin acele concesiuni pentru Sfânta Biserică. Două suflete 
pentru zece mii, patru sute de mii, patru milioane. E cinstit! Aş 
spune da, da, da, întru slava lui Dumnezeu, dar eu nu pot aranja 
nimic, după cum bine ştii. Nu sunt decât un mesager şi parte din 
solia mea... 

— Am nevoie de ajutor, Tsukku-san. Am nevoie acum. 

— Am să fac tot ce pot, Toranaga-sama. Aveţi promisiunea 
mea. 

Apoi Toranaga spuse ferm: 

— Am să aştept patruzeci de zile. Da, patruzeci de zile. 


Alvito se înclină. Observă că Toranaga întoarse plecăciunea 
mai adânc şi mai ceremonios decât de obicei, aproape ca şi cum 
s-ar fi înclinat în faţa lui Taiko însuşi. Preotul se ridică, 
tremurând. Apoi ieşi din cameră şi o porni de-a lungul 
coridorului. Grăbi pasul, apoi începu să se grăbească şi mai tare. 

Toranaga îl urmărea cu privirea pe iezuit prin ambrazură, în 
timp ce traversa grădina, departe, jos. Uşa se deschise puţin, 
dar el îşi alungă blestemând străjile şi le porunci, sub pedeapsă 
cu moartea, să-l lase singur. Ochii lui îl urmăriră atent pe Alvito, 
în timp ce ieşea pe poarta întărită în curtea exterioară, apoi 
preotul se pierdu în labirintul de fortificaţii. 

În tăcerea solitară, Toranaga începu să zâmbească. Îşi 
suflecă chimonoul şi începu să danseze. Era dansul marinăresc 
al englezului. 


CAPITOLUL 21 


Îndată după lăsarea întunericului, Kiri cobori cu mişcări 
legănate scările, însoţită de două slujnice. Se îndreptă spre 
lectica acoperită, care aştepta lângă coliba din grădină. O 
mantie imensă îi acoperea chimonoul de călătorie, făcând-o să 
pară şi mai grasă, iar o pălărie mare, cu boruri largi, era legată 
sub bărbie. 

Doamna Sazuko, a cărei sarcină era foarte vizibilă, o 
aştepta liniştită în verandă, cu Mariko alături. Blackthorne stătea 
rezemat de perete, lângă poarta ferecată. Purta un 
chimonou-uniformă maro, centură, şosete-tabi şi încălțări 
militare. In curtea exterioară, dincolo de poartă, aştepta aliniată 
în şiruri ordonate o escortă de şaizeci de samurai puternic 
înarmaţi, fiecare al treilea om purtând o torţă. Dinaintea acestor 
soldaţi Yabu stătea de vorbă cu Buntaro - soţul lui Mariko - un 
bărbat scurt şi îndesat, aproape fără gât. Amândoi purtau zale, 
arcuri şi tolbe pe umeri, iar Buntaro avea un coif de bătălie, din 
oţel, cu un corn. Hamali şi purtători de kaga aşteptau aşezaţi pe 
vine, răbdători, într-o tăcere disciplinată, lângă mulţimea de 
bagaje. 

Briza uşoară purta cu ea promisiunea verii, dar nimeni în 
afară de Blackthorne nu-i da atenţie, şi chiar şi el era totuşi 


conştient de încordarea care îi stăpânea pe toţi. Mai era foarte 
conştient şi de faptul că era singurul neînarmat. 

Kiri înaintă greoaie către verandă. 

— N-ar trebuie să stai în frig, Sazuko-san. Ai să răceşti! 
Acum trebuie să te gândeşti la copil. Nopțile astea de primăvară 
sunt totuşi foarte umede. 

— Nu mi-e frig, Kiri-san. E o noapte minunată şi-mi face 
plăcere. 

— Totul e în ordine? 

— O, da. Totu-i perfect. 

— Aş vrea să nu plec. Da. Nu-mi place să plec de lângă voi. 

— N-ai de ce să-ţi faci griji, îi spuse Mariko încurajatoare, 
venind lângă ele. Purta o pălărie cu boruri la fel de largi, dar 
deschisă la culoare, pe când cea a lui Kiri era mai sobră. O să-ţi 
facă plăcere să te-ntorci la Yedo. Stăpânul nostru o să ne 
urmeze peste câteva zile. 

— Cine ştie ce-aduce ziua de mâine, Mariko-san? 

— Ziua de mâine este în mâinile Domnului. 

— Mâine va fi o zi minunată şi, dacă n-o să fie, n-o să fie! 
spuse Sazuko. Cui îi pasă de ziua de mâine? Acum este bine. Tu 
eşti frumoasă şi o să-ţi ducem toţi dorul, Kiri-san, şi dumitale, 
Mariko-san. Privi spre poartă, atrasă de strigătele mânioase ale 
lui Buntaro către unul din samurai, care scăpase o torţă. 

Yabu, mai mare în rang decât Buntaro, fusese numit la 
comanda grupului. O văzuse pe Kiri sosind şi se-ntoarse ţanţoş 
de la poartă. Buntaro îl urmă. 

— O, seniorul Yabu, seniorul Buntaro, spuse Kiri cu o 
plecăciune grăbită. Imi pare rău că v-am făcut să aşteptaţi. 
Seniorul Toranaga avea de gând să coboare, dar, în cele din 
urmă, s-a răzgândit. Trebuie să plecaţi acum. Vă rog primiţi 
scuzele mele. 

— Nu e nevoie. Yabu voia să plece din castel şi din Osaka 
cât mai curând cu putinţă, să se întoarcă înapoi la Izu. Tot nu-i 
venea să creadă că avea să plece cu capul pe umeri, cu 
barbarul, cu armele, cu toate. Trimisese mesaje urgente prin 
porumbei călători soţiei sale în Yedo, să se asigure că totul e 
pregătit la Mishima, capitala sa, şi lui Omi, în satul Anjiro. 
Sunteţi gata? 

Lacrimi străluciră în ochii lui Kiri. 

— Doar să-mi trag sufletulşi apoi am să intru în litieră. O, aş 


vrea să nu fi trebuit să plec! Privi în jur căutându-l pe 
Blackthorne, zărindu-l, în cele din urmă, în umbră. Cine 
răspunde de Anjin-san, până ajungem la navă? 

Buntaro spuse morocănos: 

— l-am poruncit să meargă lângă litiera soţiei mele. Dacă 
ea nu-l poate stăpâni, am s-o fac eu. 

— Senior Yabu, poate că o conduci pe doamna Sazuko... 

— Atenție gărzi! 

Strigătul de avertisment veni dinspre curtea exterioară. 
Buntaro şi Yabu ţâşniră prin poarta întărită, toţi ceilalţi bărbaţi 
porniră ca o furtună după ei şi mulţi alţii se revărsară din 
fortificațiile interioare. 

Ishido se apropia pe strada dintre castel şi ziduri, în fruntea 
a două sute de samurai în uniforme gri. Se opri în curtea 
exterioară, în faţa porţii şi, deşi nici un om - nici de o parte, nici 
de cealaltă - nu se arăta ostil, şi nici unul nu-şi avea mâna pe 
sabie, ori săgeata în arc, toţi erau pregătiţi. 

Ishido făcu o plecăciune măsurată. 

— O seară minunată, senior Yabu. 

— Da, da, într-adevăr. 

Ishido înclină în treacăt din cap spre Buntaro, care, la fel de 
nepăsător, îi răspunse cu minimum de politeţe îngăduită. 
Amândoi fuseseră generalii favoriţi ai lui Taiko. Buntaro 
condusese unul dintre regimentele din Coreea, în vreme ce 
Ishido fusese la comanda tuturor trupelor. Fiecare îl acuzase pe 
celălalt de trădare. Numai intervenţia personală şi un ordin 
direct al lui Taiko împiedicaseră vărsarea de sânge şi 
încăierarea dintre clanuri. 

Ishido îi cercetă pe samuraii în uniforme maro. Apoi ochii lui 
îl descoperiră pe Blackthorne. Îl văzu răspunzând privirii sale cu 
un început de plecăciune. Prin poarta deschisă se vedeau cele 
trei femei şi cealaltă litieră. Ochii i se opriră din nou asupra lui 
Yabu. 

— Ai crede că v-aţi pregătit cu toţii de bătălie, Yabu-san, nu 
pentru o escortă de onoare a doamnei Kiritsubo... 

— Hiro-matsu a poruncit aşa, din pricina asasinului Amida... 

Yabu se opri, pentru că Buntaro înainta agresiv cu paşi 
apăsaţi, apucând cu mâinile-i mari mijlocul porţii. 

— Noi suntem întotdeauna gata de luptă. Cu sau fără 
armuri. Putem să ne batem unul contra zece şi chiar contra 


cincizeci dacă-i vorba de Mâncătorii de Usturoi. Niciodată n-o să 
arătăm spatele duşmanului, fugind ca nişte mucoşi, lăsându-ne 
camarazii în încercuire! 

Zâmbetul lui Ishido era plin de dispreţ, vocea şfichiuitoare. 

— Oh? Poate c-o să aveţi în curând norocul să ţineţi piept 
unor bărbaţi adevăraţi, nu Mâncătorilor de Usturoi! 

— Cât de curând? De ce nu în seara asta? De ce nu aici? 

Yabu înaintă prudent între ei. Fusese şi el în Coreea şi ştia 
că adevărul e de amândouă părţile şi că nu puteai să ai 
încredere în nici unul, în Buntaro poate chiar mai puţin decât în 
Ishido. 

— Nu în seara asta, Buntaro-san, acum suntem printre 
prieteni, spuse împăciuitor, dorind cu disperare să ocolească o 
încăierare care i-ar fi închis pe toţi în castel pentru totdeauna. 
Suntem printre prieteni, Buntaro-san. 

— Care prieteni? Îmi cunosc prietenii şi îmi cunosc şi 
duşmanii! Buntaro se răsuci iar spre Ishido. Unde e bărbatul - 
bărbatul ăsta adevărat, despre care vorbeai, Ishido-san? Ei? Sau 
bărbaţii? Să se tirască afară din găurile lor şi să se măsoare cu 
mine - Toda Buntaro, senior de Sakura - dacă are vreunul 
destulă tărie! 

Toţi cei de faţă se pregătiră. 

Ishido îl ţintui cu o privire rea. 

Yabu spuse: 

— Acum nu-i momentul, Buntaro-san. Prieteni sau duş... 

— Prieteni? Unde? În mormanul ăsta de gunoi? Buntaro 
scuipă în ţărână. 

Mâna unui samurai în gri zbură spre mânerul săbiei, zece 
uniforme maro îl urmară, cincizeci de samurai în uniforme gri 
făcură la fel o frântură de clipă mai târziu, şi acum toţi aşteptau 
ca sabia lui Ishido să ţâşnească din teacă dând semnalul de 
atac. 

Atunci apăru din întunericul grădinii Hiro-matsu, şi trecu în 
curtea exterioară cu sabia lungă în mâini, pe jumătate scoasă 
din teacă. 

— Uneori poţi găsi prieteni în gunoi, fiule, rosti liniştit. 
Mâinile se descleştară de pe mânerele săbiilor. Samuraii aflaţi 
faţă în faţă pe parapete - în uniforme gri şi maro - slăbiră 
arcurile în care deja fuseseră puse săgeți. Noi avem prieteni 
pretutindeni în castel. Pretutindeni în Osaka. Da. Stăpânul 


nostru Toranaga spune mereu asta. Stătea ca o stâncă în faţa 
unicului său fiu, citindu-i setea de sânge din priviri. Din clipa în 
care Ishido fusese zărit apropiindu-se, Hiro-matsu se postase la 
uşa interioară. Apoi, când primul pericol trecuse, pornise cu paşi 
de pisică prin întuneric. Privea fără să clipească în jos, drept în 
ochii lui Buntaro. Nu este aşa, fiul meu? 

Cu un efort enorm acesta dădu din cap şi se dădu un pas 
înapoi. Dar încă închidea calea către grădină. 

Hiro-matsu îşi întoarse atenţia către Ishido. 

— Nu vă aşteptam astă-seară, Ishido-san. 

— Am venit să mă încilin în faţa doamnei Kiritsubo. Nu mi 
s-a spus decât cu câteva clipe în urmă că pleacă cineva. 

— Are dreptate fiul meu? Trebuie să ne facem griji că nu 
suntem printre prieteni? Suntem oare ostatici care trebuie să 
ceară îngăduinţă? 

— Nu, dar eu şi seniorul Toranaga am avut o anume 
înţelegere pe tot timpul şederii sale aici. Fiecare sosire sau 
plecare a persoanelor din suita sa trebuia anunţată cu o zi mai 
înainte, astfel ca eu să mă pot înfăţişa cum se cuvine. 

— A fost o hotărâre neaşteptată a seniorului Toranaga. El 
n-a socotit trimiterea uneia dintre doamnele sale, înapoi la 
Yedo, destul de importantă ca să vă tulbure, îi răspunse 
Hiro-matsu. Da, seniorul Toranaga nu face altceva decât să-şi 
pregătească plecarea. 

— A fost hotărâtă deja? 

— Da, în ziua când se va încheia întâlnirea regenţilor. Veţi fi 
înştiinţat la vremea cuvenită, după înţelegere. 

— Bun. Bineînţeles, întâlnirea ar putea fi amânată din nou. 
Seniorul Kiyama este şi mai bolnav. 

— E amânată, sau nu? 

— N-am spus decât c-ar putea fi. Nădăjduim să avem 
plăcerea de a-l avea pe seniorul Toranaga în mijlocul nostru 
multă vreme de acum înainte, neh? O să vâneze mâine 
împreună cu mine? 

— l-am cerut să oprească toate vânătorile până la întrunire. 
Socotesc că acum sunt primejdioase. Dacă ticăloşii de asasini 
pot pătrunde cu atâta uşurinţă printre santinelele voastre, cu 
mult mai uşoară ar fi trădarea în afara zidurilor. 

Ishido nu luă în seamă insulta. Ştia că asta avea să-i aţâţe 
şi mai mult pe oamenii săi, dar nu i se părea încă potrivit să le 


dea mână liberă. Era bucuros că se amestecase Hiro-matsu, 
pentru că el aproape nu se mai putea stăpâni. Gândul la capul 
lui Buntaro aruncat în ţărână, cu dinţii clănţănind, nu-i mai 
dădea pace. 

— După cum bine ştii, tuturor comandanților străjilor din 
acea noapte li s-a poruncit să treacă în nemărginire. Din păcate 
cei din Amida îşi au legile lor. Dar, foarte curând, au să fie şterşi 
de pe faţa pământului. Li se va cere regenţilor să se ocupe de ei 
odată pentru totdeauna. Acum cred că aş putea să mă înfăţişez 
lui Kiritsubo-san. 

Ishido înaintă. Garda sa personală, în uniforme gri, porni în 
urma lui. Buntaro avea săgeata pusă în arc şi, deşi era 
îndreptată spre pământ, arcul era încordat la limită. 

— Uniformelor gri le e interzis să treacă prin această 
poartă. Aşa e înţelegerea. 

— Sunt guvernatorul castelului Osaka şi comandantul gărzii 
personale a Moştenitorului. Am dreptul să merg oriunde! 

Hiro-matsu se amestecă din nou: 

— Aşa-i, sunteţi comandantul gărzii personale a 
Moştenitorului şi aveţi, într-adevăr, dreptul să mergeţi oriunde. 
Dar numai cinci oameni vă pot însoţi prin poarta aceea. Nu aşa 
v-aţi înţeles cu stăpânul meu, pentru vremea şederii lui aici? 

— Cinci sau cincizeci, n-are nici o importanţă! Insulta asta e 
de ne... 

— insultă? Fiul meu nu are de gând să insulte pe nimeni. El 
execută ordinele încuviinţate de stăpânului său şi de 
domnia-voastră. Cinci oameni. Cinci! 

Cuvântul era o poruncă. Hiro-matsu se întoarse cu spatele 
la Ishido şi-şi îndreptă privirile către fiul său. 

— Seniorul Ishido ne onorează dorind să prezinte respectele 
sale doamnei Kiritsubo. 

Sabia bătrânului era scoasă de două degete din teacă şi 
nimeni nu era sigur dacă pentru a-l despica pe Ishido, în caz că 
începea lupta, sau ca să-i ia capul fiului său, dacă ar fi ridicat 
săgeata. Toată lumea ştia că între tată şi fiu nu era nici o 
afecţiune, ci doar respect reciproc pentru violenţa celuilalt. 

— Ei bine, fiule, ce-i spui comandantului gărzii personale a 
Moştenitorului? 

Sudoarea şiroia pe faţa lui Buntaro. După o clipă se dădu la 
o parte şi slăbi încordarea arcului. Dar săgeata rămase la locul 


ei. 

Ishido îl văzuse de multe ori pe Buntaro trăgând cu arcul la 
două sute de paşi, şase săgeți lansate înainte ca prima să atingă 
ţinta, toate la fel de precis. Ar fi ordonat fericit atacul acum şi-ar 
fi terminat cu cei doi, tată şi fiu, şi cu toţi ceilalţi. Dar ştia că ar fi 
fost o prostie să înceapă cu ei şi nu cu Toranaga şi, în orice caz, 
poate că atunci când o să pornească adevăratul război 
Hiro-matsu avea să fie ispitit să-l părăsească pe Toranaga şi să 
lupte alături de el. Doamna Ochiba spusese că va vorbi cu Pumn 
de Fier când va veni vremea. Ea jurase că el n-o să-l părăsească 
niciodată pe Moştenitor, că ea o să-l atragă pe Pumn de Fier de 
partea ei, îndepărtându-l de Toranaga, poate chiar să-l facă să-şi 
asasineze stăpânul şi, în acest fel, să evite orice înfruntare. Cu 
ce taină sau faptă neştiută îl are la mână? se întrebă din nou 
Ishido. Poruncise ca doamna Ochiba să se strecoare din Yedo, 
dacă e cu putinţă, înainte de adunarea regenţilor. Viaţa ei n-ar fi 
făcut nici cât un bob de orez după acuzarea lui Toranaga - 
asupra căreia se înţeleseseră toţi regenţii. Punerea sub acuzare 
şi seppuku imediat, cu forţa dacă era nevoie. Dacă ea scapă, 
bine, dacă nu, nu contează. Moştenitorul va ocârmui peste opt 
ani. 

Întră cu paşi mari pe poartă, în grădină, însoţit de Yabu şi 
Hiro-matsu. Cinci străji veneau îl urmară. Se înclină politicos şi-i 
ură drum bun lui Kiritsubo. Apoi, mulţumit că totul fusese aşa 
cum trebuia, se întoarse şi plecă cu toţi oamenii lui. 

Hiro-matsu răsuflă adânc şi îşi scărpină fesele. 

— Ai face bine să pleci acum, Yabu-san. Viermele ăsta n-o 
să-ţi mai facă nici un necaz. 

— Da. Îndată. 

Kiri îşi ştergea sudoarea de pe frunte cu batista. 

— E un kami rău! Mi-e teamă pentru stăpânul nostru. 
Începură să-i curgă lacrimile. Nu vreau să plec! 

— Nu i se va întâmpla nici un rău seniorului Toranaga, vă 
promit, doamnă, spuse Hiro-matsu. Trebuie să plecaţi acum! 

Kiri încercă să-şi înăbuşe suspinele şi-şi cobori vălul gros, 
prins de borul pălăriei mari. 

— O, Yabu-sama, n-ai vrea s-o însoţeşti pe doamna Sazuko 
înăuntru? Te rog. 

— Desigur. 

Doamna Sazuko se înclină şi plecă în grabă, urmată de 


Yabu. Urcă în fugă scările. Când era aproape de ultima treaptă 
alunecă şi căzu. 

— Copilul! ţipă Kiri. E rănită? 

Toţi ochii zburară către fata lungită jos. Mariko alergă către 
ea, dar Yabu ajunse primul şi o ridică. Sazuko era mai mult 
speriată decât lovită. 

— N-am păţit nimic, spuse ea cu respiraţia întretăiată. Nu 
vă îngrijoraţi, mă simt foarte bine. A fost o prostie din partea 
mea. 

Când fu într-adevăr sigur că totul e bine, Yabu se întoarse 
în curtea exterioară pentru a pregăti plecarea. 

Mariko veni înapoi spre poartă mult mai liniştită. 
Blackthorne se holba spre grădină cu gura căscată. 

— Ce este? întrebă ea. 

— Nimic, spuse el după o pauză. Ce-a strigat doamna 
Kiritsubo? 

— A spus: "Copilul! E rănită?" Doamna Sazuko aşteaptă un 
copil, îi explică ea. Ne-am teamut că s-ar fi putut să i se 
întâmple ceva din pricina căzăturii. 

— Copilul lui Toranaga-sama? 

— Da, spuse Mariko privind înapoi spre litieră. 

Kiri era acum în spatele perdelelor translucide, cu vălul 
lăsat. Biata femeie, gândi Mariko, ştiind că ea încerca doar să-şi 
ascundă lacrimile. Dac-aş fi în locul ei, aş fi tot atât de 
înspăimântată să-mi părăsesc stăpânul. 

Ochii i se îndreptară spre Sazuko, care mai făcu o dată cu 
mâna din capul scărilor, apoi intră înăuntru. Uşa de fier se 
închise cu zgomot în urma ei. Ca un dangăt de moarte, gândi. O 
să-i mai vedem vreodată? 

— Ce-a vrut Ishido? întrebă Blackthorne. 

— El - nu ştiu cuvântul potrivit. Cerceta - făcea o inspecţie, 
fără să fi dat de ştire mai dinainte. 

— De ce? 

— El e comandantul castelului, spuse ea, nevrând să-i 
dezvăluie adevărata cauză. 

În fruntea coloanei Yabu strigă câteva porunci şi porniră. 
Mariko urcă în litieră, lăsând perdelele trase pe jumătate. 
Buntaro îi făcu semn lui Blackthorne să meargă alături. El se 
supuse. 

Aşteptară să treacă litiera lui Kiri, Blackthorne se holbă spre 


figura acoperită de văluri, abia vizibilă, auzindu-i suspinele 
înăbuşite. Cele două slujnice înspăimântate, Asa şi Sono, păşeau 
alături. Apoi îşi aruncă pentru ultima oară privirile în urmă. 
Sprijinit în sabie, Hiro-matsu stătea singur lângă coliba mică. 
Samuraii închiseră uşa ferecată şi grădina dispăru din faţa 
ochilor săi. Bara mare, de lemn, fu aşezată la locul ei. In curtea 
exterioară nu mai erau străji. Toate se aflau pe ziduri. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă Blackthorne. 

— Poftim, Anjin-san? 

— Parcă ar fi sub asediu. Cei în maro împotriva celor în gri. 
Se-aşteaptă la necazuri? Alte necazuri? 

— O, îmi pare rău. E firesc să se închidă uşile noaptea, 
spuse Mariko. 

Când litiera ei se puse în mişcare, el începu să meargă 
alături, Buntaro şi restul ariergărzii îşi ocupară locurile în urma 
lor. Blackthorne privea litiera din faţă, mersul legănat al 
purtătorilor şi figura neclară de după perdele. Era foarte 
neliniştit, deşi încerca să o ascundă. Când Kiritsubo ţipase brusc, 
el se uitase la ea imediat. Toţi ceilalţi priveau spre fata lungită 
pe scări. Fusese ispitit să privească şi el tot într-acolo, dar o 
văzuse pe Kiritsubo ţâşnind brusc, cu o iuţeală neaşteptată, 
înăuntru, în colibă. Pentru o clipă crezuse că ochii îi jucau feste, 
pentru că, în noapte, pelerina neagră, chimonoui negru, pălăria 
şi vălul la fel de întunecate o făceau aproape invizibilă. Urmărise 
figura dispărând pentru un moment, apoi reapărând, sărind în 
litieră şi lăsând perdelele. Timp de o clipă, ochii li se întâlniseră. 
Era Toranaga. 


CAPITOLUL 22 


Micul cortegiu ce înconjura cele două litiere înaintă încet 
prin labirintul castelului şi printre punctele de control ce nu se 
mai sfârşeau. De fiecare dată se făceau plecăciuni protocolare, 
documentele erau iarăşi cercetate cu migală, un alt căpitan şi 
un nou grup de escortă în uniforme gri îi preluau şi apoi erau 
lăsaţi să treacă. La fiecare punct de control Blackthorne 
urmărea cu nelinişte crescândă pe căpitanul gărzii care se 
apropia încercând să străbată cu privirea perdelele lăsate de la 


litiera lui Kiritsubo. De fiecare dată omul se înclina politicos spre 
chipul pe jumătate ascuns, auzind suspinele înăbuşite şi apoi le 
făcea semn să plece. 

Cine altcineva mai ştie? se întreba disperat Blackthorne. 
Slujnicele trebuie că ştiu - asta ar explica de ce sunt atât de 
înfricoşate. Hiro-matsu, cu siguranţă trebuie să fi ştiut şi la fel 
doamna Sazuko, momeala. Mariko? Nu cred. Yabu? O avea 
Toranaga încredere în el? Maniacul ăla fără gât, Buntaro? 
Pesemne că nu. 

Fără îndoiala, asta e o încercare de fugă foarte tăinuită. Dar 
de ce să-şi rişte Toranaga viaţa în afara castelului? Nu e mai în 
siguranţă înăuntru? De ce toată taina asta? De cine fuge? De 
Ishido? De asasini? Sau de altcineva din castel? Probabil că de 
toţi, gândi Blackthorne, dorindu-şi să se afle în siguranţa pe 
galeră, în largul mării. Dacă Toranaga e descoperit, suntem în 
rahat până-n gât, lupta va fi pe viaţă şi pe moarte şi n-o să 
încapă milă. Sunt neînarmat şi chiar dacă aş avea o pereche de 
pistoale sau un tun de douăzeci de livre şi o sută de băieţi laţi în 
spate, samuraii în gri tot ne-ar dovedi. N-am unde să fug şi nici 
unde să m-ascund. Oricum ai da-o tot al naibii de prost e! 

— Ai obosit, Anjin-san? îl întrebă Mariko binevoitoare. Dacă 
vrei, eu pot merge pe jos şi dumneata în litieră. 

— Mulţumesc, răspunse posac, resimţind lipsa cizmelor, 
stânjenit de sandalele de lemn. Nu mă dor picioarele. Aş dori 
numai să fim în siguranţă în largul mării, atât. 

— Eşti vreodată în siguranţă pe mare? 

— Uneori, senhora. Nu prea des. 

Blackthorne abia dacă o auzea. In numele Mântuitorului, 
gândea, sper să nu-l dau de gol pe Toranaga. Asta ar fi cumplit! 
Ar fi fost mult mai bine dacă nu l-aş fi văzut. N-a fost decât un 
ghinion, una dintre acele întâmplari care pot da peste cap o 
lucrare desăvârşit plănuită şi dusă la îndeplinire. Bătrâna asta, 
Kiritsubo, e o mare actriţă şi tânăra la fel. Doar din cauză că 
n-am înţeles ce-a strigat, n-am căzut şi eu în capcană. N-a fost 
decât un ghinion că l-am văzut limpede pe Toranaga - cu 
perucă, fardat, cu chimonou şi pelerină, leit Kiritsubo, dar totuşi 
Toranaga. 

La punctul de control următor, noul căpitan al uniformelor 
gri veni chiar mai aproape decât înainte, slujnicele cu lacrimile 
şiroind, făcând plecăciuni şi stându-i în cale fără să-ncerce 


măcar să pară că nu i-ar sta. Căpitanul se uită ţintă la 
Blackthorne şi veni spre el. După ce-l privi atent şi neîncrezător, 
vorbi cu Mariko, care clătină din cap drept răspuns. Omul 
mormăi, se întoarse la Yabu, îi dădu înapoi hârtiile şi făcu semn 
procesiunii să plece. 

— Ce-a spus? întrebă Blackthorne. 

— Întreba de unde vii, unde e casa dumitale. 

— Dar ai clătinat din cap. Cum a fost asta un răspuns? 

— O, îmi pare rău, a spus... se întreba dacă strămoşii 
îndepărtați ai poporului dumitale au vreo legătură cu kami - 
spiritul - care sălăşluieşte în nord, la hotarele Chinei. Până nu de 
mult noi am socotit China singurul loc civilizat de pe pământ, în 
afară de Japonia, neh? China e atât de mare încât pare cât 
lumea, spuse ea punând capăt discuţiei. 

De fapt, căpitanul întrebase dacă ea credea că spiţa acestui 
barbar era coborâtoare din Harimwakairi, kami care avea grijă 
de pisici, pentru că puţea ca un dihor în călduri, aşa cum se 
bănuia ca ar mirosi acel kami. 

Ea-i răspunsese că nu era de aceeaşi părere, ruşinându-se 
în sinea ei de grosolănia căpitanului, pentru că Anjin-san nu 
mirosea asemeni lui Tsukku-san, sau Părintelui Inspector, sau 
barbarilor obişnuiţi. Acum el avea un miros plăcut, aproape 
imperceptibil. 

Blackthorne ştia că ea nu-i spusese adevărul. Aş vrea să 
pot vorbi bolboroseala asta a lor, gândi, dar şi mai mult aş vrea 
să plec din insula asta blestemată, să fiu iar înapoi la bordul lui 
Erasmus, cu echipajul întremat, cu de-ale gurii, cu grog, pulbere 
şi ghiulele din belşug, cu mărfurile vândute şi din nou pe drum 
către casă. Când o să fie asta? Toranaga a spus curând. Poate fi 
crezut? Cum au dus corabia la Yedo? Au remorcat-o? Au dus-o 
portughezii? Mă întreb ce face Rodrigues. l-o fi putrezit piciorul? 
Acum ar trebui să ştie dacă o să trăiască cu două picioare sau 
cu unul - dacă amputarea n-o să-l omoare - sau dac-o să moară. 
lisuse Cristoase, Dumnezeule din ceruri, apără-mă de răni şi de 
toţi doctorii din lume. Şi de popi. 

Un alt punct de control. Blackthorne nu putea pricepe în 
ruptul capului cum de izbuteau toţi să rămână atât de politicoşi 
şi liniştiţi, totdeauna înclinându-se, înmânând şi înapoind actele, 
totdeauna zâmbind, fără nici o urmă de iritare din partea 
nimănui. Sunt atât de diferiţi faţă de noi. 


Trase cu ochiul la chipul lui Mariko, în mare parte ascuns de 
văl şi de borurile pălăriei. O găsea foarte drăguță şi era bucuros 
că lămurise lucrurile cu ea în privinţa greşelii ei. Cel puţin am 
terminat cu aiureala aia, îşi spuse. Pederaşti nenorociţi, toţi sunt 
nişte ticăloşi mânjiţi de sânge! 

După ce-i acceptase scuzele în dimineaţa asta, el începuse 
s-o întrebe despre Yedo, despre obiceiurile japoneze, despre 
Ishido şi despre castel. Se ferise să întrebe despre lucruri intime. 
Ea-i răspunsese amănunţit, dar ocolise orice explicaţii politice şi 
răspunsurile ei erau lămuritoare, dar inofensive. Curând ea şi 
slujnicele plecaseră să facă pregătirile de drum şi el rămăsese 
singur cu samuraii de strajă. 

Veşnica forfotă din jurul lui îl irita. Mereu e cineva pe lângă 
mine, gândi. Sunt prea mulţi. Sunt ca furnicile. Mi-ar plăcea 
tihna unei uşi de stejar zăvorâte, din când în când, cu zăvorul pe 
partea mea, nu a lor. Abia aştept s-ajung din nou la bord, afară, 
la aer, în largul mării, fie chiar şi în covată aia borţoasă de 
galeră. 

Acum, în timp ce străbăteau castelul Osaka, îşi dădu seama 
că, pe mare, el era rege, iar Toranaga avea să se găsească la 
mâna lui. O să avem timp destul să stăm de vorbă. Mariko o să 
tălmăcească şi eu o să aranjez totul - încuviinţările pentru 
negoţ, corabia, argintul nostru dat înapoi şi plata, dacă doreşte 
să negocieze pentru muschete şi pulbere. Am să aranjez să mă 
întorc anul viitor cu o încărcătură întreagă de mătase. E cumplit 
ce s-a întâmplat cu Fratele Domingo, dar am să dau informaţiilor 
lui o bună întrebuințare. Cu Erasmus o să navighez pe Râul 
Perlelor în sus, spre Canton, şi-o să sparg blocada portugheză şi 
chineză. Daţi-mi corabia înapoi şi sunt bogat! Mai bogat decât 
Drake! Când am să ajung acasă, am să vorbesc cu toţi lupii de 
mare din Plymouth până-n Zuider Zee, şi-o să punem mâna pe 
negoţ în toată Asia. Dacă Drake i-a pârlit barba lui Filip, eu o să-i 
tai fuduliile. Fără mătase, Macao moare, fără Macao, Malacca 
moare, apoi Goa! Putem să răsucim Imperiul Portughez ca pe un 
Covor. 

— Doriţi negoţul cu India, Majestatea Voastră? Cu Africa? 
Cu Asia? Cu Japoniile? lată cum îl puteţi avea în cinci ani de zile! 

— Ridică-te, Sir John! 

Da, în sfârşit, tilul de cavaler era la îndemână. Poate chiar 
mai mult. Căpitanii şi navigatorii au ajuns amirali, cavaleri, lorzi, 


chiar şi conți. Singura cale pentru un englez, un englez de rând, 
spre siguranţă, spre adevărata siguranţă dată de o poziţie 
anume în regat era prin bunăvoința reginei, binecuvântată fie 
ea. lar calea spre bunăvoința ei era să-i aduci bogății, s-o ajuţi 
să plătească războiul împotriva împuţitei de Spanii şi a 
ticălosului de Papă. 

În trei ani o să fac trei drumuri, se bucura Blackthorne. O, 
n-am uitat că mai sunt şi musonii şi marile furtuni, dar Erasmus 
o să navigheze cu mai puţine vele şi o să transportăm cantităţi 
mai mici. Stai puţin, de ce să nu faci treaba ca lumea, renunțând 
la cantităţile mici? De ce nu iei Corabia Neagră de anul ăsta? 
Atunci o să ai totul! 

Cum? 

Uşor - dacă n-are escortă şi o luăm pe neaşteptate. Dar 
n-am destui oameni. Stai, sunt destui la Nagasaki! Nu-s acolo 
toţi portughezii? N-a spus Domingo că este aproape un port 
portughez? Rodrigues a spus acelaşi lucru. Nu sunt întotdeauna 
pe corăbii marinari care au fost nevoiţi sau forţaţi să se îmbarce, 
totdeauna cineva gata să treacă pe altă corabie, pentru un 
câştig imediat, indiferent de căpitan, indiferent de pavilion? Cu 
Erasmus şi cu argintul pe care îl avem aş putea angaja un 
echipaj. Ştiu c-aş putea. N-am nevoie de trei ani. Doi or să-mi 
ajungă. Încă doi ani cu nava mea şi cu un echipaj, apoi spre 
casă. O să fiu bogat şi vestit. Şi, în cele din urmă, eu şi marea o 
să ne despărţim. Pentru totdeauna. 

Toranaga e cheia. Cum ai să te porţi cu el? ` 

Trecură pe Ungă alt punct de control şi dădură colțul. In 
faţă era ultimul grilaj cu ţepi şi ultima poartă a castelului, iar 
dincolo de ea, ultimul pod mobil şi ultimul şanţ cu apă. La 
celălalt capăt se afla ultimul punct de pază. Mulțimea de torţe 
transformau noaptea într-o zi stacojie. 

Atunci ieşi din umbră Ishido. 

Samuraii în maro îl văzură aproape în aceeaşi clipă. O undă 
de ostilitate îi străbătu. Buntaro aproape că zbură pe lângă 
Blackthorne ca să ajungă mai aproape de capul coloanei. 

— Ticălosul ăla tânjeşte după o încăierare, spuse 
Blackthorne. 

— Senhor? Îmi pare rău, senhor, ce-aţi spus? 

— Doar că... am spus că soţul dumitale pare... Ishido pare 
că-l înfurie foarte rău şi foarte iute pe soţul dumitale. 


Ea nu răspunse. 

Yabu se opri. Îi întinse nepăsător documentele de liberă 
trecere căpitanului porţii şi se îndreptă către Ishido. 

— Nu mă aşteptam să vă văd din nou. Străjile voastre îşi 
fac foarte bine datoria. 

— Mulţumesc. 

Ishido îl urmărea pe Buntaro şi litiera închisă din spatele lui. 

— O dată ar trebui să fie destul ca să ne verifice 
documentele, spuse Buntaro, zornăindu-şi ameninţător armele. 
De două ori cel mult. Ce suntem noi, o coloană de război? E 
insultător! 

— Nu voiam să te jignesc, Buntaro-san. Din pricina 
asasinului am ordonat o pază mai puternică. 

Ochii lui Ishido se opriră scurt asupra lui Blackthorne şi se 
întrebă încă o dată dacă să-l lase să plece sau să-l oprească, aşa 
cum voiau Onoshi şi Kiyama. Apoi privi din nou spre Buntaro. 
Gunoiule, gândi. Curând capul o să-ţi stea într-o ţeapă. Cum 
poate o frumuseţe ca Mariko să stea măritată cu o maimuţă ca 
tine? 

Noul căpitan verifica meticulos pe fiecare, încredinţându-se 
se potriveau cu lista. 

— Totul e-n ordine, Yabu-sama, spuse când se întoarse spre 
capul coloanei. Permisul n-o să vă mai trebuiască. Îl păstrăm 
aici. 

— Bine. Yabu se întoarse spre Ishido. Ne vom vedea 
curând. 

Ishido scoase un sul de pergament din mânecă, 

— Vroiam s-o rog pe doamna Kiritsubo dac-ar putea să 
ducă asta la Yedo, nepoatei mele. Se pare că n-am s-ajung la 
Yedo o bună bucată de vreme. 

— Bineînţeles. Yabu întinse mâna să-l ia. 

— Nu te deranja, Yabu-san. Am s-o rog eu. 

Ishido se îndreptă spre litieră. Slujnicele se grăbiră să-i iasă 
în cale. Asa întinse mâna. 

— Pot să iau eu mesajul, Alteță? Stăpâna... 

— Nu. 

Spre uimirea lui Ishido şi a celorlalţi din preajmă, slujnicele 
nu se mişcară din drumul lui. 

— Dar stăpâ... 

— Mişcă-te! mârâi Buntaro. 


Slujnicele se traseră înapoi cu o umilinţă jalnică, 
înspăimântate. Ishido se înclină în faţa perdelelor lăsate. 

— Kiritsubo-san, mă întreb dacă ai să fii atât de bună să 
duci acest mesaj din partea mea la Yedo, pentru nepoata mea? 

Urmă o uşoară întrerupere între suspine şi chipul de după 
perdele închină din cap o încuviinţare. 

— Mulţumesc. Ishido întinse sulul subţire de pergament la 
un deget de perdele. 

Suspinele încetară. Blackthorne îşi dădu seama că 
Toranaga era prins în cursă. Politeţea cerea ca Toranaga să ia 
sulul şi mâna l-ar fi dat de gol. 

Toţi aşteptau să apară mâna. 

— Kiritsubo-san? 

Nici o mişcare. Apoi Ishido făcu iute un pas înainte, trase 
perdelele la o parte şi, în aceeaşi clipă, Blackthorne slobozi un 
muget şi începu să ţopăie încoace şi încolo, ca un apucat. Uluiţi, 
Ishido şi ceilalţi se răsuciră brusc spre el. 

Pentru o clipă, Toranaga apăru la vedere în spatele lui 
Ishido. Blackthorne gândi că Toranaga ar fi putut trece drept 
Kiritsubo la douăzeci de paşi, dar aici, la cinci, era cu neputinţă, 
cu tot vălul care îi acoperea faţa. În clipa interminabilă dinaintea 
mişcării iuți cu care Toranaga trase la loc perdelele, Blackthorne 
ştiu că Yabu îl recunoscuse, Mariko cu siguranţă, Buntaro 
probabil şi, poate, şi câţiva dintre samurai. Se repezi înainte, 
înşfăcă sulul de pergament, îl vâri prin crăpătura dintre perdele 
şi se întoarse bolborosind: 

— În ţara mea se spune că aduce mare nenorocire dacă un 
prinţ înmânează el însuşi un mesaj ca orice ticălos de rând... 
ghinion... 

Totul se întâmplase atât de neaşteptat şi de repede încât 
Ishido n-apucase să-şi tragă sabia din teacă. Blackthorne începu 
să se aplece şi să se legene în faţa lui ca un hopa-mitică lovit de 
streche. Apoi Ishido îşi veni în fire reflexele îşi spuseră cuvintul 
şi sabia porni într-o lovitură nimicitoare, care i-ar fi retezat gâtul. 

Ochii disperaţi ai lui Blackthorne o găsiră pe Mariko: 

— Pentru numele lui Cristos, ajutor... ghinion... ghinion! 

Ea ţipă. Sabia se opri la un fir de păr de gâtul lui. Mariko 
revărsă un torent de explicaţii. Ishido îşi lăsă sabia în jos, 
ascultă o clipă, o întrerupse răstit, apoi, fierbând de mânie, îl 
lovi pe Blackthorne peste faţă cu dosul palmei. 


Blackthorne îşi ieşi din minţi. Îşi strânse pumnii mari şi se 
aruncă asupra lui Ishido. 

Dacă Yabu n-ar fi fost destul de iute ca să prindă braţul 
înarmat al lui Ishido, capul lui Blackthorne s-ar fi rostogolit în 
ţărână. O frântură de clipă mai târziu, Buntaro îl înşfăcă pe 
Blackthorne, care deja îl apucase de gât pe Ishido. Patru 
samurai în maro abia dacă reuşiră să-l dea la o parte, apoi 
Buntaro îi trase o lovitură puternică peste ceafă, năucindu-l. 
Uniformele gri săriră în apărarea stăpânului lor, dar uniformele 
maro îl înconjurară pe Blackthorne şi cele două litiere şi, pentru 
moment, rămaseră în aşteptare, faţa în faţă. Mariko şi slujnicele 
se văitau şi strigau, dând o mână de ajutor la sporirea zarvei şi 
zăpăcelii. 

Yabu începu să-l domolească pe Ishido, Mariko, scăldată în 
lacrimi, îi repeta întruna, străduindu-se să pară cât mai 
înspăimântată, că nebunul de barbar încercase să-l salveze pe 
Ishido, marele comandant - pe care el îl credea prinţ - de un 
kami rău. 

— Ei socotesc că e cea mai mare insultă să le atingi faţa, la 
fel ca şi noi, şi asta l-a scos din minţi, pentru moment. E un 
barbar nesimtit, dar, în ţara lui, e daimyo şi a încercat doar să 
vă ajute, stăpâne! 

Ishido răcni ceva şi-l lovi cu piciorul pe Blackthorne, care 
începea să-şi revină. Blackthorne auzi cu mare mulţumire zarva 
din jur. Privirea i se limpezi. Samuraii lui Ishido îi înconjuraseră, 
douăzeci contra unul, cu săbiile trase, dar până acum nu era nici 
un mort şi toţi aşteptau disciplinaţi. 

Blackthorne văzu că atenţia tuturor era adunată asupra lui. 
Dar acum ştia că are aliaţi. 

Ishido se răsuci din nou către el şi veni mai aproape, 
urlând. Simţi că samuraii în maro îşi întăresc strânsoarea şi ştia 
că lovitura va urma, dar, de data asta, în loc să încerce să scape 
din strânsoare, cum se aşteptau ei, se lăsă moale la pământ, 
apoi se ridică îndată în picioare şi se desprinse râzând ca un 
apucat, începând un dans marinăresc aiurit. Fratele Domingo îi 
spusese că, în Japonia, toată lumea crede că nebunia vine de la 
kami şi, deci, nebunii, la fel ca toţi copiii mici şi oamenii foarte în 
vârstă, nu pot fi făcuţi răspunzători de faptele lor, iar câteodată 
se bucură de privilegii speciale. Aşa că ţopăia de zor, cântând, 
în ritmul săriturilor, pentru Mariko: 


— Ajutor... pentru Dumnezeu, am nevoie de ajutor... nu pot 
s-o ţin aşa multă vreme... ajutor... 

Se purta cu disperare ca un nebun, ştiind că era singurul 
lucru care l-ar fi putut salva. 

— E nebun - e posedat, strigă Mariko, pricepând deîndată 
ce avea de gând Blackthorne. 

— Da, spuse Yabu încercând să-şi revină, uimit încă de 
vederea lui Toranaga şi neştiind încă dacă Anjin-san juca teatru 
sau înnebunise cu adevărat. 

Mariko se pierduse cu firea. Nu ştia ce să facă. Anjin-san l-a 
salvat pe seniorul Toranaga, dar cum de-a ştiut? se întreba 
întruna, fără rost. 

Blackthorne era palid la faţă, afară de pata stacojie lăsată 
de palma lui Ishido. Dansa fără încetare, aşteptând disperat un 
ajutor care nu mai venea. Apoi, blestemându-i în sinea sa pe 
Yabu şi Buntaro - lepădături laşe - şi pe Mariko - târfă neroadă - 
se opri brusc din dans, se înclină în faţa lui Ishido ca o păpuşă 
dezarticulată pornind apoi, pe jumătate mergând, pe jumătate 
dansând, către poartă. 

— Urmaţi-mă, urmaţi-mă! strigă sugrumat, încercând să-i 
ducă după el precum Cântărețul din Hammel. 

Samuraii în gri îi tăiară calea. Urlă, prefăcându-se înfuriat şi 
le porunci autoritar să se dea la oparte din drum, trecând 
imediat la un râs isteric. 

Ishido înşfăcă un arc şi o săgeată. Samuraii se împrăştiară. 
Blackthorne era aproape de poartă. Se întoarse încolţit, ştiind că 
n-avea rost să fugă. Neputincios, îşi începu iar dansul zănatec. 

— E nebun, câine turbat! Câinii turbati trebuie îndepărtați! 
Vocea lui Ishido era aspră. Puse săgeata în arc şi ţinti. 

Imediat Marâko ţâşni de lângă litiera lui Toranaga şi începu 
să meargă spre Blackthorne. 

— Nu te îngrijora, senior Ishido, strigă ea. N-ai de ce să-ţi 
faci griji, e o nebunie trecătoare, mi se îngăduie... 

Apropiindu-se, Văzu cât de istovit era Blackthorne, 
zâmbetul lui forţat şi se înspăimântă fără să vrea. 

— Acum pot să te ajut, Anjin-san, spuse ea grăbit. Trebuie 
să încercăm să - să ieşim afară. Am să vin după dumneata. Nu-ţi 
fie teamă, n-o să tragă în noi. Te rog, acum nu mai dansa. 

Blackthorne se opri îndată, se întoarse şi porni tăcut pe 
pod. Ea venea la un pas în urma lui, după cum era obiceiul, 


aşteptând săgețile, auzindu-le. 

O mie de ochi priveau nebunul uriaş şi micuța femeie 
înaintând pe pod, îndepărtându-se. 

Yabu îşi reveni. 

— Dacă-l vreţi mort, lăsaţi-mă pe mine, Ishido-sama. Vă 
înjosiţi luându-i viaţa. Un general nu omoară cu propriile mâini. 
Alţii trebuie s-o facă pentru el. Veni foarte aproape şi-şi cobori 
vocea. Lăsaţi-l în viaţă. Nebunia i-a venit de la lovitura voastră. 
El e daimyo în ţara lui şi lovitura... - cum a zis şi Mariko-san, 
neh? Credeţi-mă, ne mai folositor viu. 

— Poftim? 

— Ne e mai folositor viu. Aveţi încredere în mine. Îl puteţi 
avea mort oricând. Avem nevoie de el viu. 

Ishido citi disperare pe chipul lui Yabu şi adevăr. Lăsă arcul 
jos. 

— Foarte bine, dar într-o zi am să-l vreau viu. Am să-l atârn 
de picioare deasupra gropii. 

Yabu înghiţi în sec şi făcu o jumătate de plecăciune. 
Nervos, făcu semn coloanei să înainteze, temându-se că Ishido 
are să-şi amintească de litieră şi de "Kiritsubo”. 

Prefăcându-se plin de respect, Buntaro luă iniţiativa şi puse 
samuraii în uniformă maro în mişcare. Nu-l frământa gândul că 
Toranaga apăruse ca un kami, printr-o minune, în mijlocul lor, ci 
doar că stăpânul său era în primejdie şi aproape lipsit de 
apărare. Văzu că Ishido nu-şi desprinsese ochii de Mariko şi 
Anjin-san, dar cu toate astea i se înclină politicos şi se aşeză în 
spatele litierei lui Toranaga, să-şi apere stăpânul de săgeți, dacă 
lupta începea aici. 

Coloana se apropia acum de poartă. Yabu trecu în spate, ca 
un fel de ariergardă singuratică. Se aştepta ca-n orice moment 
coloana lor să fie oprită. Cu siguranţă, gândi, unii dintre 
samuraii în gri trebuie să-l fi văzut pe Toranaga. Cât timp va mai 
trece până o să-i spună lui Ishido? N-o să creadă că sunt şi eu 
părtaş la plan? Asta n-o să mă distrugă pentru totdeauna? 

La jumătatea podului Mariko privi pentru o clipă în urmă. 

— Vin după noi, Anjin-san, amândouă litierele trec pe 
poartă şi acum sunt pe pod! 

Blackthorne nu răspunse, nici nu se întoarse. Trebuia să-şi 
adune toată voinţa rămasă ca să se ţină pe picioare. Işi pierduse 
sandalele, faţa-i ardea de la lovitură, iar capu-i plesnea de 


durere. Ultimele străji îl lăsară să treacă dincolo de grilajul cu 
tepi. O lăsară apoi pe Mariko fără s-o oprească. Şi apoi litierele. 

Blackthorne îi duse după el pe coborâşul uşor, în josul 
dealului, peste o porţiune de teren descoperit şi peste ultimul 
pod. Numai când se află în pădure, unde nu mai puteau fi zăriţi 
din castel, abia atunci se prăbuşi. 


CAPITOLUL 23 


— Anjin-san, Anjin-san! 

Pe jumătate conştient, o lăsă pe Mariko să-l ajute să bea 
puţin saké. Coloana se oprise, cu samuraii în maro strâns 
grupaţi în jurul litierei închise, şi cu escorta în gri în faţa şi în 
spatele lor. Buntaro strigase la una dintre slujnice, care adusese 
imediat un vas din bagajul hamalilor, le spuse soldaţilor din 
garda sa personală să-i ţină pe toţi departe de litiera lui 
“Kiritsubo-san'", apoi se grăbi spre Mariko. 

— Anjin-san e bine? 

— Da, da, cred că da, răspunse Mariko. 

Yabu li se alătură. Încercând să-l îndepărteze pe căpitanul 
samurailor lui Ishido, spuse nepăsător: 

— Acum putem porni, căpitane. Lăsăm aici câţiva oameni şi 
pe Mariko-san. Când barbarul o să-şi mai vină în fire, ea şi 
ceilalţi or să ne urmeze. 

— Cu tot respectul, Yabu-san, dar vom aştepta. Am poruncă 
să vă predau pe toţi teferi la galeră. Într-un singur convoi. 

Priviră toţi spre Blackthorne, care se înecă uşor cu vinul. 

— Mulţumesc, spuse el cu voce spartă. Acum suntem în 
siguranţă? Cine mai ştie că... 

— Acum eşti în siguranţă, îl întrerupse Mariko, anume. 
Stătea cu spatele spre căpitan şi-l prevenea din priviri. 
Anjin-san, acum eşti în siguranţă şi n-ai de ce să te îngrijorezi. 
înţelegi? Te-a cuprins un fel de rău. Priveşte în jur, eşti în 
siguranţă acum! 

Blackthorne se supuse. Văzu căpitanul şi samuraii în gri şi 
înţelese. Cu ajutorul vinului îşi revenea repede în puteri. 
` — İlmi pare rău, senhora. Cred că a fost doar o spaimă. 
Incep să îmbătrânesc. M-apucă des nebunia şi niciodată nu-mi 


pot aminti după aceea ce s-a întâmplat. E obositor să vorbeşti 
portugheza, nu? O schimbă pe latină. Mă înţelegi? 

— Preadeajuns. 

— Această limbă este "mai uşoară"? 

— Poate, răspunse ea uşurată, pentru că el înţelesese că 
trebuie să fie prudent, chiar vorbind latina, care era pentru 
japonezi o limbă aproape de neînțeles şi cu neputinţă de 
învăţat, afară doar de o mână de oameni din împărăție, educați 
de iezuiţi şi mai toţi meniţi preoţiei. Ea era singura femeie din 
lumea lor care ştia să vorbească, să citească şi să scrie în latină 
şi portugheză. 

— Ambele limbi sunt dificile, fiecare are greutăţile ei. 

— Cine altcineva cunoaşte aceste greutăţi? 

— Soţul meu şi cel care ne conduce. 

— Eşti sigură? 

— Purtarea lor arată aceasta. 

Căpitanul samurailor în gri se mişcă neliniştit şi-i spuse 
ceva lui Mariko. 

— Intreabă dacă eşti încă periculos, dacă ar trebui să ţi se 
lege mâinile şi picioarele. l-am spus că nu. Acum ţi-a trecut. 

— Da, spuse el trecând iar la portugheză. M-apucă deseori. 
Dacă cineva mă loveşte peste faţă, mă scoate din minţi. Imi 
pare rău. Niciodată nu-mi pot aminti ce se întâmplă în timpul 
ăsta. E mâna Domnului. 

Il văzu pe căpitan concentrându-se asupra buzelor şi gândi: 
"Te-am prins, ticălosule, pariez că înţelegi portugheza." 

Sono, slujnica, îşi ţinea capul lipit de perdelele litierei. 
Ascultă şi veni la Mariko. 

— lertaţi-mă, Mariko-san, dar stăpâna mea vrea să ştie 
dacă nebunul e îndeajuns de întremat ca să ne continuăm 
drumul? Intreabă dacă n-ai vrea să dai nebunului litiera 
domniei-tale, căci stăpâna crede c-ar trebui să ne grăbim din 
pricina refluxului. Toată zarva pe care a făcut-o nebunul a 
tulburat-o şi mai mult. Dar ştiind că nebunii sunt năpăstuiţi de 
zei, are să se roage pentru însănătoşirea lui şi îi va da leacuri să 
se vindece, imediat ce ajungem la bord. 

Mariko traduse. 

— Da. Mă simt bine acum. Blackthorne se ridică nesigur în 
picioare. 

Yabu ţipă o comandă. 


— Yabu-san spune că ai să mergi în litieră, Anjin-san. 
Mariko zâmbi când el începu să protesteze. Eu sunt, într-adevăr, 
foarte puternică şi n-ai de ce să te îngrijorezi, am să merg pe 
lângă dumneata, aşa că poţi vorbi dacă doreşti. 

Se lăsă ajutat să urce în litieră. Porniră imediat. Mersul 
legănat era odihnitor şi se întinse istovit pe spate. Aşteptă până 
ce căpitanul uniformelor gri se îndepărtă spre capul coloanei, 
apoi şopti în latină avertizând-o: 

— Centurionul acela înţelege cealaltă limbă. 

— Aşa-i. Şi cred că şi puţină latină, îi răspunse ea în şoaptă, 
la fel de încet. Pentru un timp merse tăcută. Nu încape îndoiala, 
eşti un om curajos. Îţi mulţumesc pentru că l-ai salvat. 

— Tu ai un curaj deosebit. 

— Nu, Domnul Dumnezeu mi-a călăuzit paşii pe calea 
cuvenită şi a făcut să fiu puţin de folos. Din nou îţi mulţumesc. 

În noapte, oraşul părea un tărâm de basm. Casele bogate 
aveau multe lampioane colorate, luminate cu ulei sau cu 
lumânări, atârnând deasupra porţilor sau în grădini, iar 
panourile-sho/i deveneau astfel de o transparenţă încântătoare. 
Chiar şi casele sărace arătau plăcut din pricina panourilor-shoj;. 
Lampioanele luminau drumul trecătorilor, oamenilor-kaga şi 
samurailor, care mergeau călări. 

— În case, noi folosim lămpi cu ulei şi lumânări, dar o dată 
cu lăsarea nopţii mai toţi oamenii se duc la culcare, îi explica 
Mariko, în timp ce-şi continuau drumul pe străzile întortocheate 
ale oraşului. Trecătorii se înclinau, cei foarte săraci rămâneau în 
genunchi până după trecerea lor, iar marea strălucea sub 
lumina lunii. 

— Şi la noi e la fel. Cum gătiţi? Pe plită, cu lemne? 

Lui Blackthorne îi reveniseră repede puterile şi nu-şi mai 
simţea genunchii moi. Ea refuzase să se urce înapoi în litieră, 
aşa că el stătea culcat, bucurându-se de aerul curat şi de 
conversaţie. 

— Noi folosim vase cu cărbuni. Noi nu mâncăm ceea ce 
mâncaţi voi, aşa că la noi gătitul e mai simplu. Doar orez şi puţin 
peşte, de cele mai multe ori crud, sau gătit pe cărbuni, cu un 
sos picant şi legume murate, şi poate puţină supă. Carne deloc, 
niciodată. Noi suntem un popor care mănâncă puţin - n-avem 
încotro, numai foarte puţin din pământul nostru, probabil a 
cincea parte, poate fi cultivată - iar noi suntem mulţi. La noi eo 


virtute să te mulţumeşti cu puţin, chiar şi când e vorba de 
mâncare. 

— Eşti curajoasă. Îţi mulţumesc. Săgeţile n-au zburat, căci 
spatele tău a stat pavăză. 

— Nu, căpitane de corăbii. A fost din voia Domnului. 

— Eşti curajoasă şi eşti frumoasă. 

Ea merse un timp în tăcere. Până acum nu mi-a spus 
nimeni niciodată că sunt frumoasă, nimeni, gândi. 

— Nu sunt curajoasă şi nici frumoasă. Săbiile sunt 
frumoase. Onoarea e frumoasă. 

— Curajul e frumos şi tu îl ai din belşug. 

Mariko nu răspunse. Îşi amintea întâmplările dimineţii, cu 
toate cuvintele şi gândurile urâte. Cum poate fi un bărbat atât 
de curajos şi atât de prost, atât de blând şi atât de crud, atât de 
cald şi atât de nesuferit, toate deodată? Anjin-san a fost de un 
curaj fără margini când i-a abătut atenţia lui Ishido de la litieră; 
a fost foarte deştept prefăcându-se nebun, scoţându-l astfel pe 
Toranaga din capcană. Cât de înţelept a fost Toranaga să scape 
astfel! Dar fii atentă, Mariko, se preveni. Gândeşte-te la 
Toranaga şi nu la acest străin. Adu-ţi aminte de răul din el şi 
stăpâneşte-ţi căldura umedă din pântece, pe care n-ai mai 
simtit-o niciodată până acum, căldură despre care vorbesc 
curtezanele şi cărţile despre împărţitul pernei. 

— Da, spuse ea. Curajul e frumos şi tu îl ai din plin. Apoi 
trecu din nou pe portugheză. Latina e o limbă atât de 
obositoare. 

— Ai învăţat-o la şcoală? 

— Nu, Anjin-san, mai târziu. După ce m-am măritat, am 
trăit foarte multă vreme departe, în nord. Eram singură, doar cu 
slugile şi sătenii, şi singurele cărţi pe care le aveam erau în 
portugheză şi latină - câteva gramatici, cărţi religioase şi o 
Biblie. Învăţând limbile, timpul trecea mai uşor şi-mi ţinea 
mintea ocupată. Am fost foarte norocoasă. 

— Unde era soţul dumitale? 

— La război. 

— Câtă vreme ai fost singură? 

— Noi avem o zicală, că timpul n-are o singură măsură, el 
poate fi ca gerul sau ca fulgerul, ca o lacrimă, ca un asediu, ca o 
furtună, ca un apus de soare sau chiar ca o stâncă. 

— E o vorbă înţeleaptă; îi spuse. Apoi adăugă; Portugheza 


dumitale e foarte bună, senhora. Şi latina. Mai bună decât a 
mea. 

— Vorbele îţi sunt dulci ca mierea, Anjin-san! 

— E hontol 

— Honto e un cuvânt bun. Honto e că, într-o bună zi, a venit 
în sat un părinte creştin. Eram ca două suflete rătăcite. A stat 
patru ani şi m-a ajutat nemăsurat de mult. Mă bucur că pot 
vorbi bine, spuse ea fără înfumurare. Tatăl meu a vrut să învăţ 
limbi străine. 

— De ce? 

— Gândea că trebuie să cunoaştem diavolul cu care avem 
de luptat. 

— Era un om înţelept. 

— Nu. N-a fost înţelept. 

— De ce? 

— Într-o zi am să-ţi spun povestea. E întristătoare. 

— De ce-ai fost singură atâta vreme - cât o stâncă? 

— De ce nu te odihneşti? Mai avem încă mult de mers. 

— Vrei să urci în litieră? Dădu iar să se ridice, dar ea clătină 
din cap. ` 

— Nu, mulţumesc. Te rog, stai unde eşti. Imi place să merg 
pe jos. 

— Bine. Dar nu mai vrei să stăm de vorbă? 

— Dacă îţi face plăcere, putem discuta. Ce vrei să ştii? 

— De ce ai fost singură vreme cât o stâncă? 

— Soţul meu m-a trimis departe. Prezenţa mea îl ofensase. 
A avut perfectă dreptate să facă asta. M-a onorat nedivorţând 
de mine. Apoi m-a onorat chiar mai mult, primindu-ne, pe mine 
şi fiul meu, înapoi acasă. Mariko îl privi. Fiul meu are acum 
cincisprezece ani. Sunt într-adevăr o doamnă bătrână. 

— Nu te cred, senhora. 

— E honto. 

— Câţi ani aveai când te-ai căsătorit? 

— Mulţi, Anjin-san. Foarte mulţi. 

— Noi avem o zicală: vârsta e ca gerul, sau ca un asediu, 
sau ca un apus de soare, uneori chiar ca o stâncă. Ea râse. Tot 
ce e legat de ea e atât de plin de graţie, gândi, fermecat. La 
dumneata, Venerabilă Doamnă, bătrâneţea e o încântare. 

— Pentru o femeie, Anjin-san, bătrâneţea nu e niciodată o 
încântare. 


— Eşti înţeleaptă, pe cât eşti de frumoasă. Latina îi veni pe 
buze de la sine şi, deşi suna mai oficial şi mai maiestuos, era 
mai intimă. Fii atent, îşi zise. 

Nimeni nu mi-a spus până acum că sunt frumoasă, îşi 
repetă, Mariko în sinea ei. Aş vrea să fie adevărat. 

— Aici nu e înţelept să bagi prea tare în seamă femeia altui 
bărbat, spuse. Obiceiurile noastre sunt destul de severe. De 
exemplu, dacă o femeie măritată e găsită singură cu un bărbat 
într-o cameră cu uşa închisă - chiar dacă doar stau de vorbă -, 
prin lege, soţul ei, sau fratele lui, sau tatăl lui are dreptul s-o 
omoare pe loc. Dacă fata e nemăritată, bineînţeles, tatăl poate 
întotdeauna să facă cu ea ce doreşte. 

— Asta nu e nici drept, nici civilizat. 

Îi păru rău imediat că-l luase gura pe dinainte. 

— Noi ne considerăm destul de civilizaţi, Anjin-san. Mariko 
era bucuroasă să fie insultată din nou, căci se destrăma vraja şi 
stingea căldura. Legile noastre sunt foarte bune. Sunt mult prea 
multe femei libere şi fără nici un fel de legături, ca un bărbat să 
ia una care aparţine altuia. De fapt, e în apărarea femeilor. 
Datoria unei soţii e numai faţă de soţul ei. Ai răbdare. Ai să vezi 
cât de civilizaţi, cât de înaintați suntem. Femeile au locul lor, 
bărbaţii pe al lor. Un bărbat nu poate să aibă decât o soţie 
oficială - dar, bineînţeles, mai multe concubine -, însă aici 
femeile au mult mai multă libertate decât doamnele spaniole 
sau portugheze, din câte mi s-a spus. Putem să mergem 
nestânjenite unde vrem şi când vrem. Ne putem părăsi soţii, 
dacă dorim, divorţăm de ei. Putem să refuzăm să ne căsătorim 
de la bun început, dacă dorim. Suntem stăpânele propriilor 
noastre averi şi bunuri, ale trupurilor şi sufletelor noastre. Avem 
puteri deosebite, dacă vrem. Cine se îngrijeşte de toată averea, 
de toţi banii în gospodăria dumitale? 

— Eu, bineînţeles. 

— Aici femeia are grijă de toate. Banii nu înseamnă nimic 
pentru un samurai. Nu sunt de demnitatea unui bărbat 
adevărat. Eu mă ocup de toată gospodăria soţului meu. Elia 
toate hotărârile. Eu doar îi îndeplinesc dorinţele întru totul şi 
plătesc ce-i de plată. Asta îi dă lui toată libertatea să-şi facă 
datoria faţă de seniorul său, care e unica lui datorie. O, da, 
Anjin-san, trebuie să ai răbdare, înainte de a vorbi de rău. 

— N-am vrut să fie o critică, senhora. Numai că noi credem 


că viaţa e sacră, nimănui nu i se poate lua cu uşurinţă viaţa 
decât dacă încuviinţează un tribunal - tribunalul reginei. 

Ea refuză să se lase împăcată. 

— Spui o mulţime de lucruri pe care nu le înţeleg, Anjin-san. 
Dar n-ai zis dumneata "nu e cinstit şi nu e civilizat"? 

— Da. 

— Atunci asta e o critică, neh? Seniorul Toranaga mi-a cerut 
să-ţi atrag atenţia că e necuviincios să vorbeşti de rău înainte 
de a cunoaşte. Trebuie să iei aminte că civilizaţia noastră, 
cultura noastră e veche de mii de ani. Dintre care trei mii sunt 
dovediţi prin documente. O, da, suntem un popor străvechi. La 
fel de vechi ca şi chinezii. Câtă vreme puteţi urmări în trecut 
cultura voastră? 

— Nu mult, senhora. 

— Împăratul nostru, Go-Nijo, este al o sută şaptelea în linie 
neîntreruptă direct din Jimmu-tenno, primul fiinţă pământeană 
coborâtor din cinci generaţii de spirite pământene şi, înaintea 
lor, şapte generaţii de spirite celeste, care coboară din 
Kuni-toko-tachi-noh-Mikoto - primul spirit - apărut când 
pământul a fost despărţit de ceruri. Nici chiar China nu poate 
prezenta o astfel de istorie. De câte generaţii domnesc regii din 
ţara domniei-tale? 

— Regina noastră este a treia din dinastia Tudor, senhora. 
Dar e bătrână şi fără copii, aşa că e ultima. 

— O sută şapte generaţii, Anjin-san, înapoi către rădăcini 
divine, repetă ea plină de mândrie. 

— Dacă crezi asta, senhora, cum poţi să mai zici că eşti 
catolică? 

O văzu stăpânindu-şi mânia şi ridicând din umeri. 

— Sunt creştină doar de zece ani, deci novice, şi, deşi cred 
din toată inima în Dumnezeul creştin, în Dumnezeu Tatăl, şi Fiul, 
şi Sfintul Duh, împăratul nostru este direct coborâtor din zei sau 
din Dumnezeu. Este de origine divină. Sunt multe lucruri pe care 
nu le pot lămuri sau înţelege. Dar stirpea divină a împăratului 
meu este mai presus de orice îndoială. Da, sunt creştină, dar 
mai întâi de toate sunt japoneză. 

Să fie acesta secretul vostru? Faptul că sunteţi mai întâi de 
toate japonezi? se întrebă. O privise uluit de ceea ce spunea. 
Datinile lor sunt nişte aiureli! Banii nu înseamnă nimic pentru un 
adevărat bărbat? Acum e limpede de ce Toranaga a fost atât de 


dispreţuitor când am pomenit de bani la prima întâlnire. O sută 
şapte generaţii? Cu neputinţă! Omorât pe loc doar pentru c-ai 
fost, împreună cu o femeie, într-o cameră cu uşa închisă, fără să 
fii cu nimic vinovat! Asta e barbarie - te trage pe faţă la omor! 
Nu despre asta vorbise Rodrigues? Nu asta a făcut Omi-san? Nu 
l-a omorât pur şi simplu pe ţăranul ăla? lisuse, nu m-am gândit 
la Omi de zile întregi. Nici la sat. Nici la groapă, nici la mine, 
îngenuncheat în faţa lui. Lasă-l acum, ascultă ce spune femeia, 
ai răbdare, cum zice ea, pune-i întrebări, fiindcă ea îţi va da 
cheia prin care să-l faci pe Toranaga să se alăture planului tău. 
Acum Toranaga ţi-e fără îndoială dator. L-ai salvat. El o ştie - 
toată lumea o ştie. Nu ţi-a mulţumit ea, nu pentru c-ai salvat-o 
pe ea, ci pe el? g 

Coloana înainta prin oraş, îndreptându-se către mare. II 
văzu pe Yabu mergând cu pas susținut şi, o clipă, ţipetele lui 
Pieterzoon îi răsunară dureros în minte. 

— Fiecare lucru la timpul său, murmură, cu jumătate de 
glas. 

— Da, spunea Mariko. Trebuie să fie foarte greu pentru 
dumneata. Lumea noastră e atât de diferită de a voastră. Foarte 
diferită, dar foarte înţeleaptă. 

Ea zărea figura neclară a lui Toranaga în litiera din faţă şi-i 
mulţumi încă o dată lui Dumnezeu pentru că-l scăpase. Cum să-i 
explic barbarului despre noi, cum să-l laud pentru vitejia lui? 
Toranaga îi poruncise să-i explice, dar cum? 

— Dă-mi voie să-ţi spun o poveste, Anjin-san. Când eram 
tânără, tatăl meu era general în slujba unui daimyo numit 
Goroda. La vremea aceea, seniorul Goroda nu era marele 
dictator, ci doar un daimyo, care lupta încă pentru putere. Tatăl 
meu l-a poftit pe acest Goroda şi pe cei mai de seamă vasali ai 
lui la un ospăț. Nici nu i-a dat prin minte că nu erau destui bani 
să cumpere toată mâncarea, saké-ul, tăvile lăcuite şi 
tatami-urile pe care o asemenea vizită le cerea, după datină. Să 
nu crezi că mama gospodărea prost banii, nici pomeneală. 
Fiecare bănuţ din venitul tatălui meu mergea la vasalii lui şi, 
deşi oficial el avea bani doar pentru patru mii de războinici, 
mama, prin felul cum îi drămuia cu chibzuială, a făcut ca el să 
poată duce în luptă cinci mii trei sute de oameni, pentru cinstea 
seniorului său. Noi, familia - mama, concubinele oficiale ale 
tatălui meu, fraţii şi surorile mele - abia dacă aveam destul ca 


să mâncăm. Dar ce conta asta? Tata şi oamenii lui aveau cele 
mai bune arme, cei mai buni cai, iar ei îşi dădeau toată silinţa în 
slujba seniorului lor! 

Da, pentru acest ospăț nu erau destui bani, aşa că mama a 
mers la meşterii de peruci din Kyoto, şi şi-a vândut părul. Mi-l 
amintesc, era ca o picătură de întuneric şi-i ajungea până la 
brâu. Dar l-a vândut. Meşterii i l-au tăiat în aceeaşi zi şi i-au dat 
o perucă ieftină, iar ea a cumpărat tot ce era de trebuinţă, 
salvând onoarea tatălui meu. Era datoria ei să plătească 
cheltuielile, şi a plătit. Ea şi-a făcut datoria. Pentru noi datoria e 
tot ce poate fi mai important. 

— Ce-a spus tatăl tău când a aflat? 

— Ce ar fi putut spune, altceva decât să-i mulţumească? 
Era datoria ei să găsească banii ca să-i salveze onoarea. 

— Trebuie să-l fi iubit foarte mult. 

— lubire e un cuvânt creştin, Anjin-san. lubirea e un gând 
creştin, un ideal creştin. Noi n-avem nici un cuvânt pentru 
"iubire", aşa cum văd că-l înţelegeţi voi. Datorie, credinţă, 
onoare, respect, dorinţă, acestea sunt cuvintele şi gândurile pe 
care le avem, şi-i tot ce ne trebuie. 

II privi şi, fără să vrea, revăzu clipa când el îl salvase pe 
Toranaga şi, prin Toranaga, pe soţul său. Să nu uiţi niciodată că 
ei amândoi erau prinşi acolo ca-ntro cursă, şi că amândoi ar fi 
morţi acum, dacă n-ar fi fost acest bărbat. 

Se asigură că nu era nimeni prin preajmă. 

— De ce-ai făcut ceea ce ai făcut? 

— Nu ştiu. Poate, pentru că... Se opri. Erau atâtea lucruri pe 
care le putea spune: Poate, pentru că Toranaga era fără apărare 
şi nu voiam să fie ciopârţit... Pentru că, dacă el era descoperit, 
am fi intrat cu toţii la apă... Pentru că bănuiam că nimeni, în 
afară de mine, nu ştia şi doar eu puteam hotărî soarta... Pentru 
că nu voiam să mor - sunt prea multe de făcut ca să-mi irosesc 
viaţa şi Toranaga este singurul om care-mi poate da înapoi 
corabia şi libertatea. In loc de toate astea, răspunse în latină: 

— Pentru că El a spus: dă-i Cezarului ce este al Cezarului. 

— Da, spuse ea şi adăugă în aceeaşi limbă: da, asta 
încercam şi eu să spun. Cezarului ale sale, iar Domnului ale sale. 
Tot astfel şi la noi. Dumnezeu este Dumnezeu, şi împăratul 
nostru e de la Dumnezeu. lar Cezarul e Cezar şi trebuie onorat 
ca un Cezar. Apoi, mişcată de înţelegerea şi de blândeţea din 


vocea lui, spuse: Eşti înţelept. Uneori cred că pătrunzi mai multe 
decât rosteşti. 

Nu faci ceea ce ai jurat că n-ai să faci niciodată? se întrebă 
Blackthorne. Nu eşti făţarnic? Da şi nu. Nu le datorez nimic. Sunt 
prizonier. Mi-au furat nava şi bunurile şi au ucis pe unul dintre 
oamenii mei. Sunt păgâni... mă rog, unii dintre ei sunt păgâni, 
iar restul catolici. Nu datorez nimic păgânilor, nici catolicilor. Dar 
ti-ar plăcea s-o pui în pat, şi-ncercai s-o încânţi, aşa-i? 

Afurisită conştiinţă! 

Acum marea era mai aproape, la o jumătate de milă. Putea 
deja să vadă o mulţime de corăbii şi fregata portugheză cu 
luminile de ancoraj. Ar fi o pradă grozavă. Cu douăzeci de băieţi 
zdraveni aş putea s-o iau. Gândurile i se întoarseră spre Mariko. 
Ciudată femeie, dintr-o familie ciudată. De ce l-a jignit pe 
Buntaro, maimuţoiul ăla? Cum s-a putut culca cu el - cum s-a 
putut mărita cu el? Ce-a vrut să spună cu "întristătoare"? 

— Senhora, spuse păstrându-şi blândeţea din glas, mama 
dumitale trebuie să fi fost o femeie deosebită ca să facă aşa 
ceva. 

— Da. Pentru ceea ce a făcut, ea va trăi veşnic. Acume o 
legendă. Ea era samurai ca şi... ca şi tatăl meu. 

— Am crezut că numai bărbaţii sunt samurai. 

— O, nu, Anjin-san. Bărbaţii şi femeile sunt deopotrivă 
samurai, războinici cu îndatoriri faţă de seniorii lor. Mama mea a 
fost un samurai adevărat, datoria faţă de soţul ei fiind mai 
presus de orice. 

— Ea este acum acasă la dumneata? 

— Nu. Nici ea, nici tatăl meu, nici unul dintre fraţii sau 
surorile mele, sau altcineva din familie. Eu sunt ultima din 
neamul meu. 

— S-a întâmplat o nenorocire? 

Brusc, Mariko se simţi obosită. Sunt istovită. Sunt sătulă să 
vorbesc latina şi portugheza, atât de dezgustătoare, şi sunt 
sătulă să mai fac pe dascălul, îşi zise. Nu sunt dascăl. Nu sunt 
decât o femeie care-şi cunoaşte datoria şi vrea să şi-o facă în 
linişte. Nu mai vreau să simt iarăşi căldura aceea, nimic de la 
bărbatul ăsta, care mă tulbură atât de mult. Nu vreau să mai 
ştiu de el. 

— Într-un fel, Anjin-san, a fost o nenorocire. Într-o zi am 
să-ţi povestesc despre ea. 


Grăbi uşor pasul şi se îndreptă spre cealaltă litieră. Cele 
două slujnice zâmbiră nervos. 

— Avem mult de mers, Mariko-san? întrebă Sono. 

— Sper că nu prea mult, spuse ea încurajator. 

Căpitanul samurailor în gri se ivi brusc din întuneric, de 
cealaltă parte a litierei. Ea se întrebă câte din cele spuse lui 
Anjin-san fuseseră auzite. 

— Nu vrei să chem nişte purtători de kaga, Mariko-san? Ai 
obosit? întrebă căpitanul. 

— Nu, nu, mulţumesc. Încetini dinadins mersul, 
îndepărtându-l de litiera lui Toranaga. Nu sunt obosită deloc. 

— Barbarul se poartă bine? Nu-ţi face necazuri? 

— O, nu. Pare destul de potolit acum. 

— Despre ce vorbeaţi? 

— Tot felul de lucruri. Încercam să-i explic unele dintre 
legile şi obiceiurile noastre. Arătă înapoi către donjonul 
castelului ce se profila pe cer. Seniorul Toranaga mi-a cerut să 
încerc să-l fac să priceapă câte ceva. 

— A, da, seniorul Toranaga. Căpitanul aruncă o privire 
scurtă spre castel, apoi înapoi, către Blackthorne. De ce îl 
interesează barbarul pe seniorul Toranaga, doamnă? 

— Nu ştiu. Cred că din pricină că e atât de ciudat. 

Dădură colţul într-o altă stradă, cu case ascunse în spatele 
gardurilor de la grădini. Era puţină lume prin preajmă. Mai 
departe se aflau docurile şi marea. Catargele se zăreau pe 
deasupra clădirilor şi aerul era greu de mirosul algelor. 

— Despre ce altceva aţi mai vorbit? 

— Au nişte idei tare ciudate. Se gândesc tot timpul la bani. 

— Se spune că toţi din naţia lor sunt împuţiţi de negustori 
pirat Nu e nici un samurai printre ei. Ce vrea seniorul Toranaga 
cu el? 

— Îmi pare rău, dar nu ştiu. 

— Se spune că e creştin, aşa zice el. Aşa e? 

— Nu-i creştin ca noi. Eşti creştin, căpitane? 

— Stăpânul meu e creştin, deci şi eu sunt creştin. Stăpânul 
meu este seniorul Kiyama. 

— Am cinstea de a-l cunoaşte foarte bine. L-a onorat pe 
soţul meu logodindu-şi o nepoată cu fiul meu. 

— Da, ştiu, doamnă Toda. 

— Acum seniorul Kiyama e mai bine? Înţeleg că doctorii nu 


îngăduie nimănui să-l vadă. 

— Nu l-am văzut de o săptămână. Nici unul dintre noi. 
Poate c-are boala chinezească. Dumnezeu să-l apere de aşa 
ceva şi blestemaţi să fie toţi chinezii! Privi către Blackthorne. 
Doctorii spun că barbarii ăştia au adus molima în China, în 
Macao, şi de acolo pe țărmurile noastre. 

— Sumus omnes in manu Dei, spuse ea. Suntem cu toţii în 
mâinile Domnului. 

— Ita, amen, răspunse căpitanul fără să se gândească, 
căzând în cursă. 


KKK 


Blackthorne prinsese clipa când pe căpitan îl luase gura pe 
dinainte, văzuse fulgerul de mânie de pe faţa acestuia şi-l auzi 
spunând ceva printre dinți lui Mariko, care roşi şi se opri. Cobori 
din litieră şi se îndreptă către el. 

— Dacă vorbeşti latina, centurionule, atunci fii bun şi stai 
puţin de vorbă cu mine. Sunt dornic să învăţ cât mai multe 
despre această măreaţă ţară a voastră. 

— Da, vorbesc limba ta, străine. 

— Nu e limba mea, centurionule, ci aceea a Bisericii şi a 
tuturor oamenilor cultivați din lumea mea. O vorbeşti bine. Cum 
şi când ai învăţat-o? 

Coloana trecea pe lângă ei şi toţi samuraii, atât cei în 
uniforme gri, cât şi cei în maro, îi priveau. Lângă litiera lui 
Toranaga, Buntaro se opri şi se întoarse spre ei. Căpitanul şovăi, 
apoi începu să meargă din nou. Mariko era bucuroasă că 
Blackthorne li se alăturase. O vreme merseră în tăcere. 

— Centurionul vorbeşte limba curgător, minunat, nu-i aşa? 
îi spuse Blackthorne lui Mariko. 

— Da, într-adevăr. Ai învăţat-o în seminar, centurionule? 

— Şi tu străine, zise căpitanul rece, fără să-i dea ei nici o 
atenţie, urând amintirea seminarului din Macao, unde fusese 
trimis de copil de către Kiyama, ca să înveţe limba, acum, că 
vorbim direct, spune-mi de ce ai întrebat-o pe această doamnă: 
"Cine mai ştie...". Cine să mai ştie ce? 

— Nu-mi amintesc. Mintea mea o luase razna. 

— A, razna, da? Atunci de ce ai spus: "Dă-i Cezarului ce e al 
Cezarului"? 


— Era doar o zicală. Discutam cu această doamnă, care 
spune poveşti pline de învăţăminte, care uneori sunt însă greu 
de înţeles. 

— Da, sunt multe de înţeles. Ce te-a scos din minţi la 
poartă? Şi de ce ţi-ai revenit atât de repede? 

— Asta a fost voia Domnului. 

Mergeau din nou lângă litieră, căpitanul furios că fusese 
păcălit atât de uşor. Fusese prevenit de seniorul Kiyama, 
stăpânul lui, că femeia era de-o isteţime fără margini. "Nu uita 
că poartă trădarea în sânge şi că piratul e plămada Satanei. 
Priveşte, ascultă şi ţine minte. Poate că ea o să se acuze singură 
şi ar putea ajunge un viitor martor al regenţilor împotriva lui 
Toranaga. Ucide-l pe pirat când începe ambuscada." 

Săgeţile veniră din întuneric şi prima străpunse gâtul 
căpitanului, şi în timp ce-şi simţea plămânii în flăcări şi moartea 
înghiţindu-l, ultimul lui gând fu a mirare, căci ambuscada nu 
trebuia să fie aici, pe această stradă, ci mai departe, jos, lângă 
docuri, iar atacul nu trebuia să fie împotriva lor, ci a piratului. 

O altă săgeată izbise puternic stâlpul litierei, la un deget de 
capul lui Blackthorne. Două săgeți străpunseră perdelele trase 
de la litiera lui Kiritsubo, din faţă, şi alta o lovise pe fata Asa în 
brâu. Când ea începu să tipe, hamalii lăsară litierele jos şi o 
rupseră la fugă prin întuneric. Blackthorne se rostogoli la 
adăpostul litierei prăbuşite, trăgând-o şi pe Mariko cu el. 
Samuraii în gri şi maro se împrăştiară. O ploaie de săgeți se 
abătu asupra ambelor litiere. Una izbi cu zgomot surd pământul 
în locul unde se aflase Mariko cu o clipă mai devreme. Buntaro 
se străduia cât putea să acopere cu trupul său litiera lui 
Toranaga, o săgeată se înfipse în spatele armurii sale din 
bambus, piele şi zale, apoi, când ploaia de săgeți încetă, se 
repezi şi trase perdelele de la litieră. Cele două săgeți erau 
înfipte în pieptul şi şoldul lui Toranaga, dar acesta nu era rănit, 
şi el smulse vârfurile oprite în armura pe care o purta sub 
chimonou. Apoi îşi aruncă pălăria cu boruri largi şi peruca. 

In gardă, cu săgeata pusă în arc, Buntaro scruta întunericul 
în căutarea duşmanului, iar Toranaga lupta să iasă de sub 
perdele şi, smulgându-şi sabia de sub aşternut, sări în picioare. 
Mariko încercă să sară în ajutorul lui Toranaga, dar Blackthorne, 
o trase înapoi cu un strigăt, pentru că alte săgeți căzură în jurul 
litierelor, omorând doi samurai în maro şi unul în gri. Alta trecu 


atât de aproape de Blackthorne încât îi zgârie obrazul. O alta îi 
ţintui poala chimonoului de pământ. Slujnica Sono era lângă fata 
ce se zvârcolea de durere, stăpânindu-şi plină de curaj ţipetele. 
Apoi Yabu strigă, arătând cu mâna într-o parte. Pe unul dintre 
acoperişurile de ţiglă se întrezăreau siluete vagi. O ultimă salvă 
şuieră din întuneric, tot asupra litierelor. Buntaro şi alţi samurai 
în maro se puseră între ele şi Toranaga. Un bărbat muri. O 
săgeată trecu prin articulaţia de la umăr a armurii lui Buntaro 
făcându-l să scoată un geamăt de durere. Yabu, cu samuraii în 
maro şi gri, se aflau acum lângă zid, în urmărirea atacatorilor, 
dar aceştia dispăruseră în întuneric şi, deşi o duzină de samurai 
alergaseră spre colţ ca să le taie calea, toţi ştiau că nu aveau 
nici o speranţă să-i prindă. Blackthorne se ridică greoi în picioar 
şi o ajută şi pe Mariko să se ridice. Era tulburată, dar neatinsă. 

— Mulţumesc, spuse ea şi se grăbi către Toranaga ca să-i 
ajute pe ceilalţi să-l ferească, de ochii samurailor lui Ishido. 
Buntaro striga către oamenii săi să stingă faclele de lângă 
litiere. Atunci unul dintre samuraii în gri spuse: "Toranaga!" şi, 
deşi fusese rostit încet, auziră cu toţii. 

In lumina pâlpâitoare a torţelor, fardul brăzdat de sudoare îl 
făcea pe Toranaga să pară grotesc. 

Unul dintre ofiţerii uniformelor gri se înclină. De necrezut, 
aici era duşmanul stăpânului său, liber, în afara zidurilor 
castelului. 

— Veţi aştepta aici, senior Toranaga. Tu, spuse el scurt 
unuia dintre oamenii săi, înştiinţează-l deândata pe seniorul 
Ishido, şi omul plecă în goană. 

— Opreşte-l, spuse Toranaga încet. 

Buntaro slobozi două săgeți. Omul căzu mort. Ofiţerul trase 
sabia lungă şi cu un strigăt ascuţit de bătălie, se aruncă asupra 
lui Toranaga, dar Buntaro era pregătit şi pară lovitura. În 
aceeaşi clipă samuraii în maro şi gri, îşi traseră săbiile şi se 
aruncară unii asupra celorlalţi. Se încinse o încăierare 
învălmăşită. Buntaro şi ofiţerul, la fel de tari amândoi, fandau şi 
loveau. Brusc un samurai în gri se desprinse din învălmăşeală şi 
se aruncă asupra lui Toranaga, dar imediat Mariko ridică o torţă, 
ţâşni înainte şi o aruncă ofițerului în ochi. Buntaro îşi despică 
duşmanul în două, apoi se roti, îl ciopârţi pe al doilea şi-l 
spintecă pe altul, care încerca să ajungă la Toranaga, în timp ce 
Mariko, acum cu o sabie în mână, se feri într-o parte din calea 


lui, fără să-şi dezlipească ochii de pe Toranaga sau Buntaro, 
monstruoasa lui gardă personală. 

Patru samurai în gri se aruncară deodată asupra lui 
Blackthorne, care parcă prinsese rădăcini lângă litiera lui, îi privi 
apropiindu-se, neputincios. Yabu şi un samurai în maro săriră în 
întâmpinarea lor, luptând ca nişte demoni. Blackthorne se 
repezi, înşfăcă o torţă şi, rotind-o ca pe o ghioagă, îi descumpăni 
pentru o clipă pe atacatori. Yabu omori unul, schilodi altul, apoi 
patru samurai în maro se întoarseră în fugă să termine cu ultimii 
doi atacatori. Fără să stea pe gânduri, Yabu şi samuraiul în 
maro, rănit, se aruncară din nou în luptă, apărându-l pe 
Toranaga. Blackthorne alergă şi culese de jos o sabie lungă, pe 
jumătate spadă, pe jumătate suliță, şi fugi lângă Toranaga. In 
mijlocul zarvei şi ţipetelor, singur Toranaga stătea nemişcat, cu 
sabia în teacă. 

Samuraii în gri luptau plin de curaj. Patru dintre ei se 
aruncară laolaltă într-un atac sinucigaş asupra lui Toranaga. 
Oamenii lui Toranaga îi opriră. Samuraii în gri se regrupară şi 
atacară din nou. Apoi un ofiţer porunci ca trei dintre ei să se 
retragă după ajutoare, iar ceilalţi să le acopere retragerea. Cei 
trei samurai în gri o rupseră la fugă şi, deşi fură urmăriţi, iar 
Buntaro ucise unul, ceilaţi doi izbutiră să scape. 

Ceilalţi fură ucişi până la unul. 


CAPITOLUL 24 


Se grăbeau pe străzi lăturalnice şi pustii, mergând pe 
ocolite către chei şi galeră. Erau zece: în frunte Toranaga, apoi 
Yabu, Mariko, Blackthorne şi şase samurai. Restul, sub 
conducerea lui Buntaro, fuseseră trimişi cu litierele şi convoiul 
de bagaje pe drumul hotărât dinainte, cu porunca de a se 
îndrepta fără grabă către galeră. Trupul Asei, slujnica, se afla 
într-una din litiere. Într-un scurt răgaz în timpul luptei, 
Blackthorne îi scosese săgeata din rană. Toranaga văzuse 
sângele negru izbucnind şi privise nedumerit cum pilotul o 
ţinuse la piept, în loc s-o lase să moară liniştită, în singurătate 
demnă şi apoi, când lupta încetase de tot, cu câtă grijă o pusese 
în litieră. Fata fusese curajoasă şi nu se văitase deloc, îşi ţinuse 


doar privirile aţintite asupra lui până când o cuprinsese 
moartea. Toranaga poruncise să fie lăsată în litiera cu perdele, 
ca momeală, şi unul din răniţi fusese pus în cea de a doua 
litieră, în acelaşi scop. 

Din cei cincizeci de samurai ai lui Toranaga, care 
alcătuiseră escorta, cincisprezece fuseseră ucişi pe loc, iar 
unsprezece răniţi mortal. Cei unsprezece fuseseră trimişi cu 
cinste şi degrabă în Nemărginire, după datină, trei luându-şi 
viaţa cu mâna lor, opt ajutaţi de Buntaro, la cererea lor. Apoi 
Buntaro îi strânsese pe cei rămaşi în jurul litierelor închise şi 
plecase. Patruzeci şi opt de samurai în uniforme gri zăceau în 
ţărână. 

Toranaga ştia că era primejdios de lipsit de apărare, dar era 
mulţumit. Totul mersese bine, gândi, dacă socoteşti cât de 
schimbător este norocul. Ce interesantă e viaţa! La început am 
crezut că e un semn rău că m-a văzut pilotul schimbând locul cu 
Kiri. Apoi pilotul m-a salvat, a făcut cu iscusinţă pe nebunul şi 
mulţumită lui am scăpat de Ishido. Nu mă gândisem că Ishido ar 
fi putut fi şi la poarta principală, ci doar în curtea exterioară. 
Asta a fost o scăpare. De ce a venit Ishido acolo? Nu e felul lui 
să fie atât de prudent. Cine l-a sfătuit? Kiyama? Onoshi? sau 
Yodoko? O femeie ar bănui sau ar putea să bănuie un asemenea 
şiretlic. 

Fusese un plan bun - planul secret de evadare - stabilit de 
săptămâni, căci era limpede că Ishido avea să încerce să-l ţină 
în castel, că o să-i întoarcă pe ceilalţi regenţi împotriva lui, 
promiţându-le orice, că o să-şi sacrifice de bunăvoie ostaticul 
din Yedo, pe doamna Ochiba, şi că o să folosească orice 
mijloace ca să-l ţină sub pază până la ultima întrunire a 
regenţilor, unde avea să fie încolţit, învinuit de trădare şi 
înlăturat. 

— Dar tot o să te-acuze de trădare! îi spusese Hiro-matsu 
când Toranaga trimisese după el cu o noapte în urmă, îndată 
după lăsarea întunericului, ca să-i explice ce-are de gând 
să-ncerce şi de ce el, Toranaga, şovăise atâta. Chiar dacă scapi, 
regenţii or să te acuze în lipsă, cu tot atâta uşurinţă cu care ar 
face-o de faţă cu tine. Aşa că eşti obligat să-ţi faci seppuku când 
ei îţi vor porunci, pentru că o să ţi-o poruncească. 

— Da, spusese Toranaga. Ca preşedinte al regenţilor sunt 
obligat s-o fac, dacă cei patru votează împotriva mea. Dar iată - 


scosese un pergament făcut sul din mânecă - aici este demisia 
mea oficială din Consiliul Regenţilor. l-o vei da lui Ishido când se 
va afla despre fuga mea. 

— Ce? 

— Dacă-mi dau demisia, nu mai sunt legat prin jurământul 
meu de regent, neh? Taiko nu mi-a interzis niciodată să 
demisionez, neh? Dă-i şi asta lui Ishido. Îi înmânase lui 
Hiro-matsu pecetea, sigiliul oficial al funcţiei sale de preşedinte. 

— Dar acum eşti total izolat. Eşti pierdut! 

— Te-nşeli. Ascultă, testamentul lui Taiko a stabilit un 
consiliu de cinci regenţi care să guverneze ţara. Acum sunt 
patru. Ca să fie legal, înainte de a îndeplini mapadatul 
împăratului, cei patru trebuie să aleagă sau să numească un 
nou membru, al cincilea, neh? Ishido, Kiyama, Onoshi şi 
Sugiyama trebuie să se înțe/eagă, neh? Noul regent nu trebuie 
să convină tuturor? Bineînţeles! Acum spune-mi, bătrân prieten, 
e pe lumea asta cineva cu care aceşti vrăjmaşi să le convină 
să-şi împartă puterea? Ei? Şi în timp ce ei se ceartă, nu se ia nici 
o hotărâre şi... 

— Noi ne pregătim de război, şi nu mai eşti legat de nici un 
jurământ, şi poţi s-arunci aici puţină miere, dincolo puţină fiere, 
şi grămada aia de scârnăvii o să se mănânce între ei! spusese 
Hiro-matsu grăbit. Ah, Yoshi Toranaga-noh-Minowara, eşti un 
bărbat între bărbaţi. Îmi înghit sabia dacă nu eşti cel mai 
înţelept om din împărăție! 

Da, a fostun plan bun, gândi Toranaga şi toţi şi-au jucat 
rolurile bine: Hiro-matsu, Kiri şi frumoasa mea Sazuko. Şi acum 
toţi sunt închişi cu străşnicie în castel, şi-or să rămână acolo sau 
o să li se îngăduie să plece. Cred că n-o să li se îngăduie 
niciodată să plece. 

Mi-ar părea rău să-i pierd. 

Conducea grupul fără şovăială, cu pas iute, dar măsurat, 
pasul lui de vânătoare, pas pe care-l putea ţine fără încetare 
două zile şi o noapte, dacă trebuia. Purta încă pelerina de 
călătorie şi chimonoul lui Kiri, dar îşi ridicase poalele ca să nu-l 
împiedice la mers, iar încălţările militare se alăturau nefiresc 
acestora. 

Traversară o altă stradă pustie şi coborâră o alee. Ştia că 
Ishido avea să afle curând, şi atunci se va porni o vânătoare 
îndârjită. E timp destul, îşi spuse. 


Da, planul a fost bun. Dar n-am prevăzut ambuscada. Asta 
m-a costat trei zile de siguranţă. Kiri era sigură că poate ţine 
toată treaba neştiută timp de cel puţin trei zile. Dar acum 
secretul s-a spulberat şi n-o să mă pot strecura la bordul navei 
ca să ieşim în larg. Pentru cine a fost ambuscada? Pentru mine 
sau pentru pilot? Bineînţeles că pentru pilot. Dar săgețile au fost 
trase în ambele litiere. Da, dar arcaşii erau destul de departe, şi 
era greu de desluşit, şi era mai înţelept şi mai sigur să-i omoare 
pe amândoi. 

Cine a poruncit atacul, Kiyama sau Onoshi? Sau 
portughezii? Sau preoţii creştini? 

Toranaga întoarse capul să vadă ce face pilotul. Păşea 
hotărât, ca şi femeia care mergea alături de el, deşi amândoi 
erau obosiţi. La orizont se zărea vastul masiv colţuros al 
castelului deasupra căruia se profila, falnic, donjonul. În noaptea 
asta a fost pentru a doua oară când era cât pe-aci să mor acolo. 
O să fie oare castelul ăsta mormântul meu? Taiko îmi spunea 
destul de des: "Stirpea mea va dăinui atâta vreme cât va dăinui 
castelul Osaka, iar tu, Toranaga Minowara, eşti sortit să-ţi se 
scrie epitaful pe zidurile lui. Osaka o să-ţi aducă moartea, 
credinciosul meu vasal!" Şi totdeauna urma râsul acela şuierat, 
muşcător, care-l aducea la capătul răbdărilor. 

Trăieşte oare Taiko prin Yaemon? Fie că da, fie că nu, 
Yaemon e moştenitorul lui legal. 

Cu un efort, Toranaga îşi desprinse privirea de la castel, 
dădu un alt colţ şi porni alergând printr-un labirint de alei. În 
cele din urmă se opri în faţa unei uşi roase de vreme. În lemnul 
ei era încrustat un peşte. Ciocăni într-un fel anume. Uşa se 
deschise imediat. În aceeaşi clipă, samuraiul şleampăt se 
înclină: 

— Alteță? 

— la-ţi oamenii şi urmează-mă, spuse Toranaga şi porni din 
nou. 

— Bucuros. 

Samuraiul nu purta chimonoul-uniformă maro, ci zdrenţele 
pestriţe ale roninilor, dar el făcea parte din cele mai bune trupe 
ale lui Toranaga, pe care acesta le trimisese pe ascuns în Osaka 
pentru astfel de cazuri extreme. Cincisprezece bărbaţi, 
îmbrăcaţi la fel, şi bine înarmaţi, îl urmară desfăşurându-se iute 
ca avangardă şi ariergardă, în vreme, ce unul dintre ei alergă să 


dea alarma şi altor trupe secrete. Curând Toranaga avea 
cincizeci de soldaţi cu el. O altă sută îi acoperea flancurile. O 
altă mie avea să fie gata în zori, dacă va avea nevoie de ei. Se 
destinse şi îşi domoli pasul, simțind că pilotul şi femeia oboseau 
prea repede. Avea nevoie de ei în putere. 


KKK 


Toranaga stătea în întunericul depozitului de mărfuri şi 
cerceta galera, debarcaderul şi ţărmul. Yabu şi un samurai se 
aflau lângă el. Ceilalţi fuseseră lăsaţi într-un grup strâns la o 
sută de paşi în urmă, pe alee. 

Un detaşament de o sută de samurai în gri aştepta lângă 
pasarela galerei, la câteva sute de paşi mai departe, dincolo de 
o porţiune largă de pământ bătătorit, care-i ferea de orice atac 
neaşteptat. Galera era trasă cu bordul la chei, legată de piloni 
prinşi în debarcaderul de piatră ce înainta o sută de iarzi în 
mare. Vâslele erau aşezate ordonat, iar pe punte se zărea 
nedesluşit o mulţime de marinari şi războinici. 

— Sunt de-ai noştri sau de-ai lor? întrebă încet. 

— E prea departe ca să fii sigur, răspunse Yabu. 

Era vremea fluxului. Dincolo de galeră, bărcile de pescuit 
veneau şi plecau, felinarele slujindu-le şi la pescuit şi ca lumini 
de poziţie. Spre nord, de-a lungul țărmului, erau trase pe plajă 
şiruri de bărci de toate mărimile, pe Ungă care trebăluiau câţiva 
pescari. La cinci sute de paşi spre sud, la alt debarcader de 
piatră, se afla fregata portugheză Santa Teresa. In lumina 
torţelor pâlcuri de hamali, încărcau de zor baloturi şi butoaie. Un 
alt grup mare de samurai în uniforme gri zăboveau în apropiere. 
Era un lucru obişnuit, căci toate navele portugheze sau străine 
din port erau, prin lege, sub supraveghere continuă. Numai la 
Nagasaki navele portugheze veneau şi plecau nestingherite. 

Dac-am putea întări paza acolo, am dormi cu toţii mai 
liniştiţi, îşi spuse Toranaga. Da, dar putem să-i îngrădim şi să 
facem din ce în ce mai mult negoţ cu China? Asta-i capcana în 
care ne-au prins barbarii din sud, din care nu e nici o scăpare, 
atâta vreme cât acei daimyo creştini stăpânesc Kyushu şi preoţii 
sunt de neînlocuit. Cel mai bun lucru pe care-l putem face este 
ceea ce a făcut Taiko. Dă-le barbarilor câte ceva, prefă-te că le 
iei înapoi, încearcă să-i înşeli, ştiind că, fără negoţul cu China, 


viaţa ar fi imposibilă. 

— Cu îngăduinţa voastră, stăpâne, o să atac imediat, spuse 
în şoaptă samuraiul. 

— V-aş sfătui să n-o facem, spuse Yabu. Nu ştim dacă 
oamenii noştri sunt la bord. Şi s-ar putea ca o mie de oameni să 
fie ascunşi pe aici, prin preajmă. Oamenii aceia - arătă spre 
samuraii în gri de lângă nava portugheză - au să dea alarma. 
Ne-ar fi cu neputinţă să luăm nava şi să ieşim în larg înainte ca 
ei să ne încolţească. Ne trebuie de zece ori mai mulţi oameni 
decât avem acum. 

— Generalul Ishido o să afle curând, spuse samuraiul. 
Atunci toată Osaka o să mişune de duşmani mai mulţi ca 
muştele pe un câmp de bătălie. Eu am o sută cincizeci de 
oameni, cu cei din flancuri. Asta o să fie de-ajuns. 

— Nu-i îndeajuns ca să fim siguri. Nu, dacă marinarii noştri 
nu sunt pregătiţi la vâsle. Mai bine să facem cumva şi să-i 
atragem în altă parte pe cei în gri - şi pe toţi cei care ar putea fi 
ascunşi. Şi pe aceia, arătă Yabu din nou spre oamenii de lângă 
fregată. 

— Cum? spuse Toranaga. 

— Să dăm foc străzii. 

— Cu neputinţă, protestă samuraiul îngrozit. 

Incendierea era o crimă pedepsită cu arderea în public a 
întregii familii a celui vinovat, indiferent de generaţie. Era cea 
mai severă pedeapsă prevăzută de lege, focul fiind cea mai 
mare nenorocire pentru un sat, târg sau oraş din împărăție. 
Lemnul şi hârtia erau singurele materiale de construcţie, afară 
de ţiglele de pe unele acoperişuri. Fiecare casă, fiecare 
magazie, fiecare colibă şi fiece palat era o cutie de iască. 

— Nu putem da foc străzii! 

— Ce e mai important, îl întrebă Yabu, distrugerea câtorva 
străzi sau moartea stăpânului nostru? 

— Focul se-ntinde, Yabu-san. Nu putem să ardem Osaka. 
Sunt un milion de oameni aici, poate mai mult. 

— Acesta e răspunsul tău la întrebarea mea? 

Cenugşiu la faţă, samuraiul se-ntoarse spre Toranaga: 

— Alteță, voi face orice-mi porunciţi. Asta doriţi să fac? 

Toranaga privi într-o doară către Yabu. 

Acesta arătă dispreţuitor cu degetul către oraş. 

— Acum doi ani, jumătate din el a ars până-n temelii şi 


priviţi-l acum. În urmă cu cinci ani, a fost Focul cel Mare. Câte 
sute de mii de oameni au pierit atunci? Ce contează asta? Nu 
sunt decât nişte târgoveţi, negustori, meşteşugari şi eta. Ar fi 
altceva dacă Osaka ar fi un sat plin de ţărani. 

Toranaga cercetase de multă vreme vântul. Adia uşor şi 
n-ar fi întețit flăcările. Poate. Dar un incendiu putea să se 
transforme cu uşurinţă într-un adevărat ocean de flăcări, care-ar 
fi putut mistui tot oraşul. N-ar fi scăpat decât castelul. Ah, n-aş 
şovăi nici o clipă dacă ar cuprinde castelul. 

Se întoarse pe călcâie şi se îndreptă spre ceilalţi. 

— Mariko-san, ia pilotul şi pe cei şase samurai ai noştri şi 
du-te la galeră. Prefă-te foarte înspăimântată. Spune-le 
samurailor în gri că a fost o ambuscadă - bandiți sau ronini, nu 
ştii cine. Spune-le unde s-a întâmplat şi că ai fost trimisă 
degrabă de căpitanul escortei ca să aduci ajutoare dintre ei, că 
lupta e încă în toi, că bănuieşti că Kiritsubo a fost ucisă sau 
rănită şi roagă-i să se grăbească. Dacă o să fii convingătoare, 
asta o să-i îndepărteze pe mulţi. 

— Inţeleg perfect, Alteță. 

— Apoi, orice ar face samuraii în gri, du-te la bord cu 
pilotul. Dacă marinarii noştri sunt acolo şi dacă nava şi restul 
sunt în ordine, întoarce-te pe pasarelă şi prefă-te că leşini. Asta 
e semnalul nostru. Fă-o chiar în capătul pasarelei. Toranaga îşi 
opri ochii asupra lui Blackthorne. Spune-i şi lui ce-ai să faci, dar 
nimic despre leşin. 

Se întoarse ca să dea ordine oamenilor rămaşi şi 
instrucţiuni speciale celor şase samurai. 

După ce Toranaga termină, Yabu îl trase deoparte. 

— De ce trimiţi barbarul? N-ar fi mai sigur să-l laşi aici? Mai 
în siguranţă pentru dumneata? 

— Mai sigur pentru el, Yabu-san, nu pentru mine. E o 
momeală folositoare. 

— incendierea străzii ar fi fost totuşi mai sigură. 

— Da. 

Toranaga se gândi că era mai bine să-l aibă pe Yabu de 
partea sa, nu a lui Ishido. Mă bucur că nu l-am făcut să sară din 
turn ieri. 

— Alteță? 

— Da, Mariko-san? 

— Îmi cer iertare, dar Anjin-san întreabă ce se întâmplă 


dacă nava e-n mâinile duşmanului? 

— Spune-i că nu e nevoie să meargă cu tine dacă nu-i 
destul de întremat. 

Blackthorne îşi stăpâni mânia auzind cele spuse de 
Toranaga. 

— Spune-i seniorului Toranaga că planul său nu e bun 
pentru dumneata, că dumneata ar trebui să stai aici. Dacă totul 
e bine, pot eu să fac un semn. 

— Nu pot face asta, Anjin-san, nu-i ce a poruncit stăpânul 
nostru, îi spuse Mariko hotărât. Orice plan făcut de el e menit să 
fie foarte înţelept. 

Blackthorne îşi dădu seama că n-avea rost să mai insiste. 
Dumnezeu să le pedepsească aroganta încăpăţânată şi setea de 
sânge, gândi. Dar, pentru Dumnezeu, ce curaj au bărbaţii şi 
femeia asta. 

O urmărise în timpul ambuscadei, cu sabia lungă, aproape 
cât ea de mare, în mâini, gata să se bată pâna la ultima suflare 
pentru Toranaga. O dată o văzuse folosind-o cu iscusinţă şi, deşi 
Buntaro îl ucisese pe atacator, ea îi fusese de folos, obligând 
omul să bată în retragere. Mai era încă sânge pe chimonoul ei, 
sfâşiat în unele locuri, iar faţa-i era murdară. 

— Unde-ai învăţat să mânuieşti sabia? o întrebase, în timp 
ce se grăbeau spre docuri. 

— Ar trebui să ştii că toate doamnele samurai sunt învăţate 
foarte de timpuriu să mânuiască pumnalul ca să-şi apere 
onoarea, a lor şi a stăpânilor lor, spuse ea fără să se laude, şi-i 
arătă cum era ţinut stiletul în siguranţă în obi, gata de a fi 
folosit. Dar unele dintre noi, destul de puţine, sunt învăţate să 
mânuiască sabia şi sulița, Anjin-san. Unii părinţi socotesc că 
fiicele lor, trebuie să fie pregătite să lupte pentru seniorii lor în 
aceeaşi măsură ca şi fiii. Desigur că unele femei sunt mai 
războinice decât altele şi le place să meargă la luptă alături de 
soţii sau taţii lor. Mama mea a fost una dintre acestea. Tatăl şi 
mama mea au hotărât că eu trebuie să învăţ a mânui sabia şi 
sulița. 

— Dacă n-ar fi fost acolo căpitanul samurailor lui Ishido, 
prima săgeată ar fi trecut direct prin dumneata, îi spuse. 

— Prin dumneata, Anjin-san, îl corectase ea foarte sigură pe 
sine. Dar dumneata, mi-ai salvat într-adevăr viaţa trăgându-mă 
la adăpost. 


Acum, privind-o, ştia că n-ar fi vrut să i se întâmple ceva. 

— Lasă-mă pe mine să mă duc cu samuraii, Mariko-san. 
Rămâi aici. Te rog. 

— Asta nu e cu putinţă, Anjin-san. 

— Atunci vreau un pumnal. Mai bine dă-mi două. 

Ea-i transmise cererea lui Toranaga, care încuviinţă. Black- 
thorne strecură unul în chimonou, sub eşarfă. Pe celălalt îl legă 
cu o fâşie de mătase ruptă din poalele chimonoului, cu mânerul 
în jos, pe partea dinăuntru a braţului. 

— Stăpânul meu întrebă: toţi englezii poartă pumnale 
tăinuite aşa în mânecă? 

— Nu. Dar cei mai mulţi marinari, da. 

— Aici n-am văzut şi nici la portughezi, spuse ea. 

— Cel mai bun loc pentru un pumnal este în cizmă. Atunci 
poţi să răneşti foarte rău şi foarte repede. Dacă e nevoie. 

Ea traduse şi Blackthorne observă privirea atentă a lui 
Toranaga şi Yabu, şi simţi că nu-l voiau înarmat. Bun, gândi. 
Poate c-o să izbutesc să rămân înarmat. 

Se gândi iar la Toranaga. După ce atacatorii din ambuscadă 
fuseseră respinşi, iar samuraii lui Ishido ucişi, Toranaga îi 
mulţumise, prin Mariko, în faţa tuturor samurailor săi, pentru 
"credinţa" sa. Nimic mai mult, nici promisiuni, nici comentarii, 
mei recompense. Dar Blackthorne ştia că acelea aveau să vină 
mai târziu. Bătrânul călugăr îi spusese că loialitatea era singurul 
lucru pe care-l răsplăteau. "Loialitatea şi datoria, senhor", 
spusese el. "E cultul lor, acest bushido. Acolo unde noi ne dăm 
viaţa pentru Dumnezeu, pentru Binecuvântatul Său Fiu lisus şi 
pentru Maria, Maica Domnului, animalele astea îşi dau viaţa 
pentru stăpânii lor şi mor ca nişte câini. Ţine minte, senhor, 
pentru izbăvirea sufletului tău, sunt animale." 

Nu sunt animale, gândi Blackthorne. Şi multe din câte-ai 
spus, părinte, sunt greşite, exagerări de fanatic. 

Îi spuse lui Mariko: 

— Avem nevoie de un semnal, dacă suntem sau nu în 
siguranţă pe navă. 

Ea traduse senină. 

— Seniorul Toranaga spune că o să-l facă unul dintre 
soldaţii noştri. 

— Socotesc că nu e o dovadă de curaj să trimiţi o femeie să 
împlinească o treabă de bărbat. 


— Te rog, ai răbdare cu noi, Anjin-san. Nu e nici o diferenţă 
între bărbaţi şi femei. Femeile sunt la fel de buni samurai. Acum 
o femeie se poate descurca mult mai bine decât un bărbat. 

Toranaga vorbi scurt. 

— Eşti gata, Anjin-san? Acum plecăm. 

— E un plan nenorocit şi primejdios şi eu m-am săturat să 
tot fiu o afurisită de gâscă bună de jumulit, dar sunt gata. 

Ea râse, se înclină către Toranaga şi o rupse la fugă. 
Blackthorne şi cei şase samurai alergară după ea. 

Era iute de picior şi n-o putu ajunge nici după ce dădură 
colţul şi o porniră peste porţiunea de teren liber. Niciodată nu se 
simţise atât de fără apărare. În clipa când se iviră de după colţ, 
samuraii în uniforme gri îi zăriră şi ţâşniră înainte. În curând fură 
înconjurați, iar Mariko începu să turuie înfierbântată. Se alătură 
şi el babiloniei generale într-un amestec gâfâit de portugheză, 
engleză şi olandeză, făcându-le semne să se grăbească, apoi se 
sprijini pe bâjbâite de pasarelă, fără să aibă nevoie să se 
prefacă că i se tăiase respiraţia. Incercă să se uite pe galeră, dar 
nu putu vedea nimic limpede, doar o mulţime de capete apărute 
la parapet. Erau capete rase de samurai şi de marinari. Dar nu 
putea desluşi culoarea chimonourilor. 

Din spatele său, unul dintre samuraii în gri îi spunea ceva 
grăbit, iar el se întoarse spunându-i că nu-l înţelege şi că trebuia 
să se ducă iute acolo, înapoi pe strada aceea, unde se purta 
blestemata de luptă. 

— Wakarimasu ka? Mişcaţi-vă dracului bucile împuţite de 
aici! Wakarimasu ka? Lupta e acolo! 

Mariko îl potopise cu gura pe ofiţerul samurailor în gri. 
Omul se întoarse către galeră şi strigă porunci. Mai mult de o 
sută de samurai, toţi în gri, începură să se reverse îndată din 
navă. Trimise câţiva către nord, de-a lungul țărmului, să iasă în 
calea răniților şi să-i ajute, dacă era nevoie. Unul fu trimis în 
goană să ceară ajutor de la samuraii în gri de lângă fregata 
portugheză. Lăsând zece oameni să păzească pasarela, porni 
alergând în fruntea celorlalţi pe strada care şerpuia în sus, către 
oraş. 

Mariko veni lângă Blackthorne. 

— Corabia ţi se pare în ordine? îl întrebă. 

— Pluteşte. 

Cu un efort uriaş, Blackthorne se prinse de frânghiile 


pasarelei şi se căţără pe punte. Mariko îl urmă. Doi samurai în 
uniformă maro veniră după ea. 

Marinarii îngrămădiţi lângă parapetul babord le făcură loc. 
Patru samurai în gri păzeau duneta şi alţi doi se aflau la provă. 
Toţi erau înarmaţi cu arcuri şi săgeți, şi săbii. 

Mariko îl luă la întrebări pe unul dintre marinari. Omul îi 
răspunse îndatoritor. 

— Toţi sunt marinari angajaţi s-o ducă pe Kiritsubo la Yedo, 
îi spuse ea lui Blackthorne. 

— Întreabă-l... Blackthorne se opri recunoscându-l pe 
ofiţerul îndesat pe care-l făcuse căpitanul galerei după furtună. 
Konbanwa, căpitan-san! Bună seara. 

— Konbanwa, Anjin-san. Watakushi iyé căpitan-san ima, 
răspunse ofiţerul rânjind prietenos şi clătinând din cap. Arătă 
spre un marinar subţiratic, cu părul aspru strâns într-o coadă 
gri-cenuşie, care stătea singur pe duneţă. /masu căpitan-san! 

— Ah, so desu? Halloa, căpitan-san! strigă Blackthorne şi se 
înclină, apoi îşi cobori vocea: Mariko-san, afla dacă mai sunt 
uniforme gri jos. 

Înainte ca ca sa mai poată spune ceva, căpitanul îi 
întorsese plecăciunea şi strigă către un ofiţer. Ofiţerul dădu din 
cap şi răspunse pe larg. Câţiva dintre marinari încuviinţară şi ei 
cu voce tare. Căpitanul şi toţi de pe bord erau foarte 
impresionați. 

— Ah, so desu, Anjin-san! Apoi căpitanul strigă: Keirei! Să 
trăiţi! 

Toţi de pe navă, în afara samurailor, se înclinară spre 
Blackthorne în chip de salut. 

Mariko spuse: 

— Acest ofiţer i-a spus căpitanului c-ai salvat nava în timpul 
furtunii, Anjin-san. Nouă nu ne-ai povestit despre furtună, nici 
despre călătoria dumitale. 

— Nu era cine ştie ce de spus. N-a fost decât o furtună între 
atâtea altele. Te rog, mulţumeşte căpitanului şi spune-i că sunt 
fericit să fiu din nou la bord. Întreabă-l dacă galera e gata să 
plece când sosesc ceilalţi. Şi adăugă încet: Află dacă mai sunt 
uniforme gri jos. 

Ea făcu precum i se ceruse. 

Căpitanul veni la ei şi ea-i ceru mai multe lămuriri şi apoi, 
după ce află din spusele căpitanului cât de însemnată era 


prezenţa lui Blackthorne la bord, ea se înclină către Blackthorne: 

— Anjin-san, el îţi mulţumeşte pentru că i-ai salvat nava şi 
zice că e gata. Adăugă apoi încet: Despre restul nu ştie nimic. 

Blackthorne privi spre țărm. Nu se vedea nici urmă de 
Buntaro sau de coloană spre miazănoapte. Samuraiul trimis în 
goana spre sud, către Santa Teresa, mai avea vreo sută de iarzi 
până să ajungă, dar încă nu putea fi zărit. 

— Ce facem? spuse când nu mai putu suporta aşteptarea. 

Ea se întreba: E corabia în siguranţă? Hotărăşte. 

— Omul acela o să ajungă acplo dintr-o clipă într-alta, 
spuse el privind la fregată. 

— Ce? 

El arătă cu mâna. 

— Acela: samuraiul! 

— Ce samurai? Imi pare rău, dar nu pot să văd atât de 
departe, Anjin-san. Văd tot ce-i pe corabie, dar soldaţii în gri, din 
faţă, îi zăresc ca prin ceaţă. Care bărbat? 

El îi spuse adăugând în latină: 

— Acum el e doar la cincizeci de paşi. Acum se vede. Avem 
nevoie grabnică de ajutor. Cine dă semnalul? E important, ar 
trebui dat repede. 

— Soţul meu se zăreşte cumva? întrebă ea în portugheză. 

El clătină din cap. 

Şaisprezece uniforme gri stau între stăpânul meu şi 
salvarea lui, îşi spuse ea. O Doamne, ocroteşte-l. 

Apoi, încredinţându-şi sufletul lui Dumnezeu, înspăimântată 
că putuse lua o hotărâre greşită, se îndreptă cu paşi şovăielnici 
spre capătul pasarelei şi se prefăcu că leşină. 

Blackthorne fu luat prin surprindere. Îi văzu capul 
izbindu-i-se tare de traversele de lemn. Când ţâşni spre ea, 
marinarii începură să se îngrămădească, iar samuraii în gri din 
doc şi de pe punți se strânseră în jurul lor. O ridică şi o duse 
înapoi prin mulţime spre dunetă. 

— Aduceţi puţină apă. Apă, hai? 

Marinarii se holbau la el fără să-nţeleagă. Disperat îşi 
scormoni mintea ca să găsească cuvântul japonez. Bătrânul 
călugăr i-l spusese de cincizeci de ori. Doamne, care e? 

— Ah, mizu, mizu, hai? 

— Ah, mizu! Hai, Anjin-san. 

Un om plecă în grabă. Deodată se auzi un strigăt de 


alarmă. 

Pe țărm, treizeci dintre samuraii lui Toranaga deghizați în 
ronini ieşeau în salturi din alee. Samuraii în gri care urcau de pe 
chei se răsuciră înapoi pe pasarelă. Cei de pe dunetă şi din 
provă îşi întindeau gâturile ca să vadă mai bine. Brusc cineva 
strigă un ordin. Arcaşii puseră săgețile în arcuri. Toţi samuraii de 
jos, în maro şi în gri, îşi traseră săbiile şi mai toţi alergară înapoi 
spre debarcader. 

— Bandiţii, strigă unul dintre samuraii în maro. Era 
semnalul. Indată cei doi samurai în maro de pe punte se 
despărţiră, unul mergând spre provă, altul spre pupă. Cei patru 
de pe uscat se răpândiră în evantai, amestecându-se cu 
samuraii în gri care aşteptau. 

— Stati! 

Samuraii-ronini ăi lui Toranaga atacară. O săgeată îl izbi pe 
un bărbat în piept şi el căzu ca un bolovan. Imediat samuraiul în 
maro de la provă îl ucise pe arcaşul în gri, încercă şi pe celălalt, 
dar acesta fu mai iute şi ei îşi încrucişară săbiile, cel în gri 
strigând către ceilalţi, prevenindu-i că fuseseră înşelaţi. 
Samuraiul în maro de pe dunetă îl rănise grav pe unul dintre cei 
patru ai lui Ishido, dar ceilalţi trei terminară iute cu el şi alergară 
către capătul pasarelei, împrăştiind marinarii din calea lor. 
Samuraii de pe chei luptau pe viaţă şi pe moarte, cei în gri 
copleşindu-i pe cei patru în maro, ştiind că fuseseră trădaţi şi că, 
în orice clipă, şi ei aveau să fie înghiţiţi valul atacatorilor. 
Căpetenia samurailor lui Ishido de pe punte, o matahală cu 
barba căruntă, îşi aţinti privirile către Blackthorne şi Mariko. 

— Omorâţi-i pe trădători! urlă şi, cu un strigăt de bătălie, 
atacă. 

Blackthorne îi văzuse pe toţi privind în jos către Mariko, 
care încă zăcea leşinată, dorinţa de a ucide li se citea în ochi şi 
ştiu că, dacă nu primesc repede ajutor, au să fie morţi amândoi, 
iar sprijinul n-avea să vină din partea marinarilor: îşi amintea că 
numai samuraii puteau să lupte cu samuraii. 

Îşi strecură stiletul în mână şi-l aruncă într-un arc prelung. 
Se opri în gâtul samuraiului. Ceilalţi doi se năpustiră asupra lui 
cu săbiile ridicate. Blacktorne ţinea în mână cel de-al doilea 
stilet fără să se depărteze de lângă Mariko, ştiind că n-ar 
îndrăzni s-o lase fără apărare. Cu coada ochiului văzu că lupta 
de pe pasarelă era aproape câştigată. Doar trei soldaţi în gri mai 


rezistau pe puntea de dedesubt, doar aceştia trei opreau 
ajutorul să se reverse pe bord. Dac-ar putea rămâne în viaţă cel 
puţin un minut, ar fi salvaţi amândoi. Omoară-i, omoară-i pe 
ticăloşi! 

Simţi, mai mult decât văzu, sabia venind spre gâtul lui şi 
sări înapoi din calea ei. Unul dintre samuraii în gri încercă să-l 
împungă cu sabia, celălalt se opri lângă Mariko cu sabia ridicată. 
În clipa aceea, Blackthorne o văzu pe Mariko revenindu-şi. Ea se 
aruncă în picioarele samuraiului luat pe nepregătite trântindu-l 
pe punte. Apoi năpustindu-se spre samuraiul mort, îi smulse 
sabia din mâna ce încă zvâcnea şi, cu un strigăt, sări în poziţie 
de apărare. Samuraiul în gri izbutise să se ridice în picioare şi, 
urlând de furie, înaintă spre ea. Mariko se trase înapoi şi lovi 
curajoasă, dar Blackthorne ştia că era pierdută, bărbatul fiind 
prea puternic. Blackthorne izbuti să se ferească de o altă 
lovitură mortală din partea adversarului său, îl izbi cu piciorul, 
şi-şi arunca stiletul asupra celui care o ataca pe Mariko. Lama îl 
lovi violent în spate, făcându-l să-şi greşească lovitura, dar 
Blackthorne se trezi pe dunetă, încolţit şi fără ajutor: un samurai 
în gri urca în fugă scările după el, iar celălalt, care abia 
câştigase lupta de la provă, venea în fugă pe punte către el. Sări 
spre parapet ca să se salveze în mare, dar alunecă pe puntea 
lac de sânge. 

Albă la faţă ca varul, Mariko privea în sus spre samuraiul 
uriaş care încă o ţinea încolţită, deşi se clătina pe picioare şi. 
viaţa se scurgea din el repede, dar nu îndeajuns de repede. Il 
lovi cu toată puterea, dar el pară lovitura, îi prinse sabia şi i-o 
smulse din mână. Îşi adună ultimele puteri şi o atacă în timp ce 
samurai-ronini năvăleau pe pasarelă peste cadavrele soldaţilor 
în gri. Unul se aruncă asupra celui care o ataca pe Mariko, un 
altul slobozi o săgeată spre dunetă. 

Săgeata intră în spatele samuraiului în gri, 
dezechilibrându.-l, şi sabia lui spintecă aerul pe lângă 
Blackthorne, oprindu-se în parapet. Blackthorne încercă să se 
tragă într-o parte, dar bărbatul îl prinse, îl trânti pe punte şi îşi 
încârligă degetele spre ochii lui. O altă săgeată îl lovi în umăr pe 
cel de-al doilea samurai în gri, iar acesta scăpă sabia din mână, 
urlând de durere şi furie, trăgând în zadar de coada săgeţii. A 
treia săgeată îl făcu să se-nvârtă în loc. Sângele îi ţâşni din gură 
şi, înecându-se, cu ochii holbaţi, bâjbâi după Blackthorne şi căzu 


peste el, în timp ce ultimul samurai în gri se repezi cu un 
pumnal scurt în mână. Lovitura porni. Blackthorne era fără 
putere, dar o mână de prieten prinse braţul cu pumnal, apoi 
capul duşmanului zbură de pe umeri şi un jet puternic de sânge 
ţâşni în sus. Amândouă cadavrele fură îndepărtate de pe el şi 
Blackthorne fu ridicat în picioare. Ştergându-şi faţa de sânge, o 
văzu ca prin ceaţă pe Mariko întinsă pe punte, samurai-ronini 
învârtindu-se în jurul ei. Îi dădu la o parte pe cei care-l sprijineau 
şi porni împleticindu-se către ea, dar genunchii îl lăsară şi leşină. 


CAPITOLUL 25 


Zece minute bune îi trebuiseră lui Blackthorne să recapete 
îndeajuns de multă putere ca să stea în picioare neajutat. În tot 
acel răstimp roninii-samurai îi omorâseră pe cei grav răniţi şi 
aruncaseră cadavrele în mare. Cei şase samurai în maro şi toţi 
samuraii în gri muriseră. Nava fusese curățată şi pregătită 
pentru plecare imediată, marinarii fuseseră trimişi la rame şi 
alţii stăteau lângă babale, aşteptând să slobozească parâmele 
de amaraj. Toate torţele fuseseră stinse. Câţiva samurai 
fuseseră trimişi în recunoaştere de-a lungul țărmului, spre nord, 
să-i iasă în cale lui Buntaro. Grosul oamenilor lui Toranaga - se 
grăbea către sud, cam la douăsute de paşi mai departe, lângă 
un dig de piatră, unde ocupară o poziţie puternică de apărare 
împotriva celor o sută de samurai în gri de la fregată, care, 
văzând atacul, se apropiau în goană. 

După ce totul pe bord fu cercetat şi răscercetat, căpitanul 
îşi duse mâinile pâlnie la gură şi strigă spre țărm. Imediat, mai 
mulţi samurai deghizați în ronini, comandaţi de Yabu, apărură 
din întuneric şi se răspândiră în evantai, ca nişte bariere 
protectoare, spre nord şi sud. Atunci apăru Toranaga şi porni 
încet către pasarelă, singur. Aruncase chimonoul de femeie şi 
pelerina neagră de călătorie şi-şi ştersese fardurile. Acum purta 
armura şi peste ea un chimonou simplu, maro, şi săbiile la brâu. 
Golul din spatele lui era închis de ultimele sale străji şi falanga 
se puse în mişcare, cu pas măsurat, către debarcader. 

Ticălosul! gândi Blackthorne. Eşti un ticălos crud, lipsit de 
inimă, dar ai măreție, nu încape nici o îndoială în privinţa asta. 


Mai devreme o văzuse pe Mariko dusă jos, ajutată de o 
femeie tânără şi presupusese că era rănită, dar nu grav, pentru 
că toţi samuraii grav răniţi sunt omorâţi pe loc, dacă ei nu vor 
sau nu pot să se omoare singuri, iar ea era samurai. 

N-avea deloc putere în mâini, dar se prinse de timonă şi se 
ridică ajutat de un marinar şi se simţi mai bine, briza uşoară 
îndepărtându-i greaţa. Clătinându-se pe picioare, încă ameţit, îl 
urmări cu privirea pe Toranaga. 

Deodată din donjon ţâşni o explozie de lumină şi se auziră 
slab bătăile clopotelor de alarmă. Apoi, de pe zidurile castelului 
începură să se-nalţe către cer focuri. Focuri de alarmă. 

lisuse, pare că s-a aflat vestea, trebuie să se fi auzit despre 
fuga lui Toranaga! 

În tăcerea desăvârşită îl văzu pe Toranaga întorcându-şi 
capul şi privind în urmă. Luminile începură să licărească în tot 
oraşul. Fără grabă, Toranaga se întoarse din nou spre galeră şi 
urcă la bord. 

Vântul aduse dinspre nord strigăte îndepărtate. Buntaro! El 
trebuie să fie, cu restul coloanei. Blacktorne scrută întunericul 
adânc al nopţii, dar nu văzu nimic. Spre sud, spaţiul gol dintre 
atacatorii în gri şi samuraii în maro, aşezaţi în poziţie de 
apărare, se micşora repede. Cântări din ochi cele două grupuri. 
Aproape egale, acum. Dar pentru câtă vreme? 

— Keirei! 

Toţi de la bord îngenunchiară şi se plecară adânc când 
Toranaga urcă pe punte. Toranaga făcu un semn lui Yabu, care 
venea în urma lui. Imediat Yabu luă comanda, dând ordinele de 
plecare. Cincizeci de samurai din falangă se căţărară în fugă pe 
pasarelă, ca să ia poziţii de apărare, cu faţa spre țărm şi săgețile 
în arcuri. 

Blackthorne simţi pe cineva trăgându-l de mânecă. 

— Anjin-san! 

— Hai! 

Se uită nedumerit spre căpitan. Omul slobozi un val de 
cuvinte, arătând spre timonă. Blackthorne îşi dădu seama că 
omul credea că el fusese pus să conducă corabia şi cerea 
îngăduinţa să ridice ancora. 

— Hai, căpitan-san, răspunse. Sus ancora! /sogi! Da, foarte 
repede, îşi spuse, mirându-se cum de-şi amintise cuvântul atât 
de uşor. 


Galera se desprinse lin de debarcader, ajutată de vânt şi de 
priceperea vâslaşilor. Atunci Blackthorne văzu departe, pe țărm, 
samuraii în gri ajungând la dig şi începând o încăierare 
tumultuoasă. În acel moment, din spatele unui şir de bărci trase 
la mal, se iviră în fugă din întuneric trei bărbaţi şi o fată, 
încleştaţi în luptă cu nouă samurai în gri. Blackthorne îi 
recunoscu pe Buntaro şi pe slujnica Sono. 

Buntaro conducea retragerea către debarcader, cu sabia-i 
plină de sânge, şi o mulţime de săgeți înfipte în spatele şi în 
pieptul armurii. Fata era înarmată cu o suliță, dar se-mpleticea, 
cu răsuflarea tăiată. Plin de curaj, unul dintre samuraii în maro 
se opri să acopere retragerea. Samuraii în gri trecură peste el. 
Buntaro alerga în sus pe trepte, cu fata şi cu ultimul samurai în 
maro lângă el, apoi se întoarse şi lovi în soldaţii în gri ca un taur 
turbat. Primii doi se prăbuşiră de pe digul înalt de zece picioare; 
unul îşi rupse şira spinării de pietrele de dedesubt, celălalt căzu 
urlând, cu braţul drept retezat. Samuraii în gri şovăiră o clipă 
dându-i fetei răgaz să-şi ridice sulița, dar toţi de pe bord ştiau că 
e doar un simplu gest. Ultimul samurai în maro ţâşni pe lângă st 
ăpânul său şi se aruncă cu capul în piept asupra duşmanului. 
Samuraii în gri îl hăcuiră, apoi atacară în masă. 

Arcaşii de pe navă traseră salvă după salvă, omorând sau 
schilodind pe toţi samuraii în gri, în afară de doi. O sabie ricoşă 
din coiful lui Buntaro în umărul armurii. Buntaro îşi izbi 
duşmanul în barbă cu braţul înzăoat, frângându-i gâtul, şi se 
aruncă asupra ultimului. 

Acesta muri şi el. 

Fata era acum în genunchi, încercând să-şi tragă sufletul. 
Buntaro nu pierdu timp să vadă dacă toţi soldaţii în gri erau 
morţi. Le tăie pur şi simplu capetele cu câte o singură lovitură 
perfectă de sabie şi apoi, când debarcaderul fu complet curăţat 
de duşmani, se întoarse spre mare, flutură mâinile către 
Toranaga, istovit, dar fericit. Toranaga îi răspuse la fel de 
încântat. 

Nava era la douăzeci de iarzi de debarcader, decpărtându-se 
din ce în ce. 

— Căpitan-san! strigăa Blackthorne dând din mâini 
insistent. Înapoi la debarcader, isogi! 

Supus, căpitanul striga comenzile. Toate vâslele se opriră şi 
începură să bată apa înapoi. Imediat Yabu urca pe dunetă şi se 


răsti la căpitan. Ordinul era limpede. Galera nu trebuia sa se 
întoarcă. 

— E destul timp, pentru Dumnezeu. Priviţi! 

Blackthorne arătă spre pământul bătătorit, gol şi la digul 
unde roninii ţineau piept samurailor în gri. 

Dar Yabu clătină din cap. 

Distanţa până la țărm era acum de treizeci de iarzi şi 
mintea lui Blackthorne începu să urle - ce-i cu tine, ăla e 
Buntaro, bărbatul ei! 

— Nu poţi să-l laşi să moară, e unul de-ai noştri, strigă către 
Yabu şi la ceilalţi de pe navă. E el! Buntaro! Se-ntoarse spre 
căpitan: înapoi, acolo! /sogi! 

De data asta marinarul dădu din cap neputincios şi menţinu 
direcţia, iar şeful vâslaşilor continuă să bată în toba uriaşe. 

Blackthorne alergă spre Toranaga, care era cu spatele la el, 
scrutând ţărmul şi debarcaderul. Imediat patru samurai din 
garda lui ieşiră în calea pilotului, cu săbiile ridicate. El strigă: 

— Toranga-ama! Dozo! Porunciţi navei să întoarcă! Acolo! 
Dozo - vă rog! Megeţi înapoi! 

— lyé, Anjin-san. 

Toranaga arătă pe rând către focurile de alarmă de pe 
zidurile castelului şi către dig, apoi îi întoarse hotărât spatele. 

— De ce, laşi împuţiţi..., începu Blackthorne, dar se opri. 
Apoi ţâşni spre parapet şi se aplecă peste el. lnoaaată! urlă cât 
îl ţinea gura, dând din mâini ca un înotător. Înoată, pentru 
Dumnezeu! 

Buntaro înţelese. O ridică pe fată în picioare, îi vorbi şi-o 
împinse uşor spre marginea debarcaderului, dar ea ţipă şi se 
lăsă în genunchi în faţa lui. Era limpede că nu ştia să înoate. 

Blackthorne se uită disperat în jur. Nu era timp să lanseze o 
barcă. Era mult prea departe ca să arunce o parâmă. N-avea 
destulă putere ca să înoate până acolo şi înapoi. N-avea centuri 
de salvare. În cele din urmă alergă spre cei mai apropiaţi 
vâslaşi, doi la fiecare ramă lungă, şi-i opri din tras. Toate ramele 
de la babord ieşiră din ritm, lovindu-se una de alta. Galera se 
clătină greoaie, ramele se opriră şi Blackthorne le arată 
vâslaşilor ce voia. 

Doi samurai înaintară să-l oprească, dar Toranaga le 
porunci să plece. Laolaltă cu patru dintre marinari, Blackthorne 
aruncă vâsla cu pe-o săgeată peste bord. Aceasta pluti o vreme 


prin aer, apoi atinse perfect apa şi propria-i inerție o duse spre 
debarcader. 

Atunci se auzi un strigăt de victorie dinspre dig. Din oraş 
curgeau ajutoare pentru samuraii în gri şi, deşi roninii-samurai 
ţineau piept celor care-i atacau, peste puţin timp rândurile lor 
aveau să străpunse. 

— Haide, stigă Blackthorne. /sogiii! 

Buntaro ridică fata, arătă spre ramă, apoi mai departe către 
navă. Ea se înclină fără vlagă. El o lăsă şi-şi concentră toată 
atenţia asupra bătăliei, cu picioarele-i mari proptite în 
debarcader. ` 

Fata strigă o dată către corabie. li răspunse o voce de 
femeie şi atunci sări. Capul îi apăru la suprafaţa apei. Bătu apa 
cu mâinile după vâslă şi se încleştă de ea. Vâsla îi suportă uşor 
greutatea şi ea începu să dea din picioare îndreptându-se către 
galeră. Un val mic o prinse din urmă, aducând-o mai aproape de 
galeră. Apoi teama o făcu să slăbească strânsoarea mâinilor şi 
scăpă rama, care se îndepărtă luată de valuri. Fata se zbătu o 
clipă, ce păru fără sfârşit, apoi dispăru sub apă. 

Şi nu mai reveni la suprafaţă. 

Buntaro era acum singur pe dig şi urmărea bătălia. Dinspre 
sud veneau întăriri pentru samuraii în gri, printre ele şi 
cavalerie, şi ştia că în curând digul avea să fie înghiţit de o mare 
de oameni. Cercetă atent nordul, vestul şi sudul. Apoi întoarse 
spatele bătăliei şi porni spre capătul debarcaderului. Galera era 
în siguranţă, la şaptezeci de iarzi în larg, nemişcată, aşteptând. 
Toate bărcile de pescuit părăsiseră de mult împrejurimile şi se 
ţineau cât mai departe cu putinţă, pe lângă amândouă malurile 
portului, cu luminile de drum strălucind ca tot atâţia ochi de 
pisică în întunericul nopţii. 

Ajuns la capătul debarcaderului, Buntaro îşi scoase coiful, 
arcul, tolba cu săgeți şi partea de sus a armurii şi le puse lângă 
tocurile săbiilor. Sabia pentru ucidere şi sabia scurtă, ambele 
scoase din teacă, le aşeză deoparte. Apoi, dezbrăcat până-n 
brâu, îşi aruncă în mare echipamentul. Cercetă plin de respect 
sabia lungă, apoi o aruncă cu toată puterea departe, în larg. Ea 
dispăru cu un plescăit abia auzit. 

Se înclină ceremonios către galeră şi către Toranaga, care 
urcă deîndată pe dunetă, de unde putea fi văzut. Se înclină şi el 
la rândul său. 


Lumina lunii străluci scurt pe lamă când Buntaro 
îngenunche şi-şi aşeză cu grijă sabia scurtă pe pietrele din faţa 
lui. Rămase nemişcat, ca şi cum s-ar fi rugat, cu faţa spre 
galeră. 

— Ce dracu' aşteaptă? murmură Blackthorne pe galera 
nefiresc de tăcută fără sunetul de tobei. De ce nu sare în apă? 

— Se pregăteşte să-şi facă seppuku. 

Mariko stătea alături, sprijinită de o tânără femeie. 

— lisuse, Mariko, eşti teafără? 

— Da, spuse ea, abia ascultându-l, cu chipul răvăşit, dar nu 
mai puţin frumoasă din pricina asta. 

Îi văzu bandajul încropit de pe braţul stâng, lângă umăr, de 
unde mâneca-i fusese smulsă. Mâna îi atârna legată de gât cu o 
fâşie de material ruptă dintr-un chimonou. Bandajul era pătat de 
sânge şi o picătură i se prelingea pe braţ. 

— Sunt atât de bucuros... Abia atunci îşi dădu seama ce 
spusese ea. Seppuku? Are de gând să se omoare? De ce? Are 
destul timp să ajungă aici! Dacă nu ştie să-noate, uite... e o 
ramă care-o să-l ţină uşor. Acolo, lângă debarcader, o vezi? N-o 
vezi? 

— Da, dar soţul meu ştie să înoate, Anjin-san, spuse ea. 
Toţi ofiţerii seniorului Toranaga trebuie - trebuie să înveţe - 
neapărat. Dar el s-a hotărât să nu înoate. 

— Pentru numele lui lisus, de ce? 

Agitaţia de pe țărm crescu brusc, câteva muschete trosniră 
şi zidul apărătorilor fu străpuns. Câţiva dintre roninii-samurai se 
traseră înapoi şi începu iar o sălbatică luptă corp la corp. De 
data asta capul coloanei inamice fu oprită şi respinsă. 

— Pentru Dumnezeu, spune-i să-noate! 

— Nu vrea Anjin-san. Se pregăteşte să moară. 

— Dacă vrea să moară, lisuse, de ce nu merge acolo? 
Degetul lui Blackthorne arătă către locul luptei. De ce nu-şi ajută 
oamenii? Dacă vrea să moară, de ce nu moare luptând ca un 
bărbat? 

Sprijinindu-se de tânăra femeie, Mariko nu-şi desprindea 
ochii de pe debarcader. 

— Pentru că ar putea fi capturat şi, dac-ar înota, de 
asemeni ar putea fi capturat şi-atunci duşmanul l-ar batjocori, 
i-ar face lucruri îngrozitoare în faţa oamenilor de rând. Un 
samurai nu poate rămâne samurai dacă e prins. Asta e cea mai 


cumplită dezonorare - să fii prins viu de duşman -, aşa că soţul 
meu face ce un bărbat, un samurai, trebuie să facă. Un samurai 
moare cu demnitate, căci ce înseamnă viaţa pentru un samurai? 
Absolut nimic. Toată viaţa e suferinţă, neh? Este dreptul şi 
datoria lui să moară cu cinste, de faţă cu martori. 

— Ce irosire prostească, spuse Blackthorne printre dinţi. 

— Ai răbdare cu noi, Anjin-san. 

— Răbdare, pentru ce? Pentru mai multe minciuni? De ce 
n-ai încredere în mine? N-o merit? M-ai minţit, nu-i aşa? Te-ai 
prefăcut că leşini şi ăsta a fost semnalul. Nu-i aşa? Te-am 
întrebat şi dumneata ai minţit. 

— Mi s-a poruncit - a fost un ordin pentru a te apăra. 
Bineînţeles că am încredere în dumneata. 

— Ai minţit, zise, ştiind că întrece măsura, dar nu-i mai 
păsa, îngreţoşat de nepăsarea nebunească faţă de viaţă, tânjind 
după somn şi linişte, după propria lui hrană, după propria-i 
băutură, după propria-i corabie şi după oamenii săi. Toţi sunteţi 
nişte animale, spuse în engleză, ştiind că nu erau, şi se 
îndepărtă. 

— Ce spunea, Mariko-san? întrebă tânăra femeie 
ascunzându-şi cu greu dezgustul. Era cu jumătate de cap mai 
înaltă decât Mariko, cu oasele mai mari şi cu faţa pătrată, cu 
dinţii mici şi ascuţiţi ca nişte ace. Se numea Usagi Fujiko, era 
nepoata lui Mariko şi avea nouăsprezece ani. 

Mariko îi spuse. 

— Ce om îngrozitor! Ce purtări necioplite! Dezgustător, 
neh? Cum poţi îndura să stai lângă el? 

— Pentru că i-a salvat onoarea stăpânului nostru. Fără 
curajul lui, sunt sigură că seniorul Toranaga ar fi fost prins - şi 
noi împreună cu el. 

Amândouă femeile se cutremurară. 

— Zeii să ne apere de o asemenea ruşine! Fujiko aruncă o 
privire către Blackthorne, care stătea pe punte, sprijinit de 
parapet, cu privirea aţintită către țărm. Il cercetă pentru o clipă. 
Seamănă cu o maimuţă aurie, cu ochi albaştri - o creatură cu 
care să înspăimânţi copiii. Infiorător, neh? Fujiko se cutremură, 
îşi mută gândurilc de la el şi privi din nou spre Buntaro. După o 
clipă spuse: lţi pizmuiesc soţul, Mariko-san. 

— Da, răspunse trist Mariko. Dar aş vrea să aibă un 
secondant care să-l ajute. 


După datină, la seppuku asista întotdeauna un alt samurai, 
stând puţin mai înapoia celui îngenunchiat, ca să-l decapiteze 
dintr-o singură lovitură, înainte ca agonia să devină de 
neîndurat şi de necontrolat, încât să-l umilească pe om în clipa 
supremă a vieţii sale. Nesecondaţi, puţini bărbaţi puteau să 
moară fără să se umilească 

— Karma, spuse Fujiko. 

— Da. Mi-e milă de el. Era singurul lucru de care se temea - 
că n-o să aibă un secondant. 

— Noi suntem mai norocoase decât bărbaţii, neh? 

Femeile samurai îşi făceau seppuku străpungâdu-şi gâtul cu 
stiletul, aşa că n-aveau nevoie de ajutor. 

— Da, spuse Mariko. 

Ţipete şi strigăte de luptă ajunseră până la ele purtate de 
vânt, abătându-le atenţia. Rândurile celor de pe dig fuseseră 
străpunse iarăşi. O companie mică, de cincizeci de 
samurai-ronini ai lui Toranaga veni în goană din nord, ca să dea 
ajutor; printre ei se aflau şi câţiva călăreţi. Din nou atacul fu 
oprit cu sălbăticie şi năvălitorii fură respinşi, câştigându-se încă 
puţin timp. 

Timp pentru ce? se întrebă Blackthorne cu amărăciune. 
Toranaga e acum în siguranţă. E în largul mării. El v-a trădat pe 
toţi. 

Toba începu iar. 

Ramele muşcară apa, prova se afundă şi porni să despice 
valurile, iar în urma navei apăru o undă înspumată. Focurile de 
alarmă încă mai ardeau pe zidurile castelului. Apoape tot oraşul 
se trezise. 

Grupul principal al samurailor în gri atacă digul. Ochii lui 
Blackthorne se îndreptară către Buntaro. 

— Sărman ticălos! spuse în engleză. Sărman ticălos nerod! 

Se întoarse pe călcâie, cobori scara din tambuchi şi se 
îndreptă de-a lungul punţii principale spre provă, să privească 
bancurile de nisip din faţă. Nimeni, în afară de Fujiko şi căpitan, 
nu-l văzu părăsind duneta. 

Vâslaşii trăgeau foarte disciplinaţi şi galera se îndepărta tot 
mai mult. Marea era liniştită, vântul blând. Blackthorne îi simţea 
gustul sărat şi-i făcea plăcere. Atunci văzu bărcile 
îngrămădindu-se la ieşirea din radă, o leghe înaintealor. Bărci de 
pescuit, întradevăr, dar ticsite cu samurai. 


— Suntem încercuiți, strigă tare, bănuind că erau duşmani. 

Un fior stăbătu toată nava. Toţi care urmăreau lupta de pe 
țărm se mişcară ca la comandă. 

Blackthorne privi înapoi. Samuraii în gri curăţau fără grabă 
digul, în timp ce alţii se îndepărtau spre debarcader, către 
Buntaro, dar patru călăreţi - în maro - veneau în galop dinspre 
nord, peste pământul bătătorit, cu un al cincilea cal legat de-al 
celui din frunte. Acest bărbat urcă treptele largi, de piatră, ale 
debarcaderului şi porni în goană de-a lungul lui cu calul de 
schimb alături. Ceilalţi trei îşi îndreptară caii spre samuraii în gri, 
care se apropiau. Privise şi Buntaro în jur, dar rămase 
îngenunchiat, şi, când omul struni calul în spatele său, îi făcu 
semn să plece şi ridică pumnalul cu ambele mâini, cu lama 
îndreptată spre el. Imediat Toranaga îşi duse palmele pâlnie la 
gura şi strigă: ` 

— Buntaro-san! Pleacă cu ei acum! Incearcă să scapi! 

Strigătul pluti pe deasupra apei şi fu repetat, şi atunci 
Buntaro îl auzi desluşit. Şovăi, descumpănit, cu pumnalul în 
aceeaşi poziţie. Din nou strigătul insistent şi poruncitor. 

Cu un efort, Buntaro se smulse din moarte şi contemplă 
rece viaţa şi fuga ce i se poruncise. Primejdia era uriaşă. Mai 
bine mor aici, îşi spuse. Toranaga nu ştie asta? Aici e o moarte 
onorabilă. Acolo, prins aproape cu siguranţă. Unde să fugi? Trei 
sute de ri, tot drumul până la Yedo? Sigur ai să fi prins! 

Îşi simţi puterea braţului, văzu pumnalul sigur, neşovăitor, 
cu vârful ascuţit, deasupra pântecului său dezgolit, şi-şi dori cu 
ardoare agonia eliberatoare a morţii. In sfârşit, moartea care să 
ispăşească toată ruşinea: ruşinea îngenuncherii tatălui său în 
faţa stindardului Toranaga, când ei ar fi trebuit să fi rămas 
credincioşi lui Yaemon, moştenitorul lui Taiko, aşa cum juraseră 
să facă; ruşinea de a fi ucis atâţia bărbaţi care slujiseră cu cinste 
cauza lui Taiko împotriva uzurpatorului Toranaga; ruşinea 
femeii, Mariko, şi a singurului său fiu, amândoi pătaţi pentru 
totdeauna, fiul din pricina mamei şi ea din pricina tatălui ei, 
asasinul monstruos, Akechi Jinsai. Şi ruşinea de a şti că, din 
pricina lor, numele lui a fost întinat pe vecie. 

Câte chinuri n-am îndurat din pricina ei? 

Sufletul lui cerea uitarea. Acum, când se afla atât de 
aproape, de uşor şi onorabil. Viaţa următoare va fi mai bună; 
cum ar putea fi mai rea? 


Cu toatre astea, puse jos pumnalul şi se supuse, 
aruncându-se din nou în genunea vieţii. Seniorul său îi poruncise 
ultima suferinţa şi hotarâse să amâne încercarea lui de a-şi afla 
liniştea. Ce altă menire arc un samurai decât să se supună? 

Sări în picioare, se aruncă în şa, îşi înfipse călcâiele în burta 
calului şi porni în goană împreună cu celălalt bărbat. Alţi ronin; 
călări ieşiră în galop din întunericul nopţii să le acopere 
retragerea şi să respingă avangarda samurailor în gri. Apoi 
dispărură şi ei, urmăriţi de câţiva samurai călări. 

Întreaga navă izbucni în râs. 

De bucurie Toranaga izbea parapetul cu pumnul, Yabu şi 
samuraii urlau. Chiar şi Mariko râdea. 

— Un bărbat a scăpat, dar cum rămâne cu toţi morţii? 
strigă Blackthorne furios. Priviţi pe țărm, acolo trebuie să fie trei, 
patru sute de cadavre. Priviţi-le, pentru Dumnezeu! 

Dar strigătele lui fură acoperite de hohotele de râs. 

Apoi straja din provă dădu alarma. Şi râsul se stinse. 


CAPITOLUL 26 


Toranaga spuse liniştit: 

— Putem să străbatem printre ele, căpitane? 

Privea bărcile pescăreşti grupate la cinci sute de iarzi în 
faţă şi culoarul ademenitor lăsat între ele. 

— Nu, Alteță. 

— N-avem de ales, spuse Yabu. Nu e nimic altceva de făcut. 

Se uită înapoi către mulţimea de samurai în gri care 
aşteptau pe țărm şi pe debarcader, vorbele lor de batjocură 
ajungând slab până la ei, purtate de vânt. 

Toranaga şi Yabu se aflau acum pe teugă. Toba fusese 
redusă la tăcere şi galera se legăna pe o mare calmă. Toţi de la 
bord aşteptau să afle ce avea să se hotărască. Ştiau că fuseseră 
prinşi în cursă, că îi pândea năpasta - pe țărm, în larg, şi chiar 
acolo unde se aflau. Plasa avea să se strângă din ce în ce şi 
aveau să fie prinşi. Dacă era nevoie, Ishido putea aştepta zile în 
şir. 

Yabu fierbea. Dacă porneam spre ieşirea din radă îndată 
ce-am pus piciorul pe punte, în loc să pierdem un timp preţios 


cu Buntaro, acum ne-am fi aflat în siguranţă în larg, îşi spuse. 
Toranaga nu mai e în toate minţile. Ishido o să creadă că l-am 
trădat. Nu pot face nimic, afară doar dacă ne croim drum 
luptând, dar chiar şi atunci sunt obligat să lupt pentru Toranaga 
împotriva lui Ishido. Nu pot face nimic. Doar să-i dau lui Ishido 
capul lui Toranaga. Neh? Asta te-ar face regent şi ţi-ar aduce 
Kwanto, neh? Şi apoi, cu şase luni la îndemână şi cu samuraii 
înarmaţi cu muschete, de ce nu chiar Preşedintele Consiliului 
Regenţilor? Sau de ce nu mai mult! Elimină-l pe Ishido şi ajungi 
General Suprem al Moştenitorului, Protector al Imperiului şi 
guvernator al castelului Osaka, generalul care stăpâneşte toată 
bogăţia legendară din donjon, cu puteri depline asupra 
imperiului, cât timp Yaemon e minor şi după aceea, al doilea la 
putere după Yaemon. De ce nu? 

Sau chiar cea mai mare pradă dintre toate. Shogun. 
Înlătură-l pe Yaemon, apoi ai să fi shogun. 

Totul cu ajutorul unui singur cap şi al unor zei binevoitori. 
Yabu simţea cum i se înmoaie genunchii pe măsură ce 
gândurile i se avântau mai departe. Atât de uşor de făcut, gândi, 

dar n-ai cum să-i iei capul şi să scapi - încă. 

— Ordonă să se treacă la posturile de luptă, comandă în 
cele din urmă Toranaga. 

În timp ce Yabu dădu ordinele şi samuraii începură să se 
pregătească, Toranaga îşi îndreptă atenţia către barbar, care se 
afla încă lângă teugă, unde se oprise când fusese dată alarma, 
rezemându-se de arborele trinchet. 

Aş vrea să-l pot înţelege, gândi. Acum atât de curajos şi-n 
clipa următoare atât de slab. Acum nespus de preţios, şi peste o 
clipă atât de nefolositor. Acum gata să ucidă şi-n clipa 
următoare laş. Acum supus şi peste o clipa primejdios. E bărbat 
şi femeie, Yang şi Yin. E un amestec de purtări de nebănuit, care 
se bat cap în cap. 

Toranaga îl urmărise atent în timpul fugii din castel, în 
timpul ambuscadei şi după aceea. Auzise de la Mariko, de la 
căpitan şi de la ceilalţi ce se întâmplase în timpul luptei pe navă. 
Cu câteva clipe mai înainte, fusese martorul uluitoarei mânii şi 
apoi, când i se poruncise lui Buntaro să plece, îi auzise strigătul 
şi, privindu-l printre gene, îi văzuse faţa strâmbându-se urât, iar 
după aceea, când ar fi trebuit să râdă, pe chipul lui nu fusese 
decât mânie. 


De ce să nu râzi când ţi-ai întrecut duşmanul în şiretenie? 
De ce să nu râzi, ca să te cureţi de tristeţe, când karma 
întrerupe moartea frumoasă a unui adevărat samurai, când 
karma pricinuieşte moartea fără rost a unei fete frumoase? Nu 
doar prin râs ajungem una cu zeii şi putem îndura astfel viaţa şi 
trece peste toată grozăvia, irosirea şi suferinţa ei, aici, pe 
pământ? Ca în noaptea asta, când i-am privit pe toţi acei bărbaţi 
bravi care şi-au împlinit destinul aici, pe țărm, în noaptea 
blândă, o karrna orânduită lor cu o mie de vieţi în urmă sau 
poate chiar numai cu o singură viaţă. 

Nu doar prin râs putem să rămânem oameni? 

De ce pilotul nu-şi dă seama că şi el e condus de karrna, 
aşa cum sunt şi eu, cum suntem toţi, aşa cum a fost şi acel lisus 
Cristos, pentru că adevărul e că numai karma lui l-a făcut să 
moară dezonorat, ca un criminal de rând printre alţi criminali, pe 
dealul despre care vorbesc preoţii barbari. 

Totul e karma. 

Ce barbarie să baţi în cuie un om pe o bucată de lemn şi să 
aştepţi să moară. Sunt mai răi decât chinezii, cărora le place să 
supună omul la cazne. 

— Întreabă-l, Yabu-san! spuse Toranaga. 

— Alteță? 

— Întreabă-l pe pilot ce e de făcut. Asta nu e o luptă pe 
mare? N-ai spus că e un geniu pe mare? Bun, să vedem dacă ai 
dreptate. Lasă-l s-o dovedească. 

Buzele lui Yabu se strânseră într-o linie crudă. Toranaga îi 
simţi teama şi asta-l încântă. 

— Mariko-san, se răsti Yabu, întreabă-l pe pilot cum să 
ieşim, cum să răzbatem printre bărcile alea. 

Supusă, Mariko se depărtă de parapet, încă sprijinită de 
fată. 

— Nu mai e nevoie, acum totu-i în ordine, Fujiko-san, îi 
spuse. Mulţumesc. 

Fujiko o lăsă să plece şi-l privi dezgustată pe Blackthorne. 

Răspunsul lui fu scurt. 

— El zice "cu tunurile", Yabu-san, spuse Mariko. 

— Spune-i că e nevoie de ceva mai bun decât asta, dacă 
vrea să-şi păstreze capul pe umeri! 

— Trebuie să avem răbdare cu el, Yabu-san, îl întrerupse 
Toranaga. Mariko-san, spune-i politicos: "Din păcate, n-avem 


nici un tun. Mai e vreo altă cale de ieşire? Pe uscate cu 
neputinţă." Îmi tălmăceşti întocmai ce răspunde. Întocmai. 

Mariko făcu ce i se ceruse. 

— Imi pare rău, stăpâne, dar el spune, nu. Chiar aşa: "Nu". 
Fără politeţe. 

Toranaga îşi dădu eşarfa la o parte şi se scărpină sub 
armură. 

— Ei bine, spuse el bine dispus, dacă Anjin-san zice tunuri - 
şi el e cel care se pricepe -, atunci tunuri să fie. Căpitane, mergi 
acolo! Degetu-i butucănos şi aspru ţâşni spre fregata 
portugheză. Pregăteşte-ţi oamenii, Yabu-san. Dacă barbarii din 
sud n-o să-mi împrumute tunurile lor, atunci va trebui să le iei 
dumneata. Vrei, nu? 

— Cu foarte mare plăcere, spuse Yabu moale. 

— Ai avut dreptate, e un geniu. 

— Dar domnia-ta ai găsit ieşirea, Toranaga-san. 

— E uşor de găsit calea când sunt date răspunsurile, neh? 
Care e răspunsul pentru castelul Osaka, Aliatule? 

— Nu e nici unul. Aici Taiko a fost desăvârşit. 

— Da. Care e răspunsul pentru trădare? 

— Desigur, moartea dezonorantă. Dar nu înţeleg de ce 
trebuie să mă întrebi pe mine asta. 

— Un gând trecător, Aliatule. Toranaga aruncă o privire 
spre Blackthorne. Da, e un om deştept. Am mare nevoie de 
oameni deştepţi. Mariko-san, au să-mi dea barbarii tunurile lor? 

— Bineînţeles. De ce nu? 

Nu-i trecuse nici o clipă prin minte că ar fi putut fi altfel. Era 
încă foarte îngrijorată în privinţa lui Buntaro. Ar fi fost mult mai 
bine să-l fi lăsat să moară acolo. De ce să-i pună în primejdie 
onoarea? Se întrebă de ce Toranaga îi poruncise în ultima clipă 
lui Buntaro să plece pe uscat. Putea tot atât de bine să-i fi 
poruncit să înoate până la galeră. Ar fi fost mult mai în siguranţă 
şi era destul timp. Ar fi putut chiar să-i poruncească chiar de la 
început, când Buntaro ajunsese la capătul debarcaderului. De ce 
a aşteptat? În adâncul inimii ceva îi şoptea că stăpânul lor 
trebuie să fi avut un motiv foarte temeinic ca să aştepte atât şi 
să dea o astfel de poruncă. 

— Şi dacă n-o fac? Eşti prgătită să ucizi creştini, 
Mariko-san? întrebă Toranaga. Nu e asta cea mai de neînțeles 
lege a lor? Să nu ucizi? 


— Da, este. Dar pentru domnia-voastră, stăpâne mă voi 
duce bucuroasă în iad, împreună cu soţul şi fiul meu. 

— Da. Eşti un adevărat samurai, şi n-am să uit c-ai ridicat 
sabia să mă aperi. 

— Vă rog, nu-mi mulţumiţi. Dacă am fost de folos, cât de 
puţin, a fost datoria mea. Dacă trebuie cineva ţinut minte, vă 
rog, să fie soţul sau fiul meu. Ei sunt cu mult mai de preţ pentru 
înălţimea voastră. 

— În clipa de faţă, tu preţuieşti mai mult pentru mine. Ai 
putea preţui chiar mai mult. 

— Spuneţi-mi cum, Alteță. Şi-o voi face. 

— Leapădă-te de zeul străin. 

— Alteță? Chipul ei îngheţă. 

— Leapădă-te de Dumnezeul tău. Ai cam prea multe 
credinţe. 

— Vreţi să spuneţi să ajung o apostată, Alteță? Să renunţ la 
creştinism? 

— Da, dacă nu poţi să-l pui pe acest Dumnezeu acolo unde 
îi e locul, la capătul listei îndatoririlor tale, nu în frunte. 

— Vă rog, iertaţi-mă, alteţă, spuse ca cu voce tremurată, 
dar religia mea nu s-a amestecat niciodată în credinţa fată de 
domnia-voastră. Intotdeauna am ţinut religia doar pentru 
sufletul meu. Cu ce v-am greşit, stăpâne? 

— N-ai greşit, dar ai s-o faci. 

— Spuneţi-mi ce trebuie să fac ca să vă fiu pe plac? 

— Creştinii s-ar putea să ajungă duşmanii mei, neh? 

— Duşmanii voştri sunt şi ai mei, stăpâne. 

— Preoţii sunt acum împotriva mea. Ei pot să poruncească 
tuturor creştinilor să lupte contra mea. 

— Nu pot, Alteță. Ei sunt oamenii păcii. 

— Şi dacă vor rămâne şi pe mai departe împotriva mea? 
Dacă creştinii luptă contra mea? 

— Nu va trebui niciodată să vă fie teamă de credinţa mea. 
Niciodată. 

— S-ar putea ca acest Anjin-san să spună adevărul şi preoţii 
tăi să aibă limbi mincinoase. 

— Sunt preoţi buni şi preoţi răi, Alteță. Dar domnia-voastră 
sunteţi seniorul meu. 

— Foarte bine, Mariko-san, spuse Toranaga. Fie şi aşa. i se 
porunceşte să te împrieteneşti cu acest barbar, să afli tot ce 


ştie, să mă înştiinţezi tot ce spune, să înveţi să gândeşti ca el, 
să nu te “spovedeşti" cu nimic despre ce faci, să priveşti toţi 
preoţii cu neîncredere, să-mi spui tot ce te întreabă sau ce-ţi 
spun preoţii. Dumnezeul tău trebuie să-şi afle locul pe undeva 
printre toate astea, în altă parte sau nicăieri. 

Mariko îşi îndepărtă un fir de păr de pe frunte. 

— Pot să fac toate astea, Alteță, şi totuşi să rămân creştină. 
Jur. 

— Bine. Jură pe acest zeu creştin. 

— Jur în faţa lui Dumnezeu. 

— Bine. Toranaga se întoarse şi strigă: Fujiko-san! 

— Da, Alteță! 

— Ţi-ai adus slujnice cu tine? 

— Da, Alteță. Două. 

— Dă-i una lui Mariko-san. Trimite-o pe cealaltă să aducă 
ceai. 

— E şi sake, dacă doriţi. 

— Ceai. Yabu-san, ce vrei, ceai sau saké? 

— Ceai, te rog. 

— Adu sake pentru Anjin-san. 

Lumina căzu pe micul crucifix de aur ce atârna de gâtul lui 
Mariko. Ea-l văzu pe Toranaga zăbovind cu privirea asupra lui. 

— Vreţi... vreţi să nu-l mai port, Alteță? Să-l arunc? 

— Nu, spuse el. Poartă-l în amintirea jurământului tău. 

Toţi urmăreau fregata. Toranaga simţi pe cineva privindu-l 
şi se uită în jur. Văzu faţa dură, ochii albaştri, reci, şi simţi ura - 
nu, nu ură, neîncredere. Cum îndrăzneşte barbarul să se 
îndoiască de mine? gândi. 

— Întreabă-l pe Anjin-san de ce n-a spus de-a dreptul că 
sunt destule tunuri pe nava barbară? Să le luăm ca să ne scoată 
din capcană. 

Mariko tălmăci. Blackthorne răspunse. 

— Spune... Mariko şovăi, apoi continuă dintr-o suflare. Vă 
rog, iertaţi-mă, a zis: "E bine pentru el să-şi folosească propriul 
cap." 

Toranaga râse. 

— Mulţumeşte-i pentru al lui. A fost de mare folos. 
Nădăjduiesc să-i rămână pe umeri. Spune-i că acum suntem 
egali. 

— El zice: "Nu, nu suntem egali, Toranaga-sama. Dar dă-mi 


corabia şi un echipaj şi curăț mările de toţi duşmanii." 

— Mariko-san, crezi că s-a gândit şi la mine, pe lângă 
ceilalţi, spaniolii şi barbarii din sud? 

Întrebarea fu pusă senin. 

Briza-i aduse şuviţe de păr în ochi. Ea le-ndepărtă obosită. 

— Nu ştiu, îmi pare rău. Poate că da, poate că nu. Doriţi să-l 
întreb? Îmi pare rău, dar el are... e foarte ciudat. Mi-e teamă că 
nu-l înţeleg. Cu nici un chip. 

— Avem destulă vreme. Da. Cu timpul o să ni se dezvăluie 
singur. 


KKK 


Blackthorne văzuse fregata eliberându-şi în tăcere 
parâmele în clipa când escorta uniformelor gri se îndepărtase şi 
o urmărise cum îşi lansase barcazul, care o remorcase iute din 
locul ei de lângă chei, departe în mijlocul curentului. Acum se 
găsea la câteva cabluri de țărm, la apă adâncă, în siguranţă, o 
ancoră uşoară la provă menţinând-o cu bordul spre țărm. Era 
manevra obişnuită a tuturor navelor europene în porturi străine 
sau ostile, când ameninţă un pericol de la țărm. El mai ştia că, 
deşi nu era - şi nu fususese - nici o mişcare deosebită pe punte, 
până acum toate tunurile erau deja amorsate, muschetele 
împărţite, gloanţele, mitraliile şi obuzele pregătite din belşug, 
săbiile de abordaj aşteptând în rastel şi oamenii înarmaţi în 
gabie. Priviri cercetătoare scrutează în toate părţile. Trebuie că 
stăteau cu ochii pe galeră din clipa când schimbase de drum. 
Cele două tunuri din pupă, de treizeci de livre, erau deja aţintite 
asupra lor. Tunarii portughezi erau cei mai buni din lume, după 
cei englezi. 

Şi desigur c-au aflat despre Toranaga, îşi spuse cu mare 
amărăciune, pentru că sunt deştepţi şi trebuie să-şi fi întrebat 
hamalii sau pe samuraii în gri ce se întâmplase. Sau până acum, 
afurisiţii de iezuiţi, care ştiu totul, or fi şi trimis vorbă despre 
fuga lui Toranaga şi despre mine. 

Simţea cum i se zbârleşte părul pe el. Oricare dintre 
tunurile alea ne poate face zob. Da, dar suntem în siguranţă, 
pentru că e Toranaga la bord. Mulţumesc cerului pentru 
Toranaga. 

Mariko spunea: 


— Stăpânul meu întreabă care este obiceiul vostru când 
vreţi să trimiteţi mesaje unei nave de război? 

— Dacă aţi avea tunuri, aţi trage o salvă de salut. Sau 
puteţi semnaliza cu fanioane, cerând îngăduinţa să vă apropiaţi 
la travers. 

— Stăpânul meu spune: şi dacă nu ai steaguri? 

Deşi se aflau încă în afara bătăii tunurilor, Blackthorne 
aproape că vedea una din ţevi coborând, cu toate că sabordurile 
tunurilor erau încă închise. Nava avea câte opt tunuri pe puntea 
principală, în fiecare bord, două la pupă şi doua la provă. Fără 
îndoială, cu un echipaj ca lumea Erasmus ar putea să pună 
mâna pe ea, îşi spuse. Mi-ar plăcea s-o abordez. Trezeşte-te, nu 
mai visa cu ochii deschişi, nu suntem la bordul lui Erasmus, ci pe 
galera asta borţoasă şi nava portugheză e singura speranţă pe 
care o avem. Cu tunurile ei suntem în siguranţă. Mulţumeşte 
cerului pentru Toranaga. 

— Spune-i căpitanului să desfăşoare steagul lui Toranaga în 
vârful catargului. Asta o să fie destul, senhora. O să fie o 
semnalizare oficială şi asta o să le spună cine e la bord, dar 
pariez că ei ştiu deja. 

Pe galeră toţi păreau mai încrezători acum. Blackthorne 
observă schimbarea. Chiar şi el se simţea mai bine cu steagul 
pe catarg. 

— Stăpânul meu spune, cum să le zicem că vrem să ne 
apropiem? 

— Spune-i că fără fanioane de semnalizare are două căi: 
aşteaptă în afara bătăii tunurilor şi le trimite o solie cu barca, 
sau mergem direct până la o distanţă de unde putem fi auziţi. 

— Stăpânul meu spune, pe care dintre ele ne sfătuieşti s-o 
alegem? 

— Mergeţi direct la ea. N-avem de ce ne teme. Seniorul 
Toranaga e la bord. El e cel mai important daimyo din împărăție. 
Bineînţeles că fregata o să ne-ajute şi... o lisuse, Dumnezeule! 

— Senhor? 

Dar el nu răspunse, aşa că ea tălmăci iute cele spuse şi 
ascultă următoarea întrebare a lui Toranaga. 

— Stăpânul meu întreabă, fregata va face ce? Te rog, 
explică-i gândul dumitale şi pricina pentru care te-ai oprit. 

— Mi-am dat seama dintr-o dată că el este acum în război 
cu Ishido. Nu-i aşa? Deci s-ar putea ca fregata să nu se 


grăbească să-l ajute. 

— Bineînţeles c-au să-l ajute. 

— Nu. Cine aduce portughezilor mai multe câştiguri; 
seniorul Toranaga sau Ishido? Dacă ei cred că Ishido, ne-a luat 
dracu'! 

— E cu neputinţă ca portughezii să tragă asupra vreunei 
nave japoneze, spuse imediat Mariko. 

— Crede-mă senhora, au s-o facă. Şi-am să pariez că 
fregata aceea n-o să ne lase în traversul ei. Eu n-aş face-o, 
dac-aş fi pilotul ei. lisuse Cristoase! Blackthorne rămase cu ochii 
aţintiţi spre țărm. 

Samuraii în gri părăsiseră debarcaderul şi acum se răsfirau 
de-a lungul țărmului. Acolo nu e nici o şansă, gândi. Bărcile de 
pescuit stăteau încă amenințătoare, închizând ieşirea din port. 
Nici acolo nu e vreo şansă. 

— Spune-i lui Toranaga că mai e doar o singură cale de-a 
ieşi din port. Să nădăjduim într-o furtună. Noi poate izbutim să 
trecem prin ea, dar bărcile pescăreşti nu. Atunci ne-am putea 
strecura din încercuire. 

Toranaga îl întrebă pe căpitan, care vorbi îndelung, apoi 
Mariko îi spuse lui Blackthorne: 

— Stăpânul meu întreabă, crezi c-o să fie furtună? 

— Nasul meu îmi spune că da. Dar nu înainte de câteva 
zile. Două sau trei. Putem aştepta atât de mult? 

— Nasul dumitale îţi spune? E un miros anume pentru 
furtună? 

— Nu, senhora. Aşa se zice. 

Toranaga căzu pe gânduri. Apoi dădu un ordin. 

— Mergem până acolo unde putem fi auziţi, Anjin-san. 

— Atunci spune-i să meargă direct la pupa ei. Aşa suntem 
cea mai mică ţintă pentru ei. Spune-i că sunt vicleni - îi ştiu cât 
sunt de vicleni când le sunt amenințate interesele. Sunt mai răi 
decât olandezii! Dacă nava aceea îl ajută pe Toranaga să scape, 
Ishido are să se dezlănţuie împotriva portughezilor şi ei n-or să 
rişte aşa ceva. 

— Stăpânul meu spune, în curând o să avem răspunsul. 

— Suntem fără apărare, senhora. Impotriva acelor tunuri 
n-avem nici o şansă. Dacă nava ne e potrivnică - chiar e doar 
neutră -, suntem ca şi scufundaţi. 

— Stăpânul meu spune că da, dar va fi datoria dumitale să-i 


convingi să fie binevoitori. 

— Cum pot eu să fac asta? Eu sunt duşmanul lor. 

— Stâpânul meu spune, în timp de război, ca şi în timp de 
pace, un adevărat duşman poate să-ţi fie mai folositor decât un 
adevărat aliat. El zice că dumneata le cunoşti minţile; ai să te 
gândeşti la o cale de a-i convinge. 

— Singura cale sigură este prin forţă. 

— Bine. Sunt de acord, zice stăpânul meu. Te rog, spune-mi 
cum ai atacă nava aceea? 

— Ce? 

— El zice, bine, sunt de acord. Cum ai lua-o cu asalt, cum ai 
cuceri-o? Am nevoie de tunurile lor. Îmi pare rău, nu e limpede, 
Anjin-san? 


KKK 


— Şi eu vă zic din nou, o s-o rad de pe faţa apei, declară 
Ferriera, Căpitanul General. 

— Nu, răspunse dell'Aqua, urmărind galera de pe dunetă. 

— Tunar, e în bătaia tunurilor? 

— Nu, don Ferriera, răspunse tunarul şef. Nu încă. 

— Pentru ce altceva vine spre noi, dacă nu cu gânduri rele, 
Eminenţă? De ce n-a fugit, pur şi simplu? Drumul e liber. 

Fregata era mult prea departe de ieşirea din port ca cineva 
de la bord să vadă bărcile pescăreşti îngrămădindu-se pentru 
ambuscadă. 

— Nu riscăm nimic, Eminenţă, şi avem totul de câştigat, 
spuse Ferriera. Ne prefacem că n-am ştiut că Toranaga e la 
bord. Am crezut că bandiții - bandiții conduşi de piratul eretic - 
aveau de gând să ne atace. Nu vă faceţi griji, va fi uşor să-i 
provocăm, odată intraţi în bătaia tunurilor. 

— Nu, porunci dell'Aqua. 

Părintele Alvito se întoarse de la parapet. 

— Galera arborează steagul lui Toranaga, Căpitane 
General. 

— Pavilioane false! adăugă Ferriera batjocoritor. E cel mai 
vechi şiretlic marinăresc din lume. Pe Toranaga nu l-am văzut. 
Poate că nici nu e pe navă. 

— Nu. 

— Pe moartea Mântuitorului, războiul ar fi o catastrofă! O 


să păgubească tare, dacă nu chiar o să ruineze călătoria din 
anul ăsta a Corabiei Negre. Asta nu mi-o pot îngădui! N-am să 
las ceva s-o împiedice! 

— Finanţele noastre sunt într-o situaţie mai proastă decât 
ale dumitale, Căpitane General, se răsti dell'Aqua. Dacă nu 
facem negoţ în acest an, Biserica sărăceşte de tot, e limpede? 
Goa sau Lisabona nu ne dau nici un ban de trei ani şi pierderea 
din negoţul de anul trecut... Doamne, dă-mi răbdare! Eu ştiu mai 
bine decât dumneata ce e-n joc. Răspunsul este nu! 

Rodrigues stătea chinuit de dureri în scaunul său de pe 
punte, piciorul prins în atele odihnindu-i-se pe un taburet legat 
bine lângă habitaclu. 

— Căpitanul General are dreptate, Eminenţă. De ce altceva 
să vină spre noi decât ca să încerce ceva? De ce n-a fugit, nu? 
Pentru noi e un prilej dat naibii, Eminenţă. 

— Da, şi este o hotărâre militară, spuse Ferriera. 

Alvito se întoarse spre el tăios. 

— Nu, Eminenţa Sa hotărăşte aici, Căpitane General. 
Trebuie să-l ajutăm pe Toranaga. 

Rodrigues spuse: 

— Dumneata mi-ai zis de zeci de ori că războiul, odată 
pornit, o să tină la nesfârşit. Războiul a început, nu-i aşa? Asta o 
să aducă pagube negoţului. Dacă Toranaga moare, războiul se 
termină şi toate treburile noastre sunt în siguranţă. Eu zic să 
trimitem corabia la dracu'. 

— Scăpăm chiar şi de eretic, adăugă Ferriera, uitându-se la 
Rodrigues. Împiedicaţi izbucnirea unui război, într-u slava lui 
Dumnezeu, şi încă un eretic se duce în infern. 

— Ar fi un amestec neîngăduit în politica lor, răspunse 
dell'Aqua ocolind adevăratul motiv. 

— Noi ne amestecăm tot timpul. Ordinul lui lisus e renumit 
pentru asta. Nu suntem nişte simpli ţărani grei de cap. 

— Nu vreu să spun că sunteţi. Dar, atâta vreme cât eu sunt 
la bord, nu scufundaţi nava aceea. 

— Atunci, fiţi amabil şi mergeţi la țărm. 

— Cu cât mai curând e mort Marele Ucigaş, cu atât mai 
bine, Eminenţă, sugeră Rodrigues. El sau Ishido, care-i 
diferenţa? Amândoi sunt păgâni şi nu poţi avea încredere în nici 
unul. Căpitanul General are dreptate, n-o să mai avem niciodată 
un prilej ca ăsta. şi cum rămâne cu Corabia Neagră? 


Rodrigues era pilot cu cincisprezece procente din tot 
profitul. Adevăratul pilot al Corabiei Negre murise de vărsat 
negru în Macao, în urmă cu trei luni, iar Rodrigues fusese luat de 
pe propria sa navă, Santa Teresa, şi i se dăduse noul post, spre 
necontenita lui bucurie. Vărsatul era motivul oficial, îşi aminti 
Rodrigues mqhorât, deşi mulţi au spus că celălalt pilot a fost 
înjunghiat pe la spate de un ronin într-o încăierare de bordel. 
Dumnezeule, asta-i marea mea şansă. Nimic n-o să-mi stea în 
cale! 

— Voi lua asupra mea întreaga răspundere, spunea 
Ferriera. E o hotărâre militară. Suntem amestecați într-un război 
al băştinaşilor. Nava mea c în primejdie. Se întoarse iar spre 
tunarul şef. 

— Sunt în bătaia tunurilor? 

— Don Ferriera, asta depinde de ce doriţi. Tunarul şef suflă 
în iasca de la capătul vergelei, făcând-o să scoată scântei. Acum 
aş putea să-i iau prova, sau pupa, sau s-o lovesc la mijloc, unde 
doriţi. Dar, dacă vreţi să fie omorât un om, unul anume, atunci, 
peste o clipă sau două vor fi la distanţa potrivită. 

— Il vreau pe Toranaga mort. Şi pe eretic. 

— Vreţi să spuneţi că pe englez, pe pilot? 

— Da. 

— Cineva va trebui să mi-l arate pe jappo. Pe pilot am să-l 
recunosc fără îndoială. 

Rodrigues spuse: 

— Dacă pilotul trebuie să moară ca să fie ucis Toranaga şi 
să fie oprit războiul, atunci sunt pentru, Căpitane General. Altfel 
ar trebui cruțat. 

— E un eretic, un duşman al ţării noastre, un blestem, şi 
deja ne-a adus pe cap mai multe belele decât un cuib de vipere. 
— Eu am mai spus deja că, în primul şi-n ultimul rând, 

englezul e pilot, şi unul dintre cei mai buni din lume. 

— Piloții ar trebui să aibă anume privilegii? Chiar şi ereticii? 

— Da, pentru Dumnezeu. Ar trebui să-l folosim, aşa cum ei 
ne folosesc pe noi. Am pierde al naibii dacă am omori un om cu 
o asemenea experienţă. Fără piloţi nu există nici un afurisit de 
imperiu, nici negoţ, nimic! Fără mine, pe bunul Dumnezeu, că 
nu există nici o Corabie Neagră, nici un profit, nici un drum spre 
casă, aşa că părerea mea e a naibii de importantă. 

Se auzi un strigăt în vârful catargului. 


— Atenţie, duneta, galera schimbă de drum! 

Galera se îndreptase direct către ei, dar acum virase câteva 
carturi spre babord, către port. 

Indată Rodrigues strigă: 

— La posturile de luptă! Cartul tribord, toate pânzele sus! 
Vira ancora! 

Pe loc oamenii ţâşniră, dându-i ascultare. 

— Ce nu-i în ordine, Rodrigues? 

— Nu ştiu, Căpitane General, dar trebuie să ieşim în larg. 
Târfa aia borţoasă iese contra vântului. 

— Ce contează? Putem să-i scufundăm oricând, spuse 
Ferriera. Mai avem încă provizii de adus la bord şi sfinţii părinţi 
trebuie să se întoarcă la Osaka. 

— Da. Dar nici un duşman n-o să meargă sub vântul navei 
mele. Târfa aia nu depinde de vânt, poate să meargă împotriva 
lui. Ar putea să ne înconjoare, să ne lovească din pupă, unde nu 
avem decât un tun şi să vină la abordaj! 

Ferriera râse dispreţuitor. 

— Avem douăzeci de tunuri la bord! Ei n-au niciunul! Crezi 
că împuţita aia de barcă a unor porci păgâni are să 
îndrăznească să ne atace? Ai cam puţină minte în cap! 

— Da, Căpitane General, de-asta însă îl mai am. Santa 
Teresa iese în larg! 

Velele pocneau desfăşurându-se umflate de vânt, vergile 
scârţâiau. Ambele carturi erau pe punte, la posturile de luptă. 
Fregata începu să-şi croiască drum, dar înainta anevoie. 

— Mişcă-ţe, căţea, o îndemnă Rodrigues. 

— Suntem gata, don Eerriera, spuse tunarul şef. O am în 
cătare. Nu pot s-o ţin multă vreme. Care e Toranaga? 
Arătaţi-mi-l! 

Nu era nici o făclie pe bordul galerei, singura lumină venea 
de la lună. Galera se sfla încă în pupă, la o sută de iarzi, dar se 
întoarse spre port şi se îndreptă spre celălalt țărm, ramele 
afundându-se şi ridicându-se la unison. 

— Ala e pilotul? Bărbatul înalt de pe dunetă? 

— Da, spuse Rodrigues. 

— Manuel şi Perdito! Luaţi-l la ochi, pe el şi duneta! Tunul 
cel mai apropiat făcu o uşoară manevră de ochire. Care e 
Toranaga? lute! Timonieri, două carturi la tribord! 

— Două carturi la tribord, tunarule! 


Cu gândul la bancurile de nisip şi apa puţin adâncă din jur, 
Rodrigues urmărea sarturile, gata în orice clipă să preia 
comanda de la tunarul şef care, prin tradiţie, dădea comenzi de 
cârmă în timpul tragerilor. 

— Pregătiţi sabordurile punţii principale! strigă tunarul. 
După ce-am tras, o vom lăsa să cadă sub vânt. Coborâţi 
sabordurile, pregătiţi bordul pentru o salvă laterală! 

Echipele de tunari dădură ascultare, cu ochii aţintiţi către 
ofiţerii de dunetă. Şi către preoţi. 

— Pentru Dumnezeu, don Ferriera, care e Toranaga? 

— Care e, părinte? 

Ferriera nu-l văzuse niciodată până acum. 

Rodrigues îl recunoscuse desluşit pe Toranaga pe teugă, 
înconjurat de samurai, dar nu voia să fie el cel care să-l arate. 
Lasă-i pe preoţi s-o facă, gândi. Dă-i drumul, părinte, fă pe luda! 
N-aş da o para găurită pe prăsila asta de târfă păgână, dar de ce 
să facem noi întotdeauna toate treburile murdare. 

Amândoi preoţii tăceau. 

— lute, care-i Toranaga? întrebă din nou tunarul. 

Nemulțumit, Rodrigues i-l arătă. 

— Acolo, la pupă. Cel mai scund şi mai îndesat ticălos din 
mijlocul ălorlaţi ticăloşi de păgâni. 

— Îl văd, senhor pilot. 

Tunarii făcură ultimele manevre de ochire. 

Ferriera luă vergeaua cu iască din mina ofițerului de la 
tunuri. 

— E îndreptat spre eretic? 

— Da, Căpitane General, sunteţi gata? Am să cobor mâna. 
Asta-i semnalul! 

— Bine. 

— N-ai să ucizi! Era dell'Aqua. 

Ferriera se răsuci iute spre el. 

— Sunt păgâni şi eretici! 

— Printre ei sunt creştini şi chiar dacă n-ar i... 

— Nu-l băga în seamă, tunar! mârâi Căpitanul General. 
Trage când eşti gata! 

Dell'Aqua înaintă spre gura tunului şi rămase în faţa ei. 
Silueta-i masivă domina duneta şi marinarii înarmaţi, care 
stăteau ascunşi în dosul parapetului. Tinea mâna pe cricifix. 

— Ascultă-mă - să nu ucizi! 


— Noi ucidem tot timpul, părinte, spuse Ferriera. 

— Ştiu şi mi-e ruşine de asta şi mă rog lui Dumnezeu pentru 
iertare. Până acum dell'Aqua nu mai fusese niciodată pe duneta 
unei nave de război, cu tunuri încărcate, muschete şi degete pe 
trăgaci, gata să împrăştie moarte. Atâta vreme cât mă aflu aici, 
n-are să fie nici un omor şi nu voi ierta uciderea unor 
neajutoraţi! 

— Şi dacă ei ne atacă? Dacă încearcă să pună mâna pe 
navă? 

— Am să mă rog lui Dumnezeu să ne ajute împotriva lor! 

— Ce diferenţă e între acum şi mai târziu? 

Dell'Aqua nu răspunse. Să nu ucizi, gândi, iar Toranaga a 
promis totul, Ishido nimic. 

— Ce facem, Căpitane General? Acum e momentul! strigă 
tunarul şef. Acum! 

Ferriera îşi întoarse acru spatele spre preoţi, trânti jos 
vergeaua şi se duse la balustradă. 

— Fiţi gata să respingeţi atacul, strigă. Dacă vine la 
cincizeci de iarzi nechemată, vi se ordonă tuturor s-o trimiteţi în 
iad, orice-ar spune preoţii! 

Rodrigues era la fel de furios, dar ştia că n-avea nici o 
putere, ca şi Căpitanul General, împotriva preoţilor. Să nu ucizi? 
Pe rănile Mântuitorului, cum rămâne cu voi? ar fi vrut să strige. 
Cum e cu arderile pe rug? Cu inchiziţia? Cum e cu voi, preoţii, 
care rostiţi sentinţa "vinovat", sau "vrăjitoare", sau "discipol al 
diavolului", sau "eretic"? Ţi-aminteşi cele două mii de vrăjitoare 
arse numai în Portugalia, Spania şi dominioane, în anul când 
m-am îmbarcat pentru Asia? Şi cum rămâne cu satele şi 
târgurile din Portugalia şi Spania - nu ştiu dacă a scăpat unul - 
vizitate şi cercetate de Biciurile lui Dumnezeu, aşa cum se 
numeau ei înşişi, plini de mândrie, inchizitorii cu glugă, şi 
mirosul de carne arsă rămas în urma lor? O lisuse Cristoase, 
Dumnezeul nostru, apără-ne pe noi! 

Îşi îndepărtă teama şi scârba şi se concentră asupra 
galerei. Îl putea zări acum pe Blackthorne şi gândi, ah, 
englezule, e bine că te văd acolo ţinând cârma, aşa înalt şi 
vajnic. Mi-era teamă c-ai ajuns la butuc. Mă bucur c-ai scăpat, 
dar, chiar şi aşa, e un noroc că n-ai măcar un singur tunuleţ la 
bord, pentru că atunci te-aş zbura de pa faţa apei, şi-aş da 
dracului toate vorbele preoţilor. 


O Madonna, apără-mă de preotul rău! 


KKK 


— Ahoy, Santa Teresa! 

— Ahoy, englezule! 

— Tu eşti, Rodrigues? 

— Aye! 

— Pe piciorul tău? 

— Pe mă-ta! 

Rodrigues fu grozav de încântat de râsul zeflemitor ce 
străbătu marea dintre ei. 

De o jumătate de oră cele două nave manevraseră întruna, 
urmărindu-se, navigând în volte, venind sub vânt, galera 
încercând să împingă fregata către țărm, să-i taie vântul, iar 
fregata să câştige spaţiu ca să poată ieşi din port la nevoie. Dar 
nici una din ele nu izbutise să câstige ceva din asta, dar în 
timpul acesta, cei de pe fregată văzuseră pentru prima oară 
bărcile îngrămădite în gura portului şi înţeleseseră rostul lor. 

— De asta vine la noi! Să-l apărăm! 

— E un motiv în plus pentru noi ca să-l scufundăm, acum e 
prins în Cursă. Ishido o să ne fie recunoscător pe veci, spusese 
Ferriera. 

Dell'Aqua rămăsese neînduplecat. 

— Toranaga e mult prea important. Ţin neapărat ca mai 
întâi să vorbim cu Toranaga. Ai tot timpul să-l scufunzi. N-are 
tunuri. Până şi eu ştiu că numai cu tunuri poţi înfrunta tunurile. 

Aşa că Rodrigues lăsase să se statornicească un fel de 
armistițiu, ca să le dea o clipă de răgaz. Ambele nave se aflau în 
mijlocul portului, în siguranţă faţă de bărcile de pescuit şi una 
faţă de cealaltă, fregata cu pânzele fluturând în vânt, gata să se 
umfle într-o clipă, galera, cu ramele ridicate, plutind în derivă, 
destul de aproape ca cei de pe bordul ei să se poată face auziţi 
strigând. Doar câind văzuse galera ridicându-şi toate vâslele şi 
întorcându-şi bordul spre tunurile lui, Rodrigues întorsese în 
vânt ca s-o lase să se apropie, atât cât să se poată auzi, şi se 
pregătise pentru următoarele manevre. Slavă Domnului, 
Mântuitorului, Fecioarei şi Sfântului Isif că noi avem tunuri şi 
ticălosul ăla n-are, gândi iar Rodrigues. Englezul e prea priceput. 

Dar e bine să ai ca adversar pe unul care-şi ştie meseria, îşi 


spuse. E mult mai sigur. Atunci nici unul nu face vreo greşeală 
nesăbuită şi nimeni nu e vătămat fără rost. 

— Ingăduiţi să venim la bord? 

— Cine, englezule? 

— Seniorul Toranaga, tălmaciul şi gărzile. 

Ferriera spuse încet: 

— Nici o gardă. 

Alvito spuse: 

— Trebuie să aducă măcar câteva. E obrazul lui în joc. 

— Dar-ar ciuma-n obrazul lui. Nici o gardă. 

— Nu vreau samurai la bord, încuviinţă Rodrigues. 

— Ai fi de acord cu cinci? întrebă Alvito. Doar garda lui per- 
sonală? Tu înţelegi problema, Rodrigues. 

Rodrigues gândi un moment, apoi dădu din cap. 

— Cinci e-n ordine, Căpitane General. O să-ţi alcătuim şi 
dumitale o "gardă personală" din cinci oameni, cu câte o 
pereche de pistoale fiecare. Părinte, fixaţi acum amănuntele. 
Mai bine s-aranjeze părintele detaliile, Căpitane General, ştie 
cum. Haide, părinte, dar să ne spuneţi ce se vorbeşte. 

Alvito se duse la parapet şi strigă: 

— Nu câştigi nimic cu minciunile tale! Pregătiţi-vă sufletele 
pentru iad, tu şi bandiții tăi. Aveţi zece minute, apoi Căpitanul 
General o să vă trimită în flăcările gheenei! 

— Navigam sub steagul seniorului Toranaga, jur! 

— Pavilion fals, piratule. 

Ferriera făcu un pas înainte. 

— De-a ce te joci părinte? 

— Te rog, ai răbdare, Căpitane General, spuse Alvito. Asta e 
o simplă formalitate! Altfel, Toranaga se va simţi jignit pentru 
totdeauna că i-am insultat steagul - ceea ce de fapt am făcut. 
Acesta e Toranaga - nu un daimyo oarecare! Poate ai face mai 
bine să-ţi aminteşti că el are mai multe trupe sub arme decât 
regele Spaniei! 

Vântul sufla în arboradă, vergile scârţâiau neliniştite. Apoi 
se aprinseră torţe pe dunetă şi-l putură vedea desluşit pe 
Toranaga. Vocea lui se auzi pe deasupra valurilor: 

— Tsukku-san! Cum îndrăzneşti să-mi ocoleşti galera! Aici 
nu sunt pirați, o să-i găseşti doar în bărcile acelea de pescuit din 
gura portului. Vreau să vin imediat la bord! 

Alvito strigă în japoneză, prefăcându-se uluit: 


— Dar, senior Toranaga, îmi pare rău, noi n-am ştiut nimic! 
Am crezut că este doar un şiretlic. Samuraii în gri au spus că 
roninii-bandiţi au luat galera cu forţa! Noi am crezut că bandiții, 
conduşi de piratul englez, navighează sub pavilion fals. Am să 
sosesc îndată. 

— Nu. Eu am să vin la bord imediat. 

— Vă rog, senior Toranaga, permiteţi-mi să vin să vă 
însoțesc. Stăpânul meu, Părintele Inspector, se află aici, la fel şi 
Căpitanul General. Ei insistă să ne reparăm greşeala. Vă rog să 
acceptaţi scuzele noastre! Alvito o schimbă apoi pe portugheză 
şi strigă tare către nostrom: Lasă la apă un barcaz. Apoi din nou 
spre Toranaga, în japoneză: Coborâm îndată o barcă, Alteță. 

Rodrigues ascultă umilinţa ce se revărsa din glasul lui Alvito 
şi gândi că era mult mai greu să tratezi cu japonezii decât cu 
chinezii. Chinezii înțelegeau arta tocmelii, a compromisului, a 
concesiei şi a răsplatei. Dar japonezii erau prea mândri şi, când 
mândria cuiva era atinsă - a oricărui japonez, nu neapărat un 
samurai - atunci moartea era un preţ mic spre a plăti insulta. 
Haide, termină odată, ar fi vrut să strige. 

— Căpitane General, plec imediat, spuse părintele Alvito. 
Eminenţă, dacă veniţi şi dumneavoastră, această cinste va 
atârna mult de partea noastră ca să-l domolim. 

— Bine. 

— Nu e periculos? întrebă Ferriera. Amândoi puteţi fi folosiţi 
ca ostatici. 

Dell'Aqua spuse: 

— In clipa în care apare vreun semn de trădare, îţi 
poruncesc, în numele Domnului, să distrugi nava aceea, cu toţi 
care se află în ea, fie că suntem şi noi sau nu la bord. 

Cobori cu paşi mari de pe dunetă pe puntea principală, pe 
lângă tunuri, cu pulpanele sutanei fluturându-i mândre. La 
capătul pasarelei se întoarse şi făcu semnul crucii. Apoi cobori 
tropăind pasarela şi urcă în barcă. 

Nostromul eliberă parâmele. Toţi marinarii erau înarmaţi cu 
pistoale şi un butoiaş cu praf de puşcă, cu fitil, se află sub 
scaunul nostromului. 

Ferriera se aplecă peste parapet şi strigă în jos, încet: 

— Eminenţă, adu-l pe eretic cu Sfinţia Ta. 

— Ce? Ce-a spus? 

Auzise foarte bine, dar pe dell'Aqua îl încânta să se amuze 


pe seama Căpitanului General, a cărui veşnică neobrăzare îl 
ofensase de moarte, pentru că, bineînţeles, el hotărâse cu mult 
înainte să-l obţină pe Blackthorne. Che stupido, îşi zise. 

— Adu-l pe eretic cu dumneata, repetă Ferriera. 

Pe dunetă, Rodrigues auzi un înfundat: "Da, Căpitane 
General" şi gândi: "Ce ticăloşie pui la cale, Ferriera?" 

Se mişcă în scaun anevoie, palid la faţă. Durerea din picior 
îl măcina şi-i trebuia multă tărie ca să se stăpânească. Oasele se 
sudau bine şi, slavă Sfintei Fecioare, rana era curată. Dar 
fractura era totuşi o fractură, chiar şi un uşor balans al corăbiei 
la ancoră îl necăjea. Luă o înghiţitură de grog din burduful vechi 
ce atârna de o scoabă bătută în habitaclu. 

Ferriera îl privea. 

— Te doare rău piciorul? 

— E-n ordine. 

Grogul amorţise durerea. 

— O să te simți destul de bine ca să ne duci până la Macao? 

— Da. Chiar şi să ne luptăm pe mare tot drumul. Şi să ne 
întoarcem la vară, dacă la asta te gândeşti. 

— Da, la asta mă gândesc, pilotule. Buzele-i erau strânse în 
acel zâmbet subţire, batjocoritor. Am nevoie de un pilot sănătos. 

— Sunt sănătos. Piciorul mi se vindecă bine. Rodrigues îşi 
alungă durerea. Englezul n-o să vină la bord de bună voie. Eu 
n-aş face-o. 

— Pe o sută de guinee că te-nşeli? 

— Asta e mai mult decât câştig eu într-un an. 

— Plătite după ce ajungem la Lisabona, din profiturile de la 
Corabia Neagră. 

— S-a făcut. Nimic n-o să-l facă să vină pe fregată de bună 
voie. Pe Dumnezeul meu, că sunt mai bogat cu o sută de 
guinee! 

— Mai sărac. Uiţi că iezuiţii îl vor aici mai mult decât mine. 

— De ce? 

Ferriera îl privi lung şi nu-i răspunse, păstrându-şi zâmbetul 
strâmb pe chip. Apoi, întinzându-i o cursă, spuse: 

— L-aş însoţi pe Toranaga afară din port, în schimbul 
ereticului. 

— Mă bucur că-ţi sunt tovarăş, şi-s de folos ţie şi Corăbiei 
Negre, spuse Rodrigues. N-aş vrea să te am duşman. 

— Sunt încântat că ne înţelegem, pilotule. În sfârşit. 


XXX 


— Am nevoie de escortă să ies din port. Am nevoie de ea 
repede, îi spuse Toranaga lui dell'Aqua prin tălmaciul Alvito. 

Mariko se afla alături, cu Yabu, şi ascultau. El stătea pe 
dunetă, dell'Aqua dedesubt, pe puntea principală, cu Alvito 
lângă el, dar chiar şi aşa ochii le erau aproape la aceeaşi 
înălţime. 

— Sau, dacă vreţi, nava voastră de război poate înlătura 
bărcile pescăreşti din calea mea. 

— lertaţi-mă, dar asta ar fi un gest duşmănos nesăbuit, pe 
care nu-l... nu l-aţi putea recomanda fregatei, senior Toranaga; 
spuse dell'Aqua, adresâdu-i-se direct, simțindu-se, ca 
întotdeauna, straniu, în faţa felulului de a traduce a lui Alvito, în 
acelaşi timp cu vorbele sale. Ar fi cu neputinţă - ar fi un act făţiş 
de război. 

— Atunci ce propuneţi? 

— Vă rog, veniţi pe fregată. Să-l întrebăm pe Căpitanul 
General. El va găsi o cale de ieşire, acum că ştim care este 
problema. El e militar, noi nu suntem. 

— Aduceţi-l aici. _ 

— Ar fi mai simplu dacă Alteța Voastră ar veni acolo. In 
afară de asta, bineînţeles, ne-aţi face o mare cinste. 

Toranaga ştia care era adevărul. Doar cu câteva clipe 
înainte privise mai multe bărci pescăreşti, încărcate cu arcași, 
părăsind ţărmul sudic şi, deşi acum se aflau în siguranţă, era 
limpede că într-o oră intrarea portului avea să geamă de 
duşmani. 

Ştia că n-avea de ales. 

— Îmi pare rău, Alteță, îi explicase mai devreme Anjin-san, 
în timpul manevrelor, nu pot să mă apropii mai mult de fregată. 
Rodrigues e prea deştept. Pot să-l împiedic să fugă, dacă vântul 
rămâne aşa, dar nu-l pot încolţi, dacă nu face vreo greşeală. 

— O să facă vreo greşeală şi vântul o să rămână aşa? îl 
întrebase, cu ajutorul lui Mariko. 

Ea răspunsese: 

— Anjin-san spune, un om înţelept nu se lasă niciodată pe 
seama vântului, doar dacă este un vânt bun şi te afli în largul 
mării. Aici suntem într-un port în care munţii fac ca vântul să 


formeze vârtejuri şi rafale. Pilotul, Rodrigues, n-o să facă nici o 
greşeală. 

Toranaga urmărise înfruntarea celor doi piloţi şi înţelesese, 
fără putinţă de tăgadă, că amândoi erau foarte pricepuţi. Şi de 
asemeni ajunsese să înţeleagă, că nici el, nici pământurile sale, 
nici Imperiul n-aveau să fie vreodată în siguranţă fără să aibă 
corăbii barbare moderne, şi prin ele să poată stăpâni mările. 
Gândul îl cutremurase. 

— Cum pot trata cu ei? Ce explicaţie ar putea găsi pentru 
un gest atât de vădit duşmănos, făcut împotriva mea? Acum e 
de datoria mea să sfârşesc cu ei pentru insulta adusă. 

Atunci Anjin-san îi explicase ce erau pavilioanele false, cum 
toate navele le foloseau ca să se apropie de duşman, sau ca să 
încerce să scape de un duşman, şi Toranaga se liniştise aflând 
că se putea găsi o cale acceptabilă care să-i salveze onoarea. 

Acum Alvito spunea: 

— Cred că ar trebui să mergeţi îndată, Alteță. 

— Foarte bine, încuviinţă Toranaga. Yabu-san, preia 
comanda galerei. Mariko-san, spune-i lui Anjin-san că trebuie să 
stea pe dunetă şi să ţină cârma, apoi tu vii cu mine. 

— Da, stăpâne. 

Toranaga înţelesese imediat, după mărimea barcazului, că 
nu putea să ia cu el decât cinci gărzi. Dar şi asta fusese 
prevăzut şi planul final era simplu: dacă nu putea să convingă 
fregata să-l ajute, atunci el şi gărzile sale aveau să-l omoare pe 
Căpitanul General, pe pilotul lor şi pe preoţi şi se vor baricada 
într-una din cabine. Totodată, galera avea să se-arunce cu prova 
asupra fregatei, aşa cum sugerase Anjin-san, şi împreună aveau 
să încerce să ia fregata cu asalt. O vor lua sau nu, dar în ambele 
cazuri era o soluţie rapidă. 

— E un plan bun, Yabu-san, spusese el. 

— Te rog, îngăduie-mi să merg în locul domniei-tale să 
negociez. 

— Ei n-ar fi de acord. 

— Foarte bine, dar, odată ce ieşim din capcana asta, alungă 
toţi barbarii din Imperiu. Dac-ai s-o faci, vei avea mai mulţi 
daimyo de câştigat decât de pierdut. 

— Am să mă gândesc la asta, spusese Toranaga, ştiind că 
era o prostie, că trebuia să-i aibă pe Onoshi şi Kiyama de parte 
sa şi, deci, şi pe ceilalţi daimyo creştini, sau avea să fie înghiţit 


de la sine. De ce-o dori Yabu să meargă pe fregată? Ce ticăloşie 
a pus la cale, dacă nu primim ajutor? 

— Alteță, spuse Alvito din partea lui dell'Aqua, pot să-l invit 
pe Anjin-san să vină cu noi? 

— De ce? 

— Mi-a trecut prim minte că i-ar face plăcere să-şi salute 
camaradul, pilotul Rodrigues. Omul are un picior rupt şi nu 
poate veni aici. Rodrigues ar fi încântat să-l revadă, să-i 
mulţumească pentru că i-a salvat viaţa, dacă n-aveţi nimic 
împotrivă. 

Toranaga nu vedea nici o pricină pentru care Anjin-san să 
nu meargă. Omul era sub protecţia lui, deci era inviolabil. 

— Dacă el vrea, foarte bine. Mariko-san, însoţeşte-l pe 
Tsukku-san. 

Mariko se înclină. Ştia că sarcina ei era să asculte, să 
raporteze şi să se asigure că tot ce se spunea e a tradus corect, 
fără lipsuri. Acum se simţea mai bine, coafura şi faţa ei erau 
iarăşi desăvârşite, avea un alt chimonou, împrumutat de la 
doamna Fujiko, şi braţul stâng îi era legat cu o eşarfă curată. 

Unul dintre ofiţeri, ucenic în ale tămăduielii, îi curăţase 
rana. Tăietura de la umăr nu-i atinsese tendoanele şi rana în 
sine era curată. O baie ar fi întremat-o, dar pe galeră nu se 
putea. 

Porni împreuna cu Alvito înapoi spre dunetă. El băgă de 
seamă pumnalul din brâul lui Blackthorne şi cât de firesc părea 
să stea pe el chimonoul pătat de sânge. Se întrebă cât de 
departe ajunsese în a-i câştiga încrederea lui Toranaga. 

— Bun găsit, căpitane-pilot Blackthorne. 

— Să putrezeşti în iad, părinte! răspunse Blackthorne 
binevoitor. 

— Poate c-o să ne întâlnim acolo, Anjin-san. Poate că da. 
Toranaga a spus că poţi să vii pe fregată. 

— E ordinul lui? 

— "Dacă doreşti", a zis. 

— Nu doresc. 

— Rodrigues ar fi încântat să-ţi mulţumească din nou şi să 
te vadă. 

— Transmite-i respectele mele şi spune-i c-o să ne vedem 
în iad. Sau aici. 

— Piciorul îl împiedică s-o facă. 


— Ce-i face piciorul? 

— Se vindecă. Datorită ajutorului tău şi voinţei Domnului, în 
câteva săptămâni, cu voia Lui, are să umble, deşi o să 
şchiopăteze de-aici înainte. 

— Spune-i că-i doresc sănătate. Ai face mai bine să pleci, 
părinte, îţi pierzi vremea. 

— Rodrigues ar vrea să te vadă. Pe masă e grog şi-un 
clapon fript, grozav, cu sos şi verdeţuri proaspete, şi pâine 
proaspătă, şi unt. Ar fi păcat, pilotule, să pierzi o mâncare ca 
asta. 

— Ce? 

— Pâine proaspătă, aurie, căpiţane-pilot, pesmeţi proaspeţi, 
unt şi o pulpă de vacă. Portocale proaspete din Goa şi chiar un 
galon de vin de Madeira, ca s-alunece mâncarea, ori rachiu, 
dacă-ţi place mai mult. E şi bere. Apoi mai e şi claponul de 
Macao, fierbinte şi gustos. Căpitanul General e un epicureu. 

— Lua-te-ar dracu', afurisitule! 

— O să mă ia când o să vrea Domnul. Eu îţi spun doar ce 
există. 

— Ce-nseamnă "epicureu", întrebă Mariko. 

— Este acela căruia îi place mâncarea şi dă mese bogate, 
senhora Maria, spuse Alvito, folosind numele ei de botez. 

Observase schimbarea bruscă de pe faţa lui Blackthorne. 
Aproape că-i vedea saliva adunându-se şi-i simţea agonia 
arzătoare a stomacului. Pe înserat, când văzuse masa aşezată în 
cabina mare, argintăria strălucitoare, faţa de masă albă şi 
scaunele, scaune adevărate, îmbrăcate în piele, şi mirosise 
pâinea, şi untul, şi carnea, se simţise el însuşi ametit de poftă, 
ori el nu era nici flămând, nici neobişnuit cu bucătăria japoneză. 

E atât de simplu să ademeneşti un om, îşi spuse. Nu-ţi 
trebuie decât să şti momeala potrivită. 

— La revedere, căpitane-pilot! 

Alvito se întoarse şi se îndreptă spre pasarelă. Blackthorne 
îl urmă. 


KKK 


— Ce nu e-n regulă, englezule? întrebă Rodrigues. 
— Unde e mâncarea? După aia putem sta de vorbă. Mai 
întâi mâncarea pe care ai promis-o. 


Blackthorne stătea tremurând pe puntea principală. 

— Te rog, urmează-mă, spuse Alvito. 

— Unde-l duci, părinte? 

— Bineînţeles, în cabina mare. Blackthorne poate mânca în 
timp ce seniorul Toranaga şi Căpitanul General discută. 

— Nu. El mănâncă în cabina mea. 

— E mai lesne, bineînţeles, să mergi acolo unde este 
mâncarea. 

— Nostrom! Îngrijeşte-te să i se aducă pilotului mâncare 
îndată, tot ce are nevoie, în cabina mea, orice de pe masă. 
Englezule, ce vrei, grog, vin sau bere? 

— Bere mai întâi, apoi grog. 

— Nostrom, ocupă-te de asta şi du-l jos. Şi, ascultă, Pesaro, 
dă-i nişte haine din cufărul meu, şi cizme, şi tot ce-i trebuie. ŞI 
rămâi cu el până te chem. 

Fără să scoată o vorbă, Blackthorne îl urmă pe Pesaro, 
nostromul, un bărbat masiv, mătăhălos, pe scara din tambuchi. 
Alvito porni înapoi către dell'Aqua şi Toranaga, care discutau, 
prin Mariko, lângă scara din tambuchi, dar Rodrigues îl opri. 

— Părinte! Numai o clipă. Ce i-ai spus? 

— Doar că ai vrea să-l vezi şi că avem mâncare la bord. 

— Dar că eu îl invit la masă? 

— Nu, Rodrigues, n-am spus asta. Dar tu n-ai vrea să-i oferi 
mâncare unui camarad pilot care e flămând? 

— Bietul nenorocit nu e flămând, e hămesit. Dacă mănâncă 
în starea asta, o să înfulece ca un lup, apoi o să verse tot atât de 
repede ca o târfă beată. Nu cred c-ar fi bine ca vreunul dintre 
noi, fie el chiar şi un eretic, să mănânce şi să verse ca un 
animal, în faţa lui Toranaga, nu-i aşa, părinte? Nu în faţa unui 
spurcat de fecior de târfă - mai ales a unuia cu gânduri tot atât 
de curate ca o târfă plină de sifilis! 

— Trebuie să-nveţi să pui frâu limbii tale spurcate, fiule, 
spuse Alvito. O să te ducă în iad. Ai face bine să spui de o mie 
de ori Ave Maria şi să nu mănânci două zile. Doar pâine şi apă. 
O penitenţă în faţa lui Dumnezeu, ca să-ţi amintească de milos- 
tenia Lui. 

— Mulţumesc, părinte, aşa o să fac. Bucuros. Şi dac-aş 
putea să îngenunchez, aş face-o şi ţi-aş săruta crucea. Da, 
părinte, acest biet păcătos îţi mulţumeşte pentru răbdarea pe 
care ţi-a dat-o Dumnezeu. Trebuie să-mi pun frâu la limbă. 


Ferriera strigă de pe scara din tambuchi. 

— Rodrigues, vii jos? 

— Am să rămân pe punte atâta vreme cât târfa aia de 
galeră e acolo, Căpitane General. Dacă ai nevoie de mine, mă 
găseşti aici. Alvito dădu să plece. Rodrigues o observă pe 
Mariko. Doar o clipă, părinte. Cine e femeia? 

— Dona Maria Toda. Unul din tălmacii lui Toranaga. 

Rodrigues fluieră uşor. 

— E bună? 

— Foarte bună. 

— O prostie s-o laşi la bord. De ce-ai spus "Toda"? E una din 
concubinele lui Hiro-matsu? 

— Nu. E soţia fiului său. 

— O prostie s-o aduci pe navă. Rodrigues făcu semn unuia 
dintre marinari. Spune tuturor că femeia vorbeşte portugheza. 

— Da, senhor. 

Omul se îndepărtă grăbit şi Rodrigues se întoarse iar spre 
părintele Alvito. 

Preotul nu era câtuşi de puţin intimidat pe mânia lui 
Rodrigues. 

— Doamna Maria vorbeşte şi latina, şi tot atât de bine. Mai 
e altceva, pilotule? 

— Nu, mulţumesc. Poate că e mai bine să-ncep să spun Ave 
Maria. 

— Da, ar trebui. 

Preotul făcu semnul crucii şi plecă. Rodrigues scuipă în gura 
de scurgere şi unul dintre timonieri tresări şi se închină. 

— Vedea-te-aş agăţat de boaşe în vârful catargului! şuieră 
Rodrigues. 

— Da, căpitane-pilot, îmi cer iertare, senhor. Dar lângă 
bunul părinte m-apucă frica. N-am vrut să supăr pe nimeni. 

Tânărul văzu ultimele firişoare de nisip trecând prin gâtul 
clepsidrei de o oră şi o întoarse. 

— După ce o întorci pe cea de o jumătate de ceas, te duci 
jos c-o găleată cu apă şi o perie de frecat şi cureţi mizeria din 
cabina mea. li spui nostromului să-l aducă pe englez sus şi tu-mi 
faci cabina lună. şi-ar fi bine şa fie foarte curată, dacă nu vrei 
să-mi fac jartiere din maţele tale. Şi-n timp ce-o cureţi spune 
Ave Maria pentru sufletul tău blestemat. 

— Da, senhor pilot, spuse tânărul abia auzit. 


Rodrigues era fanatic în privinţa curăţeniei şi cabina lui 
parc-ar fi fost Sfântul Graal al navei. Totul trebuia să fie 
imaculat, indiferent de vreme. 


CAPITOLUL 27 


— Trebuie să existe o cale, Căpitane General, spuse 
dell'Aqua răbdător. 

— Doriţi un act făţiş de război împotriva unei naţii prietene? 

— Bineînţeles că nu. 

Toţi cei din cabina principală ştiau că se găseau în aceeaşi 
capcană. Orice act făţiş îi aşeza hotărât de partea lui Toranaga 
şi împotriva lui Ishido, ceea ce era de ocolit cu orice chip, dacă 
Ishido ar fi ieşit învingător. În acel moment Ishido controla 
Osaka şi capitala, Kyoto, şi pe majoritatea regenţilor. Şi acum, 
cu ajutorul celor doi daimyo, Onoshi şi Kiyama, Ishido controla 
mai toată insula din sud, Kyushu, portul Nagasaki, centrul 
principal al întregului negoţ, şi astfel, tot negoţul şi Corabia 
Neagră din acest an. 

Toranaga spuse, prin mijlocirea părintelui Alvito: 

— Ce e atât de greu? Eu vreau doar să-i împrăştiaţi pe 
piraţii de la intrarea în port, neh? 

Toranaga stătea incomod la locul de cinste, în scaunul cu 
spătar înalt de la masa mare. Alvito se aşezase alături de el, 
Căpitanul General în faţa lui, dell'Aqua lângă Căpitanul General. 
Mariko stătea în spatele lui Toranaga şi samuraii din gardă 
aşteptau Ungă uşă, cu faţa către marinarii înarmaţi. Toţi 
europenii erau conştienţi că, deşi Alvito tălmăcea pentru 
Toranaga tot ce se discuta în cameră, Mariko se afla acolo ca să 
se încredinţeze că nimic din ce îşi puteau spune cu glas tare 
între ei nu era împotriva stăpânului ei şi că traducerea era com- 
pletă şi exactă. 

Dell'Aqua se aplecă în faţă. 

— Alteță, n-aţi putea trimite soli la țărm seniorului Ishido? 
Poate că soluţia stă în negocieri. Noi am putea oferi această 
navă ca loc pentru tratative. Poate că în acest chip aţi reuşi să 
înlăturați războiul. 

Toranaga râse dispreţuitor. 


— Ce război? Eu şi Ishido nu suntem în război. 

— Dar, Alteță, noi am văzut bătălia de pe țărm. 

— Nu fiţi naivi! Cine a fost omorât? Ciţiva ronini fără 
însemnătate. Cine pe cine a atacat? Doar ronini, bandiți şi 
fanatici. 

— Dar ambuscada? Am înţeles că samuraii în maro au 
luptat cu cei în gri. 

— Bandiţii ne-au atacat pe toţi, laolaltă, fie că eram în maro 
sau gri. Oamenii mei au luptat doar ca să mă apere. In încăierări 
de noapte se întâmplă deseori greşeli. Dacă samuraii în maro au 
ucis pe cei în gri sau invers, astă e o greşeală regretabilă. Ce 
înseamnă câţiva oameni pentru fiecare dintre noi? Nimic. Nu 
suntem în război. 

Toranaga citi neîncredere pe chipurile lor, aşa că adăugă: 

— Tsukku-san, spune-le că în Japonia armatele poartă 
războaiele. Aceste neînsemnate încăierări şi tentativele de 
asasinat sunt doar încercări, tăgăduite când nu izbutesc. 
Războiul n-a început în noaptea asta. A început când a murit 
Taiko. Chiar înainte de asta, când a murit fără să lase un fiu 
major, care să-i urmeze. Poate chiar înainte, când Goroda, 
Protectorul Tronului, a fost ucis. Noaptea asta nu înseamnă 
nimic în timp. Nici unul dintre voi nu înţelegeţi lumea noastră 
sau politica noastră. Cum aţi putea? Desigur că Ishido încearcă 
să mă omoare. Şi tot aşa şi mulţi alţi daimyo. Au făcut-o în 
trecut ş-o s-o facă şi în viitor. Kiyama şi Onoshi au fost şi 
prieteni, şi duşmani. Ascultaţi, dacă eu sunt ucis, asta ar 
simplifica lucrurile pentru Ishido, adevăratul duşman, dar numai 
pentru un timp. Acum m-a încolţit şi, dacă izbuteşte, o să aibă 
doar un avantaj de moment. Dacă scap, capcana nici n-a existat 
vreodată. Dar să vă fie limpede, tuturor, că moartea mea n-o să 
îndepărteze cauza războiului, nici n-o să împiedice alte 
înfruntări. Doar dacă moare Ishido n-are Să mai fie nici un 
conflict. Aşa că acum nu este nici un fel de război. Deloc. Se 
mişcă în scaun, detestând mirosul din cabină al mâncărurilor 
grase şi trupurile nespălate. Dar noi, într-adevăr, avem o 
problemă urgentă. Am nevoie de tunurile voastre. Le vreau 
acum. Piraţii mă ameninţă la ieşirea din port. Am spus mai 
înainte, Tsukku-san, că în curând fiecare va trebui să aleagă de 
partea cui este. Spune-mi acum, de ce parte eşti tu, mai-marele 
tău şi întrega Biserică creştină? Şi prietenii mei, portughezii, 


sunt cu mine sau împotriva mea? 

Dell'Aqua spuse: 

— Puteţi fi sigur, mărite Toranaga, că noi toţi sprijinim 
interesele domniei-voastre. 

— Bine. Atunci îndepărtaţi-i pe pirați imediat! 

— Ăsta ar fi un act de război şi nu ar fi nimic de câştigat din 
el. Poate că reuşim să facem un târg, nu? spuse Ferriera. 

Alvito nu traduse asta, ci spuse în schimb: 

— Căpitanul General zice că noi încercăm numai să evităm 
un amestec în politica domniilor-voastre, senior Toranaga. Noi 
suntem neguţători. 

Mariko îi spuse în japoneză: 

— lertaţi-mă, Alteță, nu e corect. Nu asta s-a spus. 

Alvito oftă. 

— Am sups-o de fapt cu cuvintele mele, Alteță. Căpitanul 
General, ca străin, nu cunoaşte unele purtări de aici. Nu înţelege 
Japonia. 

— Dar dumneata o înţelegi, Tsukku-san? întrebă Toranaga. 

— Încerc, Alteță. 

— De fapt, ce-a zis? 

Alvito îi spuse. 

După o pauză Toranaga continuă: 

— Anjin-san mi-a spus că portughezii sunt foarte interesaţi 
de negustorie, şi când fac negustorie n-au nici bună-cuviinţă, şi 
nici nu le arde de glumă. Înţeleg şi primesc explicaţia ta, 
Tsukku-san. Dar, de acum încolo, te rog, tălmăceşte tot, aşa 
cum e spus. 

— Da, Alteță. 

— Spune-i Căpitanului General aşa: când războiul se va 
termina eu am să măresc negoţul. Eu sunt pentru negoţ. Ishido 
nu este. 

Dell'Aqua observase schimbarea şi nădăjduia că Alvito 
acoperise prostia lui Ferriera. 

— Noi nu suntem politicieni, Alteță, noi suntem oameni ai 
religiei, şi reprezentăm credinţă şi pe credincioşi. Noi, 
într-adevăr, sprijinim interesele domniei-voastre. Da. 

— Sunt de acord. Mă gândeam... 

Alvito se opri din tălmăcit, chipul i se lumină şi lăsă pentru 
moment japoneza lui Toranaga să curgă. 

— Îmi cer iertare, Eminenţă, dar seniorul Toranaga a spus: 


"Mă gândeam să vă cer să construiți un templu, un templu 
mare, în Yedo, ca o dovadă a încrederii mele în interesele 
voastre." 

De ani, de când Toranaga devenise senior al celor Opt 
Provincii, dell'Aqua făcuse tot ce putuse pentru această 
concesie. Şi ce obținuse acum de la el, pentru cel de-al treilea 
mare oraş din împărăție, era o favoare de nepreţuit. Părintele 
Inspector ştiu că venise timpul să rezolve problema tunurilor. 

— Mulţumeşte-i, Martin Tsukku-san, spuse folosind 
cuvintele-cod asupra cărora se înţelesese mai devreme cu 
Alvito, hotărând calea ce trebuia urmată, cu acesta ca purtător 
de stindard, şi spune-i că noi vom încerca întotdeauna să-i fim 
de folos. O, da, întrebă-l ce are de gând în legătură cu catedrala, 
adăugă pentru Căpitanul General. 

— Cred că acum aş putea vorbi direct, Alteță, începu Alvito 
către Toranaga. Stăpânul meu vă mulţumeşte şi spune că ceea 
ce aţi cerut mai-nainte poate că este cu putinţă. Strădaniile sale 
vor fi întotdeauna spre folosul vostru. 

— Strădanie este un cuvânt abstract şi nesatisfăcător. 

— Da, Alteță. Alvito privi către gărzi care, bineînţeles, 
ascultau fără să pară că o fac. Dar îmi amintesc că spuneaţi mai 
devreme că uneori e înţelept să fii abstract. 

Toranaga înţelese imediat. Făcu semn oamenilor să plece. 

— Aşteptaţi afară, toţi. 

Samuraii se supuseră fără tragere de inimă. Alvito se 
întoarse către Ferriera: 

— Acum nu mai avem nevoie de gărzile dumitale, Căpitane 
General. 

După plecarea samurailor, Ferriera îşi concedie oamenii şi 
privi spre Mariko. El purta o pereche de pistoale la cingătoare şi 
un altul în cizmă. 

Alvito îi spuse lui Toranaga: 

— Alteță, poate că aţi dori ca doamna Maria să ia loc? 

Din nou Toranaga înţelese. Cugetă o clipă, apoi dădu pe 
jumătate din cap şi spuse fără să se întoarcă: 

— Mariko-san, ia una dintre străjile mele şi găseşte-l pe 
Anjin-san. Stai cu el până trimit după tine. 

— Da, stăpâne. 

Uşa se închise în urma ei. 

Acum erau singuri. Ei patru. 


Ferriera spuse: 

— Care-i propunerea? Ce are de dat? 

— Ai răbdare, Căpitane General, îi răspunse dell'Aqua, 
bătând darabana cu degetele pe cruce şi rugându-se pentru 
reuşită. 

— Alteță, începu Alvito către Toranaga, stăpânul meu 
spune că va încerca să facă tot ce aţi cerut. In patruzeci de zile. 
Vă va trimite vorbă în taină despre cum merg lucrurile. Cu 
îngăduinţa voastră, eu voi fi mesagerul. 

— Şi dacă nu izbuteşte? 

— Nu va fi din pricină că n-a încercat, sau n-a fost 
convingător, ori că s-a răzgândit. Vă dă cuvântul său. 

— În faţa zeului creştin? 

— Da. În faţa lui Dumnezeu. 

— Bine. O vreau în scris. Cu sigiliul său. 

— Uneori înțelegerile depline, înțelegerile delicate, nu 
trebuie trecute în scris, Alteță. 

— Zici că, dacă nu-mi dau încuviințarea în scris, nici voi n-o 
veţi face? 

— Mi-am amintit doar una din spusele domniei-voastre, că 
onoarea unui samurai este, cu siguranţă, mai importantă decât 
o bucată de hârtie. Părintele Inspector îşi dă cuvântul său în faţa 
lui Dumnezeu, cuvântul de onoare, aşa cum ar face-o un 
samurai. Cinstea domniei-voastre este întru totul îndeajuns 
pentru Părintele Inspector. M-am gândit doar că l-ar întrista să 
nu aveţi atâta încredere în el. Doriţi să-i cer o semnătură? 

În cele din urmă Toranaga spuse: 

— Foarte bine. Cuvântul lui în faţă zeului lisus, neh? 
Cuvântul lui în faţa Dumezeului său? 

— Vi-I dau în numele său. A jurat pe Sfânta Cruce să 
încerce. 

— Şi tu, Tsukku-san? 

— Aveţi la fel şi cuvântul meu, în faţa lui Dumnezeu, pe 
Sfânta Cruce, că voi face tot ce pot spre a-l ajuta să-i convingă 
pe seniorii Onoshi şi Kiyama să fie aliaţii domniei-voastre. 

— În schimb eu voi face ce-am promis mai devreme. În cea 
de a patruzeci şi una zi puteţi să puneţi piatra de temelie a celui 
mai mare templu creştin din împărăție. 

— Alteță, s-ar putea ca terenul să fie delimitat imediat? 

— De îndată ce ajung în Yedo. Acum. Cum rămâne cu 


piraţii? Piraţii din bărcile pescăreşti? Îi veţi îndepărta imediat? 

— Dacă aţi avea tunuri, aţi face-o singur, Alteță? 

— Bineînţeles, Tsukku-san. 

— Alteță, îmi cer iertare că vă necăjesc atât, dar trebuie să 
facem un plan. Tunurile nu ne aparţin. Vă rog, acordaţi-mi o 
clipă. Alvito se întoarse către dell'Aqua: Eminenţă, totul e 
aranjat în privinţa catedralei. Apoi adăugă către Ferriera, după 
planul stabilit din timp: O să fii bucuros că nu l-ai scufundat, 
Căpitane General. Seniorul Toranaga întreabă dacă ai vrea să-i 
transporţi zece mii de ducați de aur când pleci cu Corabia 
Neagră la Goa, spre a fi investiţi spre piaţa aurului, în India. Noi 
am fi încântați să mijlocim afacerea prin sursele noastre 
obişnuite de acolo, plasând aurul pentru dumneata. Seniorul 
Toranaga spune că jumătate din profit îţi aparţine. Amândoi, 
Alvito şi dell'Aqua, ajunseseră la concluzia că, până la 
întoarcerea Corabiei Negre, peste şase luni, Toranaga avea să 
fie ori din nou preşedintele regenţilor şi, prin urmare, mai mult 
decât încântat să îngăduie această foarte profitabilă tranzacţie, 
ori avea să fie mort. Dumneata ai putea avea, lesne, un profit de 
patru mii de ducați. Fără nici o primejdie. 

— În schimbul cărei concesii? Asta e mai mult decât 
ajutorul anual pe care-l aveţi de la regele Spaniei pentru tot 
Ordinul lui Isus din Asia. În schimbul a ce? 

— Seniorul Toranaga spune că piraţii îl opresc să 
părăsească portul. El ştie mai bine decât dumneata dacă sunt 
pirați. 

Ferriera răspunse pe aceeaşi voce egală adresată doar lui 
Toranaga, după cum prea bine ştiau amândoi. 

— Nu v-aş sfătui să vă puneţi credinţa în acest om. 
Duşmanii lui au toţi aşii în mână. Toţi regii creştini sunt 
împotriva lui. Doi dintre cei mai importanţi dintre ei cu 
siguranţă, i-am auzit cu propriile mele urechi. Ei zic că japonezul 
ăsta e adevăratul duşman. Eu îi cred pe ei, nu pe cretinul ăsta 
nenorocit. 

— Sunt sigur că seniorul Toranaga ştie mai bine decât noi 
cine sunt pirați şi cine nu, îi spuse netulburat dell'Aqua, 
cunoscând soluţia, după cum şi Alvito o ştia. Presupun că n-ai 
nimic împotrivă ca seniorul Toranaga să se ocupe el însuşi de 
pirați. 

— Bineînţeles că nu. 


— Aveţi o mulţime de tunuri de rezervă la bord, spuse 
Părintele Inspector. De ce nu-i dai câteva în secret? De fapt, 
vinde-i câteva. Tu vinzi arme mereu. El cumpără arme. Patru 
tunuri ar fi mai mult decât suficient. Ar fi uşor de transbordat cu 
barcazul, la fel praful de puşcă şi ghiulelele, date şi ele în 
cantitate destulă şi tot în secret. Atunci problema e rezolvată. 

Ferriera oftă. 

— Tunurile, dragă Eminenţă, sunt nefolositoare pe o galeră. 
Ea n-are nici saborduri de tragere, nici parâme de ancoraj, nici 
afeturi pentru tunuri. Nu pot folosi tunurile, chiar dacă ar avea 
tunari, şi nu-i au. 

Amândoi preoţii erau descumpăniţi. 

— Nefolositoare? 

— Complet. 

— Dar sigur, don Ferriera, ei pot să adapteze... 

— Galera aceea nu poate folosi tunurile fără a fi modificată. 
Asta ar lua cel puţin o săptămână. 

— Nan ja? zise Toranaga bănuitor simțind că ceva nu era în 
ordine, oricât încercaseră ei s-o ascundă. 

— "Ce este"? întreabă Toranaga, traduse Alvito. 

Dell'Aqua simţea că totul le scapă printre degete. 

— Căpitane General, te rog, ajută-ne. Te rog. Ţi-o spun 
deschis. Noi am câştigat favoruri enorme pentru credinţă. 
Trebuie să mă crezi, da, şi trebuie să ai încredere în noi. Trebuie 
să-l ajuţi cumva pe seniorul Toranaga să iasă din port. Te rog, în 
numele Bisericii. Numai catedrala este o concesiune enormă. Te 
rog. 

Ferriera nu lăsă să i se citească pe chip nimic din extazul 
victoriei. Ba adăugă chiar un plus de gravitate vocii. 

— De vreme ce-mi cereţi ajutorul în numele Bisericii, 
Eminenţă, bineînţeles voi face tot ce-mi cereti. O să-l scot din 
capcana asta. Dar în schimb vreau căpitănia generală a Corabiei 
Negre pe anul viitor, fie că iese sau nu bine anul ăsta. 

— Acesta-i darul regelui Spaniei, numai al lui. Nu-mi 
aparţine, ca să-l pot acorda. 

— Mai departe: primesc aurul lui, dar vreau garanţia 
Sfinţiilor voastre că nu voi avea nici un necaz din partea 
viceregelui din Goa, sau aici, în privinţa aurului, sau în legătură 
cu vreuna din Corăbiile Negre. 

— Îndrăzneşti să-mi ceri mie şi Bisericii zăloage? 


— E mai degrabă o înţelegere de afaceri între mine, Sfinţia 
voastră şi maimuța asta. 

— Nu e maimuţă, Căpitane General. Ai face bine să-ţi 
aminteşti asta. 

— Mai departe: cincisprezece la sută din încărcătura de 
anul ăsta, în loc de zece. 

— Cu neputinţă. 

— Mai departe: ca totul să fie în ordine, Eminenţă, cuvântul 
Sfinţiei voastre, în faţa lui Dumnezeu - acum - că nici Sfinţia 
voastră, nici vreunul dintre preoţii aflaţi sub ascultarea voastră 
nu o să mă amenințe vreodată cu excomunicarea, dacă nu 
comit un sacrilegiu în viitor, ceea ce n-o să se întâmple. Şi mai 
departe, cuvântul Sfinţiei voastre, că, împreuna cu sfinţii părinţi 
mă veţi sprijini şi veţi ajuta Corabia Neagră din aceşti doi ani. 

— Şi mai departe, Căpitane General? Cu siguranţă că asta 
nu e tot. Cu siguranţă mai e ceva, nu:i aşa? 

— Ultimul lucru: îl vreau pe eretic. 


KKK 


Din pragul cabinei, Mariko privea înlemnită la Blackthorne. 
Zăcea aproape în nesimţire pe duşumea, vărsându-şi 
măruntaiele din el. Nostromul stătea rezemat de patul din 
cabină, rânjind pofticios la ea, dezvelindu-şi rădăcinile galbene 
ale dinţilor. 

— E otrăvit sau e beat? îl întrebă pe Totomi Kana, 
samuraiul de lângă ea, încercând, fără să izbutească, să-şi 
astupe nările la duhoarea apăsătoare de mâncare şi vomă, la şi 
mai apăsătoarea duhoare a marinarului hidos, din faţa ei şi la 
atotstăpânitoarele miasme din cale, ce inundau întreaga 
corabie. Arată de parcă ar fi fost otrăvit, neh? 

— Poate că a fost Mariko-san. Priviţi la mizeria aia! 

Samuraiul arătă plin de scârbă spre masă. Pe ea erau 
împrăştiate în neorânduială talgere de lemn, pline cu resturi 
dintr-o halcă de vacă, jumătate de pui sfârtecat, bucăţi de pâine 
şi brânza, bere vărsată, unt, o farfurie cu sos gras, sleit şi o 
sticlă de rachiu golită pe jumătate. 

Nici unul dintre ei nu mai văzuse până atunci carne pe 
masă. 

— Ce cătaţi aci? îi întrebă nostromul. Fără maimuțe aci, 


wakarimasu? Nici o maimută-san în cameru astu! Privi către 
samurai şi-i făcu semn cu mâna să plece. Afară! şterge-o! 
Privirea îi zbură din nou spre Mariko. Care c numele tău? Namu, 
ei? 

— Ce spune, Mariko-san? întrebă samuraiul. 

Nostromul îşi aruncă privirea pentru o clipă spre samurai, 
apoi şi-o întoarse iar spre Mariko. 

— Ce spune barbarul, Mariko-san? 

Mariko îşi desprinse ochii uluiţi de pe masă şi se concentră 
asupra nostromului. 

— Îmi pare rău, senhor, nu v-am înţeles. Ce-aţi spus? 

— Ce? Nostromul rămase cu gura căscată. Era un bărbat 
gras, cu ochii prea apropiaţi, urechi mari şi părul strâns într-o 
coadă anemică, dată cu căneală. Un crucifix îi atârna de şuncile 
gâtului şi pistoalele-i erau la îndemână în cingătoare. Ei? 
Vorbeşti portugheza? O /jappo care vorbeşte bine portugheza? 
Unde-ai învăţat să vorbeşti civilizat? 

— Părinţii creştini m-au învăţat. 

— Fir-aş afurisit să fiu! Sfântă Fecioară, o floare-san care 
vorbeşte civilizat! 

Blackthorne vomă iar şi încercă anevoie să se ridice de jos. 

— Puteţi... vă rog, puteţi să-l puneţi pe pilot acolo? 

Ea arăta spre pat. 

— Da. Dac-o să m-ajute maimuta asta. 

— Cine? Îmi pare rău, ce-aţi spus? Cine? 

— EI! Jappo. El. 

Cuvintele o cutremurară şi-i trebui toată voinţa să rămână 
calmă. Arătă spre samurai. 

— Kana-san, vrei, te rog, să-l ajuţi pe barbarul acesta? 
Anjin-san trebuie pus acolo. 

— Cu plăcere, doamnă. 

Împreună, cei doi bărbaţi îl ridicară pe Blackthorne care 
căzu ca un bolovan în cuşetă, cu capul prea greu, mişcând 
prosteşte din buze. 

— Trebuie spălat, spuse Mariko-san în japoneză, încă pe 
jumătate înmărmurită de cum îl numise nostromul pe Kana. 

— Da, Mariko-san. Porunceşte-i barbarului să cheme slugile. 

— Da. Ochii neîncrezători se întoarseră din nou spre masă, 
ca atraşi de o vrajă. Mănâncă ei într-adevăr asta? 

Nostromul îi urmări privirea. Imediat se aplecă, rupse un 


copan de pui şi i-l oferi. 

— Ţi-e foame? Poftim, micuță Floare-san, e bun. E proaspăt, 
de azi, clapon veritabil de Macao, pe cinstea mea. 

Ea clătină capul. 

Faţa cenuşie a nostromului se despică într-un rânjet şi, plin 
de bunăvoință, cufundă copanul în sosul gros şi i-l vâri sub nas. 

— Sosul îl face chiar mai bun. Hei, e bine să poţi vorbi ca 
lumea, nu? Aşa ceva nu mi s-a întâmplat niciodată până acum. 
Haide, mănâncă, o să-ţi dea putere - acolo unde trebuie! îţi 
spun, e clapon de Macao. 

— Nu, nu, mulţumesc. Să mănânci carne... să mănânci 
carne e interzis. E împotriva legii; şi împotriva budismului şi 
shintoismului. 

— Nu, în Nagasaki nu e! Nostromul râse. O grămadă de 
jappo mănâncă mereu carne. Toţi mănâncă, când pot să facă 
rost şi dau pe gât tot atât de bine şi grogul nostru. Eşti creştină, 
nu? Haide, încearcă, micuță donna. Cum poţi şti dacă nu-ncerci? 

— Nu, nu, mulţumesc. 

— Omu' nu poa' să trăiască făr' de carne. Asta-i mâncarea 
adevărată. Te face puternic ca să te zbănţui ca o nevăstuică. la. 
Îi oferi copanul lui Kana. Tu vrei? 

Kana clătină din cap la fel de îngreţoşat. 

— lyé. 

Nostromul ridică din umeri şi-l aruncă nepăsător înapoi pe 
masă. 

— lyé să fie. Ce-ai păţit la mână? Te-ai rănit în luptă? 

— Da. Dar nu rău. 

Mariko îl mişcă puţin, ca să-i arate, şi-şi înăbuşi durerea. 

— Mititica de ea! Ce cauţi p-aci, donna senhorita, ei? 

— Să-l văd pe An... să-l văd pe pilot. Seniorul Toranaga m-a 
trimis. Pilotul e beat? 

— Da, asta şi mâncarea. Nenorocitul a-nfulecat prea iute şi 
a băut prea iute. A dat pe gât o jumiate de sticlă dintr-o 
înghiţitură. Englezii sunt toţi la fel. Nu se pot ţine de la grog şi 
n-au cojones. O măsură din cap până-n picioare. N-am mai văzut 
o floare atât de mică ca tine pân' acu. Şi nici n-am mai vorbit cu 
un jappo care să fie-n stare să vorbească civilizat. 

— Numeşti toate doamnele japoneze şi pe toţi samuraii 
jappo şi maimuțe? 

Marinarul râse scurt. 


— Hei, senhorita, m-a luat gura pe dinainte. Asta-i pentru ăi 
de rând, ştii, pentru codoaşe şi târfe în Nagasaki. N-am vrut să 
te jignesc. N-am avut vorbe niciodată pân' acu' cu o senhorita 
civilizată, n-am ştiut că e vreuna, pe Dumnezeul meu. 

— Nici eu, senhor. N-am stat de vorbă niciodată până acum 
cu un portughez civilizat, afară de un sfânt părinte. Noi suntem 
japonezi, nu jappo, neh? şi maimuţele sunt animale, nu-i aşa? 

— Sigur, Nostromul îşi arătă cioturile dinţilor. Vorbeşti ca o 
donna. Da. N-am vrut să jignesc, donna senhorita. 

Blackthorne începu să bolborosească ceva. Ea se duse 
lângă el şi-l mişcă uşor: 

— Anjin-san! Anjin-san! 

— Da... da? Blackthorne deschise ochii. Oh... salut... îmi 
pare ră... Eu... 

Dar durerea strivitoarea şi camera care se-nvârtea cu el îl 
făcură să se lungească la loc. 

— Vă rog, trimiteţi după un servitor, senhor. Trebuie spălat. 

— Avem sclavi, dar nu pentru asta, donna senhorita. Lasă-l 
pe englez... Ce contează un pic de borâtură pentru un eretic? 

— N-aveţi servitori? întrebă ea uluită. 

— Avem sclavi - negri ticăloşi, dar sunt leneşi -, n-aş avea 
încredere să-l pui să-l spele, adăugă cu un zâmbet strâmb. 

Mariko ştia că nu avea de ales. Se putea ca seniorul 
Toranaga să aibă nevoie de Anjin-san imediat şi asta era datoria 
ei. 

— Atunci am nevoie de puţină apă, spuse. Ca să-l spăl. 

— E un butoi în puţul scării. Pe puntea de dedesubt. 

— Vă rog, aduceţi-mi puţină apă, senhor. 

— Trimite-l pe el. 

Nostromul întinse un deget către Kana. 

— Nu. O să-mi aduceţi domnia-voastră, acum. Vă rog. 

Nostromul îşi întoarse privirea către Blackthorne. 

— Eşti puicuţa lui? 

— Ce? 

— Puicuţa englezului? 

— Ce e puicuța, senhor? 

— Femeia lui. Prietena lui, ştii, senhorita, drăguţa pilotului. 
Puicuţă. 

— Nu. Nu, senhor, nu sunt puicuţa lui. 

— A lui, atuncea? A mai... a samuraiului? Ori poate a 


regelui, ăsta de-a sosit la bord? Tora-şi-nu-mai-ştiu-cum. Eşti 
una dintr-ale lui? 

— Nu. 

— A nici unuia de pe navă? 

Ea-şi clătină capul. 

— Vă rog, n-aţi vrea să-mi aduceţi puţină apă? 

Nostromul încuviinţă din cap şi plecă. 

— Ăsta-i cel mai urât şi cel mai împuţit barbar lângă care 
am stat vreodată, zise samuraiul. Ce spunea? 

— El... bărbatul a întrebat dacă sunt una din concubinele 
pilotului. 

Samuraiul porni spre uşă. 

— Kana-san! 

— Cer, în numele soţului dumitale, dreptul de a răzbuna 
această insultă. Pe loc! De parcă dumneata ai convieţui cu orice 
barbar! 

— Kana-san! Te rog, închide uşa. 

— Eşti Toda Mariko-san! Cum îndrăzneşte să te insulte? 
Insulta trebuie răzbunată. _ 

— Va fi, Kana-san, şi-ţi mulţumesc. Da. lţi dau acest drept. 
Dar ne aflăm aici la porunca seniorului Toranaga. Până ce el nu 
încuviinţează, n-ar fi corect pentru dumneata s-o faci. 

Kana închise uşa fără tragere de inimă. 

— Ai dreptate. Dar te rog să-i ceri îngăduinţa seniorului 
Toranaga înainte să plece. 

— Da. Îţi mulţumesc pentru grija pe care-o porţi onoarei 
mele. 

Ce-ar face Kana dacă ar şti tot ce s-a spus, se întrebă 
îngrozită. Ce-ar face seniorul Toranaga? Sau Hiro-matsu? Sau 
soţul meu? Maimute! Oh, Sfântă Fecioară, ajută-mă să pot 
rămâne liniştită şi ţine-mi mintea limpede. Ca să potolească 
mânia lui Kana, schimbă repede vorba. 

— Anjin-san pare atât de neajutorat. La fel ca un copil. Se 
pare că barbarii nu pot suporta vinul. La fel ca unii dintre 
bărbaţii noştri. 

— Da. Dar nu e de vină vinul. Nu poate fi. E ce-a mâncat. 

Blackthorne se mişcă neliniştit, luptându-se să-şi vină în 
fire. 

— N-au servitori pe corabie, Kana-san, aşa că va trebui să 
ţin locul uneia dintre doamnele lui. 


Începu să-l dezbrace pe Blackthorne, stânjenită de braţul 
rănit. 

— Lăsaţi-mă să vă ajut. Kana era foarte îndemânatic. Am 
făcut-o de multe ori cu tatăl meu, când i se urca saké-ul la cap. 

— E bine pentru un bărbat să se îmbete din când în când. Il 
eliberează de toate spiritele rele. 

— Da. Dar tatăl meu suferea cumplit în ziua următoare. 

— Soţul meu suferă foarte rău. Cu zilele. 

După o pauză, Kana spuse: 

— Să-l ajute Buddha pe seniorul Buntaro să scape. 

— Da. Mariko înconjură cabina cu privirea. Nu înţeleg cum 
pot să locuiască într-o asemenea mizerie. E mai rău decât la cei 
mai săraci oameni de la noi. Aproape că am leşinat în cealaltă 
cabină din pricina mirosului. 

— E ruşinos. N-am fost niciodată în viaţa mea la bordul unei 
nave barbare. 

— Eu n-am fost niciodată pe mare până acum. 

Uşa se deschise şi nostromul aşeză jos găleata. Tresări la 
vederea trupului gol al lui Blackthorne, smulse o pătură de sub 
cuşetă şi-l acoperi. 

— L-a luat naiba dacă răceşte. Afară de asta... E ruşinos să 
faci aşa ceva unui bărbat, chiar şi lui. 

— Ce? 

— Nimic. Cum te cheamă, donna senhorita? Ochii îi 
scânteiară. 

Ea nu-i răspunse. Dădu pătura la o parte şi-l spălă pe Black- 
thorne, bucurându-se că avea ceva de făcut, detestând cabina 
şi prezenţa dezgustătoare a nostromului, întrebându-se despre 
ce vorbeau în cealaltă cabirţă. Este stăpânul nostru în 
siguranţă? 

Când termină, strânse chimonoul şi bucata murdară din 
brâu. 

— Pot fi spălate, senhor? 

— Ce? 

— Trebuie curățate îndată. Aţi putea să trimiteţi după un 
sclav, vă rog? 

— Sunt o şleahtă puturoasă de negri, ţi-am zis. Asta ar lua o 
săptămână ori mai mult. Aruncă-le, donna senhorita, nu fac 
două parale. Pilotul nostru, căpitanul Rodrigues, a zis să-i dăm 
haine ca lumea. D-aci. Deschise un cufăr marinăresc. A zis să-i 


dăm orice de aci. 

— Nu ştiu să-mbrac un bărbat în lucrurile acelea. 

— Îi trebuie cămaşă, pantaloni, legătură pentru prohab, 
ciorapi, cizme şi vestă marinărească. 

Nostromul le scoase şi i le arătă. Apoi ea şi samuraiul 
începură să-l îmbrace pe Blackthorne, încă pe jumătate leşinat. 

— Pe aceasta cum o poartă? 

Ridică legătura triunghiulară, asemănătoare unui săculeţ cu 
băieri de prindere. 

— Sfântă Fecioară, se pune în faţă, aşa, spuse nostromul 
stânjenit, arătând-o pe-a lui cu degetul. O legi la locul ei, 
deasupra pantalonilor, cum ţi-am zis. Peste boaşe. 

Ea privi cercetător legătura nostromului. El îi simţi privirea 
şi se înfioră. 

Mariko prinse legătura pentru prohab, potrivind-o cu grijă şi 
cu ajutorul samuraiului îi trecu băierile din spate printre picioare 
şi i le legă în jurul mijlocului. Spuse încet către samurai: 

— Asta e cel mai stupid fel de a te îmbrăca din câte-am 
văzut vreodată. 

— Trebuie să fie foarte stânjenitor, răspunse Kana. Le 
poartă şi preoţii, Mariko-san? Sub sutane? 

— Nu ştiu. 

Ea-şi îndepărtă o şuviţă de păr din ochi. 

— Senhor, Anjin-san e îmbrăcat aşa cum trebuie? 

— Aye. Afară de cizme. 'S acolo. Pot să mai aştepte. 

Nostromul veni mai aproape şi ea simţi că se înăbuşă. 
Bărbatul îşi cobori vocea, rămânând cu spatele la samurai. 

— N-ai vrea una iute? 

— Ce? 

— Îmi placi, senhorita. Ei, ce zici? l-o cuşetă în cabina de 
alături. Trimite-ţi prietenul sus. Englezul mai zace un ceas. 
Plătesc după obicei. 

— Ce? 

— O să câştigi un gologan, chiar trei, dacă eşti ca o 
nevăstuică, şi-o să-ncaleci cea mai grozavă sculă din câte există 
de-aci pân' la Lisabona. Ei, ce zici? 

Samuraiul văzu groaza de pe chipul ei: 

— Ce e, Mariko-san? 

Mariko se trase pe lângă nostrom, îndepărtându-se de 
cuşetă. Se bâlbâi. 


— A... a spus... 

Kana îşi trase imediat sabia, dar se trezi în faţa ţevilor a 
două pistoale încărcate. Oricum, el se pregăti să atace. 

— Opreşte-te, Kana-san! gâfâi Mariko. Seniorul Toranaga a 
interzis orice atac până nu porunceşte el! 

— Haide, maimuţă, vino-ncoa', tu, căcăcios împuţit! Tu! 
Spune-i maimuţoiului să lase sabia, sau îi zbor căpăţâna puiului 
de căţea înainte să mişte un deget. 

Mariko se afla la un pas de nostrom. Mâna dreaptă îi era 
încă în obi, strângând mânerul stiletului. Dar îşi aminti de 
datoria ei şi-şi trase mâna. 

— Kana-san, bagă sabia în teacă. Te rog. Trebuie să ne 
supunem poruncilor seniorului Toranaga. Trebuie să ne 
supunem poruncilor lui. 

Cu un efort deosebit, Kana îi dădu ascultare. 

— Mă bate gândul să te trimit în iad, jappo! 

— Vă rog să-l iertaţi, senhor, şi pe mine, spusese Mariko, 
încercând să pară politicoasă. A fost o greşeală, o gre... 

— Ticălosul ăla cu faţa de maimuţoi a tras sabia. Asta n-a 
fost greşeală, pe numele Mântuitorului! 

— Vă rog, iertaţi-l, senhor, îmi pare rău. 

Nostromul îşi umezi buzele. 

— O să-l iert, dacă eşti drăguță cu mine, Micuţă Floare. 
Treci în cabina de-alături şi spune-i mai... spune-i lui să stea aici 
şi o să uit totul. 

— Care... care vă e numele, senhor? 

— Pesaro. Manuel Pesaro, de ce? 

— Nimic. Vă rog să iertaţi neînţelegerea, senhor Pesaro. 

— Intră-n cabina de-alături. Acum. 

— Ce se-ntâmplă? Ce... Blackthorne nu ştia dacă e treaz 
sau pradă unui coşmar, dar simţi primejdia. Ce se-ntâmplă, 
pentru Dumnezeu! 

— Împuţitul de Jappo a ridicat sabia asupra mea! 

— A fost o... o greşeală Anjin-san, spuse Mariko. Eu... eu 
i-am cerut iertare faţă de senhor Pesaro.. 

— Mariko? Tu eşti Mariko-san? 

— Hai, Anjin-san. Honto. Honto. 

Ea veni mai aproape. Pistoalele nostromului rămăseseră 
aţintite asupra lui Kana. Ea îl atinse când se strecură pe lângă el 
şi-i trebui un efort şi mai mare să nu-şi scoată pumnalul şi să-l 


spintece. În acel moment uşa se deschise. Timonierul cel tânăr 
intră în cabină cu o găleată cu apă. Se holbă la pistoale şi fugi. 

— Unde-i Rodrigues? spuse Blackthorne încercând să-şi 
pună mintea la lucru. 

— Sus, acolo unde trebuie să fie un bun pilot, spuse 
nostromul răstit. /Jappo ăsta a ridicat sabia la mine, jur! 

— Ajutaţi-mă s-ajung pe punte. 

Blackthorne se prinse de marginea patului. Mariko îl luă de 
braţ, dar nu izbuti sa-l ridice. 

Nostromul mişcă unul dintre pistoale către Kana. 

— Spune-i lui să te-ajute. Şi mai spune-i că, dacă-i un 
Dumnezeu în cer, el o să se bălăngăne în capătul vergii înainte 
de prima bătaie de clopot. 


XX, 


Secundul Santiago îşi dezlipi urechea de la orificiul din 
peretele cabinei principale, finalul "Ei bine, atunci totul e 
stabilit" al lui dell'Aqua răsunându-i încă în creier. Se strecură 
fără zgomot afară din cabina întunecată, ieşind în coridor, şi 
închise încet uşa. Era un bărbat înalt, uscăţiv, cu faţa trasă şi-şi 
purta părul într-o coadă cănită. 

Hainele-i erau îngrijite şi, ca mai toţi marinarii, umbla 
desculţ. Urcă grăbit pe scara din tambuchi, trecu în fugă 
de-alungul punţii principale şi se opri pe dunetă, unde Rodrigues 
vorbea cu Mariko. Işi ceru iertare şi se aplecă foarte aproape de 
urechea lui Rodrigues, astfel ca nimeni de pe dunetă să nu 
poată prinde vreun cuvânt, şi începu să înşire tot ce auzise, aşa 
cum i se ceruse să facă. 

Blackthorne stătea pe punte, la pupă, rezemându-se de 
bocaportul unui tun, cu capul pe genunchi. Mariko se aşeză 
ţeapănă, cu faţa către Rodrigues, după obiceiul japonez, iar 
lângă ea, cu chipul întunecat, samuraiul Kana. Marinarii înarmaţi 
umpleau punţile şi gabia, şi alţi doi se aflau la timonă. Nava era 
îndreptată în vânt, aerul nopţii era curat, norii se adunau iar 
ploaia nu părea prea departe. La o sută de iarzi la travers, 
legănată de mareea joasă, în bătaia tunurilor, plutea galera cu 
toate ramele ridicate, în afară de două de fiecare parte, care-o 
ţineau în loc. Bărcile cu arcaşii duşmani erau mai aproape, dar 
nu încercau încă să-i împresoare. Mariko îi urmărea cu privirea 


pe Rodrigues şi pe secund. Nu putea auzi ce se spunea şi chiar 
dac-ar fi auzit, educaţia ei ar fi făcut-o să prefere să-şi astupe 
urechile. În casele de hârtie nu era cu putinţă să rămâi ferit de 
ochii şi urechile celorlalţi, dacă n-ar fi fost politeţea şi respectul 
cuvenit; fără o mică bucată de lume numai pentru tine, viaţa 
civilizată nu poate exista, aşa că toţi japonezii erau educați să 
audă şi să nu bage de seama ce aud. Pentru binele tuturor. 

Când urcase pe punte cu Blackthorne, Rodrigues ascultase 
lămuririle nostromului şi explicaţia ei încurcată, că ar fi fost vina 
ei fiindcă înţelesese greşit cele spuse de nostrom şi că asta-l 
făcuse pe Kana să-şi scoată sabia din teacă spre ai apăra ei 
onoarea. Nostromul ascultase rânjind, cu pistoalele încă 
îndreptate spre spatele samuraiului. 

— Am întrebat doar dacă-i puicuţa englezului, pe 
Dumnezeul meu, fi'ncă l-a spălat şi i-a potrivit legătura pentru 
prohab peste boaşe, fără nici o sfială. 

— Lasă pistoalele jos, nostromule. 

— E primejdios, ascultă la mine. Agaţă-l de-o vergă! 

— O să fiu cu ochii pe el. Du-te jos! 

— Maimuţa asta m-ar fi ucis, de nu eram mai iute ca el. 
Atârnă-l de capătul vergii. În Nagasaki aşa am fi făcut. 

— Nu suntem în Nagasaki - du-te jos! Acum! 

După ce nostromul plecase, Rodrigues întrebase: 

— Ce v-a zis, senhora? Ce-a spus exact? 

— El... nimic, senhor. Vă rog. 

— Îmi cer iertare în faţa dumneavoastră şi a samuraiului 
pentru obrăznicia acelui bărbat. Vă rog, transmiteţi samuraiului 
scuzele mele şi rugaţi-l să-l ierte. Şi eu vă rog pe amândoi, prea 
plecat, să uitaţi neobrăzarea nostromului. N-o să fie de nici un 
folos seniorului vostru sau seniorului meu să avem necazuri la 
bord. Vă promit c-am să mă ocup eu de el, în felul meu, la 
vremea potrivită. 

Ea-i vorbise apoi lui Kana şi, în cele din urmă, el 
încuviinţase. 

— Kana-san spune, foarte bine, dar, dacă o să-l vadă 
vreodată pe nostromul Pesaro pe țărm, o să-i zboare capul. 

— Asta-i drept, pe Dumnezeul meu. Da. Domo arigato, 
Kana-san, spusese Rodrigues cu un zâmbet, şi domo arigato 
goziemashita, Mariko-san. 

— Vorbiţi japoneza? 


— O, nu, doar câteva cuvinte. Am o soţie în Nagasaki. 

— O! Sunteţi de mult timp în Japonia? 

— Asta-i cea de-a doua călătorie de la Lisabona, aici. Cu 
totul am petrecut şapte ani în apele astea, aici, sau navigând 
încolo şi-ncoace între Macao şi Goa. Rodrigues adăugase: Nu-i 
daţi atenţie, el e un eta. Dar Buddha a spus că până şi un eta 
are dreptul să trăiască, neh? Soţia mea vorbeşte puţin 
portugheza, dar nici pe departe atât de bine ca dumneavoastră. 
Sunteţi creştină, bineînţeles? 

— Da. 

— Soţia mea e convertită. Tatăl ei e samurai, dar unul 
mărunt. Stăpânul lui este seniorul Kiyama. 

— E norocoasă să aibă un asernenea soţ, spusese Mariko 
politicoasă, dar în sinea ei se întrebă, cutremurată, cum de 
putea cineva să se mărite şi să trăiască cu un barbar. In ciuda 
bunei-cuviinţe fireşti, întrebase: Doamna, soţia dumitale, 
mănâncă şi ea carne - ca aceea din cabină? 

— Nu, răspunsese Rodrigues râzând cu dinţi albi, frumoşi şi 
puternici. In casa mea din Nagasaki nici eu nu mănânc. Doar pe 
mare şi în Europa. La noi aşa se obişnuieşte. Acum o mie de ani, 
înainte de a veni Buddha, a fost şi obiceiul vostru, neh? Înainte 
de a trăi Buddha, ca să arate Tao, Calea, toţi oamenii mâncau 
carne. Chiar şi-aici, senhora. Chiar şi-aici. Acum desigur, trăim 
mai bine, cel puţin unii dintre noi, neh? 

Mariko cugetase un timp la asta. Apoi zisese: 

— Toţi portughezii ne numesc maimute şi jappo, pe la 
spate? 

Rodrigues se trăsese de cercelul pe care-l purta în ureche. 

— Voi nu ne numiţi barbari? Chiar şi în faţă? Noi suntem 
civilizaţi, cel puţin aşa gândim, senhora. În India, ţara lui 
Buddha, li se spune japonezilor "Diavolii de la răsărit" şi nu i se 
îngăduie niciunuia să coboare la țărm, dacă e înarmat. Voi îi 
numiţi pe indieni "negri" şi animale. Cum le spun chinezii, 
japonezilor? Cum îi numiţi voi pe chinezi? Dar pe coreeni? 
Mâncătorii de Usturoi, neh? 

— Nu cred că seniorul Toranaga ar fi încântat. Sau seniorul 
Hiro-matsu, nici tatăl soţiei dumitale. 

— lisus, Mântuitorul, a spus: "Vezi mai întâi bârna din ochiul 
tău înainte de-a vedea paiul din ochiul altuia." 

Ea cugeta din nou la toate astea acum, în timp ce-l privea 


pe secund şoptind grăbit la urechea pilotului portughez. E 
adevărat: noi dispreţuim celelalte naţii. Dar noi locuim pe 
Pământul Zeilor, şi deci suntem anume aleşi de ei. Noi singuri, 
dintre toate popoarele, suntem apăraţi de un împărat de stirpe 
divină. Şi-atunci, nu suntem noi fără seamăn şi mai presus de 
toţi ceilalţi? Dar dacă eşti japonez şi creştin? Nu ştiu. Oh, Sfântă 
Fecioară, dă-mi din înţelepciunea Ta. Acest pilot Rodrigues e tot 
atât de ciudat ca şi pilotul englez. De ce sunt ei foarte 
deosebiți? Să fie educaţia lor? E de necrezut ce fac ei, neh? Cum 
pot să navighezi în jurul pământului şi să străbată marea cu 
aceeaşi uşurinţă cu care noi umblăm pe uscat? Soţia lui 
Rodrigues o şti răspunsul? Mi-ar face plăcere s-o cunosc şi să 
vorbesc cu ea. 

Secundul îşi cobori vocea şi mai mult. 

— Ce-a spus? exclamă Rodrigues scăpându-i o înjurătură şi, 
fără să vrea, Mariko încercă să asculte. Dar nu putu să audă ce 
repetă secundul. Apoi îi văzu pe amândoi uitându-se către 
Blackthorne şi le urmări privirea, tulburată de îngrijorarea lor. 

— Ce altceva s-a întâmplat, Santiago? întrebă Rodrigues 
precaut, conştient de prezenţa lui Mariko. 

Secundul îi şopti la ureche cu mâinile făcute pâlnie. 

— Cât or să mai stea jos? 

— Închinau unul în cinstea celuilalt. Şi pentru înţelegere. 

— Ticăloşii! Rodrigues îl trase pe secund de cămaşă. Nici o 
vorbă despre toate astea, jură. Pe viaţa ta! 

— Nu e nevoie să spui asta, pilotule. 

— Totdeauna ai de ce s-o spui. Rodrigues privi spre 
Blackthorne. Trezeşte-l! 

Secundul se duse la el şi-l zgâlţăi. 

— Ce-ai cu mine? Ce vrei? 

— Loveşte-l! 

Santiago îl plesni. 

— lisuse, o să... 

Blackthorne fu în picioare, aprins la faţă, dar se clătină şi 
căzu. 

— Afurisitule, trezeşte-te, englezule! Furios, Rodrigues îşi 
îndreptă degetul către cei doi timonieri. Aruncaţi-l peste bord! 

— Ce? 

— Acum, pentru Dumnezeu! 

Când cei doi bărbaţi îl ridicară grăbiţi, Mariko spuse: 


— Senhor Rodrigues, nu trebuie... dar înainte ca ea sau 
Kana să poată interveni, cei doi îl şi aruncară pe Blackthorne 
peste bord. 

Căzu de la douăzeci de picioare, pe burtă, ridicând un nor 
de stropi şi dispăru. Peste o clipă apăru la suprafaţă tuşind şi 
scuipând, răceala de gheaţă a apei limpezindu-i mintea. 

Rodrigues se lupta să se ridice de pe scaun. 

— Dati-mi o mână de ajutor! 

Unul dintre timonieri alergă să-l ajute, în timp ce secundul îl 
prinse de subţiori. 

— lisuse Cristoase, aveţi grijă, feriţi-mi piciorul, nerozilor! 

Il ajutară să vină la balustradă. Blackthorne încă tuşea şi 
bolborosea, dar, în timp ce înota de-a lungul corăbiei, înjura pe 
ce-i care-l aruncaseră peste bord. 

— Două carturi tribord! comandă Rodrigues. Nava căzu 
uşor sub vânt şi se îndepărtă puţin de Blackthorne. Apoi strigă : 
Stai dracului departe de nava mea! şi imediat către secund: la 
barcazul, culege-l pe englez şi du-l la bordul galerei. lute. 
Spune.-i..., îşi cobori vocea. 

Mariko era bucuroasă că Blackthorne nu se înecase. 

— Pilotule! Anjin-san este sub protecţia seniorului 
Toranaga. Cer să fie ridicat îndată din apă! 

— Numai o clipă, Mariko-san. Rodrigues continua să-i 
şoptească lui Santiago, care dădea din cap şi apoi o luă din loc 
grăbit. Imi pare rău, Mariko-san, gomen kudasai, dar era urgent. 
Englezul trebuia trezit. Ştiam că poate să înoate. Trebuie să fie 
ager la minte şi iute! 

— De ce? 

— Eu sunt prietenul lui. V-a spus vreodată asta? 

— Da. Dar Anglia şi Portugalia sunt în război. La fel şi 
Spania. 

— Da. Dar piloţii trebuie să fie deasupra războiului. 

— Atunci faţă de cine îţi faci dumneata datoria? 

— Faţă de pavilion. 

— Nu înseamnă că şi faţă de regele dumitale? 

— Da şi nu, senhora. li datorez englezului o viaţă. 
Rodrigues urmărea barcazul. Ţine-o drept aşa - acum treci în 
vânt! îi ordonă timonierului. 

— Da, senhor. 

Aşteptă, cercetând din nou vântul, bancurile de nisip şi 


ţărmul îndepărtat. Marinarul de la sondă strigă adâncimea. 

— Îmi cer iertare, senhora, ce spuneaţi? 

Rodrigues o privi o clipă, apoi se întoarse să verifice încă o 
dată poziţia navei faţă de vânt şi barcaz. Şi ea urmărea 
barcazul. Oamenii îl scoseseră pe Blackthorne din mare şi 
vâsleau din răsputeri către galeră, trăgând la rame aşezaţi, nu 
stând în picioare şi împingând. Ea nu le mai putea desluşi 
chipurile. Acum Anjin-san era acoperit de bărbatul care stătea 
lângă el, bărbatul care vorbise în şoaptă cu Rodrigues. 

— Ce i-ai spus, senhor? 

— Cui? 

— Bărbatului pe care l-ai trimis după Anjin-san. 

— Doar să-i ureze englezului sănătate. 

Răspunsul era searbăd şi pe ocolite. 

Ea-i tălmăci lui Kana cele spuse. 

Când Rodrigues văzu barcazul lângă galeră răsuflă uşurat. 

— Ave Maria... 

Căpitanul General şi iezuiţii urcară pe punte. Toranaga şi 
gărzile lui îi urmau. 

— Rodrigues! coboară barcazul! Sfinţii părinţi se duc la 
țărm, spuse Ferriera. 

— Şi-apoi? 

— Şi apoi ieşim în larg. Către Yedo. 

— De ce acolo? Era vorba să mergem la Macao, răspunse 
Rodrigues, întruchipare a inocenţei. 

— Mai întâi îl ducem pe Toranaga la Yedo. 

— Ce facem?! Dar galera? 

— Stă pe loc sau îşi croieşte drum luptându-se. 

Rodrigues părea şi mai surprins, şi privi spre galeră, apoi 
către Mariko. Citi învinuirea din ochii ei. 

— Matsu, îi spuse pilotul încet. 

— Ce? întrebă părintele Alvito. Răbdare? De ce răbdare, 
Rodrigues? 

— Spuneam Ave Maria, părinte. Îi ziceam doamnei că asta 
te-nvaţă să ai răbdare. 

Ferriera se holba la galeră. 

— Ce caută barcazul nostru acolo? 

— L-am trimis pe eretic înapoi ia bord. 

— Ce-ai făcut? 

— L-am trimis pe englez înapoi la bord. Care-i problema, 


Căpitane General? Englezul m-a insultat, aşa că l-am aruncat pe 
nemernic peste bord. L-aş fi lăsat să se înece, dar ştia să înoate, 
aşa că am trimis secundul să-l adune şi să-l aducă înapoi la nava 
lui, pentru că se pare că se bucură de favoare seniorului 
Toranaga. Ce nu-i în ordine? 

— Trimite să-l aducă înapoi. 

— Va trebui să trimit o echipă de marinari înarmaţi, 
Căpitane General. Asta vrei? Ne blestema şi conjura focul iadului 
asupra noastră. De data asta n-o să mai vină de bună voie. 

— ÎI vreau înapoi la bord. 

— Care-i necazul? N-ai spus că galera rămâne pe loc sau îşi 
croieşte drum prin luptă sau ce-o vrea să facă? Şi-atunci? Aşa că 
englezul e în rahat până în gât. Bun. Oricum, cine mai are 
nevoie de nemernicul ăsta? Cu siguranţă că sfinţii părinţi ar fi 
bucuroşi să nu-l mai vadă în faţa ochilor. Nu, părinte? 

Dell'Aqua nu răspunse. Nici Alvito. Asta dădea peste cap 
planul pe care-l alcătuise Ferriera şi fusese acceptat de ei şi de 
Toranaga: preoţii să meargă la țărm imediat, să-i potolească pe 
Ishido, Kiyama şi Onoshi, prefăcându-se că ei crezuseră 
povestea lui Toranaga despre pirați şi nu ştiau că el "fugise" din 
castel. Între timp, fregata se va grăbi spre ieşirea din port, 
lăsând galera să atragă asupra-i bărcile. Dacă fregata avea să 
fie atacată direct, aveau să răspundă cu tunurile şi ce-o fi să fie, 

— Dar bărcile n-ar trebui să ne atace pe noi, judecase 
Ferriera. Ele trebuie să prindă galera. Va fi sarcina Sfinţiei 
voastre să-l convingeţi pe Ishido că noi n-am avut de ales. La 
urma urmelor, Toranaga e preşedintele regenţilor. In sfirşit, 
ereticul rămâne la bord. 

Nici unul dintre preoţi nu întrebase de ce. Nici Ferriera nu 
spusese nimic. 

Părintele Inspector îşi puse blând mâna pe umărul 
Căpitanului General şi se-ntoarse cu spatele către galeră. 

— Poate că e tot atât de bine că ereticul e-acolo, spuse, 
cugetând cât de ciudate sunt căile Domnului. 

Nu, ar fi dorit Ferriera să strige. Aş fi vrut să-l văd înecat. 
Un om căzut peste bord, când se crapă de ziuă, fără nici o urmă, 
fără martori, era atât de uşor. Toranaga nu şi-ar fi dat seama 
niciodată; un accident tragic, în ceea ce îl privea. Şi era soarta 
pe care Blackthorne şi-o merita. lar Căpitanul General cunoştea 
şi el cât îi înspăimânta pe piloţi gândul de a-şi găsi moartea în 


mare. 

— Nan ja? întrebă Toranaga. 

Părintele Alvito îi spuse că pilotul se afla pe galeră şi de ce. 
Toranaga se întoarse spre Mariko, care încuviinţă din cap şi 
adăugă ce spusese mai înainte Rodrigues. 

Toranaga se îndreptă spre parapet şi scrută întunericul. 
Dinspre ţărmul nordic erau lăsate la apă alte bărci şi în curând 
aveau să fie şi celelalte acolo unde trebuie. El ştia că 
Blackthorne stânjenea pe mulţi şi asta ar fi fost o cale simplă, 
oferită de zei, de a scăpa de el, dacă dorea. Vreau asta? Desigur 
că preoţii creştini vor fi nespus de mulţumiţi dacă Anjin-san 
dispare, gândi. La fel Onoshi şi Kiyama, care se tem de omul 
ăsta atât de mult încât unul dintre ei, sau amândoi, au pus la 
cale încercările de omor. De ce se tem atât? 

Nu e decât karma că Anjin-san e acum pe galeră şi nu aici, 
în siguranţă, neh? Aşa că Anjin-san se va scufunda cu galera, 
împreună cu Yabu, cu ceilalţi şi cu muschetele, iar asta este tot 
karma. Muschetele îmi pot îngădui să le pierd, pe Yabu 
deasemeni. Dar pe Anjin-san? 

Da. 

Pentru că mai am totuşi - în rezervă - încă opt dintre aceşti 
ciudaţi barbari. Poate că tot ceea ce ştiu cu toţii la un loc va 
egala sau va depăşi ceea ce ştie acesta singur. Cel mai 
important lucru este să fiu înapoi la Yedo cât mai repede cu 
putinţă, să pregătesc războiul, care nu poate fi ocolit. Kiyama şi 
Onoshi? Cine ştie dacă o să mă sprijine? Poate că da, poate că 
nu. Dar o bucată de pământ şi câteva promisiuni sunt o nimica 
toată, dacă creştinii sunt de partea mea în palruzeci de zile. 

— E karma, Tsukku-san. Neh? 

— Da, Alteță. Mulţumit, Alviţo îşi aruncă privirea spre 
Căpitanul General. Seniorul Toranaga dă de înţeles că nu se 
poate face nimic. E voia Domnului. 

— Oare? 

Dintr-o dată pe galeră porni să bată toba. Ramele loveau 
apa cu putere. 

— Pentru Dumnezeu, ce face? urlă Ferriera. 

Şi, în timp ce urmărea galera îndepărtându-se de ei, 
pavilionul lui Toranaga cobori fluturând din vârful catargului. 

Rodrigues spuse: 

— E ca şi cum ar zice fiecărei blestemate de bărci din port 


că seniorul Toranaga nu mai e la bordul ei. 

— Ce-are de gând să facă? 

— Nu ştiu. 

— Nu zău? întrebă Ferriera. 

— Nu. Dar, dac-aş fi în locul lui, aş ieşi în larg şi v-aş lăsa în 
rahat, sau aş încerca s-o fac. Englezul ne-a arătat cu degetul. 
Acum ce facem? 

— i s-a poruncit să pleci la Yedo. 

Căpitanul General voia s-adauge: Dacă loveşti galera, cu 
atât mai bine, dar n-o spuse. Pentru că Mariko asculta. 

Mulţumiţi, preoţii plecară cu barcazul la țărm. 

— Toate pânzele sus! strigă Rodrigues. Piciorul îl durea şi îi 
zvâcnea. Sud prin sud-vest. Tot echipajul pe punte! 

— Senhora, vă rog spuneţi-i seniorului Toranaga c-ar fi mult 
mai bine să meargă jos. Va fi mai în siguranţă, spuse Ferriera. 

— Vă mulţumeşte, dar zice că va sta aici. 

Ferriera ridică din umeri şi se îndreptă către capătul 
dunetei. 

— Pregătiţi toate tunurile. Încărcaţi cu mitralii! La posturile 
de luptă! 


CAPITOLUL 28 


— 1/sogi! strigă Blackthorne îndemnându-l pe mai-marele 
vâslaşilor să îndesească loviturile de tobă. Privi înapoi la fregata 
care se năpustea asupra lor, cu toată velatura desfăşurată, apoi 
din nou înainte, către provă, socotind când ar fi trebuit să 
urmeze altă voltă. Se întreba dacă judecase bine, pentru că aici, 
lângă stânci, spaţiul de manevră era foarte strâmt, doar câţiva 
iarzi între dezastru şi reuşită. Ca să iasă în radă, fregata trebuia 
să navigheze în volte, din pricina vântului, în timp ce galera 
putea să manevreze nestânjenită. Însă fregata avea avantajul 
vitezei. În cursul ultimei volte, Rodrigues arătase limpede că 
galera ar face mai bine să nu-i stea în cale când Santa Teresa 
făcea manevre. 

Yabu începu din nou să bolborosească ceva, dar nu-l băgă 
în seamă. 

— Nu-nţeleg - wakarimasen, Yabu-san! Ascultă, 
Toranaga-san mi-a spus: Anjin-san, ichi-ban-ima! Acum sunt 


maimarele, sunt căpitan-san! Wakarimasu ka, Yabu-san? 

Îi arătă drumul căpitanului japonez, care dădea din mâini 
către fregata aflată acum doar la cincizeci de iarzi în pupă, gata 
să dea peste ei. 

— Pentru Dumnezeu, menţine direcţia! spuse Blăckthorne. 

Briza făcea şi mai reci hainele udate de apa marii, 
îngheţându-i trupul, dar ajutându-l să-şi limpezească mintea. 
Cercetă cerul. Nici un nor pe lângă luna strălucitoare, iar vântul 
era potrivit. Dinspre partea asta nici un pericol, gândi. Doamne, 
ţine luna neacoperită până scăpăm. 

— Hei, căpitane, strigă în engleză, ştiind că n-avea nici o 
importanţă dacă vorbea în engleză, portugheză, daneză sau 
latină, pentru că era singur printre japonezi. Trimite pe cineva 
după saké! Saké! Wakarimasu ka? 

— Hai, Anjin-san. 

Fu trimis în grabă un marinar. În timp ce alerga, omul îşi 
aruncă privirea peste umăr, înfricoşat de mărimea şi viteza 
fregatei care se apropia. Blackthorne îşi menţinu direcţia, 
încercând să forţeze fregata să facă volta înainte de-a fi câştigat 
de-ajuns loc pentru asta. Dar aceasta nu se abătu din drum şi 
continua să se îndrepte direct către el. În ultima clipă el schimbă 
direcţia galerei, iar apoi, când bompresul fregatei ajunse 
aproape deasupra dunetei lor, auzi comanda lui Rodrigues: 

— Volta la babord! Mola velastrai şi ţine-o drept aşa! Apoi 
un strigăt către el în spaniolă: Pupa-l-ai pe dracu' în cur, 
englezule! 

— Mă-ta a fost prima pe-acolo, Rodrigues! 

Fregata ieşi apoi din vântul de pupă şi se îndreptă cu 
iuţeală către celălat țărm, unde trebuia să facă din nou o voltă 
ca să ajungă în vânt şi apoi să-şi mai schimbe direcţia încă o 
dată, înainte de a putea face o nouă voltă, ultima, ca să se 
îndrepte către ieşirea din port. 

Pentru o clipă navele ajunseră atât de aproape că 
Blackthorne putea aproape s-atingă fregata. Rodrigues, 
Toranaga, Mariko şi Căpitanul General se vedeau legănându-se 
pe dunetă. Apoi fregata se depărtă, iar galera săltă în siajul ei. 

— IS0gi, isogi, pentru Dumnezeu! 

Văslaşii îşi înteţiră şi mai mult eforturile şi, prin semne, 
Blackthorne ordonă să treacă mai mulţi oameni la rame, până 
nu mai rămase nici o rezervă. Trebuia să ajungă la ieşirea 


portului înaintea fregatei, altfel erau pierduţi. 

Galera înghiţea distanţa. Dar şi fregata. Ajunsă de cealaltă 
parte a portului, se răsuci ca o dansatoare şi el văzu că 
Rodrigues ridicase velele gabier şi zburătorii. 

— E un ticălos şiret, ca orice portughez! 

Saké-ul sosi, dar tânăra femeie care o ajutase pe Mariko îl 
luă din mâinile marinarului şi i-l oferi cu mişcări nesigure. Ea 
rămăsese curajoasă pe punte, deşi se vedea limpede că nu era 
în apele ei. Mâinile îi erau puternice, părul bine coafat, iar 
chimonoul bogat, îngrijit şi de bun gust. Galera tangă între două 
valuri. Fata se clătină şi scăpă ceaşca. Expresia feţei ei rămase 
neschimbată, dar el băgă de seamă că se îmbujorase de ruşine. 

— Por nada, spuse el, în timp ce ea se aplecă după ceaşcă. 
N-are importanţă. Namu ja? 

— Usagi Fujiko, Anjin-san. 

— Fujiko-san. Hai, dă-o încoace. Dozo. 

Întinse mâna, luă butelca şi bău direct din ea, cu înghitituri 
mari, nerăbdător să simtă acea căldură a trupului său. Se 
concentră asupra noului drum, ocolind recifurile despre care-i 
vorbise Santiago din porunca lui Radrigues. În timp ce-şi bea 
vinul încălzit, cercetă din nou relevmentul la promontoriu, care 
le dădea o direcție sigură, exactă, către ieşirea din port, 
întrebându-se în treacăt, cum fusese încălzit vinul şi de ce ei îl 
beau întotdeauna cald şi în cantităţi mici. 

Mintea îi era limpede acum şi se simţea destul de în putere, 
trebuia doar să fie atent. Ştia însă că n-avea nici o rezervă pe 
care să se bizuie, nici el, nici galera. 

— Saké, dozo, Fujiko-san. 

Îi dădu butelca şi uită de ea. 

Făcând volte în vânt, fregata îşi croia drum cu mare 
uşurinţă şi trecu la o sută de iarzi înaintea lor, îndreptându-se 
spre țărm. Vântul purtă până la el obscenităţi, dar nu se obosi să 
răspundă, economisindu-şi energia. 

— 1/sogi, pentru Dumnezeu! Rămânem în urmă! 

Fierbinţeala întrecerii şi faptul de a se afla din nou singur la 
comandă - mai mult prin puterea voinţei sale decât pus de 
cineva - adăugat la privilegiul deosebit de a-l avea pe Yabu în 
puterea sa, îl umpleau de o bucurie răutăcioasă. 

— Dacă nava nu s-ar scufunda odată cu mine, aş îndrepta-o 
spre stânci doar ca să te văd înecat, Yabu, scârboşenie! Pentru 


bietul Pieterzoon! 

Dar nu l-a salvat Yabu pe Rodrigues când tu n-ai putut? N-a 
atacat el bandiții când erai prins în ambuscadă? Şi-n seara asta 
a fost curajos. Da, e o scârbă, dar o scârbă plină de curaj, ăsta-i 
adevărul. 

Butelca de sake îi fu oferită din nou. 

— Domo, spuse el. 

Cu toate pânzele umflate de vânt, fregata era puternic 
înclinată şi asta-i făcea o nemăsurată plăcere. 

— N-aş fi izbutit mai bine, spuse cu glas tare vântului. Dar, 
dac-ar fi a mea, aş ieşi printre bărci, în largul mării şi nu m-aş 
mai întoarce niciodată. Aş naviga cu ea spre casă şi-aş lăsa 
Japoniile japonezilor şi împuţiţilor de portughezi. li văzu pe Yabu 
şi pe căpitan privindu-l atenţi. N-aş face-o, nu încă. Mai e şi o 
Corabie Neagră de capturat şi de jefuit. Şi răzbunarea, nu, 
Yabu-san? 

— Nan desu ka, Anjin-san? Nan ja? 

— Ichi-ban! Număru' unu! răspunse fluturând mâna către 
fregată. Goli butelca. Fujiko i-o luă. 

— Saké, Anjin-san? 

— Domo, iyé! 

Cele două nave erau acum foarte aproape de bărcile 
pescăreşti adunate laolaltă, galera îndreptându-se drept către 
trecerea lăsată anume între ele, fregata, la ultima voltă, virând 
spre ieşirea din port. Vântul era mai rece aici, pentru că 
promontoriile ce ţineau adăpost rămăseseră în urmă, iar marea 
se deschidea larg la jumătate de milă în faţă. Rafalele umflau 
pânzele fregatei, sarturile pocneau asemeni împuşcăturilor de 
pistol şi valurile spumegau la provă şi pupă. 

Văslaşii erau lac de sudoare şi istoviţi. Un om căzu. Apoi 
altul. Cei cincizeci de samurai ronini se aflau în poziţie de luptă. 
În faţă, arcaşii din bărcile pescăreşti de pe ambele părţi ale 
îngustei treceri îşi încordau arcurile. Blackthorne zări în multe 
dintre bărci mici tăvi cu jăratec şi înţelese atunci că săgețile 
aveau să fie aprinse, înainte de a fi trase. 

Se pregătise pentru luptă cât putuse de bine. Yabu 
înţelesese că vor trebui să lupte, şi-şi dăduse seama imediat şi 
de săgețile aprinse. Blackthorne ridicase apărătoare din lemn 
împrejurul timonei. Deschisese câteva dintre lăzile cu muschete 
şi-i pusese pe cei care se pricepeau să le încarce cu pulbere şi 


gloanţe. Adusese pe dunetă câteva butoiaşe cu praf de puşcă şi 
le pusese câte un fitil. 

Când Santiago, secundul, îl adusese cu barcazul, îi spusese 
că Rodrigues avea de gând să-l ajute, cu voia Celui de Sus. 

— De ce? întrebase el. 

— Pilotul meu mi-a spus că a trebuit să te-arunce peste 
bord să te trezeşti, senhor. 

— De ce? 

— Senhor pilot, el mi-a zis să-ţi spun că te paşte primejdia 
la bordul Santei Teresa. 

— Ce primejdie? 

— El zice că trebuie să te baţi ca să scapi de-aici, dacă poţi. 
Dar el o să te-ajute. 

— De ce? 

— În numele Sfintei Fecioare, stăpâneşteţi limba aia eretică 
şi ascultă, am puţin timp. 

Apoi secundul îi spusese despre bancurile de nisip, despre 
relevmente, despre felul canalului şi despre planul lui Rodrigues. 
Şi îi dăduse două pistoale. 

— Pilotul meu întreabă dacă tragi bine. 

— Slab, minţise el. 

— Pilotul meu mi-a zis că, la sfârşit, să-ţi spun să mergi cu 
Dumnezeu. 

— Şi el... şi tu. 

— Din partea mea, înghiţi-te-ar iadul! 

— Ba pe sor-ta! 

Blackthorne pusese fitile butoiaşelor cu pulbere pentru 
cazul în care tunurile ar fi început să tragă şi n-ar fi existat nici 
un plan, sau daca planul s-ar fi dovedii fals, dar şi împotriva 
duşmanilor care i-ar fi putut înconjura. Chiar numai un 
asemenea mic butoiaş, cu fitilul aprins, dus de apă lângă bordul 
fregatei, ar fi scufundat-o tot atât de sigur ca lovitura unui tun 
de şaptezeci. N-are importanţă cât de mic e butoiaşul, gândi, 
totul e s-o nimerească. 

— /sogi, pentru vieţile voastre! strigă şi trecu la cârmă, 
mulţumind lui Dumnezeu pentru Rodrigues şi pentru strălucirea 
lunii. 

Aici, la ieşire, portul se îngusta la patru sute de iarzi. 
Oglinda apei se întindea aproape de la un țărm la celălalt, 
promontoriile stâncoase înălțându-se direct din mare. 


Spaţiul dintre bărcile pescăreşti era de o sută de iarzi. 

Cu vântul suflând dinapoia traversului către tribord şi 
întinzând un siaj adânc în urma ei, Santa Teresa se apropia de 
galeră ca un câine scăpat din lanţ. Blackthorne se ţinea pe 
mijlocul canalului şi-i făcu semn lui Yabu să fie gata. Tuturor 
roninilor li se poruncise să stea ghemuiiţi la adăpostul 
parapetului, nevăzuţi, până ce Blackthorne dădea semnalul, 
când fiecare om - cu muschetă sau cu sabie - trebuia să sară la 
babord sau la tribord, oriunde ar fi fost nevoie, cu Yabu la 
comanda lor. Căpitanul japonez ştia că vâslaşii lui trebuiau să 
ţină ritmul tobei, iar toboşarul ştia că trebuie să dea ascultare 
lui Anjin-san. lar Anjin-san, doar el singur, avea să conducă 
nava. 

Fregata era la cincizeci de iarzi în spate, la jumătatea 
canalului, îndreptându-se drept către ei şi dând semne vădite că 
vrea s-o apuce chiar prin mijloc. 


KKK 


La bordul fregatei, Ferriera îi şoapti lui Rodrigues: 

— lzbeşte-l! 

N-o slăbea din ochi pe Mariko, care stătea la zece paşi mai 
departe, lângă balustradă, împreună cu Toranaga. 

— Nu putem, nu cu Toranaga şi cu fata aici. 

— Senhora! strigă Ferriera, senhora, ar fi mai bine să 
coborâţi sub punte, dumneata şi stăpânul dumitale. Ar fi mai 
sigur pentru el dacă s-ar duce pe puntea tunurilor. 

Mariko îi traduse lui Toranaga, care se gândi o clipă, apoi 
coborî scara din tambuchi spre puntea tunurilor. 

— Să-mi sară ochii, spuse tunarul şef, fără să se adreseze 
cuiva anume, mi-ar plăcea să trag o salvă şi să scufund ceva. De 
un an n-am mai scufundat nici măcar un pirat scrofulos! 

— Aye. Maimuţele merită o baie. 

Pe dunetă, Ferriera repetă: 

— lzbeşte galera, Rodrigues! 

— De ce să-ți omori duşmanul când o fac alţii în locul tău? 

— Sfântă Fecioară! Eşti la fel ca preoţii. N-ai pic de sânge-n 
tine! 

— Da, n-am deloc sânge de ucigaş, răspunse Rodrigues tot 
în spaniolă. Da' tu? Tu ai. Nu? Şi sânge spaniol, poate? 


— Ai de gând să-l loveşti sau nu? întrebă Ferriera în 
portugheză, apropierea prăzii scoţându-l din minţi. 

— Dacă rămâne unde e, da. 

— Atunci, dă, Doamne, să rămână acolo! 

— Ce-ai avut de gând cu englezul? De ce-ai fost atât de 
furios că nu era la bord? 

— Nu-mi placi şi nici n-am încredere în tine acum, 
Rodrigues. De două ori ai trecut sau ai părut că treci de partea 
ereticului împotriva mea sau a noastră. Dac-ar fi vreun alt pilot 
acceptabil în toată Asia, te-aş debarca, Rodrigues, şi-aş pleca în 
larg cu Corabia mea Neagră. . 

— Atunci o să te scufunzi. In jurul tău miroase a moarte şi 
numai eu te pot apăra. 

Ferriera se închină superstiţios. 

— Sfântă Fecioară, spurcată limbă mai ai! Cu ce drept spui 
asta? 

— Mama mea a fost ţigancă şi-a fost al şaptelea copil, 
dintr-al şaptelea copil, ca şi mine. 

— Mincinosule! 

Rodrigues zâmbi. g 

— Ah, my Lord Căpitan General, poate că sunt. Işi duse 
mâinile pâlnie la gură şi strigă: la posturile de luptă! şi apoi 
către cârmaci: Drept aşa şi, dacă târfa aiaborţoasă nu se mişcă, 
scufund-o! 


KKK 


Blackthorne ţinea strâns cârma, braţele şi picioarele îl 
dureau. Şeful vâslaşilor bătea toba iar aceştia făceau un ultim 
efort. 

Fregata era la douăzeci de iarzi în pupă, apoi la 
cincisprezece, apoi la zece. Atunci Blackthorne viră puternic la 
stânga. Fregata aproape că-i atinse, se înclină asupra lor şi 
ajunse în rând cu ei. Blackthorne viră puternic spre dreapta, ca 
să ajungă paralel cu fregata, la zece iarzi de ea. Şi astfel, 
împreună - una lângă alta - erau gata să treacă în zbor printre 
cele două şiruri de duşmani. 

— Traaageţi, trageţi mai tare ticăloşilor, strigă Blackthorne, 
vroind să rămână bord la bord, pentru că numai aici erau 
apăraţi de corpul fregatei şi de pânzele ei. Trozniră câteva 


muschete, apoi o salvă de săgeți aprinse se abătu asupra lor, 
fără să pricinuiască mari pagube, dar câteva, din greşeală, 
loviră pânzele de jos ale fregatei şi focul izbucni. 

Toţi samuraii comandanţi din bărci îşi opriră îngroziţi 
arcaşii. Până acum nimeni nu atacase vreodată o navă a 
barbarilor din sud. Nu sunt ei singurii care aduc mătăsuri, care 
fac suportabile căldura verii şi frigul iernii, iar fiecare primăvară 
şi toamnă o bucurie? Nu sunt barbarii din sud apăraţi de legile 
imperiale? Arderea uneia dintre corăbiile lor nu i-ar înfuria atât 
de mult încât, pe bună dreptate, nu s-ar mai întoarce niciodată 
aici? 

Aşa că toţi comandanții îşi opriră oamenii, în timp ce galera 
lui Toranaga se afla sub aripa fregatei, fără ca vreunul dintre ei 
să îndrăznescă să rişte câtuşi de puţin să devină pricina opririi 
Corăbiilor Negre, fără încuviințarea generalului Ishido. Şi numai 
după ce marinarii de pe fregată stinseră flăcările, respirară şi ei 
uşuraţi. 

Când se opriră săgețile, se mai linişti şi Blackthorne. Şi 
Rodrigues. Planul mergea. Rodrigues bănuise că, la adăpostul 
lui, galera avea o şansă. Singura ei şansă. "Dar pilotul meu zice 
că trebuie să fii pregătit pentru orice neprevăzut, englezule", îi 
spusese Santiago. 

— Dă-l la o parte pe ticălosul ăla, spuse Ferriera. La dracu, 
ţi-am ordonat să-l impingi în maimuţele alea! 

— Cinci carturi babord! comandă Rodrigues ascultător. 

— Cinci carturi babord, senhor, repetă cârmaciul. 

Blackthorne auzi comanda. Imediat cârmi cinci carturi 
babord şi se rugă în gând. Dacă Rodrigues menținea direcţia 
prea mult, or să intre direct în bărcile pescăreşti şi s-a terminat 
cu ei. Dacă el rărea bătăile ramelor şi rămânea în urmă, ştia că 
bărcile duşmane îl vor năpădi, chiar dacă credeau sau nu că 
Toranaga e pe galeră. Trebuia să rămână pe aceeaşi linie cu 
fregata. 

— Cinci carturi tribord! ordonă Rodrigues chiar la timp. Nici 
el nu mai avea chef de alte săgeți aprinse; era prea mult praf de 
puşcă pe punte. Haide, ticălosule, murmură către vânt. 
Opinteşte-te în pânzele mele şi scoate-ne dracului de-aici. 

Din nou Blackthorne cârmi cinci carturi tribord, ca să-şi 
păstreze poziţia faţă de fregată, şi cele două nave goniră una 
lângă alta, ramele din babordul galerei aproape atingând 


fregata, cele din tribord mai-mai să scufunde bărcile pescăreşti. 
Acum căpitanul înţelese, la fel şi mai-marele vâslaşilor şi 
oamenii lui. Îşi încordară ultimele puteri. Yabu strigă o comandă 
şi roninii îşi puseră arcurile jos şi alergară să dea ajutor, iar Yabu 
li se alătură. 

Înaintau cu aceeaşi viteză. Nu mai aveau decât câteva sute 
de iarzi de străbătut. 

Apoi soldaţii în gri din câteva bărci, mai îndrăzneţi decât 
ceilalţi, vâsliră să le iasă în cale şi aruncară căngi de abordaj. 
Prova galerei umplu bărcile cu apă. Cângile fură aruncate peste 
bord înainte de a se agăța. Samuraii care le ţineau căzură în 
apă. Ramele nu pierdură cadenţa. 

— Vino mai mult la babord! 

— Nu îndrăznesc, Căpitane General. Toranaga nu e prost, şi 
ia uită-te, e un recif în faţă! 

Ferriera văzu crestele lângă ultimele bărci. 

— Doamne, trimite-i în recif! 

— Două carturi babord! 

Din nou fregata îşi schimbă drumul, la fel şi Blackthorne. 
Amândouă navele se îndreptau către îngrămădirea de bărci 
pescăreşti. Blackthorne văzuse şi el stâncile. O altă barcă fu 
scufundată şi o ploaie de săgeți se abătu asupra galerei. El ţinu 
drumul atât cât îndrăzni, apoi strigă: "Cinci carturi tribord!", ca 
să-l avertizeze pe Rodrigues, după care răsuci cârma. 

Rodrigues făcu o manevră de evitare şi se îndepărtă. Dar 
de data asta nu prea mult şi s-ar fi putut ciocni, iar asta nu 
făcea parte din plan. 

— Haide, ticălosule! spuse Rodrigues înfrigurat de întrecere 
şi teamă. Să vedem dacă te ţin boaşele. 

Blackthorne trebuia să aleagă imediat între colții recifului şi 
fregată. Binecuvântă vâslaşii, care stăteau încă la ramele lor, şi 
echipajul, şi pe toţi de la bord, care, prin disciplina lor, îi dădeau 
prilej să aleagă. Şi alese. 

Viră în continuare spre tribord, scoase pistolul şi ochi. 

— Fă loc, pentru Dumnezeu! strigă şi apăsă pe trăgaci. 

Glonţul şuieră pe deasupra dunetei, chiar printre Căpitanul 
General şi Rodrigues. 

Căpitanul General se aplecă, Rodrigues tresări. Tu 
englezule, pui de târfă! A fost noroc, ai tras bine, sau ai ochit ca 
să omori? 


Văzu cel de-al doilea pistol în mâna lui Blackthorne şi pe 
Toranaga holbându-se la el. Îl îndepărtă pe Toranaga din minte 
ca fiind neimportant. 

Sfântă Fecioară, ce să fac? Să mă ţin de plan sau să-l 
schimb? N-ar fi mai bine să-l omor pe englezul ăsta? Pentru 
binele tuturor? Spune-mi, da sau nu! 

Răspunde-ţi tu însuţi, Rodrigues, pe nemurirea sufletului 
tău! Nu eşti bărbat? 

Atunci ascultă: fie că acest englez e omorât sau nu, alţi 
eretici o să-l urmeze, ca păduchii. Îi datorez o viaţă şi jur că 
nu-mi curge sânge de ucigaş prin vine ca să omor un pilot. 

— Cârma tribord! ordonă şi se lăsa păgubaş. 


KKK 


— Stăpânul meu întreabă de ce era cât pe-aci să intraţi în 
galeră? 

— A fost doar un joc, senhora, o glumă între piloți. Să pui 
la-ncercare tăria celuilalt. 

— Şi împuşcătura de pistol? 

— Tot un joc, să-ncerce tăria mea. Stâncile erau prea 
aproape şi pesemne îl împingeam pe englez prea mult. Noi 
suntem prieteni, nu? 

— Stăpânul meu spune că e o nebunie să vă jucaţi astfel. 

— Vă rog, transmiteţi-i scuzele mele. Important e că el e-n 
siguranţă, că galera e întreagă, deci şi eu sunt mulţumit. Honto. 

— Aţi aranjat fuga aceasta, acest vicleşug, cu Anjin-san? 

— Intâmplător el e foarte deştept şi-a făcut tot ce era de 
făcut atunci când a trebuit. Luna i-a luminat calea, marea l-a 
ajutat şi nimeni n-a făcut nici o greşeală. Dar de ce duşmanii nu 
l-au scufundat, nu ştia. A fost voia Domnului. 

— Oare? spuse Ferriera. 

Privea galera din urma lor şi nu se întoarse spre ei. 

Acum erau în siguranţă, cu mult dincolo de ieşirea din port, 
în rada Osaka, galera cu câteva cabluri în urmă, fără ca vreuna 
dintre nave să se mai grăbească. Mai toate ramele galerei 
fuseseră ridicate. Mai băteau apa doar câteva, atât cât să 
înainteze domol, în timp ce vâslaşii îşi refăceau forţele. 

Rodrigues nu-i dădu nici o atenţie Căpitanului General Fer- 
riera. Era, în schimb absorbit de Toranaga. Mă bucur că suntem 


de partea lui Toranaga, îşi spuse. În timpul întrecerii, îl studiase 
atent, bucuros de o ocazie atât de rară. Ochii bărbatului 
alergaseră pretutindeni, urmărind tunarii, tunurile, velele şi 
lupta cu focul, cu o curiozitate lacomă, întrebând, cu ajutorul lui 
Mariko, pe marinari şi ofiţeri: "Asta pentru ce e? Cum încărcaţi 
un tun? Câtă pulbere"? Cum trageţi cu ele? Funiile astea pentru 
ce sunt?" 

— Stăpânul meu spune, poate că a fost doar karma. Ştiţi ce 
e karma, căpitane-pilot? 

— Da. 

— El vă mulţumeşte că l-aţi îngăduit pe corabie. Acum se 
va duce înapoi pe galera sa. 

— Cum? se întoarse imediat Ferriera. Noi vom fi la Yedo cu 
mult înaintea galerei. Seniorul Toranaga este binevenit la bord. 

— Stăpânul meu spune că nu mai este nevoie să vă 
deranjeze în continuare. O să meargă pe propria sa navă. 

— Vă rog, spuneţi-i să rămână. M-ar bucura tovărăşia lui. 

— Seniorul Toranaga vă mulţumeşte, dar vrea să meargă 
imediat pe nava lui. 

— Foarte bine. Fă cum zice, Rodrigues. Semnalizează şi 
lasă la apă barcazul. Ferriera era dezamăgit. Vroise să vadă 
Yedo şi dorea să-l poată cunoaşte pe Toranaga mai bine, acum 
că viitorul lor era atât de mult legat de el. Nu credea ce spusese 
Toranaga despre posibilităţile de a ocoli războiul. In război, noi 
suntem de partea acestui maimuţoi împotriva lui Ishido, fie că 
ne place, fie că nu. Şi mie nu-mi place. Sunt mâhnit că voi fi 
lipsit de compania seniorului Toranaga. Se înclină politicos. 

Toranaga se înclină la rândul lui şi vorbi scurt. 

— Stăpânul meu vă mulţumeşte. Adăugă către Rodrigues: 
Stăpânul meu spune că vă va răsplăti pentru galeră când o să 
vă întoarceţi cu Corabia Neagră. g 

— N-am făcut nimic special. Mi-am făcut doar datoria. Imi 
cer iertare că nu mă ridic din scaun - piciorul, neh? răspunse 
Rodrigues înclinându-se. Mergeţi cu Dumnezeu, senhora. 

— Mulţumesc căpitane-pilot. La fel şi domnia-voastră. 

În timp ce cobora obosită scara tambuchiului, în urma lui 
Toranaga, băgă de seamă că nostromul Pesaro comanda 
barcazul. Se înfioră şi fu cât pe ce să verse. Îşi încordă voinţa 
şi-şi alungă spasmele, mulţumită că Toranaga le poruncise 
tuturor să părăsească nava asta atât de urât mirositoare. 


— Vânt prielnic şi drum bun, le strigă Ferriera. 

Făcu o dată semn cu mâna, salutul fu întors şi apoi barcazul 
plecă. 

— Părăsiţi poziţiile de luptă când se-ntoarce barcazul şi 
târfa aia de galeră nu se mai zăreşte, ordonă tunarului şef. 

Când ajunse pe dunetă, se opri în faţa lui Rodrigues. Arătă 
către galeră: 

— O să ajungi să regreţi că l-ai lăsat în viaţă. 

— Asta e-n mâinile Domnului. Englezul e un pilot "bunicel", 
dacă poţi să treci peste religia lui, Căpitane General. 

— M-am gândit la asta. 

— ŞI? 

— Cu cât ajungem mai degrabă în Macao, cu atât mai bine. 
Dă tot ce poţi, Rodrigues. 

Ferriera cobori. 

Piciorul lui Rodrigues zvâcnea cumplit. Trase o înghiţitură 
din burduful cu grog. Lua-l-ar dracu' pe Ferriera, îşi spuse. Dar, 
te rog, Doamne, nu înainte de a ajunge la Lisabona. 

Vântul îşi schimbă uşor direcţia spre pupă şi un nor acoperi 
cercul lunii. Ploaia se apropia şi zorii brăzdau cerul. Îşi concentră 
toată atenţia asupra navei sale, a velelor şi a poziţiei. Când fu 
pe deplin mulţumit îşi îndreptă privirile către barcaz. Şi, în cele 
din urmă, către galeră. 

Mai lua o gură de rom, bucuros că planul le mersese atât de 
bine. Chiar şi împuşcătura de pistol, care pusese capăt 
încercării. Fu mulţumit de hotărârea lui. 

Eu trebuia s-o iau şi am luat-o. 

— Chiar şi aşa, englezule, spuse cu o adâncă tristeţe, 
Căpitanul General are dreptate. Cu tine erezia a pătruns în rai. 


CAPITOLUL 29 


— Anjin-san? 

— Hai? 

Blackthorne se dezmeticea greu din somnul adânc. 

— Uite, puţină mâncare. Şi cha. 

Pentru moment nu-şi putea aminti cine era sau unde se 
afla. Apoi îşi recunoscu cabina de pe galeră. O rază de soare 


străpungea întunericul. Se simţea foarte odihnit. Acum nu se 
mai auzea nici o bătaie de tobă şi, chiar în acel somn foarte 
adânc, simţurile îi spuseseră că fusese coborâtă ancora, că nava 
lui era în siguranţă, lângă țărm, şi că marea era blândă. 

Văzu o slujnică purtând o tavă. Mariko stătea lângă ea - 
braţul nu îi mai era prins în eșarfă -, iar el se afla lungit pe patul 
pilotului, acelaşi pe care-l folosise în timpul călătoriei cu 
Rodrigues din satul Anjiro la Osaka, şi care îi era acum, într-un 
fel, aproape tot atât de familiar ca propriul pat şi ca propria-i 
cabină de pe Erasmus. Erasmus! Ar fi grozav să se întoarcă la 
bordul ei şi să-şi vadă iar băieţii. 

Se-ntinse îndelung, apoi luă ceaşca de cha oferită de 
Mariko. 

— Mulţumesc. E foarte bun. Ce-ţi mai face braţul? 

— Mult mai bine, mulţumesc. Mariko îl îndoi ca să-i arate. A 
fost doar o rană uşoară. 

— Arăţi mai bine, Mariko-san. 

— Dă, acum mă simt mai bine. 

În zori, când se-ntorsese la bord cu Toranaga, fusese în 
pragul leşinului. 

— Mai bine rămâi pe punte, îi spusese el. O să te lase 
greaţa mai repede. 

— Stăpânul meu întreabă...ântrebă ce-a fost cu 
împuşcătura de pistol. 

— N-a fost decât o glumă între piloţi. 

— Stăpânul meu te felicită pentru priceperea dumitale 
într-ale mării. 

— Am fost norocoşi. Luna ne-a ajutat. Şi echipajul a fost 
minunat, Mariko-san, ai vrea să-l întrebi pe căpitan-san dacă 
cunoaşte aceste ape? Imi pare rău, dar spune-i lui 
Toranaga-sama că eu nu cred că am să mai pot sta treaz multă 
vreme. Sau poate am putea rămâne pentru o oră-două în derivă, 
în larg? Trebuie să dorm. 

Îşi aminti vag că ea-i spusese că Toranaga i-a permis să 
coboare, căci căpitan-san era destul de priceput dacă rămâneau 
în apele de coastă şi n-aveau să iasă în larg. 

Blackthorne se întinse din nou şi deschise unul dintre 
hublourile cabinei. Un țărm stâncos se vedea cam la două sute 
de iarzi. 

— Unde ne aflăm? 


— În faţa coastelor provinciei Totomi, Anjin-san. Seniorul 
Toranaga a vrut să înoate şi să lase vâslaşii se odihnească 
câteva ceasuri. Mâine vom fi la Anjiro. 

— Satul de pescari? Asta-i cu neputinţă. E aproape de prânz 
şi în zori plecam din Osaka. Cu neputinţă! 

— O, asta a fost ieri Anjin-san. Ai dormit o zi şi o noapte şi 
încă o jumătate de zi, îi răspunse Mariko. Seniorul Toranaga a 
spus să fii lăsat să dormi. El crede că acum ti-ar prinde bine să 
înoţi ca să te trezeşti. După mâncare. 

Mâncarea însemna două boluri de orez şi peşte fript pe jar 
cu un sos din oţet, închis la culoare, sărat, dulce amărui, despre 
care ea-i spusese că era făcut din fasole fermentată. 

— Mulţumesc. Da... da, mi-ar place să-not. Aproape treizeci 
şi şase de ore? Nu-i de mirare că mă simt grozav. Luă cu 
lăcomie tava de la slujnică. Dar nu mâncă imediat. De ce-i atât 
de speriată? întrebă. 

— Nu este Anjin-san. E doar puţin neliniştită. Te rog s-o 
ierţi. N-a văzut niciodată până acum un străin de aproape. 

— Spune-i că, atunci când e lună plină, barbarilor le cresc 
coarne şi scot flăcări pe gură, la fel ca dragonii. 

Mariko râse. 

— Fii sigur că n-am să-i spun asta. Arătă spre masă. Acolo e 
o periuţă şi praf pentru dinţi, apă şi prosoape curate. Apoi spuse 
în latină: Mă bucur să văd că te simţi mai bine. Este aşa cum s-a 
povestit în timpul drumului, ai un curaj nemăsurat. 

Ochii li se întâlniră şi clipa fu lăsată să treacă. Ea se înclină 
politicos. Se înclină şi slujnica. Uşa se închise în urma lor. 

Nu te mai gândi la ea, îşi porunci. Gândeşte-te la Toranaga 
sau la Anjiro. De ce ne oprim mâine la Anjiro? Să-l debarcăm pe 
Yabu? Bine c-am scăpat! 

Omi o să fie la Anjiro. Ce e cu Omi? _ 

De ce să nu-i ceri lui Toranaga capul lui Omi? lţi e destul de 
îndatorat. Sau de ce să nu-i ceri să te baţi cu Omi-san? Dar 
cum? Cu pistoale sau cu săbii? N-ai avea nici o şansă cu sabia, 
şi-ar fi crimă dacă ai avea un pistol. Mai bine nu faci nimic şi 
aştepţi. Curând o să se ivească vreun prilej şi-atunci o să te 
răzbuni pe amândoi. Acum Toranaga te înconjoară cu 
bunăvoința lui. Ai răbdare. Întreabă-te ce ţi-ar trebui de la el. 
Curând o să fii în Yedo, aşa că n-ai mult timp. Ce e cu Toranaga? 

Blackthorne folosea beţigaşele aşa cum văzuse că le 


foloseau oamenii din temniţă, ducând bolul la buze şi împingând 
orezul vârtos cu beţigaşele, din marginea castronaşului în gură. 
Cu bucăţile de peşte era mai greu. Nu era destul de 
îndemânatic, aşa că-şi folosea degetele, bucuros că se află 
singur, ştiind că ar fi foarte nepoliticos să mănânce cu degetele 
în faţa lui Mariko, sau a lui Toranaga, sau a oricărui japonez. 

Când termină şi ultima bucăţică, tot îi mai era foame. 

— Trebuie să mai mănânc ceva, îşi spuse cu glas tare. 
lisuse Cristoase, mi-ar place nişte pâine proaspătă, ouă prăjite, 
unt şi brânză... 

Se duse pe punte. Aproape toţi cei de acolo erau goi. Unii 
dintre ei se zvântau, alţii stăteau la soare şi câţiva săreau peste 
bord. In mare, de-a lungul galerei, alţi samurai şi marinari înotau 
sau împroşcau apa, aşa cum fac copiii. 

— Konnichi wa, Anjin-san. 

— Konnichi wa, Toranaga-sama, spuse el. 

Toranaga, aproape gol, urca scara ce fusese lăsată la apă. 

— Sonata wa oyogitamo ka? spuse, făcând un gest spre 
mare, ştergându-şi cu palma apa de pe pântec şi umeri, încălzit 
de soarele strălucitor. 

— Hai, Toranaga-sama, domo, spuse Blackthorne, bănuind 
că fusese întrebat dacă vrea să-noate. 

Din nou Toranaga arătă spre mare, vorbi scurt, apoi o 
chemă pe Mariko să tălmăcească. Mariko cobori de pe dunetă, 
adăpostindu-se de soare sub o umbrelă de soare purpurie. 
Chimonoul simplu alb, de bumbac, era abia prins în talie. 

— Toranaga-sama spuse că arăţi foarte odihnit, Anjin-san. 
Apa te inviorare. 

— Te înviorează, spuse el, corectând-o politicos. Da. 

— Ah, da, mulţumesc, te înviorează. El spune, te rog, atunci 
să înotăm. 

Toranaga se rezemase nepăsător de parapet, ştergându-şi 
apa din urechi cu un prosop mic şi, când urechea stângă nu vru 
să se curețe, îşi lăsa capul pe umărul stâng şi ţopăi într-un picior 
până izbuti. Era foarte musculos şi bine legat, cu excepţia 
pântecului. Stânjenit şi foarte conştient de prezenţa lui Mariko, 
îşi scoase şi el cămaşa, legătura pentru prohab şi pantalonii, 
până rămase la fel de gol. 

— Seniorul Toranaga întreabă dacă toţi englezii sunt la fel 
de păroşi ca dumneata? Şi părul atât de blond? 


— Unii da, spuse el. 

— Noi - bărbaţii noştri nu au păr pe piept şi pe braţe ca voi. 
Nu foarte mult. El zice că eşti foarte bine făcut. 

— Şi el la fel. Te rog, mulţumeşte-i. 

Blackthorne plecă de lângă Mariko spre capătul scării de 
bord, conştient că-l priveau, şi ea, şi tânăra femeie, Fujiko, care 
stătea în genunchi sub o umbrelă galbenă, la pupă, cât şi 
slujnica de lângă ea. Apoi, nemaiputând să-şi stăpânească 
stinghereala de a cobori gol, atâta cale, până jos, se aruncă 
peste parapet în apa albastră. Reuşi un salt perfect şi răceala 
mării îl străbătu ameţitoare. Fundul nisipos era la trei stânjeni 
dedesubt, plantele marine se vălureau, iar nenumăraţii peşti nu 
se speriau de înotători. Aproape de fundul mării se opri din 
scufundare, se răsuci, se jucă cu peştii, apoi ieşi la suprafaţă şi o 
porni către țărm înot, cu o mişcare uşoară, ce putea părea 
leneşă, dar înainta foarte iute, pe care o învățase de la Alban 
Caradoc. 

Micul golf era singuratic: multe stânci, un țărm minuscul, 
acoperit cu prundiş şi nici un semn de viaţă. Munţii se înălţau la 
o mie de picioare spre cerul albastru, nemărginit. 

Se aşeză pe o stâncă, la soare. Patru samurai înotaseră cu 
el şi nu erau departe. Zâmbiră şi-şi fluturară mâinile. Mai târziu 
înotă înapoi şi ei îl urmară. Toranaga nu-şi desprinsese ochii de 
la el. 

Urcă pe punte. Hainele lui dispăruseră. Fujiko, Mariko şi 
cele două slujnice erau încă acolo. Una dintre ele se înclină şi-i 
oferi un prosop caraghios de mic, pe care-l luă şi începu să se 
şteargă, întorcându-se stânjenit spre parapet. 

Îţi poruncesc să te simţi în largul tău, îşi spuse. Când erai 
gol, cu Felicity, într-o cameră încuiată, nu te simţeai stânjenit, 
nu? Doar în public - când sunt femei de faţă - când ea e de faţă 
- te simţi stânjenit. De ce? Ei nu bagă-n seamă goliciunea şi ăsta 
e un lucru foarte cu judecată. Te afli în Japonia. Trebuie să faci 
cum fac ei. Ai să fi ca ei şi-ai să te comporţi ca un rege. 

— Seniorul Toranaga spune că înoţi foarte bine. Ai vrea să-l 
înveţi mişcarea aceea? spunea Mariko. 

— Aş fi bucuros s-o fac, răspunse şi se forţă să se întoarcă 
şi să se aplece aşa cum se apleca Toranaga. 

Mariko îi zâmbea, privind în sus la el. E atât de drăguță, 
gândi. 


— Felul cum te-ai cufundat în mare. Noi... noi n-am văzut 
niciodată aşa ceva până acum. Noi totdeauna sărim. El vrea 
să-nveţe cum să facă asta. 

— Acum? 

— Da, te rog. 

— Pot să-l învăţ - cel puţin pot să-ncerc. 

O slujnică ţinea un chimonou de bumbac pentru 
Blackthorne, aşa că se strecură bucuros în el, legându-l cu 
cingătoarea. Acum, pe de-a-ntregul odihnit, le spuse cum 
trebuie să te arunci în apă, cum să-ţi bagi capul între braţe şi să 
ţâşneşti în sus şi-n afară, dar să ai grijă să nu cazi pe burtă. 

— E cel mai bine să-ncepi de la piciorul scării, cam cum ai 
cădea în cap, fără alergare şi săritură. Aşa ne învăţăm noi copiii: 

Toranaga ascultă, puse întrebări şi apoi, mulţumit de 
răspunsuri, spuse prin Mariko: 

— Bun. Cred că înţeleg. 

Se îndreptă spre capul scării. Înainte ca Blackthorne să-l 
poată opri, Toranaga se şi aruncase în apă, la cincisprezece 
picioare dedesubt. Căzu rău, pe burtă. Nimeni nu râse. Toranaga 
se întoarse pe punte pufnind şi încercă din nou. larăşi căzu 
prost. Şi încercările celorlalţi samurai fură la fel de neizbutite. 

— Nu e uşor, spuse Blackthorne. Mie mi-a trebuit mult să 
învăţ. Să facem o pauză şi să-ncercăm mâine din nou. 

— Seniorul Toranaga spune: "Mâine e mâine, astăzi am să 
învăţ să sar în apă." 

Blackthorne îşi puse chimonoul de o parte şi făcu o nouă 
demonstraţie. Samuraii îl imitară. Din nou nu izbutiră. Nici 
Toranaga. De şase ori. 

După o nouă demonstraţie, Blackthorne se căţără pe 
platforma scării şi o văzu pe Mariko printre ei, goală, 
pregătindu-se să se arunce în gol. Trupul ei era minunat. 

— Aşteaptă, Mariko-san! Mai bine să-ncerci de aici, prima 
oară. 

— Foarte bine, Anjin-san. 

Cobori spre el, crucifixul minuscul subliniindu-i goliciunea 
trupului. Îi arătă cum să se aplece, cum să se arunce înainte, în 
mare, prinzând-o de mijloc ca s-o răsucească astfel încât capul 
să plece primul. 

Apoi Toranaga încercă de lângă apă şi fu ceva mai bine. 
Mariko încercă din nou şi atingerea pielii ei îl înfierbântă pe 


Blackthorne, aşa că, pentru o clipă, făcu pe prostul şi căzu în 
apă, îndepărtându-i de acolo până se mai răcori. Apoi alergă pe 
punte şi le arătă de pe pasarelă săritura mortului, care, gândea 
el, putea să fie mai uşoară, ştiind că era vital pentru Toranaga 
să reuşească. 

— Dar trebuie să rămâi ţeapăn, hai? Ca o sabie. Atunci nu 
poţi să dai greş. 

Se aruncă înainte. Săritura fu perfectă, şi el călcă apa, 
aşteptând Foarte mulţi samurai se îmbulziră în faţă, dar 
Toranaga le făcu semn să se dea la o parte. Işi ridică braţele 
ţeapăn, cu şira spinării dreaptă. Pieptul şi pântecu-i erau stacoijii 
din cauza căzăturilor pe burtă. Apoi se aruncă aşa cum arătase 
Blackthorne. Capul intră primul în apă şi picioarele îl traseră 
de-a rostogolul pe spate, dar se putea chema o săritură şi prima 
izbutită a oricăruia dintre ei, aşa că un val de aclamații îl 
întâmpină când ieşi la suprafaţă. O făcu din nou, de data asta 
mai bine. Îi urmară alţi bărbaţi, unii izbutind, alţii nu. Apoi 
încercă Mariko. 

Blackthorne văzu sânii mici, tari şi mijlocul subţire, pântecul 
plat şi rotunjimea picioarelor. Un fior de durere îi străbătu chipul 
când îşi ridică braţele deasupra capului. Dar rămase ca o 
săgeată şi se aruncă curajoasă înainte. Străbătu apa corect. 
Aproape nimeni, în afară de el, nu observă. 

— A fost o săritură foarte bună. Intr-adevăr foarte bună, îi 
spuse, întinzându-i mâna s-o tragă din apă pe platforma scării. 
Ar trebui să te opreşti acum. [i s-ar putea deschide rana de la 
braţ. 

— Da, mulţumesc, Anjin-san. Stătea lângă el, abia 
ajungându-i până la umăr, foarte mulţumită de ea însăşi. E o 
senzaţie deosebită să cazi în gol, să trebuiască să stai ţeapăn şi, 
mai presus de toate, să-ţi domini teama. Da, într-adevăr, a fost 
o senzaţie deosebită. 

Urcă scara şi-şi puse chimonoul pe care i-l întindea slujnica. 
Apoi, ştergându-şi faţa cu mişcări delicate, cobori sub punte. 

lisuse, asta da femeie, gândi. 


KKK 


La apusul soarelui Toranaga trimise după Blackthorne. 
Stătea pe dunetă, pe saltele curate, lângă un vas mic cu 


cărbuni, pe care fumegau bucățele de lemn aromat. Erau 
folosite ca să parfumeze aerul şi să-ndepărteze insectele de 
noapte şi tântarii. Chimonoul simplu şi de bun gust, umerii 
imenşi, ca nişte aripi, ai mantalei scrobite, fără mâneci, îi 
dădeau o ţinută impunătoare. Yabu, de asemeni, era îmbrăcat în 
haine de ceremonie, la fel şi Mariko. Era şi Fujiko acolo. 
Douăzeci de samurai stăteau tăcuţi de pază. Torţele se aflau 
fixate în suporturile lor şi galera se legăna lin, ancorată în golf. 

— Saké, Anjin-san? 

— Domo, Toranaga-sama. 

Blackthorne se înclină şi luă ceaşca minusculă de la Fujiko, 
o ridică închinând pentru Toranaga şi o dădu pe gât. Ceaşca fu 
imediat reumplută. Blackthorne purta un chimonou maro, de 
uniformă, în care se simţea mai comod şi mai liber decât în 
propriile lui haine. 

— Seniorul Toranaga spune că-n noaptea asta rămânem 
aici. Mâine ajungem la Anjiro. Ar dori să afle mai multe despre 
ţara dumitale şi lumea din afară. 

— Desigur. Ce-ar voi să ştie? E o noapte minunată, nu-i 
aşa? 

Blackthorne se aşeză comod, conştient de feminitatea ei. 
Prea conştient. Curios, sunt mai atras de ea acum că-i 
îmbrăcată, decât atunci când n-avea nimic pe ea. 

— Da, foarte. În curând are să fie umed, Anjin-san. Vara nu 
e un anotimp bun. Îi traduse apoi lui Toranaga ce zisese. 
Stăpânul meu zice să-ţi spun că Yedo e mlăştinos. Ţânţarii sunt 
cumpliţi în timpul verii, dar aici primăvara şi toamna sunt 
frumoase; da, într-adevăr, anotimpurile în care anul se naşte şi 
moare sunt minunate. 

— Clima Angliei e temperată. lernile, cam una din şapte, 
sunt grele. Şi verile la fel. Foamete, cam o dată la şase ani, deşi 
uneori pot să fie doi ani proşti unul după altul. 

— Şi la noi e foamete. Foametea e rea. Cum e acum în ţara 
dumitale? 

— În ultimii zece ani, de trei ori am avut recolte proaste şi 
soare deloc ca să coacă grâul. Dar aşa a fost voia Celui 
Atotputernic. Acum Anglia este foarte puternică. Suntem 
prosperi. Poporul nostru munceşte din greu. Noi ne facem toate 
ţesăturile, toate armele - mai toate stofele de lână din Europa. 
Ceva mătăsuri vin din Franţa, dar nu de calitate, şi ele sunt doar 


pentru cei bogaţi. 

Blackthorne hotărî să nu le spună despre ciumă, sau despre 
tulburări, sau răzmeriţe provocate de îngrădirea pământurilor 
obştii şi nici despre scurgerea ţăranilor spre târguri şi oraşe. În 
schimb, le povesti despre regi buni şi regine bune, despre con- 
ducători puternici şi parlamente înțelepte, despre războaie vic- 
torioase. 

— Seniorul Toranaga vrea să lămurim un lucru. Dumneata 
spui că numai puterea pe mare vă apără împotriva Spaniei şi 
Portugaliei? 

— Da. Numai ea. Faptul că stăpânim mările ne asigură 
libertatea. Şi voi sunteţi un popor insular, exact ca noi. Dacă nu 
sunteţi sțăpâni pe mările voastre, sunteţi lipsiţi de apărare 
împotriva unui duşman din afară? 

— Stăpânul meu e de acord cu dumneata. 

— A, şi voi aţi fost cotropiţi? 

Blackthorne văzu o uşoară încruntare când ea se-ntoarse 
spre Toranaga, şi-şi aminti să se rezume la răspunsuri, fără 
întrebări. Când ea-i vorbi din nou, era mult mai gravă. 

— Seniorul Toranaga spune că trebuie să-ţi răspund la 
întrebare, Anjin-san. Da, am fost invadaţi de două ori. În urmă 
cu mai bine de trei sute de ani - ar fi în 1274, după 
numărătoarea voastră - mongolii lui Kublai-han, care tocmai 
cuceriseră China şi Coreea, au venit împotriva noastră, când noi 
am refuzat să ne supunem lor. Câteva mii au debarcat în 
Kyushu, dar samuraii noştri au izbutit să le ţină piept şi, după o 
vreme, duşmanul s-a retras. Dar şapte ani mai târziu, ei au venit 
din nou. De data asta invazia a dus o mie de corăbii coreene şi 
chineze, cu două sute de mii de trupe duşmane - mongoli, 
chinezi şi coreeni - cei mai mulţi călări. În toată istoria chineză, 
aceasta a fost cea mai mare forţă cotropitoare care s-a adunat 
vreodată. Eram neputincioşi împotriva unei forţe atât de 
copleşitoare, Anjin-san. Au început să debarce iarăşi în golful 
Hakata, în Kyushu, dar, înainte ca ei să-şi poată desfăşura toate 
armatele, a venit din sud un vânt uriaş, un tai-fun, şi-a distrus 
flota în întregime. Cei rămaşi pe mal au fost omorâţi repede. A 
fost un kamikazi, un vânt divin, Anjin-san, îi spuse ea cu deplină 
convingere, un kamikazi trimis de zei să apere de cotropitorul 
străin acest Pământ al Zeilor. Mongolii nu s-au mai întors 
niciodată şi, cam după optzeci de ani, dinastia lor, Chin, a fost 


alungată din China, adăugă Mariko cu o mare satisfacţie. Zeii 
ne-au apărat împotriva lor. Zeii întotdeauna ne vor apăra 
împotriva invaziilor. La urma urmelor, ăsta e pământul /or, neh? 

Blackthorne se gândi la numărul uriaş de nave şi oameni 
din acea invazie; făcea ca Armada spaniolă pornită împotriva 
Angliei să pară o nimica toată. 

— Şi noi am fost ajutaţi de o furtună, senhora, spuse cu 
egală seriozitate. Mulţi cred că o fost trimisă tot de Dumnezeu - 
cu siguranţă a fost un miracol - şi cine ştie, poate că a fost. Îşi 
aruncă privirea spre vasul cu jar, unde cărbunele trosnea şi 
flăcările dansau. Apoi spuse: Mongolii mai că ne-au înghiţit şi pe 
noi, în Europa. li povesti cum hoardele lui Genghis-han, bunicul 
lui Kublai-han, veniseră aproape până la porţile Vienei, unde 
năvala le-a fost oprită şi apoi s-au întors, lăsând munţi de cranii 
în urma lor. Oamenii din acele vremuri au crezut că Genghis-han 
şi hoardele lui au fost trimişi de Dumnezeu să-i pedepsească 
pentru păcatele lor. 

— Seniorul Toranaga spune că el a fost doar un barbar, 
care era deosebit de priceput la război. 

— Da. Totuşi, în Anglia, noi ne binecuvântăm norocul că 
suntem o insulă. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru asta şi 
pentru Canalul Mânecii. Şi pentru flota noastră. Cu China atât de 
aproape şi atât de puternică - şi aflându-vă în război cu ea -, 
sunt uimit că n-aveţi o forţă navală puternică. Nu vă este teamă 
de un alt atac? 

Mariko nu răspunse, dar îi tălmăci lui Toranaga cele spuse. 
Când termină, Toranaga vorbi cu Yabu, care încuviinţă din cap şi 
răspunse la fel de serios. Cei doi bărbaţi discutară o vreme. 
Mariko răspunse la o altă întrebare a lui Toranaga, apoi se 
adresă iar lui Blackthorne. 

— Ca să supravegheați mările voastre, de câte nave aveţi 
nevoie, Anjin-san? 

— Nu ştiu precis, dar acum regina noastră are probabil o 
sută cincizeci de nave de linie. Acestea sunt corăbii construite 
doar pentru război. 

— Stăpânul meu întreabă câte corăbii construieşte regina 
voastră într-un an? 

— Douăzeci până la treizeci de nave de război, cele mai 
bune şi cele mai iuți din lume. Dar, de obicei, ele sunt construite 
de grupuri de negustori şi apoi sunt vândute Coroanei. 


— Pentru câştig? 

Blackthorne îşi aminti ce părere au samuraii despre profit şi 
bani. 

— Regina dă cu generozitate mai mult decât preţul lor 
adevărat, ca să încurajeze cercetările şi noile tipuri de corăbii. 
Fără sprijin regal, asta ar fi greu de împlinit. De pildă, Erasmus, 
nava mea, este un tip nou, construit după model englez în 
Olanda. 

— Ai putea să construieşti aici o asemenea corabie? 

— Da. Dac-aş avea dulgheri, tălmaci, şi toate materialele, şi 
timp. Mai întâi ar trebui să construiesc o navă mai mică. Eu 
singur n-am construit niciodată una în întregime, aşa că ar 
trebui să fac încercări... Bineînţeles, adăugă încercând să-şi 
stăpânească emoția pe măsură ce ideea căpăta formă, 
bineînţeles, dacă seniorul Toranaga ar vrea o navă sau mai 
multe, poate c-am putea încheia târgul. Ar putea să comande un 
număr de nave de război să fie construit în Anglia. Noi le-am 
aduce până aici - cu velatura pe care-o doreşte, armate aşa 
cum doreşte. 

Mariko tălmăci. Interesul lui Toranaga crescu. La fel şi al lui 
Yabu. 

— El întreabă, marinarii noştri pot fi pregătiţi să străbată 
mările cu asemenea nave? 

— Cu siguranţă, în timp. Am putea aranja astfel încât 
comandanții de veliere - sau unul dintre ei - să stea în apele 
voastre vreme de un an. Atunci ar putea stabili un program de 
pregătire pentru voi. În câţiva ani aţi avea flota voastră. O flotă 
modernă. Neântrecută de nimeni. 

Mariko vorbi un răstimp. Toranaga o tot întreba vroind să 
afle cât mai multe, ca şi Yabu, de altfel. 

— Yabu-san întreabă: "Neîntrecută de nimeni?" 

— Da. Mai bună decât orice au spaniolii. Sau portughezii. 

Se făcu tăcere. Era limpede că Toranaga fusese prins de 
idee, deşi încerca s-o ascundă. 

— Stăpânul meu întreabă, eşti sigur că s-ar putea aranja? 

— Da. 

— Cât timp ar dura? 

— Doi ani să ajung acasă. Doi ani să fie construite o navă 
sau mai multe. Doi ani să mă întorc. Jumătate din cost va trebui 
plătit înainte, restul când aducem corăbiile. 


Gânditor, Toranaga se aplecă înainte şi mai puse puţin 
lemn aromat pe jar. Toţi îl priveau şi aşteptau. Apoi vorbi 
îndelung cu Yabu. Mariko nu traduse, iar Blackthorne ştia că e 
mai bine să nu întrebe, oricât de mult şi de arzător ar fi dorit să 
ia parte la conversaţie. Îi cercetă pe toţi, chiar şi pe fată, pe 
Fujiko, care, de asemeni, asculta atentă, dar nu putu sa citească 
nimic pe chipurile lor. Ştia că fusese o idee strălucită, care putea 
să aducă un profit imens şi să-i garanteze întoarcerea sigură în 
Anglia. 

— Anjin-san, cu câte nave ai putea să vii până aici? 

— O flotilă de cinci nave la un transport ar fi cel mai bine. 
Vă puteţi aştepta să pierdeţi cel puţin o navă în furtună, uragan 
sau în ciocniri cu spaniolii şi portughezii - sunt sigur că ei au 
să-ncerce din răsputeri să vă oprească să aveţi corăbii de 
război. In zece ani, seniorul Toranaga ar putea să aibă o flotă de 
cincisprezece până la douăzeci de nave. li dădu timp să traducă, 
apoi continuă pe îndelete. Prima flotilă v-ar putea aduce 
dulgheri, marangozi, tunari, marinari şi căpitani de cursă lungă. 
In zece până la cincisprezece ani, Anglia ar putea să-i aducă 
seniorului Toranaga treizeci de nave moderne de război, mai 
mult decât suficient ca să stăpâniţi apele voastre. Şi, intre timp, 
dacă doriţi, puteţi să vă construiți propriile voastre nave, aici. 
Noi o să... avea de gând să spună "vinde", dar schimbă 
cuvântul. Regina mea ar fi onorată să vă ajute să aveţi propria 
voastră flotă şi, dacă doriţi, o s-o pregătim şi o s-o înzestrăm. 

O, da, gândi bucuros, în timp ce ultimele detalii ale planului 
îşi găseau cu uşurinţă locul, şi o vom înzestra cu ofiţeri, o să vă 
dăm şi un amiral, iar regina vă va oferi o alianţă trainică - bună 
pentru voi, bună pentru noi - care va face parte din învoială şi 
apoi, împreună, prietene Toranaga, îi vom hărţui şi-i vom izgoni 
din aceste ape pe câinii de portughezi şi spanioli şi le vom 
stăpâni pentru totdeauna. Aceasta ar putea fi cea mai mare 
înţelegere de negoţ pe care-a făcut-o vreodată vreo nație, gândi 
plin de bucurie. Şi cu o flotă anglo-japoneză, care să curețe 
aceste ape, noi, englezii, vom domina negoţul de mătase dintre 
China şi Japonia. Apoi vor curge milioane în fiecare an! 

Dac-aş putea să pun asta la cale, aş schimba cursul istoriei. 
Aş avea bogății şi onoruri cum n-am visat. Aş deveni un 
deschizător de drumuri. Şi s-ajungi aşa ceva este, într-adevăr, 
cel mai bun lucru pe care poate încerca un bărbat să-l facă, 


chiar dacă dă greş în încercarea lui. 

— Stăpânul meu spune că e păcat că dumneata nu vorbeşti 
limba noastră. 

— Da, dar sunt sigur că dumneata tălmăceşti perfect. 

— El spune asta nu ca să mă dojenească, Anjin-san, ci doar 
ca o simplă părere. Aşa e. Ar fi mult mai bine pentru stăpânul 
meu să discute direct, aşa cum vorbesc eu cu dumneata. 

— Aveţi dicţionare, Mariko-san? Şi gramatici - gramatici 
portughezo-japoneze sau latino-japoneze? Dacă seniorul 
Toranaga m-ar putea ajuta cu cărţi şi profesori, aş încerca 
să-nvâăţ limba voastră. 

— N-avem astfel de cărţi. 

— Dar iezuiţii au. Chiar dumneata ai spus-o. 

— Ah! 

Ea vorbi cu Toranaga şi Blackthorne văzu ochii celor doi, ai 
lui Yabu şi Toranaga, luminându-se, şi un zâmbet larg 
acoperindu-le faţa. 

— Stăpânul meu spune c-ai să fii ajutat, Anjin-san. 

La porunca lui Toranaga, Fujiko le mai turnă saké lui Black- 
thorne şi Yabu. Toranaga şi Mariko nu beau decât cha. 
Nemaiputându-se stăpâni, Blackthorne spuse: 

— Ce zice de propunerea mea? Care e răspunsul său? 

— Anjin-san, ar fi mai bine să ai răbdare. El va răspunde 
când va crede de cuviinţă. 

— Te rog, întreabă-l acum. 

Fără tragere de inimă, Mariko se întoarse spre Toranaga. 

— Vă rog să mă iertaţi, Alteță, dar Anjin-san întreabă eu 
mare respect, ce credeţi despre planul său. Foarte umil şi foarte 
politicos doreşte un răspuns. 

— Va avea răspunsul meu la vremea potrivită. 

Mariko îi spuse lui Blackthorne: 

— Stăpânul meu spune că va avea în vedere planul 
dumitale şi se va gândi cu mare atenţie la ce i-ai spus. Te roagă 
să ai răbdare. 

— Domo, Toranaga-sama. 

— Acum mă duc să mă culc. Vom pleca în zori. 

Toranaga se ridică şi toţi îl urmară sub punte, în afară de 
Blackthorne care fu lăsat în tovărăşia nopţii. 


XXX 


La prima rază de lumină a zorilor Toranaga dădu drumul la 
patru porumbei călători, ce fuseseră aduşi pe navă o dată cu 
bagajele, când galera fusese pregătită de plecare. Păsările se 
învârtiră în cerc de două ori, apoi îşi luară zborul, două 
întorcându-se acasă, în Osaka, două îndreptându-se spre Yedo. 
Mesajul cifrat către Kiritsubo era o poruncă ce trebuia transmisă 
lui Hiro-matsu, ca să-ncerce să plece cu toţii în chip paşnic, 
imediat. Dacă erau opriţi, urmau să se închidă înăuntru. În clipa 
în care poarta ar fi fost forţată, ei trebuiau să dea foc aripii 
aceleia din castel şi să-şi facă seppuku. 

Mesajul cifrat către fiul său, Sudara, din Yedo, spunea că el 
fugise, că era în siguranţă şi-i poruncea să continue pregătirile 
secrete de război. 

— leşi în larg, căpitane. 

— Da, stăpâne. 

Pe la prânz, ei străbătuseră golful dintre provinciile Totomi 
şi Izu, şi erau în largul capului Ito, punctul cel mai sudic al 
peninsulei Izu. Vântul era bun, hula domoală şi singura velă îi 
ajuta să înainteze. 

Apoi, aproape de țărm, în canalul adânc dintre coastă şi 
câteva insule mici, stâncoase, după ce întorseseră către nord, 
se auzi un uruit ameninţător la țărm. 

Toate vâslele se opriră. 

— Ce e, pentru numele Mântuitorului... 

Ochii lui Blackthorne erau aţintiţi spre țărm. 

Brusc, o crăpătură uriaşă şerpui în susul coastei şi sute de 
mii de tone de rocă se prăbuşiră în mare. Pentru o clipă, apele 
părură să clocotească. Un val mic veni spre galeră, apoi trecu pe 
lângă ea. Avalanşa încetă. Din nou uruitul, mai adânc şi mai 
prelung, dar mai îndepărtat. Din când în când se desprindeau 
bolovani din stânci. Toţi ascultau atenţi şi aşteptau privind faţa 
stâncii. Se auzeau pescăruşii, valurile şi vântul. Apoi Toranaga 
făcu semn toboşarului să reia cadenţa. Vâslele se porniră. Viaţa 
pe navă reintră în normal. 

— Ce-a fost asta? întrebă Blackthorne. 

— Doar un cutremur de pământ. Mariko era uluită. La voi 
nu sunt cutremure? 

— Nu. Niciodată. N-am văzut nici unul până acum. 

— O, la noi se-ntâmplă des, Anjin-san. Acum n-a fost nimic, 


doar unul mic. Centrul i-o fi fost undeva în altă parte, poate 
chiar în largul mării. Sau poate că aici, dar a fost mic şi unul 
singur. Am avut noroc să vedem doar unul mic. 

— Era ca şi cum întreg pământul se clătina. Aş putea să jur 
că am văzut... Am auzit despre cutremure. La otomani şi în ţara 
Sfântă, la ei sunt uneori. lisuse! Dădu drumul aerului din 
plămâni, inima încă bătându-i năprasnic. Aş putea să jur că am 
văzut întregul țărm clătinându-se. 

— Oh, chiar aşa a fost, Anjin-san. Când te afli pe pământ, e 
cel mai cumplit lucru din lume. Te ia pe neaşteptate, Anjin-san. 
Cutremurele vin în valuri, uneori dintr-o parte în alta, alteori de 
jos în sus, alteori trei sau patru clătinări iuți. Uneori unul mic 
este urmat de altul mai mare în ziua următoare. Nu există vreo 
regulă. Cel mai rău pe care l-am trăit s-a întâmplat noaptea, 
acum şase ani, lângă Osaka, în cea de-a treia zi a Lunii 
Frunzelor Căzătoare. Casa noastră s-a prăbuşit peste noi, 
Anjin-san. N-am fost răniţi, fiul meu şi cu mine. Ne-m croit 
singuri drum de sub dărâmături. Cutremurele au continuat o 
săptămână şi mai bine, unele rele, altele foarte rele. Castelul cel 
mare, nou de la Fujimi, al lui Taiko, a fost distrus în întregime. 
Sute de mii de oameni au pierit în acel cutremur şi în incendiile 
care au urmat. Aceasta este cea mai mare primejdie, Anjin-san - 
focul care urmează întotdeauna. Satele, târgurile şi oraşele 
noastre mor atât de uşor. Uneori e un cutremur mare departe în 
larg şi legenda spune că asta dă naştere Valurilor Uriaşe. Ele 
sunt înalte de zece sau douăzeci de picioare. Nu există niciodată 
vreun semn şi n-au un anotimp anume. Valul Uriaş apare pur şi 
simplu din mare către țărmurile noastre şi pătrunde adânc 
dincolo de țărm. Pot să dispară oraşe. Yedo a fost pe jumătate 
distrus acum câţiva ani de un asemenea val. 

— Asta-i obişnuit la voi? În fiecare an? 

— O, da. În fiecare an, pe acest Pământ al Zeilor, avem 
cutremure. Şi incendii, şi inundaţii, şi Valuri Uriaşe, şi furtuni 
îngrozitoare - tai-fun. Natura e foarte aspră cu noi. | se adunară 
lacrimi la coada ochilor. Poate că din pricina asta iubim viaţa 
atât de mult, Anjin-san. Vezi, trebuie. Moartea face parte din 
aerul, din marea, din pământul nostru. Ar trebui să ştii, 
Anjin-san, că pe acest Pământ al Lacrimilor, moartea este 
moştenirea noastră. 


CAPITOLUL 30 


— Eşti sigur că totul e gata, Mura? 

— Da, Omi-san, da, cred că da. Am urmat întocmai 
poruncile domniei voastre şi ale lui Igurashi-san. 

— Ar fi bine să nu iasă ceva prost, dacă vrei să nu fie alt 
staroste peste sat până la apusul soarelui, îi spuse morocănos 
Igurashi, şeful suitei lui Yabu. Singurul ochi rămas îi era roşu de 
nesomn. 

Sosise cu o zi în urmă din Yedo cu primul grup de samurai 
şi cu ordine precise. 

Mura nu răspunse, dădu doar respectuos din cap, cu ochii 
în pământ. 

Stăteau pe plajă, lângă debarcader, în faţa şirurilor 
îngenunchiate de săteni tăcuţi, înspăimântați şi istoviţi - toţi 
bărbaţii, femeile şi copiii din sat, afară doar de cei care nu se 
puteau da jos din pat - aşteptând să sosească galera. Toţi 
purtau hainele lor cele mai bune. Feţele fuseseră bine frecate, 
tot satul măturat ca de Ajunul Anului Nou, când, după o datină 
străveche, toată împărăţia strălucea de curăţenie. Bărcile 
pescăreşti erau aranjate cu grijă, năvoadele puse în ordine, 
funiile strinse colac. Chiar şi plaja de-a lungul golfului fusese 
greblată. 

— Nimic n-o să iasă prost, Igurashi-san, spuse Omi. 

Dormise foarte puţin în săptămâna din urmă, de când 
sosiseră din Osaka poruncile lui Yabu, printr-unul dintre 
porumbeii călători ai lui Toranaga. Pusese de îndată la treabă 
satul şi toţi bărbaţii sănătoşi de pe o rază de douăzeci de tí, ca 
să pregătească Anjiro pentru sosirea samurailor şi a lui Yabu. Şi 
acum, când Igurashi îi şoptise, numai lui, taina că marele 
daimyo Toranaga îl însoțea pe unchiul său şi că scăpase din 
capcana lui Ishido, era mai mult decât încântat că cheltuise 
atâţia bani. 

— Nu ai de ce să-ţi faci griji, Igurashi-san. Aceasta e feuda 
mea şi eu mă pun chezaş. 

— De acord. Da, aşa e. Dispreţuitor, Igurashi îi făcu semn 
lui Mura să plece, apoi adăugă încet: eşti răspunzător. Dar, îţi 
spun, fără supărare, că nu l-ai văzut niciodată pe stăpânul 


nostru când ceva iese prost. Dacă am uitat ceva, sau dacă 
putorile astea n-au făcut ceea ce era de datoria lor să facă, 
stăpânul nostru va preface întreaga ta feudă şi pe cele din nord 
şi din sud în grămezi de bălegar, până mâine, înainte de apusul 
soarelui. 

Plecă apoi cu paşi mari, înapoi la oamenii săi. 

In această dimineaţă sosiseră călare din Mishima, capitala 
din nord a lui Yabu, ultimele companii de samurai. Acum aceştia 
erau adunaţi alături de ceilalţi în formaţii militare compacte pe 
țărm, în piaţă şi pe deal, cu steagurile fluturând în briza uşoară, 
cu suliţele ridicate sclipind în soare. Trei mii de samurai, elita 
armatei lui Yabu. Cinci sute de cavalerişti. 

Lui Omi nu-i era teamă. Făcuse tot ce se putea face şi 
controlase personal orice putea fi controlat. Dacă ceva ieşea 
prost, atunci asta era doar karma. Dar nimic n-are să iasă prost, 
îşi spuse, emoţionat. Cinci sute de koku fuseseră destinaţi şi 
cheltuiţi pentru pregătiri, mai mult decât venitul său pe un an 
întreg, înainte ca Yabu să-i mărească feuda. Fusese 
descumpănit de sumă, dar Midori, soţia lui, spusese că trebuiau 
să cheltuiască fără zgârcenie, că preţul era neînsemnat faţă de 
onoarea pe care seniorul Yabu le-o făcea. 

— Şi cu seniorul Toranaga aici cine ştie ce posibilităţi se 
mai ivesc? şoptise. 

Are atâta dreptate, gândi Omi mândru. 

Cercetă din nou ţărmul şi piaţa satului. Totul părea perfect. 
Midori şi mama sa aşteptau sub baldachinul ce fusese pregătit 
ca să-l primească pe Yabu şi oaspetele său, Toranaga. Omi băgă 
de seamă că mamei lui nu-i tăcea deloc gura şi-şi dori ca Midori 
să poată fi cruţată de înţepăturile ei necontenite. Indreptă o 
cută a chimonoului său deja impecabil, îşi aranjă săbiile şi privi 
spre mare. 

— Ascultă Mura-san, şopti Uo, pescarul, cu grijă. Era unul 
dintre cei cinci bătrâni ai satului şi îngenunchiase alături de 
Mura, în faţa celorlalţi. Ştii, sunt atât de speriat că dacă mi-aş da 
drumul, m-aş pişa ţărână. 

— Atunci n-o face, bătrâne prieten. Mura îşi ascunse un 
zâmbet. 

Uo era un bărbat lat în umeri, tare ca piatra, cu mâini mari 
şi nasul spart şi o expresie chinuită pe faţă. 

— N-o s-o fac, da' cred c-o să slobozesc una. Uo era faimos 


pentru umorul său, pentru curajul său şi pentru belşugul de 
gaze din pântece. Anul trecut, la concursul de tras aghioase, cu 
satul vecin din nord, el fusese campionul campionilor şi adusese 
mare cinste satului Anjiro. 

— Ei, poate ar fi bine să n-o faci, chicoti Haru, un pescar 
scund şi plin de zbârcituri. Una dintre căpăţânile astea pline cu 
rahat ar putea să te pizmuiască. 

Mura şuieră. 

— Vi se porunceşte să nu rostiţi nume de ocară pe seama 
samurailor, atâta vreme cât măcar unul singur se află în 
preajma satului. Oh ko, gândi obosit, sper să nu fi uitat nimic. 
Aruncă o privire în sus spre munţi, la palisada de bambus ce 
înconjura fortăreaţa provizorie pe care o construiseră cu atâta 
iuţeală şi sudoare. Trei sute de oameni săpaseră, construiseră şi 
căraseră. Cu casa cea nouă mersese mai uşor. Se afla peo 
măgură, chiar sub locuinţa lui Omi, şi putea s-o vadă de aici: 
mai mică, dar cu acoperiş de ţiglă, o grădină încropită în pripă şi 
o casă mică de baie. Bănuiesc că Omi o să se mute acolo şi o 
să-i dea casa lui seniorului Yabu, cugetă. 

Privi înapoi, către promontoriul de unde trebuia să se 
ivească, dintr-o clipă într-alta, galera. Curând Yabu va păşi pe 
țărm şi cu toţii se vor afla în mâinile zeilor, ale tuturor kami-lor, 
ale lui Dumnezeu Tatăl, ale Fiului Său Binecuvântat şi ale Sfintei 
Fecioare, oh ko! 

Sfântă Fecioară, apără-ne! Ar însemna prea mult să Te rog 
să-ţi pleci măreţul Tău ochi, în mod deosebit pe satul ăsta, 
Anjiro? Doar pentru următoarele câteva zile? Am avea nevoie de 
o, atenţie deosebită, care să ne ocrotească în faţa stăpânului şi 
seniorului nostru, o, da! O să aprind cincizeci de lumânări şi fii 
mei vor fi cu siguranţă crescuţi în Adevărata Credinţă, promise 
Mura. 

Astăzi era foarte mulţumit că era creştin; putea să intervină 
pe lângă Dumnezeu cel Unic şi asta era o protecţie suplimentară 
pentru satul său. Devenise creştin în tinereţe, pentru că seniorul 
său se convertise şi poruncise imediat ca toţi supuşii să devină 
creştini. Şi când, cu douăzeci de ani în urmă, acesta fusese ucis 
luptând pentru Toranaga împotriva lui Taiko, Mura rămăsese 
creştin pentru ai cinsti amintirea. Un bun soldat are doar un 
singur stăpân, îşi spuse. Numai unul singur. 

Ninjin, un bărbat cu faţa rotundă şi cu dinţi foarte laţi, era 


deosebit de neliniştit de prezenţa atâtor samurai. 

— Mura-san, îmi pare rău, da' e primejdios ce-ai făcut, 
groaznic, neh? Cutremurul ăl mic, de dimineaţă, a fost un semn 
al zeilor, o prevestire. Ai făcut o greşeală groaznică, Mura-san. 

— Ce-a fost, a fost, Ninjin. Las-o baltă. 

— Cum aş putea, e-n pivniţa mea şi.... 

— O parte este în pivniţa ta. Am şi eu destul, spuse Uo fără 
să mai zâmbească. 

— Nu e nimic nicăieri, bătrânii mei prieteni, spuse Mura cu 
grijă. Nu există nimic. 

La porunca sa, treizeci de koku de orez fuseseră furaţi în 
ultimile zile din raţia samurailor. Şi acum erau dosiţi prin sat 
împreună cu alte provizii şi echipament - şi arme. 

— Fără arme, protestase Uo, orez da, da' arme, nu! 

— Se apropie războiul. 

— E-mpotriva legii să ai arme, se văitase Ninjin. 

Mura pufnise. i 

— Asta-i o lege nouă, abia de doisprezece ani. Inainte de 
asta puteam s-avem orice fel de arme vroiam, şi nu eram legaţi 
de sat, puteam să mergem oriunde vroiam, să fim orice vroiam, 
puteam să fim ţărani, soldaţi, pescari, negustori, chiar şi 
samurai, unii au putut, ştiţi că ăsta-i adevărul. 

— Da, numa' că acu-i altfel, Mura-san, altfel. Taiko a 
poruncit să fie altfel! 

— Curând va fi aşa cum a fost întotdeauna. O să fim din 
nou soldaţi. 

— Atuncea s-aşteptăm, se rugase Ninjin. Te rog, acuma e 
împotriva legii. Dacă legea se schimbă, asta-i karma. Taiko a 
făcut legea: fără arme. De nici un fel. Sub pedeapsa cu moartea, 
pe loc. 

— Căscaţi ochii cu toţii! Taiko e mort! Ascultaţi ce vă zic, 
curând Omi-san o să aibă nevoie de oameni pregătiţi şi cei mai 
mulţi dintre noi am fost la război, neh? Am fost pescari şi 
războinici, toate la timpul lor. Nu-i adevărat? 

— Da, Mura-san, fusese de acord Uo, în ciuda teamei. 
Înainte de Taiko noi nu eram legaţi... 

— O să ne prindă. Nu se poate să nu ne prindă, se plânsese 
Ninjin. N-au nici o milă. O să ne fiarbă aşa cum l-au fiert pe 
barbar. 

— Tacă-ţi gura! 


— Ascultaţi prieteni, le spusese Mura. N-o să mai avem 
niciodată norocul ăsta. E trimis de Dumnezeu. Sau de zei. 
Trebuie să luăm fiecare cuţit, săgeată, suliță, sabie, muschetă, 
scut, arc, pe care putem să punem mâna. Samuraii or să creadă 
că alţi samurai le-au furat. N-au venit puturoşii ăştia de prin 
întreg Izu? Şi care samurai are cu adevărat încredere în celălalt? 
Trebuie să ne luăm înapoi dreptul nostru de-a merge la război, 
neh? Tatăl meu a fost omorât în luptă. Aşa a fost şi tatăl lui şi 
tatăl tatălui lui. Ninjin, în câte bătălii ai fost? Zeci, neh? Uo, dar 
tu? Douăzeci? Treizeci? 

— Mai multe. Nu i-am slujit lui Taiko, blestemată fi-ei 
amintirea? A, înainte de a fi Taiko, era bărbat, ăsta-i adevărul. 
După aia ceva s-a schimbat în el, neh? Ninjin, nu uita că 
Mura-san e starostele. Şi n-ar trebui să uităm că tatăl lui a fost şi 
el staroste. Şi dacă starostele zice arme, atunci să fie arme. 

Acum, îngenunchiat în soare, Mura era încredinţat că 
făcuse bine, că acest nou război va ţine veşnic şi lumea lor va fi 
din nou ceea ce fusese dintotdeauna. Satul va fi aici şi bărcile şi 
unii dintre săteni, pentru că toţi bărbaţii, daimyo, samurai şi 
chiar eta, toţi bărbaţii trebuiau să mănânce şi peştele aştepta în 
mare, aşa că soldaţii-ţărani se vor întoarce din când în când din 
bătălie ca-ntotdeauna, şi îşi vor scoate bărcile în larg. 

— la uitaţi, spuse Uo şi întinse fără să vrea degetul. 

Se făcu brusc linişte. Galera ocolea promontoriul. 


KKK 


Fujiko îngenunchiase umilă în faţa lui Toranaga, în cabina 
principală a galerei, pe care acesta o folosise în timpul 
călătoriei. Erau singuri. 

— Vă implor, Alteță, se rugă. Luaţi pedeapsa asta de pe 
capul meu. 

— Nu este o pedeapsă, e o poruncă. 

— Am să mă supun, bineînţeles, dar nu pot să... 

— Nu poţi? izbucni Toranaga. Cum îndrăzneşti să te 
împotriveşti! Îţi spun că ai să fii concubina pilotului şi ai 
obrăznicia să te împotriveşti? 

— Îmi cer iertare, Alteță, din toată inima, spuse Fujiko 
repede. Nu vreau să mă împotrivesc. Vroiam să spun că nu pot 
să fac asta în felul în care doriţi. Vă implor să înţelegeţi. 


lertaţi-mă, Alteță, dar nu e cu putinţă să fii fericită sau să te 
prefaci că eşti fericită. Îşi plecă fruntea până atinse rogojina. Cu 
umilinţă stărui să-mi îngăduiţi să-mi fac seppuku. 

— Am spus mai-nainte că nu sunt de-acord cu moartea fără 
rost. Am o treabă pentru tine. 

— Vă rog, Alteță, vreau să mor. Cu adâncă umilinţă vă rog: 
Vreau să mă alătur soţului şi fiului meu. 

Vocea lui Toranaga o şfichiui, acoperind sunetele vântului. 

— Ţi-am mai refuzat o dată această onoare. Nu o meriţi 
încă. Şi datorezi bunicului tău, seniorului Hiro-matsu, cel mai 
vechi prieten al meu, că ţi-am ascultat trăncănelile neobrăzate 
până acum. De-ajuns cu prostiile, femeie! incetează să te porţi 
ca un ţăran necioplit. 

— Cu umilinţă vă implor să-mi permiteţi să-mi tai părul şi să 
devin călugăriţă. Buddha va... 

— Nu, ţi-am dat o poruncă. Supune-te. 

— Să mă supun! spuse ea, fără să-şi ridice chipul împietrit. 
Apoi mai mult ca pentru sine: Credeam că mi s-a poruncit să 
plec la Yedo. 7 

— i s-a poruncit să vii pe acest vas. Iți uiţi rangul, îți uiţi 
strămoşii, îţi uiţi datoria? Ţi-ai uitat datoria! Mă dezguşti. Du-te 
şi pregăteste-te. 

— Vreau să mor. Vă rog lăsaţi-mă să mă alătur lor, Alteță. 

— Soţul tău s-a născut samurai din greşeală. A fost un 
neputincios, aşa că şi mlădiţa lui ar fi fost la fel de 
neputincioasă. Nebunul ăla aproape că m-a ruinat. Să te alături 
lor, ce prostie! Ţi se interzice să-ţi faci seppukul! Acum ieşi 
afară. 

Dar ea nu se mişcă. 

— Poate c-ar fi mai bine să te trimit la eta. Într-una din 
casele lor. Poate că asta-ţi va aminti de buna-cuviinţă şi de 
datorie. 

Femeia se scutură, străbătută de un fior, dar şuieră 
provocatoare: 

— Cel puţin ar fi japonezi! 

— Eu sunt stăpânul tău de drept. Ai - să - faci - ce - 
poruncesc - eu! 

Fujiko şovăi. Apoi ridică din umeri. 

— Da, stăpâne. Îmi cer iertare pentru proastele maniere. 

Îşi aşeză palmele pe rogojină şi îşi aplecă capul jos, cu 


vocea plină de căinţă, dar în inima ei nu era convinsă şi el ştia 
că ea ştia ce avea de gând să facă. 

— Alteță, îmi cer iertare din suflet pentru că v-am tulburat, 
pentru că v-am distrus wa-ul, armonia, şi pentru lipsa de bună 
cuviinţă. Aţi avut dreptate. Eu sunt cea care am greşit. Se ridică 
şi se îndreptă tăcută spre uşa cabinei. 

— Dacă-ţi promit că vei avea ceea ce doreşti, spuse 
Toranaga, vei face, în schimb, tot ceea ce vreau, din tot 
sufletul? 

Ea răsuci încet capul. 

— Pentru câtă vreme, Alteță? Vă implor să-mi îngăduiţi să 
întreb, pentru câtă vreme trebuie să fiu concubina barbarului? 

— Un an. 

Fujiko se întoarse şi atinse clanţa uşii. 

Toranaga spuse: 

— O jumătate de an. 

Mâna ei se opri. Tremurând, îşi sprijini fruntea de canaturi. 

— Da. Mulţumesc, Alteță. Mulţumesc. 

Toranaga se ridică în picioare şi se îndreptă spre uşă. Ea o 
deschise, se plecă înaintea lui şi o închise după el. Apoi 
lacrimile-i izbucniră tăcute. 

Ea era samurai. 


KKK 


Toranaga ieşi pe punte simțindu-se foarte mulţumit de sine 
însuşi. Obţinuse ceea ce vroise, fără prea multe probleme. Dacă 
ar fi insistat prea mult, fata nu i s-ar fi supus, ba şi-ar fi luat 
viaţa fără îngăduinţa lui. Dar acum va încerca din răsputeri să-l 
mulţumească şi era foarte important ca ea să devină de bună 
voie concubina pilotului, măcar de ochii lumii. Şi şase luni erau 
mai mult decât deajuns. Cu femeile te descurci mai uşor decât 
cu bărbaţii, gândi mulţumit. Cu mult mai uşor, în anumite 
privinţe. 

Apoi văzu samuraii lui Yabu strânşi în jurul golfului şi buna 
dispoziţie îi dispăru. 

— Bine ai venit în Izu, senior Toranaga, spuse Yabu. Am 
poruncit să se strângă câţiva oameni ca să vă fie escortă. 

— Bine. 

Galera mai avea încă două sute de iarzi până la chei, 


apropiindu-se lin, şi îl puteau vedea pe Omi, Igurashi, rogojinile 
şi baldachinul. 

— Totul s-a făcut aşa cum am vorbit la Osaka, spuse Yabu. 
Dar de ce să nu stai la mine câteva zile? Aş fi onorat şi-ar putea 
fi folositor. Ai putea confirma alegerea celor două sute cincizeci 
de oameni pentru regimentul de muschete şi ai putea cunoaşte 
pe comandantul lor. 

— Nimic nu mi-ar face mai mare plăcere, dar trebuie să 
ajung la Yedo cât de repede cu putinţă, Yabu-san. 

— Două sau trei zile? Te rog. Câteva zile libere, lipsite de 
griji, i-ar prinde bine, neh? Sănătatea domniei-tale este 
importantă pentru mine - pentru toţi aliaţii noştri. Puţină odihnă, 
hrană bună şi vânătoare. 

Toranaga căuta disperat o soluţie. Ca să rămână aici cu 
numai cincizeci de străji era cu neputinţă. Ar fi fost întru totul în 
putera lui Yabu şi asta ar fi fost mai rău decât la Osaka. Cel 
puţin cu Ishido ştiai la ce să te aştepţi şi respecta anumite 
reguli. Dar Yabu, Yabu este tot atât de înşelător ca şi un rechin. 
Niciodată cu propria ta viaţă. Ştia că, de îndată ce Yabu va fi 
convins că va putea obţine mai mult de la Ishido, înţelegerea pe 
care o încheiase cu el la Osaka avea să capete tot atâta 
greutate ca şi urina lor când atinsese pământul. Şi dacă Yabu 
i-ar prezenta lui Ishido capul lui Toranaga pe un taler de lemn, 
ar obţine pe dată mult mai mult decât era pregătit Toranaga să-i 
ofere. 

să-l ucid sau să merg pe țărm? Avea de ales. 

— Eşti prea bun, spuse, dar trebuie să mă duc la Yedo. 

Niciodată n-am crezut că Yabu va avea timp să adune atât 
de mulţi oameni aici. A descifrat, oare, codul nostru? 

— Te rog îngăduie-mi să insist, Toranaga-sama. Se vânează 
bine prin preajmă. Am adus şoimi cu oamenii mei. Puţină 
vânătoare după sihăstria de la Osaka ar face bine, neh? 

— Da, ar fi minunat să vânăm astăzi. Îmi pare rău că mi-am 
pierdut şoimii acolo. 

— Dar nu sunt pierduţi. De bunăseamă că Hiro-matsu îi va 
aduce cu el la Yedo. 

— l-am poruncit să le dea drumul de îndată ce ne vom afla 
în siguranţă, departe. Dacă ar fi ajuns la Yedo şi-ar fi pierdut din 
agerime şi-ar fi fost de nestăpânit. E una din puţinele mele 


reguli, să folosesc doar şoimii pe care i-am pregătit eu şi să nu 
le îngădui nici un alt stăpân. Aşa ei repetă doar greşelile mele. 

— E o regulă bună. Mi-ar place să le ascult şi pe celelalte. 
Poate la cină, deseară. 

Îmi trebuie rechinul ăsta, îşi zise amar, Toranaga. E prea 
devreme să-l ucid acum. 

Două parâme zburară spre țărm şi fură prinse şi legate 
bine. Se întinseră şi zbârnâiră, iar galera se răsuci scurt. Fură 
ridicate vâslele. Pasarela se propti de țărm şi Yabu apăru în 
capătul ei. 

Într-un glas, mulţimea samurailor slobozi strigătul de luptă: 
Kasigi! Kasigi! şi urletul lor ridică spre cer, cu ţipete prelungi, 
pescăruşii. Apoi, ca un singur om, samuraii se înclinară. 

Yabu le răspunse cu o plecăciune, apoi se întoarse spre 
Toranaga şi îl invită cu o mişcare largă. 

— Să coborâm la țărm. 

Plimbându-şi privirea peste samuraii strânşi, peste sătenii 
trântiţi în praf, Toranaga se întrebă: acesta să fie locul unde voi 
muri de sabie, aşa cum mi-a prezis astrologul? Cu siguranţă 
prima parte a prezicerii s-a împlinit, numele meu este scris 
acum pe zidurile Osakăi. 

Îndepărtă gândul. De la capătul pasarelei strigă tare către 
cei cincizeci de samurai ai săi, care acum erau îmbrăcaţi în 
uniforme cafenii ca şi chimonoul lui. 

— Rămâneţi cu toţii aici. Căpitane, te vei pregăti pentru a 
pleca îndată! Mariko-san, ai să stai în Anjiro trei zile. la-l pe pilot 
şi pe Fujiko-san îndată şi aşteaptă-mă în piaţă. Apoi se întoarse 
cu faţa spre țărm şi spre uluirea lui Yabu, spuse şi mai tare: 
Acum, Yabu-san, am să-ţi trec în revistă regimentele. Trecu 
într-o clipă pe lângă el şi păşi de-a lungul schelei cu siguranţa 
arogantă a unui general - ceea ce de fapt era. 

Nici un general nu câştigase vreodată mai multe bătălii. Şi 
nici unul nu fusese mai iscusit, cu excepţia lui Taiko, iar el era 
mort. Nici un general nu purtase mai multe războaie, nu fusese 
mai răbdător sau nu pierduse mai puţini oameni. Şi nu fusese 
niciodată înfrânt. 

Un freamăt de uimire străbătu întregul țărm când fu 
recunoscut. Trecerea în revistă era cu totul neaşteptată. Numele 
său trecu din gură în gură şi tăria şoaptelor şi veneraţia pe care 
o isca îl umplu de mândrie. Îl simţi pe Yabu urmându-i, dar nu 


privi înapoi. 

— Ah, Igurashi-san, spuse cu un entuziasm pe care nu îl 
simţea. Mă bucur că te văd. Vino cu mine. |ţi vom inspecta 
oamenii împreună. 

— Da, Alteță. 

— lar tu trebuie să fii Kasigi Omi-san. Tatăl tău este un 
vechi tovarăş de arme al meu. Urmează-mă şi tu. 

— Da, stăpâne, răspunse Omi, umflându-se în pene pe 
măsura cinstei ce i se acordase. Mulţumesc. 

Toranaga porni cu pas vioi. li luase cu el ca să-i împiedice 
să vorbească în taină cu Yabu, ştiind că viaţa lui depindea de 
păstrarea iniţiativei. 

— N-ai luptat cu noi la Odawara, Igurashi-san? întrebă, 
ştiind, deja, că acolo îşi pierduse samuraiul ochiul. 

— Da, Alteță, am avut această cinste. Eram împreună cu 
seniorul Yabu şi am slujit în aripa dreaptă a lui Taiko. 

— Atunci aţi avut locul de onoare, acolo a fost lupta cea 
mai crâncenă. Trebuie să vă aduc multe mulţumiri, ţie şi 
stăpânului tău. 

— Am zdrobit duşmanul, Alteță. Ne-am facut numai datoria. 

Deşi Igurashi îl ura pe Toranaga, era mândru că acesta îşi 
amintea întâmplarea şi că i se mulțumea. 

Ajunseseră în faţa primului regiment. Vocea lui Toranaga se 
ridică răsunătoare. 

— Da, tu şi oamenii din Izu m-aţi ajutat foarte mult. Poate, 
dacă nu eraţi voi, nu aş fi câştigat Kwanto! Nu, Yabu-sama? 
adăugă, oprindu-se pe neaşteptate, acordându-i lui Yabu, în 
public, un titlu şi sporindu-i astfel cinstea. 

Yabu fu din nou descumpănit de atâta măgulire. Simţea că 
nu era mai mult de cât i se cuvenea, dar nu se aşteptase la aşa 
ceva de la Toranaga şi nici n-avusese de gând să accepte o 
trecere în revistă din partea lui. 

— Poate, dar eu mă îndoiesc. Taiko a ordonat ca întregul 
clan Beppu să fie şters de pe faţa pământului. Aşa a şi fost. 

Se întâmplase cu zece ani în urmă, când doar numerosul şi 
străvechiul clan Beppu, condus de Beppu Genzaemon, se mai 
împotrivea forţelor unite ale lui Toranaga şi generalului 
Nakamura, viitorul Taiko, fiind ultimul obstacol important în 
calea deplinei dominaţii a lui Nakamura asupra imperiului. 
Beppu stăpânea Cele Opt Provincii - Kwanto - de secole. O sută 


cincizeci de mii de oameni înconjuraseră oraşul fortificat 
Odawara, care apăra trecătoarea ce, tăind munţii, ducea la 
neînchipuit de bogatele câmpii de orez de dincolo. Asediul 
ţinuse unsprezece luni. Noua concubină a lui Nakamura, 
aristocrata doamnă Ochiba, strălucitoare la abia optsprezece 
ani, venise la reşedinţa stăpânului său în afara zidurilor, cu 
copilul în braţe, Nakamura fiind nebun după primul său născut. 
Şi cu doamna Ochiba venise sora ei mai tânăra, Genjiko, pe care 
Nakamura promise să i-o dea de soţie lui Toranaga. 

— Alteță, spusese Toranaga, aş fi cu siguranţă onorat să ne 
legăm casele şi mai strâns, dar în loc ca eu să mă căsătoresc cu 
doamna Genjiko, aşa cum aţi propus, mai bine să se mărite cu 
fiul meu, moştenitorul meu, Sudara. 

Îi trebuiseră lui Toranaga multe zile ca să-l convingă pe 
Nakamura, dar în cele din urmă acesta acceptase. Apoi, când 
hotărârea fusese anunţată doamnei Ochiba, ea răspunsese pe 
dată: 

— Cu umilinţă, Alteță, mă opun căsătoriei. 

Nakamura râsese. 

— Şi eu mă opun! Sudara nu are decât zece ani, şi Genjiko 
are treisprezece. Chiar şi-aşa, de-acum sunt logodiţi. Şi când va 
împlini cincisprezece ani, se vor căsători. 

— Dar, Alteță, seniorul Toranaga este deja cumnatul tău, 
neh? Cu siguranţă că asta este destul pentru o înrudire. Trebuie 
să te apropii mai mult de familiile Fujimoto şi Takashima - ba 
chiar de curtea imperială. 

— Toţi cei de la curte sunt nişte capete seci şi nişte oameni 
de paie, spuse Nakamura cu vocea sa aspră de ţăran. Ascultă 
O-chan: Toranaga are şaptezeci de mii de samurai. Când o să 
zdrobim clanul Beppu, el o să stăpânească Kwanto şi încă mai 
mulţi oameni. Fiul meu o să aibă nevoie de comandanţi ca Yoshi 
Toranaga, aşa cum şi eu am nevoie de ei. Da, şi într-o zi fiul 
meu va avea nevoie de Yoshi Sudara. E mai bine ca Sudara să 
fie unchiul fiului meu. Sora ta este logodită cu Sudara, iar 
Sudara va locui cu noi câţiva ani, neh? 

— Desigur, Alteță, încuviinţase imediat Toranaga, dându-și 
fiul şi moştenitorul ostatec. 

— Bine, dar ascultă. Mai întâi tu şi Sudara veţi jura credinţă 
veşnică fiului meu. 

Şi aşa se şi întâmplase. Apoi, în timpul celei de-a zecea luni 


de asediu, primul copil al lui Nakamura murise din cauza febrei 
sau a unei infecţii, sau a unor kami răi. 

— Fie ca toţi zeii să-i blesteme pe Odawara şi Toranaga! 
urlase Ochiba. E vina lui Toranaga că suntem aici, el vrea 
Kwanto. Este vina lui că fiul nostru este mort. El este adevăratul 
tău duşman. El vrea ca tu şi cu mine să murim. Porunceşte-i să 
moară sau să conducă lupta. Lasă-l să fie în frunte. Lasă-l să 
plătească cu viaţa, viaţa fiului nostru. Cer răzbunare... 

Aşa că Toranaga condusese atacul. Luase castelul Odawara 
minând zidurile şi desfăşurând un atac frontal. Apoi Nakamura, 
copleşit de durere, transformase oraşul în praf şi pulbere. Odată 
cu prăbuşirea lui şi cu uciderea celor din clanul Beppu, împărăţia 
era supusă şi Nakamura deveni mai întâi kampaku şi apoi taiko. 
Dar la Odawara muriseră mulţi oameni. _ 

Prea mulţi, gândea Toranaga, acolo, la Anjiro, pe țărm. Il 
privi pe Yabu. 

— E păcat că Taiko e mort, neh? 

— Da. 

— Cumnatul meu a fost un mare conducător şi un mare 
dascăl totodată. Ca şi el, nici eu nu uit vreodată un prieten sau 
un duşman. 

— Curând seniorul Yaemon va fi major. Spiritul lui este cel 
al lui Taiko. Alteță... 

Dar înainte ca Yabu să poată opri inspecția, Toranaga 
trecuse deja mai departe. lar el nu putea face altceva decât să-l 
urmeze. 

Toranaga merse deosebit de vioi de-a lungul rândurilor, 
oprindu-se ici şi colo în faţa câte unui om, recunoscând pe câte 
unii. Ochii îi alergau în toate părţile în timp ce-şi scotocea 
memoria după chipuri şi nume. Avea această foarte rară calitate 
a generalilor deosebiți, care atunci când trec în revistă o armată 
o fac astfel încât fiecare om simte, cel puţin pentru acel 
moment, că generalul îl caută pe el anume. Poate chiar ca să 
vorbească numai cu el dintre toţi camarazii săi. Toranaga făcea 
exact acel lucru pentru care se născuse şi pe care îl făcuse de 
mii de ori. Stăpânea oamenii cu voinţa sa. 

Când trecură şi de ultimul samurai, Yabu, Igurashi şi Omi 
erau istoviţi. Dar Toranaga nu era şi, din nou, înainte ca Yabu 
să-l poată opri, porni iute spre o movilă şi se urcă pe ea. 

— Samurai din Izu, vasali ai prietenului şi aliatului meu, 


Kasigi Yabu-sama! strigă tare, cu vocea sa sonoră. Sunt onorat 
să mă aflu aici, să văd parte din puterea provinciei Izu, parte din 
forţele marelui meu aliat. Ascultaţi samurai, nori negri se strâng 
deasupra împărăției amenințând pacea lui Taiko. Trebuie să 
protejăm darurile lăsate nouă de Taiko, împotriva trădării celor 
suspuşi. Fiecare samurai să fie pregătit. Fiecare armă să fie 
ascuţită. Impreună vom apăra moştenirea sa. Şi vom învinge. 
Fie ca zeii Japoniei, mari şi mici, să ne aibă în pază. Fie ca ei să 
spulbere fără milă pe toţi cei care se împotrivesc poruncilor lui 
Taiko. Apoi îşi ridică ambele braţe şi rosti strigătul lor de luptă, 
Kasigi şi, lucru nemaiântâlnit, se înclină în faţa legiunilor şi 
rămase plecat. 

Toţi se uitau încremeniţi la el. Apoi strigătul Toranaga vui 
pe deasupra regimentelor, odată şi încă odată, şi toţi samuraii 
se plecară la rândul lor. 

Chiar şi Yabu făcu o plecăciune, năucit de forţa 
momentului. 

Inainte ca Yabu să se poată ridica, Toranaga coborâse din 
nou movila, cu acelaş pas iute. 

— Du-te cu el, Omi-san, porunci Yabu. Ar fi fost nedemn 
pentru el să alerge după Toranaga. 

— Da, stăpâne. 

Când Omi se depărtă, Yabu îi spuse lui Igurashi: 

— Ce veşti ai de la Yedo? 

— Doamna Yuriko, soţia voastră, a spus ca mai întâi să vă 
spun că se fac mobilizări uriaşe prin tot Kwanto. Nimic la 
vedere, dar pe dedesubt totul clocoteşte. Ea crede că Toranaga 
se pregăteşte de război. Un atac brusc, probabil împotriva 
Osakăi. 

— Şi Ishido? 

— Nimic nou până la plecarea noastră. Asta a fost cu cinci 
zile în urmă. Şi tot nimic despre fuga lui Toranaga. Am auzit 
despre asta abia ieri, doamna voastră a trimis un porumbel 
călător de la Yedo. 

— A, Zukimoto a pregătit deja astă? 

— Da, Alteță. 

— Bine. 

— În mesaj scria: Toranaga a scăpat cu bine de la Osaka, 
într-o galeră, împreună cu stăpânul nostru. Faceţi pregătiri să-l 
primiţi la Anjiro. Am crezut înţelept să păstrez aceasta secret, 


faţă de toţi, cu excepţia lui Omi-san. Dar suntem toţi pregătiţi. 

— Cum? 

— Am poruncit un exerciţiu de război, Alteță, în întreg Izu. 
În trei zile fiecare drum şi fiecare trecătoare din Izu vor fi 
închise, dacă asta doriţi. La nord e o falsă flotă de pirați, care 
poate scufunda orice navă neînsoţită, ziua sau noaptea, dacă 
asta doriţi. Şi e loc aici pentru domnia voastră şi pentru un 
oaspete oricât de important, dacă asta doriţi. 

— Bine. Altceva? Alte veşti? 

Igurashi şovăi să spună veştile al căror sens nu-l înţelegea. 

— Aici ne-am pregătit pentru orice, dar în dimineaţa asta a 
sosit o scrisoare cifrată din Osaka. Toranaga a demisionat din 
Consiliul Regenţilor. 

— Imposibil! De ce ar face-o? 

— Nu ştiu. Nu pot să înţeleg asta. Trebuie să fie adevărat, 
Alteță. N-am avut niciodată informaţii false din această sursă. 

— Doamna Sazuko? întrebă Yabu cu grijă, vorbind despre 
cea mai tânără concubină a lui Toranaga, a cărei slujnică era 
iscoada. 

Igurashi încuviinţă. 

— Da, dar nu înţeleg nimic. Acum regenţii îl vor acuza de 
trădare. Nu-i aşa? O să-l condamne la moarte. Ar fi o nebunie să 
demisioneze, neh? 

— Poate că Ishido l-a forţat s-o facă. Dar cum? N-am auzit 
nici cel mai mic zvon. Toranaga n-ar fi renunţat niciodată din 
propria voinţă. Ai dreptate, ăsta ar fi gestul unui nebun. Dacă-i 
aşa, e pierdut. Trebuie să fie o informaţie falsă. 

Yabu cobori tulburat dealul, privindu-l pe Toranaga 
traversând piaţa către Mariko şi barbar, cu Fujiko lângă el. Acum 
Mariko mergea alături de Toranaga, ceilalţi aşteptându-i în 
piaţă. Toranaga vorbea repede şi agitat. Apoi Yabu îl văzu 
dându-i un sul de hârtie şi se întrebă ce era în el şi ce se 
discutase. Ce nou şiretlic pregăteşte Toranaga? se întrebă, 
dorind ca soţia sa să fie aici, să-l ajute cu sfaturile ei înțelepte. 

Pe chei Toranaga se opri. Nu se urcă pe navă ca să se pună 
la adăpost, apărat de oamenii săi. Ştia că ultima carte trebuia 
jucată pe țărm. Nimic nu era încă hotărât. li privi pe Yabu şi pe 
Igurashi, apropiindu-se. Nu putea să fugă acum, nepăsarea 
obraznică a lui Yabu spunea foarte mult. 

— Deci, Yabu-san? 


— Rămâi pentru câteva zile, nobile Toranaga? 

— Ar fi mai bine pentru mine dacă aş pleca imediat. 

Yabu poruncise tuturor să se depărteze. După o clipă cei 
doi bărbaţi se aflau singuri pe plajă. 

— Am veşti neliniştitoare de la Osaka. Ai demisionat din 
Consiliul Regenţilor? 

— Da, am demisionat. 

— Atunci te-ai condamnat singur la moarte, ţi-ai distrus 
cauza, vasalii, aliaţii, prietenii. Ai distrus Izu şi, odată cu el, pe 
mine. 

— Consiliul Regenţilor poate cu siguranţă să-ţi ia feuda şi 
viaţa, dacă doreşte. Da. 

— Pe toţi zeii, vii sau morţi, ori încă nenăscuţi...! Yabu se 
lupta să-şi stăpânească mânia. Îmi cer iertare pentru proastele 
mele maniere, dar atitudinea ta e incredibilă... Da, cer iertare. 
N-avea nici un sens să-şi dezvăluie emoţiile, cu toţii ştiau că 
asta era de nedorit şi ruşinos. E mai bine pentru tine să stai aici, 
senior Toranaga. 

— Mai degrabă cred c-am să plec îndată. 

— Aici sau la Yedo, care-i diferenţa? Ordinul regenţilor va 
sosi curând. Imi închipui că ai să vrei să-ţi faci seppuku 
deîndată. Cu demnitate. În linişte. M-aş simţi onorat să fiu 
secondantul tău. 

— Mulţumesc, dar încă nu a sosit nici un ordin, aşa că am 
să-mi păstrez capul acolo unde este. 

— Ce mai contează o zi sau două? Cu siguranţă ordinul este 
de neocolit. Am să fac toate pregătirile. Da, şi totul va fi perfect, 
poţi să ai încredere în mine. 

— ţi mulţumesc. Da, înţeleg de ce vrei capul meu. 

— Şi capul meu va cădea. Dacă îl trimit pe al tău lui Ishido, 
sau i-l duc eu şi îi cer iertare, asta s-ar putea să ajute, deşi mă 
îndoiesc, neh? 

— Dacă aş fi în locul tău şi eu ţi-aş cere capul. Din nefericire 
capul meu nu te va putea ajuta de loc. 

— Cred că ai dreptate, dar merită încercat. Yabu scuipă cu 
ciudă în ţărână. Merit să mor pentru că am fost atât de prost 
încât să mă las în puterea netotului ăla. 

— Ishido nu va şovăi să-ţi ia capul, dar mai întâi o să-ţi ia 
Izu. O, da, Izu e pierdut, dacă el are puterea. 

— Nu mă scoate din sărite. Ştiu că asta o să se întâmple! 


— Nu te supăra, prietene, îi spuse Toranaga, bucurându-se 
că Yabu se făcea de râs. Am spus doar că, atâta timp cât Ishido 
este la putere, tu eşti pierdut şi Izu este pierdut. Pentru că ruda 
sa, lkawa Jikkyu, râvneşte cu ardoare Izu. Dar Yabu-san, Ishido 
nu are toată puterea, încă. 

Şi îi spuse ca de la prieten la prieten de ce îşi dăduse 
demisia. 

— Consiliul este paralizat! 

Yabu nu-şi putea crede urechilor. 

— Nu mai există nici un Consiliu. Şi nu va mai fi până ce nu 
vor exista din nou cinci membri. Gândeşte-te, Yabu-san, nu sunt 
acum mai puternic ca niciodată, neh? Ishido este neputincios, ca 
Şi Jikkyu. Acum ai tot timpul de care ai nevoie ca să-ţi pregăteşti 
oamenii. Acum ai Suruga şi Totomi. Acum ai capul lui Jikkyu. 
Peste câteva luni o să-l vezi într-o ţeapă, alături de capetele 
tuturor celor din neamul lui şi vei intra călare în stăpânirea 
noilor tale feude. Brusc se răsuci şi strigă: Igurashi-san! şi cinci 
sute de oameni auziră comanda. 

Igurashi porni în fugă, dar înainte ca samuraiul să facă trei 
paşi, Toranaga strigă din nou: 

— Adu o gardă de onoare cu tine. Cincizeci de oameni! Mai 
repede! 

Nu îndrăznea să-i lase lui Yabu nici o clipă de răgaz, ca 
acesta să nu-şi dea seama de marele cusur al spuselor sale: că 
dacă Ishido era încolţit acum şi nu avea puteri, atunci capul lui 
Toranaga, pe un talger de lemn, ar fi avut mare preţ pentru 
Ishido şi deci şi pentru Yabu. Sau, şi mai bine, Toranaga legat ca 
un criminal de rând şi predat viu la porţile castelului Osaka, i-ar 
fi adus lui Yabu nemurirea şi cheile provinciei Kwanto. 

In timp ce garda de onoare se forma în faţa sa, Toranaga 
spuse cu glas puternic: 

— In cinstea acestei ocazii, poate vei accepta asta ca o 
dovadă de prietenie. Apoi îşi scoase sabia cea lungă, o întoarse 
pe lat cu ambele mâini şi i-o oferi. 

Yabu luă sabia ca-n vis. Era nepreţuită. Era o moştenire 
Minowara şi faimoasă în întreaga împărăție. Toranaga stăpânea 
sabia de cincisprezece ani. li fusese dăruită de Nakamura în faţa 
celor mai importanţi daimyo din împărăție, din care lipsea 
Beppu Genzaemon, în cadrul unei ceremonii, ca o parte din 
răsplata pentru înţelegerea lor tainică. 


Aceasta se întâmplase cu puţin după bătălia de la 
Nagakude, cu mult înainte de apariţia doamnei Ochiba. 
Toranaga îl învinsese pe generalul Nakamura, viitorul Taiko, pe 
când Nakamura era doar fără mandat, sau împuternicire 
formală, sau titluri, şi soarta puterii era încă în cumpănă. În loc 
să adune o oştire numeroasă, şi să-l copleşească pe Toranaga, 
aşa cum obişnuia, Nakamura hotărâse să adopte o poziţie 
împăciuitoare. li oferise lui Toranaga un tratat de prietenie şi o 
alianţă trainică şi pe cumnata lui drept soţie. Faptul că femeia 
era deja măritată şi trecută de mult de floarea vârstei, nu 
stingherea pe nici unul dintre ei. Toranaga acceptă imediat. 
Soţul femeii, unul dintre vasalii lui Nakamura, mulţumind zeilor 
că invitaţia de a divorța de ea nu fusese însoţită de o invitaţie 
de a-şi face seppuku, o trimisese, recunoscător, înapoi 
cumnatului ei. Toranaga se căsători cu ea deîndată, cu tot fastul 
şi ceremonia de care era în stare, şi în aceeaşi zi semnă un 
tratat de prietenie secret, cu nemăsurat de puternicul clan 
Beppu, inamici deschişi ai lui Nakamura, care la acea vreme 
încă stăpâneau trufaşi Kwanto, în spatele prea lipsit de apărare 
a lui Toranaga. 

Apoi Toranaga dăduse drumul şoimilor şi aşteptase 
inevitabilul atac a lui Nakamura, dar acesta nu venise. In 
schimb, spre uluirea lui, Nakamura îşi trimisese preaiubita şi 
venerata mamă în tabăra lui Toranaga, ca ostatec, spunând 
tuturor că aceasta îşi vizitează fiica vitregă, acum soţia lui 
Toranaga, dar faţă nici o îndoială, ostatecă. ŞI-I invitase în 
schimb pe Toranaga la marea întâlnire a tuturor daimyo pe care 
o pregătise la Osaka. Toranaga se gândise îndelung şi adânc. 
Apoi acceptase invitaţia, sugerând aliatului său, Beppu 
Genzaemon, că ar fi neînţelept să meargă amândoi. Apoi, în 
taină, pusese în mişcare şaizeci de mii de samurai către Osaka, 
drept pavăză împotriva trădării la care se aştepta din partea lui 
Nakamura, şi îl lăsase pe cel mai mare dintre fii săi, Noboru, să 
se îngrijească de noua lui soţie şi de mama acesteia. Fără să 
stea pe gânduri, Noboru îngrămădise vreascuri uscate sub 
streşinile locuinţei lor şi le spusese fără ocolişuri că le va da foc 
dacă i se va întâmpla ceva tatălui său. 

Toranaga zâmbi amintirii. Cu o noapte înainte de a intra în 
Osaka, ca de obicei, fără prea multă ceremonie, Nakamura îl 
vizitase în taină, singur şi neînarmat. 


— Bun găsit, Tora-san. 

— Bun găsit, senior Nakamura. 

— Am luptat cot la cot în prea multe bătălii, ştim prea multe 
taine, am mâncat de prea multe ori din acelaşi blid ca să ne mai 
ascundem după degete. 

— Sunt de aceeaşi părere, spuse Toranaga prevăzător. 

— Atunci ascultă: sunt la un fir de păr de a supune 
împărăţia. Ca să am întreaga putere trebuie să am mai întâi 
respectul străvechilor clanuri, stăpânilor ereditari de feudă, 
moştenitorii familiilor Fujimoto, Takashima şi Minowara. Odată 
puterea luată, origare dintre aceşti daimyo, sau toţi trei la un 
loc, pot să crape, că nu-mi pasă. 

— Respectul meu îl ai. Ca întotdeauna. 

Bărbatul scund, cu faţa zbârcită ca a unei maimute, râsese 
în hohote. 

— Ai câştigat cinstit la Nagakude. Eşti cel mai bun general 
pe care îl ştiu, cel mai mare daimyo din imperiu. Dar acum 
trebuie să terminăm cu joaca şi tu şi eu. Ascultă, mâine vreau să 
mi te închini în faţa tuturor acestor daimyo. Te vreau vasal, 
Yoshi Toranaga-noh-Minowara, vasal de bunăvoie. În faţa 
tuturor. Nu linguşitor, ci politicos, supus şi respectuos. Dacă eşti 
vasalul meu, ceilalţi or să se calce în picioare grăbindu-se să se 
lase cu fruntea la pământ şi cu dosurile-n aer. lar cei câţiva care 
n-or s-o facă, ei bine, or să vadă ei. 

— Asta o să te facă stăpân peste întreaga Japonie, neh? 

— Da, primul în istorie. lar tu vei fi cel care m-a făcut. 
Recunosc că nu pot fără tine. Dar, ascultă, dacă faci asta pentru 
mine, o să fi primul după mine. Orice cinste pe care o doreşti. 
Orice. E destul pentru amândoi. 

— Pentru amândoi? 

— Da. Mai întâi am să iau Japonia. Apoi Coreea. Apoi China. 
l-am spus lui Goroda că asta vreau şi aşa o să se întâmple. Apoi 
îţi las Japonia - ca provincie a Chinei mele! 

— Dar acum, senior Nakamura? Acum trebuie să mă supun, 
neh? Sunt în puterea ta, neh? Toate forţele tale copleșitoare 
sunt în faţa mea iar Beppu îmi ameninţă spatele. 

— O să am grijă de ei destul de curând, spusese războinicul 
ţăran. Corbii ăia trufaşi mi-au refuzat invitaţia şi nu vor veni 
mâine aici. Mi-au trimis pergamentul înapoi acoperit cu găinaţ. 
Vrei pământurile lor? Tot Kwanto? 


— Nu vreau nimic de la ei sau de la altcineva, spusese el. 

— Mincinosule, spusese Nakamura. Ascultă, Tora-san. Am 
aproape cincizeci de ani şi nici una dintre femeile mele nu mi-a 
dat vreun fiu sau vreo fiică. Am snagă din belşug, întotdeauna 
am avut, şi în viaţa mea m-am culcat cu o sută, poate două sute 
de femei de toate felurile, de toate vârstele, în toate 
chipurile,.dar nici una nu mi-a născut un copil, nici măcar mort. 
Am totul, dar n-am nici un fiu şi nu voi avea niciodată. Asta este 
karma mea. Ai patru fii în viaţă şi cine ştie câte fiice. Ai 
patruzeci şi trei de ani şi mai poţi zămisli încă o duzină de fii la 
fel de uşor cum se balegă un cal, asta-i karma ta. De asemenea 
eşti un Minowara şi asta e tot karma. Dacă ţi-aş adopta unul 
dintre fii şi l-aş face moştenitorul meu? 

— Acum? 

— Destul de curând. Să zicem peste trei ani. Pe vremuri nu 
era aşa de important să ai un moştenitor. Dar acum lucrurile 
s-au schimbat. Răposatul nostru stăpân, Goroda, a făcut prostia 
să se lase ucis. Acum toate ţinuturile sunt ale mele. Ar putea fi 
ale mele. E bine? 

— Ai să faci înţelegerea oficială, în public, peste doi ani? 

— Da, peste doi ani. Poţi să ai încredere în mine. Avem 
aceleaşi interese. Ascultă! Peste doi ani, de faţă cu toţi, şi-o să 
ne înţelegem, tu şi eu, care dintre fii. Aşa împărţim totul, ei? 
Familiile noastre unite sunt bine înfipte în viitor, aşa că de-aici 
nici o grijă şi asta e bine şi pentru tine şi pentru mine. Câştigul 
va fi uriaş. Mai întâi Kwanto. Ei? 

— Poate Beppu Genzaemon se va supune, dacă eu mă 
supun. 

— Nu pot să-i îngădui, Tora-san. Râvneşti pământurile lor. 

— Nu râvnesc nimic. 

Nakamura râsese vesel. 

— Da, dar ar trebui. Kwanto este ceea ce meriţi. Este în 
siguranţă dincolo de zidurile munţilor, uşor de apărat. 
Controlând delta vei controla cele mai bogate timpuri de orez 
din imperiu. Vei avea spatele la mare şi un venit de două 
milioane de koku. Dar să nu-ţi aşezi capitala la Kamakura. Sau la 
Odawara. 

— Kamakura a fost întotdeauna capitala provinciei Kwanto. 

— Şi de ce n-ai râvni Kamakura, Tora-san? Nu-i de şase 
sute de ani acolo altarul sfânt al kami-ului păzitor al familiei tale, 


nu este Hachiman, kami-ul războiului, o zeitate Minowara? 
Strămoşul tău a fost înţelept să-şi aleagă un kami al războiului 
căruia să i se închine. 

— Nu râvnesc la nimic şi nu mă închin la nimic. Un altar e 
doar un altar şi nici un kami al războiului nu se ştie să fi stat 
vreodată într-un altar. 

— Mă bucur că nu râvneşti nimic, Tora-san. Căci atunci 
nimic n-o să te dezamăgească. Eşti ca mine în privinţa asta, dar 
Kamakura nu-i o capitală potrivită pentru tine. Sunt şapte 
trecători care duc acolo la ea, prea multe drumuri ca să poată fi 
apărată. Şi nu e la mare. Nu, nu te-aş sfătui să te-aşezi în 
Kamakura. Ascultă, ar fi mult mai bine şi-ai fi mult mai în 
siguranţă dacă te-ai duce mai departe, peste munţi. Ai nevoie 
de un port la mare. E unul pe care l-am văzut odată - Yedo. 
Acum e doar un sat de pescari, dar o să-l faci tu un oraş mare, 
uşor de apărat, perfect pentru negoţ. Tu sprijini negoţul. Eu 
sprijin negoţul. Asta-i bine. Aşa că trebuie să ai un port la mare. 
Cât despre Odawara, o s-o ştergem de pe faţa pământului, ca o 
lecţie pentru toţi ceilalţi. 

— Asta o să fie foarte greu. 

— Da, dar o să fie o lecţie bună pentru toţi ceilalţi daimyo, 
neh? 

— O să fie foarte costisitor dacă va trebui să luăm oraşul cu 
asalt. 

Din nou râsul batjocoritor. 

— Ar putea fi, pentru tine, dacă nu mi te alături. Ar trebui 
să trec peste pământurile tale de acum ca să ajung la el. Ştii că 
eşti în prima linie a lui Beppu? Pionul lui Beppu? Împreună, tu şi 
cu ei, aţi putea să-mi ţineţi piept un an, sau doi, sau trei, dar 
până la urmă ajung eu acolo. Ehei, de ce să pierdem atâta 
vreme cu ei? Sunt toţi morţi - afară de ginerele tău, dacă doreşti 
- ah, ştiu că ai o alianţă cu ei, dar nu face nici cât o găleată de 
bălegar. Şi-atunci, care e răspunsul tău? Prada o să fie uriaşă. 
Mai întâi Kwanto, ăsta-i al tău, apoi o să am toată Japonia, şi 
apoi apoi Coreea - uşor. Apoi China - greu, dar nu cu neputinţă. 
Ştiu că un ţăran nu poate să devină shogun, dar fiul nostru va fi 
shogun şi-o să poată încăleca Tronul Dragonului din China, el 
sau fiul lui. Acum, gata cu vorba. Care-i răspunsul tău, Yoshi 
Toranaga-noh-Minowara? Vasal sau nu? Nimic altceva nu are 
preţ pentru mine. 


— Hai să urinăm pe înţelegere, spusese Toranaga, 
câştigând tot ceea ce-şi dorise şi plănuise. In ziua următoare, în 
faţa adunării uluiţilor războinici daimyo, îşi oferise umil sabia, 
pământurile, onoarea şi moştenirea sa, parvenitului 
războinic-ţăran. Se rugase să i se îngăduie să servească pentru 
totdeauna pe Nakamura şi casa lui, iar el, Yoshi 
Toranaga-noh-Minowara, îşi plecase cu umilinţă capul în ţărână. 
Viitorul Taiko fusese mărinimos şi-i luase pămânurile dăruindu-i 
imediat provincia Kwanto ca feudă, odată ce avea să fie 
cucerită, poruncind război total asupra clanului Beppu, pentru 
insulte aduse Impăratului. li dăduse de asemenea lui Toranaga 
această sabie, pe care el o primise la rândul său de curând 
dintr-unul din tezaurele imperiale. Sabia fusese făcută de 
meşterul făurar Miyoshi-Go cu secole înainte şi aparținuse odată 
celui mai faimos războinic din istorie, Minowara Yoshitomo, 
primul dintre shogun-ii Minowara. 

Toranaga îşi aminti acea zi şi multe alte zile: câţiva ani mai 
târziu, când doamna Ochiba născuse un băiat; şi-altădată, când, 
de necrezut, după ce primul născut al lui Taiko murise la 
momentul potrivit, se născuse Yaemon, cel de-al doilea fiu. Şi 
astfel întregul plan căzuse în ruină. Karma. 

Il văzu pe Yabu ţinând cu respect sabia strămoşului său. 

— Este atât de ascuţită pe cât se spune? întrebă acesta. 

— Da. 

— Imi faci o mare cinste. Am să păstrez ca pe-o comoară 
darul domniei-tale. 

Yabu se înclină, conştient că din cauza acelui dar va fi 
primul în ţară după Toranaga. Toranaga se înclină şi el la rândul 
său, apoi, neînarmat, porni pe pasarelă. li trebui toată voinţa ca 
să-şi ascundă furia şi să nu-şi lase picioarele să se înmoaie şi se 
rugă ca avariţia lui Yabu să-l ţină ameţit pentru încă câteva 
clipe. 

— Pornim! porunci, ajungând pe punte, apoi se întoarse 
către țărm şi făcu vesel semn cu mâna. 

Cineva sparse tăcerea şi strigă numele său, apoi alţii i se 
alăturară. Urmă un tunet general de strigăte întru cinstirea 
onoarei făcute seniorului lor. Mâini binevoitoare împinseră 
galera către larg. Vâslaşii traseră cu putere. Nava porni. 

— Căpitane, s-ajungi iute la Yedo! 

— Da, Alteță. 


Toranaga privi înainte, scrutând cu ochii ţărmul, aşteptând 
primejdia în fiecare clipă. Yabu stătea lângă debarcader, încă 
ameţit de sabie. Mariko şi Fujiko aşteptau lângă baldachin cu 
celelalte femei. Anjin-san era la marginea pieţei, unde i se 
spusese să aştepte - ţeapăn, înălțându-se deasupra celorlalţi şi 
vădit furios. Ochii lor se întâlniră. Toranaga zâmbi şi-i făcu semn 
cu mâna. | se răspunse tot cu un semn, dar rece, ceea ce-l 
distră foarte tare pe Toranaga. 

Blackthorne porni nemulţumit către debarcader. 

— Când se întoarce, Mariko-san? 

— Nu ştiu, Anjin-san. 

— Cum ajungem la Yedo? 

— Stăm aici. Cel puţin eu stau aici trei zile. Apoi mi se 
porunceşte să mă duc acolo. 

— Pe mare? 

— Pe uscat. 

— Şi eu? 

— Dumneata trebuie să stai aici. 

— De ce? 

— Ţi-ai exprimat interesul de-a învăţa limba noastră. Şi ai 
de lucru aici. 

— Ce anume? 

— Nu ştiu, îmi pare rău. Seniorul Yabu o să-ţi spună. 
Stăpânul meu m-a lăsat aici ca să tălmăcesc timp de trei zile. 

Blackthorne era plin de presimţiri negre. Pistoalele-i erau la 
cingătoare dar n-avea nici un cuţit şi nici pulbere sau gloanţe. 
Totul era în cabina de pe galeră. 

— De ce nu mi-ai spus că o să stăm aici? Ai zis doar să vin 
pe țărm. 

— N-am ştiut că ai să rămâi şi dumneata aici. Seniorul 
Toranaga mi-a spus doar cu-o clipă în urmă, în piaţă. 

— Şi-atunci de ce nu mi-a spus-o mie? Să mi-o fi spus el 
însuşi? 

— Nu ştiu. 

— Trebuia să mă duc la Yedo. Acolo-i echipajul meu. Acolo 
e corabia mea. Ce-o să se-ntâmple cu ei? 

— A zis doar că trebuie să rămâi aici. 

— Câtă vreme? 

— Nu mi-a spus, Anjin-san. Poate că seniorul Yabu o să ştie. 
Te rog, ai răbdare. 


Blackthorne îl putea vedea pe Toranaga stând pe dunetă, 
privind către țărm. 

— Cred c-a ştiut tot timpul că trebuie să rămân aici, nu-i 
aşa? 

Ea nu-i răspunse. Cât de copilăros este, îşi spuse, să 
rosteşti cu glas tare ceea ce gândeşti. Şi cât de extraordinar de 
deştept a fost Toranaga să scape din această capcana. 

Fujiko şi cele două slujnice stăteau alături de ea, aşteptând 
răbdătoare la umbră, alături de mama lui Omi şi soţia sa, pe 
care o întâlnise foarte scurtă vreme. Se uită peste ele către 
galeră. Lua viteză, dar era încă în bătaia săgeţilor. Ştia că din 
clipă în clipă trebuie să înceapă. Oh, Sfântă Fecioară, ajută-mă 
să fiu puternică, se rugă, cu toată atenţia îndreptată asupra lui 
Yabu. 

— E-adevărat? E-adevărat? întrebă Blackthorne. 

— Ce? Oh, îmi pare rău. Nu ştiu, Anjin-san. Pot doar să-ţi 
spun că seniorul Toranaga este foarte înţelept. Cel mai înţelept 
bărbat. Oricare ar fi motivele, au fost bune. 

Ea cântări ochii albaştri şi faţa încordată, ştiind că 
Blackthorne nu înţelegea ce se întâmplase aici. 

— Te rog, ai răbdare, Anjin-san. N-ai de ce să te temi. Eşti 
vasalul său favorit şi sub... 

— Nu mi-e teamă, Mariko-san. Sunt doar obosit de-a fi 
plimbat de colo-colo, ca un pion pe-o tablă de şah. Şi nu sunt 
vasalul nimănui. 

— Curtean, e mai bine? Sau cum ai descrie un om care 
lucrează pentru altul, sau este întreţinut de altul pentru ceva 
special... 

Apoi văzu sângele urcând în obrajii lui Yabu. 

— Puştile! Puştile sunt încă pe galeră! strigă el. 

Mariko ştiu că venise vremea. Porni grăbită către el în clipa 
în care se întoarse să strige porunci lui Igurashi. 

— Vă cer iertare, senior Yabu, spuse ea, acoperindu-l. Nu e 
nevoie să vă îngrijoraţi în privinţa puştilor voastre. Seniorul 
Toranaga a spus să vă cer iertare pentru graba sa, dar are 
treburi grabnice la Yedo, în folosul vostru comun. A spus că va 
retrimite galera de îndată cu puştile şi cu pulberea în plus şi, de 
asemenea, cu două sute şi cincizeci de oameni, pe care i-aţi 
cerut de la el. O să fie aici în cinci sau şase zile. 

— Cum? 


Mariko îi explică din nou răbdătoare şi politicoasă, aşa cum 
Toranaga îi spusese s-o facă. Apoi, odată ce Yabu înţelese, 
scoase un sul de pergament din mânecă. | 

— Stăpânul meu vă roagă să citiţi asta. Il priveşte pe 
Anjin-san. 

l-I oferi foarte politicos, dar Yabu nu-l văzu. Ochii lui se 
îndreptară către galeră. Era foarte departe acum, înaintând 
foarte iute, în afara bătăii săgeţilor. Nu mai putea fi atins. Dar ce 
mai contează asta, gândi mulţumit acum, uitând de îngrijorarea 
sa. O să am armele înapoi repede şi-acum am scăpat din 
capcana lui Ishido şi am cea mai faimoasă sabie a lui Toranaga. 
lar în curând toţi daimyo din împărăție vor cunoaşte noua mea 
poziţie în armatele din est, al doilea după însuşi Toranaga. Yabu 
putea încă să-l vadă pe Toranaga şi îşi mai flutură odată mâna şi 
i se răspunse la fel. Apoi Toranaga dispăru de pe dunetă. 

Yabu luă pergamentul şi reveni în prezent şi la Anjin-san. 

Blackthorne privea de la treizeci de paşi depărtare şi 
simţea că-şi iese din fire sub privirile scrutătoare ale lui Yabu. O 
auzi pe Mariko vorbind cu vocea ei cântată, dar asta nu îl linişti. 
Strânse pe furiş mânerul pistolului. 

— Anjin-san, strigă Mariko. Vrei, te rog, să vii aici? 

In timp ce Blackthorne se apropia, Yabu îşi ridică privirea de 
pe mesaj şi dădu din cap prieteneşte. Când termină de citit 
înapoie sulul lui Mariko şi vorbi scurt, parte pentru ea, parte 
pentru Blacktborne. Mariko îi oferi respectuoasă sulul de hârtie 
lui Blackthorne. El îl luă şi cercetă semnele de neînțeles. 

— Seniorul Yabu spune că eşti binevenit în satul său. 
Această hârtie poartă sigiliul seniorului Toranaga, Anjin-san. 
Trebuie s-o păstrezi, îţi acordă o cinste deosebită. Seniorul 
Toranaga te-a făcut hatamoto. Acesta este un rang pentru o 
persoană deosebită din suita lui. Te bucuri de protecţia lui 
absolută, Anjin-san. Seniorul Yabu, bineînţeles, încuviinţează 
aceasta. Am să-ţi explic mai târziu privilegiile. Dar seniorul 
Toranaga ţi-a mai acordat un venit de douăzeci de koku pe lună. 
Este cam... 

Yabu o întrerupse, fluturând larg mâna către Blackthorne, 
apoi către sat şi vorbind îndelung. Mariko traduse 

— Seniorul Yabu repetă că eşti binevenit aici. Speră să fi 
mulţumit, că se va face totul ca şederea dumitale aici să fie 
confortabilă. iți va fi pusă la dispoziţie o casă. Şi dascăli. Vei 


binevoi să înveţi japoneza cât mai curând cu putinţă, spune. În 
seara asta, îţi va pune câteva întrebări şi o să-ţi spună câte ceva 
despre o treabă deosebită. 

— Te rog, întreabă-l despre ce anume. 

— Pot să te sfătuiesc să ai doar puţin mai multă răbdare, 
Anjin-san? Acum nu este momentul, crede-mă. 

— E-n regulă. 

— Wakarimasu ka, Anjin-san? spuse Yabu. Înţelegi? 

— Hai, Yabu-san. Domo. 

Yabu dădu ordin lui Igurashi să dea liber regimentului, apoi 
se îndreptă către săteni, care erau încă prosternaţi în nisip. 

Se opri în faţa lor, în minunata după-amiază călduţă de 
primăvară, cu sabia lui Toranaga încă în mână. Cuvintele lui se 
abătură ca un bici. Arătă cu sabia către Blackthorne şi strigă la 
ei o vreme, apoi se opri brusc. Un fior trecu printre săteni. Mura 
se plecă şi spuse “Hai” de câteva ori, apoi se întoarse către 
oamenii săi şi întrebă ceva şi toţi ochii se îndreptară către 
Blackthorne. 

— Wakarimasu ka? strigă Mura tare şi toţi răspunseră "Hai", 
vocile lor amestecându-se cu foşnetul valurilor pe plajă. 

— Ce se întâmplă? întrebă Blackthorne pe Mariko, dar Mura 
strigă "Kerei!" şi toţi sătenii se înclinară din nou adânc, odată 
către Yabu şi-odată către Blackthorne. 

Yabu se îndepărtă cu paşi mari fără să mai privească 
înapoi. 

— Ce se întâmplă, Mariko-san? 

— Seniorul Yabu le-a spus că dumneata te afli aici ca 
oaspetele de onoare şi că de asemenea eşti hatamoto al 
seniorului Toranaga. Că te afli aici ca să înveţi limba noastră. Că 
el a dat satului onoarea şi responsabilitatea de a te învăţa. Satul 
este răspunzător, Anjin-san. Toţi cei de aici trebuie să te ajute. 
Le-a spus că dacă în şase luni n-ai învăţat limba mulţumitor, 
satul va fi ars până în temelii, dar înainte de asta fiecare bărbat, 
femeie şi copil vor fi crucificaţi. 


CAPITOLUL 31 


Ziua era pe sfârşite, umbrele se lungeau, marea era 


roşiatică şi adia un vânt uşor. 

Blackthorne urca pe cărarea dinspre sat către casa pe care 
i-o arătase mai devreme Mariko şi-i spusese că urma să fie a lui. 
Se aşteptase să îl însoţească până acolo, dar el îi mulţumise şi 
refuzase trecând pe lângă ea şi sătenii îngenunchiaţi către 
promontoriu, dorind să fie singur şi să se gândească. 

Efortul de a gândi i se păruse prea mare. Totul părea fără 
rost. Îşi turnase apă sărată în cap ca să-şi limpezească 
gândurile, dar fără folos. În cele din urmă renunţase şi plecase 
înapoi rătăcind fără ţintă de-a lungul țărmului, pe lângă 
debarcader, de-a curmezişul pieţei, şi prin sat până în sus către 
această casă unde avea să locuiască de aici înainte şi unde, îşi 
amintea, nu mai fusese nici o locuinţă până acum. Mult mai sus, 
dominând dealul din faţă, se întindea o altă locuinţă acoperită în 
parte cu papură, în parte cu ţiglă, cu o palisadă înaltă şi cu 
multe străji la poarta întărită. 

Samuraii umblau ţanţoşi prin sat sau stăteau în grupuri, de 
vorbă. Cei mai mulţi mărşăluiseră deja în urma ofiţerilor lor, în 
grupuri disciplinate, în susul drumului şi dincolo de deal, către 
tabăra lor. Blackhorne îi salutase absent pe toţi samuraii întâlniți 
şi ei salutau la rândul lor. Nu întâlnise nici un sătean. 

Blackthorne se opri în faţa porţii. Pe grinda de deasupra ei 
erau pictate mai multe dintre semnele acelea ciudate şi poarta 
însăşi era întocmită iscusit ca să ascundă şi în acelaşi timp să 
dezvăluie grădina din spatele ei. 

Înainte ca el să poată împinge poarta, aceasta se deschise 
şi un bătrân speriat se înclină şi îl lăsă să treacă. 

— Konbanwa, Anjin-san. Vocea îi tremura jalnic. Bună 
seara. 

— Konbanwa, îi răspunse. Ascultă moşule, ăăă... namae ka? 

— Namae watashi wa, Anjin-sama? Ah, watashi Ueki-ya... 
Ueki-ya. Bătrânul înghiţi în sec uşurat. 

Blackthorne repetă numele de mai multe ori ca să şi-l poată 
reaminti şi adăugă "san" dar bătrânul îşi scutură capul cu 
putere. 

— lyé, gomen nasai! ly& "san", Anjin-sama. Ueki-ya! 
Ueki-ya!/ 

537 

— All right, Ueki-ya, dar se gândea de ce nu "san" ca toţi 
ceilalţi. Îi făcu semn cu mâna să plece. Bătrânul se îndepărtă 


şchiopătând mărunt. 

— Trebuie să fiu mai atent, trebuie să-i ajut, spuse cu voce 
tare. 

O slujnică păşi temătoare printr-un shoj; şi se înclină adânc. 

— Konbanwa, Anjin-san. 

— Konbanwa, răspunse el, amintindu-şi-o vag de pe galeră. 
O îndepărtă şi pe ea. 

Un foşnet de mătase. Fujiko ieşi din casă. Mariko era cu ea. 

— A fost plăcută plimbarea, Anjin-san? 

— Da, plăcută, Mariko-san. 

Abia dacă o băgă în seama pe ea, pe Fujiko, sau casa, sau 
grădina. 

— Vrei puţin cha, sau poate saké? Sau poate o baie? Apa 
este fierbinte. 

Mariko râse nervos, tulburată de privirea din ochii lui. 

— Casa de baie nu este încă gata, dar nădăjduim că poate 
fi folosită. 

— Saké, te rog. 

— Da. 

— Mai întâi puţin sake, Mariko-san. 

Mariko vorbi cu Fujiko care dispăru înăuntrul casei. O 
slujnică aduse în tăcere trei perne şi plecă. Mariko se aşeză 
grațios pe una dintre ele. 

— Stai jos, Anjin-san, trebuie să fi obosit. 

— Mulţumesc. 

Se aşeză pe treptele verandei şi nu-şi scoase sandalele. 
Fujiko aduse două clondire cu sake şi o ceaşcă de ceai, aşa cum 
îi spusese Mariko, dar nu ceaşca mică de porțelan care se 
folosea în mod obişnuit. 

— Mai bine să-i dăm iute saké din belşug, spusese Mariko. 
Ar fi bine să-l îmbătăm întrucâtva, dar seniorul Yabu are nevoie 
de el la noapte. O baie şi saké poate că au să-l mai uşureze. 

Blackthorne bău ceaşca cu vinul încălzit fără să-i simtă 
gustul. Apoi a doua şi a treia. 

Îl priviseră urcând dealul prin crăpătura dintre două panouri 
Shoji întredeschise. 

— Ce-i cu el, întrebase Fujiko alarmată. 

— E mâhnit de cele spuse de seniorul Yabu, făgăduiala 
făcută satului. 

— De ce-l frământă asta, el nu e în primejdie. Viaţa lui nu 


este ameninţată. 

— Barbarii sunt altfel decât noi, Fujiko-san. Anjin-san crede 
că sătenii sunt oameni ca toţi ceilalţi, ca samuraii, unii poate 
chiar mai buni decât samuraii. 

Fujiko râsese nervos. 

— Asta e o prostie, nu? Cum pot ţăranii să fie egali cu 
samuraii? 

Mariko nu răspunsese. Continuase doar să-l privească pe 
Anjin-san. 

— Bietul om, spusese ea. 

— Bietul sat. Fujiko îşi strâmbase cu dispreţ buza de sus, 
subţire. O irosire prostească de ţărani şi de pescari. Kasigi 
Yabu-san e nebun. Cum ar putea un barbar să înveţe limba 
noastră într-o jumătate de an? Cât timp i-a trebuit barbarului 
Tsukku-san? Mai mult de douăzeci de ani, neh? Şi nu-i el 
singurul barbar care a izbutit vreodată să înveţe cât de cât 
japoneza? 

— Nu, nu-i singurul, deşi e cel mai bun de care am auzit. 
Da, e greu pentru ei, dar Anjin-san este un om deştept şi 
seniorul Toranaga a spus că într-o jumătate de an, despărţit de 
ceilalţi barbari, mâncând hrana noastră, trăind aşa cum trăim 
noi, bând cha, îmbăindu-se în fiecare zi, Anjin-san va putea fi 
curând asemenea nouă. 

Chipul lui Fujiko rămăsese neschimbat. 

— Uită-te la el, Mariko-san... Atât de urât, atât de 
monstruos şi de străin. E curios când te gândeşti că, oricât de 
mult aş urî eu barbarii, odată ce trece poarta eu mă supun şi el 
devine stăpânul meu. 

— E curajos, foarte curajos, Fujiko. Şi a salvat viaţa 
seniorului Toranaga. Şi e foarte preţios pentru el. 

— Da, ştiu, şi prin asta ar trebui să-mi displacă mai puţin. 
Dar îmi pare rău, nu pot. Cu toate astea, am să-ncerc din 
răsputeri să-l schimb într-unui de-al nostru. Mă rog lui Buddha 
să m-ajute. 

Mariko vroise să afle de la nepoata ei cauza atât de bruştei 
schimbări. De ce eşti acum gata să-l slujeşti pe Anjin-san şi să 
dai ascultare deplină seniorului Toranaga, când azi-dimineaţă ai 
refuzat să te supui, ai jurat să te omori, chiar şi fără învoire, sau 
să-l ucizi pe barbar în somn. Ce ţi-a spus seniorul Toranaga de 
te-ai schimbat atât, Fujiko? 


Mariko, însă, o cunoştea prea bine ca să mai întrebe. 
Toranaga nu-i destăinuise nimic. Fujiko n-avea să-i spună. Fata 
fusese prea bine educată de mama ei, sora lui Buntaro, care 
fusese la rândul său educată de tatăl ei, Hiro-matsu. 

Mă-ntreb dacă seniorul Hiro-matsu o să scape din castelul 
Osaka. Ţinea mult la bătrânul general, socrul ei. Ce s-o fi 
întâmplat cu Kiri-san şi cu doamna Sazuko? Unde e Buntaro, 
soţul meu? Unde a fost prins? Sau, o fi având timp să moară? 

Mariko o urmări pe Fujiko turnând ultimile picături de sake. 
Şi ceaşca aceasta fu băută ca şi celelalte, fără clipire. 

— Dozo, saké, spuse Blackthorne. 

Mai fu adus saké. Şi acesta se termină. 

— Dozo, saké. 

— Mariko-san, spuse Fujiko, stăpânul n-ar mai trebui să 
bea, neh? O să se îmbete. Te rog întreabă-l dacă n-ar vrea să 
facă baie acum. Am să trimit după Suwo. 

Mariko îl întrebă. 

— lartă-mă, el spune că o să facă baie mai târziu. 

Fujiko poruncise să mai aducă sake şi Mariko adăugă încet 
către slujnică 

— Adu nişte peşte prăjit. 

Noul clondir fu golit în aceeaşi tăcere încrâncenată. 
Mâncarea nu-l atrăgea, dar lua totuşi o bucată la delicatele 
îndemnuri ale lui Mariko. Nu o mâncă. 

Mai fu adus vin şi încă două clondire fură golite. 

— Te rog cere iertare lui Anjin-san în numele meu, spuse 
Fujiko. Îmi pare tare rău, dar nu mai este saké în casa lui. 
Spune-i că-mi cer iertare pentru această lipsă. Am trimis slujnica 
să mai aducă din sat. 

— Bine. A băut mai mult decât trebuia, deşi nu pare să-l fi 
atins deloc. Câtuşi de puţin. De ce nu ne laşi acum, Fujiko? 
Acum ar fi timpul să-i fac propunerea oficială în numele tău. 

Fujiko se înclină către Blackthorne şi plecă, bucuroasă că 
datina cerea ca lucrurile importante să fie întotdeauna 
încredințate unei alte persoane. În acest fel, ambele părţi 
puteau să-a păstreze demnitatea. 

Mariko îi explică lui Blackthorne ce se întâmplase cu vinul. 

— Cât o să dureze până o să ne mai aducă? 

— Nu mult. Poate ai vrea să faci o baie acum. Osă mă 
îngrijesc ca saké-ul să-ţi fie trimis imediat ce soseşte. 


— A spus Toranaga ceva despre planul meu, înainte de a 
pleca? Despre flotă? 

— Nu, îmi pare rău, n-a spus nimic despre asta. 

Mariko se aştepta să vadă la el primele semne ale beţiei 
dar, spre surpriza ei, nu se vedea nimic. Nici măcar o uşoară 
îmbujorare sau o împleticeală a limbii. După atât de mult vin, 
băut atât de repede, orice japonez s-ar fi îmbătat. 

— Îţi place vinul, Anjin-san? 

— Nu prea, e prea slab. Nu mă ajută. 

— Încerci să uiţi? 

— Nu, caut o soluţie. 

— Orice ţi-ar putea fi de ajutor, se va face. 

— Am nevoie de cărţi şi hârtie şi ustensile de scris. 

— Mâine am să-ţi fac rost de ele. 

— Nu. În seara asta, Mariko-san. Trebuie să-ncep acum. 

— Seniorul Toranaga a spus că-ţi va trimite o carte. Cum 
i-ai zis? Carte de gramatică şi carte de cuvinte ale sfinţilor 
părinţi. 

— Cât timp o să-i trebuiască? 

— Nu ştiu. Dar eu stau trei zile. Poate asta o să-ţi fie de 
folos. Şi Fujiko-san e aici ca să dea şi ea o mână de ajutor. Ea 
zâmbi, fericită pentru el. Sunt onorată să-ţi spun că ea îţi este 
dată de concubină şi că... 

— Ce? 

— Seniorul Toranaga a întrebat-o dacă ar vrea să fie 
concubina ta şi ea a spus că ar fi onorată şi a încuviinţat. Ea o 
să... 

— Dar eu n-am încuwviinţat! 

— Poftim? Îmi pare rău, nu înţeleg. 

— Nu o vreau. Nici concubină, nici prin preajma mea. O 
găsesc urâtă. 

Mariko rămase cu gura căscată. 

— Dar ce are asta de-a face cu o concubină oficială? 

— Spune-i să plece. 

— Dar, Anjin-san, nu poţi să refuzi! Asta ar fi o insultă 
cumplită pentru seniorul Toranaga, pentru ea şi pentru toată 
lumea. Ce rău ţi-a făcut? Nici unul. Usagi Fujiko a consim... 

— Ascultă-mă! Cuvintele lui Blackthorne răsunară în 
verandă şi în casă. Spune-i să plece. 

Mariko spuse imediat 


— Îmi pare rău, Anjin-san, desigur ai dreptate să fi supărat, 
dar... 

— Nu sunt supărat, răspunse Blackthorne rece. Nu 
înţelegi... Nu poate să vă intre în cap că m-am săturat să fiu o 
păpuşă? N-am nevoie de femeia asta în preajma mea. Vreau 
corabia mea înapoi şi echipajul şi gata. N-am de gând să stau 
aici şase luni şi mi-e silă de obiceiurile voastre. E al dracului de 
cumplit ca un singur om să poată ameninţa cu distrugerea un 
întreg sat doar ca să mă înveţe pe mine japoneza şi cât priveşte 
povestea cu concubina, care-i mai rău decât sclavajul, este o 
insultă afurisită să aranjezi asta fără să mă întrebi şi pe mine 
mai înainte. 

Ce s-o mai fi întâmplat, se întrebă Mariko neputincioasă. Ce 
are urâţenia de a face cu concubina oficială? Şi oricum, Fujiko 
nu-i urâtă. Cum poate fi el atât de neînțeles? Apoi îşi aminti 
avertismentul lui Toranaga. 

— Mariko-san, răspunzi personal mai întâi ca Yabu-san să 
nu se amestece în plecarea mea, după ce i-am dat sabia, şi al 
doilea, eşti în întregime responsabilă de instalarea lui Anjin-san 
în linişte la Anjiro. 

— Am să fac tot ce pot, Alteță, dar mi-e teamă că Anjin-san 
mă descumpăneşte. 

— Poartă-te cu el ca şi cu un şoim. Asta-i cheia pentru el. 
Eu îmblânzesc un şoim în două zile. Tu ai trei. 

Îşi întoarse privirile de la Blackthorne şi-şi puse mintea la 
treabă. Seamănă într-adevăr cu un şoim când e furios, gândi. 
Are aceeaşi voce ascuţită, aceeaşi cruzime fără rost şi, când nu 
e furios, aceeaşi privire neclintită, semeaţă, acelaşi fel de a se 
pune pe sine înaintea tuturora şi întotdeauna la un pas deo 
izbucnire violentă. 

— Sunt de acord. Ai perfectă dreptate. Ţi s-au impus 
îngrozitor de multe lucruri şi eşti îndreptăţit să te înfurii, spuse 
ea liniştitor. Da, de bună seamă, seniorul Toranaga trebuia să te 
întrebe chiar dacă el nu-ţi înţelege obiceiurile, dar nu i-a trecut 
nici o clipă prin minte că ai avea ceva împotrivă. A încercat doar 
să te onoreze aşa cum ar face-o cu cel mai apropiat samurai al 
său. Te-a făcut hatamoto. Asta e aproape ca o rudă, Anjin-san. 
Sunt doar cam o mie de hatamoto în tot Kwanto. lar în ceea ce o 
priveşte pe doamna Fujiko, a încercat doar să te ajute. Doamna 
Osaji Fujiko ar fi considerată... pentru noi, Anjin-san asta ar fi 


considerată o mare onoare. 

— De ce? 

— Pentru că se trage dintr-o veche familie şi e foarte 
înzestrată. Tatăl şi bunicul ei sunt daimyo. Desigur ea e samurai 
şi, desigur, adăugă Mariko delicat, i-ai face o mare cinste 
acceptând-o. lar ea are într-adevăr nevoie de un cămin şi de o 
viaţă nouă. 

— De ce? 

— A rămas văduvă de curând. Nu are decât nouăsprezece 
ani, Anjin-san, sărmana fată, dar şi-a pierdut soţul şi fiul şi e 
plină de amărăciune. Fiind concubina dumitale oficială i s-ar 
deschide o nouă viaţă. 

— Ce s-a întâmplat cu soţul şi fiul ei? 

Mariko şovăi, tulburată de purtarea necuviincioasă, directă, 
a lui Blackthorne. Dar de acum ştia destul despre el ca să 
înţeleagă că acesta era obiceiul /u; şi nu însemna o lipsă de 
bună-cuviinţă. 

— Au fost condamnaţi la moarte, Anjin-san. Cât timp vei sta 
aici vei avea nevoie de cineva ca să îngrijească de casă. 
Doamna Fujiko va fi... 

— De ce au fost condamnaţi la moarte? 

— Soţul ei era cât pe ce să pricinuiască moartea seniorului 
Toranaga. Te rog con... 

— Toranaga a poruncit moartea lor? 

— Da. Dar avea dreptate. Intreab-o. Ea o să încuviinţeze, 
Anjin-san. 

— Toranaga a condamnat la moarte un sugar pentru ceva 
făcut de tatăl lui? 

— Da. E obiceiul nostru. Te rog ai răbdare cu noi. În unele 
privinţe nu suntem liberi. Datinile noastre sunt diferite de ale 
voastre. Vezi, prin lege noi aparţinem seniorului nostru. Prin 
lege, un tată are drept de viaţă şi de moarte asupra copiilor şi 
soţiei, şi concubinelor, şi slujitorilor. Prin lege, viaţa lui este în 
mâna seniorului său. Asta este datina noastră. 

— Deci un tată poate să ucidă pe oricine din casă? 

— Da. 

— Atunci sunteţi o nație de ucigaşi. 

— Nu. 

— Dar obiceiul vostru încuviinţează crima. Credeam că eşti 
creştină. 


— Sunt, Anjin-san. 

— Şi atunci cum rămâne cu poruncile sfinte? 

— Nu pot să-ţi explic, crede-mă. Dar sunt creştină, şi 
samurai, şi japoneză, şi toate astea se împacă între ele. Eu aşa 
simt. Te rog ai răbdare cu mine şi cu noi. Te rog. 

— Ţi-ai omori proprii copii dacă ar porunci Toranaga? 

— Da. Am doar un singur fiu dar, da, cred că aş face-o. 
Bineînţeles că ar fi datoria mea să fac asta. Aceasta-i legea, 
dacă soţul meu încuviinţează. 

— Sper să te ierte Dumnezeu. Pe toţi. 

— Dumnezeu înţelege, Anjin-san. Oh, El va înţelege. Poate 
te va lumina şi pe dumneata ca să poţi înţelege. Imi pare rău, nu 
pot să-ţi explic foarte bine, neh? Îmi cer iertare pentru lipsurile 
mele. Îl privi în tăcere, tulburată. Nici eu nu te înţeleg, Anjin-san. 
Mă descumpăneşti. Obiceiurile dumitale mă descumpănesc. 
Poate, dacă vom avea amândoi răbdare, putem învăţa amândoi. 
Doamna Fujiko, de exemplu. Fiindu-ţi concubină, va avea grijă 
de casa dumitale şi de slujitori. De nevoile dumitale, oricare ar fi 
ele. Trebuie să ai pe cineva care să se îngrijească de asta. Ea va 
avea grijă de treburile casei, de orice. Nu e nevoie să te culci cu 
ea, dacă asta te frământă, dacă nu-ţi e pe plac. Nici măcar nu 
trebuie să fi politicos cu ea, deşi o merită. Ea te va sluji aşa cum 
vei vrea, în orice fel vei dori. 

— Pot să mă port cu ea oricum vreau? 

— Da. 

— Pot să mă culc cu ea sau să nu mă culc cu ea? 

— Desigur. O să găsească ea pe cineva care să-ţi placă, 
să-ţi împlinească nevoile trupului, dacă doreşti, sau n-o să se 
amestece. 

— Pot să mă port cu ea ca cu o servitoare, o sclavă? 

— Da, dar nu merită asta. 

— Pot s-o dau afară, să-i poruncesc să plece? 

— Dacă te jigneşte, da. 

— Ce s-ar întâmpla cu ea atunci? 

— După datină ar trebui să se întoarcă în casa părinţilor, 
acoperită de ruşine, iar ei ar putea să o primească sau să nu o 
primească. Cineva ca doamna Fujiko s-ar omori mai degrabă 
decât să îndure ruşinea asta. Dar ea... trebuie să ştii că 
adevăraţilor samurai nu le e îngăduit să se omoare fără 
încuviințarea seniorului lor. Unii o fac, desigur, dar ei nu au 


izbutit să- şi facă datoria şi nu merită să fie socotiți samurai. Eu 
nu m-aş omori, oricât de mare ar fi ruşinea, fără încuviințarea 
seniorului Toranaga sau a soţului meu. Seniorul Toranaga i-a 
interzis să-şi ia viaţa. Dacă o alungi va deveni un paria. 

— De ce? De ce nu ar primi-o familia ei înapoi? 

Mariko oftă. 

— Îmi pare rău, Anjin-san, dar dacă dumneata o alungi, va 
fi atât de dezonorată încât nimeni nu o va mai accepta. 

— Pentru că a pângărit-o apropierea unui barbar? 

— O nu, Anjin-san. Numai pentru că nu a reuşit să-şi facă 
datoria faţă de dumneata, spuse îndată Mariko. Este concubina 
dumitale acum - seniorul Toranaga a poruncit şi ea a consimţit. 
Eşti stăpânul unei case acum. 

— Oare? 

— O, da, crede-mă, Anjin-san. Te bucuri de privilegii. lar ca 
hatamoto eşti important şi înstărit. Seniorul Toranaga ţi-a 
hotărât un venit de douăzeci de koku pe lună. Pentru atât de 
mult un samurai ar trebui să ofere stăpânului său, în afara 
serviciilor sale, alţi doi samurai înarmaţi, hrăniţi şi călări pentru 
un an întreg. Şi, desigur, să plătească şi familiilor lor. Dar 
dumneata nu trebuie să faci asta. Te implor, 

545 

priveşte-o pe Fujiko ca pe un om. Te implor să fi un bun 
creştin. Ea e o femeie de treabă. Uită urâţenia ei. Va fi o bună 
concubină. 

— Ea n-are o casă? 

— Ba da. Asta-i casa ei. Mariko se stăpâni. Te implor să o 
accepti oficial. Îţi poate fi de mare ajutor. Te poate ajuta să 
înveţi japoneza. Dacă vrei gândeşte-te la ea ca la un obiect, ca 
la stâlpul ăsta de lemn, sau ca la panoul shoji, sau ca la o piatră 
din grădină, oricum doreşti. Îngăduie-i să rămână. Dacă nuo 
vrei concubină, fi milostiv. Accept-o şi apoi, fiind stăpânul casei, 
după legea noastră, ucide-o. 

— Asta-i singurul răspuns pe care îl ai, nu-i aşa? Ucide. 

— Nu, Anjin-san, dar viaţa şi moartea sunt acelaşi lucru. 
Cine ştie, poate i-ai face lui Fujiko un mare serviciu luându-i 
viaţa. E dreptul dumitale acum, în faţa legii. Al dumitale. Dacă 
preferi să o faci paria, şi acesta este tot dreptul dumitale. 

— Deci sunt din nou încolţit, spuse Blackthorne. Oricum ea 
tot moare. Dacă nu învăţ limba voastră, un sat întreg este 


măcelărit. Dacă nu fac ce mi se spune, vreun nevinovat 
e-ntotdeauna ucis. Nu-i nici o scăpare. 

— Există o cale foarte uşoară, Anjin-san. Mori. Atunci nu 
mai trebuie să înduri ceea ce este de neîndurat. 

— Sinuciderea e o nebunie şi un păcat mortal. Credeam că 
eşti creştină. 

— Am mai spus că sunt. Dar pentru dumneata, Anjin-san, 
pentru dumneata sunt foarte multe căi de a muri onorabil fără 
sinucidere. Ai râs de soţul meu pentru că n-a vrut să moară 
luptând, neh? Asta nu este obiceiul nostru, dar se pare că este 
al vostru, aşa că de ce n-o faci? Ai un pistol. Ucide-l pe seniorul 
Yabu. Îl crezi un monstru, neh? Încearcă doar să-l ucizi şi-n 
aceeaşi zi vei ajunge în rai sau în iad. 

El o privi, urându-i chipul senin, văzându-i totuşi 
frumuseţea. 

— E o slăbiciune să mori aşa, fără nici un motiv. Prosteşte e 
un cuvânt mai potrivit. 

— Zici că eşti creştin. Deci crezi în lisus copilul, în 
Dumnezeu şi în rai. Moartea n-ar trebui să te înspăimânte. Cât 
despre "fără motiv", depinde de dumneata să hotărăşti ce are 
sau ce nu are valoare. S-ar putea să ai destule motive să mori. 

— Sunt în puterea voastră, ştii asta ca şi mine. 

Mariko se aplecă spre el şi îl atinse compătimitoare. 

— Anjin-san, uită satul. O mie de milioane de lucruri se pot 
întâmpla înainte de trecerea acestor şase luni. O inundație, un 
cutremur, sau îţi iei corabia şi pleci, sau Yabu moare, sau murim 
cu toţii, sau cine ştie. Lasă treburile Domnului în mâinile 
Domnului şi karma să fie karma. Astăzi eşti aici şi nu poţi face 
nimic ca să schimbi asta. Astăzi eşti în viaţă şi aici, şi în mare 
cinste, şi binecuvântat cu o avere frumoasă. Priveşte apusul. E 
minunat, neh? Apusul acesta există. Mâine nu există. Există 
doar acum. Te rog priveşte. Este atât de minunat şi nu se va 
mai repeta niciodată. Niciodată. Nu acest apus, nicicând, până 
la sfârşitul lumii şi după aceea. Cufundă-te în el, fă-te una cu 
natura şi nu-ţi face griji despre karma. A mea, a dumitale, sau a 
satului. 

Se trezi furat de seninătatea ei şi de cuvintele ei. Privi spre 
apus. Pete mari, roşii-purpurii şi negre se întindeau pe cer. Privi 
soarele până dispăru. 

— Mi-aşi dori să-mi fi concubină, spuse. 


— Aparţin seniorului Buntaro şi până la moartea sa nu pot 
să spun sau să gândesc ceea ce ar putea fi gândit sau spus. 

Karma, gândi Blackthorne. Oare accept karma? A mea, a ei, 
a lor. 

Noaptea este minunată. 

Ca şi ea, iar ea aparţine altuia. 

Da, ea este minunată. Şi foarte înţeleaptă. Lasă treburile 
Domnului în mâinile Domnului şi karma să fie karma. Ai venit 
aici nechemat. Te afli în puterea lor. 

Dar care e răspunsul? 

Răspunsul va veni, îşi spuse, pentru că există un Dumnezeu 
în ceruri, pentru că există undeva un Dumnezeu. 

Auzi zgomotul unor paşi. Câteva torţe se apropiau din josul 
dealului. Douăzeci de samurai cu Omi în frunte. 


KKK 


— Îmi pare rău, Anjin-san, dar Omi-san poruncește să-i dai 
pistoalele. 

— Spune-i să se ducă dracului. 

— Nu pot, Anjin-san, nu îndrăznesc. 

Blackthorne îşi ţinea o mână sprijinită pe mânerul pistolului, 
cu ochii aţintiţi spre Omi. Rămăsese cu bună ştiinţă aşezat pe 
treptele verandei. In grădină, în spatele lui Omi, se găseau zece 
samurai, iar restul lângă palanchinul care aştepta. De-ndată ce 
Omi intrase neinvitat, Fujiko ieşise din casă şi acum stătea pe 
verandă, albă la faţă, în spatele lui Blackthorne. 

— Seniorul Toranga nu a avut niciodată ceva de spus şi-am 
stat în preajma lui şi a lui Yabu-san înarmat, zile întregi. 

Mariko spuse nervoasă. 

— Da, Anjin-san, dar te rog înţelege, ce spune Omi-san este 
adevărat. Obiceiul nostru este că nu poţi sta în prezenţa unui 
daimyo înarmat. Nu ai de ce să te spe... să te îngrijorezi, 
Yabu-san este prietenul dumitale. Dumneata eşti aici oaspetele 
lui. 

— Spune-i lui Omi-san că nu o să-i dau pistoalele. 

Apoi, fiindcă ea rămăsese tăcută, Blackthorne îşi ieşi din 
fire şi-şi clătină capul. 

— lyé, Omi-san! Wakarimasu ka? lyé! 

Chipul lui Omi se încordă. Aruncă o poruncă răstită. Doi 


samurai înaintară. Blackthorne îşi smulse pistoalele. Samuraii se 
opriră. Amândouă pistoalele erau îndreptate direct către faţa lui 
Omi. 

— lyé, zise Blackthorne. Apoi către Mariko: spune-i să-i 
cheme înapoi sau apăs pe trăgaci. 

Ea se supuse. Nimeni nu mişcă. Blackthorne se ridică 
încetişor în picioare, fără să schimbe poziţia pistoalelor. Omi 
stătea absolut nemişcat, netemător, ochii lui urmărind mişcările 
ca de pisică ale lui Blackthorne. 

— Te rog, Anjin-san, este foarte periculos. Trebuie să-l vezi 
pe seniorul Yabu. Nu te poţi duce cu pistoalele. Eşti hatamoto. 
Eşti apărat şi eşti de asemenea oaspetele seniorului Yabu. 

— Spune-i lui Omi-san că dacă el sau oricare dintre oamenii 
lui se apropie la mai puţin de cinci paşi de mine, îi zbor creierii. 

Omi-san spune politicos: 

— Pentru ultima dată îţi poruncesc să-mi dai pistoalele. 
Acum. 

— lyé. 

— De ce nu le laşi aici, Anjin-san? N-ai de ce să te temi, 
nimeni nu se va atinge... 

— Mă crezi prost? 

— Atunci dă-i-le lui Fujiko-san! 

— Ce poate face ea? Elo să i le ia - oricine poate să i le ia - 
şi atunci sunt fără apărare. 

Vocea lui Mariko deveni tăioasă. 

— De ce nu mă asculţi, Anjin-san, Fujiko-san este concubina 
dumitale, dacă-i porunceşti o să-ţi apere armele cu preţul vieţii. 
Asta-i datoria ei. N-am să ţi-o mai repet, dar Toda-noh-Usagi 
Fujiko este samurai. 

Blackthorne se concentră asupra lui Omi, abia ascultând-o. 

— Spune-i lui Omi-san că nu-mi plac ordinele. Sunt 
oaspetele seniorului Toranaga. Sunt oaspetele seniorului Yabu. 
Pe oaspeţi îi rogi să facă ceva, nu le porunceşti şi nu pătrunzi în 
casa unui om neinvitat. 

Mariko traduse. Omi ascultă cu chipul lipsit de orice 
expresie, apoi replică scurt, privind ţevile nemişcate. 

— El spune: Eu, Kasigi Omi te-aş ruga să-mi dai pistoalele şi 
te-aş ruga să vii cu mine pentru că Yasigi Yabu-sama a poruncit 
să i te înfăţişezi. Dar Kasigi Yabu-sama mi-a poruncit să-ţi 
poruncesc să-mi dai armele. Imi pare rău, Anjin-san, pentru 


ultima dată îţi poruncesc să mi le dai. 

Blackthorne simţea o gheară strângându-i pieptul. Ştia că 
va fi atacat şi era furios de propria lui prostie. Dar vine o vreme 
când nu mai poţi înghiţi şi scoţi un pistol sau un cuţit şi-atunci 
sângele curge din cauza mândriei tale prosteşti. De cele mai 
multe ori prosteşti. Dac-o fi să mor, Omi o să moară primul, pe 
Dumnezeul meu! 

Se simţea foarte puternic, deşi cumva ameţit. Apoi îi sună 
în urechi ceea ce-i spusese Mariko. "Fujiko e samurai. Ea este 
concubina ta." Şi creierul lui începu să funcţioneze. 

— Doar o clipă. Mariko-san, te rog spune-i asta lui 
Fujiko-san. Chiar aşa: Am să-ţi dau ţie pistoalele mele. Trebuie 
să ai grijă de ele. Nimeni, în afară de mine, nu trebuie să le 
atingă. 

Mariko făcu ceea ce i se ceruse şi în spatele lui o auzi pe 
Fujiko spunând "Hai!" 

— Wakarimasu ka, Fujiko-san?o întrebă. 

— Wakarimasu, Anjin-san, răspunse cu o voce subţire, 
nervoasă. 

— Mariko-san, te rog spune-i lui Omi-san că acum am să 
merg cu el. Îmi pare rău de această neînțelegere. Da, îmi pare 
rău că a fost o neînțelegere. 

Blackthorne se trase înapoi, apoi se întoarse. Fujiko primi 
pistoalele cu fruntea năpădită de sudoare. Se întoarse către 
Omi, rugându-se să fi procedat corect. 

— Putem merge acum? 

Omi spuse ceva lui Fujiko şi întinse mâna. Femeia scutură 
din cap. El dădu un ordin scurt. Cei doi samurai înaintară către 
ea. Imediat ea strecură unul dintre pistoale în eşarfa de la obi, îl 
ridică pe celălalt cu ambele braţe întinse, îndreptându-l către 
Omi. Apăsă trăgaciul uşor şi cocoşul se mişcă puţin. 

— Ugoku na! spuse. Dozo! 

Samuraii se supuseră şi se opriră. 

Omi vorbi iute şi furios şi ea-l ascultă şi-i răspunse cu voce 
blândă şi politicoasă, dar pistolul, cu cocoşul pe jumătate ridicat, 
nu părăsi nici o clipă faţa lui. 

— lyé, gomen nasai, Omi-san! Nu, îmi pare rău, Omi-san. 

Blackthorne aştepta. 

Unul dintre samurai se mişcă puţin. Cocoşul se ridică 
primejdios, aproape la capătul cursei. Braţul nu tremura. 


— Ugoku na! porunci ea. 

Nimeni nu se îndoia că va apăsa pe trăgaci. Nici chiar 
Blackthorne. Omi-san vorbi scurt. Oamenii săi se retraseră. Ea 
cobori pistolul, dar rămase pregătită. 

— Ce-a spus? întrebă Blackthorne. 

— Doar că va raporta acest incident lui Yabu-san. 

— Bine. Spune-i că o să fac la fel. 

Blackthorne se întoarse către ea. 

— Domo, Fujiko-san. 

Apoi, amintindu-şi felul în care Toranaga şi Yabu vorbeau cu 
femeile, mormăi autoritar către Mariko: 

— Vino, Mariko-san... Ikimasho! 

Porni către poartă. 

— Anjin-san, strigă Fujiko. 

— Hai? 

Blackthorne se opri. Fujiko se înclină şi vorbi iute către 
Mariko. 

Ochii acesteia se măriră, apoi încuviinţă din cap, răspunse 
şi îi vorbi lui Omi care deasemeni încuviinţă, vădit furios, dar 
stăpânindu-se. 

— Ce se-ntâmplă? 

— Te rog ai răbdare, Anjin-san. 

Fujiko strigă, şi cineva răspunse din casă. O slujnică ieşi pe 
verandă. În mâini ţinea două săbii. Săbii de samurai. 

Fujiko le luă respectuoasă şi le oferi lui Blackthorne cu o 
plecăciune, vorbind domol. 

Mariko spuse: 

— Concubina dumitale arată că un hatamoto este 
bineînţeles obligat să poarte cele două săbii de samurai. Mai 
mult decât atât, e datoria lui. Ea crede că n-ar fi potrivit să te 
înfăţişezi seniorului Yabu fără săbii - nu ar fi politicos. După 
legea noastră purtatul săbiilor este o îndatorire. Ea te întreabă 
dacă ai accepta să le porţi pe acestea, deşi lipsite de valoare, 
până îţi vei cumpăra unele. 

Blackthorne se holbă la ea, apoi la Fujiko şi din nou înapoi 
la ea. 

— Asta înseamnă că-s samurai? Că seniorul Toranaga m-a 
făcut samurai? 

— Nu ştiu, Anjin-san, dar n-a existat niciodată un hatamoto 
care să nu fi fost samurai. Niciodată. 


Mariko se-ntoarse şi-l întrebă pe Omi. Nerăbdător, acesta 
scutură din cap şi răspunse. 

— Şi Omi-san spune la fel. Desigur că este un privilegiu 
special al unui hatamoto acela de a purta întotdeauna săbii. 
Chiar şi în prezenţa seniorului Toranaga. E de datoria lui, fiindcă 
este ca o gardă personală de cea mai mare încredere. De 
asemenea, numai un hatamoto are dreptul să intre oricând la 
seniorul său. 

Blackthorne luă sabia scurtă şi o înfipse la centură, apoi pe 
cealaltă, cea lungă, cea pentru ucidere, exact aşa cum o purta 
Omi. Înarmat se simţea într-adevăr mai bine. 

— Arigato goziemashita, Fujiko-san, spuse încet. 

Ea cobori ochii şi răspunse domol. Mariko traduse: 

— Fujiko zice, cu voia dumitale, stăpâne, pentru că trebuie 
să înveţi limba noastră corect şi repede, cu umilinţă ar vrea să-ţi 
spună că pentru un bărbat este mai mult decât îndeajuns să 
spună domo. Arigato, cu sau fără goziemashita este o politeţe 
fără rost, o expresie pe care o folosesc doar femeile. 

— Hai. Domo. Wakarimasu, Fujiko-san. 

Pentru prima dată de când ştia toate aceste lucruri 
Blackthorne o privi cu atenţie. li văzu sudoarea de pe frunte şi 
mâini. Ochii înguşti şi faţa pătrată şi dinţii rari şi ascuţiţi. 

— Te rog spune-i concubinei mele că în această ocazie 
anume, nu consider arigato goziemashita o politeţe fără rost 
faţă de ea. 


KKK 


Yabu îşi aruncă din nou privirea către săbii. Blackthorne 
stătea pe o pernă în faţa lui, pe locul de onoare, cu picioarele 
încrucişate, cu Mariko alături, iar Ygurashi lângă el. Se aflau în 
încăperea principală a fortăreței. 

Omi sfârşi de vorbit. 

Yabu ridică din umeri. 

— Te-ai descurcat prost, nepoate. Desigur că este datoria 
concubinei să-l apere pe Anjin-san şi toate ale sale. Desigur că 
acum are dreptul să poarte săbii. Da, te-ai descurcat prost. Am 
arătat limpede că Anjin-san este onoratul meu oaspete aici. 
Cere-i iertare. 

Imediat Omi se ridică şi îngenunche în faţa lui Blackthorne 


şi înclinându-se spuse: 

— Îmi cer iertare pentru greşeala mea, Anjin-san. 

O auzi pe Mariko-san spunând că barbarul acceptă scuzele, 
se înclină încă o dată, se întoarse liniştit la locul său şi se aşeză. 
Dar în sinea sa nu era liniştit. Acum îl stăpânea un singur gând: 
moartea lui Yabu. 

Se hotărâse să facă ceva de neînchipuit: să-şi ucidă 
stăpânul de drept şi căpetenia clanului său. 

Dar nu pentru că-l făcuse să-şi ceară scuze în public 
barbarului. Aici Yabu avusese dreptate. Omi ştia că încurcase 
lucrurile fără rost, căci deşi Yabu îi poruncise prosteşte să ia 
deîndată, în seara asta, pistoalele, ştia că ar fi putut să-i facă să 
plece şi să le lase în casă, ca mai târziu să fie furate sau 
stricate. 

lar Anjin-san procedase foarte corect dându-le concubinei 
sale, îşi spuse, după cum şi ea procedase la fel de corect făcând 
ce făcuse. Şi ar fi apăsat cu siguranţă pe trăgaci fără să 
greşească ţinta. Nu mai era o taină că Usagi Fujiko îşi căuta 
moartea, sau de ce. Omi mai ştia şi că, fără hotărârea luată în 
acea dimineaţă, de a-l ucide pe Yabu, el ar fi păşit înainte spre 
moarte şi apoi oamenii lui i-ar fi luat pistoalele. El ar fi murit cu 
cinste, aşa cum şi ei i s-ar fi poruncit să moară cu cinste, iar 
apoi bărbaţi şi femei ar fi povestit, generaţii după generaţii, 
tragica întâmplare. S-ar fi scris cântece şi poeme şi poate chiar 
o piesă Noh, toate atât de impresionante şi tragice şi măreţe, 
despre ei trei: credincioasa concubină şi credinciosul samurai, 
care au murit amândoi făcându-şi datoria, din pricina 
neobişnuitului barbar venit din Mările Răsăritului. 

Nu, hotărârea lui Omi nu avea nimic de-aface cu aceste 
scuze publice, deşi nedreptatea aceasta se adăuga urii care 
acum îl stăpânea. Motivul principal era că astăzi, în faţa 
țăranilor, Yabu le jignise pe mama şi pe soţia sa, făcându-le să 
aştepte ore în şir, ca ţăranii, şi apoi le spusese să plece fără a le 
băga în seamă, ca pe nişte ţărănci. 

— Nu contează, fiule, spusese mama lui, e dreptul său. 

— El este stăpânul nostru, repetase şi Midori, soţia lui, cu 
lacrimi de ruşine alunecând în jos pe obraji. Te rog, iartă-l. 

— Şi nu v-a invitat pe nici una dintre voi să-i uraţi bun venit, 
lui şi ofiţerilor lui, la fortăreață, continuase Omi. Şi masa pe care 
aţi pregătit-o. Numai mâncarea și saké-ul au costat un koku. 


— E datoria noastră, fiule. Este datoria noastră să facem 
orice doreşte seniorul Yabu. 

— Şi porunca în privinţa tatei? 

— Nu e încă o poruncă. E doar un zvon. 

— Mesajul de la tata spune că a auzit că Yabu o să-i 
poruncească să-şi radă capul şi să devină preot, sau să-şi 
deschidă pântecele. Soţia lui Yabu s-a fălit cu asta faţă de 
oamenii ei. 

— Un spion i-a şoptit asta tatălui tău. Nu poţi întotdeauna 
să ai încredere în spioni. Îmi pare rău, dar tatăl tău, fiule, nu e 
întotdeauna înţelept. 

— Ce se întâmplă cu tine, mamă, dacă nu e un zvon? 

— Orice s-ar întâmplă e karma. Trebuie să accepţi karma. 

— Nu. Insultele acestea nu pct fi răbdate. 

— Te rog fiule, acceptă-le. 

— l-am dat lui Yabu cheia corăbiei, cheia lui Anjin-san şi a 
noilor barbari şi calea de ieşire din capcana lui Toranaga. 
Ajutorul meu i-a adus o nemăsurată cinste. Cu acel dar simbolic 
al sabiei este acum al doilea după Toranaga în armatele estului. 
Şi ce am primit în schimb? Insulte murdare. 

— Acceptă-ţi karma. 

— Trebuie, bărbate, te implor. Ascult-o pe doamna, mama 
ta. 

— Nu pot să trăiesc cu ruşinea asta. Mă voi răzbuna şi apoi 
mă voi omori şi voi spăla de pe mine această ruşine. 

— Pentru ultima oară fiule, acceptă-ţi karma. Te rog. 

— Karma mea este să-l distrug pe Yabu. 

Bătrâna doamnă oftase. 

— Foarte bine. Eşti bărbat. Ai dreptul să hotărăşti. Ce-o fi, o 
fi, dar uciderea lui Yabu, în sine, nu înseamnă nimic. Ne trebuie 
un plan. Fiul său trebuie de asemenea înlăturat şi Ygurashi la 
fel. Mai ales Ygurashi. Atunci tatăl tău va putea conduce clanul 
aşa cum este drept. 

— Cum o să facem asta? 

— O să ne sfătuim, tu şi cu mine. Ai răbdare. Apoi va trebui 
să ne sfătuim şi cu tatăl tău. Midori, chiar şi tu poţi să dai un 
sfat, dar încearcă să nu fie fără rost, neh? 

— Şi seniorul Toranaga? l-a dat lui Yabu sabia lui. 

— Cred că seniorul Toranaga vrea doar ca Izu să fie 
puternic şi vasal. Nu un aliat. El nu-şi doreşte aliaţi mai mult 


decât Taiko. Yabu crede că este aliat. Eu cred că Toranaga nu 
suferă aliaţii! Clanul nostru se va ridica ca vasal al lui Toranaga 
sau al lui Ishido. Pe cine o să alegem, ei? Şi cum să-l omorâm? 

Omi îşi aminti valul de bucurie ce-l învăluise deîndată ce 
luase hotărârea. 

II simţea şi acum. Dar pe chipul lui nu se citea nimic, în 
timp ce servea cha şi vin oferit de slujnice alese cu grijă, aduse 
din Mishima pentru Yabu. Îi privi pe rând - Yabu şi Anjin-san, şi 
Mariko, şi Ygurashi. Toţi aşteptau ca Yabu să înceapă. 

Incăperea era largă şi aerisită, destul de mare ca să poată 
cina, bea şi pălăvrăgi în ea treizeci de ofiţeri. Mai erau multe 
alte încăperi şi bucătării, pentru gărzi şi servitori, şi de jur 
împrejur o grădină şi deşi toate fuseseră încropite pentru scurt 
vreme, fuseseră totuşi minunat construite şi în puţin timp, şi 
erau uşor de apărat. Că toate cheltuielile se făceau din feuda sa 
de curând mărită nu-l stânjenea deloc pe Omi. Era datoria lui. 

Privi printr-un paravan întredeschis. Multe santinele în 
curtea interioară. Un grajd. Fortăreaţa era apărată de un şanţ. 
Palisada era făcută din bambuşi uriaşi, legaţi strâns între ei. 
Stâlpi mari, sprijineau acoperişul de ţiglă. Pereţii era din uşoare 
panouri-shoji glisante, unele acoperite cu obloane, cele mai 
multe cu hârtie dată cu ulei, aşa cum se obişnuia. Dulapii groşi 
ai podelei erau ridicaţi pe stâlpi, deasupra pământului bătătorit 
şi acoperiţi cu tatami. 

La porunca lui Yabu, Omi golise patru sate de materialele 
din care fuseseră construite cele două case, iar Igurashi 
cumpărase tatami de calitate, saltele şi alte lucruri de negăsit în 
sat. 

Omi era mândru de munca sa. Tabăra pentru cei trei mii de 
samurai fusese terminată şi ea, pe platoul de pe dealul ce 
străjuia drumurile care duceau către sat şi către țărm. Acum 
satul era bine închis dinspre uscat. Dacă ar fi venit vreo 
primejdie dinspre mare, stăpânul ar fi avut destul timp ca să 
fugă. 

Dar eu nu mai am nici un stăpân. Pe cine artrebui să 
slujesc acum? se întrebă Omi. Ikawa Jikkyu? Ori chiar pe 
Toranaga? Oare Toranaga mi-ar da ce vreau eu în schimb? Sau 
Ishido? La Ishido e mai greu de ajuns, neh? Dar acum ar fi multe 
de spus... 

In această după-amiază Yabu îl chemase pe Igurashi, Omi şi 


cei patru căpitani şi pusese în mişcare planul său ascuns, de 
pregătire a celor cinci sute de samurai-puşcaşi. Igurashi urma să 
fie comandant, Omi urma să conducă una dintre grupele de o 
sută de oameni. Se înţeleseseră cum să împartă oamenii lui 
Toranaga în unităţi când aveau să sosească, şi cum urma să fie 
neutralizaţi aceşti străini, dacă se dovedeau trădători. 

Omi sugerase ca un alt grup la fel de tainic de trei unităţi, a 
câte o sută de samurai fiecare, să fie pregătit în acelaşi timp de 
cealaltă parte a peninsulei, ca rezervă, şi ca o precauţie 
împotriva unei viclenii a lui Toranaga. 

— Cine o să comande oamenii lui Toranaga? Pe cine o să 
trimită ca înlocuitor la comandă? întrebase Igurashi. 

— N-are nici o importanţă, spusese Yabu. Eu am să numesc 
pe cei cinci adjuncţi ai săi, cărora li se va încredința 
responsabilitatea de a-i tăia beregata dacă va fi nevoie. 
Cuvântul de ordine pentru uciderea lui şi-a celorlalţi străini va fi 
"Prun". Mâine, Igurashi-san, vei alege oamenii. Am să-i confirm 
pe fiecare personal, eu însumi şi nici unul dintre ei nu trebuie să 
cunoască încă strategia mea în privinţa regimentului de 
muschete. 

Acum, privindu-l, Omi se desfăta cu nou descoperita 
bucurie a răzbunării. Era uşor să-l omori pe Yabu, dar uciderea 
lui era legată şi de altele. Numai aşa ar putea tatăl său, sau 
fratele lui mai mare, să preia controlul clanului şi feudei Izu. 

Yabu intră direct în subiect. 

— Mariko-san, te rog spune-i lui Anjin-san că de mâine 
vreau să-nceapă să-mi pregătească oamenii să tragă ca barbarii 
şi pă vreau să învăţ tot ce se poate învăţa despre felul în care 
poartă barbarii războiul. 

— Dar îmi pare rău, puştile nu vor sosi înainte de şase zile, 
Yabu-san, îi reaminti Mariko. 

— Oamenii mei au destule ca să putem începe, relică Yabu. 
Vreau să înceapă de mâine. 

Mariko îi spuse lui Blakthorne: 

— Ce vrea să ştie despre război? întrebă acesta. 

— A spus că totul. 

— Ce anume? 

Mariko îl întrebă pe Yabu 

— Yabu-san spune: ai luat parte la vreo bătălie pe uscat? 

— Da. În Olanda. Şi în Franţa. 


— Yabu-san spune, minunat. Vrea să cunoască strategia 
europeană. Vrea să ştie cum se poartă războaiele în ţinuturile 
voastre. Cu toate amănuntele. 

Blakthorne se gândi o clipă, apoi spuse: 

— Spune-i lui Yabu-san că pot să pregătesc oricâţi oameni 
pentru el, şi că ştiu exact ceea ce vrea să ştie. 

Aflase o grămadă de lucruri despre felul în care purtau 
japonezii războaiele de la fratele Domingo. Călugărul fusese un 
foarte bun cunoscător şi deosebit de interesat. 

— In defenitiv, senhor, spusese bătrânul, astea sunt 
cunoştinţele de temelie, nu-i aşa? Să şti cum luptă 
necredincioşii. Fiece părinte trebuie să-şi apere turma şi nu sunt 
oare glorioşii noştri conchistadori binecuvântatul vârf de lance al 
Sfintei Biserici? Şi n-am fost eu alături de ei în primele linii, în 
Lumea Nouă şi-n Filipine, şi-am băgat de seamă la asta mai bine 
de douăzeci de ani? Ştiu ce-i aia războiul, senhor. Ştiu. A fost 
datoria mea - voia Domnului - să-nvăţ ce-i războiul. Poate că 
Dumnezeu te-a trimis aci, să te învăţ înainte de a muri. Ascultă, 
oile mele de aci, din temniţă, au fost dascălii mei despre felul 
cum luptă japonezii, senhor. Aşa că acu ştiu cum poartă războiul 
armatele lor şi ştiu cum pot fi înfrânți. Ştiu cum ne pot înfrânge. 
Ţine minte, senhor, îţi spun un secret numai pentru sufletu' tău. 
Nu alătura niciodată cruzimea japoneză armelor moderne şi 
metodelor moderne, c-atunci, pe uscat, o să ne zdrobească. 

Blakthorne îşi încredinţă soarta în mâinile lui Dumnezeu şi 
începu: 

— Spune seniorului Yabu că pot să-l ajut foarte mult. Şi pe 
seniorul Toranaga. Pot face armatele lor de neînfrânt. 

— Seniorul Yabu spune că dacă cunoştiinţele tale se 
dovedesc folositoare, Anjin-san, îţi va creşte venitul primit de la 
seniorul Toranaga, de două sute cincizeci de koku, la cinci sute 
de koku, peste o lună. 

— Mulţumeşte-i, dar spune că dacă fac toate astea pentru 
el, cer în schimb, o favoare: vreau să renunţe la hotărârea luată 
în privinţa satului şi-mi vreau înapoi corabia şi echipajul în cinci 
luni. 

— Anjin-san, nu te poţi tocmi cu el ca un negustor, spuse 
Mariko. 

— Te rog, spune-i. Cere-i-o ca pe o favoare umilă, din 
partea unui oaspete însemnat şi-a unui viitor vasal 


recunoscător. 

— Yabu-san spune că satul nu are însemnătate. Pe ţărani 
trebuie să-i pui cu tălpile pe jăratec ca să-i faci să joace. Nu 
trebuie să le porţi de grijă. Cât despre corabie, ea este în grija 
seniorului Toranaga. El e încredinţat că o s-o primeşti înapoi 
curând. M-a rugat să-i prezint cererea dumitale seniorului 
Toranaga în clipa când ajung în Yedo. Am s-o fac, Anjin-san. 

— Te rog cere-i iertare seniorului Yabu, dar trebuie să-l rog 
să-şi retragă hotărârea. In noaptea asta 

— Abia a spus nu, Anjin-san. Ar fi lipsit de bună-cuviinţă. 

— Da, înţeleg. Dar, te rog, cere-i-o din nou. E foarte 
important pentru mine... ca o cerere oficială. 

— El spune că trebuie să ai răbdare. Nu le purta de grijă 
ţăranilor. 

Blackthorne dădu din cap, apoi se hotărâ: 

— Îi mulţumesc. Înţeleg, da. Te rog, mulţumeşte-i lui 
Yabu-san, dar spune-i că nu pot trăi cu ruşinea asta. 

Mariko păli. 

— Ce? 

— Nu pot trăi cu ruşinea de a avea satul pe cugetul meu. 
Sunt dezonorat. Nu pot să îndur asta, este împotriva credinţei 
mele creştine. Va trebui să mă sinucid deîndată. 

— Să te sinucizi? 

— Da. Asta am hotărât să fac. 

Yabu o întrerupse. 

— Nan ja, Mariko-san? 

Ea traduse poticnit cele spuse de Blackthorne. Răspunse la 
întrebările lui Yabu. Apoi acesta spuse: 

— Dacă nu ţi-aş fi văzut tresărirea, aş fi crezut că eo 
glumă, Mariko-san. De ce eşti atât de îngrijorată? De ce crezi că 
o s-o facă? 

— Nu ştiu, Alteță. El pare... Nu ştiu. 

Vocea i se pierdu. 

— Omi-san? 

— Sinuciderea este împotriva credinţei creştine, Alteță. Ei 
nu se omoară, cum facem noi, cum ar face-o un samurai. 

— Mariko-san, eşti creştină. E adevărat? 

— Da, Alteță. Sinuciderea este un păcat de moarte, 
împotriva cuvântului lui Dumnezeu. 

— Igurashi-san, tu ce crezi? 


— Se laudă! Nu e creştin. Vă amintiţi prima zi, Alteță? Ţineţi 
minte ce i-a făcut preotului şi ce i-a îngăduit lui Omi-san să-i 
facă, ca să-l salveze pe băiat? 

Yabu zâmbi, amintindu-şi ziua şi noaptea care urmaseră. 

— Da, aşa e. Nu e creştin, Mariko-san. 

— Îmi pare rău dar nu înţeleg, Alteță. Ce s-a întâmplat cu 
preotul? 

Yabu îi povesti ce se întâmplase în prima zi între 
Blackthorne şi preot. 

— A profanat o cruce? spuse, vădit îngrozită. 

— Şi a aruncat bucăţile în praf, adăugă Igurashi. Se laudă, 
Alteță. Dacă povestea asta cu satul îl dezonorează, cum poate 
sta aici când Omi-san l-a dezonorat atât de mult urinând pe el? 

— Cum? Îmi cer iertare, Alteță, repetă Mariko, dar iarăşi nu 
înţeleg. 

Yabu îi spuse lui Omi: 

— Explică-i. 

Omi se supuse. Ea era dezgustată de ce i se spunea dar nu 
o arătă. 

— După asta Anjin-san a fost pe deplin supus, Mariko-san, 
sfârşi Omi. Fără arme va fi întotdeauna supus. 

Yabu sorbi puţin sake. 

— Spune-i aşa, Mariko-san: Sinuciderea nu intră în 
obiceiurile barbarilor. Este împotriva Dumnezeului său creştin. 
Atunci cum se poate sinucide? 

Mariko traduse. Yabu îl urmărea cu atenţie pe Blackthorne 
în timp ce acesta răspundea. 

— Anjin-san îşi cere iertare cu mare umilinţă, dar spune că 
obicei sau nu, Dumnezeu sau nu, această ruşine e prea mare ca 
să fie îndurată. Spune că se află în Japonia, că-i hatamoto şi că 
are dreptul să trăiască după legile noastre. Mâinile ei tremurau. 
Aşa a zis, Yabu-san. Dreptul de a trăi după obiceiurile noastre, 
după legea noastră. 

— Barbarii n-au nici un drept! 

— Seniorul Toranaga l-a făcut hatamoto. Asta-i dă dreptul, 
neh? 

O adiere atinse panourile-shoj; făcându-le să zdrăngăne. 

— Cum poate să se sinucidă? Ei? întreabă.-l. 

Blackthorne îşi scoase sabia scurtă cu vârful ascuţit ca un 
ac şi o aşeză încet pe tatami cu vârful spre el. Igurashi spuse 


simplu: 

— E o înşelăciune! Cine a auzit vreodată de un barbar care 
să se poarte ca o persoană civilizată? 

Yabu se încruntă şi inima-i îşi încetini bătăile din cauza 
emoţiei. 

— E un om curajos, Igurashi-san. Nu-i nici o îndoială în 
privinţa asta. Şi ciudat. Dar asta? 

Yabu vroia să vadă gestul, să cântărească tăria barbarului, 
să-l vadă cum se cufundă în moarte, să trăiască cu el extazul 
trecerii în neființă. Cu un efort opri valul crescând al propriei 
plăceri. 

— Ce mă sfătuieşti, Omi-san? întrebă răguşit. 

— Alteță, aţi spus satului: "Dacă Anjin-san nu învaţă 
mulţumitor." Vă sfătuiesc să faceţi o uşoară concesie. Spuneţi-i 
că oricât va învăţa în următoarele cinci luni va fi socotit 
"mulţumitor", dar el trebuie în schimb să jure pe Dumnezeul lui 
că n-o să dezvăluie asta satului. 

— Dar el nu e creştin! Cum o să-l lege jurământul ăsta? 

— Cred că este un anume fel de creştin, Alteță. E împotriva 
Sutanelor Negre şi asta-i important. Cred că dacă jură pe 
Dumnezeul lui e destul. Şi va trebui de asemenea să jure în 
numele Dumnezeului său că se va dărui pe deplin învăţăturii şi 
slujirii Alteţei voastre. Pentru că este deştept va învăţa foarte 
mult în cinci luni. Aşa, onoarea voastră este alvată, a lui - dacă 
există - e de asemenea salvată. Nu pierdeţi nimic, câştigaţi 
totul. Foarte important e că îi câştigaţi supunerea prin propria 
lui voinţă. 

— Crezi că o să se omoare? 

— Da. 

— Mariko-san? 

— Yabu-san, îmi pare rău, nu pot să vă sfătuiesc. Cu câteva 
ore în urmă aş fi spus nu, nu are să se sinucidă. Acum nu ştiu. 
E... De când a venit după el Omi-san în seara asta e... altfel. 

— Igurashi-san? 

— Dacă daţi înapoi acum şi e doar o păcăleală o să încerce 
mereu acelaşi lucru. E şiret ca o vulpe-kami. Am văzut cu toţii 
cât de şiret, neh? Într-o zi tot va trebui să spuneţi "nu", Alteță. 
Vă sfătuiesc s-o faceţi acum. Se laudă. 

Omi se aplecă înainte şi clătină din cap. 

— Alteță, vă rog să mă iertaţi, dar trebuie să repet că dacă 


spuneţi "nu", riscaţi o mare pierdere. Dacă se laudă - şi poate 
foarte bine să fie aşa - atunci, mândru cum e, se va umple de 
ură la această nouă umilire şi n-o să vă ajute din toate puterile 
lui, aşa cum aveţi nevoie. A cerut o favoare ca hatamoto şi are 
dreptul s-o facă - el spune că vrea să trăiască, din propria lui 
voinţă, după datinile noastre. Nu-i asta un pas uriaş înainte, 
Alteță? Vă sfătuiesc să fiţi prevăzător. Folosiţi-l în avantajul 
vostru. 

— Aşa şi am de gând, spuse Yabu morocănos. 

Igurashi spuse: 

— Da, e preţios şi da, am nevoie de ştiinţa lui. Dar trebuie 
stăpânit şi ai spus asta de multe ori, Omi-san. E barbar, asta e 
de fapt. O, ştiu că este hatamoto astăzi şi da, poate să poarte 
cele două săbii de acum înainte. Dar asta nu-l face samurai. Nu-i 
samurai şi nu va fi niciodată. 

Mariko ştia că dintre toţi ea ar fi trebuit să-l înţeleagă cel 
mai bine, dar nu putea. Când îl înţelegea, când devenea de 
neînțeles. O clipă îi plăcea, în următoarea îl ura. De ce? 

Blackthorne privea răscolit în depărtare. Pe fruntea lui erau 
picături de sudoare. Din cauza fricii? se gândi Yabu. Frică, că 
înşelăciunea va fi dezvăluită? Încearcă să ne înşele? 

— Mariko-san. 

— Da, Alteță. 

— Spune-i... Yabu îşi simţi dintr-o dată gura uscată şi o 
durere în piept. Spune-i lui Anjin-san că nu-mi schimb hotărârea. 

— Alteță, vă rog să mă iertaţi, dar stărui să-l ascultați sfatul 
lui Omi-san. 

Yabu nu avea ochi decât pentru Blackthorne. O venă de pe 
frunte îi palpita. 

— Anjin-san spune că e hotărât. Aşa să fie. Hai să vedem 
dacă e barbar sau Phatamoto. 

Vocea lui Mariko abia se auzea. 

— Anjin-san, Yabu-san spune că hotărârea rămâne 
neschimbată. Imi pare rău. 

Blackthorne auzi cuvintele, dar acestea nu-l tulburară. Se 
simţea mai puternic şi mai liniştit ca oricând şi-n stare de a 
înţelege viaţa mai deplin decât fusese vreodată. 

Aşteptând, nu-i ascultase şi nu- i privise. Hotărârea fusese 
luată. Restul îl lăsase în mâinile Domnului. Se închisese în el 
ascultând mereu şi mereu aceleaşi cuvinte, aceleaşi care îi 


deschiseseră ochii spre lumea de aici şi care fuseseră cu 
siguranţă trimise de Dumnezeu prin mijlocirea lui Mariko. "Există 
o cale uşoară: mori. Ca să supravieţuieşti aici, trebuie să trăieşti 
după datina noastră." 

— Hotărârea rămâne neschimbată. 

Deci acum trebuie să mor. 

Ar trebui să-mi fie teamă, dar nu-mi e. 

De ce? 

Nu ştiu. Ştiu doar că odată am hotărât că singura cale de a 
trăi aici ca un bărbat este să o faci după obiceiurile lor. Să rişti 
moartea, să mori - da, chiar să mori, poate - şi că dintr-o dată 
teama de moarte dispăruse. "Viaţa şi moartea sunt acelaşi 
lucru. Lasă karma să fie karma." 

Nu mi-e teamă să mor. 

Dincolo de panourile-shoj; începuse să cadă o ploaie 
blândă. Işi cobori privirea asupra pumnalului. 

Am avut o viaţă frumoasă, gândi. 

Îşi ridică privirea către Yabu. 

— Wakarimasu, spuse limpede şi deşi ştia că buzele lui 
alcătuiseră cuvântul, era că şi cum altcineva l-ar fi rostit. 

Nu se mişca rumeni. Îşi privi mâna dreaptă ridicând 
pumnalul. Apoi şi stânga apucă mânerul iar lama îndreptată 
spre inima lui nu tremura. Acum nu auzea decât sunetul vieţii 
sale din ce în ce mai puternic, din ce în ce mai tare până când 
nu-l mai putu îndura. Sufletul lui strigă chemând tăcerea 
veşnică. 

Strigătul îi trezi reflexele. Mâinile împinseră pumnalul fără 
şovăială către ţintă. 

Omi se pregătise să-l oprească dar nu se aşteptase la o 
lovitură atât de bruscă şi de sălbatică. Şi când apucă lama cu 
mâna stângă şi garda cu dreapta, simţi durerea săgetându-l şi 
sângele ţâşnind. Se împotrivea cu toată puterea loviturii, dar 
încet, încet era înfrânt. Apoi Igurashi îi sări în ajutor. Împreună 
opriră lovitura şi îndepărtară pumnalul. O dâră subţire de sânge 
se prelingea din pielea lui Blackthorne, deasupra inimii unde 
pătrunsese vârful pumnalului. Mariko şi Yabu nu se mişcaseră. 

Yabu rosti: 

— Spune-i, spune-i că oricât va învăţa va fi deajuns, 
Mariko-san. Porunceşte.-i... nu, roagă-l. Roagă-l pe Anjin-san să 
jure aşa cum a spus Omi. Totul aşa cum a spus Omi-san. 


Blackthorne revenea încet din moarte. Se uită la ei şi la 
pumnal de la o distanţă enormă, fără să înţeleagă. Apoi şuvoiul 
vieţii îl inundă din nou dar el nu putea înţelege încă pe deplin, 
crezându-se încă mort, şi nu viu. 

— Anjin-san! Anjin-san! 

li văzu buzele mişcându-se şi auzi cuvintele, dar toate 
simţurile lui erau îndreptate asupra ploii şi brizei. 

— Da... Vocea-i suna încă foarte departe dar simţi mirosul 
ploii şi auzi picăturile şi simţea gustul sărat al mării în aer. 

Trăiesc, îşi spuse, minunându-se. Trăiesc şi afară plouă cu 
adevărat şi vântul este adevărat şi bate din nord. Mai este şi un 
vas adevărat, cu jăratec adevărat şi dacă ridic ceaşca, va avea 
cu adevărat lichid în ea şi va avea gust. Nu sunt mort. Trăiesc! 

Ceilalţi şedeau tăcuţi aşteptând răbdători, binevoitori, spre 
a-i cinsti curajul. Nimeni în Japonia nu mai văzuse vreodată ce 
văzuseră ei. Fiecare se întreba în sinea-i: "ce va face Anjin-san 
acum? Va fi în stare să se ridice singur şi să plece? Sau voinţa îl 
va părăsi? Cum m-aş purta eu în locul lui?" 

Un slujitor aduse tăcut un bandaj şi legă mâna lui Omi, 
acolo unde lama tăiase adânc, oprind şuvoiul de sânge. Totul 
era încremenit. Din când în când Mariko îi rostea numele în 
şoaptă în timp ce ceilalţi sorbeau cha sau sake, câte o picătură, 
savurând aşteptarea, priveliştea şi amintirile. 

Pentru Blackthorne această neviaţă păru să dureze o 
veşnicie. Apoi ochii săi putură să zărească şi urechile să audă. 

— Anjin-san! 

— Hai? răspunse mai obosit decât îşi putea aduce aminte 
că fusese vreodată. Mariko repetă ce spusese Omi, ca şi cum ar 
fi venit din partea lui Yabu. Trebui să o spună de câteva ori 
înainte de a fi sigură că el înţelesese totul limpede. Blackthorne 
îşi adună ultimele puteri, gustând bucuria victoriei. 

— Cuvântul meu e deajuns, şi al lui e deajuns. Chiar şi aşa 
jur pe Dumnezeu aşa cum îşi doreşte. Da, aşa cum Yabu-san va 
jura pe Dumnezeul lui să-şi ţină partea lui de învoială. 

— Senior Yabu spune da. Jură pe Buddha. 

Blackthorne jură aşa cum dorise Yabu şi acceptă puţin cha. 
Niciodată nu i se păruse atât de bun. Ceaşca părea foarte grea 
şi el nu o putu ţine prea mult timp în mână. 

— Ploaia e minunată nu-i aşa? spuse, privind picăturile de 
ploaie spărgându-se şi dispărând, uluit de claritatea nemăsurată 


a vederii sale. 

— Da, îi răspunse ea blând, ştiind că simţurile lui erau pe o 
culme pe care n-o putea atinge decât cel ce pornea de bună 
voie în întâmpinarea morţii şi, printr-o necunoscută karma, se 
reîntorcea miraculos înapoi. De ce nu te odihneşti acum, 
Anjin-san? Seniorul Yabu îţi mulţumeşte şi spune că mâine veţi 
sta de vorbă mai mult. Ar trebui să te odihneşti acum. 

— Da, mulţumesc. Ar fi minunat. 

— Crezi că poţi să te ţii pe picioare? 

— Da. Cred că da. 

— Yabu-san întreabă dacă ai dori un palanchin. 

Blackthorne cugetă un timp. În cele din urmă hotărî că un 
samurai ar merge, ar încerca să meargă. 

— Nu, mulţumesc, spuse, deşi şi-ar fi dorit mult să poată 
sta întins, să fie dus înapoi, să ţină ochii închişi şi să adoarmă 
într-o clipă. In acelaşi timp ştia că îi era încă frică să adoarmă ca 
nu cumva acesta să fie visul de după moarte şi pumnalul să nu 
fie acolo, pe saltea, ci încă împlântat în el, cel adevărat şi acesta 
să fie iadul sau începutul iadului. 

Incet, ridică pumnalul şi îl cercetă, încântat de atingerea 
unui lucru real, îl puse la loc în teacă, fiecare mişcare cerându-i 
mult timp. 

— Îmi cer iertare că sunt atât de încet, murmură. 

— Nu trebuie să-ţi ceri iertare, Anjin-san. În noaptea 
aceasta eşti renăscut. Aceasta este altă viaţă, o viaţă nouă, 
spuse Mariko mândră, plină de respect pentru el. Nu le este dat 
multora să se întoarcă. N-ai de ce să-ţi ceri iertare, ştim că-ţi 
cere multă tărie, celor mai mulţi nu le rămâne destulă putere 
după aceea, nici măcar să se ridice. Pot să te ajut? 

— Nu, nu, mulţumesc. 

— Nu-i nici o ruşine să fi ajutat. Aş fi onorată să-mi îngădui 
să te ajut. 

— Mulţumesc, dar eu... eu vreau să-ncerc, mai întâi. 

Dar nu se putu ridica imediat. Trebui să se ajute cu mâinile, 
să se ridice mai întâi în genunchi şi apoi trebui să se oprească 
ca să-şi mai adune puterile. Mai apoi se ridică clătinându-se şi 
aproape se prăbuşi. Se clătină, dar nu se prăbuşi. 

Yabu se înclină. Şi Mariko şi Omi, şi Igurashi. Primii paşi 
Blackthorne îi făcu împleticindu-se ca beat. Îmbrăţişă un stâlp şi 
se ţinu de el un timp. Apoi porni din nou. Se poticnea, dar 


înainta singur, ca un bărbat. Ţinea o mână pe sabia cea lungă 
din brâu şi capul sus. 


KKK 


Yabu răsufla adânc şi bău însetat saké. Când putu să 
vorbească îi spuse lui Mariko: 

— Te rog du-te după el. Vezi să ajungă teafăr acasă. 

— Da, Alteță. 

După ce ea plecă, Yabu se întoarse către Igurashi: 

— Tu, gunoi nerod ce eşti! Pe dată Igurashi îşi lipi fruntea 
de rogojină în semn de căinţă. Se laudă, spuneai, neh? Prostia ta 
era să mă coste o comoară fără preţ. 

— Da, Alteță. Aveţi dreptate, Alteță. Vă rog lăsaţi-mă să-mi 
pun capăt vieţii de îndată. 

— Asta ar fi prea bine pentru tine. Du-te şi trăieşte în 
grajduri până trimit după tine. Dormi cu dobitoacele. Ai un cap 
de dobitoc. 

— Da, Alteță. Îmi cer iertare, Alteță. 

— leşi afară! Omi-san va comanda de acum puşcaşii. leşi 
afară! 

Lumânările pâlpâiră şi sfârâiră. Una dintre slujnice vărsă o 
picătură neînsemnată de saké pe măsuţa lăcuită din faţa lui 
Yabu şi el o certă îndelung. Ceilalţi cerură îndată iertare. Le 
îngădui să-l îmbuneze şi să-i mai toarne vin. 

— Laudă! Laudă, a spus! Nerodul! De ce am atâţia proşti în 
jurul meu? 

Omi şedea tăcut, hohotind de râs în sinea sa. 

— Dar tu nu eşti prost, Omi-san. Sfaturile tale sunt 
preţioase. Feuda ta se dublează începând de astăzi. Şase mii de 
koku pentru anul viitor. lei treizeci de r; în jurul satului Anjiro ca 
feudă. 

Omi se înclină până atinse salteaua. Yabu merită să moară, 
gândi dispreţuitor, e atât de uşor de dus de nas. 

— Nu merit nimic, alteţă. Nu mi-am făcut decât datoria. 

— Da. Dar orice stăpân trebuie să răsplătească credinţa şi 
serviciile. Yabu purta sabia Yoshimoto în noaptea aceasta. li 
făcea mare plăcere să o atingă. 

— Suzu, strigă după una dintre slujnice. Trimite-l pe 
Zukimoto aici. 


— Cât de curând va începe războiul? întrebă Omi. 

— Anul aceasta. Poate că o să ai şase luni, poate nu. De ce? 

— Poate că doamna Mariko ar trebui să stea mai mult de 
trei zile, să vă ajute. 

— Ei? De ce? 

— Ea este gura lui Anjin-san. Într-o jumătate de lună cu ea, 
el poate să pregătească douăzeci de oameni, care pot să 
pregătească o sută, care să pregătească restul. Şi-atunci, dacă 
trăieşte sau moare nu mai are importanţă. 

— De ce să moară? 

— Va trebui să-l înfruntaţi pe Anjin-san din nou, Alteță, mai 
devreme sau mai târziu. Rezultatul va putea fi diferit data 
viitoare, cine ştie? S- ar putea să doriţi să moară. Amândoi 
bărbaţii ştiau, aşa cum ştiau şi Mariko şi Igurashi, că pentru 
Yabu un jurământ în numele unui zeu era fără sens şi desigur nu 
avea de gând să-şi ţină nici o promisiune. Poate că va trebui să-l 
şi forţaţi puţin. Odată ce aveţi informaţiile, la ce mai foloseşte 
învelişul? 

— La nimic. 

— Trebuie să învăţaţi strategia de război a barbarilor, dar 
trebuie să o faceţi foarte repede. Seniorul Toranaga poate să 
trimită după el, aşa că trebuie să păstraţi aici femeia cât de 
mult cu putinţă. O jumătate de lună ar trebui să ajungă ca să-i 
stoarceţi din cap tot ce ştie, acum că a promis să depună tot 
efortul. Va trebui să faceţi încercări, să adaptaţi metodele lor la 
felul nostru de a lupta. Da, asta ar lua cel puţin o jumătate de 
lună, neh? 

— Şi Toranaga-san? 

— Se va învoi, dacă i se înfăţişează lucrurile cum trebuie, 
alteţă. Trebuie. N-are de ales. Armele sunt ale lui în aceeaşi 
măsură ca şi ale voastre şi prezenţa ei neîntreruptă aici e 
prețioasă şi în alte chipuri. 

— Da, spuse Yabu cu mulţumire, căci gândul de a o ţine ca 
ostatică îi trecuse şi lui prin minte, pe corabie, când plănuise 
să-l ofere pe Toranaga lui Ishido. Toda Mariko trebuie să fie 
apărată. Ar fi rău dacă ea ar cădea pe mâini răuvoitoare. 

— Da. Şi poate ea ar putea fi mijlocul de a-i avea în mână 
pe Hiro-matsu, Buntaro şi întregul lor clan. Poate chiar pe 
Toranaga. 

— Vei alcătui mesajul în privinţa ei. 


— Mama mea a aflat veşti de la Yedo, ieri, Alteță. M-a rugat 
să vă spun că doamna Genjiko i-a înfăţişat lui Toranaga primul 
său nepot, spuse Omi ca din întâmplare. 

Yabu deveni imediat atent. Nepotul lui Toranaga? Ar putea 
fi Toranaga strâns cu uşa folosind copilul? Nepotul continuă 
dinastia Toranaga, neh? Cum îl pot avea ca ostatec? 

— Şi Ochiba? Doamna Ochiba? întrebă. 

— Ea a părăsit Yedo cu toată suita cu trei zile în urmă. 
Acum trebuie să fie în siguranţă pe pământurile seniorului 
Ishido. 

Yabu se gândi la Ochiba şi la sora ei, Genjiko. Atât de 
deosebite! Ochiba, plină de viaţă, frumoasă, şireată, neobosită, 
cea mai dorită femeie din împărăție şi mama Moştenitorului. 
Genjiko, sora ei mai mică, tăcută, închisă, cu faţa plată şi 
ştearsă, de o cruzime ajunsă legendară chiar şi acum, moştenită 
de la mama ei, care fusese una dintre surorile lui Goroda. Cele 
două surori se iubeau una pe cealalaltă, dar Ochiba îl ura pe 
Toranaga şi stirpea lui, la fel de mult cum lui Genjiko îi era 
scârbă de Taiko şi de Yaemon, fiul său. A fost într-adevăr Taiko 
tatăl fiului lui Ochiba? se întrebă Yabu din nou aşa cum făceau 
toţi daimyo în sinea lor de ani de zile. Ce n-aş da să ştiu 
răspunsul la întrebarea asta! Ce n-aş da să o am pe femeia 
asta! 

— Acum că doamna Ochiba nu mai este ostatecă în Yedo, 
asta ar putea să fie şi bine şi rău, spuse Yabu, iscoditor. 

— Bine, numai bine. Acum Ishido şi Toranaga trebuie să se 
înfrunte cât de curând. Omi anume nu alăturase sama celor 
două nume. Doamna Mariko trebuie să rămână pentru siguranţa 
voastră. 

— Ai grijă de asta. Întocmeşte misiva şi trimite-o lui 
Toranaga. 

Suzu, slujnica, ciocăni discret şi deschise uşa. Zukimoto 
pătrunse în cameră. 

— Alteță? 

— Unde sunt toate darurile pe care le-am poruncit să fie 
cumpărate la Mishima pentru Omi-san? 

— In magazie, stăpâne. Aici este lista. Cei doi cai pot fi aleşi 
din grajduri. Doriţi să fac asta acum? 

— Nu. Omi-san o să-i aleagă mâine. Yabu îşi aruncă ochii pe 
lista întocmită cu grijă. Douăzeci de chimonouri calitatea a 


doua, două săbii, o armură completă, reparată, dar în stare 
bună, doi cai, arme pentru o sută de samurai - o sabie, coif, 
pieptar, arc, douăzeci de săgeți şi suliță pentru fiecare om. Cea 
mai bună calitate. Valoare totală: patru sute şi douăzeci şi şase 
de koku. De asemeni piatra numită "Piatra care aşteaptă", 
valoare: nepreţuită. 

— A, da, spuse mai bine dispus, amintindu-şi acea noapte. 
Piatra pe care am găsit-o în Kyushu. Vroiai să-i spui "Barbarul 
care aşteaptă", nu-i aşa? 

— Da, Alteță, dacă încă vă face plăcere, spuse Omi. Dar aţi 
putea să-mi faceţi mâine cinstea de a hotărî unde ar trebui pusă 
în grădină? Nu cred că există un loc îndeajuns de bun. 

— Mâine o să hotărăsc, da. 

Yabu îşi lăsă gândurile să zăbovească asupra pietrei şi 
asupra acelor zile îndepărtate când se găsea alături de prea 
cinstitul său stăpân, Taiko, şi în cele din urmă asupra nopţii cu 
ţipete. Melancolia îi cuprinse sufletul. Viaţa este atât de scurtă şi 
tristă şi crudă, cugetă. O privi pe Suzu. Slujnica zâmbi cu sfială. 
Avea faţa ovală era subţire şi foarte delicată ca şi celelalte două. 
Toate trei fuseseră aduse cu litiera de pe domeniul său din 
Mishima. În noaptea aceasta toate erau desculţe cu 
chimonourile din cea mai bună mătase şi pielea foarte albă. 
Curios că băieţii pot fi atât de graţioşi, cugetă. În multe privinţe 
mai feminini, mai senzuali decât fetele. Apoi băgă de seamă pe 
Zukimoto. 

— Ce mai aştepţi, ei? leşi afară! 

— Da, Alteță. Mi-aţi cerut să vă reamintesc de taxe, Alteță. 

Zukimoto îşi săltă pântecul obez şi asudat şi se grăbi uşurat 
să iasă. 

— Omi-san. Vei dubla toate dările de îndată, spuse Yabu. 

— Da, Alteță. 

— Ţărani murdari! Nu muncesc îndeajuns de mult. Sunt 
leneşi cu toţii. Le apăr drumurile de bandiți, mările, îi 
ocârmuiesc cu-nţelepciune şi ei ce fac? Işi petrec zilei bând cha 
şi sake şi mâncând orez. A venit vremea ca ţăranii mei să-şi 
cunoască îndatoririle. 

— Da, Alteță, spuse Omi. 

Apoi Yabu se reîntoarse la subiectul care nu-i dădea pace. 

— Anjin-san m-a uimit în seara aceasta! Pe tine nu? 

— O, da. Într-adevăr, alteţă. Mai mult decât pe 


domnia-voastră. Dar aţi fost înţelept să-l lăsaţi în voia lui. 

— Vrei să spui că Igurashi a avut dreptate? 

— Mai degrabă vă admir înţelepciunea, Alteță. Ar fi trebuit 
să spuneţi nu odată şi-odată. Cred că a fost foarte înţelept s-o 
spuneţi acum, în noaptea asta. 

— Am crezut c-o să se omoare. Da. Mă bucur c-ai fost 
pregătit. Hotărâsem că trebuie să fi pregătit. Anjin-san e un om 
extraordinar pentru un barbar, neh? Păcat că-i barbar şi atât de 
naiv. 

— Da. 

Yabu căscă. Acceptă saké de la Suzu. 

— O jumătate de lună, zici? Mariko-san ar trebui să stea 
măcar atât, Omi-san. Apoi am să hotărăsc soarta ei şi-a lui. Va 
trebui să primească o altă lecţie cât de curând. Râse, 
arătându-şi dinţii stricaţi. Dacă Anjin-san ne-nvaţă pe noi, 
trebuie să-l învăţăm şi noi pe el, neh? Ar trebui să i se arate cum 
se face seppuku corect. Asta ar merita privit, neh? Ai grijă de 
asta. Da. Cred că zilele barbarului sunt numărate. 


CAPITOLUL 32 


Douăsprezece zile mai târziu, după-amiaza, sosi un curier 
din Osaka. Il însoțea o escortă de zece samurai călări. Caii lor 
erau numai spume şi aproape morţi de oboseală. Steguleţele de 
la capătul suliţelor purtau însemnele atotputernicului Consiliu al 
Regenţilor. Era o vreme înăbugşitoare, închisă şi umedă. 

Curierul era un samurai de rang înalt, slab, cu trăsături 
aspre, unul dintre locotenenţii lui Ishido. Îl chema Nebara Jozen 
şi era cunoscut pentru cruzimea lui. Chimonoul său gri, de 
uniformă, era zdrenţuit şi pătat de noroi, iar ochii roşii de 
oboseală. Refuză mâncarea şi băutura şi ceru nepoliticos să fie 
primit deîndată de Yabu. 

— lartă-mi înfăţişarea, Yabu-san, dar treburile mele sunt 
grabnice, spuse. Da, îţi cer iertare. Stăpânul meu întreabă, mai 
întâi, de ce pregăteşti soldaţii lui Toranaga împreună cu ai tăi şi 
apoi de ce fac instrucţie cu atâtea puşti? 

Yabu se înroşise din cauza neobrăzării celuilalt, dar se 
stăpâni, ştiind că Jozen trebuia să aibe instrucţiuni amănunțite şi 


că o astfel de lipsă de bună-cuviinţă trăda intenţiile unei discuţii 
de pe poziţii de forţă. Şi de asemenea era tare neliniştit că din 
nou cineva dintre cei din preajma sa lăsase să-i scape câte 
ceva. 

— Eşti prea-binevenit, Jozen-san. Poţi să-l încredinţezi pe 
stăpânul dumitale că întotdeauna interesele sale au fost 
aproape de inima mea, puse cu o curtenie care nu păcălea pe 
niciunul dintre cei de faţă. Se aflau pe veranda fortăreței. Omi 
se găsea chiar în spatele lui Yabu. Igurashi, care fusese iertat de 
câteva zile, era mai aproape de Jozen, iar în jurul lor erau gărzile 
personale. 

— Ce altceva mai spune stăpânul domniei tale? 

Jozen răspunse: 

— Stăpânul meu va fi bucuros să audă că îi împărtăşeşti 
interesele. Acum, despre puşti şi instrucţie: stăpânul meu ar 
vrea să ştie de ce fiul lui Toranaga, Naga, este locţiitor la 
comandă? Locţiitor la comanda a ce? Ce-i atât de important ca 
fiul lui Toranaga trebuie să se afle aici, întreabă politicos 
generalul Ishido. Acest lucru îl interesează. Da. Tot ceea ce fac 
aliaţii lui îl interesează. De ce, de pildă, i s-a încredinţat 
barbarului, după câte se pare, comanda instrucției? Instrucţia 
cui? Da, Yabu-sama, şi asta este de asemenea foarte interesant. 

Jozen îşi aşeză săbiile mai comod, bucuros că spatele îi era 
apărat de oamenii săi. Apoi: 

— Consiliul Regenţilor se întâlneşte din nou în prima zi cu 
lună nouă. În douăzeci de zile. Eşti invitat oficial la Osaka să-ţi 
reînnoieşti jurământul de credinţă. 

Yabu simţi un nod în stomac. 

— Am înţeles că Toranaga-sama şi-a dat demisia. 

— Şi-a dat, Yabu-sama, într-adevăr, dar seniorul Ito 
Teruzumi îi ia locul. Stăpânul meu va fi noul preşedinte al 
regenţilor. 

Yabu fu cuprins de spaimă. Toranaga spusese că cei patru 
regenţi nu se vor înţelege niciodată asupra celui de-al cincilea. 
lto Teruzumi era un daimyo neînsemnat din provincia Negato, în 
vestul insulei Honshu, dar familia sa era străveche, descendentă 
din linia Fujimoto, aşa că putea fi acceptat ca regent, deşi era 
un om neisprăvit, efeminat şi uşor de dus de nas. 

— Voi fi onorat să primesc invitaţia, spuse Yabu, încercând 
să câştige timp ca să poată chibzui. 


— Stăpânul meu s-a gândit că s-ar putea să vrei să pleci 
deîndată. Atunci ai putea fi la Osaka pentru întâlnirea oficială. 
Mi-a poruncit să-ţi spun că toţi daimyo primesc aceeaşi invitaţie. 
Acum. Aşa vor avea cu toţii prilejul să fie acolo la timp în cea 
de-a douăzeci şi una zi. Pentru a cinsti întâlnirea, Maiestatea Sa 
Imperială, împăratul Go-Nijo, a încuviinţat o ceremonie a 
privitului florilor. Jozen îi întinse un sul oficial. 

— Acesta nu poartă sigiliul Consiliului Regenţilor. 

— Stăpânul meu a făcut invitaţia acum, ştiind că, ca vasal 
credincios al răposatului Taiko, ca vasal credincios al lui 
Yaemon, fiul şi moştenitorul său şi ocârmuitorul de drept al 
imperiului, când va avea vârsta potrivită, vei înţelege că noul 
Consiliu va încuviinţa, de bună seamă, fapta lui. Meh? 

— Va fi cu siguranţă o onoare să asist la adunarea oficială. 

Yabu se lupta să nu lase gândurile să i se citească pe faţă. 

— Bine, spuse Jozen. Scoase un alt sul, îl desfăşură şi-l 
ridică. Aceasta este o copie a scrisorii de numire a seniorului Ito, 
recunoscută, semnată şi confirmată de ceilalţi regenţi. Seniorii 
Ishido, Kiyama, Onoshi şi Sugiyama. 

Jozen nu se obosi să-şi ascundă o privire triumfătoare, 
ştiind că aceasta închidea definitiv capcana pentru Toranaga şi 
aliaţii săi şi în aceeaşi măsură îl făcea pe el şi pe oamenii lui de 
neatins. 

Yabu luă sulul de hârtie. Degetele îi tremurau. Nu era nici o 
îndoială în privinţa autenticităţii lui. Fusese contrasemnat de 
doamna Yodoko, soţia lui Taiko, care confirma că documentul 
era autentic şi semnat în prezenţa ei, una dintre cele şase copii 
care fuseseră trimise prin Imperiu şi că această copie anume 
fusese pentru seniorii de Iwari, Mikawa, Totomi, Sugura, Izu şi 
Kwanto. Era datată cu unsprezece zile în urmă. 

— Seniorii de Iwari, Mikawa, Sugura şi Totomi au acceptat 
deja. Acestea sunt sigiliile lor. După 'dumneata, ultimul pe listă 
este seniorul Toranaga. 

— Te rog mulţumeşte-i stăpânului domniei tale şi spune-i că 
mă pregătesc să-l întâlnesc şi să-l felicit. 

— Bine. Am să-ţi cer asta în scris. Chiar acum, ar fi potrivit. 

— Astă seară, Jozen-san, după masa de seară. 

— Foarte bine. Şi-acum putem merge să vedem instrucţia. 

— Nu e nici una astăzi. Toţi oamenii mei sunt în marş forţat. 

În clipa în care Jozen şi oamenii lui intraseră în Izu, i se 


dăduse de ştire în mare grabă lui Yabu, care ordonase pe dată 
oamenilor lui să înceteze focurile de armă şi să continue numai 
instrucţia fără trageri, departe de Anjiro. 

— Mâine poţi veni cu mine - la prânz, dacă doreşti. 

Jozen privi cerul. Era aproape de înserat. 

— Bine. Mi-ar prinde bine un pui de somn. Am să mă întorc 
pe seară, cu voia dumitale. Atunci dumneata şi comandantul 
dumitale, Omi-san şi adjunctul la comandă, Naga-san, îmi veţi 
povesti, în interesul stăpânului meu, despre instrucţie, despre 
puşti şi toate celelalte. Şi despre barbar. 

— Este... Da, de bună seamă. Yabu făcu un semn către 
Igurashi. Pregăteşte încăperile pentru preaonoratul nostru 
oaspete şi oamenii săi. 

— Iţi mulţumesc, dar nu e nevoie, spuse Jozen de-ndată. 
Pământul este de ajuns ca aşternut pentru un samurai, iar şaua 
îmi va fi pernă. Doar o baie, dacă se poate... Cu umezeala asta, 
neh? Vom face tabără pe deal - desigur, cu voia dumitale. 

— Cum doreşti. 

Jozen se înclină ţeapăn şi se îndepărtă, înconjurat de 
oamenii săi. Toţi erau înarmaţi până-n dinţi. Doi arcaşi fuseseră 
lăsaţi să ţină caii. 

După ce ajunseră destul de departe, chipul lui Yabu se 
schimonosi de mânie. 

— Cine m-a trădat? Cine? Unde-i iscoada? 

La fel de pământiu la chip, Igurashi îndepărtă gărzile cu un 
semn. 

— Yedo, Alteță, spuse. Acolo trebuie să fie. Aici taina e 
desăvârşită. 

— Oh ko! spuse Yabu, aproape sfâşiindu-şi hainele. Sunt 
trădat! Suntem izolaţi! Izu şi Kwanto sunt izolate. Ishido a învins. 
A învins. 

Omi spuse repede: 

— Nu până peste douăzeci de zile, Alteță. Trimiteţi 
de-ndată un mesaj seniorului Toranaga. Daţi-i de ştire că... 

— Prostule! şuieră Yabu. Desigur că Toranaga deja ştie. 
Unde eu am o iscoadă, el are cincizeci. M-a lăsat în cursă. 

— Eu nu cred asta, Alteță, spuse Omi netemător. Iwari, 
Mikawa, Totomi, Sugura, îi sunt cu toţi duşmani, neh? Lui şi 
tuturor celor care sunt aliaţi cu el. Nu l-ar preveni niciodată. Aşa 
că probabil el nu ştie nimic încă. Daţi-i de ştire şi sfătuiţi-l... 


— N-ai auzit? ţipă Yabu. Toţi patru regenţii s-au înţeles în 
privinţa numirii lui Ito, prin urmare Consiliul e din nou legal şi 
se-ntâlneşte în dbuăzeci de zile. 

— Răspunsul la asta este simplu, Alteță. Sfătuiţi-l pe 
Toranaga să-l omoare de îndată pe Ito Teruzumi sau pe oricare 
dintre ceilalţi regenţi. 

Yabu rămase cu gura căscată. 

— Ce? 

— Dacă nu vreţi să faceţi asta, trimiteţi-mă pe mine, 
lăsaţi-mă pe mine să încerc. Sau pe Igurashi-san. Dacă seniorul 
lto e mort; Ishido e neputincios din nou. 

— Nu-mi dau seama dacă ai înnebunit, sau ce? spuse 
neajutorat Yabu. lţi dai seama ce-ai spus acum? 

— Alteță, vă implor, fiţi răbdător cu mine. Anjin-san v-a dat 
cunoştinţe de nepreţuit, neh? Mai mult decât am visat vreodată 
c-ar fi putinţă. Acum şi Toranaga ştie asta, din rapoartele 
voastre şi probabil din rapoartele personale ale lui Naga-san. 
Dacă putem câştiga îndeajuns de mult timp, cele cinci sute de 
puşti ale noastre şi celelalte trei sute vă vor da suficientă putere 
în înfruntare, dar numai o dată. Când duşmanul, oricine ar fi, va 
vedea felul în care folosiţi oamenii şi armele de foc, va învăţa 
repede. Dar va fi pierdut această primă bătălie. Dacă este cea 
potrivită, ea îi va aduce lui Toranaga victoria deplină. 

— Ishido nu are nevoie de nici o bătălie. In douăzeci de zile 
el are mandatul Împăratului. 

— Ishido e un ţăran. Este fiul unui ţăran, un mincinos, şi-şi 
părăseşte tovarăşii în luptă. 

Yabu se holbă la Omi, împurpurat la faţă. 

— Tu ştii ce vorbeşti? 

— Asta-i ceea ce a făcut în Coreea. Am fost acolo, am 
văzut-o, tatăl meu a văzut-o. Ishido ne-a părăsit într-adevăr, pe 
noi şi pe Buntaro-san, şi ne-a lăsat să ne croim singuri drum 
printre duşmani. E doar un ţăran viclean - câinele lui Taiko, de 
bună seamă. Nu poţi să ai încredere în ţărani. Dar Toranaga 
este Minowara. În el te poţi încrede. Vă sfătuiesc să aveţi în 
vedere numai interesele lui Toranaga. 

Yabu îşi clătină capul neîncrezător. 

— Eşti surd? Nu l-ai auzit pe Nebara Jozen? Ishido a învins. 
Consiliul va primi împuternicirea în douăzeci de zile. 

— S-ar putea s-o primească. 


— Chiar dacă Ito... Dar cum ai putea? Nu-i cu putinţă. 

— Desigur că aş putea încerca, dar n-aş reuşi la timp. Nici 
unul dintre noi n-ar putea. Nu în douăzeci de zile. Dar Toranaga 
ar putea reuşi. 

Omi ştia că îşi vârâse capul între fălcile dragonului. 

— Vă rog să mai chibzuiţi. 

Yabu îşi şterse faţa cu mâinile. Trupul îi era leoarcă de 
sudoare. 

— După invitaţia asta, dacă Consiliul este întrunit şi eu nu 
sunt de faţă, eu şi întregul meu clan este mort şi tu alături de 
noi. Am nevoie de două luni, cel puţin, să-mi pregătesc 
regimentul. Chiar dacă i-am avea pregătiţi acum, Toranaga şi cu 
mine n-am putea niciodată să-i învingem pe toţi ceilalţi. Nu, 
greşeşti, trebuie să-l sprijin pe Ishido. 

Omi spuse: 

— Nu trebuie să plecaţi la Osaka mai devreme de zece zile, 
paisprezece dacă plecaţi în marş forţat. Spuneţi-i de îndată lui 
Toranaga despre Nebara Jozen. Veţi salva Izu şi casa Kasigi. Vă 
rog, Ishido vă va trăda şi vă va înghiţi. lkawa Jikkyu este ruda 
lui, neh? 

— Şi ce facem cu Jozen? exclamă Igurashi. Ei? şi cu puştile, 
cu toată strategia, vrea să ştie totul în seara asta. 

— Spuneţi-i amănunţit, nu e altceva decât o slugă, spuse 
Omi, începând să-i aducă acolo unde vroia el. Ştia că riscă totul, 
dar trebuia să încerce să-l ferească pe Yabu de a i se alătura lui 
Ishido şi de a nărui ocazia pe care o aveau. Dezvăluiţi-i toate 
planurile voastre. 

Igurashi se împotrivi înfierbântat. 

— Din clipa în care Jozen află ce facem noi, o să trimită un 
mesaj seniorului Ishido. E prea important ca să n-o facă. Ishido o 
să ne fure planul şi suntem terminati. 

— O să urmărim mesagerul şi-l ucidem când o să ne fie la 
îndemână. 

Yabu se înroşi. 

— Pergamentul acela era semnat de cele mai înalte 
autorităţi din ţară. Toţi călătoresc sub protecţia regenţilor. 
Trebuie să fi nebun să sugerezi un asemenea lucru. Asta m-ar 
scoate în afara legii. 

Omi clătină capul păstrându-şi siguranţa pe chip. 

— Cred că Yodoko-sama şi ceilalţi au fost prostiţi, aşa cum 


a fost şi Înălţimea Sa Imperială, de către trădătorul Ishido. 
Trebuie să apărăm puştile, Alteță. Trebuie să oprim orice 
mesager. 

— Tăcere! Sfatul tău e o nebunie! 

Omi se plecă sub şfichiul glasului, dar îşi ridică privirea şi 
spuse liniştit: 

— Atunci, vă rog să-mi îngăduiţi să-mi fac seppuku, Alteță. 
Dar mai întâi, vă rog, să-mi îngăduiţi să termin. Nu mi-aş 
îndeplini datoria dacă n-aş încerca să vă apăr. Vă cer această 
ultimă favoare ca un vasal credincios. 

— Termină! 

— Acum nu există nici un Consiliu al Regenţilor, aşa că nu 
există nici protecţie legală pentru acest Jozen neobrăzat şi prost 
crescut şi pentru oamenii lui, doar dacă nu vă plecaţi în faţa 
unui document ilegal din... Era să spună "slăbiciune", dar 
schimbă cuvântul şi-şi păstra vocea autoritară. Prea mare 
încredere, ca şi ceilalţi, Alteță. Acum Consiliul nu există. Ei nu vă 
pot porunci ce să faceţi, nici vouă şi nici altcuiva. Odată numit, 
da, poate s-o facă, şi atunci va trebui să vă supuneţi. Dar acum, 
câţi dintre daimyo se vor supune înainte ca poruncile /ega/e să 
fie date? Doar aliaţii lui Ishido, neh? Nu sunt Iwari, Mikawa, 
Totomi şi Sugura, toate domeniile astea, stăpânite de rudele 
sale şi aliaţi pe faţă cu el? Documentul ăsta înseamnă război, 
fără îndoială. Da, dar vă implor să îl purtaţi după voia voastră, 
nu a lui Ishido. Priviţi ameninţarea asta cu disprețul pe care îl 
merită. Toranaga n-a fost niciodată înfrânt în luptă. Ishido a fost. 
Toranaga s-a ferit să se alăture atacului dezastruos al lui Taiko 
asupra Coreei. Ishido nu. Toranaga sprijină corăbiile şi comerţul. 
Ishido nu. Toranaga vrea flota barbarului - nu l-aţi sfătuit 
personal? Ishido nu. Ishido va închide imperiul. Toranaga îl va 
păstra deschis. Dacă câştigă, Ishido îi va da lui Ikawa Jikkyu 
feuda voastră ereditară - Izu. Toranaga vă va da toate 
provinciile lui- Jikkyu. Sunteţi principalul aliat al lui Toranaga. Nu 
v-a dat sabia lui? Nu v-a dat conducerea puşcaşilor lui? Nu 
garantează armele puşcaşilor o victorie, prin surprindere? Ce v-a 
dat în schimb ţăranul Ishido? Trimite un samurai ronin, lipsit de 
bună-cuviinţă, cu poruncă să vă facă de râs în propria provincie. 
Eu spun că Toranaga Minowara este singura voastră şansă. 
Trebuie să fiţi alături de el. 

Se înclină şi aşteptă în tăcere. 


Yabu aruncă o privire la Igurashi. 

— Ei bine? 

— Sunt de-acord cu Omi-san, Alteță. Faţa lui Igurashi 
oglindea îngrijorarea. Cât despre uciderea mesagerului, cred că 
ar fi periculos, e fără întoarcere, Alteță. Jozen va trimite cu 
siguranţă unul sau doi, mâine. Poate ar putea să dispară ucişi de 
bandiți... se opri în mijlocul frazei. Porumbei călători. Erau două 
coşuri cu ei, pe caii de povară ai lui Jozen. 

— Va trebui să-i otrăvim la noapte, spuse Omi. 

— Cum? Sunt păziţi cu toţii. 

— Nu ştiu. Dar trebuie să fie îndepărtați sau schilodiţi 
înainte de răsăritul soarelui. 

Yabu spuse: 

— Igurashi, trimite oameni să-l urmărească pe Jozen 
de-ndată. Vezi dacă şi-a trimis vreun porumbel acuma, astăzi! 

— Vă sfătuiesc să trimiteţi toţi şoimarii noştri cu şoimii 
către est, tot acum, adăugă Omi grăbit. 

Igurashi spuse: 

— O să bănuiască trădarea dacă-şi vede păsările doborâte 
sau schilodite. 

Omi ridică din umeri. 

— Trebuie să fie oprit. 

Igurashi privi către Yabu. 

Yabu încuviinţă resemnat. 

— Fă-o! 

Când Igurashi se întoarse, spuse: 

— Omi-san, mi-a trecut prin minte un lucru. Multe dintre 
cele ce ai spus despre Jikkyu şi seniorul Ishido sunt adevărate. 
lar dacă ne sfătuieşti să facem să dispară mesagerii, de ce să ne 
mai pierdem vremea cu Jozen? De ce să-i mai spunem ceva? De 
ce să nu-l ucidem deîndată? 

— De ce nu, într-adevăr? Numai dacă nu cumva asta nu ÎI 
distrează pe Yabu-sama. Sunt de acord că planul tău e mai bun, 
Igurashi-san, spuse Omi. 

Amândoi bărbaţii priveau acum la Yabu. 

— Cum pot să ţin armele ascunse? îi întrebă. 

— Ucideţi-l pe Jozen dimpreună cu oamenii săi, răspunse 
Omi. 

— Nu-i altă cale? 

Omi îşi clătină capul. Igurashi îşi clătină capul. 


— Poate m-aş putea tocmi cu Ishido, spuse Yabu 
cutremurat, încercând să găsească o cale de ieşire din capcană. 
Ai dreptate în ceea ce priveşte timpul. Am zece zile, 
paisprezece, în cel mai bun caz. Cum să mă port cu Jozen şi 
totuşi să-mi las timp de mişcare? 

— Ar fi înţelept să vă prefaceţi că plecaţi la Osaka, spuse 
Omi. Dar nu e nici un rău să-l informaţi de îndată pe Toranaga, 
neh? Unul dintre porumbeii noştri ar putea ajunge la el înainte 
de căderea serii. Poate. Nu e nici un rău în asta. 

Igurashi spuse: 

— Aţi putea să-i spuneţi seniorului Toranaga despre sosirea 
lui Jozen şi despre întrunirea Consiliului în douăzeci de zile, da. 
Dar despre cealaltă, despre asasinarea seniorului Ito, asta-i prea 
primejdios ca să fie scris, chiar dacă... Mult prea primejdios, 
neh? 

— Aşa e. Nimic despre Ito. Toranaga trebuie să se 
gândească la asta el singur. E limpede, neh? 

— Da, Alteță. De neînchipuit, dar limpede. 

Omi aştepta în tăcere, mintea lui căutând înfrigurată o 
soluţie. Ochii lui Yabu erau aţintiţi asupra lui, dar nu-i era teamă. 
Sfatul său fusese sănătos şi oferit doar pentru apărarea clanului, 
familiei şi a lui Yabu, actualul conducător al clanului. Hotărârea 
sa de a-l înlătura pe Yabu şi a schimba conducerea nu-l 
împiedica să-i dea acestuia un sfat înţelept. Şi era pregătit să 
moară, dacă Yabu era atât de prost să nu accepte ceea ce era 
atât de vădit adevărat, căci atunci în curând nu va mai fi nici un 
clan de condus. Karma. 

Yabu se aplecă înainte încă nehotărât. 

— Există vreo cale de al îndepărta pe Jozen şi oamenii lui, 
fără vreun pericol pentru mine, ca să pot rămâne neangajat încă 
zece zile? 

— Naga. Împingeţi-l în cursă pe Naga, spuse simplu Omi. 


KKK 


Pe înserat, Blackthorne şi Mariko sosiră călări la poarta 
casei sale, urmaţi de ceilalţi călăreţi. Amândoi erau obosiţi. Ea 
călărea bărbăteşte, purtând pantaloni largi şi o pelerină strânsă 
cu o cingătoare. Avea o pălărie cu boruri mari şi mănuși, ca s-o 
apere de soare. Chiar şi ţărăncile încercau să-şi apere faţa şi 


mâinile de razele soarelui. Din timpuri străvechi, cu cât era 
pielea mai închisă, cu atât omul era mai de rând, cu cât era mai 
albă, cu atât mai prețuit. 

Servitorii apucară caii de frâie şi-i purtară spre grajd. Black- 
thorne dădu drumul suitei într-o japoneză acceptabilă şi o salută 
pe Fujiko, care-l aştepta mândră pe verandă, ca de obicei. 

— Pot să-ţi ofer cha, Anjin-san? spuse ea ceremonios, ca de 
obicei. 

— Nu, spuse şi el ca de-obicei. Mai întâi o să fac o baie. 
Apoi saké şi ceva de mâncare. 

Şi, ca de obicei, îi răspunse la plecăciune şi porni pe un 
coridor către spatele casei, în grădină, de-a lungul cărării care 
ducea la casa de baie făcută din chirpici. Un servitor îi luă 
hainele şi el intră înăuntru şi se aşeză jos, gol. Alt servitor îi 
frecă spatele, îl săpuni, îi clăbuci părul şi turnă apă peste el ca 
să îndepărteze spuma şi murdăria. Apoi, complet curat, intră 
treptat, pentru că apa era foarte fierbinte, în cada uriaşă de fier 
şi se lungi în ea. 

— lisuse Cristoase, e grozav! exclamă şi cu ochii închişi, şi 
cu sudoarea prelingându-i-se pe frunte, lăsă căldura să i se 
strecoare în muşchi. 

Auzi uşa deschizându-se şi vocea lui Suwo spunând "bună 
seara, stăpâne!", şi multe alte cuvinte japoneze, pe care nu le 
înţelese. Dar în seara asta era prea obosit ca să încerce să 
pălăvrăgească cu Suwo. Şi baia, aşa cum Mariko îi explicase de 
multe ori, "nu este doar pentru curăţatul pielii, baia e un dar al 
nostru dat de zei, sau de Dumnezeu, o plăcere binecuvântată de 
care să te bucuri şi pe care trebuie s-o înţelegi astfel". 

— Nu vorbă, Suwo, spuse. Astă seară vreau gândesc. 

— Da, stăpâne. Vă cer iertare dar ar trebui să spuneţi: "astă 
seară aş vrea să mă gândesc". 

— Astă seară aş vrea să mă gândesc, repetă Blackthorne, 
corect, în japoneză, încercând să-şi fixeze în minte sunetele 
aproape de neînțeles, bucuros să fie îndrumat, dar şi foarte 
sătul de asta. 

— Unde este gramatica-dicţionar? o întrebase pe Mariko de 
cum o văzuse în acea dimineaţă. Yabu-sama a mai făcut o 
cerere pentru ea? 

— Da. Te rog ai răbdare, Anjin-san. Va sosi în curând. 

— Era vorba să fie trimisă cu galera şi trupele. N-a sosit. 


Trupele şi armele au sosit, dar nu cărţile. Am noroc că eşti aici. 
Ar fi imposibil fără dumneata. 

— Greu, dar nu imposibil, Anjin-san. 

— Cum spun: "Nu, aşa e greşit! Trebuie să alergaţi toţi ca o 
echipă, să vă opriţi ca o echipă, să ochiţi şi să trageţi ca o 
echipă?" 

— Cu cine vorbeşti, Anjin-san? întrebase ea. 

Şi-apoi din nou simţise cum Creşte în el nemulţumirea. 

— Este foarte greu, Mariko-san. 

— O, nu, Anjin-san, japoneza este foarte simplu de vorbit, 
faţă de alte limbi. Nu sunt articole, nu există conjugări, sau 
infinitive. Toate verbele sunt regulate, se termină în masu şi poţi 
să spui aproape orice, folosind numai prezentul, dacă vrei. Ca să 
întrebi ceva, doar adaugi ka după verb. Pentru negaţie doar 
schimbi masu în masen. Ce poate fi mai uşor? Yukimasu 
înseamnă "eu plec", dar tot atât de bine "tu, el, ea, noi sau ei 
pleacă" sau "vor pleca", sau chiar "au plecat". Chiar şi pluralul şi 
singularul sunt la fel. Tsuma înseamnă "nevastă" sau "neveste". 
Foarte simplu. 

— Bine, atunci cum faci deosebirea între "eu plec" - 
yukimasu - Şi "ei au plecat" - yukimasu? 

— Prin intonaţie, Anjin-san, şi ton. Ascultă: yukimasu - 
yukimasu. 

— Dar amândouă sună exact la fel. 

— Ah, Anjin-san, asta pentru că gândeşti în propria ta 
limbă. Ca să înţelegi japoneza, trebuie să gândeşti în japoneză. 
Nu uita că limba noastră este limba infinitului. Este totul atât de 
simplu, Anjin-san. Schimbă-ţi doar felul de a vedea lumea. 
Japoneza e ca învăţarea unei noi arte, desprinsă de lume... E 
totul atât de simplu. 

— Rahat, murmurase în engleză şi se simţise mai bine. 

— Ce? Ce-ai spus? 

— Nimic, dar ce spui nu are sens. 

— Învață caracterele scrise, spusese Mariko. 

— Nu pot, mi-ar lua prea mult. Pentru mine n-au nici un 
înţeles. 

— Uite, sunt într-adevăr nişte desene simple, Anjin-san. 
Chinezii sunt foarte deştepţi. Am împrumutat scrierea lor acum 
o mie de ani. Uite, ia acest caracter sau simbol, pentru porc. 

— N-arată a porc. 


— Odată a semănat, Anjin-san. Lasă-mă să-ţi arăt. lată. 
Adaugă simbolul pentru acoperiş, deasupra simbolului pentru 
porc şi ce ai? 

— Un porc şi-un acoperiş. 

— Dar ce-nseamnă asta, noul caracter? 

— Nu ştiu. 

— "Casă". In vremurile vechi, chinezii socoteau că un porc 
sub un acoperiş însemna casă. Nu erau budiști, ei mâncau 
carne, aşa că pentru ei, ca țărani, un porc reprezenta bogăție, 
deci o casă bună. De-aici şi caracterul. 

— Dar cum îl rosteşti? 

— Asta depinde, dacă eşti chinez sau japonez. 

— Oh ko! 

— Oh ko! într-adevăr, râsese ea. lată un alt caracter. 
Simbolul pentru acoperiş şi simbolul pentru porc şi simbolul 
pentru femeie. Un acoperiş cu doi porci dedesubt, înseamnă 
mulţumire. Un acoperiş cu două femei dedesubt, înseamnă 
neînțelegere, neh? 

— Fără-ndoială. 

— Desigur, chinezii sunt foarte proşti în multe privinţe, iar 
femeile lor nu sunt educate aşa cum sunt femeile de aici. Nu e 
nici o neînțelegere în casa ta, nu-i aşa? 

Blackthorne cugeta la asta acum, în cea de-a 
douăsprezecea zi a renaşterii sale. Nu, nu era nici o 
neînțelegere. Dar nici nu era o casă. Fujiko era doar ca o 
menajeră de încredere şi noaptea asta, când ei se vor duce să 
se culce, cuverturile vor fi desfăcute şi ea va sta îngenunchiată 
lângă ele, răbdătoare, fără nici o expresie. Va fi îmbrăcată în 
chimonoul său de dormit, care era asemănător cu un chimonou 
de zi, dar mai moale şi numai cu o eșarfă lejeră în locul obrului 
ţeapăn din jurul mijlocului. 

— Mulţumesc, doamnă, avea să spună el. Noapte bună. Ea 
avea să se încline şi să plece tăcută către camera vecină, lângă 
cea în care dormea Mariko. Apoi el se va băga sub plasa fină de 
mătase, împotriva ţânţarilor. Nu mai văzuse niciodată până 
acum asemenea poloage. Apoi avea să stea lungit pe spate, 
mulţumit, în noapte, ascultând cele câteva insecte zumzăind 
afară şi-şi va lăsa gândurile să rătăcească asupra Corăbiei Negre 
şi cât de importantă era ea pentru Japonia. Fără portughezi nu 
exista comerţ cu China şi nici mătase pentru îmbrăcăminte sau 


pentru poloage. Chiar şi acum, deşi sezonul umed abia începea, 
le cunoştea valoarea. Dacă noaptea dormea agitat, o slujnică 
avea să deschidă uşa aproape imediat ca să întrebe dacă 
doreşte ceva. Odată nu înţelesese. li făcuse semn slujnicei să 
plece şi ieşise în grădină, aşezându-se pe trepte, ca să privească 
luna. După câteva clipe apăruse Fujiko, ciufulită şi somnoroasă 
şi se aşezase tăcută în spatele lui. 

— Pot să-ţi aduc ceva, stăpâne? 

— Nu, mulţumesc. Te rog du-te şi te culcă. 

Spusese ceva ce el nu înţelesese. li făcuse din nou semn să 
plece, aşa că ea vorbise răstit slujnicei, care o însoțea ca o 
umbră. În curând apăruse Mariko. 

— Nu te simţi bine, Anjin-san? 

— Ba da. Nu ştiu de ce te-au deranjat. lisuse Cristoase, mă 
uit doar la lună. Nu puteam să dorm. Am vrut doar să iau puţin 
aer. 

Fujiko îi vorbise şovăitoare, stânjenită, rănită de iritarea din 
vocea lui. 

— Ea zice că ai trimis-o înapoi la culcare. Voia doar să ştii 
că nu este obiceiul nostru ca o soţie sau o concubină să doarmă 
în timp ce stăpânul ei stă treaz, asta-i tot, Anjin-san. 

— Atunci va trebui să-şi schimbe obiceiurile. Mă trezesc 
noaptea. Singur. E un obicei de pe mare. Dorm foarte uşor pe 
uscat. 

— Da, Anjin-san. 

Mariko explicase şi cele două femei plecaseră, dar 
Blackthorne ştia că Fujiko nu se dusese să se culce şi nu o 
făcuse până când nu se culcase şi el. Il aştepta întotdeauna 
trează, indiferent de ora la care venea acasă. În unele nopţi 
plecase pe țărm şi deşi insistase să fie lăsat singur, ştia că era 
urmărit şi păzit. Nu pentru că le era teamă că ar fi încercat să 
fugă, doar pentru că era obiceiul lor ca persoanele importante 
să aibă întotdeauna pe cineva în preajmă. In Anjiro el era foarte 
important. 

Cu timpul se obişnui cu prezenţa ei. Era aşa cum spusese 
Mariko la început: "Gândeşte-te la ea ca la o piatră, sau la un 
panou-shoji, sau la un perete. Este datoria ei să te slujească." 

Cu Mariko era altfel. 

Era bucuros că ea rămăsese. Fără prezenţa ei n-ar fi putut 
începe niciodată instrucţia, iar de explicaţiile subtilităţilor 


strategiei nici n-ar fi putut fi vorba. O binecuvânta pe ea şi pe 
fratele Domingo, şi pe Alban Caradoc şi toţi ceilalţi dascăli ai săi. 

Nu m-am gândit niciodată că războaiele vor fi atât de 
folositoare, cugetă. De mult, pe când corabia lui transporta o 
încărcătură de lână englezească la Anvers, o armată spaniolă 
năvălise asupra oraşului şi fiecare bărbat alergase la baricade şi 
la întărituri. Atacul surpriză al infanteriei spaniole fusese respins 
de focul armelor şi dibăcia manevrelor militare. Atunci îl văzuse 
pentru prima oară pe Wilhem, duce de Orania, mişcând 
regimentele ca piesele de şah, înaintând, retrăgându-se cu 
prefăcută panică, ca să se regrupeze din nou, să treacă din nou 
la asalt, cu armele fulgerând toate odată, sfâşiind măruntaie, 
salve asurzitoare rupând rândurile Invincibililor, prăvălindu-i, 
morţi sau urlând, duhoarea sângelui şi a pulberii de puşcă şi a 
urinii şi a cailor şi excremente umplându-ţi fiinţa, o bucurie 
sălbatică, nestăvilită, de a ucide, punând stăpânire pe tine şi 
înzecindu-ţi puterea braţelor. 

— lisuse Cristoase, e grozav să fi învingător! spuse tare, în 
cadă. 

— Stăpâne? spuse Suwo. 

— Nimic, răspunse în japoneză. Eu vorbind - gândeam doar 
- gândeam doar, cu voce tare. 

— Înţeleg, stăpâne. Da. Vă cer iertare. 

Blackthorne se lăsă din nou furat de gânduri. 

Mariko. Da, ea e de nepreţuit. 

După acea primă noapte, când fusese gata să se sinucidă, 
nimic nu mai fusese spus. Ce ar mai fi fost de, spus? 

Mă bucur că sunt atâtea de multe de făcut, îşi spuse. Nu e 
timp să te gândeşti decât aici, în cadă, în aceste câteva clipe, 
Nu ai niciodată destul timp ca să faci totul. Porunca e să te 
concentrezi asupra instrucției şi-a explicaţiilor şi nu asupra 
învăţăturii, dar, dorind să înveţi, încercând să înveţi, având 
nevoie să înveţi, ca să-ţi îndeplineşti promisiunea către Yabu. 
Niciodată îndeajuns de multe ore, întotdeauna istovit şi secătuit 
la vremea somnului, adormind îndată, ca să te trezeşti la 
revărsatul zorilor şi să călăreşti în goană către platou. Instrucție 
toată dimineaţa, apoi o masă modestă, niciodată îndestulătoare 
şi niciodată carne. Apoi, în fiecare după-amiază până la căderea 
nopţii, câteodată până foarte târziu noaptea, cu Yabu şi cu Omi, 
cu Igurashi şi Naga, cu Zukimoto şi încă câţiva alţi ofiţeri, 


vorbind despre război, răspunzând la întrebări despre război. 
Cum se poartă războaiele. Războaiele barbarilor şi războaiele 
japonezilor. Pe apă şi pe uscat. Cu scribii întotdeauna 
însemnând totul. Multe, multe însemnări. 

Câteodată cu Yabu singur. 

Dar întotdeauna Mariko acolo, parte din el, vorbind pentru 
el şi pentru Yabu. Mariko purtându-se altfel cu el acum, el 
nemaisimţindu-se străin faţă de ea. 

In alte zile scribii reciteau însemnările, verificând 
întotdeauna foarte meticulos, revizuind şi verificând din nou, 
până acum când, după douăsprezece zile şi o sută de ore sau 
mai bine de explicaţii obositoare, amănunțite, începea să se 
închege un manual de război. Foarte precis şi periculos. 

Periculos pentru cine? Nu pentru noi, englezii sau olandezii, 
care vom veni aici paşnici şi numai ca negustori. Periculos 
pentru inamicii lui Yabu, şi-ai lui Toranaga, şi duşmanii noştri 
portughezi şi spanioli, când vor încerca să cucerească Japonia, 
aşa cum au făcut-o peste tot, în fiece teritoriu nou descoperit. 
Mai întâi sosesc popii, apoi conchistadorii. 

Dar nu aici, îşi zise cu mare mulţumire. Niciodată aici, 
acum. Manualul e pavăză şi dovadă pentru asta. De va exista un 
răgaz de câţiva ani ca să răspândească cunoştiinţele lui, aici nu 
vor putea cuceri nimic. 

— Anjin-san? 

— Hai, Mariko-san! 

Ea se înclină. 

— Yabu-ko wa kiden no goshusseki o kon-ya wa hitsuo to 
senu to oserareru, Anjin-san. 

Cuvintele se formară încet în cap. "Seniorul Yabu nu cere să 
te vadă în noaptea asta." 

— Ichi-ban, spuse fericit. Domo. 

— Gomen nasai, Anjin-san.Anatawa... 

— Da, Mariko-san, o întrerupse, fierbințeala apei golindu-l 
de forțe. Ştiu că trebuia s-o spun altfel, dar acum nu vreau să 
mai vorbesc japoneza. Nu în seara asta. Acum mă simt ca un 
şcolar care a scăpat de şcoală pentru toată vacanţa de Crăciun. 
Inţelegi că acestea vor fi primele ore libere pe care le-am avut 
de când am ajuns aici? 

— Da. Sigur că da, ea se strâmbă ghiduş. Şi înţelegi, senhor 
căpitan-pilot Blackthorne, că acestea vor fi primele ore libere pe 


care le am de când am ajuns aici? 

El râse. Ea purta un halat gros de bumbac, de baie, lejer şi 
un prosop în jurul capului ca să-i apere părul. In fiecare seară, 
de-ndată ce începea masajul lui, ea se îmbăia, câteodată 
singură, câteodată cu Fujiko. 

— Gata, poţi veni, spuse, începând să se ridice. 

— O, te rog nu, nu vreau să te tulbur. 

— Atunci vino şi dumneata. E minunat. 

— Mulţumesc, abia aştept să dau jos sudoarea şi praful. 

Işi scoase halatul şi se aşeză jos pe scăunel. Un slujitor 
începu s-o săpunească, Suwo aşteptând răbdător lângă masa de 
masaj. 

— Chiar este ca o vacanţă, spuse la fel de fericită. 

Prima dată când Blackthorne o văzuse goală, în ziua în care 
înotaseră, se simţise nespus de tulburat. Acum goliciunea ei, în 
sine, nu-l mai afecta fizic. Trăind alături, după obiceiul japonez, 
într-o casă japoneză, unde pereţii erau de hârtie, iar camerele 
puteau sluji în mai multe feluri, o văzuse dezbrăcată mai mult 
sau mai puţin, de multe ori. O văzuse chiar uşurându-se. 

— Ce poate fi mai firesc, Anjin-san? Trupurile sunt fireşti şi 
diferenţele dintre bărbat şi femeie sunt fireşti, neh? 

— Da, dar e, hâm, doar că suntem învăţaţi altfel. 

— Dar acum eşti aici şi obiceiurile noastre sunt şi obiceiurile 
dumitale şi ce e firesc e firesc, neh? 

Firesc era să-ţi faci nevoile în aer liber, dacă nu erau latrine 
sau găleți, ridicându-ţi doar chimonoul sau desfăcându-l şi stând 
pe vine sau în picioare, toţi ceilalţi aşteptând politicoşi şi fără să 
privească, rareori existând paravane care să te ferească de ochii 
lor. Şi de ce ar dori cineva să se ferească? Şi curând unul dintre 
tărani va strânge fecalele şi le va amesteca cu apă, ca să 
fertilizeze recoltele. Excrementele şi urina umană erau singura 
sursă serioasă de fertilizare din imperiu. Erau puţini cai şi bivoli 
şi nici o altă sursă animală. Aşa că fiecare rămăşiţă umană era 
adunată şi vândută fermierilor din toată ţara. 

Şi după ce îi vedeai pe cei înstăriți şi pe cei săraci 
desfăcându-şi sau ridicându-şi chimonourile, aşezându-se pe 
vine sau cu picioarele desfăcute, nu prea mai ai de ce săte 
simţi stânjenit. 

— E vreun motiv, Anjin-san? 

— Nu 


— Bine, spusese ea foarte mulţumită. În curând îţi va place 
peştele crud şi algele de mare proaspete, şi-atunci vei fi 
într-adevăr hatamoto. 

Slujnica turnă apă peste ea. Limpezită, Mariko păşi în cadă, 
şi se aşeză în faţa lui cu un suspin prelung de mulţumire, cu 
micul crucifix legănându-i-se între sâni. 

— Cum poţi să faci asta? spuse. 

— Ce? 

— Să intri atât de repede. E atât de fierbinte. 

— Nu ştiu, Anjin-san, dar i-am rugat să mai pună lemne pe 
foc şi să mai încălzească apa. Pentru tine Fujiko întotdeauna se 
îngrijeşte să fie - noi am spune, călduţă. 

— Dacă asta înseamnă călduţă, atunci eu sunt popă. 

— Ce? 

— Nimic. 

Fierbinţeala apei îi moleşea şi ei lânceziră un timp fără să 
spună un cuvânt. 

Mai târziu ea spuse: 

— Ce ţi-ar place să faci în seara asta, Anjin-san? 

— Dacă am fi în Londra am... Blackthorne se opri. N-am să 
mă gândesc la ei, îşi spuse. Sau la Londra. Asta a trecut. Asta nu 
există. Numai aici există. 

— Dacă? 

Ea îl privea văzând schimbarea. 

— Am merge la un teatru şi-am vedea o piesă, spuse, 
stăpânindu-se. Aveţi piese aici? 

— O, da, Anjin-san. Piesele sunt foarte populare la noi. Lui 
Taiko îi plăcea să joace în ele, ca să-şi distreze oaspeţii. Şi chiar 
şi seniorului Toranaga îi place asta. Şi bineînţeles sunt multe 
trupe ambulante pentru oamenii de rând. Dar piesele noastre nu 
se aseamănă cu ale voastre, aşa cred. Aici actorii şi actrițele 
poartă măşti. Noi numim piesele Noh. Au o parte de muzică, o 
parte de dans şi cele mai multe sunt foarte triste, foarte tragice, 
piese istorice. Unele sunt comedii. Am vedea o comedie, sau 
poate o piesă religioasă? 

— Nu, am merge la teatrul Globe şi am vedea ceva de un 
autor numit Shakespeare. Îmi place mai mult decât Ben Jonson 
sau Marlowe. Poate am vedea Îmblânzirea scorpiei, sau Visul 
unei nopți de vară, sau Romeo şi Julieta. Am luat-o pe soţia mea 
odată la Romeo şi Julieta şi i-a plăcut foarte mult. li explică 


acţiunea. 

Pe cele mai multe, Mariko le găsi de neînțeles. 

— Aici ar fi de neconceput ca o fată să nu se supună tatălui 
ei. Dar e atât de trist, neh? Trist pentru tânăra fată şi pentru 
băiat. Avea numai treisprezece ani? Toate doamnele voastre se 
căsătoresc atât de tinere? 

— Nu. De obicei la cincisprezece sau şaisprezece. Soţia 
mea avea şaptesprezece când ne-am căsătorit. Tu câţi ani 
aveai? 

— Doar cincisprezece, Anjin-san. O umbră îi trecu peste 
faţă, dar el n-o băgă în seamă. Şi după piesă, ce-am face? 

— Te-aş duce undeva să mâncăm. Am merge la Stone's 
Chop House pe Fetter Lane sau la Cheshire Cheese în Fleet 
Street. Sunt hanuri unde mâncarea e deosebită. 

— Ce-ai mânca? 

— Mai bine nu-mi aduc aminte, spuse cu un zâmbet leneş, 
readucându-şi gândurile către prezent. Nu pot să-mi amintesc. 
Ne aflăm aici şi-aici o să mâncăm şi-o să-mi placă peştele crud, 
şi karma e karma. Se cufundă mai adânc în cadă. Un cuvânt 
minunat karma, Şi-o idee minunată. Mi-ai fost de un nemăsurat 
ajutor, Mariko-san. 

— E plăcerea mea să-ţi fiu cât de puţin de folos. Mariko se 
destinse în apa caldă. Fujiko are ceva special de mâncare 
pentru dumneata deseară. 

— Oh? 

— Ea a cumpărat un... cred că voi îi spuneţi fazan. Este o 
pasăre mare. Unul dintre şoimari a prins-o pentru ea. 

— Un fazan? E adevărat? Honto? 

— Honto, răspunse ea. Fujiko i-a rugat să vâneze pentru 
tine. Şi m-a rugat să ţi-o spun. 

— Cum a fost gătit? 

— Unul dintre soldaţi a văzut cum îl prepară portughezii şi 
i-a povestit lui Fujiko-san. Ea te roagă să fii înţelegător, dacă nu 
a fost gătit cum se cuvine. 

— Dar cum îl face... cum o să-l facă bucătarii? 

Se corectă, pentru că doar slujnicele găteau şi făceau curat 
în casă. 

— | s-a spus că mai întâi trebuie smulse toate penele, 
apoi... apoi scoase măruntaiele. Mariko îşi stăpâni sila. Apoi 
pasărea este fie tăiată în bucăţi mărunte şi prăjită în ulei, sau 


fiartă cu sare şi mirodenii. Strâmbă din nas. Câteodată o 
învelesc în noroi şi o pun în cărbune şi o coc. Noi nu avem 
cuptoare, Anjin-san. Aşa că va fi prăjită. Sper că va fi cum 
trebuie. 

— Sunt sigur că va fi perfect, spuse, convins că nu va putea 
fi mâncat. 

Ea râse. 

— Uneori te trădezi atât de uşor, Anjin-san. 

— Nu înţelegi cât de importantă este hrana! Zâmbi fără să 
vrea. Ai dreptate. N-ar trebui să mă intereseze mâncarea, dar 
nu-mi pot stăpâni foamea. 

— Ai s-o poţi face în curând. Ai să înveţi chiar să bei ceai 
dintr-o ceaşcă goală. 

— Ce? 

— Nu e locul să-ţi explic asta, Anjin-san, şi nici timpul. 
Pentru asta trebuie să fi foarte limpede şi foarte ager. E nevoie 
de un apus de soare liniştit, sau un răsărit. Într-o zi am să-ţi arăt 
cum se face, pentru ceea ce ai făcut. O, este atât de bine să zaci 
aici, nu-i aşa? O baie este într-adevăr un dar al lui Dumnezeu. 
Auzi slujitorii afară, dincolo de perete, înteţind focul. Îndură 
fierbinţeala crescândă cât fu în stare, apoi ieşi din apă pe 
jumătate sprijinit de Suwo, şi se întinse pe spate gâfiind, pe 
prosopul gros. Degetele bătrânului îl pipăiră. Blackthorne ar fi 
tipat de plăcere. 

— E atât de bine... 

— Te-ai schimbat atât de mult în ultimele zile, Anjin-san. 

— Oare? 

— O, da, de la renaşterea ta - da, foarte mult. 

Încercă să-şi reamintească prima noapte, dar nu reuşi mare 
lucru. Cumva izbutise să ajungă înapoi pe propriile picioare. 
Fujiko şi servitorii îl ajutaseră să se întindă în pat. După un somn 
fără vise, se trezise în zori şi plecase să înoate. Apoi, uscându-se 
la soare, îi mulţumise Domnului pentru putere şi pentru cheia pe 
care i-o dăduse Mariko. Mai târziu, mergând către casă, salutase 
sătenii, ştiind în taină că şi ei, şi el, scăpaseră de blestemul lui 
Yabu. 

Când sosise Mariko, trimisese după Mura. 

— Mariko-san, te rog, spune-i lui Mura asta: avem o 
problemă, tu şi eu. O vom rezolva împreună. Vreau să merg la 
şcoala din sat. Să învăţ să vorbesc cu copiii. 


— Ei n-au şcoală, Anjin-san. 

— Nici una? 

— Nu. Mura spune că este o mânăstire la câţiva ri către 
vest şi călugării ar putea să te înveţe scrisul şi cititul dacă vrei. 
Dar acesta este un sat, Anjin-san. Copiii de aici trebuie să înveţe 
obiceiurile peştilor, marea, să facă năvoade, să sădească şi să 
crească orez şi alte grâne. Mai rămâne puţin timp. pentru 
altceva, fără să mai vorbim de scris şi citit, şi desigur, părinţii şi 
bunicii îşi învaţă copiii, ca întotdeauna. 

— Atunci, cum pot să învăţ când ai să fii plecată? 

— Seniorul Toranaga îţi va trimite cărţile. 

— Cărţile nu-mi sunt de-ajuns. 

— Totul va fi bine, Anjin-san. 

— Da. Poate. Dar spune-i starostelui că de câte ori fac o 
greşeală, oricine - oricine, chiar şi un copil - trebuie să mă 
îndrepte de-ndată. O poruncesc. 

— El spune, mulţumesc, Anjin-san. 

— Vorbeşte cineva de-aici portugheză? 

— El spune, nu. 

— Cineva de prin apropiere? 

— lyé, Anjin-san. 

— Mariko-san, trebuie să am pe cineva, după ce pleci 
dumneata. 

— Am să-i spun lui Yabu-san de cele ce-ai zis. 

— Mura-san... 

— El spune că nu trebuie să foloseşti san când vorbeşti cu 
el sau cu alt sătean. Ei sunt mai prejos. Nu este corect pentru 
dumneata să spui san celor ce sunt mai prejos de tine. 

Fujiko se înclinase şi ea până la pământ în prima zi. 

— Fujiko-san îţi urează bun venit, Anjin-san. Ea spune că 
i-ai făcut o mare onoare şi te roagă s-o ierţi pentru purtarea 
urâtă de pe navă. E onorată să fie concubina şi stăpâna casei 
dumitale. Te întreabă dacă vei păstra săbiile, căci i-ar face mare 
plăcere. Au fost ale tatălui ei care este mort. Nu le-a dat soţului 
ei, pentru că acesta le avea pe-ale sale. 

— Mulţumeşte-i şi spune-i că mă simt onorat că este 
concubina mea, spusese. 

Mariko se înclinase deasemenea, oficial, ceremonios. 

— Eşti într-o viaţă nouă, acum, Anjin-san. Te privim cu alţi 
ochi. E obiceiul nostru să fim ceremonioşi câteodată şi foarte 


serioşi. Mi-ai deschis ochii, foarte mult. Mai demult erai doar un 
bărbat pentru mine. Te rog, iartă-mi prostia. Acum ai dovedit că 
eşti samurai. Acum ești samurai. Te rog iartă-mi lipsa de 
cuviinţă de până acum. 

Se simţise foarte mare în acea zi. Dar pasul către moarte, 
pe care-l făcuse de bunăvoie, îl schimbase mai mult decât îşi 
dăduse seama, şi-l însemnase pentru totdeauna, mai mult decât 
toate celelalte întâlniri cu moartea de până atunci, luate la un 
loc. 

Te bizuiai pe Omi? se întrebă. Că Omi va opri lovitura?' Nu 
i-ai dat destul de înţeles ce ai de gând să faci? 

Nu ştiu. Ştiu doar că mă bucur că a fost pregătit, îşi 
răspunse sincer, Blackthorne. Incă o viaţă s-a dus. 

— Asta-i cea de-a noua viaţă a mea. Ultima, spuse tare. 

Degetele lui Suwo se opriră deîndată. 

— Ce? întrebă Mariko. Ce-ai spus, Anjin-san? 

— Nimic. N-am spus nimic, răspunse încurcat. 

— Te doare, stăpâne? întrebă Suwo. 

— Nu. 

Suwo mai spuse ceva ce el înţelese. 

— Dozo? 

Mariko spuse de departe: 

— Vrea să-ţi maseze spatele, acum. 

Blackthorne se răsuci pe burtă, şi repetă cuvintele japoneze 
şi le uită într-o clipă. O vedea prin aburi. Răsufla adânc, cu capul 
uşor dat pe spate, şi cu pielea trandafirie. Cum poate suporta 
căldura? se întrebă. Obişnuinţa, cred, din copilărie. 

Degetele lui Suwo îl umpleau de plăcere şi el aţipi. 

La ce mă gândeam? 

Te gândeai la cea de-a noua viaţă, ultima ta viaţă şi erai 
înspăimântat amintindu-ţi superstiţia. Dar e o prostie aici, în 
acest Tărâm al Zeilor, să fii superstiţios. Lucrurile sunt altfel aici 
şi asta e pentru totdeauna. Astăzi e veşnicia. 

Mâine se pot întâmpla multe. 

Astăzi mă supun legilor lor. 

Aşa să fie. 


KKK 


Slujnica aduse tava acoperită. O ținea ridicată deasupra 


capului aşa cum era obiceiul, astfel ca răsuflarea ei să nu 
prihănească mâncarea. Îngenunchie grijulie şi-o aşeză atentă pe 
măsuţa de servit din faţa lui Blackthorne. Pe fiecare măsuţă se 
aflau boluri şi beţişoare, ceşti de sake şi şerveţele şi-un mic 
aranjament floral. Fujiko şi Mariko stăteau în faţa lui. Purtau flori 
şi piepteni de argint în păr. Chimonoul lui Fujiko avea un desen 
cu peşti verde pal pe un fond alb, iar ob;-ul ei era auriu. Al lui 
Mariko era negru cu roşu, cu o broderie fină din fir de argint, de 
crizanteme, şi un obi cu carouri roşii şi argintii. Amândouă erau 
parfumate ca întotdeauna. Fuseseră aprinse arome ca să 
depărteze insectele nopţii. 

Blackthorne se ţinea de multă vreme serios. Ştia că orice 
semn de nemulţumire din partea lui avea să le strice seara. 
Dacă putuseră fi prinşi fazani, trebuia să mai fie şi alt vânat, 
cugetă. Avea cal şi pistoale şi putea să vâneze el însuşi, doar 
să-şi fi făcut timp. 

Fujiko se aplecă şi ridică capacul de deasupra tăvii. Bucăţile 
mici de carne prăjită erau maronii şi păreau perfecte. Incepu să 
saliveze simțind mirosul. Luă încetişor, cu beţişoarele, o bucată 
de carne, rugându-se să n-o scape şi mestecă. Era tare şi 
uscată, dar nu mai mâncase carne de atâta vreme, aşa că i se 
părea delicioasă. Incă o bucată. Oftă de plăcere. 

— Ichi-ban, ichi-ban, zău. 

Fujiko se împurpură şi-i turnă sake ca să-şi ascundă faţa. 
Mariko îşi făcea vânt cu evantaiul care părea o libelulă purpurie. 
Blackthorne dădu vinul pe gât şi mai mâncă o bucată şi-şi mai 
turnă vin, oferind, după obicei, ceaşca sa plină lui Fujiko. Ea 
refuză aşa cum cerea datina, dar în seara asta el insistă, aşa că 
ea goli ceaşca înecându-se uşor. Mariko refuză şi ea, apoi se 
lăsă şi ea înduplecată. Apoi el atacă fazanul încercând să nu fie 
prea lacom. Femeile abia se atinseră de porţiile lor mici, de 
legume şi peşte. Asta nu-l deranjă, pentru că era obiceiul ca 
femeile să mănânce înainte sau după, astfel ca întreaga lor 
atenţie să fie îndreptată asupra stăpânului. 

Mâncă întregul fazan şi trei boluri de orez şi sorbi zgomotos 
sak&-ul, ceea ce, de asemeni ţinea de bunele maniere. Se 
simţea sătul pentru prima dată de luni de zile. In timpul mesei, 
băuse şase clondire cu vin fierbinte, Mariko şi Fujiko, împreună, 
două. Acum erau aprinse la faţă şi chicoteau caraghios. 

Mariko pufni şi îşi duse mâna la gură. 


— Aş vrea să pot bea sake ca dumneata, Anjin-san. Bei 
saké mai grozav decât orice alt bărbat pe care îl ştiu. Pun 
rămăşag că ai putea fi cel mai bun din Izu. Aş putea câştiga o 
mulţime de bani cu dumneata! 

— Credeam că samuraii condamnă jocurile de noroc. 

— O, desigur, fără îndoială că le condamnă. Nu sunt toţi 
negustori sau ţărani, dar nu toţi samuraii sunt atât de tari şi 
mulţi - cum aţi spune voi - mulţi pariază ca portughezii. 

— Femeile pariază? 

— O, da. Foarte mult. Dar numai între ele şi pe sume mici şi 
întotdeauna astfel ca soţii lor să nu afle. 

Traduse veselă pentru Fujiko, care era mult mai aprinsă la 
faţă decât ea. 

— Concubina dumitale întreabă dacă englezii pariază. Dacă 
vă plac rămăşagurile. 

— Este distracţia noastră naţională. Şi le povesti despre 
cursele de cai, despre popice, despre luptele între tauri şi câini, 
despre cursele de ogari şi vânătorile de vulpi şi cele cu şoimi, 
despre jocul cu bile şi despre noile companii pe acţiuni şi 
scrisorile de valori, despre trageri la ţintă şi aruncări cu săgeți, 
despre loterii şi box, şi jocuri de cărţi, şi trântă, şi zaruri, şi jocul 
de dame, şi domino, şi despre bâlciuri şi roata norocului, pe care 
poţi să pui câte un gologan pe fiecare număr. 

— Dar cum mai găsiţi timp să trăiţi, să purtaţi războaie, să 
împărţiţi perna? întrebă Fujiko. 

— E întotdeauna timp pentru asta 

Ochii lor se întâlniră pentru un moment, dar nu putu citi 
nimic în ai ei, doar mulţumire şi, poate, prea mult vin. 

Mariko îl rugă să cânte cântecul marinăresc pentru Fujiko şi 
el îl cântă, iar ele îl felicitară, şi-i spuseră că era cel mai frumos 
pe care-l auziseră vreodată. 

— Mai e saké? 

— O, dumneata nu trebuie să torni, Anjin-san, aceasta e 
datoria femeilor! Nu ţi-am spus? 

— Da, mai luaţi puţin, dozo. 

— Mai bine nu. Cred că am să mă prăbuşesc. 

Mariko îşi flutură puternic evantaiul şi curentul de aer Îi 
răvăşi firele de păr scăpate din coafura ei desăvârşită. 

— Ai urechi frumoase, spuse. 

— Şi dumneata. Eu - Fujiko-san şi cu mine credem că nasul 


dumitale este perfect, demn de un daimyo. 

El rânji şi se înclină ceremonios. Apoi ele se înclinară la 
rândul lor. Marginile chimonoului lui Mariko se desfăcură în jurul 
gâtului, descoperind marginea purpurie a chimonoului de 
dedesubt şi curbura sânilor, care-l răscoli puternic. 

— Saké, Anjin-san? 

Întinse ceaşca cu mână sigură. Ea îi turnă privind atentă 
vasul, atingându-şi buzele cu vârful limbii din cauza concentrării. 

Cu greu Fujiko mai acceptă puţin, deşi spuse că nu-şi mai 
simţea de loc picioarele. Tristeţea ei rezervată dispăruse în 
această noapte şi părea din nou tânără. Blackthorne băgă de 
seamă că nu era atât de urâtă pe cât gândise. 


KKK 


Capul lui Jozen fierbea. Nu din cauza saké-ului, ci din pricina 
strategiei de război, de necrezut, pe care Yabu, Omi şi Igurashi 
i-o înfăţişaseră atât de deschis. Numai Naga, comandantul 
adjunct, fiul duşmanului său de moarte, nu rostise nici un 
cuvânt, păstrându-se toată seara rece, arogant, ţeapăn, cu 
trăsături asemănătoare lui Toranaga - nas mare pe o faţă 
smeadă 

— Uluitor, Yabu-sama, spuse Jozen. Acum pot înţelege 
pricina acestei taine. Stăpinul meu o va înţelege şi el. Inţelept, 
foarte înţelept. Şi tu, Naga-san, ai stat tăcut toată seara. M-aş 
bucura să-ţi aud părerea. Ce crezi despre această mobilitate în 
manevră, această nouă strategie? 

— Tatăl meu crede că toate posibilităţile de război trebuie 
să fie studiate, Jozen-san, spuse tânărul bărbat. 

— Dar tu, care e părerea ta? 

— Am fost trimis aici doar ca să mă supun, să observ, să 
ascult, să învăţ şi să verific. Nu să-mi dau părerea. 

— Desigur, dar, fiind al doilea la comandă, aş spune, ca un 
valoros comandant adjunct, nu eşti de părere că această 
încercare a izbutit? 

— Yabu-sama ori Omi-san ar trebui să vă răspundă la 
aceasta. Sau tatăl meu. 

— Dar Yabu-sama a spus că toţi trebuie să vorbească liber 
în seara asta. Ce e de-ascuns? Suntem toţi prieteni, neh? Fiul 
atât de renumit al unui părinte atât de renumit trebuie să aibă o 


părere, neh? 

Ochii lui Naga se îngustară sub înţepătură, dar nu răspunse. 

— Oricine poate să vorbească liber, Naga-san, spuse Yabu. 
Ce crezi? 

— Eu cred că folosind surpriza, această idee va câştiga o 
hărţuială sau poate o bătălie. Folosind surpriza, da. Dar după 
aceea? Vocea lui Naga era rece. Apoi toate părţile vor folosi 
acelaşi plan şi o mulţime de oameni vor muri fără folos, 
măcelăriți fără onoare, de un atacant care nu va şti nici măcar 
pe cine a omorât. Nu cred că tatăl meu va încuviinţa de fapt 
folosirea ei într-o bătălie adevărată. 

— A spus el asta? întrebă Yabu tăios, fără să-i pese de 
Jozen. 

— Nu, Yabu-sama. Este părerea mea, bineînţeles. 

— Dar regimentul de muschete, nu eşti de acord cu el? Te 
dezgustă? întrebă Yabu întunecat. 

Naga îl privi cu ochi morţi, de reptilă. 

— Cu mare respect, deoarece mi-aţi cerut părerea, da, îl 
găsesc dezgustător. Inaintaşii noştri au ştiut întotdeauna pe cine 
ucid sau cine îi învinge. Aceasta este Bushido, calea noastră, 
Calea Războinicului, calea unui adevărat samurai. Cel mai bun 
bărbat învinge, neh? Dar acum? Cum poţi să-ţi dovedeşti 
valoarea în faţa stăpânului tău? Cum poate el răsplăti curajul? 
Să înfrunţi gloanţele e un act de curaj, dar şi o prostie în aceeaşi 
măsură. Care e valoarea unui astfel de gest? Armele de foc sunt 
împotriva codului samuraiului. Barbarii luptă în felul acesta. 
Ţăranii luptă în felul acesta. Nu înţelegeţi că până şi împuţiţi de 
negustori şi ţărani şi chiar eta ar putea să lupte în felul acesta? 
Jozen râse şi Naga continuă şi mai ameninţător: Câţiva ţărani 
fanatici ar putea să ucidă orice număr de samurai - dac-ar avea 
destule arme de foc! Da, ţăranii pot să ucidă pe oricare dintre 
noi, chiar şi pe seniorul Ishido, care vrea să îi ia locul tatălui 
meu. 

Jozen îl întrerupse. 

— Seniorul Ishido nu râvneşte la pământurile tatălui tău. 
Vrea doar să păstreze neatins imperiul, pentru moştenitorul lui 
de drept. 

— Tatăl meu nu e o ameninţare pentru seniorul Yaemon, 
sau pentru împărăție. 

— Desigur, dar vorbeai despre ţărani. Seniorul Taiko a fost 


odată ţăran. Seniorul Ishido a fost odată ţăran. Eu am fost odată 
ţăran. Şi ronin! 

Naga nu vroia ceartă. Ştia că nu se putea măsura cu Jozen, 
a cărui iscusinţă la folosirea sabiei şi toporului era renumită. 

— Nu am încercat să vă insult stăpânul, sau pe 
dumneavoastră, sau pe oricine altcineva, Jozen-san. Vroiam să 
spun doar că noi, samuraii, - trebuie să luăm măsuri ca ţăranii 
să nu aibă niciodată arme de foc, sau nici unul dintre noi nu va 
mai fi în siguranţă. 

— N-o să ne facem niciodată griji în privinţa ţăranilor sau a 
negustorilor. 

— Aşa e, adăugă Yabu. Naga-san, sunt de acord cu o parte 
din cele spuse. Da, dar puştile sunt moderne. În curând toate 
bătăliile vor fi purtate cu puşti. Sunt de acord că e dezgustător, 
dar este felul în care se vor purta războaiele moderne. Şi-apoi 
va fi cum a fost întotdeauna: cei mai viteji samurai vor învinge. 

— Nu, îmi pare rău, dar greşeşti, Yabu-sama! Ce ne-a spus 
blestematul de barbar, care-i esenţa strategiei lor? El singur a 
recunoscut că toate armatele lor sunt alcătuite din oameni 
angajaţi cu plată şi mercenari, neh? Mercenari! Aceştia nu au 
simţul datoriei faţă de stăpânii lor. Soldaţii luptă doar pentru 
plată şi pradă, să siluiască şi să-nfulece. N-a spus el că armatele 
lor sunt armate de țărani? Asta au adus armele de foc lumii lor 
şi asta o să ne aducă şi nouă. Dacă aş avea putere i-aş zbura 
capul barbarului în noaptea asta, şi-aş scoate în afara legii 
armele de foc, pentru totdeauna. 

— Aşa gândeşte tatăl tău? întrebă Jozen, prea repede. 

— Tatăl meu nu-mi spune mie şi nimănui altcuiva ce 
gândeşte, după cum desigur că ştiţi. Nu vorbesc pentru el, 
nimeni nu vorbeşte în numele lui, răspunse Naga, furios că se 
lăsase atras în cursă şi vorbise. Am fost trimis aici să ascult şi nu 
să vorbesc. Îmi cer iertare pentru cele ce am spus. Nu aş fi 
vorbit dacă nu mi-aţi fi cerut-o. Dacă v-am jignit - sau pe 
dumneavoastră Yabu-sama, sau pe Omi-san - îmi cer scuze. 

— Nu e nevoie să-ţi ceri iertare, ţi-am cerut părerea, spuse 
Yabu. De ce s-ar simţi cineva jignit? Asta este o discuţie, neh? 
Intre comandanţi. Ai scoate în afara legii armele de foc? 

— Da. Tuturor ţăranilor le este interzis să aibă arme de 
orice fel. Ţăranii mei şi oamenii mei sunt foarte bine controlaţi. 

Jozen îi zâmbi de sus tânărului subţiratic, urându-l. 


— Ai idei interesante, Naga-san. Dar greşeşti în privinţa 
ţăranilor. Pentru samurai nu sunt altceva decât slugi. Închipuie 
tot atâta pericol cât o grămadă de bălegar. 

— Acum, spuse Naga stăpânit de mândrie. Din pricina asta 
aş scoate acum armele de foc în afara legii. Dar, din cauza celor 
spuse de Anjin-san, acest barbar, aş merge mult mai depatre 
decât legile de acum. Aş da edicte ca oricine altcineva - în afară 
de un samurai - găsit cu o armă de foc, sau prins făcând negoţ 
cu arme de foc, să-şi piardă imediat capul, el şi toţi membrii 
familiei lui, indiferent de vârstă. Mai mult, aş interzice fabricarea 
sau importarea armelor de foc. N-aş îngădui barbarilor să le 
poarte, sau să le aducă pe pământurile noastre. Da, dacă aş 
avea putere - cea ce nu caut şi nu voi căuta vreodată - aş ţine 
barbarii cu totul în afara ţării, afară doar de câţiva preoţi şi un 
port pentru negoţ, pe care l-aş înconjura cu un gard înalt şi 
războinici de încredere. In sfirşit, l-aş ucide deîndată pe acest 
barbar nebun, Anjin-san, pentru ca învăţătura lui murdară să nu 
se răspândească. El e ca o molimă. 

Jozen spuse: 

— Ah, Naga-san, trebuie să fie bine să fii atât de tânăr. Ştii, 
stăpânul meu împărtăşeşte multe dintre cele ce ai spus în 
privinţa barbarului. L-am auzit spunând de multe ori: Să-i ţinem 
în afara ţării, alungaţi-i, trimiteţi-i cu şuturi în dos la Nagasaki şi 
ţineţi-i închişi acolo. L-ai ucide pe Anjin-san, neh? Interesant. 
Nici stăpânului meu nu-i place Anjin-san, dar el... se opri. A, da, 
gândeşti bine în privinţa armelor de foc. Văd asta limpede. Pot 
să-i spun aceasta stăpânului meu? Ideea ta în privinţa noilor 
legi? 

— Desigur. 

Naga se mai potolise şi se mai liniştise acum, că spusese 
tot ceea ce se strânsese în el din prima zi. 

— Ai spus părerile tale şi seniorului Toranaga? întrebă 
Yabu. 

— Seniorul Toranaga nu mi-a cerut părerea. Sper că într-o 
zi îmi va face onoarea să mă întrebe, aşa cum aţi făcut-o 
domniile-voastre, replică Naga de îndată, cu sinceritate 
întrebându-se dacă vreunul dintre ei simţise minciuna. 

Omi spuse: 

— Deoarece aceasta este o discuţie liberă, Alteță, spun că 
acest barbar e o comoară. Eu cred că trebuie să învăţăm de la 


barbar. Trebuie să ştim despre armele de foc şi despre navele 
de război, pentru că ei ştiu despre ele. Trebuie să ştim tot ceea 
ce ştiu de îndată ce ei o ştiu, şi chiar de-acum unii dintre noi 
trebuie să înceapă să-nveţe să gândească ca ei, astfel ca, în 
curând, să-i putem depăşi. 

Naga spuse încrezător: 

— Ce-ar putea şti ei, Omi-san? Da, arme de foc şi corăbii, 
dar ce altceva? Cum ar putea ei să ne distrugă? Nu există nici 
un samurai printre ei. Nu recunoaşte deschis acest Anjin că 
până şi regii lor sunt nişte ucigaşi şi fanatici religioşi? Noi 
suntem milioane, ei sunt o mână de oameni. Am putea să-i 
zdrobim doar cu mâinile goale. 

— Acest Anjin-san mi-a deschis ochii, Naga-san. Am 
descoperit că pământul nostru şi China nu-i întreaga lume. Este 
doar o mică parte din ea. La început am crezut că barbarul era 
doar o curiozitate. Acum nu mai cred asta. Mulţumesc zeilor 
pentru el. Cred că ne-a salvat şi cred că ştiu ce putem învăţa de 
la el. Deja ne-a dat putere asupra barbarilor din sud, şi asupra 
Chinei. 

— Ce? 

— Taiko a fost înfrânt pentru că sunt prea mulţi pentru noi - 
om la om, săgeată la săgeată - neh? Cu arme de foc şi 
priceperea barbarilor putem lua Pekinul. 

— Cu vicleniile barbarilor, Omi-san! 

— Cu cunoştinţele barbarilor, Naga-san, am putea lua 
Pekinul. Cine ia Pekinul, stăpâneşte China. Şi cine stăpâneşte 
China, poate stăpâni lumea. Trebuie să ne obişnuim să nu ne 
ruşinăm când învăţăm ceva, indiferent de la cine am învăţa. 

— Eu zic că nu ne trebuie nimic din afară. 

— Fără supărare, Naga-san, eu cred că trebuie să apărăm 
acest Pământ al Zeilor prin orice mijloace. E prima noastră 
datorie: să apărăm această unică, sfântă poziţie pe care o avem 
pe pămint. Doar numai acesta este Pământul Zeilor, neh? Doar 
numai împăratul nostru este de origine divină. Sunt de acord că 
barbarul ar trebui înlăturat, dar nu omorându-l. Ci izolându-l 
definitiv aici, în Anjiro, până când vom învăţa tot ce ştie. 

Jozen se scarpină gânditor. 

— Stăpânul meu va afla părerile voastre. Şi eu cred că 
barbarul ar trebui izolat. Şi deasemenea că instrucţia ar trebui 
oprită deîndată. 


Yabu scoase un sul din mânecă. 

— Acesta este un raport complet pentru seniorul Ishido. 
Când seniorul Ishido o va dori, desigur că instrucţia va fi oprită. 

Jozen primi sulul. 

— Şi seniorul Toranaga? 

Ochii se îndreptară către Naga. Naga nu spuse nimic, dar 
privi fix la sulul de pergament. 

Yabu spuse: 

— Veţi putea să-i cereţi părerea direct. Are un raport 
asemănător. Bănuiesc că veţi pleca spre Yedo mâine. S-au aţi 
vrea să asistați la instrucţie. Nu cred că e nevoie să spun, că 
oamenii nu sunt încă bine pregătiţi. 

— Mi-ar place să văd un atac. 

— Omi-san, te rog pregăteşte asta! Îl vei conduce. 

— Da, Alteță. 

Jozen se întoarse către însoţitorul său şi-i dădu sulul de 
pergament. 

— Masumoto, du aceasta seniorului Ishoido, vei pleca 
deîndată. 

— Da, Jozen-san. 

Yabu îi spuse lui Igurashi: 

— Fă-i rost de călăuze până la hotar, şi de cai odihniţi. 

Igurashi plecă imediat cu samuraiul. 

Jozen se întinse şi căscă. 

— Vă rog să mă iertaţi, spuse, dar e din cauza călăritului 
neîntrerupt din ultimele zile. Trebuie să vă mulţumesc pentru 
această seară extraordinară, Yabu-sama. Ideile tale duc 
departe. Şi ale tale, Omi-san, şi ale tale, Naga-san. Am să vă 
laud seniorului Toranaga şi stăpânului meu. Acum, vă rogsămă 
iertaţi, sunt foarte obosit, şi Osaka e foarte departe. 

— Desigur, spuse Yabu. Cum a fost la Osaka? 

— Foarte bine. Îţi aminteşti bandiții aceia, cei care te-au 
atacat pe pământ şi pe mare? 

— Desigur. 

— Am luat patru sute şi cincizeci de capete în noaptea aia. 
Mulţi purtau uniformele lui Toranaga. 

— Roninii nu au nici un fel de cinste. 

— Unii dintre ei da, spuse Jozen, tresărind din cauza 
insultei. Trăia mereu cu ruşinea de a fi fost cândva ronin. Unii 
purtau chiar culorile noastre... N-a scăpat niciunul. Au murit cu 


toţii. 

— Şi Buntaro-san? 

— Nu. El... Jozen se opri. Acel nu îi scăpase, dar acum, 
pentru că o spusese, nu-i mai păsa. Nu. Nu ştiu sigur, dar nimeni 
nu i-a găsit capul. N-aţi auzit nimic de el? 

— Nu, spuse Naga. 

— Poate a fost prins. Poate l-au tăiat în bucăţi şi l-au risipit. 
Stăpânul meu ar dori să ştie despre el când veţi avea veşti. 
Totul e foarte bine acum, la Osaka. Se fac mereu pregătiri 
pentru întâlnire. Vor fi distracţii din belşug pentru a sărbători 
noua eră şi desigur în cinstea tuturor acelor daimyo ce vor veni. 

— Şi seniorul Toda Hiro-matsu? întrebă politicos Naga. 

— Bătrânul Pumn de Fier e tot atât de viguros şi ursuz ca 
întotdeauna. 

— E încă acolo? 

— Nu. A plecat cu toţi oamenii tatălui tău, cu câteva zile 
înaintea mea. 

— Şi casa tatălui meu? 

— Am auzit că doamna Kiritsubo şi doamna Sazuko au 
cerut să stea cu stăpânul meu. Un doctor a sfătuit-o pe doamna 
să se odihnească o lună... ştii, sănătatea ei. El a considerat că o 
călătorie nu ar fi potrivită pentru copil. Către Yabu adăugă: A 
căzut în noaptea în care ai plecat, nu-i aşa? 

— Da. 

— Nu e nimic grav, sper, spuse Naga, foarte îngrijorat. 

— Nu, Naga-san, nimic grav, spuse Jozen. Din nou către 
Yabu: L-ai înştiinţat pe seniorul Toranaga de sosirea mea? 

— Desigur. 

— Bun. 

— Ştirile pe care ni le-aţi adus îl vor interesa foarte mult. - 

— Da. Am văzut un porumbel călător rotindu-se şi zburând 
către nord. 

— Acum am şi eu porumbei călători. 

Yabu nu spuse că porumbeii lui jJozen fuseseră deasemenea 
văzuţi, sau că şoimii îi atacaseră în apropierea munţilor, sau că 
mesajul fusese descifrat: "La Anjiro, totul aşa cum s-a raportat. 
Yabu, Naga, Omi şi barbarul aici." _ 

— Voi pleca mâine cu voia voastră, după atac. Imi vei da 
cai de schimb? Nu trebuie să-l fac pe seniorul Toranaga să 
aştepte. Abia aştept să-l văd. Şi stăpânul meu. La Osaka. Sper 


că-l vei însoţi Naga-san. 

— Dacă mi se porunceşte să fiu aici, voi fi aici. 

Naga îşi ţinea privirea plecată, dar fierbea de furie. 

Jozen plecă şi urcă cu gărzile sale dealul către tabără. Işi 
reaşeză sentinelele şi porunci oamenilor să doarmă, apoi se 
strecură sub acoperişul de frunze întocmit împotriva ploii, care 
se apropia. La lumina lumânării, sub o plasă pentru țânțari, 
rescrise mesajul dinainte pe o hârtie subţire de orez şi adăugă: 
"Cele cinci sute de puşti sunt distrugătoare. Atac surpriză în 
masă cu puşti, pregătit raport complet trimis deja cu 
Masumoto." Îi puse data şi suflă în lumânare. În întuneric, se 
strecură afară din polog, scoase unul dintre porumbeii din 
panerul său şi-i puse mesajul în micul tub de pe piciorul lui. Apoi 
se strecură nevăzut către unul dintre oamenii săi şi-i dădu 
pasărea. 

— Du asta în tufişuri, spuse. Ascunde-o undeva unde poate 
să picotească în siguranţă până în zori. Cât de departe poţi. Dar 
ai grijă, sunt ochi peste tot în jur. Dacă te întâlneşti cu cineva, 
spune că te-am trimis să patrulezi. Dar ascunde mai întâi 
pasărea. 

Omul se depărtă tăcut ca o gânganie. 

Mulţumit de ceea ce făcuse, Jozen privi la satul de 
dedesubt. În fortăreață luminile erau aprinse, ca şi pe panta din 
faţa sa, în casa pe care ştia că este a lui Omi. Mai erau şi în cea 
care se afla chiar sub el, cea în care locuia acum barbarul. 

Naga, puiul ăsta de căţea, are dreptate, gândi, alungând cu 
mâna un ţânţar. Barbarul e o adevărată molimă. 


KKK 


— Noapte bună, Fujiko-san. 

— Nopate bună, Anjin-san. 

Panoul-shoji alunecă în urma ei. Blackthorne îşi scoase 
chimonoul şi fâşia de pânză din jurul şoldurilor şi îşi puse 
chimonoul mai uşor, pentru dormit, se strecură sub polog şi se 
întinse pe spate. 

Suflă în lumânare. Întunericul adânc îl învălui. Casa era 
cufundată în tăcere. Micile obloane ale ferestrelor erau lăsate şi 
prin ele putea auzi valurile. Norii acoperiră luna. 

Vinul şi râsul îl ameţiseră şi-l înveseliseră. Asculta valurile şi 


se simţi furat de zgomotul lor. Mintea începu să i se înceţoşeze. 
Din când în când jos, în sat, lătra câte un câine. Ar trebui să-mi 
iau un câine, se gândi, amintindu-şi de terierul de acasă. 
Mă-ntreb dacă mai trăieşte. Îl chema Grog, dar Tudor, fiul său, îi 
spusese Og-og. 

Ah, Tudor băiete, a trecut atât de mult timp. 

Aş vrea să vă pot vedea, măcar să vă scriu o scrisoare şi să 
v-o trimit. la să vedem, gândi, cum aş începe? 

“Dragii mei, aceasta este prima scrisoare pe care am putut 
să v-o trimit acasă de când am debarcat în Japonia. Lucrurile 
s-au îndreptat acum, când ştiu cum să trăiesc după obiceiurile 
lor. Mâncarea e groaznică, dar în seara asta am avut fazan şi 
curând o să-mi primesc corabia înapoi. Unde să încep povestea? 
Acum sunt cam ca un senior feudal din ţara asta ciudată. Am o 
casă, un cal, opt servitori, o menajeră, propriul meu bărbier şi 
propriul meu tălmaci. Sunt ras ca-n palmă acum şi mă rad în 
fiecare zi - briciurile de oţel pe care le au aici trebuie să fie, de 
bună seamă, cele mai bune din lume. Leafa mea e uriaşă, 
îndeajuns ca să hrăneşti două sute cincizeci de familii japoneze 
un an de zile. În Anglia, asta ar fi aproape o mie de guinee de 
aur pe an. De zece ori leafa mea de la compania Olandeză..." 

Panoul - shoji începu să se deschidă. Mâna sa căută pistolul 
sub pernă şi se pregăti, trăgându-se puţin înapoi. Apoi auzi un 
foşnet abia bănuit de mătase, şi simţi o undă de parfum 

— Anjin-san? o şoaptă uşoară, plină de promisiuni. 

— Hai? întrebă, la fel de şoptit, scrutând întunericul fără să 
vadă ceva. 

Auzi paşi apropiindu-se. Zgomotul uşor făcut de femeia 
care îngenunchea, pologul dat la o parte şi ea i se alătură sub 
plasa proteguitoare. li luă mâna şi i-o puse pe sân, apoi pe buze. 

— Mariko-san? 

De îndată degetele înaintară prin întuneric şi-i atinseră 
buzele, îndemnând la tăcere. El încuviinţă din cap, înțelegând 
îngrozitorul risc pe care şi-l asumau. li apucă încheitura subţire 
şi i-o mângâie cu buzele. În întunericul adânc, cealaltă mână a 
lui îi căută şi-i mângâie faţa. Ea îi sărută degetele unul câte 
unul. Părul ei era desfăcut, coborându-i până la brâu. Mâinile lui 
îi alergau pe trup - atingerea plăcută a trupului gol sub mătase. 

Îi simţea gustul dulce. Limba lui ii atinse dinţi, apoi îi 
înconjură urechile, descoperind-o. Ea îi desfăcu chimonoul şi îl 


lăsă pe al ei să cadă. Respirația femeii deveni mai languroasă. 
Se lipi de el, cuibărindu-se, trăgând aşternutul peste capetele 
lor. Apoi începu să-l iubească cu mâinile şi cu buzele. Cu mai 
multă tandreţe şi dorinţă şi pricepere decât cunoscuse el 
vreodată. 


CAPITOLUL 33 


Blackthorne se trezi în zori. Singur. La început fu sigur că 
visase, dar parfumul ei încă mai stăruia şi atunci ştiu că nu 
fusese un vis. 

Un ciocănit discret. 

— Hai 

— Ohayo, Anjin-san. Gomen nasai. O slujnică trase 
panoul-shoj; pentru ca Fujiko să poată intra, apoi aduse înăuntru 
tava cu cha, un bol cu orez fiert şi prăjituri de orez. 

— Ohayo, Fujiko-san, domo, spuse mulţumindu-i. 

Venea ea însăşi întodeauna cu prima masă a zilei, dădea la 
o parte pologul şi aştepta în timp ce el mânca, iar slujnica 
aşternea alături un chimonou curat, şi pânza de pus în jurul 
şoldurilor. 

Sorbi din ceai, întrebându-se dacă Fujiko ştia de cele 
întâmplate noaptea. Chipul ei nu trăda nimic. 

— Ikaga desu ka? Ce mai faci, o întrebă. 

— Okagasama de genki desu, Anjin-san. Anata wa? 
Mulţumesc, foarte bine. Dar dumneata? 

Slujnica scoase haine noi din dulapul ascuns în perete, care 
părea că se topeşte în panourile de hârtie, apoi îi lăsă singuri. 

— Anata wa yoku nemutta ka? Ai dormit bine? 

— Hai, Anjin-san. Arigato goziemashita! 

Ea zâmbi, îşi puse mâna pe cap, prefăcându-se că o doare 
şi întocmi o pantomimă a unui beţiv care doarme buştean. 

— Anata wa? 

— Watashi wayoku nemuru. Am dormit foarte bine. 

Ea-l corectă: 

— Watashi wa yoku nemutta. 

— Domo. Watashi wa yoku nemutta. 

— Yoi! Taihenyoi! Bine. Foarte bine. 


Apoi o auzi pe Mariko chemând din coridor: 

— Fujiko-san? 

— Hai, Mariko-san? 

Fujiko se duse la shoji şi îl deschise puţin. N-o putea 
vedeape Mariko şi nu putea să înţeleagă ce spuneau. Sper că 
nimeni nu a aflat, se gândi. Mă rog să rămână o taină a noastră. 
Poate că ar fi fost mai bine să fi fost doar un vis. Începu să se 
îmbrace. Fujiko se întoarse şi îngenunche ca să îi lege şireturile 
de la tabi. 

— Mariko-san? Nan ja? 

— Nane mo, Anjin-san, îi răspunse. Nu era nimic important. 

Fujiko se îndreptă către takonama, firida unde atârna o 
pictogramă şi un aranjament floral şi în care erau întotdeauna 
aşezate săbiile sale. | le întinse. El le luă şi le puse în cingătoare. 
Săbiile nu i se mai păreau ridicole, deşi ar fi dorit să le poarte 
mai puţin încordat. li spusese că tatăl ei primise săbiile pentru 
vitejie, după o bătălie deosebit de sângeroasă, în nordul Coreei, 
în urmă cu şapte ani, în timpul primei invazii. Armatele japoneze 
străbătuseră victorioase regatul, izbind ţinuturile din nord. Apoi, 
pe când se aflau aproape de râul Yalu, hoardele chineze se 
revărsaseră deodată peste graniţă şi, copleşindu-le cu numărul 
lor necrezut de mare, îi risipiseră. Tatăl lui Fujiko făcuse parte 
din ariergarda care acoperise retragerea către munţii din nordul 
Seulului, unde ei se regrupaseră şi încinseseră o bătălie 
nedecisă. Asta şi cea de-a doua campanie, fuseseră cele mai 
costisitoare expediţii militare desfăşurate vreodată. În anul ce 
trecuse, la moartea lui Taiko, Toranaga ordonase, în numele 
Consiliului Regenţilor, ca resturile armatei să se întoarcă 
deîndată acasă, spre marea uşurare a celor mai mulţi dintre 
daimyo, nemulţumiţi de campania coreeană. 

Blackthorne ieşi pe verandă. Işi strecură picioarele în 
sandalele de lemn şi înclină din cap către slujitorii săi, care 
stăteau aliniaţi corect ca să i se închine după obicei. Era o zi 
mohorâtă, cerul era acoperit şi un vânt cald şi umed venea 
dinspre mare. Pietrele late cu care era pavată aleea erau ude de 
ploaia care căzuse în timpul nopţii. În faţa porţii erau caii şi 
garda sa de zece samurai călări şi Mariko, care se afla deja în 
şa. Purta o pelerină galbenă, peste pantaloni de mătase verde 
pal, o pălărie cu boruri largi, un voal prins cu panglici galbene şi 
mănuşi. O umbrelă de ploaie se găsea la îndemână în coburii 


şeii. 

— Ohayo, spuse ceremonios. Ohayo, Mariko-san. 

— Ohayo, Anjin-san. lkaga desu ka? 

— Okagasama de genki desu. Anata wa? 

Ea zâmbi. 

— Yoi, arigato goziemashita. 

Nu lăsa să se vadă nici cel mai mic semn că ceva se 
petrecuse între ei. Dar el nici nu aştepta vreunul, nu în public, 
ştiind cât de primejdios era. Parfumul ei îl învălui, şi iar fi plăcut 
să o sărute acolo, în faţa tuturor. 

— Ikimasho! spuse, sărind în şa, făcând semn samurailor să 
pornească înainte. Îşi purtă calul uşor şi Mariko i se alătură. 
Când rămaseră singuri el se relaxă. 

— Mariko? 

— Hal? 

Apoi spuse în latină: 

— Tu eşti minunată şi te iubesc. 

— Îţi mulţumesc, dar atât de mult vin băut în seara trecută, 
face capul meu să nu se simtă frumos astăzi, crede-mă, iar 
"dragoste" este un cuvânt creştin. 

— Tu eşti minunată şi creştină şi vinul nu te-a putut atinge. 

— Îţi mulţumesc pentru minciună, Anjin-san, îţi mulţumesc. 

— Nu, eu ar trebui să-ţi mulţumesc. 

— Oh? De ce? _ 

— Niciodată "de ce". Fără "de ce". iți mulţumesc din tot 
sufletul. 

— Dacă vinul şi carnea te fac atât de bun, de cald şi de 
curtenitor, spuse ea, atunci trebuie să-i spun concubinei tale să 
răstoarne cerul şi pământul ca să facă rost de ele pentru tine în 
fiecare seară. 

— Da, mi-ar place ca fiecare seară să fie la fel, întotdeauna. 

— Eşti nespus de fericit astăzi, spuse ea. Bine, foarte bine, 
dar de ce? De ce, într-adevăr? 

— Din cauza ta. Tu ştii de ce. 

— Nu ştiu nimic, Anjin-san. 

— Nimic? o tachină el. 

— Nimic. 

Era uimit. Erau într-adevăr singuri şi în siguranţă. 

— De ce acest "nimic" a şters zâmbetul de pe buzele tale? 
întrebă ea. 


— Prostie! Câtă prostie! Am uitat că e foarte înţelept să fii 
prevăzător. Atâta doar că suntem singuri şi vroiam să vorbesc 
despre asta. Şi, de fapt, să spun mai multe. 

— Vorbeşti în şarade. Nu te înţeleg. 

Era din nou descumpănit. 

— Nu vrei să vorbim despre asta, de loc? 

— Despre ce, Anjin-san? 

— Despre ceea ce s-a întâmplat noaptea? 

— Am trecut prin faţa uşii tale azi noapte, când slujnica 
mea, Koi, era cu tine. 

— Ce?! 

— Noi, concubina ta şi cu mine, ne-am gândit că ar fi un dar 
plăcut pentru tine. Ţi-a plăcut, nu-i aşa? 

Blackthorne încerca să-şi revină în fire. Slujnica lui Mariko 
era cam de aceeaşi măsură, dar mai tânără şi nici pe departe 
atât de suplă şi de drăguță. Şi, da, fusese întuneric beznă şi 
desigur, capul său era tulbure din cauza vinului, dar nu, cu 
siguranţă nu fusese slujnica. 

— Nu e cu putinţă, spuse în portugheză. 

— Ce nu e cu putinţă, senhor? întrebă ea în aceeaşi limbă. 

El se reîntoarse la latină, căci însoțitorii nu erau prea 
departe şi vântul bătea în direcţia lor. 

— Te rog nu glumi cu mine. Nimeni nu poate să ne audă. 
Pot recunoaşte o anume prezenţă sau parfum. 

— Crezi că am fost eu? O, nu Anjin-san! Aş fi onorată, dar 
eu n-aş putea niciodată... oricât de mult aş dori. O, nu, 
Anjin-san, n-am fost eu, ci Koi, slujnica mea. Aş fi onorată, dar 
aparţin altuia, chiar dacă e mort. 

— Da, dar n-a fost slujnica. Îşi înghiţi mânia. Dar s-o lăsăm 
aşa cum doreşti. 

— A fost slujnica mea, Anjin-san, spuse ea împăciuitor. Noi 
i-am dat cu parfumul meu şi i-am poruncit: fără cuvinte, doar 
atingeri. Nu ne-am gândit nici o clipă că ai să crezi că sunt eu. 
Nu am făcut-o ca să te înşelăm, ci ca să-ţi vină mai uşor, ştiind 
că te stânjeneşte să vorbeşti de lucruri ca împărţitul pernei. Îl 
privea cu ochi mari, nevinovaţi. Eşti mulţumit de ea, Anjin-san? 
Ea e mulţumită de tine. 

— Glumele care privesc lucruri de mare importanţă sunt 
uneori lipsite de haz. 

— Lucrurile de mare importanţă vor fi tratate întotdeauna 


cu mare importanţă. Dar o slujnică, noaptea cu un bărbat, nu 
are importanţă. 

— Nu te consider lipsită de importanţă. 

— iți mulţumesc, şi eu spun la fel. Dar o slujnică, noaptea, 
cu un bărbat, este ceva personal şi fără importanţă. Este un dar 
de la ea pentru el, şi câteodată, de la el pentru ea. Nimic mai 
mult. 

— Niciodată? 

— Uneori. Dar problemele personale, ca împărţitul pernei, 
nu au această mare importanţă pe care le-o acorzi. 

— Niciodată? 

— Numai când femeia şi bărbatul se unesc împreună 
împotrivă legii. În această ţară. 

El se domoli, înțelegând în sfârşit. 

— lmi cer iertare, spuse. Da, ai dreptate, şi eu am greşit 
foarte mult. N-ar fi trebuit să spun toate astea. Îmi cer iertare. 

— De ce să-ţi ceri iertare? Pentru ce? Spune-mi, Anjin-san 
aceasta fată purta un crucifix? 

— Nu. 

— Eu îl port întotdeauna. Întotdeauna. 

— Un crucifix poate fi scos, spuse el, absent, în portugheză. 
Asta nu dovedeşte nimic. Poate fi dăruit, ca şi parfumul. 

— Spune-mi un ultim adevăr: ai văzut într-adevăr fata? Ai 
văzut-o bine? 

— Desigur. Te rog, hai să uităm că am... 

— Noaptea era foarte întunecoasă şi luna acoperită de nori. 
Te rog, adevărul, Anjin-san, gândeşte-te. Ai văzut, într-adevăr, 
fata? 

Bineînţeles că am văzut-o, se gândi indignat. 

"La naiba, ia gândeşte-te, nu ai văzut-o. Capul ţi-era 
tulbure, putea să fi fost slujnica, dar tu ştii că a fost Mariko 
pentru că tu ai vrut-o pe Mariko şi ai văzut-o numai pe Mariko în 
capul tău, crezând că Mariko te-ar vrea în aceeaşi măsură. Eşti 
un prost. Al naibii de prost. 

— Cu adevărat, nu. Ar trebui într-adevăr să-mi cer iertare, 
spuse. Cum să-mi cer iertare? 

— Nu-i nevoie să-ţi ceri iertare, Anjin-san, îi răspunse ea 
liniştită. Ti-am spus de multe ori că un bărbat nu-şi cere 
niciodată scuze. Chiar când greşeşte. Şi nu ai greşit. Acum ochii 
ei îl necăjeau. Slujnica mea nu are nevoie de scuze. 


— Îţi mulţumesc, spuse el râzând. Mă faci să mă simt mai 
puţin prost. 

— Întinereşti când râzi, Anjin-san. Seriosul Anjin-san devine 
din nou copil. 

— Tatăl meu mi-a spus că m-am născut bătrân. 

— Într-adevăr? 

— El aşa zicea. 

— Cum arăta? 

— A fost un bărbat grozav. Era căpitan, şi avea propria lui 
navă. Spaniolii l-au omorât într-un loc numit Anvers, când au 
trecut oraşul prin sabie. l-au ars corabia. Aveam şase ani, dar 
mi-l amintesc ca pe un om masiv, înalt, bun la suflet, cu păr 
auriu. Fratele meu mai mare, Arthur, avea doar opt ani. Am 
dus-o foarte greu atunci, Mariko-san. 

— De ce? Te rog, spune-mi. Te rog! 

— E totul foarte obişnuit. Fiecare bănuţ fusese băgat în 
corabie, şi asta se pierduse. Şi, ei bine, nu mult după asta, sora 
mea a murit. A murit de foame. A fost foamete în '71 şi molimă 
- ciumă. 

— Şi noi avem molime câteodată. Vărsat negru. Aţi fost 
mulţi în familie? 

— Trei, spuse, bucuros să vorbească, ca să îndepărteze 
cealaltă durere. Willia, sora mea, avea nouă ani când a murit. 
Arthur, el i-a urmat, vroia să fie artist, sculptor, dar a trebuit să 
intre ucenic la un pietrar, ca să mai aducă un câştig în casă. A 
fost ucis în înfruntarea cu Armada. Avea doar douăzeci şi cinci, 
sărmanul nebun, se îmbarcase de curând, fără experienţă. Păcat 
de el. Sunt ultimul dintre Blackthorni. Nevasta şi fiica lui Arthur 
trăiesc acum cu soţia şi fii mei. Mama mea mai e încă în viaţă şi 
la fel bătrâna lacoba - are şaptezeci şi cinci şi e vânjoasă ca o 
bucată de stejar englezesc, deşi e irlandeză. Cel puţin era încă 
în viaţă când am plecat, acum mai mult de doi ani. 

Durerea revenea. O să mă gândesc la ei când o să pornesc 
spre casă, îşi promise, dar până atunci, nu. 

— Mâine o să fie furtună, spuse, privind marea. Una 
puternică, Mariko-san. Apoi, în trei zile, o să avem o vreme 
minunată. 

— Acesta e anotimpul furtunilor. Mai toată vremea cerul e 
acoperit şi plouă. Când se opreşte ploaia e multă umezeală. 
Apoi încep taifunurile. 


Aş vrea să fiu din nou pe mare, se gândea. Am fost 
vreodată pe mare? A existat vreodată o corabie? Ce e 
realitatea? Mariko sau slujnica? 

— Nu râzi prea mult, nu-i aşa, Anjin-san? 

— Am fost pe mare prea multă vreme. Marinarii sunt 
întodeauna serioşi. Am învăţat să privim marea. Suntem 
întotdeauna cu ochii în patru şi aşteptăm un dezastru, o 
nenorocire. la-ţi ochii de pe mare o clipă şi ea o să-ţi înşface 
corabia şi o s-o facă aşchii. 

— Mă tem de mare, spuse ea. 

— Şi eu. Un bătrân pescar mi-a spus odată: bărbatul care 
nu se teme de mare o să se ducă curând la fund, pentru că o să 
iasă în larg într-o zi în care n-ar trebui s-o facă. Dar nouă ne e 
teamă de mare, aşa că noi ne înecăm doar din când în când. O 
privi din nou. Mariko-san... 

— Da? 

— Acum câteva minute aproape mă convinseseşi că... ei 
bine, hai să zicem că sunt convins, că am fost convins. Acum nu 
mai sunt. Care-i adevărul? Honto. Trebuie să-l ştiu. 

— Urechile sunt pentru auzit. Desigur că a fost slujnica. 

— Această slujnică! Pot s-o chem ori de câte ori vreau? 

— Bineînţeles. Un bărbat înţelept n-ar face-o. 

— Pentru că aş putea să fiu dezamăgit? data viitoare? 

— Poate. 

— Găsesc că e greu să ai o slujnică şi să pierzi o slujnică, 
greu să nu spui nimic. 

— Să împărţi perna este o plăcere a trupului. Nu-i nimic de 
spus despre asta. 

— Dar cum să-i spun unei slujnice că e frumoasă, că o 
iubesc, că m-a umplut de fericire? 

— Nu e potrivit să iubeşti o slujnică în felul ăsta. Nu aici, 
Anjin-san. Felul ăsta de dorinţă nu e potrivit nici măcar pentru 
soţie sau pentru o concubină. Ochii ei se încreţiră dintr-o dată. 
Doar cineva cum ar fi Kiku-san, curtezana, care este atât de 
frumoasă şi o merită. 

— Unde aş putea s-o găsesc pe fata asta? 

— În sat. Aş fi onorată să-ţi fiu intermediar. 

— Doamne, chiar vrei s-o faci. 

— Desigur. Un bărbat are nevoie de tot felul de pasiuni. 
Această doamnă merită o poveste de dragoste, dacă îţi poţi 


permite. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— O să fie foarte costisitor. 

— Dragostea nu se cumpără. Felul ăsta de dragoste n-are 
nici o valoare. Dragostea nu are preţ. 

Ea zâmbi. 

— Împărţitul pernei are întotdeauna un preţ, întotdeauna. 
Nu neapărat bani, Anjin-san. Dar un bărbat plăteşte întodeauna 
pentru a împărţi perna într-un fel sau altul. Dragostea adevărată 
noi o numim datorie. Şi e de la suflet la suflet. Şi nu are nevoie 
de manifestare, nu una fizică, afară poate doar de darul morţii. 

— Greşeşti. Aş vrea să pot să-ţi arăt lumea aşa cum este. 

— Ştiu lumea aşa cum este şi cum va fi mereu. O mai vrei 
pe slujnica asta nevrednică? 

— Da. Ştii că o doresc. 

Mariko râse veselă. 

— Atunci îţi va fi trimisă. La apusul soarelui. Noi o vom 
însoţi, Fujiko şi cu mine! 

— La naiba, te cred în stare s-o faci! 

Râseră amândoi. 

— Ah, Anjin-san, e atât de bine să te văd râzând. De când 
te-ai întors la Anjiro, te-ai schimbat foarte mult. Foarte mult. 

— Nu, nu atât de mult. Dar noaptea trecută am avut un vis. 
Acest vis era perfecțiunea. 

— Dumnezeu este perfecțiunea. Şi câteodată un apus de 
soare, sau un răsărit de lună, sau prima gâză dintr-un an. 

— Nu te înţeleg de loc. 

Ea îşi ridică vălul pălăriei şi îl privi în ochi. 

— Demult, un alt bărbat mi-a spus: Nu te înţeleg de loc, iar 
soţul meu a spus: Îmi cer iertare, stăpâne, dar nici un bărbat n-o 
poate înţelege. Tatăl ei n-o înţelege, zeii noştri n-o înţeleg, nici 
zeul ei barbar şi nici chiar mama ei n-o înţelege. 

— Era Toranaga? Seniorul Toranaga? 

— O, nu, Anjin-san, era Taiko. Seniorul Toranaga mă 
înţelege. El înţelege totul. 

— Chiar şi pe mine? 

— Te înţelege foarte bine. 

— Eşti sigură de asta, nu? 

— Da, o, foarte, da. 

— O să câştigăm războiul? 


— Da. 

— Sunt vasalul lui favorit? 

— Da. 

— O să-mi ia flota? 

— Da. 

— Când o să-mi primesc corabia înapoi? 

— N-ai s-o primeşti. 

— De ce? 

Seriozitatea ei se topi. 

— Pentru că o să ai s/ujnica din Anjiro şi ai să împărţi perna 
atât de mult, încât n-o să mai ai putere să pleci nici măcar în 
patru labe, atunci când ea o să te roage să te duci la bordul 
corăbiei, şi când seniorul Toranaga o să-ţi ceară să te urci la 
bord şi să ne părăseşti pe toţi. 

— lar începi! O clipă eşti serioasă, următoarea, nu. 

— Asta doar ca să-ţi răspund, Anjin-san, şi să pun unele 
lucruri la locul lor. A, dar înainte de a ne părăsi, va trebui să o 
vezi pe doamna Kiku. E demnă de o mare pasiune. Este atât de 
frumoasă şi talentată! Pentru ea va trebui să fii deosebit. 

— Sunt tentat să accept provocarea. 

— Eu nu provoc pe nimeni. Dar dacă eşti gata să fi samurai 
şi nu un străin, dacă eşti gata să socoteşti împărţitul pernei ceea 
ce este, atunci aş fi onorată să-ţi fiu mijlocitoare. 

— Ce-nseamnă asta? 

— Când vei fi bine dispus, şi pregătit pentru o distracţie 
foarte deosebită, spune-i concubinei dumitale să mă anunţe. 

— De ce Fujiko-san? 

— Pentru că este datoria concubinei să se îngrijească de 
plăcerile dumitale. Obiceiul nostru este să ne facem viaţa 
simplă. Admirăm simplitatea, aşa că bărbaţii şi femeile pot lua 
împărţitul pernei drept ceea ce este. O parte importantă a vieţii 
desigur, dar între un bărbat şi o femeie sunt multe alte lucruri 
mai importante. Modestia, spre exemplu, respectul, datoria, 
chiar şi această dragoste a dumitale. Fujiko te iubeşte. 

— Nu-i adevărat. 

— Şi-ar da viaţa pentru dumneata. Ce poate face mai mult? 

Într-un târziu îşi desprinse ochii dintr-ai ei şi privi marea. 
Valurile muşcau ţărmul, împinse de vântul tot mai puternic. Se 
întoarse cu spatele. 

— Şi atunci nu e nimic de spus, întrebă, între noi? 


— Nimic. Aşa este înţelept. 

— Şi dacă eu nu accept? 

— Trebuie. Dumneata te afli aici. Aceasta este casa 
dumitale. 


KKK 


Cei cinci sute de atacanți galopară peste muchia dealului, 
în neorânduială, către fundul presărat cu bolovani al văii unde 
cei două mii de apărători erau aşezaţi în formaţie de luptă. 
Fiecare călăreț purta o muschetă petrecută peste umăr şi la 
centură săculeţi cu gloanţe, cremene şi un corn cu praf de 
puşcă. Ca toţi samuraii, erau îmbrăcaţi cu o adunătură pestriță 
de chimonouri şi zdrenţe, dar armele lor erau întotdeauna de 
cea mai bună calitate pe care şi-o puteau permite. Doar 
Toranaga - şi Ishido, care îl imita - insistau ca trupele lor să fie 
îmbrăcate în uniforme şi să aibă o ţinută îngrijită. Toţi ceilalţi 
daimyo socoteau asta o extravaganţă ţipătoare, o risipire 
prostească a banilor, o născocire nefolositoare. Chiar şi 
Blackthorne gândea la fel. Armatele Europei nu purtau niciodată 
uniforme, ce rege şi-ar fi putut permite asta, în afară poate de 
garda personală. Se afla pe o ridicătură, alături de Yabu, Jozen, 
însoțitorii acestora şi Mariko. Era prima repetiţie generală a unui 
atac. Aştepta neliniştit. Yabu era neobişnuit de încordat, iar Omi 
şi Naga atât de nervoşi încât păreau gata să se încaiere. In 
special Naga. 

— Ce se întâmplă cu ei? o întrebase pe Mariko. 

— Poate că vor să arate bine în faţa stăpânului lor şi a 
oaspetelui său. 

— Este şi el un daimyo! 

— Nu. Dar e important. Unul dintre generalii seniorului 
Ishido. Ar fi foarte bine dacă totul ar ieşi perfect astăzi. 

— Aş fi vrut să mi se spună şi mie că se va face o repetiţie 
generală. 

— La ce-ar fi folosit? Tot ce ai fi putut să faci ai făcut. 

Da, gândi Blackthorne, privindu-i pe cei cinci sute. Dar ei nu 
erau nici pe departe pregătiţi. Desigur Yabu ştia şi el asta, ca 
toţi ceilalţi. Aşa că dacă e să se întâmple o nenorocire, ei bine 
asta-i karma, îşi spuse cu ceva mai multă siguranţă. Şi găsi 
alinare în acel gând. Atacatorii prinseseră viteză, iar apărătorii îi 


aşteptau sub steagurile căpitanilor lor, înşiraţi destul de răzleţi 
pe trei patru rânduri în adâncime, batjocorindu-şi inamicul aşa 
cum ar fi făcut-o de obicei. In curând atacatorii vor descăleca în 
afara bătăii săgeţilor. Apoi cei mai curajoşi războinici din ambele 
tabere vor păşi sfidători în faţă, printre rânduri, ca să arunce 
mănuşa, fălindu-se cu genealogia şi superioritatea lor şi 
aruncând cele mai jignitoare insulte. Începeau lupte izolate corp 
la corp, cu combatanți din ce în ce mai numeroşi, până când 
unul dintre comandanţi ordona atacul general şi atunci era 
fiecare pentru sine însuşi. De obicei cei mai mulţi învingeau pe 
cei mai puţini, apoi rezervele erau aruncate în luptă şi din nou 
începea bătălia, într-o învălmăşeală generală, până când 
moralul uneia dintre părţi se prăbuşea şi cei câţiva laşi care se 
retrăgeau erau în curând urmaţi de mai mulţi, până când 
începea o fugă generală, dezordonată. Trădarea nu era ceva 
neobişnuit. Câteodată întregi regimente treceau dintr-o parte în 
cealaltă urmând poruncile stăpânilor lor, ca să fie primiţi ca 
aliaţi, întotdeauna salutaţi cu bucurie, dar niciodată cu 
încredere. Câteodată comandanții învinşi se retrăgeau pentru a 
se regrupa pentru o nouă luptă. Alteori rămâneau şi luptau până 
la moarte, câteodată îşi făceau ceremonios seppuku. Rareori era 
câte unul luat prizonier. Unii îşi ofereau serviciile învingătorilor. 
Uneori oferta era acceptată, dar, de cele mai multe ori, refuzată. 
Moartea era răsplata celor învinşi, iute pentru cei viteji şi 
ruşinoasă pentru cei laşi. Acesta era modelul istoric al tuturor 
înfruntărilor din această ţară, chiar şi al marilor bătălii, soldaţii 
aceiaşi ca peste tot, doar că aici ei erau mult mai cruzi şi mulţi 
dintre ei erau pregătiţi să moară pentru stăpânii lor, mult mai 
mulţi decât oriunde în altă parte de pe pământ. Tunetul 
copitelor răsună în vale. 

— Unde e comandantul atacului? Unde e Omi-san? întrebă 
Jozen. 

— Printre oamenii săi, aveţi răbdare, replică Yabu. 

— Dar unde este stindardul lui? Şi de ce nu poartă armură 
şi pene? Unde este stindardul comandantului? Parcă ar fi o 
adunătură împuţită de bandiți neisprăviţi. 

— Răbdare. Tuturor ofiţerilor li s-a ordonat să nu poarte 
însemne. V-am spus. Şi vă rog, nu uitaţi că ne prefacem că e 
vorba de o bătălie, ceea ce se vede aici este parte dintr-o 
bătălie mult mai mare, cu rezerve şi... 


Jozen explodă. 

— Unde le sunt săbiile? Nici unul din ei nu poartă săbii. 
Samurai fără săbii - o să fie masacrați! 

— Răbdare. 

Acum atacanţii descălecau. Unii războinici ieşiră din 
rândurile apărătorilor ca să-şi arate destoinicia. Un număr egal 
dintre atacanţi începu să-şi măsoare forţele cu ei. Apoi, dintr-o 
dată, mulţimea dezordonată de atacanţi se strânse în cinci 
falange disciplinate, fiecare cu patru rânduri de douăzeci şi cinci 
de oameni, trei falange în faţă şi două în rezervă, la patruzeci de 
paşi în urmă. Atacară inamicul ca un singur om. Ajungând la 
distanţa potrivită, se opriră brusc, la comandă, şi rândurile din 
faţa traseră o salvă asurzitoare, toţi deodată. Oamenii ţipau şi 
mureau. Jozen şi omenii lui se aplecară instinctiv, apoi priviră 
uimiţi cum rândul din faţă îngenunchiază şi începe să încarce, 
iar rândul din spate trage pe deasupra lor, cu cel de-al treilea şi 
al patrulea rând urmând aceiaşi mişcare. Cu fiecare salvă 
cădeau mai mulţi apărători. Valea era plină cu strigăte şi ţipete 
şi haos. 

— Îţi omori proprii oameni, strigă Jozen pe deasupra larmei. 

— Se trage doar cu pulbere, nu şi cu gloanţe. Se prefac cu 
toţii, dar închipuiţi-vă că este un atac adevărat, cu gloanţe 
adevărate. 

Acum apărătorii îşi "reveneau" din surpriza de la început. 
Se regrupară şi se întoarseră vijelioşi într-un atac frontal. Dar 
între timp rândurile din faţă încărcaseră şi la o comandă, traseră 
o altă salvă din genunchi, apoi rândul următor trase din picioare, 
îngenunchind imediat ca să încarce, apoi al treilea şi al patrulea, 
ca mai înainte şi deşi mulţi dintre puşcaşi erau înceţi şi rândurile 
dezordonate, era uşor de închipuit măcelul îngrozitor pe care 
oamenii antrenați l-ar fi putut face. Contraatacul slăbi, apoi se 
dezorganiză cu totul, şi apărătorii se retraseră în susul pantei 
într-o dezordine prefăcută, ca să se oprească chiar sub 
spectatori. Mulţi "morţi" zăceau pe pământ. Jozen şi oamenii lui 
erau uluiţi. 

— Armele astea ar rupe orice rânduri! 

— Aşteptaţi, bătălia nu s-a terminat. 

Din nou apărătorii se regrupară, comandanții îi îndemnară 
la victorie, aduseră rezervele şi ordonară atacul general. 
Samuraii se năpustiră la vale, scoțând teribilele lor strigăte de 


bătălie ca să se arunce asupra inamicului. 

— Acum o să-i facă una cu pământul, spuse Jozen, furat ca 
şi ceilalţi de realismul acestei bătălii închipuite. Şi avea 
dreptate. Falangele nu-şi păstrară poziţiile. Se dezmembrară şi o 
rupserăla fugă în faţa strigătelor de luptă a adevăraţilor samurai 
cu săbii şi sulițe la care Jozen şi oamenii săi îşi alăturară 
strigătele de batjocură. Regimentele se avântau spre moarte. 
Puşcaşii fugiră ca Mâncătorii de Usturoi o sută de paşi, două 
sute de paşi, trei sute de paşi, apoi, deodată, la comandă, 
falangele se regrupară, de data asta într-o formaţie în formă de 
V. Salvele îngrozitoare se porniră din nou. Atacul şovăi, apoi se 
opri, dar puştile continuară să tragă. Apoi se opriră şi ele. Jocul 
încetă. Dar toţi cei de pe deal ştiau că, într-o situaţie reală, cei 
două mii ar fi fost măcelăriți. Acum, în tăcere, atacanţi şi 
atacatori începură să se despartă. "Morţii" se ridicară, armele 
fură strânse. Se auzeau râsete şi gemete. Mulţi dintre oameni 
şchiopătau şi câţiva erau răniţi grav. 

— Te felicit, Yabu-sama, spuse Jozen cu profundă 
sinceritate. Acum înţeleg ce ai vrut să spui. 

— Tragerea a fost dezordonată, spuse Yabu, mulţumit în 
sinea lui. Vor dura luni pentru pregătire lor. 

Jozen îşi clătina capul. 

— Nu mi-ar place să-i atac nici acum. Nu, dacă ar avea 
muniţie adevărată. Nici o armată n-ar putea să reziste loviturii. 
Rândurile n-ar putea rămâne strânse şi-atunci ai putea să-ţi 
strecori trupe obişnuite şi cavalerie prin spărtură şi să răsuceşti 
flancurile ca pe un pergament vechi. Mulţumi tuturor kami-lor că 
avusese înţelepciunea să vadă atacul. A fost o privelişte teribilă, 
o clipă am crezut că bătălia a fost adevărată. 

— Li s-a ordonat să facă astfel ca bătălia să pară adevărată. 
Şi-acum puteţi trece în revistă puşcaşii mei, dacă doriţi. 

— Mulţumesc. Ar fi o mare cinste. 

Apărătorii se scurgeau către tabăra lor aşezată de cealaltă 
parte a dealului. Cei cinci sute de puşcaşi aşteptau mai jos, 
lângă cărarea care trecea peste deal şi cobora către sat, 
grupându-se pe companii, cu Omi şi Naga în faţa lor, amândoi 
purtând din nou săbii. 

— Yabu-sama? 

— Da, Anjin-san. 

— Bine, nu? 


— Da, bine. 

— Mulţumesc, Yabu-sama. Eu mulţumit. 

Mariko îl corectă automat. 

— Eu sunt mulţumit. 

— A, îmi pare rău, eu sunt mulţumit. 

Jozen îl trase pe Yabu deoparte. 

— Toate astea sunt din capul lui Anjin-san? 

— Nu, minţi Yabu. Dar este felul în care se luptă barbarii. El 
doar antrenează oamenii să încarce şi să tragă. 

— De ce nu faci aşa cum te-a sfătuit Naga-san? Acum ai 
cunoştinţele barbarului. De ce să rişti să se răspândească? E ca 
o molimă. Foarte periculos, Yabu-sama. Naga-san avea 
dreptate. E adevărat, ţăranii ar putea lupta cu uşurinţă în felul 
ăsta. Scapă de barbar acum. 

— Dacă seniorul Ishido îi vrea capul, n-are decât s-o ceară. 

— O cer eu, acum. Sunt glasul lui. 

— Am să ţin seama de asta, Jozen-san. 

— Şi deasemenea cer, în numele lui, ca trupele să predea 
deîndată puştile. 

Yabu se încruntă, apoi îşi îndreptă atenţia către companie. 
Urcau dealul, apropiindu-se, în rânduri drepte, disciplinate, uşor 
caraghioase, ca întotdeauna, doar pentru că o astfel de ordine 
era neobişnuită. La cincizeci de paşi se opriră. Omi şi Naga 
înaintară singuri şi salutară. 

— A fost foarte bine pentru un prim exerciţiu, spuse Yabu. 

— Vă mulţumesc, Alteță, spuse Omi. 

Şchiopăta uşor, iar faţa-i era murdară, zgâriată şi cu urme 
de pulbere. 

Jozen spuse: 

— Trupele tale vor trebui să poarte săbii într-o bătălie 
adevărată, Yabu-sama, neh? Un samurai trebuie să poarte săbii, 
în caz că rămâne fără muniţie, neh? 

— Săbiile i-ar împiedica în timpul atacului şi retragerii. O să 
le poarte ca de obicei pentru a păstra surpriza, dar chiar înainte 
de primul atac o să le scoată. 

— Samuraii vor avea întotdeauna nevoie de săbii într-o 
bătălie adevărată. Şi aşa mă bucur că nu vei fi nevoit să 
foloseşti niciodată aceste trupe sau... Jozen era gata să spună: 
sau acest mod murdar şi ticălos de a purta războiul. În loc de 
asta spuse: sau toţi vom fi nevoiţi să ne aruncăm săbiile. 


— Poate că aşa vom face când vom merge la război, 
Jozen-san. 

— Te-ai despărţi de sabia Murasama, sau de darul lui 
Toranaga? 

— Ca să câştig o bătălie, da. Altfel nu. 

— S-ar putea să fi nevoit să alergi foarte repede, ca să-ţi 
pui la adăpost podoabele, când muscheta ţi se va înţepeni sau 
pulberea o să se ude. 

Jozen râse de propria-i glumă prostească. Yabu nici nu 
zâmbi. 

— Omi-san! Arată-i! ordonă. 

Imediat Omi dădu un ordin. Oamenii săi traseră din teacă 
baionetele ca nişte săbii scurte, care spânzuraseră aproape 
nebăgate în seamă la spatele lor, agăţate de centură, şi le 
prinseră în locaşul lor de la gura muschetelor. 

— Atacați! 

Într-o clipă samuraii atacară cu strigătul lor de bătălie, 
Kasigiii! 

Pădurea de oţel strălucitor se opri la un pas de ei. Jozen şi 
oamenii săi râdeau nervos în faţa atacului brutal, neaşteptat şi 
violent. 

— Bine, foarte bine, spuse Jozen. 

Întinse mâna şi pipăi una dintre baionete. Era deosebit de 
ascuţită. 

— Poate că ai dreptate, Yabu-sama, să sperăm că nu vor fi 
puse niciodată la încercare. 

— Omi-san, strigă Yabu. Aliniază-ţi oamenii, Jozen-san o să-i 
treacă în revistă. Apoi te întorci în tabără. Anjin-san, Mariko-san, 
voi urmaţi-mă. 

Porni la vale printre rânduri, Blackthorne şi Mariko în urma 
sa. 

— Aliniaţi-vă de-a lungul potecii. Baionetele în teacă. 
Jumătate dintre oameni se supuseră deîndată. Făcură 
stânga-împrejur şi porniră în jos pe pantă. Naga şi cei două sute 
cincizeci de samurai rămaseră unde erau, cu baionetele încă 

ridicate ameninţător. 

Jozen izbucni: 

— Ce se întâmplă? 

— Consider insultele tale de neîndurat, spuse Naga 
veninos. 


— Asta-i o prostie. Nu te-am insultat, nici eu, nici altcineva. 
Baionetele tale sunt o insultă adusă rangului meu. Yabu-sama!/ 

Yabu se răsuci. Acum era de partea cealaltă a contigentului 
lui Toranaga. 

— Naga-san, strigă rece. Ce-nseamnă asta? 

— Nu pot ierta acestui om insultele aduse la adresa tatălui 
meu, sau a mea. 

— E sub pavăza legii. Nu-l poţi atinge acum. Poartă 
semnele regenţilor. 

— Te rog să mă ierţi, Yabu-sama, dar asta e între Jozen-san 
şi mine. _ 

— Nu. Te afli sub ordinele mele. lţi poruncesc să spui 
oamenilor tăi să se întoarcă în tabără. 

Nici unul dintre oameni nu mişcă. Începu ploaia. 

— Te rog să mă ierţi, Yabu-san, îmi cer iertare, dar asta 
este între mine şi el şi orice s-ar întâmpla eu declar că nu purtaţi 
nici o vină pentru faptele mele şi ale oamenilor mei. 

Unul dintre oamenii lui Jozen îşi trase sabia din teacă şi 
ţâşni spre spatele neapărat a lui Naga. O salvă de douăzeci de 
muschete îi zbură capul deîndată. Aceşti douăzeci de oameni 
îngenunchiară şi începură să încarce. Al doilea rând luă poziţie 
de tragere. 

— Cine a ordonat muniţie de război? întrebă Yabu. 

— Eu, Naga-noh-Toranaga! 

— Naga-san! Îţi poruncesc să-l laşi pe Nebara Jozen şi 
oamenii săi să plece nestânjeniţi. Ti se porunceşte să te întorci 
la locuinţa ta şi să stai acolo până când îi voi putea da de ştire 
seniorului Toranaga despre nesupunerea ta. 

— Bineînţeles că-l vei informa pe seniorul Toranaga şi 
karma e karma. Dar, îmi pare rău, senior Yabu, acest om trebuie 
să moară. Toţi aceştia trebuie să moară. Astăzi. 

Jozen ţipă ascuţit: 

— Sunt sub protecţia regenţilor! Nu câştigi nimic 
ucigându-mă! Ă 

— Îmi recâştig onoarea, neh? spuse Naga. Îţi plătesc 
obrăzniciile la adresa tatălui meu, şi insultele către mine. Dar tu 
ar fi trebuit oricum să mori, neh? Era cum nu se poate mai 
limpede după întâlnirea din seara trecută. Acum ai fost martor 
la un atac. Nu pot să accept riscul ca Ishido să afle toată - şi 
mina lui flutură către câmpul de luptă - această grozăvie. 


— Deja ştie! aruncă Jozen, binecuvântând prevederea din 
noaptea trecută. Ştie deja, am trimis un mesaj cu un porumbel 
călător, în taină, în zori. Nu câştigi nimic omorându-mă, 
Naga-san! 

Naga făcu un semn unuia dintre oamenii săi, un samurai 
bătrân, care înaintă şi aruncă un porumbel sugrumat la 
picioarele lui Jozen. Apoi capul retezat al unui bărbat fu 
deasemeni azvârlit pe pământ. Capul samuraiului Masumoto 
trimis cu o zi în urmă de Jozen cu pergamentul. Avea ochii încă 
deschişi şi buzele depărtate într-o strâmbătură plină de ură. 
Capul începu să se rostogolească. Se rostogoli printre rânduri 
până când se opri de o piatră. 

De pe buzele lui Jozen scăpă un geamăt. Naga şi toţi 
oamenii săi râseră. Chiar şi Yabu zâmbi. Un altul dintre samuraii 
lui Jozen, ţâşni către Naga. Douăzeci de muschete scuipară foc, 
iar el şi unul dintre cei de lângă el, care nu se mişcase, căzură 
răniţi mortal. 

Râsul încetă. 

Omi spuse: 

— Să le ordon oamenilor mei să atace, Alteță? 

Fusese atât de uşor să-l manevreze pe Naga. 

Yabu îşi şterse ploaia de pe faţă. 

— Nu, asta n-ar ajuta la nimic. Jozen-san şi oamenii lui sunt 
deja morţi, orice aş face. Asta este karma lui aşa cum şi 
Naga-san o are pe a sa. 

— Naga-san! strigă. Pentru ultima oară îţi ordon să-i laşi pe 
toţi să plece. 

— Te rog să mă ierţi, dar trebuie să refuz. 

— Foarte bine. Când ai terminat, te rog să te prezinţi în faţa 
mea. 

— Da. Ar trebui să existe un martor oficial, Yabu-sama. 
Pentru seniorul Toranaga şi pentru seniorul Ishido. 

— Omi-san, rămâi aici. Vei semna certificatul de deces şi 
vei întocmi rapoartele oficiale. Naga-san şi eu vom 
contrasemna. 

Naga arătă către Blackthorne. 

— Să rămână şi el. Tot ca martor. E răspunzător de moartea 
lor. Trebuie şi el să fie de faţă. ; 

— Anjin-san, du-te acolo sus, la Naga-san. Inţelegi? 

— Da, Yabu-san. Inţeleg, dar de ce, vă rog? 


— Ca să fii martor. 

— Scuzaţi-mă, nu înţeleg. 

— Mariko-san, explică-i martor, că trebuie să fie de faţă la 
ceea ce se va întâmpla. Apoi vino după mine. 

Ascunzându-şi neţărmurita satisfacţie, Yabu se întoarse şi 
plecă. 

Jozen ţipă ascuţit. 

— Yabu-sama! Te rog! Yabuuu-samaaa! 


KKK 


Blackthorne a privit. Când totul s-a terminat, a plecat 
acasă. Casa lui era învăluită în tăcere şi deasupra satului se 
aşternuse un văl de ceaţă. Baia nu l-a făcut să se simtă curat. 
Sak&-ul nu i-a îndepărtat amăreala din gură. Aromele nu au 
şters duhoarea din nări. 

Mai târziu, Yabu-sama a trimis după el. Atacul a fost disecat 
moment cu moment. Omi şi Naga erau şi ei acolo cu Mariko. 
Naga, ca întotdeauna, ascultând, rece. Rareori comentând. Incă 
al doilea la comandă. Nici unul dintre ei nu părea atins de ceea 
ce se întâmplase. Au lucrat până după apusul soarelui. Yabu 
ordonă ca ritmul instrucției să fie crescut. Un al doilea grup de 
cinci sute de oameni urma să fie alcătuit deîndată, iar peste o 
săptămâna, altul. 

Blackthorne se îndreptă către casă singur şi mâncă singur, 
urmărit de înfricoşătoarea lui descoperire: ei nu aveau noţiunea 
păcatului. Erau toţi lipsiţi de conştiinţă - chiar şi Mariko. 

În noaptea aceea nu a putut dormi. Părăsi casa prin vântul 
care se învolbura în jurul lui. Alte rafale înspumau crestele 
valurilor. O pală mai puternică de vânt ridică de undeva nişte 
gunoaie şi le izbi de o colibă din sat. Câinii urlau la cer şi alergau 
de colo-colo. Acoperişurile din snopi de paie de orez se mişcau 
ca nişte lucruri însufleţite. Obloanele zdrăngăneau, bărbaţi şi 
femei, ca nişte arătări tăcute, se luptau cu ele ca să le închidă şi 
să le proptească. Fluxul venea cu putere. Toate bărcile de 
pescuit fuseseră ridicate pe plajă, în siguranţă, mult mai departe 
decât de obicei. Totul era bine legat. 

Umblă un timp pe țărm, apoi se reîntoarse acasă, mergând 
aplecat din cauza furiei vântului. Nu întâlnise pe nimeni. Ploaia 
cădea în rafale şi în curând se trezi ud leoarcă. 


Fujiko îl aştepta pe verandă, vântul fluturându-i 
îmbrăcămintea şi făcând să pâlpâie flacăra lămpii de ulei pusă la 
adăpost. Toţi din casă erau treji. Servitorii cărau lucrurile de 
valoare în coliba de chirpici şi piatră din spatele grădinii, folosită 
ca depozit. 

Furtuna nu ameninţa încă. O ţiglă din acoperiş se răsuci, 
desprinsă de un vârtej strecurat pe sub streaşină şi întregul 
acoperiş se cutremură. Ţigla căzu şi se sparse cu zgomot. 
Servitorii alergau grăbiţi prin jur, unii pregătind găleți cu apă, 
alţii încercând să repare acoperişul. Bătrânul grădinar Ueki-ya, 
ajutat de copii, lega tufişurile şi copacii fragili, de araci din 
bambus. 

O altă rafală zgudui casa. 

— O să se prăbuşească, Mariko-san. 

Ea nu spuse nimic. Vântul le izbea pe ea şi pe Fujiko şi le 
isca lacrimi la colţurile ochilor. Blackthorne privi către sat. Peste 
tot zburătăceau resturi. Apoi vântul pătrunse printr-o spărtură 
dintr-unul din panourile de hârtie ale unei locuinţe şi întregul 
perete dispăru, lăsând numai scheletul de şipci. Peretele 
dimpotrivă se sfărâmă şi el şi acoperişul se prăbuşi. 

Blackthorne se întoarse neajutorat când shoji-ul din camera 
sa se sfâşie. Peretele dispăru împreună cu cel dimpotrivă. În 
curând toţi pereţii nu erau decât zdrenţe. Putea vedea prin toată 
casa. Dar stâlpii acoperişului rezistară, iar acoperişul de ţiglă nu 
se mişcă. Aşternuturi, felinare de hârtie şi saltele, zburau prin 
jur, cu servitorii alergând după ele. 

Furtuna dărâmă pereţii tuturor caselor din sat, iar câteva 
locuinţe fură distruse complet. Nimeni nu fu rănit grav. În zori 
vântul îşi pierdu din tărie, iar bărbaţii şi femeile începură să-şi 
reconstruiască locuinţele. 

La prânz pereţii casei lui Blackthorne erau refăcuţi şi 
jumătate din sat se reîntorsese la normal. Pereţii uşori, din şipci, 
nu cereau prea multă muncă ca să fie refăcuţi de fiecare dată. 
Doar scânduri de lemn şi sfori pentru îmbinări, care erau 
întotdeauna cioplite şi matisate cu mare pricepere. Repararea 
acoperişurilor din ţiglă sau paie era mai dificilă. Dar văzu că 
oamenii se ajutau unul pe celălalt, zâmbind, iuți şi foarte 
îndemânateci. Mura alerga prin sat, sfătuind, îndrumând şi 
supraveghind. Urcă dealul ca sa vadă ce mai avea de făcut. 

— Mura ai făcut... Blackthorne îşi căuta cuvintele. Faci totul 


să pară uşor. 

— A, mulţumesc, Anjin-san. Da, mulţumesc, dar am fost 
norocoşi că nu a fost nici un foc. 

— Voi, focuri deseori? 

— Îmi pare rău, "se stârnesc deseori focuri?" 

— Se stârnesc deseori focuri? repetă Blackthorne. 

— Da, dar am poruncit ca satul să se pregătească. 
Pregătească, înţelegeţi? 

— Da. 

— Când vin furtunile... 

Mura tresări şi privi peste umărul lui Blackthorne. Se plecă 
foarte adânc. 

Omi se apropia cu pasul lui săltat şi neglijent, privind 
prietenos numai către Blackthorne, ca şi cum Mura n-ar fi 
existat. 

— Bună dimineaţa, Anjin-san, spuse. 

— Bună dimineaţa, Omi-san. Casa dumitale e bine? 

— E în ordine, mulţumesc. Omi privi la Mura şi spuse brutal: 
Oamenii ar trebui să fie la pescuit sau pe câmp, la fel şi femeile. 
Yabu-sama are nevoie de taxe. Încercaţi să mă faceţi de râs în 
faţa lui, cu lenea voastră? 

— Nu, Omi-sama, vă rog, iertaţi-mă. O să mă îngrijesc de 
asta deîndată. 

— N-ar fi trebuit să fie nevoie să ţi-o spun. N-am să ţi-o mai 
spun data viitoare. 

— Îmi cer scuze pentru prostia mea. 

Mura se îndepărtă grăbit. 

— Arăţi bine, astăzi, spuse Omi către Blackthorne. N-ai avut 
necazuri azi-noapte? 

— Bine, astăzi, mulţumesc. Şi dumneata? 

Omi vorbi îndelung. Blackthorne nu înţelese chiar tot. Aşa 
cum nu înţelesese tot ce-i spusese Omi lui Mura. Doar câteva 
cuvinte aici, câteva dincolo. 

— Îmi pare rău. Nu înţeleg. 

— Ţi-a plăcut? Cum ţi-a plăcut ziua de ieri? Atacul. Bătălia 
prefăcută? 

— A, înţeleg, da, cred că bine. 

— Cum a fost ca martor? 

— Poftim? 

— Martor. Roninul Nebara Jozen şi oamenii lui? Omi imită o 


împunsătură cu baioneta şi râse. Ai fost martor la moartea lor. 
Moarte! Înţelegi? 

— A, da. Adevărul, Omi-san, nu-mi place omoruri. 

— Karma, Anjin-san. 

— Karma. Astăzi instrucţie? 

— Da, dar Yabu-sama vrea doar să discutăm. Mai târziu. 
înţelegi, Anjin-san? Doar vorbit, mai târziu. Repetă Omi 
răbdător. 

— Doar vorbim. Înţeleg. 

— Începi să vorbeşti limba noastră foarte bine. Da. Foarte 
bine. 

— Mulţumesc. Greu. Timp mic. 

— Da, dar eşti un om de treabă şi te străduieşti foarte tare. 
Asta e important. O să ai timp, Anjin-san. Nu-ţi face griji, o să 
te-ajut. Omi îşi dădea seama că mai tot ce spunea se pierdea, 
dar nu-i păsa, atâta timp cât Anjin-san prindea înţelesul. Vreau 
să fiu prietenul tău, spuse, apoi repetă foarte desluşit. Înţelegi? 

— Prieten? Înţeleg, prieten. 

Omi arătă către el, apoi către Blackthorne. 

— Vreau să fiu prietenul tău. 

— A, mulţumesc. Onorat. 

Omi zâmbi din nou, şi se aplecă ca de la egal la egal şi apoi 
plecă. 

— Prieten cu el? murmură Blackthorne. A uitat? Eu nu. 

— A, Anjin-san, spuse Fujiko grăbindu-se către el. Nu vrei să 
mănânci? Yabu-sama o să trimită după dumneata în curând. 

— Da. Mulţumesc. Multe spargeri? întrebă, arătând către 
casă. 

— Te rog să mă ierţi, îmi pare rău, dar ar trebui să spui: "Au 
fost multe stricăciuni?" 

— Au fost multe stricăciuni? 

— Nu foarte grave, Anjin-san. 

— Bine. Nu răniri? 

— Te rog să mă ierţi, îmi pare rău, ar trebui să spui: "N-a 
fost nimeni rănit?" 

— Mulţumesc. N-a fost nimeni rănit? 

— Nu, Anjin-san. N-a fost nimeni rănit. 

Brusc, Blackthorne se simţi sătul de a mai fi îndreptat 
întruna. Aşa că isprăvi conversaţia cu o poruncă: 

— Am foame. Mâncare. 


— Da. Îndată. Îmi pare rău, dar ar trebui să spui: "Îmi este 
foame". Unei persoane îi este foame, nu are foame. 

Aşteptă până ce el spuse corect, apoi se depărtă. 

Se aşeză pe verandă şi îl privi pe Ueki-ya, bătrânul 
grădinar, îndepărtând resturile şi frunzele căzute. Putea vedea 
femei şi copii reparând clădirile în sat şi bărci ieşind la pescuit 
printre valuri. Alţi săteni trudeau pe câmp în vântul care scăzuse 
mult. Mă întreb ce dări au de plătit. Nu mi-ar place să fiu ţăran 
aici. Nu numai aici, oriunde. 

La primele raze de lumină ale zorilor fusese tulburat de 
aparenta devastare a satului. 

— Furtuna asta abia ar fi atins o casă englezească, îi 
spusese lui Mariko. 

— O, sigur, a fost o furtună, dar nu atât de rea. 

— De ce nu vă construiți casele din cărămidă sau din 
piatră? 

— Din cauza cutremurelor, Anjin-san. Orice clădire din 
piatră se va crăpa şi prăbuşi şi probabil răni sau omori locatarii. 
Cu felul nostru de a construi, sunt puţine pagube. Ai să vezi cât 
de repede se înalţă totul la loc. 

— Da, dar sunteţi veşnic în primejdie de a lua foc. Şi ce se 
întâmplă când vin marile furtuni? Taifunurile? 

— Atunci e foarte rău. 

Ea-i explicase despre taifunuri şi anotimpurile lor, din iunie 
până în septembrie, câteodată mai devreme, câteodată mai 
târziu. Şi despre celelalte catastrofe naturale. În urmă cu câteva 
zile mai fusese un cutremur. Unul uşor. Un ceainic căzuse de pe 
vasul cu cărbuni şi îl răsturnase. Din fericire cărbunii fuseseră 
stinşi. O casă din sat luase foc, dar focul nu se întinsese. 
Blackthorne nu văzuse până atunci oameni stingând focul atât 
de iute. În afară de aceasta, nimeni din sat nu dăduse prea 
multă atenţie întâmplării. Râseseră şi îşi văzuseră mai departe 
de treburi. 

— De ce râd oamenii? 

— Noi socotim foarte ruşinos şi nepoliticos să laşi să se 
vadă ceea ce simţi, îndeosebi teama. Aşa că ascundem totul sub 
un zâmbet sau un surâs. Bineînţeles că ne e teamă la toţi, chiar 
dacă nu o arătăm niciodată. Unii dintre voi au arătat-o, gândi 
Blackthorne. 

Nebara Jozen o arătase. Murise urât, plângând 


înspăimântat, cerşind îndurare. Ucis încet şi cu cruzime. Fusese 
lăsat să fugă, apoi înjunghiat cu baionetele în mijlocul râsetelor, 
apoi forţat să alerge din nou, apoi schilodit. li îngăduiseră să se 
târască şi îl spintecaseră încet, în timp ce el urla, sângele 
amestecându-i-se cu saliva, după care îl lăsaseră să moară. 

Naga îşi îndreptase atenţia asupra celorlalţi samurai. 
Deândată trei dintre oamenii lui Jozen îngenunchiară, îşi 
descoperiră pântecele şi îşi puseră pumnalele în faţa lor, pentru 
a îndeplini ritualul seppuku. Trei dintre tovarăşii lor stăteau în 
spatele lor ca secondanţi, cu săbiile lungi trase şi ridicate cu 
ambele mâini şi nici unul nu fu atins de Naga sau de oamenii 
săi. Când samuraii îngenunchiaţi se întinseră după pumnal, îşi 
întinseră gâturile şi cele trei săbii fulgerară în jos, decapitându-i 
dintr-o singură lovitură. Capetele căzute îşi clănţăniră dinţii, apoi 
rămaseră nemişcate. Muştele începură să roiască. 

Apoi alţi doi samurai îngenunchiară, ultimul rămas stând 
pregătit ca secondant. Primului dintre cei îngenunchiaţi îi luă 
capul la fel ca şi celorlalţi tovarăşi ai săi, pe când se întindea 
după pumnal. Celălalt spuse: 

— Nu. Eu, Hirasaki Kenko, ştiu cum trebuie să mor, cum 
trebuie să moară un samurai. 

Kenko era un tânăr suplu, parfumat şi aproape frumos, cu 
pielea palidă şi cu părul bine dat cu ulei şi îngrijit. Işi ridică 
pumnalul cu gesturi măsurate, şi îi înfăşură o parte din lamă cu 
eşarfa de la brâu, ca să îl poată apuca mai bine. 

— Protestez împotriva uciderii lui Nebara Jozen şi ai 
celorlalţi oameni ai săi, spuse hotărât, înclinându-se către Naga. 
Aruncă o ultimă privire către cer şi-i zâmbi pentru ultima dată 
secondantului său, un zâmbet liniştitor. Sayonara, Tadeo. 

Apoi îşi înfipse pumnalul adânc în stânga stomacului, îl 
trase de-a curmezişul cu amândouă mâinile, îl scoase afară şi-l 
înfipse din nou, adânc, chiar deasupra pântecului smucindu-l în 
sus în aceeaşi tăcere. Măruntaiele lui însângerate i se 
rostogoliră în poală iar când faţa lui agonizândă, contorsionată 
hidos, zvâcni înainte, secondantul său cobori sabia într-un arc 
ucigător. 

Naga însuşi ridică capul de părul din creştet, îl şterse de 
ţărână şi îi închise ochi. Apoi spuse oamenilor lui să aibă grijă ca 
să fie spălat şi înfăşurat şi trimis lui Ishido cu toate onorurile şi 
cu un raport complet asupra curajului lui Hirasaki Kenko. 


Ultimul samurai îngenunche. Nu mai rămăsese nimeni ca 
să-i fie secondant. Şi el era tânăr. Degetele îi tremurau şi frica îl 
stăpânea. De două ori îşi îndeplinise datoria către tovarăşii săi, 
de două ori lovise onorabil, scăpându-i de chinurile durerii şi de 
ruşinea fricii. lar o dată aşteptase ca cel mai iubit prieten al său 
să moară aşa cum un samurai trebuia să moară, luându-şi viaţa 
într-o tăcere plină de mândrie, apoi izbise din nou, curat, cu 
depună îndemânare. Nu mai ucisese niciodată până atunci. 

Îşi aţinti ochii către propriul pumnal. Îşi dezgoli pântecul şi 
se rugă să aibe curajul prietenului său. Simţea lacrimile 
strângându-se la colţurile ochilor, dar îşi forţă chipul într-o 
mască îngheţată, zâmbitpare. Işi desfăcu eşarfa din brâu şi 
înfăşură o parte din lamă. Atunci, pentru că tânărul îşi făcuse 
bine datoria, Naga făcu un semn locotenentului său. 

Samuraiul înaintă şi se înclină, prezentându-se ceremonios. 

— Osaragi Nampo, căpitanul celei de-a noua legiuni a 
seniorului Toranaga. Aş fi onorat să vă slujesc drept secondant. 

— lkomo Tadeo, ofiţer, vasal al seniorului Ishido, replică 
tânărul. Vă mulţumesc, aş fi onorat să-mi fiţi secondant. 

Moartea lui fi rapidă, onorabilă şi fără durere. 

Capetele fură strânse. Mai târziu Jozen îşi reveni în simţiri şi 
ţipă ascuţit. Mâinile lui înebunite încercau neputincioase să-ş 
reîntregească pântecul. 

Îl lăsară pradă câinilor care veniseră din sat. 


CAPITOLUL 34 


La Ora Calului - unsprezece dimineaţa - la zece zile după 
moartea lui Jozen şi tuturor oamenilor săi, un convoi de trei 
galere dublă capul de la Anjiro. Erau ticsite cu trupe. Toranaga 
veni pe țărm. Lângă el era Buntaro. 

— Mai întâi aş vrea să vad un exerciţiu de atac, Yabu-san, 
cu cei cinci sute de la început, spuse Toranaga. Imediat. 

— Nu s-ar putea mâine? Asta mi-ar lăsa timp să mă 
pregătesc, spuse Yabu binevoitor, dar în sinea sa furios de 
sosirea neaşteptată a lui Toranaga şi nemulţumit de spionii săi 
care nu-l preveniseră. Abia avusese timp să se repeadă la țărm 
cu o gardă de onoare. Trebuie să fiţi obosiţi. 


— Nu sunt obosit, mulţumesc, spuse Toranaga pe un ton 
voit răstit. Nu am nevoie de apărători sau aranjamente 
deosebite, ţipete sau morţi prefăcute. Uiţi, bătrâne prieten, că 
am jucat în destule piese Noh şi am pus destule în scenă, ca să 
fiu în stare să-mi folosesc imaginaţia. Nu sunt un ţăran ronin! Te 
rog, porunceşte să încalece deîndată. 

Se aflau pe plajă, lângă debarcader. Toranaga era 
înconjurat de gărzile de elită şi alţi soldaţi se revărsau de pe 
galerele ancorate. Încă o mie de samurai puternic înarmaţi erau 
înghesuiți în cele două galere care aşteptau la mică distanţa în 
larg. Era o zi caldă, cu cer fără nori, cu valuri mici, iar aerul 
unduia înfierbântat la orizont. 

— Igurashi, ai grijă! 

Yabu îşi înghiţi mânia. De la primul mesaj despre sosirea lui 
Jozen, pe care-l trimisese cu unsprezece zile în urmă, nu primise 
nici cel mai mic raport de la iscoadele sale din Yedo. Şi nimic 
altceva decât întâmplătoare şi enervante răspunsuri de la 
Toranaga la mesajele sale din ce în ce mai urgente. "Mesajul 
vostru primit şi studiat atent"; zguduit de veştile despre fiul 
meu. Rog aşteptaţi instrucţiuni". Apoi, în urmă cu patru zile: "Cei 
vinovaţi de moartea lui Jozen vor fi pedepsiţi. Trebuie să rămână 
la posturile lor, dar în stare de arest, până pot să mă sfătuiesc 
cu seniorul Ishido." lar ieri, bomba: "Astăzi am primit invitaţia 
oficială a noului Consiliu al Regenţilor, la ceremonia privitului 
florilor din Osaka. Când te gândeşti să pleci? Comunică-mi 
deîndată." 

— Desigur, asta nu înseamnă că Toranaga chiar se va duce! 
spusese Yabu uluit. 

— Vă forţează să vă hotărâți, replicase Igurashi. Orice aţi 
spune, vă împinge în capcană. 

— Aşa e, spusese şi Omi. 

— De ce nu primim veşti de la Yedo? Ce se întâmplă cu 
iscoadele noastre? 

— E ca şi cum Toranaga ar fi întins un văl peste întregul 
Kwanto, spusese Omi. Poate că ştie care sunt iscoadele noastre. 

— Astăzi este a zecea zi, Alteță, îi amintise Igurashi. Totul e 
gata pentru plecarea voastră către Osaka. Vreţi să plecaţi, sau 
nu? 

Acum, aici, pe plajă, Yabu binecuvântă kami-ul său păzitor 
care îl convinsese să accepte sfatul lui Omi de a rămâne până în 


cea din ultimă zi - trei zile de acum înainte. 

— Despre ultimul tău mesaj, Toranaga-sama, cel care ne-a 
sosit ieri, spuse. Eşti hotărât să nu mergi la Osaka? 

— Dar tu? 

— Mă supun ţie, ca unui conducător. Desigur, am aşteptat 
hotărârea ta. 

— Hotărârea mea e simplă, Yabu-sama, dar a ta este grea, 
greu de luat. Dacă pleci, regenţii au să te căsăpească pentru 
distrugerea lui Jozen şi a oamenilor lui. lar Ishido este chiar 
foarte furios, şi pe bună dreptate, neh? 

— N-am făcut-o eu, senior Toranaga. Moartea lui Jozen, 
chiar dacă meritată, s-a petrecut împotriva poruncilor mele. 

— E ca şi cum ar fi făcut-o Naga-san, neh? Căci altfel ar fi 
trebuit, desigur, s-o faci domnia ta însuţi. O să vorbim despre 
Naga-san mai târziu. Dar acum urmează-mă. Vom sta de vorbă 
pe drumul către câmpul de instrucţie. N-are rost să pierdem 
vremea. 

Toranaga porni cu pasul său iute, gărzile urmându-l 
îndeaproape. 

— Da, te afli cu adevărat la o răscruce, bătrâne prieten. 
Dacă te duci, îţi pierzi capul, pierzi Izu şi desigur întreaga familie 
Kasigi ajunge la butucul călăului. Dacă rămâi, Consiliul va 
porunci acelaşi lucru. Se răsuci către el. Poate că ar trebui să 
faci ce mai sfătuit să fac când am fost ultima dată în Anjiro. Aş fi 
bucuros să-ţi fiu secondant. Poate capul tău îl va bucura cât de 
cât pe Ishido. 

— Capul meu n-are nici o valoare pentru Ishido, spuse 
Yabu. 

— Nu-ţi împărtăşesc părerea. 

Buntaro îi opri. 

— lertaţi-mă, Alteță. Unde doriţi să aşezăm oamenii? 

— Pe platou. Faceţi tabără permanentă acolo. Două sute de 
gărzi vor sta cu mine în fortăreață. De îndată ce ai făcut 
pregătirile, vino la mine. Vreau să asişti la exerciţiu. 

Buntaro plecă grăbit. 

— Tabără permanentă? Rămâi aici? întrebă Yabu. 

— Nu, doar oamenii mei. Dacă atacul este atât de reuşit pe 
cât am auzit, o să formăm nouă batalioane de asalt, de câte 
cinci sute de samurai fiecare. 

— Cum? 


— Da. Am adus încă o mie de samurai aleşi pe sprânceană, 
pentru tine. Tu ai să-i alegi pe ceilalţi o mie. 

— Dar nu sunt destule puşti şi instrucţia... 

— Îmi pare rău, greşeşti. Am adus o mie de muschete şi 
destulă pulbere şi gloanţe. Restul va sosi într-o săptămână, cu 
încă o mie de oameni. 

— O să avem nouă batalioane de asalt? 

— Da. Vor fi un regiment. Buntaro, îl va comanda. 

— Poate ar fi mai bine să o fac eu. Elo să... 

— O, dar uiţi că în câteva zile se întâlneşte Consiliul. Cum 
poţi să comanzi un regiment dacă te duci la Osaka. Nu ţi-ai 
pregătit plecarea? 

Yabu se opri. 

— Suntem aliaţi. Am căzut la înţelegere ca domnia ta să fii 
conducătorul şi am urinat ca să pecetluim înţelegerea. Eu am 
respectat-o şi o respect în continuare. Acum te întreb: care ţi-s 
gândurile? Primim războiul sau nu? 

— Nimeni nu mi-a declarat război, încă. 

Yabu ardea de dorinţa de a scoate sabia Yoshimoto din 
teacă şi de a împrăştia sângele lui Toranaga în ţărână, odată 
pentru totdeauna, indiferent de preţ. Simţea respiraţia gărzilor 
lui Toranaga în jurul său, dar nu-i mai păsa. 

— Nu înseamnă Consiliul şi sentinţa ta de moarte? Ai spus 
asta singur. O dată ce se vor întâlni va trebui să te supui. Neh? 

— Desigur. 

Toranaga îşi trimise cu un gest oamenii mai în urmă, 
sprijinindu-se uşor pe sabie, cu picioarele butucănoase larg 
desfăcute şi înţepenite în pământ. 

— Atunci care ţi-e hotărârea? Ce propui? 

— Mai întâi să vedem un atac. 

— Apoi? 

— Apoi pornim la vânătoare. 

— Te duci la Osaka? 

— Sigur. 

— Când? 

— Când o să vreau. 

— Vrei să spui, nu când vrea Ishido. 

— Vreau să spun când o să vreau. 

— O să ne părăsească toţi, spuse Yabu. Nu poţi să te lupţi 
împotriva întregii Japonii. Chiar şi cu un regiment de asalt - şi nu 


putem în nici un fel să-l pregătim în zece zile. 

— Da 

— Şi atunci care-i planul? 

— Ce s-a întâmplat exact cu Jozen şi Naga-san? 

Yabu îi spuse adevărul, ocolind doar faptul că Naga fusese 
manipulat de Omi. 

— Şi barbarul meu? Cum se poartă Anjin-san? 

— Bine. Foarte bine. 

Yabu îi povesti despre încercarea de seppuku din prima 
seară şi cum îl supusese el atât de abil pe Anjin-san, în folosul 
lor, al amândurora. 

— A fost foarte înţelept, spuse Toranaga încet. Nu m-aş fi 
gândit niciodată că va încerca să-şi facă seppuku. Foarte 
interesant. 

— A fost norocos că i-am spus lui Omi să fie gata. 

— Da. 

Nerăbdător, Yabu aşteptă ca Toranaga să spună mai mult, 
dar acesta rămase tăcut. 

— Vestea pe care ţi-am trimis-o despre seniorul Ito, care a 
devenit regent, spuse Yabu într-un târziu. Aflase-şi despre asta 
înainte de a-ţi da de ştire? 

Toranaga nu răspunse imediat. 

— Auzisem zvonuri. Seniorul Ito este o alegere perfectă 
pentru Ishido. Sărmanul neghiob, i-a făcut întotdeauna plăcere 
să fie dus de nas când îl avea înfipt în dosul altcuiva. O să facă o 
pereche potrivită. 

— Votul său te va distruge. 

— Fără îndoială. Dacă o să fie vreun Consiliu. 

— A, deci ai un plan? 

— Întotdeauna am un plan, sau planuri, nu ştiai? Dar tu, ce 
plan ai, aliatule? Dacă vrei să pleci, pleci. Dacă vrei să rămâi, 
rămâi. Alege. 

Porni mai departe. 


KKK 


Mariko îi înmână lui Toranaga un sul acoperit cu un scris 
mărunt. 

— Aici este totul? întrebă. 

— Da, Alteță, răspunse, displăcându-i aerul închis al cabinei 


şi faptul că se afla din nou la bordul galerei, chiar şi ancorată la 
chei. Multe dintre cele ce sunt în manualul de război se vor 
repeta, dar am făcut note în fiecare seară, şi am scris totul aşa 
cum s-a întâmplat, sau am încercat. Este aproape ca unjurnal a 
ceea ce s-a spus şi s-a întâmplat de când aţi plecat. 

— Bine. L-a mai citit altcineva? 

— Nu, din câte ştiu eu. Îşi flutură evantaiul ca să se 
răcorească. Concubina lui Anjin-san şi servitorii m-au văzut 
scriindu-l, dar l-am ţinut încuiat. 

— Tu ce părere ai? 

Mariko şovăi. Îşi plimbă privirile prin cabină şi peste 
hublourile închise. 

Toranaga spuse: 

— La bord sunt numai oamenii mei şi nu e nimeni sub 
punte. În afară de noi. 

— Da, Alteță. Dar mi-am amintit că Anjin-san spunea că nu 
există taine la bordul unei nave. Îmi cer iertare. Se gândi o clipă, 
apoi spuse cu voce sigură. Regimentul de muschete va câştiga o 
bătălie. Barbarii ar putea să ne distrugă dacă debarcă cu trupe 
numeroase, cu puşti şi tunuri. Trebuie să aveţi o flotă barbară. 
Până acum cunoştinţele lui Anjin-san s-au dovedit de o atât de 
mare valoare încât ar trebui ţinute secrete, doar pentru urechile 
voastre. În alte mâini cunoştinţele lui ar putea fi un pericol de 
moarte pentru voi. 

— Cine a mai învăţat ceva de la el? 

— Yabu-san ştie mult, dar Omi-san şi mai mult. Prinde mult 
mai repede. Igurashi-san, Naga-san şi trupele desigur că înţeleg 
strategia, dar nu detaliile amănunțite şi nici una dintre 
cunoştinţele politice sau de ordin general ale lui Anjin-san. Eu, 
mai mult decât toţi. Am notat tot ce a spus el, ce a întrebat sau 
despre ce a vorbit, Alteță. Cât de bine am putut. Desigur că ne-a 
spus numai despre unele lucruri. Dar aria cunoştinţelor lui este 
vastă, iar memoria lui aproape de perfecţiune. Cu răbdare, 
poate să ne ofere o imagine exactă despre lume, obiceiurile şi 
pericolele ei. Dacă spune adevărul. 

— ÎI spune? 

— Cred că da. 

— Care este părerea ta despre Yabu? 

— Yabu-san este un om violent, şi lipsit de scrupule. Pentru 
el nu au preţ decât propriile lui interese. Datoria, credinţa, 


tradiţia, nu înseamnă nimic pentru el. Mintea lui are sclipiri de 
mare pătrundere, uneori uluitoare. Este în egală măsură 
primejdios ca aliat sau ca inamic. 

— Numai calităţi lăudabile. Ce ai de spus împotriva lui? 

— E un administrator prost. Ţăranii lui s-ar răscula dacă ar 
avea arme. 

— De ce? 

— Pune dări înrobitoare. Ilegale. la 75 de părţi din fiecare 
produs, orez, peşte. A început să pună taxa pe cap de om, pe 
pământ, pe bărci. Fiecare vânzare, fiecare butoi de saké, totul 
este dijmuit în Izu. 

— Poate ar trebui să-l angajez pe el, sau pe vechilul lui, 
pentru Kwanto. Bine, ce face aici e treaba lui, ţăranii n-o să aibă 
niciodată arme, aşa că n-avem de ce să ne îngrijorăm. Aş putea 
totuşi folosi locul acesta ca bază, dacă va fi nevoie. 

— Dar, Alteță, legea spune că şaizeci de părţi este limita. 

— A fost limita legală. Taiko a dat legea asta, dar el e mort. 
Ce altceva mai poţi să spui despre el? 

— Mănâncă puţin, sănătatea lui pare bună, dar Suwo, 
masorul, crede că are necazuri cu rinichii. Are câteva obiceiuri 
ciudate. Şi îi povesti despre Noaptea cu Urlete. 

— Cine ţi-a spus despre asta? 

— Suwo. Şi de asemenea soţia lui Omi-san şi mama lui. 

— Tatăl lui Yabu obişnuia şi el să-şi fiarbă duşmanii. 
Pierdere de vreme. Dar pot să înţeleg nevoia lui de a o face din 
când în când. Nepotul lui, Omi? 

— E o minte pătrunzătoare, foarte înţelept. Pe deplin 
credincios unchiului său. Un vasal foarte capabil şi demn de 
apreciere. 

— Familia lui? 

— Mama lui e aspră cu Midori, soţia lui, atât cât trebuie. 
Soţia lui este samurai; blândă, puternică şi foarte bună. Toţi îi 
sunt vasali credincioşi lui Yabu-san. Acum Omi-san nu are 
concubină, deşi Kiku, cea mai cunoscută curtezană din Izu, este 
aproape ca o concubină. Dacă ar putea să-i cumpere contractul, 
cred că ar aduce-o în casa sa. 

— M-ar ajuta împotriva lui Yabu, dacă aş avea nevoie de 
asta? 

Ea cântări întrebarea, apoi clătină capul. 

— Nu, Alteță. Nu cred. Cred că este vasalul unchiului său. 


— Naga? 

— Este un samurai cât se poate de bun. A înțeles deîndată 
că Jozen-san şi oamenii lui însemnau primejdie pentru domnia 
voastră, şi a încurcat lucrurile aşa fel până când ai putut să fii 
întrebat. Oricât de mult urăşte batalionul de muschete, îşi 
instruieşte companiile din greu, ca să le facă perfecte. 

— Cred că s-a lăsat prostit să fie păpuşa lui Yabu. 

Ea-şi aranjă în tăcere o cută a chimonoului. 

Toranaga îşi făcu vânt cu evantaiul. 

— Acum, Anjin-san. 

Aştepta întrebarea, şi acum, că fusese pusă toate, 
observaţiile înțelepte pe care era pregătită să i le înfăţişeze 
dispăruseră din cap. 

— Ei bine? _ 

— Trebuie să judecaţi după raport, Alteță. In unele lucruri 
nu poate fi înţeles. Desigur, educaţia, tradiţiile şi datinile lui n-au 
nimic comun cu ale noastre. Este foarte complicat şi dincolo de 
înţelegerea mea. La început era foarte deschis. Dar de când a 
încercat să-şi facă seppuku, s-a schimbat. E mai ascuns. 

Îi povesti ce spusese Omi şi ce făcuse în acea primă 
noapte. Şi despre făgăduiala lui Yabu. 

— A, Omi l-a oprit, nu Yabu-san? 

— Da. 

— Şi Yabu a urmat sfatul lui Omi? 

— Întocmai, Alteță. 

— Deci Omi este sfetnicul. Interesant. Dar desigur că 
Anjin-san nu se aşteaptă ca Yabu să-şi ţină făgăduiala? 

— Ba da, până la capăt. 

Toranaga râse. 

— Cât de copilăresc. 

— Conştiinţa creştină este adânc înrădăcinată în el, îmi 
pare rău. Nu poate scăpa de karma lui din care o parte e aceea 
că poate fi manevrat folosindu-ne de ura lui pentru moartea sau 
morţile a ceea ce el numeşte nevinovaţi. Chiar şi moartea lui 
Jozen la afectat adânc. Multe nopţi după acea somnul lui a fost 
tulburat şi multe zile abia de a vorbit cu câte cineva. 

— Conştiinţa asta se găseşte la toţi barbarii? 

— Nu, deşi ar trebui să fie la toţi barbarii creştini. 

— Ar putea să şi-o piardă? 

— Nu cred. Dar este tot atât de neajutorat ca şi un copil cât 


timp o are. 

— Concubina lui? 

Ea-i povesti totul. 

— Bine. Era mulţumit că alegerea sa, Fujiko şi planul, 
mersese atât de bine. Foarte bine. A făcut bine în privinţa 
pistoalelor. Ce poţi să-mi spui despre obiceiurile lui? 

— Cele mai multe obişnuite. Afară doar de o uimitoare 
stânjeneală în privinţa lucrurilor legate de împărţitul pernei şi o 
ciudată reţinere de a discuta toate lucrurile fireşti ale trupului. Îi 
povesti deasemenea, despre neobişnuita lui nevoie de 
singurătate, şi despre groaznicele lui gusturi în ale mâncării. In 
cele mai multe privinţe este atent, înţelegător, ager, un elev 
silitor şi foarte curios în tot ceea ce ţine de noi şi de obiceiurile 
noastre. E totul în raportul meu, dar, pe scurt, i-am explicat câte 
ceva din felul nostru de viaţă, câte puţin despre noi şi istoria 
noastră, despre Taiko şi despre problemele care frământă 
împărăţia acum. 

— A, şi despre Moştenitor? 

— Da, alteţă. Am greşit? 

— Nu. Ţi s-a spus să-l pregăteşti. Cum stă cu japoneza? 

— Foarte bine. Cu timpul, va vorbi limba noastră destul de 
bine. Este un elev bun, Alteță. 

— Împărţitul pernei? 

— Cu una dintre slujnice, spuse deîndată. 

— El a ales-o? 

— Concubina i-a trimis-o. 

— ŞI? 

— A fost deopotrivă de mulţumitor pentru amândoi, am 
înţeles. 

— Ah, atunci ea n-a întâmpinat nici o dificultate. 

— Nu, Alteță. 

— Dar el e bine înzestrat? 

— Fata, a zis, "o, da, foarte". "Cu prisosinţă" au fost 
cuvintele ei. 

— Minunat. Măcar în asta karma lui e bună. Ăsta e necazul 
cu o mulţime de bărbaţi, şi Yabu unul dintre ei. Kiyama altul! 
Suliţă mică, mare nefericire să te naşti cu o suliță mică. Mare 
nefericire, da. 

Aruncă o privire sulului, apoi îşi închise evantaiul cu o 
pocnitură. 


— Şi tu, Mariko-san? Cum o duci? 

— Bine, mulţumesc, Alteță. Sunt foarte mulţumită să vă văd 
arătând atât de bine. Pot să vă felicit pentru naşterea nepotului 
dumneavoastră? 

— Da, mulţumesc! Sunt mulţumit, da. Băiatul e bine făcut, 
şi pare sănătos. 

— Şi doamna Genjiko? 

Toranaga mormăi: 

— E la fel de puternică, ca întotdeauna. Da, îşi ţuguie 
buzele, cugetând la ceva. Poate ai putea să-mi recomanzi o 
doică pentru copil. 

Era obiceiul ca fiii samurailor importanţi să aibă doici, astfel 
ca mama să se poată ocupa de soţul ei şi de treburile casei, 
lăsând doica să se ocupe numai de creşterea copilului, să-l facă 
puternic, iar părinţii să se poată mânari cu el. 

— Mă tem că nu va fi uşor să găsim persoana potrivită. 
Doamna Genjiko nu este o stăpână uşor de mulţumit, neh? 

— Sunt convinsă că veţi găsi curând persoana potrivită, 
Alteță. De bună seamă că mă voi gândi şi eu, răspunse Mariko, 
ştiind că a oferi un astfelde sfat ar fi fost o prostie. Pentru că nici 
o femeie de pe lumea aceasta nu ar fi putut să-i mulţumească în 
aceeaşi măsură pe Toranaga şi pe nora sa. 

— Îţi mulţumesc. Dar dumneata, Mariko-san, ce-mi spui 
despre dumneata? 

— Eu sunt bine, Alteță, mulţumesc. 

— Şi conştiinţa creştină? 

— Nu mă împiedică cu nimic, Alteță. Cu nimic. Am făcut tot 
ce ai dorit. 

— Într-adevăr. A fost pe aici vreun preot? 

— Nu, Alteță. 

— Ai nevoie de vreunul? 

— Ar fi bine să mă pot spovedi, şi să mă împărtăşesc şi să 
primesc binecuvântarea. Da, într-adevăr, mi-ar place asta - să 
mărturisesc lucrurile îngăduite şi să primesc binecuvântarea. 

Toranaga o cântări atent. Ochii ei erau sinceri. 

— Te-ai descurcat bine, Mariko-san. Te rog fă şi mai 
departe aşa. 

— Da, Alteță, mulţumesc. Un lucru: Anjin-san are nevoie de 
o carte de gramatică şi un dicţionar, mare nevoie. 

— Am trimis la Tsukku-san după ele. Băgă de seamă 


încruntarea ei. Nu crezi că o să le trimită? 

— Se va supune desigur. Poate nu cu graba care v-ar place. 

— In curând vom şti asta, adăugă Toranaga ameninţător. 
l-au mai rămas doar treisprezece zile. 

Mariko era nedumerită. 

— Alteță, întrebă fără să înţeleagă, treisprezece? 

— A, spuse Toranaga cu voce indiferentă, acoperindu-şi 
scăparea de o clipă. Când eram la bordul corăbiei portugheze a 
cerut învoirea de a vizita Yedo. Am fost de acord dacă o va face 
până în patruzeci de zile. Au mai rămas treisprezece. N-a stat 
trei zile acel bonz, acel profet, acel Moise, pe munte, ca să 
strângă poruncile Domnului, care au fost săpate în piatră? 

— Da, Alteță. 

— Crezi că asta s-a întâmplat? 

— Da, dar nu înţeleg cum, sau de ce. 

— Pierdere de vreme ca să discutăm voia Domnului, neh? 

— De căutați fapte, da, Alteță. 

— In timp ce aşteptai dicţionarul, n-ai încercat să faci unul? 

— Ba da, Toranaga-sama, dar mi-e teamă că nu este prea 
bun. Din nefericire pare să fie atât de puţin timp şi atât de multe 
probleme. Aici sau oriunde, adăugă ea anume. El încuviinţă din 
cap ştiind că ar fi dorit foarte mult să întrebe multe lucruri 
despre noul Consiliu, despre numirea seniorului Ito, despre 
pedeapsa lui Naga şi dacă războiul era aproape. 

— Suntem norocoşi să-l avem pe soţul tău din nou printre 
noi, neh? 

Evantaiul ei se opri. 

— N-am crezut niciodată că va scăpa cu viaţă. Niciodată. 
Am spus o rugăciune şi am aprins arome în amintirea lui zilnic. 
Buntaro îi spusese în această dimineaţă cum alt contingent de 
samurai ai lui Toranaga îi acoperise retragerea de la plajă şi 
cum el putuse să ajungă la periferia Osakăi fără necazuri. Apoi, 
cu cincizeci de oameni aleşi şi cu cai de schimb, se deghizaseră 
în bandiți şi porniseră în goană peste dealuri şi pe căi lăturalnice 
către Yedo. De două ori urmăritorii îl ajunseseră, dar nu fuseseră 
îndeajuns de mulţi ca să-l doboare ş; el îşi croise drum printre ei. 
O dată căzuse într-o ambuscadă şi pierduse toţi oamenii, în 
afară de patru, şi scăpase din nou şi se afundase mai adânc în 
pădure, mergând noaptea, dormind ziua. Se hrănise cu fructe 
sălbatice şi cu apă de izvor, cu puţin orez furat de la o fermă 


singuratică, apoi galopase din nou cu urmăritorii întotdeauna pe 
urmele sale. Îi trebuiseră douăzeci de zile ca să ajungă la Yedo. 
Cu el mai sosiseră doar doi dintre oamenii lui. 

— A fost aproape o minune, spuse ea. Credeam că pusese 
un kami stăpânire pe mine când l-am văzut aici, lângă domnia 
voastră, pe plajă. 

— E deştept. Foarte puternic şi foarte deştept. 

— Pot să întreb-ce veşti avem de la seniorul Hiro-matsu, 
Alteță, şi de la Osaka, de la doamna Kiritsubo şi doamna 
Sazuko? 

Foarte vag Toranaga îi spuse că Hiro-matsu se întorsese la 
Yedo cu o zi înainte de a pleca el. Deşi doamnele sale 
hotărâseră să rămână la Osaka, sănătatea doamnei Sazuko fiind 
cauza întârzierii lor. Nu era nevoie de un discurs prea lung. Dar 
şi el şi Mariko ştiau că asta era mai degrabă un mod de a salva 
onoarea şi că generalul Ishido n-ar fi îngăduit niciodată ca două 
dintre atât de preţioasele ostatece să plece acum, când 
Toranaga îi scăpase din mână. 

— Shigata ga nai, spuse. Karma, neh? Nu-i nimic de făcut, 
asta-i karma, nu? 

— Da. 

El ridică pergamentul. 

— Acum trebuie să citesc asta. Îţi mulţumesc, Mariko-san. 
Te-ai descurcat foarte bine. Te rog adu-l pe Anjin-san la 
fortăreață, pe înserat. 

— Alteță, acum că stăpânul meu este aici, va trebui să... 

— Soţul tău a încuviinţat deja că, atâta vreme cât sunt eu 
aici, să rămâi acolo unde te afli şi să-mi fi tălmaci, prima ta 
datorie fiind către Anjin-san - pentru următoarele câteva zile. 

— Dar, Alteță, trebuie să pregătesc casa pentru stăpânul 
meu. Va avea nevoie de servitori şi o casă. 

— Ar fi o risipă de bani, timp şi efort, acum. Să stea cu 
trupele, sau în casa lui Anjin-san, după cum o să-i facă plăcere. 
Băgă de seamă o sclipire de iritare în ochii ei. Nan ja? 

— Locul meu ar trebui să fie cu stăpânul meu. Ca să-l 
slujesc. 

— Locul tău este acolo unde vreau eu să fie, neh? 

— Da, vă rog să mă iertaţi. Desigur. 

Ea plecă. 

El citi pergamentul şi manualul de război cu atenţie, apoi 


reciti părţi din pergament, le puse pe amândouă deoparte, în 
siguranţă, aşeză gărzi la uşa cabinei şi plecă pe punte. Se iveau 
zorile. Ziua promitea să fie caldă, iar cerul acoperit. Renunţă la 
întâlnirea cu Anjin-san, aşa cum avusese de gând, şi călări către 
platou cu o sută de străji. Acolo îşi adună şoimarii şi trei şoimi şi 
vână cale de douăzeci de ri. La amiază doborâse trei fazani, doi 
cocoşi sălbatici, un iepure şi o pereche de prepeliţe. Trimise un 
fazan şi iepurele lui Anjin-san, iar restul la fortăreață. O parte 
dintre samurai nu erau budişti şi el era îngăduitor cu obiceiurile 
lor în privinţa mâncării. El mâncă puţin orez rece cu pastă de 
peşte şi alge murate cu felii de ghimbir. Apoi se ghemui pe 
pământ şi adormi. 


KKK 


Mai târziu, în acea după-amiază, Blackthorne era în 
bucătărie fluierând vesel. În jurul său erau bucătarul şef, 
ajutorul de bucătar, bucătarul care se ocupa de legume, cel care 
se ocupa de peşte şi ajutoarele lor, toţi zâmbind, dar în sinea lor 
îngroziţi, pentru că stăpânul lor se afla aici, în bucătărie, cu 
stăpâna lor, şi deasemenea pentru că ea le spusese că elle va 
face onoarea de a le arăta cum să pregătească şi să gătească în 
felul lui. Şi de asemenea, din cauza iepurelui. El agăţase deja 
fazanul sub streaşina unei magazii, cu porunci limpezi ca 
nimeni, nimeni să nu-l atingă, în afară de el. 

— Au înţeles, Fujiko-san? Doar eu atingere? întrebase cu 
gravitate prefăcută. _ 

— O, da, Anjin-san. Au înţeles cu toţii. Imi pare rău, 
iartă-mă, dar ar trebui să spui: "Nimeni nu trebuie să-l atingă, în 
afară de mine!" 

— Acum, spunea el, fără să vorbească cuiva anume, nobila 
artă a gătitului, lecţia întâi. 

— Dozo gomen nasai? întrebă Fujiko. 

— Miru! Priviţi! 

Simţindu-se din nou tânăr - pentru că una din primele sale 
îndatoriri fusese să curețe vânatul pe care el şi fratele său îl 
braconau, pe domeniile din jurul Chatham-ului, punându-se în 
mare primejdie - alese un cuţit lung, curbat. Bucătarul care 
pregătea peştele se albi la faţă. Era cuțitul său preferat, cu lama 
ascuţită cu migală pentru a putea tăia feliile de peşte crud 


perfect. Toţi slujitorii ştiau asta şi îşi ţinură răsuflarea zâmbind şi 
mai mult, pentru a-şi ascunde stânjeneala - în timp ce el 
zâmbea tot mai mult, pentru a-şi ascunde propria-i ruşine. 

Blackthorne spintecă burta iepurelui şi scoase cu 
îndemânare stomacul şi măruntaiele. Una dintre slujnicele mai 
tinere oftă şi dispăru tăcută. Fujiko hotărî s-o amendeze cu leafa 
pe o lună, dorindu-şi, în acelaşi timp, să fie şi ea o ţărancă şi s-o 
poată şterge onorabil. Priviră ameţiţi pe când el tăie ghearele şi 
labele, apoi împinse picioarele iepurelui înapoi, prin blană, 
jupuind cu îndemânare pielea. Făcu la fel cu picioarele din spate 
şi trase de blană ca să scoată picioarele jupuite prin 
deschizătura de la burtă. Apoi, cu o zmucitură îndemânatică, 
trase blana peste capul animalului, ca o haină de iarnă 
nefolositoare. Aşeză animalul aproape jupuit pe masa de tocat şi 
îl decapită, lăsând capul, cu ochii holbaţi patetic, atârnat de 
blană. Intoarse din nou blana cu pielea înăuntru şi o puse 
deoparte. Un oftat trecu prin bucătărie. Nu-l auzi, căci era atent 
să taie picioarele de la încheieturi şi să-mpartă restul corpului. 
Incă o slujnică dispăru neobservată. 

— Acum vreau o oală, spuse Blackthorne, cu un zâmbet 
fericit. 

Nimeni nu-i răspunse. Îl priveau doar cu aceleaşi surâsuri 
îngheţate. Văzu un cazan mare de fier, sclipind de curăţenie. ÎI 
apucă cu mâinile pline de sânge şi îl umplu cu apă dintr-un vas 
de lemn, apoi agăţă cazanul peste vasul cu cărbuni care era 
aşezat în podeaua de pământ, într-o adâncitură înconjurată de 
pietre. Adăugă bucăţile de carne. 

— Acum ceva legume şi mirodenii, spuse. 

— Dozo? întrebă răguşit Fujiko. 

El nu ştia denumirile japoneze aşa că privi în jur. Într-un coş 
de lemn se găseau câţiva morcovi şi câteva rădăcini, care 
păreau a fi napi. Le curăţă, le tăie şi le adăugă supei cu ceva 
sare şi sos negru de soia. 

— Ar trebui ceva ceapă şi usturoi şi vin roşu. 

— Dozo? întrebă din nou Fujiko, neajutorată. 

— Kotaba shirimasen. Nu ştiu cuvintele. 

Ea nu-l corectă, ridică doar o lingură şi i-o oferi. El clătină 
din cap. 

— Sak€, porunci. 

Ajutorul de bucătar se trezi la viaţă şi îi dădu micul butoiaş 


de lemn. 

— Domo. 

Blackthorne turnă o ceaşcă, apoi mai adăugă una, să 
ajungă. Ar fi băut puţin din butoiaş, dar ştia că asta ar fi 
însemnat proastă creştere, să-l bei rece şi fără ceremonial şi 
desigur, nu aici, în bucătărie. 

— lisuse Cristoase, aş bea o bere, spuse. 

— Dozo goziemashita, Anjin-san? 

— Kotaba shirimasen, dar mâncarea asta o să fie grozavă. 
Ichi-ban, neh? şi arătă către oala clocotindă. 

— Hai, spuse ea fără convingere. 

— Okuru tsukai arigato Toranaga-sama, le spuse 
Blackthorne. Trimiteţi pe cineva să-i mulţumească seniorului 
Toranaga. 

Nimeni nu îi corectă greşelile. 

— Hai. 

Odată afară, Fujiko alergă spre privată. Minuscula colibă 
era aşezată în grădină, într-o splendidă izolare, în apropierea 
uşii din faţă. Se simţea foarte rău. 

— Nu vă simţiţi bine, stăpână? întrebă slujnica ei, Nigatsu. 

Era o femeie de vârstă mijlocie, dolofană, care îngrijise de 
Fujiko toată viaţa ei. 

— Pleacă! Dar mai întâi adu-mi puţin sake. Nu... va trebui 
să intri în bucătărie... oh, oh, oh! 

— Am sake aici, stăpână. M-am gândit că vei avea nevoie, 
aşa că am fiert apă pe alt vas cu jeratec. lată. 

— O, eşti atât de deşteaptă. 

Fujiko o ciupi drăgăstoasă de obrazul bucălat, şi altă 
slujnică veni să-i facă vânt cu un evantai. Îşi şterse gura pe 
prosopul de hârtie şi se aşeză recunoscătoare pe pernele din 
verandă. 

— O, aşa-i mai bine! 

Era mai bine în aer liber, la umbră, în soarele plăcut al 
dupăamiezii, care arunca umbre întunecate, fluturii zburau de 
colo-colo, iar marea se vedea departe, jos, liniştită şi 
scânteietoare. 

— Ce se întâmplă, stăpână? N-am îndrăznit nici măcar să 
tragem cu ochiul. 

— N-are importanţă. Stăpânul e... stăpânul... n-are 
importanţă. Obiceiurile lui sunt ciudate, dar asta este karma 


noastră. 

II văzu pe şeful bucătar apropiindu-se slugarnic prin grădină 
şi inima îi tresări. El se înclină politicos. Un bărbat mărunt, 
suplu, încordat, cu picioare mari şi dinţi foarte laţi. Înainte de a 
putea scoate un cuvânt, Fujiko îi spuse cu un zâmbet plat: 

— Comandă cuțite noi din sat, un vas nou pentru gătit 
orezul, o masă nouă de tocat, vase noi pentru apă, tot ceea ce 
trebuie pentru bucătărie. Cele pe care le-a folosit stăpânul vor fi 
păstrate pentru folosinţa sa personală. Vei aranja un loc 
deosebit, poţi construi chiar altă bucătărie dacă pofteşti, unde 
stăpânul să poată găti dacă doreşte asta, până ai să ajungi să te 
pricepi şi tu. 

— Vă mulţumesc, Fujiko-sama, spuse bucătarul. Vă rog să 
mă iertaţi pentru întrerupere, dar, îmi pare rău, vă rog să mă 
iertaţi, ştiu un bucătar foarte bun în satul din apropiere. Nu este 
budist şi a fost chiar cu armata în Coreea, aşa că ştie totul... 
despre cum... cum să gătească pentru stăpân, mult mai bine 
decât mine. 

— Când am să vreau alt bucătar, am să te anunţ. Când am 
să te consider nepriceput, sau leneş, am să-ţi spun. Până atunci 
vei fi bucătar şef aici. Ai acceptat postul pe şase luni. 

— Da, stăpână, spuse bucătarul cu demnitate nestăpânită, 
deşi tremurând în sinea lui, pentru că Fujiko-noh-Anjin nu era o 
stăpână cu care să te joci. Vă rog să mă iertati, dar am fost 
angajat ca să gătesc, sunt mândru că gătesc, dar eu n-am 
acceptat niciodată să fiu măcelar, eta sunt măcelari. Desigur că 
nu putem avea un eta aici, dar acel bucătar de care v-am spus 
nu e budist ca mine, ca tatăl meu şi ca tatăl tatălui meu şi ca cei 
dinaintea lui, stăpână, şi ei niciodată, niciodată n-au... vă rog, 
acest bucătar, va... 

— Vei găti aici cum ai gătit întotdeauna. Găsesc bucatele 
tale excelente, demne de un maestru bucătar din Yedo. l-am 
trimis chiar una dintre reţetele tale doamnei Kiritsubo, în Osaka. 

— O, mulţumesc, mă onoraţi prea mult. Care din ele, 
stăpână? 

— Aceea cu mici ţipari şi meduze proaspete şi cu felii de 
stridii şi cu o picătură de soia, pe care o prepari atât de bine. 
Excelentă! Cea mai bună pe care am gustat-o vreodată! 

— O, vă mulţumesc, stăpână, se gudură el. 

— Desigur, supele tale lasă mult de dorit. 


— O, îmi pare atât de rău! 

— Am să discut asta cu tine mai târziu. Mulţumesc, 
bucătare, spuse, încercând să-l îndepărteze. 

Bucătarul cel mărunt rămase vitejeşte pe loc. 

— Vă rog să mă iertaţi, stăpână, dar, oh ko, cu preasupusă 
umilinţă, dacă stăpânii... când stăpânul... 

— Când stăpânul îţi va spune să găteşti, sau să tai, sau 
orice altceva, te vei grăbi s-o faci. Deândată. Aşa cum trebuie 
s-o facă orice servitor supus. Intre timp, pentru că s-ar putea 
să-ţi ia foarte multă vreme să devii priceput, poate c-ar fi mai 
bine să te înţelegi cu acest alt bucătar, să te viziteze în puţinele 
zile în care stăpânul ar vrea să mănânce după obiceiul său. 

Cu onoarea satisfăcută, bucătarul zâmbi şi se înclină. 

— Vă mulţumesc. Vă rog, iertaţi-mă că am cerut să fiu 
luminat. 

— Bineînţeles că ai să plăteşti bucătarului care te va 
înlocui, din propriul tău salariu. 

Când rămaseră din nou singure, Nigatsu chicoti în spatele 
mâinii. 

— O, stăpână-chan, pot să te felicit pentru victoria deplină 
şi pentru înţelepciunea ta? Bucătarul şef aproape că s-a scăpat 
pe el când ai spus că va trebui să plătească din buzunarul lui. 

— Îţi mulţumesc, Nanny-san. 

Fujiko putea simţi mirosul iepurelui care începea să se 
fiarbă. Şi dacă îmi cere să mănânc cu el? se gândea, în pragul 
leşinului. Şi chiar dacă n-o face, tot va trebui să-l servesc. Cum 
pot să fac ca să nu-mi fie rău? N-are să-ţi fie! îşi porunci. Este 
karma ta. Se pare c-ai fost de nesuportat în viaţa ta dinainte. 
Da, dar aminteşte-ţi că acum totul e perfect. Mai ai doar cinci 
luni şi şase zile. Nu te gândi la asta. Gândeşte-te doar la 
stăpânul tău, care este un om puternic, viteaz, deşi are nişte 
obiceiuri înspăimântătoare în ceea ce priveşte mâncarea... 

La poartă se auziră copitele unor cai şi Buntaro descălecă, 
îndepărtând cu un gest restul oamenilor săi. Apoi, însoţit numai 
de garda sa personală, păşi în grădină, prin de praf şi asudat. Işi 
ţinea în mână arcul său uriaş, iar la spate tolba cu săgeți. Fujiko 
şi slujnica ei se înclinară călduros, urându-l în sinea lor. Unchiul 
ei era faimos pentru izbucnirile sale de furie sălbatică, 
nestăpânită, care-l făceau să lovească pe neaşteptate, sau să se 
certe cu oricine. De cele mai multe ori sufereau numai servitorii 


săi, sau femeile. 

— Te rog intră, unchiule. Ce amabil din partea ta să ne 
vizitezi atât de curând, spuse Fujiko. 

— A, Fujiko-san, ce e cu mirosul ăsta? 

— Stăpânul meu găteşte nişte vânat pe care seniorul 
Toranaga i l-a trimis. Le arată nepricepuţilor mei servitori cum 
să gătească. 

— Dacă vrea să gătească, cred că poate, deşi... Buntaro 
strâmbă nemulţumit din nas. Da, după lege, un stăpân poate 
face orice în casa lui, dacă nu-şi tulbură vecinii. 

După lege un astfel de miros putea fi pricina pentru o 
plângere şi putea fi foarte neplăcut să-ţi nemulţumeşti vecinii. 
Cei mai de jos nu făceau niciodată ceva ce ar fi putut să-i 
deranjeze pe cei. suspuşi. Altfel aveau să cadă capete. De 
aceea, în toată ţara, pe cât era cu putinţă, samuraii trăiau atenţi 
şi politicoşi lângă samuraii de rang egal, ţăranii lângă ţărani, 
negustorii în propriile lor străzi, iar eta izolaţi. Omi era cel mai 
apropiat vecin al lor. 

El e superior nouă, îşi zise ea. 

— Sper din toată inima că nu tulburăm pe nimeni, îi spuse 
stânjenită lui Buntaro, întrebându-se ce nouă răutate punea la 
cale. 

— Doreai să-l vezi pe stăpânul meu? începu să se ridice dar 
el o opri. 

— Nu, te rog, nu-l tulbura. O să-l aştept, spuse politicos şi 
inima ei se strânse. Buntaro era recunoscut pentru lipsa lui de 
politeţe, şi aşa ceva din partea lui era un semn de mare 
primejdie. 

— Îmi cer iertare că am venit aşa, fără ca mai întâi să trimit 
pe cineva ca să cer îngăduinţa, spuse el, dar seniorul Toranaga 
mi-a spus că mi s-ar îngădui, poate, să folosesc baia şi să 
locuiesc aici. Din când în când. Vrei să-l întrebi pe Anjin-san mai 
târziu dacă este de acord? 

— Desigur, spuse ea, continuând tiparul obişnuit al 
etichetei, detestând ideea de a-l avea pe Buntaro în casă. Sunt 
sigură că se va simţi onorat, unchiule. Pot să-ţi ofer cha sau 
saké cât timp îl aştepţi? 

— Saké, mulţumesc. 

Grăbită, Nigatsu aşeză o pernă pe verandă şi zbură după 
sake, oricât de mult ar fi vrut să rămână. 


Buntaro dădu arcul şi tolba cu săgeți gărzii sale, aruncă din 
picioare sandalele prăfuite şi păşi greoi pe verandă. Îşi scoase 
sabia cea lungă din brâu, se aşeză cu picioarele încrucişate şi o 
puse pe genunchi. 

— Unde-i soţia mea? Cu Anjin-san? 

— Nu, Buntaro-sama, îmi pare rău, i s-a poruncit să meargă 
la fortăreață, unde... 

— Poruncit? De cine? De Kasigi Yabu? 

— O, nu, de către seniorul Toranaga, Alteță, când s-a întors 
de la vânătoare, azi-după-amiază. 

— Ah, seniorul Toranaga? Buntaro se domoli şi privi 
mohorât dincolo de golf, către fortăreaţa deasupra căreia 
fluturau alăturate stindardele lui Yabu şi Toranaga. 

— Doreşti să trimit pe cineva după ea? 

El clătină din cap. 

— E destul timp pentru asta. 

Răsuflă adânc, privindu-şi nepoata, fiica surorii sale celei 
mai mici. 

— Sunt norocos să am o soţie atât de desăvârşită, neh? 

— Da, Alteță, într-adevăr. A fost de nepreţuit la tălmăcirea 
cunoştinţelor lui Anjin-san. 

Buntaro privi lung fortăreaţa, apoi trase aer în piept, 
simțind mirosul mâncării care ajungea până la el. 

— Parc-aş fi la Nagasaki, ori înapoi în Coreea. Pe-acolo se 
găteşte mereu carne, fiartă sau friptă. Mirosul - n-ai simţit 
niciodată ceva asemănător. Coreenii-s animale, canibali. 
Putoarea usturoiului îţi pătrunde în haine şi-n păr. 

— Trebuie să fi fost îngrozitor. 

— La război a fost bine. Am fi putut câştiga uşor, şi să 
străbatem până în China. Şi să civilizăm amândouă ţările. 
Buntaro se înroşi, iar glasul îi deveni răguşit. Dar nu, n-am reuşit 
şi-a trebuit să ne-ntoarcem înapoi cu ruşine pentru că am fost 
trădaţi. Trădaţi de trădători de rang înalt. 

— Da, e atât de trist, dar ai dreptate, foarte mare dreptate, 
Buntaro-sama, zise ea liniştitor, spunând minciuna cu uşurinţă, 
ştiind că nici o naţiune de pe pământ n-ar fi putut cuceri China, 
şi nimeni n-ar fi putut civiliza China, care era civilizată din 
vremuri străvechi. 

O venă de pe fruntea lui Buntaro se umflase şi palpita, iar 
el vorbea aproape cu sine însuşi. 


— O să plătească, toţi. Trădătorii. E ca aşteptarea pe malul 
unui râu îndeajuns de lung ca toate trupurile duşmanilor tăi să 
poată pluti pe el, neh? Am s-aştept şi-am să scuip pe capetele 
lor curând. Foarte curând. Mi-am promis asta. Se uită la ea. 
Urăsc trădătorii şi nevestele necredincioase şi pe toţi mincinoşii. 

— Da, sunt de acord. Ai atâta dreptate, Buntaro-sama, 
spuse ea, îngheţată, ştiind că nu exista vreo limită pentru 
cruzimea lui. 

La şaisprezece ani Buntaro îşi ucisese propria lui mamă, 
una dintre concubinele mai puţin însemnate ale lui Hiro-matsu, 
pentru presupusa ei infidelitate, în timp ce tatăl său, Hiro-matsu, 
era la război, luptând pentru Dictator, seniorul Goroda. Apoi, ani 
mai târziu, îşi ucisese cel mai mare dintre fiii primei sale soţii, 
pentru presupuse insulte şi o trimisese înapoi la familia ei, unde 
ea îşi luase viaţa, nemaifiind în stare să-şi îndure ruşinea. Se 
purta groaznic cu concubinele şi cu Mariko. Şi se certase violent 
cu tatăl lui Fujiko şi-l învinovăţise de laşitate în Coreea, 
dezonorându-l în faţa lui Taiko, care-i poruncise deîndată să-şi 
radă capul şi să se facă călugăr. Murise de durere în curând, 
măcinat de propria lui ruşine. Fu nevoie de întreaga voinţă a lui 
Fujiko ca să pară liniştită. 

— Am fost atât de mândri când am auzit că ai scăpat de 
duşmani, spuse. 

Saké-ul sosi şi Buntaro începu să bea. După ce aşteptă 
timpul cuvenit, Fujiko se ridică. 

— Te rog să mă ierţi pentru o clipă. 

Se duse la bucătărie să-l prevină pe Blackthorne, să-i ceară 
voie ca Buntaro să locuiască în casă şi să spună şi servitorilor ce 
trebuia făcut. 

— De ce aici? întrebă Blackthorne nemulţumit. De ce să 
stea aici? Trebuie? 

Fujiko îşi ceru iertare şi încercă să-i explice că, desigur, 
Buntaro nu putea fi refuzat. Blackthorne se reîntoarse 
morocănos la gătitul său şi ea se întoarse la Buntaro cu inima 
îndoită 

— Stăpânul meu spune că este onorat de prezenţa domniei 
tale aici. Casa lui este şi casa ta. 

— Cum e să fii concubina unui barbar? 

— Cred că este oribil, dar a lui Anjin-san, care este 
hatamoto şi, deci, samurai, nu. Cred că la fel ca şi a altor 


bărbaţi. Aceasta este prima dată când sunt concubină. Prefer să 
fiu soţie. Anjin-san este ca toţi ceilalţi bărbaţi, deşi, da... unele 
dintre purtările sale sunt foarte ciudate. 

— Cine s-ar fi gândit că cineva din casa noastră o să fie 
concubina unui barbar? Chiar şi-a unui Phatamoto. 

— N-am avut de ales. M-am supus seniorului Toranaga şi 
bunicului, conducătorul clanului nostru. Datoria unei femei este 
să se supună. 

— Da. Buntaro îşi termină ceaşca de sake şi ea o umplu din 
nou. Supunerea este importantă pentru o femeie. Şi Mariko-san 
este supusă, nu-i aşa? 

— Da, stăpâne. Ea îi privi faţa urâtă, ca de maimuţă. Ea nu 
ţi-a adus altceva decât onoare. Alteță, fără doamna, soţia ta, 
seniorul Toranaga n-ar fi putut avea niciodată cunoştinţele lui 
Anjin-san. 

El zâmbi strâmb 

— Am auzit că i-ai proptit pistoalele în faţă lui Omi-san. 

— Îmi făceam doar datoria, Alteță. 

— Unde-ai învăţat să foloseşti pistoale? 

— Nu ţinusem niciodată un pistol în mână până atunci. Nu 
ştiam dacă erau încărcate, dar aş fi apăsat pe trăgaci. 

Buntaro râse. 

— Şi Omi-san s-a gândit la fel. 

Ea îi umplu din nou ceaşca. 

— N-am înţeles niciodată de ce Omi-san n-a încercat să mi 
le ia. Stăpânul său poruncise asta, dar el n-a făcut-o. 

— Eu aş fi făcut-o. 

— Da, unchiule, ştiu, te rog să mă ierţi, dar tot aş fi apăsat 
pe trăgaci. 

— Da. Dar n-ai fi nimerit. 

— Da. Poate. De atunci am învăţat să trag. 

— El te-a învăţat? 

— Nu. Unul dintre ofiţerii seniorului Naga. 

— De ce? 

— Tatăl meu n-ar fi încuviinţat niciodată ca fiicele sale să 
înveţe lupta cu sabia sau sulița. El gândea - înţelept, cred - că 
noi ar trebui să ne petrecem timpul învățând lucruri mai 
elegante. Dar câteodată o femeie trebuie să-şi apere stăpânul şi 
casa. Pistolul este o armă potrivită pentru o femeie, foarte bună. 
Nu cere putere şi doar puţin exerciţiu. Aşa că acum pot fi de 


ceva mai mult folos stăpânului meu pentru că, cu siguranţă, voi 
zbura capul oricărui bărbat ca să-l apăr - şi pentru onoarea 
casei noastre. 

Buntaro goli ceaşca. 

— Am fost mândru când am auzit că i te-ai împotrivit lui 
Omi-san, aşa cum ai făcut-o. Ai avut dreptate. Seniorul 
Hiro-matsu va fi şi el mândru. 

— Îţi mulţumesc, unchiule. Dar îmi făceam numai datoria, 
zise ea, şi se înclină ceremonios. Stăpânul meu întreabă dacă 
n-ai vrea să-l onorezi cu prezenţa domniei tale acum, dacă-ţi 
face plăcere. 

El continuă ritualul. 

— Te rog mulţumeşte-i, dar mai întâi aş putea să fac o 
baie? Dacă binevoieşte, am să-l văd când se va reîntoarce soția 
mea. 


CAPITOLUL 35 


Blackthorne aştepta în grădină. Acum purta chimonoul 
maro, de uniformă, pe care i-l dăduse Toranaga, săbiile în brâu 
şi un pistol încărcat ascuns în eşarfă. Din explicaţiile grăbite ale 
lui Fujiko şi mai târziu de la servitori, înţelesese că trebuia să-l 
primească pe Buntaro ceremonios, deoarece samuraiul era un 
general important şi hatamoto şi era primul oaspete al casei. 
Aşa că se îmbăiase şi se schimbase la iuţeală şi plecase la locul 
pregătit pentru aceasta. 

Îl văzuse foarte puţin pe Buntaro cu o zi înainte, când 
sosise. Buntaro fusese ocupat cu Toranaga şi Yabu şi Mariko, tot 
restul zilei, aşa că Blackthorne fusese lăsat singur, să 
organizeze în grabă atacul de demonstraţie cu Omi şi Naga. 
Atacul fusese mulţumitor. i 

Mariko se întorsese acasă foarte târziu. li spusese foarte 
scurt despre fuga lui Buntaro, despre zilele în care fusese vânat 
de oamenii lui Ishido, cum le scăpase şi în cele din urmă, cum 
trecuse prin provinciile ostile, ca să ajungă la Kwanto. 

— A fost foarte greu, dar poate nu atât de greu, Anjin-san. 
Soţul meu este foarte puternic şi foarte viteaz. 

— Ce-o să se-ntâmple acum, pleci? 


— Seniorul Toranaga poruncește ca totul să rămână aşa 
cum este. Nu se va schimba nimic. 

— Te-ai schimbat, Mariko. Lumina din dumneata a dispărut. 

— Nu. E doar închipuirea dumitale, Anjin-san. Sunt doar 
uşurată că e în viaţă, căci îl credeam mort. 

— Da. Dar asta a schimbat ceva, nu-i aşa? 

— Desigur, îi mulţumesc lui Dumnezeu că stăpânul meu n-a 
fost prins, că e-n viaţă ca să-l slujească pe seniorul Toranaga. Te 
rog să mă ierţi, Anjin-san, sunt obosită acum. Imi pare rău, sunt 
foarte, foarte obosită. 

— Pot face ceva? 

— Ce-ai putea să faci, Anjin-san? Poate doar să fii fericit 
pentru mine şi pentru el. Nu s-a schimbat nimic, crede-mă. 
Nimic nu s-a terminat, pentru că nimic nu a început. Totul e-aşa 
cum a fost. Soţul meu e în viaţă. 

Nu ţi-ai-dorit să fie mort? se întrebă Blackthorne. Nu. 

Atunci de ce ascunzi pistolul? Te simţi vinovat? 

Nu. N-a început nimic. 

Aşa să fie? 

Nu. Credeai c-ai s-o iei pentru tine. Nu-i asta ca şi cum ai fi 
luat-o cu-adevărat? 

O privi pe Mariko coborând din casă în grădină. Părea o 
miniatură de porțelan acolo, la o jumătate de pas în urma lui 
Buntaro, silueta lui masivă părând şi mai mare prin comparaţie. 
Cu ea erau Fujiko şi slujnicele. 

El se înclină. 

— Yokoso oide kudasareta, Buntaro-san. Eşti binevenit în 
casa mea, Buntaro-san. 

Se plecară cu toţii. Buntaro şi Mariko se aşezară pe pernele 
din faţa sa, Fujiko în spatele lui. Nigatsu şi Koi, slujnica, începură 
să servească cha şi sake. Buntaro bău sake. La fel şi 
Blackthorne. 

— Domo, Anjin-san. lkaga desu ka? 

— Ii. lkaga desu ka? i 

— li. Kowa jozuni shabereru yoni natta na. Bun. Incepi să 
vorbeşti japoneză foarte bine. 

În curând Blackthorne începu să piardă şirul discuţiei 
pentru că Buntaro bălmăjea cuvintele, vorbind neatent şi prea 
repede. 

— lartă-mă, Mariko-san. N-am înţeles asta. 


— Soţul meu doreşte să-ţi mulţumescă pentru încercarea 
de a-i salva. Cu vâsla. Îţi aduci aminte? Când încercam să fugim 
din Osaka. 

— Ah, so desu! Domo. Te rog spune-i că încă mai cred că ar 
fi trebuit să ne întoarcem la țărm. Era destul timp. Slujnica s-a 
înecat fără folos. 

— El spune că asta a fost karma. 

— A fost o viaţă irosită, replică Blackthorne şi îi păru rău 
pentru impoliteţe. Băgă de seamă că ea nu tradusese asta. 

— Soţul meu spune că strategia atacului este foarte bună. 
Foarte bună, într-adevăr. 

— Domo. Spune-i că sunt mulţumit că a scăpat teafăr şi că 
este la comanda regimentului. Şi, deasemenea, că este 
binevenit să locuiască aici. 

— Domo, Anjin-san. Buntaro-sama spune da, planul de atac 
este bun, dar, în ceea ce-l priveşte, el întotdeauna îşi va purta 
arcul şi săbiile. Poate să omoare de la o distanţă mult mai mare, 
cu mai mare siguranţă şi mai repede decât o muschetă. 

— Mâine am să trag în el şi-o să vedem dacă-i place. 

— Ai să pierzi, Anjin-san, îmi pare rău. Te-aş sfătui să nu 
încerci asta, spuse ea. 

Blackthorne văzu ochii lui Buntaro zburând de la Mariko la 
el şi înapoi. 

— Îţi mulţumesc, Mariko-san, spune-i că mi-ar place să-l 
văd trăgând. 

— Buntaro întreabă: poţi să foloseşti un arc? 

— Da. Dar nu ca un adevărat arcaş. Arcurile sunt aproape 
scoase din folosinţă la noi. Cu excepţia arbaletei. Eu am fost 
pregătit pentru mare. Acolo noi folosim doar tunurile şi sabia de 
abordaj. Câteodată săgeți cu foc, dar numai pentru corăbiile 
inamice, de la distanţă mică. 

— El întreabă: Cum sunt folosite, cum le faci, aceste săgeți 
de foc? Se deosebesc de ale noastre, de cele care au fost 
folosite împotriva galerei, la Osaka? 

Blackthorne începu să explice şi urmară obişnuitele 
întreruperi obositoare şi întrebări de verificare. Incepuse să se 
obişnuiască cu minţile lor, necrezut de iscoditoare în tot ce ţinea 
de război, dar găsea foarte obositoare discuţia prin tălmaci. 
Chiar dacă Mariko era excelentă, ceea ce zicea ea de fapt era 
foarte rar ceea ce trebuia. Un răspuns lung era totdeauna 


scurtat, ceva din ceea ce fusese spus era desigur uşor schimbat, 
şi apăreau neînţelegeri. Aşa că explicaţiile trebuiau să fie 
repetate fără rost. 

Dar fără Mariko, ştia că n-ar fi putut niciodată să devină 
atât de important. Doar cunoştinţele mă ţin afară din groapă, îşi 
aminti. Dar asta nu-i o problemă, fiindcă-s încă atâtea de multe 
de spus şi o bătălie de câştigat. O bătălie adevărată. Până 
atunci eşti în siguranţă. Ai o flotă de organizat şi-apoi, 
fără-ndoială, acasă. 

Văzu săbiile lui Buntaro şi săbiile străjerilor şi le simţi pe ale 
sale şi căldura pistolului uns şi simţi până în adâncul fiinţei că nu 
era niciodată în siguranţă pe acest pământ. Nici el, nici 
altcineva, nici măcar Toranaga. 

— Anjin-san, Buntaro-sama întreabă, dacă el îţi trimite 
oameni mâine, poţi să le arăţi să facă aceste săgeți? 

— Unde putem să găsim smoală? 

— Nu ştiu. 

Mariko îi ceru lămuriri amănunțite asupra locului unde 
putea fi găsită de obicei şi cum arăta sau mirosea şi despre 
posibilii înlocuitori. Apoi îi vorbi lui Buntaro îndelung. Fujiko 
fusese tăcută tot timpul, cu ochii şi urechile atente, fără să-i 
scape nimic. Slujnicele, bine îndrumate, de uşoare mişcări ale 
evantaiului ei, către câte o ceaşcă goală, umpleau într-una 
clondirele cu saké. 

— Soţul meu spune că o să discute aceasta cu seniorul 
Toranaga. Poate smoală există pe undeva în Kwanto. N-am auzit 
despre ea niciodată. Dacă nu smoală, avem uleiuri groase, 
uleiuri de balenă, care ar putea s-o înlocuiască. Te întreabă dacă 
folosiţi câteodată rachete de război, precum chinezii. 

— Da. Dar nu sunt socotite de prea mare folos. Poate doar 
în timpul asediilor. Turcii le-au folosit când s-au înfruntat cu 
Cavalerii Sfântului loan de Malta. Rachetele sunt folosite mai 
mult ca să producă incendii şi panică. 

— El te roagă să-i dai amănunte despre această bătălie. 

— S-a întâmplat acum patruzeci de ani în cea mai mare.... 

Blackthorne se opri, gândind intens. Acesta fusese cel mai 
important asediu din Europa. Şaizeci de mii de turci, crema 
Imperiului Otoman, sosiseră împotriva a şase sute de cavaleri 
creştini şi a câtorva mii de auxiliari maltezi, prinşi la ananghie în 
marele lor castel de la Sfântul Elmo, de pe mica insulă Malta, din 


Mediterana. Cavalerii rezistaseră cu succes unui asediu de şase 
luni şi, de necrezut, forţaseră inamicul să se retragă acoperit de 
ruşine. Această victorie salvase întregul țărm mediteranean, şi 
prin asta creştinătatea, de la jaful hoardelor de necredincioşi. 

Blackthorne realiză dintr-o dată că această bătălie îi dădea 
una dintre cheile castelului Osaka: cum să-l împresoare, cum 
să-l hărţuiască, cum să-i spargă porţile şi cum să-l cucerească. 

— Ce spuneai, senhor? 

— A fost acum patruzeci de ani în cea mai mare mare 
interioară pe care o avem în Europa, Mariko-san, Mediterana. A 
fost doar un asediu ca celelalte asedii, nu merită atenţie, minţi. 
Astfel de cunoştinţe erau nepreţuite, de neîmpărtăşit cu 
uşurinţă şi sub nici o formă acum. Mariko explicase de multe ori 
că Osaka stătea neclintită între Toranaga şi victorie. Blackthorne 
era sigur că soluţia pentru aceasta putea fi totodată şi învoirea 
lui de a ieşi din Imperiu cu toate bogăţiile de care ar fi avut 
nevoie în viaţă. Băgă de seamă că Mariko părea tulburată. 

— Senhora? 

— Nimic, senhor. 

Ea începu să traducă ceea ce spusese, dar acum înţelese că 
ea ştia că el ascundea ceva. Mirosul mâncării îi abătu atenţia. 

— Fujiko-san! 

— Hai, Anjin-san? 

— Shokuji wa madaka? Kyaku wa... sazo kufuku de oro, 
neh? Când e masa? Oaspeţii s-ar putea să fie flămânzi. 

— Ah, gomen nasai, hi ga kurete kara ni itashimasu. 

O văzu arătând către soare şi înţelese că spusese "după 
apusul soarelui". Înclină din cap şi mormăi, ceea ce trecea în 
Japonia drept un politicos "mulţumesc, am înţeles". Marriko se 
întoarse din nou către el. 

— Soţul meu ar vrea să-i povesteşti despre o bătălie la care 
ai participat. 

— Sunt toate în manualul de război, Mariko-san. 

— El spune că l-a citit cu mare interes, dar conţine puţine 
amănunte. În următoarele zile ar vrea să înveţe totul despre 
bătăliile voastre. Istoriseşte-ne acum despre una, dacă nu ţi-e 
cu supărare. 

— Sunt toate în manualul de război, poate mâine, 
Mariko-san. 

Avea nevoie de timp să cântărească acest nou gând 


copleşitor despre castelul Osaka şi acea bătălie. Şi era obosit de 
atâta vorbă, obosit să tot fie iscodit, dar cel mai mult ar fi vrut 
să mănânce. 

— Te rog, Anjin-san, vrei s-o mai povesteşti odată, doar 
odată, pentru soţul meu? 

Auzi rugăminte ascunsă din glasul ei, aşa că se supuse. 

— Desigur. Care crezi că i-ar place? 

— Cea din Ţările de Jos, de lângă Zeelanda - aşa pronunţaţi 
voi? 

— Da. 

Aşa că începu să spună istoria acelei bătălii, care fusese 
aproape ca toate celelalte în care oamenii mureau, de cele mai 
multe ori, din cauza greşelilor şi prostiilor ofiţerilor de la 
comandă. 

— Soţul meu spune că nu este aşa aici, Anjin-san. Aici 
ofiţerii comandanţi trebui să fie foarte buni sau mor foarte 
repede. 

— Desigur, criticile mele sunt doar pentru conducătorii 
europeni. 

— Buntaro-sama spune că o să-ţi povestească despre 
războaiele noastre şi comndanţii noştri, îndeosebi despre 
seniorul Toranaga, în zilele următoare. Un schimb cinstit pentru 
informaţiile domniei tale, spuse ea într-o doară. 

— Domo. Blackthorne se înclină uşor, simțind ochii lui 
Buntaro sfredelindu-l. Ce vrei de fapt de la mine, fiu de căţea? 


KKK 


Masa a fost un dezastru pentru toată lumea. Chiar înainte 
de a părăsi grădina pentru a merge pe verandă, să mănânce, 
ziua se dovedise nefastă. 

— Te rog, iartă-mă, Anjin-san, dar ce-i asta? arătase Mariko. 
Acolo. Soțul meu întreabă, ce este aceea? 

— Unde? A, acolo? Acela este un fazan. Seniorul Toranaga 
mi l-a trimis împreună cu un iepure. lepurele o să-l mâncăm la 
cină, pregătit în felul englezesc. Cel puţin eu o să mănânc, deşi 
ar ajunge pentru toți. 

— Îți mulţumesc, dar noi, soţul meu şi cu mine, noi nu 
mâncăm carne. Dar de ce atârnă acolo fazanul? Pe căldura asta 
n-ar trebui să fie luat de acolo şi pregătit? 


— Ăsta-i felul în care se gătesc fazanii. Îl atârni ca să se 
frăgezească carnea. 

— Cum, chiar aşa? lartă-mă, Anjin-san, spusese ea 
tulburată. Îmi pare rău, dar o să se strice repede. Are încă 
penele pe el şi nu a fost... curăţat. 

— Carnea fazanului este uscată, Mariko-san, aşa că îl atârni 
pentru câteva zile, poate chiar săptămâni, după vreme. Apoi îl 
jumuleşti, îl cureţi şi îl găteşti. 

— ÎI laşi în aer liber, să putrezească? 

— Nan ja? întrebase Buntaro nerăbdător. 

Ea îi vorbise supusă şi el îşi ţinuse răsuflarea, se ridicase, îl 
cercetase cu privirea şi-l împunsese cu degetul. Câteva muşte 
îşi luaseră zborul, apoi se aşezaseră din nou. Fujiko îi vorbise 
şovăitoare şi el roşise. 

— Concubina dumitale spune că ai poruncit ca nimeni să 
nu-l atingă în afară de dumneata? întrebase Mariko 

— Da. Aici nu lăsaţi vânatul să se fezandeze? Nu toată 
lumea e budistă. 

— Nu, Anjin-san, nu cred. 

— Una lume crede că fazanul ar trebui lăsat atârnat de 
penele de la coadă până când cade. Dar astea-s basme, vorbe 
de clacă, spusese Blackthorne. De gât este corect, atunci 
sucurile stau unde trebuie. Una lume îl lasă atârnat până când 
cade, dar mie unuia nu-mi place carnea atât de fezandată. Noi 
obişnuim... Se oprise pentru că faţa ei căpătase o paloare 
verzuie. 

— Nan desu ka? Mariko-san, întrebase Fujiko repede. 

Mariko explicase. Toţi râseseră nervoşi şi Mariko se ridicase 
moale, ştergându-şi fruntea de sudoare. 

— Îmi pare rău, Anjin-san. Te rog să mă ierţi pentru o clipă. 

Mâncarea voastră este tot atât de ciudată, ar fi vrut el să 
spună, cum ar fi ieri, sepie crudă, albă, vâscoasă, ca un zgârci, 
aproape fără nimic altceva decât sos de soia, ca să alunece pe 
gât. Sau tocătura de tentacule de caracatiţă, din nou crude, cu 
orez rece şi alge. Sau cum e cu meduza crudă, în supa 
galben-maronie torfu - pastă de fasole fermentată - care arăta 
ca un castron cu balegă moale. O, da, servit minunat, într-un bol 
fragil, atrăgător, dar tot arăta a balegă moale. Da, la naiba, 
destul ca să îmbolnăvească un om. 

Mai apoi merseseră în camera ce dădea în verandă şi după 


obişnuitele plecăciuni nesfârşite, pălăvrăgeală şi cha şi sake, 
începuse să sosească mâncarea. Tăvi mici cu supă limpede de 
peşte, orez şi peşte crud ca de obicei. Şi apoi, mâncarea sa. 
Ridicase capacul de pe oală. leşeau aburi şi globuri aurii de 
grăsime dansau pe suprafaţa tremurătoare. Supa groasă, 
bogată, de-ţi lăsă gura apă, era plină de grăsime şi bucăţi moi 
de carne. Mândru, le oferise şi lor, dar îşi scuturară capetele şi îl 
rugaseră să mănânce. 

— Domo, spusese el. 

Bunele maniere cereau să bei supa direct din micile boluri 
lăcuite şi să mănânci tot ce era solid în supă, cu beţişoarele. 
Stăpânindu-şi cu greu foamea, îşi umplu bolul şi începu să 
mănânce. Atunci le văzu ochii. 

ÎI priveau cu uimire îngreţoşată, pe care încercau s-o 
ascundă, fără să reuşească. Pofta de mâncare începu să-i scadă. 
Se strădui să nu-i bage în seamă, dar nu putu, în timp ce 
stomacul lui chiorăia. Ascunzându-şi nemulţumirea, puse jos 
bolul, acoperi oala cu capacul, şi le spuse morocânos că nu era 
după gustul său. li porunci slujnicei să-l ducă de acolo. 

— Fujiko întreabă dacă nu ar trebui aruncată, spuse Mariko 
plină de speranţă. 

— Da. 

Fujiko şi Buntaro se relaxară. 

— Mai vrei orez? întrebă Fujiko 

— Nu, mulţumesc. 

Mariko îşi flutură evantaiul, zâmbi încurajator şi îi umplu 
ceaşca, dar Blackthorne nu se linişti şi hotărî ca în viitor să 
gătescă pe dealuri, singur, să mănânce singur, şi să vâneze cu 
ceilalţi. 

Să-i ia dracu', îşi spuse. Dacă Toranaga poate vâna, pot şi 
eu. Când am să-l văd? Cât trebuie să mai aştept? 

— Lovi-o-ar ciuma de aşteptare, şi lovi-l-ar ciuma pe 
Toranaga, spuse tare, în engleză, şi-se simţi mai bine. 

— Cum, Anjin-san? întrbă Mariko în portugheză. 

— Nimic, răspunse el. Mă întrebam doar când am să-l văd 
pe seniorul Toranaga. 

— Nu mi-a spus. Foarte curând, îmi închipui. 

Buntaro sorbea zgomotos saké-ul şi supa, aşa cum era 
obiceiul. Asta începu să-l deranjeze pe Blackthorne. Mariko 
vorbea fericită cu soţul ei, care mormăia, abia băgând-o în 


seamă. Ea nu mânca şi ce-l zgândărea cel mai mult era că, atât 
ea cât şi Fujiko, se gudurau aproape pe lângă Buntaro şi 
deasemenea, că el însuşi trebuia să se obişnuiască cu acest 
nedorit oaspete. 

— Spune-i lui Buntaro-sama că în ţara mea, un oaspete 
închină în cinstea oaspetelui de onoare. Işi ridică ceaşca cu un 
zâmbet strâmb: "Viaţă lungă şi fericire", şi bău. 

Buntaro ascultă explicaţia lui Mariko. Încuviinţă din cap, îşi 
ridică la rândul său ceaşca, zâmbi strepezit şi-o goli. 

— Sănătate, închină din nou Blackthorne. 

Şi din nou. 

Şi din nou. 

— Sănătate! 

De data aceasta Buntaro nu bău. Puse ceaşca plină jos şi îl 
privi cu ochii săi mici. Apoi strigă către cineva de afară. Shoj/-ul 
alunecă deîndată într-o parte. Straja lui, întotdeauna atentă, se 
înclină şi îi înmână uriaşul arc şi tolba cu săgeți. Buntaro îl luă şi 
vorbi repezit şi apăsat. 

— Soţul meu spune că ai vrut să vezi cum trage, Anjin-san. 
El crede că mâine este prea departe. Acum este un moment 
portivit. Poarta casei dumitale, Anjin-san. Te întreabă, care stâlp 
alegi? 

— Nu înţeleg, spuse Blackthorne. 

Poarta principală era la patruzeci de paşi, undeva dincolo 
de grădină, dar acum în întregime acoperită de panoul shoji, 
închis, din dreapta sa. 

— Stâlpul din dreapta sau din stânga? Te rog alege. 

Tonul ei era insistent. Înţelegând avertismentul, privi la 
Buntaro. Bărbatul părea desprins de cele înconjurătoare, 
evident şi de prezenţa lor, un căpcăun urât, aşezat cu picioarele 
încrucişate şi privind absent în depărtare. 

— Stânga, rosti el fascinat. 

— Hidari! spuse ea. 

Deândată Buntaro trase o săgeată din tolbă şi, tot aşezat, o 
puse în arc, îl ridică, trase înapoi coarda până lângă ochi şi îi 
dădu drumul cu o mişcare sălbatică, dar de o continuitate 
poetica. Săgeata trecu pe lângă obrazul lui Mariko, îi atinse o 
şuviţă din păr, apoi dispăru prin panoul de hârtie. O altă săgeată 
fu trasă aproape înainte ca prima să dispară şi apoi alta, fiecare 
trecând la mai puţin de două degete de necilintita Mariko. Ea 


rămase liniştită şi nemişcată, îngenunchiată ca şi până atunci. 

Cea de-a patra săgeată şi apoi ultima. Sunetul corzii de arc 
umplea tăcerea care se lăsase. Buntaro oftă şi se lăsă încet pe 
spate. Puse arcul pe genunchi. Mariko şi Fujiko respirară adânc, 
zâmbiră şi se înclinară şi îl felicitară pe Buntaro, iar el clătină din 
cap şi se înclină uşor. Toţi îl priviră pe Blackthorne. El ştia că 
cele ce văzuse fusese aproape magie. Toate săgețile trecuse 
prin aceeaşi gaură în shoji. 

Buntaro înapoie arcul gărzii sale şi-şi ridică ceaşca, privi la 
ea o clipă, apoi o îndreptă către Blackthorne, o goli şi vorbi 
răguşit, redevenind bruta de mai-nainte. 

— El... soţul meu te roagă politicos, te rog, du-te şi priveşte. 

Blackthorne se gândi o clipă, încercând să-şi liniştească 
inima. 

— Nu e nevoie, desigur că a lovit ţinta. 

— El spune că ar vrea ca dumneata să te asiguri. 

— Sunt sigur. 

— Te rog, Anjin-san, i-ai face cinste. 

— N-am nevoie să-i fac cinste. 

— Da. Dar dă-mi voie să adaug şi rugămintea mea. Din nou 
rugămintea era în ochii ei. 

— Cum pot să spun: Aceasta a fost minunat de privit? 

Ea-i spuse şi el repetă cuvintele şi se înclină. Buntaro se 
înclină şi el fără tragere de inimă. 

— Roagă.-l, te rog, să vină cu mine, să vedem săgețile. 

— El spune că ar dori să te duci singur. El nu doreşte să 
meargă, Anjin-san. 

— De ce? 

— Dacă a tras precis, senhor, trebuie să vezi asta singur. 
Dacă nu, tot singur trebuie să vezi. Atunci nici unul dintre voi nu 
va fi stânjenit. 

— Şi dacă n-a nimerit? 

— Nu se poate. Dar după datina noastră, să loveşti ţinta în 
astfel de situaţii dificile este mai puţin important faţa de graţia 
pe care o poate arăta arcaşul, noblețea mişcărilor, puterea de a 
trage aşezat, ori detaşarea faţă de rezultatul tragerii. 

Săgeţile erau la un inci una faţă de cealaltă în mijlocul 
stâlpului din stânga. Balkthorne privi înapoi către casă şi putu să 
vadă, la mai bine de patruzeci de paşi, mica gaură în panoul de 
hârtie, ca o scânteie de lumină în întuneric. E aproape imposibil 


să ai atâta precizie, gândi. De unde stătea, Buntaro nu putea să 
vadă grădina sau poarta şi era întuneric beznă afară. 
Blackthorne se întoarse la stâlp şi ridică mai sus felinarul. Cu o 
mână încercă să smulgă o săgeată. Vârful de oţel era înfipt prea 
adânc, ar fi putut să rupă coada de lemn, dar nu dorea asta. 

Străjerul privea. 

Blackthorne şovăi. Străjerul înaintă să-l ajute, dar el îşi 
clătină din cap. 

— /y6, domo, şi se întoarse înăuntru 

— Mariko-san, te rog, spune-i concubinei mele că aş vrea 
ca săgețile să rămână pentru totdeauna în stâlp, toate. Ca să-mi 
amintească de un arcaş desăvârşit. N-am văzut niciodată aşa 
ceva. Se înclină către Buntaro. 

— Mulţumesc, Anjin-san. 

Ea traduse şi Buntaro se înclină şi îi mulţumi pentru 
compliment. 

— Sake! porunci Blackthorne. 

Băură mai mult, mult prea mult. Buntaro dădea peste cap 
ceştile una după alta, lăsându-se furat de băutură. Blaekthorne 
îl privea pe furiş, apoi îşi lăsă gândurile să rătăcească, 
întrebându-se cum reuşise omul să ţintească şi să tragă săgețile 
cu asemenea incredibilă precizie. E cu neputinţă, îşi spuse. Şi 
totuşi l-am văzut făcând-o. Oare ce-or face Vinck şi Baccus şi 
restul acum? Toranaga îi spusese că echipajul era acum în Yedo, 
în apropiere de Erasmus. lisuse Cristoase, mi-ar place să-i văd şi 
să mă-ntorc la bord. 

Aruncă o privire la Mariko, care spunea ceva soţului ei. 
Buntaro ascultă, apoi spre surprinderea lui Blackthorne văzu 
faţa samuraiului strâmbându-se de furie. Înainte să-şi poată feri 
ochii, Buntaro se întoarse spre el. 

— Nan desu ka? 

Cuvintele lui Buntaro sunau aproape ca o acuzaţie. 

— Nani-mo, Buntaro-san. Nimic. 

Blackthorne oferi tuturor sake, sperând să-şi acopere 
momentul de neatenţie. Din nou femeile acceptară, dar gustară 
doar puţin. Buntaro îşi termină ceaşca imediat, prost dispus. 
Apoi îi vorbi răstit, îndelung, lui Mariko. 

Blackthorne se trezi vorbind împotriva voinţei sale. 

— Ce se întâmplă cu el? Ce spune? 

— O, îmi pare rău, Anjin-san. Soţul meu întreabă despre 


dumneata, despre soţie şi concubine. Depre copiii dumitale. Şi 
despre ce s-a întâmplat de când am părăsit Osaka. Ea se opri, 
răzgândindu-se, şi adăugă cu voce schimbată: Este foarte 
interesat de dumneata şi de părerile dumitale. 

— Eu sunt interesat de el şi de părerile sale, Mariko-san. 
Cum v-aţi întâlnit, dumneata şi el? Când v-aţi căsătorit? 

Buntaro îl întrerupse cu un torent de japoneză 
nerăbdătoare. Mariko traduse imediat ceea ce se spusese. 
Buntaro se întinse peste masă şi umplu ochi cu saké două cești 
de ceai, îi oferi una lui Blackthorne şi făcu femeilor semn cu 
mâna să le ia pe celelalte. 

— El, soţul meu spune că, uneori, ceştile de saké sunt prea 
mici. 

Mariko umplu şi celelate ceşti. Gustă puţin dintr-una şi 
Fujiko din cealaltă. Urmă o altă năvală de fraze răstite, mult mai 
răstite şi zâmbetele celor două femei îngheţară. 

— /y6, dozo gomen nasai, Buntaro-sama, începu Mariko. 

— Ima, porunci Buntaro. 

Fujiko începu să vorbească nemulțumită, dar Buntaro o opri 
cu o singură privire. 

— Gomen nasai, şopti Fujiko, cerându-şi iertare. Dozo, 
gomen nasai. 

— Ce a spus, Mariko-san? 

Ea păru să nu-l audă pe Blackthorne. 

— Dozo gomen nasai, Buntaro-sama. Watashi... 

Faţa soțului ei se înroşi. 

— IMA! 

— Îmi pare rău, Anjin-san, dar soţul meu porunceşte să-ţi 
povestesc - ca să-ţi răspund la întrebare - să-ţi povestesc 
despre mine. l-am spus că nu cred că problemele de familie ar 
trebui discutate atât de târziu în noapte, dar el poruncește. Te 
rog, ai răbdare. 

Bău o înghiţitură mare de sake. Apoi încă una. Şuviţele de 
păr care îi atârnau peste urechi fluturară în curentul slab de aer 
produs de evantaiul lui Fujiko. Goli ceaşca şi o aşeză jos. 

— Numele meu de fată este Akechi. Sunt fata generalului 
Akechi Jinsai, asasinul. Tatăl meu a asasinat mişeleşte pe 
seniorul său, dictatorul Goroda. 

— Doamne, Dumnezeule, de ce-a făcut asta? 

— Oricare ar fi motivul, Anjin-san, nu e mulţumitor. Tatăl 


meu a comis cea mai mare crimă în lumea noastră. Sângele 
meu e întinat, ca şi sângele fiului meu. 

— Atunci de ce... se opri. 

— Da, Anjin-san. 

— Vroiam doar să spun că înţeleg ce înseamnă asta. Să 
ucizi seniorul. Şi mă miră că ai fost lăsată în viaţă. 

— Soţul meu mi-a făcut cinstea... 

Din nou Buntaro o întrerupse sălbatic şi ea îşi ceru scuze şi 
îi explică ceea ce spusese Blackthorne. Dispreţuitor, Buntaro îi 
făcu semn să continue. 

— Soţul meu mi-a făcut cinstea să mă trimită departe, 
continuă ea cu aceeaşi voce blândă. L-am implorat să-mi dea 
voie să-mi fac seppuku, dar a refuzat aceste privilegiu. A fost... 
Trebuie să-ţi explic că doar el sau seniorul Toranaga poate să-mi 
acorde acest privilegiu. Eu încă îl mai cer, umilă, în fiecare an, la 
aniversarea zilei trădării. Dar, în înţelepciunea sa, soţul meu m-a 
refuzat întotdeauna. Zâmbetul ei era minunat. Soţul meu mă 
onorează în fiecare zi, în fiecare clipă, Anjin-san. Dacă aş fi în 
locul lui, n-aş fi în stare măcar să vorbesc unei astfel de 
persoane mânjite. 

— De asta eşti ultima din spita dumitale? întrebă, 
amintindu-şi ce spusese despre catastrofă, în drumul de la 
castelul Osaka. 

Mariko traduse întrebarea pentru Buntaro şi apoi se 
întoarse. 

— Hai, Anjin-san. Dar nu a fost o catastrofă. Nu pentru ei. Ei 
au fost prinşi pe dealuri, tatăl meu şi familia, de Nakamura, 
generalul care a devenit Taiko. Nakamura conducea armatele 
răzbunării şi a ucis toate forţele tatălui meu, douăzeci de mii de 
oameni, până la unul. Tatăl meu şi familia lui au fost prinşi, dar 
tatăl meu a avut timp să-i ajute pe toţi, pe cei patru fraţi şi trei 
surori, pe mama mea şi cele două concubine. Apoi şi-a făcut 
seppuku. În privinţa asta şi el şi ei au fost samurai, spuse. Au 
îngenuncheat curajos în faţa lui, unul câte unul, şi el i-a ucis pe 
rând. Au murit onorabil. Şi el a murit onorabil. Cei doi fraţi ai 
tatălui meu şi un unchi se dăduseră de partea lui, în trădarea lui 
împotriva seniorului lor. Au fost şi ei prinşi şi au murit şi ei cu 
egală onoare. Nici un Akechi nu a fost lăsat în viaţă ca să 
înfrunte ura şi batjocura duşmanului, în afară de mine. Nu, te 
rog, iartă-mă Anjin-san, greşesc. Tatăl meu şi fraţii săi şi unchiul, 


ei erau adevăratul duşman. Din duşmani numai eu sunt în viaţă. 
Un martor viu al unei trădări murdare. Eu, Akechi Mariko, am 
fost lăsată în viaţă pentru că eram căsătorită şi astfel 
aparţineam familiei soţului meu. Trăiam la Kyoto atunci. Eram la 
Kyoto când tatăl meu a murit. Trădarea şi răzvrătirea lui au 
durat numai treisprezece zile, Anjin-san, Dar cât vor trăi oamenii 
în aceste insule, numele Akechi va fi întinat. 

— De câtă vreme erai căsătorită când s-a întâmplat asta? 

— Două luni şi trei zile, Anjin-san. 

— Şi aveai cincisprezece ani, atunci? 

— Da. Soţul meu mi-a făcut cinstea să nu divorţeze de mine 
sau să mă alunge, aşa cum ar fi trebuit să o facă. Am fost 
trimisă departe, într-un sat din nord. Era frig acolo, Anjin-san, în 
provincia Shonai, atât de frig... 

— Cât de mult ai stat acolo? 

— Opt ani. Seniorul Goroda avea patruzeci şi nouă de ani 
când şi-a făcut seppuku ca să nu fie prins. Asta a fost acum 
aproape şaisprezece ani, Anjin-san şi cei mai mulţi dintre urm... 

Buntaro întrerupse, din nou şfichiuind-o cu vorba. 

— Te rog să mă ierţi, Anjin-san, spuse Mariko. Soţul meu 
arată, pe bună dreptate, că ar fi trebuit să fie de ajuns să spun 
că sunt fiica unui trădător şi că explicaţiile lungi sunt 
nefolositoare. Desigur, unele explicaţii sunt folositoare, adăugă 
ea cu grijă. Te rog să ierţi proastele maniere ale soţului meu şi 
te rog să-ţi aminteşti ce am spus despre urechile care aud şi 
despre gardul care împrejmuieşte de opt ori. Te rog să mă ierti, 
Anjin-san, mi se porunceşte să plec. Dumneata nu trebuie să 
pleci înainte de plecarea lui sau înainte de a cădea beat. Nute 
amesteca. Ea se înclină către Fujiko. Dozo gomen nasai. 

— Do itashitnashite. 

Mariko îşi înclină capul către Buntaro şi plecă. Parfumul ei 
rămase. 

— Saké, spuse Buntaro şi zâmbi duşmănos. 

Fujiko umplu ceştile. 

— Sănătate, spuse Blackthorne, răscolit. 

Timp de mai bine de o oră el închină pentru Buntaro până 
când simţi capul învârtindui-se. Apoi Buntaro căzu lat peste 
ceştile pe care le făcu zob. Shoj//-ul se deschise imediat. Straja 
intră cu Mariko. Ajutaţi de slugile care părură să apară ca din 
pământ îl ridicară pe Buntaro şi-l cărară în camera alăturată, 


camera lui Mariko. Apoi, ajutată de slujnică, ea începu să-l 
dezbrace. Straja închise panoul şi se aşeză în afara lui, cu mâna 
pe mânerul sabiei scoase de la brâu. 

Fujiko aşteptă, privindu-l pe Blackthorne. Slujnicile intrară şi 
făcură ordine. Obosit, Blackthorne îşi trecu mâinile prin părul 
său lung şi-şi aranjă panglica din coadă. Apoi se ridică clătinat şi 
se îndreptă către verandă, urmat de concubină. Aerul mirosea 
plăcut şi purificator. Dar nu îndeajuns. Se aşeză grijuliu pe prag 
şi bău în noapte. Fujiko se aşeză în spatele lui şi se aplecă 
înainte. 

— Gomen nasai, Anjin-san, şopti ea, clătinând din cap 
înapoi, spre casă. Wakarimasii ka? Inţelegi? 

— Wakarimasu. Shigata ga nai. Apoi, văzându-i teama 
nestăpânită, o mângâie pe păr. 

— Arigato, arigato, Anjin-sama. 

— Anatawa suimin ima, Fujiko-san, spuse, găsind cu greu 
cuvintele. Tu dormi acum. 

— Dozo gomen nasai, Anjin-san, suimin neh? spuse ea cu 
privirea rugătoare, arătând către camera lui. 

— lyé, watashi oyogu ima, nu, mă duc să-not. 

— Hai, Anjin-sama. 

Ascultătoare, ea se întoarse şi strigă. Doi dintre slujitori 
sosiră alergând. Amândoi erau tineri, din sat, puternici şi 
cunoscuţi ca buni înotători. Blackthorne nu se împotrivi. În 
noaptea asta ştia că protestele sale ar fi fost fără rost. 

— Bine. Oricum... spuse tare în timp ce cobora, 
clătinându-se, în josul dealului, cu oamenii după el, şi creierul 
înceţoşat de băutură. Oricum, l-am adormit. Nu-i mai poate face 
nici un rău acum. 


KKK 


Blackthorne înotă o oră şi se simţi mai bine. Când se 
întoarse, Fujiko îl aştepta pe verandă, cu un vas cu ceai 
proaspăt. Acceptă puţin, apoi se duse în pat şi adormi imediat. 

Sunetul vocii lui Buntaro, plină de răutate, îl trezi. Mâna 
stângă era deja încleştată pe mânerul pistolului încărcat pe care 
îl ţinea întotdeauna sub saltea şi inima îi bubuia în piept din 
pricina trezirii neaşteptate. 

Vocea lui Buntaro se opri. Mariko începu să vorbească. 


Blackthorne nu putu să prindă decât câteva cuvinte, dar putu să 
simtă tonul cumpătat şi stăruitor din glasul ei, nu jalnic sau 
tânguitor, sau chiar aproape de a izbucni în plâns, doar 
obişnuita ei seninătate neclintită. Din nou Buntaro izbucni. 

Blackthorne încercă să nu asculte. 

"Să nu te amesteci", îi spusese ea, şi ea era înţeleaptă. Nu 
avea nici un drept, iar Buntaro o mulţime. "Te implor să ai grijă, 
Anjin-san. Adu-ţi aminte ce ţi-am spus despre urechi de auzit şi 
despre gardul de opt ori împrejmuitor." 

Ascultător, se lăsă pe spate, scăldat de o sudoare rece şi se 
forţă să se gândească la ceea ce spusese ea. 

— Vezi, Anjin-san, îi spusese ea în acea seară foarte 
specială, când ei isprăveau ultimul din multele ultime clondire 
de saké şi el glumise pe seama lipsei de izolare. Întotdeauna 
oameni în jur şi pereţi de hârtie, urechi şi ochi mereu spionând. 
Aici trebuie să înveţi să-ţi faci propria ta singurătate. Suntem 
învăţaţi din copilărie să ne retragem în noi înşine, să ridicăm 
pereţi de nepătruns în spatele cărora să trăim. Dacă n-am putea 
face asta, am înnebuni, desigur, cu toţii, şi ne-am ucide unul pe 
celălalt şi pe noi înşine. 

— Ce pereţi? 

— Există un labirint nesfârşit în care să te ascunzi, 
Anjin-san. Ritualuri şi datini. Inderdicţii de toate felurile. O, da, 
chiar şi limba noastră are nuanţe pe care voi nu le aveţi şi care 
nouă ne îngăduie să ocolim politicos orice întrebarela care nu 
vrem să răspundem. 

— Dar cum vă închideţi urechile, Mariko-san? Asta-i 
imposibil. 

— O, foarte uşor. Prin educaţie. Desigur, educaţia începe de 
îndată ce un copil învaţă să vorbească. Aşa că foarte curând e o 
a doua natură pentru noi. Cum am putea altfel supravieţui? Mai 
întâi începi prin a-ţi purifica mintea de cuvântul "oameni". Să te 
pui pe tine însuţi pe un alt plan. Privitul unui apus de soare este 
de foarte mare ajutor. Sau să asculţi ploaia. Anjin-san, ai băgat 
de seamă sunetele diferite ale ploii? Dacă asculţi cu adevărat, 
atunci prezentul dispare, neh? Ascultând căderea florilor şi 
creşterea pietrelor, sunt exerciţii deosebit de bune. Bineînţeles 
că nu se aşteaptă nimeni să vadă aceste lucruri. Sunt numai 
semne, mesaje, pentru hara, centrul puterii tale, să-ţi 
amintească de transcendenţa vieţii, să te ajute să câştigi wa, 


armonia, Anjin-san. Armonie perfectă, care este cea mai căutată 
calitate în toată Japonia, în viaţa japoneză. Toată arta, toată... 

Ea râsese. . 

— Uite, vezi ce-mi face prea mult sake? Işi atinsese buzele 
cu vârful limbii, atât de ispititor. Am să-ţi şoptesc un secret. Nu 
te lăsa păcălit de zâmbetele noastre şi blândeţea noastră, de 
ceremonialul şi de plecăciunile noastre, de bunăvoința şi atenţia 
noastră. În spatele lor putem fi la un milion de ri depărtare, în 
siguranţă şi singuri. Pentru că asta e ceea ce căutăm: uitarea. 
Unul din primele noastre poeme scrise vreodată este Kojiko, 
prima noastră carte de istorie, scrisă cu aproape o mie de ani în 
urmă. Poate că asta îţi va explica ce vreau să-ţi spun. 


Opt nori pufoşi se înalță 

Ca îndrăgostiţii să se ascundă în ei. 

Gardul de opt ori împrejmuitor ai provinciei Izumo 
Înconjoară aceşti nori de opt ori răsuciți. 

Oh, cât de minunat acest gard de opt ori îimprejmuitor! 


Am înebuni, desigur, dacă n-am avea un gard de opt ori 
împrejmuitor. Oh, cu siguranţă, da! 

Aminteşte-ţi gardul de opt ori împrejmuitor, îşi spuse, în 
timp ce vocea şuierătoare a lui Buntaro continua. Nu ştiu nimic 
despre ea, ori despre el, într-adevăr. Gândeşte-te la Regimenlul 
de Muschete, sau la casă. sau la Felicity, sau cum să-ţi capeţi 
nava înapoi, sau la Baccus sau la Toranaga sau Omi-san. Ce să 
fac cu Omi? Am nevoie de răzbunare? Vrea să fie prietenul meu 
şi a fost bun şi îngăduitor de când cu pistoalele şi... 

Sunetul loviturii îi răsună în creier. Apoi vocea lui Mariko 
începu din nou şi urmă o a doua lovitură şi Blackthorne se trezi 
în picioare într-o clipă, cu panoul-shoj/ tras la o parte. Străjerul 
stătea pe coridor, cu faţa la el, ameninţător, în faţa uşii lui 
Mariko, cu sabia pregătită. 

Blackthorne se pregătea să se arunce asupra samuraiului, 
când uşa de la celălalt capăt al coridorului se deschise. Fujiko, 
cu părul despletit curgându-i peste chimonoul de dormit, se 
apropie, sunetul pânzei care se rupea şi o altă plesnitură părând 
să nu o atingă deloc. Se înclină politicoasă către strajă şi se 
aşeză între ei, apoi se înclină umilă către Blackthorne şi îl apucă 
de braţ, împingându-l înapoi în cameră. Văzu samuraiul 


încordat. Avea un singur pistol şi un singur glonţ pregătit, aşa că 
se retrase. Fujiko îl urmă şi închise shoji-ul în spatele ei. Apoi, 
foarte temătoare, îşi scutură capul prevenitor şi puse un deget 
pe buze şi scutură din nou capul, cu ochii rugători aţintiţi asupra 
lui. 

— Gomen nasai, wakarimasu ka? 

Dar atenţia lui era îndreptată către peretele care ÎI 
despărţea de camera alăturată şi pe care l-ar fi putu sfărâma 
atât de uşor. 

Privi şi ea la perete, apoi trecu între el şi perete şi se aşeză, 
chemându-l prin semne să facă acelaşi lucru. 

Dar el nu putea. Stătea în picioare, pregătindu-se pentru 
saltul care i-ar fi distrus pe toţi, înfierbântat de scâncetul care 
urmă altei lovituri. 

— Iy6! Fujiko se scutură îngrozită. 

El o împinse deoparte. 

— /y6, iyé, se rugă ea din nou. 

— IMA! 

Deândată Fujiko se ridică şi îi făcu semn să aştepte, apoi se 
grăbi fără zgomot către săbiile care erau aşezate în faţa 
tokonamei, micul altar. Ridică cu mâinile tremurânde sabia 
lungă, o trase din teacă şi se pregăti să-l urmeze prin perete. In 
acel moment se auzi o ultimă lovitură şi o nouă explozie de 
furie. Celălalt shoj; se izbi de perete şi, nevăzut, Buntaro se 
îndepărtă cu paşi grei, urmat de strajă. Pentru o clipă se lăsă 
tăcerea peste casă, apoi se auzi zgomotul făcut de poarta 
grădinii, izbită de canaturi. 

Blackthorne porni către uşă. Fujiko ţâşni în calea lui, dar el 
o împinse deoparte şi o deschise. 

Mariko era încă în genunchi, într-un colţ al camerei, cu o 
urmă lividă pe obraz, cu părul vâlvoi, cu chimonoul în zdrenţe, 
cu zgârieturi adânci pe picioare şi în josul spatelui. Se repezi să 
o ridice, dar ea ţipă: 

— Pleacă, te rog, pleacă, Anjin-san. 

Văzu urma de sânge de la colţul gurii ei. 

— lisuse, cât de rău te-a... 

— Ţi-am spus să nu te amesteci. Te rog, pleacă, spuse ea 
cu aceeaşi voce liniştită care dezminţea furia din ochi. 

Apoi o văzu pe Fujiko care stătea la intrare. li vorbi. As- 
cultătoare, Fujiko, îl luă pe Blackthorne de braţ ca să-l scoată 


din cameră, dar el se smulse din mâna ei. 

— Lasă-mă. /yé. 

Mariko spuse: 

— Prezenţa dumitale aici îmi afectează onoarea şi nu-mi dă 
linişte, nici pace şi mă face de ruşine. Pleacă. 

— Vreau să te ajut, înţelegi? 

— Nu înţelegi? N-ai nici un drept aici. Aceasta este o ceartă 
personală între soţ şi soţie. 

— Nu-i o scuză ca să te lovească. 

— De ce nu asculţi, Anjin-san? El poate să mă omoare în 
bătaie, dacă vrea. Are dreptul şi aş vrea să o facă. Chiar aşa. 
Atunci n-ar mai trebui să îndur ruşinea. Crezi că este uşor să 
trăiesc cu ruşinea asta? N-ai auzit ce ţi-am spus? Sunt fiica lui 
Akechi Jinsai. 

— Asta nu-i vina ta. N-ai făcut nimic. 

— Este vina mea şi sunt fiica tatălui meu. 

Mariko s-ar fi oprit aici, dar privind în sus şi văzându-i grija, 
dragostea şi mila din priviri şi ştiind cât de mult aprecia 
adevărul, îşi îngădui să îndepărteze câteva dintre barierele care 
o învăluiau. 

— În seara asta a fost vina mea, Anjin-san, spuse. Dacă aş 
fi plâns, aşa cum vroia, cerându-mi iertare, aşa cum îşi dorea, 
dacă aş fi îngheţat de spaimă, sau aş fi tremurat, aşa cum ar fi 
vrut, sau m-aş fi târât, mi-aş fi deschis picioarele cu prefăcută 
spaimă, aşa cum doreşte, dacă aş fi făcut toate lucrurile astea 
femeieşti, aşa cum îmi cere datoria, atunci ar fi fost ca un copil 
în mâinile mele. Dar n-am s-o fac. 

— De ce? 

— Pentru că asta este răzbunarea mea. Răsplata pentru că 
m-a lăsat în viaţă după trădare. Răsplata pentru că m-a trimis 
departe opt ani şi m-a lăsat în viaţă tot acest timp. Şi răsplata 
pentru că m-a chemat înapoi la viaţă şi m-a lăsat să trăiesc. Se 
aşeză chinuit şi-şi strânse în jurul ei chimonoul zdrenţuit. N-am 
să mă mai dau niciodată lui. Am făcut-o odată, de bună voie, 
deşi îl urăsc din primul moment din care l-am văzut. 

— Atunci de ce te-ai căsătorit cu el? Spuneai că femeile de 
aici au dreptul de a refuza, că nu trebuie să se căsătorească 
împotriva voinţei lor. 

— M-am căsătorit cu el ca să-i fac pe plac seniorului Goroda 
şi tatălui meu. Eram atât de tânără, nu ştiam nimic despre 


Goroda atunci, dar dacă vrei adevărul, Goroda a fost cel mai 
crud, cel mai urât om care s-a născut vreodată. El l-a împins pe 
tatăl meu către trădare. Asta e adevărul adevărat! Goroda! Ea îi 
scuipă numele. Dacă n-ar fi fost el, am fi fost cu toţii în viaţă şi 
cinstiţi. Mă rog lui Dumnezeu ca Goroda să zacă în iad pe veci. 
Se mişcă cu grijă, încercând să-şi domolească durerile din 
coaste. E numai ură între mine şi soţul meu. Asta e karma 
noastră. Ar fi atât de uşor pentru el să-mi îngăduie să urc în 
micul cuib al morţii. 

— De ce nu te lasă să pleci? De ce nu divorţează? Sau 
măcar să-ţi dea ceea ce vrei. 

— Pentru că e bărbat. 

Un val de durere o străbătu şi se strâmbă. Blackthorne era 
în genunchi lângă ea, îmbrăţişând-o. Ea îl împinse, se luptă să 
se stăpânească. Fujiko, la uşă, privea răbdătoare. 

— Mi-e bine, Anjin-san. Te rog, lasă-mă singură. Nu trebuie. 
Trebuie să ai grijă. 

— Nu-mi e teamă de el. 

Obosită, ea îşi îndepărtă părul de pe ochi şi privi în sus cer- 
cetător. De ce să nu-l laşi pe Anjin-san să-şi împlinească karma, 
se întrebă Mariko. Nu e din lumea noastră. Buntaro îl va ucide 
atât de uşor. Numai protecţia personală a lui Toranaga l-a 
apărat până acum. Yabu, Omi, Naga, Buntaro, oricare dintre ei 
ar putea fi provocat atât de uşor ca să-l ucidă. 

A fost doar pricină de tulburări de când a ajuns aici, neh? Şi 
toată ştiinţa lui la fel. Naga are dreptate. Anjin-san poate să 
distrugă lumea noastră, dacă nu este cumva închis. 

Şi dacă Buntaro ştie adevărul? Sau Toranaga? Despre 
împărţitul pernei... 

— Eşti nebună, spusese Fujiko în acea primă noapte. 

— Nu. 

— Atunci de ce vrei să iei locul slujnicei? 

— Din cauza sak&-ului şi pentru distracţie, Fujiko-san. Şi de 
curiozitate, minţise ea, ascunzând adevăratul motiv: pentru că 
el o înfâerbânta, ea îl dorea şi n-avusese niciodată vreun iubit. 
Dacă nu se întâmpla în acea seară, nu s-ar mai fi întâmplat 
niciodată şi trebuia să fie numai Anjin-san - şi numai Anjin-san. 
Aşa că se dusese la el şi plutise, şi apoi ieri, când galera sosise, 
Fujiko spusese între patru ochi: 

— Te-ai fi dus dacă ai fi ştiut că soţul tău trăieşte? 


— Nu, desigur că nu, minţise ea. 

— Dar acum ai să-i spui lui Buntaro-sama, neh, despre 
împărţitul pernei cu Anjin-san. 

— De ce să fac asta? 

— Am crezut că ăsta ar fi planul tău. Dacă-i spui lui 
Buntaro-sama la timpul potrivit, mânia lui va ţâşni asupra ta şi 
vei fi moartă înainte ca el să ştie ce a făcut. 

— Nu, Fujiko-san. Nu o să mă ucidă niciodată. Din 
nefericire. Mă va trimite la eta dacă va găsi un motiv potrivit - 
dacă va putea obţine îngăduinţa seniorului Toranaga -, dar nu 
mă va ucide niciodată. 

— Adulter cu Anjin-san. N-ar fi deajuns? 

— O, ba da. 

— Ce s-ar întâmpla cu fiul tău? 

— Va moşteni ruşinea mea, dacă voi fi dezonorată, neh? 

— Să-mi spui vreodată dacă crezi că Buntaro-sama 
bănuieşte ceva. Cât timp sunt concubina lui, datoria mea e să-l 
apăr pe Anjin-san. 

Da, este, Fujiko, se gândise atunci Mariko. Şi asta ţi-ar da 
motivul, ca să te răzbuni pe cel ce-l acuză pe tatăl tău, motiv pe 
care-l cauţi disperată. Dar tatăl tău a fost un laş, îmi pare rău 
sărmană Fujiko. Hiro-matsu era acolo. Altfel, tatăl tău ar fi în 
viaţă acum şi Buntaro mort, pentru că Buntaro e urât mult mai 
mult decât îl dispreţuiau pe tatăl tău. Chiar şi săbiile pe care le 
preţuieşti atât de mult nu i-au fost niciodată date pe câmpul de 
onoare, ci au fost cumpărate de la un samurai rănit. Îmi pare 
rău, dar n-am să fiu eu aceea care să ţi-o spun, chiar dacă 
acesta este adevărul. 

— Nu mi-e teamă de el, spunea Blackthorne din nou. 

— Ştiu, spuse ea, învăluită de durere. Dar te rog, te implor, 
teme-te de el, pentru mine. 

Blackthorne se îndreptă către uşă. 


KKK 


Buntaro îl aştepta la o sută de paşi, în mijlocul cărării care 
cobora către sat, masiv, imens şi mortal. Straja stătea în spatele 
lui. Era un răsărit de soare mohorât. Bărcile pescarilor se aflau 
deja lângă recife, iar marea era liniştită. 

Blackthorne văzu arcul din mâinile lui Buntaro şi săbiile lui 


şi săbiile străjerului. Buntaro se clătina uşor şi asta îi dădu 
speranţa că omul va tinti prost, ceea ce îi va da timp să se 
apropie îndestul. În jurul potecii nu era nimic după care s-ar fi 
putut adăposti. Nepăsător, ridică cocoaşele celor două pistoale 
şi cobori către cei doi bărbaţi. 

La dracu' cu adăpostul, gândi prin ceața dorinţei de sânge, 
ştiind în acelaşi timp că ceea ce făcea era o nebunie, că n-avea 
nici o şansă împotriva celor doi samurai sau a arcului, că nu 
avea nici un drept, de nici un fel, să se amestece. Şi apoi, când 
se afla încă în afara bătăii pistolului, Buntaro se înclină adânc, 
iar străjerul îl imită. Blackthorne se opri, bănuind o cursă. Privi 
de jur împrejur, dar nu mai era nimeni în apropiere. Ca într-un 
vis îl văzu pe Buntaro lăsându-se greoi în genunchi, punând 
arcul deoparte, aşezând palmele pe pământ şi înclinându-se aşa 
cum ar face-o un ţăran în faţa stăpânului său. Straja îl urmă 
îndeaproape. 

Blackthorne se holbă la ei, aiurit. Când se convinse că ochii 
nu-l înşelau, înaintă încet, cu pistolul pregătit, dar fără să 
ţintească, aşteptându-se la un vicleşug. Când ajunse în bătaia 
pistolului se opri. Buntaro nu mişcase. Datina cerea ca el să 
îngenuncheze şi să întoarcă salutul pentru că erau egali, sau 
aproape egali. Dar nu putea să înţeleagă de ce era nevoie deo 
asemenea ceremonie deosebită într-un moment ca ăsta, când 
sângele trebuia să curgă. 

— Ridică-te, fiu de căţea. Blackthorne se pregăti să apese 
pe ambele trăgace. 

Buntaro nu spuse nimic, nu făcu nimic, ci rămase cu 
fruntea plecată şi palmele pe pământ. Spatele chimonoului său 
era leoarcă de sudoare. 

— Nan ja? Ce e? 

Blackthorne folosise cu bună ştiinţă cel mai jignitor fel de a 
întreba, aşteptându-se să-l facă pe Buntaro să se ridice, să 
înceapă primul, ştiind că n-ar fi putut să-l împuşte aşa, cu capul 
plecat, aproape în ţărână. 

Apoi, conştient că era grosolan să stea în picioare, în timp 
ce ei erau îngenuncheaţi şi că "nan ja" era o insultă aproape 
intolerabilă şi, desigur, inutilă, Blackthorne îngenunche şi, 
ţinând încă pistoalele în mină, puse ambele mâini pe pământ şi 
se înclină drept răspuns. Se aşeză pe călcâie. 

— Hai, întrebă cu politeţe forţată. 


Deândată Buntaro începu să mormăie, umilindu-se, 
cerându-şi iertare. Pentru ce şi de ce anume Blackthorne nu 
ştia. Putea să prindă câte un cuvânt, din când în când, şi sake 
de mai multe ori. Dar era limpede că era o scuză şi o umilă 
cerere de iertare. Buntaro vorbi neîntrerupt. Apoi se opri şi-şi 
puse din nou capul în ţărână. 

Furia oarbă a lui Blackthorne se topise. 

— Shigata ga nai, spuse răguşit, ceea ce însemna "a fost să 
fie", sau "nu-i nimic de făcut", sau "ce-ai fi putut face", fără să 
ştie dacă scuzele erau mai degrabă rituale, înaintea unui atac. 
Shigata ga nai. Hakkiri wakaranu ga shinpai surukotowanai. N-ai 
ce-i face. Nu înţeleg exact - dar nu-ţi face griji. 

Buntaro privi în sus şi se aşeză. 

— Arigato, arigato, Anjin-sama. Domo gomen nasai. 

— Shigata ga nai, repetă Blackthorne şi, acum că era 
limpede că scuzele erau adevărate, îi mulţumi Domnului pentru 
că îi dăduse miraculoasa şansă de a opri duelul. Ştia că n-avea 
nici un fel de drept, că se purtase ca un nebun şi că singurul fel 
de a rezolva încurcătura cu Buntaro era după datină. Şi asta 
însemna Toranaga. 

Dar pentru ce scuzele, cugetă el grăbit. Gândeşte-te! 
Trebuie să înveţi să gândeşti ca ei. 

Apoi răspunsul îl străfulgeră. Trebuie să fie din cauză că 
sunt hatamoto şi Buntaro, oaspetele, a tulburat wa, armonia 
casei mele. Certându-se violent cu soţia, în casa mea, m-a 
insultat pe mine şi deci, este fără-ndoială vinovat şi trebuie să-şi 
ceară iertare, vrând-nevrând. Scuzele sunt obligatorii de la 
samurai la samurai, de la oaspete la gazdă... 

Aşteaptă! şi nu uita că, după datină, tuturor bărbaţilor li se 
îngăduie să se îmbete, e de aşteaptat ca să se îmbete uneori şi 
când sunt beti, pe bună dreptate, nu sunt vinovaţi de faptele lor. 
Nu uita că onoarea nu-ți este atinsă dacă te îmbeţi ca un porc. 
Aminteşte-ţi cât de nepăsători au fost Mariko şi Toranaga pe 
corabie, când eram criţă. Ei erau amuzaţi, nu dezgustaţi, aşa 
cum aş fi fost eu. 

Şi nu eşti tu, de fapt, de vină? N-ai început tu întrecerea? 
N-a fost provocarea ta? 

— Da, spuse tare. 

— Nan desu ka, Anjin-san? întrebă Buntaro cu ochii 
injectaţi. 


— Nani mo. Watashi no kashitsu desu. Nimic. A fost vina 
mea. 

Buntaro scutură din cap şi spuse că nu, era numai vina lui, 
şi se înclină si-şi ceru din nou iertare. 

— Saké, spuse Blackthorne cu hotărâre şi ridică din umeri. 
Shigata ga nai. Saké! 

Buntaro se plecă şi-i mulţumi din nou. Blackthorne îi 
răspunse şi se ridică. Buntaro îl urmă şi straja la fel. Amândoi se 
mai înclinară odată, şi din nou li se răspunse. 

În cele din urmă Buntaro se întoarse şi plecă. Blackthorne 
aşteptă până când se află la o bătaie de săgeată, întrebându-se 
dacă omul era atât de beat pe cât părea să fie. Apoi se întoarse 
înapoi către propria sa casă. 

Fujiko era pe verandă, încă o dată, în cochilia ei politicoasă, 
zâmbitoare. 

Ce gândeşti tu cu adevărat, se întrebă, salutând-o şi 
primind plecăciunea ei de răspuns. Uşa lui Mariko era închisă. 
Slujnica ei stătea alături. 

— Mariko-san? 

— Da, Anjin-san. 

El aşteptă, dar uşa rămase închisă. 

— Te simţi bine? 

— Da, mulţumesc. 

O auzi dregându-şi glasul, apoi continuând cu o voce slabă: 

— Fujiko a trimis vorbă la Yabu-san şi seniorului Toranaga 
că nu mă simt bine astăzi şi nu voi fi în stare să tălmăcesc. 

— Ar trebui să vezi un doctor. 

— Nu, mulţumesc. Dar Suwo îmi e de ajuns. Am trimis după 
el. Mi-am scrântit doar şoldul. Într-adevăr mă simt bine. Nu e 
nevoie să te îngrijorezi. 

— Ascultă, sunt şi eu puţin doctor. Nu-ţi curge sânge, nu, 
nu-i aşa? 

— O, nu. M-am lovit doar la obraz când am alunecat. 
Într-adevăr, sunt destul de bine. 

După o pauză el spuse: 

— Buntaro şi-a cerut iertare. A 

— Da. Fujiko a privit de la poartă. iți mulţumesc 
prea-plecată că i-ai primit scuzele. Şi, Anjin-san, îmi pare atât de 
rău că ai fost tulburat. E de neiertat că armonia... Te rog, 
primeşte-mi scuzele mele. N-ar fi trebuit să-mi las gura să 


vorbească fără mine. A fost foarte nepoliticos. Te rog, iartă-ma. 
Şi asta a fost vina mea. Te rog, primeşte-mi scuzele. 

— Pentru că ai fost bătută? 

— Pentru că n-am reuşit să mă supun soţului meu. Pentru 
că n-am reuşit să-l ajut să doarmă liniştit. Pentru că am înşelat 
aşteptările lui şi ale gazdei mele. Şi, de asemeni, pentru ce am 
spus. 

— Eşti sigură ca nu pot să fac nimic? 

— Nu, nu, mulţumesc Anjin-san. O să ţină doar o zi. 

Dar Blackthorne n-o văzu timp de opt zile. 


CAPITOLUL 36 


— Te-am invitat să vânăm, Naga-san, nu să-mi repeţi 
lucruri pe care le-am mai auzit deja, spuse Toranaga. 

— Te rog, tată, pentru ultima oară: opreşte instrucţia, 
scoate puştile în afara legii, ucide-l pe barbar, declară 
încercarea nereuşită şi termină cu ruşinea asta. 

— Nu, pentru ultima dată. 

Şoimiţa aşezată pe pumnul înmănuşat al lui Toranaga, cu 
capul acoperit de glugă, se foi neliniştită de ameninţarea 
neobişnuită din vocea stăpânului ei şi sâsâi nervoasă. Se aflau 
în tufişuri. Gonacii şi străjile erau prea departe ca să-i audă. Ziua 
era înnăbuşitoare, umedă şi închisă. 

Bărbia lui Naga zvâcni. 

— Foarte bine. Dar e totuşi datoria mea să-ţi amintesc că 
eşti în primejdie aici şi să-ţi cer din nou, cu politeţea cuvenită, 
acum, pentru ultima dată, ca să pleci astăzi din Anjiro. 

— Nu, tot pentru ultima dată. 

— Atunci ia-mi capul. 

— Am deja capul tău. 

— Atunci ia-l astăzi, acum, sau lasă-mă să-mi pun capăt 
vieţii câtă vreme nu vrei să-mi primeşti sfaturile bune. 

— Învață să ai răbdare, căţeluşule. 

— Cum pot să fiu răbdător când te văd distrugându-te? E 
de datoria mea să ţi-o arăt. Stai aici, vânând şi pierzând timpul, 
în timp ce duşmanii tăi răstoarnă lumea peste tine. Regenţii se 
întâlnesc mâine. Patru cincimi din toţi daimyo din Japonia sunt 


fie deja la Osaka, fie pe drum către ea. Eşti singurul daimyo 
important care a refuzat să plece. Acum ai să fii acuzat de 
trădare, şi după asta nimic nu te mai poate salva. Ar fi trebuit să 
fii măcar acasă, la Yedo, înconjurat de legiunile tale. Aici eşti 
descoperit. Nu te putem apăra. Abia avem o mie de oameni, şi 
Yabu a mobilizat tot Izu! Are mai mult de opt mii de oameni pe o 
întindere de douăzeci de ri de jur-împrejur, şi încă şase de-a 
lungul hotarelor. Ştii că iscoadele spun că are o flotă care 
aşteaptă spre nord, ca să te scufunde dacă ai încerca să scapi 
cu galera! Eşti din nou prizonierul lui, nu-ţi dai seama? Un singur 
porumbel călător de la Ishido şi Yabu te poate distruge oricând 
vrea. De unde ştii că nu pune la cale ceva cu Ishido? 

— Sunt sigur că se gândeşte la asta. Aş face-o dacă aş fi în 
locul lui, tu nu? 

— Nu, eu nu. 

— Atunci ai fi mort în curând, şi ţi-ai merita soarta, dar 
acelaşi lucru s-ar întâmpla cu toată familia ta, întreg clanul şi 
toţi vasalii tăi, ceea ce ar fi de neiertat. Eşti un nebun bătăios şi 
nerod! Nu vrei să-ţi foloseşti mintea, nu vrei să asculţi pe alţii, 
nu vrei să-ţi stăpâneşti limba sau firea! Te laşi dus de nas ca un 
copil şi crezi că totul se poate rezolva cu tăişul sabiei. Singurul 
motiv pentru care nu-ţi iau capul ăla prost şi nu te las să-ţi 
sfârşeşti viaţa asta netrebnică, e că tot mai cred că poţi avea 
totuşi un viitor, că greşelile tale nu sunt din rea voinţă şi că eşti 
prin asta vinovat, iar credinţa ta este de netăgăduit. Dar dacă 
nu înveţi degrabă ce înseamnă răbdarea şi stăpânirea de sine, o 
să-ţi iau rangul de samurai şi o să-ţi poruncesc, ţie şi întregii tale 
spiţe, să treceţi în rândul ţăranilor. 

Pumnul drept al lui Toranaga izbi şaua, iar şoimiţa slobozi 
un țipăt ascuţit, nervos. 

— Înţelegi? 

Naga era zguduit. În toată viaţa lui nu-l văzuse pe tatăl său 
strigând cu atâta furie sau pierzându-şi cumpătul, sau măcar să 
audă despre el că i se întâmplase aşa ceva. Simţise de multe ori 
muşcătura limbii sale, dar întotdeauna pe drept. Naga ştia că 
făcea multe greşeli, dar întotdeauna tatăl său o întorsese aşa fel 
că ceea ce făcuse nu părea atât de prostesc ca prima dată. De 
pildă, când Toranaga îi arătase cum căzuse în cursa lui Omi - 
sau a lui Yabu - cu Jozen, trebuise să fie oprit cu forţa ca să nu 
se repeadă să-i ucidă pe amândoi. Dar Toranaga poruncise 


străjilor sale personale să toarne apă rece peste Naga până 
când îşi venise în fire, apoi, liniştit, îi explicase că el, Naga, îşi 
ajutase tatăl nemăsurat, îndepărtând ameninţarea care era 
Jozen. 

— Dar ar fi fost mult mai bine să înţelegi că ai fost împins 
să faci asta. Ai răbdare, fiul meu. Totul vine cu răbdare, îl 
sfătuise Toranaga. În curând vei fi în stare să îi joci tu pe 
degete. Ce-ai făcut a fost foarte bine. Dar trebuie să înveţi să 
înţelegi ce e în mintea unui om, dacă vrei să-ţi fie de folos ţie 
sau seniorului tău. Am nevoie de conducători. Fanatici am 
destui. 

Întotdeauna tatăl său fusese înţelegător şi iertător. Dar 
astăzi... Naga sări de pe cal şi îngenunche umil. 

— Te rog, iartă-mă, tată. N-am dorit să te supăr. E doar 
pentru că sunt stăpânit de grija siguranţei tale. Te rog, iartă-mă 
pentru că ţi-am tulburat armonia. 

— Ține-ţi gura, urlă Toranaga, speriindu-şi calul. 

Înverşunat, Toranaga strânse genunchii şi trase hăţurile 
tare cu mâna stângă. Calul începu să salte. Dezechilibrată, 
şoimiţa începu să se zbată, încercând să-i sară de pe pumn, 
fluturând sălbatic din aripi, ţipând asurzitor hek, ek, ek, ek, 
înfuriată de agitația neobişnuită şi neplăcută din jurul ei. 

— Încet, frumoasa mea, încet... 

Toranaga încercă disperat s-o liniştească şi să-şi 
stăpânească calul, când Naga sări în faţa lui. II prinse de 
căpăstru şi abia reuşi să-l oprească să nu pornească în galop. 
Şoimiţa ţipa furioasă. În cele din urmă se aşeză neliniştită la loc, 
pe mănuşa lui Toranaga, ţinută strâns de cureluşa agăţată de 
ghiară. Dar aripile ei încă mai tresăreau nervos, iar clopoţeii de 
la picioare zornăiau zgomotos. 

Hek, ek, ek, iik, ţipă ea pentru ultima dată. 

— Gata, gata, frumoasa mea. Gata, totul e-n regulă, spuse 
Toranaga liniştitor, cu faţa încă aprinsă de mânie, apoi se 
întoarse către Naga, încercând să vorbească fără a-şi arăta 
iritarea, de dragul şoimiţei. 

— Dacă i s-a întâmplat ceva din cauza ta astăzi, o să... o 
să... 

Chiar atunci, unul dintre hăitaşi dădu un strigăt. De îndată 
Toranaga scoase capişonul şoimiţei cu mâna dreaptă, o lăsă o 
clipă ca să-şi vină în fire, apoi îi dădu drumul să zboare. 


Era o şoimiţă cu aripi lungi. Un şoim călător. O chema 
Tetsu-ko - Doamna de Oțel. Ţâşni în înălţimi, rotindu-se la şase 
sute de picioare deasupra lui Toranaga, aşteptând ca prada să-i 
fie zburătăcită, uitându-şi neliniştile. Apoi, răsucindu-se în 
direcţia vântului, văzu câinii asmuţiţi şi stolul de fazani 
împrăştiat, într-o sălbatică fluturare de bătăi de aripi. Işi ochi 
prada, legănă uşor din aripi şi se aruncă asupra ei, 
strângându-şi aripile şi plonjând nemiloasă, cu ghearele gata să 
sfâşie. 

Veni năvalnic în jos, dar bătrânul fazan, de două ori cât ea, 
alunecă într-o parte şi, speriat, o zbughi ca o săgeată către 
adăpostul unui pâlc de copaci, două sute de paşi mai departe. 
Tetsu-ko se redresă, îşi deschise aripile, năpustindu-se înainte 
după pradă. Se înălţă şi încă o dată deasupra fazanului, plonjă 
din nou, izbind sălbatic şi din nou greşi. 

Înfierbântat, Toranaga îi striga încurajări, avertizând-o de 
pericolul din faţă. Naga era uitat. 

Cu un sălbatic plesnet de aripi, fazanul ţâşni spre adăpostul 
copacilor. Şoimiţa, din nou răsucindu-se în înalturi, plonjă, 
coborând ca o săgeată. Dar întârziase. Fazanul dispăruse. Fără 
să-i pese de propria-i siguranţă, şoimiţa pătrunse printre frunze 
şi ramuri, căutând înverşunată victima, apoi se redresă şi 
străfulgeră iarăşi în aer liber, ca să ţâşnească din nou, în sus, 
deasupra vâlcelei, ţipând înfuriată. 

În acea clipă, un stol de potârnichi fu zburătăcit şi trecu 
aproape de pământ, căutând scăparea, săgetând încolo şi 
încoace, urmând cu dibăcie contururile terenului. Tetsu-ko îşi 
alese una, îşi strânse aripile şi căzu ca o piatră. De data aceasta 
nu mai greşi. Trecu pe deasupra prăzii şi, cu o lovitură sălbatică 
a ghearelor, rupse gâtul potârnichii. Pasărea se prăvăli la 
pământ într-un nor de pene. În loc să-şi urmărească prada până 
la pământ, sau să o înşface şi să coboare cu ea, şoimiţa se ridică 
în înalturile cerului, urcând din ce în ce mai sus. 

Neliniştit, Toranaga apucă momeala, o mică pasăre moartă 
legată de o sfoară subţire, şi începu să o rotească deasupra 
capului. Dar Tetsu-ko nu se lăsa ademenită înapoi. Acum era o 
pată măruntă pe cer şi Toranaga era sigur că o pierduse, că 
hotărâse să-l părăsească, să se întoarcă înapoi în sălbăticie, să 
ucidă după voia ei şi nu după a lui, să mănânce când vroia şi nu 
când hotăra el şi să zboare unde o ducea vântul sau propria 


dorinţă, totdeauna liberă şi nesupusă. 

Toranaga o privi fără tristeţe, dar cu un uşor gust de 
singurătate. Era o creatură sălbatică, iar el, ca toţi şoimarii, ştia 
că era numai un stăpân de o clipă, legat de pământ. Urcase 
singur la cuibul ei din munţii Hakone, şi o luase de pui şi o 
învățase, o alintase şi îi dăduse prima ei pradă. Acum abia putea 
să o vadă rotindu-se acolo, plutind pe curenţii de aer cald, atât 
de mândră şi îşi dori arzător să poată şi el pluti pe alizeu, 
departe de răutăţile pământului. 

Atunci, bătrânul fazan ieşi fără teamă dintre copaci ca să 
caute de mâncare. Dar Tetsu-ko plonjă, străfulgerând din 
înalturi, o mică şi şuierătoare armă a morţii, cu ghearele gata 
pentru lovitura de graţie. Fazanul muri pe loc, cu penele ţâşnind 
sub lovitură. Ea se ţinea strâns, rostogolindu-se odată cu el fără 
să-l lase, cu aripile bătând aerul ca să încetinească căderea 
până în ultima clipă. Apoi îşi strânse aripile şi se aşeză pe pradă. 
O ţinu în gheare şi începu să o ciugulească cu ciocul. Dar înainte 
de a putea lua o înghiţitură, Toranaga sosi călare. Ea se opri 
nehotărâtă şi îl privi, descălecând, cu ochii ei cafenii, 
neîndurători, înconjurați de pleoape galbene. Ascultă laudele lui 
încurajatoare adresate priceperii şi curajului ei şi apoi, pentru că 
era flămândă, iar omul îi dădea hrana şi, de asemenea, pentru 
că era răbdător şi nu făcea nici o mişcare bruscă şi îngenunche 
domol, ea îi îngădui să se apropie. 

Toranaga o lăuda blând. Scoase cuțitul de vânătoare şi 
despică capul fazanului, ca să-i îngăduie lui Tetsu-ko să-i 
mănânce creierul. Şi ea începu să se bucure de această 
trufanda, la dorinţa /u;, pe pumnul lui, unde era obişnuită să se 
hrănească. Tot timpul Toranaga o lăudă, iar când ea termină de 
mâncat, o mângâie blând şi o lăudă îndelung. Ea se legănă şi-şi 
sâsâi mulţumirea, bucuroasă să fie din nou în siguranţă, înapoi 
pe pumnul unde putea să mănânce, pentru că, bineînţeles, de 
când fusese luată din cuib, pumnul era singurul loc unde i se 
îngăduise să se hrănească, şi întotdeauna Toranaga însuşi îi 
dăduse hrana. Incepu să-şi curețe penele, gata pentru a ucide 
din nou. 

Pentru ca Tetsu-ko zburase atât de bine, Toranaga hotărî să 
o lase să se îndestuleze şi să nu îi mai dea drumul să zboare 
astăzi. li dădu o pasăre mică, deja curățată de pene şi deschisă 
pentru ea. Când ajunsese la jumătatea mesei, îi trase pe cap 


capişonul. Ea continuă să se hrănească mulţumită, cu capişonul 
pe cap. Când termină, începu să-şi curețe penele din nou. El 
ridică fazanul, îl puse în tolbă şi îşi chemă şoimarul care 
aşteptase cu hăitaşii. 

Comentară voioşi măreţia vânătorii şi numărară prada. Un 
iepure, o pereche de prepeliţe şi fazanul. Toranaga dădu drumul 
şoimarului şi hăitaşilor, trimiţându-i înapoi în tabără cu toţi 
şoimii. Străjile lui aşteptau împotriva vântului. Acum îşi îndreptă 
atenţia către Naga. 

— Ei? 

Naga îngenunche lângă calul său şi se plecă. 

— Ai deplină dreptate, Alteță, în ceea ce ai spus despre 
mine. Îmi cer iertare pentru că te-am supărat. 

— Nu şi pentru că mi-ai dat sfaturi proaste? 

— Eu te rog sa mă pui sub ascultarea cuiva care poate să 
mă înveţe, aşa încât să nu mai fac niciodată. N-am vrut 
niciodată să-ţi dau sfaturi proaste. Niciodată. 

— Bine. O să petreci o parte din fiecare zi vorbind cu 
Anjin-san, învățând ce ştie el. Poate să fie unul dintre dascălii 
tăi. 

— EI? 

— Da. Asta o să te mai înveţe cu disciplina. Şi dacă poţi 
să-ţi faci bolovanul ăla pe care îl ai între urechi să asculte, o să 
înveţi cu siguranţă lucruri preţioase pentru tine. S-ar putea chiar 
să înveţi ceva de valoare pentru mine. 

Naga privea posomorât în pământ. 

— Vreau să înveţi tot ceea ce ştie el despre puşti, tunuri şi 
război. Ai să devii expertul meu. Da. Şi vreau să fii, într-adevăr, 
foarte priceput. 

Naga nu spuse nimic. 

— Şi vreau să devii prietenul lui. 

— Cum pot să fac asta, Alteță? 

— De ce nu te gândeşti tu la o cale? De ce nu-ţi foloseşti 
capul? 

— O să încerc. 

— Vreau să faci mai mult decât atât. Ţi se porunceşte să 
reuşeşti. Foloseşte ceva din "mila creştină". Ar fi trebuit să afli 
îndeajuns ca să o faci, neh? 

Naga izbucni: g 

— Asta e cu neputinţă de învăţat! Oricât aş încerca. Asta-i 


adevărul. Toate cele spuse de Tsukku-san nu sunt decât dogmă 
şi prostii care l-ar face pe orice om să verse. Creştinismul este 
pentru ţărani, nu samurai. "Nu ucide", "nu avea mai mult decât 
o singură femeie" şi cincizeci de alte aiureli. Ţi-am dat ascultare 
atunci şi am s-o fac şi acum, aşa cum mă supun întotdeauna. De 
ce nu mă laşi să fac doar lucrurile pe care pot să le fac, Alteță? 
O să devin creştin, dacă e ceea ce doreşti, dar nu pot să cred în 
aşa ceva. Totul nu e decât gunoi. Imi cer iertare pentru cele 
spuse. O să devin prietenul lui Anjin-san. Aşa voi face. 

— Bine. Şi adu-ţi aminte că preţuieşte de douăzeci de mii 
de ori greutatea lui în mătase brută şi are mai multe cunoştinţe 
decât ai să capeţi tu în douăzeci de vieţi. 

Naga se stăpâni şi încuviinţă din cap, ascultător. 

— Bine. Ai să conduci două din batalioane, Omi-san două şi 
unul va fi ţinut în rezervă sub Buntaro. 

— Şi celelalte patru, Alteță? 

— N-avem destule arme pentru ei. Asta a fost un şiretlic ca 
să-i abatem atenţia lui Yabu, spuse Toranaga, aruncându-i o 
nadă fiului său. 

— Alteță? 

— Asta a fost doar un motiv ca să mai aducem alţi o mie de 
oameni aici. 

— N-o să ajungă mâine? 

— Cu două mii de oameni pot să ţin Anjiro şi pot să scap 
dacă va fi nevoie, neh? 

— Dar Yabu-san poate, totuşi... 

Naga îşi înghiţi cuvintele ştiind că, încă o dată, era sigur că 
greşea. 

"De ce sunt atât de prost", se întrebă amărât. 

— De ce nu pot să văd lucrurile aşa cum le vezi tu? Sau ca 
Sudara-san. Vreau să fiu de folos, să te ajut. Nu vreau să te 
necăjesc tot timpul. 

— Atunci învaţă să ai răbdare, fiul meu. Şi domoleşte-ţi 
firea. Va veni în curând şi vremea ta. 

— Alteță? 

Toranaga obosi dintr-o dată să mai aibă răbdare. Privi în 
sus, la cer. 

— Cred ca am să dorm puţin. 

Imediat Naga scoase şaua şi pătura calului şi le aşeză pe 
pământ: patul samuraiului. Toranaga îi mulţumi şi îl privi cum 


aşeza sţrăjile. Când fu sigur că totul era în ordine şi siguranţă, 
se întinse pe jos şi închise ochii. 

Dar nu vroia să doarmă. Doar să gândească. Ştia că era un 
semn foarte rău faptul că-şi pierduse cumpătul. Eşti norocos că 
a fost doar în faţa lui Naga, care nu ştie prea multe, îşi spuse. 
Dacă s-ar fi întâmplat cu Omi sau Yabu, atunci ei ar fi înţeles de 
îndată că eşti nebun de îngrijorare. Şi o astfel de înţelegere ar 
putea uşor să-i ducă la trădare. De data asta ai fost norocos. 
Tetsu-ko a pus totul în ordine. Dar, dacă nu era ea, alţii ar fi 
putut să-ţi vadă mânia şi asta ar fi fost curată nebunie. 

Ce zbor frumos! Învață de la ea. Naga trebuie să fie tratat 
ca un şoim. Nu ţipă el şi se agită ca cei mai buni dintre ei? 
Singura problemă a lui Naga este că e asmuţit asupra vânatului 
nepotrivit. Vânatul lui este lupta şi moartea neaşteptată. Şi o să 
le aibă din belşug, în curând. 

Îngrijorarea începu din nou să-l cuprindă pe Toranaga. Ce 
se întâmplă la Osaka? l-am judecat greşit pe daimyo? Care vor 
accepta şi care vor respinge invitaţiile? Ce n-am auzit? Sunt 
oare trădat? Atât de multe pericole în jurul meu. Ce fac cu 
Anjin-san? Şi el este un şoim. Dar încă nu este îmblânzit să stea 
pe pumn, aşa cum cred Yabu sau Mariko. Care e prada lui? 
Prada lui este Corabia Neagră şi Rodrigues-anjin. Şi acel mărunt, 
urât şi arogant căpitan general, care nu mai are ce căuta pe 
lumea asta. Şi toţi preoţii cu sutane negre şi toţi preoţii păroşi şi 
împuţiţi, toţi portughezii şi toţi spaniolii şi turcii, care-or fi ăştia, 
şi islamicii, cine-or fi ei, fără să-i uităm pe Omi şi Yabu şi 
Buntaro şi Ishido şi cu mine. 

Toranaga se întoarse ca să se aşeze mai confortabil şi 
zâmbi doar pentru el. Dar Anjin-san nu este un şoim cu aripi 
lungi, un şoim pe care să-l momeşti, pe care să-l laşi să zboare 
deasupra ta ca să-l asmuţi spre o anume pradă. E mai degrabă 
ca un şoim cu aripi scurte. Un şoim care stă pe pumn, căruia îi 
dai drumul direct de pe pumn să ucidă orice mişcă, care o să 
atace potârnichi sau iepuri de trei ori mai mari decât el, şoareci, 
pisici, câini, cocoşi sălbatici, ciori, pe care îi doboară printr-o 
neaşteptat de bruscă năvală, neînchipuit de iute, ucigându-i cu 
o singură lovitură a ghearelor. Şoimul care urăşte capişonul şi 
nu-l va primi, care stă doar pe încheietura ta, mândru, periculos, 
plin de el, nemilos, cu ochii galbeni, un prieten minunat şi greu 
de stăpânit dacă e în toane proaste. 


Da, Anjin-san este un şoim cu aripi scurte. Asupra cui să-l 
îndrept? 

Omi? Nu încă. 

Yabu? Nu." 

Buntaro? 

De ce s-a dus oare Anjin-san după Buntaro cu pistoalele? 
Din cauza lui Mariko, desigur. Dar oare au împărţiţi perna? Ar fi 
avut destule prilejuri. Cred că da. "Cu prisosinţă", spusese ea în 
acea primă zi. Bine. Nu era nimic rău în împărţitul pernei - 
Buntaro era crezut mort - cu condiţia să fie de-a pururi un 
secret. Dar Anjin-san fusese un prost că riscase atât de mult 
pentru femeia altui bărbat. Nu sunt întotdeauna o mie altele 
libere, la fel de drăguţe, la fel de scunde sau înalte, sau plinute, 
sau de rang, sau oricum ai dori, fără primejdia de a aparţine 
altcuiva? S-a purtat ca un barbar prost, gelos. lţi aminteşti de 
Rodrigues-anjin? Cum s-a bătut în duel şi a ucis alt barbar, după 
obiceiul lor, ca să ia pe fiica unui negustor mărunt, cu care apoi 
s-a însurat în Nagasaki? N-a lăsat Taiko acest omor nepedepsit, 
împotriva sfatului meu, pentru că era doar vorba de moartea 
unui barbar şi nu de unul de-al nostru? E o prostie să ai două 
legi - una pentru noi şi una pentru ei. Trebuie să fie numai una 
singură. Trebuie să fie doar o singură lege. 

Nu, n-am să-l asmut pe Anjin-san asupra lui Buntaro. Am 
nevoie de nebunul ăla. Dar chiar dacă ăştia doi au împărţit 
perna, sper ca gândul să nu i se ivească niciodată lui Buntaro. 
Atunci aş fi nevoit să-l ucid deîndată, pentru că nici o forţă de pe 
pământ nu l-ar putea opri să-l omoare pe Anjin-san şi pe 
Mariko-san, iar eu am nevoie de ei acum mai mult decât de 
Buntaro. Ar trebui să scap de Buntaro acum? 

În clipa în care Buntaro se trezise din beţie, Toranaga 
trimisese după el. 

— Cum îndrăzneşti să-ţi pui interesele tale înaintea a lor 
mele? Cât timp n-o să fie Mariko-san în stare să tălmăcească? 

— Doctorul a spus câteva zile, Alteță. Cer iertare pentru tot 
necazul. 

— Am spus foarte clar că am nevoie de serviciile ei pentru 
încă douăzeci de zile. Nu-ţi aminteşti? 

— Da, îmi pare rău. 

— Dacă te-a nemulţumit, câteva la spate ar fi fost mai mult 
decât de ajuns. Toate femeile au nevoie de aşa ceva din timp în 


timp, dar mai mult e o mojicie. În egoismul tău ai stânjenit 
instrucţia şi te-ai purtat ca un dobitoc de ţăran. Fără ea nu pot 
să-i vorbesc lui Anjin-san. 

— Da, ştiu, Alteță. Îmi pare rău. Este prima dată când am 
lovit-o. Doar că, câte odată mă scoate din minţi. Atât de mult că 
nu-mi dau seama ce fac. 

— De ce nu divorţezi atunci? Sau trimite-o departe. Sau 
ucide-o. Sau porunceşte-i să-şi taie gâtul când nu-mi va mai fi 
de folos. 

— Nu pot, nu pot, stăpâne, spusese Buntaro. Ea e... Mi-am 
dorit-o din prima clipă când am văzut-o. Când ne-am căsătorit, 
la început, a fost tot ce-şi putea dori un bărbat. Am primit-o ca 
pe un dar ceresc. Îţi aminteşti cum fiecare daimyo din regat o 
voia. 

— Apoi? 

— Apoi am trimis-o departe, ca s-o apăr, după asasinatul 
murdar, prefăcându-mă că sunt scârbit de ea, pentru siguranţa 
ei, şi apoi, când Taiko mi-a spus să o aduc înapoi, după ani, ea 
m-a înfierbântat şi mai mult. Adevărul e că aştept din partea ei 
recunoştinţă. Şi am luat-o ca un bărbat. Şi nu mi-a păsat de 
lucrurile mărunte pe care le doreşte o femeie, ca poeme şi flori. 
Dar ea s-a schimbat. Era la fel de credincioasă ca întotdeauna, 
dar rece ca gheaţa, întotdeauna cerând moartea, rugându-mă 
să o omor. Buntaro devenise agitat. Nu pot s-o omor sau să-i 
îngădui să se omoare. A întinat onoarea fiului meu şi mă face pe 
mine să urăsc celelalte femei, dar nu pot să mă despart de ea. 
Am încercat să fiu bun, dar întotdeauna gheaţa este acolo şi mă 
scoate din minţi. Când m-am întors din Coreea şi am auzit că s-a 
convertit la religia creştină, am făcut haz, pentru că ce 
importanţă are o religie prostească? Aveam de gând să 
glumesc, s-o tachinez pe seama asta, dar, înainte să înţeleg ce 
se întâmplă, eram cu pumnalul la gâtul ei şi juram că am să i-l 
tai dacă n-o să renunţe. Bineînţeles că n-a renunţat. Ce samurai 
ar face-o sub o astfel de amemnţare, neh? S-a uitat doar în sus 
la mine, cu ochii aceia ai ei şi mi-a spus să continui. "Te rog, 
taie, stăpâne", spusese. "Uite, lasă-mă să-mi dau capul pe 
spate, să-ţi fie mai uşor. Mă rog Domnului pentru o moarte iute", 
spusese. N-am înfipt pumnalul în ea, Alteță. Am avut-o. Dar am 
tăiat părul şi urechile unora dintre doamnele ei care o 
încurajaseră să devină creştină şi le-am alungat din castel. Şi 


am făcut la fel şi cu doica ei, căreia i-am tăiat şi nasul, răutatea 
aia de cotoroanţă bătrână. Şi apoi Mariko a spus, pentru că i-am 
pedepsit doamnele, data viitoare când am să vin în patul ei 
nechemat, o să-şi facă seppuku, în orice fel va putea, deîndată, 
în ciuda datoriei ei către tine, în ciuda datoriei ei către familie, 
chiar şi în ciuda poruncilor Dumnezeului ei creştin. Lacrimi de 
furie îi curgeau pe obraji, neostoite. Nu pot s-o omor, oricât de 
mult aş vrea. Nu pot s-o omor pe fiica lui Akechi Jinsai, oricât de 
mult ar merita-o. 

Toranaga îl lăsase pe Buntaro să spumege până ce se 
istovise, apoi îi spusese să plece, poruncindu-i să stea departe 
de Mariko până când avea să hotărască ce e de făcut. Işi 
trimesese propriul doctor să o examineze. Raportul fusese 
favorabil. Vânătăi, dar nu vătămări interne. 

Pentru propria lui siguranţă, pentru că se aştepta la trădare 
şi nisipul din clepsidra timpului se scurgea, Toranaga hotărâse 
să mărească strânsoarea asupra tuturor. Îi poruncise lui Mariko 
să treacă în casa lui Omi cu instrucţiuni să se odihnească, să 
stea între pereţii casei şi întrutotul în afara drumurilor lui 
Anjin-san. Apoi îl chemase pe Anjin-san, iar când devenise 
limpede că ei s-ar fi putut cu greu înţelege, se prefăcuse 
nemulţumit şi îi poruncise brutal să plece. Intreaga instrucţie 
fusese înteţită. Ofițerii erau trimişi în marş forţat. Lui Naga i se 
poruncise să-l ia cu el pe Anjin-san şi să mărşăluiască până la 
istovire. Dar Naga nu reuşise să-l istovească. 

Aşa că încercase el însuşi. Condusese un batalion timp de 
unsprezece ore peste dealuri. Anjin-san ţinuse pasul, nu în 
primele rânduri dar, oricum, îl ţinuse. Înapoi la Anjiro, Anjin-san 
spusese în bolboroseala lui aproape de neînțeles, abia 
ţinându-se pe picioare: 

— Toranaga-sama. Eu merge pot. Eu puşti instrucţie pot. 
Îmi pare foarte rău, nu posibil doi la fel timp, neh? 

Toranaga zâmbea acum, întins sub umbrar, aşteptând să 
înceapă ploaia, încălzit de jocul de a-l face pe Blackthorne să-i 
stea pe pumn ca un şoim. Da, e un şoim cu aripi scurte, desigur. 
Mariko e la fel de tare, la fel de inteligentă, dar mai sclipitoare. 
Şi are o neîndurare pe care el nu o s-o aibă niciodată. E ca un 
şoim călător, ca Tetsu-ko. Cel mai bun. De ce este femela 
şoimului întotdeauna mai mare şi mai iute şi mai puternică 
decât masculul? Întotdeauna mai bună decât masculul. 


Sunt toţi nişte şoimi. Ea, Buntaro, Yabu, Omi, Fujiko, 
Ochiba, Naga şi toţi fiii mei şi fiicele şi femeile şi vasalii şi toţi 
duşmanii mei. Toţi şoimi sau pradă pentru şoimi. 

Trebuie să-l fac pe Naga să salte sus, deasupra prăzii şi să 
plonjeze. Cine ar trebui să fie: Omi sau Yabu? 

Ce spusese Naga despre Yabu era adevărat. 

— Aşa, Yabu-san, ce-ai hotărât, îl întrebase a doua zi. 

— Nu plec la Osaka înaintea ta, Alteță. Am poruncit 
mobilizarea în întreg Izu. 

— Ishido o să te acuze de trădare. 

— Te va acuza pe tine, Alteță. Şi dacă o să cadă Kwanto, 
cade şi Izu. Am făcut un târg solemn cu tine. Sunt de partea ta. 
Kasigi îşi onorează înțelegerile. 

— Sunt la fel de onorat ca să te am ca aliat, minţise, 
bucuros că Yabu făcuse încă o dată ceea ce hotărâse el. 

In ziua următoare, Yabu adunase o gardă de onoare, îl 
invitase s-o treacă în revistă şi apoi, în faţa tuturor oamenilor 
săi, îngenunchease oficial şi i se închinase ca vasal. 

— Mă recunoşti ca stăpânul tău, după lege? întrebase 
Toranaga. 

— Da. Şi împreună cu mine toţi bărbaţii din Izu. Şi, stăpâne, 
te rog primeşte acest dar ca o dovadă de datorie filială. Încă în 
genunchi, Yabu îi oferise sabia sa Murasama. Este sabia care ţi-a 
ucis bunicul. 

— Asta nu se poate! 

Yabu îi spusese de istoria sabiei, cum ajunsese la el peste 
ani şi cum, doar de curând, aflase adevărata ei identitate. Îl 
chemase pe Suwo. Bătrânul spusese despre lucrurile la care 
fusese de faţă pe când era doar im băieţandru. 

— E adevărat, stăpâne, spusese Suwo mândru. Nici un om 
nu a văzut pe tatăl lui Obata rupând sabia sau aruncând-o în 
mare. Şi jur pe speranţa mea de a mă renaşte samurai că i-am 
slujit bunicului vostru, seniorul Chikitada, l-am servit cu 
credinţă, până în ziua în care a murit. Eram acolo. Jur. 

Toranaga primise sabia. Părea că vibrează răutăcios în 
mâna lui. Intotdeauna îşi bătuse joc de legenda că anumite săbii 
au o pornire a lor proprie de a ucide, că unele săbii ţâşnesc din 
teacă, setoase de sânge, dar acum credea. 

Se înfioră, amintindu-şi acea zi. De ce ne urăsc săbiile 
Murasama? Una mi-a ucis bunicul, cealaltă aproape mi-a tăiat 


braţul când aveam şase ani, un accident inexplicabil. Nu era 
nimeni pe aproape şi totuşi braţul meu, cu care mânuiesc sabia, 
a fost despicat şi aproape să mor de cât sânge am pierdut. A 
treia a retezat capul primului meu fiu. 

— Alteță, spusese Yabu, o sabie atât de nefastă n-ar trebui 
îngăduită în această lume, neh? Lasă-mă să o duc în largul mării 
şi să o scufund, astfel încât această sabie, cel puţin aceasta, să 
nu mai poată vreodată să fie o ameninţare pentru tine sau 
urmaşii tăi. 

— Da, da, mormăise el, mulţumit că fusese ideea lui Yabu. 
Fă-o acum. Şi doar când sabia pierise în adâncuri, sub privirile 
proprii săi oameni, începuse inima să-i bată normal. li mulţumise 
lui Yabu, poruncise ca taxele să fie aşezate la şaizeci de părţi 
pentru ţărani şi patruzeci pentru stăpâni şi îi dăduse Izu ca 
feudă. Aşa că totul rămăsese ca înainte, doar că acum toată 
puterea în Izu îi aparţinea lui Toranaga, dacă ar fi dorit să o ia 
înapoi. 

Toranaga se întoarse pe o parte ca să-şi domolească 
durerea din braţul drept şi se aşeză din nou mai confortabil, 
bucurându-se de apropierea pământului, primind putere de la 
el, ca întotdeauna. 

Sabia s-a dus fără întoarcere. Bine, dar aminteşte-ţi ce ţi-a 
spus bătrâna prezicătoare chineză, gândi, că ai să mori de 
sabie. Dar de a cui sabie? Şi va fi de mâna mea sau a altuia? 

O să aflu când va fi să aflu, îşi spuse fără teamă. 

Acum dormi. Karma e karma. Aminteşte-ţi în linişte că Ab- 
solutul, Tao, este în tine, că nici un preot, sau cult, sau dogmă, 
sau carte, sau zicere, sau învăţătură, sau dascăl, nu stă între 
Tine şi El. Află că Binele şi Răul nu au importanţă, Eu şi Tu nu 
are importanţă, lnăuntru sau Afară nu au importanţă, ca şi Viaţa 
şi Moartea. Pătrunde în Sferă, unde nu este teamă de moarte 
sau speranţă în viaţa de apoi, unde eşti eliberat de necazurile 
vieţii sau de nevoia de salvarea sufletului. Eşti tu însuţi Tao. Fii 
tu însuţi, acum, o piatră de care se izbesc zadarnic valurile 
vieţii. 

Un strigăt slab îl trezi din meditaţie şi îl ridică în picioare. 
Naga arăta înfierbântat cu degetul către apus. Toţi ochii se 
îndreptară într-acolo. Porumbelul călător zbura în linie dreaptă 
către Anjiro, dinspre vest. Se aşeză pe un pom îndepărtat, să se 
odihnească o clipă, apoi îşi luă din nou zborul, odată cu ploaia 


care începuse să cadă. 
Departe, către apus, în urma lui, era Osaka.