[RD] Kenichi Yamamoto_Enigma Rikyu

Kenichi 

Yamamoto 


Enigma 

Rikyu 


roman 



hu/m ANI TAS 

ficth 




Kenichi 
Y amamoto 

Enigma Rikyu 

Traducere din limba japoneză, note, glosar 

anexă de 

FLAVIUS FLOREA 


Humanitas 



Autorul îşi exprimă recunoştinţa profundă pentru ajutorul primit 
de la membrii Asociaţiei Zamokai pentru practicarea chanoyu -ului 
(Cha no keikokai Zamokai) de la pavilionul Zuiho al templului 
Daitoku (Daitokuji Zuihoin). 

Volumul de faţă reprezintă forma revăzută şi adăugită a textului 
apărut între iulie 2006 şi august 2008 în revista lunară Rekishi kaido 
(Drumurile istoriei), editată de Institutul de Cercetări PHP. 



Notă asupra traducerii 


Pentru numele de persoane s-a respectat ordinea normală din 
limba japoneză (precum şi din limbile chineză sau coreeană), unde 
numele de familie se află pe prima poziţie. Excepţie face numele 
autorului pe copertă. 

Clarificări privind transliteraţiile cuvintelor japoneze în alfabetul 
latin: (1) vocalele se pronunţă la fel ca în limba română, cele marcate 
cu macron (6, u) având o lungime dublă faţă de cele simple; (2) 
consoanele prezintă următoarele diferenţe faţă de limba română: 
sh=ş, ts=ţ, j=dj, ch=tş (ca în limba engleză sau ca în românescul „ci"), 
gi=ghi, ge=ghe; (3) w=u semivocalic, y=i semivocalic. 

Semnele diacritice în numele şi în cuvintele din limba chineză 
indică tonurile silabelor. 

Termenii puternic conotaţi cultural, în primul rând cei care au 
legătură cu chanoyu- ul, având în vedere că încep să fie introduşi ca 
atare de către practicanţi în limbile europene, inclusiv în limba 
română, au fost păstraţi în original. Deoarece termenii care au 
legătură cu chanoyu -ul se repetă chiar de multe ori în text, nu au fost 
explicaţi în note de subsol, ci într-un glosar. 

Personajele cu existenţă istorică reală, majoritatea foarte familiare 
cititorului japonez, redate de autor după cercetări istorice serioase, 
au fost prezentate sumar în anexă. Bibliografia aparţine autorului, 
redată ca în original. 

F.F. 



Favoarea seppuku -ului 


RIKYU 

28 februarie 1591, dimineaţa 
Kyoto, locuinţa sa din Jurakutei 1 ,1 jo 2 şi jumătate 


1 

Nici vorbă s-o ia uşor!... In adâncul sufletului, Rikyu fierbea de 
furie. I-ar fi plăcut să se poată scula binedispus şi senin, dar departe 
de el o asemenea stare. Deşi culcat pe tatami în dormitorul său, 
capul îi era pe punctul de a-i exploda de la atâtea păreri de rău. 
„Maimuţă 3 blestemată!" Când îşi amintea de figura aceea, se înfuria 
şi mai tare. Nu exista niciun motiv pentru care el ar fi trebuit să 
moară. Totul era doar din cauza piticaniei ăleia impertinente. Un 
individ vulgar şi plin de el, interesat doar de femei şi aur, dar care 
ajunsese stăpânul ţării. Ce nenorocire să te naşti în astfel de 
vremuri! 

Cam de pe la miezul nopţii începuse să plouă violent. Răpăitul 
picăturilor pe ţigle îi suna supărător în urechi. Deşi încercase de mai 


1 Jurakutei palat construit în Kyoto de către Toyotomi Hideyoshi în 1587 şi 
demontat în 1595 (de aceea, numit uneori şi „palatul miraj"). Unele dintre 
componentele sale s-au păstrat, fiind reconstruite la Daitokuji şi la Nishi- 
Honganji. 

2 Jo - unitate de măsură pentru mărimea încăperilor, egală cu suprafaţa 
unui tatami (în general, 1,80 m x 0,90 m = 1,62 m 2 ). 

3 Referire la Hideyoshi, poreclit Saru („maimuţa"), din cauza fizionomiei 
sale. 



multe ori s-o alunge din minte, figura aceea, care aducea cu un 
şoarece pleşuv 4 , îi revenea mereu în faţa ochilor şi de fiecare dată 
furia îl copleşea. La fel ca apa în clocot lovind pereţii de fontă ai 
vasului, mânia îi fierbea în suflet. Fără să facă cea mai mică mişcare, 
Rikyu privea ţintă în întunericul încăperii. Zgomotul ploii se înteţi 
şi un fulger coloră în galben shoji 5 - ul. Imediat se auzi şi tunetul. 
„Cerul mi-o fi simţit revolta..." îşi zise, simţindu-se vag uşurat. Se 
ridică de pe saltea şi deschise shoji- ul. Se lumină din nou şi, pentru o 
clipă, grădina se zări în nuanţe gălbui. Picături mari de ploaie 
loveau întruna muşchiul. 

— Ce furtună cumplită! 

Soţia sa, Soon, care dormea în camera alăturată, apăru cu un 
sfeşnic în mână. După cum se vedea, nici ea nu închisese ochii. 

— Primăvara, furtunile sunt nelipsite. Stinge lumina aia! 

Nu era nevoie de două surse de lumină în întuneric. Intr-o astfel 
de noapte prefera să se bucure de spectacolul fulgerelor. 

Se aşezară amândoi pe verandă. Din când în când, o străfulgerare 
ilumina roji-u 1 şi răsuna tunetul. Acesta era tratamentul special pe 
care li-1 oferea cerul într-o zi atât de aparte. Ramurile pinilor şi ale 
podocarpilor 6 se îndoiau de vânt, iar peste ferigi şi chloranthus se 
abăteau şuvoaie de ploaie. Fulgerele şi tunetele se înteţiră şi se 


4 Se ştie că Oda Nobunaga l-a descris pe Hideyoshi cu expresia hagenezumi 
(„şoarece pleşuv"), de exemplu în scrisoarea către One (soţia legitimă a lui 
Hideyoshi). 

5 Shoji panou dreptunghiular, format dintr-un cadru de lemn cu întărituri 
pe care este întinsă hârtie japoneză translucidă, servind de obicei ca 
element de despărţire între cameră şi culoarul exterior. Permite într-o 
oarecare măsură pătrunderea luminii. Poate fi uneori deplasat lateral, cu 
rol de uşă. 

6 Specie de conifer originară din sudul Japoniei şi estul Chinei, folosită 
frecvent şi în Occident ca arbore ornamental (Podocarpus macrophyllus). 



apropiară de Jurakutei. Un fulger puternic sfâşie vertical întunericul 
chiar în preajma lor şi, imediat, un bubuit teribil zdruncină totul în 
jur. Trăsnetul căzuse aproape de reşedinţa cu două etaje a lui 
Hideyoshi, care se înălţa chiar în mijlocul Jurakutei-ului. 

înspăimântată, Soon se lipi de el. în ciuda trecerii anilor, femeia 
aceasta, în mod miraculos, nu se ofilise câtuşi de puţin, iar pielea ei 
mătăsoasă răspândea mereu un parfum plăcut. 

— Eu n-am să-i cer scuze! spuse el, referindu-se, bineînţeles, la 
Hideyoshi. 

— Desigur. 

— Ai ceva împotrivă? 

Rar se întâmpla ca Rikyu să-i ceară părerea, indiferent despre ce 
ar fi fost vorba. 

— Presupuneam că aşa o să faci! 

— S-ar putea să te afecteze şi pe tine, şi pe copii. 

în ultima vreme, Hideyoshi era extrem de irascibil. Nu era deloc 
exclus să ordone ca toţi din familia lui Rikyu să fie ucişi până la 
unul. 

— M-am obişnuit cu gândul ăsta de ceva vreme. Decât să te văd 
cerşindu-ţi viaţa de la domnia sa kanpaku 7 - ul, m-aş simţi mult mai 
bine să mă omoare şi pe mine. 

Rikyu încuviinţă, fără să rostească o vorbă, căci bravura soţiei îl 
ajuta enorm. Soon era în stare să citească în adâncul sufletului lui 
Rikyu doar la o uşoară înclinare a capului sau la o simplă mişcare a 
ochilor acestuia. 


7 Kanpaku - titlu acordat unui regent care, teoretic, asista împăratul în 
conducerea statului. în epoca Heian, titlul a fost monopolizat de familia 
Fujiwara, adevăraţii conducători ai ţării. Ulterior, a fost acordat numai 
membrilor a cinci familii aristocrate descendente din Fujiwara, singurele 
excepţii fiind Toyotomi Hideyoshi şi nepotul său Hidetsugu. După 
Restauraţia Meiji, a fost înlocuit cu titlul de prim-ministru. 



— Dacă ajuns până aici trebuie să-mi plec capul, mai bine 
renunţam de mult la sado şi mă retrăgeam din lume, cine ştie unde. 
Motivul pentru care n-am făcut-o... 

N-o făcuse pentru că dorise să-i arate şoarecelui ăluia pleşuv, 
ţărănoiului mitocan, profunzimile înfricoşătoare ale frumosului. 
Totuşi, prin faptul că îşi croise drum printre atâţia alţii până în vârf, 
devenind stăpânul ţării, Hideyoshi avea în el ceva ce nu putea fi 
subestimat. Manifesta o preferinţă vulgară pentru lucrurile 
bătătoare la ochi, dar, dacă împingeai asta la extrem, ajungeai într-o 
zonă supramundană, detaşată de lume. I se întâmplase lui Rikyu ca, 
arătându-i-se câte o astfel de grozăvie, să scoată o exclamaţie de 
uimire. Hideyoshi nu era un tip superficial, care să facă lucrurile pe 
jumătate. Regretabil era însă că îi lipsea fiorul în faţa eternităţii 
lumii, convins că toate se mişcă doar ca urmare a puterii lui. Nimic 
mai departe de adevăr! 

Lecţia pe care voise să i-o dea era că nu poţi face universul să se 
mişte după cum îţi trăsneşte ţie! Ceea ce punea lumea în mişcare nu 
erau doar puterea militară şi banii. Lucrurile frumoase aveau şi ele 
forţa lor, capabilă să cutremure universul. Nu doar obiectele 
scumpe chinezeşti sau ustensilele faimoase pentru chanoyu sunt 
frumoase, ci şi bobocii de camelie care dau viaţă unei tokonoma peste 
care a trecut timpul... moliciunea sunetului apei calde din kama, 
asemănător foşnetului vântului prin ramurile pinilor... yugen -ul 
suprafeţei unui chawan negru raku, ţinut în mână în 
semiobscuritatea unei mici încăperi... Alături de un bol de ceai, 
astfel de elemente de frumuseţe simplă emană împreună linişte şi 
forţă. 

„Viaţa mea întreagă..." Făcuse mari eforturi doar pentru a bea o 
ceaşcă de ceai în puritate şi calm, spre a putea gusta astfel bucuria 
supremă de a trăi pe această lume. „Eu nu mă înclin respectuos 
decât în faţa lucrurilor frumoase." Ar fi vrut să-l facă să vadă 
profunzimile frumosului şi să-i dea peste nas individului ăstuia 



arogant... Nici nu ştia când trecuseră cei nouă ani de când devenise 
maestrul de ceai al lui Hideyoshi, timp în care trăise mereu cu 
gândul ăsta. „Şi în cele din urmă..." Dar nu era cazul să se 
văicărească, el însuşi făcuse prostia de a avea de-a face cu un astfel 
de individ vulgar. 

Continua să plouă puternic, dar în bezna ca tăciunele mijea o 
lumină indigo. O nouă zi stătea să înceapă. 

— Pot să te întreb ceva? rosti Soon cu o voce chiar mai liniştită 
decât de obicei. 

— Ce e? 

Deşi spusese că ar vrea să afle ceva, rămase tăcută. 

— Poţi să întrebi orice! 

— Mda... 

întârzia să vorbească. 

— Ce-ai păţit? 

— Cred că femeia este o fiinţă bântuită fără speranţă de pasiuni 
lumeşti... 

— Ce lucru ciudat spui! 

— Da, e chiar ciudat, însă ţin neapărat să te întreb. 

— Bine, ce anume? 

Soon îşi umezi buzele. îi venea greu să vorbească. 

Dincolo de zidul de pământ al roji 8 - ului, un cal necheză. La 
ordinul lui Hideyoshi, de două zile reşedinţa era înconjurată de trei 
mii de soldaţi, căci nu era exclus ca vreun daimyo 9 să trimită o 


8 Roji — textual, „pământ acoperit cu rouă". Termenul este folosit în 
contextul de aici cu sensul de chaniwa, grădină adiacentă unui pavilion de 
ceai. 

9 Daimyo mare proprietar de domenii şi conducător militar în epocile 
Muromachi, Azuchi-Momoyama şi Edo. Sensul diferă uşor în funcţie de 
epocă. în perioada Edo, pentru a fi numit astfel, era necesar să aibă un 
venit anual minim de zece mii de koku de orez. 



armată ca să-l salveze pe Rikyu. în aşa măsură îi era teamă lui 
Hideyoshi de autoritatea acestuia în domeniul estetic. 

— Cu toată furtuna asta, îşi fac serviciul... 

Soldaţii nu aveau nici măcar o streaşină care să-i mai apere de 
ploaie şi vânt. 

— A existat tot timpul o femeie în gândurile tale, nu? 

Din cauza vacarmului, el nu înţelesese bine. 

— Ce-ai zis? 

— Te-am întrebat dacă n-a existat o femeie pe care ai iubit-o. 

— O femeie... Credeam că vrei să discuţi ceva, iar tu pomeneşti 
de o femeie? 

— Da. N-a existat o femeie pe care ai iubit-o mai mult decât pe 
mine? 

Rikyu o privi cu atenţie. Deşi trecută deja de şaizeci de ani, figura 
ei distinsă strălucea vag. Soţia sa dădea glas unei gelozii la care nu 
se aştepta. 

O cunoscuse pe Soon cu patruzeci de ani în urmă, pe când el nu 
avea decât treizeci. De cum îi zărise faţa ovală şi albă, fusese atras 
de femeia aceasta liniştită şi sensibilă. Gratia şi delicateţea ei 
înnăscute i se citeau pe faţă. Rikyu era căsătorit pe atunci, Soon, de 
asemenea, cu un soţ muzician într-un grup de teatru no, unde 
acompania la kotsuzumi 10 . Acest soţ murise nu după mult timp, iar 
Rikyu o ajutase să se descurce. Timpul se scursese, iar când el 
trecuse de cincizeci de ani, se stinsese şi soţia lui şi, după perioada 
de doliu, se căsătorise cu Soon. Pe la treizeci-patruzeci de ani 
avusese legături şi cu alte femei şi i se născuseră şi nişte copii, dar 
astea erau poveşti vechi. Era oricum prea târziu să i se mai pună 
astfel de întrebări în ziua în care urma să-şi facă seppuku. 

— Ce vrei să spui? 


10 Instrument de percuţie, un fel de tobă mică. 



— Eu am fost fericită alături de tine. 

— Păi, atunci, unde e necazul? 

— Totuşi, chiar dacă mă strângeai în braţe în camera noastră, mă 
cutremuram uneori de o singurătate de parcă aş fi plutit numai eu 
pe cerul nopţii în plină iarnă. Cu toate că braţele tale mă ţineau 
strâns, aveam senzaţia că în sufletul tău îmbrăţişai o altă femeie... 

— Ce prostie! Am fost întotdeauna de bună-credinţă faţă de tine. 
Si tu ar trebui să ştii foarte bine asta! 

9 9 

Nu era nimic neadevărat în ce spunea. Până acum, la vârsta de 
şaptezeci de ani, avusese de-a face cu mai multe femei, dar în 
adâncul inimii simţea că niciuna nu o egalează pe Soon, atât de 
sensibilă şi plină de graţie. în fapt, niciuna nu se potrivise cu 
sufletul său ca ea. 

— Da, ştiu că ai ţinut la mine. Totuşi... 

— Ajunge! Mă duc să mă spăl pe faţă. Pregăteşte-mi un juban 11 
nou. 

în voce i se simţea iritarea. 

— Am înţeles. 

Dăduse aprobator din cap, dar părea că ar vrea să mai spună 
ceva. Rikyu se uită fix la ea. Un timp, Soon îi întoarse privirea cu un 
aer sfidător, dar apoi îşi muşcă buzele: 

— Iartă-mă! în ultimele tale clipe mi-e sufletul răvăşit şi am 
vorbit fără să gândesc. 

îşi aşeză mâinile pe podea şi se înclină adânc. Rikyu aprobă din 
privire şi se ridică în picioare, moment în care ploaia se înteţi dintr- 
odată şi începu să răsune violent pe şindrila casei. Picături mari 
loveau fără milă peste tot în jur. 

„Grindină, oare?..." Dacă-şi concentra privirea în lumina slabă a 
zorilor, distingea ici-colo, ricoşând prin grădină, boabe rotunde. 


11 Lenjerie de corp în stil japonez, un fel de sub-kimono. 



unele cu diametrul cât al degetului său mare. în clipa următoare un 
gând îi fulgeră prin minte. „De acea femeie să fie vorba?!..." Soon 
era foarte inteligentă şi perspicace. Făcând de atâtea ori dragoste cu 
el, îl simţise până în ultimele unghere ale sufletului. 

Trecuseră peste cincizeci de ani de la povestea aceea. Nu scosese 
niciodată o vorbă despre ea, nu pomenise nimic nimănui şi, totuşi, 
nu uitase o clipă figura ei plină de demnitate. îi păstrase în 
permanenţă un loc special în inima sa, devenind ceva atât de 
natural, încât pierduse complet conştiinţa faptului în sine. Pe acea 
femeie Rikyu o ucisese când avea nouăsprezece ani. 


2 

Reşedinţa lui Rikyu din Jurakutei cuprindea câteva chashitsu- uri, 
în marele salon de optsprezece jo, dar azi el îl alesese pe cel de un jd 
şi jumătate. Dintre multele chashitsu -uri pe care le făcuse până 
atunci, acesta de dimensiuni reduse îi plăcea cel mai mult. în pofida 
suprafeţei de niciun tsubo 12 , Rikyu era capabil să exprime în ea şi 
eternitatea universului, şi efemeritatea vieţii umane. 

„Tocmai pentru că e mic este atât de interesant!" gândea Rikyu. I 
se spunea „un jo şi jumătate", dar, mai exact, avea un jd şi trei 
sferturi. Peretele din faţa temaeza era puţin avansat şi nu crea o 
senzaţie de claustrare. Plasând o coloană interioară 13 şi un perete ca 
o diafragmă, care pornea de la aceasta, dădea impresia unui loc 
spaţios. în geza dispusese o tokonoma cu peretele tencuit cu lut. 


12 Unitate de măsură pentru suprafeţe intravilane de teren, aproximativ 3,3 
m 2 . 

13 Nakabashira - element caracteristic pentru acest tip de kyoshitsu, invenţie 
a lui Rikyu. Constă într-un stâlp de lemn drept sau contorsionat, cu aspect 
natural, aproape neprelucrat. 




Destul de mică, cu stâlpii şi tavanul acoperiţi de asemenea cu lut, 
crea şi aceasta senzaţia de spaţiu. Alături prevăzuse o mizuya şi nişte 
rafturi pentru ustensile în stilul unui dulap încastrat, astfel că avea 
acces uşor la cele necesare. 

Rikyu curăţă praful cu o măturică şi şterse tatamiurile cu o cârpă 
uscată, apăsând cu putere. 

— De ce nu m-aţi lăsat pe mine?! spuse Shogon, asistentul său. 
Nu avea talent creator în chanoyu, dar era vrednic şi foarte săritor. 

— Fii liniştit, azi mă ocup eu. 

Pregătea ceai pentru ultima dată în viaţă. Dorea să-şi întâmpine 
oaspeţii în cele mai bune condiţii, mai ales că acei oaspeţi urmau să 
asiste la moartea sa ritualică. 

Aranjă în ro trei cărbuni de lemn cilindrici, deja aprinşi, dar, când 
dădu să mai adauge unul mai gros în centru, se opri brusc. Era cel 
pe care el însuşi îl fasonase şi-l spălase în ziua când i se ordonase 
exilul la Sakai. Arăta deplorabil, ar fi trebuit să-l taie detaşat, în 
deplină linişte interioară, dar atunci sufletul său fusese răvăşit. II 
privi un timp, apoi se hotărî să-l folosească aşa cum era. Dacă asta 
era starea de spirit la care ajunsese la sfârşitul drumului, să se 
resemneze şi să ia lucrurile ca atare. 

Scoase un săculeţ de la piept. Ţesătura fină de cânepă, imprimată 
cu flori frumoase purpurii, era însă puternic decolorată, înăuntru se 
afla un mic recipient, un vas aplatizat, cu glazură verde, larg în 
partea superioară, care încăpea perfect în palmă. îl utiliza drept 
kogo, dar avea o formă rafinată, cu o gură nu prea mare. S-ar putea 
să fi fost la origine un relicvariu unde se păstra un fragment de os al 
lui Buddha. Glazura care-1 acoperea uniform era de un verde 
profund şi proaspăt, ca al unui koicha preparat pe ţărmul mării într- 
o dimineaţă foarte senină de vară. Doar privind culoarea, cu 
puternice accente argintii dobândite odată cu trecerea timpului, îi 
înflorea zâmbetul pe faţă şi în suflet. Nuanţa smalţului arăta mult 
mai vie şi proaspătă chiar decât verdele din cele trei culori ale epocii 



Tâng 14 , fiind probabil o ceramică veche de multe sute de ani, din 
epoca regatului Goryeo. 

Era o amintire de la acea femeie, venită de peste mare, adusă cu 
forţa. Născută într-o familie aristocratică, avea o figură de o 
distincţie şi o frumuseţe ieşite din comun. Fără îndoială îi ura pe 
japonezi, însă afişa în permanenţă o solemnitate indiferentă. Din 
cauza luminii elegante care îi strălucea în priviri, el, care avea atunci 
doar nouăsprezece ani, nu îndrăznea nici măcar să se uite direct la 
ea. 

„Ceaiul practicat de mine era doar pentru a o putea primi pe ea 
ca oaspete?..." Nu fusese conştient de asta, dar acum îşi dădea 
seama. Si chashitsu -ul de aici, atât de mic... 

Lui Hideyoshi îi displăcea profund acest chashitsu de un jo şi 
jumătate. Când l-a invitat pentru prima oară, s-a târât prin 
nijiriguchi şi, înainte de toate, a mormăit: 

— E strâmt ca într-o celulă şi deprimant! 

Fără nicio îndoială, era strâmt şi întunecos. Odată cu vârsta, 
Rikyu făcea încăperi de ceai tot mai mici. Nemulţumit de chashitsu- 
ul de patru jo şi jumătate preferat de Jdo 15 , îl redusese la trei, apoi la 
doi jo, convins că astfel se potrivea mai bine cu o Cale a Ceaiului 
care acorda atâta importanţă ivabi- ului. Dar în realitate era aşa 
pentru că existase ea, pentru că dorise să-i ofere ei ospitalitate în 
spaţiul în care, restrâns şi golit de orice altceva, trăise împreună cu 
ea. 

Ploua mai departe. Rikyu deschise kogd-ul, care conţinea boabe 


14 Expresia tosansai („cele trei culori ale epocii Tâng") se referă la un tip de 
ceramică produsă în China, în special în prima jumătate a secolului al VII- 
lea. In afară de un email alb, se mai foloseau glazuri fluide pe bază de 
săruri de cupru, fier, cobalt etc., obţinându-se nuanţe de verde, galben şi 
albastru. 

15 Takeno J66, maestrul său. Pentru detaliere, a se consulta anexa. 



rotunde de amestec aromat. înclinând micul recipient, câteva pastile 
i se rostogoliră în palmă. Aplecându-1 şi mai mult, ieşiră toate 
bobiţele. Cu un fel de scobitoare căută prin micul vas şi scoase un 
pacheţel învelit în hârtie în care erau o unghie şi un os alb mat de la 
degetul mic. Unghia însă, de o formă frumoasă, lungă şi îngustă, 
lucea ca prin minune în nuanţe de roz. Şoptit, spuse: 

— Astăzi va fi ceremonia ta funerară! Aşeză osul şi unghia pe 
cărbunii incandescenţi şi imediat se înălţă o mică flacără albăstruie 
care le învălui. împreunându-şi mâinile, Rikyu intonă o poezie în 
limba chineză, compusă de el însuşi. Nu avea starea de spirit să 
rostească o sutra. 

La şaptezeci de ani îmi strig cu putere protestul 

Cu sabia-mi preţioasă îmi ucid şi strămoşii, şi pe Buddha! 

Sabia pe care o port mereu în chiar clipa asta o arunc către ceruri! 

Cu trei zile înainte, atunci când scrisese în casa lui din Sakai 
această poezie de adio, era înnebunit de furie. Cuvintele „îmi strig 
cu putere protestul" erau doar un ţipăt plin de indignare, furia faţă 
de Hideyoshi, pe care nu mai putea suporta să n-o strige către cer. 
Acum, însă, se mai liniştise puţin. între Cer şi Pământ existau 
lucruri de o frumuseţe de nezdruncinat, fericirea imensă de a te 
bucura pe deplin de ele fiind, fără îndoială, inaccesibilă unor 
neghiobi precum Hideyoshi. 


3 

Trei oaspeţi pătrunseră în încăperea de un jd şi jumătate. Erau 
trimişi de Hideyoshi ca să se asigure de îndeplinirea seppuku-ului. 

— Si chiar veţi lăsa lucrurile asa? 

9 9 9 

Cu aerul că nu se mai poate stăpâni, Maita Awaji-no-kami, 



desemnat oaspete principal, îi adresă întrebarea lui Rikyu, care 
prepara koicha. De ceva vreme, Maita începuse să fie iniţiat în 
chanoyu de către acesta, motiv pentru care, probabil, Hideyoshi îl 
alesese ca oficial pentru inspecţie. 

Rikyu nu se opri din preparatul ceaiului. In mişcarea chasen -ului 
pe care-1 ţinea în mâna dreaptă nu se percepea nici resentiment, nici 
ezitare. 

— înălţimea Sa aşteaptă de la dumneavoastră o cerere de grapele. 
Adresaţi-i măcar o scuză! Eu am să mă înfăţişez de îndată înălţimii 
Sale şi am să-i transmit din toată inima spusele dumneavoastră! 

Ca răspuns, Rikyu îi oferi chawan -ul cu koicha, împreună cu o 
fukusa de un alb pur. 

— Pentru ce ar trebui să mă scuz?! 

La replica asta, Maita rămase mut. Două fuseseră motivele 
pentru condamnare, comunicate cu câteva zile înainte de către 
emisarii lui Hideyoshi. Pe de o parte, lipsa de respect demonstrată 
prin aşezarea unei statui de lemn a lui Rikyu la etajul porţii 
principale a templului Daitoku. Pe de alta, faptul că vânduse 
ustensile de ceai la preţuri exorbitante, dovedindu-se astfel un bonz 
escroc. Statuia de lemn fusese însă pusă acolo de către cei de la 
Daitokuji, în semn de recunoştinţă pentru donaţia făcută de el 
pentru etajele porţii principale, iar în ceea ce priveşte obiectele de 
chanoyu, acuzaţia era falsă. 

Rikyu nu vedea niciun motiv pentru care să-şi ceară iertare. 
După ce fusese exilat la Sakai şi arestat la domiciliu, circulaseră tot 
felul de zvonuri în legătură cu cauzele dizgraţiei, cum că şi-ar fi 
manifestat opoziţia faţă de invazia în China, cum că ar fi fost creştin, 
cum că n-ar fi acceptat să-şi trimită fata drept concubină a lui 
Hideyoshi... Dar, pentru el, toate acestea erau pure speculaţii. 
Motivul era că Hideyoshi nu suporta autoritatea supremă a lui 
Rikyu în domeniul estetic şi era suficient să te uiţi la faţa lui 
Hideyoshi ca să înţelegi foarte clar asta. 



— Bineînţeles, suntem perfect conştienţi că nu există vreo raţiune 
pentru a vă cere iertare. Ar fi doar o cale de a rezista acestei lumi 
sordide. Dacă v-aţi cere formal scuze, înălţimea Sa ar fi mulţumit, ar 
revoca arestul la domiciliu şi v-aţi putea întoarce ca maestru de 
chanoyul 

— Sunt acestea cuvintele înălţimii Sale? 

— Mi-a spus-o în privat: „Poate să nu fie sincer, ajunge să joace 
puţin teatru. Dacă face aşa, îi trec cu vederea totul, fără ranchiună". 

Rikyu dădu dezaprobator din cap. N-avea nicio intenţie să se 
preteze la comedia asta cu maimuţe. De tavan era atârnată cu un 
lanţ o iînryugama. Din vasul cilindric de metal se auzea sunetul 
plăcut al apei dând în clocot. 

— Vi s-a răcit ceaiul! 

— N-are importanţă ceaiul! E vorba de viaţa dumneavoastră! 

— Pentru o persoană umilă ca mine, ceaiul e mai important decât 
viaţa. 

Luă înapoi chawan- ul neatins, scoase apă din kama cu hishaku- ul şi 
purifică bolul din nou. 

— Sunteţi foarte încăpăţânat! 

— îmi stă în fire! 

— Totuşi, nu se poate să vă pierdeţi viaţa din cauza firii... 

întrucât Rikyu începuse iarăşi să prepare koicha, Maita încetă să 

mai vorbească. Sunetul apei calde din kama răsuna dezolant, poate 
şi din cauză că fierbea în urma arderii relicvelor femeii aceleia. 
Când noul bol fu gata, Maita bău din el fără grabă. îi şterse 
marginea cu un şerveţel şi i-1 dădu lui Amako Saburozaemon, 
următorul oaspete. îşi îndreptă apoi privirile către tokonoma. Nu 
erau acolo nici sul pictat, nici flori - pe o scândură subţire de lemn 
alb se afla numai un kogo cu glazură verde. în faţa acestuia, o 
ramură dreaptă de hibiscus aşezată culcat, ca o ofrandă. Cu toate că 



erau doar în februarie, anul în curs având o lună ianuarie 
suplimentară 16 , mugurii frunzelor începuseră deja să se deschidă. 
Femeia aceea, văzând florile arbustului, îi spusese denumirea în 
coreeană: mugenfa 17 . 

— Dar de ce o ramură fără flori? 

— în Coreea, hibiscusul este foarte apreciat. Florile se vor 
deschide poate pe lumea cealaltă... 

Maita nu insistă. 

— Şi kogo -ul acela, este un obiect Tâng? 

— Este din Goryeo. 

Privind fix la kogo, Maita clipi de două-trei ori din ochi. 

— Apropo, cu ceva vreme în urmă, înălţimea Sa era foarte furios. 
L-am auzit zicând că kogo-ul verde glazurat pe care-1 aveţi este de o 
frumuseţe fără seamăn şi că şi-l doreşte cu orice preţ, dar că refuzaţi 
să-l cedaţi. Probabil de kogo -ul acesta era vorba... 

îşi dădea bine seama că ar fi fost de ajuns ca Hideyoshi să-l 
zărească măcar o clipă ca să-l dorească. N-avusese deloc intenţia să 
i-1 arate, însă la un chanoyu în aer liber într-o pădure de pini din 
apropierea mării, în Hakozaki din Hakata, îl folosise din neatenţie, 
îl mascase cu mâneca, dar, cu ochiul lui ager, Hideyoshi îl observase 
şi îi ceruse insistent să-l vadă mai de aproape. Neavând ce face, i-1 
arătase, iar cererea veni imediat: 

— Ai face foarte bine să mi-1 cedezi! 

în pofida gestului discret de refuz al lui Rikyu, Hideyoshi nu se 


16 Până în 1873, în Japonia s-a folosit un calendar lunisolar de tip chinez 
(calendarul Han). în cadrul unui ciclu de nouăsprezece ani, şapte ani 
aveau câte treisprezece luni. 

17 în limba coreeană actuală: mugunghwa. în limba japoneză se numeşte 
mukuge (Hibiscus syriacus), autorul sugerând poate o etimologie bazată pe 
o citire locală a aceloraşi kanji din coreeană, deşi, în limba modernă, 
denumirii îi sunt asociaţi cei doi kanji din limba chineză. 



dădu bătut. îi oferi cincizeci de monede de aur, ajungând apoi 
treptat până la o mie. 

— Vă rog să mă iertaţi! Este o amintire rămasă de la persoana 
care mi-a făcut favoarea de a-mi dezvălui spiritul chanoyul 

Se prosternă, cu mâinile pe pământ. Privirea lui Hideyoshi se fixă 
un timp pe săculeţul cu flori purpurii. 

— E o femeie... De la o femeie ai învăţat chanoyul \ 

— Nu... 

— Nu te mai ascunde! Te-am citit bine! în cazul ăsta, povesteşte- 
mi despre ea! Dacă te-ai îndrăgostit tu de ea, era fără îndoială de o 
frumuseţe cu totul aparte! 

Hideyoshi nu-1 scăpa din ochi pe Rikyu. Se apropie de el şi 
continuă cu voce joasă: 

— La aşternut, cum era?! Hai, dacă-mi povesteşti, nu ţi-1 mai cer! 
Hai, zi! 

Rikyu rămase tăcut. Avea senzaţia că un teritoriu sacru îi era 
călcat cu picioarele murdare. 

Părea că toate astea se petrecuseră într-un trecut foarte 
îndepărtat. 

— Ce-ar fi dacă i-aţi oferi kogo- ul acesta înălţimii Sale? 

Rikyu îi răspunse cu un zâmbet uşor... 

— Ah, nu, am vorbit despre ce nu trebuia... spuse Maita, care 
înţelese că nu avea niciun motiv ca să-l ofere. 

Rikyu îşi trecu mâna peste abdomen: 

— Ar cam fi timpul să trec la fapte... 

Duse ustensilele pentru chanoyu în mizuya şi reveni cu un suport 
pătrat de lemn pe care se afla o sabie scurtă, creaţie a lui Toshiro 
Yoshimitsu 18 . 


18 Awataguchi Yoshimitsu din Yamashiro, numit curent Toshiro, faimos 
creator de săbii de la sfârşitul perioadei Kamakura (a trăit în secolul al 



Se aşeză pe pragul de la tokonoma şi îşi desfăcu hainele în faţă. 

Cei trei oaspeţi se ridicară în picioare la capătul încăperii. Maita, 
care ţinea sabia, zise: 

— în spaţiul ăsta strâmt n-am să vă pot tăia capul... 

— Atunci, doar priviţi! Nu va mai fi nevoie, am să fac totul 
complet. 

Când apucă lama învelită în hârtie a săbiei scurte, începu totuşi 
să respire mai sacadat. îşi atinse cu cealaltă mână abdomenul \ şi îşi 
reglă respiraţia. Apa fierbând în kama suspina precum vânbil prin 
pini. închizând ochii, din întuneric îi apăru plutind distinct chipul 
plin de demnitate al acelei femei. în acea zi, îi oferise să bea ceai şi, 
de atunci. Calea Ceaiului a lui Rikyu menţinea o legătură 
neîntreruptă cu lumea de dincolo învăluită în linişte. 


XlII-lea). Considerat unul dintre cei trei mari maeştri în domeniu, 
împreună cu Goro Masamune din Sagami şi cu Go Yoshihiro din Etchu. 



Orgoliul extrem 


HIDEYOSHI 
Ajunul seppuku-w lui lui Rikyu, 
27 februarie 1591, ziua 
Kydto, Jurakutei, pavilionul Tekiseiro 


1 

Palatul cu două etaje oferea o privelişte largă atât către Kyoto, cât 
şi către Higashiyama. Scăldate în soarele de primăvară, frunzele 
tinere de pe cele treizeci şi şase de piscuri păreau atât de fragede, 
încât îţi venea să întinzi mâna să le mângâi. 

„în felul ăsta o să fiu liniştit", îşi spuse Hideyoshi şi se lovi uşor 
cu evantaiul la baza gâtului. 

Scăpa în sfârşit de osul de peşte care îi stătea înţepenit în gâtlej de 
atâta vreme. Va dispărea acum singurul om care i se împotrivea lui, 
Hideyoshi, stăpânul ţării. Subjugase complet insula Kyushu, 
cucerise Odawara 19 şi dusese cu mare grijă până la capăt toate 
măsurile de pedepsire a celor care i se împotriveau în Kanto şi 
Mutsu. Confiscase săbiile ţăranilor şi făcuse măsurători cadastrale 
ale terenurilor agricole până în cele mai îndepărtate colţuri ale Ţării 
Soarelui-Răsare. Acum nici chiar printre copiii de trei ani nu se mai 
găsea vreunul care să nu fi aflat de puterea kanpaku- ului Hideyoshi. 
Ţinea în mâna sa întreaga ţară şi era suficient să mişte un deget ca 


19 Unul dintre cel mai bine fortificate castele ale epocii, centrul de 
rezistenţă al puternicului clan Hojo din Kanto, distrus de Hideyoshi în 
1590 în urma unui asediu de trei luni. 



să obţină ce voia. Oamenii se prosternau în faţa sa, Hideyoshi având 
o autoritate deja cunoscută şi peste mări, până în India. Cu doar o 
lună înainte, un emisar al viceregelui Indiei venise cu daruri 
fastuoase: cai, tunuri, muschete, armuri şi multe altele, toate ca un 
omagiu pentru extraordinarele lui realizări. Deja nu se mai găsea 
nimeni care să-i ameninţe puterea. Cu toate acestea... individul ăla! 
Un singur om pe lume. Sen no Rikyu, nu-i recunoştea meritele. „I-o 
pot oare trece cu vederea?!" Nu, nu putea accepta aşa ceva. 

Coborându-şi ochii de la Higashiyama, în imediata apropiere a 
Jurakutei-ului se zăreau o mulţime de soldaţi şi cai în jurul 
reşedinţei lui Rikyu. Din când în când, răzbătea adus de vânt câte 
un nechezat. 

— Doar pentru că se poartă cum îl taie capul! se trezise 
exclamând violent, cu voce tare, fapt care îi înteţi iritarea. 

— Vă rog să mă scuzaţi! Porunciţi! spuse pajul care stătea într-un 
colţ al camerei şi care se ghemui la podea respectuos. 

— Nu, nu s-a-ntâmplat nimic. E vreme frumoasă azi. 

Tensiunea dispăru de pe figura pajului: 

— Cum spuneţi, înălţimea Voastră! Şi în noaptea asta va fi o 
plăcere să privim stelele! 

După cum sugera şi numele, „turla unde se culeg stele", cerul 
înstelat care putea fi admirat din Tekiseiro era de o eleganţă 
supremă. Jurakutei era alcătuit din mai multe construcţii dispuse pe 
o suprafaţă extinsă de teren; Tekiseiro, aflat la etajul superior al 
clădirii principale cu trei niveluri care se înălţa pe malul lacului, era 
o încăpere de opt jo care oferea o privelişte magnifică. Tokonoma 
aflată acolo era poleită complet cu foiţă de aur. Pe fondul auriu al 
peretelui era reprezentat cu tuş diluat muntele Fuji învăluit într-o 
ceaţă fină, pictură realizată de Kano Eitoku. De mari dimensiuni, 
muntele, mai extins în partea dreaptă, se înălţa maiestuos uluitor de 
sus, cu conturul vag, acoperit de pâcla străvezie. Era o lucrare într- 
adevăr de mare clasă, de un bun-gust remarcabil. Dacă priveai din 



camera cu ferestre pe trei laturi, în semiîntunericul din zori sau din 
amurg, Fuji plutea elegant în nuanţe fugitive aurii, iar dacă te 
întorceai şi zăreai la orizont înălţându-se Luceafărul, chiar aveai 
impresia că poţi culege astrele cu mâna. In toată lumea nu mai 
găseai o astfel de încăpere pentru ceai, unde puteai să te bucuri de 
frumuseţea stelelor stând aşezat. Chiar şi Rikyu îi admirase ideile 
arhitecturale. 

Cu patru ani înainte, când construise palatul, îl chemase în zori, 
tocmai la momentul potrivit, când cerul luase culoarea roz pal a 
ibisului japonez şi conferea acelei tokonoma de aur o strălucire 
inefabilă. 

— Y ugen cu adevărat! Ai zice că e prezent aici chiar Miroku 20 ! 

— Nu-i aşa? Asta e chashitsu -ul meu! Plin de yugen, nu? Te-a dat 
gata? 

— E o realizare minunată a înălţimii Voastre, sunt plin de 
admiraţie! 

A fost singura dată când arogantul Rikyu s-a prosternat docil în 
faţa sa, iar el nu s-a simţit niciodată atât de satisfăcut. Dar asta nu s- 
a întâmplat decât atunci. „Individul ăla, cu excepţia acelui moment, 
nu s-a uitat decât foarte rece la mine!" gândea Hideyoshi. Mai tot 
timpul cu un aer superior, era atât de enervant, încât nu-1 înghiţea 
deloc. Fie chashitsu -ul de aur, fie un chawan akaraku, cum apreciam 
vreun spaţiu pentru chanoyu sau vreun obiect de ceai mai deosebit, 
sprâncenele lui se încruntau uşor. „Expresia încrezută de pe faţa lui 
în astfel de momente mă făcea aproape să regret că mă aflu pe 
lumea asta. Se uita de sus la mine cu o lucire îngheţată şi calmă în 
ochi, care îmi dădea fiori. «Ce gust vulgar!» îmi transmitea. Nu o 
exprima în cuvinte, dar ochii lui spuneau totul. Manierele sale erau 
perfecte, îşi aşeza mâinile pe podea şi se apleca până jos în modul 


20 Miroku bosatsu (în sanscrită: boddhisattva Maitreya) este considerat 
viitorul Buddha, care va salva lumea la venirea sa. 



cel mai corect, nu i se putea reproşa nimic în mod special. Era totuşi 
cât se poate de limpede că în sufletul lui mă dispreţuieşte! Un astfel 
de orgoliu nu poate fi trecut cu vederea! Dar de ce îmi aruncă 
individul ăsta asemenea priviri? De ce manifestă o aşa încredere 
absolută în propriul său simţ estetic?" 

Cel mai enervant era că perspicacitatea lui, capacitatea lui de 
apreciere, nu dăduse greş nici măcar o singură dată. De aceea 
aproape că-şi muşca limba de ciudă. Dacă ar fi fost vorba de un 
simplu angajat practicant de chanoyu, care nu prea ştia ce face, l-ar fi 
dat afară certându-1 şi cu asta ar fi terminat. Dar lucrurile stăteau 
altfel în cazul său şi, din păcate, trebuia să admită că are de-a face cu 
o persoană ieşită din comun. Nu comitea greşeli estetice, ceea ce-1 
făcea şi mai iritant. Atât judecata sa privind ustensilele pentru ceai, 
cât şi modul cum aranja spaţiile pentru chanoyu erau ireproşabile. 
Era în mod strălucitor, de departe, cel dintâi maestru de ceai din 
ţară. Era suficient să schimbe poziţia mizusashi -ului sau a chaire- 
ului. Cu numai un rând de ochiuri al tatamiului ca să se nască în 
temaeza o eleganţă copleşitoare. Atmosfera chashitsu -ului căpăta 
intensitate şi spaţiul devenea deosebit de plăcut. Tensiunea nu 
depăşea însă niciodată măsura şi nici nu te simţeai nelalocul tău. 
Fără îndoială, avea ştiinţa şi simţul subtil ale gradării şi dispunerii 
ca niciun alt maestru de ceai. 

în spatele lui Hideyoshi, apa din kama începu să fiarbă. Pe o 
etajeră din aur erau dispuse câteva obiecte pentru ceai, tot de aur. 
Ca maestru de ceai îl desemnase pe Sokun din Sakai. Fiul lui Imai 
Sokyu nu avea decât patruzeci de ani, dar nu era un profesionist 
slab. în tokonoma de aur se afla un aranjament cu irişi, o altfel de 
ikebana fiind foarte greu de realizat pe un asemenea fundal, 
deoarece cu flori albe devenea prea melancolică, iar cu galbene arăta 
tern. în colţul unui vas lăcuit în negru, de forma unui recipient 
pentru adăpat caii, erau dispuse aparent neglijent câteva flori violet 
de iris, precum şi câţiva boboci, care de pe fundalul peretelui auriu 



emanau un calm aparte. în Kyoto n-ar fi înflorit decât după încă o 
lună şi, în mod sigur, Sokun le procurase prin mesageri rapizi călări 
dintr-o provincie mai caldă, probabil Kii. 

Etajera şi ustensilele de aur, aranjate lateral faţă de tokonoma, 
fuseseră comandate împreună cu chashitsu- ul de aur atunci când 
oferise ceai împăratului la Palatul Imperial. Numai juro- ul cântărea 
cinci kanme de aur pur. Setul complet, format din kama, mizusashi, 
kensui şi toate celelalte, avea o greutate totală de cincisprezece kan 21 . 
Pentru a discuta cu calm treburi de stat, ceaiul este mai potrivit într- 
o astfel de încăpere largă. Nici wabi- ul nu era nelalocul lui, eleganţa 
minimalistă calmând sufletul. Manifesta îndeobşte interes faţă de 
chashitsu- ul în formă de colibă acoperită cu paie creat de Rikyu. 
Reconstituirea ambientului unui sat de munte îi trezea amintiri din 
copilăria petrecută la ţară, iar el se simţea acolo liniştit sufleteşte, 
însă chashitsu-urWe făcute de Rikyu în ultima vreme erau teribil de 
mici. Unul de trei jo putea fi acceptabil, însă într-o încăpere de un jo 
şi jumătate, de-ai fi zis că e o celulă întunecoasă, aproape că te 
sufocai. De ce oare ţinea morţiş omul ăsta să facă numai astfel de 
chashitsu- uri? 

— Au sosit Uesugi -sama şi Ishida-sama!, anunţă pajul venirea 
celor doi oaspeţi. 

— Spune-le să intre. 

Lovindu-se din nou uşor cu evantaiul la baza gâtului, Hideyoshi 
se aşeză cu spatele la muntele Fuji care plutea în ceţuri în tokonoma 
aurie. îşi sprijini braţul pe rezemătoare şi, închizând ochii, sunetul 
apei din kama de aur se auzea ca adierea vântului în paradis. 


21 Kan (sau kanme) unitate de măsură pentru greutate, echivalentă cu 3,75 
kg. Aici, echivalentul a 56,25 kg. 



2 


— Cum mai stau lucrurile la reşedinţă? îl întrebă Hideyoshi pe 
Uesugi Kagekatsu. 

întrucât Kagekatsu, fiul adoptiv al lui Kenshin, se afla în capitală, 
îl pusese din ajun să înconjoare reşedinţa lui Rikyu cu patru sute de 
arcaşi şi archebuzieri şi cu trei mii de pedestraşi. Kagekatsu însuşi 
se prezentase acum în ţinută de campanie, cu armură completă. 

Vara precedentă, după asediul de la Odawara, Hideyoshi trecuse 
la cucerirea întregii provincii Mutsu, însă tot timpul se stârneau 
răscoale şi rebeliuni. Cum situaţia se menţinea încă instabilă, faptul 
că într-un astfel de moment Uesugi Kagekatsu, care se bucura de o 
mare autoritate în nord, venise cu trupe în Kyoto şi, mai mult chiar, 
îl ajuta pe Hideyoshi, avea o mare însemnătate. 

— E o linişte totală, ai zice că nu e nimeni acolo. 

Kagekatsu, care avea în jur de treizeci şi cinci de ani, se prosternă, 
apoi înălţă capul. 

— Mă gândeam că va cere iertare, dar nu dă niciun semn de aşa 
ceva... 

— E un individ obraznic! 

— Aşa e, nu-i suport deloc aerul impertinent! 

— Şi cu toate acestea, reşedinţa lui Rikyu ăsta e chiar la picioarele 
Jurakutei-ului. Dacă s-ar produce vreun atac acolo, s-ar considera o 
rebeliune împotriva înălţimii Voastre. S-ar găsi cineva în Japonia de 
azi care să comită un gest atât de necugetat? 

— într-un fel ai dreptate, zise Hideyoshi cu un ton concesiv, dar 
dumneata nu ştii ce înseamnă chanoyii-nl 

— Beau ceai pentru sănătate, zise Kagekatsu, fără să-l consider 
însă un domeniu al eleganţei. Dar dacă păşeşti pe Calea 
rafinamentului, îţi mai vine să provoci revolte?! 



în familia Uesugi, cu tradiţie în artele militare, nu exista o 
pasiune pentru chanoyu. 

— în chanoyu se ascunde ceva diabolic, care strică sufletul 
oamenilor. Dumneata nu ştii asta, şi e chiar mai bine să nu o ştii... 

în mintea lui Hideyoshi pluteau figurile lui Hosokawa Tadaoki şi 
Furuta Oribe, discipoli ai lui Rikyu, indivizi pe care îi considera în 
stare de orice. 

— Ceva diabolic, aţi spus? 

— Da. Acest chanoyu este o artă perfidă care tulbură mintea 
oamenilor. Dacă i te dedici, uiţi de tine şi te scufunzi în cupiditate şi 
ostentaţie. 

— Cupiditate şi ostentaţie... 

— Dacă devii pasionat de obiectele şi echipamentele pentru 
chanoyu, aluneci într-o mlaştină fără fund. 

— Aşa este, fără îndoială! 

— Cu toate acestea, îl poţi folosi şi în mod interesant! 

— Cum s-ar putea? întrebă Kagekatsu, clipind de câteva ori din 
ochi. 

— Să zicem, de exemplu, că dumneata ai cinci vasali. Dintre 
aceştia, inviţi numai doi într-un chashitsu mic, îi tratezi cu ceva şi le 
arăţi un obiect preţios transmis de generaţii în casa Uesugi. Care vor 
putea fi sentimentele celor doi invitaţi? Şi ce vor crede ceilalţi trei, 
care nu au fost chemaţi? 

— Cei doi invitaţi se vor simţi extrem de onoraţi, iar ceilalţi trei 
vor fi probabil invidioşi. Se vor frământa ce anume s-a discutat 
secret în chashitsu. 

Răspunsul lui Kagekatsu era întru totul pe placul lui Hideyoshi: 

— Exact! Oamenii aşa sunt făcuţi! 

— Asta, prin chanoyu... 

— Ţine minte, şi chanoyu- ul poate avea multe funcţii! Nu găseşti 
şmecherie mai bună decât asta ca să păcăleşti oamenii. 

Kagekatsu părea să fie de acord: 



— Aha, deci pentru Excelenţa Voastră şi chanoyu-vl constituie o 
stratagemă, nu? 

— E un mod de a gâdila orgoliul şi sentimentele cuiva! 

— în legătură cu asta, ceea ce nu înţeleg eu este faima ustensilelor 
de care aţi pomenit adineaori... 

Hideyoshi aprobă din cap, făcându-i semn să continue. 

— în cazul unei săbii celebre în istorie, mai merge, dar ce e un 
chaire dacă nu un simplu vas de pământ?! Cum de poţi fixa, pentru 
un simplu bulgăre de lut, un preţ imens, de trei mii de kan 22 ? 

Aşezat pe locul celui de-al doilea oaspete, Ishida Mitsunari i se 
adresă lui Kagekatsu: 

— Exact în asta constă vina lui Rikyu! 

Era un bărbat tânăr, dar de o inteligenţă remarcabilă. 

— Să declari un obiect banal ca fiind excelent şi să-i pui după 
cum ai chef un preţ exorbitant e de neiertat pentru un bonz! 
Excelenţa Sa i-a stabilit o pedeapsă pe măsură pentru nemărginita 
lui insolenţă. 

Kagekatsu nu era deloc convins de răspuns: 

— Eu tot nu pricep. Dacă vânzătorul creşte prea mult preţul şi nu 
se găseşte nimeni să cumpere, vânzarea nu se face. Iniţiaţii în 
chanoyn însă îşi doresc astfel de obiecte fără să le pese de preţ, ba 
chiar le râvnesc mai mult cu cât sunt mai scumpe. Pentru un tip de 
la ţară ca mine, e de neînţeles. Din câte am auzit, până şi pentru un 
chaire de trei mii de kan se găsesc destui amatori, ceea ce e uimitor. 

Hideyoshi lovi cu evantaiul în propriul genunchi: 

— întocmai. E un alt motiv pentru care e diabolic chanoyu- ul. Cei 
care pun mâna pe obiecte faimoase se mândresc cu ele şi au falsa 
impresie că au devenit grozavi. Asta e fascinaţia ustensilelor 
celebre! 


22 Kan (sau kanmon) unitate monetară de valoare medie, egală cu o mie de 


mon. 



Vorbind, Hideyoshi repeta obsesiv aceleaşi lucruri. Dar cel care 
vâna cel mai aprig obiecte faimoase prin toată Japonia, fără să se 
sinchisească de preţurile mari, era tocmai el, Hideyoshi. Depozitele 
sale gemeau de aur şi argint. Adunase până la saţietate soldaţi, 
arme de foc, săbii vestite, cai de elită, picturi şi caligrafii, dar şi 
femei frumoase şi ranguri. Iar grandoarea Jurakutei-ului nici nu mai 
trebuia amintită. „Mai mult de atât, ce mi-aş mai putea dori?..." Cu 
doi ani înainte, sătul peste poate de atâţia bani, stivuise cinci mii de 
monede de aur şi treizeci de mii de monede de argint şi le 
distribuise nobililor şi samurailor. Avusese o mare satisfacţie în acea 
zi, dar se trezise în dimineaţa următoare copleşit de un sentiment 
insipid de singurătate. în aceste condiţii, să aprecieze un chaire 
faimos, fie el doar un bulgăre de lut, putea fi o hrană mult mai 
valoroasă pentru sufletul său. 

— Nu uita, obiectele faimoase transmise din vechime sunt, orice 
s-ar spune, lucruri de valoare. Cel care le ţine în mână, dacă îşi 
ascute şi îşi limpezeşte sufletul, poate surprinde întreaga privelişte a 
profunzimilor universului chiar şi în glazura unui chaire. Dacă 
privitorul nu posedă această capacitate, pentru el nu va fi decât un 
bulgăre de pământ. Cu alte cuvinte, obiectele faimoase sunt cele 
care îşi aleg proprietarii! 

Se simţi puţin nelalocul lui rostind acestea, dar era cel puţin pe 
jumătate convins de ce spunea. De la Rikyu învăţase cum să 
aprecieze ustensilele. Era uluitor cum, ascultându-1, ajungea să 
perceapă şi într-un chawan, şi într-un chaire o răsuflare nemărginită 
de parcă se zărea acolo întregul cosmos. 

Kagekatsu tot nu era lămurit. „De ce este faimos un obiect 
faimos?!..." Dar la o astfel de întrebare, Hideyoshi n-ar fi ştiut ce să 
răspundă. 

Maestrul de ceai, Imai Sokun, veni să salute. îşi ţinea capul 
aplecat la intrarea în chashitsu : 

— Am pregătit o masă simplă. Să o aduc? 




— Da, te rog. 

Lui Hideyoshi îi era puţin foame. Plăcerea lui în chanoyu, mai 
mult decât orice, consta în masa de dinainte de ceai. Pe tăvile lătrate 
de lemn, lăcuite în roşu, pe care tânărul hanţă le aduse mai întâi, se 
aflau câte două boluri vermilion şi altfel de mâncare. Când ridicară 
capacele holurilor cu supă, se înălţă un miros plăcut de miso. Peste 
un file mare de crap era presărat ghimbir tăiat foarte fin. Celălalt bol 
conţinea orez fiert fără nimic altceva, în stare uşor apoasă. Iar pe 
farfuria de alături era nişte carne friptă de pasăre, posibil fazan de 
munte. 

— Deşi e primăvară, Uesugi -sama a stat multă vreme afară şi cred 
că îi e frig... 

Meniul fusese stabilit împreună cu Kagekatsu. După cum 
demonstra şi aranjamentul irişilor din tokonoma, Imai Sokun se 
dovedea un maestru de ceai foarte atent. 

Fiertura de orez le încălzi stomacul. Punând jos beţişoarele din 
lemn de cryptomeria, Flideyoshi îl întrebă pe Sokun: 

— Apropo de condamnarea lui Rikyu, comercianţii din Sakai n- 
au încercat cumva să afle detalii? 

Dacă a vinde la preţ mare ustensile de ceai devenea o infracţiune, 
n-ar fi fost de mirare ca oricare dintre amatorii de chanoyu sa fie 
pedepsit. Sokun dădu dezaprobator din cap: 

— Deşi maestrul Rikyu este negustor din Sakai ca şi noi, 
metodele sale de a face comerţ sunt total diferite, aşa că toţi şopteau 
că, mai devreme sau mai târziu, va căpăta o astfel de pedeapsă... 

— „Diferite", ce vrei să spui cu asta? 

Sokun se gândi puţin, apoi răspunse: 

— Se spune că barbarii din sud 23 cunosc o tehnică secretă, numită 
alchimie, prin care transformă fierul sau cuprul în aur. 


23 Europenii. 



— Chiar există o astfel de tehnică?! 

Hideyoshi se aplecă uşor. Dacă aşa ceva ar exista într-adevăr, ar 
putea manevra lumea după plac. 

— Nu, nu pot face aur adevărat. Doar înşală oamenii susţinând 
asta şi îi storc de bani pe cei bogaţi. 

— Oho, ce indivizi isteţi! mormăi Hideyoshi. Nu erau aceia nişte 
fini cunoscători ai sufletului omenesc? 

— Noi, comercianţii din Sakai, aducem lucruri de departe cu 
sudoarea frunţii şi ne străduim din răsputeri pentru a aduna un 
câştig neînsemnat. Pe de altă parte, afacerile maestrului Rikyu sunt 
ceva total diferit. E natural ca lucrurile minunate care s-au transmis 
peste vremuri până la noi să se vândă cu mulţi bani, însă maestrul 
Rikyu abuzează de buna-credinţă a altora, declarând nejustificat 
drept obiecte faimoase până şi un chawan nou sau un vas de bambus 
şi fixându-le preţuri mult mai mari chiar decât greutatea lor în aur. 
Cum domnia sa are talentul de a îmbrobodi oamenii, toţi îi plătesc 
sumele cerute fără să li se pară nimic ciudat. Ca negustor, e de-a 
dreptul un magician! 

„Negustor!..." Uitase complet. Aşa e, individul ăla afişează 
mereu un aer superior, dar la origine nu e decât un negustor de 
peşte! Şi e de la sine înţeles că un negustor caută profitul. Mai ales 
cei din Sakai, toţi hrăpăreţi încât să se înşele tată cu fiu. „Mda, şi 
totuşi..." Era absolut uluitor, Rikyu avea un simţ estetic fără 
seamăn. De exemplu, din o sută de vase de bambus, alegea un 
singur hanaire... Fie pentru aspectul unui nod, fie pentru o uşoară 
curbură, era de un rafinament indescriptibil şi te făcea să crezi că 
era neapărat singurul potrivit. Şi în cazul vreunui natsume era la fel. 
Dacă înşirai o sută de natsume -uri lăcuite în negru, făcute de acelaşi 
artizan, individul ăla îl alegea fără doar şi poate pe cel mai frumos. 
Repetând de o sută de ori experimentul, negreşit întindea mâna 
către acelaşi obiect. „Cum oare?..." Cum se făcea oare că era capabil 
să distingă în felul acesta, atât de uşor, obiectele frumoase? „Să fie 



magie, sau poate doar simplă mistificare?" Nu, de altceva era vorba. 
N-o putea considera nici magie, nici mistificare. Tocmai de aceea îi 
încredinţase un timp atât de lung domeniul chanoyu- ului. 

Cum Kagekatsu avea un aer uşor perplex, Hideyoshi schimbă 
subiectul: 

— Să lăsăm asta, mai bine povesteşte-mi despre Mutsu. Cum mai 
stau lucrurile? 

Discutând una-alta despre situaţia din Tohoku 24 , goliră câteva 
cupe de sake şi terminară în tihnă cele două supe şi cinci feluri de 
mâncare. 

— Hm, s-a înnorat! spuse Kagekatsu privind afară. înainte să-şi 
dea seama, cerul complet senin se acoperise cu nori cenuşii. 

— Vântul e foarte umed, aşa că la noapte s-ar putea să plouă, 
murmură liniştit Ishida Mitsunari. 


3 

După ce mâncară nişte castane prăjite, Sokun prepară koicha într- 
un chawan de aur de tip tenmoku. Ţinut în mâini, vasul de aur oferea 
o senzaţie plăcută - ca să nu fie prea fierbinte, fusese prevăzut cu un 
miez de lemn. întrucât avea suficientă practică, temae -ul lui Sokun 
era natural, fără nimic deranjant. „Totuşi... ce anume lipseşte?" 
Privindu-i fix mâna care agita chasen- ul, îşi dădu brusc seama. 

în măsura în care nu manifestau o animaţie ostentativă, ci erau 
naturale şi fără nimic exagerat, procedurile erau la fel cu ale lui 
Rikyu, dar, în ceea ce priveşte rafinamentul care plutea în fundal, 
erau total diferite. în temae -urile lui Rikyu se simţeau ataşamentul şi 


24 Provincie din nord-estul Japoniei, constituită astăzi din prefecturile 
Aomori, Akita, Iwate, Yamagata, Miyagi şi Fukushima. 



ardoarea cu care el trata ca pe un lucru de neînlocuit, cu multă 
căldură, o întrunire de chanoyu sau chiar un bol de ceai. însă el îşi 
demonstra procedurile cu totală detaşare, reţinându-şi acest spirit, 
şi aici era punctul său forte. Odată ce înţelese acest lucru, temae -ul 
lui Sokun îşi pierdu orice farmec. Păli până şi strălucirea 
nepreţuitelor ustensile de aur. 

După ce terminară de băut ceaiul şi mai sporovăiră o vreme, 
Uesugi Kagekatsu se prosternă: 

— Am petrecut nişte clipe neaşteptat de relaxante! Acum însă mă 
voi duce să inspectez trupele. 

— Mulţumesc pentru efort! Las totul în grija dumitale. 

Kagekatsu ieşi din Tekiseiro, iar Hideyoshi se sculă şi privi afară 

pe fereastră. 

Cerul peste Kyoto arăta ca de plumb. 

— Ce se mai aude cu chatsubo -ul Hashidate? îl întrebă pe 
Mitsunari, aflat în spatele său. 

Vasul supranumit Hashidate era o ceramică de origine chineză în 
care se puteau păstra şapte kin 25 de ceai; nu numai că era acoperit 
masiv cu o glazură indigo-închis, dar, în plus, interiorul său amplu 
şi tensionat exprima o bogăţie surprinzătoare. Odinioară proprietate 
a familiei shogunilor Ashikaga, trecând pe la Nobunaga, ajunsese în 
mâinile lui Rikyu. în ciuda faptului că Hideyoshi îşi manifestase 
mai de mult dorinţa de a-1 obţine, Rikyu nu consimţea să se 
despartă de el. Prevăzând probabil că va fi eventual exilat, la 
începutul lui februarie îl lăsase în grija celor de la subtemplul Juko 
al templului Daitoku (Daitokuji Jukoin). 

— M-am dus azi-dimineaţă la templu, dar oricât am insistat că e 
ordinul domniei sale kanpaku- ul, stareţul mi-a răspuns că nu-1 poate 
da. La atâta obrăznicie, m-am gândit chiar să-l despic cu sabia, dar 


25 Aproximativ 4,2 kg. 



am ezitat să mânjesc cu sânge un obiect de preţ şi am renunţat. 

— Nu-i nimic, ai făcut bine. Aş fi avut remuşcări să ucid un 
călugăr. 

Statuia de lemn a lui Rikyu, aflată la etajul Kinmokaku, poarta 
principală de la Daitokuji, fusese coborâtă de acolo cu două zile 
înainte, crucificată simbolic la Ichijo Noboribashi, imediat în faţa 
casei acestuia, şi apoi arsă. Hideyoshi privise din Tekiseiro 
mulţimea de privitori şi fumul, dar, cu toate acestea, nu numai că 
nu se simţi mai uşurat, ci se înfurie şi mai tare: 

— Cheamă-1 pe Maita! 

Pajul răspunse prompt şi o luă pe scări în jos. Maita Awaji 
nokami veni imediat. Se ocupase de organizarea marii întruniri de 
chanoyu de la templul Kitano şi era samuraiul cel mai apropiat de 
Hideyoshi dintre toţi discipolii lui Rikyu. 

— Mâine-dimineaţă te duci la reşedinţa lui Rikyu şi-i ordoni să-şi 
taie burta! 

— Am înţeles... Maita salută până la pământ, cu o expresie rigidă 
pe faţă. 

— Să-i spui că-1 iert dacă-şi prezintă scuze. Mie nu-mi stă în fire 
să ucid. 

— Am să-i transmit întocmai! 

Privind pe fereastră, Hideyoshi închidea şi deschidea întruna 
evantaiul cu vârful degetelor, cu un sunet sec. 

— Tipu' ăla... 

— Da!? 

— Are un kogo cu glazură verde. L-ai văzut vreodată? 

— Un kogo, spuneţi?... 

— Exact. Are o glazură verde mai frumoasă decât jadul şi o 
formă uşor aplatizată. Pe oricine întreb, îmi spune că nu l-a văzut! 

— Păi, nici eu nu ştiu despre ce e vorba... 

— Nici tu? Eu l-am văzut o singură dată. I-am ordonat să mi-1 
cedeze, însă m-a refuzat. Tipu' ăla are un asemenea kogo splendid. 



însă nu-1 scoate niciodată la lumină la întrunirile de ceai. De ce 
oare? 

— Nu ştiu ce să spun. 

Dacă nici chiar un discipol apropiat nu ştia, în mod sigur kogo -ul 
avea o istorie specială. 

— Ai grijă să nu simtă! E în pragul morţii! Dacă-i pomeneşti că-1 
vreau, e-n stare să-l distrugă! 

Rikyu avea un ataşament aparte faţă de ustensilele pentru 
chanoyu. Fără nicio îndoială, aşa ar reacţiona. 

— După ce-1 pui să-şi taie burta, să mi-1 aduci. Mâine sigur îl va 
folosi, sunt convins de asta! 

Maita nu răspunse nimic. 

— Chanoyu-ul înseamnă pur şi simplu să prepari ceaiul şi să-l bei, 
spunea mereu. Un acoperiş cât să nu te plouă, nişte mâncare cât să 
nu-ţi fie foame... Dar dacă-i aşa, ataşamentul faţă de obiecte devine 
ceva de neiertat. Dacă susţine că chanoyu -ul este budism, de ce nu 
începe prin a renunţa la egoism şi la ataşamente iluzorii?! Cum la 
origine toate lucrurile sunt vide, nu trebuie să ne agăţăm de nimic, 
asta este Calea pentru un călugăr zen! 

In timp ce vorbea, Hideyoshi se ambala şi se înfuria din nou. Cu 
degetul tot deschidea şi închidea evantaiul. 

— Asta e vina lui cea mai mare! 

Din norii groşi şi cenuşii începu să cadă ploaia. Zgomotul ei 
liniştit îi pătrundea în suflet. 

„Şi cu toate astea, cum de reuşeşte Rikyu să concentreze atâta 
eleganţă calmă într-un simplu chawan cu ceai?" II călca pe nervi, dar 
asta nu putea să nu-i recunoască. „De ce oare era obsedat chiar în 
aşa hal de Calea chanoyu-ului ?" Nu-1 întrebase niciodată, dar ar fi 
vrut să audă măcar odată ce avea de spus. „Dar acuma, nu e prea 
târziu?..." 

Zgomotul picăturilor alungă uşoara ezitare înmugurită în mintea 
lui Hideyoshi. Ploaia care se înteţise acoperi cu un văl albicios 



piscurile care formau Higashiyama. 



Şi cunoscătorii, şi ignoranţii 


HOSOKAWA TADAOKI 

Cu cincisprezece zile înainte de seppuku-ul lui Rikyu 

13 februarie 1591 
Kydto, reşedinţa Hosokawa din Yoshida 


1 

Debarcaderul din Yodo era învăluit în lumina crepusculară a 
soarelui de primăvară. O ceaţă fină vag indigo învăluia munţii, iar 
vântul adia seducător peste râu. 

— Cred că se arată... 

La şoapta lui Hosokawa Tadaoki, Furuta Oribe, care se afla în 
picioare lângă el, aprobă discret din cap. De partea cealaltă, se zărea 
o procesiune pe drumul paralel cu râul. 

— Ii tratează ca pe un criminal! 

O coloană de cincizeci de soldaţi, printre care se aflau şi câţiva 
călări, escortau cu atenţie un palanchin sărăcăcios. După ce ordonă 
ca acesta să fie lăsat jos pe platforma din faţa debarcaderului, un 
ofiţer coborî de pe cal şi ridică rogojina de paie. Dinăuntru coborî 
un bărbat îmbrăcat într-o robă cenuşie. Era Rikyu, în drum spre 
Sakai. 

— Iţi frânge inima... 

Chiar de departe puteai observa cât de mult slăbise. în ciuda 
staturii înalte, era adus de spate şi ţinea capul aplecat. Simţind 
poate că era privit, Rikyu ridică privirea. Zărindu-i pe cei doi, 
fruntea i se descreţi. Tadaoki şi Oribe se înclinară, iar Rikyu le 
întoarse salutul cu multă deferenţă. Spuse apoi ceva samuraiului de 



lângă el. Acesta, îmbrăcat într-o armură neagră, era Tomita Sakon, 
cel care-i dăduse de ştire lui Tadaoki despre ziua exilului. Practicant 
rafinat de chanoyu, Sakon era şi el discipol al lui Rikyu. 

„Individul ăsta, Hideyoshi..." Tadaoki era uluit de cât de bine 
sesiza punctele slabe ale oamenilor. Unui om obişnuit nu i-ar fi 
trecut prin cap ideea plină de cruzime de a pune anume pe Sakon să 
conducă escorta pentru exilul maestrului. 

Rikyu făcu un gest de invitaţie cu mâna. Deşi avuseseră iniţial 
intenţia să-l petreacă de la distanţă, Oribe şi Tadaoki veniră către el. 
Tomita Sakon, cu mult tact, puse soldaţii să se retragă şi să-i 
încercuiască de la o oarecare depărtare. Apropiindu-se cu pas 
sprinten, Tadaoki îl apucă spontan de mână pe Rikyu. Avea o 
palmă mare, uşor dolofană. 

— Am să fac tot posibilul ca supărarea înălţimii Sale să se 
risipească! 

— Aşa e, aveţi puţină răbdare! spuse şi Oribe cu hotărâre în glas, 
apucându-1 de cealaltă mână. 

Rikyu dădu anemic din cap. Avea cearcăne adânci sub ochi, 
emanând o puternică frustrare. 

— Vă sunt recunoscător, dar situaţia s-a înrăutăţit, şi acum e 
probabil inutil... 

Rikyu însuşi făcuse deja nişte încercări pentru a mai potoli furia 
lui Hideyoshi. Rugase pe unii dintre discipolii săi mai apropiaţi de 
Hideyoshi, precum Gamo Ujisato, stăpânul castelului Aizu, sau 
Shibayama Kenmotsu din Settsu, să-l ajute, însă înverşunarea 
acestuia nu se temperase câtuşi de puţin, iar în cele din urmă se 
ajunsese la exilul din acea zi. 

— Orgoliul înălţimii Sale e excesiv în ultima vreme. Nu dă deloc 
dovadă de indulgenţa necesară unui stăpân al ţării! spuse Furuta 
Oribe, căruia îi tremura mustaţa. 

— Dacă faceţi ceva prea vizibil, s-ar putea să aveţi necazuri şi 
domniile voastre. Fiţi cu băgare de seamă, vă rog! 



Dintre elevii lui Rikyu, Oribe avea un puternic spirit contestatar. 
Dacă Hideyoshi ar încerca să ia viaţa maestrului său, ar fi în stare 
chiar să-şi pună în mişcare trupele. Oribe avea în apropiere, în 
Nishioka din Yamashiro 26 , soldaţi şi un domeniu de treizeci şi cinci 
de mii de koku 27 . 

— Totuşi, chiar dacă e vorba de înălţimea Sa, e o cruzime 
excesivă... 

Rikyu linişti din priviri revolta de pe faţa lui Oribe. 

— Atunci când fac chanoyu... 

Cuvintele, rostite în şoaptă, i se întrerupseră. Rikyu îşi înălţă 
privirile către cerul de răsărit. Luna de a treisprezecea noapte îşi 
arăta de după munte chipul roşiatic şi uşor înceţoşat. 

— ...ies limpede la lumină şi aroganţa, şi servilismul oamenilor. 
Am intuit de multă vreme ce e în sufletul înălţimii Sale, dar nu 
puteam să mă abat doar pentru asta de la Calea Ceaiului. Rezultatul 
e condamnarea de azi. Am să mă resemnez. 

Ochii îi exprimau linişte. Era o stare la care ajunsese după multe 
frământări. 

— Mă gândeam să vă împart câteva dintre ustensilele de ceai. 
Dacă aş fi ştiut că veniţi aici, le-aş fi adus cu mine, dar le-am trimis 
deja la reşedinţele domniilor voastre. 

— Aşa ceva!!!... protestă Tadaoki. 

Nu era asta de-a dreptul împărţirea unor amintiri din partea 
cuiva hotărât să moară?! 


26 Numele istoric al provinciei în care se află Kyoto. 

27 Koku unitate de măsură pentru orez, egală cu 180 1 (în Japonia veche 
orezul măsurându-se în unităţi de volum), folosită în acelaşi timp şi ca 
unitate standard pentru a indica veniturile şi, în consecinţă, puterea 
aproximativă a unui domeniu. (Se considera că echivalentul unui koku de 
orez era, cu aproximaţie, necesarul pentru subzistenţa unei persoane timp 
de un an.) 




— Eu mă consider un privilegiat al sorţii, căci, la urma urmei, am 
să ajung un fel de ministru Sugawara! 

Voia probabil să spună că este deportat, fiind nevinovat, în urma 
unor calomnii, la fel ca Sugawara no Michizan. 

— Dar e groaznic, spuse Oribe cu glasul tremurat. 

Rikyu avea ochii umezi. Şi-i şterse prefăcându-se că priveşte 
luna. Afişând cu greu un surâs, îi întrebă pe cei doi discipoli: 

— O lună roşie e şi mai interesantă! Intr-o astfel de noapte, cum 
ar trebui să pregătim spaţiul pentru chanoyu ? 

După ce privi luna şi se gândi puţin, Furuta Oribe răspunse 
bătând uşor din palme: 

— Nu e nevoie nici de flori, nici de nimic altceva. Aş deschide 
fereastra, aş pune un koro în grădină şi aş lăsa boarea serii să aducă 
mireasma, ce ziceţi? Parfumul vag, aproape imperceptibil, ar conferi 
susurului apei calde din kama un plus de yugen, nu? 

Era o astfel de înserare cu nuanţe indescriptibile de indigo. Dacă 
o aromă dulce ar veni plutind cine ştie de unde, ţi-ai dori şi mai 
mult să evadezi într-o altă lume. Acest Oribe avea o conştiinţă 
estetică care trecea dincolo de învăţăturile lui Rikyu. 

— Da, ar fi plăcut! Să faci să emane efluvii de parfum în grădină 
este o schemă care n-ar funcţiona decât într-o astfel de noapte de 
primăvară. Aroma ar trebui să fie maiguruma. 

Numele acesteia era inspirat din titlul unei piese no. Separaţi de 
viaţă de multă vreme, un bărbat şi o femeie dansează pe un car 
alegoric cu ocazia unei sărbători şi, din întâmplare, se reîntâlnesc. 
Nu există un alt lemn parfumat care să sugereze mai bine suferinţa 
din lumea oamenilor şi fericirea neaşteptată. 

— Dar ce fel de kogo s-ar potrivi? întrucât luna e roşie, ce 
atmosferă de mister ar crea unul cu glazură verde... 

La întrebarea lui Tadaoki, Rikyu închise ochii. După un timp, 
dădu din cap cu un aer indiferent: 

— Ei, e timpul să mă duc, altfel domnia sa Tomita ar putea avea 



neplăceri. Vă mulţumesc nespus că aţi venit să mă conduceţi! 

Se înclină adânc, se întoarse cu spatele şi se urcă într-una dintre 
bărci. Soldaţii se urcară şi ei în cele trei bărci şi luntraşii împinseră 
cu prăjinile în mal. Duse de curentul molcom al râului Yodo, 
ambarcaţiunile o luară la vale. Oribe şi Tadaoki rămaseră să 
privească în urma lor, până când făcliile care ardeau la provă se 
pierdură complet dincolo de cortina de un indigo profund. 


2 

întors în Kyoto, Hosokawa Tadaoki se duse la vila de la poalele 
muntelui Yoshida, fără să mai treacă pe la reşedinţa sa din Ichijo. De 
la Yodo trimisese un om înainte cu un mesaj pentru soţia sa, Gracia. 
îi ordonase acestuia să vină la vila din Yoshida cu ustensilele pentru 
ceai trimise în Ichijo de către Rikyu. Fiindcă spiritul lui Hideyoshi îi 
părea groaznic de vulgar nu dorea să se apropie de Jurakutei în 
seara aceea. 

Intră în incintă, trecu pe sub poarta mediană şi, mergând prin 
roji -ul unde strălucea luna, zări aprins felinarul de piatră din spatele 
chozubachi-u\u\. 

„E prea luminos..." 

Tadaoki scoase acul ornamental de la teaca săbiei scurte şi 
micşoră fitilul felinarului. îşi învăţase asistenţii să facă o flacără 
puţin mai mare în nopţile cu lună şi aceştia se conformaseră, dar cu 
o lună roşie ca în noaptea asta se potrivea mai bine o lumină ceva 
mai slabă. în a treisprezecea noapte, chiar şi la zenit, luna era mereu 
vag înceţoşată, de un roşiatic spectral. 

Folosind hishaku-ul, îşi purifică mâinile cu apa din chozubachi. 
Apa era curată şi rece, de-abia scoasă din fântână. Se şterse pe mâini 
şi se uită din nou spre felinar. îl primise - când oare se-ntâmplase? - 
de la Rikyu. După cum era de aşteptat, având în vedere că acesta 



lăudase în cel mai înalt grad echilibrul pietrelor componente, forma 
sa elegantă era ireproşabilă. Deşi puţin cam mare pentru a fi aşezat 
în roji, dar şi puţin cam îndrăzneţ, doar la acest felinar îi plăcea să se 
uite de obicei. Se ataşase atât de mult de acesta, încât, ahmci când se 
ducea la castelul din Tango 28 , punea hamalii să i-1 transporte acolo. 

— N-ai vrea să păstrezi felinarul ăsta, ceva mai discret? îi 
propusese Rikyu, iar el acceptase pe loc. 

Pentru că îl voia şi Hideyoshi, se zvonea că Rikyu îi ciobise 
intenţionat pălăria superioară. 

— întrucât are o spărtură, nu-mi pot permite să vi-1 ofer... 

Procedase astfel ca să aibă un pretext pentru refuz, dar, ciobindu- 

1, obţinuse un aspect şi mai mult pe gustul său. De la Murata Juko 
încoace, să se laude frumuseţea imperfectă ca fiind superioară 
devenise ceva obişnuit pentru amatorii de wabicha, rafinaţi şi ieşiţi 
din comun. Şi luna, de nu se vede printr-o spărtură-n nori, nu e plăcută 
ochiului. 29 A manifesta afecţiune şi preferinţă pentru luna calmă, 
parţial acoperită de nori, şi nu pentru luna plină pe cerul senin - 
asta înseamnă wabicha. 

Prin shoji-ul de la chashitsu se zărea lumină. Tadaoki parcurse 
poteca cu tobiishi şi urcă pe veranda deschisă. Chashitsu- ul lung de 
patru jo al vilei din Yoshida nu era prevăzut cu nijiriguchi, ci cu 
shoji, care dădea în veranda dinspre nord. 


28 Provincie situată la nord-vest de Yamashiro, separată de aceasta de 
provincia Tanba. 

29 Citat din Zenpo zodan (Conversaţii cu Zenpo, 1512-1553) de Konparu 
Zenpo, nepotul lui Konparu Zenchiku. (Se pare că textul a fost notat de 
Fujiemon, discipol al lui Zenpd.) Conform afirmaţiilor lui Zenpo, această 
frază ar fi fost rostită de însuşi Murata Juko. Citatul exprimă concentrat 
preferinţa pentru incomplet, pentru imperfect şi pentru simplitate, 
fundamentală în wabicha. 



Pe hârtia translucidă a acestora se proiecta umbra cuiva. Era cel 
care tocmai pusese apă proaspătă în chozubachi. 

— Aţi venit deja? întrebă Tadaoki. 

— Poţi să intri! răspunse tatăl său, Yusai. 

Deschise shoji- ul; Yusai era corect aşezat. Apa susura calm în 
kama, însă lampa cu ulei lumina destul de tare. 

Yusai, tatăl lui Tadaoki, în afară de faptul că era deţinătorul 
tradiţiei secrete a Kokinshu 30 , era versat în toate domeniile artistice - 
eticheta şi protocolul de la Curte şi din vechile familii de daimyd, 
teatrul no, muzică, arta culinară -, stăpânindu-le în profunzime 
secretele. Era bun prieten cu Rikyu, dar în privinţa ceaiului optase 
pentru o Cale proprie. 

— Te-ai întors? Mă gândeam ce ţi-o fi trimis oare Rikyu... 

în faţa lui Yusai se afla o cutie pătrată, înfăşurată în mătase albă. 
„Nu cumva kogo- ul ăla verde?" şi lui Tadaoki îi bătu inima mai 
puternic. Se gândea că dacă ar fi cu foarte multă grijă ambalat în 
două sau trei cutii puse una în alta, ar fi exact de acea mărime. 

— Hm, ce-o fi oare? 

— Poţi încerca să ghiceşti ce ţi-a oferit! 

— Abia aştept să văd! Ar fi trebuit să vă uitaţi! 

Evident, tatăl său nu-şi permisese asta. Obiectul fusese dat de 
către Rikyu lui Tadaoki, era neplăcut să-i fie privit fără permisiune, 
chiar şi din exteriorul pachetului. în cazul ustensilelor de ceai, nu 
vrei să-ţi fie atinse de nimeni. 

— Ah, ce lipsit de gust eşti! De aceea nu ai haz. Nu tocmai în a 
vedea ceea ce nu se vede constă esenţa wabicha- ului? râse amar 


30 Prima antologie imperială de tanka, realizată în anul 905 de către un 
grup de poeţi în frunte cu Ki no Tsurayuki. Deţinerea aşa-zisei tradiţii 
secrete a Kokinshii (Kokin denju, generată în secolul al XV-lea de către 
poetul To no Tsunenori) conferea celui în cauză o autoritate indiscutabilă 
în domeniul poetic. 



Yusai. 

— Nu, în viaţă vezi ceea ce trebuie văzut. 

In definitiv, important era ce îi trimisese Rikyu, exilat din capitală 
şi pregătit chiar să moară. Era, cu alte cuvinte, expresia aprecierii 
sale faţă de Tadaoki. 

— Bine, hai să-l deschid! 

Nerăbdător, Tadaoki desfăcu nodul bucăţii de mătase albă. 
Dezlegă apoi şi şnurul cutiei de lemn alb de paulownia şi deschise 
capacul, iar înăuntru se arătă un shifuku de culoare galbenă, concav. 
„Un chawan, oare?..." 

Aşteptările sale se risipiră într-o clipă. îl scoase şi-l aşeză pe 
tatami, deschise shifuku-ul şi găsi un chawan uşor bombat, un 
kuroraku făcut de Chojiro. Uitându-se mai bine, remarcă scris pe 
spatele capacului cutiei „Ţeastă bombată". Era un supranume 
provenit probabil din faptul că bolul avea o formă uşor evazată 31 . 

Observând umerii pleoştiţi ai fiului său, tatăl îi spuse cu voce 
joasă: 

— Eşti dezamăgit... îţi doreai kogo-ul cu glazură verde, nu? 

Tadaoki îşi privi tatăl, care-i sesizase foarte bine starea. 

— L-aţi văzut şi domnia voastră, tată? 

— Nu mi l-a arătat niciodată formal la vreun chanoyu. E un kogo 
minunat, l-am zărit o dată, pentru o clipă doar, în mâinile lui, pe 
când schimba cărbunii şi punea în foc lemn parfumat. Glazura aia 
verde provine din epoca veche a regatului Goryeo. între multele 


31 J66 de cuvinte intraductibil. In expresia din original, hachibiraki (sau 
hachibiraki), termenul hachi poate însemna „bol", dar şi „craniu" („ţeastă"), 
iar verbul hiraku înseamnă „a se deschide" (inclusiv cu sensul de „a fi 
evazat"). Sintagma hachi ga hiraite iru (mai rar folosită în perioada 
contemporană) înseamnă a avea capul cu diametrul mai mare în partea 
superioară, cam ca o pară (sau, exagerând, ca un trunchi de con sau de 
piramidă) cu vârful în jos. 



ustensile de ceai ale lui Rikyu, e probabil una de prima clasă, 
ireproşabilă. 

— Şi eu am păţit la fel. L-a ascuns în grabă, de parcă i-ar fi fost 
teamă ca cineva să-şi exprime dorinţa de a-1 vedea de aproape. 

— De fapt, şi eu mă uitam la pachet, întrebându-mă dacă nu 
cumva n-o fi chiar obiectul ăsta, dar mi-am dat seama că nu poate fi 
aşa. Nu e un lucru pe care să-l lase unuia ca tine. 

— Atunci... 

Nu voia să se gândească, dar ajunsese oare la Furuta Oribe? Sau 
la Gamo Ujisato, poate la Takayama Ukon? Erau şapte discipolii la 
care Rikyu ţinea în mod special, iar Tadaoki se flata că ar fi primul 
sau al doilea dintre ei. La urma urmei, cui avea oare intenţia să 
transmită acel kogo verde? Sau avea cumva de gând să nu-1 lase 
nimănui? Cu asemenea gânduri, noaptea de primăvară devenea şi 
mai deprimantă. 

— E frumos din partea lui. Prepară-mi un usucha în chawan-ul 
ăsta kuroraku. 

Yusai îşi ridică un genunchi şi se aşeză mai relaxat. Luptase ani la 
rând în nenumărate bătălii, dar, chiar în vârstă, dădea dovadă de o 
energie calmă. Figura sa, căreia creştetul ras i se potrivea perfect, 
emana o voinţă de neclintit. Tadaoki, de asemenea, de când primise 
o scrisoare laudativă de la Nobunaga, la prima sa campanie la 
vârsta de cincisprezece ani, şi până acum, când ajunsese la douăzeci 
şi nouă de ani, luase parte la nenumărate bătălii. In privinţa 
caracterului şi curajului nu era cu nimic mai prejos decât tatăl său, 
însă nu-i egala tenacitatea cu care acesta supravieţuise în nişte 
vremuri extrem de tulburi. 

Deoarece i se ceruse, Tadaoki se aşeză în temaeza. Kama de 
deasupra ro-ului era Amidado, tot un dar de la Rikyu, foarte 
elegantă cu deschiderea ei înaltă şi cu umerii lin cambraţi. 

Bătând din palme, chemă un slujitor şi îi ceru să facă pregătiri. 
Tadaoki aranjase acest chashitsu lung de patru jo în aşa fel încât să se 



poată bucura de rafinamentul wabi- ului, menţinând în acelaşi timp 
atmosfera unui shoin. Lângă ro dispusese un stâlp făcut dintr-un 
trunchi mai gros de pin decojit şi, pornind de la el, separase spaţiul 
pentru temaeza cu un perete subţire ca un paravan, tencuit. Datorită 
tavanului din trestii, puţin mai înalt, era răcoare şi plăcut chiar şi 
vara. Tadaoki construise şi un chashitsu mic, de doi jo şi trei sferturi, 
dar nu îl folosea decât ca să bea ceai de unul singur sau să stea să se 
gândească. Pe oaspeţi îi invita de obicei în acest patru jo. 

Odată ustensilele dispuse în faţa sa, îşi corectă postura. împături 
fukusa, purifică natsume-ul, apoi şterse chashaku- ul. Apucă hishaku-ul 
corect, scoase apă caldă din kama şi o turnă în chawan. Clăti chasen- ul 
şi încălzi chawan- ul, rotindu-1 lent între palme. „Ce plăcut se simte 
ţinut în mâini !..." 

Folosea mai multe chawan-e. Făcute de Raku Chojiro, dar această 
„Ţeastă bombată" oferea o impresie cu totul aparte, o senzaţie 
extraordinară că ar adera la piele de parc-ar fi fost umedă. Cu 
chashaku-ul scoase ceai din natsume, îl vărsă în chawan şi îl nivelă 
uşor. Turnă apă şi făcu ceaiul. 

Oferi bolul lui Yusai, care îl bău în tăcere. îl privi îndelung, apoi 
spuse: 

— Ce ai învăţat tu de la Rikyu? 

Tadaoki avu impresia că i se pusese brusc o sabie scurtă la baza 
gâtului. 

— Hm, ce întrebare ciudată! Evident, spiritul chanoynl 

Dăduse pe moment o replică, dar un astfel de răspuns nu avea 
cum să fie suficient. 

— Speram să fi învăţat şi tu cât de cât ceva mai bun, dar n-am 
decât un fiu mediocru. în ultimul timp, şi cunoscătorii, şi ignoranţii, 
practicând chanoyn, se pretind amatori de wabi... Ce vremuri 
deprimante! 

Tadaoki se încruntă la tatăl său, care dădea să se ridice: 

— Staţi o clipă! Spuneţi că eu sunt ignorant în chanoynl 



— Păi, ce ştii despre chanoyu ? 

Răspunzându-i-se cu o întrebare, Tadaoki se blocă. Din chagama, 
lăsată cu capacul deschis, se înălţa zgomotul apei. 

— Ce faci tu nu e decât o imitaţie. Rikyu nu ţi-a spus niciodată 
asta? 

Tadaoki simţi o gheară strângându-i gâtul. Intr-adevăr, Rikyu îi 
atrăsese odată atenţia... „Ceaiul domniei voastre, Tadaoki, e 
întocmai cu al meu şi, de aceea, probabil nu se va transmite epocilor 
următoare. Un adevărat iniţiat creează lucruri diferite de ale 
celorlalţi. Cel al domniei sale Furuta, de exemplu, e foarte deosebit 
de al meu şi are toate şansele să rămână în vremurile viitoare." 
Chiar dacă era vorba de un precursor cu mult mai în vârstă, să fie 
comparat astfel cu Furuta Oribe îi produsese lui Tadaoki o suferinţă 
de parcă i s-ar fi aplicat un stigmat de lipsă de talent. începând de 
atunci, dacă tot nu era capabil de idei novatoare, Tadaoki copia 
întocmai stilul de chanoyu al lui Rikyu, ca măcar să devină un 
succesor legitim. 

— Orice Cale ai urma, cred că e important să imiţi ce face un 
expert... 

— Te înşeli. Eşti orbit de Rikyu, fără îndoială un om de excepţie, 
dar ăsta nu e un motiv ca tu să-ţi neglijezi creativitatea. 

Erau cuvinte fireşti pentru Yusai, care se delecta el însuşi 
practicând un chanoyu neinhibat, neinfluenţat nici de Rikyu, nici de 
practicile curente. 

— Mi-ai pregătit un ceai excelent! S-a potrivit perfect cu o astfel 
de noapte cu luna uşor înceţoşată. 

Yusai se ridică, dar Tadaoki nu mai încercă să-l reţină. 


3 


Shoji -ul dormitorului era roşu de la lumina lunii. Simţind mâinile 



frământându-i sânii albi, Gracia gâfâia gemând de plăcere. Se agăţa 
de umerii lui Tadaoki, înfigându-şi unghiile în ei. Când, cufundaţi 
în noapte, respiraţia agitată li se potoli, Gracia întrebă: - Ce vă 
necăjeşte? 

Tadaoki privea ţintă în întuneric. Vorbele tatălui său, de care 
uitase cât timp ţinuse frenetic în braţe corpul soţiei, acum îl 
bântuiau. „Şi cunoscătorii, şi ignoranţii, practicând chanoyu..." Nu 
era ceva pe care, oricum, să-l poată povesti soţiei. 

— Nu e nimic. 

— Bine. 

La ecoul docil al vocii ei, Tadaoki îşi deschise sufletul: 

— E legat de Ceai... 

Propriul său glas se pierdea parcă în obscuritate. 

— Da, e ceva ce vă place cu adevărat! 

— Nu, e doar chanoyu, nu e vorba de plăcut sau de detestat, 
spuse cât se poate de serios. 

Tadaoki era militar prin definiţie. Se orientase către chanoyu 
tocmai ca să-şi calmeze excitaţia produsă de câmpurile de bătălie 
însângerate, nu mânat de moda vremii sau de sentimente frivole, în 
realitate, Tadaoki era un bărbat neînfricat. 

Deoarece soţia sa Gracia era fiica lui Akechi Mitsuhide, după 
incidentul de la Honnoji, cei doi Hosokawa, tatăl şi fiul, fuseseră 
consideraţi drept membri ai taberei lui Mitsuhide. In urma 
repetatelor dovezi de nevinovăţie, în cele din urmă Hideyoshi îi 
reconfirmase în vechiul lor domeniu, provincia Tango. Tadaoki nu 
avea decât douăzeci de ani atunci când a invitat la un banchet pe un 
şef militar local care i se opunea în Tango şi l-a despicat cu o singură 
lovitură de sabie. „E ceva înnăscut, sunt iute la mânie..." îşi dădea 
seama de asta şi cel mai bine se putea linişti cu ajutorul chanoyu- 
ului. în acea epocă îl întâlnise pe Rikyu. 

Când îi arătă acestuia, pe care tocmai îl cunoscuse, sabia lungă de 
optzeci şi şase de centimetri, lui Rikyu îi sclipiră ochii. 



— E o sabie splendidă! Am şi eu una asemănătoare! 

Trimisese imediat un mesager să o aducă şi, într-adevăr, şi în 
privinţa formei, şi a grosimii lamei semăna foarte bine cu a lui 
Tadaoki. Deci chiar de la prima întâlnire se consideraseră reciproc 
drept buni cunoscători. 

Odată, Tadaoki tranşase un cocor cu un cuţit ceremonial în stil 
Muromachi. Pregătise un platou pentru a fi oferit unei persoane de 
vază, folosind numai nişte beţişoare lungi şi cuţitul, fără a atinge 
cocorul nici măcar cu un deget. 

— De ce pare fundul de lemn cam subţire? întrebă Rikyu. 

Tadaoki ceruse lămuriri celor de la bucătărie. Aflase că scândura 

normală, învechită, fusese rindeluită vreo trei milimetri, şi-l 
impresionase fineţea observaţiei lui Rikyu. 

La fel s-a întâmplat cu tecile de sabie. Tadaoki, extrem de 
pretenţios în privinţa lor, le desena el însuşi schiţele şi punea un 
meşteşugar să i le facă, dar, pentru că teaca veche a lui Rikyu era 
mult mai frumoasă, îşi comandase şi purta de atunci una identică. 

II năpădeau nenumărate astfel de amintiri cu Rikyu. Nimeni nu 
avea un ochi estetic atât de sigur ca acesta. 

— Tu ce crezi despre Rikyu? 

Gracia nu-1 cunoştea bine. II întâlnise totuşi şi îl salutase de 
câteva ori, de asemenea ştia despre reproşul pe care soţul ei îl 
primise recent, însă voia să afle intuiţia ei feminină. 

— Domnia sa... murmură Gracia şi tăcu. 

— Ce-ai păţit? 

— Da... 

— Zi mai departe! 

— Chiar pot să spun deschis? 

— Spune-mi exact ce simţi. 

Ea mai ezită însă un timp, după care zise: 

— Mie îmi pare că domniei sale i-ar fi teamă de ceva... 

— Domniei sale Rikyu, teamă? 



— Eu n-am discutat mai mult cu domnia sa. Am schimbat doar 
nişte saluturi. Totuşi, i-am văzut faţa de aproape. 

— Asta e ceva recent? 

Arăta înspăimântat probabil din cauza situaţiei riscante în care se 
afla. 

— Nu, am simţit asta de când l-am întâlnit prima oară. 

Tadaoki îşi scărpină bărbia. „De ce îi părea înfricoşat Rikyu?" 

Era foarte straniu. 

Gracia avea o individualitate aparte, o forţă incredibilă. Odată, 
pentru că un grădinar trăgea cu ochiul spre camera ei, el îi zburase 
capul cu o singură lovitură de sabie. Plin de sânge, Tadaoki îi 
aruncase acel cap Graciei pe genunchi, dar ei nu i se clintise niciun 
muşchi pe faţă. O astfel de femeie era. Iar Tadaoki avea încredere în 
intuiţia, în capacitatea ei de a penetra în adâncul sufletului 
oamenilor. 

— Si de ce oare îi e teamă? 

— Păi... 

Degetele ei albe se împletiră cu ale lui. 

— N-aş putea să spun foarte bine, dar poate că de ceva frumos. 

— Ceva frumos... 

„Nu era domnia sa Rikyu suveran în domeniul esteticului?" Nu 
numai că nu era suveran, ba îi era chiar teamă de estetic! 

— Aşa îţi părea? 

— Da. 

Acum că i se spunea asta, mai că îi venea să creadă. în spatele 
aroganţei auguste a lui Rikyu să se fi ascuns oare teama faţă de 
sublimul esteticului? „Domnia sa Rikyu se teme de lucrurile 
frumoase..." Dacă era aşa, multe se puteau explica. Obsesia 
persistentă pentru estetic, pentru cele mai fine detalii, să-şi fi găsit 
izvorul nu în mândrie, ci în teama constantă de frumos?... „De ce 
oare?" era întrebarea care i se născu spontan în minte. 

— Bine, dar de ce? 



— Surprinzător, s-ar putea să fie un motiv neînsemnat, spuse 
Grada jucându-se cu degetele pe pieptul lui Tadaoki. 

— Ce fel de motiv? 

— De pildă, să nu displacă unei femei pe care o iubeşte, pufni în 
râs Gracia, zâmbind de parcă ar fi ştiut totul despre sufletul 
bărbaţilor. 

„Incredibil!" încercă s-o respingă, dar ideea îl cucerea tot mai 
mult pe Tadaoki. 



Demolarea Daitokuji-ului 


KOKEI SOCHIN 
Cu şaisprezece zile înainte de seppuku-ul lui Rikyu 
în ajunul exilului în Sakai, 12 februarie 1591, la amiază 
Kyoto, Daitokuji în Murasakino, în hojo 


1 

Intr-o vale, cam la o leghe nord de Kyoto, se află satul Ichihara. 
Deşi înconjurat de o pădure deasă de cryptomeria, datorită 
apropierii de capitală până şi casele ţărăneşti aveau un aer mai 
elegant. Călugărul zen Kokei Sochin construise aici un templu şi 
trăia retras din lume. 

Terminase de mâncat fiertura de dimineaţă, când auzi de la 
intrare glasul unui vizitator. Tânărul novice care ieşise în 
întâmpinare se întoarse alergând pe coridor: 

— E un trimis al domnului Rikyu! 

Chiar izolat în satul de munte, călugărul îşi făcea mereu griji 
pentru Rikyu, care acum era într-o situaţie periculoasă. 

— Mă duc imediat, gândindu-se că se mai întâmplase poate ceva 
în urma incidentului cu poarta templului de la Daitokuji... 

Cu doi ani înainte, în decembrie, graţie donaţiei lui Rikyu, 
aceasta fusese reparată şi fusese construit etajul, numit Kinmokaku. 
Auzise că, în semn de recunoştinţă, în anul următor cei de la templu 
aşezaseră la etaj o statuie de lemn a acestuia, motiv de furie pentru 
Hideyoshi. Când Sochin se dusese la Jurakutei, acesta strigase la el: 

— Eu intru şi ies mereu pe poarta aia! Vrei să tot trec pe sub 
picioarele lui Rikyu? 



La Daitokuji din Murasakino, templul principal al sectei zen 
Rinzai, se afla un altar pentru tabletele memoriale ale lui Oda 
Nobunaga şi o sală mare de rugăciuni, Tensuiji, pe care Hideyoshi o 
construise pentru mama lui, Omandokoro. Era normal deci ca 
Hideyoshi să viziteze destul de des Daitokuji. 

Kokei Sochin fusese anterior stareţul templului. Chiar şi acum, în 
calitate de decan de vârstă, menţinea cu ei o strânsă legătură. Cu 
trei ani înainte, Sochin stârnise furia lui Hideyoshi şi fusese exilat în 
Kyushu, iar cel care îi calmase mânia şi reuşise să-i obţină iertarea 
era Rikyu. In vara trecută, când i se permisese să se întoarcă în 
capitală, impunătoarea poartă a templului era terminată, iar 
înăuntru era expusă o statuie de lemn în mărime naturală a 
maestrului de chanoyu, motivul care provocase agitaţia actuală. 

în vestibul dădu de un bărbat cu o expresie abătută, dar fermă, 
pe care îl mai văzuse la reşedinţa lui Rikyu. Dacă-şi aducea bine 
aminte, parcă se numea Shogon. 

— Ce s-a-ntâmplat? înălţimea Sa kanpaku-ul a dat vreo dispoziţie? 

— Nu. Deocamdată, nu... însă maestrul spune că foarte curând îi 
va veni o condamnare. 

— în privinţa statuii, domnia sa Rikyu nu are nicio vină, e o falsă 
acuzaţie şi voi încerca să-l rog încă o dată pe înălţimea Sa... 

Pe tema asta, Sochin se prosternase de nenumărate ori în faţa lui 
Hideyoshi, dar dizgraţia acestuia nu părea a se atenua. 

Shogon scoase o scrisoare şi imediat îi dădură lacrimile: 

— E testamentul său. 

— Ce-i prostia asta? 

— Se pare că maestrul s-a resemnat deja. Vrea să vă roage pe 
Sfinţia Voastră să vă ocupaţi de ce va urma şi aseară a pus acestea 
pe hârtie... 

Sochin deschise în grabă scrisoarea împăturită în benzi înguste. 
Fără vreun preambul sau vreo formulă de politeţe, scrisese 
următoarele: 



Antrepozite - drepturile pentru cele din provincia Izumi, 
identic - pentru cele din Sano, de la ghilda negustorilor de 
peşte sărat, chiriile reprezintă o sută de ryo 32 de argint. 

Termenul „antrepozite" se referea la drepturile de concesiune ale 
casei Sen pentru depozite (operaţiuni de magazinaj), principala sa 
afacere. In afară de Sakai, aveau astfel de concesiuni şi în provincia 
Sano, veniturile provenind din închirierea de antrepozite breslei 
negustorilor de peşte sărat. Un ryo de argint însemna patru monme şi 
trei bu 33 , iar o sută de ryo, transformaţi în orez, reprezentau un venit 
între treizeci şi patruzeci de koku. Venea apoi pe mai multe rânduri 
un inventar al unei serii de terenuri agricole, proprietăţi imobiliare 
şi alte bunuri, precum şi numele copiilor săi care urmau să-l 
moştenească. Adunând ce moştenise el însuşi cu ceea ce dobândise 
în cursul vieţii, casa Sen era destul de avută. 

— A spus să am eu grijă de succesiunea aceasta? 

— Da, a zis că, în afară de Sfinţia Voastră, nu e nimeni căruia să i- 
o poată încredinţa. 

Rikyu era discipol zen al lui Kokei Sochin, dar, pe de altă parte, 
era şi un mare contribuitor, care-1 sprijinea pe acesta. Cu douăzeci 
de ani înainte, Rikyu îi oferise cincizeci de kan, necesari ca să devină 
stareţ la Daitokuji. Cu acea ocazie, Rikyu donase o sută de kan, iar 
adunând şi contribuţia restului familiei, donaţia casei Sen se 
ridicase la două sute de kan. Ulterior, când a mai avut ocazia, a făcut 
mereu danii generoase. Probabil în urma acestor relaţii mundane îi 


32 Ryo unitate de măsură pentru greutate, variabilă în funcţie de epocă şi 
de tipul de marfa măsurată. In vremea lui Hideyoshi, 1 ryo de argint = 4,4 
monme, iar 1 monme = 3,73 g (ulterior, 3,75 g), deci 1 ryo = 16,412 g; unitate 
monetară, egală în epoca Tokugawa cu 4 000 mon. 

33 Aproximativ 16 g. 



cerea acum lui Sochin să îi asigure respectarea testamentului. Lui 
Sochin îi atrase atenţia fraza următoare: 

Casa din Ima a lui Sdeki. Cu condiţia ca, timp de douăsprezece 

luni după ce voi muri, mama copiilor să nu o deschidă. 

„Casa din Ima" se referea la locuinţa sa din Imai-cho în Sakai. Ii 
comanda astfel soţiei sale Soon ca după moartea sa să ţină casa 
închisă, probabil un gest sarcastic la adresa lui Hideyoshi. 

„Chiar atât de mult îl detestă pe Hideyoshi?" în faţa acestuia, în 
calitatea sa de maestru de chanoyu, Rikyu era extrem de politicos, 
însă dispreţul interior faţă de vulgaritatea şi lipsa de educaţie ale lui 
Hideyoshi apărea în atitudinea sa. De multă vreme, Sochin îşi făcea 
griji ca asta să nu stârnească la un moment dat mânia lui Hideyoshi. 

îl întâlnise pe Rikyu pe când se afla la templul Nanshu din Sakai, 
relaţia lor durând deja de treizeci de ani. îi dăduse ca temă un koan 
zen, fusese invitat la ceai, aşa că se cunoşteau foarte bine unul pe 
altul. Un om atât de încăpăţânat, mai rar. Dacă ceva avea legătură 
cu esteticul, nu făcea absolut nicio concesie şi nu flata pe nimeni. Să 
se afle în faţa sa şi Hideyoshi, şi Enma, regele infernului, tot n-ar fi 
dat înapoi nici măcar un pas. Era cu zece ani mai mare decât Sochin, 
care împlinea şaizeci în acel an, dar căuta mereu o nouă frumuseţe, 
fără a da vreun semn de îmbătrânire, debordând de energie. 

Chiar dacă, să zicem, i se va ordona să moară, n-o s-o accepte 
liniştit. 

— E într-o stare de spirit suficient de bună? 

— Da. Mă ceartă tot timpul, ca de obicei. Magnanim şi cu mintea 
deschisă! 

— Aşa, deci... 

Aşa şi trebuia să fie. 

Se uită din nou la scrisoare - aproape de sfârşit îşi zări propriul 


nume. 



Paravanul cu Yokihi (Yâng Guifei) - două panouri 

Va fi respectuos oferit Reverenţei Sale Kokei 

Nu demult, văzuse o pictură splendidă la reşedinţa lui Rikyu de 
la Jurakutei. Pe un paravan acoperit cu folie de aur era reprezentată 
o femeie extrem de frumoasă, cu pielea foarte albă, parcă aşezată 
acolo vie, zâmbind liniştit. Fără voia sa, Sochin fusese fascinat. 

— Sfinţia Voastră, încă mai sunteţi atras de femeile frumoase? 
răsese vesel Rikyu, oferindu-i un bol cu usucha. 

Deşi se aflau într-o cameră de primire mai mare, era pentru 
prima dată când Sochin îl vedea pe Rikyu făcând ceai în faţa unui 
paravan atât de provocator. 

— Oricât de minunată ar fi o femeie, va ajunge în cele din urmă 
doar un craniu albit de vânturi şi ploi. îmi repet asta mereu, dar, nu, 
sunt lipsit de puteri în faţa unei femei frumoase. Dacă o astfel de 
splendidă femeie chiar ar exista, aş fi în stare să renunţ până şi la 
religie, şi la templu, şi să fug cu ea. 

— Ei, asta da mărturisire sinceră! 

După ce-şi termină de băut ceaiul, Sochin îl întrebă pe Rikyu: 

— Şi cine este femeia asta? A înger nu arată, şi nici a personaj din 
vreun monogatari. Pare că a trăit în realitate, în lumea noastră! 

— Este Yâng Guifei, spuse Rikyu. 

Lui Sochin era gata-gata să-i scape un „Nu se poate!", dar nu 
deschise gura. Şi-ar fi dat seama imediat dacă ar fi fost o imagine a 
lui Yâng Guifei - o femeie din Kara (China) care-şi pusese ţara în 
primejdie. în reprezentările standard apărea cu coapsele flexate, 
lansând spre privitor ocheade voluptuoase, ca şi cum l-ar fi invitat. 
Floarea care o însoţea era invariabil un magnific bujor. Dar la femeia 
de pe paravanul aurit nu găseai nicio urmă de cochetărie. Era 
aşezată relaxat, oblic, purtând o haină stacojie ca un veşmânt de 
pene al fiinţelor celeste. Pe figura demnă, cu trăsături foarte 



regulate, ochii umezi priveau fix către un kogo cu glazură verde aflat 
în faţă. Deşi zâmbea liniştit, emana tristeţe. Alături era pictat un 
arbust de hibiscus. Pe ramurile-i drepte se deschideau mai multe 
flori albe cu mijlocul un pic mov. Doar atât conţinea imaginea, însă 
femeia deborda de o feminitate care nu putea lăsa un bărbat 
indiferent. Privind-o, îţi venea să te apropii şi să-i îmbrăţişezi 
coapsele înguste. Până şi Sochin, care renunţase la lume, fusese 
cuprins brusc de dorinţă. 

în ce priveşte kogo -ul spre care îşi îndrepta privirile femeia, Rikyu 
i-1 arătase odată. 

— Aceasta nu e cumva o femeie din Goryeo? 

— Dacă nu arată a Yâng Guifei este fiindcă pictorul a fost 
nepriceput! 

Dar nu putea crede aşa ceva, imaginea femeii deborda de viaţă. 

La amintirea discuţiei petrecute cu doar câteva zile mai înainte, 
Sochin îşi înălţă ochii din hârtia cu aspect de testament: 

— Ar fi mai bine ca actul ăsta de succesiune să nu servească la 
nimic. Bine, am să mă duc la Jurakutei să mă prosternez încă o dată 
în faţa domniei sale kanpaku-ul. Am să-l rog să-i acorde iertarea. 

— Vă mulţumesc! 

Pe când, ridicându-se, îşi făcea diverse planuri despre 
argumentele cu care să-l combată pe Hideyoshi, un călugăr rătăcitor 
în robă neagră şi cu o pălărie de bambus pe cap năvăli în fugă pe 
mica poartă. 

— Ah, e gro... groaznic!!! 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Că trebuie să de... demoleze Daitokuji, adineaori, tri... trimişii 
de la Excelenţa Sa kanpaku-ul... 

Fără să-l mai lase pe călugăr să-şi termine spusele, Sochin îşi legă 
strâns şnururile sandalelor de paie şi porni în goană. 



2 


Când intră în fugă în larga reşedinţă a stareţului de la templul 
principal al Daitokuji, în sala de primire erau aşezaţi în şir, cu 
spatele la tokonoma, patru samurai: Tokugawa Ieyasu, Maeda 
Toshiie, Maeda Gen'i şi Hosokawa Tadaoki. îi ştia pe toţi după 
figură încă de la ceremonia funerară pentru Oda Nobunaga, care 
avusese loc în acest templu cu nouă ani mai devreme. 

— Cu toate acestea, măcar cu demolarea templului v-am ruga să 
ne iertaţi... insista cu disperare stareţul templului, pledând în faţa 
celor patru emisari. 

Sochin se prosternă dinaintea lor, cu ochii larg deschişi 
scăpărând: 

— Pentru a distruge un templu faimos în întreaga ţară precum 
Daitokuji, ce încălcări teribile ale legii s-au produs? Vă rog, daţi-ne o 
explicaţie convingătoare! 

îi răspunse Maeda Gen'i: 

— Aşa cum i-am spus adineaori şi stareţului, demolarea a fost 
decisă din cauza lipsei de respect arătată prin statuia acelui Rikyu. 
Nu templul este cel care a pus să fie sculptată? înălţimea Sa kanpaku- 
ul s-a mâniat teribil, considerând că este o necuviinţă de neiertat. 

La origine, Maeda Gen'i era un bonz din provincia Owari, dar 
intrase în serviciul lui Nobunaga, iar acum, deşi îşi păstrase statutul 
de călugăr, în calitatea sa de unul dintre cei cinci bugyo 3i ai lui 
Hideyoshi, administra problemele aristocraţiei, ale templelor şi ale 
orăşenilor din Kyoto. Cum în capitală erau multe procese, se bucura 
de o autoritate extraordinară. 


34 Magistraţi. 



— Scopul statuii este de a-i face cunoscuţi pe cei care donează. 
Nu s-a mai auzit niciodată ca aşa ceva să fie considerat o ofensă. S- 
ar merge prea departe cu nişte acuzaţii neîntemeiate. 

— Ai terminat? Noi n-am venit aici ca să discutăm, am venit doar 
să transmitem decizia înălţimii Sale kanpaku-\i\ ca acest templu să 
fie demolat. 

— Totuşi, o demolare nu-i un lucru de joacă. Templele care 
adăpostesc lumina învăţăturii sunt asemenea castelelor pentru 
samurai. Ne spuneţi să-l desfiinţăm, însă nu putem să acceptăm 
chiar atât de uşor! 

— Este hotărârea înălţimii Sale kanpaku-ul, s-a decis deja totul, nu 
se mai poate face nimic acum. 

După ce Gen'i vorbi, Tokugawa Ieyasu continuă: 

— Sfinţia Ta, noi ne-am zbătut destul de mult. înălţimea Sa 
kanpaku-ul, la început, era într-o asemenea stare de spirit, încât 
intenţiona şi să crucifice călugării. Era prea de tot şi am încercat să-l 
convingem să se răzgândească, dar mânia nu i s-a potolit, aşa că am 
rugat-o pe Omandokoro -sama, mama înălţimii Sale, să intervină şi, 
în cele din urmă, a renunţat la crucificare. înţelege asta! 

— Şi totuşi, în Daitokuji se află Sokeiin, altarul cu tabletele 
memoriale ale seniorului Nobunaga. Se află şi Tenzuiji al lui 
Omandokoro-Sflmfl. Aveţi intenţia să le demolaţi şi pe acestea?! 
spuse Sochin, ale cărui tâmple zvâcneau violent. 

— Pe acestea le vom muta în altă parte. în ceea ce ne priveşte, noi 
nu mai avem cum să intervenim! 

Ieyasu îşi încruntă sprâncenele. însuşi faptul că Hideyoshi 
trimisese patru persoane de un rang atât de înalt constituia o 
expresie a voinţei lui de a aplica decizia. 

Sochin scoase de la piept o sabie scurtă, pe care şi-o înfipsese la 
brâu când plecase în goană de la templul din Ichihara. O scoase din 
teacă şi aşeză lama goală pe tatami. 

— Eu, un călugăr nevrednic, vreau să apăr lumina învăţăturii 



chiar cu preţul vieţii! Dacă insistaţi pentru demolare, mai întâi 
străpungeţi-mă pe mine! De-abia pe urmă dărâmaţi templul! 

Cu bărbia în piept, privea ţintă la cei patru samurai. Desigur, n- 
avea nicio intenţie să ceară iertare, dar nici să permită demolarea. Se 
priviră reciproc un timp. 

De undeva se auzi glasul unei privighetori. Grădina alăturată era 
de tip karesansui, cu pietre dispuse peste nisipul alb, greblat astfel 
încât să sugereze valurile, dar în incinta care se întindea dincolo de 
zidul de pământ creşteau mulţi pini. Când vântul adia, freamătul 
său prin crengi, urcând până spre firmament, era o încântare. 

— în cazul ăsta, îţi poţi curma viaţa. Noi vom asista şi apoi vom 
merge să raportăm înălţimii Sale. Astfel, s-ar putea să renunţe la 
demolare, spuse Maeda Genă, privindu-1 fix pe Sochin, cu o figură 
gravă. 

— Am înţeles. Convingeţi-vă pe deplin, vă rog, de lipsa de 
şovăire a acestui umil bonz. 

Sochin îşi desfăcu hainele în faţă şi, apucând sabia scurtă cu 
ambele mâini, o orientă către abdomen, cu intenţia de a o înfige 
dintr-o singură lovitură. în momenbil când îşi încorda muşchii 
braţelor, fu întrerupt de un strigăt: 

— Aşteaptă! Aşteaptă puţin! 

Era Hosokawa Tadaoki. Ceilalţi trei samurai se uitară spre el. 

— Ti-a venit vreo idee bună? îl întrebă Maeda Toshiie. 

9 

— Idei noi n-am, dar mă gândeam ca deocamdată doar să-l 
informăm pe Excelenţa Sa kanpaku -ul despre hotărârea 
venerabilului călugăr de a muri pentru a-şi susţine cauza. 
Dărâmarea unui templu atât de mare va crea probabil destule 
complicaţii, legăturile sale cu Casa Imperială sunt destul de strânse. 
Si am zis noi că vom muta altarul cu tabletele memoriale ale 

9 

seniorului Nobunaga, dar alegerea noului loc va naşte multe 
dispute. 

Expresia feţei lui Hosokawa Tadaoki dădea de înţeles că i-a ajuns 



până peste cap. Toţi erau foarte deranjaţi de capriciile lui Hideyoshi 
şi se săturaseră. Cu şapte ani mai înainte, acesta spusese că va 
construi un templu dedicat familiei lui Nobunaga, iar cel desemnat 
drept fondator nu fusese altul decât Sochin. I se atribuise un teren 
vast în zona Funaokayama (colina Funaoka), aflată imediat la sud 
de Daitokuji, iar cheresteaua necesară construcţiei a fost adusă în 
Naniwazu. I se stabilise numele Tenshoji, se pregătise până şi 
tableta cu numele, caligrafiată la cerere de către împăratul 
Ogimachi. Totul mergea foarte bine. Când a urcat împreună cu 
Sochin pe Funaokayama, Hideyoshi a arătat către Higashiyama: 

— Există acolo un loc sacru. Am intenţia să înalţ o statuie a lui 
Buddha Vairocana, care s-o întreacă pe cea aflată la Todaiji, în 
capitala din sud 35 . Vreau de la Sfinţia Ta să devii fondatorul celor 
două mari temple, Tenshoji şi cel nou. 

In aşa măsură se bucura Sochin de încrederea lui Hideyoshi, dar, 
nu după mult timp, lucrările la Tenshoji au fost sistate, iar ca 
fondator al Hokoji de pe Higashiyama a fost promovat un călugăr 
din secta Tendai. Despre ambele decizii nu se putea spune decât că 
erau nişte toane ale lui Hideyoshi. Apoi, a fost exilat în Kyushu. Ştia 
că fusese calomniat de către Ishida Mitsunari, magistratul însărcinat 
cu construcţia Tenshoji-ului, dar i se făcuse lehamite să mai 
protesteze. 

Si în incidentul de acum cu statuia se ascundea tot Mitsunari, si 
chiar dacă-şi dădea seama, nu avea ce să facă. Indiferent cine i-ar fi 
şuşotit la ureche, cel care decisese era kanpaku -ul Hideyoshi, 
stăpânul ţării. Din pur capriciu al acestuia se puneau în mişcare 
mulţimi întregi de oameni şi se cheltuiau inutil o grămadă de bani. 
Pentru vasalii săi era de nesuportat. 

— Aşa e, aşa e! Seniorul Hosokawa are dreptate, costă mult să 


35 în Nara. 



dărâmi un templu şi să ridici apoi un altul. Cred că, de fapt, nici 
înălţimea Sa kanpaku -ul nu doreşte cu adevărat demolarea asta! 
explică Ieyasu cu un ton superior. 

— Păi, atunci, care e dorinţa sa reală? întrebă Maeda Gen'i. 

— Supunerea, desigur. Cred că dacă vor arăta respectuos că nu 
există nicio urmă de împotrivire sau trădare, supărarea sa se va 
risipi. Domnia voastră ce credeţi? şi Ieyasu se uită către Maeda 
Toshiie. 

— Fără îndoială, în ultima vreme înălţimea Sa kanpaku -ul e prea 
capricios. Dacă asta se va întâmpla des, s-ar putea ca în cele din 
urmă să-şi înstrăineze oamenii. Dacă un suveran nu se comportă ca 
un suveran, datoria de a-i atrage atenţia revine unui vasal. Am să-i 
vorbesc şi eu, suntem prieteni din tinereţe, şi măcar puţin tot o să 
m-asculte. E bine aşa, domniile voastre ce spuneţi? 

Ceilalţi trei samurai dădură din cap aprobator. 

— Am să-i transmit înălţimii Sale kanpaku-\i\ că Sfinţia Voastră i- 
aţi implorat iertarea copleşit de respect. De acord, da? 

Sochin fu nevoit să accepte, nu avea ce face. 

— Atunci, cazul e aranjat. Mi s-a făcut sete. Sfinţia Voastră, ne-aţi 
putea oferi un ceai? 

— Desigur, imediat! 

Sochin se înclină adânc, apoi dădu dispoziţii călugărului de 
serviciu să facă pregătirile. 


3 

Grădina reşedinţei stareţului era inundată în lumina primăverii, 
iar strălucirea nisipului alb şi verdele arbuştilor o făceau şi mai 
plăcută. 

Cei patru comandanţi militari stăteau aşezaţi în şir cu faţa spre 
grădină, sprijinindu-se de rezemătoarele pentru braţ. 



— într-un templu zen nu prea se găsesc dulciuri, se scuză Sochin. 

Maeda Genă dădu deoparte capacul şi răsturnă vasul de porţelan 

alb aşezat dinaintea sa. Prin orificiul strâmt se rostogoliră nişte 
bobiţe negre. Le preluă pe un şerveţel de hârtie şi aruncă vreo trei în 
gură, simţind cum se umflă. Era soia fermentată, cu un puternic 
gust caracteristic, sărat, lipsită de vâscozitate. 

Patru călugări intrară cu patru chawan-e. Tenmoku pe suporturi 
speciale. Se aşezară în genunchi şi le oferiră celor patru emisari. 

După ce goli bolul în linişte, Ieyasu spuse: 

— în ce cuptoare o fi fost oare făcut chawan- ul ăsta tenmoku ? Nu 
pare un Jiânzhăn. 

Chawan-e le arse la Jiânyâo în provincia Fujiân din China se 
numesc Jiânzhăn (Kensan). Le e specifică o glazură cafenie 
negricioasă, iar, dintre ele, celebre sunt din tipurile Yâobiân (Yohen) 
şi Youdî (Yuteki), de o eleganţă luminoasă. Aduse de călugării care 
fuseseră la studii pe muntele Tiănmu (Tenmoku), erau denumite în 
Japonia chawan-e tenmoku. 

— Nu, provin de la un cuptor tot din Fujiân, dar emailul are 
culori mai estompate şi se numesc haikatsugi. 

La chawan- ul din care băuse Ieyasu, peste emailul negru era 
suprapusă o foarte fină glazură galbenă. Deşi era un tenmoku, 
emana o indescriptibilă senzaţie de linişte. 

— E preferinţa lui Rikyu, murmură Ieyasu uitându-se la chawan. 

— Sunteţi extrem de perspicace! răspunse Sochin. 

Ieyasu rotea lent bolul deasupra genunchilor, privindu-1 cu 
atenţie: 

— Omul ăsta... 

Toţi aşteptau să-şi continue spusele. 

— ...are un ochi extraordinar! Nu, seniore Hosokawa? N-ar fi o 
mare pierdere să moară? 

— într-adevăr, aş vrea foarte mult să fie salvat, încuviinţă 
Hosokawa Tadaoki cu o expresie tristă. 



— Vă rog, salvaţi-i viaţa! Vă rog nespus! Nu s-ar putea face ceva? 
şi Sochin îşi lipi fruntea de podea. 

— Ar fi destul ca persoana în cauză să rostească fie şi un cuvânt 
de scuză. Dacă măcar şi-ar cere iertare. Excelenţa Sa kanpaku-ul l-ar 
graţia. De ce nu se disculpă? mormăi neprietenos Maeda Gen'i. 

— Dar nu are de ce să-şi ceară iertare! Statuia de lemn a fost 
făcută de templu! Nu este o ofensă care să i se poată imputa 
maestrului Rikyu! pledă Sochin. 

— Chestia cu statuia nu e decât un pretext, cred că şi Sfinţia 
Voastră şi-a dat seama! Problema este încăpăţânarea acestui Rikyu. 
De ce e individul ăsta aşa de obsedat de adevărul şi formele 
chaynoyu- ului? De ce impune în halul ăsta celorlalţi propriul său 
gust? Excelenţa Sa kanpaku-ul pentru aroganţa asta aşteaptă scuze! 
spuse Gen'i şi între sprâncenele lui se săpase o cută adâncă. 

— Dar nici vorbă ca maestrul Rikyu să impună ceva! Am auzit 
chiar că, deoarece Excelenţa Sa kanpaku-ul preferă chawan-e le 
akaraku, nu mai foloseşte kuroraku- uri! protestă Sochin. 

— Nu e numai o problemă de akaraku sau kuroraku. Chanoyu-ul 
său te scoate din sărite. îşi ia un aer măreţ, de parc-ar fi evident că în 
toată lumea asta el e singurul care ştie ce este un lucru frumos! Nici 
mie nu-mi place stilul lui de chanoyu. Când beau ceaiul făcut de el, 
îmi ies de tot din fire! replică Gen'i cu vocea tot mai aspră. 

Cel care continuă pe un ton calm fu singurul mai tânăr dintre cei 
patru emisari, Hosokawa Tadaoki: 

— însă nu e vorba decât de a bea nişte ceai. N-ar trebui să ţinem 
atât la asta şi să ne pierdem calmul! 

— Ce spui? Nu eu ţin la asta! Rikyu o face! Seniore Hosokawa, îi 
eşti elev, e normal să-ţi placă stilul lui! 

— Aici nu e vorba că-ţi place sau că nu-ţi place... 

Cu aerul că n-are chef de o dispută, Tadaoki băgă în gură 
bobiţele de soia fermentată de Daitokuji, rămase pe şerveţelul de 
hârtie, şi privi către grădina plină de lumină. Un uşor freamăt se 



auzea prin crengile de pin. 

— Acum, sincer, domnia ta Sochin, ce crezi despre Rikyu? După 
câte mi se pare mie, nu există persoană care să surprindă atât de 
mult ca el. Când zici că e culmea politeţii, se arată arogant. Când 
crezi că e rafinat, e mai revoltător chiar decât un ins ridicol. E de-a 
dreptul caleidoscopic, însă, urmând viziunea oricăreia dintre 
ipostazele sale, dai negreşit de ceva frumos. Nu încetez să mă 
minunez! 

— Aveţi dreptate! Cu siguranţă, nu mai există un alt maestru de 
ceai atât de derutant şi plin de mister. După părerea mea... 

Cei patru îşi îndreptară privirile spre el. Sochin spunea 
întotdeauna ceea ce simţea. 

— .. .doarme liniştit în ceruri, sub adierea răcoroasă a vântului. 

— Ce-i asta, un paradox de călugăr zen? Spui lucruri greu de 
priceput! replică Maeda Gen'i. 

— Ba nu, noi, călugării, practicăm asceza şi suntem numiţi 
unsui 36 , dar chiar dacă ne luptăm să renunţăm la toate, oamenii nu 
pot să devină nici nori, nici apă, orice ar face. Insă maestrul Rikyu se 
desfată în sferele înalte, total eliberat, şi nu-şi desprinde ochii de la 
lucrurile frumoase. Cred că în astfel de stare se găseşte! 

— Totuşi, omul ăsta e un îndărătnic! Dacă doarme în ceruri, ar 
putea să fie mai simplu! ridică vocea Maeda Gen'i, împingându-şi 
bărbia în faţă. 

— Providenţa este aspră. Numai cei care o respectă obţin o viaţă 
de adevăr estetic. Nu este aşa? Maestrul Rikyu nu face decât să i se 
supună, cu riscul suprem! 

La cuvintele lui Sochin, Gen'i pufni: 

— Ce chestie umflată! Trebuie să ajungi până acolo ca să bei un 
ceai? Nu e vorba decât de nişte ceai, nu? 


36 Textual, „nori şi apă". 



Tăcură toţi. Gen'i era profund contrariat. 

— Ei, mulţumim pentru trataţie. Nouă ne rămâne încă o treabă 
foarte dificilă, să ne întoarcem şi să-l convingem pe Excelenţa Sa 
kanpaku -ul să nu mai dărâme templul, spuse Toshiie. 

Dând să se ridice, Ieyasu observă chawan-ul tenmoku : 

— Mi-ar plăcea să am chawan -ul acesta, aş putea? 

— Dar vă rog, luaţi-1! 

Obiectul putea deveni pentru Ieyasu o amintire de la Rikyu. 
Sochin se gândi că asta părea de rău augur. Salutând prosternat, îi 
veni în minte paravanul lăsat lui însuşi. „Femeia aceea.. Nu era o 
plăsmuire născută din vârful pensulei pictorului, ci, fără îndoială, o 
femeie care trăise pe lumea aceasta, iar Rikyu îl pusese pe artist să îi 
redea imaginea. 

La gândul ăsta, chiar şi Sochin simţi dorinţa. 

Scăldat în lumina soarelui, nisipul din grădină strălucea alb. 



Un lucru nostim 


FURUTA ORIBE 

Cu douăzeci şi patru de zile înainte de seppuku-wZ lui Rikyu 

4 februarie 1591, seara 
Kyoto, reşedinţa lui Furuta Oribe, Ennan 


1 

Reşedinţa din Kyoto a lui Furuta Oribe se afla în sectorul 
Shimogyo, în vecinătatea templului dedicat lui Kuya 37 de la 
intersecţia străzilor Takoyakushi şi Aburanokoi. 

Trezit foarte devreme, Oribe scoase apă din fântână, se spălă pe 
faţă şi umplu kama cu apă proaspătă. Intră în încăpere şi deschise 
toate ferestrele ca să intre aerul curat al dimineţii. Era în noul 
chashitsu pe care de-abia îl construise. 

Grădina întunecată începea să se coloreze în slaba lumină indigo 
a zorilor. Primăvara, în asemenea moment din zi, te simţi liniştit, 
însă nu era şi cazul lui Oribe. „Trebuie făcut ceva!" 

învăţătorul său Rikyu era ţinta mâniei lui Fhdeyoshi şi se putea 
ajunge până la condamnarea sa la moarte, atât de violentă era furia 
kanpaku-idui. Cu aceste gânduri, Oribe se dusese în ajun la Jurakutei. 
Ar fi trebuit ca Rikyu să se apere el însuşi, însă, după cât se vedea, 
nu avea nici cea mai mică intenţie. Mai mult îşi făceau griji discipolii 
săi şi încercau să intervină ca să-l îmbuneze pe Hideyoshi. Oribe îşi 
aplecase capul adânc în faţa lui: 


37 Călugăr budist (903-972) itinerant, propovăduitor al doctrinei 
Pământului Pur (Jodo). 



— Vă rog să acordaţi îndurarea înălţimii Voastre maestrului 
Rikyu. 

Abia întors de la o vânătoare cu şoimi în Owari, Hideyoshi îşi 
mângâie barba falsă şi dădu energic din cap: 

— Nici nu vreau s-aud de ăla! 

Ţinuta formală, haori şi hakama de un stacojiu bătător la ochi, 
cusute cu fir de aur, îi veneau incredibil de bine. De la victoria în 
asediul de la Odawara din anul precedent, Hideyoshi adoptase o 
atitudine de suveran. 

Acum se ocupa de îmbunătăţirea împărţirii terenurilor din 
capitală, stabilea străzi noi şi întreprinsese lucrări de anvergură 
pentru înconjurarea întregului oraş cu ziduri de pământ. Se finaliza 
şi structura Palatului Imperial, în reconstrucţie de un an. întrucât 
veniseră în capitală Aaimyo din toate provinciile, diversele cartiere 
prinseseră viaţă şi erau mai vesele. Hideyoshi dădea de înţeles că n- 
avea timp să-şi bată capul cu probleme ca a lui Rikyu. 

— Ceaiul tipului ăluia, la urma urmei, e potrivit pentru 
negustori. Teribil de claustrofobic şi îngust, jalnic de pedant! în 
familiile de samurai e nevoie de un chanoyu calm, adecvat lor. Pune 
dumneata la punct un chanoyu nou! Dacă mă uit în toată ţara asta, 
eşti singurul capabil să o facă. 

Discuţia fusese abil deturnată. în privinţa ideilor noi în chanoyu, 
Oribe nu înceta o clipă să tot caute. în timp ce învăţa de la Rikyu, 
trasa o linie nouă, urmărind un stil de ceai îndrăzneţ şi viguros. 

Născut în Mino, Oribe servise sub Nobunaga, apoi sub 
Hideyoshi. La înfrângerea clanului Akechi la Yamazaki, se 
remarcase în luptă şi devenise seniorul castelului Nishioka de la 
poalele muntelui Tenno. Dacă te gândeai că fusese cu zece ani mai 
înainte doar un mesager care transmitea ordinele în timpul 
bătăliilor, acest domeniu de treizeci şi cinci de mii de koku, punct 
strategic între capitală şi Osaka, marca un imens salt social. 

Oribe nu stărui. Dacă solicitarea sa ar fi fost prea insistentă, risca. 



dimpotrivă, să-l întărâte şi mai tare. Când vru să salute de plecare, 
Hideyoshi îl invită cu evantaiul său lăcuit în roşu: 

— Apropie-te! 

Inaintă pe genunchi, dar i se ordonă să vină şi mai aproape. Când 
urcă în zona mai înaltă a încăperii, Hideyoshi bătu cu evantaiul pe 
tatami chiar în faţa sa. Avansă până acolo şi acesta îi spuse cu voce 
scăzută, aplecându-se către el: 

— Ţie ţi s-a-ntâmplat să vezi kogo- ul lui Rikyu? 

Kogo- uri văzuse destule, Rikyu avea multe de bună calitate. 

— E un kogo cu glazură verde! II vreau neapărat. îmi doresc şi 
chatsubo- ul Hashidate, însă ăsta e cu totul excepţional. E atât de 
frumos, de parc-ar fi de jad! 

Oribe ştia că Hideyoshi îşi dorea de mai multă vreme faimosul 
recipient pentru ceai Hashidate. 

— Susţine că pentru wabicha nu e neapărat nevoie de obiecte 
faimoase, atunci de ce se ataşează atâta de ele? I-am şi reproşat asta! 

Obiceiul de a acorda mare importanţă ustensilelor rare chinezeşti 
era o practică deformată dezvoltată din ceaiul de shoin din epoca 
shogunilor Ashikaga. Noul wabicha se născuse din respingerea 
ostentaţiei şi a mândriei de a poseda obiecte somptuoase, întâlnite 
în ceaiul de shoin. Rikyu însuşi pomenea de asta ori de câte ori avea 
ocazia. 

— A încredinţat chatsubo-ul Hashidate celor de la Daitokuji. Cu 
ăla o să văd eu ce-o să fac, însă acum mă interesează mai mult kogo- 
ul. Tu te bucuri de favorurile lui Rikyu, ai văzut probabil vasul mic 
şi turtit, cu email verde! 

Da, ştia acel kogo. Rikyu ţinea enorm la el, îl avea permanent 
asupra sa şi nu s-ar fi despărţit de el nici cu preţul vieţii. Ezită însă 
să pomenească de asta. Dacă ar fi spus că ştie, ce misirme imposibilă 
i-ar mai fi dat Hideyoshi? 

— Nu ştiu de un astfel de kogo. 

Hideyoshi lovi cu evantaiul la baza gâhilui lui Oribe: 



— Aş vrea să ştiu măcar istoria acestui kogo \ Pare a fi o ceramică 
din vechiul Goryeo, atât e de valoros. Era normal să fie bine 
cunoscut, dar nimeni nu ştie nimic. In ce familie s-a transmis? Dacă 
reuşeşti să afli, ai fi grozav! 

— Am înţeles! zise Oribe coborând fruntea până la pământ. 

înălţă apoi capul şi spuse: 

— Aş putea să vă pun o întrebare? 

Hideyoshi îl îndemnă să continue. 

— De ce anume doreşte înălţimea Voastră să afle despre kogo -ul 
acela? 

Oribe însuşi se gândea de mai multă vreme să întrebe despre 
povestea obiectului. Cu atât mai mult Hideyoshi era uimit de 
perspicacitatea lui. 

— Rikyu ăsta, la prima vedere, are un aer liniştit şi blând, dar, de 
fapt, greu găseşti pe cineva mai îndărătnic decât el. E atât de 
încăpăţânat, încât şi-ar risca viaţa numai ca să ofere un ceai aşa cum 
consideră el că trebuie. Tăria asta de caracter i-o recunosc! 

Hideyoshi era dotat cu o puternică intuiţie care-1 ajuta să 
pătrundă până în adâncul suflehilui oamenilor. Fără îndoială, pe 
Rikyu îl caracteriza o astfel de intransigenţă. 

— Nu e vorba decât de nişte ceai, nu? Şi atunci, de ce? De ce e 
obsedat în aşa măsură de un bol cu ceai?! 

Oribe dădu de înţeles că şi el ar fi vrut să ştie asta. 

— Mie mi se pare că răspunsul la enigma lui se află în acel kogo 
verde, sigur se ascunde un secret în el. Asta ai face bine să afli! 

Oribe era profund impresionat de forţa de pătrundere a lui 
Hideyoshi. El însuşi presupunea acelaşi lucru de multă vreme... 

în timp ce reflecta la întâlnirea din ajun cu Hideyoshi, grădina se 
luminase de-a binelea. Razele soarelui de dimineaţă băteau până în 
încăpere. Luă nişte hârtie şi începu să scrie: „Aş îndrăzni să vă rog 
să treceţi azi pe aici dacă puteţi..." La final, trimise un tânăr 
samurai la reşedinţa lui Rikyu din Jurakutei. Acesta se întoarse 



după un timp şi îi înmână răspunsul împăturit notat prescurtat, cu 
câteva semne mâzgălite: „Senior Furu. Ori. De la Ri." 

în legătură cu sosirea în capitală a seniorului Date Masamune, 
acum mă duc până la Shirakawa. Mă întorc mai târziu şi 
pot să vin. întrucât sunteţi ocupat, vă deranjez diseară. 

Tot respectul. 

Invitarea seniorului Date se produsese prin bunele oficii ale 
consilierului Tokugawa Ieyasu din Edo. Prietenos faţă de Rikyu şi 
pentru a-i arăta lui Hideyoshi cât de util e acesta, îi dăduse 
misiunea delicată de a se ocupa de întâmpinare. Oribe înălţa rugi ca 
maestrul să se descurce bine în această situaţie, îmblânzindu-1 astfel 
măcar puţin pe Hideyoshi. 


2 

Când Rikyu ajunse la reşedinţa lui Oribe, luna se vedea pe 
culmea munţilor de la apus. Când gazda trecu prin poarta scundă 
din grădină şi ieşi să-l întâmpine până la koshikake, acesta stătea în 
picioare şi privea cornul lunii. Deşi ar fi trebuit să fie extenuat după 
întâmpinarea lui Date Masamune, îşi ţinea spatele foarte drept şi, 
îmbrăcat în robă, nu arăta deloc obosit, ci detaşat, nonşalant, ca 
întotdeauna. 

— Deşi în plin oraş, atmosfera e de căsuţă de munte. Brazii au 
crescut foarte frumos! 

Această chaniwa a lui Oribe era total diferită de cele ale lui Rikyu. 
Cei câţiva brazi îşi întindeau crengile, iar muntele Atago de la vest 
se zărea numai printre acestea. Niciun nor nu acoperea luna şi totul 
plutea într-o atmosferă rustică indescriptibilă. în perioada când de- 
abia venise în capitală, se dusese la templul Kurama şi văzuse nişte 



brazi imenşi. Fascinat de aspectul lor venerabil, impunător, hotărâse 
să planteze brazi şi la reşedinţa sa. 

— Cu vremea asta bună de azi, au înflorit o mulţime de păpădii. 

Oribe dorea să recreeze o atmosferă ca la ţară şi plantase într-un 

loc însorit păpădii galbene. Era un stil de grădină de neconceput 
pentru Rikyu, care era adeptul rafinamentului. Câteva felinare de 
chaniwa se reflectau pe tobiishi, care fuseseră stropite cu apă. în roji 
combinase pietre tăiate lung şi îngust cu altele roşii, urmărind un 
efect extravagant, căci gustul său înclina către o frumuseţe vibrantă, 
surprinzătoare. într-o situaţie similară, Rikyu ar fi înşirat doar 
pietre oarecum rotunde, luând în consideraţie mai mult uşurinţa de 
a păşi decât aspectul. Avea talentul înnăscut de a descoperi armonia 
ezoterică într-o simplitate neafectată. 

Oribe se devota chanoyu- ului, fiind conştient în permanenţă de 
deosebirile de viziune estetică dintre el şi învăţătorul său, dar decât 
să imite ce făceau alţii, ar fi preferat să nu mai practice chanoyu 
deloc. 

Rikyu îşi dăţi gura cu apă din tsukubai- ul înalt, ideea de a folosi 
apa fără a te lăsa în jos fiind a lui Oribe. După ce pătrunse primul în 
chashitsu, Oribe îl mai verifică o dată şi se retrase în mizuya. După 
zgomotul nijiriguchi- ului, îşi dădu seama că intrase şi Rikyu, aşteptă 
un timp potrivit şi deschise uşa gazdei: 

— Vă mulţumesc că aţi venit, în ciuda oboselii de azi! 

Rikyu nu se dusese încă pe locul oaspetelui, ci se aşezase lângă 
nijiriguchi şi privea interiorul chashitsu- ului. Era foarte bine legat, 
dar, când se aşeza cu genunchii strânşi, părea întotdeauna puţin 
mai mic. 

— Aflând că seniorul Oribe şi-a construit un nou chashitsu, nu 
puteam să nu vin să-l văd! Este foarte rezonabil. 

Auzind acestea, Oribe aprobă tăcut. De o parte a celor trei tatami 
pentru oaspeţi se afla un daime folosit ca temaeza, iar de cealaltă, un 
tatami pentru însoţitori. Atunci când invita un daimyo, iar unii din 



suita sa voiau să intre şi ei pentru a-i asigura securitatea, spaţiul 
acestui tatami se putea separa cu nişte fu suma, ascunzând astfel 
samuraii. O noutate era şi fereastra din peretele de lângă tokonoma, 
cu structura din bambus la vedere. 

— Aţi făcut multe ferestre! observă Rikyu. 

— Am prevăzut în total unsprezece. La întâlnirile de dimineaţă e 
foarte plăcut. 

In camerele de ceai ale lui Rikyu, făcute în stilul unor colibe 
acoperite cu paie, domnea semiobcuritatea. Chiar dacă era în acelaşi 
stil rustic, Oribe dorea să le facă luminoase. Distribuind multe 
ferestre, se străduia să producă o atmosferă de calm. 

— De la fereastra de acolo se vede muntele Atago! şi Oribe arătă 
cu mâna tavanul zonei pentru însoţitori. în acea parte, acoperişul 
avea o extensie cu pantă mare, iar tavanul de papură avea o 
deschidere, astfel că, dacă stăteai în picioare, puteai vedea soarele la 
apus sau luna lângă vârful Atago. Cu greu îţi puteai desprinde ochii 
de shoji -urile colorate de amurg în nuanţe de roşu de garanţă. 

— E un chashitsu cu o atmosferă foarte plăcută, v-aţi exprimat 
foarte bine în el. 

Privirea i se îndreptă către tokonoma. Se ridică şi, aşezându-se în 
faţa ei, puse jos evantaiul şi salută. Ca întotdeauna, întreg 
comportamentul său era firesc, lipsit de orice afectare sau exagerare. 

Sulul agăţat acolo conţinea o poezie de Saigyo, montată pe un 
dreptunghi de pânză albastru-închis. 

ofilite sub ploaia 
care bate copacii 
se scutură flori de cireş 
durerea din sufletul lor 
cu ce s-o asemăn oare 


Rikyu îl privi ţintă un timp, dar apoi salută din nou fără să spună 



nimic şi se duse să se aşeze pe locul oaspetelui. Oribe înteţi focul din 
ro şi adăugă cărbuni de lemn. Curăţă marginea vetrei cu un 
pămătuf frumos de pene de fazan uriaş cu un model în formă de 
ochi, apoi puse pe foc şi lemn parfumat. 

— Aş putea să mă uit puţin la kogo ? 

La această rugăminte, Oribe îl aşeză dincolo de ro, în dreapta. Era 
un kogo rotund deformat, pe fondul alb având aplicată o glazură 
verde de cupru şi nişte dungi de email maro din oxizi de fier. De 
mai mulţi ani, Oribe se străduia să pună la punct un nou tip de 
ceramică. Făcea prototipuri din hârtie tăiată, desena modelul de 
fond, apoi le trimitea ca să fie realizate la nişte cuptoare din Mino. 
Se ducea de multe ori el însuşi acolo şi modela lutul. Era frecventă 
combinaţia de alb, verde şi maro, dar uneori negrul devenea 
culoarea principală sau era accentuat roşul. Deseori aplica nişte 
modele rotunde, pătrate sau triunghiulare. 

— Pe acesta l-aţi modelat singur? întrebă Rikyu uitându-se fix la 
kogo. 

Ţumburuşul în formă de frunză, plasat în mijlocul uşor concav al 
capacului plat, era deformat intenţionat. îşi dăduse seama în timp ce 
frământa lutul că astfel are mai mult bun-gust. 

— Tehnica mea în ceramică are încă multe lipsuri. 

— Din contră, e interesant întrucât e un lucru nostim 38 , are şarm 
privindu-1. 

Oribe se înclină profund. Să-ţi spună Rikyu că e amuzant era 


38 Expresia de aici, asociată cu Furuta Oribe, este probabil preluată dintr-o 
lucrare de însemnări despre întruniri de chancyu a lui Kamiya S5tan, 
negustor foarte bogat din Hakata (în Kyushu), intitulată Sotan nikki (Jurnalul 
lui Sotan). într-o notă datată 8 februarie 1599 despre o astfel de întrunire, la 
care fusese invitat de către Oribe, autorul scrie: „Seto chawan 
hizumisoronari. Hyogemono nari" (Chawan-u\ de Seto era deformat. Este 
un lucru nostim). Propoziţia „Hyogemono nari" dă titlul acestui capitol. 



elogiul suprem. 

— Vă sunt recunoscător! Acum am să aduc masa. 

Se duse în mizuya, unde bucătarul terminase pregătirile, şi reveni 
cu o măsuţă cu picioare din lemn de cryptomeria pe care erau 
moluşte haliotis prăjite în cochilie, supă de scoici hamaguri cu 
verdeţuri servită într-un bol lăcuit şi orez. 

Rikyu apucă beţişoarele, bău supa, apoi expiră îndelung, relaxat: 

— Până adineaori eram încordat şi nici nu simţeam oboseala, dar 
după supa asta caldă m-am relaxat dintr-odată. Pot să mă aşez mai 
confortabil? 

— Cu intenţia asta v-am invitat, vă rog, staţi cât mai comod! 

Vasul din care îi turnă sake era o ceramică de Shino. 

— Seniorul Date avea o escortă splendidă, un tânăr foarte 
prezentabil, cu un ornament pe coif, în formă de lună nouă, care îi 
venea foarte bine. 

Rikyu povesti ce strălucitor era cortegiul lui Date Masamune. 
Compus din mai mult de o mie de luptători din Michinoku, oferea o 
privelişte magnifică. Cu un an înainte, când ajunsese cu întârziere la 
asediul castelului Odawara, Masamune, prin intermediul lui Maeda 
Toshiie, îi ceruse lui Rikyu să-l accepte ca discipol. Rugat de 
Masamune, Rikyu intervenise pe lângă Hideyoshi, care era furios 
din cauza întârzierii, obţinând până la urmă o audienţă pentru 
acesta. 

— Dar unde locuieşte? 

— La templul Myokaku. Am aranjat un spaţiu pentru chanoyu 
acolo. 

Se afla deci foarte aproape de Jurakutei. La un moment dat, 
probabil că Hideyoshi îi va oferi lui Masamune nişte ustensile de 
ceai. 

— Atunci, veţi fi destul de ocupat o vreme. V-am deranjat cu 
invitaţia din seara asta. 

— Deloc, sarcina recepţiei i-a fost dată seniorului Tomita Sakon. 



Eu nu mai am nicio atribuţie. 

Tomita Sakon era proprietarul domeniului Ano din Ise, de 
cincizeci de mii de koku, şi discipol al lui Rikyu. 

— Nu se poate! 

Până atunci, acest rol îi revenea aproape automat lui Rikyu. 
Gândindu-se la dizgraţia lui Hideyoshi, care-1 înlăturase ostentativ 
pe acesta, Oribe nu-şi putu reţine un suspin. 


3 

Tot discutând una sau alta, Oribe îi oferea mâncare şi sake. 

— Tofu-ul acesta e cu totul aparte. Cum l-aţi fiert? 

Băgând în gură o bucată rotundă de tofu, Rikyu scoase un sunet 
admirativ. Oribe, care se dedicase pregătirilor pentru maestrul său, 
era extrem de bucuros. 

— Am tăiat rotund bucăţile de tofu şi le-am prăjit întorcându-le 
mereu într-o cratiţă, apoi le-am fiert într-o zeamă la foc mic timp de 
jumătate de zi, ca să intre savoarea în ele. 

— Atâta atenţie e o adevărată binecuvântare pentru tofu! spuse 
Rikyu, lui Oribe părându-i-se uşor forţat. 

— Am învăţat de la domnia voastră foarte multe până acum 
despre chanoyu, spuse Oribe, luând involuntar un ton de nostalgie 
faţă de trecut. 

Pe tot parcursul ultimilor zece ani, Oribe chiar învăţase 
nenumărate lucruri de la Rikyu. Pe vremea când de-abia se 
cunoscuseră, la o reuniune de ceai în timpul zilei, Rikyu începuse să 
povestească despre ornamentele din vârful stâlpilor de pe podul 
Kara din Seta: 

— Pe podul acela, numai două dintre ornamente au o formă cu 
adevărat reuşită. 

Pe atunci, Oribe încă nu credea complet în Rikyu. întrucât faima 



acestuia de maestru de ceai era mult prea mare, el, dimpotrivă, se 
întreba dacă nu era acolo ceva contrafăcut. Părăsi imediat încăperea 
şi călări în galop până la Seta. Examină unul câte unul ornamentele 
de bronz montate pe balustrada podului. Păreau turnate de acelaşi 
artizan, dar rezultatul era uşor diferit pentru fiecare. Le trecu de trei 
ori în revistă şi-şi dădu seama că, într-adevăr, reuşite nu erau decât 
două. întors în capitală şi precizând care anume şi unde erau acelea, 
Rikyu confirmă şi se bucură bătând din palme. începând de atunci, 
Oribe avea încredere totală în simţul estetic al maestrului. 

Odată, la propunerea lui Rikyu, făcuseră împreună şi cu Oda 
Uraku şi Hosokawa Tadaoki câte un hishaku pentru chozubachi. A 
făcut fiecare câte un astfel de obiect, dar cel al lui Rikyu, elegant şi 
solid, avea o formă perfectă. Au fost toţi mai mult decât 
impresionaţi de simţul estetic superior, precum şi de îndemânarea 
profesorului lor. Cu toate acestea, şi Rikyu, şi Oribe manifestau 
aceeaşi ciudăţenie de a nu aprecia frumuseţea neapărat perfectă. 
Oribe spărsese odată un idojawan din Goryeo pe motiv că e „lax", 
nesuportând lipsa de tensiune. Deoarece îl spărsese exact în patru, îl 
lipise la loc şi îl folosise, ceea ce îi adusese laudele lui Rikyu. Fusese 
surprins auzind apoi că şi acesta ştirbise un hanaire şi un felinar de 
piatră. 

Deşi era un profesor sever, faţă de discipolii săi Rikyu nu se 
comporta nici arogant, nici condescendent. Era de o modestie 
profundă. A rămas impresionat văzându-1 într-o zi pe Oribe 
aşezând ca hanaire în tokonoma un coş împletit, dar fără a-i pune o 
scândură subţire dedesubt, spunându-i: „în domeniul ăsta am să 
devin eu discipolul domniei tale!", de atunci Rikyu folosi şi el acel 
gen de hanaire. Odată, însă, le făcuse un reproş elevilor săi, după ce, 
la un chanoyu de inaugurare a chatsnbo-ulni, Rikyu folosise o veche 
kama rotundă, auzise că discipolii săi au început să alerge după 
unele asemănătoare. 

— Domniile voastre nu vă puteţi încă numi adevăraţi maeştri de 



ceai. Veţi fi atunci când, după ce eu am folosit o kamci rotundă, 
domniile voastre veţi alege una pătrată. Să imitaţi ce fac alţii e lipsit 
de valoare! 

De atunci, conştientizând puternic aceasta, Oribe a ales o cale 
diferită de a maestrului său. Rikyu avea geniul de a descoperi în 
viaţa cotidiană o frumuseţe necăutată. Doar că, dând importanţă 
armoniei, era inevitabil deficitar în privinţa dinamismului. Oribe 
urmărea un chanoyu îndrăzneţ, mai plin de mişcare, mai potrivit cu 
un samurai, şi în ultima vreme acesta începuse să capete formă. 

Rikyu ieşi în grădină pe durata pauzei, iar Oribe strânse sulul de 
pe perete. La fereastra de lângă tokonoma agăţă un hanaire cu gât 
lung şi înfipse în el o ramură de forsythia cu flori galbene. Dădu să 
bage la loc sulul rulat, dar se răzgândi. îl aşeză în tokonoma astfel 
încât să se vadă porţiunea cu poezia, iar alături dispuse şi kogo- ul. 
Inspectă totul încă o dată şi avu senzaţia că e puţin cam bătător la 
ochi, dar se hotărî să le lase aşa. în situaţia dată, era ameninţată 
chiar viaţa lui Rikyu. Puse în poziţia adecvată un mizusashi vechi de 
Iga cu aspect nefinisat, precum şi un chaire de tip katatsuki. Kama 
suspendată de un lanţ era plată şi cu deschiderea mică. între umerii 
ei delicaţi şi pântec, douăsprezece vine desenau cercuri concentrice. 
Apa bolborosea la temperatura potrivită. 

Bătu într-un gong al barbarilor din sud şi, în timp ce mai făcea 
pregătiri în mizuya, simţi cum Rikyu îşi reluase locul. Aprecie un 
interval adecvat de timp şi deschise uşa. Se înclină politicos, aduse 
chawan-ul şi kensui- ul şi prepară în tăcere koicha. 

Oribe prefera chawan-e\e mari, iar acesta, acoperit din belşug cu o 
glazură neagră, avea buza groasă, cu un aspect puternic şi extrem 
de plăcut. Rikyu bău ceaiul fără să rostească o vorbă. Sunetul apei 
din kama se pierdea absorbit de liniştea nopţii. Sprijinind deasupra 
genunchilor chazuan- ul golit, Rikyu îl privi atent, moment în care 
Oribe întinse un sfeşnic către el. 

— E un chawan interesant. 



— O aşa ceramică îndrăzneaţă îi stimulează probabil pe olarii din 
Mino, căci se străduiesc şi ei să vină cu tot felul de modele. In felul 
ăsta, a devenit şi mai plăcut. 

— în chanoyu, mai mult decât orice e important să-ţi dai frâu liber 
spiritului. Faceţi cum credeţi că e bine! 

Oribe dădu să vorbească, dar Rikyu continuă de parcă ar fi vrut 
să-l împiedice: 

— Se spune că în Goryeo au şi chawan-e. în formă de încălţări! 

— De încălţări? 

— Exact. 

Lăsând jos chawan- ul, explică formând un triunghi cu mâinile: 

— Se pare că forma e oarecum ovală. Mă gândeam să mă urc într- 
o corabie cândva şi să mă duc să cumpăr mai multe. Aş fi vrut să 
merg o dată în Goryeo... 

De câţiva ani Hideyoshi declara că va invada ţara Ming şi urma 
s-o facă în scurt timp. Dacă devenea realitate, în trecere Goryeo avea 
să fie călcată în picioare. Vor mai putea să facă liniştiţi comerţ? 

Oribe simţea de mai mult timp că Rikyu nutrea sentimente 
profunde faţă de Goryeo. 

— Maestre, zise Oribe, şi îşi aşeză mâinile pe tatami şi se înclină, 
vă rog, nu vă jucaţi cu viaţa dumneavoastră! în felul acesta, mânia 
înălţimii Sale nu face decât să crească, iar mai devreme sau mai 
târziu vă va pedepsi aspru. 

Rikyu îşi lăsă capul într-o parte. 

— Nu-mi amintesc să fi făcut ceva rău, nu am nimic să-i spun. 

— înălţimea Sa, acea... 

Rikyu îi întrerupse vorbele cu un gest din mână: 

— Nu vreau să aud. Lăsaţi-o aşa! 

Oribe îşi muscă buzele. 

— Totuşi, domniei tale am să-ţi destăinuiesc ceva. Acest kogo 
provine din vechiul regat Silla. Este o amintire de la femeia pe care 
am iubit-o. 



Dintr-un săculeţ decolorat, Rikyu scoase un kogo verde şi îl aşeză 
pe tatami. In lumina sfeşnicului, emailul verde sclipea argintiu. 
Forma vasului era distinsă, rafinată. 

— Nu am intenţia să-l dau nimănui. Decât să mă despart de el, 
prefer să-l distrug! şi-şi înălţă mâna strângând kogo- ul. O expresie 
aspră îi apăru pe faţă, de parc-ar fi fost gata să-l zdrobească de kama, 
dar imediat ochii i se îngustară şi mâna îi coborî la loc. Aşeză kogo- 
ul pe genunchi şi îl mângâie. Ei, nu. Dacă aş fi fost în stare de aşa 
ceva, o făceam de mult. 

Oribe privea ţintă kogo-ul din mâinile lui Rikyu. Chashitsu-ul unde 
se aflau cei doi părea că rătăceşte departe, departe, până la capătul 
nopţii. 



Kimamori 


TOKUGAWAIEYASU 
Cu o lună înainte de seppuku-i il lui Rikyu 
2d ianuarie suplimentar 1591, dimineaţa 
Kydto, Jurakutei, reşedinţa lui Rikyu, 4 jo şi jumătate 


1 

„Are intenţia să mă omoare?" Tokugawa Ieyasu privi poarta 
principală a reşedinţei lui Rikyu şi îşi mângâie gâtul. Poarta cu două 
niveluri avea la etaj ferestre bine proporţionate, cu un grilaj des în 
stil rustic, iar arcuirea acoperişului de ţiglă se remarca prin eleganţă. 
Chiar şi în Kyoto cu greu ai fi găsit o altă poartă la fel de rafinată. 
„Asta înseamnă să fii maestru de ceai!" Să-şi construiască o 
aparenţă de gentileţe era fără îndoială tehnica supremă. 

Ieyasu era invitat de Rikyu la un chanoyu de dimineaţă. Când 
ieşise din casa lui Chaya Shirojiro, care îl găzduia în Kyoto, fusese 
sfătuit să nu se ducă, din cauza pericolului de a fi ucis: 

— E posibil să vi se pună otravă în ceai. Ar fi mai înţelept să 
spuneţi că nu vă simţiţi bine şi să nu mergeţi! 

Chiar se simţea în pericol, exact cum sugera Shirojiro. Acum, 
când Date Masamune era bănuit de rebeliune, era posibil ca şi 
asupra sa, care intervenise în favoarea acestuia, să planeze aceeaşi 
suspiciune. Ieyasu sosise din Kanto de-abia cu două zile înainte, 
devansându-1 pe Masamune. întrucât Hideyoshi era plecat în Owari 
la vânătoare cu şoimi, nu fusese încă în audienţă la el. La întoarcere, 
oare ce primire îi va fi rezervată? Pentru definitivarea preluării 
puterii de către Hideyoshi în întreaga ţară, viaţa lui Ieyasu avea o 



importanţă majoră. „N-o să comită el o asemenea aberaţie!" Dacă s- 
ar întâmpla să fie invitat la chanoyu şi să moară, ar fi evident că 
Rikyu l-a otrăvit şi acesta n-ar avea cum să se disculpe. 

— Am auzit că barbarii din sud au o otravă care te paralizează 
încetul cu încetul. Deoarece te sfârşeşti doar la mai multe zile după 
ce ai înghiţit-o, şi Rikyu, şi înălţimea Sa kanpaku -ul ar putea pretinde 
că nu au nimic de-a face cu asta, spuse Shirojiro, şi vorbele lui îi 
rămăseseră în urechi. Gura îi era în mod ciudat uscată şi lipicioasă. 

La poarta cea mare fu întâmpinat de un tânăr din reşedinţă, în 
grădină, separat de clădirea principală, se afla o sală de aşteptare 
(machiai). Acoperişul cu patru pante adunate într-un vârf era 
cambrat într-un unghi superb. Era vizibil că proprietarul reşedinţei 
nu-şi găsea liniştea dacă nu-şi punea amprenta sa estetică pe toate 
elementele acesteia. Oare doar i se părea că până şi foşnetul produs 
de hakama-ua hanto -ului care îl conducea îi rezona plăcut în auz, plin 
de viaţă? 

Ca invitat, azi nu era decât Ieyasu. Cei şase vasali ai săi, în frunte 
cu Honda Heihachiro, precum şi Chaya Shirojiro, urmau să fie 
primiţi după aceea la prezentarea ulterioară a ustensilelor 39 , în 
tokonoma din sala de aşteptare se afla o caligrafie zen cu un singur 
semn scris în stil reisho 40 : kan 4 '. „Să însemne asta că pot sta liniştit?" 
Dacă ar interpreta caligrafia ca pe un reproş, ar fi supărător la 
culme. Dacă ar citi-o ca pe o stare de linişte interioară, n-ar putea să 
nu fie de acord. „Ce-o fi fost în capul lui Rikyu atunci când a agăţat 


39 Termenul tehnic este atomi no chaji; are loc după o sesiune de dimineaţă 
sau de la prânz. Persoanele invitate care nu au putut lua parte la chanoyu 
sau care nu au fost invitate, dar solicită acest lucru în mod special, sunt 
primite în chashitsu şi li se arată aranjamentul încăperii şi ustensilele 
folosite. Atmosfera este mai puţin formală. 

40 Stil necursiv ornamental. 

41 Linişte, calm. 



sulul?" 

Hanţă -ul le aduse nişte apă caldă în nişte chawan-e mai mici. Luă 
o înghiţitură şi în gură i se răspândi o dulceaţă indescriptibilă. 
Probabil apă dintr-o fântână bună fusese încălzită lent într-o kama 
de calitate. 

— O simplă apă caldă poate să aibă un gust atât de plăcut? 
întrebă curios, cu voce joasă. 

— Intr-adevăr, o simplă apă caldă, dar atât de înmiresmată! se 
minună Honda Heihachiro. 

Chaya Shirojiro privea fix bolul cu apă, dar nu dădea niciun 
semn că ar vrea să bea. 

Dincolo de shăji se revărsa lumina dimineţii, iar păsărelele 
ciripeau. Să fie omorât într-o astfel de zi splendidă ar fi poate voia 
destinului... 

— Am făcut toate pregătirile, vă rog, binevoiţi să veniţi! 

Invitat de hanţă, Ieyasu se ridică. îşi aranjă gulerul haori -ului 
pentru ceai, mai scurt, şi încălţă nişte sandale de zăpadă42. Coborî 
în grădină, străbăhi poteca acoperită cu pietre şi trecu pe sub o 
poartă de bambus ridicată. De aici începea roji- ul, lumea chanoyu- 
ului. Honda Heihachiro şi tânărul samurai care îl urmaseră se 
opriră în faţa porţii şi îl acompaniaseră din priviri. 

Stropite din plin cu apă, muşchiul din grădină şi tobiishi sclipeau 
în soarele de primăvară care se filtra printre crengi. La scurt timp 
după ce se aşeză pe bancă, se auzi un sunet de apă. Se părea că 
cineva varsă intenţionat în mod zgomotos apă dintr-un ciubăr în 
tsukubai. Imediat apăru şi Rikyu. De când îl întâlnise la castelul 
Azuchi al lui Nobunaga, Ieyasu băuse ceaiul preparat de acest om 
de fiecare dată când avusese ocazia. Era bine legat şi lăsa impresia 


42 Setta — sandale (zoii) solide făcute din fâşii de coajă de bambus împletite, 
prevăzute cu o talpă din piele, gândite astfel încât să protejeze piciorul de 
umezeală. Se afirmă că ar fi fost inventate de către Sen no Rikyu. 



unui admirabil maestru, numai că avea şi ceva straniu, nu lăsa să se 
vadă nimic din ce trăia în adâncul sufletului. 

îmbrăcat în robă maro, Rikyu se înclină în tăcere în faţa lui 
Ieyasu. După salutul politicos, se întoarse pe călcâie şi porni înainte 
pe tobiishi. Alura sa văzută din spate nu sugera nimic special. Dacă 
nu erai în stare să citeşti intenţia criminală a unei gazde care se 
pregăteşte să-şi ucidă oaspetele, în epoca aceasta plină de tulburări 
nu puteai supravieţui. 

Ajunseră la o altă poartă. Sub acoperişul de paie, cei doi batanţi 
de bambus se înclinau în lateral. De parc-ar fi intrat în zonele sacre 
succesive ale călugărilor budişti, cu cât avansa mai mult în această 
grădină avea senzaţia că era condus într-o altă lume. în faţă se zărea 
un zid de pământ, cu o fereastră pătrată în partea inferioară. Aflat în 
faţă, Rikyu îşi lăsă capul în jos, se aplecă şi trecu prin ea. Nu era o 
fereastră, ci o uşă joasă. Ieyasu îl urmă aplecându-se, îşi îndreptă 
spatele şi fu uluit, avea impresia că fiecare copac şi fiecare fir de 
iarbă din roji -ul aflat în faţa sa era curat de parc-ar fi fost lustruit de 
mâna lui Rikyu, până şi ferigile care luceau în lumina strecurată 
prin frunziş tremurau în bătaia vântului la comanda acestuia. Roji- 
ul acesta era un paradis terestru al liniştii. în faţa eleganţei chashitsu- 
ului acoperit cu şindrilă, Ieyasu începu să se mai destindă. îşi spălă 
mâinile la tsukubai şi îşi dăţi gura. Apa pură era atât de plăcută, 
încât îşi udă şi faţa cu cea din hishaku. „Unul dintre lucrurile 
esenţiale în viaţă nu e cumva să te bucuri zi de zi de o dimineaţă 
tonică?" Apa rece îi restabili starea bună de spirit. 

Gândindu-se că poate semnul kan nu însemna nici reproş, nici 
aspiraţie, ci hotărârea puternică de a obţine calmul interior, Ieyasu 
se şterse pe mâini. 


2 



îşi puse atât sabia mare, cât şi pe cea mică pe katanakake-ul de sub 
streaşină. Uşa mică, joasă, era întredeschisă. Doar atingând-o, în 
mod neaşteptat panoul de lemn alunecă foarte uşor. Se sprijini în 
pumni şi avansă energic pe genunchi. Era un chashitsu de patru jo şi 
jumătate, învăluit într-o lumină calmă care se filtra prin două 
ferestre cu hârtie translucidă. Lumina dimineţii era atât de liniştită, 
încât numai stând acolo se simţi purificat până în măduva oaselor, 
în faţă era aranjată tokonoma. Sulul expus conţinea o poezie chineză 
de patru versuri a câte cinci kanji: 

Cerul vid dintr-odată naşte albul 
în vechimi sau acum cine a păstrat secretul 
în vasul cu ceai Cerul şi Pământul sunt deosebite 
Soarele şi Luna aruncă o lumină eterică 

După toate aparenţele, era o poezie budistă a vreunui călugăr 
zen. Uitându-se mai bine, văzu scris numele Murasakino Sochin, 
stareţul de la Daitokuji, cel care se ocupase de funeraliile lui 
Nobunaga. 

— „Cerul vid dintr-odată naşte albul"... repetă Ieyasu cu voce 
joasă. Nu prea înţelegea ce vrea să spună „albul". 

îşi coborî privirea. Peste ro era aşezată o kama de o formă rotundă 
de parcă te îndemna să o mângâi. Capacul era întredeschis, dar nu 
se auzea zgomotul apei calde. Aşezându-se cu spatele la tokonoma, 
suspină adânc. Simţea că tot ce îl tensiona începuse deodată să se 
risipească, să se dizolve. între a trăi şi a muri, ce diferenţă e la urma 
urmei? Ajunsese chiar să se gândească la aşa ceva, atât de pur şi 
calm era chashitsu-ul. 

Fusuma-ul alb de la intrarea gazdei se deschise şi Rikyu se înclină 
adânc: 

— Sunteţi probabil ostenit după lunga călătorie din Kanto. începe 
în sfârşit să arate a primăvară şi e o zi minunată. Kanpaku-sama mi-a 



cerut să vă primesc cu toată ospitalitatea. Aş fi foarte fericit dacă aţi 
putea să vă relaxaţi puţin! 

Ieyasu ajunsese în capitală cu doar două zile înainte şi încă nu 
fusese în audienţă la Hideyoshi. 

— Kanpaku-sama a spus ceva în mod special? 

— Da, mi-a transmis prin cineva apropiat să vă odihniţi în voie 
după oboseala drumului lung pe care l-aţi făcut. 

„Cineva apropiat - o fi oare Ishida Mitsunari? Tipul ăsta e 
inteligent, îşi dă foarte bine seama ce tulburări imense s-ar produce 
în tot Kanto-ul dacă m-ar omorî..." 

— Doar atât? 

— Doar asta a fost. 

Ieyasu îşi mângâie bărbia. Sperase într-un mesaj oarecare de la 
Hideyoshi, iar acum avea sentimentul că fusese evitat. Invitaţia de 
azi venea personal de la Hideyoshi. Chiar dacă acesta nu se arăta, 
faptul că el era singurul invitat dintre mulţii daimyo aflaţi în Kyoto 
era de natură să-l facă să bănuiască o semnificaţie aparte. Discordia 
dintre Hideyoshi şi Ieyasu avea rădăcini adânci. Fie că voia să-l 
omoare, fie că îi pregătea o primire minunată, lipsa oricărui mesaj 
era stranie. 

— Vă rog să vă simţiţi în largul dumneavoastră! spuse Rikyu şi 
se înclină profund încă o dată. Când gazda se retrase în interior, 
Ieyasu oftă puternic. După câte se vedea, nu urma să fie omorât, 
întoarse capul şi privi fără grabă prin chashitsu -ul de patru jo şi 
jumătate şi i se păru ciudat. Rafinamentul era împins la extrem, 
lumina dimineţii strecurată prin shoji era de o solemnitate celestă, 
iar atmosfera foarte plăcută îl captiva şi îi liniştea sufletul, de parcă 
putea aici să dea jos în sfârşit o povară apăsătoare pe care o ducea în 
spate de multă vreme. Cu alţi maeştri de ceai asta nu se întâmpla, 
încăperi pentru chanoyu văzuse până la saţietate, dar, în funcţie de 
maestru, unele încercau să-ţi ia ochii, altele te dezgustau, iar altele 
erau prea provinciale. Prima dată întâlnea un chashitsu unde, fără 



cel mai mic artificiu, se crease un spaţiu atât de liniştit şi de rafinat. 
„Aspectul acestei încăperi exprima probabil caracteristicile speciale 
ale lui Rikyu", îşi zicea Ieyasu. 

Uşa gazdei se deschise şi Rikyu apăru cu un coşuleţ pentru 
cărbuni făcut dintr-o tigvă. Dădu kama deoparte şi începu să adauge 
cărbuni de lemn pe foc. Nu era nici urmă de ostentaţie în mişcările 
sale, iar cărbunii se potriveau fiecare acolo unde trebuia să se 
potrivească. Presără cenuşă umedă şi curăţă cadrul ro-ului cu un 
pămătuf din pene, luă kogo -ul în mână, scoase dinăuntru cu 
beţişoarele de fier pastile parfumate şi aşeză una lângă cărbuni şi 
alta puţin mai departe. 

— Arătaţi-mi, vă rog, kogo- ul! 

Rugat astfel de Ieyasu, Rikyu aşeză obiectul din palmă alături de 
ro. Era rotund şi plat, uşor mai mare. Atrăgea privirile cu 
incrustaţiile lui de sidef din lacul negru. Ieyasu îl ridică şi-l privi 
îndelung. Animalul fantastic reprezentat deasupra unor valuri era 
un kirin i3 , iar inserţiile de sidef erau de o mare fineţe şi debordau de 
dinamism. 

— Este sidef de Goryeo? 

— Nu, cred că e opera unui artizan din Ming. 

— Minunat obiect! 

— Intr-adevăr. 

In lumina curată a dimineţii, sideful lucea ape în culorile 
curcubeului şi arăta cu atât mai pur. 

— Aş vrea să vă întreb ceva... 

— Orice doriţi! 

— Propoziţia de pe sulul acela, „cerul vid dintr-odată naşte 
albul", cam ce-ar însemna? 

Rikyu aşeză kama la loc peste ro şi folosi din nou pămătuful de 


43 Animal fantastic din tradiţia Chinei antice, cu corp de cerb, cap de lup, 
corn de inorog, copite de cal, coadă de vacă. 



pene. 

— Cred că albul este lumina. Nimeni nu poate să ascundă lumina 
dimineţii care se naşte din cerul nocturn. Insă lumea (Cerul şi 
Pământul) dintr-un vas cu ceai este cu totul specială, acolo şi 
Soarele, şi Luna emit în permanenţă o lumină eterică. Eu astfel îl 
citesc. 

— Aha, aşa deci. 

Ieyasu se uită la Rikyu şi se gândi ca arăta uşor obosit, poate de la 
vârstă, ori poate de la vreo grijă. De altfel, Chaya Shirojiro îi spusese 
că între Rikyu şi Ishida Mitsunari apăruse o oarecare neînţelegere. 
Probabil că în lipsa lui Hideyoshi se produceau fricţiuni între 
apropiaţii săi care se ocupau de aspectele domestice. 

— Am să merg acum în mizuya să pregătesc o masă simplă. 

— Mesele pe care le pregătiţi sunt un deliciu, pline de grijă şi 
atenţie! completă Ieyasu relaxat. 

— Vă mulţumesc! spuse Rikyu înclinându-se profund şi închise 
fusuma fără zgomot. 

Rămas singur, Ieyasu căpătă o stare de spirit mai bună. Pentru el, 
orice şubrezire a casei Toyotomi însemna o plăcere enormă. Fusese 
nevoit până acum să cedeze în faţa lui Hideyoshi prin transferul din 
anul precedent în cele opt provincii din Kanto, o umilinţă enormă 
pe care o acceptase resemnat. Deocamdată Hideyoshi era prea 
puternic şi nu i se putea împotrivi. Cu o lună mai înainte, fratele 
mai mic al lui Hideyoshi, Hidenaga, murise din cauza unei boli şi 
era de aşteptat ca după aceasta ceva să se fi schimbat în casa 
Toyotomi. Se produseseră în mod sigur unele fisuri între vasalii 
dintre care dispăruse pivotul central.. Aceste fisuri, cândva.. 
Gândindu-se la asta, îşi simţea inima mai uşoară. 

Uşa gazdei se deschise şi Rikyu intră aducând o măsuţă pe care 
erau două holuri lăcuite în negru, orez fiert şi supă şi încă un bol 
roşu cu câteva felii de scoici haliotis fierte în sos de soia. Cu un vas 
special de încălzit sake-ul, Rikyu îl îmbie: 



— Nu doriţi o cupă? 

Ieyasu luă cupa lăcuită în vermilion şi goli tot sake-ul turnat, tare 
şi de bună calitate. Dădu deoparte capacul unuia dintre boluri şi 
bău supa de miso, uşoară, cu bucăţi mari de tofu şi fâşii fine de 
daikon. 

— Ce fel de miso e ăsta? 

— E unul obişnuit, dar l-am întins pe un bambus verde şi l-am 
prăjit şi probabil i-a dispărut mirosul de drojdie. 

Era fără discuţie o supă excelentă. La prima înghiţitură fu 
impresionat de gustul rafinat. La a doua, deveni uşor frustrat. Fiind 
obişnuit cu miso-ul cu gust puternic din Mikawa 44 , se simţi cam 
necioplit. Luă şi nişte orez, proaspăt, căci scotea încă aburi şi avea 
boabele lipite. Era un semn că gazda făcuse focul în soba din 
bucătărie anticipând momentul sosirii invitatului astfel încât să fie 
gata exact când trebuia. Scoicile, înfipte în prealabil în ţepuşe şi 
uscate la vânt, fuseseră fierte în zeamă până deveniseră fragede. 
Peste ele se turnase un sos de miso cu piper măcinat fin. Garnitura 
de taro 45 era şi ea aromată. Gustul scoicilor era extraordinar, însă 
Ieyasu începu treptat să se gândească la altceva. Când mai fusese 
invitat la Azuchi şi la Sakai sau la asediul de la Odawara, rămăsese 
impresionat de rafinamentul extrem cu care îl trataseră. Ca maestru 
de ceai, nimeni nu-1 egala pe Rikyu ca tact şi stil. Totuşi, se gândea, 
„nu e oare prea inteligent?". Chiar dacă un om cu mintea ascuţită 
este o comoară, atunci când excelează va fi detestat, şi numai dacă 
manifestă vreo slăbiciune măruntă va fi acceptat de către ceilalţi. 

Eruditul care îi alesese „Rikyu" ca nume budist era un 


44 Numele unei vechi provincii din estul Japoniei (una din cele 
cincisprezece care formau regiunea Tokaido), cuprinsă astăzi în prefectura 
Aichi. Ieyasu s-a născut în castelul Okazaki din Mikawa. 

45 Nume generic pentru tuberculii mai multor specii de plante originare 
din Asia de Sud-Est, dintre care cea mai răspândită este Colocasia esculenta. 



extraordinar observator al firii umane. îi percepuse perfect 
caracterul, „ri" însemnând penetrant, isteţ. Fie comerciant, fie 
maestru de ceai, chiar samurai, i-ar fi greu să menţină relaţii 
armonioase, căci un asemenea om este respins de către ceilalţi. I-ar 
prinde bine ca din când în când să lase ascuţimea minţii să se 
odihnească 46 . 

Tot gândindu-se la asta, duse cupa la gură. Rikyu aduse felul 
următor, dar întâi îi reumplu cupa. Pe platoul din ceramică galbenă 
de Seto era aranjată în formă de munte rotund un fel de salată cu 
zarzavaturi verzi. Luând câte puţin cu beţişoarele, pe limbă i se 
răspândi gustul amărui de primăvară al frunzelor tinere de seri 47 , în 
care, pe măsură ce mesteca, se simţea şi cel de carne de pasăre, de 
sepie uscată, sardele, urechiuşe de copac şi multe altele. Mergeau de 
minune cu sake-ul. în continuare fu adusă o mâncare cu carne de 
crap. Asezonarea consta în dovlecel uscat, piper de baltă, ynzu 48 şi 
kumquat 49 . I se părea oare, sau fuseseră toate în prealabil asezonate 
cu bonită rasă şi cu prune uscate şi murate? Savurându-le fără 
grabă, gusta şi din sake. 

— Dar dumneavoastră nu luaţi o înghiţitură? 

Invitat astfel, Rikyu luă cupa: 

— Cu îngăduinţa dumneavoastră, vă voi ţine companie! spuse 
acesta, golind încet cupa. 

Ieyasu fu încântat de eleganţa cu care Rikyu şterse apoi cu 
şerveţelul buza cupei. Mâna i se mişca cu graţie. Orice l-ai fi pus să 


46 „Kyu" (din numele Rikyu) înseamnă a se odihni, a face o pauză. 

47 Una din aşa-numitele „şapte ierburi de primăvară", răspândită în Asia 
şi care a început recent să fie cultivată şi în Europa, mai ales în Italia şi 
Spania (Oenanthe javanica). 

48 Fruct asemănător cu mandarina, foarte aromat (Citrus junos). 

49 Fruct asemănător cu portocala, dar de dimensiuni mai mici (Fortunella 
japonica). 



facă, manierele sale erau cele mai adecvate. Voise să mai întrebe 
câte ceva despre Hideyoshi şi Jurakutei, dar îi pierise cheful, aşa că 
ceru lămuriri despre poezia în chineză a lui Sochin şi despre kama 
primită de la Hideyoshi. Mereu la momentul potrivit, Rikyu se 
întorcea în mizuya şi apărea cu câte un vas de lemn cu orez sau cu 
nişte gustări care să meargă cu sake-ul. Totul decurgea atât de 
firesc, încât nu era deloc obositor. 

In ultima vreme, Ieyasu avea rareori răgazul de a sta de unul 
singur. Când se întâmpla să bea, se afla mereu împreună cu 
apropiaţii săi. Să poată astfel să se bucure în voie de sake începând 
de dimineaţă, de unul singur, era un adevărat lux şi se simţea 
copleşit. Momentele acestea care se scurgeau în linişte îl eliberau de 
osteneala lungii călătorii, chiar de oboseala celor cincizeci de ani de 
viaţă. Apa din kama începu să fiarbă, bolborositul ei insuflându-i 
parcă o nouă viaţă şi energie. In mireasma lemnului parfumat şi cu 
burta plină după mai multe feluri de mâncare, se simţea uşor şi 
plăcut ameţit. Mânca şi nişte prăjiturele uscate, castane, alge konbu. 
Avea gâtul uscat şi îşi dori să bea nişte ceai. 


3 

Cum soarele încă nu se înălţase foarte mult, ieşi în grădină 
pentru pauză. Se duse până la closet, se spălă pe mâini şi, aşezat 
apoi pe bancă, avu brusc senzaţia că Rikyu l-a tras pe sfoară. 
Parcursese parcă nişte camere sacre şi se simţea scufundat într-un 
spaţiu miraculos al nemuritorilor sau într-un paradis terestru. Era 
însă în reşedinţa lui Rikyu din strada Yoshiyamachi, la doi paşi de 
Jurakutei, în inima capitalei, de unde, peste vârfurile copacilor 
putea zări clădirea cu trei niveluri a lui Hideyoshi. 

Cineva ca Rikyu, capabil să pună la punct o astfel de stratagemă, 
era pentru Ieyasu extrem de plăcut, dar îi dădea şi fiori. „Un 



asemenea maestru de ceai..." Nu doar că ar fi fost foarte greu să-l 
controleze, dar o asemenea persoană, prin însăşi natura sa, nu putea 
fi manevrată de alţii. îşi continua căutările într-o lume a chanoyu- 
ului numai a lui, în care oaspeţii, de fapt, nu erau decât nişte detalii 
întâmplătoare în încăperea pentru chanoyu. 

Se întoarse în chashitsu. în tokonoma sulul fusese strâns şi într-un 
vechi hanaire de Iga erau puse o camelie roşie şi o ramură de pom. 
Apa din kama susura plăcut auzului. Mizusashi-ul aşezat la locul 
prestabilit avea o formă umflată în zona posterioară, ca un tubercul 
de taro, iar în faţa sa se afla un chaire îmbrăcat în shifuku. Deşi în 
aceeaşi încăpere, aranjamentul era diferit şi atmosfera luminoasă era 
complet schimbată faţă de cea din prima parte. 

Apăru Rikyu, aducând un chawan roşu. îl lăsă în faţa mizusashi- 
ului şi, ducându-se iar în mizuya, reveni şi cu un kensui. Se aşeză în 
faţa ro-ului, scoase futaoki-ul din kensui şi îl aşeză lateral faţă de ro. 
Dispuse pe el hishaku-ul şi, după un salut, începu procedura. Scoase 
chaire-ul din shifuku şi îndeplini plierea standard pentru fukusa, 
purifică chaire- ul şi chashaku- ul, apoi luă capacul de la kama, turnă 
apă caldă în chawan, dăţi chasen-ul, şterse chawan- ul cu chakin- ul şi 
puse ceaiul din chaire. în gesturile sale nu exista nimic ezitant, nimic 
superfluu. Turnă apă caldă şi amestecă pentru koicha, adăugă apă şi 
termină pregătirea, având o distribuţie a momentelor perfectă. 

Hanto-ul, care apăruse pe nesimţite, luă chawan-ul aşezat de 
Rikyu lângă ro şi îl duse în faţa lui Ieyasu. Acesta ridică bolul roşu şi 
se uită înăuntru, văzând în interior un ceai dens de un verde 
frumos. Nu putea presupune că ar fi otrăvit, prin urmare îl testă cu 
încredere. 

— Cum vi se pare? întrebă Rikyu. 

— Minunat, un adevărat nectar! 

Gustul de o delicateţe profundă al ceaiului i se răspândea prin 
corpul încălzit de sake. Privi chawan-ul aflat în faţa genunchilor. 
Peste glazura roşie era aşternut, ca o umbră fină, email negru. 



— Ce supranume are? 

— Kimamori. 

Kimamori, fructul unic de kaki lăsat în copac toamna pentru a avea 
şi anul următor o recoltă bună, ce legătură putea să aibă cu chazvan- 
ul roşu? 

— Bine, dar de unde îi vine supranumele ăsta? îl întrebă pe 
Rikyu. 

— De la o întâmplare oarecare, când am înşirat mai multe 
chawan-t făcute de Chojiro şi le-am cerut discipolilor să le aleagă pe 
cele care le plac, iar acesta a fost singurul rămas. 

Povestea, în mod ciudat, avea sens. „Omul ăsta este un 
mistificator fără pereche!" gândi Ieyasu, care, din răspunsul primit, 
îşi dădu seama de ce era Rikyu numit cel mai bun maestru de ceai 
din ţară. Era limpede motivul pentru care era respectat ca profesor 
de către atâţia daimyo şi samurai. Dacă chawan -ul fusese singurul 
neglijat de către discipolii săi experţi, în mod sigur era unul 
nereuşit. Or, să iei un astfel de obiect, să-l denumeşti Kimamori şi 
să-l prezinţi ca fiind ceva rar, nu era un splendid paradox? Un 
asemenea om nu putea rămâne un simplu maestru de ceai. 

— Sunt puţini pe lume cei care se pricep la oameni, e o pierdere 
să vă ţină cineva doar ca maestru de ceai. Dacă nu vă simţiţi bine la 
Jurakutei, sunteţi oricând binevenit la Edo, în calitate de consilier 
personal, şi v-aş oferi o rentă de zece mii de kokul 

Uşor ameţit, Ieyasu era plin de admiraţie faţă de chanoyu-ul lui 
Rikyu, gândindu-se cât de plăcut ar fi să facă un tactician din 
posesorul unei minţi atât de subtile! 

— Vă mulţumesc foarte mult! Voi accepta însă doar cuvintele 
dumneavoastră, zâmbi Rikyu. Acum voi pune cărbuni noi. 

îşi dădu seama că erau necesari după sunetul apei. Dădu kama 
deoparte şi adăugă mangal pe foc. Ieyasu se ridică în picioare şi 
deschise shoji -ul ferestrei. în ultima vreme se îngrăşase, mai ales pe 
burtă şi pe spate, şi transpira uşor. îşi desfăcu încet gulerul şi simţi o 



adiere agreabilă venind din grădină. 

— Beţi nişte usucha ? auzi din spate vocea lui Rikyu. 

— Oh, da, vă rog! răspunse privind lumina filtrată prin ramurile 
copacilor din roji. 

Zgomotul chasen -ului se auzi plăcut. Se întoarse la locul său şi luă 
în mâini bolul cu usucha. O spumă verde fină se aşternea pe aproape 
toată suprafaţa, lăsând liberă într-o parte doar o zonă arcuită de 
forma lunii noi în a patra zi. Ridicând privirea, observă că Rikyu se 
apăsa cu mâna pe piept, ascunzând probabil ceva. 

— Ce e acela? 

Ieyasu lăsă chawan-ul şi se ridică. Fusese prea imprudent... Stând 
în picioare, băgă mâna în kimonoul lui Rikyu şi dădu cu degetele de 
un mic vas acoperit cu un săculeţ de pânză. îl apucă şi-l scoase, 
înlătură săculeţul viu colorat şi apăru un flacon de sticlă roşu 
aprins. 

„E un flacon cu otravă!" gândi, şi-l străpunse pe Rikyu cu 
privirea. 

— Este un kogo\ 

— Nu minţi, trebuie să fie otravă! 

Deschizând capacul de aur cu ornamente, apărură pastile 
rotunde de materii parfumate. 

„Nu se poate să fie aşa!", gândi imediat, şi scoase toate pastilele, 
dar altceva nu mai găsi. 

Rikyu luă una dintre pastilele împrăştiate pe tatami şi o strivi cu 
degetele, răspândind o aromă dulce. Băgă în gură pastila zdrobită şi 
se înclină adânc. 

Ieyasu nu-şi putea desprinde privirile de pe frumosul flacon de 
sticlă. 



Un hakama 50 de kyogen 


ISHIDA MITSUNARI 
Cu o lună şi puţin înainte de seppuku -ul lui Rikyu 
20 ianuarie suplimentar 1591, ziua 
Kyoto, Jurakutei, un 4 jo şi jumătate lângă malul lacului 


1 

Din capul scării abrupte care ducea la etajul porţii principale de 
la Daitokuji aveai o bună perspectivă asupra oraşului Kyoto. 
Dincolo de verdele pinilor se vedeau şirurile de case din Kamigyo 51 , 
precum şi Higashiyama. Soarele de dimineaţă era călduţ, dar vântul 
sufla rece. 

— Aceea este colina Funaoka, spuse Kokei Sochin, care mergea 
înainte ghidându-1 pe Ishida Mitsunari. 

La un moment dat, Hideyoshi spusese că vrea să construiască un 
mare templu pe acea colină. Seniorul său îl uimea cu capacitatea lui 
de a concepe una după alta construcţii şi lucrări de anvergură. Până 
acum, după dispoziţiile lui Hideyoshi, se lărgiseră în capitală 
străzile principale şi unele secundare, iar întregul oraş fusese 
înconjurat cu un zid de pământ şi şanţuri. Societatea se mişca după 
cum voia acesta. 

— Acolo se vede Jurakutei! 

Clădirea cu trei niveluri se zărea mică în depărtare. Stăpânul 


50 Hakama un fel de pantalon foarte larg jos, cu pliuri verticale, purtat legat 
cu şnururi late în jurul mijlocului. 

51 Zona de nord-vest a oraşului Kyoto. 



acesteia se afla acum în Owari la vânătoare cu şoimi şi îi poruncise 
lui Mitsunari ca până la întoarcerea sa să pună lucrurile în ordine. 

— Decât asta, mai bine arată-mi interiorul! 

Un călugăr tânăr deschise uşa vopsită în roşu, imediat simţindu- 
se un puternic miros de răşină, înăuntru putându-se observa că era 
spaţiu gol. Deasupra primului nivel, singurul refăcut după ce 
poarta arsese în războiul Onin 52 , se reconstruise şi restul clădirii, 
Kinmokaku, prin donaţia lui Rikyu. Pe tavan era pictat un imens 
dragon. Liniile viguroase şi îndrăzneţe erau marca lui Hasegawa 
Tohaku. Peste grinzile albe se rostogoleau valuri, iar pe coloane se 
aţineau ferm cei doi Nio 53 pictaţi în roşu. In cele patru colţuri ale 
tavanului, se aflau sculpturi aurii ale unor încântătoare fecioare 
celeste şi atârnau ghirlande de pietre semipreţioase multicolore. 

„Asta, da!" gândi Mitsunari, impresionat de dispunerea foarte 
elaborată. Rikyu acorda atenţie fiecărui detaliu, nu neglija nimic, 
perfecţionismul lui devenind agasant. 

în faţa spaţiului vid se afla aşezată o statuie, însă nu era o 
imagine a lui Buddha, ci îl reprezenta pe Rikyu în picioare, în 
mărime naturală. Era reprezentat îmbrăcat în negru, cu o robă de 
călugăr şi un fel de scufie, iar în mână cu un baston, parc-ar fi mers 
undeva în călătorie. Mitsunari se uită fix la statuia lui Rikyu. Ochii 
întredeschişi erau realizaţi redându-li-se o privire insistentă, 
vâscoasă, care te făcea să te simţi nelalocul tău, semănând perfect cu 
originalul. Zicându-şi că artizanul care sculptase statuia reuşise să 
surprindă caracterul încăpăţânat al lui Rikyu, zâmbi amar. „E, într- 


52 Război civil în timpul căruia a fost distrus aproximativ jumătate din 
Kyăto (1467-1477). 

53 Nio sau Kongorikishi, pereche de zeităţi protectoare ale templelor. Sunt 
reprezentaţi ca luptători musculoşi, plasaţi de obicei de o parte şi de alta a 
porţii principale. Conform unor teorii, ar fi rezultatul transmiterii imaginii 
lui Herakles din cultura elenistică, probabil de-a lungul Drumului Mătăsii. 



adevăr, un tip care ne dă bătăi de cap!" în ciuda faptului că nu era 
decât un maestru de ceai, nu exista nimeni mai dificil de manevrat 
decât el. 

Dacă şi-ar fi dat cu părerea în public despre una sau alta dintre 
treburile guvernării, l-ar fi putut neutraliza, numai că individul ăsta 
nu spunea nimic deplasat. înţelegea enervant de bine fineţurile 
sufletului omenesc şi se comporta ireproşabil. Cu toate acestea, avea 
o expresie arogantă, de parcă el ar fi fost centrul lumii. Poate că 
încerca să şi-o ascundă, dar din când în când ieşea la suprafaţă. Era, 
desigur, cel mai bun maestru de ceai. Deşi tot ce făcea era doar să 
aleagă ustensilele, să aranjeze încăperea şi să pregătească ceaiul, 
acolo unde punea el mâna locul se colora opulent, de parcă ar fi fost 
izvorul din care se năşteau constelaţiile. Cu toate că nu-i făcea 
plăcere să recunoască, simţul său estetic atingea perfecţiunea 
artistică. 

„Şi, totuşi, nu-1 pot înghiţi!" Rikyu se uita de sus la cei din jur şi, 
fără îndoială, credea că toţi, în afară de el, sunt nişte proşti. Sub 
privirea vâscoasă a statuii de lemn, Mitsunari simţea că îl cuprinde 
furia. încă de dinainte de a fi primit ordinul lui Hideyoshi, nu-1 
putea înghiţi pe Rikyu. 

— Este vreo problemă, cumva? întrebă Sochin suspicios. 

— Da, chiar una gravă, răspunse Mitsunari uitându-se fix la 
Sochin. 

Bătrânul călugăr, îmbrăcat într-o robă neagră, se întunecă la faţă. 

— Ce anume vă supără? 

— Cum ce anume?! De ce ai aşezat o astfel de statuie aici? Aţi 
schimbat hramul templului şi, în loc de Sakyamuni, îl veneraţi pe 
Rikyu?! 

— Ce lucru straniu aud! Acest Kinmokaku a fost înălţat graţie 
unei mari donaţii din partea întregii familii Sen. Şi nu ne-au dat 
numai bani, maestrul Rikyu s-a ocupat de toate în folosul templului: 
a procurat cheresteaua, a angajat dulgherii, a supravegheat 



lucrările, a ales pictorul. Cum statuia e o recunoaştere publică a 
meritelor sale excepţionale, nu e nimic în neregulă. De altfel, am 
adus în prealabil la cunoştinţa înălţimii Sale kanpaku -ul că vom 
aşeza aici statuia. 

— N-am auzit nimic de asta. 

— L-am informat pe seniorul Hidenaga! 

— Vorbeşti de cineva care a murit, aşa că acum nu mai avem cum 
să verificăm. 

Hidenaga, fratele mai mic al lui Hideyoshi, fusese răpus de boală 
în ianuarie. Avea cea mai mare încredere în Rikyu, nu doar în 
privinţa chanoyu- lui, ci şi în orice alt aspect. Ca atare, atunci când 
Hidenaga şi Rikyu discutau în faţa lui Hideyoshi, unul mai tânăr, ca 
Mitsunari, nu mai reuşea să scoată un cuvânt. Conform uzanţelor, 
Hidenaga se ocupa de treburile publice, oficiale, iar Rikyu, de cele 
interne, mai discrete. După moartea lui Hidenaga, lucrurile au luat 
altă turnură. De fapt, chiar de mai înainte, deşi îl promovase într-o 
funcţie importantă, Hideyoshi nu îl prea avea la inimă pe Rikyu. 

— Onorarea publică a donatorilor se face în toate templele. Ce 
vedeţi nepotrivit în asta? zise Sochin, care îl străpunse cu privirile 
pe Mitsunari. Deşi în vârstă, călugărul avea o expresie furioasă, 
neînfricată. 

— Pe poarta asta intră şi împăratul, şi înălţimea Sa kanpaku-ul\ 
Deasupra lor să plasezi în picioare un astfel de maestru de ceai 
încălţat în sandale de rogoz şi să-i obligi să treacă pe sub coapsele 
lui e un sacrilegiu imens. Ca să-i lăudaţi faptele deosebite era 
suficientă o placă pe perete, iar dacă vreţi să ornamentaţi cu o 
statuie, de ce n-o aşezaţi mai modest, într-un colţ? 

— Păi, asta... 

— Aveţi vreo explicaţie? 

Privit acuzator, Sochin simţi cum se îneacă şi nu putu rosti o 
vorbă. Mitsunari se întoarse pe loc şi ieşi pe veranda circulară. 

Sub cerul perfect senin, adia plăcut o boare de primăvară. 



„Splendid am aranjat-o!" gândi Mitsunari, mândru de sine. Cu 
un pretext atât de bine găsit, îl putea acuza pe Rikyu după cum 
voia. 


2 

întors la Jurakutei, Mitsunari intră în chashitsu- ul de patru jd şi 
jumătate orientat către lac. Mai puse nişte mangal pe foc şi aşeză pe 
trepied o veche kama destul de mare. Aprecia mult chanoyu- ul şi i se 
întâmpla uneori să preia rolul de gazdă şi să invite oaspeţi, între 
obositoarele treburi de stat cotidiene, îi plăcea mai mult decât orice 
să se aşeze în chashitsu şi să asculte de unul singur sunetul apei din 
kama. La simplul auz al acestui susur avea senzaţia că se relaxează 
într-o lume mirifică. 

Deşi kama aşezată peste ro avea o formă destul de grosolană, 
fierul ei neted era plăcut la atingere. în funcţie de calitatea 
cărbunilor, scotea mereu alt sunet. Acum, deoarece tocmai o pusese 
pe vatra cu suprafaţa încă umedă, picături se prelingeau de pe ea şi 
cădeau sfârâind în foc. 

„Cum să-l învăţ eu minte pe ipochimenul ăsta?" îşi spuse 
Mitsunari. Se aşeză şi-şi încrucişă braţele. 

Era amiază, iar razele care cădeau pe apa lacului se reflectau 
strălucitor pe shoji- ul alb. Irizaţiile sclipind pe hârtia necolorată erau 
mult mai frumoase şi pline de yugen decât chiar priveliştea iazului. 
„Nimic nu e mai important decât o încăpere pentru ceai luminoasă 
şi plăcută", îşi zise Mitsunari. Considera că chanoyu- ul cuiva cu 
calităţi de conducător trebuia să fie în egală măsură curajos şi 
delicat, idee în spiritul căreia decorase tokonoma cu un vas pentru 
ceai destul de mare, introdus într-o plasă maro-închis. Adus de o 
navă a barbarilor din sud, evoca puterea corăbiilor care străbătuseră 
mări şi oceane şi spiritul magnanim, care dezvoltă şi îmbogăţeşte 



caracterul. 

In ipoteza în care ar fi făcut aranjamentul cu acelaşi vas, 
considera că Rikyu ar fi fost jalnic şi n-ar fi obţinut decât un aer de 
improvizaţie. Promovând tot felul de istorii răsuflate, pretindea că 
doar un anumit obiect are valoare, iar discipolii săi, care preţuiau 
astfel de teorii stupide, erau toţi nişte indivizi lipsiţi de profunzime, 
incapabili să distingă esenţa lucrurilor. 

Cu un bolborosit reţinut, apa începu să fiarbă. Sunetul specific îl 
făcea să-şi simtă sufletul purificat, izvorând parcă în el bucuria de a 
trăi în această lume. „Aş vrea să fiu inteligent!" se rugă Mitsunari cu 
putere. 

Domnia Excelenţei Sale kanpaku -ul de-abia începuse să se 
contureze. Cu toate că diverşii daimyo din provincii îşi manifestau 
intenţia de a i se supune, mai existau focare de revoltă. în decursul 
inventarierii cadastrale a întregii ţări şi a „vânătorii de săbii" ale 
ţăranilor, se mai puteau isca diverse disensiuni sau fricţiuni, 
regimul în sfârşit născut fiind încă instabil. 

Acum că Hidenaga plecase pe altă lume, el era singurul dintre 
vasalii promovaţi de Hideyoshi capabil să se ocupe de această 
importantă misiune. Luptători neînfricaţi precum Kato Kiyomasa 
sau Fukushima Masanori erau mulţi, dar în epoca în care trăiau 
forţa militară nu mai era de ajuns. Trebuia să câştigi inima 
oamenilor prin stratageme viclene. Erau foarte multe de înfăptuit. 

Excelenţa Sa kanpaku-ul se gândea să trimită o armată prin Coreea 
în China, fiind nevoie de trupe care să fie mobilizate, de provizii, 
nave de război, văzându-se doar el capabil să rezolve aceste 
probleme. 

în timp ce se gândea la ce va fi cu ţara de acum înainte, apa 
începu să fiarbă cu zgomot puternic. Ecoul ei plin de forţă rezona ca 
o cascadă în chashitsu -ul de patru jo şi jumătate. Mitsunari întinse 
mâna către hishaku-ul pus pe etajeră, în care erau dispuse un chaire 
de tip katatsuki fără săculeţ şi un futaoki tăiat direct dintr-un bambus 



verde. Drept kensui aduse un vas făcut dintr-o foaie subţire de lemn 
roşu de cryptomeria îndoită circular. 

Inspectând încă o dată aranjamentul ustensilelor, Mitsunari se 
întrebă dacă nu cumva acest tip de chanoyu nu este o creaţie a lui 
Rikyu. în chanoyu- ul de shoin, în stil vechi, era de neconceput să 
foloseşti un astfel de vas ţărănesc de lemn. Shogun- ii din familia 
Ashikaga apreciau obiectele de provenienţă chineză şi preferau 
decoraţiunile sclipitoare, însă acum se făcea mare caz de wabicha, în 
care se foloseau ustensile în stil rustic într-un chashitsu auster. La o 
mai atentă privire, şi ceaiul lui Mitsunari se încadra în acest tip, 
acesta gândindu-se preocupat dacă nu cumva se afla şi el însuşi în 
siajul lui Rikyu. 

„Nu, nici vorbă!" îşi spuse Mitsunari, „nu cu Rikyu începe 
wabicha-ul", căci auzise că fuseseră înaintea lui şi alţi maeştri de ceai, 
precum Takeno Joo din Sakai. 

Rikyu avea aerul că el a creat toate în chanoyu, însă analiză ce a 
inventat el nou şi îşi dădu seama că totul se reduce la încăperile de 
ceai mici şi întunecoase. 

Se spune că primul care a conceput un chashitsu de patru jo şi 
jumătate a fost Takeno Joo, aceasta fiind o suprafaţă suficientă, pe 
când Rikyu a construit încăperi de trei jo, de doi jo, de un jo şi 
jumătate. îi venea greu să înţeleagă de ce Rikyu făcea nişte încăperi 
atât de strâmte în ultima vreme, apreciate ca spaţioase de către 
discipolii săi. 

Făcând tavanul în pantă şi acoperindu-1 cu o împletitură de 
bambus, îngropând apoi parţial stâlpul de la tokonoma în perete, se 
obţinea o senzaţie de profunzime. Combinând mai multe procedee 
de acest gen, o încăpere de numai un jo şi jumătate părea mult mai 
mare. Discipolii săi spuneau că tocmai într-un astfel de chashitsu 
aveai acces la o lume ezoterică, de parcă ai sta faţă în faţă cu întreg 
universul. 



Dar astea erau aiureli, o cameră mică nu poate fi decât mică. Să o 
percepi drept mare nu e altceva decât o înşelătorie, o mistificare. 
Problema este de ce nimeni nu recunoaşte că un astfel de chashitsu 
este mic, asta e surprinzător, ceea ce e poate o dovadă că Rikyu are 
talent de vrăjitor. 

Un astfel de chanoyu nu face doi bani pentru samurai, căci, dacă 
te închizi într-un chashitsu întunecos şi strâmt, gândirea ţi se 
atrofiază, iar cei cu menirea de a conduce trebuie să-şi dezvolte din 
plin aptitudinile. 

Mitsunari continua să se întrebe de ce-o face Rikyu încăperi atât 
de bizare. Se gândea că, desigur, o cameră orientată către nord are 
în felul ei şi părţi bune, semiîntunericul te ajută uneori să 
conştientizezi singurătatea şi dezolarea existenţei ca fiinţă umană. 
La vremea penumbrei din amurg, lumina slabă care se pierde 
treptat te poate face să-ţi simţi intens efemeritatea, şi e bine ca omul 
să realizeze din când în când propria nimicnicie. Insă astfel de 
chashitsu- uri nu e cazul să fie construite. 

„în felul acesta, era de-a dreptul..." 

în acel moment, apa din kama cea mare se auzi fierbând violent. 

„... în felul acesta era de-a dreptul ca într-o închisoare. Individul 
ăla o fi oare încă sub imperiul groazei încercate în tinereţe, când o fi 
fost ţinut în vreo celulă strâmtă?!" se întrebă Mitsunari. 

Turnă apă fierbinte în chawan şi îl încălzi. Folosea un chawan de 
tip unkakude din Goryeo de formă cilindrică, un celadon verzui, dar 
cu suprafaţa aproape cenuşie. Deşi numele chawan- ului vine de la 
elementele decorative cu nori şi cocori 54 foarte frecvente, pe corpul 
celui pe care îl ţinea în mână erau săpate sus şi jos linii fine albe, iar 
în patru părţi nişte modele care aduceau cu mici crizanteme în 
mijlocul unor cercuri. întrucât era un motiv folosit ca blazon pe 


54 în numele unkakude, „un" înseamnă ,,nor(i)", iar „kaku", „cocor(i)". 



pantalonii de tip hakama ai actorilor de kyogen, acest tip de vas era 
numit kyogenbakama. 

Bolul avea şi un supranume special, „Hikigi no saya" („Teaca 
mânerului de râşniţă"), probabil pentru că era adânc şi semăna cu o 
teacă. Chawan -ul îi aparţinea lui Rikyu, iar acestuia i-1 dăduse 
Hideyoshi. întrucât era mult mai sofisticat decât idojawan-e le mari, 
uşor bombate, îi ceruse lui Rikyu să i-1 aducă şi-l folosea. Puse din 
belşug koicha în chawan -ul adânc şi începu să-l amestece meticulos 
cu chasen- ul, ceaiul devenind o pastă groasă, exact cum trebuia. 

„Când beau ceai, mi se limpezeşte mintea!" gândi Mitsunari. 
înclină încet chawan -ul şi se desfată cu aroma minunată. Gustându-1, 
koicha se dovedi un tonic puternic. 

Mitsunari se lumină la faţă venindu-i ideea să-l îmbrace pe Rikyu 
în hakama de kyogen. Gândindu-se cu ce mutră o să se târască pe 
pământ în faţa lor, un zâmbet i se lărgi pe faţă. 


3 

Uşor ameţit de gustul persistent al koicha- ului, Mitsunari auzi 
deodată de dincolo de uşa interioară glasul unui paj: 

— Au venit Maeda Gen'i -sama şi Kyuami-samfl! 

— Invită-i aici! 

Gen'i era magistratul responsabil cu problemele capitalei, iar 
Kyuami, un fel de secretar al lui Hideyoshi, mereu în apropierea 
acestuia. 

Shoji -ul uşii pentru musafiri de vază - prin care aceştia puteau 
intra în picioare - se deschise şi cei doi apărură, ambii raşi pe cap. 
Se aşezară pe locurile pentru oaspeţi, iar Gen'i deschise discuţia: 

— Mânecile robelor noastre de călugări sunt lungi şi nijirignchi -ul 
ăla ne face mari probleme. Enervantă chestie i-a mai dat prin cap! 

Se afirma că primul care prevăzuse o încăpere de ceai cu o astfel 



de intrare mică, numită şi kuguri, fusese Rikyu, când construise 
Tai'an pe colina Tenno. înălţimea acelui kuguri de la Tai'an era de 
circa şaptezeci şi nouă de centimetri, iar la chashitsu- urile realizate 
de el în ultima vreme nu mai era decât de şaizeci şi şapte de 
centimetri. 

— înclinaţi-vă capul, fără deosebire de rang social, şi beţi ceaiul 
cu umilinţă! Asta este mai mult decât orice altceva esenţa chanoyu- 
ului! îl imită Kyuami pe Rikyu cu un zâmbet forţat, zeflemitor. 

— La urma urmei, în faţa a ce să ne înclinăm atunci când bem 
ceai? în capul listei de fărădelegi ale tipului ăstuia ar trebui să 
trecem faptul că a inventat nijiriguchi- ul! mormăi Gen'i, aranjându- 
şi poalele robei vopsite cu sappan 55 . 

— Tocmai savurându-1 într-un mod mai relaxat, ceaiul îţi 
armonizează cele cinci organe şi îţi prelungeşte viaţa. Amăreala lui 
e bună mai ales pentru inimă, regina celor cinci organe. Iar ceaiul 
este băutura potrivită pentru regi. Şi totuşi, individul ăla arogant şi 
insolent dă atâta importanţă unor ustensile vulgare şi ne pune să 
bem ceaiul de parc-ar fi o practică ascetică. E un stil stupid! 
continuă Kyuami dintr-o suflare, descărcându-şi resentimentele. 
Pentru el, care apăra chanoyu-ul opulent de shoin, wabicha-ul era o 
erezie. Şi, mai ales, Rikyu era un nonconformist. 

Mitsunari aproba spusele celor doi oaspeţi aflaţi în pragul vârstei 
a treia: 

— Wabicha-ul trebuie să aibă somptuozitate, numai că individul 
ăsta exagerează. E deprimant, nu poţi deloc să te relaxezi. Excelenţa 
Sa kanpaku- ul a fost foarte indispus în ultima vreme din cauza lui şi 
a plecat dând dispoziţie să rezolvăm într-un fel cu el. 

Mitsunari aşeză un vas cu dulciuri din porţelan alb cu albastru. 


55 Caesalpinia sappan , din familia Leguminoase, originară din sud-estul Asiei, 
este o plantă medicinală folosită şi pentru producerea unui colorant roşu- 
închis. 



pe capacul căruia era reprezentat un dragon dansând. 

— E şi normal! spuse Gen'i, luând capacul şi punându-1 alături. 

înăuntru se aflau nişte prăjiturele tăiate pătrat. Un aluat din făină 

de grâu şi miso alb fusese întins, uns cu miso roşu şi copt, apoi 
presărat cu seminţe de mac. Grâul caramelizat, crocant le conferea 
un gust uşor dulce. 

Mitsunari încălzi cu apă fierbinte chawan -ul kyogenbakama, iar 
Gen'i luă pe o hârtie, cu o scobitoare de cireş, una dintre prăjituri, o 
apucă apoi între degete şi începu să o mănânce. 

— Azi-dimineaţă am fost la Daitokuji şi m-am urcat în poarta 
principală. 

— Si cum a fost? 

9 

— Cred că statuia aceea va sta minunat în fruntea listei de delicte. 

Ştergându-se pe degete cu şerveţelul, Gen'i aprobă. Era un bărbat 

cu nasul mare şi ochii înguşti, plin de vigoare. Mitsunari prepară 
koicha-ul şi i-1 oferi. înălţând uşor, în semn de mulţumire, chawan- ul, 
Gen'i îl duse la gură. După ce bău încet, îl aşeză pe tatami, îi şterse 
buza cu şerveţelul şi îl puse în faţa lui Kyuami. Acesta îl ridică 
foarte sus şi se înclină profund. Roti bolul cu faţa către stânga şi bău 
meticulos, cu coatele depărtate. 

— Dacă e să-l blamăm, să nu uităm de ustensilele de ceai. Modul 
în care câştigă ăsta bani e scandalos, mulţi or fi porniţi contra lui, 
mormăi Gen'i. 

— Sumiyoshiya şi Mozuya şi-au pierdut de tot răbdarea şi ne pot 
fi de folos, adăugă Kyuami după ce lăsă jos chawan- ul. 

Sumiyoshiya Somu şi Mozuya Soan erau amândoi maeştri de 
ceai din Sakai, de unde Hideyoshi chemase opt maeştri de chanoyu: 
Rikyu, Imai Sokyu, Tsuda Sogyu, Yamanoue Soji, Ju Soho, la care se 
adăugau Somu şi Soan, menţionaţi mai înainte, precum şi Doan, fiul 
lui Rikyu. 

Cei opt îşi disputau priceperea în chanoyu, însă modul de aranjare 
a chashitsu -ului şi procedurile lui Rikyu ieşeau mult în evidenţă. 



Deşi căsătorit cu fata lui Rikyu, Mozuya Soan îi era ostil socrului 
său. 

— Cu atât mai mult cu cât numele primit de la împărat înseamnă 
şi a face o pauză (kyu) în profit (ri), vina de a specula vânzarea 
ustensilelor de ceai la preţuri exorbitante este gravă, fără îndoială, 
zise şi Mitsunari. 

Numele budist Rikyu îi fusese conferit în mod special de către 
împăratul Ogimachi atunci când Hideyoshi organizase o sesiune de 
chanoyu la Curte, ceea ce-i conferea importanţă, problema trebuind 
rezolvată cu foarte multă prudenţă. Urma doar să expulzeze un 
maestru de ceai, însă acesta avea printre daimyo mulţi discipoli. 
Dacă nu făcea toate pregătirile cu multă grijă, dacă nu-i închidea 
orice cale de scăpare explicând bine circumstanţele greşelilor sale, 
lumea nu o va accepta. 

— N-am putea lăsa deoparte povestea cu statuia? Căci s-ar putea 
să fiu şi eu incriminat... spuse Gen'i umezindu-şi buzele. In calitate 
de magistrat al templelor, se putea pune problema responsabilităţii 
sale ca supraveghetor general. 

— Nu ar fi o vină mare. S-ar solda cel mult cu o mustrare, replică 
Mitsunari, iar Gen'i îl aprobă. 

— Dar dacă le-o luăm înainte şi crucificăm statuia, ce ziceţi de 
schema asta? spuse încet Kyuami, privind atent chawan -ul pe care-1 
ţinea în mâini. 

Sprâncenele lui Mitsunari se destinseră spontan, iar Gen'i 
exclamă uluit: 

— Ce diabolic eşti! 

— Ba deloc. Vina sa este de a fi distorsionat adevărata Cale a 
Ceaiului. Dacă ne gândim că înălţimea Sa este cel care îl detestă cel 
mai puternic pe Rikyu, cred că puţină distracţie nici n-ar pica aşa 
rău... 

— Sunt de-a dreptul uimit! Să fie chiar atât de urât de confraţii 


săi? 



— E un duşman natural! 

— Bun, dar care va fi rolul dumitale, seniore Ishida? întrebă 
Kyuami, încruntându-şi sprâncenele. 

— Să-l pun să poarte un hakama de kyogenl 

Kyuami înţelese uimit că era chiar tipul de chawan pe care-1 avea 
în mâini. 

— Ce anume vă gândiţi să faceţi? 

— Chawan- ul acela kyogenbakama este un obiect de mare valoare, 
înălţimea Sa i l-a dat cu mare regret. Vreau să-l presez să ofere şi el 
ceva în compensaţie. 

— Aha, o să-i luaţi chatsubo- ul Hashidate! reacţionă Gen'i 
plesnindu-şi genunchii. 

Oricât l-ar fi dorit Hideyoshi, Rikyu nu voia sub nicio formă să se 
despartă de el. Nu se afla nimeni în Jurakutei care să nu ştie cât de 
furios era Hideyoshi din cauza asta. 

— Ar fi şi acela... Dar mai e ceva. 

— Ce anume? 

— O chestiune asupra căreia trebuie să-l mai iau la întrebări pe 
Rikyu. 

— Da? 

— Individul ăla ţine secret un kogo splendid, pe care nu-1 arată 
nimănui. 

Gen'i şi Kyuami erau surprinşi, nu păreau a fi la curent. 

— Nu se află aşa ceva nici printre lucrurile de la Shosoin 
aparţinând împăratului, un kogo care ar putea fi cotat drept comoară 
naţională! 

— Ascunde un obiect atât de minunat? întrebă Maeda Gen'i, care 
îşi mişcă uşor în faţă genunchii. 

— Cu ocazia expediţiei în Kyushu, înălţimea Sa l-a zărit la ceaiul 
în aer liber de pe plaja din Hakozaki şi a fost fascinat pe loc. Mi-a 
spus că i-a oferit chiar o mie de monede de aur, dar Rikyu s-a 
încăpăţânat să refuze. 



— Intr-adevăr, un tip arogant! însă aş vrea să văd măcar odată ce 
fel de kogo este. 

— Nici eu nu l-am văzut, dar se pare c-ar fi mai strălucitor decât 
o bucată de lapislazuli. 

— E cumva făcut dintr-o piatră semipreţioasă? 

— Nu, este ceramică. Dacă e un obiect atât de frumos, ar fi 
normal să-l folosească în chashitsu, dar se pare că nu l-a arătat 
niciodată nici oaspeţilor, nici discipolilor. 

— Credeam că ustensilele de ceai ţi le procuri fără a-ţi păsa de 
preţul lor mare, pentru a le arăta cu mândrie altora. Să aibă oare 
Rikyu nişte sentimente secrete? 

— O fi vreo veche poveste de amor.. Spuse Gen'i frecându-şi 
nasul. 

— O femeie? Ce mâhnire! 

— Dar chiar dacă povestea e doar un zvon, e un subiect splendid 
ca să fac din el un rol secundar într-o piesă. Am să-i returnez 
imediat acest kyogenbakama lui Rikyu şi am să-i cer ca în schimb, 
orice-ar fi, să facă din acel kogo o comoară a Jurakutei-ului. 

Cu ochii închişi, Mitsunari încercă să-şi imagineze minunatul 
kogo pe care nu-1 văzuse niciodată, dar în faţa ochilor minţii îi apăru 
statuia lui Rikyu din Kinmokaku, în ţinută de călătorie. Dacă tot 
dorea să plece la drum, putea merge până în Paradisul lui Buddha, 
destinaţia potrivită pentru un maestru de ceai dominat de mândrie. 

O boare de vânt trecu peste suprafaţa lacului şi jocurile de lumini 
de pe shdji-ul alb se zbăteau haotic. Apa din kama cea mare începu să 
fiarbă zgomotos. 



Un vas cu apă pentru colivie 


VALIGNANO 

Cu o lună şi douăzeci de zile înainte de seppuku-wZ lui Rikyu 

8 ianuarie suplimentar 1591, ziua 
Kyoto, Jurakutei, 3 jo 


1 

— Vedeţi, uzanţele şi obiceiurile japonezilor sunt o categorie 
foarte stranie în întreaga lume. Vouă vă va veni greu, dar trebuie să 
fiţi perfect conştienţi de acest fapt. 

înainte de audienţa la kanpaku -ul Hideyoshi de la Jurakutei, 
Alessandro Valignano, inspector general pentru Indiile de Vest al 
Ordinului iezuit, începu să vorbească în faţa a patru tineri îmbrăcaţi 
în haine lungi de velur negru tivite cu fireturi de aur. 

Se aflau în locuinţa din capitală atribuită lor de către Excelenţa Sa 
kanpaku-ul, anterior reşedinţa acestuia, o clădire elegantă, cu o 
grădină de o frumuseţe rafinată. în această privinţă, japonezii 
excelau indiscutabil şi demonstrau un geniu unic. 

Cei patru, Ito Mancio, Chijiwa Miguel, Nakaura Julian şi Hara 
Martino, părăsiseră Japonia la vârsta de treisprezece ani, iar acum, 
când se întorseseră, trecuseră deja de douăzeci. Primiţi în audienţă, 
la capătul unei lungi călătorii, de către regele Spaniei şi de către 
papă, grupul lor fusese întâmpinat peste tot în Europa cu multă 
căldură. Rezultatele obţinute în misiunea avută în cealaltă parte a 
lumii puteau fi considerate foarte mulţumitoare. Activitatea 
misionară la est de India a Ordinului iezuit fusese larg recunoscută 
de către cardinalii de la Vatican şi foarte apreciată. 



După opt ani de absenţă însă, situaţia politică în Japonia era mult 
schimbată. Crudul despot Nobunaga fusese ucis, iar Hideyoshi, 
care îl succedase, dăduse un decret de expulzare a preoţilor creştini. 
Misionarii alungaţi din capitală trăiau cât mai discret cu putinţă în 
Kyushu. Valignano primise aprobarea de a intra în ţară nu ca 
inspector creştin, ci în calitate de emisar al viceregelui (guvernatorul 
general) al Indiilor portugheze, iar cei patru tineri erau trataţi ca 
membri ai suitei ambasadorului. De fapt, Valignano adusese un 
mesaj diplomatic şi daruri somptuoase, dar, înainte, ţinea să le 
spună ceva celor patru. 

— Responsabilitatea voastră este uriaşă. Gândiţi-vă că nimeni în 
ţara asta nu a văzut Europa cu propriii săi ochi în afară de voi! Dacă 
veţi fi întrebaţi de către Excelenţa Sa kanpaku-ul, povestiţi-i 
alegându-vă cu grijă cuvintele, astfel încât să nu-i stricaţi buna 
dispoziţie, cât de minunată este Europa, în ce măsură este 
binecuvântat oraşul Roma şi cât de puţine ştiu despre lume oamenii 
din ţara insulară a Japoniei. Puteţi să-i spuneţi cât de mare este 
globul acesta pământesc şi, în felul acesta, poate Excelenţa Sa, atât 
de inflexibil, se va arăta mai binevoitor faţă de creştini. 

In ton i se simţea multă forţă, căci Valignano era destul de furios. 
Anul precedent, în iulie, de îndată ce se întorsese la Nagasaki, 
ceruse instrucţiuni de la Hideyoshi, însă ordinul de a veni în 
capitală nu îl primise decât în octombrie. Deşi pornise imediat la 
drum într-acolo, fusese oprit pe parcurs la Murotsu în Harima şi 
nevoit să stea acolo timp de trei luni. Până la urmă aprobarea venise 
şi când ajunsese din Osaka la Kyoto descoperise că, în urma unui 
ordin capricios al lui Hideyoshi, biserica şi seminarul construite mai 
înainte erau complet distruse, toate aşezămintele ridicate cu 
asiduitate de către Ordinul iezuit fiind pur şi simplu demolate. 
Justo (Takayama) Ukon, pentru a-şi păstra credinţa, renunţase la 
toate domeniile şi averea sa. 

Pentru întreg grupul care se aştepta să fie întâmpinat cu bucurie 



şi admiraţie era o primire mult prea dureroasă. 

— Aş putea să vă întreb ceva? zise Ito Mancio. 

— Da, ce anume? 

— In Europa, noi am văzut biserici şi fresce minunate. 
Splendoarea palatului de la Vatican aproape că nu are seamăn în 
întreaga lume. 

— Desigur, sunt o expresie a gloriei Domnului! 

In faţa ochilor lui Valignano apărură grandioasele fresce ale lui 
Michelangelo pictate în Capela Sixtină, un apogeu al esteticului 
pentru întreaga omenire. 

— In copilărie eu am fost foarte sărac şi n-am avut niciodată 
ocazia aici în ţară să văd vreun palat impunător, iar de intrat în 
vreunul, nici vorbă. Dar ca să spun adevărul, în drum spre capitală, 
la Osaka, uitându-mă la castelul Excelenţei Sale kanpaku-ul, am fost 
uimit de mărimea acestuia, nu e cu nimic mai prejos decât 
construcţiile din Europa. în plus, reşedinţa de aici este de o 
curăţenie impresionantă. Nu se compară cu grandoarea din Europa, 
dar nu există oare în ţara asta insulară o estetică total diferită, care 
transcende ideea de superior sau inferior? întrebă Ito Mancio. 

Valignano îşi umezi buzele uimit de ce începea să debiteze 
tânărul. Opt ani de zile îi vorbise intens despre superioritatea 
Europei, şi acum, de-abia întors acasă, în ce hal se prezintă? Cu 
japonezii trebuie să fii într-adevăr vigilent. 

— înţeleg ce vrei să spui. Dacă e să ne luăm după mărime, 
castelul de la Osaka al Excelenţei Sale kanpaku-ul e cu certitudine o 
construcţie impozantă. Dar cât de solid este? Fiind făcut doar din 
stâlpi de lemn acoperiţi cu lut, nu e cam sărăcăcios? Presupunând, 
teoretic, că ar fi bombardat cu tunuri, probabil s-ar dărâma imediat. 

— Asta aşa e. 

— în ceea ce priveşte arhitectura şi artele, nu găseşti nimic în 
Japonia care să întreacă Europa. Doar aţi putut să constataţi şi 
singuri asta, cu propriii voştri ochi, nu? 



Ito Mancio aprobă ce spunea Valignano, însă nu părea prea 
convins şi îşi dădu seama că trebuia să găsească un exemplu mai 
uşor de înţeles. 

— Japonezii depăşesc măsura în tot ceea ce fac, dar ce mi se pare 
mie cel mai straniu este chanoyu-ul. Ciudăţenia, bizareria lor iese cel 
mai bine în evidenţă aici. 

— în chanoyu ? 

— Exact. De ce japonezii se strâng în nişte cămăruţe atât de 
strâmte ca să bea o băutură cu gust rău, şoptind câte ceva? De ce 
admiră necontenit nişte vase de pământ, nişte vechituri de doi bani, 
şi şi le laudă reciproc în mod prefăcut? Cred că ştiţi şi voi deja că un 
astfel de obicei prostesc nu mai există nicăieri în altă parte în 
întreaga lume. 

Provenind din medii sărace, cei patru nu avuseseră cum să bea 
ceai în copilărie, dar, după întoarcerea în ţară, invitaţi de către unii 
daimyo din Kyushu, trecuseră prin această experienţă. 

— Chanoyu -ul e ceva de neînţeles. Mă întreb dacă japonezii 
pasionaţi de chanoyu nu sunt cumva bolnavi la cap! spuse şoptit 
Chijiwa Miguel, ceea ce îl satisfăcu pe Valignano. 

— Chiar aşa e, judecând după criteriile din toată lumea, simţul 
estetic al japonezilor este evident deformat. Nimeni pe lume n-ar 
înţelege cum de acceptă asemenea preţuri şi aruncă nişte sume 
enorme pe nişte ustensile lamentabile. 

— Da... răspunse Mancio cu o voce deprimată. 

— Ţineţi minte vasul acela de care seniorul Terumoto era foarte 

9 9 

mândru, o oală cu capac unde se ţin frunzele de ceai. Mai ştiţi cât a 
plătit pentru el? 

Se întâlniseră întâmplător la Murotsu cu Mori Terumoto, aflat în 
drum către capitală, şi fuseseră invitaţi la el. Acolo, ca o favoare 
deosebită, acesta le prezentase vasul pe care urma să-l ofere 
Excelenţei Sale kanpaku-ul cu ocazia Anului Nou. 

— N-avem cum să uităm, patru mii de ducaţi! răspunse Nakaura 



Julian. 

In bani japonezi, asta făcea două mii cinci sute de monede de 
argint. 

— Perfect. Ştiţi însă şi ce este la origine vasul acela şi ce valoare 
are, nu? 

— Este un vas pentru condimente, ca piperul şi cuişoarele, şi erau 
cu miile ca el pe corabie. La piaţa din Macao, cu un ducat puteai 
cumpăra probabil o sută sau chiar două sute la fel. 

Valignano se arătă mulţumit de răspuns. Simţul estetic şi simţul 
valorii manifestate de japonezii care cheltuiau sume exorbitante 
pentru astfel de vase comune rămâneau de neînţeles pentru el, orice 
ar fi făcut. 

— Şi numai analizând acest caz înţelegem cât de îndepărtată şi de 
ruptă de civilizaţie este Japonia. Să luptaţi cu ignoranţa oamenilor 
din aceste insule constituie uriaşa voastră misiune. M-aţi înţeles? 

Spunându-le acestea, Valignano se ridică de pe tatami. Viaţa într- 
o lume unde nu putea sta pe un scaun îi producea dureri de spate şi 
de picioare de nesuportat. 

— Ei, ar fi timpul să mergem... 

Privind siluetele impunătoare ale celor patru tineri care se 
ridicaseră odată cu el, Valignano era foarte mulţumit. 


2 

Noua reşedinţă fortificată a Excelenţei Sale kanpaku-ul, în care se 
găseau un lac şi desişuri de copaci, reconstituia o pădure naturală în 
mijlocul unei capitale haotice şi aglomerate, cu aspect mizerabil. 
Aflând că toate acestea sunt artificiale, Valignano, care nu înţelegea 
sensibilitatea japonezilor, se întrebă de ce nu se duc la munte dacă 
vor să se bucure de natură. 

Clădirea de lemn cu trei niveluri, aflată în mijlocul incintei. 



întrecea orice construcţie din Europa în privinţa curăţeniei. Totuşi, 
ca stil era monotonă, lipsită de varietate şi mai ales destul de fragilă. 
Excelenţa Sa kanpaku -ul numise acest palat Jurakutei, cu sensul de 
„întâlnirea plăcerilor şi a bucuriilor", ceea ce însemna de fapt că aici 
se afla bordelul personal al acestuia. 

Deoarece japonezii erau un popor foarte sensibil la estetică şi 
protocol, pentru a asigura pompa cerută de etichetă pentru un 
emisar al viceregelui Indiei, Valignano angajase peste zece 
portughezi aflaţi la Nagasaki ca membri ai suitei sale. 

Când intrară în încăperea cea mai mare din palat, darurile 
viceregelui Indiei erau deja înşirate acolo, aranjate să arate cât mai 
bine: două armuri complete manufacturate la Milano, două săbii cu 
ornamente din aur şi argint, două archebuze mari cu mecanism de 
dare a focului cu rotiţă de oţel şi cremene, un model foarte nou, încă 
necunoscut în Japonia, patru cuverturi imprimate multicolor. Pe 
deasupra, mai adusese din India un splendid cal arab pursânge, 
care nici nu se compara cu cei japonezi, de rasă proastă, şi un foarte 
frumos cort de campanie. Echipat cu un harnaşament strălucitor, 
calul aştepta legat în faţa intrării. La stânga şi la dreapta armurilor 
erau dispuse în picioare săbiile şi archebuzele, dar în faţa lor era 
aranjată o ramură de camelie. Ramura, înfiptă într-un tub tăiat 
dintr-un trunchi de bambus, avea un singur boboc roşu, mic şi 
rotund, şi câteva frunze. Aranjamentul emana o forţă uluitoare care 
concura armele de oţel, ceea ce-1 făcu pe Valignano să le admire 
priceperea japonezilor. 

Valignano, care mai fusese înainte în vizită la castelul din Azuchi 
al lui Nobunaga, ştia că acest gen de decoraţiune era sarcina unor 
călugări numiţi doboshu responsabili la Curte de menţinerea 
curăţeniei în interior, precum şi de dispunerea mobilierului şi a 
ornamentelor, fiind fără egal în lume în această privinţă. Rămurica 
de camelie aşezată în faţa armurilor reci şi distante nu constituia un 
simplu accesoriu decorativ, ci părea că exprimă o voinţă tenace. 



Dacă i s-ar fi schimbat doar cu foarte puţin poziţia, nu şi-ar mai fi 
îndeplinit decât rolul de a pune în valoare darurile, dar, aşa cum era 
plasată, dădea impresia că domină armele în mod evident cu o 
hotărâre de neclintit. 

„ Kanpaku-ul nu-şi doreşte darurile viceregelui!" interpretă 
Valignano semnificaţia crenguţei de camelie, gândindu-se la faptul 
că el şi cei patru tineri fuseseră lăsaţi să aştepte la Macao timp de un 
an şi zece luni permisiunea de a reveni în ţară. Cum în acest răstimp 
corăbiile făcuseră de multe ori naveta din Japonia, dacă ar fi existat 
dorinţa reală de a fi se acorda aprobarea, aceasta ar fi trebuit să 
ajungă mult mai repede. 

Astăzi avea intenţia ca, alegându-şi cuvinte cât mai blânde cu 
putinţă, să-i ceară kanpaku -ului o autorizaţie de şedere pentru 
preoţii catolici, dar începu să se răzgândească. Nu-i va fi acceptată 
nicio cerere, bobocul de camelie îi exprima explicit acest refuz 
anticipat. 

După ceva aşteptare, kanpaku-ul Hideyoshi îşi făcu apariţia. 
Costumul albastru-închis, croit cu material în exces, era ţinuta 
oficială din această ţară şi semn de respect faţă de ambasadorul 
viceregelui. Valignano salută prosternându-se conform etichetei 
japoneze, ţinând picioarele apropiate aşezate pe podea, peste care 
îşi lăsase coapsele, o postură extrem de inconfortabilă, dar, dacă n- 
ar fi procedat astfel, i-ar fi indispus pe mai-marii Japoniei. 

Prin călugărul Rodrigues, interpretul, îşi exprimă respectuos 
bucuria de a fi primit în audienţă şi prezentă scrisoarea oficială din 
partea viceregelui Indiei, dom Duarte de Menezes. Membrii suitei 
deschiseră o cutie splendidă şi scoaseră un mare pergament decorat 
pe margini cu anluminuri somptuoase, legat cu un şnur auriu. 
Scrisoarea, citită în traducere de către Rodrigues, elogia unificarea 
întregii ţări de către Hideyoshi, fapt despre care se aflase şi în India, 
şi exprima rugămintea de a primi unele facilităţi pentru şederea în 
Japonia a misionarilor. 



Când Valignano goli cupa oferită de Hideyoshi, îi fură dăruite o 
sută de monede de argint şi un kosode. 

— Eu doresc să avem de acum înainte o mai bună relaţie cu 
viceregele Indiei! traduse Rodrigues cuvintele lui Hideyoshi, 
transmise de acesta printr-un aghiotant. 

Valignano îşi exprimă mulţumirile conform protocolului, iar 
kanpaku -ul se retrase în interior. 

Li se oferi tuturor o masă şi, după ce terminară de mâncat, 
reapăru şi Hideyoshi, îmbrăcat acum în hainele lui de toate zilele, 
bătătoare la ochi, roşii şi aurii. Cei patru tineri interpretară nişte 
cântece acompaniindu-se la clavicord şi harpă, instrumente aduse 
din Europa. Kanpaku-ul îi copleşi pe cei patru cu întrebări şi, după 
un timp, când apăru o pauză în conversaţie, se ridică şi spuse: 

— Să vă arăt interiorul clădirii! 

Binedispus, kanpaku -ul continuă să discute volubil în timp ce 
mergea, astfel că Rodrigues abia făcea faţă cu traducerea. 

— Să spun drept, ezit oarecum să arăt capitala domniilor voastre. 
Probabil aţi văzut deja, în urma războaielor, cartierele capitalei se 
află într-o stare jalnică. M-am apucat acum de reconstrucţie, însă aşa 
ceva nu se poate face peste noapte. 

Valignano îl urma, aprobându-1 în totalitate. 

— Cum vi se pare sala asta? 

Pereţii de lemn şi tavanul încăperii unde îl condusese kanpaku-ul 
erau complet acoperiţi cu picturi detaliate de copaci, ierburi cu flori 
şi păsări. Nu aveau îndrăzneala picturii europene, dar demonstrau 
un simţ estetic de o fineţe extraordinară. 

— Este foarte frumoasă! răspunse Valignano cu francheţe. 

— După câte am auzit de la Mancio, n-ar rezulta că templul 
vostru central ar fi mai grandios decât castelul meu din Osaka. 

Valignano nu prea ştia cum să răspundă. Total blocat de bobocul 
de camelie, avea senzaţia că nu poate vorbi liber. 

— Desigur, în privinţa mărimii este superior, însă, în ceea ce 



priveşte rafinamentul, artizanii din ţara aceasta sunt cei mai 
îndemânatici din lume, spuse Valignano sincer, căci japonezii 
dovedeau o capacitate superioară în privinţa fasonării. 

— Aşa, deci... reacţionă Hideyoshi, continuând să-i conducă din 
cameră în cameră prin reşedinţa sa. 

O încăpere era în întregime placată cu foiţă de aur, în timp ce 
altele erau înconjurate doar de uşi din hârtie albă. De pe veranda 
care dădea ocol clădirii prin exterior, pe ţiglele acoperişului se 
zăreau imprimate motive aurite de ierburi şi flori, o privelişte 
grandioasă care-1 făcu pe Hideyoshi să completeze: 

— Am însă o cameră grozavă! 

încălţându-se, kanpaku -ul coborî în grădina acoperită cu muşchi 
luxuriant. 


3 

Valignano parcurse pietrele din grădină, chinuindu-se să meargă 
în sandalele cu un singur şnur care trecea printre degete, şi zări pe 
malul lacului o construcţie mică. In Europa, ar fi fost doar o colibă 
sărăcăcioasă, bună doar pentru a creşte raţe, însă japonezilor le 
plăcea să deguste în încăperea dinăuntru o băutură cu gust 
imposibil. 

— Se intră pe aici! arătă kanpaku-ul, deschizând o uşiţă modestă 
din scânduri, pe care Valignano n-ar fi putut-o lua decât drept 
intrarea raţelor, şi, îndoindu-şi picioarele, pătrunse în interior. Lui 
Valignano, privind înăuntru, i se păru că va da cu capul de tavan, 
dar kanpaku -ul îl invită cu un gest din mână, aşa că, neavând ce face, 
îl urmă. 

— N-au toţi loc. Să intre doar interprebil şi Mancio! 

Aşa cum li se spusese, călugărul Rodrigues şi Ito Mancio se 
aplecară şi intrară şi ei. încăperea fiind strâmtă, când se aşezară toţi 



patru, genunchii li se atinseseră. în mod surprinzător, în cămăruţă 
se găsea un mic ro cu o kama deasupra, iar apa fierbea. 

— Ce ziceţi? Ce simte un european stând într-o astfel de cameră? 

— Cred că e strâmtă! răspunsese cinstit Valignano. 

Auzind traducerea în japoneză a lui Rodrigues, kanpaku -ul râse 
puternic: 

— Tocmai pentru că e strâmt te linişteşte, tocmai pentru că e 
strâmt poţi discuta tăindu-ţi burta. 

Rodrigues traduse „tăindu-ţi burta", dar Valignano şi-a dat 
seama că nu era vorba de seppuku -ul care le plăcea japonezilor, ci de 
o figură de stil cu sensul de „sincer" 56 . Interiorul încăperii avea o 
suprafaţă doar cât să aşterni trei tatamiuri. Cele câteva ferestruici 
erau prevăzute cu grilaje de bambus şi aveai de-a dreptul senzaţia 
că te afli prins în capcană într-un coteţ pentru raţe. Până şi o celulă a 
cine ştie cărui trib barbar ar fi fost ceva mai largă. Podeaua de 
dinaintea peretelui din faţă era supraînălţată, fiind un spaţiu 
destinat unor elemente decorative, unde Valignano zări cu 
răsuflarea tăiată şi aici un boboc de camelie. în mod cert, aceeaşi 
persoană care realizase aranjamentul cu camelie din sala mare îl 
făcuse şi pe acesta, o simplă crenguţă de camelie cu un singur boboc 
roşu şi câteva frunze într-un tub vechi de bambus. Nimic mai mult 
decât un boboc de floare, dar Valignano se simţea supus unei 
presiuni care nu-i lăsa nicio posibilitate de alegere. Un european ar 
fi preferat o floare tocmai deschisă, dar, în acel fel, camelia n-ar fi 
constituit decât o banală decoraţiune, pe când bobocul rotund şi 


56 „Hara zoo kiru" înseamnă, textual, „a tăia burta", deci „a-ţi face seppuku" 
(plus alte sensuri neimportante aici). Pentru sensul „a vorbi sincer" există 
expresia „hara wo waru" (textual: „a-ţi despica/sparge burta"). Faptul că 
Hideyoshi spune „hara zoo kitte hanasu" („a vorbi tăindu-ţi burta"), în loc 
de „hara zoo zoatte hanasu" („a vorbi sincer"), este foarte probabil un lapsus 
linguae introdus intenţionat şi cu multă abilitate de către autor. 



ferm ascundea o forţă vitală tenace, care îi anunţa o înflorire în plină 
splendoare. Această forţă se impunea în spaţiul înconjurător şi 
deborda sub forma unei voinţe dominatoare. Să foloseşti pentru 
aranjament un astfel de boboc era semnul unui fior profund în faţa 
misterului vieţii. 

O uşă acoperită cu hârtie albă se deschise şi un bărbat se înclină 
adânc: 

— Fiţi bineveniţi! Aţi străbătut un drum foarte lung până aici, 
permiteţi-mi să vă ofer un ceai! 

Valignano îşi înclină şi el capul şi se gândi că acesta trebuia să fie 
călugărul care aranjase bobocii de camelie. Bărbatul era deja destul 
de în vârstă, avea o statură impozantă, iar pe faţa sa blândă nu 
putea citi nimic special. După ce aduse ustensilele înăuntru, 
bătrânul se aşeză cu spatele uşor curbat şi îndepărtă capacul de la 
kama. Scoase apă cu hishaku-ul şi încălzi bolul. Cu o spatulă de 
bambus, luă un praf făcut din frunze de ceai măcinate şi îl introduse 
în bol. Dând să mănânce prăjiturică dulce care le fusese oferită, 
Valignano se gândi că ar fi mai bine s-o păstreze cât mai mult în 
gură, să atenueze cât de cât gustul rău al băuturii. 

Kanpaku-ul, care băuse primul din ceaiul oferit, şterse cu o hârtie 
buza bolului. Mai rămăsese încă din lichidul vâscos verde, lipit de 
pereţii vasului. Din el trebuia să bea cu toţii, pe rând. Pentru 
primitivii de la această margine de civilizaţie, a mânca sau a bea 
împreună folosind acelaşi vas era poate un ritual important pentru a 
confirma relaţiile bune reciproce, se gândi Valignano, care închise 
ochii şi gustă. 

Descoperi că nu era chiar atât de îngrozitor ca ultima dată, ba, 
surprinzător, avea chiar o senzaţie de prospeţime. Se gândi că 
probabil bătrânul acela era un maestru de ceai nemaipomenit. 
Şterse marginea chawan -ului cu hârtia primită şi i-1 trecu lui 
Rodrigues, acesta bău şi îl dădu mai departe lui Mancio. 

— Arată-ne chaire- ul! spuse Hideyoshi. 



La cererea kanpaku- ului, bonzul alinie pe tatami micul recipient şi 
săculeţul de pânză în care stătuse. 

— Cum e? Ce părere aveţi văzându-1? 

Valignano ridică săculeţul de pânză şi îl examină. Fire aurii 
ţesute în materialul verde-deschis desenau nişte motive frumoase 
de ierburi. 

— în Europa, o astfel de pungă de mătase ar face bucuria 
doamnelor. Mărimea e numai bună să-şi ţină în ea pietrele 
preţioase! 

— Hmm... Chiar nu pot pricepe de ce europenii dau mii de 
ducaţi de argint pe nişte simple pietricele! râse kanpaku- ul cu o 
grimasă pe faţa sa ca de şoarece. 

— Pe partea cealaltă a Pământului multe lucruri se petrec exact 
invers, spuse Valignano, zâmbind relaxat. 

— Chiar aşa! aprobă kanpaku- ul. 

— Cred că niciun european nu ar putea pricepe de ce persoanele 
de rang înalt din Japonia dau sume mari pentru un recipient mic 
precum acesta! 

— Totuşi, măcar chaire- ul serveşte să pui ceai în el, pe când 
pietrele preţioase sunt doar o podoabă şi nu folosesc practic la 
nimic, nu-i aşa? 

— Asta fără îndoială, completă Valignano cu un zâmbet uşor, 
dându-şi seama că nu era cazul să-l contrazică. 

— Apropo, dumneata cât ai plăti pentru chaire- ul ăsta? 

Valignano îşi aşeză pe palmă micul vas rotund şi destul de 

bombat. Deşi afară era senin, prin ferestrele acoperite cu hârtie nu 
răzbătea decât o lumină slabă, iar micul recipient maroniu arăta 
foarte şters. Era doar un vas de ceramică, şi, oricât l-ar fi întors pe 
toate părţile, nu putea vedea în el nimic de valoare, nici măcar ca 
solniţă n-ar fi fost potrivit. 

„Nu e bun decât ca vas cu apă pentru o colivie!" gândi, dar nu 
putea să spună aşa ceva cu voce tare. 



— Să fiu sincer, n-aş da prea mult... 

Kanpaku- ul aprobă şi se întoarse râzând către bonz: 

— Rikyu! Faimosul tău chaire „Vânătă lui Joo" nu prea are trecere 
la europeni! 

Bătrânul se înclină profund: 

— Acest european este o persoană onestă. E vorba doar de un 
obiect din lut modelat şi ars, cei care îi acordă mare valoare fiind 
doar proştii de amatori de chanoyu. 

Auzindu-1 pe Rodrigues traducând „proştii", Valignano se crispă 
brusc. Se temea ca nu cumva kanpaku-ul să se înfurie şi să-şi 
manifeste deschis reflexele tiranice. 

— Amatorii de chanoyu, proşti?! spuse Hideyoshi şi faţa i se 
crispă sever. 

— Exact aşa! Numai proştii sunt în stare în lumea asta să 
găsească frumuseţe într-un bulgăre de lut. 

Bătrânul se înclină din nou adânc şi începu să strângă ustensilele. 
Gesturile sale erau mai precise decât ale oricărui bonz pe care îl 
văzuse până atunci. 

— Aş putea să vă pun o întrebare? traduse Rodrigues spusele lui 
Valignano. 

Kanpaku-ul aprobă din ochi. 

— Am auzit că sunt şi multe astfel de vase care nu fac doi bani, 
deşi seamănă destul de bine. Ce este diferit în ele? 

Asta dorea cel mai mult să întrebe. Călugării care se ocupau de 
ceai, la fel ca negustorii de diamante din Europa, selectau dintre o 
mie de obiecte asemănătoare numai unul singur, care devenea 
legendar. Valignano urmări cu atenţie faţa bătrânului şi observă că 
nicio urmă de teamă nu răzbătea în expresia sa. 

— Asta eu hotărăsc! Cu obiectele alese de mine se naşte o 
legendă! 

Valignano percepu în cuvintele bătrânului o încredere absolută 
în el însuşi ca sacerdot al domeniului estetic. 



Ca spuma pe apă 


RIKYU 

Cu două luni şi puţin înainte de seppuku -ul lui Rikyu 

18 ianuarie 1591, dimineaţa 
Kyoto, locuinţa sa din Jurakutei 


1 

Rikyu se trezi înainte de a se lumina şi simţi frigul intens din 
dormitorul întunecat. Avea senzaţia că această obscuritate profundă 
de dinaintea zorilor comunică direct cu tenebrele de pe lumea 
cealaltă. întins pe saltea, îşi concentră privirile, dar nu se vedea 
nimic. Nu află acolo decât liniştea unui întuneric profund. „Să fie 
oare întunericul poarta către lumea morţilor?" se întrebă şi imediat 
simţi cum se sufocă. Se zbătu şi îşi trecu mâinile peste faţă, 
verificând dacă încă este viu. Fruntea îi era udă de transpiraţie, îi 
era frig la ceafa şi îl trecu un frison prin tot corpul, aşa că îşi strânse 
mai bine hainele pe el. 

în această lună ianuarie, Rikyu împlinise şaptezeci de ani. Era 
încă foarte sănătos, dar, luând în considerare vârsta, Buddha îl 
putea oricând întâmpina pe norul său violet. I se întâmpla deseori 
în ultima vreme să se trezească înainte de ivirea zorilor şi să se 
cufunde în gânduri, fără să se scoale din aşternut. 

„Am dus o viaţă fără sens", se gândi, căci, dacă-şi trecea în 
revistă existenţa, nu simţea decât regrete. Ceea ce-i chinuia trupul 
slăbit era un simţământ de zădărnicie. „Chanoyu-ul ăsta, oare ce 
valoare are?" întrebă uitându-se fix în beznă, simţind că propria-i 
viaţă, închinată cu devoţiune Căii Ceaiului, era total lipsită de sens. 

îşi frământase mereu sufletul gândindu-se cum să procedeze 



pentru ca oamenii să se bucure bând cu plăcere un ceai. Cu acest 
scop în viaţă, wabicha- ul căpătase un rafinament profund, ceaiul lui 
Rikyu fiind diferit de ceaiul pompos de shoin în stil Muromachi, dar 
şi de wabicha- ul auster iniţiat de către Murata Juko. Reuşise ca în 
eleganţa simplă să construiască o lume a unui chanoyu original, 
suculent, de o bogăţie rafinată şi luminoasă. Nu folosea decoraţiuni 
spectaculoase, nu căuta anume wabi- ul şi austeritatea, nici nu 
recurgea la un sabi agresiv, exagerat, nici la fascinaţia florilor de 
cireş, nici la uscăciunea înţepenită de frig a unui munte iarna, ci la o 
cu totul altă stare de spirit. 

Esenţa chanoyu- ului o afla în sclipirea vieţii firului de iarbă găsit 
prin zăpadă într-un sat din inima munţilor, în energia vitală 
ascunsă într-un boboc mic şi rotund de camelie, ceea ce semăna şi 
cu forţa dragostei. în această strălucire şi forţă vitală tenace se afla 
izvorul frumuseţii care merita apreciată şi se străduise să-i dea 
strălucire acesteia. Nu era suficient un simplu chashitsu cu aer rustic 
pentru ca oaspetele să-şi destindă sufletul. Chiar dacă atmosfera era 
uscată şi rece, era de dorit ca acolo să poată înmuguri o viaţă plină 
de energie. în ideea asta adunase diverse ustensile şi muncise la 
aranjamentul încăperii. 

„înfiorare şi uimire..." îşi spunea, şi făcea în aşa fel încât vara să 
pară mai răcoare, iar iarna mai cald, căra apă, venea cu vreascuri, 
punea la fiert, prepara ceai, aducea ofrande lui Buddha, îşi servea 
oaspeţii, bea şi el însuşi... Era apogeul chanoyu- ului, cel pe cărei 
crease, dincolo de care nu mai era nimic de adăugat, nimic de 
eliminat. Era limita extremă a empatiei în cadrul unui mod de viaţă 
simplu, lipsit de pretenţii. 

Reuşise ca oaspeţii invitaţi să se relaxeze în voie ca într-o casă de 
munte în mijlocul oraşului, putând să petreacă nişte momente de 
împlinire oferită de o ceaşcă de ceai, într-o stare de spirit plăcut 
tensionată. Rikyu era recunoscut ca cel mai bun maestru de chanoyu 
din ţară. 



„Aşa ceva e doar ca spuma pe apă!" îşi spunea, obsedat de 
deşertăciunea lucrurilor, „Ce înseamnă să fii numit cel mai bun din 
ţară?" se gândea, şi aproape că-i venea să scuipe. 

In bezna de nepătruns, privind retrospectiv, era bântuit de 
regretul copleşitor de a nu fi ales un alt drum în viaţă. „Ei, dacă 
atunci...", îşi spunea, gândindu-se când, la nouăsprezece ani, în 
casa din Sakai, se afla prizonieră o femeie din Goryeo. „Dacă aş fi 
reuşit să fug împreună cu femeia aceea..." Cu ea de mână ar fi ieşit 
în secret din oraşul Sakai şi ar fi fugit la Fukuhara în Settsu sau la 
Murotsu în Harima. De acolo s-ar fi urcat într-o corabie şi ar fi 
continuat către apus, până în Kyushu, iar de undeva din Kyushu ar 
fi găsit o altă corabie care să-i ducă în Goryeo. Dacă nu chiar până în 
Goryeo, ar fi traversat măcar până în Iki sau în Tsushima şi ar fi 
căutat iarăşi o navă... 

Femeia era frumoasă, nu ca o floare care se deschide plină de 
mândrie, ci cu intensitatea unui mugure care ascunde o vitalitate 
fascinantă. Nu era vorba de ceva prostesc precum dragostea... în 
faţa frumuseţii ei, la nouăsprezece ani tânărul Rikyu simţea doar 
veneraţie. 

Odată ajuns în Goryeo, ar fi mers întâi în satul natal al acelei 
femei, ar fi învăţat limba coreeană, ar fi trăit acolo, ar fi devenit 
negustor... Rikyu nu era sigur că ar fi fost în stare de asta şi, totuşi, 
o astfel de viaţă ar fi fost posibilă, însă planul fusese descoperit, iar 
fuga împiedicată. 

Se gândea că poate îi fusese teamă, căci, dacă ar fi făcut 
pregătirile cu mai multă grijă, ar fi reuşit să traverseze marea. 

Regretele, ca o spumă, se pierdeau plutind în întunericul din 
sufletul său. în tinereţe, nu dăduse importanţă acestor frământări, 
zicându-şi că vor trece repede. Numai că, apropiindu-se de 
bătrâneţe, părerile de rău nu făceau decât să se adâncească. Fe 
asocia cu nişte bule care izvorau şi se ridicau cu încăpăţânare, se 
spărgeau răspândind peste tot o duhoare de putregai şi îi rodeau 



sufletul. 

Observă că shoji -ul se colora vag în indigo, căci începuse să 
mijească de ziuă, şi se ridică pe saltea în capul oaselor. îşi simţea 
mintea limpede, chiar dacă remuşcările îl copleşeau, începea o nouă 
zi şi dorea să trăiască într-o bună stare de spirit. îşi dădu seama că 
soţia sa, Soon, care dormea în camera de alături, încă nu se trezise. 
Sculându-se în linişte, Rikyu îşi schimbă rapid kimonoul de noapte 
cu un kosode şi strânse salteaua. Ajuns în coridorul exterior, simţi şi 
mai intens frigul. 

Ieşi în spate, călcând pe pământul acoperit de brumă, se duse la 
fântână şi îşi dăţi gura. Se spălă pe faţă şi se şterse, îndreptându-şi 
spatele. Nu avea de făcut decât chanoyu. Scoase apa pură din zori, 
apă încărcată cu energie yang, cea mai bună pentru ceai. Bău o gură 
cu hishaku-ul, când auzi zgomot de paşi. 

— Bună dimineaţa! îl salută ajutorul său, Shogon, care se trezise 
şi el. 

— A, bună. Apa are un gust grozav în dimineaţa asta. E deja 
primăvară! 

— Serios? 

Shogon primi hishaku-ul, bău şi el, apoi încuviinţă: 

— într-adevăr, are un gust grozav! 

Rikyu îl lăsă pe acesta să se ocupe de apă şi se îndreptă către 
magazia cu mangal. Cărbunele de lemn era măsurat la lungime de 
către un servitor de-al lui, tăiat cu grijă cu fierăstrăul la aceeaşi 
dimensiune, spălat şi uscat la soare. Rikyu alegea din el, 
verificându-1 bucată cu bucată, căci nu dorea să folosească ceea ce 
nu-i plăcea, fie şi o bucată de cărbune. Observă că uşa de lemn a 
magaziei era întredeschisă, o împinse cu mâna şi aceasta se deplasă 
mult mai uşor decât se aştepta. Privi înăuntru şi înlemni. De o 
grindă a magaziei atârna un corp, o femeie îmbrăcată într-un kosode 
roz pal, în picioarele care-i atârnau inerte având ciorapi albi. Fiica sa 
Osan, cu faţa contorsionată de durere, se spânzurase. 



2 


Nu se auzeau decât suspine, soţia sa Soon plângea în hohote. 
Aşternură o saltea subţire în camera de primire şi întinseră pe ea 
corpul lui Osan. Fură aprinse beţişoare parfumate şi aduse ofrande 
de apă şi orez. îi aşezară o pânză albă pe faţă, iar când termină de 
citit o sutra la căpătâiul ei, Rikyu era sleit de puteri. Lovit de o 
asemenea nenorocire, tot ce trăise până atunci îşi pierduse orice 
farmec. 

— Biata copilă! murmură Soon. 

— Biata de ea! 

Mai mult de atât nu avea ce spune. Stătea la căpătâi şi îi privea 
absent trupul, rugându-se să fie primită în Paradisul lui Buddha. 
Trecută puţin de treizeci de ani, fata era de o frumuseţe graţioasă. 
Nu era copilul său cu Soon, era fata sa cu Tae, precedenta lui soţie, 
cu care avusese un băiat şi trei fete. Osan era cea mijlocie. 

— Poate c-ar fi trebuit s-o trimitem înapoi la Mozuya, chiar şi 
contra voinţei ei... şopti Soon, însă Rikyu nu fu în stare să aprobe. 

Cu mai mult de zece ani înainte, Osan se măritase cu Mozuya 
Soan din Sakai, dar, cum nu avuseseră copii, relaţia dintre soţi nu 
era prea bună. Cam prin primăvara trecută, apăruse pe neaşteptate 
la reşedinţa de pe strada Yoshiyamachi, în apropiere de Jurakutei, şi 
spusese că nu se mai întoarce în casa soţului ei. 

Rikyu încercase s-o convingă să se răzgândească. 

— Mozuya are acum un urmaş, replicase ea în şoaptă. 

Soan îşi adusese în casă concubina, care-i născuse un băiat, iar ea 
nu-şi mai găsea locul acolo. Soţul ei, Mozuya Soan, era discipol al 
lui Rikyu şi fusese chiar promovat ca unul dintre cei opt maeştri de 
ceai ai lui Hideyoshi. Avea şi în capitală o locuinţă şi Rikyu îl 
întâlnea uneori la Jurakutei, însă, de când cu neînţelegerile, nu mai 



putea să aibă o discuţie profundă cu el, totul reducându-se la replici 
precum: 

— Osan vrea să locuiască cu noi. 

— îmi pare foarte rău că vă stă pe cap! 

De atunci, Osan locuia în casa aceasta împreună cu Rikyu. La 
început era foarte abătută, dar, cu timpul, se mai destinsese, mai 
ales că în Kyoto sunt multe festivaluri şi distracţii şi, în plus, ieşea 
deseori împreună cu Soon. 

Odată, când Soon şi Osan merseseră împreună să culeagă ierburi 
de câmp la poalele Higashiyama, se întâlniseră întâmplător cu 
Hideyoshi, aflat la vânătoare cu şoimi. Osan îi plăcuse lui 
Hideyoshi de la prima privire. Imediat sosise un emisar la reşedinţă 
cu ordinul ca ea să intre în serviciu la Jurakutei, însă Osan replică 
tăios: 

— Refuz! 

întrucât însăşi Osan respinsese cererea cu hotărâre, mesagerul nu 
ştiuse ce să mai adauge şi plecase fără să mai încerce s-o convingă. 
După această întâmplare, Osan aproape că nu mai ieşise să se 
plimbe, închizându-se practic în casă, însă în niciun caz nu dusese 
aici o viaţă deprimantă. împreună cu Soon, se ocupa mereu 
binedispusă de vasta lor reşedinţă, iar uneori făcea câte un 
aranjament floral care îl surprindea până şi pe Rikyu. 

— N-ar fi fost mai bine să meargă în serviciu la palat? se întrebă 
Soon. 

— N-ar avea niciun rost! replică decis Rikyu. 

Era uşor de prevăzut că, dacă ar fi intrat în serviciu la Jurakutei, 
ar fi ajuns una dintre concubinele lui Hideyoshi. Nu-şi putea 
nicicum închipui că Osan ar fi fericită acolo. 

— Nu arăta schimbată în niciun fel, dar cine ştie cât s-o fi 
frământat... 

La remarca lui Rikyu, Soon îşi îndreptă ţinuta. Soarele trebuia să 
se fi înălţat deja destul de mult, dar nori groşi acopereau cerul şi în 



încăpere era destul de întuneric. 

— Dumneata nu ţi-ai dat seama de nimic? îl întrebă ea, cu o 
privire de parcă ar fi văzut o fiinţă ciudată. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Despre Osan, bineînţeles! 

— Mi-am dat seama că despre Osan! întrebi dacă era schimbată? 

— în ultima vreme era foarte abătută. Doar ţi-am zis de asta la 
sfârşitul anului! 

— Ce?! răspunse Rikyu, în mod clar neţinând minte să fi auzit 
aşa ceva. 

— Nu-ţi aminteşti? adăugă Soon, cu o crispare pe faţă. Pentru că 
Osan arăta ciudat, te-am rugat să vorbeşti cu Mozuya-sama. 

— Aşa, deci?... 

— Mă uluieşti! Te-am rugat, întrucât nu se putea să mai stea aşa 
la nesfârşit cu situaţia neclară, să discuţi despre divorţ şi să 
lămureşti odată lucrurile, iar dumneata ai dat din cap că da. 

— Aha... 

Acum că i se pomenea, avea impresia că parcă îl rugase într- 
adevăr aşa ceva. 

— Nu ai discutat nimic?! 

La sfârşitul lui decembrie şi de Anul Nou se întâlnise cu Mozuya 
la Jurakutei de mai multe ori, dar nu ajunsese să stea de vorbă 
despre Osan. 

— Mozuya Soan e un tip zgârcit, îmi poartă pică. 

Când discuta cu Soan, era întotdeauna doar despre ustensilele de 
ceai, nu dacă se potriveau sau nu cu gustul pentru zvabi, ci despre 
preţul lor. Recent, făcând pe intermediarul, Rikyu îl determinase pe 
Soan să cumpere un chatsubo cu o mie cinci sute de kan, motiv 
pentru care Soan era foarte furios, acuzându-1 că a avut de la 
început intenţia să-l facă să iasă în pierdere. 

Chatsubo- ul acela îi aparţinuse lui Kamiya Sotan din Hakata şi 
fusese iniţial vândut prin intermediul lui Rikyu pentru o mie de kan 



lui Ishibashi Ryoshitsu, care era căsătorit cu fata sa cea mai mare. 
După ce cumpărase vasul, Soan aflase de tranzacţia aceea şi-i spuse: 

— Dacă mi l-aţi fi vândut mie de la bun început, aş fi plătit cu 
cinci sute de kan mai puţin. Chiar dacă e normal să ai un profit, o 
sută sau două sute de kan ar fi fost destul! 

Cu ocazia aceea, Ryoshitsu îi spusese că are nevoie de nişte bani 
pentru achiziţia masivă de mătase şi, fiind ceva urgent şi negăsind 
un alt cumpărător, îi făcuse propunerea lui Soan: 

— Data următoare o să am grijă să puteţi avea un câştig. 

Puţin după această discuţie, Rikyu fusese rugat de Soan să 
evalueze un idojawan. Aşa-numitele idojaivan proveneau din Goryeo, 
aduse în încărcăturile corăbiilor, aveau o formă nesofisticată şi o 
glazură simplă maro-deschis de o eleganţă calmă foarte preţuită de 
amatorii de ceai. Cel cu care venise Soan nu era rău făcut, dar nici 
ceva nemaipomenit. 

— Ar face cam cincizeci de ryo. 

— Nu s-ar putea vinde măcar cu trei sute de ryo. 

— Interiorul arată bine, dar pe afară e nereuşit. Nu-1 pot evalua la 
mai mult de cincizeci de ryo. 

— Mie mi se pare că e foarte bine şi la exterior. Uite, zona asta de 
glazură albă prelinsă aici nu e mult mai frumoasă decât la Ogorai? 
insistă Soan. 

Ogorai era supranumele unui idojaivan aparţinând lui Rikyu. Era 
discret acoperit cu o glazură galben-închis, de nuanţa moşmonului 
japonez, iar zgrunţurii ca pielea de rechin din jurul bazei creau o 
senzaţie indescriptibilă de plenitudine. 

— Acelui Ogorai, acum, cam ce preţ i-aţi pune? întrebă Soan. 

— Păi, să vedem. Chiar la preţ de lichidare, n-aş coborî sub o mie 
de ryo de argint. 

In anii epocii Tensho, cursul de schimb al monedei de argint faţă 
de cea de cupru era destul de instabil, dar asta făcea oricum cam 
două mii de kan. 



— Doar e un chawan tot de tip Ido, de ce o diferenţă atât de 
mare?! Ăsta nu e nici el rău! 

Soan se uită fix la chawan- ul adus de el, pe care-1 rotea ţinându-1 
deasupra genunchilor, apoi înălţă capul. 

— Nu e rău, dar nu e nici grozav. Nu orice chawan din Goryeo e 
neapărat foarte bun. 

— Unde şi prin ce diferă, mă rog? întrebă Soan neîncrezător. 

— Păi, chawan- ul ăsta e prea lipsit de viaţă, nu are nicio strălucire 
specială. Uitându-mă la el, nu simt nicio bucurie. 

— Dar eu simt! 

— In cazul ăsta, eşti liber să-i fixezi preţul de trei sute de ryo. Al 
meu este de cincizeci de ryo. 

Soan ar fi vrut parcă să mai spună ceva, dar, în cele din urmă, 
rămase tăcut şi strânse chawan- ul. întrucât conversaţia se 
desfăşurase în felul acesta, sfârşise prin a nu mai discuta şi despre 
Osan. 

— Dumneata eşti întotdeauna pe altă lume, te gândeşti mereu la 
altceva! îi spuse Soon, uitându-se cu reproş la el, cu aerul că ar vrea 
să adauge că era vina lui. 

Rikyu avansă pe genunchi şi aprinse beţişoare parfumate noi la 
căpătâiul lui Osan. 

— Trupul ţi se află aici, dar sufletul îţi e undeva în cu tobil altă 
parte! 

Ca răspuns, Rikyu nu putu decât să strângă din dinţi. 

Cu ochii la pânza albă care acoperea faţa lui Osan, Soon plângea 
cu sughiţuri. 


3 


Puţin înainte de prânz sosi Kokei Sochin. Pe când termina de citit 



din sutre, pe cerul înnorat apăru o oază senină. Shoji -ul se lumină, 
iar din grădină ciripitul de hiyoăori 57 răsuna supărător. 

— Individul ăsta, când va fi mulţumit de cât a luat cu japca? 

„Individul ăsta" se referea la Hideyoshi, care îl spoliase pe Rikyu 

de un mare număr de ustensile valoroase pentru ceai. Ii dăduse în 
schimb nişte sume de bani destul de mari, dar de multe dintre 
obiecte acesta nu ar fi vrut să se despartă, aşa că aproape se simţea 
jefuit. Cu toate acestea, Hideyoshi încă mai dorea de la el destule 
ustensile, precum chatsubo -ul Hashidate. Pe deasupra, încercase să-i 
ia şi fata. 

— Parc-aş fi un fazan pe care l-a prins şi îl jumuleşte! rosti în 
şoaptă exact ce gândea. 

Tocmai pentru că-1 întâlnise pe Hideyoshi, Rikyu reuşise să 
construiască o lume originală a wabicha- ului, însă, în schimb, îi 
fuseseră răpite lucruri de: o valoare imensă. 

După foarte multă vreme apăru funcţionarul-şef al reşedinţei din 
capitală a lui Mozuya. După ce-şi împreună mâinile la căpătâiul lui 
Osan, transmise mesajul: 

— Stăpânul Soan îndeplineşte în clipa asta un ordin al Excelenţei 
Sale kanpaku-ul şi nu poate să vină. 

înclinându-se adânc, puse pe tatami ceva învelit în hârtie, bani 
probabil. Rikyu era şocat, era ceva absurd să i se trimită bani pentru 
tămâie. întrucât Osan mersese ca noră în familia Mozuya, el, Rikyu, 
era cel care ar fi trebuit să trimită o contribuţie pentru riturile 
funerare. 

— în mod normal ar fi trebuit ca trupul să fie luat de familia 
Mozuya, dar casa noastră din capitală este foarte mică şi, în plus. 


57 Specie de pasăre (Hypsipetes amaurotis) răspândită în estul extrem al 
Rusiei, nordul Chinei, Coreea, Japonia, până în nordul Filipinelor. De 
culoare maro, seamănă cu o vrabie de dimensiuni mari (până la 28 cm 
lungime). Este o pasăre des întâlnită în Japonia. 



ducem lipsă de servitori. De aceea, deşi ne dăm seama cât de mult 

vă cerem, n-am putea cumva să vă rugăm să vă ocupaţi 
dumneavoastră de funeralii? 

Rikyu şi Soon se priviră reciproc. Ea era la fel de uimită. 

— Bine, dar se afla aici doar temporar, era în continuare soţia lui 
Mozuya. Dacă e strâmt la voi, se poate închiria un spaţiu la un 
templu, iar dacă nu aveţi destui oameni, vă pot ajuta cu ai noştri! 

— Intr-adevăr, este exact cum spuneţi! 

Funcţionarul-şef dădu de nenumărate ori aprobator din cap, dar 
nu părea să aibă vreo intenţie să preia corpul defunctei. 

— Atunci, cum veţi face cu mormântul? O veţi pune în cel al 
familiei Mozuya? Cu tableta memorială cum veţi proceda? O veţi 
plasa în altarul casei Mozuya? 

— Nu ştiu, pentru acestea va trebui să mă consult cu stăpânul... 
răspunse funcţionarul cu un aer încurcat şi îşi şterse fruntea. 

— Bine, atunci, spuse în şoaptă Soon, vom ţine slujba aici. E atât 
de urât să discutaţi în faţa ei... Care parte se ocupă de slujbă, care 
parte nu... 

Rikyu se lăsase cuprins de furie şi se simţea ruşinat. După ce 
păstră tăcerea un timp, adăugă: 

— Sigur, e foarte crud faţă de Osan. Vom face noi tot ce trebuie... 

Auzind aceasta, funcţionarul de la Mozuya plecă cu o faţă 

uşurată. 

Cum, din precauţie, îl informase pe guvernatorul militar, sosi un 
trimis al acestuia. Nu mai înştiinţase pe nimeni altcineva, veniră 
însă multe persoane să prezinte condoleanţe. Seara, vizitele încetară. 
In semiîntunericul încăperii, trupul imobil al lui Osan îţi frângea 
inima. Shoji- ul se deschise şi în dreptul uşii apăru Shogon: 

— Au adus sicriul. Cum faceţi cu spălarea corpului? 

— Apa este încălzită? 

— Da, totul e pregătit. 

— Atunci s-o ducem. 



Rikyu se sculă şi luă corpul fetei în braţe. Greutatea şi răceala ei 
erau o mărturie pentru cât de dezolantă poate fi viaţa. în spaţiul cu 
pământ bătut, un hârdău pentru baie era umplut cu apă caldă. 
Rikyu o lăsă pe Osan pe tatamiul aşezat alături. Corpul devenise 
deja rigid. îi apucă braţele reci şi i le spălă cu apă. îşi dădu seama că 
nu i le mai atinsese de pe când era fetiţă. 

— Mai departe spălaţi-o voi, femeile! 

Nu suporta să se uite la pielea fetei sale şi se întoarse în camera 
cea mare. în lumina violacee a crepusculului găsi acolo un sicriu 
rotund. Se aşeză cu ochii închişi. Era o înserare calmă, iar în casă 
domnea o linişte profundă. Numai kama de lângă daisu -ul din colţul 
încăperii scotea un susur uşor. Nu se gândea la nimic, mintea sa era 
pradă dezolării. Osan fu adusă înapoi de către bărbaţi. în penumbra 
amurgului, albul kimonoului ei subţire era orbitor. O culcară pe 
saltea şi aprinseră lumânări. Machiajul mortuar arăta frumos. Rikyu 
citi din sutre. 

„De ce oare?!!" se întrebă Rikyu, dar cuvintele îşi pierduseră deja 
sensul. Consecinţa, atât numai, se afla în faţa ochilor săi. 

— Să îţi ofer un ceai! şopti Rikyu şi se aşeză dinaintea daisu- ului. 
Prepară un usucha şi duse chawan -ul tenmoku la căpătâiul lui Osan. 
Dorea ca ea să bea. 

îi veni o idee şi se ridică, deschise fusuma şi luă o narcisă din 
aranjamentul dispus în camera alăturată în tokonoma. Scufundă 
corola narcisei în ceai şi lăsă câteva picături să cadă pe buzele 
frumos desenate cu roşu ale lui Osan. Ceaiul verde intens pe rujul 
roşu arăta malefic, înfricoşător, şi pe Rikyu îl făcu să înnebunească 
de durere. în întunericul din sufletul său se împrăştia o miasmă 
grea. 



Doar anul acesta 


SOON 

Cu vreo trei luni înainte de seppuku-wZ lui Rikyu 

1 ianuarie 1591, dimineaţa 
Kydto, Jurakutei, reşedinţa lui Rikyu 


1 

Soon nici nu mai ştia de câte ori voise să-i reproşeze lui Rikyu că 
n-are inimă, însă de fiecare dată simţea că ceva o împiedică. Nu 
reuşea să-i spună în faţă aşa ceva, căci Rikyu avea în el ceva 
puternic şi sever care o reducea la tăcere. 

Scurtase fitilul candelelor, făcând şi mai întuneric în cameră, şi 
stătea întinsă pe saltea. De afară se auzeau cele o sută opt bătăi de 
clopot 58 ale Anului Nou care, în noaptea friguroasă, aveau o 
rezonanţă prelungă. 

— Hei! strigă de dincolo d efusuma Rikyu. 

In funcţie de natura problemei, inflexiunile glasului său erau 
diferite, iar dacă ea nu le deosebea, se irita. în tăcere, Soon deschise 
fusuma, îşi aşeză mâinile pe podea şi se înclină, apoi intră în 
dormitorul soţului ei. Rikyu stătea întins pe spate. Deşi obişnuită să- 
1 vadă culcat, i se tăie răsuflarea. Era un om cu o vitalitate deosebită 
şi, din nou, nu-şi putea stăpâni uimirea în faţa lui. Deşi stătea pur şi 
simplu întins, emana un calm de parcă ar fi fost stăpânul lumii, 
lăsând impresia că nu ştie ce e teama. în tinereţe, asta îi transmitea 


58 în viziunea budistă, omul are o sută opt păcate. Se consideră că, în 
noaptea de Anul Nou, fiecare păcat se spală printr-o bătaie de clopot. 



un sentiment de încredere şi siguranţă, acum, însă, după ce-i stătuse 
alături atâţia ani, o percepea întru câtva ca aroganţă. în lumea largă 
greu ar fi fost de găsit altcineva să debordeze de încredere de sine 
precum Rikyu. Soon nu detesta bărbaţii aroganţi, chiar considera că 
e caracteristic bărbaţilor superiori, care-şi alegeau drumul lor 
propriu, siguri pe ei înşişi. 

Rikyu, dotat cu un simţ estetic incomparabil şi cu o inteligenţă 
sclipitoare, dobândise faima de cel mai bun dintre practicanţii de 
chanoyu, precum şi o mică avere. Puţin să fi avut nasul mai lung şi 
ar fi putut fi luat drept un tengu 59 . Numai că ea ar fi dorit, chiar cu 
toată aroganţa lui, să-i arate mai multă afecţiune, ar fi vrut ca el să 
se uite mai îngăduitor, o dorinţă cât se poate de naturală pentru o 
femeie. N-avea niciun sens însă să se mai gândească la acestea. 

La căpătâi se afla o lampă scundă de hârtie. întins în aşternut, 
Rikyu fixa cu ochii larg deschişi un punct de pe tavan. 

Soon stinse flacăra din lampă, ştiind că el prefera astfel, şi 
întunericul se adânci. Ridică o margine a plăpumii subţiri şi se 
strecură înăuntru simţind, ca întotdeauna, pielea caldă a soţului ei, 
semn al intensităţii forţei sale vitale. 

Mâna lui mare pătrunse în tăcere pe la guler şi-şi croi drum către 
pieptul ei. Cu sânii frământaţi de palma lui, îi scăpă fără să vrea un 
geamăt. Cordonul odată desfăcut, mângâiată peste tot, de la şolduri 
până pe coapse de mâinile lui mari cu degete lungi, Soon avea 
senzaţia, ca şi în alte dăţi, că nu mai este o fiinţă umană, ci că 
devenise vreun chawan sau alt obiect de ceai. îşi dădea bine seama 
că simţea afecţiune faţă de ea, fără îndoială, îi purta atent de grijă, 
însă ceea ce mângâiau mâinile soţului ei nu era ea însăşi. Simţea că 
nu era iubită ca o fiinţă umană prin vinele căreia curge sânge, ci era 


59 Fiinţă fantastică din folclorul şi din credinţele populare japoneze carac¬ 
terizată, printre altele, de un nas extrem de lung. Faptul că, de obicei, este 
considerată foarte vanitoasă explică apropierea din text. 



îndrăgită ca o ustensilă de valoare... 

Soon descoperea cât de viguroşi sunt bătrânii în aşternut, 
înaintând în vârstă, Rikyu nu-şi pierduse potenţa, ci manifesta o 
dorinţă tot mai nestăpânită. Corpul său cald şi umed se lăsă greu 
peste ea, pielea i se lipi de a ei, de parcă viaţa îi era suptă prin 
fiecare por, dar în limba lui aderentă percepea farsa unor 
sentimente superficiale. Apăsarea soţului ei deveni şi mai puternică 
şi simţi o căldură invadându-i trupul, ceea ce i se părea de 
nesuportat. Chiar şi o ustensilă se bucură să fie iubită, dar, chiar 
dacă era frustram, asta se pare că însemna să fii femeie. 

Mişcările încetară şi era iar linişte în întuneric. In piepturile lor 
lipite bătăile inimilor răsunau teribil. 

— Tu... 

— Da? 

— Eşti o femeie grozavă! 

De fiecare dată când îşi ţinea soţia în braţe pe întuneric, fără să-i 
vadă faţa, el îi şoptea acelaşi lucru. Auzind asta, în sufletul ei se 
năştea o altă nemulţumire, căci cuvintele soţului ei, contrar sensului 
lor, trezeau în ea un sentiment de singurătate şi neajutorare. 

— Mulţumesc... 

Până atunci, îi răspunsese mereu aşa. „Totuşi..." ar fi vrut să 
continue, dar nu avea curajul, îi era imposibil să-l întrebe. Pe 
fundalul bătăilor de clopot ale Anului Nou, în noaptea asta parcă se 
simţea în stare. 

— Dumneata... 

— Ce e? 

Se pisici intenţionat pe lângă el, lipindu-şi obrazul de umărul lui. 

— A, nu... 

Ca mai înainte, nu reuşea să rostească ce avea pe suflet. 

— Ai avansat ceva în ani... 

— Uite cine vorbeşte! râse Rikyu, fără să se supere. 

— Păi... 



— Cum? 

Acum părea momentul să întrebe. 

— Ai fost mulţumit cu mine? 

— Ce vrei să spui? 

— A fost într-adevăr bine să mă iei de nevastă? 

Soţul său rămase tăcut. Deşi corpurile lor rămâneau strâns lipite, 
cel care dormea acolo era, ca mai înainte, cineva total necunoscut. 

— Evident că a fost bine. Tu eşti singura pe care trebuia s-o iau 
de soţie. De ce mă-ntrebi aşa ceva? 

Moartea interpretului la kotsuzumi care fusese primul ei soţ 
devenise deja o poveste veche. încă tânăr, Rikyu lua lecţii de 
interpretare a pieselor no cu Miyao Sandayu, expert în kotsuzumi. 
Soon nutrea o uşoară admiraţie faţă de acest elev al bărbatului ei. 

Rămânând singură şi lipsită de mijloace de existenţă, odată cu 
moartea soţului, Rikyu îi cumpărase o casă într-un cartier liniştit din 
Sakai şi îi adusese suficient orez şi bani. în momentul acela, plină de 
recunoştinţă, îi dăduseră lacrimile, dar se culcă cu el numai după ce 
perioada de doliu se sfârşise. 

Pe atunci Rikyu nu era încă faimos ca maestru de ceai, dar 
strălucea, plin de viaţă şi energie, mai ales prin comparaţie cu ea. 
Rikyu era căsătorit, dar nu o deranja să fie femeie întreţinută, o 
bucura faptul că el îi acorda atenţie. Trecuseră deja mai mult de zece 
ani de când părăsise şi soţia lui această lume, iar el decisese să se 
căsătorească cu ea. 

„El era acela..." gândea la început, Rikyu era omul potrivit căruia 
să-i consacre întreaga viaţă şi mulţumea tuturor zeilor că avusese 
şansa extraordinară de a-1 întâlni. Trăind împreună, între un bărbat 
şi o femeie se acumulează puţin câte puţin tot felul de nemulţumiri. 
Zece ani sunt mai mult decât suficienţi ca să realizezi că impresia 
minunată de la început a fost doar o iluzie. 

Răsună încă o bătaie de clopot din cele o sută opt. îşi făcu în 
sfârşit curaj să deschidă gura: 



— Ştiu foarte bine că ai fost tot timpul plin de grijă faţă de mine. 
Totuşi, am mereu impresia că o altă persoană ar fi fost mai potrivită 
ca soţie pentru dumneata. 

îşi simţea gâtul aproape dureros de uscat. Cu toate acestea, încă 
nu întrebase ceea ce voia de fapt să afle. 


2 


— Adu nişte foc! 

Soon merse în camera vecină şi aprinse o mică torţă de pin de la 
lampa joasă cu ulei. Cu ajutorul ei transportă flacăra la lampa- 
felinar de la căpătâi, o lampă comandată de către Rikyu unui 
tâmplar specializat. Cadrul ei pătrat, din lemn de cryptomeria cu 
granulaţie fină, doar foarte puţin evazat în partea inferioară, era de 
un rafinament deosebit. Rikyu realizase un model din hârtie 
decupată şi îi dăduse indicaţii amănunţite tâmplarului, iar dacă nu-i 
plăcuse ceva, îl pusese să refacă. Lampa-felinar rezultată te uluia cu 
frumuseţea ei. Privind-o, simţeai că, dacă n-ar fi avut exact acea 
formă, nu s-ar mai fi creat graţia copleşitoare pe care o emana. 
Talentul lui Rikyu te făcea pur şi simplu să te-nfiori, iar simţul său 
estetic în calitate de practicant de chanoyu era fără îndoială cel mai 
rafinat din întreaga ţară. Pe posesorul unei asemenea sensibilităţi 
delicate era mai nimerit să-l priveşti admirativ de departe. Dacă 
însă îţi era soţ, situaţia se schimba întru câtva. 

— Ce-ţi veni să vorbeşti de aşa ceva tocmai în noaptea asta? Ce te 
face să crezi că ar exista o femeie mai potrivită decât tine să-mi fie 
soţie? 

Stând turceşte pe saltea, Rikyu se uita fix către ea. 

— Te rog să mă scuzi! 

— Nu-ţi cer să te scuzi, te întreb despre motiv. 

— Da... 



De când primise de la Rikyu o casă în calitatea ei de concubină, îl 
servise cu devotament. Pe vremea aceea el se numea încă Soeki şi 
strălucea ca o sabie scoasă din teacă. Era poate chiar excesiv de atent 
la maniere, faţă de o femeie întreţinută sau chiar faţă de o servitoare 
nu se întâmpla niciodată să se poarte arogant sau să-i vorbească de 
sus. Totuşi, aflaţi în aceeaşi cameră, Soon se sufoca simţindu-i 
nervozitatea şi sensibilitatea puternice. Având în vedere că nu o 
certa în nicio situaţie şi nu îi făcea reproşuri, inevitabil se îngrijora 
pentru cele mai mici schimbări în expresia feţei sau în tonul vocii 
lui, încercând să-şi dea seama dacă nu plutea în ele nemulţumire 
sau dispreţ. Intr-o seară, pesemne deranjat de ceva, Rikyu, care de- 
abia intrase în cameră, plecase imediat fără măcar să se aşeze şi fără 
să rostească o vorbă. 

— Ce s-a întâmplat data trecută? îl întrebase ea cu teamă la 
următoarea sa apariţie. 

— Camelia aia... 

în hanaire -ul din tokonoma erau aranjaţi nişte boboci. 

— Cameliile roşii îţi displac? 

— Nu, roşul merge, dar bobocul era puţin prea deschis şi nu mă 
puteam linişti, nu puteam să stau aşezat avându-i alături. 

Ştia bine că lui îi plac bobocii rotunzi şi tari de camelie, încercase 
însă un aranjament în care să exprime interesul prezentat de o floare 
pe cale să se deschidă. 

— Bine, dar dacă nu-ţi plăcea, era suficient să-mi spui şi-l 
schimbam imediat! 

— Nu suport o aşa lipsă de eleganţă! şi Rikyu închise ochii cu o 
expresie de nemulţumire pe faţă. 

De atunci, Soon începu să dea o atenţie deosebită tuturor 
lucrurilor din casă. Rikyu îi mai aducea mobilă şi ustensile, dar 
chiar şi numai dacă era vorba ca ea să aleagă un hanaire pentru ziua 
aceea, îşi făcea nenumărate griji: de care va fi el mulţumit, ce flori şi 
în ce fel anume să le aranjeze ca să-i placă? Deşi era convinsă că nu 



trebuie să utilizeze camelii înflorite, se întâmpla uneori ca, în funcţie 
de zi, el însuşi să folosească flori complet deschise. Soon uneori nu 
mai pricepea ce era bine şi ce era interzis. 

In serile când Rikyu o vizita, ea avea impresia că este judecată, 
evaluată ca femeie. Nici măcar pe întuneric, când era ţinută în braţe, 
nu se relaxa câtuşi de puţin. 

încă din tinereţe trăise în felul ăsta, de parc-ar fi mers pe gheaţă 
subţire. Chiar dinainte să devină soţia lui oficială, Soon îi născuse 
lui Rikyu doi copii, ambii băieţi. Avea o fată în casă, dar, după 
apariţia copiilor, absorbită de îngrijirea lor, se întâmpla să nu 
reuşească să termine pregătirile pentru întâmpinarea lui, 
urmărindu-i cu nelinişte expresia feţei. 

Dacă îi arăta copilul, Rikyu îl lua şi el în braţe ca oricine şi se juca 
cu el, însă astfel de lucruri comune nu păreau să-l intereseze prea 
mult. Rikyu privea mereu undeva în depărtare, iar ea nu-şi putea 
reprima senzaţia că, peste umărul ei, el se uită la o altă femeie. 
Amândoi copiii muriseră din cauza bolilor înainte să împlinească 
zece ani şi, de fiecare dată, Rikyu păstrase un aer indiferent. 

„Oare chiar să nu-i pese?..." se întreba ea, gândindu-se că pentru 
a ajunge la frumuseţea extremă trebuia să calce în picioare până şi 
sentimentele lui umane. Atunci însă când l-a surprins plângând 
singur pe întuneric, în dormitor, a aflat că el nu doar că ştia ce-i 
tristeţea, ci că o îndura cu stoicism! 

— Viaţa e frumoasă tocmai pentru că e atât de trecătoare, şopti el 
când îşi dădu seama că Soon se trezise. 

Cam de pe atunci chanoyu -ul lui Rikyu începuse treptat să emane 
ceva care te înfiora. Soon ştia că, în afară de fosta soţie şi de ea, 
Rikyu mai avea o femeie, care îi născuse de asemenea nişte copii. 
Totuşi, când prima soţie murise, Rikyu îi spusese lui Soon că o va 
lua oficial de nevastă. 

— Chiar sunt eu cea nimerită? îl întrebase ea, mai mult uimită 
decât bucuroasă. 



— Bineînţeles! Niciuna nu convine sufletului meu ca tine. 

In cuvintele lui nu simţise nimic fals, însă, după mai bine de zece 
ani de trai comun, ajunsese în mod dureros să distingă ce era adevăr 
de ce era minciună. Bărbatul ei continua să ascundă ceva. Cea pe 
care o iubea el cu adevărat nu era nici fosta soţie, nici ea, Soon, nici 
amanta, ci trebuia să fie o alta, aflată cine ştie unde. Intuiţia ei de 
femeie asta îi sugera. 

Se auzi o altă bătaie de clopot. Nu putea crede însă că în cazul lui 
Rikyu era vorba de unul din măruntele ataşamente lumeşti care va 
fi spălat atunci când cele o sută opt lovituri se vor fi terminat. 

— Dumneata, de fapt, nu ai nevoie de mine, ştiu foarte bine! 

— De ce spui ceva atât de ciudat? Dacă tu n-ai fi, aş avea multe 
necazuri, nu? 

— Da, ai avea necazuri şi atât! 

Se arătă uşor îmbufnată. Măcar atâta i se putea permite. 
Ocupându-se de treburile casei, putea spune că Rikyu era cel mai 
dificil dintre soţi. De la mobilarea întregii case şi până la modul de a 
face curăţenie, de la alegerea fiecărei farfurii la masa de dimineaţă şi 
de seară până la modul de aranjare a unei felii de murătură, dacă 
totul nu era după sufletul lui, devenea indispus. Dacă nu-i plăcea 
poziţia farfurioarelor pe masă şi le rearanja el însuşi, o treceau fiori 
reci. Modul de a servi orezul, de a dispune felurile de mâncare, totul 
pretindea o frumuseţe aparte, iar dacă ceva nu corespundea, îşi 
mişca într-un anumit mod sprâncenele, iar când nu-i plăcea deloc, 
în mijlocul frunţii i se adâncea o cută. îşi dădea oare seama soţul ei 
în ce măsură se consuma Soon ca să nu vadă această umbră pe faţa 
lui? Chiar şi simplului mers prin casă, Soon îi acorda o atenţie 
scrupuloasă. Dacă întâmplător închidea un fusuma cu zgomot, sub 
privirea încruntată a lui Rikyu suferea aşa de mult, încât ar fi 
preferat să moară. 

Suferise atâta vreme, dar acum, odată cu bătăile de clopot ale 
Anului Nou, izbucni: 



— M-am străduit tot timpul şi m-am frământat mereu doar cum 
să-ţi fiu dumitale pe plac, dar mai mult de atât eu nu pot face! 

Cum era de aşteptat, Rikyu era derutat. „Aşa merită!" se gândi 
ea. 

— Despre ce vorbeşti, despre povestea de aseară? 

Fiind ultima zi din decembrie, Soon se străduise încă de 
dimineaţă, împreună cu toţi cei din casă, să facă pregătirile pentru 
Anul Nou. Seara avusese o ameţeală şi scăpase din mână un bol 
lăcuit pentru zoni 60 pe podeaua de scânduri a bucătăriei. Lemnul se 
ciobise puţin şi lacul se exfoliase. 

Rikyu, aflat exact atunci acolo, dădu de înţeles doar din umbra de 
pe faţă că îl deranja ca o neglijenţă crasă. 

Avu senzaţia că i se fac reproşuri aspre şi nu, nu era doar 
imaginaţia ei, sprâncenele lui Rikyu exprimau asta explicit. 

— Oricine poate greşi. Eu nu ţi-am făcut niciun reproş. 

Desigur, nu rostise nicio vorbă, dar sclipirea din ochii soţului ei 

fusese o mustrare pe care o percepea ca mult mai severă decât un 
cor de huiduieli. 

— Dumneata eşti lipsit de inimă şi viclean, nu spui nimic, dar în 
interiorul dumitale mă insulţi. Atâta lucru văd şi eu! 

— Ce prostie! 

— Exact. Şi pentru că sunt atât de proastă, nu pot fi pe placul 
dumitale. 

Rikyu râse amar şi se întinse. Intorcându-i spatele lui Soon, 
spuse: 

— Acum să dormim! 

Soon îşi simţi colţurile ochilor umezindu-se fierbinte, revărsând 
lacrimi pline de amărăciune. 

Bătăile de clopot de Anul Nou păreau a se fi sfârşit. în întuneric. 


60 Tip de supă care se mănâncă, în mod tradiţional, de Anul Nou. 



privind fix spatele soţului său, Soon continua să se simtă pradă 
aceloraşi profunde ataşamente. 


3 

în hanaire -ul de bambus agăţat de stâlpul din tokonoma din 
camera mare era aranjată nişte salcie „legată". Operă a lui Rikyu, 
ramura lungă de mai bine de trei metri făcea o buclă şi apoi atârna 
până pe tatami, exprimând dorinţa ca lucrurile bune să se repete. 
Fiind însoţită de boboci de camelie roşu-deschis şi albi, crea o 
atmosferă plină de şarm. Kakemono-ul era o caligrafie a lui Kokei 
Sochin, senină, fără slăbiciuni: 

Pinul, acum sau în vechime, aceeaşi culoare 61 

Era probabil o expresie zen care lăuda verdele permanent, 
neschimbat nici după o mie de ani. Roşb-ul aşezat în faţa sa era un 
makie cu aur, pe care era reprezentat un iepure ţopăind vesel, 
semnul zodiacal al anului care începea. Rikyu se aşeză cu spatele la 
tokonoma şi fiul său cel mai mare şi cu ginerele, care aşteptau, îşi 
puseră mâinile pe podea şi se înclinară. 

— Vă felicit cu ocazia noului început de primăvară! rosti urarea 
de An Nou fiul său Doan, copilul primei sale soţii. 

— Da, e o primăvară frumoasă! 

La vremea asta, cerul Kyoto-ului se prezenta de obicei acoperit 
de nori, iar aversele uşoare erau frecvente, însă azi se făcuse senin, 
iar bobocii de prun dădeau să se deschidă. 


61 Citat din Goto egen, antologie de texte istorice zen alcătuită de către 
Daisen Fusai în 1253. 



— Până şi păsările ciripesc ca niciodată. O să fie un an bun! spuse 
Shoan, ginerele adoptat. 

Shoan era fiul lui Soon cu primul ei bărbat, dar se căsătorise cu 
Kame, fata lui Rikyu, şi adoptase numele de familie Sen. Kame era 
copilul născut lui Rikyu de către o concubină pe nume Ocho. 
Sângele familiei lui Rikyu se încolăcea ca o liană, era încurcat şi 
înnodat ca o glicină. Soon, care stătuse retrasă într-un colţ al 
încăperii, le turnă celor trei în cupe sake aromat cu plante. Ordinea 
de precădere era Rikyu, Doan, Shoan. Doan şi Shoan, ambii versaţi 
în chanoyu, de aceeaşi vârstă, patruzeci şi şase de ani, şi păreau a 
avea nişte relaţii complicate. Când se întâlneau, păstrau întotdeauna 
o atitudine rigidă, iar acum, de asemenea, deşi stăteau faţă în faţă, 
îşi sorbeau sake-ul fără ca privirile să li se întâlnească. 

Servitorii aduseră tăvile cu mâncare. Aşa cum le ceruse Soon, pe 
ele se aflau holuri cu zoni, sardele uscate şi rădăcină de brusture 
comestibil tocată mărunt. Zom'-ul cu găluşte de orez şi miso alb era 
asezonat cu puţin muştar dizolvat înăuntru. In încăperea largă, cei 
trei bărbaţi începură să mănânce în tăcere, doar din când în când 
dându-şi câte o veste despre alţi maeştri de ceai. 

Când terminară masa, soarele de început de primăvară bătea în 
shoji. 

— Tată, anul acesta veţi împlini şaptezeci de ani, ceea ce este 
nespus de îmbucurător! spuse Doan pe un ton formal. 

— Ia te uită, nici nu ştiu când am ajuns la vârsta asta! Viaţa chiar 
e ca un vis! 

— Nici noi nu facem altceva decât să adunăm ani. Pe nesimţite ne 
trezim că nu mai suntem tineri. 

— E prima zi din ianuarie şi v-am fi foarte recunoscători dacă ne- 
aţi oferi câteva repere pentru noul an, spuse Doan. 

— Cam ce jaloane? întrebă Rikyu. 

— Despre direcţia în care va merge de acum înainte chanoyu-ul. 

Rikyu îşi încrucişă braţele şi privi în gol. 



— Dacă eu mor, asta va însemna sfârşitul chanoyu- ului. Va creşte 
numărul celor cărora le place ceaiul, dar ei nu vor înţelege spiritul 
acestei arte: nimeni nu va mai fi în stare de adevăratul chanoyu. 

— în măsura capacităţilor mele limitate, voi depune toate 
eforturile ca chanoyu-ul să prospere. însă, în afară de asta, ar fi vorba 
de chanoyu-ul casei Sen. Tată, aţi ajuns deja la şaptezeci de ani, acum 
sunteţi foarte sănătos, dar, deşi n-ar trebui să spun asta, nu e exclus 
să se întâmple oricând ceva neprevăzut. Pentru o astfel de situaţie... 

Ajuns aici, vocea lui Doan se transformă într-un bâlbâit. 

— Vrei să zici c-ar trebui să-mi scriu testamentul? 

— Da. în primul rând, în casă sunt adunate nenumărate ustensile 
de ceai faimoase, iar dacă vi s-ar întâmpla ceva, ar fi atât de trist ca 
toate să se împrăştie şi să se piardă. Cred că ar fi bine să hotărâţi să 
le preia cineva. 

Rikyu, care asculta cu ochii larg deschişi, pufni pe nas. Acest fiu 
adevărat al său era ultimul în ierarhie între cei opt maeştri de ceai ai 
lui Hideyoshi şi servea la palat împreună cu Rikyu. Se spunea 
despre el că este curajos şi că are un caracter puternic, de neclintit. 
„Am îngrădit sanctuarul interior al sălii Marelui Buddha de pe 
Higashiyama, cine ar putea face chanoyu acolo?" îl întrebase la un 
moment dat Hideyoshi pe Rikyu, iar acesta îl recomandase pe 
Doan. însă printre maeştrii de ceai din Kyoto, Shoan se bucura de 
un renume incomparabil mai bun. Supranumit „Onorabilul 
maestru", chanoyu -ul său suav şi calm stupefia de-a dreptul 
locuitorii din capitală. 

Lui Soon, retrasă într-un colţ, i se tăie răsuflarea. Era o luptă 
pentru succesiune între propriul ei fiu şi cel al fostei soţii. îi venea 
să-şi astupe urechile. 

Rikyu se sculă şi deschise shoji- ul. Grădina era scăldată în lumină. 
După o lungă tăcere, spuse privind mai departe afară: 

— Trebuie să mergem să-l felicităm pe înălţimea Sa. Pregătiţi-vă! 

Cum nu se întorcea către ei, Doan şi Shoan ieşiră fără să mai 



spună nimic. Soon se retrase şi ea şi, pe când pregătea nişte haine 
noi, apăru şi Rikyu. Tot în tăcere, îl ajută să se schimbe, însă, în mod 
neaşteptat, Rikyu ezita. 

— Dă-mi nişte hârtie şi pensula... 

O puse pe servitoare să aducă ce i se cerea, iar Rikyu începu să 
scrie stând în picioare. 

Trist s-au uscat ramurile bătrânului cireş 

Anul acesta înflorită doar o singură creangă 

Arătă hârtia soţiei sale şi şopti: 

— Am îmbătrânit şi eu... 

Pe faţa sa nu se mai distingea nici mândrie, nici aroganţă. Era 
doar expresia unui bătrân obosit. Soon îşi lipi obrazul de spatele lui 
şi rămase aşa un timp, dorind să-i simtă căldura. 



Kanpaku -ul din Goryeo 62 


RIKYU 

Anul anterior seppuku-w/wz lui Rikyu 
7 noiembrie 1590, spre seară 
Kydto, locuinţa lui Rikyu din faţa porţii templului Daitokuji 


1 

Dimineaţa de iarnă lumina palid shoin -ul de la Jurakutei. Sunetul 
apei calde din kama aşezată pe daisu-ul lăcuit în negru avea un efect 
liniştitor. în zona supraînălţată din kamiza stătea Hideyoshi, 
îmbrăcat într-un haori roşu brodat cu fir de aur. Un paj aşeză în faţa 
sa bolul cu usucha pregătit de Rikyu. Chawan -ul rafinat, un tenmoku 
alb, era un obiect făcut în Japonia, cu glazură cenuşie peste lutul alb. 
Cercul auriu de pe buza sa, aşa cum stătea pe tatamiul verzui, îi 
conferea o strălucire specială. Prăjitura, făcută din faina albă 
amestecată cu apă, era întinsă într-un vas de fontă şi coaptă, apoi 
unsă cu pastă de miso şi rulată. Avea un aspect extrem de simplu, 
dar ideea cu miso-ul o făcea foarte apetisantă. 

Cu chawan -ul tenmoku într-o mână, Hideyoshi sorbi o dată şi 
spuse: 

— Hm, apropo de trimişii din Goryeo... 

Emisarii din Coreea pe care îi chemase mai demult ajunseseră în 


62 Goryeo (jp. Korai) dinastie coreeană (918-1392), transliterată şi în forma 
Koryo, care a reuşit (în 936) să unifice cele „Trei regate târzii" şi a domnit 
peste aproape întreaga peninsulă. Numele Coreei în limbile europene 
provine din Goryeo. 



Kyoto în iulie. Din cauza asediului de la Odawara, începând din 
primăvară Hideyoshi fusese tot timpul absent din capitală, dar din 
septembrie, de când se întorsese, nu acordase nicio audienţă 
ambasadorului, făcându-1 să aştepte întruna. Sub pretextul că este 
ocupat cu reparaţiile de la Palatul Imperial, nu primise încă 
scrisoarea diplomatică din Coreea. Cei din grupul ambasadorului, 
puşi să aştepte la Daitokuji din Murasakino, îşi pierduseră probabil 
de mult timp răbdarea. 

— Se fac deja patru luni de când au ajuns la Kyoto, nu-i aşa? 

— Exact cum spuneţi, înălţimea Voastră! Ziceau că au plecat din 
Goryeo în aprilie, astfel că sunt şapte luni de când şi-au părăsit ţara, 
răspunse Ishida Mitsunari. 

Dacă era aşa, însemna că nerăbdarea coreenilor se transformase 
probabil deja în furie. Hideyoshi subjugase şi nordul insulei 
Honshu, reuşind astfel unificarea întregii ţări şi, oricât de 
imprevizibil ar fi fost încă viitorul, devenise stăpânul acesteia. 

Acum, că se apucase de lucrările de reconstrucţie a capitalei, era 
extrem de ocupat, dar, cu toate acestea, îşi găsise timp pentru o cură 
de băi cu ape termale la Arima. Rikyu îl însoţise şi el la Arima şi 
organizase acolo o întrunire de chanoyu. 

Cu numai trei zile în urmă, Hideyoshi vizitase noul Palat 
Imperial, tocmai terminat. De fapt, avusese intenţia să meargă acolo 
însoţit de emisarii coreeni, dar aceştia refuzaseră, căci fără îndoială 
nu acceptau să fie expuşi în public din moment ce nu-şi 
prezentaseră nici măcar scrisoarea oficială care constituia misiunea 
lor. 

— Mă gândesc că ar cam fi timpul să-i chem. 

— Desigur, ar fi chiar momentul potrivit! 

Ishida Mitsunari ridică uşor chawan -ul în semn de gratitudine, îl 
roti cu faţa către spate, îl goli din trei înghiţituri şi sorbi spuma. In 
stilul său propriu extrem de precis, mişcările respectau întocmai 
eticheta prescrisă. Şterse marginea chawan -ului cu vârful degetelor. 



apoi pe acestea cu şerveţelul de hârtie. Rikyu nu-1 văzuse niciodată 
pe Hideyoshi procedând astfel. 

— Trimite un mesager la Daitokuji, să vină cu scrisoarea oficială, 
spuse Hideyoshi luând încă o prăjitură. 

Rikyu prepară al doilea bol cu ceai. întrucât deschisese chatsubo- 
ul în octombrie şi de abia măcinase ceaiul în râşniţa de piatră, acesta 
avea o prospeţime ieşită din comun şi o savoare fină. 

— Să trimit pe cineva de rang inferior? 

— Da, aşa să faci. 

Hideyoshi îşi ţuguie buzele, apoi plesni din limbă. în mod sigur îi 
plăcuse miso-ul din aluatul frământat cu sirop de viţă dulce 63 , o 
noutate fiind şi seminţele de mac cu care fuseseră presărate. 

Grupul de cincizeci de emisari coreeni erau găzduiţi în clădirea 
principală şi în subtemplele de la Daitokuji. întrucât Rikyu se 
dusese de câteva ori la templu în perioada asta, îi zărise uneori. 
„Vine kanpaku -ul din Goryeo!" se auzi un murmur când delegaţia 
ajunsese în Kyoto şi o grămadă de curioşi se înghesuiseră pe 
bulevardul principal ca să vadă procesiunea animată, cu 
îmbrăcăminte ciudată şi cu instrumente de cântat nemaivăzute. 
Acum însă nu mai trezea interesul nimănui. 

— Pentru banchetul de recepţie să pregătim cinci, ba nu, chiar 
şapte mese, ca să-i lăsăm cu gura căscată pe tipii ăştia? întrebă 
Mitsunari, lumina dimineţii care bătea în shoji răsfrângându-i-se 
rece pe frunte. 

— Ar merge şi aşa, dar... zise Hideyoshi privind în gol şi 
mângâindu-şi barba. După expresie, cântărea cu atenţie variantele. 

Când Rikyu veni cu al doilea ceai, Hideyoshi îşi fixă privirile 
asupra lui: 

— Tu ce-ai face în locul meu? 


63 Amakazura (Gynostemma pentaphyllum), plantă folosită în medicina 
tradiţională chineză, iar în Japonia întrebuinţată ca îndulcitor. 



în tinereţe, ochii lui Hideyoshi aveau uneori o mare blândeţe, dar 
acum duritatea lor putea străpunge un om. 

— Cum?! 

— Gândeşte-te, ce fel de mâncare s-ar potrivi? 

Rikyu reflectă un timp, apoi îl întrebă pe Hideyoshi: 

— Pe solii din Goryeo doriţi să-i trimiteţi înapoi cu zâmbetul pe 
buze, sau doriţi să plece furioşi? 

încruntarea dispăru de pe fruntea lui Hideyoshi, care se uită la 
Rikyu, apoi râse scurt: 

— Vrei să zici că tu eşti în stare să-i faci să se înveselească sau să 
se înfurie doar cu mâncare? 

— Nu e deloc complicat! 

Auzindu-i răspunsul, Hideyoshi aprobă bucuros cu un gest 
amplu. Mitsunari însă rămăsese impasibil, la el mintea prevala cu 
mult în faţa sentimentelor şi nu arăta aproape niciodată ce simţea. 

Hideyoshi ţinea al doilea chawan, un akaraku, învăluindu-1 cu 
ambele mâini. Se bucura de căldura bolului simţită în palme. 

— Ei, ai vreo idee? îl întrebă pe Mitsunari. 

— Ce-ar fi dacă i-am primi cu maximum de ospitalitate şi i-am 
distra cât mai mult, apoi le-am cere să se supună? spuse Mitsunari, 
dând dovadă că stăpânea mecanismele secrete ale sufletului, care 
scapă multora. 

— Aşa deci, păi şi-n felul ăsta ar fi interesant, adăugă Hideyoshi, 
care ţinea mai departe chawan-ul în palme, fără să-l ducă la gură. 

— Dacă-i aşa... murmură Rikyu. 

— Cum? Ai vreo altă idee? întrebă Hideyoshi, făcându-i semn 
din ochi să continue. 

— Am auzit că la Curtea din Goryeo sunt mai de mult două 
facţiuni. în solia de acum, ambasadorul principal face parte din 
facţiunea de est, iar viceambasadorul, din cea de vest. Ştiindu-se că 
îşi bagă reciproc beţe în roate, n-am putea găsi oare o cale să ne 
folosim de situaţia asta? 



— De unde ai pescuit povestea asta? întrebă curios Hideyoshi, 
aplecându-se brusc în faţă. 

— Coreenii stau de multă vreme la Daitokuji şi unii călugări de la 
templu au aflat de la interpret. 

Hideyoshi goli restul de ceai şi-şi împinse înainte genunchii: 

— Foarte interesant! Spune-mi tot ce mai ştii! 

După ce se înclină profund, Rikyu începu să povestească ce 
auzise la Daitokuji. 


2 

După cinci zile, cei cincizeci de membri ai soliei venite din 
Coreea apărură la Jurakutei. Alaiul format din bărbaţi cu pălării 
mari, cu borul larg, mergea purtând steaguri şi suflând energic în 
nişte trompete lungi. Rikyu, împreună cu nobili şi daimyo, îi 
întâmpină în faţa porţii de la Jurakutei. Porţelanul alb şi celadonul 
aduse din Coreea, acesta din urmă cu o profundă nuanţă verzuie, 
transmiteau o stare de linişte. Muzica lor însă era total diferită. 

Rikyu nu reuşea să-şi imagineze prea bine ţara asta îndepărtată, 
de dincolo de mare. Dacă i-ar fi fost cu putinţă, s-ar fi dus el însuşi 
să constate cu propriii ochi cum stau lucrurile acolo. Prima femeie 
din Goryeo pe care o întâlnise avea un aer nobil şi reţinut, încât ar fi 
spus că este un vis, că o femeie atât de frumoasă n-ar putea exista pe 
lumea asta... Duse mâna la piept şi atinse, ca întotdeauna în astfel 
de clipe, kogo -ul cu glazură verde. Apucându-1 strâns, rotunjimea 
acestuia îi reamintea toate momentele.. Astăzi sosesc oameni din 
ţara ta. Iar eu le pregătesc o primire cât se poate de dezagreabilă", i 
se adresa ei, ca de obicei, în gând. Erau bărbaţi din ţara care a 
împins pe culmile disperării o femeie atât de graţioasă şi nobilă, iar 
el nu putea să-i întâmpine cu amabilitate. 

Hideyoshi răspândise zvonul că despre „kanpaku -ul din Goryeo" 



ar fi vorba, dar, de fapt, era doar un demnitar, chiar dacă de rang 
înalt, iar nobilii şi daimyo- ii înşiraţi acolo o ştiau foarte bine. Cum 
pentru locuitorii oraşului constituia o procesiune neobişnuită, se 
strânseseră o mulţime de privitori. Alaiul pătrunse plin de 
reverenţă pe sub poarta Jurakutei-ului. Având în vedere că fuseseră 
făcuţi să aştepte o lungă perioadă, probabil ascundeau în suflet o 
profundă iritare, însă dădeau dovadă de maniere alese. 

Când membrii principali ai ambasadei luară loc în sala cea mare, 
Hideyoshi îşi făcu relaxat apariţia. Era îmbrăcat în negru, în ţinută 
ceremonială de Curte, cu pălărie formală pe cap şi tableta 
protocolară în mână. Urcă pe estrada cu trei trepte construită special 
şi se aşeză, după care, conform uzanţelor, făcu un semn din cap 
către soli, care îl salutau politicos cu capetele plecate: 

— Vă mulţumesc pentru lungul drum pe care l-aţi străbătut! 

— Am venit să vă prezentăm o scrisoare oficială din partea 
regelui Coreei. Sunt ambasadorul Hoan Yun-gil. 

— Iar eu sunt viceambasadorul Kim Son-yil. 

Interpretul delegaţiei traducea într-o japoneză stricată. 

Hoan se înclină din nou adânc, conform etichetei coreene, mai 
complicată şi mai solemnă decât cea japoneză. Ambasadorul scoase 
apoi scrisoarea oficială din partea regelui Coreei şi o citi: 

Regele Coreei, Yi Yong, trimite carte înălţimii Sale regele Japoniei. 

în lumina caldă a primăverii, îndeletnicirile sunt sortite izbândii. 

Scrisoarea începea prin a face trimitere la căldura plăcută a zilelor 
de primăvară, dar, bineînţeles, nu pomenea nimic despre supunerea 
Coreei faţă de Japonia. II felicita pe Hideyoshi pentru unificarea ţării 
şi exprima dorinţa unei bune vecinătăţi. 

Hideyoshi îl pusese pe So Yoshitoshi din Tsushima să transmită 
Curţii din Coreea cererea de a se supune, dar, acesta, speriat, nu 
trimisese mai departe decât o cerere pentru o solie de prietenie. Deja 



Hideyoshi intuia care erau circumstanţele acestui gest. 

— Splendid, minunat! Dar fiindcă aţi făcut o foarte lungă 
călătorie şi cred că sunteţi osteniţi, primiţi un mic semn al 
recunoştinţei mele, pe care vi-1 ofer din inimă. 

La un gest al său cu mâna, pajii aduseră nişte mormane de argint 
aranjate pe nişte suporturi mari şi le depuseră în faţa 
ambasadorului principal şi a viceambasadorului. Câte patru sute de 
njo de argint. Aşezat pe locul cel mai depărtat, Rikyu făcu semn 
pajilor de pe culoar să înceapă pregătirile pentru masă. în ajun îi 
poruncise bucătarului ce să pună pe măsuţe. 

— Chiar ajunge doar atât? întrebase neîncrezător acesta. 

Pe măsuţe erau aşezate câte o farfurie lăcuită neagră, absolut 
banală, cu câte cinci turte de orez prăjite, iar alături, câte o cupă din 
ceramică nesmălţuită. Beţişoare nu erau. 

— E foarte bine aşa, pregăteşte-le. 

— Să pui nişte oaspeţi de stat să mănânce cu mâna nu e foarte 
nepoliticos? 

— Nu e o trataţie, e o masă pentru a-i supune. Trebuie să-i facem 
să se simtă ca în temniţă. 

Bucătarul încuviinţă, pricepând cât de importantă era 
semnificaţia acestei mese. Servitoarele aduseră măsuţele în sala cea 
mare. Ishida Mitsunari le turnă tuturor sake nelimpezit dintr-un vas 
de ceramică, al doilea rând fiind servit de Rikyu. Solii erau uimiţi şi 
descumpăniţi de faptul că nu se produce schimbul protocolar cu 
Hideyoshi, dar îşi beau sake-ul mascând cupa cu palmele, conform 
etichetei confucianiste. Deşi încă se bea sake-ul, Hideyoshi se retrase 
în interior şi reveni îmbrăcat într-un kosode de brocart şi în haori, 
ţinând în braţe un copil mic, Tsurumatsu, care de-abia se născuse 
anul precedent. 

— Transmite-le că acest copil este următorul rege al Japoniei! 
spuse Hideyoshi, tot numai zâmbet. 

Interpretul traduse întocmai în limba coreeană. Hideyoshi făcu 



un tur al sălii, arătând copilul nu numai solilor, ci şi daimyo -ilor şi 
nobililor de la Curte prezenţi, perfect conştient de neplăcerea 
provocată coreenilor. Auzise că în Coreea, unde se acorda o mare 
importanţă etichetei, se schimbau cupe de sake în poziţie înclinată şi 
cu mâinile împreunate reverenţios. Cu cât numărul de feluri de 
mâncare şi de cupe schimbate era mai mare, cu atât primirea era 
mai politicoasă şi mai plină de ospitalitate. Neavând parte de 
curtoazia protocolară, coreenii cu siguranţă nu se simţeau bine. 

Se aflase deja la Kyoto că în Tsushima avusese loc o dispută. 
Odată, când îi invitase pe membrii delegaţiei la un banchet într-un 
templu de la munte, guvernatorul insulei, So Yoshitoshi, intrase pe 
poarta templului în palanchin şi, doar pentru atâta lucru, 
viceambasadorul Kim se indignase de o astfel de impoliteţe şi 
plecase de îndată. So Yoshitoshi îşi ceruse scuze prezentându-i 
capetele purtătorilor de palanchin. Dacă n-ar fi procedat astfel, Kim 
nu s-ar fi calmat, atât de mare îi fusese furia. 

Cu Tsurumatsu în braţe, Hideyoshi ieşi pe verandă şi, cu un gest 
din mână, le indică să se adune muzicanţilor coreeni care se 
retrăseseră în grădină. 

— Puteţi cânta! 

La semnul său, muzicienii începură să sufle în trompete. Exact 
atunci, Tsurumatsu făcu pipi pe el în braţele lui Hideyoshi, care 
răcni după femeile care îl îngrijeau pe copil şi li-1 dădu, iar el se 
retrase din nou ca să se schimbe. 

Hoan Yun-gil şi Kim Son-yil stăteau încruntaţi în permanenţă, 
exact cum anticipase Rikyu, care apoi conduse grupul de soli la 
Daitokuji. Călări, Hoan Yun-gil şi Kim Son-yil priveau drept 
înaintea lor, cu expresii amare pe faţă. La capătul unei lungi 
călătorii fuseseră trataţi doar cu turte de orez şi, pe deasupra, nu 
căpătaseră niciun răspuns la scrisoarea oficială adusă, în lipsa căreia 
nu-şi puteau îndeplini îndatoririle de ambasadori. 

Pe când începură să se zărească olanele acoperişului porţii de la 



Daitokuji, Rikyu încetini intenţionat pasul. Arătă cu mâna o clădire 
de pe margine şi se adresă lui Kim, aflat pe cal: 

— Aici este locuinţa mea. Aş dori să vă explic adevăratul sens al 
banchetului de azi. O rog pe Excelenţa Voastră să treacă o clipă pe 
la mine. 

Când interpretul traduse, Kim se încruntă. Ambasadorul-şef 
Hoan se depărtase deja pe calul său, Rikyu profitând de ocazie ca să 
i se adreseze. 

— Dacă e să discutăm, vino până la mine, căci sunt destul de 
obosit, spuse Kim privind cerul de iarnă încă luminos. 

— Aţi făcut multe eforturi. Astăzi, conform ordinelor înălţimii 
Sale kanpaku-ul, nu v-am servit decât turte de orez, culmea 
impoliteţii. Deşi nu cine ştie ce, v-am pregătit o masă în stil coreean 
şi aş fi foarte bucuros dacă aţi vrea să gustaţi, spuse Rikyu 
înclinându-se respectuos. 

Kim stătu să se gândească, îi era probabil foame. întrucât turtele 
prăjite fuseseră servite fără beţişoare, ar fi fost umilitor să le 
mănânce aşa şi le lăsase pe toate cinci pe măsuţă, fără să le atingă. 
Escorta ambasadorilor includea şi bucătari, dar, cum se aflau într-un 
templu zen unde erau interzise zarzavaturile cu miros puternic, 
băuturile alcoolice şi carnea, nu se putea pregăti acolo nimic 
mulţumitor. 

Kim descălecă, cu el rămânând doar cinci sau şase însoţitori, 
ceilalţi întorcându-se la Daitokuji. Luând-o înainte, Rikyu îi conduse 
pe poartă şi, când trecură prin roji şi ajunseră în faţa chashitsu- ului, 
Kim se opri şi privi un timp cu mare atenţie către acesta. Deşi se 
găseau în capitală, construcţia avea un acoperiş de paie, rustic, cu 
marginea coborâtă mult, ca o pleoapă somnoroasă. 

— Pe aici, vă rog! 

Ca să nu trezească neîncredere în oaspetele străin, Rikyu deschise 
nijiriguchi-ul şi intră el primul. Kama de deasupra ra-ului, pregătită 
conform instrucţiunilor de către Shogon, ajutorul său, scotea un 



bolborosit uşor. Căldura din încăpere era tocmai bună pentru a 
relaxa trupurile înfrigurate. 

Din uşă, Kim inspectă interiorul, pe faţă citindu-i-se prudenţa. 

In tokonoma era agăţat un sul cu pictura unor flori de hibiscus. în 
lumina blândă filtrată prin shoji, florile albe de hibiscus păreau că 
plutesc, centrul lor violaceu emanând o senzaţie de nespusă 
fragilitate. Nu se potrivea cu anotimpul, însă era o floare foarte 
iubită în Coreea. Pentru parfumarea încăperii, ardea nişte lemn de 
santal, în interior domnind o serenitate nobilă care topea complet 
asprimea sufletului. 

Kim intră sprijinindu-şi mâinile pe tatami şi se uită îndelung la 
sulul pictat cu hibiscus. îşi roti apoi privirile prin jur. Tokonoma era 
tencuită cu lut pe peretele principal şi pe cei laterali, chiar şi pe 
stâlpi. îşi îndoi uşor gâtul, după care se uită în sus pe îndelete la 
tavanul jos acoperit cu o împletitură din bambus. Fără grabă, îşi 
întoarse faţa către perete, cu tencuiala brută acoperită cu hârtie 
colorată în gri cu tuş diluat, după care se aşeză, ţinând un genunchi 
ridicat. 

— Parcă m-aş fi întors acasă la mine! spuse Kim, interpretul 
traducând din cadrul nijiriguchi-ului. 

în tinereţe, Rikyu se documentase dorind să ştie mai multe 
despre casele din locul de baştină al acelei femei. Vorbind cu 
comercianţi din Goryeo aflaţi în Sakai, aceştia îi făcuseră tot felul de 
desene şi scheme. Printre aspectele specifice aflate se numărau şi 
intrarea mică prin care cu greu te strecurai şi tokonoma tencuită cu 
lut, ca şi dimensiunile reduse, de numai doi jo. 

— Intră şi dumneata! 

La invitaţia lui Rikyu, interpretul pătrunse ezitant în interior. 
Odată toţi trei aşezaţi, încăperea de doi jo şi un daime oferea o 
atmosferă plăcută. 

— îmi cer nenumărate scuze pentru ce s-a întâmplat astăzi, spuse 
Rikyu aşezându-şi mâinile jos şi înclinându-se până când fruntea 



aproape atinse tatamiul. Chiar dacă eticheta era diferită, 
sentimentul de respect se transmitea prin gesturi. 

— Fără îndoială, a fost o primire foarte nepoliticoasă. înălţimea 
Sa kanpaku-ul s-a purtat de parcă nu mai era nimeni acolo. 

— Intr-adevăr, e absolut regretabil, însă v-aş ruga să ţineţi seamă 
de condiţiile din interiorul Japoniei. 

Rikyu aşteptă ca interpretul să traducă, apoi continuă: 

— Chiar dacă înălţimea Sa kanpaku-ul a unificat Japonia, oamenii 
nu s-au liniştit încă. Cea mai mică fisură e riscantă, fiindcă sunt încă 
mulţi daimyo care ar vrea să se revolte sau chiar să pună mâna pe 
putere. Ca urmare, deşi ar fi jignitor pentru ţara Excelenţei Voastre, 
dacă s-ar supune autorităţii înălţimii Sale kanpaku-ul, ar face la fel 
toţi cei din Japonia. Acesta e motivul pentru care astăzi nu v-a oferit 
un festin şi pentru care s-a comportat atât de insolent în faţa 
seniorilor feudali. Vă rog să primiţi scuzele noastre. 

— Acestea sunt probleme interne ale ţării dumneavoastră, nu au 
niciun fel de legătură cu ţara mea. Oricare ar fi acele circumstanţe, 
afrontul rămâne. 

— Aşa este, pentru acest incident nu putem găsi nicio scuză. Vă 
rugăm doar să luaţi în considerare şi situaţia noastră internă, şi 
Rikyu se înclină din nou. 

Tăcut, Kim arăta supărat. 

— Astăzi a fost o zi obositoare. Pentru început, aş vrea să vă ofer 
un ceai. 

— Nu, mulţumesc. Bem şi noi ceai, dar aici e prea amar şi nu-mi 
place. 

— Cred că acesta o să vă placă. încercaţi, vă rog! 

Deschise uşa dinspre interior, unde erau pregătite un ceainic de 
fontă încălzit şi căni obişnuite pentru ceai. Le aduse în încăpere şi 
turnă din ceainic în căni. Lichidul maroniu emana un parfum 
aparte. Cu un aer neîncrezător, Kim Son-yil luă cana în mână şi o 
mirosi, inspirând profund. 



— Este sengancha ? 

— Exact! Vă va încălzi! 

Era ceai de ghimbir, îndulcit cu miere găsită cu mari eforturi. 

Kim luă o înghiţitură şi, cu o figură mai destinsă, îl întrebă pe 
Rikyu: 

— Dumneata ai fost în Coreea? 

— Nu, nu am fost niciodată, dar apreciez de multă vreme cultura 
care vine din Goryeo. Cred că este o ţară încântătoare şi mi-ar 
plăcea s-o văd. 

Rikyu deschise din nou uşa dinspre interior şi aduse o scândură 
destul de mare prevăzută cu picioare, lăcuită în vermilion, pe care o 
puse în mijloc. Plasată în încăperea de doi jd şi jumătate, îi 
determină pe cei prezenţi aproape să-şi lipească spatele de perete. 

Aşeză deasupra un fund subţire din lemn de cryptomeria, iar pe 
acesta o cratiţă de pământ. îi deschise capacul şi, odată cu aburii, se 
răspândi brusc un miros plăcut. 

— E oritulgetanl exclamă interpretul. 

O raţă întreagă fusese fiartă cu miso, împreună cu plante 
medicinale chinezeşti precum ginseng, lemn dulce şi fructe de goji, 
la care se adăugau nuci de gingko, jujube, castane şi orez cu gluten. 

— Cred că ăsta e cel mai bun lucru pentru anotimpul rece. 

— Sunt şi coreeni în casa aceasta? 

— Nu. Eu sunt la origine comerciant din Sakai şi ştiu multe 
despre Goryeo. De asemenea, import şi astfel de lucruri. 

Rotindu-se pe genunchi, Rikyu luă un vas alb cu gâtul îngust, 
aşezat la uşă, şi turnă din el în nişte cupe de porţelan alb un sake 
transparent auriu. Kim privi atent cupa, o duse la nas şi o mirosi, 
apoi sorbi din ea. Ţinu un timp lichidul în gură ca să-i simtă gustul, 
plescăi uşor şi goli cupa. 

— Nu e popchu ? 

Rikyu aprobă bucuros. înşiră apoi unul după altul diverse feluri 
de mâncare coreeană, o salată de carne de pasăre cu ginseng. 



pacheţele de primăvară cu zarzavaturi învelite în aluat cu hrişcă, 
fiertură de orez cu castane, fructe de kaki şi fasole roşie, supă de 
alge wakame, iar ca prăjituri, bulete de orez cu jujube, coapte în abur, 
şi kaki uscate umplute cu nuci. Aproape că nu încăpeau pe măsuţa 
vermilion. Toate se bazau pe reţete învăţate de la coreenii din Sakai, 
popchu -ul fiind cel mai costisitor. 

Rikyu se retrase, lăsându-i pe Kim Son-yil şi pe interpret să 
savureze în voie masa. 

Kim îl mai vizită pe Rikyu din când în când, ca să se bucure de 
gustul mâncării din Goryeo. 

Când, imediat după Anul Nou, delegaţia se întoarse la Han 
Yang 64 cu scrisoarea de răspuns a lui Hideyoshi, dădu imediat 
raportul privind situaţia din ţara Wa 65 . Numai că, atunci când 
ambasadorul-şef Hoan Yun-gil şi viceambasadorul Kim Son-yil au 
fost chemaţi de regele ţării, cei doi oferiră versiuni total diferite. 

— Pregătesc în mod cert o invazie, îşi exprimă părerea Hoan 
Yun-gil. 

— Nu am văzut niciun astfel de semn, afirmă Kim Son-yil. La ce 
se va ajunge dacă Yun-gil seamănă nelinişte în oameni fără motiv? 

Dacă regele Coreei ar fi luat în serios relatarea ambasadorului-şef 
Hoan Yun-gil şi ar fi întărit apărarea coastelor, probabil Hideyoshi 
n-ar mai fi invadat atât de uşor peninsula. Dar asta se va întâmpla 
după ce Rikyu îşi va fi făcut seppuku. 


64 Han Yang, numit ulterior Han Seong, actualmente Seul, capitala de azi a 
Coreei de Sud. 

65 Japonia. 



Crizantema sălbatică 


HIDEYOSHI 
Anul anterior seppuku -ului lui Rikyu 
23 septembrie 1590, dimineaţa 
Kydto, jurakutei, 4 jo şi jumătate 


1 

Din Tekiseiro, aflat la etajul al doilea, aveai impresia că poţi 
atinge cu mâna cerul albastru. Câţiva nori albi sugerau că toamna se 
apropia de sfârşit. 

„Ce-aş mai vrea să-l văd o dată în spume pe tipul ăla!" gândi 
Hideyoshi despre Rikyu, privind lanţul de vârfuri ale Higashiyama 
şi cartierele capitalei, scăldate toate într-o lumină blândă. 

Din primăvară până în toamnă asediase Odawara şi cucerise 
castelul, iar pentru rezolvarea problemelor din nordul Honshu avea 
perspective favorabile. Japonia era deja la discreţia sa, mai puţin 
Rikyu, care îi rezista. 

„Cum oare să mă mai liniştesc puţin?" se gândi Hideyoshi. 
Trecuseră opt ani de când Nobunaga fusese omorât la Honnoji şi 
Hideyoshi n-avusese o clipă de răgaz. Mersese peste tot în 
campanie, din Kyushu până în nordul Honshu, comandase direct în 
bătălii, se întâlnise zilnic cu mulţi oameni, fusese nevoit să ia decizii 
într-un lung şir de probleme, iar noaptea să se întreţină cu femei 
frumoase. Insă, în cele din urmă, încheiase o etapă fructuoasă şi i se 
şi născuse moştenitorul mult dorit. 

Considerând că pe lume erau neaşteptat de puţine lucruri 
interesante, se întreba ce ar putea să-i provoace o plăcere extremă. 



„Să-l văd pe Rikyu în spume!" fusese primul gând care-i veni. Dacă 
Rikyu, cel mereu imperturbabil şi sigur de el, şi-ar pierde capul şi 
panica i s-ar întipări pe faţă, Hideyoshi s-ar fi simţit profund 
mulţumit. Gândurile în acest scop deveniseră în ultima vreme 
plăcerea secretă a lui Hideyoshi, care nu-i putea suporta lui Rikyu 
aerul că ar şti totul despre orice este frumos pe lume. Chiar şi 
printre vasalii săi se găseau mulţi militari care îl venerau pe Rikyu 
ca pe o încarnare a esteticului, îl adorau de parcă ar fi fost o zeitate 
shintoistă sau un Buddha, un lucru intolerabil, fiindcă doar un 
singur om putea fi venerat pe lumea asta de către ceilalţi, iar acela 
era numai el, kanpaku-ul Hideyoshi. 

Se tot gândea cum să-l facă să scoată spume. Chiar dacă Rikyu 
nu-şi cobora garda niciodată şi era maestrul desăvârşit al epocii 
sale, nu se putea să nu se găsească o stratagemă. 

Pe scară se auzi zgomot de paşi. Cărat în spate de către un paj, un 
bărbat purtând un kosode indigo de bumbac şi o scufie rotundă, albă 
urcă în Tekiseiro. Pajul îl coborî uşor pe tatami. Deoarece în trecut 
stătuse câţiva ani întemniţat într-o celulă subterană, nu-şi mai putea 
folosi picioarele fiindcă nu şi le mai putea îndoi din genunchi. Ca 
să-l ia pe acest infirm cu el în campanii, Hideyoshi îi pregătise un 
palanchin special, căci avea nevoie mai mult decât de orice de 
ştiinţa lui. 

Cu picioarele întinse într-o parte, bărbatul îşi sprijini mâinile pe 
tatami şi îşi înclină capul: 

— M-aţi chemat? 

— Mă gândeam doar să-ţi ofer un ceai. Aşază-te comod! 

Intr-un colţ al încăperii, pe un daisu de aur era pregătită o karna de 

aur, care scotea un susur uşor. 

— Vă mulţumesc! 

Strategului Kuroda Kanbei nu-i plăcea chanoyu-ul, şi Hideyoshi 
ştia foarte bine asta. Aşezat cu spatele la tokonoma placată cu folie de 
aur, i se adresă curios: 



— Nu te-am întrebat niciodată serios, dar de ce îţi displace 
chanoyu-ul ? Doar nu e ceva rău... 

Kanbei îşi întoarse către el faţa cu nasul supradimensionat şi 
ochii mari şi pătrunzători. Era un om căruia mintea îi mergea brici, 
de nenumărate ori uimindu-1 pe Hideyoshi prin ideile identice 
concluziilor la care acesta ajunsese numai după lungi şi nenumărate 
analize. Hideyoshi avea încredere deplină în inteligenţa lui. 

— Despre asta, ştiind că înălţimea Voastră este practicant de 
chanoyu, mă gândeam să vă vorbesc odată... 

— Eu nu mă omor după chanoyu-ul ăsta, mai bine spune-mi de ce 
nu-ţi place ţie. 

Kanbei fuse pentru o clipă surprins, apoi scoase evantaiul pe 
care-1 avea la brâu şi răspunse: 

— întâi şi-ntâi, e o problemă de precauţie. în timpurile astea în 
care nu poţi fi sigur când e război şi când e pace, mi se pare culmea 
imprudenţei ca oaspeţii şi gazda să se adune într-un spaţiu strâmt 
neînarmaţi. 

— Asta aşa e... 

înainte ca Rikyu să devină maestru de ceai, oaspeţii intrau chiar 
şi în chashitsu cu sabia scurtă la brâu. Se considera suficient să-şi lase 
doar sabia mare pe nişte cuie de bambus de afară. însă Rikyu, 
temându-se de eventuale certuri în chashitsu, concepuse un 
katanakake, un suport special pentru săbii, aflat la exterior, cerând 
oaspeţilor să-şi lase acolo şi săbiile scurte. 

— Chiar dacă se afirmă că nimeni nu are sabie, vreun trădător ar 
putea să ascundă una. Pericolul e fără margini. 

— Aşa, deci. Mai sunt şi alte motive? 

— în al doilea rând, e problema ustensilelor. E absolut ridicol să 
plăteşti o mie de monede de aur pentru un chawan sau un chaire care 
servesc doar ca să bei un ceai! Orice ban în plus, până la ultimul 



mon 66 , trebuie economisit şi folosit fără ezitare atunci când iei în 
serviciul tău oameni de valoare. 

— Ai dreptate! 

Kanbei era foarte pedant în privinţa economiilor. Când dădea să 
mănânce vasalilor săi castraveţi sau dovlecei, cerea anume să li se 
taie coaja groasă şi să fie păstrată. îi punea apoi pe bucătari să o 
mureze în sare şi să o folosească drept garnitură la masa 
servitorilor, care nu primeau alte zarzavaturi. Nu suporta să se 
risipească niciun petic de hârtie sau vreo aşchie de lemn, dar la 
nevoie dădea fără reţinere sume importante. îi era desigur greu să 
accepte să se irosească atâţia bani pentru chanoyu. 

— Altceva? 

— în al treilea rând, timpul. Ca să stai doar şi să apreciezi 
caligrafii şi picturi sau să bei ceai, nu ar trebui să dureze atât. în 
patru ore, să zicem, cât stai acolo, ai putea să exersezi artele marţiale 
ori scrisul kanjiurilor sau chiar să faci un plan de administrare a 
ţării pentru o sută de ani. Pentru nobilii de la Curte mai merge, dar 
dacă un militar se lasă absorbit în astfel de distracţii, spiritul se 
relaxează fără rost şi depravarea devine o a doua natură. Inevitabil 
o ţară vecină ne va invada. 

— Am înţeles. Tot ce spui e de bun-simţ. 

— Dacă aşa consideraţi, de ce înălţimea Voastră se interesează de 
chanoyu ? Puţin mai înainte aţi spus că nu vă place, deşi eram 
încredinţat de contrariul. E cam ciudat! 

Hideyoshi râse reţinut, jucându-se cu şnurul de la haori-ul său de 
brocart cu fir de aur: 

— Eu îmi petrec nişte timp cu chanoyu -ul pentru că, deşi sunt 
conştient de dezavantajele de care vorbeşti, am de pe urma acestuia 
beneficii care le întrec! 


66 Mon - monedă mică de cupru sau bronz, unitatea de bază a sistemului 
monetar al vremii. 



— Dacă aşa stau lucrurile, vă rog neapărat să binevoiţi să mă 
luminaţi! spuse Kanbei, mereu avid de o învăţătură nouă şi de 
cunoştinţe folositoare. 

Hideyoshi se întoarse către spate. în acea tokonoma aurită era 
aşezat un hanaire simplu de bambus, unul dintre cele trei făcute de 
Rikyu în vara aceea, în timpul asediului de la Odawara, care acum 
era gol. Alături se afla un coş plin ochi cu flori de toamnă. 

— Ce ţi-a spus omul meu de încredere când a venit să te ia? 

— Că înălţimea Voastră mă va învăţa chanoyul răspunse Kanbei 
mirat, plecându-şi capul. 

— Exact, aşa i-am poruncit şi am pus să se pregătească şi florile 
astea. 

— într-adevăr... 

Cât despre ceai, deşi pomenea de el, Hideyoshi nu dădea niciun 
semn că ar vrea să-l pregătească. Doar kama de aur scotea liniştit 
aburi. 

— Dacă aici n-ar fi ustensile de ceai şi flori, cei din jur ar începe 
să se frământe, s-ar întreba cu ce treabă o fi fost oare Kanbei chemat. 
Mitsunari, de exemplu, acum ar fi deja foarte îngrijorat, l-ar întreba 
poate după aceea pe cel care te-a adus cam despre ce s-a discutat. 
Dacă sunt ustensile de ceai şi apa fierbe, despre chanoyu este vorba. 
Lăsând la o parte faptul că ei or să creadă sau nu, oamenii vor zice 
că te-am învăţat chanoyu, şi nu că am avut o întâlnire secretă? 

Privind ţintă la aburul care erupea din kama, Kanbei dădu 
aprobator din cap. 


2 

Lumina de pe cerul de toamnă care se vedea prin fereastra 
deschisă slăbise, iar curentul uşor de aer oferea o senzaţie plăcută. 
Hideyoshi se ridică şi, aşezându-se în faţa setului de obiecte de 



pe daisu- ul de aur, luă cu hishaku- ul apă din kama şi o turnă într-un 
chawan tenmoku, tot din aur. Puse bolul pe un suport cu picior şi-l 
aşeză dinaintea lui Kanbei. Turnă apă caldă şi în al doilea chawan, se 
bucură un timp de căldura sa ţinându-1 cu ambele mâini, apoi bău. 

— Apa încălzită într-o kama de aur are un gust cu totul special! 

Kanbei luă şi el o gură de apă simplă, o gustă cu limba, după care 

râse reţinut: 

— Apa caldă e apă caldă! Gustul nu diferă pe măsura diferenţei 
de preţ dintre fontă şi aur! 

— Ei, Kanbei! Oamenii sunt foarte ciudaţi. Dacă fac ceai cu kama 
asta, sunt şi unii care îl apreciază ca pe un nectar zeiesc! 

Kanbei luă o altă gură şi încercă iar să-i determine gustul. 

— Mai degrabă decât de kama de aur, se bucură probabil de 
faptul că sunt trataţi de înălţimea Sa kanpaku-ul în persoană! 

— S-ar putea. 

Hideyoshi îşi goli chawan-ul. Uneori avea impresia că gustul apei 
diferă mult între kama de fier şi cea de aur, alteori că e acelaşi, în 
funcţie de starea sa de spirit, acum însă nesimţind nicio diferenţă. 

— Dumneata cum îl vezi pe tipul ăla? întrebă Hideyoshi, lăsând 
jos chawan-ul şi jucându-se din nou cu şnurul de la haori. 

— De maestrul Rikyu e vorba? 

— Exact, spuse Hideyoshi, mulţumit de perspicacitatea 
strategului său. Datorită cărui motiv are tipul ăsta atât de mulţi 
admiratori? 

Pentru câteva momente, Kanbei privi cerul pe fereastră, luminat 
şi mai puţin, după care se întoarse către Hideyoshi: 

— Maestrul Rikyu posedă o înţelegere a principiilor pe care alţi 
practicanţi de chanoyu nu o au. 

— înţelegere a principiilor... Cam ce vrei să spui cu asta? 

Chiar dacă nu-i plăcea chanoyu- ul, Kanbei fusese invitat de câteva 
ori în chashitsu- ul lui Rikyu, iar strategul din el nu pierduse ocazia 
să-l observe în amănunt. 



— Urmărind procedurile sale, pot spune că nu scapă nimic din 
vedere şi mişcările i se înlănţuie fluid. De obicei, încercarea de a 
obţine calmul duce la neglijenţe, iar căutarea unei curgeri continue 
duce la pripeală. Tocmai pentru că are o bună înţelegere a 
principiilor mişcărilor corpului uman, modul său de a apuca 
ustensilele şi de a le mânui este absolut natural, fără nimic de 
prisos. 

In mâna lui Rikyu, oricare dintre instrumente, fie el hishaku-ul, fie 
chasen- ul, până şi chakin -ul sau capacul de la mizusashi, părea că 
prinde viaţă. Era poate o artă născută tocmai din faptul că el 
înţelesese principiile care leagă omul de lucruri. 

— Scoate un hishaku de apă caldă din kama, are grijă să toarne la 
loc un hishaku de apă rece, nu aruncă surplusul de apă sau de orice 
foloseşte, toate acestea ţin de înţelegerea profundă a principiilor. 
Aici se află marea diferenţă faţă de ceilalţi maeştri de ceai. 

Această modalitate iniţiată de Rikyu se potrivea cu preferinţele 
economului Kanbei. 

— în plus, ceea ce-i impresionează pe mulţi este şarmul pur care 
se ascunde în wabicha -ul lui. 

— Şarmul pur? 

Fără îndoială, ustensilele alese de Rikyu aveau întotdeauna o 
atracţie specială. 

— Deşi îl numeşte wabicha, ceaiul maestrului Rikyu nu este câtuşi 
de puţin sec. Mai degrabă se ascunde în el ceva plin de căldură. 

— Asta e! într-adevăr, e chiar cum spui! exclamă Hideyoshi şi, 
fără să-şi dea seama, se lovi cu palmele peste genunchi. 

Exact acesta era secretul lui Rikyu pe care voia Hideyoshi să-l 
afle. Rikyu avea o căldură inexistentă la ceilalţi maeştri de ceai, ceea 
ce îi atrăgea pe oameni. 

— Tipul ăsta, cumva, are sângele fierbinte... 

— Din punctul ăsta de vedere seamănă cu înălţimea Voastră. 

— Ce? Zici că-mi seamănă?! 



— întocmai, amândoi iubiţi cu putere o femeie. 

Hideyoshi se uită contrariat. „O femeie? Cel care nu iubeşte 
femeile nu este bărbat. Ce era rău aici?" 

Kanbei bău apa caldă rămasă şi spuse: 

— Ah, a fost un adevărat nectar. N-am idee cum e cu kama de 
aur, dar apa de la Jurakutei este foarte bună la gust. Aş putea să 
îndrăznesc să vă mai cer puţină? 

— Am nevoie să mă ajuţi cu inteligenţa ta, continuă Hideyoshi 
după ce-i umplu chawan- ul. 

— E vorba de expediţia în China? 

— Câtuşi de puţin, e vorba de Rikyu. 

— Ce să-i faceţi maestrului Rikyu? întrebă Kanbei amuzat. 

— Tipul ăla e uşor enervant. Aş vrea să-l fac să scoată spume, dar 
nu-mi vine nicio idee bună. Ar fi o distracţie şi vreau să-ţi pui 
mintea la contribuţie! 

Kanbei bău apa caldă şi râse din nou. 

— Ce e aşa amuzant? 

— Ah, nu, înălţimea Voastră, îmi ziceam că preocuparea pentru 
Rikyu înseamnă, cu alte cuvinte, că în întreaga ţară este linişte! 

Hideyoshi îşi mângâie capul unde părul se rărise considerabil în 
ultima vreme. Se înmulţiseră firele albe, iar coada din creştet i se 
subţiase. 

— De la povestea cu asagao 67 sunt foarte enervat, aş vrea enorm să 
i-o plătesc într-un fel. 

Cu ceva timp în urmă, deoarece se spunea că la reşedinţa lui 
Rikyu înfloresc o mulţime de asagao aduse din străinătate, 
Hideyoshi se dusese anume dis-de-dimineaţă până acolo, însă în 
grădină nu zărise niciuna. Intrând în mica sală de primire, găsise o 


67 Plantă (Ipomoea nil) foarte asemănătoare cu zorelele, dar cu frunze de o 
formă mai frumoasă. Florile pot fi de diverse culori: albe, roz, roşii, mov, 
bleu, albastre. 



singură corolă, aranjată în tokonoma. Pentru a crea impresie cu acea 
unică floare, Rikyu le culesese pe toate celelalte. 

— M-a enervat şi întâmplarea de la Daitokuji. 

Intr-o zi de vară, se dusese la Daisen-in, un subtemplu de la 
Daitokuji. Poruncise să se pregătească o ikebana în shoin, dar Rikyu 
nu făcuse nimic în interior, ci pusese un hanaire de metal pe o piatră 
de afară, din karesansui, stropise cu apă şi făcuse aranjamentul acolo, 
care arăta plin de prospeţime şi puritate. 

— Şi cu florile de prun e la fel. Cât despre cele de cireş... 

Odată, încercând să-l pună în încurcătură pe Rikyu, Hideyoshi 

pregătise în tokonoma un vas mare de bronz, pentru apă, şi o singură 
ramură de prun, apoi îi ceruse să facă un aranjament. Ca şi cum ar 
fost cel mai simplu lucru, Rikyu apucă ramura cu o mână şi o ţinu 
cu vârful în jos, iar cu cealaltă, făcută inel şi trecând-o de-a lungul 
acesteia, o scutură complet. Rezultatul final, cu florile şi bobocii 
plutind pe suprafaţa apei, a fost de o eleganţă indescriptibilă. 

— Şi cu ramura de cireş, tipul ăsta, fără să facă vreun aranjament, 
a apucat-o şi s-a învârtit cu ea prin încăpere, recitând „Tocmai 
pentru că se scutură, tocmai pentru că se scutură.. Petalele cădeau 
dansând uşor şi atmosfera de primăvara a fost, desigur, mult mai 
puternică. N-a fost deloc rău, numai că mă irită la culme! 

De fiecare dată când Rikyu îşi demonstra cu dezinvoltură 
inteligenţa şi ingeniozitatea, înverşunarea lui Hideyoshi nu făcea 
decât să crească şi frustrarea îl rodea tot mai profund. 

— Mi-a povestit cineva că, fiind invitat de către Rikyu la o 
sesiune de chanoyu , acesta spunându-i şi că procurase un hanaire 
grozav, nu văzuse de fapt nicăieri la întâlnire vreun astfel de obiect, 
şi numai după ce sesiunea s-a terminat i s-au arătat nişte petale de 
camelii strânse frumos în groapa de resturi din grădină. 

— Asta, probabil că... râse Kanbei, fără să continue. 

— L-am pus să pregătească un chanoyu pentru mâine-dimineaţă. 
Cu inteligenţa ta, fă-1 pe Rikyu ăsta să scoată spume! 



— Asta era, deci. 

— Fă-o cu flori! Foloseşte florile! Vreau să-l pui în dificultate cu 
asta! 

— Totuşi, după câte mi-aţi spus acum, nu e un maestru de ceai 
care să se dea bătut chiar aşa uşor. Valorează aproape cât o armată 
de un milion de călăreţi. Eu, care nu ştiu nimic despre chanoyu, sunt 
ca un simplu infanterist, nu am nicio şansă să câştig! 

— Nu e nevoie să-l obligi să se predea! Vreau doar să-i văd mutra 
pusă în încurcătură. Fă-1, fie şi numai pentru un moment, să se 
oprească derutat din mişcări. Atât ajunge! 

Aprobând în tăcere, Kanbei privea florile din coş. Erau 
îngrămădite acolo flori de toamnă: anemone, sorbestrele, 
campanule, fructe roşii de bujori de munte, iarbă de pampas şi 
altele. Kanbei se târî sprijinindu-se pe braţe şi alese o floare din coş, 
o crizantemă sălbatică, un aster de un mov pal. Exact aceeaşi 
culoare cu cerul în amurg, care se vedea afară pe fereastră. 


3 

Dimineaţa următoare, în spaţiul de aşteptare al chashitsu -ului de 
patru jo şi jumătate de la Jurakutei, îşi făcură apariţia, pe lângă 
Kanbei, şi Hariya Sowa şi Tennojiya Soban din Sakai. Toţi trei 
fuseseră invitaţi ca recompensă pentru participarea la asediul 
castelului de la Odawara. Hideyoshi îşi puse pajii să-l cheme doar 
pe Kanbei şi îi şopti la ureche: 

— Ai grijă, eu o să mă uit de afară! 

Avusese intenţia asta din capul locului. Plăcerea ridiculizării era 
mai mare în felul ăsta şi putea râde în voie. începu să tragă cu 
ochiul în chashitsu printr-o fantă a ferestrei şi aproape că tremura de 
plăcere. 

în tokonoma era agăţată o pictură cu un golf în zare unde o navă 



cu pânze se întoarce acasă, o captură de război de la familia Hojo 
din Odawara. Aparţinea pictorului Yujiân (Gyokukan) din regatul 
Song de Sud, care, cu o trăsătură fluidă de pensulă, redase nişte 
copaci şi o pagodă de pe malul lacului Dongting, în depărtare nişte 
munţi, iar mai în faţă o mică ambarcaţiune cu două siluete umane. 

în tokonoma, pe un suport lăcuit în negru se afla un chawan 
tenmoku alb, japonez, iar înăuntrul chawan-ului era un chaire în 
shijuku-ul său. Punerea în valoare făcută de Rikyu era pe măsura 
faimosului chaire numit Shigikatatsuki. 

Ajutat de paji, Kanbei intră prin nijiriguchi, îşi aşază evantaiul în 
faţă şi, cu mâinile pe podea, priveşte pictura din tokonoma. Prin 
simpla agăţare a acestui sul, camera căpăta profunzime. Kanbei se 
opri asupra tenmoku- ului alb, îl privi un timp ţintă şi, scoţând de la 
piept, din kosode, o hârtie îndoită, luă floarea de aster aflată în ea şi o 
plasă în chawan- ul tenmoku. Hideyoshi o vedea prinsă uşor în faţa 
chaire- ului din tenmoku şi îl umfla râsul gândindu-se că Rikyu, în 
cursul procedurii, se va încurca în manevre din cauza acelui aster. 
Ajutat de Hariya şi de Tennojiya, Kanbei se aşeză pe locul 
oaspetelui principal. Imediat, uşa interioară se deschise şi apăru 
Rikyu, cu o faţă sobră, şi se înclină politicos. Hideyoshi se amuza 
deja la culme. 

Când se ridică în picioare, Rikyu avea în mâna stângă un blid 
rotund de lemn nelăcuit, curbat circular, care pe vremea lui Takeno 
Jdo, maestrul său, se folosea în mizuya pentru apa uzată, dar Rikyu 
începuse să-l utilizeze şi în chashitsu. 

„Pur şi simplu, când e vorba de tipul ăsta..." se enervă 
Hideyoshi, căci atât pictura din tokonoma, cât şi chaire- ul 
Shigikatatsuki erau obiecte extrem de valoroase, şi să fie combinate 
într-o sesiune cu un vas simplu ca ăsta, în genul pe care l-ar fi folosit 
poate un tăietor de lemne de la munte, era un sacrilegiu. Dacă ar 
auzi specialiştii în ceai de la Curtea shogunului Ashikaga, ar sări în 
sus de indignare. 



Ţinând blidul în dreptul şoldului, Rikyu se aşeză în ternaeza. 
Alături se afla un fel de dulăpior de vreo şaizeci de centimetri cu uşi 
culisabile de lemn în care se găseau diverse ustensile. Rikyu scoase 
de acolo un mizusashi de tip Seto şi un hishaku şi, sprijinindu-şi întâi 
degetele mici pe tatami, apucă încet mizusashi- ul foarte de jos cu 
ambele mâini, ca şi cum l-ar fi învăluit. Ca întotdeauna, manevra 
instrumentele cu o deosebită precizie, toate mişcările erau 
moderate, fără nicio scăpare, astfel că nu se simţea niciun pic de 
pripeală. Aşa cum spusese Kanbei, poseda în mod limpede o 
profundă înţelegere a principiilor care guvernează omul şi lumea 
întreagă. 

Mişcându-şi alternativ genunchii, Rikyu avansă spre tokonoma. 

„Ei, ia să vedem cum se descurcă individul?" îşi spuse Hideyoshi 
şi îşi apropie şi mai tare faţa de fanta din fereastra acoperită cu 
hârtie. Spatele, umerii, mâinile lui Rikyu se mişcau fără nicio 
ezitare. Fără să şovăie, Rikyu întinse mâinile: sprijini cu stânga 
suportul tenmoku- ului, iar cu dreapta luă delicat asterul şi-l aşeză pe 
tatamiul din tokonoma. Cu chazvan- ul în mâini, reveni în ternaeza, 
dispuse în şir în faţa mizusashi-ului chazvan-ul şi chaire- ul, precum şi 
chasen- ul, se înclină respectuos şi începu să prepare ceaiul. Nu se 
vedea la el nici poză, nici ostentaţie, nici dorinţa de a obţine vreun 
avantaj, ci părea că se cufundă total în simplul fapt de a prepara un 
ceai. Nu dădea impresia că ar face cumva vreun efort, puterea asta 
de a-şi păstra mereu atitudinea naturală fiind extrem de enervantă! 

Floarea de aster lăsată în tokonoma, în spate cu pictura în care 
erau reprezentate golful îndepărtat şi corabia revenind acasă, părea 
că pluteşte pe unde, lângă malul lacului Dongting. Buna dispoziţie a 
lui Hideyoshi dispăru brusc şi furia îl copleşi, dar rămase totuşi să 
vadă cum se va descurca până la sfârşit. 

Cei trei oaspeţi terminară de băut ceaiul, iar Kanbei îşi exprimă 
dorinţa să vadă Shigikatatsuki. Cât timp oaspeţii se uitară la chaire, 
Rikyu puse totul la loc în dulăpior, de la mizusashi şi până la chazvan- 



ul tenmoku, apoi introduse şi Shigikatatsuki în shifuku şi se deplasă 
pe genunchi până la tokonoma. Luă floarea de aster şi o sprijini de 
perete în colţul dinspre intrarea interioară, aşeză Shigikatatsuki şi se 
întoarse în temaeza. 

Floarea de aster arăta uşor ofilită. „M-a bătut!" îşi spuse 
Hideyoshi, simţind că planul său de a râde de Rikyu se ofilise exact 
ca floarea aceea şi că mai degrabă el era cel care fusese luat peste 
picior. In acel moment intră în chashitsu prin uşa interioară: 

— Ei, cum a fost ceaiul lui Rikyu? întrebă Hideyoshi. 

Cei trei invitaţi se înclinară, iar oaspetele principal vorbi: 

— Am petrecut nişte momente de relaxare cum nu mi-aş fi 
închipuit! Eu, Kanbei, am spus mereu că chanoyu -ul nu îmi place, 
însă azi l-am perceput intens ca pe ceva superior şi cu un sens 
profund. Ceaiul acesta care se adaptează la orice circumstanţe are 
probabil ceva în comun cu practica strategiei militare. Profit de 
ocazie să-l rog pe maestrul Rikyu să mă iniţieze şi pe mine! 

Auzind cuvintele strategului său, cu care trecuse prin multe 
bătălii, Hideyoshi simţi şi mai puternic înfrângerea. 



Vestul drept est 


YAMANOUE Soji 
Anul anterior seppuku -ului lui Rikyu 
11 aprilie 1590, dimineaţa 
Hakone Yumoto, Sounji 


1 

In donjonul de la Odawara, Yamanoue Soji reflecta la condiţia 
umană, privind marea care sclipea argintiu. Nu trebuie să spui 
lucrurilor pe nume. Când descrii realitatea ca atare, eşti detestat, 
poţi fi chiar omorât... 

In larg se vedeau plutind un mare număr de nave de luptă. 
Castelul urma să fie înconjurat de marea armată a lui Hideyoshi, 
aproape două sute de mii de soldaţi îndreptându-se într-acolo. 
Existenţa celei de-a cincea generaţii Hojo era pusă la grea încercare. 

— Am auzit că Hideyoshi şi-a stabilit cartierul general la templul 
Soun din Yumoto, i se adresă lui Soji un maestru de ceai care făcea 
pregătiri pentru chanoyu , instalând un daisu într-o cameră din 
donjon. 

— Aşa se pare, răspunse acesta distrat. 

— Totuşi, un castel atât de solid cum e cel de aici nu are cum să 
cadă, oricât de mare ar fi armata care îl atacă! 

Fără îndoială, castelul Odawara dispunea de un zid foarte 
puternic care înconjura în întregime oraşul, iar proviziile se spunea 
că ajungeau pentru mai mulţi ani. Nu ar fi fost deloc uşor de cucerit. 
Cu toate acestea, Soji avea emoţii, nu din propria sa alegere se 
trezea el acum în mijlocul unei bătălii. 



întorcând lucrurile pe toate părţile, cauza impasului în care se 
afla era doar una: spusese adevărul. Soji nu putea să nu-şi regrete 
prostul său obicei de a rosti lucruri care nu trebuiau exprimate prin 
viu grai. Trecuseră deja şapte ani de când, aflându-se în serviciul lui 
Hideyoshi ca maestru de ceai şi atrăgându-şi mânia acestuia, fusese 
alungat din Osaka. Zilele de pribegie treceau una după alta insipid 
ca nisipul care curge printre degete. Chiar dacă se ocupa de chanoyu, 
îşi dădea şi singur seama că nivelul său scade treptat. 

Condusese înainte în Sakai o mare casă de comerţ numită 
Satsumaya, dar magazinul şi reşedinţa îi fuseseră confiscate de către 
Hideyoshi. „Să nu mai calci în provinciile Settsu, Kawachi şi 
Izumi!" i se porunci, şi de atunci Soji se afla mereu pe drumuri. 

în ziua când fusese exilat, se afla într-un chashitsu de trei jd din 
castelul Osaka. Zidurile de piatră, donjonul şi grădina se aflau încă 
în construcţie, iar o linişte stranie învăluia chashitsu -ul de pe 
Ishiyama. Cu toate astea, era o dimineaţă plăcută, cu cer albastru. 
Rikyu, gazda, după ce adusese chawan-ul, apăru cu un vas pentru 
caracatiţe. Văzându-1, Hideyoshi se încruntase: 

— Un vas pentru caracatiţe! Nu e prea de tot? 

Nu era lipsit de justificare, căci Rikyu adusese drept kensui un vas 
pe care-1 foloseau pescarii ca să prindă caracatiţe, exact aşa cum era. 
De vasul nesmălţuit, cărămiziu, erau prinse scoici albe. Soji, care se 
afla acolo în calitate de al doilea oaspete, la exclamaţia lui 
Hideyoshi şoptise fără să vrea: 

— Dar nu-i pricepeţi atracţia? 

In niciun caz nu era o critică. în momentul acela, Soji fusese 
puternic mişcat de originalitatea lui Rikyu şi pur şi simplu îl 
întrebase cu naivitate pe stăpânul ţării dacă nu înţelege sensul 
profund al acelei opţiuni deosebite, numai că avu de-a face cu furia 
suveranului şi îi fură interzise cele trei provincii. 

„Cât de prost pot să fiu!" se gândea acum, vorbele care-i 
scăpaseră atunci fuseseră de o imprudenţă cumplită. El considera că 



o reuniune de ceai constituia ocazia supremă ca toţi cei care se 
adunau acolo să se bucure de acel ceai ca egali şi să aprecieze 
împreună ustensilele. Acesta era motivul pentru care el spunea 
exact ce simţea chiar stăpânului ţării, convins că astfel trebuie să fie 
relaţiile acolo unde se face chanoyu. 

Acum însă îşi schimbase părerea. Unii susţineau că un mic 
chashitsu înseamnă un univers aparte, o lume complet diferită de 
societatea schimbătoare şi bântuită de patimi şi mizerii, dar era oare 
aşa? Cât de prost fusese să uite că, pentru maeştrii de ceai, locul 
unde se desfăşura chanoyu constituia un spaţiu mundan în care îşi 
câştigau existenţa. 

Odată alungat din casa din Sakai, unde ducea o viaţă îndestulată, 
începuse pentru el o perioadă cu dificultăţi în a-şi găsi un loc de 
dormit sau hrana zilnică. Fusese nevoit să-şi trimită soţia înapoi la 
casa părinţilor ei, împreună cu copiii. Modul cum fusese tratat de 
Hideyoshi îl făcea să fiarbă de furie, însă o puternică emoţie îl 
cuprindea în special atunci când făcea focul în câte o colibă 
acoperită cu paie, unde înnopta întâmplător, şi îşi prepara un ceai 
într-un chawan cu marginea deformată, singurul care îi rămăsese. 
„Păi ce, ăsta e adevăratul ivabichaY' se îmbărbăta, şi în acest mod 
reuşise, pentru scurt timp, să se bucure să trăiască astfel cufundat în 
lumea wabi- ului. 

Când puţinii bani pe care îi mai avea se terminară, trebui să fie 
foarte atent şi la prietenii pe care îi mai putea ruga să-l găzduiască. 
Aflându-se în dizgraţia lui Hideyoshi, puţini mai erau cei care-1 
primeau bucuroşi. 

Ca să se poată întreţine, se gândea că ar fi fost minunat să obţină 
un post de maestru de ceai în slujba vreunui daimyo, dar asta ieşea 
din discuţie cât timp nu găsea o recomandare. O variantă ar fi putut 
fi clanul Maeda din Kaga. Rugându-1 pe preotul administrator al 
subtemplului Korin-in de la Daitokuji al casei Maeda, pe care îl 
cunoştea bine, merse până în Kaga, ca mesager al Korin-in, cu 



solicitarea de donaţie a unui domeniu. Cererea se bucură de succes 
şi primiră unul de o sută de koku, dar, deşi deveni funcţionarul 
însărcinat cu gestiunea moşiei, nu prea putea suporta slujba aceasta 
pe o măruntă feudă de provincie. întrucât casa Maeda avea propriii 
ei maeştri de ceai, nu se prea găsea un post şi pentru Soji. 

Aflat în impas, Soji îşi reconsidera modul său direct de a vorbi, 
„în niciun caz nu trebuie să mai rosteşti adevărul!" se certa el 
singur. Putea simţi sau gândi orice, numai că nu trebuia s-o exprime 
în cuvinte. Schimbându-şi astfel atitudinea, îi ceru iertare lui 
Hideyoshi şi fu invitat la o sesiune de ceai în Sunomata, reuşind 
cumva să-l îmbuneze pe acesta şi întorcându-se pentru un timp la 
Osaka. 

Aducându-şi aminte de Hideyoshi, Soji stătu să se gândească 
dacă nu ar putea fi o opţiune. Era însă incompatibil cu acesta. 

Hideyoshi îi arătase cu mândrie un chatsubo, iar el îşi exprimase 
necenzurat părerea: 

— Lutul este foarte bun, dar forma nu prea. 

Hideyoshi se indispusese foarte tare şi îl alungase din nou. Când 
părăsise Osaka, maestrul său Rikyu îi spusese cu o figură 
contrariată: 

— Tu ai aerul că înţelegi chanoyu, dar de fapt nu pricepi nimic! 

— Atunci, vreţi să distorsionăm aprecierea şi să tragem oamenii 
pe sfoară? insistă Soji. 

— Câtuşi de puţin. Ţi se pare că aprecierea instrumentelor e 
lucrul cel mai important într-o şedinţă de chanoyu ? 

— Dacă nu, care este? 

— La chanoyu -ul unei persoane de rang înalt, de bună seamă cu 
un fin cunoscător, dar indiferent pe cine ai invita sau chiar dacă eşti 
tu invitat, trebuie să-i respecţi pe toţi cei care participă ca şi cum ar 
fi nişte experţi. Asta este mult mai important decât corectitudinea 
evaluării instrumentelor, nu crezi? 

Lără îndoială că aşa era, îşi zicea el acum, numai că îşi dăduse 



seama prea târziu. în amintire i se întipărise încă un sfat primit de la 
Rikyu: 

— Să nu comentezi în niciun caz aprecierile obiectelor vechi 
faimoase sau întrunirile de chanoyu ale altora! Nu ajung douăzeci de 
ani ca să poţi face asta fără să provoci resentimentele cuiva! 

Pe atunci trecuseră aproape douăzeci de ani de când îl venera pe 
Rikyu ca învăţător al său, dar se dovedea încă necopt ca maestru de 
ceai. Uitându-se la faţa tristă a profesorului său, îşi dădea foarte 
bine seama de asta. Purtând în suflet sfaturile lui Rikyu, Soji se 
izolase un timp la Koyasan, după care plecase în Kanto 68 şi fusese 
angajat ca maestru de ceai de către clanul Hojo. Se scurseseră deja 
doi ani de când venise în castelul acesta. Zvonul că la cartierul 
general instalat de Hideyoshi la Yumoto s-ar afla şi Rikyu îi făcu 
imediat inima să bată mai tare. 

Stăpânul castelului Odawara, Hojo Ujinao, urcă în donjon, unde 
Soji îi pregăti un ceai. Privind marea strălucind în lumina 
amurgului, Ujinao îşi savură calm usucha- ul, părând foarte hotărât 
să reziste asediului care începea. 

— A fost bun ceaiul! 

Chiar înainte ca Ujinao să se ridice, Soji se prosternă în faţa sa: 

— Aş avea o rugăminte către înălţimea Voastră! Nu l-am mai 
văzut de multă vreme pe învăţătorul meu, maestrul Rikyu, care, 
după câte am auzit, s-ar afla în tabăra de la Yumoto. Aş putea 
cumva... 

Fără să asculte până la capăt, Ujinao se sculă în picioare şi zise: 

— Fă cum doreşti! 

După toate aparenţele, un practicant de ceai rătăcitor nu se afla 
nici măcar la periferia preocupărilor sale. 


68 Kanto regiune din estul Japoniei, care cuprinde municipiul Tokyo şi 
prefecturile Gunma, Tochigi, Ibaragi, Saitama, Chiba şi Kanagawa. 



2 


Porţiunea din Tokaido care cobora dinspre Hakone era împânzită 
de călăreţi din armata lui Hideyoshi. De-abia pornise pe drumul 
învăluit de întunericul nopţii, că imediat fu luat la întrebări cu 
suliţele îndreptate către el: 

— Cine eşti? încotro mergi? 

— Sunt practicant de chanoyu. Am aflat că în tabăra înălţimii Sale 
kanpaku-ul se află şi maestrul Rikyu şi merg să-i duc chawan-ul 
acesta. 

După ce rosti replica pregătită de dinainte, scoase şi le arătă 
chawan- ul învelit într-un shifuku. Purta o robă de bonz, n-avea alte 
bagaje, nici sabie la brâu şi, cum nu arăta suspect în vreun mod 
special, fu lăsat să treacă. Verificarea se repetă de două-trei ori, dar 
el continuă să urce cu eforturi frenetice sub lumina lunii pe drumul 
de munte până ajunse la Yumoto. Cum era de aşteptat să fie în 
cartierul general al lui Hideyoshi, intrarea în Yumoto era strict 
păzită. 

— Aş vrea să merg la maestrul de ceai Rikyu. 

— Spune-ţi numele! 

— Sunt de la Satsumaya din Sakai. 

Condus de un militar în armură, trecu pe sub poarta de la Sounji. 
Purtate de vânt în noaptea plăcută, se auzeau sunete de biwa şi un 
parfum dulce, probabil de la florile de glicină, se simţea slab. Deşi 
era comandamentul unei armate de două sute de mii de soldaţi, 
domnea acolo o linişte blândă ca la eleganta Curte Imperială. într-o 
zonă mai îndepărtată din spatele clădirii principale a templului se 
vedea o grădină în stil karesansui, scăldată discret în lumina lunii, o 
grădină plină de forţă, cu pietre foarte mari dispuse pe coasta 
muntelui. Alături se afla un chashitsu cu acoperiş de paie, prin shoji 



zărindu-se o lumină. 

— Aici este! îi spuse militarul. 

— Vă rog să mă scuzaţi, maestre! chemă Soji de lângă veranda 
din faţa uşii. 

— Cine este? se auzi glasul profesorului său, care-i trezea atâtea 
nostalgii. 

— Sunt Soji de la Satsumaya! 

Pentru un timp se lăsă tăcerea. 

— Intră! 

Urcă pe verandă şi puse mâna pe shoji, îl deschise hotărât şi zări 
figura îndrăgită a lui Rikyu. 

— Maestre de ceai, îl cunoaşteţi pe omul acesta? întrebă militarul 
în armură. 

— Da, fiţi liniştit, e unul din vechii mei discipoli. 

— Atunci e în regulă, şi samuraiul se retrase salutând uşor din 
cap. 

— Bine ai venit! 

— N-am avut decât un singur gând, să vă întâlnesc! Câte amintiri 
mă leagă de dumneavoastră! 

— Intr-adevăr... Eşti sănătos? 

— Da, vă mulţumesc, rezistenţa e punctul meu forte. Sunt 
sănătos, dar mă doare sufletul. Mereu sub cerul unor locuri străine, 
pe nesimţite sufletul meu s-a-mbolnăvit. 

— Spui lucruri care nu-ţi stau în fire! 

— Nu, probabil dumneavoastră n-aţi putea înţelege. Să te cufunzi 
în wabi poate fi o plăcere numai dacă ai o casă pusă la punct. Pentru 
cei tot timpul pe drumuri, wabicha- ul se simte foarte patetic! 

La vorbele lui Soji, ochii blânzi ai lui Rikyu sclipiră cu asprime: 

— Mă întrebam dacă în călătorie te-ai dedicat mai departe 
practicii, dar se pare că doar ţi s-a degradat caracterul. 

— Ba nu, nu mi s-a degradat. Poţi să proclami eleganţa în wabi 
sau în sabi dacă posezi o casă, dacă dispui de un ro şi de o kama, însă 



pentru cel nevoit să împrumute şi cel mai mărunt lucru toate astea 
nu mai au haz! 

— Nu ştiam că eşti un prost atât de mare. Dacă ai măcar o kama, 
poţi să faci chanoyu, precum Hechikan din Yamashina 69 , dar tu nu 
reuşeşti fiindcă ai prea puţină pregătire sufletească. 

Ascultând, Soji îşi coborî privirea. 

— Chiar fără nicio ustensilă, dacă ai hotărâre şi originalitate, poţi 
să te bucuri să creezi un nou chanoyu. De ce nu o faci? 

Soji nu prea ştia ce să răspundă. Copleşit de bucuria de a-şi 
revedea profesorul după atâta vreme, se relaxase prea mult şi 
vorbise iarăşi ce nu trebuia. 

— Vă rog să mă iertaţi. Obosit de veşnicele peregrinări, mi-au 
scăpat nişte văicăreli prosteşti. Sunt eu un discipol neînzestrat, dar 
practic neobosit mai departe doar cu chawan -ul acesta deformat, şi 
Soji scoase de la piept chawan -ul preferat şi i-1 arătă. Era un idojawan 
de lut galben, cu urme de roşu în el, dar prelingerea abundentă a 
glazurii albe, infiltrată fin, arăta foarte frumos. Cu buza uşor arcuită 
în afară, emana calm şi îi plăcea mult. 

Ochii lui Rikyu îşi recăpătară blândeţea şi de pe buzele pline îi 
ieşiră cuvinte mai calde: 

— N-avem ce face, dacă elevii sunt slabi, responsabilitatea îi 
revine profesorului. 

Fiecare cuvânt al lui Rikyu îl umplea de durere pe Soji, se 
înfigeau toate fără milă în fiinţa sa care, literalmente, nu mai poseda 
nimic din cauza propriei sbipidităţi. Nu avea nicio şansă ca 
maestrul său, care dispunea de o mulţime de ustensile faimoase şi 
care se bucura de ivabi ca de un Joo elegant, să înţeleagă prin ce 
trecea el acum. 


69 Yamashina actualmente unul dintre cele unsprezece sectoare ale 
oraşului Kyoto, în sud-estul acestuia. In epoca din roman era un sat în 
afara oraşului. 



— Bei un usucha ? 

— Aş dori unul, vă mulţumesc. 

De-abia acum, că i se pomeni de asta, observă în colţul încăperii 
kama aşezată peste fur o şi care scotea aburi. Era corect, tocmai 
trecuse ziua care marca începutul verii 70 . Mai demult, folosise şi Soji 
chashitsu -ul acesta de patru jo şi jumătate pentru a face ceai. Se 
părea că Rikyu concepea acum un nou aranjament, întrucât în 
tokonoma se aflau mai multe suluri pictate şi hanaire- uri. Fără ca 
măcar să le strângă, Rikyu scoase el însuşi un platou pentru 
prăjituri şi ustensile pentru ceai. Prăjiturile erau akoya, foaie de aluat 
de făină fără gluten coaptă în aburi, peste care erau aşezate găluşte 
mici de pastă de fasole dulce. Li se dăduse acest nume deoarece, la 
prima vedere, semănau cu akoyagai, scoicile care produc perle. 

Rikyu turnă apă din kama într-un chawan kuroraku şi dăţi chasen- 
ul, iar Soji luă o akoya pe o bucată de hârtie şi începu să o mănânce. 
Extraordinara moliciune şi savoare îi transmiseră o plăcere rafinată. 

Ca întotdeauna, procedura lui Rikyu avea o fluenţă care îl 
fascina. Fără exces de zel, dar concentrat, părea doar că priveşte o 
lume a esteticului aflată dincolo de ustensile. Soji ridică reverenţios 
chawan -ul oferit şi bău imediat radiind de plăcere, căci ceaiul 
excelent îi încălzea sufletul. 

— E un adevărat nectar! 

— Asta mă bucură mai mult decât orice. 

După ce acceptă şi al doilea bol, Soji se simţi complet relaxat. 

— Vă mulţumesc foarte mult! 

Admiră apoi chawan -ul şi se întoarse să se uite mai bine la cum 
era dispusă încăperea. Agăţată pe stâlpul de la tokonoma se afla. 


70 în chanoyu se face o primă mare împărţire a anului în două perioade: 
„sezonul de iarnă" (octombrie-aprilie), când apa se încălzeşte în ro, şi 
„sezonul de vară" (aprilie—octombrie), când se foloseşte furo-u\. Pentru 
detaliere, vezi glosarul. 



drept hanaire, un fel de teacă de macetă, pe care şi-o prindeau la 
brâu tăietorii de lemne ca să-şi ţină cuţitul lat ca un satâr. îşi aminti 
că, odată, Rikyu obţinuse de la un pescar coşul împletit cu care 
acesta prindea păstrăvi în râul Katsura şi-l folosise drept hanaire. 
Alături de fnro se afla o găleată de lemn cu capac, de genul celor 
utilizate pentru a scoate apă din fântână, folosită ca mizusashi, exact 
cum era. 

— Si cu toate astea... 

» 

— Ce vrei să spui? 

— Chanoyu- ul dumneavoastră este într-adevăr agresiv. 

— Chanoyu-ul meu, agresiv? 

— Da, iconoclast şi lipsit de artificialitate. Foloseşte fără să-i pese 
o teacă de tăietor de lemne sau un coş pentru prins peşte. Să 
foloseşti diverse obiecte banale pe picior de egalitate cu ustensile 
chinezeşti faimoase e, ca să zic aşa, la fel cum ai convinge pe cineva 
să ia muntele drept vale sau vestul drept est. E un chanoyu neinhibat 
şi plin de o eleganţă fără margini, dar care nu funcţionează decât la 
un maestru de nivelul dumneavoastră. La un om de rând, acele 
obiecte rămân doar o teacă de macetă sau un coş pentru pescuit, nu 
devin nicicum ustensile pline de wabi. 

Fiindcă spusese ce gândea, Soji se simţea foarte bine. Fiind vorba 
de profesorul său, nu era chiar o impoliteţe. 

— Mda, te ia gura pe dinainte la fel ca pe vremuri, ce ţi-e-n guşă, 
şi-n căpuşă. Deşi asta te-a distrus, nu te-ai învăţat minte câtuşi de 
puţin! 

— Ba nu, m-am schimbat deja enorm, dar am vrut să-i arăt numai 
maestrului meu că încă am discernământ. Alt motiv n-am avut. 

între sprâncenele lui Rikyu se ivi o cută adâncă: 

— Mâine se va ţine aici o întrunire de ceai şi mă gândeam să 
intervin pentru tine pe lângă înălţimea Sa kanpaku- ul, dar, în situaţia 
asta, n-are niciun sens. 

— Ba nu, vă rog să interveniţi neapărat! Vreau să mă întorc la 



Sakai! spuse Soji înclinându-se cât de mult putea şi întinzând 
mâinile pe tatami. 

— Bine, o să mai văd... 

— Nu mai fac prostia să spun exact ce gândesc! Vă rog mult, 
puneţi o vorbă bună pentru mine! insistă Soji, pe care vorbele lui 
Rikyu îl atinseră dureros. 

— Reuşita unei întruniri de chanoyu se bazează pe respectul 
reciproc al celor prezenţi, ca şi cum întâlnirea ar fi unică în viaţă. 
Chiar dacă ai discernământ, tu de asta nu eşti în stare! 

— Sunt în stare! Sunt gata să fac orice, vă rog, interveniţi pentru 
mine! spuse Soji înălţându-şi capul şi privindu-1 plin de speranţă pe 
Rikyu. 


3 

După ce Hideyoshi îşi termină de băut ceaiul, Soji auzi din 
mizuya cum Rikyu aduce vorba despre el. întrucât fu strigat, salută 
din uşă şi intră în chashitsu. Hideyoshi, pe care nu-1 mai văzuse de 
multă vreme, arăta îmbătrânit şi mai mărunt. 

„Deci un astfel de om fusese..." îşi spuse Soji. Hainele splendide 
ieşeau în evidenţă, dar trăsăturile feţei erau lipsite de rafinament, 
de-a dreptul vulgare. Gândindu-se că rătăcise atâţia ani temându-se 
de un astfel de bătrân, Soji îşi resimţea cu amărăciune propria 
slăbiciune. 

— Ai fugit de la Hojo? îl întrebă Hideyoshi. 

— Nu, nu am fugit. Auzind că profesorul meu se află aici, am 
venit cu singurul gând de a-1 întâlni. 

De dincolo de shoji se auzea ciripitul păsărelelor. Şi în dimineaţa 
asta cerul era albastru, complet senin. 

— Aşa deci... Hojo cum se prezintă? 

— Deocamdată au un moral foarte bun. Judecând după faţa sa. 



seniorul Ujinao pare hotărât să reziste şi zece ani. 

Hideyoshi se încruntă şi Soji pricepu că nu-i de bine reacţia 
acestuia. 

— Asta probabil din cauză că n-au văzut încă marea armată a 
înălţimii Voastre. Când Odawara va fi împresurată de o asemenea 
forţă uriaşă, seniorul Ujinao o să cam pălească! 

Hideyoshi îl privi ţintă: 

— Tu de partea cui eşti? 

— Eu sunt doar un simplu practicant de ceai, aşa că nu am nici 
duşmani, nici parte cu care să ţin, răspunse Soji simţindu-şi gâtul 
uscat. 

— Deci te dai după cum bate vântul! 

— Nu, înălţimea Voastră, nu am niciun gând special, eu nu 
doresc decât să mă întorc la Sakai şi să mă dedic în întregime 
chanoyu- ului. Vă rog cu umilinţă să mă iertaţi pentru multele ocazii 
când am fost nerespectuos! zise Soji lipindu-şi imediat fruntea de 
tatami. 

Aşteptă răbdător, dar răspunsul nu veni. 

— Vă rog şi eu să-l iertaţi, înălţimea Voastră! Omul ăsta are o faţă 
detestabilă şi face multe gafe, dar este un adevărat cunoscător în 
chanoyu. Vă rog! insistă Rikyu, lăsându-şi şi el fruntea la pământ. 

Hideyoshi nu spunea nimic. Sunehil apei din kama începu în mod 
ciudat să se audă puternic, rău-prevestitor. 

— Ştiu şi eu? Să mă mai gândesc. 

— Vă mulţumesc! 

— Nu te bucura prea devreme. Aşteaptă să te pun întâi la 
încercare. 

„Ce mai pune la cale bătrânul ăsta complexat?" se gândi Soji 
încordat. 

— Dacă zici că eşti practicant de chanoyu, chiar dacă ai venit aici 
numai cu ce ai pe tine, oi fi adus totuşi vreun obiect de ceai! 

— Bineînţeles! confirmă Soji scoţând de la piept shifuku- ul şi-l 



desfăcu. înăuntru avea un idojawan cu margini curbate, al cărui 
galben maroniu, marcat de puţin roşu, crea, în ciuda wabi- ului, o 
impresie de strălucire. 

Hideyoshi luă chawan- ul în mână şi-l privi, uitându-se lung la el 
în tăcere. în cele din urmă, spuse: 

— E un chawan de doi bani! zise acesta, şi-l trânti la loc, bolul 
rostogolindu-se pe tatami. 

— Ce faceţi?! ţipă Soji, pierzându-şi cumpătul şi întinzând mâna 
să-l prindă. 

— Un chawan atât de vulgar mie nu-mi place deloc. Dar, stai, să-l 
spargem şi să-l lipim cu aur, o să devină mult mai interesant! 

— Ce aiureală! replică Soji de parc-ar fi scuipat cuvintele. 

— Hei! îl apostrofe cu vocea ridicată Rikyu pe Soji. De necrezut, 
ce impertinenţă faţă de înălţimea Sa kanpaku- ul! Ieşi afară, ieşi 
imediat afară! 

Sculându-se, Rikyu îl apucă de guler pe Soji şi îl trase către uşa 
interioară. 

— Aşteaptă! răsună rece vocea lui Hideyoshi, nu se poate să 
plece aşa, pur şi simplu, trage-1 în grădină. Hei, scoateţi-1 afară pe 
tipul ăsta şi tăiaţi-i urechile şi nasul! 

Auzind porunca pe care le-o striga Hideyoshi, câţiva militari 
apărură într-o clipă, îl traseră pe Soji afară şi-l trântiră la pământ. 

— Iertaţi-1! Iertaţi-1! Vă implor, iertaţi-1! se prosternă Rikyu. 

— Maestre, oricât ar fi el stăpânul ţării, şi-a bătut Joo de bunul 
meu gust în chanoyu şi nu-i datorez nicio scuză! Eu, Soji, n-am să-l 
linguşesc chiar în halul ăsta! Dacă e s-o facă, atunci s-o facă! Am să-i 
arăt cât de splendid pot să mor! 

Se ridică în picioare şi fu imediat imobilizat de către militari, care, 
după cum li se ordonase, îi tăiară urechile şi nasul. Plin de sânge, 
Soji îl privea ţintă pe Hideyoshi fără să scoată un geamăt. Nu simţea 
nicio durere, fierbea de un amestec de furie şi de ciudă. 

— Iertaţi-1! Vă rog, aveţi milă de viaţa lui mizerabilă! îl imploră 



Rikyu pe Hideyoshi, cu fruntea la pământ. 

Soji, cu încăpăţânare, nu arăta nicio intenţie de a-şi cere iertare. 

— Zburaţi-i capul! 

Şi, la comanda lui Hideyoshi, o lamă sclipi deasupra creştetului 
lui Soji. 



Flacăra cu trei otrăvuri 


KOKEI SOCHIN 
Trei ani înainte de seppuku-t d lui Rikyu 
19 august 1588, dimineaţa 
Kyoto, Jurakutei, reşedinţa lui Rikyu, 2 jo şi jumătate 


1 

„Lumea asta a oamenilor e atât de amuzantă, chiar interesantă la 
culme!" râdea în gând Kokei Sochin, aflat în camera sa din Sokei-in 
de la Daitokuji în timp ce se pregătea de călătorie. Sokei-in este 
templul construit anume de Hideyoshi pentru oficierea slujbelor 
pentru salvarea sufletului lui Oda Nobunaga. La cererea acestuia, 
cu şase ani înainte Sochin devenise fondatorul său şi, de ahmci, n-ar 
fi trebuit decât să se cufunde în meditaţie zen, numai că lucrurile nu 
mergeau atât de bine pe cât ar fi dorit. 

Hideyoshi încerca să-l scoată în prim-plan cu orice ocazie, ceea ce 
era fără îndoială benefic pentru prosperitatea sectei, dar, pe de altă 
parte, crea multe necazuri. Dacă ieşi pe scena socială, inevitabil apar 
şi piedici, şi fricţiuni. „Intr-adevăr, lumea asta a oamenilor arde în 
flacăra celor trei otrăvuri!" gândea Sochin, care, că îi plăcea sau nu, 
se trezea implicat în conflictele acestei lumi sordide. Se referea la 
cele trei otrăvuri despre care vorbeşte învăţătura budistă: 
rapacitatea, irascibilitatea, nemulţumirile stupide, cu alte cuvinte, 
avariţia, mânia şi prostia. Dacă se gândea bine, necazurile şi 
instabilitatea din societate, reuşitele şi nereuşitele oamenilor, mai 
toate se puteau explica prin cele trei otrăvuri. Laptul că oamenii 
greşeau calea îşi găsea în general originea tocmai în cele trei 




otrăvuri. 

Sochin stârnise furia lui Hideyoshi şi fusese exilat în Kyushu 
chiar în acea dimineaţă, a doua zi devreme fiind nevoit să 
părăsească Kyoto. 

In incinta Daitokuji-ului se înălţase recent Tenzuiji şi acum se 
ţinuse slujba de celebrare a construcţiei. Deoarece Omandokoro, 
mama lui Hideyoshi, zăcea bolnavă, ca invocaţie pentru 
însănătoşirea ei, în numai două luni, într-o grabă de neînchipuit, se 
ridicaseră toate clădirile templului, de la sala principală şi până la 
shoin, sala pentru primirea oaspeţilor şi locuinţele călugărilor. Ea 
dorise să hotărască încă din timpul vieţii locul unde se va afla 
monumenhil ei funerar, aşa că Hideyoshi îi construise chiar şi un 
mormânt. Serviciul religios se desfăşurase până la capăt fără 
probleme şi toată lumea se mutase în marele shoin. 

Acolo, Kano Eitoku pictase pefusuma nişte peisaje grandioase cu 
ape şi munţi, în stil chinez. începând de la dreapta, în ordine, 
priveliştile celor patru anotimpuri se dezvoltau curgând parcă una 
în alta, dar impunându-şi cu forţă prezenţa. Aşezat în faţa daisu- 
ului, Rikyu prepară nsncha într-un chawan tenmoku. Un călugăr 
tânăr, îmbrăcat într-o robă nouă-nouţă, aduse bolul în faţa lui 
Hideyoshi. Alţi călugări, la fel de tineri, apărură unul după albii şi 
aşezară în faţa samurailor înşiraţi acolo prăjituri şi chawan-e. Cu 
suport. După ce-şi bău ceaiul în tihnă, Hideyoshi stărui privind 
grupul de vârstnici de la Daitokuji. Toţi erau îmbrăcaţi în odăjdii 
strălucitoare. 

— Mă bucur că aţi reuşit să ridicaţi un templu atât de splendid. 
Prin forţa credinţei voastre, mama se va face repede bine. 

Gyokuchu Soshu, desemnat fondator al templului, se înclină 
adânc: 

— Numai datorită autorităţii Excelenţei Voastre kanpaku-ul am 
putut să construim într-un interval atât de scurt! Clădirile fiind 
terminate, ne vom da toată silinţa acum la slujbele de dimineaţa şi 



seara şi ne vom ruga pentru însănătoşirea doamnei Omandokoro. 

Răspunsul îl amuză pe Sochin. „Dacă vrea incantaţii magice, ar 
trebui să apeleze la un templu Tendai sau Shingon!" Ii trecu prin 
minte, dar se abţinu să râdă, ţinând seama de situaţie. 

In primul rând, ideea de a construi un templu zen Rinzai în 
vederea unor slujbe pentru vindecarea de boală a unei persoane era 
o eroare. începând cu marele învăţător Daruma (Boddhidarma) din 
China, un templu zen are ca scop principal ajungerea la adevăr prin 
practici ascetice, nu e un loc unde să se recite formule ezoterice. 

îmbrăcat în ţinută de ceremonie daimon, cu însemnele sale de 
familie - gosan no kiri, trei frunze de paulownia cu trei inflorescenţe 
deasupra, cea din mijloc cu cinci flori - imprimate mari în negativ 
pe veşmântul lung exterior, Hideyoshi aproba cu un aer mulţumit. 
Tot privindu-i faţa brăzdată de multe riduri fine, Sochin avu o 
revelaţie, chiar senzaţia că ajunsese brusc în starea de satori 71 : 
„Adevărata natură a lui Hideyoshi e aviditatea!" Acest om era 
lăcomia însăşi umblând îmbrăcată în kimono. 

Oamenii obişnuiţi sunt fiinţe cărora pielea le acoperă un schelet, 
însă la Hideyoshi era altfel, lui pielea îi acoperea un suflet cupid, iar 
deasupra se aflau hainele... Astfel vedea prin el Sochin. Fără 
îndoială că din cauza asta ajunsese şi stăpânul ţării. Bărbatul acesta, 
dominat de o lăcomie extremă, chiar dacă ajunsese la cel mai înalt 
rang posibil pentru un om obişnuit şi avea întreaga ţară în mâinile 
sale, rămânea un individ vulgar. 

Dintre vasalii care îl însoţeau, Ishida Mitsunari avea cel mai înalt 
rang. „La Mitsunari, oare furia?..." se întreba Sochin, care, cu toate 
că îi admira figura inteligentă, îl vedea şi pe el afectat de o otravă. 

Cu patru ani înainte avusese un uşor diferend cu Mitsunari. Pe 
atunci, Sochin fusese ales ca fondator al marilor temple Tenshoji şi 


71 Iluminarea în sens budist. 



Hokoji, ridicate de Hideyoshi, dar nu se prea înţelegea cu Ishida 
Mitsunari, magistratul construcţiilor. In cele din urmă, lucrările la 
Tenshoji se întrerupseseră, iar Hokoji devenise un templu al sectei 
Tendai. Nutrind pizmă faţă de Sochin, ardea în flacăra irascibilităţii 
produsă de invidie şi făcuse tot posibilul ca să-l îndepărteze de 
Hideyoshi. In momentul acela, se înfuriase pe Mitsunari, însă, 
gândindu-se bine, îşi dădu seama că otrava care-1 stăpânea pe 
Mitsunari era cauza. Nu Mitsunari era de vină, ci otrava din el, şi, 
văzând astfel lucrurile, furia îi trecuse. 

„Dacă omul n-ar manifesta dorinţe dincolo de necesarul său, 
dacă ar avea mereu o stare de spirit liniştită şi o minte înţeleaptă, cât 
de plăcut ar fi să trăieşti în lumea asta", se gândea Sochin, privind 
feţele samurailor înşiraţi în shoin. Calea lui Buddha şi practicile 
religioase urmăreau tocmai să stingă flacăra celor trei otrăvuri. 

— Dintre călugării mai în vârstă de la Daitokuji, cine dispune de 
cea mai puternică forţă incantatorie? întrebă Hideyoshi. 

Călugării îşi aplecară toţi capul. 

— Păi, cine oare ar putea fi? răspunse Shun'oku Soen, decanul lor 
de vârstă, înclinându-se respectuos. 

„Călugării zen au ei oare o astfel de forţă incantatorie, magică?!" 
se miră Sochin în sinea sa. Niciun călugăr, din nicio sectă, nu se 
putea lăuda cu aşa ceva. Asta nu era decât un fel de înşelătorie a 
bonzilor, care profitau de prostia oamenilor. Pretenţia de a fi în 
stare de o astfel de forţă magică nu era decât o formă de lăcomie, 
având ca scop obţinerea de donaţii pentru temple, aşa gândea 
Sochin, controlându-se pentru a nu i se citi nimic pe faţă. Oricum, 
nu era decât o sporovăială după slujba budistă. Nu era cazul să se 
lege de prostii. 

— Tu ai o forţă puternică, fa-o pe mama să se vindece cât mai 
repede! spuse Hideyoshi, cu privirea aţintită asupra figurii lui 
Sochin. 

— Am înţeles, am să fac tot ce pot, încuviinţă Sochin fără 



convingere. 

— Cum? E cam evaziv ce spui! Cu câtă practică ascetică ai 
acumulat, ar trebui să ai destulă forţă ca să alungi spiritele rele! 
spuse Hideyoshi pironindu-1 cu privirea. 

Sochin nu putea să nu răspundă: 

— înălţimea Voastră mă supraestimează. Forţa rugăciunilor 
mele, cum să zic, în ce măsură ar putea fi de folos în cazul unei 
boli...? spuse acesta sperând să scape, ştiind că Hideyoshi era 
conştient că preoţii zen nu făceau exorcisme. 

— Ce tot spui? Păi, atunci, rugăciunile tale la ce sunt bune? 
replică Hideyoshi iritat. 

— Zenul încearcă să pătrundă adevărul acestei lumi. Noi credem 
în Calea lui Buddha ca atingere a satoriului şi stingere a flăcării 
celor trei otrăvuri care bântuie lumea noastră poluată. 

— Zici că nu serveşte la vindecarea bolii mamei mele? întrebă 
Hideyoshi indispus şi mai mult. 

— Nu, nu spun că nu serveşte. Numai că noi, care toată ziua 
facem munci fizice şi medităm... 

Hideyoshi îl întrerupse: 

— Hei, eşti enervant! Ce vorbe sunt astea, tocmai în ziua slujbei 
de inaugurare! De ce nu spui că vei exorciza imediat demonii? 

Sochin tăcu, căci nu-şi putea permite să distorsioneze învăţătura 
budistă, fie interlocutorul său chiar şi kanpaku-ul. 

— Iţi închipui că nu ştiu că rugăciunile şi incantaţiile sunt practici 
Tendai şi Shingon?! Tocmai pentru că mă gândesc la bunăstarea 
acestui templu, am ales să construiesc un loc de rugăciune într-un 
templu zen! De ce nu poţi să te rogi aşa cum îţi spun? spuse 
Hideyoshi cu o voce agresivă, înroşindu-se la faţă. 

Sochin se uita mai departe în pământ. întrucât nu avea nicio 
intenţie să se scuze, nu putea decât să suporte în tăcere, ceea ce 
părea a fi deja târziu... 

— Nu vreau să-ţi mai văd mutra. Dispari! 



„La asta, nu e nimic de făcut!" se resemnă el. Chiar dacă era 
vorba de însuşi kanpaku-ul, să devii atât de orgolios încât să-ţi 
închipui că poţi schimba învăţătura unei secte budiste doar că aşa ai 
tu chef constituia culmea rătăcirii. Aici nu putea să facă nicio 
concesie, şi în cazul ăsta cineva trebuia să îi atragă atenţia. Sochin se 
înclină adânc şi se retrase. 


2 

Intorcându-se la Sokei-in, Sochin se reculese în faţa statuii de 
lemn a lui Nobunaga aşezată în sala principală. In mărime naturală, 
statuia îl reda îmbrăcat în kariginu, o ţinută semiformală, cu tableta 
protocolară în mână şi privind departe în gol, lui Sochin părându-i- 
se că faţa acestuia exprima regret şi amărăciune. „Şi seniorul 
Nobunaga ardea în flacăra lăcomiei?" se întrebă Sochin, gândind că, 
dacă n-ar fi fost stăpânit de un astfel de spirit, n-ar fi ieşit din Owari 
ca să invadeze provinciile învecinate şi n-ar fi fost nevoie să domine 
întreaga ţară prin forţa armelor 72 . Singurul motiv pentru care intrase 
în Kyoto în fruntea armatelor sale era dorinţa de a poseda. Numai 
că, îşi zicea Sochin, flacăra aceleiaşi lăcomii se manifesta în culori 
foarte diferite la Nobunaga şi la Hideyoshi. Avea senzaţia că la 
Nobunaga prezenta o puternică nuanţă de căutare avidă a 
adevărului, părea că, aşa cum un pictor construieşte o imagine, aşa 
cum un sculptor specializat sculptează o imagine a lui Buddha, 
Nobunaga încerca să confere formă unei lumi în haos. De fapt, 
Sochin îl întâlnise de câteva ori, dar, în ciuda unor pasiuni 
puternice, nu sesizase la el şi vreo aviditate josnică. Din acest punct 


72 Aluzie la deviza arborată de Oda Nobunaga începând cu anul 1567: 
Tenkafubu („Toată ţara prin forţa armelor"). 



de vedere, Hideyoshi, cu toate că îşi apropria bogăţiile aceleiaşi ţări, 
avea cumva o fire rapace, îi simţeai lipsa de clasă a unuia care linge 
până şi fundul cratiţei. Chiar dacă tot de lăcomie era vorba, 
caracterul celor doi era foarte diferit. 

„Hm, însă acela...", gândi Sochin, în minte apărându-i chipul lui 
Rikyu. La prima vedere, acesta nu nutrea nicio pasiune, nu avea 
nicio fixaţie şi, totuşi, în privinţa lăcomiei nu se găsea nimeni care 
să-l egaleze. Ferocitatea obsesiei sale, a avidităţii faţă de estetic era 
mult mai impresionantă chiar decât cea pentru stăpânirea ţării a lui 
Nobunaga sau a lui Hideyoshi. „însă, în fond, prin ce diferă obsesia 
lui Nobunaga sau a lui Hideyoshi de cea a lui Rikyu?" se gândi 
Sochin, neştiind ce să răspundă. Fără îndoială, obiectul fixaţiei era 
total diferit, căci spre deosebire de samuraii care voiau teritorii şi 
bani, Rikyu aprofunda estetica chanoyu- ului. „Dar ce deosebire este 
în asta?..." Fie că scopul urmărit constă în teritorii şi bani, fie că era 
unul estetic, ataşamentul produs de această aviditate este o otravă 
în aceeaşi măsură. „Ba nu, la Rikyu există distincţie!" îşi zise ca o 
lămurire Sochin. Chanoyu -ul lui Rikyu se caracteriza evident prin 
stil elegant şi nobleţe, iar el avea modestia de a nu arăta această 
nobleţe cu un aer de superioritate. Ataşamentul lui însă era o cu 
totul altă poveste. 

Ce se putea spune despre ochiul său care supraveghea 
îndeaproape una câte una ustensilele de chanoyu şi ultimul colţişor 
al chashitsu- ului? 

Lăsa impresia că prepară ceaiul relaxat, fără să urmărească nimic 
şi fără vreo pasiune, dar, de fapt, n-ar fi putut reuşi procedurile la 
un asemenea nivel în absenţa unui ataşament formidabil, cu totul 
ieşit din comun. Iar distincţia, la urma urmei, nu era decât o 
problemă de suprafaţă. Dorinţa era dorinţă, lăcomia, lăcomie, oricât 
de elegant ar fi îmbrăcată, nu se schimba nimic în faptul că otrava 
rămânea otravă. Rikyu pregătea întotdeauna ceaiul cu o detaşare 
totală, sau, cel puţin, astfel apărea în ochii oaspeţilor, numai că 



înăuntrul său ascundea o atracţie, un ataşament faţă de estetic atât 
de intense, de parcă ar fi dat în clocot o kama din infern. Cu toate 
acestea, nesuportând să existe nici măcar o dovadă a lăcomiei sale, 
făcea astfel încât să nu i se simtă nici umbra. In cazul când detecta 
fie şi o urmă de aşa ceva în chanoyu-ul altora, pleca imediat de acolo 
şi evita apoi persoana incapabilă de wabicha. 

„în definitiv, care era originea acestei obsesii?" şi Sochin, 
gândindu-se la asta, simţi ceva înfricoşător în omul Rikyu, ca şi 
când flacăra otrăvii care ardea în acesta era ceva mult mai groaznic 
decât la Nobunaga sau la Hideyoshi. 

Cerul senin al după-amiezii de toamnă părea foarte înalt, 
dominat de nişte nori albi, ca o dâră. 

— Vă cheamă seniorul Ishida! spuse un tânăr călugăr sosit în 
goană pe lângă verandă. 

Era chemat la Tenzuiji. Scoţând un suspin adânc, Sochin ieşi din 
Soken-in, templul în incinta căruia erau o mulţime de samurai cu rol 
de pază specială. Mergând puţin spre apus pe aleea pietruită, dădu 
de poarta Tenzuiji-ului, care strălucea de nou. Deşi destul de mică, 
poarta în stil chinez (karayo) avea două niveluri. Se aflau acolo 
santinele şi i se ceru să aştepte. 

După o vreme, prin razele soarelui de toamnă filtrate prin frunziş 
apăru Ishida Mitsunari, cu o figură extrem de condescendentă. 
Arăta ostentativ în ţinuta de ceremonie daimon, cu însemnele de 
familie - compuse din şase semne, dai ichi dai man dai kichi - 
imprimate în negativ. Cu evantaiul din mână, se uită ţintit către 
pământ. 

„O fi vrând să spună că trebuie să mă aşez acolo", se gândi 
Sochin, şi îşi lăsă genunchii pe lespezile de piatră, îşi puse mâinile 
pe sol şi se înclină. 

— Vorbele tale, care au stricat o zi de bun augur, au fost foarte 
neplăcute. înălţimea Sa kanpaku -ul îţi porunceşte să dispari în 
Dazaifu din Kyushu. Vei pleca neîntârziat mâine-dimineaţă. 



Sochin ascultă ordinele cu capul plecat: 

— Am înţeles. 

— Eşti un tip foarte încăpăţânat, chiar nu ştii ce e acela un 
hoben 73 ? îi spuse Mitsunari strâmbându-şi gura dispreţuitor. 

Sochin nu resimţea ostilitate faţă de Hideyoshi sau de Mitsunari, 
îi venea mai degrabă să zâmbească trist în faţa sufletelor jalnice 
căzute pradă flăcării celor trei otrăvuri. 

— Nu dispun de vreun hoben care să denatureze învăţătura 
sectei. 

— Atunci, dispari rapid! 

Se întoarse la Soken-in şi îşi făcu pregătirile de călătorie. Deşi 
pleca la drum lung, era un călugăr zen şi nu trebuia decât să-şi 
îmbrace roba neagră obişnuită, să-şi lege bine la picioare jambierele 
şi sandalele de paie şi să-şi pună pe cap pălăria împletită din 
bambus. înfăşură într-o bucată mare de pânză un bol pentru 
mâncare şi nişte beţişoare, un şervet, apoi un brici, o pernă de lemn, 
o cutie cu schimburi pentru jambiere şi ciorapi. Nu-i trecuse prin 
cap că la cincizeci şi şapte de ani va pleca iar la drum ca un bonz 
rătăcitor, dar avea şi asta hazul său, putea fi plăcut. 

Pregătirile încheiate, se întoarse cu faţa către grădina cu nisip alb 
şi se aşeză în poziţie de zazen 74 . 

Cerul senin de toamnă era uşor înceţoşat, afară zburau o mulţime 
de libelule roşii şi o boare uşoară trecea foşnind prin vârfurile 
pinilor. „Lumea asta a oamenilor... Câtă clarviziune avea 


73 Concept budist explicat în Sutra Lotusului, constând în folosirea unor 
mijloace uneori reprobabile (cum ar fi minciuna) pentru a obţine rezultate 
considerate bune din punct de vedere uman, etic sau moral. 

74 Poziţia de meditaţie, de obicei seim, sau poziţia zisă a lotusului, cu 
spatele drept, cu palma stângă peste cea dreaptă şi cu vârful degetelor 
mari atingându-se. 



Sâkyamuni!" se gândea Sochin, simţind un profund respect faţă de 
predecesorul său care, cu două mii de ani mai înainte, sesizase relele 
care rodeau fiinţa umană, lăcomia, mânia şi prostia. 

Vântul răbufni prin ramurile pinilor şi sunetul acesta, care i-1 
aminti pe cel al apei fierbând în kama, îl făcu să tresară. Ii reveniră în 
minte gândurile întrerupte puţin mai înainte. „Cu Rikyu, cum stau 
lucrurile?!..." Flăcările otrăvii care îl bântuiau pe el erau mult mai 
cumplite decât cele ale otrăvurilor oamenilor de rând, şi această 
observaţie îl cutremură. 


3 

Dimineaţa următoare, cu pălăria de bambus pe cap, îmbrăcat ca 
un bonz rătăcitor, Sochin îi făcu o vizită în zori lui Rikyu la 
reşedinţa lui de la Jurakutei, după ce în ajun primise o invitaţie la 
ceai din partea acestuia. Condus de un tânăr discipol, trecu prin roji. 
Deşi aflată în plin oraş, în lumina slab violacee de la mijitul zorilor 
grădina oferea atmosfera minunată a unei poteci din creierii 
munţilor. îşi scoase pălăria şi bagajul sub streaşină chashitsu- ului şi 
le agăţă de nişte cuie de bambus. Intrând prin nijiriguchi în 
încăperea de doi jo şi jumătate, luminată de un sfeşnic, văzu în 
tokonoma agăţat un sul cu un poem în limba chineză, caligrafiat într- 
un stil relaxat. Avansă pe genunchi şi citi: 

O pânză singuratică şi tristă a venit traversând marea 
Care ascundea cerul vid, sfărâmând munţii de fier 
în întreaga ţară Tâng nu se află nimeni destul de învăţat 
în care loc îţi vei deschide cu adevărat ochii? 

Acest sul îi mai fusese arătat înainte de către Hideyoshi. 
Caligrafia îi aparţinea lui Xutâng Zhiyu şi purta inscripţia: 




învăţătură pentru discipolul zen Chiko din Japonia. Auzise că, întrucât 
montura i se deteriorase, îi fusese dat în grijă lui Rikyu. 

Revăzându-1, Sochin suspină profund îndurerat: „Nu înţeleg. 
Deşi Rikyu era discipolul său zen, nu se putea măsura cu el. Cu zece 
ani mai mare, maestrul de chanoyu citea în sufletele oamenilor. 
Xutâng fusese un călugăr zen din perioada Song de Sud 75 , care 
trăise cu vreo trei sute de ani mai înainte, atât de vestit, încât îl 
convertise şi pe împăratul din acea vreme, iar un călugăr japonez pe 
nume Chiko, care traversase marea din îndepărtata Japonie, venise 
la el special pentru a-i deveni discipol. 

Interpretând sensul întrebării lui Xutâng din catrenul budist ca şi 
când i s-ar fi spus „Marea a fost atât de furioasă, încât ascundea 
cerul cu valurile sale, violente de să sfărâme un munte de fier. Ai 
traversat-o depăşind greutăţi de neînchipuit, dar în China nu se 
găseşte un maestru de la care să poţi învăţa. Unde vei putea oare 
deschide ochii?", Sochin simţi cum încrederea sa exagerată în sine 
fusese anihilată dintr-o lovitură de către Rikyu. Iar el se gândise că 
ar putea să se urce pe o corabie şi să traverseze pe continent fără să-i 
pese de Dazaifu din Kyushu, de societatea profană din Japonia care 
deborda de otravă, crezând că, odată ajuns în China dinastiei Ming, 
i s-ar fi deschis o lume nouă şi ar fi întâlnit oameni minunaţi... Aşa 
îşi zicea, vag, dar se pare că Rikyu îi ghicise bine gândurile. 

„Cât de vanitos devenisem!" gândi Sochin, căci se uitase de sus la 
Hideyoshi sau la Mitsunari, cuprinşi de venin, dar, în realitate, cel 
plin de otravă era el însuşi, nedându-şi seama că dispreţul faţă de 
alţii este un efect al otrăvii prostiei. „Rikyu o fi agăţat poezia asta pe 
perete încercând să mă facă să înţeleg asta?" 

Lumina tonică a dimineţii bătea în shoji -ul ferestrei obţinute prin 
lăsarea neacoperită cu lut a unei porţiuni din grilajul de bambus 


75 1127-1279. 



care forma armătura peretelui. Sochin stinse sfeşnicul şi se aşeză pe 
locul oaspetelui. Apa din kama de pe fur o fierbea. Uşa interioară se 
deschise şi Rikyu se înclină. In tăcere, ţinându-1 cu deferenţă în 
ambele mâini, aduse un bol lăcuit în negru care avea înăuntru kayu 76 
atât de subţire, încât, în lumina dimineţii, se oglindea în ea tavanul. 
Sochin, care se aştepta oarecum la o masă specială cu ocazia 
plecării, se simţi ruşinat de incapacitatea sa de anticipare. 

Rikyu scoase din roba sa un obiect învelit în hârtie şi-l aşeză în 
faţa lui Sochin, se înclină apoi şi se retrase cu capul plecat. Sochin 
deschise pacheţelul şi găsi o prună deshidratată. Ridică bolul în 
semn de mulţumire şi sorbi fiertura, un kayu banal, nici bun, nici 
rău, o hrană atât cât să susţină viaţa. în timp ce înghiţea îi dădură 
lacrimile, fusese determinat pentru prima dată să-şi dea seama de o 
otravă din interiorul său, dar, oricât era de frustrant, avea totuşi o 
senzaţie stranie de împrospătare. Privi doar pruna uscată, fără să o 
atingă, şi o reîmpachetă apoi cu grijă pentru a o lua cu el la drum. 

După ce termină de mâncat, Rikyu reapăru aducând un natsume 
şi un chasen şi se aşeză în temaeza. Chashitsu- ul având doi jo şi 
jumătate, oaspetele şi gazda se găseau atât de aproape unul de 
celălalt, încât genunchii aproape că li se atingeau. Rikyu trase către 
el bolul în care fusese kayu, luă capacul de la kama şi turnă cu 
hishaku-ul apă fierbinte în bol şi, fără ca măcar să-l mai clătească, îl 
puse din nou, aşa cum era, în faţa lui Sochin. Acesta îl ridică 
ţinându-1 în ambele mâini şi-l roti încet, văzând cum cele câteva fire 
de orez rămase se topeau în apa caldă. Bând bolul până la fund, 
simţi o căldură stranie cuprinzându-1, ca şi cum ar fi strâns energie 
în trup. 

Când lăsă chawan-ul jos, Rikyu îl şterse de data asta bine cu 
chakin- ul şi prepară usucha în el, după care, în tăcere, îl aşeză în faţa 


76 In traducere liberă, „fiertură de orez". 



lui Sochin. Lichidul verde intens în bolul lăcuit în negru arăta 
nespus de frumos. Fără o vorbă, Sochin se înclină, apoi bău ceaiul, 
care, venind după kayu şi după apa caldă, avea o aromă bogată şi o 
savoare proaspătă. 

Rikyu rămânea aşezat fără să rostească nimic. Sochin ar fi vrut să 
spună ceva, simţea însă că orice ar fi exprimat în cuvinte ar fi sunat 
artificial. în roji, ciripitul păsărelelor vestea o dimineaţă plăcută. 
Trecu aşa un timp, auzindu-se delicat doar susurul apei calde. 
Rikyu se ridică, dispăru câteva momente şi reveni cu un coş pentru 
cărbuni. Ataşă inelele (kan 77 ) şi puse kama alături, adăugă apoi 
cărbuni pe foc şi scoase un kogo de la piept. Sochin îşi aminti că mai 
zărise odată acel kogo cu glazură verde şi dorise să-l vadă mai bine, 
dar fusese refuzat. 

După ce puse fragmentul de tămâie lângă cărbuni cu ajutorul 
baghetelor de fier, Rikyu împinse kogo-ul în faţa lui Sochin. îşi 
adusese deci aminte de dorinţa lui de a-1 admira. Faptul că lângă 
kogo aşezase şi un fruct roşu de kuchinashi 78 însemna probabil să nu 
povestească altora ce văzuse. Sochin îl luă în mâini şi îl privi, 
învăluit în lumina blândă a dimineţii, kogo-ul strălucea uşor într-un 
verde intens. Era o ceramică veche de multe sute de ani, dar 
suprafaţa sa avea un aer de puritate. Şi ca formă, şi ca aspect al 
suprafeţei, era o capodoperă pe care nu te mai săturai s-o priveşti. 

— Orice om are în el nişte otravă. Dar nu tocmai această otravă îi 
conferă forţa de a trăi? i se adresă Rikyu. 

Da, indubitabil, forţa vitală izvorăşte din plin într-un suflet 
mânat de lăcomie. 

— Esenţialul este cum să înalţi această otravă până la nivelul de 
bune intenţii fată de ceilalţi, să fii avid de a năzui către înalt, să te 
mânii împotriva mediocrităţii, să te devotezi scopului nobil până la 


77 Pereche de inele cu ajutorul cărora se manipulează kama sau furo-ul. 

78 In traducere liberă, „fără cuvinte". 



prostie, ce părere aveţi? continuă Rikyu. 

— Intr-adevăr... 

Asta însemna să duci cele trei otrăvuri până la sublimare într-o 
dimensiune mai înaltă. 

— Vă rog să aveţi grijă de dumneavoastră! încheie Rikyu 
înclinându-se, după care introduse kogo -ul într-o pânză decolorată şi 
îl băgă în sân. 

— Vă mulţumesc! spuse Sochin, înclinându-se şi el adânc, şi ieşi 
din chashitsu. 

Sub streaşină, se îmbrăcă şi îşi puse pălăria rotundă de bambus 
pe cap. 

„Până la urmă, flacăra cărei otrăvi arde oare în sufletul lui 
Rikyu?" Reflectând la asta, Sochin porni îndreptându-se către 
Kyushu. 



Marea întrunire de ceai de la Kitano 


RIKYU 

Patru ani înainte de seppuku-i d lui Rikyu 

1 octombrie 1587 

Kyoto, pădurea de pini din incinta templului Kitano Tenmangu 


1 

„Hm, ce să zic, în felul său era şi asta probabil o formă de 
chanoyu ", îşi zise Rikyu admirativ. în păduricea de pini de la Kitano 
Tenmangu, în Kyoto, se înghesuiau până la refuz un număr enorm 
de spaţii pentru chanoyu. 

Fiind început de iarnă, aerul expirat se vedea ca un abur alb. 
Cerul slab luminat şi fără nicio urmă de nor, care se zărea printre 
crengile copacilor, transmitea o atmosferă de prospeţime. în foarte 
scurt timp, o mulţime de oameni vor invada desişul acesta de pini, 
căci începea marea întrunire de ceai, care se anunţa foarte animată. 

îmbrăcat în haori şi hakama brodate cu fir de aur, Hideyoshi 
mergea prin semiîntunericul vag indigo, mai pregnant pe unde 
arborii erau mai deşi. în urma lui venea un grup de maeştri de 
chanoyu, printre care Rikyu, în roba lui cenuşie, Tsuda Sogyu şi Imai 
Sokyu. Pajii care-1 însoţeau erau toţi îmbrăcaţi în kataginu 79 noi. 

Spaţiile pentru chanoyu construite în mare grabă, în numai câteva 
zile, erau foarte diverse, atât ca idee, cât şi ca dotări. în fiecare dintre 
ele se manifesta din plin gustul pentru wabicha al gazdei. Se 
înălţaseră patru stâlpi în colţuri, tavanul fusese acoperit cu scânduri 


79 Veşminte formale. 




sau paie, iar multe nu aveau pereţi decât pe o latură sau două, în 
destule cazuri lemnul acestora nefiind acoperit cu lut. Unele nu 
aveau decât un acoperiş sub care fuseseră plasate nişte tatami, iar 
altele nici măcar atât, nişte simple rogojini întinse pe jos 
reprezentând încăperea pentru ceai şi nişte pietre dispuse ca vatră, 
urmând probabil ca peste ele să fie aşezată kama. Pe de altă parte, 
erau şi practicanţi de chanoyu care aduseseră daisu- uri splendide. 

Deoarece începuseră să se ivească zorii, gazdele care stăteau bine 
cu pregătirile făceau deja focul şi puneau apa la fiert. Când zăreau 
cortegiul lui Hideyoshi, oamenii aflaţi prin pădure îşi aşezau 
mâinile pe pământ şi îşi aplecau capul adânc. 

— Am pus adineaori să numere şi sunt o mie şase sute de locuri 
pentru ceai! E grozav că s-au adunat atâţia amatori de zvabichal 
spuse Hideyoshi binedispus. 

Marea întrunire de ceai din ziua aceea fusese anunţată la sfârşitul 
lunii iulie prin panourile pentru decrete oficiale aflate la răscrucile 
din Kyoto, Nara şi Sakai. în înştiinţarea oficială scria: Practicanţii de 
chanoyu, precum şi cei interesaţi, tineri samurai, orăşeni, ţărani şi alţii, 
fără deosebire, să vină cu o kama, cu un ciubăr şi cu un vas de băut, şi, 
chiar dacă n-au ceai, merge şi cu kogashil. 

Oricare entuziast al chanoyu-ului putea participa. De asemenea, 
cei care nu-şi permiteau ceai puteau oferi apă fierbinte turnată peste 
cereale prăjite. în plus, întrucât era vorba de o pădure de pini, erau 
acceptate şi vechi tatamiuri peticite, chiar şi simple rogojini. Şi nu 
numai japonezi, puteau lua parte chiar şi străini veniţi de pe 
continent, cu condiţia de a fi cunoscători ai acestui rafinament. în 
înştiinţare se mai spunea că celor care nu veneau nu li se va mai 
permite după aceea să facă ceai, aşa că se adunaseră o mulţime de 
practicanţi de wabicha, ceea ce-1 încântă pe Hideyoshi. Cei bogaţi 
veniseră cu servitori care purtau cufere în spinare, cei fără bani îşi 
aduseseră ustensilele cărându-le cu cobiliţa. 

— într-adevăr, în afară de înălţimea Voastră, nimănui nu i-ar fi 



venit ideea unui chanoyu care să-i adune pe toţi amatorii de wcibicha 
de pe tot cuprinsul Japoniei! spuse Imai Sokyu, aflat în grup. 

Remarca acestuia sună din cale-afară de linguşitoare. In ultima 
vreme, Hideyoshi îl ţinea uşor la distanţă, ştiind că Sokyu dorea să 
primească iarăşi nişte comenzi importante de materiale pentru 
armată şi să obţină astfel un profit. 

Hideyoshi îşi consolida fără probleme poziţia de stăpân al ţării. 
Din iunie 1582, de când seniorul său Oda Nobunaga fusese ucis la 
Tennoji, nu trecuseră decât cinci ani, răstimp în care făcuse toate 
eforturile pentru a pune mâna pe putere. îl pedepsise pe Akechi 
Mitsuhide la Yamazaki, îl învinsese pe Shibata Katsuie la 
Shizugatake, încheiase o pace în Owari cu Tokugawa Ieyasu, 
dobândise controlul în Shikoku, iar recent, în primăvara acelui an, 
îşi condusese trupele în Kyushu şi subjugase clanul Shimazu. Acum 
îi cerea regelui Coreei să vină în Japonia. Evenimentele favorabile se 
ţineau lanţ pentru Hideyoshi. Luxosul palat Jurakutei construit în 
Kyoto tocmai fusese terminat şi nu trecuse nici jumătate de lună de 
când se mutase din castelul Osaka aici. 

— Şansa vă răsfaţă, înălţimea Voastră! „Lumea asta o consider 
lumea mea!" spunea Mido kanpaku Lujiwara no Michinaga, dar se 
potriveşte mai bine înălţimii Voastre, kanpaku -ul de acum! mai 
adăugă Sokyu, replică la care Hideyoshi, deloc încântat, pufni din 
nas. 

Se auzea că aprovizionarea cu materiale necesare armatei, 
salpetru şi plumb, bumbac şi altele, era în mare măsură încredinţată 
negustorilor din Hakata, fiindcă aceştia, în frunte cu Kamiya Sotan, 
mai corecţi şi târguindu-se mai puţin în comparaţie cu cei din Sakai, 
erau poate nişte parteneri mai convenabili. 

Rikyu, pentru că rareori primise de la Hideyoshi vreo altă 
comandă în afara ustensilelor pentru ceai, nu se prea sinchisea din 
punctul acesta de vedere. Ceea ce-i comanda Hideyoshi lui Rikyu 
era întotdeauna legat de chanoyu, situaţie în care acesta din urmă 



avea şi el un rol. Azi, primul dintre maeştrii de ceai era Rikyu. De 
câteva zile nu precupeţea niciun efort - aproape că nici nu mai 
dormea - ca să-şi pună la punct propriul chashitsu, căci pentru el, 
această mare întrunire de chanoyu constituia ocazia să arate lumii de 
ce este în stare. 

— Important e că va fi vreme frumoasă! se întoarse Hideyoshi 
către Tennojiya Tsuda Sogyu. 

— Intr-adevăr, e o vreme perfectă! răspunse Tsuda Sogyu 
privind cerul care se lumina tot mai bleu. 

Cei trei, Rikyu, Sokyu şi Sogyu, se cunoşteau din tinereţe. Tot 
invitând sau fiind invitaţi la chanoyu în Sakai, trecuse timpul şi azi 
aveau toţi în jur de şaizeci şi cinci de ani. Pe vremea când trăia 
Nobunaga, Sokyu căpătase rolul cel mai important în domeniu, 
devenind şi foarte infatuat, dar Hideyoshi avea cu totul alte idei. 
Luând în considerare instabilitatea relaţiilor, Rikyu îşi zicea că nu 
greşise câtuşi de puţin concentrându-se numai asupra chanoyu- ului. 

Având legături strânse cu cei din Kyushu, Sogyu primea deseori 
comenzi de natură comercială de la Hideyoshi. El, Tennojiya Tsuda 
Sogyu, era cel care îl pusese pe kanpaku în legătură cu Kamiya 
Sotan, dar şi cu Otomo Sorin, tenacitatea sa în afaceri rămânând 
aceeaşi cu anii. Când venea vorba de chanoyu însă, Tsuda Sogyu nu 
prea dădea dovadă de discernământ. Permiţându-şi orice cheltuială, 
poseda ustensile de valoare, dar în ochii lui Rikyu nu era decât un 
maestru de mâna a doua sau chiar a treia, fiindcă îi lipsea 
inventivitatea, îi lipseau ideile, nu înţelegea ce este ceaiul... Evident, 
nu spusese asta niciodată, se purta întotdeauna zâmbitor faţă de el. 

— N-ar cam fi timpul să începem pregătirile? 

— Am înţeles! răspunseră cei trei, Rikyu, Sogyu şi Sokyu, şi se 
înclinară. 

La marea întrunire de chanoyu de azi, Hideyoshi şi cu ei trei 
urmau să prepare ceai în spaţiul pregătit în mijlocul păduricii de 
pini. 



2 


în sala de rugăciuni de la Kitano Tenmangu era instalat chashitsu- 
ul de aur de care Hideyoshi era atât de mândru. în chashitsu- ul de 
trei jo, şi coloanele, şi lambriurile, şi tavanul, şi podeaua, uşile şi 
paravanele de asemenea, totul era placat cu folie de aur. în loc de 
hârtie, shoji- urile erau acoperite cu voal roşu cardinal, iar pentru 
suprafaţa tatamiurilor se folosise stofa stacojie. 

Combinaţia onctuoasă dată de reflexele roşietice pe aur producea 
o fascinaţie misterioasă. 

De ambele părţi erau construite alte două chashitsu- uri de câte trei 
jo, iar în fiecare dintre cele trei spaţii de ceai aliniate acolo erau 
prezentate ustensile celebre, precum Nitari Nasu sau Jdo Tenmoku. 

Karasuma, Ogimachi, Imadegawa, Asukai şi alţii, aristocraţi de 
rang înalt de la Curte, invitaţi şi ei, îşi instalaseră chashitsu- uri 
proprii în păduricea de pini, dar mai întâi se duseră să vadă 
ustensilele faimoase ale lui Hideyoshi. Stupefiaţi de mulţimea 
obiectelor celebre adunate de acesta, nu mai erau în stare decât să 
scoată exclamaţii de admiraţie. 

După ce se uitau la ustensilele expuse, vizitatorii ieşeau din sala 
de rugăciuni a templului şi afară dădeau de patru chashitsu- uri de 
câte patru jo şi jumătate, putând apoi intra în chashitsu- ul pe care îl 
trăseseră în prealabil la sorţi. în primul oficia kanpaku- ul Hideyoshi, 
în al doilea, Rikyu, în al treilea, Tsuda Sogyu, iar în al patrulea, Imai 
Sokyu. Hideyoshi pregătea el însuşi ceaiul. Spre deosebire de 
ocaziile în care oferea ceai împăratului la Curtea Imperială, aici, în 
faţa nobililor, ducea până la capăt, fără să fie crispat, chiar şi 
procedurile formale cu daisu. 

Oaspeţii de rang înalt erau primiţi câte doi şi erau lăsaţi să-şi bea 
ceaiul în voie, dar, treptat, numărul vizitatorilor crescu şi, fiind atât 




de mulţi, aceştia începură să fie invitaţi câte cinci. Oaspeţii intrau cu 
încălţările băgate în sân şi, cum terminau de băut, ieşeau pe o altă 
uşă. Hideyoshi manevră chasen- ui numai la primele două grupuri, 
apoi lăsă prepararea ceaiului în grija pajilor, iar el se aşeză alături 
discutând binedispus şi râzând cu musafirii. Rikyu nu pregătea 
decât usucha, oferind lămuriri despre originea şi istoria obiectelor de 
valoare folosite. 

în tokonoma cu pereţi de scânduri erau expuse o imagine cu gâşte 
sălbatice şi un chatsubo a cărui glazură se scursese din unele zone, 
lăsând impresia că ar fi căzut brumă. 

— Acesta e celebrul Sutego 80 ? întrebă un oaspete, un militar cu o 
mustaţă splendidă, absolut necunoscut. 

— E aşa cum spuneţi! Am auzit că atunci când l-a obţinut, 
seniorul Ashikaga Yoshimasa n-ar fi avut niciun nume şi de aceea i 
s-a zis astfel. 

Cei care aşteptau formaseră o coadă lungă, dar nu putea să-l dea 
imediat afară pe oaspetele care de-abia îşi terminase de băut ceaiul. 
Calmul şi relaxarea sunt un lux pe care un maestru de ceai şi-l 
permite. 

— Si chaire- ul? 

9 

— Este Narashiba. 

Dintre multele chaire- uri de tip katatsuki, acesta era în primele trei 
din lume. în ce le privea pe celelalte două, Nitta Katatsuki se afla în 
chashitsu-ul lui Hideyoshi, iar Hatsuhana Katatsuki, în cel al lui 
Sogyu, toate aparţinându-i lui Hideyoshi. Un chanoyu la care să poţi 
admira atâtea ustensile splendide nu se mai văzuse. 

Rikyu prepara singur ceaiul pentru toţi oaspeţii care soseau unul 
după altul, dar, cum numărul acestora deveni prea mare, îşi puse 
asistenţii să facă ceai pentru ei şi în mizuya, el continuând totuşi să- 


80 Textual, „copilul abandonat". 



şi demonstreze cât mai mult procedurile cu chasen -ul în mână. 

— Ei, e timpul să ne oprim! 

Când Hideyoshi apăru ca să vadă cum mergeau lucrurile la 
Rikyu, se cam făcuse ora oii81. 

— Am pus să se numere: în cele patru chashitsu -uri ale noastre au 
intrat opt sute trei oaspeţi. E un chanoyu fără egal în istorie! spuse 
Hideyoshi cu faţa radiindu-i de încântare. 

Zâmbetul acestui om avea forţa magică de a-i captiva pe ceilalţi, 
însuşi Rikyu, când se apropiase de Hideyoshi cu cinci ani înainte, 
fiind atras. Zicându-şi că un bărbat capabil de un astfel de zâmbet 
uluitor ar putea cuceri puterea supremă, intrase în anhirajul său, 
predicţia adeverindu-se. 

— Intr-adevăr, am impresia că prestigiul înălţimii Voastre a ajuns 
aici la apogeu! spuse Rikyu. 

Nu era un compliment găunos, Rikyu nutrind convingerea 
neclintită că esenţa chanoyu -ului consta în wabi mult mai mult decât 
în ustensilele celebre. Totuşi, capacitatea de apreciere a ustensilelor 
faimoase şi evaluările corespunzătoare, răspândite în lume, făceau 
de asemenea parte din calea regală a chanoyu- ului. Singurul din ţară 
în stare să le combine pe cele două şi acum să realizeze o întrunire 
de ceai la o asemenea scară era doar Hideyoshi. 

— O să fac un tur să văd spaţiile pentru ceai din pădurice. Vino 
cu mine! 

Rikyu se ridică imediat şi se încălţă. întrucât preparase ceai 
întruna timp de jumătate de zi, braţele îi erau cam anchilozate. 
Ieşind afară, fu din nou uimit de mulţimea de oameni care invada 
pădurea de pini. Erau pe de o parte chashitsu -urile unor militari 
importanţi precum Hidenaga, fratele lui Hideyoshi, Hosokawa 
Yusai, Maeda Toshiie şi alţii, pe de alta, cele ale aristocraţilor, ale 


81 Ora două după-amiază. 



fiilor lui Rikyu, al lui Kokei Sochin de la Daitokuji. Toţi, în calitate 
de gazdă, îşi întreţineau oaspeţii cu solicitudine. 

— Ce plăcut e chanoyu-ul ăsta! spuse Hideyoshi fără urmă de 
falsitate. 

— Intr-adevăr, aşa e! aprobă Rikyu curtenitor. 

Oamenii se adunau doar pentru bucuria de a bea ceai, pentru a 
admira aceleaşi obiecte frumoase, pentru plăcerea de a se găsi toţi 
împreună în acel loc, pentru mulţumirea de a contribui la reuşita 
unei astfel de întruniri. Nu-ţi puteai imagina că s-ar găsi în altă 
parte o distracţie atât de interesantă care să apropie oamenii. 

Mergând printre pini prin soarele de iarnă, ceea ce atrăgea 
privirea mai mult decât orice era o umbrelă mare de culoare roşu 
vermilion cu un diametru de aproape trei metri. Sub ea, înconjurat 
de un gard din stuf, se afla un bărbat pe care Rikyu îl recunoscu. Era 
un practicant de wabicha, pe nume Hechikan, care trăia ca un 
sihastru în Yamashina, un individ excentric, care nu dispunea decât 
de o singură kama cu care fierbea şi orez, şi pregătea şi ceai. 

Mai demult, Rikyu fusese invitat de acesta la ceai şi îşi dădu 
seama că i s-a pregătit o farsă, o groapă în care să cadă, dar a 
acceptat să intre în Joo. Era o groapă adâncă, cu un strat de noroi pe 
fund, aşa încât gazda îl duse pe Rikyu să facă baie. Fusese un 
chanoyu minunat, care îi împrospătase spiritul, o năzdrăvănie tipică 
lui Hechikan. 

— Umbrela asta roşie e o idee reuşită! îţi acord scutire de toate 
obligaţiile, spuse Hideyoshi într-o stare de spirit foarte bună, 
angajându-se astfel să-l absolve din acea clipă pe Hechikan de plata 
impozitelor. Şi spaţiul ăsta e o idee foarte bună! 

Locul unde Hideyoshi se opri apoi era o mică baracă acoperită cu 
crengi, cu o rogojină de un jo, restul suprafeţei fiind presărat cu 
nisip. Pe un ro cu marginea făcută din ţigle era plasată o kama, iar 
din nişte ace de pin se înălţa un fum alb. 

— Ai ceai? întrebă Hideyoshi. 



— Nu am. Doriţi nişte kogashi ? 

— Da, dă-mi! 

Bărbatul răsturnă o tigvă mare şi vărsă nişte pudră maronie într- 
un idojawan care părea a fi kogashi. Cu un hishaku care stătea agăţat 
de paravan turnă deasupra apă caldă. 

Aşezat pe rogojină, Hideyoshi sorbi din chawan şi luă un aer 
satisfăcut. 

— Ce bun! Are o savoare indescriptibilă! şi îi dădu şi lui Rikyu. 

Era un kogashi foarte atent făcut, nu consta doar din orez glutinos 

prăjit, ci se găseau amestecate şi coajă uscată de mandarină, piper 
japonez, fenicul şi altele, toate bine măcinate. 

— Cum te cheamă? 

— Mă cheamă Ikka şi am venit din Mino. 

— Mi-a plăcut! Azi cea mai mare favoare a zeilor ai fost tu! spuse 
Hideyoshi, oferindu-i evantaiul alb pe care îl ţinea în mână. 

Se mai plimbară vizitând şi alte locuri şi, la un moment dat, 
Rikyu avu un fel de halucinaţie în care verdele pinilor, spaţiile 
pentru ceai şi valurile de oameni se continuau la nesfârşit. Se părea 
că şi Hideyoshi avea aceeaşi impresie. 

— De ce or fi oare oamenii fascinaţi în aşa măsură de chanoyu ? 

— Păi, probabil pentru că ceaiul este plăcut, răspunse Imai 
Sokyu. 

— Plăcut, de ce? Doar nu fac decât să bea un ceai amar! 

Rikyu privi încruntat către el. Sokyu se făcu mic, fără să mai 
poată răspunde ceva. 

— La urma urmei, poate pentru că ustensilele rafinate folosite 
sunt interesante. Nu s-au strâns oamenii atraşi de obiectele faimoase 
prezentate? încercă un răspuns Tsuda Sogyu, cu care Hideyoshi fu 
de acord. 

— Desigur, oricât ai predica ivabicha- ul, dacă nu ai şi un obiect 
vestit, oaspeţii nu se bucură. Şi atunci, înseamnă că ustensilele sunt 
viaţa chanoyu-ului? Adineaori, Ikka nu dispunea de niciun obiect 



special, însă avea un spirit cu totul special. Există în chanoyu ceva 
diferit de ustensile! Ce anume? Tu cum vezi lucrurile? De ce se 
adună oamenii în aşa măsură doar ca să bea un simplu ceai? i se 
adresă Hideyoshi direct lui Rikyu. 

— Asta pentru că ceaiul ucide oamenii, răspunse el zâmbind. 

— Ceaiul ucide oamenii... Ciudate lucruri mai spui! continuă 
Hideyoshi parcă străpungându-1 cu privirea pe Rikyu. 

— Chanoyu -ul are o frumuseţe, o eleganţă, pentru care poţi şi să 
ucizi ca să o dobândeşti, şi nu mă refer numai la ustensile, poţi 
vedea acea frumuseţe şi în gesturile din proceduri! 

— Aşa deci... 

— In domeniul frumosului, înşelătoriile nu funcţionează. Fie că e 
vorba de ustensile, fie că e vorba de proceduri, amatorul de chanoyu 
caută de obicei această stare mentală miraculoasă cu riscul vieţii. 
Dacă poziţia nodului pe un chashaku diferă şi cu trei milimetri, 
acesta nu îi va mai plăcea, dacă în timpul unei proceduri locul 
futaoki -ului e deplasat doar cu un ochi de la tatami, el va suferi 
interior. în asta constă mlaştina fără fund a chanoyu-ului, capcana 
din estetic. Odată ce ai fost prins, ţi se scurtează şi viaţa, spuse 
Rikyu, simţind că în timp ce vorbea fusese mai sincer ca oricând. 

— Deci chiar cu atâta hotărâre te străduieşti tu pentru chanoyu... 


3 

La apus, Hideyoshi îl chemă pe Maita Awaji no kami, 
administratorul marii întruniri de chanoyu din ziua aceea şi unul 
dintre discipolii lui Rikyu. 

— Ar fi timpul să încheiem! 

— Am înţeles. Doriţi să începem şi mâine din zori? 

— Nu, ajunge cu cât am făcut azi. 

Maita se arătă descumpănit. Pe panoul pentru decrete scrisese: 



„De pe întâi ale lunii până pe zece, după cum va fi vremea". Toţi 
credeau că, în măsura în care vremea va fi bună, întrunirea va dura 
zece zile. 

— Nu-i aşa, Rikyu? Aşa ceva nu trebuie să ţină nu ştiu câte zile! 
Nu e ceaiul ceva care trece doar într-o zi, la fel ca spuma? 

— Aşa e, cum spuneţi. Şi eu cred acelaşi lucru, răspunse Rikyu 
înclinându-se, surprins frumos că Hideyoshi înţelegea atât de bine 
spiritul chanoyu-ului. Nu era un om de rând nici ca general, nici în 
privinţa simţului estetic. 

— Fă nişte foc! ceru ITideyoshi. 

Puse un paj să-i aducă un taburet de campanie şi se aşeză. în jur 
era plin de ace de pin şi de crengi, aşa că Rikyu se aplecă şi începu 
să le adune. Când le aprinse, flăcările se înălţară vesele, înserarea se 
lăsa peste pădurea de pini şi se făcu şi puţin mai frig. întrucât 
Hideyoshi le ceruse tuturor să plece, lângă foc nu se mai afla decât 
Rikyu. 

— Ce desfătare poate fi un foc atunci când dormi ghemuit iarna 
pe un câmp, probabil că tu nu ai idee! spuse ITideyoshi, aducându- 
şi probabil aminte de zilele sale din tinereţe când rătăcea prin Owari 
sau de cele când lupta pentru Nobunaga. 

Rikyu dădu doar uşor din cap, fără să spună nimic, căci vorbele 
acelea nu păreau a pretinde un răspuns. 

— Să încălzesc nişte apă? întrebă şoptit. 

— Mai degrabă mi-e puţin foame. Prăjeşte, te rog, nişte pastă de 
orez. 

Rikyu chemă un ajutor şi-l trimise să aducă de îndată. Găsi apoi o 
piatră rotundă şi plată şi o aşeză lângă foc, alese nişte crengi de pin 
tocmai potrivite şi le ascuţi la vârf cu cuţitul, după care luă traista cu 
prăjituri de orez adusă de ajutorul său. Scoase două dintre ele şi le 
puse pe piatră. ITideyoshi privea focul în tăcere, gândindu-se la 
ceva. Rikyu, de asemenea, tăcea uitându-se la foc. Cu beţişoarele 
din crengi de pin întoarse cu grijă prăjiturile de orez şi, când una se 



umflă, o împunse cu un beţişor şi i-o dădu lui Hideyoshi, care o 
mâncă cu poftă. După ce le înfulecă pe amândouă, mai ceru. 

— Să omori oameni e ceva respingător... Feţele celor ucişi îmi 
ard şi acum în faţa ochilor. 

Rikyu puse alte prăjituri pe piatră şi încuviinţă în tăcere. 

— Insă, ştii, în toiul bătăliilor, omorând oameni, am înţeles în 
mod profund un lucru. 

Ajuns aici, Hideyoshi se întrerupse. Figura sa, luminată de 
flăcările focului, îi părea lui Rikyu cea a unui demon înfricoşător. 
Oboseala lungilor ani petrecuţi pe câmpurile de luptă transpărea pe 
faţa sa îmbătrânită. 

— Oriunde ai fi, nu găseşti decât o singură prăjitură de orez. 
Dacă vrei să o mănânci, trebuie să-i ucizi pe ceilalţi care o vor. 

O creangă de pin crăpă cu zgomot. Soarele apusese şi 
împrejurimile erau complet învăluite în întuneric. Pădurea de pini, 
care până puţin mai înainte fusese animată de mulţimea de oameni, 
era acum cuprinsă de o linişte intensă, ca pe fundul unei mări 
adânci. 

— E ceva care mă contrariază de mai multă vreme. Mă gândeam 
să te întreb la un moment dat, i se adresă Hideyoshi lui Rikyu, 
privind focul. 

— Desigur, despre ce ar fi vorba? 

Rikyu stătea cu un genunchi aşezat pe pământ, în direcţia 
focului. Bucăţile de pastă de orez se prăjiseră, dar Hideyoshi nu 
părea interesat şi le îndepărtă de lângă foc. Hideyoshi îşi suflă nasul 
presându-şi o nară cu degetul mare. 

— Tu vorbeşti mereu de ivabi, de sabi, dar care e de fapt intenţia 
ta? 

Rikyu dădu de înţeles că nu pricepea sensul întrebării. 

— Uitându-mă la chanoyu -ul tău, nu pot să nu mă gândesc că e 
foarte departe şi de ivabi, şi de sabi. Ceaiul tău nu are nimic searbăd 
în el, nu crezi? 



Sub privirea scrutătoare a lui Hideyoshi, Rikyu luă o prăjitură de 
orez în vârful unei ramuri de pin şi i-o oferi. 

— Chanoyu -ul tău este exact opusul wabi -ului şi sabi- ului. Cel 
puţin la prima vedere pare înveşmântat într-o atmosferă aridă, însă 
înăuntrul său se află ceva cald care fierbe. Nu pot scăpa de impresia 
asta. 

Mânca în tihnă bucata de orez. Mai rămase tăcut un timp, apoi 
reluă: 

— Chanoyu-ul tău ascunde ceva seducător, ceva strălucitor... ceva 
ca o dragoste nebună! Asta e! Pe mine nu poţi să mă duci! Chiar şi la 
vârsta asta, tu te stingi de dorul unei femei aflate cine ştie unde, o 
iubeşti nebuneşte, gata şi să mori pentru ea. Dacă n-ar fi aşa, n-ai 
putea să creezi un astfel de chanoyu care scurtează viaţa! 

Rikyu păstra tăcerea. Hideyoshi îl sfredelea mai departe cu 
privirea. 

„Focul e la fel", îşi zise Rikyu, întorcându-şi privirea către flăcări.. 
Arde cu aceeaşi flacără ca în acea zi din trecutul îndepărtat." 

— Dacă astfel simţiţi, înseamnă că chanoyu-ul meu este încă foarte 
neevoluat. Va trebui să mă cufund mai tare în lumea ivabi -ului şi să 
mă străduiesc mai mult. 

— Hm, ce vulpoi bătrân! exclamă Hideyoshi. 

După ce aruncă în foc vergeaua de pin pe care o ţinea în mână şi 
se ridică, depărtându-se spuse, mai mult pentru el: 

— Mă rog! Să iubeşti o femeie nu e ceva rău. Dar, în poveştile de 
dragoste ale altora, putem oare să ne băgăm? 

Lăsat acolo, Rikyu continuă să privească în foc fără cea mai mică 
mişcare. Simţea intens că femeia aceea, întâlnită demult, respira şi 
acum încă în sufletul său. 



Chanoyu cu fum de ace de pin 


HIDEYOSHI 

Patru ani înainte de seppuku-w/ lui Rikyît 

18 iunie 1587 
Chikuzen, pădurea de pini de la Hakozaki 


1 

In incinta templului Hakozaki din Hakata, dedicat zeului 
Hachiman, se afla un chashitsu de trei jd construit de Rikyu lângă un 
mic altar, un chashitsu de vară cu acoperişul şi pereţii dintr-o 
împletitură din stuf verde aşezat la umbra unor pini înalţi. Răcoros 
chiar şi la amiază, era un loc în care-ţi venea să tragi un pui de somn 
după prânz. 

Hideyoshi îşi scoase sandalele, urcă pe tatami şi se aşeză de unul 
singur. „Să fie aici paradisul?..." se întrebă privind în jurul său: o 
briză plăcută, cicadele care susurau în cor, pe cer niciun nor, un 
vânt care adia paşnic prin deschizătura de la piept a kosode- ului de 
mătase, întreaga curte a templului impregnată de o atmosferă de 
puritate şi eleganţă. 

Gusta intens sentimentul cald care izvora în el din profunzimile 
fiinţei. Când se aşeza într-un chashitsu conceput de Rikyu, fără să 
ştie de ce, îl invada lent bucuria de a trăi, ceea ce nu i se întâmpla în 
spaţiile pentru ceai realizate de alţi maeştri de chanoyu. Chiar dacă 
se ridicau doar patru stâlpi subţiri şi un acoperiş de paie, dacă 
Rikyu conducea construcţia, şi înclinaţia acoperişului, şi forma 
streşinii, şi priveliştea care se vedea din interior, toate se armonizau 
perfect cu sufletul oaspetelui şi, doar stând acolo, puteai gusta 



relaxat bucuria de a trăi în acel moment. „Ce straniu..." Nu 
pricepea ce şi cum anume diferea de chashitsu- urile concepute de 
alţi maeştri de ceai. 

„Nu, nici vorbă de aşa ceva", îşi spuse după ce se gândi că poate 
doar avea impresia asta pentru că îl favoriza pe Rikyu. La chashitsu- 
urile construite de Rikyu era evident undeva o diferenţă, fără să-şi 
dea seama totuşi în ce consta aceasta. 

în partea opusă, în aceeaşi incintă, se afla un chashitsu construit 
de Doan, fiul lui Rikyu. Acoperişul era realizat din rogojini 
împletite din papură, iar pereţii dintr-un grilaj de bambus între 
barele căruia erau prinse ace verzi de pin. Avea o eleganţă pe 
măsură, însă nu te mişca astfel încât să-ţi ostoiască sufletul. Sărea în 
ochi artificialitatea, aspectul ostentativ, pe când chashitsu- ul 
conceput de Rikyu, deşi cât se poate de natural, era învăluit într-un 
şarm care te atrăgea fără să vrei. „Despre ce-o fi vorba?..." se 
gândea Hideyoshi întruna de ceva vreme, dar nu reuşea să-şi dea 
seama. 

Kama aşezată pe furo începu să scoată în linişte aburi. Furo- ul era 
pus direct pe tatami, fără o placă de lemn sub el, ceea ce, în mod 
cert, oferea o mai mare senzaţie de răcoare. Pe stâlpul din kamiza era 
agăţat un hanaire cilindric coreean, în care erau aranjate colilii şi flori 
de Leonurus japonez. Tijele înalte de colilie şi şirurile de flori mici şi 
roz îl reconfortau pe Hideyoshi. Nişte flori banale de câmp, odată 
ajunse pe mâna lui Rikyu, se înălţau puternic, respirând intens 
viaţă. Hideyoshi îi găsea talentul de-a dreptul enervant, căci, orice 1- 
ai fi pus să facă, sesiza fără greş esenţa lucrurilor. 

Rikyu îşi făcu apariţia de după pini. îmbrăcat într-o robă cenuşie, 
mergea cu capul uşor aplecat, poate încercând să pară întru câtva 
mai mărunt, fiindcă era înalt şi bine legat. Salută şi intră, apoi îşi 
puse mâinile pe podea şi îşi aplecă profund capul: 

— Bună dimineaţa! 

Aşezându-se în temaeza, dădu deoparte ştergarul de pe coşul pe 



care îl adusese, scoţând la iveală un pepene galben. 

— Pepene? 

Hideyoshi se amuza mereu închipuindu-şi ce-o să-i ofere Rikyu 
să guste înainte de ceaiul de dimineaţă, căci îi înşela tot timpul 
aşteptările, în sensul bun. îl uimea cu idei neaşteptate, venea 
întotdeauna cu ceva gustos, cum el nu prevedea. 

Scoase un cuţit de bucătărie pentru zarzavaturi şi curăţă pepenele 
de coajă. îl tăie în două, îl curăţă de seminţe şi, punând două felii pe 
o frunză udă de aspidistra, le aşeză în faţa lui Hideyoshi. Folosind o 
scobitoare mai mare, acesta duse o bucată la gură. 

Era dulce, probabil de-abia cules de pe câmp, şi îi plăcea că nu 
fusese răcit. 

— Pepenele e mai gustos cules şi curăţat imediat, nu? întrebă 
Hideyoshi, Rikyu aprobându-1 în tăcere. 

îşi dădea seama că lucrul cel mai potrivit ca să-l mănânce în 
dimineaţa aceea era tocmai pepenele. Simţea cum vaga lui dulceaţă 
nutritivă i se răspândea prin tot corpul. 

— Eşti într-adevăr un om cu un tact extraordinar! 

Mâncând şi a doua bucată, întrebă: 

— De la cine ai învăţat chanoyu ? 

— De pe la şaptesprezece ani am învăţat de la o persoană din 
Sakai pe nume Kitamuki Dochin, iar la nouăsprezece am devenit 
discipolul lui Takeno Jdo. 

Dochin era un sihastru din Sakai, dar auzise despre el că fusese 
iniţiat în secretele ceaiului formal de shoin de către Noami, unul 
dintre maeştrii de ceremonii ai shogunului Ashikaga Yoshimasa. 
Noami era cunoscut pentru că scrisese Kundaikan so choki, lucrare 
care aduna toate formele de prezentare somptuoasă în shoin a 
ustensilelor pe daisu şi alte tipuri de etajere. Nu practica ivabicha -ul 
la modă acum, ci un chanoyu strălucitor, care punea mare preţ pe 
ustensilele chinezeşti. Takeno Joo, negustor de arme din Sakai, era 
un maestru al wabicha- ului. 



Dacă i-a avut maeştri pe Dochin şi Joo însemna că Rikyu studiase 
atât ceaiul tradiţional, cât şi pe cel de avangardă, totuşi, nu acesta 
era răspunsul aşteptat de Hideyoshi. Atâta lucru ştia de dinainte. 

— Chanoyu -ul lui Joo îl transmite şi Sokyu, dar, cum să spun, e 
foarte diferit de al tău. în ceea ce priveşte procedurile cu daisu de 
shoin, de asemenea, între maeştrii de ceremonii şi tine sunt diferenţe 
mari... 

Imai Sokyu, fiind ginerele lui Joo, moştenise toate ustensilele 
faimoase adunate de acesta şi îndeplinea şi acum funcţia de maestru 
de ceai pe lângă Hideyoshi. 

— Mă simt foarte ruşinat de incompetenţa mea... spuse Rikyu 
adoptând poziţia formală şi se înclină adânc. 

— Ah, nu... şopti Hideyoshi şi tăcu, gândindu-se cum să 
cerceteze mai profund în sufletul lui Rikyu. 

— Sunt okoshigome, spuse Rikyu, scoţând un coşuleţ de bambus 
verde cu nişte prăjituri, cu intenţia de a-şi drege gustul înainte de 
ceai. 

Hideyoshi luă una din sferele uscate şi o băgă în gură. Orezul 
fiert era spălat odată cu apă şi uscat, prăjit apoi într-o cratiţă de 
pământ până devenea uşor maroniu, iar în final întărit cu un sirop 
dulce. Crocante, dar răspândeau în gură o dulceaţă plină de 
prospeţime. 

— Ce vreau eu să te întreb este cum îţi concepi tu chanoyu-ul, cum 
anume reuşeşti un aranjament al chashitsu -ului şi o trataţie care se 
potrivesc atât de bine cu sufletul oaspeţilor? 

— Nu cred că reuşesc aşa cum spuneţi, sunt însă foarte atent la 
schimbările din toate fazele celor patru anotimpuri, cu intenţia de a 
descoperi în ce anume înmugureşte viaţa. 

— Hm! făcu Hideyoshi, căci nu ăsta era răspunsul pe care îl 
dorea. 

Rikyu începu să prepare koicha într-un idojawan mare. 
Urmărindu-i procedura, Hideyoshi se întreba uimit la culme ce fel 



de viaţă o fi dus Rikyu ca să se poată naşte acest chanoyu care 
ascundea strălucirea vieţii într-o colibă dărăpănată acoperită cu 
paie, cu aspect rustic. 


2 

Clădirea pentru oaspeţi a templului Hakozaki Hachiman 
devenise cartierul general al expediţiei de pedepsire a clanului 
Shimazu, cu alte cuvinte, al campaniei în Kyushu. In sala mare, 
înconjurată cu o draperie ca o cortină, veneau zi de zi o mulţime de 
vizitatori. întorcându-se după ce băuse koicha -ul lui Rikyu, îi găsi 
aşteptându-1 acolo pe cei mai puternici dintre negustorii din 
Hakata. Hideyoshi puse un paj să desfăşoare o coală mare desenată, 
noul plan urbanistic al oraşului. 

— Cu aceasta, oraşul Hakata îşi va relua activitatea intensă de 
odinioară! aprobă entuziast Kamiya Sotan, după ce aruncă o privire. 

In ultimii zeci de ani, din cauza războaielor civile, oraşul fusese 
ars din temelii de nenumărate ori, iar acum devenise un fel de 
câmpie nelocuită, năpădită de ierburile verii. Negustorii se 
refugiaseră care încotro, Kamiya Sotan mutându-se la Karatsu. De 
data asta, Hideyoshi hotărâse să se taie ierburile şi să se facă o nouă 
împărţire a oraşului. De fapt, cel care realizase desenele era un vasal 
al lui Kuroda Kanbei, însă planul era îndrăzneţ şi îţi puteai imagina 
cartierele prin care circulau o mulţime de locuitori. 

— Intr-adevăr, graţie puterii înălţimii Voastre kanpaku-ul, 
războaiele interne au încetat şi e linişte în ţară. Nicicând în lume nu 
s-a mai văzut un general atât de înţelept şi de neînfricat precum 
Excelenţa Voastră! îl lăudă deliberat Shimai Soshitsu. 

Măgulelile astea care-ţi strepezeau dinţii îi făcură plăcere în 
primul moment, însă, tot continuând, începură să-l plictisească. 

Către sfârşitul anului precedent, Hideyoshi decretase adunarea 



întregii armate şi, în ziua de Anul Nou, în castelul Osaka, hotărâse 
posturile generalilor săi. Marea sa armată cu un total de o sută 
douăzeci de mii de oameni, începând din primăvară, măturase 
întregul Kyushu. Hideyoshi ajunsese pe calul său până în Satsuma, 
dar nu mai avea atâtea de suferit în campanie ca pe vremea tinereţii, 
căci, în momentul în care sosea undeva, acum totul era deja 
rezolvat. Superioritatea sa, atât militară, cât şi economică, era 
copleşitoare, expediţia semănând cu o călătorie de plăcere. 

Nu anihilase clanul Shimazu, aflat în centrul rezistenţei, ci îi 
lăsase provinciile Satsuma, Osumi şi Hyuga, iar la întoarcerea în 
Hakata primi nenumărate vizite la templul Hakozaki, militari şi 
negustori, precum şi călugări, care mai de care felicitându-1 pentru 
victorie şi ridicându-i în slăvi strategia. Hideyoshi nu era însă 
naivul care să-şi piardă capul la nişte linguşeli evidente. Când era 
elogiat excesiv, se gândea ce se află în spatele cuvintelor, ce avantaj 
urmăreşte să obţină cel care îl lăuda, iar supoziţiile sale nu erau 
niciodată departe de adevăr. 

După ce ajunseră la nişte concluzii în discuţia despre planificarea 
oraşului, acesta se întoarse către Sotan: 

— La momentul potrivit, voi porni de aici să invadez China şi 
India. O să vă cer atunci să faceţi o mulţime de lucruri! 

— Am înţeles! Orice ne spuneţi! se prosternă Sotan. 

Acest negustor, mărunt de statură, se dusese până la Yatsushiro 
în Higo, în tabăra lui Hideyoshi, pentru o vizită de curtoazie. De 
când începuse exploatarea minelor de argint din Iwami, le 
administrase în permanenţă, iar acum exporta argint în Coreea cu 
nave care plecau din Karatsu. Dispunea de o mare putere 
economică şi avea multe relaţii peste tot în peninsulă. Nu putea fi 
cineva mai util decât el ca ghid privind căile navigabile către China. 

— Spuneţi că la momentul potrivit, dar sunt unii care se întreabă 
dacă armata de o sută douăzeci de mii de oameni nu va traversa 
marea aşa cum se află acum, spuse Shimai Soshitsu, urmărind 



reacţia lui Hideyoshi. 

— Ar fi o idee bună! râse acesta tare şi, în timp ce râdea, reflectă: 
„Doar dacă învingi merită să duci o bătălie, viaţa nu are niciun sens 
dacă nu învingi!" 

Anume pentru că ai câştigat se adună în jurul tău oameni cu 
feţele numai zâmbet. Dacă ieşi învingător, întreaga lume se învârte 
după placul tău, oamenii toţi se pleacă în faţa ta, orice femeie 
frumoasă se va lăsa în voia ta, dar, dacă eşti înfrânt, vai de tine. Pe 
cei învinşi îi aşteaptă moartea sau, dacă nu, o umilinţă lungă şi 
profundă. 

— De data asta, cine va fi întâiul la faptele de arme? Oare 
seniorul Mori? întrebă Sotan. 

— Hm, poate... 

Atribuirea recompenselor urma să aibă loc destul de repede. 
Meritul lui Mori Terumoto, care intrase în Buzen ca un vârf de 
lance, era mare, Gamo Ujisato şi Maeda Toshinaga, care atacaseră 
castelul Kokura, meritau de asemenea laude, dar nu dintre numele 
acestora îi venea în minte cel al principalului artizan al victoriei. 

— De altfel, şi tu ai făcut destule, nu? 

— Nicidecum! Nu cu intenţia asta am adus vorba! zise Sotan 
stânjenit. 

Meritele acestuia erau importante, fără discuţie. La sfârşitul 
anului precedent, Sotan se dusese la Kyoto şi, la Daitokuji, devenise 
călugăr budist, iar în ianuarie venise la Osaka, acum fiind îmbrăcat 
ca un preot. Hideyoshi îl primea întotdeauna pe Sotan cu căldură, 
pe „călugărul din Tsukushi 82 !" după cum îl striga el. La o întrunire 
de chanoyu din castelul Osaka, îi arătase în mod special nişte 
ustensile numai lui Sotan. Cu ocazia acestei ultime expediţii, Sotan 


82 Numele vechi al insulei Kyushu, folosit uneori şi în sens restrâns cu 
referire numai la jumătatea nordică a insulei, numai la Dazaifu sau numai 
la provinciile Chikuzen şi Chikugo. 



furnizase informaţii utile şi servise drept îndrumător. La fel ca 
atunci când îl învinseseră pe Shibata Katsuie la Shizugatake, cu cât 
un corp de armată al lui Hideyoshi era mai mic, cu atât o reuşită pe 
câmpul de luptă urma să primească o recunoaştere mai mare. 
Posesiunile pe care şi le administra ajunseseră la o scară uriaşă, 
încât lupta consta mai puţin într-o ciocnire a forţelor armate, cât 
într-o confruntare a forţelor economice şi dorea să-i recompenseze 
în primul rând pe cei care-şi puseseră inteligenţa la contribuţie şi-i 
permiseseră să obţină victoria fără dificultăţi. 

Se gândi şi la Rikyu, care-1 sfătuise inteligent cu doi ani înainte 
când Hideyoshi rumega deja planul de pedepsire a clanului 
Shimazu. Ii scrisese o scrisoare dură în care îi cerea lui Shimazu 
Yoshihisa sistarea atacului cu care îl ameninţa pe Otomo Sorin din 
Bungo, dar, când secretarul termină de scris cuvintele lui 
Hideyoshi, Rikyu, aflat alături, interveni: 

— Aş putea să vă spun ceva? 

— Ce anume? 

— O asemenea scrisoare nu va face decât să-i îndârjească pe cei 
din Shimazu. Cred că aici stratagema cea mai bună ar fi să-i somaţi 
îmbinând metode dure cu altele generoase. 

— Si ce să fac? 

— îmi permiteţi să scriu eu o scrisoare? 

Primind aprobarea, Rikyu scrise: „în legătură cu problema 
conflictului dintre Hoshu 83 şi domeniul domniilor voastre, aşa cum 
ne-a instruit Excelenţa Sa kanpaku -ul care se interesează 
îndeaproape de situaţie, vă trimitem câteva rânduri". După această 
introducere, scrisoarea sfătuia clanul Shimazu pe un ton paşnic să 
aibă discernământ şi să renunţe la ostilităţi. 

— Cu aceasta, semnată de seniorul Hosokawa Yusai şi de către 


83 Denumire formală a provinciilor Buzen şi Bungo, controlate în acel 
moment de Otomo Sorin. 



mine, trimisă întâiului sfetnic al lui Shimazu, le creaţi o portiţă ca să 
se lase convinşi. 

Hideyoshi citi scrisoarea şi rămase uimit. Se considera un 
maestru al strategiilor de a trage inamicul pe sfoară, însă Rikyu îi 
dădea clasă. Stând acum şi gândindu-se, faptul că expediţia contra 
clanului Shimazu se desfăşurase atât de bine se datora acelei 
scrisori. 

Răspunsul către Rikyu venise chiar din partea lui Shimazu 
Yoshihisa, însoţit îndatoritor de zece fcm 84 de fire de mătase, în 
scrisoare transmiţând că „întrucât am trimis un emisar, vă rog să 
binevoiţi să interveniţi pentru primirea acestuia de către Excelenţa 
Sa kanpaku-ul". Când solul ajunsese, Rikyu i-1 prezentase lui 
Hideyoshi, care îi arătase emisarului întregul castel Osaka, 
demonstrându-i astfel forţa sa, şi îl invitase la un chanoyu oficiat de 
Rikyu. Tocmai fiindcă în timpul acelui chanoyu fusese asigurat de 
dinainte că va putea păstra provinciile Satsuma, Osumi şi Hyuga, 
clanul Shimazu îşi retrăsese prompt armata în sud când Hideyoshi 
întreprinsese campania de acum. Fără această asigurare, în mod 
sigur Shimazu ar fi opus o rezistenţă înverşunată peste tot în 
Kyushu. 

„Prin urmare, în cazul ăsta, marele merit este al lui Rikyu?" se 
întrebă Hideyoshi, având impresia că de la Rikyu învăţase tehnica 
folosirii flexibile când a biciului, când a zăhărelului, pentru a 
manipula inamicul. 

— Da, asta e! Cele mai mari merite în campania aceasta în 
Kyushu le are chanoyu-ul. Dacă n-ar fi fost chanoyu-ul, armata n-ar fi 
înaintat atât de uşor, spuse Hideyoshi cât se poate de serios, cu voce 
tare. 

Sotan îl aprobă, dar nu era clar dacă înţelesese într-adevăr ce voia 


84 Echivalentul a şase kilograme. 



să spună acesta. 


3 

— Fă-mi nişte ceai, dar într-o manieră cât de cât nouă! îi ceru 
Hideyoshi lui Rikyu imediat ce se trezi. 

Cât timp se afla la cartierul general de la Hakozaki-gu, vizitatorii 
soseau unul după altul. Noua împărţire a teritoriilor în Kyushu, 
domeniile templelor budiste şi shintoiste, consultări cu negustorii şi 
aşa mai departe, toate erau probleme de care Hideyoshi trebuia să 
se ocupe. Nu-i displăcea să aibă mulţi musafiri, dar să facă faţă 
acestei avalanşe de cereri, zile la rând, de dimineaţă până seara, era 
mai obositor decât pe câmpul de luptă. Hideyoshi dorea să se poată 
odihni puţin, simţea că-1 copleşeşte mental situaţia. 

în chashitsu -urile de la Hakozaki-gu se putea relaxa într-o 
anumită măsură, dar în campanie nu avea decât puţine ustensile, iar 
plăcerea de a se bucura de idei noi în legătură cu ceaiul avea de 
suferit. Rikyu adusese ceai nou de Uji în chatsubo-ul Hashidate, dar 
acesta era încă prea proaspăt. Hideyoshi ştia şi el că dacă nu se 
maturează până la începutul iernii, gustul nu e suficient de profund. 

— Am terminat pregătirile! N-aţi vrea să faceţi câţiva paşi? 

— Merg oriunde! 

Rikyu era însoţit de trei servitori care cărau nişte bagaje în 
spinare, probabil având intenţia să ducă nişte ustensile undeva şi să 
facă ceai acolo. Luând cu el doar câţiva însoţitori ca suită, Hideyoshi 
porni şi el, gândindu-se că de mult nu mai mersese aşa, în voie, fără 
să ştie încotro se duce. 

După ce merseseră pe un drum larg şi drept care se întindea din 
incinta templului către plaja acoperită cu nisip a golfului Hakata, o 
luară prin pădurea de pini şi, nu după mult timp, ieşiră pe plajă. 
Deşi era dimineaţă, marea strălucea puternic în razele soarelui. 



Golful Hakata, delimitat de lunga şi îngusta peninsulă 
Uminonakamichi şi de nişte insule, sclipea gri-argintiu. Pe cer se 
formau nişte nori cumulonimbus ameninţători, iar în pădurea de 
pini glasurile de semi 85 răsunau asurzitor. La umbra pinilor sufla 
dinspre mare o briză răcoroasă. 

— Să ne aşezăm undeva pe aici. 

Oprindu-se din mers, Rikyu dădu dispoziţii servitorilor să facă 
pregătirile. Sub un pin cu o formă foarte frumoasă aşternură o 
pătură stacojie, iar peste ea, o blană de tigru. 

— Binevoiţi să vă faceţi comod! 

— E foarte plăcut! zise Hideyoshi şi se aşeză. 

Contemplând marea, ascultând zgomotul valurilor şi al vântului 
prin ramurile pinilor, tot haosul de gânduri îi dispăru din minte. 
Niciun vizitator nu va veni până aici ca să-l deranjeze, putea să se 
relaxeze cât avea chef. 

— Să ştiţi că pentru a încălzi apa îmi va lua ceva vreme! 

— Bine, atunci o să mă întind, spuse Hideyoshi şi se lungi cu o 
mână drept pernă. 

In ce-1 priveşte pe Rikyu, acesta agăţă un lanţ de o ramură a 
pinului şi atârnă o unryugama îngustă şi înaltă. Aşeză sub ea trei 
pietre şi începu să ardă ace de pin, o coloană mare de fum alb 
înălţându-se de îndată. Hideyoshi se binedispuse brusc: 

— Grozav! E o idee splendidă! îmi place! exclamă ridicându-se şi 
bătând din palme. 

— E doar un divertisment, înălţimea Voastră, vă rog să mă iertaţi! 

— Ba nu, îmi face plăcere! De ce n-ai mai făcut până acum ceva 
atât de interesant? 

— Păi, fiind în afara Căii Ceaiului... 

— Hm! Ca să bei nişte ceai nu există nici „în afara Căii", nici vreo 


85 Denumirea mai multor specii de cicadă cu un târâit foarte puternic şi 
penetrant. în Japonia, unul dintre principalele simboluri ale efemerităţii. 



Cale regală! Cel mai important este să fii în acord cu spiritul acelei 
zile, acelui moment. 86 

— Intr-adevăr, cred că aţi surprins esenţialul! Am să-mi 
întipăresc adânc în minte cuvintele înălţimii Voastre! spuse Rikyu 
înclinându-se adânc. 

In timp ce fumul se înălţa mai departe din acele de pin, Rikyu 
desfăcu un set de cutii suprapuse, ornamentate cu makie cu aur, 
reprezentând mai multe tipuri de scoici. In interior se aflau găluşte 
de orez. 

— Dacă doriţi cumva... 

— Da, vreau! şi Hideyoshi luă cu mâna bulgărele simplu de orez 
cu sare, care i se păru neaşteptat de gustos. 

După ce mâncă pe săturate şi luă şi două-trei înghiţituri de sake 
dintr-un recipient de bambus verde, i se făcu somn şi se întinse din 
nou pe blana de tigru. Se simţea foarte satisfăcut gândindu-se că 
într-o zi, pe marea aceea, o să aibă zece mii sau chiar douăzeci de 
mii de corăbii şi va invada Coreea. Tot moţăind, adormi şi, când se 
trezi, se auzea apa fierbând. 

— Fă-mi un usuchal îi ceru lui Rikyu pe un ton care trăda o stare 
de spirit excelentă. 

— Am înţeles! răspunse Rikyu, care era aşezat lângă kama, şi, cu 
dexteritate, prepară ceaiul într-un chawan akaraku. 

Flideyoshi îşi drese gustul cu o nucă învelită în miere, apoi 
degustă în tihnă lichidul verde, ca şi cum şi-ar exprima gratitudinea 
pentru faptul de a trăi acum şi aici. Mai ceru un bol de ceai şi, 
suspinând intens, parcă elimină dintr-odată toate nemulţumirile şi 
deprimările care-i apăsaseră sufletul ani la rând. îşi croise drum 
prin viaţă trudind fără răgaz ca un cal de povară, însă, dacă se putea 
bucura măcar câteodată de câteva clipe de relaxare, simţea că o 


86 Denumirea mai multor specii de cicadă cu un târâit foarte puternic şi 
penetrant. în Japonia, unul dintre principalele simboluri ale efemerităţii. 



poate lua a doua zi de la capăt plin de energie. 

— A fost bun. Ba nu, a fost un ceai excelent! 

— Vă mulţumesc foarte mult! răspunse Rikyu la aceste laude. 

Hideyoshi privi un timp marea cu valurile blânde. Se gândea că 

mai avea să se îngrijească de acum înainte de foarte multe probleme 
în calitate de stăpân al ţării, dar că vor merge toate bine, le va 
rezolva una câte una şi se va ridica deasupra acestei lumi. 

Simţind ceva ciudat, se întoarse tocmai când Rikyu băga ceva în 
acele de pin încă nearse, nişte tămâie probabil. Kogo -ul pe care îl 
ţinea în mână se zărea doar printre degete, dar, deşi nu se vedea 
bine, sărea în ochi verdele său strălucitor. 

— Arată-mi-1! 

Cu capul plecat, Rikyu se crispă tot, strângând mâna cu putere. 

— Arată-1! îi repetă ordinul. 

Pumnul strâns al lui Rikyu nu se deschidea. 

— Arată-1! îi ordonă mai aspru, şi Rikyu îşi desfăcu încet palma. 
1-1 luă din mână aproape smulgându-i-1 şi-l privi intens. Era un vas 
mic şi plat, acoperit cu o glazură verde lucitoare, mai elegant şi mai 
fin decât oricare ceramică sau porţelan pe care le văzuse până 
atunci. Cum se face că ai un asemenea obiect excepţional, dar nu mi 
l-ai arătat niciodată până acum? 

Hideyoshi se simţea trădat de Rikyu. Acesta îl învăţase multe 
despre ustensilele celebre care circulau printre cunoscători, dar nu 
scosese o vorbă despre faptul că avea un kogo atât de minunat. 

— Lasă-mi-1 mie! Iţi dau pe el câţi bani doreşti. 

Ii oferi un preţ de cincizeci de monede de aur, plusând până la o 
mie de monede de aur, însă Rikyu nu acceptă. 

— Vă rog să mă iertaţi! Este o amintire de la o persoană faţă de 
care mă simt dator pentru că mi-a arătat spiritul ceaiului, spuse 
Rikyu confuz, cum rar i se întâmpla. 

în mâna stângă strângea săculeţul în care fusese băgat kogo- ul. 
Pânza era foarte decolorată, dar era un material roşu-închis de bună 



calitate. Hideyoshi îl privea fix. Avea impresia că întrezărise 
secretul pe care de mult Rikyu îl ascundea. 

— E o femeie! De la o femeie ai învăţat? 

— Nu... 

— Nu te mai ascunde, te-am citit perfect! Povesteşte-mi despre 
ea! Ce fel de femeie era? Trebuie să fi fost încântătoare, dacă te-ai 
îndrăgostit tu de ea! 

Dar oricât îl luă la întrebări Hideyoshi, Rikyu rămase cu 
obstinaţie aşezat, cu pumnii strânşi pe genunchi, cu corpul crispat. 



Chashitsu -ul de aur 


RIKYU 

Cinci ani înainte de seppuku-w/ lui Rikyu 

6 ianuarie 1586 
Kydto, Curtea Imperială, Palatul Mic 


1 

Când se montă chashitsu-ul de aur la Palatul Mic (Kogosho) de la 
Curtea Imperială, Rikyu fusese impresionat. Nu se gândise 
niciodată că această combinaţie de auriu cu roşu intens poate fi atât 
de senzuală şi de frumoasă. Palatul Mic, care, cu excepţia 
ceremoniilor, stătea aproape nefolosit, era legat de Shishinden 
printr-o galerie acoperită. Era un spaţiu vid, delimitat de stâlpii şi 
tokonoma de lemn în stare naturală, completaţi doar d efusuma. 

Chashitsu-ul de aur era montat înăuntrul său şi chiar atunci razele 
soarelui de dimineaţă îl scăldau trecând pe sub streşini. Priveliştea 
era de-a dreptul sublimă. Din toate elementele sale se revărsau 
orbitor reflexe aurii, de parcă ar fi fost centrul lumii. 

— Ei, e gata? îşi făcu Hideyoshi apariţia. 

Bărbatul mărunt, îmbrăcat cu un haori cu fir de aur peste kosode- ul 
roşu, era proprietarul acestui chashitsu unic în lume. Era urmat de 
Konoe Sakihisa, cu faţa pudrată în alb, fost kanpaku. 

— Am auzit de chashitsu- ul de aur şi-mi tot închipuiam cam cum 
ar putea fi, da' ia te uită, s-a folosit aici o grămadă de aur, sunt chiar 
uluit! spuse Konoe Sakihisa, care îi ţinea loc de tată, chiar dacă era 
cu doar un an mai în vârstă decât Hideyoshi. 

Obţinând sprijinul familiei Konoe, în anul precedent Hideyoshi 



fusese numit kanpaku şi, în semn de gratitudine, oferise împăratului 
şi prinţilor imperiali un chanoyu în clădirea Palatului Mic. Nu 
avusese nicio reţinere expunând un mare număr de ustensile 
celebre, iar el însuşi încercase să oficieze cu cât mai multă ostentaţie, 
însă împăratul nu se arătase prea impresionat. Contrariat, 
Hideyoshi pusese de data asta să se construiască acest chashitsu de 
aur, de tip hirasanjo, cu formă dreptunghiulară de trei jo şi cu 
intrarea pe latura lungă. Era demontabil, se înălţau stâlpii aurii, se 
dispuneau grinzile inferioare şi superioare de aur, se plasau pereţii 
de aur, apoi tavanul de aur, putându-se foarte uşor asambla 
oriunde. Tatamiurile erau acoperite cu stofa stacojie, iar ustensilele 
de ceai din setul de pe daisu- ul pregătit acolo erau toate din aur. Şi 
cele patru shoji- uri cu rol de uşă de la intrarea prin mica verandă din 
faţă aveau, bineînţeles, până şi baghetele de rezistenţă din aur, iar în 
loc de hârtie era lipită pe ele o ţesătură subţire de mătase. Această 
pânză, de asemenea, era vopsită într-un roşu cardinal intens, iar 
însemnele familiei Toyotomi - goshichi no kiri 87 - apăreau discret în 
negativ, fiind redate într-o nuanţă mai pală. 

Auriu şi stacojiu bătătoare la ochi... Spaţiul pentru ceai era 
constituit numai din aceste două culori, o încăpere la polul opus 
faţă de atmosfera de wabi preferată de obicei de către Rikyu, însă 
aici, în felul acesta, reflexele stacojii pe aur creau un sentiment 
indescriptibil de pace şi linişte. 

— Cât aur s-a folosit aici?! întrebă Konoe Sakihisa. 

— E aur pur, şi cel mai greu este furo-ul, or fi acolo vreo cinci kan. 


87 Textual, „paulownia cu cinci-şapte" din emblema (mon) a familiei 
Toyotomi (actualmente a prim-ministrului Japoniei). Constă din imaginea 
a trei frunze de paulownia deasupra cărora se înalţă trei tije cu câte cinci, 
şapte şi, respectiv, cinci flori. Denumirea indică diferenţa faţă de gosan no 
Kiri („paulownia cu cinci-trei"), un mon cu aceeaşi structură, dar cu trei- 
cinci-trei flori pe tije. 



La daisu şi la setul de ustensile, vreo cincisprezece kan. Dacă 
chashitsu- ul ar fi fost în întregime din aur, ar fi fost prea greu şi ar fi 
devenit netransportabil. Am placat doar scândurile de lemn de 
hinoki cu aur, dar chiar şi aşa au intrat acolo cam trei kanme, 
răspunse Rikyu cu fruntea la pământ. 

— Ei, cum e, asta o să-i taie răsuflarea împăratului, nu? spuse 
Hideyoshi mândru. 

— Intr-adevăr, un asemenea chashitsu nu s-a mai văzut nici în 
China sau în India, nici la barbarii din sud! Chanoyu- ul de anul 
trecut a fost şi el cu totul special, acesta îi va lăsa pe toţi fără grai! 
spuse Sakihisa, Rikyu ascultându-1 cu capul plecat. 

Chanoyu-ul din anul precedent fusese o întrunire strălucitoare cu 
daisu 88 învăluită într-o nobleţe plină de graţie. Reprezentaseră cu 
multă grijă crizantema - însemnul imperial - cu makie pe natsume- 
uri şi o gravaseră pe kama. Cu excepţia obiectelor celebre, toate 
ustensilele erau absolut noi, ulterior fiind oferite împăratului. 

Rikyu, care pusese totul la punct în locul lui Hideyoshi, era foarte 
bucuros întrucât obţinuse cea mai înaltă recunoaştere din întreaga 
sa viaţă, dar se părea că Hideyoshi, care fusese gazda, nu era 
mulţumit: 

— Şi Nitta Takatsuki, şi Nitarinasu, pentru cei care nu le înţeleg 
valoarea, nu sunt decât nişte simple vase de pământ! 

Ambele erau chaire- uri remarcabile, celebre, Hideyoshi 
obţinându-le plătind pentru ele un preţ enorm, zece mii de 
kanmon 89 . Transformând în aur, ar fi venit în mare optsprezece 
kanme, cam tot atât cât chashitsu- ul de aur, însă cei care priveau 
aceste mici obiecte de ceramică maronii nu erau impresionaţi. 
Oricâte detalii splendide ar fi avut suprafaţa şi glazura lor, în cele 
din urmă nu constituiau decât nişte obiecte de ceramică şi, ca atare. 


88 în traducere liberă, „întâlnire formală". 

89 Vezi nota de la p. 29. 



Hideyoshi nu putea să nu fie nemulţumit. Când ieşise din Palatul 
Mic după ce oferise chanoyu -ul împăratului, Hideyoshi era de-a 
dreptul revoltat. 

— Vreau să văd faţa uimită a împăratului. Am să-i mai ofer ceai 
încă o dată. N-ai cumva vreo idee? îl întrebă pe Rikyu. 

Intr-adevăr, împăratul şi prinţii imperiali doar băuseră ceaiul cu 
un aer politicos, dar nu făcuseră niciun comentariu special. 

— Persoanele din vârful aristocraţiei nu-şi prea dau pe faţă 
sentimentele! răspunse Rikyu. 

Exact din acea cauză era Hideyoshi nemulţumit. Toată lumea 
trebuia să admire fără rezerve ce făcea kanpaku -ul Hideyoshi. 

— Am să mă gândesc la ceva! şi în aceeaşi clipă îi veni o idee. Ce- 
aţi zice de un chashitsu de aur? 

— Asta e, splendid! Fă-1 repede! băhi din palme Hideyoshi. 

Desenă imediat schiţele şi-i puse pe artizanii din Sakai să-l 

construiască. II montară şi în reşedinţa din castelul Osaka, dar, cum 
era probabil de aşteptat, arăta mult mai impunător în incinta 
Palatului Imperial, unde chiar şi lumina aurie arăta în mod special 
mai strălucitoare. 

— Mă temeam să nu fie ceva vulgar, însă e o culme a yugen- ului! 
şopti Sakihisa. 

— înăuntru e chiar tărâmul Insulei Tinereţii Veşnice, Paradisul 
pe pământ! Hî, hî, hî!!! făcu Hideyoshi. 

Rikyu, cunoscând motivul acestui râs vulgar al lui Hideyoshi, îşi 
înclină, tăcut, capul. Kanpaku- ul, în chashitsu -ul acesta... Cu 
siguranţă va fi o privelişte frumoasă, în foarte scurt timp îl va invita 
pe împărat şi îi va oferi ceai. 

— Şi împăratul, şi prinţii vor fi fără îndoială impresionaţi! E ceva 
pentru care merită să fi trăit atât de mult! spuse Sakihisa. 

Rikyu se aplecă adânc. Simţi foşnetul grandiosului costum de 
mătase cum trecu prin faţa capului său, îndepărtându-se. 



2 


Rikyu, ca să vadă dacă totul este în ordine, intră în chashitsu-ul de 
aur şi închise shoji-\în\e. Aşezându-se pe unul dintre tatamiurile 
stacojii, rămase un timp cufundat în această eleganţă copleşitoare, 
senzuală, fără să poată scoate o vorbă. 

— Intr-adevăr... spuse de unul singur, fără să-şi dea seama. 

Lumina care se filtra prin ţesătura fină de mătase stacojie colora 
onctuos în roşiatic auriul pereţilor. Roşul tatamiurilor se reflecta în 
tavanul de aur, intensificându-şi nuanţa. Stacojiul se potrivea şi cu 
rotunjimile/wro-ului şi mizusashi-uhxi aşezate pe daisu, conferindu-le 
o frumuseţe distinctă. Şi să descrii totul ca „frumuseţe eterică", tot 
ar fi fost puţin, căci acest chashitsu de aur era ca un tărâm magic, 
total separat de lumea cotidiană plină de suferinţă. 

Nici dacă ai putea admira culorile amurgului când soarele tocmai 
s-a ascuns după orizont, din palatul de pe vârful muntelui Sumeru 
aflat în mijlocul Universului, nu ai avea poate aceeaşi senzaţie. 
Somptuozitate, sublim, rafinament, puritate... orice termen i-ar fi 
aplicat, n-ar fi putut transmite bunul-gust blând şi senzual al acestei 
încăperi pentru ceai. 

Aşezat în spaţiul scăldat în auriu şi stacojiu, Rikyu se gândi la 
propriul său chanoyu. Când începuse să înveţe wabicha în Sakai avea 
un pic mai mult de cincisprezece ani şi trecuseră de ahmci mai bine 
de patruzeci... Construise diverse chashitsu-uri, iar în cele din urmă 
ajunsese să-l facă pe acesta. Faţă de colibele acoperite cu stuf de pe 
plaja din Sakai, cât de departe era lumea aceasta! 

„Dacă stau aşezat aici, îmi dispar toate gândurile rele", îşi zise 
Rikyu, zâmbind trist. „Dar, oare, nu e asta tocmai o concentrare de 
gânduri rele, de dorinţe rele?" continuă în gând şi îşi roti privirile 
peste aurul din jur. Era ceea ce-1 înconjura altceva decât expresia 



dorinţelor mundane scoase la iveală? Construise colibe acoperite cu 
paie pentru a se bucura de rafinamentul wabi -ului sau sabi- ului, dar 
nu doar din cauză că îi plăceau atmosfera rustică şi urmele trecerii 
vremii, ci era vorba de viaţă, de şarmul din interiorul unei colibe 
rustice acoperită cu stuf, de înmugurirea primăverii în mijlocul 
zăpezilor care te îngheţau... Iubise necontenit frumuseţea vieţii care 
se înălţa ca o flacără în mijlocul uscăciunii dezolate. Dacă n-ar 
ascunde în interior forţa vitală arzătoare, nici ustensilele cu wabi sau 
cu sabi, nici încăperile pentru ceai n-ar fi mai mult decât nişte 
obiecte comune, lipsite de gust, cu un aspect ieftin. 

„Bine mi-au dat numele ăsta, să mă opresc (kyu) cu acest ri", îşi 
spuse Rikyu probându-şi încă o dată propriile idei. Anul precedent, 
cu ocazia întrunirii de ceai de la Palatul Mic, Sen Yoshiro, negustor 
de peşte uscat din Sakai, care îşi spunea până atunci Soeki, primise 
de la împărat numele budist Rikyu la propunerea lui Kokei Sochin 
de la Daitokuji. 

— Mei-ri ton-kyu înseamnă a renunţa la faimă şi profituri? fusese 
întrebat Sochin la Curtea Imperială. 

— înseamnă să devii un sfredel bătrân şi să te concentrezi asupra 
zen-ului! 

Rikyu fu mulţumit de răspuns. Dacă ar fi fost acel RI din meiRI 
tonkyu, ar fi însemnat un îndemn să nu râvnească la bogăţii, faimă şi 
profituri, dar sfredelul bătrân se referea la un sfredel rotund, 
învechit şi inutil, care nu mai are vârf ascuţit ( eiRI ). Deci acel RI 
însemna ascuţimea unei lame tăioase. „Rikyu" era deci o învăţătură, 
un îndemn s-o lase mai încet cu ascuţimea, Sochin văzuse limpede 
în sufletul său. 

— Oricât ai încerca s-o ascunzi, eşti o persoană pătrunzătoare. Ai 
privirea pătrunzătoare, ai spiritul ascuţit, eşti în general tăios. 

— S-ar putea... 

— Ar cam fi timpul să-ţi dai seama că trebuie să mai rotunjeşti 
ascuţimile. 



— Vă mulţumesc! spuse Soeki, care de-abia primise numele 
Rikyu, aşezându-şi mâinile pe podea şi înclinându-se adânc. 

Avea mereu senzaţia că Sochin, deşi mai tânăr, îi citeşte perfect în 
suflet până în zonele cele mai adânci, învăluite într-un întuneric 
dens. Din acea zi. Sen no Soeki, maestrul de ceai al lui Hideyoshi, 
devenise Sen no Rikyu. Mereu în schimbare, Rikyu, care ajunsese să 
facă un astfel de chashitsu, era el însuşi înfricoşat. Se simţea de parcă 
un hău adânc şi întunecat se deschidea în străfundurile sufletului 
său. Vântul care bătea de acolo îi producea o suferinţă 
înnebunitoare. 

Rikyu îşi aminti de râsul vulgar al lui Hideyoshi de mai înainte şi 
revăzu în minte o scenă din castelul din Osaka, atunci când 
montaseră de probă chashitsu-ul de aur. Hideyoshi făcuse acolo sex 
cu o femeie, el nu văzuse, dar, fiind de serviciu într-o cameră 
vecină, auzise plânsul cu suspine al femeii. în timp ce asculta, Rikyu 
nu-şi putea împiedica nişte gânduri obscene. O scenă îi revenea 
mereu în minte de când concepuse chashitsu-ul de aur, iar Hideyoshi 
nu făcuse nimic mai mult decât să simtă acelaşi impuls şi să-l 
transforme în faptă. 

„Ce mult aş fi vrut s-o pot invita în chashitsu-ul ăsta..." îşi spunea 
Rikyu amintindu-şi din nou de acea femeie. Ea acolo, cu pielea albă 
în reflexele aurii şi roşietice, cât de frumoasă ar fi fost! Ochii ei 
frumos desenaţi, cu colţurile oblice, l-ar fi privit reci şi stranii. 
Tocmai pielea acelei femei se potrivea cu acest chashitsu de aur. Oh, 
dacă ar putea să o aşeze acolo cu pielea-i albă la vedere, aşa cum se 
născuse, şi să o contemple în lumina filtrată prin shoji -urile stacojii... 
Fascinaţia ei ar fi indescriptibilă. 

Pentru un timp, Rikyu se bucură în secret de aceste rătăciri ale 
imaginaţiei. 



3 


îmbrăcat în ţinută de mare ceremonie, din brocart cu fir de aur, 
Hideyoshi îşi făcu apariţia la Palatul Mic. în spate avea o trenă 
lungă, roşie. Când punea pe el un costum cu o asemenea abundenţă 
de material, Hideyoshi arăta şi mai mărunt decât era, dar, în ciuda 
aspectului său neprezentabil, din priviri îi deborda încrederea în 
sine a celui care reuşise să se ridice până la rangul de kanpaku, o 
sclipire în ochi pe care o avea de pe vremea când era vasalul lui 
Nobunaga. Se uita drept înainte, fără să-şi mişte capul, ca şi când 
privirile îi ţinteau neclintit departe, în viitor. Astăzi, figura îi 
strălucea în mod special. înaintă sigur pe el şi se aşeză în faţa 
chashitsu- ului, imediat făcându-şi apariţia împăratul. Hideyoshi îl 
întâmpină respectuos, cu mâinile pe podea, cu gesturi maiestuoase 
şi perfect controlate. Deşi mic de statură, avea anvergura unui 
kanpaku, potrivindu-i-se de minune chashitsu- ul de aur! 

Rikyu îl privea cu multă admiraţie de pe veranda Palatului Mic, 
dintre mulţii funcţionari şi samurai, degajat şi aproape exaltat. 
Vedea în el un om născut să fie stăpânul ţării, căci avea talentul 
natural de a manipula şi era versat în a manevra oamenii, chiar mai 
mult decât seniorul Nobunaga. 

în chashitsu-ul de aur intrară împăratul Ogimachi şi doi prinţi. Pe 
tatamiurile întinse în faţa chashitsu-ului se înşirară în calitate de 
coparticipanţi încă un prinţ, apoi Konoe Sakihisa, precum şi Kikutei 
dainagon Harusue. 

— Deşi pe neanunţate, vă rog să-mi permiteţi ca înainte de ceai să 
vă ofer o masă modestă! 

Anul anterior, precedând chanoyu- ul, împăratul oferise un mic 
banchet. De data aceasta era rândul lui Hideyoshi, Rikyu ocupându- 
se de pregătiri. Ofiţeri de rang mediu, îmbrăcaţi în negru, aduseră 



măsuţele. Pe primul set de mese, lăcuite în negru, se aflau felii de 
came de cocor în oţet, scoici aivabi înfipte în ţepuşe şi înăbuşite, 
salată de caracatiţă cu verdeţuri şi ridichi. 

In timp ce se îngrijea să nu se producă vreo abatere de la etichetă, 
Rikyu urmărea şi reacţiile mikadoului. Dincolo de voalul roşu, 
beţişoarele împăratului se mişcau vioi, părând deci foarte mulţumit. 
Fură aduse apoi, pe tăviţe cu picioare, prăjituri din tărâţe de grâu, 
ciuperci shiitake, castane prăjite, alge konbu, şi, cum împăratul dădea 
impresia că şi acestea îi plac, Rikyu răsuflă uşurat. 

Hideyoshi se aşeză în faţa daisu- ului de aur, adoptă o poziţie 
relaxată, împături fukusa şi luă capacul de la kama de aur. Dintre cele 
trei niveluri de chanoyu cu daisu - shin, gyd şi so -, executa o 
procedură shin. Mai mult decât orice, acorda importanţă regulilor 
stabilite. Numai în ceea ce privea manevrele pentru fukusa, de 
exemplu, dădea mult mai multă atenţie decât în cazul ceaiului într-o 
colibă de stuf şi recurgea la shiho sabaki. 

Hideyoshi apucă maiestuos hishaku- ul de aur şi scoase apă, turnă 
într-un chawan tenmoku de aur şi-l încălzi, vărsă apa şi, când îl curăţă 
cu chakin- ul, ţinu chawan- ul exact orizontal. Şterse meticulos chawan- 
ul la exterior de patru ori, iar în interior de cinci ori. Până la ultimul 
gest, Hideyoshi prepară ceaiul cu mare solemnitate, ceea ce-1 
impresionă pe Rikyu, căci cel pe care îl dispreţuia ca pe un necioplit 
demonstra o agerime uluitoare. 

„Deşi e mult mai pătrunzător decât mine, n-o arată nicio 
secundă!" îşi spuse Rikyu uitându-se la Hideyoshi. Un bărbat ca el, 
în stare să ajungă stăpânul ţării, era capabil să-şi arate sau să-şi 
ascundă agerimea după cum dorea. Putea deveni oricât de 
pătrunzător şi era expert în a o ascunde învăluind-o în aparenţe sau 
derutându-te complet cu râsul său. Nu era deloc vorba de 
capacitatea de a imita ce face Rikyu. Trebuie spus că atunci când se 
ajungea la aprecierea ustensilelor pentru ceai sau la conceperea unei 
încăperi de chanoyu, cu toată încrederea în sine a stăpânului absolut. 



ieşea limpede la iveală că avea scăderi ca om, fiind încă lipsit de 
profunzime, căci, într-adevăr. Calea Omului are un sens mult mai 
adânc decât Calea chanoyu- ului. 

Hideyoshi prepară cu grijă câte un ceai pentru împărat, pentru 
prinţi, pentru Konoe Sakihisa şi ceilalţi. Procedura sa era absolut 
impozantă, dădea dovadă de încrederea completă că îndeplineşte 
corect mişcările corecte şi poate că nici Rikyu însuşi nu s-ar fi 
descurcat atât de bine în faţa împăratului. 

După ce băură ceaiul, bărbaţii, în frunte cu mikadoul, se retraseră 
în apartamentele lor. In locul lor veniră să privească doamnele de la 
Curte, care, zărind chashitsu -ul de aur, se arătară impresionate. 

— In ţara Soarelui Răsare există oare aşa un munte de aur?! 
întrebă o doamnă cu o figură profund uluită. 

— Există, există! In castelul meu din Osaka am mult mai mult 
decât atât! spuse Hideyoshi binedispus. 

Câteva intrară în chashitsu, şi Hideyoshi, după ce închise shoji- 
urile, le întrebă: 

— Ei, ce spuneţi? Nu e frumos ca în paradis? 

— într-adevăr, n-ai crede că e ceva de pe lumea asta! răspunseră, 
obrajii lor albi arătând foarte atrăgător în lumina filtrată prin voalul 
stacojiu. 

Femeile apăreau în continuare una după alta. Deoarece doamnele 
de la Curte care slujeau prinţii imperiali erau îmbrăcate cu 
kimonouri suprapuse, în culori sclipitoare, prin simplul fapt că 
stăteau în jurul chashitsu -ului se crea impresia că s-ar fi deschis acolo 
nenumărate flori. 

Sosiră şi aristocraţii de la Curte, cărora Rikyu le prepară ceai şi li- 
1 oferi. Ca într-o procesiune trecură rând pe rând doamnele şi 
curtenii. Şi bărbaţii, şi femeile, de altfel cu o atitudine nobilă şi 
foarte controlată, când dădeau cu ochii de imensa concentrare de 
aur căpătau o sclipire în priviri. „Hm, la lăcomie nu mai e nicio 
diferenţă de rang.. Gândi imediat Rikyu. Simţi că mai învăţase ceva 



cu această ocazie, că să bei ceai într-o colibă rustică acoperită cu stuf 
sau înconjurat de aur putea fi chanoyu în egală măsură, nu era 
vreuna dintre variante mai bună sau mai proastă. 

După ce valurile de oameni se potoliră către seară, Rikyu se 
linişti privind de pe verandă către grădina Palatului Mic, unde, pe 
suprafaţa largă a lacului, razele soarelui de început de primăvară îşi 
stingeau ultimele reflexe. 

— Dă-mi să beau nişte ceai! şopti Hideyoshi, aşezat în chashitsu-ul 
de aur. 

Konoe Sakihisa se retrăsese deja. Nu se mai aflau acolo decât 
pajii. 

— Am înţeles, şi Rikyu se înclină şi intră în chashitsu. 

întrucât avusese grijă să adauge mereu mangal în foc, apa fierbea 
încă şi, în liniştea amurgului de primăvară, zgomotul apei din kama 
de aur părea sunetul vântului de pe tărâmul nemuritorilor. Făcu 
usucha în tenmoku- ul de aur şi i-1 oferi lui Hideyoshi, care îl bău în 
tăcere. Cum începuse să se însereze şi cerul căpătase vag o nuanţă 
mov, interiorul chashitsu- ului se colorase într-o lumină uşor 
hipnotizantă. 

— Tu, aşezat aici, la ce te gândeai? îl întrebă Hideyoshi pe Rikyu. 

— Cred că prestigiul Excelenţei Voastre a ajuns aici pe culmi, 
încercă Rikyu un răspuns, fiindcă nu înţelesese bine sensul 
întrebării. 

— Nu asta te întreb. De chashitsu- ul ăsta e vorba, râse amar 
ITideyoshi, cu nişte cute adânci în colţul gurii. 

— E un paradis minunat... 

— Nu asta! De ce anume te-ai gândit la un astfel de chashitsu ? 

— L-am conceput gândindu-mă că o să-i placă Excelenţei 
Voastre! răspunse Rikyu din nou evaziv. 

— Nu prea cred că l-ai făcut ca să-mi placă mie! Stând aici aşezat, 
parcă ţi-aş vedea inima smulsă din piept şi scoasă la lumină! 

La aceste vorbe, Rikyu avu impresia că este ameninţat şi îi păru 



că sunetul apei fierbând în kama se tot îndepărta. 

— Eşti un om înfricoşător. 

— Iertaţi-mă, nu înţeleg... 

— N-am mai văzut vreodată pe cineva cu dorinţe şi pasiuni atât 
de puternice ca ale tale. Pe lângă tine eu sunt mic copil! 

— Sunt copleşit de ruşine... 

— Dac-ai face-o tu... şi Hideyoshi se întrerupse. 

— Ce anume?... 

— Ah, nu, m-am gândit la o prostie, spuse Hideyoshi râzând. 

Rikyu tăcea, aşteptându-1 să continue. 

— Mă gândeam că dacă ai alege tu o femeie şi ai pregăti totul, 
inclusiv cadrul adecvat, aş avea probabil satisfacţia unei nopţi de un 
rafinament excepţional! 

— Nici vorbă de aşa ceva! 

— Nu glumesc! Data următoare oferă-mi nu un ceai, ci o femeie! 

— Un asemenea ordin nu pot să îndeplinesc! 

Lui Hideyoshi nu prea părea să-i pese. Se ridicase deja, râzând 
uşor, imediat Rikyu înclinându-se. 

— Nu fi prea mândru! spuse în treacăt Hideyoshi, îndepărtându- 
se cu un foşnet al hainelor care se menţinu nedefinit în urechile lui 
Rikyu. 



Mâna albă 


AMEYA CHOJIRO 
Şase ani înainte de seppuku -ul lui Rikyît 
O zi de noiembrie 1585 
Kyoto, Horikawa Ichijo 


1 

Horikawa din Kyoto este un râu îngust peste care trece un pod în 
dreptul străzii Ichijo. In timpurile în care Curtea Imperială deţinea 
puterea, un doctor în istorie chineză a revenit la viaţă pe când 
cortegiul său funerar traversa râul, ceea ce a dat naştere legendei 
Modoribashi 90 , podul pe care te întorci din lumea subpământeană. 
La est de acesta, Ameya Chojiro a înfiinţat un cuptor pentru ţigle 
ornamentale, primind de la Maeda Gen'i, magistratul însărcinat cu 
problemele capitalei, ordinul să coacă ţiglele pentru a construi un 
nou palat al Excelenţei Sale kanpaku- ul. Urma ca acest palat, numit 
Jurakutei, să fie nu numai imens, dar şi impresionant ca aspect, iar 
în jur să se înşire reşedinţele vasalilor. 

Chojiro fusese desemnat, dintre mulţii ceramişti ţiglari 
mobilizaţi, să realizeze ţiglele decorative de pe acoperiş cu rolul de 
a alunga spiritele rele. Chojiro avea talentul de a transforma un 
simplu bulgăre de pământ într-un leu chinezesc care părea că rage 
spre cer, plin de viaţă, sau în animale fantastice cu corp de tigru şi 
burtă de dragon, care îşi înălţau spinarea privind ameninţător către 
demoni şi spirite malefice. 


90 In traducere liberă, „Podul întoarcerii". 



— înălţimea Sa doreşte tigri de jad şi dragoni de aur. Dacă îi vor 
plăcea, vei primi o răsplată consistentă, îl asigură Maeda Gen'i, care 
venise în ţinută de călugăr. 

— Am înţeles! răspunse prompt Chojiro şi se apucă de îndată să 
facă pregătirile. 

Puse să se înalţe o casă nouă în care se mută împreună cu 
discipolii săi, construi un cuptor mare şi adună lut de bună calitate, 
pe care, săpând un iaz, îl frământă cu picioarele. Aşezându-1 pe un 
suport, îi dădea în mare formă cu mâna şi cu mistria, apoi îl sculpta 
cu spatula şi, după ce se usca, îi aplica glazura şi îl ardea. 

Astăzi scotea din cuptor ţiglele pe care le terminase de ars. 

— Ia, ce ai acolo? Nu e aşa că e bine lucrat? spuse Chojiro foarte 
încântat de un leu chinezesc roşu pe care un ucenic de-abia îl 
scosese din cuptor. Leul îşi ţinea în sus coada stufoasă, îşi zburlea 
coama şi-şi arăta colţii, iar cu ochii mari privea ţintă înainte. 

Chojiro îşi alesese ca nume pentru firmă Ameya, inspirându-se 
de la emailul maroniu de culoarea prăjiturilor cu zahăr de orz, 
numite ame, din care putea obţine după voie şi un roşu ca al 
amurgului, şi un verde ca de jad. Tatăl său, care venise din ţara 
Ming, cunoştea reţeta acelei combinaţii, numai că nu i-o destăinuise 
şi lui. După nenumărate încercări eşuate, Chojiro reuşise să 
descopere singur o reţetă nouă, dar, deşi fiul său lucra şi el la 
cuptor, nu avea intenţia să-i transmită secretul emailului, gândindu- 
se că, dacă stă cu mâinile încrucişate şi doar aşteaptă să descopere 
secretele meseriei de la el, devine prea dependent şi astfel casa îşi 
află sfârşitul. Dacă trăieşte liniştit, bazându-se pe transmiterea 
tradiţiei secrete a predecesorilor, fiinţa umană nu evoluează, căci 
fiecare individ din fiecare generaţie trebuie să afle ce înseamnă 
dificultăţile creării unei întreprinderi. 

Din interiorul cuptorului cald încă, ucenicii scoteau una după 
alta ţiglele ornamentale, fiecare înaltă cam de treizeci de centimetri. 
Erau toate ireproşabile, lăsând impresia că acolo unde-şi întinde 



dragonul ghearele se găseşte un nor, iar acolo unde se uită ţintă 
tigrul se află un spirit rău. Mândria sa erau leii chinezeşti, cu o 
formă foarte reuşită şi un email roşu extraordinar. Scăldată în 
strălucirea cerului de iarnă senin şi plin de lumină, glazura roşie a 
leilor chinezeşti avea reflexe argintii. 

— Frumoasă culoare! răsună o voce groasă în spatele lui Chojiro. 

întorcându-se, văzu un bătrân înalt, bine făcut, cu o bonetă de 

profesor şi o robă confortabilă, însoţit de un om cu o figură serioasă. 

— Dumneata ce doreşti? spuse oarecum preocupat Chojiro, căci 
cuptorul nu avea încă în jur nici ziduri, nici gard, putând să intre 
după cum aveau chef tot felul de necunoscuţi. 

— Ah, scuze, încă nu m-am prezentat. Sunt un amator de 
chanoyu, pe nume Sen no Soeki, şi, văzând ţiglele decorative pe care 
le faceţi, am venit să vă rog ceva, spuse acesta înclinându-se atent. 

Chojiro mai auzise numele Soeki, se vorbea despre el că e un 
maestru de ceai al kanpaku -ului Hideyoshi şi că recent fusese la 
Curtea Imperială şi primise de la împărat numele Rikyu. 

— Dacă de ţigle e vorba, palatul Excelenţei Sale kanpaku -ul are 
precădere. Dacă îţi faci şi dumneata o reşedinţă la Jurakutei, nu se 
poate decât dacă stai la rând, căci mai am încă multe comenzi, 
răspunse Chojiro cu intenţia de a-1 refuza dac-ar fi încercat să-l 
preseze făcând abuz de autoritatea sa. 

— Nu, nu de ţigle e vorba. Aş vrea să vă rog să-mi ardeţi nişte 
chawan-e, spuse acesta cu o atitudine modestă. 

— Eu sunt specialist în ţigle. Dacă de chawan-e e vorba, mergeţi în 
Gojozaka, am auzit că au făcut recent nişte cuptoare acolo. 

— Nu, nu, am venit anume să te rog pe dumneata. N-aţi vrea s- 
auziţi despre ce e vorba? 

Soeki avea o figură foarte blândă, dar un mod de a discuta foarte 
tenace. „Bătrânul acesta are ceva straniu...", îşi spuse Chojiro, atras 
de aspectul lui Soeki. Prin simplul fapt că acesta stătea acolo, aerul 
din jurul cuptorului căpăta o densitate ciudată, de parcă s-ar fi 



concentrat în jurul lui. Intui că era expert de talie şi, gândindu-se că 
de la un bun cunoscător ar putea să înveţe câte ceva, îi spuse: 

— După ce terminăm de golit cuptorul, aş putea să vă ascult. E 
bine aşa? 

— E perfect. O, tigrul acela e extrem de reuşit, parcă îl auzi cum 
rage către ceruri! 

Chojiro fu uimit de observaţia lui Soeki, căci, într-adevăr, tigrul 
tocmai scos din cuptor de către ucenici era cel mai bine făcut dintre 
toţi cei aliniaţi alături. 


2 

Rugat de Soeki să-i arate lutul, Chojiro îl conduse către un şopron 
pe a cărui podea de scânduri erau înşirate multe hârdaie pline cu 
lut. 

— De unde luaţi pământul ăsta? 

— în susul râului Kizu se găseşte nişte argilă bună gaerome. Cum 
conţine şi ceva mică, sclipeşte frumos când o arzi. 

După ce inspectă curios lutul atingându-1 cu mâna, Soeki se aşeză 
pe o pernă rotundă împletită din paie. Chojiro aduse lângă el un 
mic vas cu cărbuni pentru încălzit mâinile. 

— Vreţi să vă ard nişte chawan-e, dar eu nu folosesc roata 
olarului. Nu pot să fac nişte boluri perfect rotunde, nu ştiu dacă v-ar 
conveni aşa ceva! 

— Ceea ce doresc este un chawan care să se potrivească perfect cu 
forma mâinii şi a degetelor, ceea ce nu se poate face cu roata 
olarului, spuse Soeki, care îşi apropie palmele şi făcu gestul de a 
ţine un chawan. 

Chojiro, uimit de mâinile lui Soeki, mari, cu degete lungi ce 
păreau neobişnuit de îndemânatice, îşi dădu seama că are de-a face 
cu un adevărat maestru de chanoyu. Cunoştea mulţi asemenea, toţi 



persoane dezagreabile, care se mândreau cu chawan-e importate din 
China, însă acest Soeki era cu totul altfel. Cufundat complet în 
lumea propriului său chanoyu, căuta un anume tip de chawan. 

— Foloseşti roata olarului când vrei să produci mult, şi atunci nu 
te gândeşti la plăcerea celui care va întrebuinţa chawan- ui. 
Dumneata, dacă ai o spatulă, poţi face după dorinţă orice formă. 

— Aşa arată un artizan de ce e-n stare! 

Deja răspunzând, Chojiro începuse să dorească să facă acele 
chawan-t, voia să vadă ce poate reuşi. Trebuia să continue să 
producă ţigle decorative cu tigri şi dragoni, dar, pentru variaţie, era 
o idee bună să se ocupe de chawan-e. „Le pot face fără probleme!" îşi 
spuse încrezător Chojiro. Ii reuşiseră minunat leii chinezeşti pe care 
nu-i văzuse niciodată, un chawan care să se armonizeze cu mâinile 
omului nu putea fi decât ceva simplu. 

— Lăsaţi-1 pe seama mea. Să vedem dacă sunt în stare sau nu să 
fac un chawan care să vă placă! zise cu modestie, însă plănuia să facă 
nişte chawan-e care să se potrivească perfect în mână şi să-l 
impresioneze pe Soeki. 

Când Soeki îl vizită din nou după câteva zile, Chojiro făcuse trei 
chawan-e, două cu glazură neagră şi unul cu glazură roşie, care se 
potriveau bine în mână. Deja se gândea binedispus ce faţă va face 
Soeki: 

— Ei, ce ziceţi? 

Soeki le alinie în faţa genunchilor. In ochi nu i se putea citi în 
niciun caz bucurie, ci, mai degrabă, neplăcere. Nici măcar nu dădea 
să ia vreunul în mână. 

— Nu sunt deloc priceput la complimente. îmi permiteţi să vă 
spun deschis ce gândesc? 

— Orice! răspunse Chojiro, simţind că aprecierea lui Soeki va fi 
demnă, însă fără menajamente. 

Pleoapele grele ale lui Soeki se deschiseră larg, iar ascuţimea 
sclipirii din priviri părea că încearcă să pătrundă toate adevărurile 



acestei lumi. 

— Intr-un cuvânt, chawan-e le astea sunt perverse. Scot clar la 
lumină deformarea sufletului celui care le-a făcut. 

— Eu am sufletul deformat?! se arătă iritat Chojiro, care, dacă n- 
ar fi avut de-a face cu un bătrân, probabil că l-ar fi lovit. 

— Dacă nu vă place cuvântul pervers, atunci viclean. Fac pe 
deşteptele şi am o senzaţie neplăcută uitându-mă la ele. 

Pentru Chojiro era mai mult decât groaznic ce auzea şi-l 
străpungea cu privirea pe Soeki, care continua liniştit să spună cu 
sinceritate exact ce gândeşte. 

— Dumneata ai linguşit palmele! 

— Ce?! Am linguşit? spuse perplex Chojiro, cu senzaţia că 
primise deodată o lovitură în plex. 

— Chiar aşa. Aţi încercat să faceţi chawan-e le să se cuibărească în 
palme, dar între a se potrivi în palme şi a se cuibări linguşind e o 
mare diferenţă. Chawan- ul, înainte de a se plia pe palmă, trebuie să 
aibă o nobleţe fermă. Chawan-e le dumitale flatează, dar şleampăt. 

„Intr-adevăr.. îşi spuse mai calm Chojiro, înţelegând întru câtva 
ce i se transmitea. începu să-şi vadă altfel propriile chawan-e. Din 
cauză că modelase lutul gândindu-se doar ca degetele să se 
potrivească pe el, forma de ansamblu era neglijentă, lipsită de 
frumuseţe. îi era neplăcut, dar acum, că i se spusese, îşi dădea şi el 
seama. 

— Pe deasupra, sunt grele. 

— Dumneata ai ridicat vreunul de jos? De unde ştii că sunt grele? 
se miră Chojiro, căci Soeki încă nu luase un chawan în mână. 

— îmi dau seama. Sunt groase şi grele. Ceea ce doresc eu e un 
chawan care, atunci când îl iau în mână, să se topească imediat în 
starea mea de spirit. Aş vrea să faceţi unele surprinzător de uşoare. 

Chojiro luă un chawan în mână. Nu îl modelase intenţionat cu 
pereţi groşi. Avea o oarecare greutate, dar, cum materialul era 
argilă, nu prea avusese ce să facă. 



— Uşoare încât să producă uimire şi, în plus, catifelate. 

— Hm, catifelate... zise cu voce joasă Chojiro, gândindu-se că 
ţiglele, ca să fie rezistente, trebuiau bine arse, căci, dacă se scurta 
timpul de ardere, suprafaţa devenea mai netedă, însă apăreau 
defecte. Chawan-e. Le catifelate se sparg uşor. 

— N-are importanţă. Toate lucrurile care au formă se sparg. Dar 
tocmai pentru că se sparg sunt frumoase, replică Soeki, ştiind şi că, 
dacă în spaţiul pentru chanoyu le manevrai cu grijă, nu era neapărat 
nevoie să fie solide. 

— Păi... cam aşa e! 

— Un chawan care în mâinile aspre ale unui militar să nu pară 
grosolan, iar sub degetele frumoase şi albe ale unei femei să nu pară 
fragil... Pot să vă rog asta? 

Chojiro nu se mai grăbi să-şi dea acordul, căci deja regreta că se 
implicase în relaţia cu bătrânul acesta absurd, însă modul de a vorbi 
al lui Soeki nu suna deloc a reproş, simţea la el doar dorinţa intensă 
de a avea acel chawan care să-i placă, frumos cu adevărat. 

— Bine, am să încerc, răspunse Chojiro, moment din care pentru 
el începu infernul. 

Puse un bulgăre de lut pe masa de lucru, făcu un rulou cam de 
grosimea unui deget, apoi formă un inel şi continuă spirala 
înfăşurând deasupra cercului anterior, obţinând forma. Ideea lui era 
că liniile produse de rulou se vor potrivi foarte bine cu degetele, dar 
în ansamblu forma flata, fără îndoială. „Chawan-ul ăsta nu se ţine pe 
picioare!" îşi zise Chojiro cu sensul că ceva esenţial lipsea pentru ca 
chawan-ul să fie chawan. Cuvintele lui Soeki îi reveneau mereu în 
minte: un chawan cu o nobleţe fermă, un chawan care să fie uimitor 
de uşor, catifelat, să se potrivească în palme, să se topească în suflet, 
toate cerinţe după bunul plac al maestrului de ceai. Dar oricât 
frământă şi modelă lutul, Chojiro nu reuşi să obţină un chawan cu 
un aer nobil. 



— Şefu', e bine aşa? îl întrebă un ucenic, care adusese un tigru 
modelat cu spatula. Avea forma necesară, dar îi lipsea 
expresivitatea. 

— Ce, cu ăsta o să alungi tu spiritele rele? Fă-1 din nou! îi 
comandă Chojiro. 

îşi dădea şi singur seama cât e de iritat. Făcu nenumărate boluri, 
dar le sfărâmă pe toate, pe unele imediat după modelare, pe altele 
după coacere, fiindcă, orice-ar fi încercat, nu obţinea o formă care 
să-l mulţumească. 

După o vreme, Soeki apăru din nou la atelier. Văzându-1, Chojiro 
se înclină abătut în faţa lui: 

— Am acceptat fără să mă gândesc prea bine, dar comanda 
dumitale e prea grea. Mă dau bătut, nu-s în stare de ea. 

Auzindu-1, Soeki scoase de la piept, din roba sa, un săculeţ 
decolorat în care avea un mic recipient cu glazură verde, un vas 
ceramic de calitate, cu corpul aproape rotund. 

— Ce vas frumos! într-unul ca ăsta şi-o fi ţinut Yâng Guifei 
parfumurile! spuse încântat Chojiro, fascinat de rafinamentul 
micului vas. 

— O astfel de nobleţe aş vrea să aibă! 

— Aha, aşa ceva... Aş putea să-l iau puţin? 

— Vă rog! acceptă Soeki şi i-1 aşeză în palmă. 

Sclipind în lumina slabă de iarnă cernută prin shoji -urile 
ferestrelor, emailul verde arăta nespus de frumos. Cuprinzând 
micul vas cu palmele şi văzând cât de bine se potrivea, Chojiro 
realiză că are în faţa ochilor forma chawan -ului la care aspira Soeki. 

— Si bolul ar trebui să vină bine unei mâini cu un asemenea 
deget, spuse Soeki după ce scoase din interiorul vasului o hârtie 
împăturită în care ţinea un obiect mic pe care i-1 puse lui Chojiro în 
palmă. 

Pe moment, acesta crezu că e o scoică roz, cât o petală trandafirie. 



umedă şi proaspătă, însă, uitându-se mai bine, avu un şoc: 

— O unghie?! 

Era unghia degetului mic al unei femei, delicată şi frumoasă de să 
te-nfiori. 

— Faceţi, vă rog, un chawan cu personalitate, potrivit unor mâini 
pe măsura unghiei. 

Uitând şi să mai încuviinţeze, Chojiro privea hipnotizat unghia 
roz. 


3 

Concentrat, Chojiro modela lutul gândindu-se la unghia aceea 
frumoasă, forma chawan -ului apărându-i spontan în minte. 
Schimbând metoda, făcu întâi din lut un disc rotund puţin mai gros 
şi, cu ambele mâini, ridică argila începând cu extremitatea discului, 
înălţând pereţii, şi obţinu forma bolului. Cu spatula decupă zona de 
sprijin, apoi mai subţie bolul la interior, pentru a reuşi o formă 
tensionată. 

La început considerase că o asemenea comandă va fi o variaţie de 
la rutină, dar acum n-o mai putea face nicidecum ca un amuzament. 

Gândind că degetele de la care provenea unghia erau albe şi 
graţioase, îşi imagină chawan-ul care să li se potrivească mic şi de un 
negru umed, un chawan care în mâinile mari ale unui bărbat să se 
piardă complet. Cum viaţa se afla în frumoasele degete, forma 
chawan-ului ar fi fost ceea ce intra în contact direct cu această viaţă. 

II lăsă câteva zile la uscat, apoi îl arse, construind pentru această 
misiune un cuptor nou, mic, cam cât un cuptor de bucătărie dintr-o 
casă obişnuită, căruia îi prevăzuse în partea superioară o deschidere 
circulară. Plasă bolul într-un vas de ceramică arsă neglazurată şi-l 
introduse aşa, cu totul, în cuptor. Suflând aer cu nişte foaie de 
fierărie, cărbunii deveniră incandescenţi, temperatura crescând atât 



de mult, încât cuptorul interior - vasul de ceramică neglazurată - se 
apropie de pragul de topire. Mânuind puternic ţoalele, termină 
coacerea într-o singură etapă şi, când deschise capacul cuptorului 
interior, chawan-ul rotund apăru roşu precum amurgul. îl prinse cu 
un cleşte de fier, îl scoase afară, îl rostogoli prin nişte pleavă de orez 
şi-l lăsă să se răcorească. Odată răcit, chawan -ul se dovedi uşor şi 
plăcut la atingere. 

Când i-1 arătă, Soeki se lumină la faţă zâmbind: 

— Asta e bun! E minunat că nu linguşeşte! spuse Soeki şi îl 
cuprinse în ambele mâini schiţând gestul de a bea ceai. 

— Vă mulţumesc! răspunde Chojiro, sincer încântat de laudele 
primite. 

Chawan -ul avea o formă cilindrică simplă, cu diametrul 
îngustându-se uşor către bază, doar foarte puţin mai umflat la 
mijloc, iar la gură uşor curbat spre interior. Deşi acoperit cu glazură 
roşie, suprafaţa păstra o senzaţie rugoasă de pământ, însă aceasta, 
dimpotrivă, accentua senzaţia de netezime. 

— A ieşit foarte uşor! 

Ţinut în mână, era lejer de parcă şi-ar fi pierdut pe neaşteptate 
ceva din materialitatea sa. 

— Ca să se poată bea ceaiul fără dificultate, i-am trimis toată 
greutatea dureroasă pe lumea cealaltă! 

Glumea, însă pusese tot sufletul şi fusese în aşa măsură absorbit 
de chawan, încât uitase de-a binelea de somn sau de mâncare. De 
fapt, reuşise să-l facă atât de uşor pentru că amestecase în material 
şi praf de ţigle, însă nu-i spuse asta lui Soeki. 

— Are un şarm indescriptibil! Şi buza pe unde se bea e reuşită! 

Chojiro îl realizase pentru a se potrivi degetelor albe ale femeii şi 

pentru ca să se poată bea uşor din el, în ideea că îl vor atinge buzele 
unei femei frumoase. 

— Să facem imediat ceai, să-l încercăm! 

La invitaţia lui Soeki, traversară Modoribashi de pe strada Ichijo, 



dincolo de care nu mai erau case. Pe câmpul de acolo erau bătuţi 
pari şi întinse nişte frânghii, marcând locul unde urma să se 
construiască Jurakutei. întinseră pe pământ o pătură de culoare 
indigo închis, iar însoţitorul lui Soeki potrivi nişte pietre, aşeză kama 
şi făcu foc. Cu tot începutul de iarnă, era o zi frumoasă ca de 
primăvară şi, deşi câmpul era uscat, păsărelele ciripeau. 

Privind chawan -ul aşezat pe pătură, Soeki îşi îngustase ochii cu o 
expresie de parcă şi-ar fi amintit ceva. 

— Unghia aceea... dădu să întrebe Chojiro ceea ce-1 frământa, 
uitându-se ţintă la Soeki, care, fără să-şi abată privirea de la chawan, 
spuse: 

— Este o unghie a femeii pe care am iubit-o, e amintirea rămasă 
de la ea. 

— Era probabil foarte frumoasă... continuă Chojiro, 
confirmându-i-se ceea ce presupusese. 

— Mi se părea coborâtă din ceruri. Avea mâini albe, splendide. 
Dacă ar lua cu acele mâini chawan-ul ăsta, cât de frumos ar arăta! 
continuă Soeki căruia i se formaseră nişte cute la colţurile ochilor de 
parc-ar fi zărit undeva foarte departe mâinile albe ale femeii ţinând 
chawan- ul, după care scoase un suspin adânc. Ei aş fi vrut să-i ofer 
un ceai... Doar cu asta în gând m-am dedicat cu toate forţele 
chanoyu- ului. 

— Ce femeie norocoasă! 

— N-a existat femeie mai nefericită decât ea! Deşi născută într-o 
familie nobilă, a fost gonită din ţara ei, capturată de piraţi, vândută, 
mânată de colo-colo şi adusă până în Japonia. 

La întorsătura neaşteptată a discuţiei, Chojiro rămase cu gura 
căscată, însă Soeki nu mai adăugă nimic. 

începu să se audă sunetul apei şi să se înalţe aburi din kama. 
Soeki luă hishaku -ul şi turnă apă caldă în chawan-ul roşu, făcu ceaiul 
şi îl întinse în faţa lui Chojiro, care se miră el însuşi de cât de uşor 
era. Această lejeritate îl duse cu gândul la oasele albite de pe 



câmpuri şi, inexplicabil, îi produse durere. Cu acest sentiment 
straniu, luă o gură de ceai, însă, după ce termină de băut, îi rămase 
doar o senzaţie minunată de prospeţime. Cerul de iarnă era de un 
albastru deprimant. Nu după mult, o amăreală i se răspândi în gură, 
rămânând cu impresia că fusese obligat să bea imensa greutate a 
vieţii umane. 



A aştepta 


SEN NO SOEKI 
Nouă ani înainte de seppuku 
O zi de noiembrie 1582 
Yamazaki, castelul Hoshakuji, Tai'an 


1 

Castelul Hoshakuji din Yamazaki fusese construit în pripă. După 
ce-1 eliminase pe Akechi Mitsuhide, Hashiba Hideyoshi îşi făcuse o 
bază de operaţii din acest castel situat la graniţa dintre Kyoto şi 
Osaka. întrucât folosise vechea incintă de pe vârful colinei 
Tennozan şi templul Hoshaku de la poale, înconjurând doar în 
grabă zona cu un zid de piatră şi cu palisade de lemn, atât marcarea 
limitelor, cât şi construcţia fuseseră realizate de mântuială, dar 
fortăreaţa rezultată era bună şi, mai mult decât orice, controla 
drumurile către provinciile din vest. Cu o perspectivă ideală, de sus 
de pe culme, puteai zări cerul de deasupra capitalei. 

Dacă ocupai acest castel, puteai oricând să te refugiezi în capitală, 
iar dacă inamicul venea dinspre Kyoto, puteai să te retragi în vest, 
trecând prin Osaka. Pentru Hideyoshi, care urmărea să pună mâna 
pe putere după dispariţia lui Nobunaga, constituia o poziţie de un 
interes enorm. 

Fiind iarnă, sufla un vânt rece. Lângă clădirea principală de la 
Hoshakuji se afla Suginoan, un chashitsu de patru jo şi jumătate, în 
shoji- ul dinspre verandă băteau razele orbitoare ale soarelui de 
dimineaţă, iar o araregama suspendată cu un lanţ subţire emitea un 
susur plăcut şi scotea aburi. în temaeza stătea Hideyoshi şi pe 



tatamiul oaspeţilor se aşezase Soeki. 

Hideyoshi începu să prepare un usucha într-un bol de celadon 
numit Yasuijawan, considerat unul dintre cele mai frumoase trei 
chawan-e. Din ţară, avându-i invitaţi pe Imai Sokyu, oaspetele 
principal, pe Soeki, pe Tsuda Sogyu şi pe Yamanoue Soji, toţi patru 
locuitori din Sakai. 

Observându-1, Soeki îşi dădu seama că Hideyoshi era iritat, îi 
lipsea calmul şi la fukusa sabaki, şi la manevrarea chasen- ului. După 
ce bău ceaiul din bolul de celadon, Sokyu se înclină şi spuse: 

— A fost excelent! 

— Mda... 

Că nu fusese prea bun, îşi dădea seama şi Hideyoshi însuşi, 
căruia îi apăruse o cută între sprâncene, semn că ceva îi stătea 
probabil pe suflet. 

— Apropo, recenta ceremonie funerară a fost impresionantă. 
Călugării umpleau sala templului! aduse Sokyu în discuţie un 
subiect care ar fi putut să-i placă lui Hideyoshi, care tocmai ţinuse 
luna precedentă la Daitokuji ceremoniile funerare pentru seniorul 
său Oda Nobunaga, ucis la Honnoji. 

Cinci sute de călugări adunaţi de la cele Cinci Temple 91 din Kyoto 
citiseră sutre timp de şapte zile, asistaseră trei mii de persoane, iar 
zece mii de samurai făcuseră de gardă. Funeraliile, de o asemenea 
amploare, deveniseră subiectul de conversaţie al întregii capitale. 

— Da, n-o să aibă nimeni nimic de zis! spuse Hideyoshi râzând 
reţinut, fiind evident că ceva îl frământa. 

De fapt, cel pe care Hideyoshi îl chemase şi îi ceruse sfatul, şi care 
îi sugerase că ar fi bine să organizeze o ceremonie funerară, fusese 
Soeki. Iniţial, Hideyoshi îi spusese că vrea să facă un serviciu 


91 Cinci temple mai importante ale sectei Rinzai, stabilite de către 
Ashikaga Yoshimitsu în 1386. în Kyoto, acestea erau: Tenryuji, Shokokuji, 
Kenninji, Tofukuji şi Manjuji, deasupra cărora se plasa Nanzenji. 



memorial în cea de-a o suta zi de la dispariţia lui Nobunaga, însă 
argumentele lui Soeki privitoare la importanţa organizării unei 
ceremonii de înmormântare, ca avantaj pentru cel care se va ocupa 
de aceasta de a-i putea succeda seniorului, l-au convins pe 
Hideyoshi. 

Ca o evoluţie absolut naturală, rivalitatea dintre el şi Shibata 
Katsuie, aflat în Echizen, se adâncise, ambii înfruntându-se pentru 
succesiunea lui Nobunaga. După ce ignorase total funeraliile ţinute 
de Hideyoshi, Katsuie îi trimisese un sol militar, pe Maeda Toshiie, 
care, în calitate de emisar, se afla de foarte multe zile în castel cu 
scopul încheierii unei păci. 

— Seniorul Shibata pare a-şi fi pierdut răbdarea, murmură Tsuda 
Sogyu. 

Hideyoshi îi tratase cu ceai pe Toshiie şi pe însoţitorii acestuia, 
iar astăzi, în chashitsu -ul rămas ca la venirea lor, erau pregătite 
aceleaşi ustensile ca la primirea solului militar. Sulul din tokonoma 
era o caligrafie Ikushima Kido a faimosului călugăr zen Xutâng 
Zhiyu (Kido Chigu) din epoca Song de Sud, sul considerat cel mai 
valoros din Japonia. Mai erau expuse splendidul Amago Tenmoku 
şi chaire -ul Kogarashi Katatsuki. Cu toate că rareori întâlneai un 
spaţiu pentru ceai cu un asemenea set de ustensile celebre, gazda 
Hideyoshi era iritată. 

„Cel care şi-a pierdut răbdarea pare mai degrabă a fi Hideyoshi", 
îşi zise Soeki, căci pacea încheiată era doar ceva de formă. Adevărul 
era că dorea să pornească imediat la luptă, însă, aşteptând ocazia 
favorabilă, dădea dovadă de indecizie. 

— Dacă ar ninge... şopti Soeki, gândindu-se că în acest fel 
Shibata ar fi blocat în Echizen, iar Hideyoshi şi-ar mobiliza astfel 
armata. 

— Exact! Dacă ar ninge... şopti şi el, cuta dintre sprâncene 
adâncindu-i-se şi mai mult. 

Avea probabil de gând să asedieze castelul Gifu, unde se afla 



Oda Nobutaka, iar Shibata, din Echizen, împiedicat de zăpadă, n-ar 
fi putut să-i vină în ajutor. Cum Nobutaka avea puţine forţe, n-ar fi 
putut decât să capituleze, ceea ce însemna că ţara ar fi putut fi a lui. 
Dar dacă, nerăbdător, ar înconjura castelul Gifu înainte să ningă, ar 
fi atacat de Shibata Katsuie din spate, şi din aceste considerente era 
nevoit să aştepte. De asemenea, până ce drumurile din provinciile 
nordice vor fi blocate de zăpadă va mai dura încă o lună, un alt 
motiv de amânare pentru Hideyoshi, care, nesuportând situaţia, 
devenea tot mai nervos. 


2 

Când chanoyu -ul de la Suginoan se termină, Soeki urcă pe 
Tennozan. Călcând cu grijă pe drumul în pantă, ajunse pe la 
jumătatea ascensiunii pe un platou de unde se deschidea o largă 
perspectivă. Cu ocazia campaniei contra lui Mitsuhide, înainte de 
orice Hideyoshi îşi înălţase într-un pin mare flamura sa cu tigva de 
aur, dând astfel de ştire duşmanilor şi aliaţilor că ocupase 
Tennozan, o poziţie strategică importantă. Ca urmare, inamicii care 
văzuseră flamura au ezitat, iar aliaţii încrezători au pus pe fugă 
trupele lui Mitsuhide. 

în acest loc cu o privelişte frumoasă pusese acum să se ridice un 
chashitsu, un spaţiu pentru ceai de unde să se vadă cerul în toată 
splendoarea. Construcţia avea deja un acoperiş de şindrilă, montate 
grinzile de susţinere, cu stâlpii din trunchiuri subţiri şi rotunde de 
cryptomeria, dar el ar fi vrut un patru jo şi jumătate delicat şi 
graţios. 

— V-aţi străduit ceva! se adresă Soeki şefului dulgherilor, un om 
foarte scrupulos şi de încredere. 

— Da, am angajat mai mulţi oameni şi am înaintat destul de 
mult. 



în stadiul în care ajunseseră, cu împletitura de bambus, care 
servea drept armătură pentru pereţi, definitivă, mai trebuia doar ca 
aceasta să fie acoperită cu lut şi să se monteze uşile şi ferestrele 
pentru ca, în mare, construcţia să fie gata. 

— îmi pare rău, dar m-am mai gândit puţin şi aş vrea să mai 
schimbaţi câte ceva. 

— în ce fel? 

— Faceţi aici o despărţi tură şi delimitaţi o încăpere mică, îi spuse 
Soeki, indicând ce dorea după ce se urcă pe una din grinzile podelei 
şi deschise larg braţele. 

— Păi, atunci, n-o să mai iasă decât de doi jd spuse maistrul 
preocupat, fiindcă spaţiul demarcat de cele două mâini era prea 
strâmt. 

— Exact, aş vrea să-mi faceţi o încăpere de doi jd. Pereţii exteriori 
pot să rămână aşa cum sunt, iar la cei doi jd prevedeţi o tokonoma. 

— Cum aţi spus? 

— Montaţi aici două fusuma şi faceţi o cameră alăturată de un jo, 
iar aici, în spate, un mizuya de un jd. 

— Deci doi jo ? spuse maistrul încă neconvins. 

— Da, doi joi 

— Nu e prea strâmt? 

— Desigur că e strâmt! Fără îndoială, o cămăruţă de doi jd e mică, 
spuse amuzat Soeki de întrebarea atât de directă, maistrul fiind 
uimit probabil, fiindcă de la Takeno Joo încoace era stabilit că 
chashitsu- ul pentru wabicha este de patru jd şi jumătate. 

— Păi, o să puteţi invita oaspeţii aici? întrebă maistrul, în 
continuare surprins. 

— Mulţi, desigur că nu, dar pentru unul sau doi e numai bine. 

— Ro-ul unde îl doriţi? 

— Tăiaţi-mi-1 în colţul ăsta, îi răspunse Soeki după ce se gândi un 
timp şi arătă la picioarele sale un spaţiu restrâns. 

— S-ar putea face o cameră unde să te simţi relaxat. Am să 



împart tavanul în mai multe casete, ca să pară mai mare, spuse 
maistrul privind concentrat zona încăperii de doi jo, gândindu-se să 
introducă o variaţie în materialul şi înclinarea plafonului. 

— Da, vreau să fac un chashitsu atât de relaxant, încât să uiţi că 
eşti aşezat acolo. în partea asta aveam intenţia să fac o verandă, dar 
nu-mi mai trebuie. N-o să mai fac nici uşile cu shoji pe care voiam să 
le instalez în faţa ei, spuse Soeki, după ce iniţial avusese intenţia să 
obţină ca element de originalitate priveliştea cerului care se întindea 
dinspre capitală către miazănoapte, perspectivă pe care o 
descopereai când deschideai uşile cu shoji. Prin orientarea către 
nord, acum s-ar fi obţinut mai uşor o stare de linişte. 

— Păi, dacă n-o să mai fie shoji... 

— Faceţi-mi un perete cu un kugurido. 

— Un kugurido... 

— O uşă prin care să trebuiască să te apleci ca să intri. Faceţi-o 
dintr-o scândură de cryptomeria. 

— Să aibă cam patru shaku\? 92 

— Nu, mai joasă! şi Soeki se duse în partea de nord, îşi îndoi 
picioarele, îşi propti ambii pumni pe grinda de susţinere a podelei şi 
schiţă gestul de a trece cu capul pe uşă. Cam pe aici, ce înălţime ar 
fi? şi, menţinând postura, Soeki arătă cu degetul spre stâlpul făcut 
dintr-un trunchi de cryptomeria. 

— Doi shaku... şase sun şi un bu 93 , spuse maistrul după ce făcu 
acolo un mic semn cu unghia şi măsură cu o riglă de metal. 

— Atât e bine. Faceţi-mi o uşă de lemn care să poată culisa către 
stânga. 

— Ferestrele unde să le dispun? 

— în partea asta, două, iar în faţă să fie ceva mai mare. Chiar 


92 1 shaku = 30,3 cm. 

93 1 sun = 3,03 cm, iar 1 bu = 0,303 cm. Distanţa de 2 shaku 6 sun 1 bu 
înseamnă aproape 80 cm. 



dacă priveliştea nu se vede, dacă e lumină, imaginaţia va putea 
zbura dincolo de cer! indică Soeki mărimea, iar maistrul însemnă cu 
tuş pe împletitura de trestie. Pentru fereastra din faţă, înlăturaţi 
împletitura de trestie şi puneţi un grilaj de bambus, nu vreau să fie 
monoton. Şi daţi-i zor, vreau să-l folosesc cât mai repede! mai ceru 
Soeki, ştiind că lucrarea, destul de avansată, cu suficienţi muncitori 
nu putea să mai ia multe zile. 

— Am înţeles. Ne apucăm să acoperim pereţii cu lut. 

Conform spuselor, maistrul termină construcţia în mare viteză şi, 

în numai câteva zile, mica încăpere pentru chanoyu era deja 
terminată. 

La pregătirile pentru inaugurarea ro-ului, o chemă şi pe soţia sa, 
Soon, căreia îi ceru să aducă şi ustensilele de la reşedinţa din Sakai. 
Cu cinci ani înainte, fosta lui soţie murise, moment în care o adusese 
la reşedinţa sa ca a doua soţie pe Soon, pe care o întreţinuse până 
atunci într-o altă casă. Tae, fosta soţie, nu prea dădea dovadă de tact 
şi atenţie, însă Soon era preocupată chiar şi de cele mai mici detalii. 

— Parc-ar fi o colibă de pe plaja din Sakai, zise Soon când dăduse 
cu ochii de chashitsu -ul de pe platou, după ce urcase pe coasta 
colinei în urma lui Soeki. 

— Ţi se pare? spuse Soeki, fără a fi de acord. 

— Păi, da, sunt colibe ca asta la Shiohama sau la Matsubayashi! 

Era adevărat, zărit mai de departe, chashitsu -ul nu era decât o 

cocioabă dărăpănată. Intenţiona să finiseze pereţii la exterior, dar 
deocamdată erau vizibile fibrele amestecate în lutul mortarului, iar 
ferestrele la care se vedea împletitura de la bază arătau dezolant, ca 
la ţară. Streaşină era foarte extinsă, iar pământul de sub ea era bine 
bătătorit. în afara acestui spaţiu era plasat un chozuhachi pătrat. 

— Pe unde se intră? întrebă Soon. 

— Pe acolo! şi Soeki îi arătă kugurido- ul. 

— Ha, parc-ar fi o întâlnire secretă a unor îndrăgostiţi într-o 



colibă de pe plajă, râse uşor Soon, care din tinereţe fusese inocentă 
şi drăguţă. 

— Aşa, deci... 

— Pot să deschid? 

— Sigur, intră! 

După ce Soon trase într-o parte kugurido- ul, se aplecă şi se 
strecură înăuntru, fără prea mare greutate. Soeki făcu şi el câteva 
încercări şi se hotărî să fixeze definitiv pentru intrare acea înălţime. 

De la intrare, chiar în faţă se vedea tokonoma. Nu avea o lăţime 
decât de patru shaku, însă, fiind un murodoko, adică gletuită peste tot 
cu pământ, dădea senzaţia de profunzime. Nu se găsea acolo nici 
kakemono, nici aranjament floral. Soeki se sprijini şi el în pumni şi 
intră pe genunchi înăuntru, încăperea de doi jo părând întru câtva 
rece, însă largă datorită tavanului jos, care urma parţial aceeaşi 
pantă cu acoperişul. 

La pereţi, uşor albăstrui din cauza tuşului diluat cu care fuseseră 
daţi, se vedeau paiele grosiere amestecate în lut, căci hotărâse să 
lase suprafeţele lor interioare ca atare, fără finisaj. Deşi de mici 
dimensiuni, era un spaţiu conceput să liniştească. 

Pentru rama ro-ului se gândise să folosească lemn închis la 
culoare de kaki negru, dar pentru un chashitsu în stil ivabi, cu un 
spirit rustic marcant, ar fi fost exagerat. După ce se tot gândi, se 
decise pentru castan de baltă, cu fibrele mai fine şi mai maleabil 
decât castanul obişnuit. Despărţirea de camera a doua se făcea cu 
două fusuma de culoare gri, cu hârtia lipită pe ambele feţe, fără 
bordură. 

Soeki se aşeză în faţa ro-ului. Focul nu ardea. Soon stătea lângă 
tokonoma, în faţă. Fiindcă afară era înnorat şi bătea vântul, din când 
în când shoji- ul de la ferestre flutura zgomotos, însă lumina filtrată 
prin hârtia ferestrelor orientate către nord crea o atmosferă calmă, 
delicată şi blândă, care, reflectată de tatamiurile verzui, era apoi 
absorbită de pereţii uşor negricioşi. 



Pentru Soeki era o plăcere să o asculte pe Soon, care nu era 
expertă, dar avea o deosebită sensibilitate feminină. Dacă îi arăta fie 
un chawan, fie un chashaku, sesiza mereu câte ceva diferit de el. 

— Ce liniştitor e! 

— Serios? 

— Doar stând aşezată aici mă simt transportată. 

— Atunci, e foarte bine. 

Nu se auzea decât zgomotul vântului sunând în shoji- uri şi 
agitând crengile pinilor bătrâni. Mângâind blând sufletul, chiar şi 
cei iritaţi sau încordaţi, stând în acest chashitsu şi ascultându-1, s-ar fi 
putut relaxa. 

— Când mă aflu într-o cameră aşa mică, capăt sentimentul că m- 
aş fi întors cumva în copilărie... 

— Ţi se-ntâmplă asta? 

— Da! Mai că-mi vine să fac şi o poznă! zise Soon râzând uşor, 
după care închise ochii şi ascultă o vreme sunetul vântului. Totuşi... 

— Ce e? întrebă Soeki după ce Soon se întrerupse. 

— Am totuşi şi senzaţia că m-a prins cineva şi m-a închis aici, 
spuse aceasta după ce îşi ridică lent pleoapele şi privi grilajul de la 
fereastra cu shoji. 

— Continuă... 

— Nu vă supăraţi, orice v-aş zice? 

— Nu, zi exact ce crezi! spuse Soeki, dornic să afle ce simte nu un 
amator de ceai, ci o persoană care reacţionează spontan, asemenea 
lui Soon, în această incintă de mici dimensiuni. 

— E ciudat ce spun, dar mi se pare ca o celulă! Camera e mică, 
intrarea e strâmtă, la ferestre sunt zăbrele... I-aţi pus vreun nume 
chashitsu- ului? 

— Da, Tai'an. 

— Tai... an? 

— Adică „sihăstria unde aştepţi". 

— Ce să aştepţi aici? 



— Am vrut să fac un chashitsu în care înălţimea Sa să poată 
aştepta cu sufletul liniştit momentul hotărâtor. 

— Soeki-sama e, de fapt, un om rău... spuse cu voce joasă Soon 
râzând, după ce, un timp, ascultă sunetul vântului cu ochii închişi. 

— Asta crezi?! se amuză Soeki deloc furios, fiindcă avea senzaţia 
că femeii acesteia îi putea spune orice. 

— Asta deşi, de fapt, aveţi isteţimea pentru a ajunge chiar 
stăpânul ţării! 

— Nici vorbă! îmi acorzi prea mult credit! 

— Aşa o fi oare? 

— Crezi că aşa uşor poţi pune mâna pe putere? 

Cu ochii închişi, Soon dădu afirmativ din cap, după care spuse: 

— Prin cuceriri militare ar fi probabil greu, însă, dacă ai o 
inteligenţă precum Soeki-sama, poţi obţine orice doreşti. 

— Oare? 

— De fapt, sunteţi un om de temut... Dac-ar fi pentru a obţine un 
obiect frumos, aţi fi în stare chiar să ucideri! 

Soeki nu răspunse. Aşezat în camera friguroasă, în care nu era 
foc, asculta doar sunetul vântului. 

îl invită pe Hideyoshi în Tai'an, unde lăsase spaţiul gol, neavând 
intenţia să folosească ustensile speciale, în tokonoma neagăţând 
niciun sul pictat sau caligrafiat, nearanjând nicio floare. în 
dimineaţa aceasta erau nori şi bătea vântul. Deasupra ro-ului era 
agăţată o unryugama, care scotea aburi fâsâind, iar în chashitsu-ul de 
doi jd era cald. Hideyoshi stătea aşezat cu umerii lăsaţi şi spinarea 
curbată. 

— Nu e cine ştie ce, dar aşa arată noul meu chashitsu mic. Vă rog 
să mai uitaţi de griji şi să vă relaxaţi! 

— Nu e rău! 

La salutul de întâmpinare al lui Soeki, Hideyoshi îşi întoarse 
către el ochii obosiţi şi cu cearcăne vizibile. După toate aparenţele. 



se succedau în ultima vreme nopţile în care nu apuca să doarmă, 
căci se afla în momentul crucial al vieţii sale. Avea la îndemână 
puterea supremă în ţară, iar dacă nu comitea vreo greşeală, o putea 
dobândi. în ceea ce-1 privea pe Soeki, el nu mai putea trece în barca 
lui Shibata, iar dacă Hideyoshi nu va pune mâna pe putere, va avea 
mari necazuri. Trebuia doar să aştepte ocazia potrivită, fără să-şi 
piardă răbdarea, căci, dacă va şti să aştepte, şansa victoriei se va 
prezenta negreşit. 

— Pentru început, puţin sake! spuse Soeki, servindu-1 dintr-un 
recipient făcut dintr-un trunchi de bambus. 

Hideyoshi goli cupa, dar o puse apoi cu fundul în sus pe 
scândura de cryptomeria. Nu era în dispoziţia adecvată pentru a 
bea, se gândea tăcut la ceva, cu un aer întunecat. Soeki se retrase în 
interior şi se duse în camera din spate, unde Soon şi bucătarul Ittsu 
aprinseseră focul într-un mic cuptor şi făceau pregătirile pentru 
masă. 

— Să punem orezul şi supa? întrebă Soon, căci era prevăzut să îi 
ofere orez proaspăt fiert şi supă de cocor, apoi caras în oţet. 

— Nu, întâi cealaltă. Pune la prăjit. 

— Bine. 

Spaţiul pentru gătit nu era decât un fel de şopron ataşat în 
spatele chashitsu- ului. Soeki urmărea din priviri preparativele, în 
timp ce Hideyoshi aştepta să apară mâncarea. Probabil se va înfuria 
dacă întârziau, însă lui Soeki nu părea să-i pese, gândindu-se că 
dacă va asculta sunetul apei din kama şi pe cel al vântului va fi bine, 
căci ceea ce îi va oferi să mănânce merita aşteptarea. 

întorcând capul, zări spre nord cerul înnorat. Vântul sufla rece, 
ceea ce însemna că pe drumurile din provinciile dinspre nord, 
dincolo de capitală, probabil ningea. Dacă vor aştepta, zăpada se va 
aşterne sigur într-un strat mai gros, drumurile vor fi blocate şi exact 
atunci va fi momentul ca Hideyoshi să acţioneze. După ce simţi 
mirosul care se înălţa din cuptor, aşeză ce prăjise în jumătatea unei 



porţiuni de tulpină de bambus tăiată pe lung şi folosi drept capac 
cealaltă jumătate. 

— Cam târziu! spuse Hideyoshi încruntat. 

— Ba nu, e devreme! 

— Mă contrazici? replică Hideyoshi tăios, între sprâncene 
apărându-i o cută adâncă. 

— Nici vorbă! V-am adus ceva ce ar apărea, în mod normal, mai 
târziu, în alt sezon. 

Puse pe scândura de cryptomeria vasul de bambus cu preparatul 
prăjit, iar Hideyoshi dădu deoparte capacul cu un aer plictisit, 
înăuntru se afla o foaie foarte subţire de lemn, arsă. Când desfăcu 
paiul cu care era legată, în mica încăpere se răspândi un miros 
proaspăt şi puternic. 

— Ce, muguri de bambus? exclamă uimit Hideyoshi şi apucă cu 
beţişoarele mugurii de bambus prăjiţi, uitându-se la ei neîncrezător. 
Mugurii de bambus apar doar primăvara! Nu erau nici în povestea 
veche cu Moso 94 , tu cum i-ai găsit iarna? 

— Sunt muguri de frig. In locurile însorite, iarna e ca primăvara, 
spuse Soeki, care descoperise un loc însorit într-un crâng de 
bambuşi şi îl acoperise cu nişte rogojini înnegrite cu praf de 
cărbune, iar mugurii, pe pământul încălzit, au crescut ca şi când 
venise primăvara. 

— E neaşteptat de bun! exclamă Hideyoshi după ce gustă. 

— Timpul fuge cu o viteză de necrezut. Vă rog să aşteptaţi 
liniştit, nu va mai dura mult, spuse cu subînţeles Soeki. 

— Mi s-a făcut foame. Dă-mi ceva de mâncare, spuse Hideyoshi 
după ce bău trei cupe la rând. 

— Am înţeles. 


94 în legenda clasică, Meng Zong, un tânăr din regatul Wu, model de 
pietate filială, căutase muguri de bambus prin zăpadă pentru mama sa, 
care îşi dorise să mănânce iarna tocmai această delicatesă. 



înghiţi două holuri de orez, bău nişte usucha, apoi Hideyoshi se 
ridică şi deschise fereastra cu shoji. Cerul peste capitală era acoperit 
cu nori groşi şi întunecaţi, care, cu cât erau mai departe, cu atât 
păreau mai negri, în Echizen, dincolo de capitală, zăpada fiind 
probabil mare. 

— Ninge, nu-i aşa? 

— Da, probabil ninge. 

— Norocul se aşteaptă stând culcat. Ia să trag un pui de somn, 
spuse Hideyoshi şi se întinse să doarmă cu o mână sub cap. 

Soeki se înclină până la podea. Când dădea să închidă fusuma, din 
spate auzi o voce puternică: 

— Ştii, eşti o mare canalie! îi spuse Hideyoshi fixându-1 cu 
privirea. 

— Aşa să fie oare? 

— Ha, ha, trebuie să fii un escroc versat ca să păcăleşti mugurii 
de bambus! 

— Vă mulţumesc! O voi lua ca pe o laudă! 

înclinându-se încă o dată, Soeki închise fusuma fără zgomot. 



Vânătoarea de ustensile celebre 


ODA NOBUNAGA 
Douăzeci şi unu de ani înainte de seppuku-wZ lui Rikyu 

2 aprilie 1570 
Izumi, Sakai, pavilionul de pe plajă 


1 

Pe tatamiurile verzui din shoin- ul spaţios stăteau aliniate 
ustensile de chanoyu, chawan-e, chaire- uri, natsume- uri, chashaku- uri, 
chatsubo- uri, kama, mizusashi- uri, hanaire- uri şi altele, în total peste o 
sută, toate obiecte valoroase, mai mult sau mai puţin cunoscute. 

Fusese transmis un ordin conform căruia „ustensilele celebre din 
Sakai urmează să fie inspectate de către înălţimea Sa Nobunaga", 
astfel că toate obiectele faimoase de acest gen fuseseră aduse la 
reşedinţa lui Matsui Yiikan, magistratul local care reprezenta casa 
Oda în Sakai. 

— Soseşte înălţimea Sa Danjo no Chu 95 ! 

La anunţul făcut de paji, notabilităţile care aşteptau reţinute pe o 
margine a încăperii se înclinară deodată, imediat auzindu-se pe 
coridor un zgomot de paşi relaxaţi, dar siguri pe ei. 

— Bravo vouă! E o privelişte minunată! se auzi o voce înaltă. 

Ridicând toţi capetele, văzură un bărbat care privea în picioare 


95 Demnitar însărcinat cu respectarea legilor şi a moralei publice, un fel de 
ofiţer de poliţie. Nobunaga a primit rangul său inferior în octombrie 1568, 
iar pe cel superior, în martie 1570, cu puţin înainte de evenimentele 
relatate aici. 



obiectele de ceai. Soeki îl vedea pentru prima oară pe Nobunaga de 
aproape, despre care auzise că ar avea treizeci şi şapte de ani. Ţinea 
biciul în mână şi arăta aşa cum coborâse de pe cal, îmbrăcat cu 
pantaloni strâmţi din piele de căprioară şi cu un haori militar 
(jinbaori) negru, care lucea onctuos din cauza penelor de corb cusute 
pe el. Ochii îi sclipeau ascuţit, iar mustaţa şi barba de sub gură erau 
tipice unui om sigur de sine şi de importanţa sa, arogant. 

„Un bărbat ieşit din comun..." îşi spuse Soeki de când îl văzuse 
prima dată, observând cum fizicul viril al lui Nobunaga se potrivea 
perfect cu forţa care îi emana din interior. Nobunaga apăruse pe 
neaşteptate cu doi ani înainte din Mino, îl sprijinise pe Ashikaga 
Yoshiaki să devină shogun şi îşi făcuse o intrare triumfală în 
capitală. 

In acea vreme, Soeki nu ştia prea multe despre el, considerând că 
nu e mai mult decât un provincial cu faimă de prostovan şi că va 
dispărea destul de repede, nesemnificativ. însă Nobunaga avea 
energia unei tornade de toamnă şi cucerise rapid regiunea Kinai 96 , 
eliminându-i pe cei trei vasali ai lui Miyoshi 97 . Or, notabilităţile din 
Sakai, în frunte cu Soeki, aveau legături strânse cu clanul Miyoshi şi, 
ca urmare, fuseseră serios admonestate de către Nobunaga, care 
impusese oraşului Sakai să plătească o contribuţie de război de 
douăzeci de mii de kan, o sumă exorbitantă, drept compensaţie 
pentru că îi sprijiniseră pe cei trei vasali ai lui Miyoshi. Pe deasupra, 
îi somase să desfiinţeze garda de mercenari angajaţi pentru 
protecţia oraşului, să astupe şanţurile de apărare şi să dărâme 


96 Provinciile din jurul capitalei: Yamashiro, Yamato, Kawachi, Izumi şi 
Settsu. 

97 Este vorba de Miyoshi Nagayuki, Iwanari Tomomichi şi Miyoshi 
Masayusa, trei vasali importanţi ai lui Miyoshi Nagayoshi (Chokei), care 
controlau o parte din Kinai şi care, după moartea lui Nagayoshi (1564), 1- 
au sprijinit pe fiul adoptiv al acestuia, Miyoshi Yoshitsugu (m. 1573). 



palisadele. 

Aproape toţi membrii adunării oraşului fuseseră împotriva plăţii 
amenzii. Soeki, de asemenea, însă, chiar dacă s-ar fi opus, n-ar fi 
obţinut nimic. Cei zece care se duseseră până la Gifu cu rugămintea 
să le fie redusă amenda fuseseră băgaţi la închisoare, iar unora 
dintre ei li se mai întorseseră în Sakai doar capetele. Dacă mai 
trăgeau de timp, riscau ca oraşul să le fie incendiat asemenea 
oraşului Amagasaki, atacat de trei mii de soldaţi ai clanului Oda şi 
ars din temelii, fiindcă refuzase să plătească acea contribuţie pentru 
armată. In cele din urmă, cedaseră şi se resemnaseră să plătească 
amenda, căci nu i se puteau opune lui Nobunaga. După contribuţie, 
urmase ordinul să scoată ustensilele de ceai faimoase, primind 
asigurări că li se va oferi în schimb aur. Având încredere în ce le 
spusese Matsui Yukan, cei din Sakai îşi aduseseră obiectele de ceai 
pe care le păstrau cu mare grijă, astfel adunându-se ustensilele 
celebre înşirate acum în shoin. 

— De cine sunt picturile astea? întrebă Nobunaga, care privea 
perechea de kakemono -uri agăţate în tokonoma. 

In imaginea din stânga, într-un vas de lapislazuli, erau înfăţişate 
un pepene, yarnamomo 98 , moşmoane japoneze, piersici, rădăcini de 
lotus. în pictura din dreapta, rodii, struguri, pere, castane de apă, 
mandarine, piersici, rădăcini tinere de lotus, toate redate în culori 
vii şi părând pline de sevă. 

— Sunt de Zhâo Chăng din epoca Song de Nord, răspunse Tsuda 
Sogyu. 

— Aduceţi aurul! comandă Nobunaga, încă mângâindu-şi 
mustaţa cu vârful degetelor după ce se uită la picturile care în mod 
clar îi plăceau. 


98 Myrica rubra, arbore subtropical înalt de 10-20 m, cultivat în scop 
ornamental sau pentru fructele sale comestibile, având o culoare între 
violet şi roşu cardinal. 



Imediat, pajii cărară în shoin mai multe cutii grele de lemn şi le 
stivuiră. Nobunaga întinse mâna şi scoase degajat dintr-o cutie un 
pumn de boabe de aur, cărora le dădu drumul pe un suport de lemn 
ţinut de unul dintre paji. După ce repetă mişcarea de trei ori, 
boabele de aur formară un mic munte. Pajul aşeză suportul în faţa 
lui Tsuda Sogyu, Soeki apreciind, din ochi, că valora un kanme, care, 
în monede, făcea cam cinci sute de kanmon, probabil puţin mai mult 
decât plătise Sogyu pentru ele. Nu câştiga mare lucru, dar nici nu 
pierdea. 

— Vă mulţumesc! 

Fără să răspundă la înclinarea adâncă a lui Sogyu, Nobunaga se 
întorsese şi se uita la alte obiecte dintre cele înşirate acolo. 

— Şi ăsta? întrebă Nobunaga aşezat cu picioarele încrucişate, 
luând în mână un chaire cu umerii marcaţi căruia i se putea observa 
de la distanţă calitatea formei. 

— Este un katatsuki adus de pe continent. Şi după forma 
umerilor, şi după prelingerea glazurii pe corpul său, e o adevărată 
capodoperă! răspunse Yamanoue Soji. 

Nobunaga îşi cufundă din nou mâna într-o cutie şi îngrămădi 
nişte pepite de aur pe piedestal, ceea ce îl uimi pe Soji, căci 
cantitatea de aur era echivalentă preţului chaire- ului. Poate 
Nobunaga era un expert de clasă în materie. Acesta inspectă pe 
rând obiectele expuse, unul câte unul, pentru fiecare stabilind o 
cantitate de aur pe care o aşeză pe piedestal. în unele cazuri hotărî o 
cantitate surprinzător de mare, dar se întâmplă şi să dea din mână 
în semn că nu-i trebuie obiectul acela. Uneori îl întreba pe 
proprietar de provenienţa şi istoria ustensilei. Nobunaga nu ezita 
câtuşi de puţin. Timpul cât examina un obiect era extrem de scurt. îi 
privea partea din faţă, îl întorcea cu spatele, şi evaluarea era 
terminată. Cumpără în viteză un mare număr de ustensile, ceea ce-1 
făcu pe Soeki să-l asemuiască unui recipient care va înghiţi întreaga 
ţară, uimit de valenţele lui Nobunaga, căci nu mai văzuse şi nici nu 



mai auzise de un bărbat atât de hotărât. Datorită chanoyu-ului, 
cunoscuse foarte mulţi şefi militari şi comercianţi, dar la niciunul nu 
întâlnise o acuitate ca a acestui Nobunaga, ceea ce-1 făcu să-şi 
dorească să se apropie de un astfel de om, fiindu-i ciudă că nu 
descoperise mai devreme adevărata lui valoare. 

Cinci sau şase kakemono -uri erau atârnate în faţa fusuma -ului 
alături de mai multe suibokuga excelente, printre care şi caligrafia 
adusă de Soeki, de care Nobunaga se apropie privind-o în tăcere. 

— Si asta? 

9 

— Este de Miăn. Deşi degajată, trăsăturile de pensulă au o 
eleganţă excepţională. 

Miăn Xiânje era un călugăr zen din perioada Song de Sud şi, cum 
lăsase un număr destul de mic de caligrafii, rar puteai să vezi 
vreuna. Soeki o găsise recent pe aceasta în Omi şi, foarte încântat de 
ea, o cumpărase cu o sută douăzeci de kanmon. 

— Cine e cel mai bun expert din Sakai? întrebă Nobunaga. 

— Probabil Matsue Ryusen, răspunse magistratul local Matsui 
Yukan. 

Ryusen, maestru de ceai din generaţia anterioară celei a lui Soeki, 
era în mod cert un cunoscător. 

— Ryusen, cum vezi kakemono-ul ăsta? 

Tăcut, Ryusen îşi mişcă nervos colţul gurii. Mai înainte, când 
privise de alături, nu spusese nimic. 

„Nu-i a bună", îşi zise Soeki. 

Cu o expresie vizibilă de nemulţumire, Ryusen spuse: 

— Semnele sunt scrise stângaci! răspunse acesta după ce, prin 
mimică, dăduse de înţeles că nu este un original, ceea ce pe Soeki îl 
afectă atât de puternic, încât îi veni să-şi astupe urechile. 

„Caligrafia aceasta a lui Miăn nu putea fi o copie. Nu era oricare 
din semnele textului budist, strâns scrise, plin de o eleganţă calmă?" 
încerca să se convingă Soeki. De mai multă vreme nu se avea prea 
bine cu Ryusen, intrând în conflict de multe ori în probleme de 



evaluare, însă acesta putea totuşi să nu se răzbune într-o astfel de 
situaţie... 

— Nu, nici vorbă de aşa ceva! Miăn-ul acesta... dădu să 
vorbească Soeki. 

— Bonzul din Sakai a venit azi? întrebă Nobunaga întrerupând 
protestul lui Soeki, referindu-se la Shun'oku Soen de la templul 
Nanshu, la care se gândea oricine în Sakai când spuneai doar 
„bonz". 

— Aici sunt. 

Un călugăr în haine negre se ridică în picioare. Când îl văzu, 
Soeki crezu că există o şansă ca teoria lui să se confirme, însă, 
văzându-1 cum privea încruntat caligrafia, realiză că tocmai lui 
Shun'oku nu-i arătase încă sulul. 

— Cu certitudine nu este un Miăn. E probabil o copie făcută de 
stareţul Ikkyu, dădu verdictul Soen, a cărui părere nu putea fi 
trecută cu vederea ca în cazul lui Ryusen, căci evaluarea lui n-avea 
cum să fie greşită. 

— Vă rog să mă iertaţi! spuse Soeki fierbând de ciudă, după care 
se ridică şi desprinse kakemono- ul, rupându-1 pe loc în două, cu 
montură cu tot. 

De ruşine, transpira abundent îngrozit că aprecierea sa fusese 
eronată. Dacă ar fi putut, ar fi plecat imediat, într-atât de puternică 
era ruşinea pe care o simţea, care, îşi spunea în gând, îi va servi 
drept lecţie. îşi încordă muşchii abdominali şi suportă stând aşezat 
până la sfârşit. 


2 


După ce suferise teribila umilinţă la reşedinţa magistratului local, 
Soeki nu se întoarse acasă în cartierul Imaichi, ci la Soon, căreia îi 
oferise o altă casă. în ultima vreme, se simţea mult mai liniştit să fie 



împreună cu Soon decât să vadă figura soţiei sale Tae. Când îşi 
simţea capul gata să explodeze din cauza fie a comerţului, fie a 
chanoyu- ului, paşii i se îndreptau de la sine către casa lui Soon. 

— Bine aţi venit! zise aceasta zâmbitoare, cu o expresie blândă. 

— O să fac o baie! spuse Soeki, care simţi că îşi revine doar 
zărindu-i surâsul din ochi. 

— Am înţeles! 

în Sakai erau în vogă băile cu apă de mare caldă, un fel de saună, 
într-o kama, de sub grătarul de bambus, clocotea apă de mare, 
aburul umplând complet încăperea. Aşezat pe o rogojină de paie, cu 
o ramură de aucuba în mână, era expus aburului fierbinte şi 
transpira masiv gândindu-se, după cum era de aşteptat, la cât de 
tare greşise expertiza, şi se mai găsise pe deasupra să se facă de râs 
în faţa unei întregi asistenţe! Avea suficientă încredere în 
capacitatea sa de a evalua chawan-e sau chaire- uri, dar în privinţa 
caligrafiilor situaţia era mult diferită, avea nevoie să mai vadă multe 
originale ca să-şi formeze ochiul. Era foarte deprimat, dar nu se 
dădea bătut dacă eşua, putea să o ia de la început, numai că în cazul 
caligrafiilor gândea că nu avea voie să mai greşească vreodată. Se 
hotărî ca de acum înainte să facă orice pentru a dobândi 
discernământul necesar. 

în timp ce gândurile i se învârteau prin cap, uşa mică se deschise 
şi văzu chipul lui Soon: 

— Să vă frec pe corp? 

— Da, te rog! 

Ea intră cu kimonoul subţire şi alb suflecat şi începu să-l frece pe 
spate cu un prosop bine stors aplicând, ca de obicei, exact atâta forţă 
cât era necesar. 

— Ce bine e! spuse Soeki, simţind cum odată cu murdăria i se 
ducea şi starea proastă de spirit. 

— Mă bucur! zise mulţumită Soon şi-l frecă meticulos mai 
departe cu mai mult elan. 



Când termină cu toată suprafaţa, îi şopti „Ce spinare mare!", aşa 
cum spunea de fiecare dată când îl spăla pe spate. 

Ca la un semnal prestabilit, el o apucă de mână şi o cuprinse, 
corpul ei subţire cuibărindu-i-se între braţe. Kimonoul umezit de 
aburi lipit de corp îi evidenţia rotunjimea sânilor bogaţi, lui Soeki 
stârnindu-i dorinţa. In încăperea foarte mică nu se afla decât o 
singură lampă care accentua şi mai mult albeaţa aburilor, 
îmbrăţişaţi în mijlocul acelor aburi, era mai interesant decât în 
dormitor. 

— Mă simt în paradis! îi şopti Soon, după care Soeki îi desfăcu 
cordonul de la kimono, îi întinse pe podea corpul gol, alb, încins de 
aburi şi începu să-şi frece pielea de a ei. 

Când ieşiră din baie, Soon făcu nişte usucha. Deschiseră shoji -urile 
dinspre verandă ale chashitsu -ului de patru jo şi jumătate şi băură 
ceaiul, privind cerul care se întuneca în culorile purpurii ale 
amurgului. Lui Soeki îi plăceau momentele acestea pe care le putea 
petrece liniştit, fără să se gândească la nimic. 

— Azi am scrântit-o. 

— Cum aşa? 

— M-am făcut de râs în faţa seniorului Nobunaga. Altădată n-o 
să mă mai cheme. 

— Amuzant mai sunteţi! râse uşor Soon. 

— De ce? 

— Păi, spuneţi că aţi scrântit-o, dar asta parcă v-ar distra! 

— A, d-asta... şi râse şi el, parcă molipsindu-se de la Soon. 

„Femeia asta e o binecuvântare!" îşi zise Soeki, care îşi dădu 

seama că, atunci când îi era alături, se simţea destins, iar dacă avea 
un necaz, ea îl făcea imediat să-l uite. Pe când se gândea astfel bând 
al doilea bol de ceai, de dincolo d efusuma se auzi vocea servitoarei: 

— Au venit Imai-sama şi Tsuda-sama. Spun că e o problemă foarte 
urgentă! 



— Condu-i înăuntru! zise Soeki, întrebându-se dacă veneau 
cumva împreună ca să râdă de întâmplarea de azi, însă nu ar fi avut 
sens în acest caz să vorbească de ceva urgent. 

Soon se retrase şi intrară Sokyu şi Sogyu, foarte neliniştiţi. 

— S-a-ntâmplat ceva extrem de neplăcut! rosti cu voce joasă Imai 
Sokyu, aşezat pe locul oaspetelui principal, fără alte formule de 
salut. 

Soeki dădu deoparte capacul de la kama. Apa caldă era tocmai 
bună. Cu hishaku -ul turnă într-un chawan coreean de tip Mishimade 
ca să-l încălzească. în timp ce prepara usucha, şi Sokyu, şi Sogyu 
păstrară tăcerea. Ambii aveau o vârstă apropiată de a lui Soeki şi se 
cunoşteau de multă vreme, însă interesele lor se ciocneau deseori în 
privinţa administrării depozitelor sau la evaluarea ustensilelor de 
chanoyu şi nu puteau să fie prea deschişi unul faţă de altul. Exista 
între ei şi gelozie, şi resentimente, nefiind deci nişte parteneri cu 
care să poată avea relaţii prieteneşti. Ca o binecuvântare intervenea 
aici chanoyu-ul, căci, oricât s-ar detesta în sinea lor, când intrau în 
chashitsu şi puneau ceaiul între ei, puteau să discute civilizat, 
situaţie în care chanoyu-ul se dovedea foarte util. 

Sokyu îşi termină de băut usucha -ul şi Soeki îl aştepta să 
vorbească. 

— Seniorul Nobunaga ne cere o femeie! spuse Sokyu. 

— Păi, asta nu e cine ştie ce problemă, puteţi găsi câte femei vreţi. 
Şi dansatoare, şi prostituate... sau nu, căci e vorba de Nobunaga, 
care are forţa să doboare şi pasărea care zboară. Printre notabilităţi 
mă gândesc că s-o găsi cineva care să vrea să-i ofere fata. 

— Te înşeli. Nu vrea o japoneză, ci o femeie a barbarilor din sud, 
spuse Sokyu mângâindu-şi cu un aer obosit creştetul ras. 

— Ce pretenţie extravagantă! replică Soeki cu răsuflarea tăiată, 
căci, chiar dacă se întâmpla ca în Sakai să ajungă negustori şi 
marinari portughezi sau preoţi creştini, încă nu văzuse vreodată o 
portugheză. 



— Aşa i-am spus încă de la început! 

— Şi n-a fost destul? Cât ar fi el de Nobunaga, nu poate avea o 
femeie care nu există! 

— Nu, a zis că dacă nu există femei ale barbarilor din sud, să-i 
aducem una din Ming sau din Goryeo. 

— Atunci, s-o găsi vreuna. Nu era cazul să veniţi anume ca să-mi 
spuneţi mie, se arătă stupefiat Soeki, dar nu de Nobunaga, ci de 
către cei doi. 

In Sakai se aflau destui oameni veniţi din China dinastiei Ming 
sau din Goryeo. Cei mai mulţi erau bărbaţi, dar se găseau şi femei şi 
era de aşteptat să fie şi prostituate printre ele. Nu constituia o 
problemă chiar atât de mare să găsească una tânără. 

— După cum stau lucrurile, numai tu poţi rezolva problema. 

— De ce? 

— Ni s-a cerut o femeie excepţional de frumoasă! Sunt femei 
coreene, e şi una tânără, numai că nu e deosebit de frumoasă. Arată 
obişnuit, ba mai degrabă e uşor urâţică. 

— în cazul ăsta, nu e nimic de făcut, zise Soeki, care, oricât de 
abil ar fi fost, nu putea transforma o pocită într-o frumuseţe. 

— Ai dreptate. Nu e nimic de făcut, însă dacă nu va fi mulţumit 
de femeia asta, vom avea mari necazuri. Dacă se înfurie, după 
contribuţia pentru armată şi vânătoarea de ustensile celebre, cine 
ştie ce pedeapsă ne mai aplică! De aceea, te rugăm s-o pregăteşti 
cumva în mod adecvat pe femeia asta, în aşa fel încât seniorul 
Nobunaga să se întoarcă acasă satisfăcut, spuse Sokyu şi se înclină. 
De priceperea domniei tale atârnă destinul oraşului Sakai. Te 
rugăm, inventează un aranjament special al dormitorului ca să-l 
mulţumeşti pe seniorul ăsta stupid. Numai domnia ta ai putea avea 
astfel de idee strălucită! 

Implorat de Sokyu, Soeki simţ un gust amar. 



3 


Marea la Sakai era vag înceţoşată în acea dimineaţă. Făcuse 
pregătiri în chashitsu -ul cu o vedere frumoasă către port şi-l primise 
pe Nobunaga, care purta un kosode din bumbac imprimat adus de 
barbarii din sud. Pe fondul alb străluceau păsări phoenix roşii şi 
arabescuri vegetale galben pal. Aşezat cu spatele la tokonoma, îşi 
sprijinea pe un suport mâna în care ţinea evantaiul. Admiră un timp 
marea, apoi întrebă: 

— Ai călătorit vreodată la barbarii din sud sau în Goryeo? 

— Nu, însă în tinereţe duceam dorul ţărilor de peste mare şi mă 
gândeam cu nostalgie la ele... 

Nobunaga îl ascultă mângâindu-şi mustaţa, semn că tot ce 
pregătise Soeki pentru noaptea trecută nu fusese chiar rău. Mâncă o 
prăjitură din faină de grâu şi bău în tăcere usucha -ul pregătit de 
Soeki. 

La cererea lui Sokyu şi a lui Sogyu, Soeki, în puţinul timp avut la 
dispoziţie, trebui să aranjeze dormitorul din vila celui din urmă cu 
ce materiale avea la îndemână şi să transforme o femeie cu 
fizionomie banală într-o frumuseţe de clasă. 

De când auzise toată povestea acasă la Soon, lui Soeki îi venise o 
idee care-i putea salva în ingrata misiune. 

— Nişte voal aveţi? Vreau nişte voal roşu-aprins. 

— Am, trimit îndată să aducă din depozit. 

— De asemenea, nişte mătase lucioasă de calitate! 

— Am înţeles! 

Când ajunsese la pavilionul de ceai de la malul mării, voalul şi 
mătasea se aflau deja acolo. Punând mai mulţi servitori să-l ajute, 
Soeki acoperi s/zq/z-urile cu voal roşu cardinal. învălui astfel din trei 
părţi dormitorul cu shoji-nn roşii şi aprinse lămpi în camerele 
vecine. Din mătasea lucioasă puse să se facă un fel de cearşaf mare 



pe care îl întinse peste o saltea groasă din bumbac, făcând-o astfel 
foarte plăcută la atingere. Intr-un kdro de celadon arse santal şi 
mosc, parfumul lor dulce şi voluptuos umplând camera, iar pe 
femeia proaspăt îmbăiată o îmbrăcă într-un kimono coreean roşu- 
închis. 

— Nu ai de ce să te temi, vei dormi cu cel mai puternic bărbat din 
Japonia, îi transmise Soeki, care, după ce îl puse pe interpret să-i 
explice bine despre ce era vorba, o legă la ochi cu o bucată de 
mătase roşie. 

Femeia era foarte crispată. O puse să se aşeze lângă saltea în stil 
coreean, cu un genunchi ridicat. Lumina roşiatică îi colora obrajii, 
dar privind-o bine observă că, legată la ochi, pe faţa ei plutea 
nelinişte şi teamă, ba chiar începuse să tremure uşor. 

— Areumdabda. 

La şoapta lui Soeki, femeia zâmbi uşor, căci îi spusese în limba 
din Goryeo că e frumoasă. 

— Toman hamyon jukta. 

De data asta faţa femeii se contractă, fiindcă o ameninţase că dacă 
fuge o omoară. 

O puse să aştepte aşa cum era şi-l invitase pe Nobunaga acolo. 
Dacă acesta fusese sau nu mulţumit, îşi putea da seama privindu-1 
în dimineaţa aceasta. 

Nobunaga ceruse să i se facă ceai de către cel care pregătise 
dormitorul în seara precedentă, aşa că Soeki fusese iar chemat. 

— Eşti un individ periculos! In tinereţe sigur ai fost pirat! îi spuse 
Nobunaga. 

— Nici pomeneală de aşa ceva! Sunt pasionat de chanoyu, dar 
ocupaţia mea principală e una serioasă, şi anume depozitele de 
peşte. Ce vă face să mă bănuiţi de asta? 

— Aseară a fost foarte interesant, era de parcă femeia ar fi fost 
furată de undeva. O asemenea idee nu-ţi vine chiar atât de uşor, în 
mod sigur tu ai mai făcut asta şi altădată! 



— Nici vorbă! N-am mai făcut asta niciodată! replică Soeki. 

Nobunaga se uită îndelung şi intens la el şi mai că nu spunea 

„Mincinosule!". Fără să vrea, Soeki îşi feri ochii. In mintea sa 
apăruse o scenă memorabilă din tinereţea lui, pe plaja din Sakai. In 
coliba colorată roşiatic de soarele în amurg, femeia aceea răpită şi 
adusă acolo era de o frumuseţe indescriptibilă, şi amintirea ei nu 
numai că nu pălise, dar, pe măsură ce înaintase în vârstă, devenise 
tot mai distinctă în sufletul său. 

— Comerţul meu se rezumă la vânzarea de peşte uscat şi la 
închirierea de depozite. In afară de Kyoto, Osaka şi alte locuri din 
Kinai, nu am mers nicăieri. Cât despre presupunerea că aş fi fost 
pirat, e ceva de neimaginat. 

— Bine, las-o baltă! Ideile tale mi-au plăcut, aşa că să mă vizitezi 
din când în când. Aş vrea să-mi aranjezi interesant chashitsu-ul, zise 
Nobunaga, care în mod clar nu credea ce-i spusese Soeki. 

— Vă mulţumesc! 

Când Soeki se înclină, o pală de vânt dinspre larg pătrunse în 
încăpere. Inălţând privirea, zări marea la vreme de primăvară şi 
cerul învăluite într-o pâclă subţire. Nu albastrul, ci albul ceţii fine îi 
rămase în ochi. 



A 

încă o femeie 


TAE 

Rikyu la treizeci şi patru de ani 
O zi din iunie 1555 
Izumi, Sakai, un depozit de pe plajă 


1 

Oshoji era strada principală din Sakai, care străbătea oraşul de la 
est la vest. Locuinţa lui Sen no Yoshiro, comerciant de peşte uscat, 
se afla puţin mai la sud, în cartierul Imaichi. Era o mare casă de 
comerţ angro, iar în magazinul ei cu o deschidere la stradă de zece 
kenl locuiau şi lucrau foarte mulţi angajaţi. 

Dimineaţă, când Tae deschise ochii în încăperea din fund, aceasta 
observă că aşternutul de alături al soţului ei rămăsese exact aşa cum 
îl făcuse seara, fără nicio cută. „Iar nu s-a-ntors acasă!" gândi Tae 
privind aşternutul rece, înfuriindu-se puţin. Soţul ei, Yoshiro, care 
folosea şi numele Soeki sau Hosensai, era obsedat de chanoyu. Cum 
„Hosen" însemna a-ţi arunca sculele de pescuit făcute din bambus, 
el poza cu numele acesta în cineva care-şi abandonează negoţul 
familiei cu peşte uscat pentru a se dedica chanoyu- ului. 

„Un adevărat încrezut!" gândea Tae consternată de 
comportamentul soţului său. Nu era foarte afectată de chanoyu, o 
pasiune artistică la modă în Sakai, foarte utilă şi pentru bunul mers 
al afacerilor, însă, când Soeki pleca de acasă cu acest scop, nu se mai 
întorcea. Avea câteva amante, dar în ultima vreme era foarte 
pasionat de Soon, tânăra văduvă a unui profesor de kotsuzumi 
pentru teatrul no. Pe la treizeci de ani, soţului ei îi venise brusc ideea 



de a învăţa să cânte no, aşa că începuse să frecventeze casa lui 
Miyao Sandayu, profesor de kotsuzumi. Stând acum şi gândindu-se, 
era clar că ţinta fusese mai degrabă soţia lui Sandayu decât 
interpretarea no-ului, Soeki oferindu-i femeii o casă imediat ce 
Sandayu murise, vizitând-o apoi frecvent. „Ei, doar o femeie..." îşi 
zise Tae, încercând să se convingă că nu înseamnă mare lucru, şi se 
ridică din aşternut. 

Trecuseră mai mult de zece ani de când se căsătorise în această 
familie cu patronimicul Tanaka, dar care-şi luase Sen drept nume 
comercial. Şi comerţul cu peşte uscat, şi închirierea de depozite 
mergeau foarte bine, astfel că pentru traiul zilnic nu le lipsea nimic. 
Băiatul şi cele trei fete pe care le avusese cu Soeki creşteau fără 
probleme. Soţul, deşi libertin, nu era omul care să-şi neglijeze 
afacerile, iar angajaţii munceau bine, urmându-i ordinele. Nu aveau 
niciun fel de griji sau necazuri în viaţa cotidiană. 

Patronii marilor case de comerţ din Sakai aveau în general câte 
una sau două amante care locuiau în case separate, de aceea nu avea 
nicio intenţie să se plângă de situaţie. „Doar că... modul lui de a 
iubi iese din comun", gândi Tae, scărpinându-se pe tâmplă cu 
vârful unui deget. Tendinţa naturală a soţului ei era că, dacă ceva îi 
plăcea, fie o ustensilă, fie o femeie, să o iubească de parcă ar 
absorbit-o, ceea ce ar fi fost de nesuportat să se întâmple acum. în 
minte îi apăru până şi imaginea degetelor lui insistente care se 
plimbau pe corpul tinerei amante atunci când o strângea în braţe şi, 
fără să-şi dea seama, dădu din cap în semn că vrea să alunge scena. 
De fiecare dată când se gândea la soţul ei, resimţea o uşoară durere 
în adâncul craniului. 

Trase de fusuma şi se uită în camera vecină, unde copiii dormeau 
într-o oarecare dezordine alături de doică. Mulţumită văzându-le 
feţele liniştite, chemă o servitoare şi începu să-şi facă pregătirile de 
dimineaţă. Se spălă pe faţă într-un lighean de lemn, şi uitându-se în 
oglindă, zări o femeie de treizeci şi ceva de ani, cu figura uşor uzată. 



ceea ce o irită neaşteptat de tare. „Doar n-o să mă dau bătută!" îşi 
spuse cu mândrie. Se afla în poziţia de a conduce toate femeile din 
casa Sen şi, chiar dacă soţul său îşi pierdea capul după vreo amantă, 
avea oare vreun motiv să se teamă? ! îşi smulse cu grijă sprâncenele, 
se pudră cu alb şi se rujă. 

Neştiind cu ce să se îmbrace, ieşi pe verandă şi privi cerul încă 
neluminat bine de zori, pe care nu se zărea nicio urmă de nor. Se 
anunţa o zi cu adevărat de vară, senină şi plăcută. Alese un kosode 
imprimat în zona poalelor cu corole mari de fuyd ", florile roz 
conferindu-i o stare de spirit mai bună. îşi îndreptă spatele şi îşi legă 
strâns obi -ul cu intenţia de a arăta ireproşabil. Parcurse lungul 
coridor şi ajunse în magazinul de la stradă, însă bărbatul ei nu era 
acolo. De obicei se întorcea discret, înainte ca angajaţii săi să se 
trezească şi să vină în magazin, şi se aşeza cu un aer inocent la masa 
cu registrele, dar în dimineaţa asta nu era de găsit. 

— Patronul...? îl întrebă ea pe funcţionarul-şef. 

— în dimineaţa asta încă nu l-am văzut. Nu e cumva în interior? 
spuse acesta nedumerit. 

— Probabil, răspunse ea ambiguu şi se uită prin magazin. 

Tinerii ucenici măturau spaţiul cu pământ de la intrare şi 

ştergeau cu nişte cârpe părţile de lemn, de la stâlpi până la ramele şi 
grilajele ferestrelor. Soeki era extrem de strict în privinţa curăţeniei 
şi, cum veşnic avea ceva de zis şi îşi mustra oamenii, prăvălia era 
lustruită până în cele mai mici unghere şi nu găseai nicăieri un fir de 
praf. Până şi baloturile cu peşte uscat stivuite lângă intrare aveau 
colţurile sacilor de paie bine aliniate şi arătau frumos, într-atât de 
scrupuloşi trebuiau să fie. 

„Oare ce s-o fi-ntâmplat?!" se întrebă preocupată Tae. Fie că era 
absorbit de chanoyu, fie că înnopta la vreo femeie, în zori se întorcea 


99 Hibiscus. 



întotdeauna acasă şi nu scăpa din mână afacerile familiei. Nu auzise 
că ar fi avut vreun chanoyu de dimineaţă. în astfel de situaţii nu 
pleca niciodată fără s-o anunţe pe Tae sau pe funcţionarul-şef. 

— Hei, tu! strigă ea unul dintre ucenicii care măturau, un băiat pe 
care-1 mai trimisese acasă la Soon. 

— Da, ce trebuie să fac? 

— Să duci un mesaj la... începu Tae, dar se opri, nevrând de fapt 
să-l implice în situaţia asta. Nu, lasă! Am să ies puţin, să-i spui 
funcţionarului-şef. 

— Am înţeles. Vă rog să aveţi grijă! 

Răspunsul băiatului o ajunse din spate pe Tae, care, cu pas grăbit, 
ieşi în oraşul în care de-abia se lumina. 


2 

Tae mai fusese o dată să vadă casa unde stătea Soon. Se afla 
aproape de piaţa de peşte de la capătul portului şi, spre deosebire 
de centrul oraşului, aici erau multe gospodării confortabile cu 
grădină, cu garduri din bambus. Găsi casa în locul unde şi-o 
amintea. Atunci când mergea în vizită la cunoscuţi, greşea mereu 
drumul şi nimerea foarte greu, dar traseul către locuinţa aceasta, 
obiectul resentimentelor ei, i se întipărise adânc în memorie. Casa 
nu era foarte mare, dar, faţă de magazinul din cartierul Imaichi, 
arăta mai elegant şi, ca reşedinţă a unei concubine, era enervant de 
bine construită. 

Odată ajunsă în faţa porţii prevăzută cu un acoperiş ca o pălărie 
împletită, îşi dădu seama că nu ştia ce trebuia să facă în cazul în care 
el ar fi apărut mult mai relaxat decât atunci când se afla acasă. „Nu¬ 
mi pasă!" îşi zise, hotărâtă ca în cazul ăsta să-i arunce în faţă toate 
nemulţumirile pe care până atunci le trecuse sub tăcere, şi împinse 
poarta de bambus, care cedă uşor, iar ea avansă prin grădină. 



călcând pe tobiishi. Doar uitându-se la dispunerea pietrelor, la 
aspectul ferigilor şi al muşchiului de pe jos, Tae înţelegea câtă 
pasiune pusese soţul ei în acest roji. Faţă de grădina din spatele 
magazinului din cartierul Imaichi, era mult mai elaborată şi mai 
îngrijită. Intr-un colţ al ei înflorea un mukuge, iar pe crengile care se 
întindeau graţios se aflau nenumărate corole albe. Chiar şi de 
departe te fascina frumuseţea acestor flori. Faptul că, deşi efemere, 
cele din grădină erau mult mai atractive decât cele de pe kosode -ul 
purtat de ea 100 o călca pe nervi. In comparaţie cu florile delicate de 
mukuge, cele d efuyo păreau cumva mai dezordonate şi mai insipide. 

Stăpânindu-şi ciuda, strigă către casă. Dacă venise până aici, nu 
mai putea da înapoi. îi spuse servitoarei care apăru că este soţia lui 
Soeki, iar aceasta se înclină şi se duse înăuntru. 

Anul anterior, când fusese instalată aici, Soon venise să o salute 
la magazinul din cartierul Imaichi. Ţinea bine minte prima lor 
întâlnire. Acum ar fi fost a doua oară când s-ar fi văzut. 

— Vă mulţumesc pentru sprijinul dumneavoastră! o salutase 
Soon înclinându-se profund. 

Tae se enervase la vederea feţei ei modeste şi frumoase, dar 
acesteia tocmai îi murise soţul, profesorul de kotsuzumi, iar ea ţinea 
să arate generozitatea unei doamne care-şi controla total 
gospodăria. 

— Nu aveţi pentru ce... îi răspunse Tae de-abia dând din cap, 
evaluând-o şi zicându-şi că Soon părea prin natura ei abilă să se dea 
bine pe lângă bărbaţi. 

Atunci nu discutaseră mai mult şi nici nu se împrieteniseră, acum 
aştepta pe jumătate cu dorinţa de a vedea ceva înspăimântător. 


100 Genul Hibiscus include câteva sute de specii. Pe kosode-vl lui Tae se află 
flori fuyo (Hibiscus mutabilis), în timp ce planta din grădină este mukuge 
(Hibiscus syriacus), specie cultivată în Coreea ca plantă de grădină din 
timpuri foarte vechi şi actualmente floarea-simbol a Coreei de Sud. 



Soon apăru cu aceeaşi înfăţişare plăcută ca anul precedent, ceea ce o 
enervă pe Tae, ştiind bine că soţului ei îi plăcea înfăţişarea aceasta 
calmă, construită artificial. Când Soon se aşeză, aranjându-şi poalele 
veşmântului, Tae simţi o strângere de inimă. Pe kosode- ul acesteia 
erau presărate flori albe de mukuge, şi cât de frumoase... „Am 
pierdut partida", îşi zise Tae. 

— Bine aţi venit! Vă rog să intraţi în casă! îi spuse Soon cu 
mâinile pe podea şi cu capul plecat. 

— Mulţumesc, nu e nevoie. Soeki trebuie să se întoarcă la 
magazin pentru o problemă de afaceri. Vă rog să-i spuneţi să se 
pregătească să vină. 

— A plecat acasă ca de obicei, înainte să se lumineze, îi răspunse, 
uitându-se la Tae cu un aer neîncrezător. 

Nu părea să mintă. De altfel, nici n-avea nevoie să spună vreo 
minciună. 

— Aşa, deci.. Spuse Tae, gândindu-se doar unde s-o fi dus Soeki. 
Poate acasă la Kame... zise mai mult pentru ea. 

Acesta era numele fetei pe care i-o născuse Ocho, o altă amantă. 
Deşi în casa din cartierul Imaichi avea trei fetite, soţul ei, cine ştie de 
ce, o îndrăgea în mod special pe Kame, născută dintr-o altă legătură. 
Doar o singură dată, când se dusese la templul Aguchi, aceasta 
făcuse o vizită de politeţe şi la reşedinţa din Imaichi, astfel că Tae nu 
ştia cum evoluase de atunci, dar era la curent cu faptul că în diverse 
ocazii soţul său îi trimisese haine şi jucării. 

— Eram convinsă că s-a întors acasă în Imaichi... 

Soon întoarse capul: 

— Ohatsu, vino puţin! strigă Soon servitoarea, care se prezentă 
imediat. Du-te în fugă acasă la Ocho -san şi vezi dacă stăpânul este 
acolo! 

— Am înţeles! răspunse femeia şi plecă imediat. 

— O să se întoarcă repede, dar vă rog, nu staţi acolo, veniţi să 
aşteptaţi înăuntru! 



Deşi invitată, se simţea jenată să intre înăuntru, nu dorea să vadă 
locul momentelor pe care soţul ei le petrecea cu această femeie. Fără 
să răspundă, Tae rămase aşa cum era, în picioare, regretând deja că 
venise într-un astfel de loc. Trebuia să nu ia în seamă, orice ar fi 
făcut soţul ei şi îşi reproşa prostia de a fi încercat să-l caute şi să-l 
aducă înapoi. 

Momentele tensionate se prelungeau, căci n-aveau cum să discute 
ca între femei, nici să se uite una la alta, astfel că Tae privi în jur. In 
fundul grădinii se zărea o căsuţă cu acoperiş de paie. Recunoscu un 
chashitsu de patru jo şi jumătate, aşa cum erau acum la modă. 

„Ce-or fi găsind atât de amuzant?" se gândi Tae la persoanele de 
vază din Sakai pasionate de chanoyu. Dacă ar fi fost vorba de ceaiul 
de shoin, strălucitor şi animat, ar mai fi înţeles, dar în ultima vreme 
îl numeau wabicha şi se întreceau care mai de care în conceperea 
unor încăperi ca la ţară, cu atmosferă cât mai rustică. Iar pentru 
nişte chawan-e sau mizusashi-un terne şi sărăcăcioase, folosite la asta, 
puneau fără să clipească nişte preţuri de o mie, chiar două mii de 
kan. Soţul ei cumpărase o mulţime de astfel de ustensile. „Mie 
însă... Aş fi dansat de bucurie dacă mi-ar fi cumpărat şi mie măcar 
o podoabă pentru păr cu mărgele de coral roşu, însă de ceva timp 
nici măcar nu s-a uitat la faţa mea", îşi zicea Tae uitându-se cu 
coada ochiului la Soon şi se întreba în ce măsură îi acorda soţul ei 
atenţie. Pe faţa cu trăsături regulate, pielea bine întinsă strălucea 
atrăgător. Fără îndoială, faptul că un bărbat cu bani şi cu influenţă o 
iubea şi o căuta o făcea să aibă încredere în sine. Orice s-ar fi zis, 
Soeki era foarte arătos şi se descurca mai bine decât cei mai mulţi. 
„Oricum, eu..." continua Tae în gând, cu sentimentul că nu prea îi 
mai era necesară soţului ei. Simţindu-se frustrată, nedreptăţită, 
închise ochii strângând din pleoape. 

Bocănind cu geta pe tobiishi, servitoarea se întoarse, sunetele 
paşilor fiind dublate de încă cineva. Deschizând ochii, văzu că 
venea însoţită de Ocho. Cu pielea albă şi faţa ovală, semăna întru 



câtva cu Soon. Soţului ei îi plăceau femeile cu astfel de figură, ca de 
vulpe. Imediat se gândi de ce o fi luat-o de soţie pe ea, cu faţa 
rotundă, şi se simţi parcă vinovată. 

— Nu a venit nici la mine, spuse femeia-vulpe. 

— In cazul ăsta... încercă Tae o explicaţie, gândind că în mod 
sigur se întorsese acasă în Imaichi imediat după ce plecase ea. 
Oricum, în timpul zilei, soţul ei de soţie avea nevoie, idee care o 
umplu de satisfacţie. 

— Dacă nu cumva... spuse încet Ocho. 

— Cum? întrebă Tae iritată, fiindcă părea că femeia aceea ştia 
ceva în plus despre soţul ei. 

— Poate că acolo... 

— Acolo?! Adică unde? Sunt sigură că s-a întors la magazin, 
continuă Tae, nedorind s-o lase pe Ocho să vorbească, căci nu voia 
s-audă ceva ce ea nu ştia. 

— Ah, nu! Pentru că e iunie... spuse Ocho, ceea ce pentru Tae nu 
avea sens. In iunie, într-o dimineaţă senină ca asta, e posibil să se fi 
dus singur la depozitele de lângă plajă. 

— La depozite... cele din port? întrebă Tae, ştiind că încă din 
vremea lui Yohei, tatăl lui Yoshiro, casa Sen deţinea un nu măr de 
antrepozite lângă port, unde se stocau temporar diversele mărfuri 
din ţara Ming sau din Goryeo, ba chiar şi de la barbarii din sud, 
aduse fie de corăbiile din Ryukyu, fie de cele din Kyushu. 
închirierea acestor depozite constituia pentru casa Sen, împreună cu 
magazinul angro de peşte uscat, o importantă sursă de venit. 

— Nu, depozitele de pe plaja de dincolo de locul unde se trag 
plasele de pescuit, spuse Ocho, referindu-se la zona cea mai 
depărtată din Sakai, plaja unde pescarii prindeau peşte cu un năvod 
mare tras de pe mal. Nu numai lângă port, dar şi prin Sakai sau în 
afara şanţurilor de apărare, casa Sen poseda ici-colo parcele de teren 
şi case de închiriat, precum şi câmpuri de orez. 

— Şi eu mă gândeam la asta, aprobă Soon. 



în aparenţă, cele două femei ştiau despre Soeki lucruri de care ea 
nu auzise. Deprimată, Tae nu putea decât să asculte ce spuneau ele. 


3 

în cele din urmă intrară în casa lui Soon, care era de o curăţenie 
desăvârşită, iar muşchiul din grădină arăta splendid. Soon le aduse 
nişte infuzie de orz prăjit, răcită de ea. După ce bău, Ocho spuse: 

— în dimineaţa asta sigur este acolo! 

— Ce te face să crezi asta? întrebă neîncrezătoare Tae. 

— Păi, n-am un motiv special. Aşa am impresia. 

— Şi eu am aceeaşi impresie, adăugă Soon, privind cerul de 
deasupra grădinii colorat într-un bleu foarte deschis. 

— Bine, dar de ce? spuse Tae, care nu vedea nici cel mai mic 
motiv. 

— Păi, pentru că mukuge -ul a înflorit! zise Soon cu ochii în 
pământ. 

— Dar de ce s-ar duce el la depozitul de pe plajă dacă înfloreşte 
mukuge- ul?! ceru lămuriri Tae, moment în care Soon se înroşi la 
faţă, foarte jenată. Despre ce e vorba? Nu-mi ascunde nimic! 
continuă Tae, ceea ce o făcu pe Soon să-şi ferească privirea. 
Vorbeşte! îi spuse încă o dată pe un ton sever. 

— Da, acolo... apucă să vorbească Soon înroşindu-se în obrajii 
albi şi se cufundă în tăcere, căci Tae nu vru să audă mai mult. 

O ţintui cu privirea pe Ocho care, ca o vulpoaică, îi întoarse o 
privire triumfătoare. „Ce stupid!" îşi zise Tae, gândind că, de fapt, 
puţin îi păsa ce făcea afemeiabil ei soţ în depozitul de pe plajă. 
Decât să se frământe într-un astfel de loc ar fi fost mult mai plăcut 
să se întoarcă la magazin, să-l cheme pe negustorul de mătase şi să- 
şi aleagă un kosode. Sau, mai bine, să-l cheme pe vânzătorul de 
mărunţişuri şi să-şi cumpere ornamentul pentru păr cu bile mari de 



coral pe care şi-l dorea de mai multă vreme. 

— Eu mă duc să văd. Mă îngrijorează! rupse tăcerea Soon. 

La spusele ei, Tae fu total descumpănită, dându-şi seama că 
aceasta e chiar îndrăgostită de soţul ei. Fusese convinsă că Soon, 
rămasă văduvă, devenise concubină doar ca să poată trăi, numai că 
tonul vocii ei nu era în niciun caz cel al unei femei care se lăsa iubită 
ca mijloc de subzistenţă, era glasul unei femei care chiar iubea. 

— Merg şi eu! zise Ocho. 

Auzindu-le, Tae începu să se neliniştească, întrebându-se dacă 
soţul ei nu se întâlnea cumva cu cineva în secret la antrepozitele de 
pe plajă. în cele din urmă plecară toate trei. De la casa lui Soon şi 
până la plaja unde se trăgea năvodul erau doar câteva sute de metri. 

— Ce individ imposibil! bombăni Tae, care mergea în faţă. 

Din cauza acestui soţ al ei, câte frustrări nu trebuise să sufere 
până acum! Câte nopţi petrecuse stingheră în dormitor, fără să 
poată dormi, pradă sentimentului de singurătate! E în firea unui 
bărbat să-i placă femeile, şi aici n-avea ce face, însă soţul ei avea un 
mod foarte personal de a le iubi. Nu, nu-1 surprinsese 
manifestându-şi afecţiunea faţă de o altă femeie în afară de ea, dar 
văzându-1 cum aprecia ustensilele de chanoyu îşi putea imagina cu 
câtă persistenţă o mângâia, ca şi pe ea, imediat după căsătorie... 

Reamintindu-şi exploziile de pasiune trăite în dormitor cu mult 
timp în urmă, Tae se înroşi la faţă. Foarte probabil el se comporta la 
fel şi cu celelalte femei. 

— Chiar aşa să fie? Soeki-samfl e un om foarte bun! spuse Ocho ca 
şi cum ar fi fost un secret pe care-1 ştia doar ea. 

— De unde şi până unde bun?!! Om rece ca el mai rar. Nu se 
iubeşte decât pe sine, zise Tae uitându-se la Ocho şi gândindu-se că 
aceasta, o shirabyoshi 101 , ar ceda oricui, fără vreo discriminare, cu 


101 Dansatoare. 



condiţia să fie potent financiar. 

— Asta... e aşa cum spune doamna. Uneori gândesc şi eu la fel, o 
aprobă Soon. 

— Păi, nu? Că nu mai găseşti altul atât de capricios, cârcotaş şi 
egoist! zise Tae încurajată de sprijinul lui Soon. 

— Totuşi, continuă Soon, e o persoană cu trăiri şi pasiuni 
puternice. Când iubeşte ceva, orice, sufletul i se aprinde şi devine 
incandescent. 

— Aşa e! Am văzut în viaţa mea mulţi nobili, dar cu inima 
fierbinte ca Soeki-samfl nici printre samurai n-am mai întâlnit! îi 
întări spusele Ocho, Soon încuviinţând la rândul ei spusele acesteia. 
Tae ştia şi ea foarte bine câtă căldură se găsea în sufletul soţului ei. 
Fără discuţie, când omul acesta iubea ceva frumos, dădea dovadă 
de o pasiune cu totul ieşită din comun. 

Solul deveni nisipos şi ajunseră la păduricea de pini de lângă 
plajă, dincolo de care se zărea marea scăldată în lumina dimineţii de 
vară. Lângă depozitele dărăpănate, un bărbat stătea aşezat pe o ladă 
de ambalaj; era Sakichi, bătrânul care-1 însoţea întotdeauna pe 
Soeki. Acesta se ridică şi dădu să salute, dar Tae îi făcu semn să 
tacă, ducându-şi degetul la gură. Sakichi dădu din cap şi rămase 
tăcut, cu o privire dezorientată. 

In crângul de pini se înălţau trei depozite care odinioară serviseră 
probabil pentru păstrarea peştelui uscat, dar pereţii de pământ se 
cam fărâmiţau, iar acoperişul de scânduri era putrezit pe alocuri, şi 
acum nu mai erau folosite. 

De depozitul din capăt era lipită o încăpere ca ieşită din zidul 
acestuia, părând a fi camera în care stătea peste noapte paznicul 
locului, încăpere alături de care creştea un mukuge cu florile albe 
deschise. Prin fereastra cu grilaj de lemn, Tae zări spinarea soţului 
ei. 

înăuntru nu se afla decât el, nu era nicio femeie, stătea pe 
podeaua de lemn, iar dinaintea lui avea o ramură cu o floare albă de 



mukuge, pe care Tae o percepu ca ţinând locul unei femei. în faţa 
florii era aşezat un chawan din Goryeo cu usucha. 

— Areumdabdal zicea ca o incantaţie Soeki. 

Tae nu înţelegea ce şoptea soţul ei, dar n-o putea percepe decât ca 
pe un avans pe care el îl făcea femeii imaginare aflată acolo. 



Invitaţia lui Joo 


TAKENO JOO 

Yoshiro (ulterior Rikyu) la nouăsprezece ani 

O zi din iunie 1540 
Izumi, Sakai, reşedinţa Takeno, 4 jo şi jumătate 


1 

Frunzişul sălciei din grădină filtra lumina blândă a dimineţii, iar 
ţârâiturile de senii deveniseră deja asurzitoare. Takeno Joo se aşeză 
în noul său chashitsu de patru jo şi jumătate pe care de-abia şi-l 
construise, o încăpere de o dimensiune numai bună pentru statura 
sa. Realizase singur desenele pentru acest chashitsu şi era mulţumit 
de execuţia sa. Se dusese zvonul imediat printre amatorii de chanoyu 
din Sakai că faimosul maestru de ceai Joo îşi construise un nou 
chashitsu, fiecare dintre ei dorind să fie el primul oaspete, însă Joo 
nu invitase încă pe nimeni. Oaspetele ar fi trebuit să fie un 
practicant excepţional de chanoyu, dar, conform exigenţelor sale, nu 
se găsea nimeni pe măsură. 

In încăperea orientată către nord îţi puteai linişti sufletul ca într-o 
sihăstrie de munte plasată însă în mijlocul oraşului. Până atunci, 
deşi se dorea să arate a colibe cu acoperiş de paie, camerele pentru 
ceai aveau pereţii tapetaţi cu hârtie japoneză alb-gălbuie şi le cam 
lipsea atmosfera de ivabi. Cu mult curaj, Joo hotărî să le „decadă", 
lăsând pereţii de pământ aşa cum erau, fără să-i mai acopere cu 
hârtie. întrucât făcuse grilajele ferestrelor şi veranda din tulpini 
rotunde de bambus, aspectul rustic se accentuase. Tăiase un ro în 
podea - o vatră coborâtă - pentru chanoyu în timpul iernii, tot ca să 



arate ca într-o casă de la munte. în grădina interioară plantase un 
singur copac, o salcie mare plângătoare, ale cărei ramuri bogate 
atârnau până jos, fremătând în bătaia brizei. Mulţumit cu sunetul 
vântului, îşi îndreptă atenţia către tokonoma, largă de un ken 102 şi 
adâncă de doi shaku şi trei sun 103 şi pentru rama căreia folosise lemn 
de castan cu textura sa naturală, pe care dăduse cu lac negru. Un 
hanaire se afla aşezat acolo. 

în ziua precedentă, ca experiment, pusese un vas de Iga cu foarte, 
zicându-şi că în încăperea permeată de wabi şi sabi s-ar potrivi un 
vas de ceramică cu suprafaţa de lut mai rugoasă, însă acesta, cumva, 
nu prea se armoniza. Se gândi că florile nu erau potrivite, aşa că 
încercase diverse aranjamente, combinând diverse ierburi de vară, 
când câmp anule, când mukuge, când ferigi, când colilii, dar 
rezultatul nu fusese remarcabil. Pe când reflecta de ce oare se 
întâmplă asta, se auzi mişcare la uşa interioară. 

— Stăpâne! strigă o servitoare. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— A venit Sen no Yohei-samfl. 

Auzind numele lui Yohei atât de dimineaţă, îl străbătu o undă de 
nelinişte. Chashitsu- ul abia construit era important, dar mai avea şi o 
altă problemă esenţială nerezolvată, pentru care adresase o cerere 
negustorului de peşte Sen no Yohei. 

— Condu-1 în shoinl 

— Am înţeles! 

Din chashitsu-ul de patru jo şi jumătate putea ajunge în shoin 
trecând prin bucătăria anexă de un jo, shoin- ul fiind locul în care îşi 
primea musafirii obişnuiţi. 

Se ridică în picioare şi mai privi o dată hanaire- ul din tokonoma. 
„Să fie oare prea mult?!" se întrebă Joo, gândindu-se că, în lumea 


102 Echivalentul a 1,82 m. 

103 Echivalentul a 69,7 cm. 



poeziei renga, dacă strofa adăugată e prea asemănătoare cu cea 
precedentă, calitatea ei e diminuată. Situaţia asta se numeşte 
tsukisugi 104 şi e prost văzută, ceea ce se petrecea probabil şi în 
chanoyu. Atunci când lucrurile seamănă prea mult, ca în cazul 
pereţilor de pământ nefinisat şi al ceramicii de Iga cu lutul vizibil, 
interesul dispărea. Tot gândindu-se dacă trebuie să schimbe florile 
sau vasul cu totul, ajunse în shoin, unde Sen no Yohei îl aştepta alb 
la faţă. Cum îl zări pe Joo, îşi aşeză mâinile jos şi-şi lipi fruntea de 
tatami, zicând: 

— Nici nu ştiu cum să mă scuz! Fiul meu Yoshiro a fugit 
împreună cu femeia aceea. Adineaori am verificat depozitul şi e 
complet gol... 

— Foarte neplăcut... 

Femeia lăsată în grija lui Yohei era fiica unui aristocrat din 
Goryeo şi constituia o marfa valoroasă, procurată în urma unei 
comenzi din partea lui Miyoshi Nagayoshi, cel mai important client 
al lui Joo. Clanul Miyoshi îşi avea baza în provincia Awa din 
Shikoku, dar acum Nagayoshi se afla în castelul Koshimizu din 
Settsu. Acesta era un punct important pentru controlul drumurilor 
către provinciile din vest, iar pentru clanul Miyoshi constituia un 
avanpost de unde ţineau sub observaţie întregul Kinai. 

Deşi un tânăr de numai nouăsprezece ani, Nagayoshi era în acel 
moment cel mai puternic om din Kinai. Imediat după ceremonia 
majoratului devenise un subordonat important al lui Hosokawa 
Harumoto, consilierul administrator general al bakufu- ului 
Muromachi, însă recent avusese un conflict cu clanul Hosokawa în 
legătură cu nişte posturi de magistrat al domeniilor shogunale. In 
fruntea a două mii cinci sute de soldaţi, Nagayoshi îşi făcuse o 
intrare triumfală în capitală. Surprins, Hosokawa Harumoto fusese 


104 în traducere liberă, „conectare excesivă". 



nevoit să-i cedeze. Era un bărbat curajos, dar dotat şi cu multă 
inteligenţă, aşa că Jod dorea să consolideze pe cât posibil relaţiile cu 
el. 

In toamna trecută, când Miyoshi Nagayoshi îşi făcuse apariţia în 
Sakai, îi ceruse să cumpere o femeie nobilă dintr-o ţară străină, iar 
Jod acceptase fără să comenteze. Când era vorba de o comandă a 
puternicului Nagayoshi, s-ar fi dus să caute chiar şi o kalavinka, 
pasărea magică din paradisul indian, sau sceptrul de oţel al unui 
zmeu din infern 105 . 

îi spusese că vrea să cumpere o femeie căpitanului unui vas 
dubios din Ningbo 106 , care se afla tocmai atunci în port, 
promiţându-i că îi va da oricât argint pentru o femeie nobilă şi 
frumoasă. Vasul acela se întorsese în Sakai cu vreo două săptămâni 
mai înainte şi, conform comenzii, aducea o femeie. în fundul calei 
întunecoase, de o duhoare insuportabilă, aceasta stătea calmă pe o 
rogojină, cu un lanţ legat de picioare. Căpitanul chinez lumina 
încăperea cu un sfeşnic şi i se zări faţa. Deşi obrajii albi erau 
murdari de gudron negru folosit la călăfătuire, avea o figură nobilă 
şi plină de graţie, fiind în mod sigur născută într-o familie aleasă. O 
lumină puternică îi strălucea în ochi, revărsând un amestec de 
resentimente, ură şi dispreţ. Sub privirea ei, lui Jod i se făcu pielea 
de găină. 

„Există oare pe lume o astfel de femeie neînfricată?" se înfioră el, 
care văzuse până atunci destui sclavi vânduţi pentru câţiva bănuţi, 
loviţi fără milă, brutalizaţi, toţi cu o privire supusă. Femeia asta însă 
era specială, de o frumuseţe cutremurătoare, emanând o maiestate 
inabordabilă. Kimonoul ei stacojiu-deschis, mai larg la poale, era 
elegant lucrat dintr-o pânză fină coreeană de cânepă, trădând, de 


105 în viziunea budistă, într-o anumită zonă din infern păcătoşii sunt 
chinuiţi de un fel de zmei (oni) cu ajutorul unor bastoane de oţel. 
i°6 Oraş-port în nord-estul provinciei Zhejiăng din China. 



asemenea, rangul ei înalt. 

„Unde ai găsit femeia asta?" îl întrebă Joo, în scris, după ce scoase 
o pensulă şi hârtie. 

— In Goryeo. E o prinţesă din casa regală Li. 

— Serios? 

— Mi-ai comandat o fată de obârşie nobilă. Ti-am adus o astfel de 

» 9 

femeie. 

— Nu mă tocmesc la preţ, îţi dau suficient argint, vreau însă să-i 
ştiu originea. 

După ce se gândi un timp, căpitanul corăbiei luă pensula şi scrise: 
„Este fata unui mare latifundiar descendent din casa regală Li. Este 
o yanbanl E în mod sigur de familie foarte bună". Joo aprobă cu un 
gest cele aflate, căci dacă făceai comerţ în Sakai auzeai câte ceva 
despre yanban. Din vechime, în Goryeo se dezvoltase acest sistem al 
birocraţilor yanban, iar funcţionarii fuseseră înnobilaţi. In cadrul lor 
existau două facţiuni, pe de o parte, vechea meritocraţie a 
proprietarilor de pământuri - familia regală Li (Yi) şi vasalii lor -, 
iar, pe de alta, gruparea noilor funcţionari care se ridicau din rândul 
militarilor. Cele două facţiuni se confruntau violent şi se spunea că 
mulţi oficiali de rang înalt sfârşiseră foarte rău, fiind condamnaţi la 
moarte sau la exil. 

„Tu ai răpit-o?" îl întreba din nou în scris Joo. Citind întrebarea, 
căpitanul îi explică: 

— Nu spune lucruri scandaloase, sunt luptele lor interne! Tipii 
ăia îşi dispreţuiesc şi dărâmă propriii oameni şi-i deportează cu 
sânge rece. Femeia asta urma să fie primită la Curtea Regală, însă 
nişte indivizi care o invidiau au răpit-o şi au vândut-o, eu doar am 
dat banii şi am adus-o aici. Probabil că pe cei din Goryeo îi urăşte 
ea! O cumperi, sau nu? 

Femeia, care urmărea discuţia dintre Joo şi căpitan, îşi încruntă 
sprâncenele înguste, cu o expresie de dispreţ faţă de bărbaţii care o 
negociau. Indiferent de originea ei regală, avea fără discuţie o 



nobleţe înnăscută. 

— O cumpăr, se hotărî Joo, convins că femeia îi va plăcea lui 
Miyoshi Nagayoshi. 

în vinele lui Joo curgea sânge de negustor. Orice ustensilă de 
chanoyu, dacă era evaluată de el, se vindea scump. La fel şi femeia 
asta, dacă i-o va vinde lui Miyoshi Nagayoshi, îi va aduce fără 
îndoială un profit apreciabil. Plăti o cantitate de argint pe care 
aproape că n-o puteai căra şi luă femeia cu el, lăsând-o în grijă în 
casa lui Sen no Yohei, deoarece la reşedinţa Takeno, pentru a 
construi un nou chashitsu, dărâmase depozitul interior cu pereţi de 
pământ 107 . 

Fiind de o frumuseţe ieşită din comun, dacă ar fi lăsat-o în 
supravegherea vreunui paznic de la un hambar, ar fi fost în pericol. 
Din relaţiile lor de afaceri, ştia bine cât de serios este Sen no Yohei, 
aşa că, dacă o lăsa în păstrare în depozitul cu pereţi de pământ al 
acestuia, ar fi fost mai în siguranţă decât oriunde. 


2 

Takeno Joo îl chemă pe şeful samurailor angajaţi de el şi, 
instruindu-1 în privinţa înfăţişării bărbatului şi femeii, îi ordonă: 

— Imediat supravegheaţi strict toate intrările şi ieşirile din oraş şi 
uitaţi-vă la figura fiecăruia în parte. Mobilizaţi un număr mare de 
oameni şi verificaţi în zonele din jur toate depozitele unde s-ar 
putea ascunde cei doi. Dar aveţi grijă să nu-i răniţi! Cu atât mai 


107 Incendiile constituiau un pericol major şi frecvent în Japonia. Pentru a 
reduce pagubele, familiile avute îşi construiau nişte depozite speciale 
rezistente la foc, cu pereţi de pământ, iară ferestre şi cu o uşă masivă 
metalică. Acolo îşi ţineau obiectele de valoare, dar spaţiul putea servi la 
nevoie şi pentru detenţia unei persoane. 



mult, nu cumva să-i omorâţi! 

Negustor de obiecte din piele, Joo, fiind cel mai bogat membru al 
consiliului de conducere din Sakai, îşi putea permite să dea 
dispoziţii samurailor angajaţi pentru protecţie şi ordine în oraş. 
Avea încredere că şeful samurailor, un om foarte inteligent, îi va 
găsi cu siguranţă. 

Oraşul Sakai era înconjurat de palisade şi şanţuri de apărare. 
Noaptea porţile se închideau şi nu se putea intra sau ieşi. Chiar dacă 
fugiseră noaptea din depozitul de la reşedinţa Sen, ca să iasă din 
oraş porţile nu se deschideau decât atunci când se lumina de ziuă, 
caz în care unul dintre oamenii de pază trebuia să-şi aducă aminte 
de ei, iar dacă aflau direcţia în care o luaseră, îi puteau urmări. 

— O să-i găsim fără întârziere. 

— Nici nu ştiu cum să mă scuz! Derbedeul ăsta bun de nimic... 
zise Sen no Yohei lăsându-şi capul în piept. 

Comerciantul de peşte Sen no Yohei avea cam aceeaşi vârstă cu 
Joo, dar diferenţa de stare financiară dintre ei era considerabilă. 
Casa Takeno descindea din clanul Takeda din provincia Wakasa, 
însă în timpul războiului civil Onin pierduse aproape totul şi în 
vremea tatălui lui Joo se mutase în Sakai. Aici făcuse comerţ cu 
arme şi obiecte de piele de uz militar şi adunase o mare avere. Acest 
tată murise anul precedent, iar Joo preluase un patrimoniu imens. 
Numai cele o sută de cho 108 de câmpuri de orez făceau din el un 
mare proprietar agricol. Poseda şi multe antrepozite, iar cât aur şi 
argint avea în vistierie nici nu mai ştia. 

Din tinereţea sa Joo nu mai muncise. Locuise în reşedinţa familiei 
sale din Kyoto şi se devotase Căii Poeziei, studiind renga sub 
îndrumarea unui maestru din aristocraţie. Pe atunci intenţiona să 
devină şi el profesor de renga, dar pe la treizeci de ani renunţase. 


108 Unitate de suprafaţă pentru terenuri: 1 cho = 0,992 ha. 



căci, orice-ar fi făcut, nu avea simţ pentru poezie ori talent pentru o 
carieră de scriitor. După aceea, se devotase chanoyu- ului, aici fiind 
interesant faptul că cei care deţineau ustensile faimoase erau 
consideraţi maeştri. Joo adunase peste şaizeci de obiecte de chanoyu 
celebre în rândurile cunoscătorilor, fiecare putând fi oricând vândut 
la un preţ frumos de două sau chiar trei mii de kan. Nu erau numai 
obiecte aduse de pe continent. Şi un simplu futaoki tăiat dintr-un 
bambus oarecare, dacă ajungea în posesia lui Joo şi acesta îi punea 
un nume, devenea un obiect faimos. Chiar şi o găleată de lemn sau 
un vas din scândură curbată, pe care le găseai oriunde, dacă le 
folosea ca mizusashi sau, respectiv, kensui, relatând despre ele şi o 
origine plauzibilă, deveneau şi ele nişte ustensile şi mai celebre şi 
căpătau nişte preţuri uluitoare. Wabicha- ul era un fel de vrăjitorie 
profund misterioasă cu care dintr-o bobiţă de argint puteai obţine o 
mie sau chiar zece mii de ryo. Niciun comerţ nu era atât de 
interesant ca acesta. 

Yoshiro din casa Sen, deşi tânăr, era şi el un practicant de chanoyu 
destul de valoros. 

— Talentul lui Yoshiro pentru chanoyu este destul de promiţător, 
i se adresă Joo lui Yohei, mângâindu-şi bărbia aspră. 

II cunoştea bine pe Sen no Yoshiro. Acesta studia sub îndrumarea 
pustnicului Kitamuki Dochin ceaiul formal de shoin cu daisu în stil 
Higashiyama, însă venise la Joo de nenumărate ori spunând că vrea 
să înveţe de la el wabicha. De fapt, Joo îl considera un adevărat talent 
şi se întâmplase de câteva ori ca acesta să-i sufle câte o ustensilă de 
chanoyu pe care voia s-o cumpere chiar el, ceea ce-1 frustra. Fusese 
invitat de el şi la întâlniri de ceai, pregătirile pe care le făcea fiind 
excelente, cu o iscusinţă deloc mediocră, însă nu-1 acceptase imediat 
ca discipol pentru că dorea să-i mai observe un timp calităţile de 
practicant de chanoyu. 

— Yoshiro ştia că eu îţi lăsasem în grijă femeia asta? îl întrebă Joo 
pe Yohei. 



Acesta dădu afirmativ din cap, iar Jdo adăugă: 

— Şi chiar îi atrăsesem atenţia ca nu cumva să facă vreo prostie, 
pentru că Takeno-sflma îmi ceruse să văd de ea un timp, dar el... şi 
Joo continuă să se gândească dacă nu cumva, în adâncul sufletului, 
n-ar fi vrut să se mândrească în faţa lui Yoshiro cu femeia asta, 
dorind să vadă cum reacţionează acesta în faţa unei femei atât de 
frumoase. Ii apăru în minte chipul foarte inteligent al lui Yoshiro, 
care, cam prin toamna anului precedent, venise la reşedinţa sa, 
oferindu-şi cu insistenţă ajutorul. îl pusese să cureţe prin grădină, 
iar el măturase până la una frunzele de arţar căzute peste muşchi. 
Urmărindu-1 în secret, crezuse că terminase, însă acesta scuturase 
copacii, presărând exact atâtea frunze câte trebuiau, lucru de care 
puţini ar fi fost în stare. Şi chanoyu-ul lui Yoshiro a devenit ca o 
boală pentru el... adăugă Joo, ştiind că aceeaşi obsesie îl bântuia şi 
pe el. 

— Da, nu e ceva obişnuit. Deşi profitul din comerţul cu peşte e 
foarte redus, e pornit să investească în chanoyu tot ce câştig eu cu 
sudoarea frunţii. Am ajuns la capătul răbdării, şi degeaba îl cert, 
parc-aş vorbi la pereţi. N-am ce face, îl moşteneşte pe tatăl meu, 
Sen'ami. 

Sen'ami, tatăl lui Yohei, fusese maestru de ceremonii în slujba 
casei shogunilor Ashikaga. Fiind implicat într-un complot, fugise în 
Sakai, unde, fără să muncească, se plângea doar de ghinionul său. în 
locul lui, fiul său Yohei pusese pe picioare afacerea cu peşte uscat şi, 
câştigând puţin câte puţin, ajunsese la situaţia de acum. însă băiatul 
acesbiia, Yoshiro, era un libertin în stare să risipească întreaga avere 
adunată de el cu mari eforturi. încă din prima tinereţe se distra 
deseori cu dansatoare shirabydshi, iar în ultima vreme lua din casă 
argint după bunul său plac pentru a cumpăra ustensile de chanoyu. 

— Deşi nu prea se ocupă de afaceri, cum vede un obiect frumos, 
încearcă să şi-l procure fără să se uite la bani. Cu o asemenea 
obsesie, ce să spun, e de-a dreptul nebun după chanoyu... 



— Da, atât de puternic este în el spiritul chanoyu- ului. Aştept cu 
interes să-l văd evoluând ca maestru de ceai. Se va maturiza fără 
îndoială şi în calitate de comerciant. 

— Aşa să fie oare?... în orice caz, sper să nu comită cumva ceva 
precipitat! 

— Ceva precipitat? 

— S-ar putea s-o ucidă pe femeia aceea... 

— N-ar avea niciun sens să omoare o femeie pe care a răpit-o atât 
de greu! E ca şi cum ar sparge un chawan pe care l-a furat. N-o să 
facă aşa ceva! 

— Ba ar putea! Fiul meu are un ataşament pentru lucrurile 
frumoase mult mai puternic decât al oamenilor obişnuiţi. Decât să 
lase altcuiva o femeie atât de distinsă, s-ar putea să-şi spună că mai 
bine... 

— Am făcut tot ce se putea face, acum n-avem decât să aşteptăm. 
Mai devreme sau mai târziu samuraii îi vor găsi. Dumneata, de 
asemenea, mai caută pe la prietenii lui Yoshiro sau pe unde-ţi mai 
trece prin minte, spuse Joo gândindu-se că ceea ce credea tatăl lui 
Yoshiro că poate face fiul său ar fi fost o reacţie de aşteptat de la un 
practicant adevărat de chanoyu. 

— Am înţeles. 

După ce-1 trimise pe Yohei acasă, Joo se-nchise din nou în 
chashitsu- ul nou de patru jd şi jumătate, zicându-şi că, în privinţa 
celor doi, totul se va aranja într-un fel sau altul, căci nu se gândea la 
lucruri la care nu merita să se gândească. Extrem de bogat, Joo se 
arăta generos în orice aspect. 

Se aşeză cu faţa către tokonoma şi se cufundă imediat în problema 
decorării acesteia. Dispuse acolo tot felul de hanaire- uri - un vas de 
celadon din Goryeo, un vas chinezesc de aramă cu gât lung, un vas 
de alamă al barbarilor din sud, în formă de barcă, mai multe coşuri 
împletite din bambus, de diferite forme - şi le privi cu multă atenţie 
din diverse direcţii. 



Deşi fiecare se potrivea în felul său foarte bine şi prezenta un 
interes anume, doar hanaire -ul din ceramică de Iga, plin de wabi, nu 
îşi găsea locul acolo. Poate din cauza suprafeţei sale de pământ mai 
zgrunţuroasă, atmosfera austeră şi uscată a încăperii se simţea, 
contrar aşteptării, în antiteză. 

Făcu diverse încercări schimbând scândura subţire de dedesubt - 
ba lăcuită, ba din lemn simplu -, precum şi suportul vazei - 
folosind diverse forme dar nicio combinaţie nu-1 mulţumi. 

Preocupat de asta, nici nu simţi cum fuge timpul, iar când reveni 
la realitate, îşi dădu seama că cea mai mare parte din zi şi-o 
petrecuse cu asta. 

întrucât se făcuse seară şi şeful samurailor angajaţi se întorsese, 
se duse pe veranda shoin -ului să-l întâlnească. 

— îmi cer iertare, încă nu am aflat încotro au luat-o, spuse 
căpetenia, punându-şi un genunchi pe pământ, pe armura sa uşoară 
putându-se observa cum transpiraţia uscată lăsase urme albe de 
sare. 

— Mulţumesc pentru străduinţă. Pe unde aţi căutat? 

— Se pare că n-au trecut pe niciuna dintre porţi, aşa că mai întâi 
am scotocit corăbiile din port. într-adevăr, am găsit un corăbier care 
a văzut azi în zori o femeie îmbrăcată într-un kimono coreean şi un 
bărbat. 

— Aşa deci, s-au dus în port?! se arătă surprins Joo, împingându- 
şi trunchiul înainte. 

— întocmai. însă nava în care plănuiau să se urce ridicase deja 
ancora şi nu s-au mai îmbarcat, deci, neavând ce face, s-au dus 
probabil pe undeva... Noi am căutat în toate depozitele din port. 
Lărgind de acolo sfera, am verificat şi templele şintoiste, mari şi 
mici, precum şi sub verandele templelor budiste, dar nu i-am găsit, 
în acelaşi timp, am trimis destui oameni să facă cercetări pe 
drumurile spre Osaka, spre Nara şi spre provincia Kii. Am pus să 
întrebe oamenii pe căile principale, Tokaido şi celelalte, însă nimeni 



nu i-a văzut pe cei doi. 

— S-ar putea ca femeia să-şi fi schimbat hainele coreene... spuse 
Joo, gândindu-se că dacă până în zori fuseseră în Sakai, probabil că 
încă nu ieşiseră din oraş. 

— I-am trimis să întrebe cu portretele celor doi, dar nimeni nu 
ştia nimic. 

— Dacă au fugit cu o barcă mică, ar fi neplăcut... 

— Din partea asta, fiţi liniştit! Am făcut să circule o înştiinţare în 
port şi printre pescari, anunţând o recompensă pentru cine îi 
descoperă sau îi prinde. Desigur, am transmis anunţul şi pe 
drumurile principale, aşa că, dacă vor fi găsiţi, ar trebui să fim 
înştiinţaţi. 

— Ce recompensă aţi promis? 

— Zece monede de argint. 

— Pe la casele prietenilor lui Yoshiro? sugeră Joo, fiindcă 
recompensa i-ar fi determinat pe mulţi să scotocească peste tot. Cei 
doi se dovedeau de negăsit, ceea ce însemna că poate stăteau 
ascunşi undeva, în siguranţă. 

— L-am întrebat pe tatăl său şi, în măsura în care ne-a putut 
spune, am trimis oameni peste tot. De asemenea, am înfiinţat 
posturi de observaţie la răscruci, însă nici măsurile astea n-au dat 
deocamdată rezultate. 

— Par a fi încă în oraş... zise Joo gândindu-se că Yoshiro ar fi 
putut trece de unul singur de zidurile şi şanţurile care înconjurau 
oraşul, dar în niciun caz împreună cu femeia. 

— Si eu cred la fel. 

» 

— Bine, angajaţi suficienţi oameni şi căutaţi mai departe prin 
oraş. Măriţi şi recompensa la cincizeci de monede de argint. In felul 
ăsta vor fi găsiţi imediat, încheie Joo, care, dacă s-ar fi putut, ar fi 
preferat să facă toate cercetările cât mai discret, ceea ce, în situaţia 
dată, nu mai era posibil. 



Când se întoarse în încăperea de patru jo şi jumătate, lumina 
cerului în amurg colora într-un violaceu-deschis frunzele sălciei din 
grădina interioară. O nuanţă atât de tristă nu putea să nu sfâşie 
sufletul oricui. „Asta e într-adevăr yugenV îşi zise Jdo, confirmând 
pentru el însuşi faptul că chashitsu- ul său se apropia de domeniul 
perfecţiunii. Nu te puteai bucura în niciun caz de un asemenea 
pitoresc în ceaiul de shoin. 

— Asta este! exclamă el fără să vrea cu voce tare, lovindu-se cu 
palmele peste genunchi. O să-l invit pe Yoshiro! spuse Joo convins 
că, fugind cu o femeie, dovedise că este un adevărat maestru de 
ceai! Tânărul ăsta nonconformist era potrivit să devină primul 
oaspete al noului său chashitsu. Toţi amatorii de chanoyu din Sakai 
îşi doreau mult să fie invitaţi cu această ocazie, chiar şi Yoshiro îşi 
pregătise probabil un hakama şi un veşmânt formal kataginu noi şi 
aştepta cu nerăbdare. 

„Hm, oare tipul ăsta cum o să facă? O să se arate, sau va continua 
să stea ascuns? Dacă era un adevărat pasionat de chanoyu, ar trebui 
să nu refuze invitaţia mea din cauza unei femei. Sau, poate, va alege 
nu ceaiul, ci femeia?! Doar o dată-n viaţă se prezintă ocazia de a fi 
primul oaspete al acestui nou chashitsu de patru jo şi jumătate, 
Yoshiro nu poate fi atât de prost încât să refuze. Dacă eu, Joo, voi da 
de ştire că vreau să-l invit, în mod sigur o să se arate la faţă. S-o 
anunţ public, punând pancarte pe drum, să las vorbă în locurile 
unde ar putea veni, să le-o spun şi samurailor. El se află încă în 
Sakai, invitaţia la chanoyu îi va ajunge sigur", reflectă Joo 
pregătindu-şi mulţumit un ceai. 

în chashitsu- ul unde lumina scădea mereu, umbra bine conturată 
a tenmoku- ului alb i se prelingea parcă în suflet. Scăldat în lucirile tot 
mai slabe ale amurgului, Joo îşi bău ceaiul, savurând din plin 
liniştea şi rafinamentul atmosferei. 



Dragostea 


SEN NO YOSHIRO 
Yoshiro (ulterior Rikyu) la nouăsprezece ani 

O zi din iunie 1540 
Izumi, plaja din Sakai 


1 

Era o noapte calmă. în propria lui încăpere de patru jo şi 
jumătate, Yoshiro cioplea un chashaku, obiect la care cel mai dificil 
element este poziţia nodului. Fără nod, chashaku- ul este prea banal şi 
parcă îi lipseşte ceva. Dacă e prea aproape de vârf, deranjează, iar 
dacă e plasat prea spre coadă, arată cam stupid. Făcând nenumărate 
încercări, Yoshiro găsise oarecum poziţia potrivită. 

Pe când, cu cuţibil în mână, împrăştia aşchii de bambus pe jos, 
avu impresia că aude dinspre magazin nişte mişcări. Deşi se 
înnoptase deja destul de bine, se părea că cineva adusese un bagaj 
voluminos. Din magazin, trecând prin bucătărie, intraseră în 
grădina interioară. Privi prin grilajul de trestie al uşii glisante şi 
văzu doi angajaţi care cărau o ladă lungă, ţinând-o din faţă şi din 
spate. Cu un sfeşnic în mână, tatăl său Yohei mergea înaintea lor, 
vrând probabil să o ducă în depozitul cu pereţi de pământ din 
fundul grădinii. Cum în ziua aceea intrase în port un vas din 
Ningbo, Yoshiro se gândi că o fi cumpărat vreo marfa mai 
deosebită. încălţă nişte sandale de lemn şi ieşi în grădină, unde în 
noaptea fără lună se zăreau florile albe de mukuge. 

— Ce faceţi la ora asta târzie? 

— Erai încă treaz? Nu e nimic, poţi să te culci, îi spuse tatăl său 



pe un ton neobişnuit de sever. 

— Aşa deci... 

Yoshiro se întoarse în camera lui, după cum i se spusese. întinse 
salteaua şi se lungi pe ea, însă îl frământa ceva. Nu putea dormi 
gândindu-se la marfa transportată anume la adăpostul nopţii. Se 
uită iarăşi afară, dar se părea că toţi erau în depozitul cu pereţi de 
pământ. Ieşi din nou în grădină şi se duse în faţa acestuia. 

Uşa masivă fiind uşor întredeschisă, trase cu ochiul şi surprinse 
momentul când scoteau un om din lada lungă. Crezu că e un 
cadavru, dar, când îl puseră pe podea, persoana se aşeză cu un 
genunchi ridicat. Trăia... Avea mâinile legate, o legătură peste ochi 
şi căluş în gură. Se putea observa că părul, strâns într-un coc, era 
foarte lung. „E o femeie!" deduse Yoshiro văzându-i kimonoul lung 
şi foarte larg la poale, alb cu stacojiu-închis foarte plăcut. Nu era o 
japoneză, căci mai văzuse prin oraş femei din Goryeo îmbrăcate 
asemănător. 

Yohei îi ridică femeii legătura de la ochi, aceasta relevând o 
frumuseţe care-1 făcu să se aplece involuntar înainte. Era puţin 
obosită, dar trăsăturile feţei erau de o reală nobleţe. Ochii, nasul, 
gura, urechile, obrajii, bărbia, nu numai că erau de o eleganţă ieşită 
din comun, dar se şi armonizau minunat. Ce-1 uimi şi mai tare pe 
Yoshiro era lumina din pupilele ei foarte negre. Femeia îl privi în 
ochi, moment în care Yoshiro îngheţă. Pupilele ei negre, 
transformate în două sfredele puternice de lumină, îi străpunseră 
retina. Atâta viaţă ca în strălucirea ochilor ei nu mai văzuse 
niciodată la nimeni, ea deosebindu-se evident de orice femeie pe 
care o întâlnise până atunci. 

Auzind respiraţia uimită a acestuia, tatăl său, care se afla cu 
spatele, se întoarse. Deschise larg uşa, privi atent în jur, apoi îl băgă 
şi pe Yoshiro înăuntru. 

— Femeia asta mi-a fost dată în grijă, e ceva extrem de important. 
Am s-o ţin un timp închisă aici, dar nu cumva să spui cuiva. 



— Cine v-a dat-o în grijă? 

— Marochinerul Takeno. E femeia cerută de seniorul Miyoshi 
Nagayoshi, aşa că sub nicio formă să nu-ţi treacă prin cap vreo idee 
perversă! îi spuse tatăl său, căci ştia cât e de încăpăţânat din fire, 
conştient că, dacă nu-i răspundea, n-ar fi făcut decât să-i stârnească 
şi mai mult curiozitatea. 

— Am înţeles! spuse Yoshiro şi se uită din nou către femeie. 
Stătea aşezată cu spatele drept. Deşi obiectul unei tranzacţii, nu 
avea nimic servil în ea, ci părea, mai degrabă, că bărbaţii de acolo se 
aflau la ordinele ei. 

Plecă fără să spună nimic în plus şi se duse să se culce din nou la 
el în cameră, însă nu mai dormi. Se întreba dacă femeia aceea nu era 
o provocare din partea tăbăcarului Takeno Joo, de multă vreme 
cunoscut în Sakai în calitate de maestru de wabicha. Yoshiro învăţase 
chanoyu cu Kitamuki Dochin, dar acesta începuse să nu-i mai fie 
suficient ca profesor. Dorind să fie acceptat ca discipol de către Joo, 
care era expert în noul stil de chanoyu, venise deseori acasă la acesta, 
încă nu fusese primit ca elev, dar Joo îi oferise ceai de câteva ori şi 
chiar venise ca oaspete în chashitsu- ul lui Yoshiro. 

— Eu l-am tăiat. Ce părere ai? îl întrebă recent Joo pe Yoshiro cu 
ocazia unei vizite în care îi arătase în shoin un chashaku. 

în cazul chanoyu- ului de shoin, chashaku-ul este un obiect luxos, 
făcut din fildeş sau din carapace de broască ţestoasă, ba chiar uneori 
din aur sau argint, însă amatorii de wabicha, care se înmulţeau în 
ultima vreme, preferau bambusul simplu. Murata Juko, cel care 
crease wabicha- ul, făcea chashaku-un cu vârful lat, folosind bambus 
fără noduri. Cel al lui Joo, deşi lucrat cu gust de la vârful ceva mai 
îngust până aproape de tăietura de la coadă, avea un nod plasat în 
apropierea acesteia, bambusul fiind tăiat intenţionat astfel încât 
aceea să fie poziţia nodului. Avea stil, dar se simţea neplăcut o 
anumită artificialitate. 

— Nu e rău... răspunse reţinut Yoshiro. 



— Hmm... Tu ai fi în stare să obţii ceva mai interesant? zise Joo 
încruntat, aşteptându-se probabil să fie lăudat pentru wabi- ul 
excelent. 

— Da. Am să fac unul mai frumos şi am să vin să vi-1 arăt. 

întors acasă, alese un bambus pentru chashaku, îl tăie astfel încât 

nodul să vină puţin mai sus de mijloc şi îl ciopli cu meticulozitate. 
Cu obiectul obţinut, îl vizită din nou pe Joo, care, văzând chashaku- 
ul, fu impresionat, rămânând un timp tăcut. 

în vremea lui Juko, nodurile din bambus erau considerate urâte şi 
deranjante, aşa că porţiunile acelea erau înlăturate. Joo le folosise, 
plasându-le în apropierea extremităţii, pentru a crea wabi. Cu mult 
curaj, Yoshiro dispusese nodul o idee mai sus de mijloc, conferind 
un caracter hotărât wabi-ului de colibă acoperită cu paie. Dacă era să 
laşi nodul, poziţia găsită de Yoshiro era cea mai frumoasă, căci 
deplasarea ei mai în sus sau mai în jos, chiar şi cu puţin, ducea la o 
senzaţie de instabilitate. Această poziţie în sine crea un aspect 
estetic cu mare încărcătură. 

— Ăsta e ireproşabil... zise Joo în cele din urmă după ce privi 
îndelung chashaku- ul pe care-1 ţinea în mână. 

Yoshiro era plin de încredere că chashaku-ul său nu mai era o 
simplă ustensilă pentru a lua şi pune praful de ceai, ci se prezenta 
deja ca un obiect votiv, ritual, care prezida chanoyu- ul. 

— Deşi tânăr, ai descoperit o frumuseţe plină de interes! 

— Atunci, profitând de laudele acestea, apelez la bunăvoinţa 
dumneavoastră: n-aş putea vedea cumva noua încăpere pentru 
ceai? îndrăzni Yoshiro cu încrederea dată de spusele lui Joo, celebru 
pentru că nu lăuda uşor, cuvintele sale fiind, în acest caz, cel mai 
înalt elogiu. Joo construise un nou chashitsu în care se concentrase 
asupra wabi- ului, însă nu auzise că acesta ar fi invitat vreun oaspete 
acolo. 

— Am să mă gândesc, răspunse Joo. 

Dar nu venise nicio invitaţie. începând de atunci, nu-şi putea 



reprima senzaţia că Joo dorea să-şi ia în vreun fel revanşa asupra 
lui, de aceea avea impresia că lăsarea în grija tatălui său a acelei 
femei străine constituia un fel de provocare. „Tu, de exemplu, ce ai 
face cu femeia asta?" îi părea că l-ar întreba. Cu astfel de gânduri, 
întins pe saltea, lui Yoshiro îi era imposibil să adoarmă. 


2 

îşi simţea inima palpitând uşor. Când se sculă în dimineaţa 
următoare, după ce aproape că nu închisese ochii, Yoshiro deveni 
conştient de febra din sufletul său. Dincolo de faptul că le fusese 
încredinţată de către Joo, Yoshiro, ca tânăr bărbat, nu-şi putea scoate 
din gând femeia minunată din seara precedentă. 

Femeile erau nişte fiinţe nesemnificative, asta era mai recent 
convingerea sa, însă nu-i displăcea intimitatea lor, fie ele fete din 
oraş, fie prostituate. Aflase pentru prima dată ce înseamnă chinurile 
dragostei pe la doisprezece ani, atras de zâmbetul blând al unei fete 
de şaisprezece ani de la bucătărie, şi se gândi la ea dimineaţa, ziua, 
noaptea, fără încetare. La paisprezece ani, împreună cu un camarad, 
petrecuse cu nişte femei uşoare în cartierul plăcerilor, descoperind 
atunci din plin căldura şi blândeţea feminină, moment din care se 
îndrăgostise de mai multe ori. Refuzat de fata unui negustor, căreia 
îi trimisese o scrisoare, plânsese o noapte întreagă, apoi, amuzându- 
se în fiecare noapte cu diverse femei nesofisticate, se adâncise în 
plăceri. Se îndrăgostise serios de o mânuitoare de păpuşi cu care 
intenţionase iniţial doar să se distreze şi gelozia îl scosese din minţi. 
La şaisprezece ani, o dansatoare shirabyoshi, cu care se întâlnea în 
secret, rămăsese însărcinată, tatăl copilului neputând fi decât el. 
Când îi spuse tatălui său că vrea să-l ia în grijă şi să-l crească, acesta, 
ieşindu-şi din fire, îi dăduse argint femeii şi îi despărţise. Apoi, 
Yoshiro se cufundă în libertinaj. 



Cartierul plăcerilor din Sakai era foarte animat, găseai tot felul de 
femei cu care te puteai distra. Află acolo că există unele care, deşi 
frumoase, nu valorează nimic, de asemenea, fu uimit de profunda 
compasiune a femeilor urâte. Distrându-se deseori în acest cartier, 
Yoshiro cheltui sume importante. Multe femei îi treziseră interesul, 
dar nu-i plăcea distracţia de o noapte. Se îndrăgostea, se ataşa, 
iubea... dragostea era plăcută tocmai pentru că, în cele din urmă, îţi 
crea o legătură. Se îndrăgostise de nenumărate ori, iar şi iar. 

Tatăl său, Yohei, îi ţinuse nişte predici apropo de 
comportamentul uşuratic, însă Yoshiro nu-i dăduse ascultare, 
spunându-i: 

— Tată, afacerea nu vi se dezvoltă cât ar trebui pentru că aveţi 
inima cât un purice! Eu nu sunt atât de stupid încât să mă pierd în 
desfrâu, mă duc în cartierul plăcerilor pentru a-mi dezvolta, ca 
bărbat, un spirit puternic şi liber. Dacă n-aş fi în stare de asta, ce fel 
de bărbat aş mai fi? N-aş mai reuşi nimic remarcabil. 

— Bine, dar oricâţi bani ar avea casa asta, nu ajung pentru 
distracţiile tale permanente! îi spuse tatăl cu o expresie de disperare. 

— De acord, am înţeles. De acum înainte n-am să vă mai cer bani. 

Când făcu declaraţia aceasta, Yoshiro avea şaptesprezece ani. 

Devenise deja elev al lui Kitamuki Dochin şi începuse să înveţe 
chanoyu, însă, venind în contact cu ceilalţi discipoli, bărbaţii din 
societate începură să-i pară lui Yoshiro tot mai stupizi. „Să fie 
aroganţa provocată de tinereţe?" se întrebă Yoshiro cunoscându-şi 
firea imperturbabilă, însă nu era în niciun caz vorba de înfumurarea 
lui. Observându-i pe ceilalţi cu multă atenţie, ajungea mereu la 
concluzia că nu e niciunul în stare să discearnă esenţa esteticului 
asemenea lui. 

Deşi discipolii lui Dochin erau aproape toţi mai în vârstă decât 
Yoshiro şi studiau de mulţi ani, nu înţelegeau nimic din ceea ce 
înseamnă frumosul, şi nici profesorul lor, Kitamura Dochin, nu era 
mai înzestrat. La o întrebare privind dispunerea de obiecte pe daisn 



referitoare la ce hanaire s-ar potrivi în tokonoma, toţi îşi dădeau cu 
părerea despre cum ar fi mai bine şi discutau, dar când Yoshiro 
făcea şi el un aranjament, se cufundau în tăcere. Se întâmpla uneori 
ca profesorul şi elevii, irascibili şi invidioşi, să laude o soluţie 
diferită, însă Yoshiro îşi dădea seama că asta nu era decât expresia 
unui sentiment de inferioritate. 

Esteticul este supus unei legi absolute, zeiţa frumuseţii nu surâde 
celor care experimentează conduşi de simple capricii de moment. 
„Eu ştiu bine asta!" era expresia definitorie a lui Yoshiro, ca şi cum 
ar fi fost în mod natural dotat cu darul de a aprecia şi de a crea 
frumosul. Dispunând de această capacitate, începu să se consacre 
vânzării şi cumpărării de ustensile de chanoyu, pe care le procura 
ieftin şi le dispunea la el în chashitsu, iar dacă le folosea când avea 
oaspeţi, unii dintre aceştia îşi manifestau dorinţa să le aibă. In 
general, le vindea cu un preţ de câteva ori mai mare decât cel cu 
care le cumpărase, iar dacă folosea chashaku -uri sau hishaku -uri 
făcute de el însuşi, reuşea să le vândă imediat şi pe acestea contra 
unor sume frumoase. 

Cu banii astfel obţinuţi se distra cu prostituate, numai că începea 
să se sature. Femeile erau interesante, desigur, strălucitoare când 
dansau în acompaniament de shamisen, iar când îl însoţeau în 
dormitor, se simţea ca în paradisul nemuritorilor. 109 Şi totuşi... asta 
era totul. Femeile erau frumoase, dar erau nişte fiinţe care nu 
valorau mare lucru. Fie fete de familie din oraş, fie femei uşoare, de 
îndată ce relaţia devenea mai serioasă, natura lor profundă ieşea la 
lumină: bârfitoare, mincinoase, foarte geloase, arogante, calculate şi, 
pe deasupra, certăreţe. „Faţă de femei, ustensilele de chanoyu sunt 
mult mai nobile şi mai frumoase", ajunsese Yoshiro să gândească. 
După câţiva ani de plăceri, îşi închipuia că aflase totul despre femei. 


109 Spaţiul în care, conform doctrinei taoiste, trăiesc cei care au dobândit 
nemurirea, numiţi sennin. 



însă femeia care se afla acum în depozitul cu pereţi de pământ din 
fundul grădinii părea complet diferită. După toate aparenţele, era 
de viţă nobilă, cum ar fi casa regală din Goryeo sau ceva 
asemănător, gândea Yoshiro, emana o distincţie şi o eleganţă care îţi 
impuneau să crezi asta. „Să fi avut oare optsprezece sau 
nouăsprezece ani?" se întreba acesta în legătură cu cea al cărei chip 
gravat pe retina sa emana, cu forţă o extraordinară, graţie înnăscută. 

— Lăsaţi-mă pe mine să am grijă de femeia aceea! îi ceru în 
dimineaţa următoare Yoshiro tatălui său. 

— Nu vorbi prostii! Ce-ţi mai trece prin cap? 

— Nu am voie? 

— Evident! 

— însă dacă nu e îngrijită cum trebuie, femeia aceea poate să se 
îmbolnăvească şi să moară! 

— N-o să stea mult aici, nu e o problemă. 

Femeia nu va sta în grija lui decât foarte scurt timp, îi explică 
tatăl său. în clanul Miyoshi tocmai aveau loc ceremoniile de 
căsătorie ale lui Nagayoshi cu o fată din clanul Hatano din 
provincia Tanba, aşa că nu puteau să-i ducă imediat o femeie din 
altă ţară, aceia având şi ei socotelile lor. 

— Totuşi, în dimineaţa asta n-a mâncat nimic! 

— Ai fost deja să vezi asta?! îl întrebă uluit tatăl său. 

— Da, mă îngrijorează! 

Depozitul cu pereţi de pământ avea uşa groasă de la exterior 
deschisă pentru aerisire, dar, în schimb, uşile interioare de lemn 
erau încuiate. înăuntru, o angajată stătea alături de captivă şi cosea 
ceva. Yoshiro se uită prin grilajul de metal al uşii de lemn şi dădu 
de o privire care-1 confrunta direct. Când ochii li se întâlniră, inima 
îi bătu din nou mai tare. în pupilele ei negre se percepea o uimire 
autentică. 

— Cum se simte? o întrebă el pe angajată. 

— Se uită întruna afară. 



însemna că figura lui Yoshiro apăruse exact în locul pe unde ea 
privea cerul printre zăbrelele metalice. Frânghiile îi fuseseră 
dezlegate, dar nu dădea niciun semn că ar vrea să opună rezistenţă 
sau să fugă. Stătea aşezată cu un genunchi ridicat pe un covor 
stacojiu aşternut în fundul depozitului. Atitudinea îi era elegantă şi 
degajată, de ai fi zis că nici nu-i pasă că era ţinută prizonieră. Nu 
avea posibilitatea să afle cum anume fusese adusă. După ce fusese 
capturată ca o marfa în vreun oraş dintr-o ţară străină, se resemnase 
probabil cu ideea că în niciun caz nu mai poate fugi. Totuşi, în 
postura ei se simţea o linişte care depăşea asta, emana o maiestate 
care părea a spune că, oriunde s-ar afla ea, acel loc constituie centrul 
lumii. 

— Când i se va face foame, va mânca! şopti tatăl, după ce masa 
de dimineaţă, orez fiert, supă de miso, peşte uscat, precum şi nişte 
legume sărate, rămăsese neatinsă. 

— Lăsaţi-mă pe mine să mă ocup măcar de mesele ei! 

Considerând lipsa unei interdicţii explicite ca un consimţământ 

tacit, Yoshiro se duse la un cunoscut din Ryukyu, care locuia în 
Sakai şi care călătorise de câteva ori în Goryeo. în Sakai locuiau şi 
câţiva coreeni, dar de data asta nu prea putea apela la ei. îi dădu o 
boabă de argint şi-l rugă să-l înveţe câteva feluri de mâncare şi 
câteva cuvinte din Goryeo. 

— La ce-ţi trebuie? 

— Vreau să tratez nişte călători obosiţi din Goryeo. Dacă se 
poate, aş vrea să imit primirea care se face persoanelor de rang înalt. 

— De unde din Goryeo au venit? 

— Nu, încă nu sunt aici. S-ar putea să vină în curând. 

— Celor din Goryeo le place carnea de vacă, de cal şi de câine. 
Poţi face rost? spuse acesta fără să mai ceară detalii de la Yoshiro. 

— Nu se poate face nimic cu ce se găseşte la piaţă? 

— în cazul ăsta, nişte azvabi ar fi foarte bune. S-ar bucura şi de 
nişte fiertură de orez. 



— Ai putea să faci chiar acum? 

— Dă nerăbdător mai eşti! îi spuse acesta şi trimise în fugă un 
servitor la piaţă să-i aducă aivabi şi seminţe de pin, apoi intră în 
bucătărie şi prepară mâncarea în faţa lui Yoshiro. 

— O să-i dau să mănânce, îi spuse tatălui său când se întoarse 
acasă cu oala care mirosea plăcut. 

Scoicile aivabi erau fierte cu sos de ciuperci shiitake, cu sos de soia 
şi cu zahăr şi ceapă. Tăiate mărunt, erau puse în cochiliile lor. 
Orezul, strivit puţin într-o piuliţă împreună cu nişte apă, fusese apoi 
fiert împreună cu seminţe de pin, nuci, fructe de lotus, susan şi 
sâmburi de caisă. în faţa depozitului, dădu mâncarea angajatei. 
Când aceasta i-o puse în faţă şi dădu capacul deoparte, femeii îi 
sclipiră ochii negri. Ridică privirea şi, prin grilajul metalic, se uită 
direct la Yoshiro. 

— Chinji jappu suseyo, „vă rog să mâncaţi", şopti el în coreeană, 
aşa cum fusese învăţat. Femeia făcu ochii şi mai mari şi un surâs 
uşor îi apăru pe chip. Spuse ceva, însă Yoshiro nu înţelese. 

— Chinji jappu suseyo, repetă el aceleaşi cuvinte. 

Femeia încuviinţă uşor şi luă în mână lingura aflată pe măsuţa 
lăcuită în roşu vermilion. Mâncă tot, fără să lase nimic. După aceea, 
mesele femeii deveniră sarcina lui Yoshiro. Acesta se duse iar acasă 
la omul din Ryukyu şi mai învăţă câteva feluri de mâncare. De 
fiecare dată când înmâna angajatei lor tava cu mâncare acoperită cu 
un şervet, Yoshiro o vedea pentru un scurt timp pe femeie prin 
grilajul metalic. Angajata care se ocupa de ea îi spăla femeii 
kimonoul stacojiu şi îi pregătea baia. Oricum, toţi oamenii din casa 
Sen păreau a se afla, de fapt, în serviciul ei. 

Trecând în felul acesta vreo două sau trei zile, Yoshiro începea să 
simtă ceva faţă de această femeie. „Dragoste, oare?" întreba, însă 
refuza să creadă. Dusese o viaţă de depravare totală, considera 
femeile ca pe nişte fiinţe fără valoare, avea vise în care îşi dorea 
unele ustensile faimoase de chanoyu, dar nu-i trecuse niciodată prin 



cap că ar putea suferi de dor după vreo astfel de fiinţă. Şi, totuşi, nu 
încăpea nicio îndoială că femeia aceea ocupa un loc din ce în ce mai 
mult gândurile lui Yoshiro. 

Ducându-i mâncarea, o privi intens de la intrarea depozitului şi o 
întrebă: 

— Koryoe torakago shippoyo ? adică „Vrei să te întorci în Goryeo?". 

— Torakago shippoyo, îi răspunse ea elegant, cu o figură calmă, 
ceea ce însemna că vrea să se întoarcă. 

Oare cum se numea? De ce oare fusese capturată?... Ar fi vrut s-o 
întrebe atâtea lucruri! Se gândise că dacă intră înăuntru şi comunică 
în scris cu ea, folosind semnele chinezeşti, ar putea afla multe, însă 
tatăl său nici nu voise să audă. Era suficient să stea puţin la uşa 
depozitului ca să fie gonit imediat de acolo. In afara momentelor 
când îi ducea de mâncare, Yoshiro nu putea decât să privească din 
camera lui pereţii de pământ ai depozitului. 

Uluitor era că doar gândindu-se că înăuntru se află acea 
frumoasă prinţesă, zidurile de lut maroniu căpătau o strălucire 
romantică. Doar pentru că înăuntru se găsea ascunsă o fiinţă 
minunată, pereţii grosolani de pământ îi păreau lui Yoshiro că 
sclipesc. „Un asemenea sentiment înălţător de dragoste mi-aş dori şi 
în chanoyul Deşi îl numim wabicha, nimic nu merge dacă nu are în el 
şi puţină strălucire sau şarm. In ziua de azi nu se apreciază decât o 
astfel de estetică lipsită de ostentaţie, bazată pe wabi, pe sabi, pe 
karabi™, dar dacă înlături sclipirea, oricât ai aduna ustensile simple, 
cu aspect rustic, sufletul nu se bucură. Esenţială este strălucirea 
elegantă a vieţii!" îşi zise privind-o pe acea femeie. 

Dacă viaţa sclipeşte, se naşte şi dragostea. 

Noaptea, privind peretele de pământ al depozitului abia zărit în 
lumina slabă a lunii, Yoshiro era cuprins de sentimentul iubirii. 


110 în traducere liberă, „uscăciune". 



3 


„Am s-o salvez!" îşi spuse hotărât Yoshiro în a cincea zi de când 
captiva fusese adusă acolo. Indiferent că era vorba de Takeno sau de 
Miyoshi, nu-i putea lăsa să trateze ca pe o marfa o femeie atât de 
distinsă. Yoshiro avea strânşi destui bani ca să fugă împreună cu ea, 
să se urce pe o navă şi să meargă către apus. Trebuia să ajungă mai 
întâi la Hakata. Luând decizia asta, se duse în port să caute o navă. 
Găsi o corabie din Tsukushi (din Kyushu) şi negocie cu căpitanul să 
fie luaţi la bord. 

— Tu nu eşti fiul unui negustor de peşte? Ce-ai păţit? Te-ai 
distrat prea tare şi nu mai poţi rămâne în Sakai? îi spuse acesta 
recunoscându-1 din cartierul plăcerilor, unde îl văzuse amuzându-se 
din plin. 

— Nu, doar m-am săturat până peste cap de oraşul ăsta de doi 
bani. Am chef să plec departe. 

— Ridic ancora poimâine în zori. Eşti singur, nu? 

— Nu, am o femeie cu mine. 

— Dacă e o aventură, trebuie să plăteşti înainte! râse căpitanul, 
neras de multe zile. 

Yoshiro se conformă şi îi dădu o cantitate însemnată de argint. 

în noaptea de dinaintea plecării corăbiei, Yoshiro nu reuşi să 
adoarmă. Lungit pe saltea, privea grădina întunecată, unde florile 
de mukuge se vedeau deschise în lumina slabă a lunii. 

Era cam ora două şi jumătate şi, cum vasul pleca în zori, era 
momenbil cel mai potrivit. îşi ciuli urechile, dar nu se auzea niciun 
zgomot, casa toată părând cufundată în somn. Luă în spinare o ladă 
cu lucrurile pregătite pentru drum şi îşi puse la brâu o sabie scurtă. 
Cu paşi uşori, coborî în grădină. 



Tatăl său ţinea în permanenţă cheia de la lacătul uşii interioare a 
depozitului asupra lui. Când dormea, o punea în sertarul pernei 
sale de lemn, dar i-o subtilizase din timp şi-şi făcuse o copie cioplită 
în lemn tare de merişor. Deschise în linişte lacătul, însă angajata lor, 
care dormea alături în întuneric, îl simţi şi se ridică în capul oaselor. 
Pentru ca prizoniera să nu se spânzure cumva, chiar şi noaptea 
cineva se afla acolo. 

— Mi-e milă de femeia asta şi o s-o las să fugă. E suficient să spui 
că te-am ameninţat cu sabia, îi zise Yoshiro cu voce joasă, şi îi arătă 
sabia scurtă de la brâu, angajata acceptând tacit. 

— Koryoe tomanhajal Să fugim în Goryeo! îi spuse în şoaptă, 
punând mâna pe umărul femeii care dormea. 

Trezită din somn, aceasta îl privi, încuviinţând în tăcere. Chiar şi 
în înhmeric, era la fel de demnă şi distinsă. O legă pe angajată şi îi 
puse un căluş, pentru ca aceasta să nu fie pe urmă pedepsită. 

Ieşind în grădina luminată de lună, femeia zări florile de mukuge 
şi se opri: 

— Mugunfal murmură femeia şi rupse o corolă de o frumuseţe 
specială, asemenea ei. 

Trecură prin zona din magazin cu pământ bătătorit şi ieşiră afară 
prin uşiţa mică de serviciu. Ţinând-o de mână, merseră cu paşi 
repezi prin oraş. Ferindu-se cu multă prudenţă la fiecare răscruce, 
ajunseră în port, însă, acolo unde cu două zile înainte se afla corabia 
din Tsukushi, nici urmă de navă. Yoshiro înlemni, nu se putea 
înşela, căci era cea mai mare ambarcaţiune de acolo, care putea 
încărca şi o mie de koku. Se uită mai atent ca nu cumva să fie 
ancorată mai în larg, dar nu se zărea nicio siluetă de navă. Se duse 
mai departe şi se întoarse înapoi dezorientat. Tot căutând vasul, 
începu să se lumineze de ziuă şi portul se vedea mai bine. întrebând 
un marinar de pe altă corabie care tocmai se trezise, află că nava din 
Tsukushi ridicase pânzele în dimineaţa din ajun. „Am fost tras pe 
sfoară..." realiză Yoshiro, având senzaţia că cineva i-ar fi umplut 



parcă gura cu nisip. îi era ciudă pentru prostia şi lipsa lui de 
experienţă. 

— Cu femeia aia, ce e? îl întrebară mateloţii, privindu-1 cu 
suspiciune de pe corăbii, căci, în lumina dimineţii, femeia atrăgea 
foarte tare atenţia cu înfăţişarea ei. 

Yoshiro se interesă şi în alte părţi, dar timp de câteva zile nicio 
corabie nu ridica ancora. Creierul îi fierbea gândindu-se ce să facă. 
Sângele i se zbătea în vine, nu-i venea nicio idee şi nu mai avea 
deloc timp să se-nvârtească în loc. Oricum, femeia era prea vizibilă, 
privirile marinarilor treziţi devreme devenind supărătoare. „în 
primul rând, trebuie să plecăm de aici!" îşi zise Yoshiro şi, 
hotărându-se, apucă mâna femeii şi porni în fugă. 


4 

„Deocamdată, să mergem pe plajă..." se decise el. 

Portul din Sakai era un mic golf rotund. Alături de port se înşirau 
depozite pentru stocarea mărfurilor aduse de corăbii, se aflau multe 
case şi oameni şi zona era animată, dar dacă reuşeau să treacă de ea, 
la sud se continua o plajă de nisip cu o pădure de pini. La nord se 
întindeau câmpuri de evaporare a apei de mare pentru obţinerea 
sării. 

în pădurea de pini de pe ţărm, casa Sen avea un depozit pentru 
peşte uscat. în partea aceea de plajă, cu excepţia perioadelor când se 
prindea peşte cu năvodul tras de pe mal, nu era aproape nimeni. în 
timp ce alerga cu femeia de mână, se gândi dacă nu ar putea fura o 
barcă fără să fie văzuţi... 

Din când în când o privea în ochi şi ea îl aproba în tăcere, semn 
că avea încredere în el. Se hotărî ca, în cazul în care găseau o barcă 
pe mal, să se urce deocamdată în ea şi să se îndepărteze vâslind, 
chiar dacă nu o mai făcuse niciodată. Dacă se putea, ar fi vrut să 



ajungă până în portul Hyogo, dacă nu, măcar până la Naniwa sau 
chiar şi în apropiere, pe plaja de la Sumiyoshi. înainte de orice, 
trebuia să iasă din Sakai pentru a se mai linişti puţin, astfel fiind şi 
mult mai greu de găsit. în orice caz, Joo va căuta imediat în portul 
Sakai, devenind deja imposibil pentru ei să se mai urce într-o navă 
mare. Pe deasupra, întrucât îi plătise o sumă importantă căpitanului 
din Tsukushi, nu prea îi mai rămăseseră bani. în cap i se amestecau 
tot felul de gânduri, dar îşi reprimă neliniştea şi ieşiră alergând din 
oraş. 

Ajunseră în desişul de pini de pe plajă, în vecinătate văzând doar 
câteva case de pescari. Căută o barcă din priviri, de departe, ca să 
nu fie observaţi, dar pe plajă nu era scoasă pe uscat decât una ceva 
mai mare, care în niciun caz nu arăta să poată fi împinsă în larg de 
ei doi. 

„Să-i cumpăr ei un kimono şi să plătesc să ne ducă cu o barcă 
până-n Naniwa?..." se gândi, dar respinse imediat ideea asta 
fiindcă, dacă ar fi bănuiţi şi refuzaţi, nu-şi dădea seama cum s-ar fi 
putut descurca. Pentru moment Yoshiro alese să se ducă la 
depozitul lor de pe ţărm, care nu mai era prea departe. în el se stoca 
peştele uscat pe plajă, dar cum în ultima vreme se înmulţiseră 
şoarecii care le stricau marfa, nu mai era folosit, ceea ce-1 făcea un 
loc numai bun să se ascundă. Păşind pe solul nisipos dintre pini, se 
grăbiră spre depozit, o clădire solidă, cu pereţi de pământ. 
Descoperind că intrarea nu era încuiată, deschiseră uşa de lemn şi 
priviră înăuntru. încăperea era goală, doar ici-colo, pe podea, zăcea 
ceva. Apropiindu-se, văzură că erau vreo cinci sau şase cadavre de 
şoareci, iar în colţurile camerei se aflau găluşti de orez otrăvite, cu 
urme de muşcături. Intrară în camera paznicului de noapte, 
construită în exterior, lipită de peretele depozitului. Era o încăpere 
strâmtă, podită cu scânduri, dar uneori Yoshiro îşi petrecea în 
linişte timpul aici bucurându-se de atmosfera rustică, făcând ceai 
sau cioplind chashaku- uri. 



Dinăuntru privi atent împrejurimile. în pădurea de pini nu se 
vedea nici ţipenie. Lumina dimineţii scălda plaja şi niciun val nu 
deranja calmul plat al mării, doar vântul adiind abia simţit, închise 
uşa, o blocă cu un drug şi lăsă jos bagajul pe care-1 dusese în 
spinare. Exista o fereastră de tip shoji, cu un grilaj de lemn, însă 
barele nu erau groase şi, dacă cineva de afară ar fi vrut, le putea 
sparge imediat. în mijlocul podelei de lemn era decupat un spaţiu 
pentru o vatră mică. La un semn al său cu mâna, femeia se aşeză în 
faţa ro-ului, cu spatele drept şi cu un genunchi ridicat. Pe figura-i 
calmă, fără nicio urmă de transpiraţie, plutea un zâmbet distins, iar 
în mână mai ţinea încă floarea de mukuge, acum ofilită. 

— Mugunfa jitia, murmură femeia, pe faţă trecându-i o umbră de 
tristeţe, dar pentru că i se ofilise floarea, nu din cauza situaţiei în 
care se afla. 

Yoshiro trebuia să se hotărască ce să facă mai departe. Era 
limpede că trebuia să iasă din Sakai cât mai repede, însă nu ştia 
cum. Acasă probabil îşi dăduseră deja seama de fuga lor, problema 
cea mare fiind tatăl său, care, întâi de toate, îi va fi dat deja de ştire 
lui Joo. Cu siguranţă au fost trimişi urmăritori, care probabil îi 
căutau de acum în toate direcţiile, prin urmare era exclus pentru ei 
să se întoarcă în oraş. Sakai era înconjurat cu palisade şi şanţuri de 
apărare, astfel că nu se putea intra sau ieşi decât pe câteva porţi, la 
care se aflau samuraii mercenari. Aşa cum era îmbrăcată acum, 
femeia nu putea să nu bată la ochi, aşa că trebuia s-o îmbrace într- 
un kosode japonez. îşi bătea capul gândindu-se unde ar putea găsi 
un kosode, dar nu-i venea nicio idee. 

Nu-şi dădea seama ce-ar fi mai bine să facă, însă femeia rămânea 
complet calmă. Faţa ovală îi era foarte albă, iar în ochi îi lucea o 
lumină limpede. Faptul că putea să se poarte cu atâta linişte în orice 
circumstanţe, fără pic de teamă, se datora, probabil, înaltei sale 
obârşii. 

Rămas până atunci în picioare, Yoshiro se aşeză în faţa ei, de 



cealaltă parte a ro-ului. Umezind pensula din trusa portabilă, scrise 
pe un şerveţel pentru chanoyu patru kanji: 

împreună să traversăm în Goryeo 

Desenă alături şi o navă cu pânze, iar femeia încuviinţă. 

Părându-i-se că aude pe cineva în pădurea de pini, deschise puţin 
shoji- ul şi privi afară, însă nu era nimeni. „Vântul, oare?" se întrebă, 
conştient că poate nervozitatea îi juca feste. 

Simţi nevoia să bea un ceai. Atunci când nu-şi putea găsi liniştea, 
ceaiul constituia singurul remediu, şi se hotărî să facă unul. Oricum, 
avea în bagaj tot ce era necesar pentru asta. Dădu să scoată 
ustensilele, când zări mukuge- ul din mâna ei, gândindu-se imediat 
că mai întâi trebuiau aranjate florile! Intr-un colţ al camerei se aflau 
rostogolite câteva bucăţi de bambus tăiate la lungimea potrivită, pe 
care le pregătise cu intenţia să facă din ele nişte hanaire- uri. Alese 
unul şi turnă în el apă din plosca de bambus de la brâu. Cu sabia 
scurtă tăie oblic capătul tijei mukuge- ului pentru ca prin tăietura 
nouă apa să urce mai uşor. Sperând să-şi revină, puse floarea în 
hanaire, pe care-1 aşeză lângă perete, aranjament cu care încăperea 
plină de nisip începu să arate mai a cameră de ceai. Femeia stătea cu 
privirea aţintită către floare. 

Yoshiro strânse de afară ace şi ramuri de pin şi, lovind cu 
amnarul în cremene, aprinse focul în ro. Din bagajul cărat până 
acolo, scoase trusa de călătorie pentru chanoyu. în cutia împletită din 
bambus erau îngrijit împachetate un tenmokujawan, un chasen, un 
chashaku, un natsume, o fukusa şi un chakin. Se găsea chiar şi o 
strachină de fontă ceva mai mică, uşoară şi cu pereţi subţiri, 
suficientă să încălzească apă pentru doi şi să poată face o fiertură de 
orez. Turnă apă din ploscă în strachina pe care o aşeză pe trepied. 
Dispunând acolo ustensilele de chanoyu, în mod straniu Yoshiro îşi 
regăsi tot calmul. Deveni conştient şi de foşnetul vântului prin pini. 



pe care până atunci nu-1 percepuse. 

„Sigur o să reuşim să scăpăm!" credea el, deşi nu ştia pe ce să se 
bazeze. In orice caz, avea însă nevoie de bani de drum. Dacă aştepta 
seara, era posibil să intre în oraş la adăpostul întunericului. „Să 
apeleze oare la prieteni?" se întrebă, prin minte apărându-i câţiva 
dintre prietenii săi de distracţie, toţi fiind băieţii unor familii avute 
care l-ar fi putut împrumuta cu ceva bani. Era hotărât chiar şi să 
fure dacă asta nu va merge. De asemenea, se simţea capabil, la 
nevoie, să folosească sabia scurtă de la brâu pentru a o ajuta pe 
femeia de lângă el să fugă acasă, în Goryeo. 

După ce apa se încălzi, făcu fukusa sabaki, turnă apă caldă în 
chawan şi dăţi chasen- ul, după care vărsă apa într-un kensui pregătit 
de dinainte. Drept prăjituri, adusese nişte zahăr candel. Aşeză o 
bucăţică pe un şerveţel de hârtie şi o puse dinaintea femeii. 
Invitând-o prin semne să mănânce, aceasta acceptă, imediat 
apărându-i pe chip un surâs. Puse ceai din natsume şi prepară 
iisucha. îl duse în faţa ei şi, cu ambele mâini, schiţă gestul de a bea. 
îşi închipuise că se va strâmba, dar ea bău până la capăt, lăsă jos 
chawan- ul şi zâmbi uşor. 

îşi făcu şi pentru el un ceai, dar când ridică chawan- ul şi dădu să 
bea, shoji- ul de la intrare scoase un zgomot, semn că venise cineva. 
Din cauza drugului de blocare, uşa nu se deschidea. 

„Până aici ne-a fost?" se întrebă Yoshiro, pregătit pentru ce era 
mai rău. Fără să-şi piardă capul, înălţă respectuos chawan- ul, îl roti 
şi-l duse la gură, având senzaţia că nu mai băuse niciodată un ceai 
atât de bun. 

— Yoshirb-samfl, sunteţi aici? se auzi o voce pe care Yoshiro o 
recunoscu ca fiind a lui Sakichi, servitor la ei în casă, care nu se 
ocupa de comerţ, ci de treburi domestice, ca spartul lemnelor şi 
scosul apei. 

Yoshiro se ridică şi înlătură drugul. 

— Se vede fumul! E foarte periculos! spuse Sakichi intrând iute 



înăuntru, după care mai privi o dată afară şi închise shoji- ui. 

— Toată lumea ne caută? 

— In casă e o vânzoleală teribilă! Se prefac toţi cât mai calmi cu 
putinţă, dar cei tineri aleargă în toate părţile. La ordinul lui Joo- 
sama, samuraii mercenari s-au răspândit în toate direcţiile. M-am 
gândit că sigur sunteţi pe plajă şi l-am rugat pe stăpân să mă trimită 
pe mine să caut aici. 

— Aşa, deci... 

— Un timp sunteţi în siguranţă, dar mai încolo vor veni să 
verifice şi samuraii angajaţi. In bărcile de pe plajă n-o să vă mai 
puteţi urca. Samuraii au dat peste tot ordinul ca nu cumva să vă ia 
la bord. Mai târziu ascundeţi-vă în colibele de la câmpurile de sare! 

— Pe plaja cu câmpuri de sare? întrebă Yoshiro, gândindu-se însă 
dacă nu cumva se sfârşise totul, nemaifiind nicio cale de scăpare. 

Pe plaja din nordul oraşului se aflau nişte câmpuri de sare, unde 
nu prea venea nimeni. 

— Samuraii suspectează zona aceea şi acum o scotocesc, mai 
încolo însă va fi destul de puţin supravegheată. 

— E foarte important ce-mi spui. O să-ţi urmez sfatul. 

— Eu am să închiriez o barcă prin Sumiyoshi. Am să mă apropii 
cu ea de plajă şi am să vă duc până în portul Hyogo. 

— Poţi să faci asta?! 

— Dacă nobila domnişoară va îmbrăca asta, va fi mai bine, spuse 
Sakichi şi scoase ceva împachetat într-un pătrat de pânză, înăuntrul 
căruia se afla un kosode roşu, cu o ţesătură de bumbac care nu mai 
era nouă, dar fusese spălată de curând cu grijă. Prevăzuse că, 
îmbrăcată cu un kimono din Goryeo atât de bătător la ochi, femeia 
nu putea merge nicăieri. 

— Oh, îţi mulţumesc! 

— Nu ştiu dacă o să reuşesc sau nu. Dacă nu, o să fiu şi eu 
arestat. 

In vârstă de vreo patruzeci de ani, Sakichi avea un simţ al 



dreptăţii foarte dezvoltat şi nu putea suporta comerţul cu oameni. 

— Mă bazez pe tine! 

— Nu mai faceţi foc! Ar putea să-l vadă vreun pescar. 

— Am priceput. 

— V-am adus găluşte de orez şi apă. Vă rog, aveţi grijă! 

— Iţi mulţumesc mult! 

Cu mâinile împreunate, Yoshiro se înclină în direcţia lui Sakichi, 
care plecă. 


5 

Ii întinse kosode -ul femeii, iar ea încuviinţă. Yoshiro se întoarse şi 
se aşeză cu faţa spre mica fereastră, auzind în spate foşnet de haine, 
probabil fiindcă femeia îşi scotea kimonoul stacojiu coreean. Când 
se îndreptă după un timp din nou cu faţa către ea, îmbrăcase kosode- 
ul, dar nu prea bine. Yoshiro se înclină în semn că-şi cere scuze şi îi 
corectă modul de îmbrăcare. Ii îndreptă poziţia gulerului şi îi legă 
din nou obi -ul cum trebuie. Apropiindu-şi faţa de gulerul ei, îi simţi 
parfumul îmbătător, ceea ce-1 tulbură. Părul îi era legat într-un coc 
la ceafa şi până şi prin acest amănunt emana o graţie ieşită din 
comun. 

Femeia se aşeză cu ambii genunchi pe podea, probabil văzând în 
depozitul casei Sen cum stătea servitoarea. Yoshiro îşi aşeză ambele 
mâini pe sol şi se înclină, iar ea îl imită întocmai. 

Vrând să comunice în scris, Yoshiro scoase nişte hârtie şi pensula, 
dar regretă atunci că studiile sale în domeniul prozei şi poeziei 
chineze nu erau mai avansate. Nu ştia bine ce şi cum s-o întrebe. 
Femeia întinse mâna, aşa că îi dădu pensula şi hârtia. După ce se 
uită la mukuge, observând că, absorbind nişte apă, floarea îşi 
revenise întru câtva, ea începu să scrie. 



Floarea de mukuge trăieşte doar o zi, dar de la sine plină de glorie 


— Ah, e Bai Juyi! exclamă Yoshiro cu o imensă bucurie, căci ştia 
poezia aceea! 

Cu ceva timp în urmă, pentru că în grădină înflorea mukuge- ul, îl 
întrebase pe Kitamuki Dochin dacă nu există vreo poezie chineză 
despre această floare. Acesta îl învăţase câteva versuri dintr-o 
poezie a lui Băi Juyi. „Floarea de mukuge nu stă deschisă decât o 
singură zi, dar cât de splendidă este", spunea poetul. 

Yoshiro luă pensula şi hârtia şi adăugă un rând lângă ce scrisese 
femeia: 

Ce poţi face, iubind această lume mereu ne temem de moarte 

Tânjind cu pasiune după această lume a oamenilor, e inevitabil să 
ne neliniştim în faţa sfârşitului, însă, spunea în continuare poezia, e 
greşit şi ca, urându-ne pe noi înşine, să respingem viaţa. Atât viaţa, 
cât şi moartea sunt o iluzie. De ce-ar trebui să ne pese de tristeţi şi 
bucurii iluzorii? 

Când îi arătă cele scrise, femeii îi apăru un zâmbet larg pe faţă. 
Foarte bucuroasă, le reciti de nenumărate ori cu ochii umezi. 

Yoshiro se hotărî să plece din cabina paznicului depozitului 
puţin înainte de amiază. Când refăcu bagajul, văzu un vas din colţul 
zonei cu pământ bătătorit. 

„A mai rămas deci încă puţin.. Se gândi Yoshiro văzând vasul în 
care se afla o mică pungă de hârtie roşu aprins, iar în pungă, un plic 
mic pentru doctorii. Era ce mai rămăsese din otrava folosită contra 
şobolanilor, o otravă produsă în minele de argint din Iwami, care, în 
cantitate foarte mică, putea ucide un om. Fără gust, fără miros. 

Dacă vor fi descoperiţi pe drum şi puşi într-o situaţie fără ieşire, 
atunci vor putea muri înghiţind-o. Gândindu-se astfel, se mai 



destinse. în orice caz, deja nu mai putea da ochii cu Takeno şi 
probabil că şi casa Sen îl va dezmoşteni. în ce-o privea pe femeie, 
nu-şi putea închipui că ar vrea să devină concubina unui bărbat 
necunoscut, fiind preferabil să se elibereze prin moarte. „Nu e nicio 
ruşine, eu am încercat să salvez un om. Si sunt decis să mor în caz 
de nereuşită", gândi Yoshiro şi băgă discret în bagaj şi punguţa 
roşie. Dădu să ia şi haina din Goryeo frumos împăturită pe care o 
purtase femeia, dar zări aşezat pe ea un mic vas, un recipient 
frumos cu smalţ verde. „Otravă, oare?" se întrebă şocat, deoarece el 
însuşi pregătise nişte otravă. Femeia luă micul recipient, îi scoase 
capacul şi-l apropie de nasul lui Yoshiro, care inhală un parfum 
plăcut şi dulce. 

— Santal?! 

Zâmbind poznaş, înfăşură vasul într-o bucată de mătase albă şi-l 
băgă cu grijă la piept în kosode. 


6 

Yoshiro îi puse femeii pe cap pălăria largă de paie lăsată de 
Sakichi şi porniră amândoi spre oraş. Când să iasă din pădurea de 
pini, observară un grup de samurai, mercenarii oraşului, care se 
îndreptau către ei. Se ascunseră imediat după nişte pini mai groşi şi 
rămaseră acolo fără nicio mişcare, reuşind să nu fie văzuţi de 
samuraii care purtau armuri uşoare şi arătau impunător. îşi dădură 
seama că plecaseră la fix, fiindcă aceştia se duceau probabil să 
verifice depozitul familiei Sen. 

Făcură un lung ocol fără să fie descoperiţi, dar şi pe drumul de 
acolo, în faţă, erau câţiva samurai. Faţă de pădurea de pini unde se 
găseau acum, plaja cu câmpurile de sare se afla în partea dinspre 
nord, dincolo de golful portului. Nu aveau cum ajunge acolo fără să 
treacă prin oraş. 



Samuraii controlau şopronul pentru plase de pescuit din pădure. 
După cum se vedea, verificau strict toate micile clădiri de pe plajă. 
Ei rămaseră ascunşi în tufişuri chiar şi după ce samuraii dispărură 
de acolo, aşteptând din prudenţă încă destul de mult înainte de a 
intra în şopronul pentru plase. înăuntru erau unelte de pescuit: 
năvodul uriaş care se trăgea de pe mal, coşuri pentru peşte şi altele, 
întrucât de-abia îl cercetaseră, un timp puteau fi în siguranţă aici. 

Yoshiro lăsă jos lada din spinare şi întinse pe podeaua de pământ 
plină de nisip un cearşaf indigo din bumbac. 1-1 arătă cu mâna 
femeii şi ea se aşeză. Yoshiro se aşeză şi el, cu spatele sprijinit de 
peretele de scânduri. 

„Cât e lumină, n-avem nicio şansă", gândi Yoshiro, căci oraşul 
era plin de samurai. Intenţiona să plece după ce se înhmeca, 
desigur, dacă nu veneau cumva până atunci să mai verifice o dată 
şopronul. 

Femeie se sprijinise de plase şi închisese ochii. De dinainte de 
zori fusese permanent supusă unei tensiuni puternice şi era fără 
îndoială obosită. Yoshiro era şi el extenuat, căci noaptea precedentă 
nici nu închisese ochii. Aşezat, somnul îl copleşi. 

Moţăi un timp, apoi deschise întâmplător ochii, dar femeia 
respira liniştit dormind. De afară nu răzbătea decât foşnetul 
vântului prin pini. Yoshiro se cufundă din nou în somn. 

Se trezi de-a binelea după destul de mult timp. Razele de soare 
care se strecurau printre scânduri căpătaseră culorile amurgului. 

Bău nişte apă din plosca tubulară de bambus şi-şi mai recăpătă 
din puteri. Deoarece se trezise şi femeia, îi dădu şi ei tubul de 
bambus. Ea bău cu îndemânare, fără să-l atingă cu gura. 

— Koryoe tomanhaja, şopti din nou Yoshiro. 

Femeia încuviinţă, iar el îşi puse bagajul în spinare. 

Când deschiseră uşa, cerul şi marea se coloraseră în nuanţe de 
oranj. Soarele se scufunda în mare dincolo de insula Awaji. în 



dreapta, ieşit în afară, era ţărmul de la Akashi. între insula Awaji şi 
Akashi trecea calea maritimă pe care, dacă navigai către vest, mereu 
către vest, ajungeai în Kyushu. Odată în Kyushu, Goryeo nu mai era 
atât de departe. 

Ieşind din semiobscuritatea pădurii, ajunseră la un pod peste 
şanţul de apărare. întrucât alesese podul cel mai îngust, nu era 
nimeni acolo, dar Yoshiro avu senzaţia intensă că dincolo, în oraş, 
era mai multă agitaţie decât de obicei. Nu traversară podul, ci 
merseră un timp de-a lungul şanţului şi găsiră o barcă mică. 
Coborâră scara de piatră, se urcară în barcă şi Yoshiro dezlegă 
parâma. O puse pe femeie să se culce pe fundul bărcii şi o acoperi 
cu o rogojină. împingând cu prăjina în zidul de piatră al şanţului, se 
depărtă de mal. Din fericire, şanţul de vest al oraşului, spre 
deosebire de celelalte trei, nu avea palisade şi era mai slab păzit. 
Dacă totul mergea mai departe la fel de bine, puteau ajunge la plaja 
cu terenurile de sare. De s-ar fi putut, ar fi continuat aşa până în 
Akashi, însă barca, după ce că era mică, nu avea nici vâsle. Nu 
puteau ajunge cu ea decât până la terenurile de sare. Ca distanţă 
erau abia vreo doi kilometri, însă când răzbiră până acolo se 
întunecase de-a binelea. De efort, Yoshiro abia îşi mai putea mişca 
braţele. împingând cu putere în prăjină, apropie barca de plajă cât 
putu, apoi sări în apă. Dădu să tragă barca pe mal, dar femeia îi 
întinse mâna. Yoshiro i-o prinse şi o ajută să coboare, la atingere 
simţind mâna ei incredibil de delicată. 

Se uită pe plaja slab luminată de luna la pătrar, dar nu se vedea 
nicio barcă, nici vreun alt om, semn că Sakichi încă nu ajunsese. 
Privi multă vreme concentrat în larg, dar nu se zărea nimic 
semănând a barcă. 

Pe plaja cu terenuri de sare erau presărate nenumărate colibe şi 
şoproane. Acoperişurile mai mari indicau locurile unde, pentru a 
obţine sarea, se fierbea saramura produsă prin evaporare pe 
câmpurile de pe plajă. Colibele mai mici, acoperite cu paie, serveau 



pentru odihna celor care munceau acolo. 

Yoshiro scrise mare pe nisip „aşteptăm barca" şi arătă către una 
din colibe. Cum ea fu de acord, el se ridică şi porni înainte. Văzută 
mai de aproape, coliba arăta de-a dreptul jalnic. Toată construcţia 
consta doar din nişte pereţi din trunchiuri de bambus aliniate unul 
lângă altul, peste care se trântise un acoperiş jos din paie. Probabil 
deranjaţi de vântul puternic dinspre mare, oamenii făcuseră la 
intrare o uşă de lemn atât de mică, încât şi aplecat de-abia treceai pe 
ea. înăuntru era întuneric beznă. In patru labe, Yoshiro intră pe 
pipăite, în fundul încăperii găsind aşternute nişte rogojini. „Vino!" o 
invită pe femeie în japoneză şi ea se aplecă la rândul său şi intră 
aproape târându-se. 

întrucât se vedea marea, lăsară anume uşa deschisă. Marea şi 
plaja luminate de lună, decupate de cadrul intrării, formau un 
tablou excepţional. Yoshiro o puse să se aşeze în întuneric, acelaşi 
lucru făcându-1 şi el, la o oarecare distanţă, de acolo uitându-se ţintă 
către mare prin uşa pătrată de unde ar fi putut zări barca lui 
Sakichi. Faptul că acesta nu mai venea era din cauză că, probabil, 
acasă tatăl lui îl suspecta, ştiind bine câtă grijă avea mereu Sakichi 
de el. Ar fi fost natural să-l bănuiască de vreo manevră prin care să-i 
ajute să fugă. 

Auzi un zgomot uşor şi simţi femeia mişcându-se în întuneric, 
apropiindu-se de el şi atingându-i cu mâna genunchiul. Probabil 
neliniştită, se aşeză lângă el, sprijinită de umărul lui. Yoshiro îi luă 
mâna într-a sa, o mână moale şi netedă. Acum nu se vedea, dar el 
ştia că e o mână extrem de frumoasă. Unghiile de o formă plăcută 
aveau culoarea vie a florilor de cireş. Rămaseră un timp aşa, 
nemişcaţi, simţind un miros blând de santal. 

Femeia îşi apropie obrazul şi din nou rămase nemişcată. Fără a şti 
din iniţiativa cui, feţele li se apropiară, buzele li se atinseră. Nu-ţi 
puteai imagina că există pe lume buze atât de moi şi dulci. 
Rămaseră aşa un timp, apoi, timid, el îi sorbi gura şi ea îi răspunse. 



sărutându-se amândoi cu pasiune. Cât timp oare buzele lor se 
căutară reciproc pline de dorinţă? 

Afară se simţi mişcare, auzindu-se patru sau cinci oameni: 
„Caută acolo!", „Aici nu prea au cum să fie!", „Şefu o să ne certe!" 
răzbăteau întretăiat vocile samurailor angajaţi de oraş. 

Yoshiro o strânse o dată de umeri cu putere pe femeie şi sări în 
picioare. Se postă lângă intrare, cu mâna pe sabia scurtă. 

— Uşa e deschisă! 

— Controlează! 

Când flacăra unei făclii se apropie, Yoshiro scoase sabia. In 
momentul când lumina torţei ajunse la intrare, sări afară cu sabia 
înaintea sa. Atins pe armură, samuraiul căzu de uimire pe spate. 

— Hei, i-am găsit! Sunt aici! strigă acesta, dându-se înapoi după 
ce scăpă torţa pe jos. 

Câţiva bărbaţi se apropiară în fugă. 

— Hei, aici erau, deci! Unde e femeia? 

— E şi ea. Am văzut-o eu! E înăuntru. 

Samuraiul care se târâse înapoi se ridică în picioare, iar Yoshiro, 
cu sabia scurtă în poziţie de apărare, ridică făclia de jos. 

— Dă-ne femeia! Doar nu-ţi închipui că ne poţi bate pe toţi de 
unul singur! îi comandă un militar bărbos care scoase sabia. 

— Nu vă apropiaţi! Dacă veniţi încoace, o tai pe faţă! Cred că 
Takeno v-a ordonat să nu răniţi femeia, nu? 

— Renunţă! In niciun caz n-aveţi cum fugi! Dă-ne femeia fără să 
ne mai faci să pierdem timpul! replică furios bărbosul. 

— Nici să nu te gândeşti! Decât să ne lăsăm prinşi, mai bine omor 
femeia şi mor şi eu împreună cu ea! 

— Ce lucru fără sens! Ce câştigi dacă faci asta? 

— De câştig e vorba aici?! Daţi-vă înapoi, plecaţi de aici, altfel 
dau foc barăcii! şi Yoshiro apropie torţa de acoperişul de paie al 
colibei, care ar fi devenit o vâlvătaie într-o clipă. 

— Iar eu am să mă reped înăuntru şi o să murim arşi împreună. 



Aşa o să fie perfect! 

— Stai puţin! Spune-ne ce doreşti. 

— Vreau să lăsaţi femeia să se întoarcă în Goryeo. 

— Asta nu putem. 

— Dacă nu puteţi, atunci nu ne rămâne decât să murim împreună 
aici, şi Yoshiro intră în colibă şi închise uşa. 

Samuraii strigau agitaţi: 

— Să năvălim imediat înăuntru! 

— Putem arde cabana şi să capturăm doar femeia! 

— Ba nu, aşteaptă, du-te şi spune-i şefului! 

— Bine! 

Imediat se auzi zgomotul cuiva care alerga. 

Graţiei făcliei, în cabană se făcu puţină lumină. Femeia rămăsese 
absolut nemişcată, cu o expresie severă, nepărând însă 
înspăimântată. In interiorul colibei sărea în ochi doar spatele 
acoperişului de paie. Stâlpii şi grinzile făcute din trunchiuri de 
copac cojite sumar se aflau lângă capetele lor. Yoshiro înfipse torţa 
în solul nisipos din porţiunea cu pământ. Femeia se uita ţintă la foc. 
Yoshiro nu spunea nimic. Un timp, rămaseră amândoi privind fix 
către flacără. 

Se auzi mult zgomot de paşi, de la vreo zece, poate chiar câteva 
zeci de oameni, soldaţi care, în mod clar, înconjurau coliba. Yoshiro 
se pregăti, cu sabia în mână. 

Brusc, uşa se deschise şi un samurai pătrunse înăuntru. 

— Nu te apropia! Ieşi afară! îi strigă Yoshiro, care puse sabia la 
gâtul femeii. 

— încetează! Nu mai aveţi cum fugi! 

— N-avem intenţia să fugim. O să murim aici. Dacă nu ieşi, o 
omor! spuse Yoshiro ferm, neacceptând ideea ca o femeie atât de 
minunată să ajungă concubina lui Miyoshi. 

Samuraiul dădu înapoi şi dispăru din cadrul uşii. 

— îmi cer iertare! se scuză Yoshiro în japoneză faţă de femeie. 



îndepărtând sabia şi înclinându-şi capul. 

— Ascultă-mă bine! Eu sunt şeful samurailor. Am un mesaj din 
partea domnului Takeno. E ceva cu totul special, domnul Joo te 
invită să fii primul oaspete în noul său chashitsu. Dacă îi aduci 
imediat femeia, te absolvă de orice vină. A spus că o să considere 
toată povestea asta ca o glumă între amatori de chanoyu. 

„Asta e chiar bună!" gândi Yoshiro, după ce iniţial rămăsese 
perplex. 

— Cât mai aveţi de gând să staţi închişi acolo? Oricum, nu puteţi 
fugi, o să vi se facă foame. Ar trebui să primeşti cu recunoştinţă 
acest semn extraordinar de bunăvoinţă. De acord? 

— Numai încearcă să intri! Omor femeia pe loc! repetă Yoshiro 
când şeful lor dădu să intre iar înăuntru şi-i închise uşa în nas. 

Tot mai surescitat, Yoshiro se gândea din ce în ce mai serios să o 
facă. „Asta ne mai rămâne de făcut, să murim amândoi. Eu sunt 
gata", îşi zicea, parcă dialogând cu femeia, care stătea aşezată cu 
picioarele îndoite uşor într-o parte şi închisese ochii. Părea că se 
gândeşte profund la tumultul destinului ei, devenit un torent 
sălbatic. 

Yoshiro, reuşind cumva să ţină afară căpetenia mercenarilor, 
concepu o frază în chineză. Luă pensula şi o scrise pe hârtie: „Vrei 
să devii sclava unui rege barbar?" 

— Citeşte, te rog! i se adresă el întinzându-i foaia. 

După ce se uită, dădu imediat din cap a refuz. El scrise din nou: 
„E foarte greu să te întorci în ţară. Doreşti să trăieşti? Doreşti să 
mori?" 

Femeia nu schiţă nicio mişcare, nu era nici uimită, nici copleşită. 
Părea că, întrebată dacă vrea să trăiască sau să moară, reflecta la 
sensul propriei vieţi. După un timp, ceru pensula şi scrise: „Floarea 
de mukuge durează doar o zi". 

Era poezia lui Băi Juyi din dimineaţa aceea. In faţa acestei dovezi 
de curaj, Yoshiro se înclină. 



„Cu sabia asta scurtă..." se gândi, dar nu era convins că e în stare 
să-şi curme singur zilele cu ea. „Ceaiul e soluţia!" îi veni ideea, „ca 
practicant de chanoyu am respectat întotdeauna dreptatea şi am să 
mor ca practicant de chanoyu şi se hotărî să prepare pentru 
amândoi ultimul ceai din viaţă. Scoase câteva pietre de la baza 
stâlpilor barăcii şi îi dispuse în cerc. Aduse în mijloc flacăra torţei şi 
adăugă paie din acoperiş, obţinând un foc intens. Vărsă în vasul de 
fontă restul de apă din tubul de bambus. Nu mai rămăsese multă, 
doar cât să ajungă pentru un ceai. 

— Hei! Mă auzi? E cazul să renunţi odată şi să ieşi de acolo! 
răsună de afară glasul şefului. 

Yoshiro se ridică şi deschise doar puţin uşa. 

— Crezi c-o să-ţi dau femeia aşa uşor? Aşteaptă până dimineaţă! 
O să ies atunci, spuse Yoshiro şi închise uşa la loc. 

— Hei, vrei să te culci cu femeia? veni întrebarea care stârni 
râsetele samurailor. 

— Ce să te mai faci cu tinerii ăştia! 

— I s-a încălzit sângele! 

— Lasă tâmpeniile! răsună vocea şefului. îţi închipui c-o să stau 
până dimineaţă? îţi fac hatârul să mai aştept puţin, însă când 
termini, ieşi afară! Ai înţeles? 

— Bine. Eşti îngăduitor. Până atunci, nu ne deranja! 

Vorbi tare, de afară auzindu-se strigăte şi râsete vulgare: 

— Termin-o repede! 

— Asta trebuie neapărat văzut! 

— Nu sunt pe undeva nişte găuri să privim? 

Apa fierbea deja. Yoshiro înşiră ustensilele în faţa genunchilor. 
Arătă femeii punga roşie provenind de la minele de argint din 
Iwami, iar ea aprobă din ochi. Scoase plicul de dinăuntru şi puse cu 
chashaku- ul în chawan o cantitate mică de substanţă. Puse şi ceai din 
natsume, turnă apă din vasul de fontă şi amestecă cu chasen- ul. în 
final schiţă un cerc cu chasen- ul şi se opri. 



Când îi puse chawan -ul în faţă, ea privi fix spuma verde, fără a 
face vreun gest să bea. înălţă capul şi îl privi ţintă pe Yoshiro, ca şi 
când ar fi vrut să-i spună ceva, buzele mişcându-i-se ezitând. Ar fi 
dorit s-o strângă în braţe, dar se reţinu, căci ar fi fost un gest 
ruşinos, total nelalocul lui. Yoshiro îşi puse o mână pe piept, apoi 
arătă spre mica uşă, învăluită în întuneric, dincolo de care se afla 
marea, se afla Goryeo. Femeia încuviinţă, luă chawan -ul în ambele 
mâini şi-l ridică reverenţios, se uită un timp în interiorul său, apoi îl 
duse la gură şi-l goli dintr-o suflare, după care se întoarse către 
Yoshiro şi-i zâmbi uşor. 

Brusc, pe faţă îi apăru o grimasă, iar chawan -ul i se rostogoli din 
mâini. Se apucă de gât şi se prăbuşi pe podea, gemând, cu ochii 
scoşi din orbite. Se rostogolea pe jos, cuprinsă de spasme, şi în cele 
din urmă rămase nemişcată. 

Yoshiro ridică chawan -ul şi mai prepară un ceai cu otravă. în timp 
ce-1 amesteca, mâinile îi fură cuprinse de un tremur. Luă chawan -ul 
cu intenţia de a-1 bea dintr-odată, însă când îl duse în faţa gurii, 
mâinile începură să-i tremure şi mai tare, din ce în ce mai puternic, 
încercă să şi le controleze, dar nu reuşi, usucha -ul din bol începând 
să se verse. Orice-ar fi făcut, nu era în stare să ducă chawan -ul la 
gură, nici să-şi apropie gura de chawan. 

Respiraţia îi deveni sacadată, mâinile îi tremurau violent şi 
aproape tot ceaiul din bol se vărsă pe jos. 

Nu se putea opri, cu braţele şi tot corpul zdruncinându-se 
cumplit. Chawan -ul îi scăpă din mâini. 

Lacrimi, spasme de plâns, groază, furie, laşitate, ură, speranţă, 
amestecate într-un tot complex, îl zguduiau pe Yoshiro. Căzu peste 
femeia prăbuşită la pământ şi, acoperind-o complet, plânse amar, cu 
violentă, în hohote. 



7 


La două zile după agitaţia produsă de fuga lor, Yoshiro merse în 
vizită la reşedinţa lui Takeno Jod. în noaptea aceea, fusese dus până 
dinaintea porţii casei acestuia, însă, cerând iertare, obţinuse o 
amânare de o zi pentru apariţia în faţa lui. Avea oricum intenţia să- 
şi asume toată responsabilitatea şi promisese că n-o să dispară. 

Căpătase o zi răgaz ca să meargă la templul Nanshu şi să devină 
călugăr budist. Fusese ras în cap şi îmbrăcase haine negre, primind 
numele budist Soeki, totul pentru a se consacra unor slujbe pentru 
liniştea sufletului femeii. 

Când trecu pe poarta reşedinţei Takeno, fu condus direct în 
grădina interioară. 

— Intraţi pe aici, i se spuse. 

Nu se aştepta la asta, căci se resemnase cu gândul că va fi pus să 
stea în genunchi în grădină şi n-ar fi protestat nici dacă i s-ar fi rupt 
un braţ. 

în grădina interioară, o salcie îşi cobora generos ramurile. 

Planul părea a fi ca el să intre în încăpere prin veranda făcută din 
trunchiuri rotunde de bambus dispuse unul lângă altul. Numai că, 
bineînţeles, lui nu-i ardea acum câtuşi de puţin să aprecieze o idee 
nouă. 

înăuntru se afla Joo. Yoshiro se înclină până la podea. 

— Vă rog să mă iertaţi pentru necazurile imense pe care vi le-am 
provocat! 

— Da, chiar mi-ai făcut necazuri... Dar a fost şi interesant! râse 
amar Joo, nearătându-se supărat în mod special. Ar fi fost prea 
stupid ca o prinţesă străină atât de frumoasă să fie, aşa, pur şi 
simplu, închisă în dormitorul lui Miyoshi Nagayoshi. Poate că e mai 
bine astfel. 



— Dar în ceea ce-1 priveşte pe Miyoshi-sama... 

— Ei, i-am zis că a murit de boală. Oricum, întrucât chiar a murit, 
acum nu mai e nimic de făcut. 

— Vă sunt recunoscător! 

Intr-adevăr, chiar aşa era, pentru cea care murise nu se mai putea 
face nimic, iar el trăia mai departe, fără să-şi poată lua viaţa. După 
cum era de aşteptat, asta îl umplea de ruşine. 

— Am suferit pierderi, dar, ca bani, nu se compară nici pe 
departe cu preţul unui chawan faimos. Ar trebui poate zece ca ea să 
facă tot atât, cât un chawan. Nu e chiar aşa de important. 

Jdo îi povesti că plătise pentru femeie opt kan de argint 
căpitanului navei din Ningbo. în monede, asta făcea trei sute de 
kanmon, deci nici măcar o zecime din preţul unei ustensile celebre. 
Yoshiro nu răspunse nimic. Era stupefiat de indiferenţa lui Joo faţă 
de viaţa omenească. 

— Apropo, ce crezi despre încăperea asta? 

Joo părea că despre femeie spusese tot ce avea de spus. începu 
pregătirile pentru ceai. Aduse prăjiturele şi dispuse ustensilele în 
faţa genunchilor. Deşi vorbind mai departe, execută procedura. 

Yoshiro îşi roti din nou privirile prin încăpere. Pereţii de pământ 
brut, neacoperiţi cu hârtie, sugerau intens o locuinţă de la ţară, plină 
de wabi. într-un colţ se afla un ro pentru timp de iarnă, probabil ca 
să creeze atmosfera simplă a unei case de la munte. Numai bârna 
orizontală de la tokonoma, făcută din lemn de castan lăcuit, emana 
eleganţă şi rafinament. 

— Mi se pare foarte interesant. E un tip complet nou de colibă de 
sihastru, în care distincţia nobilă coexistă cu elemente simple de 
ruptură, care se abat de la tradiţie. în termeni de shin-gyo-so, cred că, 
deşi păstrează eleganţa stilului shin, îl confruntă cu elemente care îi 
conferă şahi. 

— Ai văzut bine, îl aprobă Joo. 

Deşi lăudat, Yoshiro se simţi stânjenit. Dacă nici măcar atâta 



lucru n-ar pricepe, s-ar mai putea numi amator de chanoyu ?! 

— Da' de tokonoma ce zici? 

în ea nu se afla vreo caligrafie, doar un hanaire cu toarte, din 
ceramică de Iga. Suprafaţa sa rugoasă de lut îl făcea interesant, 
numai că, pereţii fiind şi ei din pământ brut, îşi anihilau reciproc 
valoarea. Ceea ce observase din clipa când intrase în încăpere era 
floarea albă de mukuge. Suspectase o revanşă din partea lui Joo, însă 
acesta n-avea cum să ştie de legătura dintre femeie şi mukuge. O 
alesese probabil doar ca simplu simbol al anotimpului. 

— Nu e rea, dar parcă îi lipseşte un element de interes. 

— Aşa e, la fel gândeam şi eu. însă ce-ar trebui oare făcut? Asta 
nu ştiu... 

Un hanto tânăr aşeză dinaintea lui Yoshiro usucha- ul pregătit de 
Joo, pe care Yoshiro îl bău pe îndelete. Avea un gust foarte bun. 
Vântul făcea să se legene ramurile sălciei din grădină. „Femeia 
aceea fusese doar un vis?" părea a se întreba. 

Punând chawan-ul jos, Yoshiro se uită atent la hanaire, dându-şi 
imediat seama ce ar trebui făcut. 

— în cazul ăsta, îmi daţi voie să schimb aranjamentul? 

— Da, interesant! încearcă! 

— Cu permisiunea dumneavoastră... 

Yoshiro se deplasă pe genunchi până în faţa /urmului şi, 
servindu-se de fukusa, luă capacul de la kama. înaintă mai departe 
până la tokonoma şi, ţinând bine cu mâna stângă hanaire- ul de Iga, 
înălţă cu dreapta capacul de metal. Fără nicio ezitare, lovi cu 
hotărâre în vasul de ceramică. Una dintre toarte se sparse şi căzu. 

— Ce părere aveţi? 

— într-adevăr! exclamă Joo extraordinar de surprins. 

— Cred că pentru sabi şi wabi un defect constituie un element de 
interes, spuse Yoshiro, care vedea frumuseţe în patina veche, în 
micile lipsuri şi pentru care perfecţiunea estetică nu era deloc 
atractivă. 



— Apropo, am auzit de la şeful samurailor că din corpul femeii 
lipsea vârful degetului mic. Ce s-a-ntâmplat? 

— N-am nici cea mai vagă idee! 

Unghia roz a degetului mic al femeii fiind atât de frumoasă, 
Yoshiro îl tăiase cu dinţii şi-l introdusese apoi în micul vas cu 
glazură verde, pe care îl avea şi acum în sân. 

— Şi totuşi, dacă un amator de chanoyu s-ar fi găsit acolo, n-ar fi 
dat înapoi trupul femeii aşa cum era... spuse Joo uitându-se 
bănuitor către Yoshiro. 

— Vă mulţumesc foarte mult pentru trataţie. M-am bucurat 
enorm să văd ideile originale din noul dumneavoastră chashitsu de 
patru jd şi jumătate, spuse Yoshiro şi se înclină adânc. 

In grădină, ramurile sălciei se legănau plăcut în vânt. 



A 

înainte şi după vis 


SOON 

Ziua seppuku -ului lui Rikyu 
28 februarie 1591 
Kydto, Jurakutei, reşedinţa lui Rikyu 

în camera cu altarul budist din reşedinţa lui Rikyu, Soon stătea 
aşezată, cu mâinile acoperindu-i faţa. Citise întruna sutre şi deja nu 
mai avea glas. 

Ploaia, care de dinainte de zori cădea violent ca la vreme de 
furtună, îşi mai pierduse din forţă. Zgomotul picăturilor nu se mai 
auzea. în clădirea spaţioasă nu părea a se afla cineva. Trebuiau să fie 
câteva slujnice şi ajutoare, însă toate îşi ţineau răsuflarea. 

Pe lângă Soon, în camera cu altarul se găsea şi Kame, fiica lui 
Rikyu făcută cu o concubină, acum devenită soţia lui Shoan, fiul lui 
Soon din căsătoria anterioară. Rikyu avusese întotdeauna o 
slăbiciune pentru ea, era o fată blândă, plină de grijă şi faţă de Soon. 

— Ploaia a stat. Uite, şi puţin cer albastru... zise ea încet, 
deschizând un shoji. 

Soon îşi coborî mâinile de pe faţă. Palmele îi erau ude de lacrimi, 
pieptul o durea, respira greu. Privi afară. într-adevăr, printr-un ochi 
în norii cenuşii se zărea un petic de cer albastru, în faţa tristeţii, 
fiecare reacţionează altfel. Kame se comporta foarte optimist, brava, 
asemenea tatălui ei, care îi lăsase o kyoka m : 

Al naibii Rikyu / norocos tip mai e ăsta / orice s-ar zice 

De te gândeşti că va deveni / un nou ministru Kan! 


111 Poezie comică. 



Prin comparaţia cu Sugawara no Michizane (ministrul Kan), îşi 
minimaliza râzând gravitatea propriei situaţii. întrucât astfel era 
soţul lui Soon, nici tăria lui Kame nu mai era atât de surprinzătoare. 

„Dar ce mă face oare atât de tristă?" se gândi Soon deodată. Nu 
putea să nu fie dezolată că soţul ei primise ordinul să moară, totuşi, 
altceva, de altă natură, se agita în sufletul ei. 

Ciuda, poate? în realitate, ea însăşi nu-şi dădea bine seama. 
„Soţul m-a iubit, mi-a arătat mereu afecţiune. S-a purtat întotdeauna 
frumos, nu-mi amintesc să fi ridicat vreodată vocea la mine. N-a 
ridicat niciodată nici mâna asupra mea. Viaţa cu el a fost fericită. 
Cred că un soţ atât de bun nu se mai găseşte", gândea Soon adesea, 
dar, cu toate acestea, sufletul îi era chinuit, pradă unor suferinţe 
atroce, căci existase o femeie pe care soţul ei o iubise tot timpul. 

Mai avea femei şi prin alte părţi. Pe vremea când trăia precedenta 
lui soţie, chiar şi ea, Soon, fusese în situaţia asta. De nesuportat era 
însă faptul că părea a fi vorba de o femeie care nu mai trăia, femeia 
pe care o iubise mereu în adâncul sufletului său. El nu-i pomenise 
niciodată nimic despre asta, dar Soon o ştia intuitiv, era cea care 
avusese kogo -ul cu email verde. însă o astfel de gelozie devenea 
imediat inutilă. 

Pe culoar se auziră paşi repezi, apoi o voce tremurândă şifusuma- 
ul se deschise. Era asistentul Shogon, care îngenunche în faţa lui 
Soon şi îşi înclină capul, fără să rostească o vorbă. Rămânând 
aplecat, începu să plângă. Soţul ei murise deja prin seppuku. 

Soon se ridică, se privi în oglindă în camera de alături şi îşi 
rearanjă machiajul feţei. Luă kosode -ul de mătase albă pregătit de 
dinainte şi se îndreptă către chashitsu -ul de un jo şi jumătate 
stăpânindu-şi bine sentimentele. îşi îndreptă ferm spatele, 
respingând tristeţea ca atare. 

Se aşeză în faţa uşii interioare a chashitsu -ului şi se adresă celor de 
dinăuntru: 



— Vă rog să mă scuzaţi! 

In încăperea strâmtă stăteau în picioare trei samurai, iar soţul ei 
zăcea într-o baltă de sânge. Profilul îi era contorsionat în urma 
agoniei. Suferise probabil mult, plin de revoltă. Soon îi acoperi 
trupul cu kosode -ul complet alb. Sângele trecu imediat prin el şi pata 
roşie se extinse pe mătasea albă. 

în tokonoma erau aşezate o ramură de mukuge şi un kogo cu smalţ 
verde. Soon luă kogo -ul în mână. 

— Acela.. Apucă doar să spună unul dintre samuraii trimişi ca 
martori. 

— Ce doriţi? îl întrerupse Soon privindu-1 drept în faţă. 

— Ah, nu, nimic... zise samuraiulînghiţindu-şi cuvintele. 

— Vă mulţumesc că v-aţi dat osteneala să asistaţi ca martori! 

Se întoarse la uşa interioară, se aşeză cu mâinile pe podea şi se 
înclină. Sufletul îi tremura atât de tare, încât nici nu mai simţea 
tristeţea ca tristeţe, nu mai pricepea bine ce se întâmplase. De ce 
trebuise ca soţul ei să-şi facă seppuku ? înţelegea bine un singur 
lucru. „E revoltător..." îşi spunea. 

Ieşi pe culoar. într-un loc de lângă veranda dinspre roji era 
chdzubachi-ul, precum şi felinarul de piatră îndrăgit de soţul ei. Cu 
toată puterea aruncă kogo -ul verde pe care-1 strângea în pumn, care 
se lovi de felinar şi se făcu ţăndări. 

Printr-o deschidere în nori se zărea cerul albastru şi soarele de 
primăvară strălucea. 

Cioburile kogo— ului, răspândite prin muşchi, sclipeau în razele de 
lumină. 



Bibliografie 


Kokei Sochin de Takenuki Motokatsu, Editura Tankosha. 

Takeno fdd de Yabe Yoshiaki, Editura Tankosha. 

Rakutte nan dar o (Ce e oare Raku?) de Raku Kichisaemon, Editura 
Tankosha. 

Kogo, editor principal Ikeda Iwao, Editura Tankosha. 

Chashitsu no mikata (Aprecierea chashitsu-urilor) de Nakamura 
Akio, Editura Shufu no tomo. 

Sen no Rikyii de Haga Kdshird, Editura Yoshikawa Kobunkan. 

Rikyu no shokan (Scrisorile lui Rikyu) de Kuwata Tadachika, 
Editura Kawara shoten. 

Rikyu - Chashitsu no nazo (Rikyu - Enigma chashitsu -urilor sale) de 
Sechiyama Reiko, Editura Sogensha. 

Rikyu - Wabicha no sekai (Rikyu - Lumea wabicha-w/m) de Hisada 
Soya. 

Omotesenke de Sen Sosa, Editura Kadokawa shoten. 

Rikyu daijiten (Marele dicţionar despre Rikyu.), îngrijit de Sen Sosa, 
Sen Soshitsu şi Sen Soshu, Editura Tankosha. 

In afara acestor lucrări, am consultat un mare număr de materiale 
şi documente istorice şi literare. 



Glosar 


akaraku - v. raku 

araregama - tip de kama decorată la exterior cu o reţea de 
umflături asemănătoare cu boabele de grindină ( arare = grindină). 

chaire - recipient de mici dimensiuni şi forme variate făcut din 
ceramică, lemn lăcuit etc., în care se aduce în temaeza ceaiul. Una 
dintre ustensilele esenţiale în chanoyu. 

chakin- bucată dreptunghiulară de pânză de in de foarte bună 
calitate cu care, pliată într-un anume fel, se curăţă chawan- ul. 

chaniwa - grădină adiacentă unui chashitsu (pavilion de ceai), cu 
rol în desfăşurarea unei proceduri de chanoyu. Numită şi roji. 
chanoyu - textual, „apă caldă pentru ceai" (v. sado), 
chasen - un fel de pămătuf din bambus folosit la amestecarea 
ceaiului cu apa, unul dintre instrumentele importante în chanoyu. 

chashaku - un fel de linguriţă din bambus cu care se pune ceaiul 
din chaire în chawan. Una dintre ustensilele esenţiale în chanoyu ; este 
tăiată astfel încât pe la mijlocul tijei sale să se găsească un nod al 
bambusului din care e făcută. 

chashitsu - încăperea unde se desfăşoară chanoyu-ul propriu-zis. 
Poate fi o construcţie separată, de forma unei colibe sau a unei mici 
cabane, ori un spaţiu integrat într-o clădire mai amplă. Chashitsu-ul 
este de obicei prevăzut cu o cameră mică adiacentă, numită mizuya, 
unde se pregăteşte ceaiul. 

chatsubo - vas de ceramică prevăzut cu capac etanş, cam de forma 
şi dimensiunile unui ulcior, dar cu gura largă, folosit pentru a 
păstra frunzele de ceai de bună calitate. Acest obiect se află în 
centrul unor ritualuri şi proceduri speciale în chanoyu. 

chawan - bol pentru ceai. De forme, tipuri şi aspecte diferite, 
chawan-ul constituie un obiect esenţial în chanoyu. 



chozubachi - piatră relativ mare în care este săpat un bazin pentru 
apă. Element obligatoriu în grădinile de ceai, unde serveşte la 
„purificarea" mâinilor şi a gurii, abluţiune simbolizând purificarea 
spirituală. 

daime - tatami redus cu un sfert (deci având 44 jo), folosit în 
chashitsu pentru daisu. 

daisu - etajeră cu patru stâlpi de sprijin, utilizată în unele 
proceduri formale ca suport pentru anumite ustensile de chanoyu. 

Ennan - faimos chashitsu conceput de Furuta Oribe, aflat astăzi 
(reconstruit în urma unor incendii) la sediul central al şcolii (de 
chanoyu) Yabunouchi (strada Nishinotoin, cartierul Kajiya din 
Kyoto). 

fukusa - bucată aproximativ pătrată de mătase, indispensabilă 
gazdei, servind în chanoyu în principal la „purificarea" (curăţirea) 
simbolică a instrumentelor sau ca suport pentru unele obiecte, în 
special pentru chaiuan. Manevra uzuală, mai simplă, de împăturire 
se numeşte fukusa sabaki, dar pentru koicha se recurge la o manevră 
mai complexă numită shiho sabaki (împăturire „cu inspectare în 
patru direcţii"). 

furo - vas de metal (fontă sau bronz) portabil, în care se face focul 
pentru a încălzi apa din kama. în chanoyu este folosit în „sezonul de 
vară" (din aprilie până în octombrie). 

fusuma - tip de shoji acoperit cu hârtie netransparentă, folosit de 
obicei pentru pereţii despărţitori dintre camere. 

futaoki - textual, „suport pentru capac". Se prezintă de obicei sub 
forma unui tub scurt, din ceramică sau din bambus, dar sunt 
posibile şi forme mai speciale. în timpul procedurii este folosit ca 
sprijin pentru hishaku sau pentru capacul de la kama. 

geza - (geza sau shimoza) zona considerată „inferioară" a unei 
încăperi, opusă kamiza, zona „superioară", unde stau oaspeţii. 

hanaire - vas din ceramică, metal, bambus etc. Folosit la aranjarea 
elementelor florale. 



hanto - asistentul gazdei. Persoană care ajută gazda atât în 
mizuya, cât şi în chashitsu. 

haori - haină lungă până la şolduri sau până la coapse, purtată pe 
deasupra altor haine împotriva frigului sau în scop ornamental (în 
situaţii formale). Folosită în trecut numai de bărbaţi, azi e îmbrăcată 
şi de către femei. 

Higashiyama - textual, „Muntele de la Răsărit". Şir de dealuri 
aflat la est de Kyoto, cu înălţimea maximă de 470 m. In epoca din 
roman existau deja acolo multe temple şi vile ale aristocraţiei. 

hishaku - un fel de polonic cilindric din bambus, cu coadă lungă. 
Instrument foarte important în chanoyu. Hishaku- ul de grădină 
diferă de cele folosite în chashitsu. 

hojo - la origine, o mică încăpere pătrată a unui călugăr. Prin 
extensie, denumeşte reşedinţa (uneori mai mare şi mai elegantă) a 
stareţului unei mănăstiri zen. Multe dintre grădinile de tip 
karesansui (inclusiv faimoasa grădină de la Ryoanji) sunt anexe ale 
unor hojo- uri. 

idojawan - tip de chawan din Goryeo (coreean), folosit la origine 
de către ţăranii coreeni pentru a mânca orez. Corpul din lut alb- 
murdar este acoperit cu o glazură de culoare galben pal. începând 
din epoca Muromachi a fost foarte apreciat de către practicanţii de 
chanoyu. Ido înseamnă „fântână", dar originea şi sensul denumirii 
sunt controversate. 

kama - un fel de oală de fontă cu capac, de diverse forme, în care 
se fierbe apa. Unul dintre instrumentele de bază din chanoyu. 

kamiza - v. geza 

katanakake - suport pentru săbii, de diverse forme. în cazul 
chanoyu- ului, de obicei este vorba de două suporturi suprapuse în 
formă de raft schiţat din trunchiuri subţiri de bambus, plasate în 
apropiere de nijiriguchi. Nu se intră cu arme în chashitsu, astfel că 
oaspeţii îşi lasă săbiile acolo. 

katatsuki - tip de chaire sau de kama caracterizat printr-un 



diametru mai mare în zona superioară, ca şi cum ar avea umeri (, 
kata = umăr), şi un gât relativ îngust. 

kensui - vasul (de obicei din bronz sau din ceramică) în care se 
varsă apa murdară. 

kogo - recipient cu capac, de mici dimensiuni, cu forme extrem de 
diferite, în care se ţine lemnul parfumat ars în timpul chanoyu- ului. 

koicha - în chanoyu ceaiul se bea preparat în două feluri: ceva mai 
diluat, mai subţire, numit usucha, şi în formă foarte concentrată, 
aproape ca o pastă, numit koicha. 

koro - vas mic din ceramică sau metal, de multe ori cu un capac 
perforat, în care se arde tămâie, lemn parfumat etc. Pentru 
parfumarea aerului. 

koshikake - (în sado) spaţiu pentru odihnă şi aşteptare aflat în 
chaniwa, constând dintr-o bancă prevăzută cu acoperiş. De obicei 
există două astfel de locuri, unul în grădina exterioară şi unul în 
grădina interioară. 

kosode - kimono cu mâneci mai înguste purtat de clasele 
superioare pe sub îmbrăcămintea formală, iar de către oamenii de 
rând ca haine obişnuite. Strămoşul kimonoului modern. 

kuguri (kugurido) - v. nijiriguchi 

kuroraku - v. raku 

makie - tehnică de ornamentare prin care obiectul este acoperit cu 
lac în care se înglobează prin diverse procedee (în special prin 
presărare) praf de aur sau alte pulberi colorate. Uneori tehnica este 
combinată cu incrustaţii de sidef, placări cu folie de aur sau argint 
etc. 

mizusashi - vas cu capac, în general din ceramică, plin cu apă 
rece, din care se ia cu hishaku- ul pentru a completa apa din kama sau 
pentru a dăţi chawan-ul sau chasen- ul. 

mizuya - spaţiu sau încăpere anexă unui chashitsu, unde se fac 
pregătirile pentru chanoyu. 

Mutsu - veche provincie din nordul insulei Honshu. In epoca din 



roman (perioada Azuchi-Momoyama), se întindea aproximativ pe 
teritoriul actualelor prefecturi Aomori, Iwate, Miyagi şi Fukushima. 

Naniwazu - golf folosit încă din vechime ca port la Marea 
interioară Seto, aflat actualmente între graniţele oraşului Osaka. In 
urma depunerii în timp de aluviuni şi a extinderii artificiale a 
uscatului în mare, zona portului antic se află acum aproximativ în 
centrul oraşului. 

natsume— tip de chaire mic, de obicei din lemn lăcuit, folosit 
pentru usucha. 

nijiriguchi - uşă foarte joasă, cu rolul de a-i obliga pe cei care intră 
să se aplece foarte mult sau să avanseze cu genunchii pe podea. 
Rikyu a generalizat acest element arhitectural la toate chashitsu-urile, 
obligând şi persoanele de rang înalt să urmeze procedura. Numit şi 
kuguri sau kugurido. 

rakn - stil minimalist de ceramică pentru chanoyu creat de Chojiro 
sub îndrumarea lui Rikyu. Chawan-e le, modelate de mână de obicei 
fără roată de olărit, sunt arse la temperatură scăzută şi au un aspect 
rustic. In funcţie de culoarea principală a glazurii sunt numite 
kuroraku (yaku negru), akaraku (raku roşu) sau shiroraku (raku alb). Ca 
urmare a unei decizii a lui Hideyoshi, Raku a devenit şi numele de 
familie al lui Chojiro. Urmaşii acesbiia sunt consideraţi până azi 
unii dintre marii artişti japonezi. 

ro - vatră de formă pătrată, plasată în funcţie de tipul încăperii, 
coborâtă faţă de nivelul podelei. în chanoyu este folosit în „sezonul 
de iarnă" (din octombrie până în aprilie). 

sado - textual, „Calea Ceaiului", sinonim pentru chanoyu. Maeştrii 
japonezi insistă asupra faptului că termenul de „Ceremonia 
Ceaiului", folosit în Occident, este greşit, rezultatul unei înţelegeri 
eronate a esenţei sale. 

shifuku - mic săculeţ de mătase sau alt material de calitate folosit 
pentru păstrarea unora dintre obiectele de ceai preţioase (în special 
chaire- urile sau chawan-t\z). Calităţile sale estetice sunt de multe ori 



apreciate de oaspeţi în cursul sesiunii standard de chanoyu. 

shiho sabaki - v.fukusa. 

shin-gyd-sd - clasificare a stilului pe trei niveluri - shin (formal), 
gyo (semi-formal) şi sd (neformal, informai) -, folosită iniţial în 
caligrafie, dar aplicată, prin extensie, din vechime şi în alte domenii, 
precum poezia de tip renga, pictură, arta grădinilor japoneze, 
ikebana, chanoyu, înrămarea picturilor şi caligrafiilor. 

shiroraku - v. raku. 

shoin - în sensul restrâns de aici, shoin-ul este o încăpere cu rol 
simultan de cameră de zi şi de birou de lucru, nelipsită în clădirile 
construite în stilul numit shoinzukuri (sec. XVI-XIX), foarte des 
întâlnit la reşedinţele aristocraţilor, militarilor de rang înalt, precum 
şi la cele ale stareţilor mănăstirilor zen. Despărţit de engawa 
(verandă) prin shoji- uri translucide, shoin-ul era prevăzut cu o 
tokonoma şi cu o masă de lucru integrată (fixă). 

Silla - (jp. Shiragi) formaţie statală coreeană (57 î.e.n. -935). Unul 
dintre cele „Trei Regate". 

Tai'an - faimos chashitsu construit în 1582 de către Rikyu în 
cadrul templului Myokian de la poalele dealului Tenno. Considerat 
comoară naţională, este singurul pavilion de ceai păstrat până azi 
din cele făcute de Rikyu. 

temae - secvenţă de mişcări prin care se fac pregătiri şi se prepară 
ceaiul. Aceste temae sunt standardizate, cu diferenţe în funcţie de 
şcoală, constituind de fapt nişte kata. 

temaeza - spaţiul (locul) din chashitsu unde gazda execută temae- ul 
(pregăteşte ceaiul). 

tenmoku - tip de chawan de formă conică, scund, îngust la bază şi 
evazat. Denumirea provine de la un templu budist aflat pe muntele 
omonim (în chineză, Tiănmu) din China, provincia Zhejiăng. 

tobiishi - şir de pietre plate, dispuse la mică distanţă una de alta, 
formând un fel de potecă. Frecvente în grădinile japoneze şi 
nelipsite într-o chaniwa. 



tokonoma - spaţiu mai retras şi puţin mai înalt decât restul 
încăperii (ca un fel de raft), aflat în zona superioară ( kamiza ) a 
salonului de primire (deci şi în chashitsu). De obicei, tokonoma este 
decorată cu o caligrafie, un sul pictat, un aranjament floral etc. 

tsukubai - chozubachi scund, aşezat în grădinile de ceai. De la 
verbul tsukubau („a se lăsa"), plecând de la ideea de a te apleca 
pentru a te spăla pe mâini. 

unryugama - kama de formă cilindrică, decorată cu un dragon pe 
fond de nori. 

usucha - v. koicha 

wabi - concept estetic minimalist japonez caracterizat prin 
simplitate rustică, linişte şi naturaleţe. Sunt apreciate în cadrul său 
imperfecţiunea şi asimetria, iar orice element ostentativ este respins. 
wabicha - stil de chanoyu bazat pe conceptul wabi. 
y îi gen - concept estetic japonez fundamental, bazat pe viziunea 
non-dualistă asupra lumii. Se referă la sensul profund şi misterios al 
lumii, inaccesibil cunoaşterii umane obişnuite, la care se poate 
ajunge numai prin transcenderea (abolirea) opoziţiei dintre 
subiectul observator şi obiectul observat. Conceptul a fost creat în 
secolul al XH-lea de către Fujiwara no Shunzei în cadrul esteticii 
poeziei tanka, pe baza unor texte din budismul Tendai, a fost 
dezvoltat de către fiul acestuia, marele poet Fujiwara no Teika, a 
fost apoi transmis în estetica poeziei renga, de unde a fost preluat cu 
un conţinut întru câtva modificat şi în teatrul no de către Zeami. 
Esenţial pentru înţelegerea lumii medievale japoneze, yugen- ul se 
regăseşte de asemenea în pictură, în arta grădinilor, în muzică şi, 
după cum se vede în textul de faţă, chiar şi în arta ceramicii. 



Anexă 


Akechi Mitsuhide (1528-1582) - unul dintre generalii lui Oda 
Nobunaga. Având mai multe motive de nemulţumire, când 
Nobunaga i-a ordonat să-şi ducă trupele (cca. 11-12 000 de soldaţi) 
în vest pentru a-1 ajuta pe Hideyoshi, el a schimbat ruta pe 
neaşteptate şi şi-a atacat suzeranul aflat la Honnoji, în Kyoto. 
Nobunaga şi-a pierdut viaţa în acest eveniment. Treisprezece zile 
mai târziu, Mitsuhide a fost învins în bătălia din zona Yamazaki de 
către trupele superioare ale lui Hideyoshi, sosit în mare grabă. 

Furuta Oribe (1544-1615) - conducător militar şi maestru de ceai 
originar din provincia Mino. Elev al lui Rikyu, creator al unui stil 
propriu. S-a aflat, pe rând, în slujba lui Nobunaga, Hideyoshi, 
Ieyasu şi Hidetada. Bănuit de simpatii pentru tabăra Toyotomi, 
după asediul de la Osaka din 1615 a fost obligat să-şi facă seppuku. 

Hasegawa Tohaku (1539-1610) - faimos pictor al epocii. Deşi a 
studiat în şcoala Kano, şi-a creat propriul stil de surnie, influenţat de 
pictura în tuş chineză şi de Sesshu Toyo, evoluând către 
minimalism. Prieten cu Rikyu, se pare că a fost influenţat şi de 
acesta. 

Hashiba Hideyoshi - v. Toyotomi Hideyoshi. 

Hechikan - excentric, practicant de chanoyu şi poet din Kyoto. A 
locuit multă vreme într-o sihăstrie la Yamashina, lângă oraş. A 
studiat arta ceaiului cu Takeno Joo. 

Hosokawa Tadaoki (1563-1645) - fiul lui Yusai, căsătorit cu 
Gracia (Garasha), fiica lui Akechi Mitsuhide. In ciuda situaţiei sale, 
nu a trecut de partea lui Mitsuhide cu ocazia rebeliunii acestuia. 
Aflat în relaţii bune cu Ieyasu, a luptat de partea lui în bătălia de la 
Sekigahara. 

Hosokawa Yusai (Fujitaka) (1534-1610) - important Aaimyo şi 



literat al epocii. La origine vasal al casei Ashikaga, a trecut apoi în 
serviciul lui Nobunaga, care i-a oferit provincia Tango. In 1582, 
Yusai a refuzat să i se alăture lui Mitsuhide deşi nora sa (Gracia) era 
fiica acestuia. în calitate de deţinător al „tradiţiei secrete a 
Kokinshu", Yusai se bucura de prestigiu şi de un respect enorm. 

Imai Sokyu (1520-1593) - important comerciant şi fabricant de 
arme de foc şi muniţie, precum şi maestru de ceai din Sakai. Elev al 
lui Takeno Joo, cu a cărui fată s-a căsătorit şi a cărui şcoală de ceai a 
continuat-o. Fiul său, Sokun (1552-1627), i-a preluat atât afacerile, 
cât şi funcţia de maestru de ceai pe lângă Hideyoshi, îndeplinind 
ulterior acelaşi rol pe lângă Tokugawa Ieyasu. 

Ishida Mitsunari (1559-1600) - daimyo în slujba lui Hideyoshi. 
Având un remarcabil talent financiar, a fost numit administrator al 
oraşului Sakai, iar apoi unul dintre cei cinci bugyd (un fel de 
miniştri) ai guvernului lui Hideyoshi. După moartea acestuia, s-a 
împotrivit influenţei tot mai mari a lui Ieyasu şi a organizat coaliţia 
pro-Toyotomi. înfrânt în bătălia de la Sekigahara, a fost prins şi 
decapitat în Kyoto. 

Kano Eitoku (1543-1590) - pictor din Kyoto, cel mai important 
reprezentant al şcolii Kano, caracterizat printr-un stil monumental. 
După familia Ashikaga, i-a avut ca patroni pe Oda Nobunaga şi pe 
Toyotomi Hideyoshi. 

Maeda Gen'i - (1539-1602) călugăr budist de pe Muntele Hiei, 
sfătuitor al lui Nobunaga şi apoi al lui Hideyoshi. Acesta a creat în 
1595 un consiliu format din cinci înalţi funcţionari, unul dintre ei 
fiind Gen'i. 

Maeda Toshiie (1538-1599) - faimos luptător cu lancea, ridicat la 
rangul de general şi de daimyo în armata lui Nobunaga. Ulterior s-a 
bucurat de încrederea lui Hideyoshi, cu care se împrietenise din 
tinereţe. 

Murata Juko (1422/1423-1502) - călugăr zen (Rinzai) considerat 
creator al chanoyu -ului de tip ivabicha. A fost puternic influenţat de 



către Ikkyu Sojun. Deşi nu direct, tradiţia şi învăţătura sa i s-au 
transmis lui Takeno Joo, maestrul lui Rikyu. 

Oda Nobunaga (1534-1582) - primul dintre cei trei mari 
conducători militari care au reuşit să reuniţi ce Japonia la sfârşitul 
secolului al XVI-lea. Fiu nonconformist al unui guvernator militar 
local, şi-a sporit treptat puterea şi influenţa învingând pe rând 
diverşi daimyo, a ocupat capitala (Kyoto), a înlăturat ultimul shogun 
Ashikaga, ajungând în final să controleze aproximativ două treimi 
din teritoriul Japoniei. Atacat pe neaşteptate pe când se afla la 
Honnoji de către Akechi Mitsuhide, a pierit în incendiul templului. 

Takayama Ukon (Shigetomo, Nagafusa) (1552-1615) - daimyo 
creştin, stăpân pentru un timp al castelului Takatsuki din provincia 
Settsu (Osaka). Spre sfârşitul vieţii, supus persecuţiilor religioase, a 
fost nevoit să se exileze şi a murit la Manilla. 

Takeno Joo (1502-1555) - maestru de chanoyu, precursor şi 
maestru al lui Rikyu, cu o contribuţie importantă la dezvoltarea 
stilului wabicha. 

Tokugawa Ieyasu (1543-1616) - fondatorul shogunatului 
Tokugawa, o perioadă de relativă pace de circa două secole şi 
jumătate. Important daimyo, faimos pentru răbdarea sa, a aşteptat 
momentul favorabil până după moartea lui Hideyoshi. In bătălia de 
la Sekigahara din 1600 a învins tabăra Toyotomi condusă de Ishida 
Mitsunari şi a devenit stăpânul necontestat al întregii Japonii. 

Toyotomi (Hashiba) Hideyoshi (1536/1537-1598) continuatorul 
procesului de unificare a ţării început de către Oda Nobunaga. Fiu 
de ţăran, a reuşit să urce pe scara socială dobândind aprecierea lui 
Nobunaga, al cărui principal general a ajuns. După incidentul de la 
Honnoji, l-a înfrânt pe Mitsuhide şi a preluat practic poziţia 
suzeranului său. A reuşit să definitiveze unificarea Japoniei, iar apoi 
a întreprins o campanie (lipsită de succes) în Coreea. întrucât la 
dispariţia lui moştenitorul său nu avea decât cinci ani, problema 
succesiunii a dus la o nouă divizare a ţării în două tabere 



(Tokugawa şi Toyotomi). 

Uesugi Kagekatsu (1555-1623) - daimyo important al epocii 
(provincia Echigo), fiu adoptiv al lui Uesugi Kenshin. A cucerit 
provinciile Etchu şi Kaga şi i-a servit pe Nobunaga şi pe Hideyoshi. 

Valignano, Alessandro (1539-1606) - misionar iezuit italian. A 
călătorit în Japonia de trei ori în calitate de Visitatore, prima dată 
(1579) stând acolo trei ani. A combătut atitudinea de discriminare 
faţă de japonezi a predecesorilor săi, a sprijinit activitatea de 
învăţare a limbii locale şi a trimis prima ambasadă oficială japoneză 
în Europa (formată din patru samurai conduşi de Ito Mansho, 
această ambasadă a fost primită la Vatican de către papă). 

Yamanoue (no) Soji (1544-1590) - negustor din Sakai şi practicant 
de chanoyu, elev al lui Rikyu. Autor al lucrării Yamanoue no Soji ki, în 
care listează multe obiecte faimoase de chanoyu.