[RD] Yasunari Kawabata_Dansatoarea din Izu

Colecţie coordonată de 
DENISA COMĂNESCU 


Yasunari Kawabata 
DANSATOAREA DIN IZU 


- Povestiri - 


Traducere din japoneză şi note de 
Flavius Florea 



2008 






















Povestirile lui Kawabata au frumuseţea unor stampe japoneze, 

delicateţea si echivocul lor încărcat de semnificaţii subterane. 

Textul care dă titlul volumului - Dansatoarea din Izu - este 

considerat la piece de resistance; singurătatea şi prima dragoste, 

căutarea de sine, graniţa imperceptibilă dintre inocenţa copilăriei 

şi conştiinţa propriei sexualităţi - acestea sunt temele predilecte 

ale povestirii. Un tânăr încearcă să-şi exorcizeze dezamăgirile unei 

vieţi fără bucurii şi porneşte într-o călătorie ce se va dovedi 

iniţiatică. Tovarăşi de drum îi vor deveni artiştii dintr-o trupă de 

teatru ambulant, a căror muzică îl fascinează cu ritmurile sale 

stranii. Alături de ei învaţă să guste arta adevărată şi trăieşte 

primii fiori ai dragostei pentru o frumoasă şi misterioasă 

dansatoare. însă, după ce măştile cad, tânărul îşi dă seama că 

această iubire, născută sub o zodie nenorocoasă, se împotriveşte 

legilor morale, iar în inima lui începe o luptă sfâşietoare între 

dorinţă şi sentimentul de culpabilitate. Povestirile lui Kawabata 

sondează emoţiile de nestăpânit care însoţesc procesul 

maturizării, melancolia declanşată de marile incertitudini si sunt 

•> •> 

pline de rafinamentul, subtilitatea şi ambiguitatea ce camuflează 
misterul tipic scrierilor japoneze, fiind mici bijuterii stilistice 
perfect construite 



Coperta de 
ANGELA ROTARU 
Redactor 

ANDREEA RĂSUCEA 


YASUNARI KAWABATA 
VOLUME OF SHORTSTORIES 

Copyright © The Heirs of Yasunari Kawabata, 1925-1953. 

AII rights reserved. 

© HUMANITAS FICTION, 2008, 
pentru prezenta versiune românească 

EDITURA HUMANITAS FICTION 

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tei. 021/408 83 73, fax 

021/408 83 74 

www. humanitas. ro 

Comenzi CARTE PRIN POSTĂ: 

9 

tel./fax 021/311 23 30 
C.P.C.E. - CP 14, Bucureşti 

9 

e-mail: [email protected] 
www. libranilehumanitas. ro 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 

9 

KAWABATA, YASUNARI 

Dansatoarea din Izu / Yasunari Kawabata; trad.: Flavius Florea. - Bucureşti: 
Humanitas Fiction, 2008 

ISBN 978-973-689-223-3 


I. Florea, Flavius (trad.) 821.521-32=135.1 




DANSATOAREA DIN IZU 

Drumul cotea şi, pe când mă gândeam că mă apropii din ce în 
ce mai mult de trecătoarea Amăgi, şuviţele de ploaie, care albeau 
pădurea deasă de criptomeria 1 , se abătură violent asupra mea 
dinspre poalele muntelui. 

Aveam nouăsprezece ani, purtam şapcă de licean, hakama şi 
kimono bleumarin, iar pe umăr o taşcă de elev. De patru zile 
călătoream de unul singur prin peninsula Izu. Petrecusem o 
noapte în staţiunea termală Shuzenji, două nopţi în cea de la 
Yugashima, iar apoi, încălţat cu geta înalte din lemn de hdnoki, 
urcasem pe Amăgi. Deşi eram încântat de priveliştea munţilor 
care se înălţau unul după altul, a pădurilor sălbatice sau a văilor 
adânci, mă grăbeam mânat de o speranţă care făcea să-mi bată 
inima mai tare. Cum mergeam aşa, picături mari de ploaie 
începură să cadă peste mine. Am urcat în fugă drumul cotit, cu 
pante abrupte. în cele din urmă, am ajuns la o ceainărie de la 
capătul de nord al trecătorii şi, în aceeaşi clipă, am rămas 
înlemnit la intrare. Speranţa mi se îndeplinise întru totul. Grupul 
de artişti ambulanţi se odihnea acolo. 

» i 

Văzând că rămăsesem în picioare, dansatoarea luă de îndată 
propria-i pernă, o întoarse pe partea cealaltă şi mi-o puse alături. 

— Mda... , am reuşit eu să murmur si m-am aşezat. 

7 1 11 

Cu respiraţia tăiată din cauza fugii pe drumul în pantă am 
simţit cum, din cauza surprizei, cuvântul „mulţumesc” mi se 
opreşte în gât. 

Stăteam faţă în faţă, foarte aproape, şi, tulburat, am scos din 
mâneca kimono -ului o ţigară. Dansatoarea luă o scrumieră din 
faţa uneia dintre femeile aflate în încăpere şi o mută în apropierea 
mea. Eu am tăcut mai departe. 

Arăta cam de şaisprezece ani. Părul îi era aranjat într-o ciudată 
pieptănătură înaltă, intr-un stil vechi, necunoscut mie. Deşi îi 
făcea figura ovală şi maiestuoasă să pară foarte mică, se armoniza 

1 un gen de conifere din familia Cupressaceae (chiparoşi). Genul cuprinde o singură 
specie, Cryptomeria japonica. Este endemică în Japonia, unde este cunoscută sub 
denumirea de sugi (f£). 



totuşi perfect cu aceasta. îmi amintea de imaginile romaneşti 
pictate ale unor femei de odinioară, reprezentate cu coafuri 
exagerat de bogate. Cei patru însoţitori ai dansatoarei erau o 
femeie de patruzeci şi ceva de ani, alte două tinere, precum şi un 
bărbat de vreo douăzeci şi cinci de ani, purtând un hanterf cu 
însemnele hanului de la izvoarele termale Nagaoka. 

Le mai văzusem deja grupul de două ori. în drum spre 
Yugashima, îi întâlnisem pentru prima dată în apropiere de podul 
Yukawa, îndreptându-se către Shuzenji. Atunci erau trei femei 
tinere în grup, iar dansatoarea ducea o tobă de dimensiuni mari. 
Eu m-am tot întors să privesc în urmă şi m-am gândit că m-a 
cuprins nostalgia călătoriei. Apoi, în a doua seară la Yugashima, 
au nimerit la han. Aşezat pe treptele de la mijlocul unei scări, am 
privit-o transportat cum dansează pe platforma de lemn de la 
intrare. Mi-am zis că, dacă au fost atunci la Shuzenji, iar în seara 
asta la Yugashima, mâine vor trece probabil peste Amăgi către sud 
şi o vor lua către izvoarele termale de la Yugano. Pe drumul de 
munte de aproape douăzeci şi cinci de kilometri de pe Amăgi 
aveam să le ajung cu siguranţă din urmă. Aşa că mă grăbeam cu 
gândul ăsta, dar, dând deodată peste ele în ceainăria unde se 
adăpostiseră de ploaie, am rămas descumpănit. 

Imediat, bătrâna de la ceainărie m-a condus într-o cameră 
separată. Părea să nu fie folosită în mod obişnuit, căci nu avea 
shoji 2 3 şi uşă. în faţa ochilor, afară, se întindea o vale splendidă, 
atât de adâncă, încât privirea nici nu ajungea până în 
măruntaiele ei. 

Mi se făcuse pielea de găină, tremuram, iar dinţii îmi 
clănţăneau. I-am spus bătrânei care venea cu ceaiul că mi-e frig. 

— O, dar domnul e ud de-a binelea! Binevoiţi să veniţi puţin 
până dincolo, să vă uscaţi lucrurile! - şi, aproape luându-mă de 
mână, m-a invitat în propria lor cameră. 


2 Haină scurtă, purtată pe deasupra. 

3 Perete despărţitor subţire, constând de obicei dintr-un cadru de lemn pe care este lipită 
hârtie. 



Acolo era o vatră şi, când a tras shoji -ul într-o parte, am simţit 
căldura puternică a flăcărilor. M-am oprit în prag, ezitând. Un 
bătrân cu întreg corpul albăstrui şi umflat, cum îl au înecaţii, 
stătea turceşte lângă foc. A întors către mine ochii posomorâţi, cu 
pupilele galbene de parcă ar fi fost putrede. în jurul său înălţase 
un munte de scrisori vechi şi de pungi de hârtie, aş putea chiar 
spune că era îngropat în resturile acelea. Rămăsesem ca un stâlp, 
cu privirile la maldărul straniu pe care nu-1 puteam, la urma 
urmei, considera o fiinţă vie. 

— Mi-e ruşine că trebuie să vedeţi asa ceva... Dar e moşneagul 

9 9 9 9 O 

meu, vă rog să nu vă faceţi griji. E groaznic să vedeţi, da’ cum nu 
se poate mişca, vă rog să-l suportaţi. 

După ce m-a avertizat astfel, am înţeles din spusele ei că 
bătrânul suferise ani îndelungaţi de paralizie progresivă şi că era 
acum paralizat complet. Muntele de hârtii era format din scrisori 
venite din multe ţări, în care se indicau metode de tratament al 
bolii, şi din ambalaje de medicamente comandate de prin toate 
colţurile lumii. Bătrânul, ba întrebând călătorii care treceau pe 
acolo, ba citind reclamele din ziare, fără să scape nici o ocazie, se 
interesa de căile de vindecare a paraliziei şi cerea medicamente 
din toată ţara. Iar apoi, fără să arunce nici una dintre acele 
scrisori sau flacoane, şi le aşezase în jur şi trăia privindu-le. în 
toţi acei ani construise un munte de hârţoage învechite. 

N-am răspuns nimic şi m-am aplecat peste vatră. Un automobil 
în trecere pe afară zgudui casa. Mă întrebam de ce moşul nu 
părăseşte locul ăsta atât de friguros, deşi era încă toamnă, şi 
unde, oricum, zăpada avea să acopere neîntârziat trecătoarea. Din 
kimono -ul meu ieşeau aburi, iar focul era atât de puternic, încât 
mă durea capul. Bătrâna se dusese în încăperea din faţă şi stătea 
de vorbă cu artistele ambulante. 

— Asa vasăzică... Fetita care vă însoţea data trecută, asa mult a 

9 9 9 9 

crescut?!... S-a făcut o fată grozavă şi asta e bine şi pentru 
dumneata... Aşa frumoasă s-a făcut, deci. Repede mai cresc fetele 
astea!... 




După aproape o oră, le-am auzit pregătindu-se de plecare. Nu 
mă liniştisem încă şi, din cauza zbuciumului interior, nu am găsit 
curajul să mă ridic şi eu. Mi-am zis că, deşi obişnuite cu drumul, 
erau totuşi femei si, chiar dacă le lăsam să mi-o ia înainte cu un 
kilometru, doi, le puteam ajunge uşor, aşa încât am rămas 
frământându-mă lângă foc. Din momentul când dansatoarea şi ai 
ei nu s-au mai aflat în preajmă, imaginaţia parcă mi se 
dezlănţuise şi începuse să danseze şi ea plină de viaţă. Am 
întrebat-o pe bătrâna care le condusese: 

— Artiştii de adineaori - unde o să doarmă în noaptea asta? 

— Parcă poţi să ştii unde-o să tragă nişte oameni ca ei, 
domnule? Unde vor găsi clienţi, acolo o să-nnopteze. Pot ei oare să 
aibă vreo ţintă pentru diseară? 

Cuvintele ei pline de un dispreţ manifest m-au incitat: dacă e 
aşa, atunci dansatoarea va înnopta în camera mea - mi-a trecut 
prin gând. 

Ploaia se mai potolise, iar spre vârful muntelui se luminase. 
Bătrâna a încercat să mă reţină, spunându-mi că în zece minute 
se va însenina de tot, dar nu mai puteam sta liniştit. 

— Moşule, ai grijă de dumneata - curând vine frigul, l-am 
îndemnat din toată inima si m-am ridicat. 

El şi-a mişcat greoi ochii galbeni, aprobând vag. 

— Domnule, domnule! strigă bătrâna alergând după mine. Nu 
pot să primesc atât. Este prea mult! 

Agăţată de sacul meu, încerca să-mi dea înapoi banii şi, deşi o 
refuzam, nu voia să accepte. M-a urmat astfel, cu paşi mici, vreo 
sută de metri, repetând aceleaşi lucruri: 

— Este prea mult. N-am făcut nimic pentru ei. Am să vă ţin 
minte. Când o să vă întoarceţi, vă voi fi recunoscătoare! Neapărat 
să treceţi din nou pe aici! N-am să vă uit. 

Nu primise decât o monedă de cincizeci de sen 4 şi am fost 
surprins de atâta recunoştinţă - până la lacrimi aproape -, dar, 
cum voiam s-o prind din urmă pe dansatoare, mersul nesigur al 


4 sen - subunitate monetară a yen-ului japonez, echivalent cu 1 /100 dintr-un yen. 



bătrânei mă deranja. Am ajuns în cele din urmă la tunelul de la 
trecătoare. 

— Mulţumesc. Bătrânul e singur, aşa că mai bine te întorci, i- 
am spus şi, în fine, ea dădu drumul sacului. 

în tunelul întunecat, cădeau întruna picături reci. Ieşirea către 
sudul peninsulei Izu se zărea ca un punct luminos în faţă. 

De la gura tunelului, drumul, mărginit pe o parte de un gard 
vopsit în alb, şerpuia la vale ca o dâră de fulger. Spre capătul 
acestei privelişti cu care dădea impresia unei machete se desluşea 
grupul de artişti. După vreo şase sute de metri i-am ajuns din 
urmă. Dar, cum nu puteam să-mi încetinesc brusc ritmul, am 
depăşit femeile cu o înfăţişare nepăsătoare. Când mă văzu, 
bărbatul, care mergea singur la vreo douăzeci de metri în faţă, se 
opri să mă aştepte: 

— Da' iute mai sunteti!... Ce bine că s-a înseninat! 

Respirând uşurat, am pornit-o alături de el. Pe rând, mă 

întrebă tot felul de lucruri. Văzând că începuserăm să stăm de 
vorbă, femeile grăbiră pasul şi se apropiară de noi. 

Bărbatul purta în spate un cufăr voluminos de răchită. Femeia 
de patruzeci de ani ducea în braţe un căţel. Fata mai mare avea 
un bagaj înfăşurat intr-un furoshiki 5 , iar cea mijlocie tot un cufăr 
de răchită, amândouă fiind foarte încărcate. Dansatoarea căra 
toba cea mare şi montura ei. începu să mi se adreseze din când în 
când si femeia. 

9 

— E elev de liceu, îi şopti fata cea mare dansatoarei, râzând, în 
timp ce eu îmi întorceam capul spre ele. 

— Aha. Atâta lucru ştiu şi eu. Vin des elevi pe insulă. 

Erau toţi din portul Habu, în Oshima. Mi-au spus că veniseră 
în primăvară de pe insulă şi de atunci călătoreau întruna, dar 
acum se apropia frigul şi nu erau pregătiţi pentru iarnă, aşa că, 
după vreo zece zile la Shimoda, în staţiunea termală Ito, se vor 
întoarce acasă. Auzind de Oshima, m-a cuprins un simţământ şi 


5 furoshiki (JS S )- tehnică tradiţională de ambalare într-o ţesătură şi utilizată pt. 
transportul hainelor, cadourilor, pachetelor, etc. 



mai poetic şi am privit din nou frumosul păr al dansatoarei. I-am 
întrebat ba una, ba alta despre insulă. 

— Vin mulţi studenţi ca să înoate, îi spuse dansatoarea uneia 
dintre fete. 

— Probabil vara, m-am întors eu către ea. 

Păru tulburată şi răspunse cu o voce foarte slabă: 

— Si iarna... 

9 

— Chiar şi iarna?! 

Privi către însoţitoarele ei si râse. 

9 9 

— Se poate înota şi iarna? am întrebat din nou. 

Ea se făcu roşie la faţă şi, cu o expresie extrem de serioasă, 
dădu uşor din cap. 

— Fata asta nu ştie ce spune, zâmbi femeia de vreo patruzeci de 
ani. 

Până la Yugano, vreo doisprezece kilometri, drumul cobora de-a 
lungul văii râului Kawatsu. După ce depăşisem trecătoarea, 
muntele şi chiar culoarea cerului dădeau impresia de ţinut sudic. 
Continuând să discut cu bărbatul, ne-am împrietenit de-a 
binelea. Pe când trecusem deja de nişte mici sate, ca Oginori şi 
Nashimoto, şi acoperişurile de paie din Yugano începuseră să se 
vadă spre poalele munţilor, m-am hotărât să-i spun că aş vrea să 
călătoresc cu ei până la Shimoda. El s-a bucurat foarte mult. 

în faţa unui han ieftin din Yugano, femeia dădu să-şi ia rămas- 
bun. El i se adresă: 

— Dânsul spune că ar dori să meargă împreună cu noi! 

— Oh, aşa? „La drum un tovarăş, în viaţă compasiune.” Chiar 
şi nişte oameni simpli ca noi pot să vă alunge plictiseala. Dar 
atunci intraţi să vă odihniţi, răspunse ea degajat. 

Fetele se uitară toate deodată la mine, dar rămaseră tăcute, cu 
aerul că nu era nimic deosebit în asta, în ochi cu o uşoară sfială. 

Am urcat laolaltă la etajul hanului şi ne-am descărcat bagajele. 
Tatami 6 - urile şi uşile glisante erau vechi şi murdare. Dansatoarea 

6 Tatami ( ®) este o saltea folosită ca pardoseală în camerele tradiţionale japoneze. 
Numele vine de la verbul tatamu (H tî, „a împături" sau „a pune unul peste altul"), 
lucru pe care unii istorici îl consideră o dovadă că saltelele tatami din antichitate erau 



a adus de jos ceaiul. Când s-a aşezat în fata mea, s-a înroşit toată 
si mâna îi tremura aşa tare, încât ceaşca era gata-gata să cadă de 
pe farfurioară, iar când o aşeză pe tatami, vărsă o parte din lichid. 
Am rămas uimit de atâta timiditate. 

— Ah, ce necaz! în fata asta se trezesc simţurile! Atât ne mai 

9 

lipsea!... îşi încruntă surprinsă sprâncenele femeia de patruzeci 
de ani, aruncându-i o cârpă. Dansatoarea o luă şi, stânjenită, 
sterse tatami- ul. 

9 

La aceste cuvinte neaşteptate, privind rapid în mine însumi, am 
simţit cum avântul imaginaţiei stârnite de bătrâna din trecătoare 
mi se frânge brusc. 

Chiar atunci, femeia exclamă: 

— Kimono -ul bleumarin al domnului elev e foarte frumos, nu-i 
aşa?! şi privi lung către mine. Kimono -ul dânsului are aceleaşi 
motive cu al lui Tamiji, nu? Sunt chiar aceleaşi modele! 

După ce se asigură că aşa era, întrebând-o de câteva ori pe una 
dintre fete, femeia îmi spuse: 

— Am un băiat rămas acasă, care merge la şcoală. Mi-am adus 
acum aminte de el. Kimono-ul lui e la fel. M-a costat mult si mi-a 

9 

venit tare greu să-l cumpăr. 

— La ce şcoală merge? 

— La o scoală normală, e în anul al cincilea. 

— Oho, anul cinci la şcoala normală! 

— Merge la şcoala din Kofu. Noi locuim mai mult în Oshima, 
dar suntem din Kofu, în provincia Kai. 

După ce ne am odihnit vreo oră, bărbatul m-a condus la o altă 
pensiune din staţiune. Până atunci crezusem că voi sta cu ei la 
acelaşi han. Am coborât vreo sută de metri din drum, pe o potecă 
bolovănoasă, cu trepte de piatră şi am traversat podul de lângă 
baia publică de pe malul râului. Dincolo de pod se afla grădina 
pensiunii. 

Am intrat în baie şi bărbatul a venit şi el cu mine. Mi-a povestit 
că are douăzeci si trei de ani si că soţia lui pierduse o sarcină si 

9 9 9 A 9 

apoi avusese o naştere prematură, astfel că amândoi copiii 
subţiri şi puteau fi împăturite când nu erau folosite sau erau folosite una peste alta. 



muriseră. Deoarece purta hanten-ul cu însemnele hanului de la 
băile termale Nagaoka, fusesem convins că este de acolo. în plus, 
cum aspectul şi modul lui de a vorbi dovedeau un oarecare nivel 
intelectual, presupusesem că, din capriciu sau pentru că se 
îndrăgostise de una dintre artiste, îşi luase bagajul şi le urmase. 

Imediat după baie, am mâncat de prânz. Plecasem de la 
Yugashima la opt dimineaţa şi acum era puţin înainte de ora trei. 

Când să se întoarcă la ai lui, bărbatul privi din grădină către 
mine, aflat la etaj, şi mă salută din nou. 

— Luaţi, vă rog, măcar nişte kaki 7 . îmi cer scuze că nu mai 
cobor... am spus şi i-am aruncat un pachet învelit în staniol. 

Bărbatul refuză şi dădu să plece, dar cum fructele zăceau în 
grădină, le ridică de jos: 

— Vă rog să nu faceţi aşa ceva, replică şi lansă pachetul în sus. 

Acesta nimeri pe acoperişul de paie. Când l-am azvârlit iarăşi 

spre el, îl luă în sfârşit şi se duse. 

în amurg se porni o ploaie violentă. Munţii păreau mai aproape 
şi deveniseră albicioşi, iar pârâul din faţă căpătă văzând cu ochii o 
culoare galben-murdară şi începu să vuiască. Gândindu-mă că, 
pe o astfel de vreme, dansatoarea şi ceilalţi nu vor merge nicăieri, 
nu-mi găseam locul şi, de vreo două-trei ori, am intrat în apa 
fierbinte a băii. Camera mea era destul de întunecoasă, în peretele 
care o despărţea de cea vecină era decupat un cadru pătrat, în 
dreptul căruia atârna din grindă o lampă electrică, o singură 
lumină pentru ambele încăperi. 

Tam-tam-tam - de departe, prin zgomotul puternic al ploii, 
răzbătu vag sunetul tobei mari. M-am repezit să deschid 
obloanele, mai-mai să le rup, şi m-am aplecat în afară. Sunetul 
tobei parcă se apropia. Ploaia mă lovea în creştet. Am închis ochii 
şi mi-am încordat auzul, încercând să-mi dau seama pe unde se 
află toba şi dacă vine spre mine. Imediat se auzi şi sunetul unui 


7 fructul unor arbori din familia Ebenaceae, genul Diospyros. Culoarea variază de la 
galben deschis la portocaliu-roşiatic, iar forma sa este asemănătoare cu a roşiei sau a 
unui dovleac. Kaki este o bacă. 



shamisen 8 . Răsună chemarea lungă a unei femei. Apoi râsete 
puternice. Am înţeles că artiştii fuseseră poftiţi în sala de oaspeţi 
a restaurantului din fata hanului lor ieftin. Am distins vocile unor 
femei si ale câtorva bărbaţi. Mă aşteptam să termine acolo si să 
vină şi în direcţia asta. Dar petrecerea, scăldată în sake 9 părea că 
a depăşit faza de veselie şi devenea treptat o hărmălaie generală. 
Din când în când, vocea stridentă a unei femei despica ascuţit 
întunericul, ca un fulger. Iritat, am rămas un răstimp îndelungat 
aşezat în acelaşi loc, cu usa deschisă. De fiecare dată când 
auzeam toba, respiram uşurat. 

— Ah, dansatoarea e tot acolo! Stă si bate în tobă! 

Tăcerea tobei îmi era de nesuportat. Mă cufundam în 
adâncurile zgomotului ploii. 

La un moment dat, se auziră pentru un timp tropăituri confuze, 
de parcă s-ar fi jucat cu toţii de-a prinselea sau ar fi dansat. Şi 
apoi se reaşternu calmul. Ochii îmi scânteiau. încercam să văd 
prin întuneric ce ar putea însemna liniştea aceasta. Mă frământa 
gândul ca nu cumva dansatoarea să-şi întineze noaptea. 

Am închis obloanele si am intrat în aşternut, dar inima îmi era 
grea. M-am dus din nou la baie. împroşcam cu violenţă apa în 
toate părţile. Aversa se opri şi se arătă luna. Noaptea de toamnă, 
purificată de ploaie, avea o transparenţă luminoasă. Mi-am zis că, 
oricum, nu pot ieşi afară din sala de baie aşa, în picioarele goale. 
Era trecut de ora două. 

în dimineaţa următoare, pe la nouă trecute, bărbatul mă vizită 
la han. Abia mă trezisem si l-am invitat cu mine la baie. O 
splendidă zi senină, ca de primăvară, se întindea peste tot sudul 
peninsulei Izu, iar apele umflate ale râului din josul taluzului 


8 Shamisen (H $]| shamisen) este un instrument muzical tradiţional japonez cu trei 
coarde, cu cutie de rezonanţă relativ mică în comparaţie cu gâtul. 

9 Sake este o băutură alcoolică japoneză, făcută din orez (decorticat sau nedecorticat) 
fermentat. în limba japoneză „sake" înseamnă băutură alcoolică în general, băutura 
alcoolică cunoscută în străinătate sub numele de „sake" se numeşte nihonshu ( 0 T @), 
ceea ce înseamnă „băutură alcoolică japoneză". 



erau scăldate în soare. Frământările din noaptea precedentă îmi 
păreau mie însumi un vis, totuşi i-am spus: 

— Ieri-seară aţi petrecut până târziu!... 

— Cum?! S-a auzit? 

— Ba bine că nu!... 

— Erau nişte localnici. Nu sunt în stare decât să facă hărmălaie 

9 

- cumplit de plicticoşi. 

Cum vorbea ca despre ceva obişnuit, am rămas tăcut. 

— Ah, tipii ăia au apărut la baia de vizavi! Hait, se pare că ne- 
au zărit si râd la noi - ce mă enervează! 

9 

Am privit încotro îmi arăta, la baia publică de dincolo de râu. 
Prin aburi se întrevedeau şapte sau opt corpuri goale. 

Deodată, din clădirea cufundată în semiobscuritate a băii ieşi 

9 

în fugă o femeie dezbrăcată şi, oprindu-se chiar la marginea 
platformei vestiarului de parcă ar fi vrut să plonjeze în râu, strigă 
ceva cu braţele întinse. Nu avea pe ea nici măcar un prosop. Era 
dansatoarea. Uitându-mă la corpul ei alb ca lemnul de paulownia, 
cu picioare lungi, am simţit cum un val de apă curată îmi trece 
prin suflet şi, respirând uşurat, am râs liniştit. E un copil! Doar 
un copil putea, încântat că ne-a văzut, să alerge complet 
dezbrăcat în plin soare şi să ne facă semne stând în vârful 
picioarelor. Am continuat să râd, cuprins de o bucurie luminoasă. 
Mă simţeam mai curat, de parcă cineva m-ar fi şters pe frunte. 
Mult timp zâmbetul nu mi-a dispărut de pe faţă. Datorită părului 
ei atât de bogat, părea de şaisprezece-şaptesprezece ani. Pe 
deasupra, era îmbrăcată ca o fată în floarea tinereţii, aşa că mă 
înşelasem complet. 

Imediat ce m-am întors în cameră împreună cu bărbatul, se 
arătă şi fata mai mare în grădina hanului şi începu să admire 
crizantemele. Dansatoarea traversase podul aproape până la 
jumătate. Femeia de patruzeci de ani ieşi din baia publică şi privi 
spre ele. Dansatoarea, dând din umeri, râse cu aerul că ar spune 
„plec, altfel mă ceartă” şi se întoarse cu paşi repezi. Femeia 
înainta până la mijlocul podului şi mi se adresă: 

— Veniţi pe la noi în vizită! 



— Veniţi pe la noi în vizită! repetă şi fata mai mare şi amândouă 
femeile se retraseră. 

Bărbatul rămase la mine până în amurg. 

Seara, pe când jucam go cu un negustor itinerant de papetărie, 
în curtea hanului răsună deodată toba cea mare. Am dat să mă 
ridic: 

— Au venit ambulanţii! 

— Mda - nu fac doi bani ăştia! Ei, e rândul dumitale. Eu am 
jucat aici, spuse negustorul de hârtie absorbit de partidă, bătând 
în goban 10 . Eu stăteam ca pe ace; la un moment dat, când artiştii 
păreau că se pregătesc de plecare, bărbatul îmi strigă din grădină: 

— Bună seara! 

Am ieşit pe culoar şi le-am făcut semn cu mâna să vină sus. Se 
consultară puţin în şoaptă, acolo unde se aflau, apoi se 
îndreptară către intrare. Din spatele bărbatului, cele trei fete mă 
salutară pe rând: 

— Bună seara! şi se înclinară pe coridor în stilul unei geisha. 

Pe goban, înfrângerea mea devenea repede tot mai limpede. 

— Nu mai e nimic de făcut. Trebuie să cedez! 

— Da' nici pomeneală de aşa ceva! Eu stau mai rău. Oricum, 
diferenţa e foarte mică. 

Fără să arunce nici măcar o privire artiştilor, negustorul de 
hârtie numără punctele pe goban şi continuă să joace din ce în ce 
mai concentrat. Femeile îşi puseră toba şi shamisen- ul în colţul 
camerei şi începură să joace gomoku narabe 11 pe tabla de shogi 12 . 
în timpul ăsta, eu am pierdut partida aproape câştigată. 

— Ce ziceţi de încă una? Haideţi să mai jucăm! mă bătu la cap 
negustorul, cu insistenţă. 

Dar cum eu râdeam doar, prosteşte, fără să spun nimic, 
renunţă şi plecă. 

Fetele veniră lângă goban. 

10 Goban (#3B) - tablă folosită la jocul de go. 

11 Joc numit şi renju, care foloseşte tabla de go şi unde câştigă cel care reuşeşte primul să 
plaseze cinci pietre în linie. 

12 Joc japonez oarecum asemănător cu şahul, cu o tablă de 9x9 pătrate. 



— Mai mergeţi pe undeva prin împrejurimi în seara asta? 

— Mai dăm un tur, răspunseră. 

Bărbatul privi către ele: 

— Să mai mergem oare? Ce-ar fi să ne oprim pe ziua de azi?! 

— Da, da, ce bine! 

— N-o să ne certe? 

— Păi, oricât ne am mai învârti, tot nu găsim clienţi! Şi am stat 
apoi până după douăsprezece noaptea, rezolvând probleme de 
gomoku narabe. 

După ce dansatoarea a plecat, mă simţeam cu mintea limpede 
şi nu mi-era somn deloc, aşa că am ieşit pe culoar şi am strigat: 

— Domnu' negustor! Domnu' negustor! 

— Aici! sări din cameră bătrânul de aproape şaizeci de ani şi 
adăugă plin de curaj: 

— Azi facem noapte albă! Jucăm până-n zori! 

Eu mă simţeam, la rândul meu, într-o dispoziţie foarte 
combativă. 

Pentru a doua zi ne înţeleseserăm să plecăm spre Yugano la opt 
dimineaţa. Mi-am pus pe cap pălăria de vânător cumpărată de 
lângă baia publică, am băgat în geantă şapca de licean şi am luat- 
o către hanul ieftin de pe strada mare. Uşile glisante de la etaj 
erau larg deschise şi am intrat fără grijă, dar ei erau încă în pat. 
Descumpănit, am rămas pe culoar, în picioare. 

în aşternutul aflat chiar în fata mea, dansatoarea se făcu roşie 
la faţă şi îşi ascunse brusc obrajii în palme. 

Dormea împreună cu fata mijlocie. Era încă machiată puternic, 
ca în seara precedentă. Machiajul de pe buze şi de la colţurile 
ochilor i se întinsese uşor. Imaginea ei emoţionantă mi-a încălzit 
sufletul. Se rostogoli deodată complet şi, cu chipul ascuns mai 
departe în mâini, ieşi afară din aşternut şi se aşeză pe coridor: 

— Mulţumesc pentru aseară, spuse şi se înclină ceremonios. 

Eu stăteam în picioare, nedumerit. 

Bărbatul dormea la un loc cu fata mai mare. Până să-i văd 
astfel, nu-mi dădusem seama câtuşi de puţin că sunt căsătoriţi. 



— Ne cerem mii de scuze, spuse femeia de patruzeci de ani, 
ridicându-se pe jumătate din pat. Aveam de gând să plecăm 
acum, dar se pare că va fi o petrecere diseară şi ne-am hotărât să 
mai întârziem o zi. Oricum, dacă plecaţi azi, o să ne revedem la 
Shimoda. Noi tragem întotdeauna la hanul Koshuya - îl puteţi găsi 
uşor. 

M-am simtit ca abandonat. 

— N-aţi putea s-o amânaţi pentru mâine? interveni bărbatul. 
Nici eu n-aş prea vrea s-o mai lungim, cum zice mama. E mai bine 
să ai un tovarăş la drum. Haideţi să plecăm mâine împreună! 

Femeia adăugă: 

— Faceţi aşa, vă rugăm! Aţi binevoit să ne însoţiţi şi acum e 
foarte urât din partea noastră să plecăm fără dumneavoastră!... 
Mâine pornim la drum orice s-ar întâmpla. Poimâine se împlinesc 
patruzeci şi nouă de zile de când ne-a murit pe drum copilul - 
aveam dinainte intenţia să facem la Shimoda o slujbă pentru el şi 
ne-am grăbit până acum ca să putem fi la timp acolo. E 
nepoliticos să spun asta, dar s-a nimerit să ne cunoaştem parcă 
printr-o potrivire mai ciudată a lucrurilor - vă rog, fiţi cu noi 
poimâine! 

Am decis să-mi amân plecarea şi am coborât la parter. 
Aşteptându-i să se scoale, stăteam de vorbă în biroul murdar cu 
omul de la han, când bărbatul a apărut şi m-a invitat să facem o 
plimbare. Am mers puţin pe drum către sud şi am dat de un pod 
pitoresc. Sprijinit de balustradă, mi-a mai povestit despre el. 
Făcuse un timp parte dintr-un grup de actori de teatru modern 
din Tokyo. Chiar şi acum juca uneori în piese de teatru modern în 
portul din Oshima. Lucrul ciudat care ieşea ca un picior afară din 
bagajele lor învelite în pânză era o teacă de sabie. La petreceri 
imita uneori jocul unor actori. în cuferele de răchită aveau 
costumele necesare, împreună cu ustensilele casnice - cratiţe, 
vase. 

— Am făcut o greşeală şi am ajuns la ruină. Fratele meu mai 
mare a preluat treburile casei din Kofu şi se descurcă minunat. 
Aşa că de mine nu mai e nevoie pe acolo. 



— Eu eram convins că dumneata eşti din staţiunea termală 

9 9 

Nagaoka... 

— A, asa? De acolo e soţia mea, cea mai mare dintre cele două 
fete. Are optsprezece ani, cu unul mai puţin decât dumneata. A 
născut până acum de două ori prematur, sub cerul liber - copiii 
n-au trăit nici o săptămână - şi sănătatea ei e încă zdruncinată. 
Femeia mai în vârstă e mama ei bună, iar dansatoarea e sora mea 
mai mică. 

— Cum?! Spuneai că ai o soră de treisprezece ani... 

— Chiar ea e. Aş vrea s-o ţin măcar pe ea departe de toate 
astea, dar, din multe motive, nu prea am de ales. 

îmi explică apoi că el se numeşte Eikichi, soţia sa Chiyoko, iar 
pe sora mai mică o cheamă Kaoru. Cealaltă fată, Yuriko, de 
şaisprezece ani, era chiar din Oshima şi lucra pentru ei. Eikichi 
devenise teribil de sentimental şi privea spre râu cu aerul că era 
gata să izbucnească în plâns. 

Pe când mă întorceam către han, dansatoarea, acum fără fard, 
stătea aplecată la marginea drumului şi mângâia un câine pe cap. 
I-am spus: 

— Vino în vizită! 

— Bine. Da’ nu pot singură... 

— Vino cu fratele! 

— Sosim imediat! 

Foarte curînd, Eikichi se arătă la hanul meu. 

— Da’ ceilalţi? 

9 

— Fetele n-au putut să scape de gura mamei... 

Totuşi, după ce am jucat un timp gomoku narabe traversară şi 
ele podul şi urcară la etaj. Se înclinară ceremonios, ca de obicei, 
apoi rămaseră aşezate pe culoar, ezitând. Prima se ridică Chiyoko. 

— Asta e camera mea. Nu vă jenaţi, intraţi, vă rog! 

După vreo oră, se duseră cu toţii la baia din han. 

Mă invitară insistent să merg împreună cu ei, dar cum erau 
acolo trei femei tinere, i-am dus cu vorba, spunând că o să vin 
mai târziu. Imediat, dansatoarea se întoarse din nou sus, singură: 



— Chiyoko spune că vă spală pe spate dacă veniţi acum, îmi 
transmise ea. 

Nu m-am dus la baie, ci am început o partidă de gomoku 
narabe. Dansatoarea juca surprinzător de bine. îi bătusem pe 
Eikichi şi pe celelalte fete fără multă osteneală, de altfel câştigam 
la gomoku aproape împotriva oricui. îmi făcea plăcere că nu 
trebuia acum să mut intenţionat mai slab. întrucât eram numai 
noi doi, la început ea punea pietrele pe tablă de la distanţă, 
întinzând mâna, dar treptat, uitând de sine, se aplecă deasupra 
gobanului, concentrată. Părul ei negru, aproape nenatural de 
frumos, mai că îmi atingea pieptul. Brusc, ea se înroşi: 

— Scuzaţi-mă! O să mă certe! şi fugi, lăsând partida 
neterminată. 

Femeia stătea în faţa băii publice. Chiyoko şi Yuriko, de 
asemenea, îşi pierdură capul şi, ieşind din baie, plecară în grabă, 
fără să mai urce pe la etaj. 

Eikichi îşi petrecu şi ziua asta în întregime la mine la han. 
Proprietăreasa, o femeie simplă şi binevoitoare, îmi împărtăşi 
părerea ei că nu merită să invit la masă astfel de oameni. 

Pe seară, când m-am dus în vizită la hanul lor ieftin, 
dansatoarea tocmai lua lecţii de shamisen cu femeia mai în vârstă. 
Vru să se întrerupă, dar, îndemnată de femeie, luă iar 
instrumentul în braţe. De fiecare dată când vocea îi suna puţin 
mai puternic, aceasta o certa: 

— Ţi-am spus doar că nu trebuie să cânţi tare!... 

Din sufrageria de la etaj a restaurantului de peste drum, unde 
fusese chemat, îl puteau vedea pe Eikichi psalmodiind ceva. 

— Ce e aia? 

— Aceea? E o piesă no 13 . 

— Stranie chestie! 

— El e ca un magazin universal - nu poţi şti ce-o să ofere în 
clipa următoare. 

Tocmai atunci, un negustor de păsări de vreo patruzeci de ani, 
care stătea la han, deschise uşa glisantă şi invită fetele la masă. 

13 No (sau noh) (Iii no sau ti-^ nogaku) este o formă de teatru tradiţional japonez. 



Dansatoarea si Yuriko îsi luară betisoarele si trecură în camera de 
alături, unde ciuguliră ce mai rămăsese din mâncarea de pasăre. 
Când se ridicară să vină înapoi, negustorul o bătu uşor pe umăr 
pe dansatoare. Femeia făcu o faţă furioasă: 

— Ei! Ia nu te atinge de copilul ăsta! E încă pură! 

Adresându-i-se cu „unchiule”, dansatoarea îl rugă pe negustor 

să-i citească din Mito Komon Manyuki 14 . Dar, foarte repede, acesta 
se ridică şi plecă. Deoarece nu se cădea să-mi spună mie direct să 
continui lectura, dansatoarea îi ceru cu insistentă femeii să mă 
roage ea. Cu o anumită speranţă, am luat în mâini cartea de 
povestiri comice. într-adevăr, dansatoarea se aşeză cu simplitate 
lângă mine. Când am început să citesc, îşi apropie faţa mai-mai 
să-mi atingă umărul, luă o expresie serioasă şi, cu ochii lucind, 
privea fără să clipească spre fruntea mea. Se pare că ăsta îi era 
obiceiul atunci când i se citea. Şi mai înainte aproape că îşi 
alăturase faţa de cea a negustorului. Doar fusesem acolo. Ochii 
mari, negri şi strălucitori ai dansatoarei erau lucrul cel mai 
încântător la ea. Linia dublă a pleoapelor era frumoasă dincolo de 
orice descriere. Şi, în plus, râdea ca o floare. Rădea ca ojloare - 
expresia i se potrivea perfect. 

Imediat, o servitoare de la restaurant veni să o cheme. în timp 
ce-şi aranja ţinuta, ea îmi spuse: 

— Mă întorc imediat, nu plecaţi! Vă rog să-mi citiţi şi 
continuarea! 

Ieşi apoi pe culoar şi salută ceremonios. 

— Nu cumva să cânţi din gură! îi spuse femeia. 

Tocmai i se schimbă vocea... 


14 însemnări ale peregrinărilor lui Mito Koumon - lucrare anonimă, realizată pe la sfârşitul 
epocii Edo, (probabil de către un actor de kodan). Relatează aventurile, în parte fictive, 
ale lui Mito Koumon (supranumele lui Tokugawa Mitsukuni, şeful uneia dintre cele trei 
ramuri ale familiei Tokugawa, din care se alegea shogun-unul), care călătoreşte incognito 
împreună cu doi însoţitori şi face dreptate pe unde trece. Personajul este extrem de 
popular. 



Dansatoarea stătea corect aşezată la etajul restaurantului şi 
bătea în tobă. Se vedea perfect, din spate, de parcă ar fi fost în 
camera de alături. Bătăile tobei îmi răsunau senin în suflet. 

— Când se porneşte toba, petrecerea se animă, nu? spuse 
femeia privind într-acolo. 

Chiyoko şi Yuriko se duseră şi ele. 

După vreo oră, cei patru se întoarseră împreună. 

— Doar atât... lăsă să curgă dansatoarea cincizeci de sen din 
pumnul ei strâns în palma femeii. 

Am mai citit un timp cu voce tare din Mito Komon manyuki. 
Aduseră apoi vorba despre copilul mort pe drum. După câte 
spuneau, se născuse străveziu ca apa. N-avea putere nici să 
plângă, totuşi respirase vreme de o săptămână. 

Nu simţeam nici curiozitate, nici condescendenţă - uitasem 
complet că sunt doar nişte actori ambulanţi - si bunăvoinţa mea 
firească faţă de ei se pare că le mersese la suflet. Nu ştiu cum, au 
stabilit că trebuie să merg să le fac o vizită acasă în Oshima. 

— Casa în care stă moşul e numai bună, se sfătuiau ei. E 
destul de mare şi, dacă-1 mutăm pe moşu’ de acolo, e foarte 
liniştită şi poate sta oricât, poate să şi înveţe!... 

Pe urmă îmi spuseră: 

— Avem două căsuţe - cea dinspre munte e liberă... La rândul 
meu, eu îi voi ajuta de Anul Nou, când vor pune cu toţii în scenă o 
piesă în portul Habu. 

înţelegeam treptat că viaţa lor rătăcitoare nu era atât de aspră 
pe cât îmi închipuisem la început, ci una destinsă, din care nu 
lipsea niciodată mireasma câmpurilor. Se simţea că domneşte în 
familie o legătură plină de afecţiune, între părinţi şi copii sau între 
fraţi. Numai Yuriko, angajata lor, poate şi pentru că era la vârsta 
maximei timidităţi, se arăta mereu tăcută în fata mea. 

Am plecat de la hanul lor după miezul nopţii. Fetele au venit să 
mă conducă şi dansatoarea îmi întoarse geta cu faţa spre ieşire. 
Se aplecă apoi din prag în afară şi se uită spre bolta luminoasă. 



— Ah, a ieşit luna! Mâine Shimoda - ce bine-mi pare! O să 
ţinem slujba pentru copil, mama o să-mi cumpere un pieptene şi, 
pe urmă, sunt atâtea acolo! Vă rog, duceţi-mă la un film! 

Pe cerul călătoriilor plutea parcă un aer de nostalgie, făcând 
din portul Shimoda un refugiu pentru artiştii ambulanţi care 
cutreierau staţiunile termale din provinciile Izu şi Sagami. 

Duceau aceleaşi bagaje ca atunci când trecuseră pasul Amăgi, 
în braţele mamei, căţeluşul îsi scosese afară labele din fată si 
părea deja obişnuit cu drumul. Cum am ieşit din Yugano, am dat 
iar de munţi. De deasupra mării, soarele de dimineaţă le încălzea 
pantele. Am privit cu toţii într-acolo. Spre vărsarea râului 
Kawatsu se deschidea largă şi strălucitoare plaja cu acelaşi nume. 

— Aceea e Oshima, nu? 

— Da, aşa de mare se vede! O să veniţi, nu-i aşa? spuse 
dansatoarea. 

Poate din cauză că cerul de toamnă era prea senin, înspre soare 
marea era acoperită de o ceaţă uşoară, ca primăvara. Până la 
Shimoda aveam de mers aproape douăzeci de kilometri. Un timp, 
marea se ascunse vederii. Chiyoko începu să intoneze, fără grijă, 
un cântec. 

Pe o porţiune, drumul avea două variante: una ceva mai 
abruptă, dar cu vreo doi kilometri mai scurtă, care trecea peste 
munte, şi traseul de bază, mai uşor. Desigur, eu am ales 
scurtătura. 

Poteca, alunecoasă din cauza frunzelor căzute, se căţăra pieptiş 

pe sub arbori. Respiraţia mi s-a tăiat şi, pe jumătate disperat, am 

început să împing cu palmele în genunchi ca să-mi grăbesc 

mersul. Văzând cu ochii, grupul rămase în urmă şi doar vocile li 

se mai auzeau printre copaci. Numai dansatoarea îşi sumesese 

poalele hainelor şi se ţinea sprintenă după mine. Mergea la vreo 

doi metri în spate, fără să încerce să se apropie, fără să rămână în 

urmă. Când mă întorceam spre ea şi îi spuneam ceva, îmi 

răspundea oprindu-se în loc, cu un zâmbet parcă mirat. O 

aşteptam, dorind să mă ajungă, dar ea stătea acolo şi nu pornea 

decât odată cu mine. La un moment dat, când drumul coti si 

7 » 



deveni şi mai abrupt, am grăbit şi mai mult pasul, dar 
dansatoarea, ca mai înainte, suia cu convingere, păstrând cei doi 
metri distantă. Muntele era cufundat în linişte. De ceilalţi ne 
depărtasem mult, nici glasurile nu li se mai auzeau. 

— Unde e casa dumneavoastră în Tokyo? 

— A, nu, locuiesc în căminul scolii... 

— Şi eu ştiu Tokyo, am fost o dată să dansez, la vremea florilor 
de cireş... Eram mică, nu-mi mai amintesc nimic!... 

Şi, după un timp, iarăşi: 

— Aveţi tată? sau: 

— La Kofu ati fost vreodată? întrebându-mă astfel tot felul de 

9 

lucruri. 

A mai vorbit despre mersul la cinema în Shimoda, despre 
copilul care murise... 

Am ajuns pe culmea muntelui. Dansatoarea a pus toba pe o 
bancă aflată în mijlocul ierburilor uscate şi şi-a şters transpiraţia 
cu batista. Apoi dădu să-şi şteargă praful de pe picioare, dar, 
deodată, se lăsă pe vine în faţa mea şi începu să-mi cureţe poalele 
de la hakama. M-am tras brusc înapoi şi ea căzu cu un genunchi 
pe pământ. Rămânând aplecată, îmi dădu ocol scuturându-mi 
praful, pe urmă îşi lăsă în jos poalele sumese pentru urcuş. Eu 
încă gâfâiam şi ea mă invită să mă aşez. 

Chiar pe lângă bancă trecu în zbor un stol de păsărele. 
Frunzele uscate de pe ramurile unde se opriseră se auziră 
fremătând, atât de profundă era liniştea. 

— De ce mergeţi aşa repede? 

Dansatoarea părea foarte încinsă. Am bătut de câteva ori cu 
degetul în tobă şi păsărelele îşi luară zborul. 

— Ah, ce sete mi-e! 

— Să mă duc să caut nişte apă? 

Dar foarte repede apăru dintre copacii îngălbeniţi, cu mâinile 
goale. 

— Ce faci când eşti în Oshima? 

Ca răspuns, ea îmi pomeni două sau trei nume ale unor fete şi 
începu o istorie al cărei sens îmi cam scăpa. Se referea, după 



toate aparenţele, nu la Oshima, ci la Kofu. Era vorba, se pare, de 
nişte prietene din şcoala primară, unde fusese până în clasa a 
doua. Povestea exact în ordinea în care îsi amintea. 

După vreo zece minute, cei trei mai tineri ajunseră sus. După 
alte zece minute, apăru şi mama. 

La coborâre, am plecat intenţionat mai târziu, discutând cu 
Eikichi. Nu mersesem nici două sute de metri, că dansatoarea se 
întoarse în fugă. 

— Puţin mai jos e un izvor. Veniţi repede, vă aşteaptă ca să beţi 
primul! 

Auzind de apă, am alergat într-acolo. Dintre nişte stânci aflate 
la umbra copacilor, curgea o şuviţă limpede. Femeile stăteau în 
jurul izvorului. 

— Beţi dumneavoastră mai întâi! Se tulbură dacă bagi mâinile 
şi ne am gândit că după ce beau fetele se murdăreşte... îmi spuse 
mama. 

Am luat apă rece în mâini şi am băut. Femeile se lăsară greu 
duse de acolo. îşi umeziseră nişte prosoape şi îşi ştergeau 
transpiraţia. 

Am coborât muntele şi, când am ieşit în calea spre Shimoda, 
am văzut mai multe coloane de fum de la cuptoarele de mangal. 
Ne am aşezat să ne odihnim pe nişte grămezi de cherestea de la 
marginea drumului. Stând pe vine, dansatoarea pieptăna părul 
căţelului cu un pieptene roz. 

— O să-i rupi dinţii, o certă mama. 

— N-are a face. La Shimoda doar îmi cumperi unul. 

îl purtase mereu înfipt în păr, deasupra frunţii, şi eu, încă de la 
Yugano, doream să-l capăt, aşa că am fost contrariat să văd că 
piaptănă câinele cu el. 

Zărind de partea cealaltă a drumului nişte legături de 
shinodake 15 remarcam cu Eikichi că ar fi numai bun de bastoane 
şi am pornit-o înainte. Dansatoarea veni din urmă fugind. Ducea 
un bambus gros şi mai lung decât ea. 


15 Denumire generică pentru câteva specii de bambus. 



— Ce faci cu el? o întrebă Eikichi, iar ea mi-1 întinse, uşor 
stânjenită. 

— Vă ofer un baston. L-am luat pe cel mai gros. 

— Nu se poate! Gros cum e, o să priceapă imediat că a fost 
furat si, când o să fim văzuţi, nu-ti dai seama că o să avem 
necazuri? Du-1 repede înapoi! 

Dansatoarea se întoarse până la legăturile de bambus şi ne 
ajunse iarăşi alergând. De data asta, îmi aduse un bambus de 
grosimea degetului mijlociu. Apoi, se trânti pe spate la marginea 
unui câmp de orez şi, respirând greu, le aşteptă pe celelalte femei. 

Eu şi Eikichi mergeam la vreo zece metri în faţă. 

— Da’ e de-ajuns să-şi pună-n loc un dinte de aur şi gata! 

Am surprins deodată vocea dansatoarei. Am privit înapoi. 
Mergea în rând cu Chiyoko, iar mama şi Yuriko veneau puţin mai 
în spate. Fără să observe că mă întorsesem, Chiyoko i-a răspuns: 

— Aşa e. Ce-ar fi să-i spunem? 

Vorbeau despre mine. Cum Chiyoko pomenise probabil despre 
dantura mea neregulată, dansatoarea propusese dintele de aur. 
Discutau despre înfăţişarea mea, dar asta nu mă deranja şi nici 
n-aveam chef să mai trag cu urechea, în aşa măsură căpătasem 
un sentiment de apropiere. Conversaţia a continuat un timp cu 
voce joasă, apoi dansatoarea s-a auzit din nou: 

— E simpatic, nu-i aşa? 

— Asta aşa e, e simpatic. 

— E intr-adevăr simpatic! Ce bine că e cu noi! 

Avea un mod simplu şi deschis de a spune lucrurilor pe nume, 
iar în glas îi răzbăteau cu candoare toate sentimentele. Astfel că 
eu însumi chiar reuşeam să mă simt o persoană „simpatică”. 
Senin, mi-am înălţat privirile către munţii strălucitori. Sub 
pleoape îmi persista o uşoară durere. La nouăsprezece ani, în 
urma unor introspecţii necruţătoare, ajunsesem la concluzia că 
am o fire deformată din cauza situaţiei mele de orfan si tristetea 
insuportabilă mă făcuse să întreprind călătoria în Izu. De aceea, 
faptul că pentru nişte oameni obişnuiţi eram o persoană 
„simpatică” însemna nespus de mult pentru mine. Munţii 



deveniseră mai luminoşi, pentru că ne apropiasem de mare, la 
Shimoda. Pe drum, din loc în loc, puteam citi pe nişte panouri: 
„Intrarea în sat a artiştilor ambulanţi cerşetori interzisă.” 

Koshuya era un han ieftin, aproape de intrarea de nord în 
Shimoda. I-am urmat pe actori intr-un fel de mansardă. Tavan 
propriu-zis nu exista şi, dacă stăteai lângă ferestrele dinspre 
stradă, dădeai cu capul de grinzi. 

— Nu te dor umerii? o întrebă mama pe dansatoare de mai 
multe ori, cu insistentă. Mâinile nu te dor? 

Dansatoarea schiţă cu eleganţă gestul de a lovi în tobe: 

— Nu mă doare nimic. Pot să bat! 

— Bine, atunci. 

Am ridicat toba. 

— Oho, da’ grea mai e!... 

— E mai grea decât credeai! Mai grea decât geanta dumitale! 
râse dansatoarea. 

Artiştii schimbau bucuroşi saluturi cu ceilalţi clienţi ai hanului. 

» » » » 

Se pare că trăgeau aici numai actori ambulanţi. Era cuibul din 
portul Shimoda al acestui gen de păsări călătoare. Dansatoarea 
împărţi copiilor de la han, care intraseră tropăind în cameră, nişte 
monede de aramă. Pe când mă pregăteam să plec de la Koshuya 
veni şi ea până la intrare şi, aranjându-mi geta cu vârfurile 
înainte, şopti ca pentru sine: 

— Vă rog să mă luaţi la cinema! 

Conduşi o parte din drum de un tip cu înfăţişare dubioasă, am 
mers cu Eikichi la un han despre al cărui proprietar ni s-a spus 
că fusese înainte primar. Am făcut baie şi am mâncat împreună 
nişte peşte proaspăt. 

— Cumpără, te rog, cu asta nişte flori pentru slujba de mâine, 
i-am spus lui Eikichi când pleca, dându-i o mică sumă de bani 
înfăşurată în hârtie. 

9 

A doua zi de dimineaţă trebuia să iau vaporul pentru Tokyo. 
Banii de drum mi se terminaseră. Lor le-am spus că trebuia să 
mă întorc la şcoală, aşa că n-au putut să insiste să mai rămân. 



La numai trei ore de la masa de prânz, am mâncat de seară şi, 
luând-o spre nord, am ieşit din Shimoda şi am traversat un pod. 
M-am căţărat pe Shimoda-Fuji şi am privit portul. La întoarcere 
m-am abătut pe la Koshuya - artiştii tocmai mâncau orez şi carne 
de pasăre. 

— Nu vreţi să luaţi o înghiţitură? Fetele si-au băgat betisoarele 
în mâncare, dar sper că nu vă deranjează prea tare, şi, spunând 
asta, mama scoase din cufărul de răchită un chawan 16 si nişte 
beţişoare si o trimise pe Yuriko să le spele. 

A doua zi era comemorarea de patruzeci şi nouă de zile a 
copilului şi toţi mi au cerut iarăşi să îmi mai amân măcar cu 
puţin plecarea, dar am invocat pretextul cu şcoala şi nu am 
acceptat. Mama a reluat: 

— Atunci, în vacanţa de iarnă venim cu toţii să vă întâmpinăm 
la vapor. Să ne daţi de ştire în ce zi. Noi vă aşteptăm. N-o să vă 
lăsăm să mergeţi la vreun han, venim să vă luăm de la vapor! 

într-un moment când în cameră se aflau doar Chiyoko şi 
Yuriko, le-am invitat la cinema. Chiyoko îşi apăsă mâinile pe 
pântec, palidă la faţă: 

— Eu nu mă simt prea bine, drumul ăsta lung m-a slăbit de 
tot! 

Yuriko deveni ţeapănă şi îşi plecă ochii. Dansatoarea se juca jos 
cu copiii de la han. Când mă văzu, se agăţă de mama sa şi o rugă 
insistent s-o lase la cinema, dar veni apoi spre mine abătută şi cu 
privirea goală şi-mi întoarse geta cu vârfurile spre ieşire. 

— Nu înţeleg! De ce nu poate să meargă singură cu el la 
cinema? interveni si Eikichi, dar mama nu consimţi. 

Şi mie mi se părea ciudat. Când am plecat, dansatoarea 
mângâia câinele pe cap. Luase un aer atât de distant, că n-am 
putut să-i adresez nici un cuvânt. Nici ea nu avea tăria să 
privească în sus către mine. 

M-am dus singur la cinema. O femeie citea replicile la lumina 
unei lămpi minuscule. Am plecat imediat şi m-am întors la han. 
Cu coatele pe pervazul ferestrei, am privit la nesfârşit oraşul 

16 chawan - bol folosit pentru pregătirea şi băutul ceaiului. 



noaptea. întunecat oraş. Am avut impresia că de foarte departe, 
slab, răzbate un sunet de tobă. Fără nici un motiv, mi au dat 
lacrimile. 

La ora şapte în dimineaţa următoare, pe când mâneam, Eikichi 
m-a strigat din stradă. Purta un haori 17 cu morp 18 negru. Ţinută 
de gală în cinstea plecării mele, pe cât se părea. Femeile nu se 
zăreau. Am avut brusc o senzaţie de singurătate. Eikichi urcă în 
cameră: 

— Am vrut să venim cu totii să te conducem, dar aseară ne am 
culcat foarte târziu şi n-au mai putut să se scoale. Ne cerem scuze 
pentru impoliteţe. Dar la iarnă te aşteaptă să vii neapărat! 

Sufla un vânt rece prin oraş în acea dimineaţă de toamnă. Pe 
drum, Eikichi îmi cumpără patru pachete de ţigări Shikishima, 
nişte kaki şi o apă de gură numită Kaoru: 

— Pentru că pe soră-mea o cheamă Kaoru, spuse el râzând 
uşor. Pe vapor nu e bine să mănânci mandarine, dar fructele de 
kaki sunt excelente contra răului de mare. 

— Să-ti ofer si eu asta! 

Mi-am scos pălăria vânătorească şi i-am pus-o lui Eikichi pe 
cap. Am tras afară din geantă şapca de uniformă şi am râs 
amândoi, în timp ce-i netezeam cutele. 

Apropiindu-ne de debarcader, am tresărit când am dat cu ochii 
de dansatoare, care stătea ghemuită la marginea apei. A rămas 
privind fix până am ajuns lângă ea. A înclinat din cap în tăcere. 
Machiajul ei, rămas din seara precedentă, m-a făcut şi mai 
sentimental. Roşul de la colţul ochilor conferea feţei ei parcă 
furioasă e un aer de demnitate. Eikichi o întrebă: 

— Vin si celelalte? 

Dansatoarea scutură din cap. 

— încă dorm toate? 

Ea aprobă. 


17 Haină formală, cu mâneci lungi, purtată peste celelalte veşminte. Cele două părţi din 
faţă nu se suprapun şi sunt ţinute cu şnururi legate într-un nod ornamental. 

18 Emblema familiei. 



în timp ce Eikichi era dus să cumpere biletele pentru vapor şi 
pentru şalupă, am încercat în diverse feluri să angajez o 
conversaţie, dar ea n-a scos un cuvânt, ci doar privea fix spre 
locul unde canalul se deschidea în mare. Dădea doar câteodată 
scurt din cap, totdeauna înainte ca eu să termin ce spuneam. 

— Bunico, uite, dânsul! exclamă un bărbat cu aspect de 
muncitor terasier care tocmai se apropia. Domnule elev, mergeţi la 
Tokyo, nu-i aşa? îmi pun toată încrederea în dumneavoastră şi 
îndrăznesc să vă rog, n-aţi vrea s-o conduceţi pe bătrâna asta la 
Tokyo? E tare necăjită. Băiatul ei lucra la mina de argint a 
templului Rendai, dar au murit şi el, şi nevastă-sa, de gripa asta 
spaniolă care bântuie acum. Aşa că i-au rămas pe cap trei nepoţi. 
Neavând ce face, ne am sfătuit şi am zis s-o trimitem înapoi în 
locul natal. Adică la Mito, da’ bătrâna nu pricepe nimic şi nu se 
descurcă. Atunci când ajungeţi la Reiganto, vă rog s-o urcaţi în 
trenul care merge la Ueno. E bătaie de cap, dar uitaţi, vă rog cu 
mâinile împreunate! Priviţi-o şi o să vedeţi cât e de necăjită! 

în spinarea bătrânei, care stătea în picioare cu un aer pierdut, 
se afla legat un sugar, iar în stânga şi în dreapta ei se aflau două 
fetiţe pe care le ţinea de mână, una de doi ani şi alta de patru ani. 
într-un pachet înfăşurat într-un furoshiki murdar, se vedeau nişte 
găluşti mari din orez cu prune uscate. Vreo cinci-şase mineri se 
aţineau în spatele bătrânei. Am acceptat s-o ajut, cu inima 
uşoară. 

— Vă rugăm mult! 

— Vă mulţumim! Ar fi trebuit s-o ducem noi la Mito, da’ ne e 
tare greu! - îşi exprimară minerii, pe rând, recunoştinţa. 

Şalupa se balansa cumplit. Dansatoarea privea ţintă într-o 
parte, cu buzele strânse. Când am apucat scara de frânghie şi m- 
am întors spre ei, a încercat să articuleze un „la revedere”, dar n-a 
reuşit şi a dat doar o dată din cap. Şalupa se întoarse spre mal. 
Eikichi agita cu putere pălăria vânătorească pe care tocmai i-o 
dădusem. După ce distanţa s-a mărit bine, dansatoarea începu să 
fluture si ea ceva alb. 



Până când vaporul ieşi în larg şi extremitatea sudică a 
peninsulei Izu se pierdu în spate, am rămas sprijinit de 
balustradă, privind intens către Oshima. Aveam senzaţia că 
despărţirea de dansatoare se petrecuse intr-un trecut îndepărtat. 
Am intrat înăuntru să văd ce face bătrâna, dar deja oamenii se 
strânseseră în jurul ei şi încercau să o consoleze. Liniştit, m-am 
dus în cabina de alături. Valurile erau înalte în largul golfului 
Sagami. Chiar stând aşezat, erai aruncat ba în dreapta, ba în 
stânga. Un marinar a distribuit lighenaşe de metal. M-am întins, 
folosind geanta ca pernă. Aveam un gol în creier şi pierdusem 
noţiunea timpului. Lacrimile îmi curgeau mari pe geantă. Am 
început să simt rece la obraz şi a trebuit să întorc geanta pe 
partea cealaltă. Alături de mine stătea întins un băiat. Era fiul 
proprietarului unei fabrici din Kawazu şi mergea la Tokyo să se 
pregătească pentru intrarea la liceu, aşa că, datorită şepcii mele 
de uniformă, îi trezisem interesul. După ce am discutat puţin, m-a 
întrebat: 

— Aveţi cumva vreun necaz? 

— Nu, tocmai m-am despărţit de cineva, i-am răspuns extrem 
de docil. Nu-mi păsa dacă eram văzut plângând. Nu mă gândeam 
la nimic. Parcă as fi dormit într-o mulţumire liniştită. 

Nu ştiu când s-a lăsat amurgul peste mare, dar la Ajiro şi la 
Atârni se vedeau lumini. îmi era frig şi foame. Tânărul şi-a deschis 
pachetul învelit în scoarţă de bambus. Neţinând seamă că era al 
unui străin, am mâncat fără jenă sushi 19 rulat în nori 20 . Apoi m- 
am acoperit cu pelerina lui de licean. Eram cuprins de un 
minunat sentiment de vid şi orice amabilitate din partea cuiva mi 
se părea foarte naturală. Faptul că a doua zi de dimineaţă o voi 
conduce pe bătrână până la gara Ueno şi că îi voi cumpăra bilet 
pentru Mito era ceva de la sine înţeles. Simţeam cum lucrurile se 
topesc intr-un tot unitar. 

Lampa din cabină se stinse. Mirosul mării şi al peştelui crud 
încărcat pe vapor deveni mai puternic. în întunericul profund, 

19 Orez fiert şi murat în oţet. 

20 Un tip de algă comestibilă. 



simţind căldura corpului tânărului de lângă mine, m-am lăsat în 
voia lacrimilor. Mintea mea devenise o apă limpede, care se 
scurgea puţin câte puţin cu bucuria calmă că în curând nu va 
mai rămâne nimic. 



FANTEZII DE CRISTAL 

Când doamna se aşeza la oglindă, Playboy sărea întotdeauna pe 
masa de manichiură. Aşezat pe perna de acolo, îşi înclina gâtul 
său mic şi o privea fascinat cum se machiază. Avea aerul unei 
fetiţe vorbăreţe care pretinde să fie fardată şi ea. Nu numai că 
Playboy simţea că tunsoarea care se opera pe masa de manichiură 
face parte din machiaj, dar se pare că, în funcţie de tipul acestuia, 
ştia până şi ziua când urma să fie el acuplat. în dimineaţa acelei 
zile, doamna se machia cu o grijă deosebită. 

Pe masa de toaletă a doamnei, cum avea trei oglinzi, sălăşluiau 
în permanenţă trei lucruri. 

Acoperişul de sticlă ca al unei sere se reflecta în panoul din 
stânga. însă nu era o seră de plante cu flori. Era o cuşcă pentru 
animale mici. 

„Uite! Dacă plasez oglinda asta aici, în felul ăsta, nu e deloc un 
lux pentru mine. Reflectă tot timpul spermatozoizii şi ovulele din 
grădină!” spusese doamna la livrarea de către magazinul universal 
a mesei de toaletă în stil occidental, dar ceea ce descoperise ea în 
oglindă, pe când se grăbea să se dea bine pe lângă soţul ei, era 
acel acoperiş de sticlă gen seră. Era o formulare cam ciudată 
pentru nişte vorbe dulci, dar orice cuplu care se poate numi astfel 
îşi exprimă deseori tandreţea intr-un mod care nu poate părea 
decât straniu altora şi, deoarece se uită tragismul ascuns în astfel 
de lucruri, de asemenea, deoarece s-ar putea ca toate glumele sau 
cuvintele de spirit să nu fie nimic mai mult decât o manifestare a 
tragediei umane, nici doamna nu prea sesizase uşoara ciudăţenie 
a spuselor ei. însă că nu-şi dăduse seama se explica şi prin faptul 
că fusese teribil de uluită de cerul albastru zărit în oglindă („Ah, 
ia te uită, cerul albastru!!!”), mai mult, fusese chiar fascinată. (O 
mică pasăre căzând din cerul albastru ca o pietricică argintie. O 
navă cu pânze gonind ca o săgeată sclipitoare, pierzându-se în 
largul mării. Un peşte înotând în apa lacului precum o săgeată de 
argint.) Astfel de lucruri invizibile doamna le zărea cu 



intermitenţe, iar faptul că simţise pe pielea ei răceala pielii 
peştelui argintiu fusese provocat de o uimire aidoma cu aceea 
încercată prima dată când văzuse cerul albastru, o uimire foarte 
asemănătoare cu o singurătate profundă, dar, considerând că, la 
urma urmei, cerul senin, marea, apele lacului sunt elemente 
dintre cele mai evidente, capabile să resusciteze astăzi în noi 
sensibilitatea oamenilor de odinioară, solitudinea doamnei era o 
tristeţe primordială, altfel spus, acoperişul de sticlă gen seră din 
oglindă îi trezea brusc un gol absolut în suflet. 

în realitate, deşi apucase cu putere rama panoului din stânga 
al oglinzii cu trei planuri, doamna nu-şi dădea câtuşi de puţin 
seama de toate acestea. 

„Am impresia că aici nu e bine, ca loc de aşezat oglinda... Un 
obiect de lux ar trebui să poată oferi mereu o senzaţie de lux. 
Tocmai ca să alung ştiinţa din dormitorul nostru am cumpărat un 
astfel de lucru decorativ, atât de străin de un savant. Nu am 
nevoie ca, împreună cu profilul soţiei care se fardează, să-mi 
reflecte şi cuşca pentru experimentele mele ştiinţifice.” 

„Bine, da’ când mi-arăţi la microscop un foetus, să zicem, eu nu 
mă pot gândi decât la modelele colorate, cu adevărat minunate. 
Transformările oului fecundat sunt voinţa divină. A fost o mare 
şansă pentru mine ca tu să-mi arăţi că până şi viermii ăia 
ascarizi, pripăşiţi odată în burta lui Playboy, oricât de scârboşi ar 
fi fost, aveau nişte celule atât de frumoase.” 

„O fi, dar dacă mă gândesc, nu merge. Tu, de fapt, nici nu 
doreşti să pui oglinda aici. Ai aşezat-o fără să te gândeşti prea 
mult, dar când ai văzut că reflectă cuşca cu animale din grădină, 
ai fost uimită şi ai apucat cu mâna panoul din stânga.” 

„Ah!” exclamă doamna, remarcându-şi mâna de-abia atunci. (A, 
e frumoasă mâna mea! Mână de ginecolog, spălată de câteva zeci 
de ori pe zi. Mână de patriciană romană, cu unghiile pictate în 
aur. Un curcubeu. Sub curcubeu, un pârâu printre câmpurile 
verzi.) 



„Eu doar priveam distrată cerul, în oglindă... Pentru că se 
reflectă atât de frumos, si fata mea se reflectă mai frumos decât în 
realitate: e o oglindă care înfrumuseţează lucrurile!” 

„Cerul? Uitându-te la acoperişul de sticlă, te sforţai doar să-ţi 
închipui că vezi cerul! Oglinda asta cu trei feţe e ca un triptic al 
zeiţei Kannon 21 . Poţi oricând să închizi panoul în care se reflectă 
ceva neplăcut. Nu te jena de mine.” 

„Ce mizerie! Oglinda îi face pe oameni psihologi?” 

„Cred că era şi un cântec prin şcoala primară, la cor, cam cu 
aceeaşi idee!” 

„Psihologia practicată de un om de ştiinţă e la un cu totul alt 
nivel decât al unei oglinzi de machiaj. Ce relaţie poate fi între un 
suflet de femeie si stiinta ta?” 

9 9 9 

„Există, şi încă cum! E foarte bine explicat în pagina medicală a 
revistelor pentru femei. Pentru orgasmul feminin este necesară şi 
o bucurie psihică.” 

Doamna îşi privi în oglindă obrajii de unde culoarea dispăruse 
(o pipetă pentru inseminarea artificială; un condom; o plasă 
contra ţânţarilor ca o plasă de fluturi, atârnată deasupra patului; 
ochelarii de miop ai soţului său, pe care călcase ea în noaptea 
nunţii; ea copil şi cabinetul de consultaţii al tatălui său, care era 
ginecolog). Doamna îşi scutură capul ca şi cum ar fi vrut să se 
debaraseze de un lanţ de sticlă (preparate de spermă şi ovule de la 
diverse animale căzând pe podeaua laboratorului, zgomotul 
lamelor pentru microscop şi al lamelelor de sticlă spărgându-se în 
cioburi mărunte. Fragmentele de sticlă strălucind ca lumina 
soarelui). Şi, fără a considera o clipă că paloarea obrajilor 
doamnei, care ar fi trebuit să se înroşească la vorbele soţului, 
fusese provocată de tristeţea ei, ajunse să se întrebe dacă obrajii 
palizi ai femeii, aşa cum se vedeau reflectaţi, nu erau cumva 
rezultatul melancoliei oglinzii în sine. 

„Ah, lucrul ăsta numit dragoste!” 

„Ah, lucrul ăsta numit dragoste!” repetă doamna ca un ecou 
cuvintele bărbatului ei. „Bine da’, apropo de asta, tu mi-ai spus că 


21 zeiţa Iertării. 



pentru fecundare orgasmul nu e neapărat necesar!” (Pipetă, 
pipetă, pipetă. Până şi biciul de dresat câini, dacă îl flutur, scoate 
sunetul ăsta: pipetă. Forceps Museaux.) „în Germania sau nu ştiu 
care ţară, dintre o sută douăzeci şi şapte de femei inseminate 
artificial, numai cincizeci şi două au putut deveni mame, o rată 
mult mai mică decât la cai sau la vaci, dar, oricum, patruzeci şi 
unu la sută. Şi am mai auzit încă ceva. O călugăriţă virgină, 
închisă în mănăstirea ei, a rămas însărcinată. Cu toate că se 
călugărise fiind diformă şi nu văzuse bărbat în viaţa ei!... ” 

„De-asta nu ne pierdem nici noi speranţa!” 

„Cât despre speranţă... deja eu nu mai suport pipetele! Dacă-ţi 
doreşti un copil, n-ar fi mai bine să se descopere rapid o metodă 
de a-1 produce în afara uterului? Ce frumos ar fi dacă orice 
embriolog ar muri fără să aibă copii, visând la o reproducere 
virginală, la un urmaş creat în mod pur doar de către tată, fără ca 
sângele mamei să se amestece. Ar fi vorba în căzu ăsta de om în 
luptă cu divinitatea, însă... ” 

„Iar tu te afli în luptă cu oglinda, nu? Tu îmi descoperi ştiinţa 
până şi în interiorul oglinzii. în ziua de azi, până şi faptul de a-ţi 
întinde pe obraji pudră albă şi roşie e numit ştiinţa machiajului!” 

„Serios? Cu toate că vorbeşti asa, tu cauţi lucrul ăsta numit 
dragoste în pudra albă sau roşie. Să încerci să-ţi obligi soţia să 
facă un copil este un trist recul pentru un embriolog. Dacă ceea 
ce slăbeşte capacitatea ştiinţei tale în aşa măsură e căsătoria, 
puteai să nu îmi mai cumperi oglinda asta!” 

„Aşa deci!... Dragostea noastră s-a născut intr-un laborator de 
cercetări de embriologie. Se pare că tu ţi-ai închipuit că ştiinţa 
asta posedă o putere cumplită, inexprimabilă prin termeni 
precum forţă de creaţie divină sau forţă distructivă diabolică. Si 
de aceea te-ai îndrăgostit de mine, embriologul. însă dragostea ta 
era ură de fapt. Aşa cred eu acum. Altfel spus, tu urai visele 
embriologiei. Mama ascunsă în femeie a început să lupte cu 
această ştiinţă. Nu eu sunt cel care vrea acum un copil. Tu eşti 
aceea. Dar doreşti să crezi invers. E foarte bine asa. Puţin câte 

9 9 9 

puţin ajungi să vezi lucrurile de pe poziţia unui embriolog. în 



schimb, eu ajung treptat să le văd de pe cea a unei mame. Asta e 
căsătoria. Nu se întâmplă aşa în cazul unui cuplu care se înţelege 
mai mult decât bine?” 

„Mda.” 

Doamna îşi privi în oglinda centrală trandafiriul frumos al 
obrajilor. Imagini trecându-i prin minte (Frizeria spaţioasă, de un 
alb neîntinat. Masa de manichiură de acolo. Ginecologul căruia îi 
curăţa unghiile o fată cu pielea ca dinţii strălucitori ai unui 
animal), doamna se lăsă în voia fericirii calde a obrajilor săi. (Fese 
frumoase de adolescenţi plutind în apa transparentă. Tineri 
înotând ca broaştele.) Soţul ieşi din cameră. (Trecând pe marginea 
râului, profesorul spune: „Ce maniere proaste aveţi cu toţii, fete şi 
băieţi, să înotaţi goi împreună!” O adolescentă frumoasă înoată 
către mal şi se înalţă dreaptă în iarbă, cu fesele strălucind în 
bătaia soarelui: „Bine, domnule profesor, dar nu avem hainele pe 
noi, de unde să ştim care e băiat şi care e fată?”) Doamna privi 
cum imaginea din oglindă devine timidă ca o adolescentă. Ea era 
acum o tânără fată. Şi acea fată gândi. (Adolescenta care l-a făcut 
să zâmbească pe profesor e, într-adevăr, o copilă minunată. 
Cabinetul de consultaţii al tatălui ei, care era ginecolog. Emailul 
alb al mesei de operaţii. O broască mare, mare, cu burta în sus. 

Uşile cabinetului. Emailul alb al clanţelor. în camera cu usi 

» » » 

prevăzute cu clanţe din email alb se află un secret. Eu şi acum 
simt astfel, lavaboul de email alb. Ea încearcă să atingă cu mâna 
clanţa de email alb, brusc ezită, uşile camerei, ici-colo. Perdele 
albe. în dimineaţa unei excursii de studii cu şcoala de fete, când 
am văzut o colegă spălându-şi faţa într-un lighean de email alb, 
am simtit deodată dorinţa s-o iubesc ca un bărbat. Frizerul. 
Haina lui albă pe care ea, încă mică, aşezată pe un scaun, o 
privea ţintă uitându-se în sus, în timp ce i se rădea puful de pe 
obraji. Prosopul. Nu, nici pomeneală ca profesorul să fi trecut pe 
malul râului în care înotam noi. Cu siguranţă scrie aşa ceva în 
vreo carte. Oare şi la Tokyo apare curcubeul? Şi în oglinda asta? 
Ea copil, stând în picioare pe malul pârâului, sub curcubeu. Peşti 
mici ca nişte ace argintii, în curentul apei. Vântul de toamnă. 



Sigur trebuie să fie foarte singuratici peştii ăia, presupunea ea 
când era mică. Oamenii de odinioară erau convinşi că şobolanii se 
nasc din Nil, că rouă agăţată pe frunzele ierburilor e mama 
insectelor sau că razele soarelui bătând în mâlul râului dau 
naştere broaştelor. Zăpadă. Ceară. Foc. Ţărână putredă. Grecul 
Aristotel cunoştea deja perfect partenogeneza. Că trântorul se 
naşte dintr-un ou nefecundat. Zbor nupţial. Ceremonie nupţială - 
celebrarea căsătoriei. Cântec nupţial - imn pentru alcov. Patul 
nupţial. Ochelarii de miop ai soţului, pe care călcase cu picioarele 
goale, sfărâmându-i. Patul nupţial - prima dată împreună. Zbor 
nupţial - dans de împerechere. Veşmântul de pene al fetei celeste. 
Puritate de înger. Un arhiepiscop catolic l-a vizitat pe profesorul 
Karl von Siebold 22 oh, sfântă Maria, asta înseamnă si că a fost 
demonstrată ştiinţific naşterea lui Isus de către cercetările 
profesorului, sfântă Maria. Puritatea catolică. în biserica din 
vechiul orăşel portuar, locul ei natal, fecioară Maria! - eram 
adorabilă, dar am uitat complet pentru ce voiam să-i cer iertare. 
Gravitaţie, pârghie, balanţă, inerţie, frecare, pendul şi orologiu, 
pompă. Ah, e programa cursului de ştiinţe din al treilea trimestru 
în clasa a cincea primară! Siegmund Freud şi crucea. Totuşi 
albina regină nu se acuplează decât o singură dată în viaţă. 
Numai o dată, şi în afara stupului, în afara căminului. O singură 
regină intr-un stup. Vreo sută de masculi, peste douăzeci de mii 
de albine lucrătoare. Zgomotul aripilor lor într-o zi de primăvară. 
Pipeta, pipeta, fac roţile trenului. Plasa albă de ţânţari de la hotel. 
Nu era primăvară, ci vară. Călătoria din luna de miere. Mici 
păsări căzând din cer ca nişte pietricele argintii. Foarte demult, 
oamenii credeau că albastrul cerului se reflectă în mare. O lume a 
culorilor din fundul mării, fără roşu şi galben, după cum afirmă 
scafandrii, unde scoicile albe arată bleu, iar animalele roşii se văd 
negre. Adâncimea până unde pătrunde lumina indigo, patru sute 
de metri în dreptul portului Nice din Franţa, cinci sute cincizeci 
de metri în golful Napoli din Italia, şase sute de metri în 

22 Karl (Cari) Theodor Ernst von Siebold (1805-1884), important fiziolog şi zoolog 
german, fiu al unui profesor de obstetrică. 



Mediterana răsăriteană. Oh, sentimentul de solitudine al plăcii 
fotosensibile în profunzimea mării! O placă albă de treizeci de 
centimetri în diametru, coborâtă în adânc, pentru a măsura 
gradul de transparenţă. 

Masa de operaţie emailată, scufundată în lumina acvatică a 
lunii. O ploaie de cadavre de animalicule circulare, coborând ca 
razele de lună către fundul mării. Necontenit, ploaia albă ca 
zăpada de corpuri moarte atât de uşoare, încât, dacă s-ar cerne 
prin aer, omul nici măcar n-ar simţi-o, continuă să cadă în 
adâncuri într-o tăcere totală, ziua şi noaptea, fără o clipă de 
pauză. Pe cablurile submarine, ni se spune, rămăşiţele albe se 
acumulează intr-un strat de vreo treizeci de centimetri intr-un 
secol. Fundurile marine de odinioară sunt acum munţi de cretă. 
Falezele de creta albă din sudul Angliei. Curgerea infinită a 
timpului. Cretă albă. Desene de flori pe tablă la şcoala de fete. 
Existenţă efemeră, tinerele fete. O pânză albă la orizont. 
Cristalinul ochiului peştelui prăjit de la hotel. 

Ce trist, peştii sunt teribil de miopi. Un instrument chirurgical 
de obstetrică exact de forma unei furculiţe. Ochiurile frumoase ale 
unei reţele ca o plasă de ţânţari, ca o bonetă de noapte, dintr-un 
desen mărit la scară al scheletelor de radiolari. Ziua 
evenimentului nupţial, lipsită de gust ca gura sau buzele unui 
peşte. Zbor nupţial. Da, aşa a fost. La scurt timp după căsătorie, 
pe când mă plimbam pe o colină într-o zonă de litoral despre care 
se spune că seamănă cu golful Neapole, cuprinsă brusc de un 
sentiment de vid şi de singurătate, am fost trezită de bâzâitul unei 
albine. Zborul nupţial. Regina zboară spre cerul luminos de 
primăvară în căutarea perechii. O însoţesc o mulţime de trântori. 
Unul singur dintre aceştia, şi numai o singură dată, va fi iubit de 
către regină. Sacul spermatic al albinei-matcă. Ea va produce şi 
femele, şi masculi, după cum doreşte. Că un individ va fi mascul 
sau femelă depinde de alveola unde se naşte. în alveolele pentru 
regine şi în cele pentru albine lucrătoare matca depune ouă 
fecundate - rezultă femele. în alveolele pentru trântori sunt 
introduse ouă nefecundate - rezultă masculi. Dacă 



spermatozoidul nu este trimis din sacul spermatic prin oviduct, 
are loc o partenogeneza. La bonellia 23 masculii trăiesc în organele 
digestive ale femelei, iar în perioada fecundării se mută în oviduct. 
înduioşători stăpâni minusculi. Schistosomajaponicum 24 continuă 
să copuleze întreaga viaţă. La fluturele maimai, uneori jumătate a 
corpului e mascul şi jumătate femelă, alteori o treime mascul şi 
două treimi femelă, iar indivizii îşi pot schimba sexul. La salpa 25 şi 
la anghila oarbă, masculii tineri devin femele când cresc. Ah, 
doream să fac o comparaţie pe care o aveam în cap, dar am uitat 
complet de ea. O comparaţie? Romanul lui Nakagawa Yoichi 26 , 
care descrie cât de frumos un porumbel voiajor transportă 
sperma unui armăsar de prăsilă. Zbor nupţial. Căsătorie în zbor 
pe cer. O sută de metri liber, 1922, 58,6 secunde, recordul 
mondial al lui Weissmuller; 1924, 1 minut şi 25,4 secunde, 
recordul feminin al Japoniei, Nagai Hanako. Ce dor îmi e de 
vremea când eram copilă! 3 600 microni pe minut, viteza cu care 
înoată spermatozoidul uman. Ţinând seama de raportul de 
mărime a corpului, viteza e echivalentă cu cea a unui înotător de 
elită. Peşte argintiu. Suliţă. Mormoloc. Balon de cauciuc legat cu 
aţă. Crucea şi Freud. Ah, comparaţia mea? Simbolurile, ce lucru 
cu adevărat trist! Cristalinul ochiului unui peşte miop. Un glob de 
cristal. Sticlă. Prezicător oriental, din India, din Turcia sau poate 
din Egipt, care se uită fix într-un mare glob de cristal. Ecran cu 

23 Bonellia viridis - animal marin, un fel de vierme din încrengătura Echiura. Femela 
poate atinge cincisprezece centimetri în lungime. Culoarea verde-albăstruie a corpului 
este produsă de un pigment numit bonellin. Masculii sunt de dimensiuni foarte mici şi 
trăiesc în interiorul corpului femelei. Larvele care ating pielea unei femele adulte devin 
masculi - se presupune că din cauza bonellinului. 

24 Vierme trematod parazit, foarte răspândit în sud-estul Asiei. Trăieşte în interiorul 
corpului gazdei. Boala schistosomiasis, produsă de diverşii viermi din genul Schistosoma, 
ocupă locul al doilea în lume, după malarie, printre maladiile induse de paraziţi. 

25 Grup de animale marine din genul Salpa , nevertebrate care plutesc liber mai ales în 
zona sudică a oceanului planetar. 

26 Nakagawa Yoichi (1897-1994), scriitor japonez. A făcut parte împreună cu Yokomitsu 
Riichi şi Kawabata Yasunari din grupul care a lansat shinkankaknha (curentul 
neosenzualist). 



imagini în mişcare, unde se profilează la scară redusă trecutul şi 
viitorul. Iluzii de cristal. Iluzii de sticlă. Vânt de toamnă. Cer. 
Mare. Oglindă. Ah, din oglindă asta se aude! Un sunet tăcut. 
Ploaie de cadavre albe căzând ca zăpada spre fundul mării, într-o 
linişte totală. Sunetul instinctiv al morţii care se abate asupra 
sufletului omului. Impresionarea unei plăci fotosensibile în 
adâncul mării. Oglinda asta se scufundă sclipind ca o placă de 
argint. Se vede cum se scufundă în adâncul oceanului din sufletul 
meu. Argintiu pal, departe, în lumina albăstruie a lunii dintr-o 
noapte cu ceaţă. Eu iubesc această oglindă. Dar am devenit oare o 
jalnică oglindă? în timp ce-şi desena cu ruj buza de sus, doamna 
nu băgă de seamă că roşul de bujor îi făcea obrajii să pară palizi. 
Admiţând că această nouă oglindă schimbase modul de a se farda 
al doamnei, asta era si din cauză că ea îsi zicea că, de existat, 
există şi teorii conform cărora în embriologie au fost folosite femei 
care să nască un copil adulterin, dar această idee a doamnei nu 
făcea de fapt decât să ascundă în străfundurile sufletului ei o alta, 
mai înspăimântătoare. (Pipetă. Pipetă. Ce e lichidul introdus cu 
ele, doar soţul ei ştie. Dacă o fi de la vreun animal, cumva? A mai 
fost din vechime, vreodată, o altă femeie atât de batjocorită?) 
Doamna închise cu o mişcare bruscă, de parcă ar fi fost o uşă de 
gheaţă, panoul din stânga al oglinzii, cel care reflecta acoperişul 
de sticlă stil seră. 

însă nici gând să schimbe poziţia mesei de toaletă, „îţi place să 
te fardezi, nu?” 

„Oh! Vreau să te iubesc ca o fată tânără! Eram mai frumoasă 
înainte să-mi cumperi masa de toaletă, sau acum, după ce mi-ai 
cumpărat-o?” 

„O tragediană, cu cât se fardează mai mult, cu atât arată mai 
tragic! Se întâmplă uneori şi aşa.” 

„Bine, da’ un cămin nu este o scenă de tragedie. E mai degrabă 
culisele tragediei. Iar culisele... ”, remarcă doamna cam la 
întâmplare şi nu fu în stare să continue fraza. „Şi încetează, te 
rog, să mă mai compari cu tot ce-ţi trece prin cap!” 



„Exact, chiar asta voiam să-ţi spun! Eşti ca un poet simbolist 
depăşit de epocă. Din crâmpeie de ştiinţă tu vrei să faci cuvintele 
unui cântec, dar ştiinţa nu oferă simboluri pentru sentimentele 
unei femei.” 

„Există oare vreo fiinţă umană atât de rece, încât să nu aibă 
simboluri?” 

„Femeile nu pot pricepe simbolurile profunde. E o teorie 
susţinută de savanţi. Şi, cu toate astea, le place să facă din 
profesiunea soţului cuvinte pentru un cântecel superficial.” 

„Aşa deci?! Bine, am înţeles! îţi închipui că femeile uită de 
cântecelul lor superficial doar atunci când se fardează. De-asta 
mi-ai cumpărat oglinda! Şi încă cu trei panouri, ca să fac mai 
mult decât să uit, să mă aneantizez! Cu siguranţă!” 

Cum acesta era un exemplu de conversaţie purtată din când în 
când în faţa oglinzii, masa de toaletă prea luxoasă pentru o casă 
de om de ştiinţă nu prea părea să aibă efectul scontat de către 
sot, asa că într-o zi acesta zise ca în treacăt: 

„E trist că nu mai avem un câine. De data asta as vrea măcar 

77 9 

unul cu pedigri.” 

„Bine da’, dacă mi-o spui pentru că nu ai un copil, mă trec 
frisoanele!” 

„Un câine de companie, cel mai vioi, de care să te ocupi mereu, 
ce zici?” 

„Unul sârmos! Un foxterier sârmos! Am auzit că e atât de la 
modă în Europa şi America, încât fără aşa ceva nici nu poţi fi 
considerată o aristocrată. I se tunde părul, iar după fiecare masă 
este şters în jurul gurii!” 

„E ceva şi mai luxos decât oglinda cu trei panouri!” 

Şi cel cumpărat a fost Playboy. 

Fusese adus de un marinar englez. îl văzuse un cunoscut din 
Yokohama, negustor de câini, dar pentru că până atunci nu se 
importaseră foxterieri sârmoşi de calitate decât atâţia cât să-i poţi 
număra pe degete, dacă nu avea un destinatar sigur, acesta nu se 
amesteca. Doamna, care aflase la timp de asta, porni împreună cu 



un negustor de câini din cartier pe urmele marinarului, până la 
Kobe, şi îl cumpără. 

Căţelul pe care îl avuseseră înainte, primit de undeva de soţul 
ei, nu diferea esenţial de rasa foxterier, însă era un mascul cu 
părul moale, cu caracteristicile alterate în Japonia, pe care 
negustorul îl numea în mod comun „terier japonez”. Trei luni 
trecuseră fără ca doamna să ştie că a fost căpătat, că există şi 
unde se află. 

în acea vreme, domnul vizita des locurile de exterminare a 
câinilor vagabonzi. îi folosea ca material pentru experienţele sale 
de embriologie. De la mai mult de două sute dintre ei prelevase 
din abdomen părţi cu celule reproducătoare. Probabil nu fusese în 
stare să omoare un pui de terier atât de drăguţ. îl căpătase şi îl 
adusese acasă. 

Soţul nu discuta aproape deloc despre ce făcea în laboratorul 
de cercetări. Doamnei îi interzisese să vină acolo. întrucât nu are 
la universitate un laborator de embriologie, împrumutase câte un 
colţ din laboratorul de patologie şi din cel de anatomie. Zicea că 
specimenele de patologie şi de anatomie nu sunt ceva pentru ochii 
unei femei. însă doamna, dimpotrivă, dându-şi vag seama de 
provenienţă, îndrăgise câinele. 

Domnul îşi petrecea multe nopţi în laborator. Poate mirat la 
vederea soţiei sale după ce-i obosiseră ochii privind celulele prin 
microscop, uneori, după ce îşi arunca servieta, cu pălăria încă pe 
cap, îi punea o mână pe umăr şi, încă din holul de intrare, imita 
un dans de societate. Doar se rotea prin cameră. Câinele se 
învârtea după el, lătrând, agăţându-i-se cu colţii de călcâie. 
Domnul se amuza, ţopăia din ce în ce mai tare. Din ce în ce mai 
palidă, doamna mergea trasă de el. Din când în când, privind faţa 
câinelui, soţul se prefăcea că îşi loveşte soţia. Animalul îşi 
schimba expresia şi lătra. Şi când venea mascurul pentru 
doamna, în timp ce îi făcea masajul, câinele sărea la faţa lui 
lipsită de vedere. Când domnul se întorcea seara acasă de la 
laborator prin cartierul rezidenţial, ici-colo câinii se luau după el 
şi-l lătrau: în hainele lui occidentale era impregnat mirosul 



cadavrelor canine. în ziua când sacrificase o femelă în perioada de 
rut, terierul soţiei, ca niciodată, se ţinuse scai după el, frecându- 
şi nasul de genunchii lui. în intervalul de numai zece zile cât 
doamna fusese plecată în staţiunea termală Ikaho, câinele nu 
mâncase aproape nimic şi slăbise teribil. Câinele, rămas singur 
deoarece doamna îşi luase şi servitoarea cu ea, găurise fiecare 
fusuma 2 ' din casă căutând peste tot, rupsese futon 28 -urile şi le 
împrăştiase umplutura, iar ca expresie supremă a revoltei şi a 
tristeţii, îşi făcuse nevoile pe perna din pat unde dormea noaptea 
la capul stăpânei sale. Când stătea pe pernă, doamna îl asmuţea. 
Dar soţului, dimpotrivă, se pare că îi plăcea să fie atacat de căţel. 
Această luptă dintre soţul ei şi câine o făcea să simtă în ea un 
sânge mai tânăr. 

Nu trecură însă nici doi ani si terierul muri subit din cauza 
unei anemii pulmonare produse de jilariasis 29 . 

Diferit de acest „terier japonez”, foxul sârmos de acum avea un 
aspect plin de distincţie, demn de o adevărată aristocrată. Părul 
său aspru înţepa pielea doamnei la fel ca mustaţa tatălui ei, pe 
vremea când era mică. 

Poate şi pentru că negustorul îi spusese despre ochii limpezi şi 
umezi, cu pleoape conturate cu negru de parcă ar fi fost machiat, 
că în Japonia nu se pot obţine unii atât de frumoşi, aceştia îi 
aminteau de ochii străinilor din orăşelul-port unde se născuse. 
Chiar şi mersul său, cu picioarele din faţă drepte ca ale unui căluţ 
de lemn, părea neîndemânatic, dar amintea de alura unui 


27 Uşă glisantă uşoară, făcută dintr-un cadru de lemn pe care se lipeşte hârtie sau 
pânză. 

28 Saltea folosită atunci când se doarme în stil japonez. Poate desemna şi pernele 
(zabuton) pe care se stă în timpul zilei. 

29 Filariasis (filarioză limfatică), boală tropicală transmisă prin înţepătura de ţânţar, 
produsă de câteva specii de viermi nematozi paraziţi. Se întâlneşte la om şi la unele 
animale (la câine este cauzată în principal de Dirofilaria immitis). Endemică în regiunile 
tropicale din Asia, Africa, America Centrală şi de Sud, în ultima vreme s-a răspândit în 
toate zonele nu prea reci, unde există vectorul (ţânţarul), de exemplu sudul Europei sau 
chiar sudul Canadei. 



splendid armăsar. Cu toate că negustorul o asigurase că intr-un 
an sau doi îşi va recupera investiţia prin onorariile dobândite 
pentru acuplare, când primi întâia dată nişte bani, doamna 
rămase un timp uluită, privind lung la Playboy. Când intră în 
salon, după ce îşi strânsese mai bine os-ul, câinele, cu o zgardă 
pusă de către negustor, împingea cu picioarele în canapea şi se 
uita tintă la femelă. 

„Bine aţi venit!” spuse, în timp ce remarca în gând: (Ia te uită, 
ce domnişoară tânără! Un băiat! Are o figură de băiat!) „Când ni s- 
a adus ceai, a intrat ţinându-se după servitoare şi dădea semne 
că vrea să se ducă imediat la femelă, dar cât timp doamna nu era 
de faţă nu-1 puteam lăsa să înceapă... ”, explică negustorul. 

„Ah, aşa?” (Crăciun. Trebuie să ies mai mult în oraş. Stau doar 
în casă.) „Vă rog să mă scuzaţi.” (Domnişoara e îmbrăcată cu mult 
bun-gust. După privire pare a-i fi frig.) Aprinse focul în soba cu 
gaz metan. (Ceaiul s-a răcit. De ce-o fi tăcând domnişoara? Nu 
prea ştiu ce să fac. Oare să-l trimit pe negustor cu câinii prin 
grădină? Ce sunt şi rufele astea puse la uscat în curte?! Nişte 
prăjituri? Domnişoara şi-o fi zicând că, din moment ce a plătit, ar 
fi cazul să terminăm cât mai repede. Nu e frig. în mod sigur, nu e 
nevoie de atâtea politeţuri. Nu e un câine prea grozav, dar, ia să 
vedem, l-om putea lăuda cumva. De multă vreme trebuia s-o cert 
pe servitoare pentru cum foloseşte gazele.) Se ridică din fata sobei. 

„Când mergeţi în Ginza, luaţi şi câinele?” (Ah, chiar Ginza?!) 

„Mda, când merg prin Ginza se găsesc întotdeauna două sau 
trei persoane care să mă întrebe ce rasă e. Chiar m-a deranjat o 
dată când, în mijlocul drumului, un occidental mi-a cerut să i-1 
vând.” (Eu, când mă plimb prin Ginza, probabil nu mai pot arăta 
o faţă prea tânără. Am o figură de soţie care nu prea iese în oraş. 
Când mă plimb prin Ginza, viaţa pe care o duc acasă îmi apare ca 
prin vis. Trebuie să ies mai des.) Doamna se uită spre 
domnişoară, dar aceasta tocmai îşi arunca o privire pe numărul 
de Crăciun al revistei Our Dogs, aflat pe genunchi. 

„Mai veniţi în vizită pe aici!” (Iar am spus ceva ciudat! E 
probabil o fată dintr-o familie cine ştie cât de bogată.) 



„Mi-ar plăcea să vin împreună cu câinele!... ” 

„Ah, deci pot să vă invit... ” 

Domnişoara îsi înălţă fata luminoasă. 

9 » 99 

(Are intr-adevăr ochi de băiat. E o domnişoară foarte bine¬ 
crescută. Să-i vorbesc oare deschis? Ar trebui să i-o spună 
negustorul de câini. Capul de tip ogar barzoi, ca al lui Playboy al 
nostru, este o formă englezească nouă, foarte elegantă. Femela ei 
are mai degrabă un cap de tip american. Ce domnişoară 
aristocrată!) 

Zicându-si acestea, continuă: 

„E într-adevăr un terier sârmos, are o blană splendidă. E de un 
alb aşa frumos, se vede că îl îngrijiţi bine!... Ca să-l tundeţi folosiţi 
o maşină Bariquand 30 ? (Totuşi, aşezată arată bine. Dar n-are o 
siluetă nemaipomenită!) 

„Mda, sunt de fapt instrumente pentru manichiură, dar se 
găsesc foarfeci de toate formele, foarte potrivite.” 

„O, aşa?” (Manichiură.) Parcă şi-ar fi amintit un vis căzut cine 
ştie de unde... (Foarfeci, instrumente de obstetrică! Dacă e vorba 
de tipurile lor, în obstetrică se folosesc mult mai multe! Cleşti de 
unghii şi forceps Naegele 31 , în formă de foarfecă, pentru extragerea 
capului. Tehnica de extragere a capului. Encefal de foetus, 
zdrobindu-se. Ah, eu... Crăciunul. Ochii frumoşi ai domnişoarei, 
care n-au fost încă machiaţi vreodată, chiar ca nişte ochi de băiat. 
Ochelarii de miop ai soţului. Dacă Venus din Milo ar purta astfel 
de ochelari... Hei, voi cei din biserica catolică din orăşelul meu 

9 

natal, voi cei care v-aţi pierdut pe câte cineva apropiat, nu vă 
serveşte la nimic să vă desenaţi nişte ochi asa mari, nici să vă 

9 9 9 9 

îmbrăcaţi aşa frumos. Mirosul de operaţie de obstetrică din 
spitalul tatei.) 

„Aţi putea să-l faceţi să se ridice, să-mi arătaţi puţin postura în 
picioare?” (Hm. Ar fi momentul să-i dau drumul lui Playboy.) 
Doamna îşi mângâie terierul pe creştet: „Uite, Playboy, mireasa ta 


30 Maşină de tuns folosită în principal pentru oi, produsă de firma Bariquand & Marre. 

31 Franz Karl Naegele (1778-1851), obstetrician german. 



japoneză!”, iar cum în acel moment negustorul dădu drumul 
zgardei, câinele sări jos de pe canapea, către femelă. 

„Ah, ah, domnule negustor, prindeţi-1!” 

Zurgălăii de argint de pe zgarda lui Playboy sunau puternic. 
Câinele domnişoarei gemea întruna. 

Doamna ridică din umeri şi-şi înclină capul. (Nu e expre! Nu fac 
anume faţa asta! însă, desigur, nu se poate, dimpotrivă. Ar trebui 
să rămân impasibilă. Domnişoara... Ce ar fi potrivit să discutăm 
acum? Manichiură? Franţuzoaica aceea care îşi pictase pe unghii 
imaginea iubitului. Şi negustorul ăsta de câini, care tace tot 
timpul! Nu e meseria lui? Pe mâna omului, pe un decimetru 
pătrat sunt optzeci de mii de microbi. Şaizeci şi şase de microni. 
Câinele, şaizeci si sase de microni. La om şaizeci de microni, la fel 
ca la pisică. La ce-aş putea să mă gândesc acum? Patul nupţial. 
Ochelarii soţului pe care am călcat cu picioarele goale şi i-am 
spart. Domnişoara.) Zurgălăii încetară să mai sune în cele din 
urmă. (Clopotul bisericii din portul meu natal. Crăciunul. 
Ipocriţii.) 

„Foarte curând va fi Crăciunul!” 

„Asa e.” 

9 

„Să mă amuz cu numărul de Crăciun al unei reviste despre 
câini poate părea o lipsă de credinţă, dar pe când eram copil... ” 
(Nu ştia absolut nimic despre domnişoara asta. Iar ea, de vorbit, 
nu vorbeşte despre nimic. Himen. Zurgălăii săniilor prin zăpada 
de Crăciun. Ce domnişoară pură, ca un băiat! Oare nu pot să-i 
privesc faţa? 

Pe patul nupţial sigur o să-şi amintească domnişoara de 
Playboy! Ah, asta e, eu o iubesc pe domnişoara! Playboy. Ca un 
băiat, ziceau? în copilărie aşa-mi spuneau, că arăt ca un băiat. 
Adolescentele frumoase cu care înotam. Elevele frumoase din 
clasele mai mici, pe când eram la şcoala de fete. Clopoţeii. Corul 
bisericii. Ritmul corpurilor feminine. Capela bisericii din orăşelul 
meu natal. Ah, ar trebui să ieşim din camera asta, eu si 
domnişoara. Astfel de lucruri nu le băgăm în seamă. Aş, mint! Eu 
le-am observat foarte bine chiar de la început. Mă prefăceam doar 



că am uitat să le acord atentie. Domnişoara a înţeles foarte bine. 

» 99 

Nu vreau deloc să ies din cameră. De ce, de ce! As fi fericită să 
câştig în faţa ei! Un bărbat. Barbă neagră, pantofi albi. 
Angiostomum 32 nigrovenosum cuibărit în plămânii unei broaşte. 
Vitola. Bonellia. Cromozomii de sex în microscopul bărbatului 
meu. Fluturele maimai. Regina Elisabeta. Raabc. Un bărbat. 
Playboy. Eu o iubesc pe domnişoara. Astă-seară am să mă duc în 
Ginza şi o să-i cumpăr biscuiţi pentru câini. Playboy. Chiar aşa, 
cu banii ăştia primiţi de tine pentru un serviciu legat de 
embriologie, o să cumpăr instrumente de manichiură. 
Instrumentar de obstetrică.) 

Zurgălăii de la zgardă încetară să mai răsune. Plăcere finală. 
(Endoscop.) Odată cu acest cuvânt, doamna, căreia îi apăru 
plutind în faţa ochilor un rând (... consult her pleasure) din 
manualul de limba engleză de la şcoala de fete, îşi aminti clasa, 
profesorul de engleză, apoi pe ea însăşi stând în picioare, neştiind 
cum să traducă acea frază, însă, după toate aparenţele, profesorul 
se uita fix la machiajul ei făcut în secret. (Un rând de care îşi 
amintea din cauza neplăcerii de atunci. întrebări despre culoarea 
feţei ei. Eu?! Endoscop. Să pun oare întrebări despre culoarea 
feţei domnişoarei? Cât despre machiajul meu, eu mi-am dat cu 
puţin roşu, nu e deloc urât, un roşu proaspăt ca burta unei 
salamandre în perioada de rut. De speli în râul curat, murdăreşti 
divinitatea apei şi pe cea a focului. Infernul din ligheanul pentru 
sânge. Clopoţelul din timpul cântărilor buddhiste din locul natal, 
pe când era copil. Rugăciunile pentru salvarea unei femei, 
implorările. Clopotele bisericii. Clopotul de la templul de pe 
munte, în amurg, ale cărui sunete se scurg către mare. Clopotul 
de la sfârşitul orelor, la şcoala de fete. Zurgălăii de la zgarda 
femelei, care, la plăcerea finală, au încetat să mai sune. Juisarea 
soţului ei şi a ei. Parcă m-aş uita cu endoscopul, aşa de bine o 
înţeleg pe domnişoara asta, care nu roşeşte deloc. Femeie. Oglindă 
pentru examinare internă. Speculum. Speculum tubular. Sticlă 

32 Vierme nematod (numit şi Rhabdias bufoms), care parazitează în special batracienii 
(Bufa, Rana etc). 



neagră. Sticlă lăptoasă. Fildeş. Mânerul de fildeş de la bastonul 
soţului. Uşile saloanelor învelite în tifon de la clanţa interioară 
până la cea exterioară, ca să nu facă zgomot. Clanţele rotunde 
erau de sticlă, buze minunate, lucind ca o noapte de toamnă. 
Sunetul oxigenului, ca al unei sobe cu gaz. în timp ce îi aplic 
domnişoarei pe gură pâlnia de nichel de la capătul furtunului 
negru de cauciuc, mă uit ţintă la buzele ei. Deşi e pe ducă, 
picături de oxigen îi umezesc buzele şi e frumoasă ca un 
adolescent. Să i le şterg cu nişte tifon. Ah, deşi fratele meu mai 
mic nu a murit! Deşi mie nu-mi place o astfel de tânără. S-a făcut 
prea cald în cameră. Zgomotul sobei cu gaz, exact ca al 
inhalatorului de oxigen. Ca şi cum s-ar lovi cu o pensetă intr-un 
metal subţire, nichelat. Frecând uşor, si lucrurile murdare, de 
speli în râul curat... Recipientul de nichel pentru lucruri murdare, 
ataşat scaunului din cabinetul stomatologic. Un speculum 
Ferguson, din sticlă argintată. Masa pentru examen ginecologic. 
Controlul zonei pelviene. Biată mamă. Clanţele uşilor, la cabinetul 
de acasă, nu erau de sticlă. Email alb. Mama obosită de 
dimineaţa până seara, planşetele mele fără să mă desprind de ea, 
când tata voia să mă ia în braţe, totuşi, degetele lui pătate de 
lysol 33 ... Mirosul de lysol. Palpare cu ambele mâini. Ulei de 
măsline sterilizat. Forma picioarelor sugarului când i se schimbă 
scutecele, în timp ce plânge. Trist cântec de leagăn. Imnurile 
buddhiste despre Sai no Kawara 34 , în orăşelul meu natal, în 
copilărie. Chiar dacă Shide no yama 35 nu are pante blânde la 
poale pentru drumurile sale, pe lumea asta aşa ceva există. Sai 
no Kawara. Copii fragezi de doi sau trei ani, de patru-cinci, chiar 


33 Săpun lichid cu conţinut de crezol. 

34 (Textual: Lunca ofrandelor) în concepţia buddhistă, zonă a infernului unde merg copiii 
morţi la vârste mici. Ei adună pietre pentru a construi un turn (un fel de stupă) în care să 
facă slujbe pentru părinţii lor, dar diavolii vin şi îl dărâmă mereu. Din această stare, 
copiii sunt salvaţi de către Jizo Bosatsu. 

35 (Textual: Muntele ieşirii către moarte) în viziunea budhistă, munte extrem de înalt şi de 
abrupt, prima etapă în călătoria sufletului, care trebuie trecut la şapte zile după moarte. 
Simbol al suferinţelor morţii. 



până în zece ani, ştiu toţi bine locul acesta. Chiar dacă ziua se 
amuză fiecare de unul singur, la vremea când soarele apune, 
diavolii din infern se arată... Dau roată peste tot la est şi la vest, 
se împiedică de pietre şi de rădăcinile copacilor, cu mâinile şi 
picioarele mânjite în valul de sânge, chiar atunci când, plângând 
întruna, acele suflete de copii sunt gata să adoarmă pe aşternutul 
de nisip cu pernă de piatră 36 . E un cântec atât de candid! Copiii 
mici o ştiu, adulţii nu le-o înţeleg, acea singurătate! 

Mama, atunci când tata încerca să mă ia în braţe, mama lua 
tava albă pentru instrumente murdare şi ieşea din cabinet, 
întotdeauna chiar atunci. Nu era un lucru potrivit pentru ochii 
unui copil. Atunci când dentistul a bătut cu penseta în marginea 
recipientului pentru lucruri murdare, eu mi-am pierdut 
cunoştinţa. Vaginism. Pata mongolă de pe fesele sugarilor cărora li 
se schimbă scutecele cu coapsele lipite de burtă. în camera cu uşi 
cu clanţe din email alb se află un secret. Mamă, ce tristă mă 
simţeam când mă lua tata în braţe cu mâinile lui mirosind a lysol! 
Ruine. Pompei, oraş al splendorii şi al plăcerilor. în ruinele din 
Pompei era îngropat şi un speculum. Un oraş al morţii. Zilele mele 
îngropate, eu, o ruină a zilelor mele îngropate. A existat oare 
măcar o zi în care să-mi spun că am făcut într-adevăr bine 
căsătorindu-mă cu el? într-adevăr, astfel, eu stau acum aşezată 
fată în fată cu această domnişoară, stau aşezată la mine acasă. 
Suntem doi, dar cât de singuri ne simţim! Ce solitudine când sunt 
în braţele lui! Cum o fi oare sentimentul de singurătate la 
animale? 

Singurătatea sugarului. Nu e un lucru potrivit pentru ochii 
unui copil. Tratatele de patologie şi de anatomie nu sunt lucruri 
pe care să le vadă o femeie. Cu domnişoara ceva nu merge, îi face 
să se simtă singuri pe cei pe care îi are în faţă. Tac acum ca să-mi 
ascund ruşinea. Si urmăresc o viziune ruşinoasă, în care încerc 
să o violez. 


36 în mormintele din epoca veche (în special din perioada Kofun, sec. II-V) s-au găsit 
perne de piatră aşezate sub capul morţilor. 



De ce ar fi o asemenea fericire să o înfrâng pe domnişoara? L-oi 
fi lăsat anume pe Playboy să scape de pe genunchii mei... Maria în 
templul lui Sânt' Agostino 37 ) 

„Păi” (E pentru prima dată?) vru ea să continue, dar ezită. „Aţi 
putea veni şi mâine, din nou, pentru mai multă siguranţă?” 

„Desigur, vă mulţumesc!” 

„Ah, dar poimâine ar fi şi mai bine! Nu-i aşa, domnule 
negustor?” (împreună cu domnişoara. Poate c-o să vină doar el! 
Veniţi mâine!) 

„Mda, ar fi mai bine să lăsăm o zi interval”, răspunse distrat 
negustorul. 

Doamna îi aruncă doar o scurtă privire. (Ce faţă vulgară! Un 
simplu însoţitor! Eram pe punctul să întreb dacă e prima 
acuplare. La examinarea prin palpare a femeilor necăsătorite, 
acestea trebuie să fie însoţite de mamă sau de vreo altă rudă 
apropiată. Tensiunea peretelui abdominal. Anestezie. îmi ziceam 
uneori că nu e nimic mai urât pe lume decât aceste însoţitoare ale 
domnişoarelor care veneau la spitalul tatălui meu. Mă gândeam 
că aceste persoane care veneau să protejeze puritatea tinerelor 
fete de tata, dimpotrivă, nu făceau decât să le-o murdărească. îl 
iubeam eu pe tata atât, chiar atât de mult? Aş, nici vorbă. Pentru 
acele tinere eu nu eram decât o fetită. Genunchii lor, când mă 
luau în braţe. Eu mă înroşeam: „Tanti, mirosi ca tata!” Câteva 
grupuri de domnişoare cu mamele lor. Cred că atunci am aflat ce 
înseamnă urâţenia vârstei. Havelock Ellis 38 spune că omul, de pe 
la vârsta de trei ani, se apropie treptat de animal.) 

„Pare a nu avea încă trei ani, nu?”, spuse doamna, prefăcându- 
se că priveşte atent câinele care se vedea oricum foarte bine. 

Domnişoara răspunse imitând-o: 

„Cred că e încă abia de un an şi trei luni, dar... ” 

37 Posibilă referire la Madonna del Parto, sculptură impozantă de Jacopo „II Sansovino" 
Totti (1521), aflată în Basilica di Sant’Agostino din Roma (lângă piaţa Navonna). 
Reputată pentru puterile ei miraculoase, credincioasele i se roagă pentru o naştere 
uşoară şi pentru sănătatea copilului. 

38 Henry Havelock Ellis (1859-1939), doctor în medicină (sexolog) şi reformator social. 



Cei doi câini erau acum liniştiţi. Stăteau în picioare, cu spatele 
unul la altul, pe covorul cu motive înfăţişând trandafiri, privindu- 
şi fiecare stăpâna ca fascinat, cu ochii umezi şi cu pupilele mărite. 
Pieptul lui Playboy se umfla ritmic. Pulsaţiile lui se transmiteau 
din nou pieptului doamnei, care se liniştise odată cu încetarea 
sunetelor de zurgălăi. Iar acel freamăt, în ciuda faptului că îi 
venea de la ceva urât, pe care se prefăcea că nu-1 vede deşi îl 
privea, avea, dimpotrivă - de ce oare -, forţa de a o face să simtă 
falsitatea propriei vieţi. O fi din cauza acestei domnişoare de o 
frumuseţe apropiată de cea a unui adolescent, se gândea doamna. 

„Atunci, e încă abia formată... ” (încă abia? Asta e valabil 
pentru domnişoara. Zicând „încă abia”, în mod sigur domnişoara 
şi-a amintit de mama ei. E încă abia un copil. Covorul e uzat. 
Trandafir. Tu, floare de trandafir a cărei vedere te duce cu gândul 
la dragostea dintre fete, floare ipocrită, tu, floare tăcută, dacă ai fi 
o fată frumoasă, ziua te-aş ţine de mână, noaptea am dormi 
împreună, noaptea am dormi împreună... Oare la ce s-o fi gândit 
bunica în timp ce-şi adormea nepoata cu un astfel de cântec? 
Spre deosebire de băieţi, fetelor le place şi după ce se fac mari să 
se ţină de mână sau să doarmă împreună. Copii. Animale de 
companie. „încă abia”, a zis, asta e, domnişoara îşi iubeşte 
câinele. Ca o mamă. O fecioară, mamă a unui câine, ce frumos, ce 
singurătate! 

Noaptea am dormi împreună. Covorul o fi fost o achiziţie de la 
începutul căsătoriei. Soţia, care şi-a lăsat părinţii, le întrece pe 
toate, totuşi să mă duc în târg la Yahagi să-i cumpăr pantofi? 
Mameloane roşii ca trandafirii. Umezeală roşie ca trandafirii, 
limen. Trandafir galben. Flori mov de liliac. Flori de kaki - să mă 
îngropi într-o provincie frumoasă. Atunci când mă vei îngropa, va 
fi poate prima dată când mă vei trata ca pe o fiinţă umană. 
Himenul este un simbol al flintei umane, afirmă Lederer. Stil de a 
face dragoste al unei rase aparte. Circuitul şoarecilor. Experienţa 
lui Strassmann. Câinii. Teoria biologiei cum că omul nu diferă 
deloc de animale, dar de ce sunt doar eu o fiinţă atât de tragică? 
Câinii. Astea nu sunt ruinele de la Pompei. E secolul al XVIII-lea. 



Spallanzani 39 a făcut experimente de inseminare artificială pe 
câini. Pipetă. Sodomie. De ce oare trebuie să se facă mecanismele 
zise oameni artificiali în formă de fiinţe umane, spunea soţul meu, 
pe scurt, e vorba şi aici de sentimentalismul nostru. Hakkenden 40 
şi Krafft-Ebing 41 . Sodomia femeii. La naiba, o să mă răzbun eu pe 
soţul meu!) Ajunsă aici, doamna începu să vorbească repede şi 
plină de viaţă, ca şi cum ar fi uitat de eticheta care stă bine unei 
femei. 

„Şi pentru câinele ăsta e prima dată de când a fost adus în 
Japonia. Dacă dăm greş, nu e exclus ca Playboy să nu fie în stare 
să procreeze.” în sinea ei, îşi ridiculiza soţul. „Şi în privinţa 
femelelor umblă zvonul că printre cele importate, de rasă 
Shepherd, sterilitatea e frecventă, iar preţul poate scădea în unele 
momente cu o mie sau două de yeni!” 

„Câinii ăştia sunt o adevărată bătaie de cap!” 

„E încă epoca Onna daigaku 42 pentru lumea câinilor! Totuşi, în 
realitate, s-ar putea ca tocmai ei să progreseze ştiinţific în mod 
constant. Acuplarea câinilor de calitate ţine strict de regulile 
eugeniei! Omul, deşi a ajuns să cunoască bine această ştiinţă, n-o 
poate folosi în propriul beneficiu, ci doar la îmbunătăţirea unor 
rase de animale domestice.” Dă-i Cezarului ce-i al Cezarului, dă-i 
lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu. Nu trebuie să forţezi poarta 
Infernului, murmură doamna pentru ea şi continuă: 

39 Lazzaro Spallanzani (1729-1799), biolog italian, cercetător în domeniul biogenezei. 
Precursor al lui Pasteur. 

40 Nanso Satomi Hakkenden operă clasică din categoria yomihon, scrisă între 1814 şi 1842 
de către Kyokutei Bakin (1767-1848). Textual, hakkenden înseamnă „biografiile celor opt 
câini". Personajele titulare sunt opt războinici-"câini" care simbolizează fiecare câte o 
virtute. 

41 Richard Freiherr von Krafft-Ebing (1840-1902), psihiatru german. A studiat 
sexualitatea şi perversiunile sexuale. Cea mai cunoscută lucrare a sa este Psychopathia 
sexualis (1886). 

42 Textual, Marea învăţătură a femeilor. Lucrare de educare a femeilor atribuită lui Kaibara 
Ekiken (1630-1714), dar scrisă, se pare, pe baza unor texte şi prelegeri ale acestuia şi 
publicată prin 1716. Puternic influenţată de confucianism, cuprinde în principal regulile 
de comportament şi cunoştinţele considerate necesare pentru femei în epoca Edo. 



„în ultima vreme, sunt aduşi din când în când foxterieri 
sârmoşi la Yokohama, aşa că, în curând, eugenia nu se va mai 
interesa de Playboy!” 

„Masculii sunt în avantaj. Sunt întotdeauna frumoşi. Am auzit 
că femelele slăbesc mult şi arată rău. Părul lor lung le cade din 
cauza naşterii, iar stăpânul îşi îndreaptă toată afecţiunea către 
pui... ” 

„îşi pierd silueta, la fel ca femeile!” 

„De altfel, la concursuri, nu prea se văd femele, nu-i aşa?” 

„Tatăl meu se amuza deseori la masa de seară (ah, asta n-are 
nici o importanţă!) de pacientele care veneau pentru consultaţie. 
Zicea că şi cele care mai născuseră se prefăceau că este pentru 
prima oară.” (Nu e deloc greu să constaţi semnele de virginitate 
sau cauzele morţii copilului la o primă naştere.) 

„Domnişoară!” 

77 9 

Crezând că a fost strigată, tânăra fată înclină puţin capul şi se 
uită spre ea, dar privirea sa directă, adolescentină, era ca o 
fereastră luminoasă, fără o umbră de emoţie, asa că doamna, 
dimpotrivă, fu derutată şi, simţind că îşi bate joc tot mai mult de 
ea însăşi, nu găsi altă soluţie decât să-şi ridiculizeze bărbatul. 

„După spusele soţului meu... ” 

Doamna izbucni brusc în râs. Şi, în timp ce simţea frumuseţea 
râsului propriu: (Soţul! O dată nu mi s-a-ntâmplat ca, vorbind 
altora despre el, să spun „soţul”! După spusele soţului?!... Nu e ce 
spune al meu, e ce spune cam orice soţ pe lumea asta!) 

„A scris o carte de embriologie, care nici măcar nu se vinde. în 
indexul de nume de animale şi plante: Schistosoma japonicum, 
scoici bivalve, cocoş, om, înţelegeţi ceva?! Sub „om”, între 
paranteze, scrie: vezi şi „rasă umană”, „homo sapiens”. Nici o 
diferenţă între fiinţa umană, parameci, heliotrop, fără îndoială că 
desconsideră omul!” (Să ai mare grijă de pantofi e un hobby 
grozav! Tu, la spitalul lui taică-tău, probabil aşezai în ordine 
încălţările pacientelor, de-asta te preocupi doar de pantofii 
oamenilor. Niciodată nu m-am simţit atât de jignită ca atunci 
când bărbatu-meu m-a luat aşa peste picior. Mirosul de heliotrop. 




Asta e, parfumul ieftin al domnişoarei! Asta e, zori 43 domnişoarei, 
pe care i-am văzut puţin mai înainte în antreu, nu aveau Nanhu 
omote 44 ci o împletitură de calitate medie, cum de nu mi-am adus 
aminte de asta până acum, atenţia îmi fusese oare atrasă doar de 
hainele ei de bun-gust? Sarcasmul nu e câtuşi de puţin punctul 
meu forte!) „După spusele soţului meu, nu există mascul mai 
fericit decât bărbatul, şi o repetă adesea. Doar la om femeia are şi 
înfăţişarea, şi glasul mai frumoase decât ale bărbatului. Cu toate 
că invariabil cel care face curte este masculul, dansând ca 
păianjenul care prinde muşte sau precum curcanul, cântând ca 
suzumushi 45 sau precum canarul, împodobindu-se ca păunul, 
exalând parfumuri ca moscul sau mangusta, doar la rasa umană 
femeia, pe deasupra mergând până la a folosi diversele modalităţi 
ale animalelor de a obţine dragostea, e cea care face curte 
bărbatului. Faptul că cerul tiranizează masculul pare a fi regula 
în lumea fiinţelor vii. Iar motivul pentru care femela poate trăi 
dispreţuind masculul îl constituie puii. Natura protejează mama. 
Ca urmare, femeile, refuzând să nască copii, pot să se răzbune pe 
natură, care le-a tratat doar pe ele ca pe nişte fiice vitrege, 
glumeşte soţul meu, eu îi spun însă că fiinţa cea mai conştientă 
de faptul că trăieşte pentru descendenţi este omul, dar şi cel care 
ştie cel mai clar că nu trăieşte pentru urmaşi este tot omul, iar 
dacă îţi dai seama de asta, ele sunt două lucruri pentru care sigur 
vei primi pedeapsa divină. Religia şi artele se nasc toate din 
concepţia că omul nu trăieşte pentru descendenţa sa. Şi ideea de 
a încerca să obţii copii pe cale artificială, aşa ca tine, e un fel de 
aspiraţie către lumea de dinainte de crearea vieţii. Drumul stiintei 
coteşte către fluviul de gheaţă al morţii. La fel ca mişcarea 
Pământului, şi timpul desenează un cerc!” 

43 Zori (îp S!) - Sandale joase, împletite din pai, coajă de bambus etc., considerate 
elegante. Accesoriu indispensabil al ţinutei tradiţionale de gală. 

44 Suprafaţă extrem de fină, obţinută prin împletire manuală din coajă de bambus. 
Preţul unor astfel de zori este foarte mare. 

45 Meloimorpha japonica, insectă înrudită cu greierele, cicadă cu un glas foarte apreciat de 
către japonezi şi crescută deseori în colivii, ca un fel de animal de companie. 



Astfel de lucruri îi spunea ea odată soţului său, dar, deşi îşi 
dădea seama că erau nişte aiureli fără cap şi coadă, se mândrea 
ca si cum în vorbele ei fără sir ar fi fost închisă o durere din 
profunzimile sufletului său, în realitate însă, faţa domnişoarei 
care, privită fix, nu se simţea în largul ei şi nici măcar nu încerca 
să zâmbească, ajunsese cumva să-i pară frumoasă şi îi amintea 
de predicile în limba engleză ale frumoasei fete a pastorului de la 
biserica din oraşul ei natal. De aceea, doamna nu se îngrijora 
câtuşi de puţin de tăcerea domnişoarei. Iar când îl văzu pe 
negustorul de câini ridicându-se, fu surprinsă ca un predicator 
făcut de ruşine. 

Negustorul se aplecă deasupra celor doi câini şi lovi uşor cu 
palma masculul la spate. Playboy se refugie la picioarele doamnei 
şi, dând din coadă, îşi lăsă în jos capul şi picioarele din faţă şi se 
lipi strâns de ea. 

„Sunt cam douăzeci şi cinci de minute”, spuse negustorul, 
privind ceasul aşezat pe placa de deasupra căminului. 

„E foarte bine.” 

Femela se ghemuise pe genunchii domnişoarei, cu picioarele 
strânse sub ea. Doamna îşi lăsă mâna dreaptă în jos, iar Playboy, 
cu o mişcare caracteristică foxterierului sârmos, îsi balansa 
partea din spate a corpului, îşi înălţă labele din faţă ca un cal 
care se cabrează şi, luându-şi avânt, sări în poala ei. Apoi începu 
să-şi lingă corpii spongioşi. Domnişoara, rearanjându-şi ţinuta ca 
şi cum ar fi vrut să se ridice, privi spre negustor. 

„Domnişoară, să mai abuzăm încă puţin de amabilitatea cu 
care am fost primiţi! E bine s-o lăsaţi pe cât posibil liniştită încă o 
oră sau două. Chiar dacă e departe, e preferabil să vă întoarceţi 
cu ea acasă pe jos. Şi, chiar dacă luaţi un mijloc de transport, o 
ricşă ar fi mai puţin riscantă decât un automobil, care zdruncină 
mult mai tare.” 

„Vă rog să mai rămâneţi liniştiţi cât doriţi! Ah, şi să vă mai aduc 
nişte ceai!... ” Ca şi cum ar fi vrut să scape de ruşinea de a fi fost 
expusă goală, doamna îl luă pe Playboy în braţe şi ieşi din cameră, 
însă cum închise uşa în urma ei, aruncă masculul pe coridor 



destul de violent si izbucni intr-un râs senin, ca si cum si l-ar fi 
reprimat lung timp. „Ah, fiinţa asta umană, cum poate să-şi 
piardă orice urmă de ruşine!” (Femeile abia ieşite pe uşa 
cabinetului tatei. Eu nu eram decât un copil. Nu înţelegeam în ce 
fel de momente capătă femeia sentimentul că a descoperit o nouă 
speranţă 46 . La câine, şaizeci şi şase de microni. La om, şaizeci de 
microni. Salamandra, şapte sute de microni, la maisu-mushi se 
spune că e cel mai lung, doisprezece milimetri. Ovulul la om şi la 
gorilă, între 0,13 şi 0,14 milimetri. La câine, de la 0,135 milimetri 
până la 0,145 milimetri. La balenă, de asemenea, 0,14 milimetri. 
La ornitorinc, o mărime de doi milimetri şi jumătate. în intervalul 
cât alunecă prin trompa uterină poate creşte până la optsprezece 
milimetri. Playboy, eu ştiu aritmetica din poveşti. Femeile au şi ele 
regretul căsătoriilor sezoniere, cică. El a plecat şi azi spunând că 
se întoarce târziu. E o femeie tânără, în plus şi frumoasă, care 
cinează singură cu câinele ei?) 

Stând veselă în faţa oglinzii cu trei panouri, doamna îşi chemă 
servitoarea. „Fă nişte ceai negru pentru musafiri!” (Oh, argint viu, 
e din cauza umbrei liniştitoare a rodiului că faţa lunii pare a fi o 
oglindă?) „După aceea te rog să cureţi şi oglinda!” 

Atunci când îşi refăcea nerăbdătoare machiajul, oglinda făcea 
din ea cea mai locvace şi strălucitoare parteneră de conversaţie. 
Imediat ce doamna se reîntoarse în salon, domnişoara scoase o 
carte de vizită a unui bărbat: 

„Fratele meu mai mare ar dori să treacă pe la dumneavoastră... 

99 

în timp ce o conducea pe domnişoară în antreu, doamna băgă 
cartea de vizită în obi si simţi acolo cu mâna o bancnotă, banii 

9 9 

primiţi puţin mai înainte de la negustor ca onorariu. îşi dădu 


46 Conform tradiţiei, Sakyamuni ar fi oferit rodii unui demon feminin ( Kariteimo, 
sanscrită si Rd) ) care devora copii şi l-ar fi făcut să promită că nu va mai mânca 
niciodată carne de om. Devenită zeiţa buddhistă protectoare a copiilor, aceasta este 
venerată în Japonia sub numele de Kishimojin şi multe femei i se roagă pentru o naştere 
uşoară, pentru a rămâne însărcinate, pentru binele copiilor sau pentru armonie între 
soţi. 



seama că uitase să-i pomenească tinerei fete despre asta şi, 
gândindu-se că ar fi trebuit să-i mulţumească intr-un fel, se înroşi 
din nou: 

„Atunci, mâine... ba nu, poimâine vă aştept din nou!” 

Şi continuă, cu o neaşteptată lipsă de pudoare: 

„Aţi putea să nu-i spuneţi anume negustorului să vină şi el... 
Vom fi doar noi două.” îşi dădu deodată seama că nu-i plătise 
acestuia comisionul. în grabă, îl chemă din nou înăuntru şi, când 
tocmai îi înmâna o bancnotă de zece yeni, Playboy apăru alergând. 
Domnişoara îşi încheia nasturii de la pardesiu. Lătrând gălăgios, 
Playboy sări pe genunchii doamnei, care ţinea în mâini gulerul din 
blană de vulpe albă al vizitatoarei. 

„Taci din gură!” (îşi dă poate seama că eu nu am un guler de 
blană.) Lovind uşor câinele cu piciorul în partea laterală a 
corpului, aşeză vulpea albă pe umerii domnişoarei: 

„La urma urmei, e un foxterier Playboy ăsta! Se spune că e o 
distracţie foarte aristocratică să vânezi vulpi călare, însoţit de zeci, 
ba chiar de sute de câini, si-o fi adus aminte... ” 

După ce femeia plecă, Playboy umblă adulmecând mirosul de 
pe culoar şi începu să zgârie cu ghearele labelor din fată uşa de la 
salon. Doamna îl luă fără menajamente în braţe si se aşeză din 
nou în faţa oglinzii. Când seara târziu soţul se întoarse acasă, o 
găsi tot acolo. 

îşi aruncă servieta pe marginea mesei de toaletă şi, apucând-o 
de umeri, o scutură uşor: 

„Hei! Se pare că în romanele care-ţi plac ţie scrie că e foarte 
fericit bărbatul cu o soţie atât de absorbită de oglinda ei de toaletă 
cu trei panouri, încât nici nu mai aude când se întoarce el acasă, 
nu-i asa?” 

9 

„Bine ai venit! Ce mâini reci, mi au îngheţat umerii!” 

„Hm. Nu există oare şi o nirvana a machiajului? Drumul care 
duce spre Saori poate pleca de oriunde. Şi de la microscop, şi de 
la oglinda de toaletă.” 

„Tu numai atunci când te întorci târziu deschizi si închizi 

77 9 

zgomotos uşa!” 



„Serios? Păi... ” 

„E neplăcut. Eu înţeleg foarte bine.” 

„Ce anume înţelegi?” 

„Nevestele nu duc ele mereu dorul? Femeile sunt cele care 
tânjesc după cineva. A ta aşa face.” 

„Asta acum, iar începe!” 

„Dacă te uiţi prea mult la omul din microscop, treptat cel din 
oglinda de toaletă slăbeşte, se usucă. Când tu deschizi uşa 
violent, eu îmi zic, ah, se simte singur.” 

„E exact invers. Atunci când cercetările au mers bine, sunt 
bucuros că mă întorc acasă. Tu eşti cea care se simte singură. 
Dar, mă rog, să admitem că aş fi eu acela. Dacă te încredinţezi că 
eşti cu adevărat singur şi trist, chiar ajungi să fii astfel. O soţie, 
chiar dacă e convinsă că soţul ei e trist, nu trebuie să o spună.” 

„Asta asa e, dar... care crezi că e mai tristă, viata umană din 
microscop, sau cea din oglinda de toaletă?” 

„Aşa ceva scria şi Goethe. Pentru că tipul ăsta era şi biolog, şi 
poet. Oricum, aş vrea să încetezi cu aiureala asta, să nu mai faci 
cântece pentru femei din cercetările tale?” 

„Tu îţi închipui că în oglinda unei femei nu găseşti decât 
cântece. Din ideea asta se naşte nefericirea din căminul nostru.” 

„Cel puţin în microscop nu sunt minciuni. Fericirea, nefericirea, 
toate astea sunt amăgiri.” 

„Şi eu cred la fel, însă... ” 

„Pentru femei şi pentru poeţi, absolut toate ideile care le trec 
prin cap sunt adevărate. Nu de-asta sunt ei adversari ai ştiinţei?... 
Da' e plin de păr de câine! Ce s-a-ntâmplat?” 

„I-am făcut toaleta!” 

„Oho, o să-l faci până şi pe câine să cânte o melodie. Sigur o să 
ajungă un animal ocult! Când soţia se simte singură, îşi tunde 
câinele, nu-i asa?” 

Spunând acestea, îşi scoase şi îşi azvârli vestonul, îşi desfăcu 
bretelele şi, lăsându-şi pantalonii să cadă, se scarpină în cap 
iritat. 

„Eşti tare prost-dispus!” 



„Să mergem la culcare!” 

Căscând, soţul trase de ciorapii deja căzuţi şi se duse în 
dormitor. Doamna îsi dădu seama că de câtăva vreme vorbea cu 

9 

soţul ei privindu-1 în oglindă, fără să se întoarcă spre el, şi se 
ridică brusc, lăsându-şi râsul înăbuşit în imaginea reflectată. 
Privindu-si cu acelaşi râs retinut soţul, doar în cămaşă, fumând 
aşezat pe marginea patului, îşi desfăcu obi- ul. Bancnota şi cartea 
de vizită îi căzură la picioare. într-o clipă, se aşeză cu spatele şi îşi 
împături obi-ul. Mirându-se de ea însăşi, şopti (Femeie rea!), însă, 
tocmai în urma faptului că se considera o femeie rea, simţea 
semnele unei bucurii tonifiante, ca atunci când în jurul tău totul 
e liniştit, deşi de departe se aude zgomotul vijeliei. (Imaginea intr- 
adevăr stupidă a soţului. Asta ar putea fi ceea ce se cheamă o faţă 
de încornorat. Serenada din Pagliacci, cu Schipa. Carusso în La 
commedia e finita. Văduva veselă. Imnurile din biserica din oraşul 
natal. Haydn. Bach. Mendelssohn. Gounot. Beethoven, îmi place 
muzica făcută de catolici. Cutia cu discuri în care sunt adunate 
înregistrări ale compozitorilor catolici. Orice păcat săvârşit de om 
se află în afara trupului său, cine se dedă însă desfrânării 
păcătuieşte în însuşi trupul său. Şi fecioara, de se va mărita, nu 
săvârşeşte nici un păcat. Numai că unii ca aceştia vor avea 
suferinţă în trupul lor, eu însă vă cruţ pe voi. Mai bine este să se 
căsătorească decât să ardă înlăuntrul lor. Sonata Kreutzer.) 
însoţind cuvintele din întâia epistolă către corinteni, Sonata 
Kreutzer cu vioara lui Thibaud şi pianul lui Cortot se abătu ca un 
val tumultuos în sufletul doamnei. întotdeauna când asculta acest 
disc, se regăsea pe ea însăşi interpretând sensul piesei muzicale 
în spiritul nuvelei lui Tolstoi Sonata Kreutzer şi avea obiceiul de a- 
si reaminti cum, în vremea adolescentei, cântând în cor imnuri în 
biserica din oraşul natal şi plutind în curgerea acelor voci, visa la 
o dragoste frumoasă. însă un vis minunat îi apăru în timp ce 
împăturea obi-ul. (Poimâine vine domnişoara. Salonul. Cei doi 
câini. Câinilor le place să lingă urechile. Figura soţului jenat în 
faţa tinerei fete. Ea şoptindu-i la ureche domnişoarei: figura asta 
nu e una de încornorat? Miros de heliotrop. Obrajii domnişoarei 



roşii ca focul. Ah, eu mi-am vândut deja soţul. Iuda. Tamar, care a 
născut copilul lui Iuda. Tamar, soţia lui Er, fiul lui Iuda. Fratele 
mai mic al lui Er, Shelah, zicând că e stearpă, a refuzat s-o ia de 
soţie. Dezbrăcând hainele de văduvie, s-a înfăşurat cu un văl si a 
şezut la poarta Enaim de pe drumul spre Timnah. Căci vedea că 
deşi Shelah se făcuse mare, ea nu-i fusese dată lui de soţie. 

9 9 

Bucuria Tamarei când a rămas însărcinată. Fata ei fiind 
acoperită, văzând-o Iuda, a socotit că este o femeie nărăvită. 
Relative psychical impotence. La femei asta nu se întâmplă. Decât 
organic. Asta le face pe femei mame. Asta le face pe femei 
prostituate. Maria Magdalena. Valeria Messalina. Cât de frumoasă 
trebuie să fie fericirea atunci când o femeie simte pentru prima 
dată din altă parte bucuria pe care n-a putut-o avea de la soţul ei! 
Relative psychical, cum s-o zice oare, apropo de femei? Pat nupţial. 
Pipetă. Vaginism. Orgasm. Ah, sfântă Maria! Maria, mama Lui, 
fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a fost 
apropiat de ea Duhul Sfânt. Ah, pe mine m-a secătuit Duhul Rău! 
Duhul Sfânt, ce simbol minunat!) 

Soţul se sculă de pe pat şi ridică, se pare, bancnota şi cartea de 
vizită. Soţia aştepta să simtă pe spinare pumnii sau picioarele lui. 
Spuse totuşi copilăros: 

„De la acea persoană am primit asta!” (Să mă uit la el imitând 
privirea aceea adolescentină cu care se uita la mine domnişoara.) 
Doamna se întoarse către el si, luându-i din mână bancnota si 

9 9 

cartea de vizită, îl privi drept în faţă. 

„De la sora mai mică a acestei persoane. A venit să-şi acupleze 
câinele.” (De-ar fi intr-adevăr bani primiţi de la un bărbat.) „I-am 
primit eu. Nu e nimic rău dacă-i primesc”, spuse desfacând 
nasturii de la cămaşa soţului. „Era o domnişoară proaspătă ca 
florile de liliac alb! Dacă ar fi iubita ta, mi-am zis. Doar ne am 
înţeles cândva că, dacă timp de trei ani nu avem un copil, poţi să- 
ţi iei o amantă.” (Domnu’ încornorat.) „Playboy al nostru o să fie 
tată.” 

„Şi tu n-ai putea să te duci să te mai vadă o dată un doctor?” 



Brusc, doamnei îi veni să reverse un potop de insulte asupra 
lui. Se înroşi puţin şi încercă să dea aprobator din cap. Se făcu 
însă doar palidă la faţă, de parcă s-ar fi transformat într-o stană 
de piatră. 

„Ce-i cu tine, doar eşti fată de doctor!” 

(Nu e vina dumneavoastră, doamnă.) Cuvintele astea, spuse de 
un tânăr medic, îi reveniră în minte, făcându-i din nou inima să 
bată mai tare. îsi aminti si de ura violentă resimţită fată de acel 
doctor, care (Marta! Marta! Tată!) făcu să-i tremure vocea. 

„Aş face mai bine să aştept să se nască la tine în laborator un 
om artificial. Cea care va iubi acel copil va fi intr-adevăr nevasta 
unui embriolog. Frumos simbol!” 

„Când pomeneşti de oameni artificiali, te referi cumva la păpuşa 
aia pentru reclamă, ca un straniu Buddha feminin indian, pe care 
ai văzut-o deunăzi la magazinul universal? Mda, e un simbol 
jalnic. Inginerii de la acea companie de electricitate americană, cei 
care au făcut omul artificial, au botezat această păpuşă-maşină 
Telebox. Din numele ăsta de « cutie » se vede cât erau de ingineri! 
Să te transformi într-o maşină, să-ţi pui o mască umană şi să 
trebuiască să placi clienţilor, ce prostie! Iar dacă e să vorbească, 
fonograful sau radioul sunt mult mai evoluate!” 

Văzând că soţul îsi abătuse atentia de la ceea ce o neliniştea, îi 
spuse cu o blândeţe care o amuza pe ea însăşi: 

„Priveşte, te rog. Din ce-ai spus acum, am înţeles bine care e 
punctul tău sensibil. Machiajul unei femei e la fel de stupid ca 
masca umană a unei maşini, nu? Cred că mi-ai spus odată că şi 
florile plantelor, şi cântecul păsărilor, chiar şi inima extrasă din 
corpul unei găini şi pusă intr-un lichid de cultură au putut trăi 
până la opt ani. Dacă ai face un uter să trăiască în lichid de 
cultură, nu ai mai avea nevoie de o femeie, asta e ceea ce gândeşti 
tu. Cu chestii nespectaculoase, ca reproducerea organismelor 
unicelulare gen amoeba, evoluţia fiinţelor vii e toată doar 
vanitate!” 

„Dar amoeba nu moare! E un simbol splendid! Nu există nici 
părinţi, nici copii. Nu există nici masculi, nici femele. Nici fraţi 



mai mari, nici fraţi mai mici”, spuse soţul, punându-şi rapid 
pijamaua şi întinse în faţa ei mâinile cu iz de hematoxylină 47 . Ea 
îsi desfăcu şnurul de la brâu si i-1 dădu: 

99 9 

„E mătase artificială!” 

„Serios?” 

„De ce s-o face oare mătase artificială? Marmură artificială. 
Perle artificiale. Piele artificială. Baga artificială. Alcool de sinteză. 
Surogat de cafea. Oameni artificiali. Jalnică fiinţă umană, care 
doar maimuţăreşte natura. Cu toate că or exista si lucruri mai 

9 9 9 

frumoase decât natura. Am ajuns să cred că e din cauza slabei 
capacităţi a omului de a visa. Cea a amoebei, ăsta e visu’ 
embriologiei?” 

„La ce te referi?”, răspunse soţul aşezat pe pat, căscând. 

„Eşti obosit, nu?” (Faptul de a crede în imortalitatea prin 
reproducere a celulelor noastre... Săgeţile cu vârful în flăcări din 
secolele al XlV-lea si al XV-lea. Modelul la scară al unui 

9 

spermatozoid de mamifer. Ochii tăi, pe când nu eram în nici una 
din cele o sută de înfăţişări, m-au văzut de timpuriu pe mine 
embrionul, toate zilele vieţii mele au fost însemnate în 
documentele tale. Clasificarea în forme hibride a organismelor... 
Metempsihoză. Pipetă. Fusehime 48 . Preparate pentru microscop. 
Dacă îmi vine în minte acoperişul de sticlă din grădină, cu aspect 
de seră, reflectat în oglinda laterală, cu mirosul de hematoxylină, 
eu pot să distrug ritmul orgasmului. Răzbunarea secretă a femeii.) 
Şi iarăşi copilăros: 

„Dacă lumea ar deveni un tărâm de basm, în care câinele ar 
naşte pui de păun, plictiseala ar dispărea dintre oameni! 


47 Substanţă extrasă din lemnul unui arbore (Haematoxylon campechianum) din zona 
Caraibelor, folosită în histologic pentru colorarea nucleelor celulelor în vederea studierii 
lor la microscop. 

48 Personaj feminin din Nanso Satomi Hakkenden. în urma unei promisiuni necugetate a 
tatălui său, se căsătoreşte cu un câine. Atunci când rămâne însărcinată, se sinucide, iar 
din rana fatală apar opt mătănii inscripţionate cu kanji celor opt virtuţi care îi vor 
simboliza pe cei opt luptători-„câini". 



Sakyamuni a fost magnific, dar faptul că ne-a pedepsit să 
renaştem în alte fiinţe îl face mai superficial decât tine!” 

„Nu e de râs! Nu visa şi doctorul Faust tot la asta? Se întâmplă 
să se poată face încrucişări între vacă şi zebu, între cal şi măgar. 
Cât să merite să faci experienţe pe unele animale inferioare 
marine.” 

„Ei da, asta mă linişteşte!... ” 

Ridicându-se surprinsă de propriile cuvinte, doamna se apropie 
de pat şi privi în jos, către pleoapele soţului, cu un aer de 
cochetărie: 

„Azi ce materiale de cercetare ai avut? Ai făcut preparate? Se 
simte mirosul!” 

Simţi în străfundurile răcelii sale fierbând bucuria. (Se spune 
că atunci când un bărbat face dragoste având în cap imaginea 
unei prostituate, soţia simte cumva asta imediat şi devine frigidă, 
dar bărbatul care îsi aminteşte de lamelele de sticlă... Sinucidere. 
Cadavrul palid al soţului prăbuşit în laborator. Jertfă a cercetării. 
Lamelele de sticlă răspândite pe jos.) 

„Omul?... A fost, la urma urmei, condamnat la moarte?” 



ELEGIE 

Cât de trist e obiceiul oamenilor de a vorbi cu trupurile celor 
morţi! Şi totuşi, nu pot să nu consider convingerea că ne păstrăm 
chiar şi în lumea viitoare forma avută în timpul vieţii drept ceva 
mult mai deplorabil. Sentimentul asemănării dintre destinul 
plantelor şi cel al oamenilor este tema comună tuturor elegiilor - 
am uitat numele filozofului care zicea asta, nu mai ştiu nici 
contextul; şi, deoarece n-am reţinut decât fraza asta, n-aş putea 
să spun dacă menirea plantelor constă doar în a înflori şi a-şi 
lepăda apoi frunzele sau dacă există în ele un sens mai profund. 
Eu, care în ultima vreme văd în textele buddhiste canonice nişte 
poeme lirice dotate cu o forţă edificatoare fără seamăn, dacă e să 
vorbesc cu tine, care ai părăsit această lume, decât să mă adresez 
imaginii tale de pe vremea când trăiai, prefer de o mie de ori să 
plăsmuiesc un basm în care tu te-ai transformat în prunul roşu 
de alături, plin de boboci timpurii, şi să vorbesc cu ramura de 
prun aşezată în tokonoma 49 . Ar putea nici să nu fie o floare bine¬ 
cunoscută, de pe aici. Ar fi acelaşi lucru dacă m-aş adresa şi 
uneia cu nume necunoscut, de pe un munte neştiut, dintr-o ţară 
îndepărtată precum Franţa, dacă m-aş gândi că tu ai renăscut în 
ea. Atât de mult te iubesc încă şi acum spunând acestea, încerc 
deodată să mă gândesc că aş privi o ţară cu adevărat îndepărtată, 
dar nu simt decât mirosul camerei, fără să văd nimic. E mort 
mirosul ăsta! Murmurând astfel, am început să râd. Eu am fost o 
fată care nu folosea deloc parfum. 

îţi aduci aminte? într-o seară, acum patru ani, pe când mă 
aflam în baie, am fost asaltată brusc de un miros violent; deşi nu 
ştiam numele parfumului, mi s-a părut total nelalocul lui să-l 
miros complet goală, mi s-a făcut întuneric în faţa ochilor şi mi- 
am pierdut cunoştinţa. în exact aceeaşi clipă, tu, care mă 
abandonaseşi şi te căsătoriseşi fără să-mi spui nimic, în prima 


49 mic alcov pe care se expun caligrafii, stampe, plate, obiecte de artă; element esenţial 
al decorării tradiţionale a interiorului unei case japoneze. 



seară a călătoriei tale de nuntă stropeai aşternutul alb din camera 
de hotel cu parfumul miresei. Nu aveam atunci nici cea mai vagă 
idee despre această căsătorie, dar punând mai târziu lucrurile 
cap la cap, mi-am dat seama că era exact acelaşi moment. 

Oare în timp ce stropeai cu parfum patul conjugal, îmi cereai 
cumva mie iertare? 

Ţi-a trecut oare cumva prin gând că aş fi putut fi eu acea 
mireasă? 

Parfumurile occidentale miros puternic a lumea aceasta. 

Astă-seară, cinci sau şase vechi prietene au venit la noi în vizită 
şi am jucat karuta 50 însă, poate din cauză că, deşi eram în 
perioada Anului Nou, trecuse mai mult de o săptămână de atunci 
şi era oarecum tardiv pentru o partidă de Hyakunin Isshu, sau 
poate pentru că la vârsta asta, la care aveau toate soţi şi copii, o 
astfel de sesiune părea iarăşi puţin cam întârziată, ne-am dat 
seama că respiraţia noastră îngreuna atmosfera şi atunci tata a 
aprins nişte beţişoare chinezeşti parfumate. Dar, cu toate că astfel 
am reuşit să răcorim încăperea, toată lumea lăsa impresia că e 
cufundată în propriile gânduri, iar întrunirea n-a strălucit. 

Sunt convinsă că amintirile sunt ceva frumos. 

Şi totuşi, dacă patruzeci sau cincizeci de femei s-ar aduna într- 
o cameră care ar avea o seră deasupra, pe acoperiş, şi ar face un 
concurs de amintiri, probabil că toate florile din seră s-ar ofili din 
cauza miasmelor înălţate de acolo. Nu din cauză că acele femei ar 
fi săvârşit fapte dubioase, ci din cauză că, în comparaţie cu 


50 Este vorba de jocul de cărţi cu poemele din Ogura Hyakunin Isshu antologia de ivaka 
alcătuită de către Fujiwara no Teika în prima jumătate a secolului al XlII-lea. Există două 
seturi de câte o sută de cărţi. Pe primul set sunt scrise cele o sută de poezii în întregime, 
iar pe al doilea, numai partea a doua a fiecăreia dintre poezii. Jucătorii se împart (de 
obicei) în două echipe, care etalează fiecare câte douăzeci şi cinci de cărţi din al doilea 
set în faţa sa. Folosind primul set, conducătorul jocului citeşte pe rând, într-o ordine 
aleatorie, numai prima parte a poeziilor, iar jucătorii trebuie să descopere cât mai repede 
cartea care conţine continuarea şi să o ia, eliminând-o din joc. Atunci când cartea este 
luată de la adversari, se dă acestora una dintre propriile cărţi. Câştigă echipa care în final 
rămâne fără nici o carte. Se joacă în mod tradiţional karuta de Anul Nou. 



viitorul, trecutul are în el în mod pregnant ceva mult mai 
animalic. 

în timp ce mă gândeam la astfel de lucruri derutante, mi-am 
adus aminte de mama. 

Momentul când am început să fiu tratată drept copil genial a 
fost la o sesiune de karuta. 

Pe când nu aveam decât patru sau cinci ani, deşi nu aveam 
habar nici de katakana, nici de hiragana 51 cine ştie ce-o fi gândit 
mama, că în toiul înfruntării s-a uitat deodată către mine: „Tu 
pricepi ceva, Tatsue-san”? Doar ne priveşti mereu atât de 
cuminte... ” Apoi, mângâindu-mă pe cap, mă introduse în grup: 
„Ia, alege cartea!” Şi către celelalte: „Măcar una poate să ia şi 
Tatsue!” Fiind vorba de un copil inocent, toate femeile îşi retraseră 
mâinile întinse şi îşi aţintiră privirile asupra mea. „Asta, 
mămico?” şi, punând pe o carte aflată chiar în faţa genunchiului 
mamei o mână mai mică decât cartea însăşi, am privit în sus 
către ea cu candoare, da, chiar cu candoare. 

„Ia te uită!” prima care se miră fu însăşi mama, dar când toată 
lumea îşi exprimă intr-un glas uimirea, spuse că fusese doar o 
întâmplare, copilul nu ştie nici literele. însă participantele la joc, 
dând dovadă de amabilitate faţă de casa unde veniseră ca oaspeţi, 
aproape că lăsară întrecerea deoparte; până şi conducătoarea 
jocului, invitându-mă ceremonios „Eşti gata, domnişoară?”, citi 
poezia lent, repetând-o de trei sau chiar de patru ori. Eu am luat 
iarăşi o carte. Şi din nou am nimerit. Am repetat isprava de mai 
multe ori la rând, dar întrucât nu înţelegeam câtuşi de puţin 
sensul atunci când auzeam versurile, nu ştiam pe dinafară nici o 
poezie, iar să pot citi nici vorbă, pur şi simplu le nimeream: în 
timp ce întindeam cu inocenţă mâna, simţeam bucuria intensă a 
mamei, care mă mângâia pe creştet. 

Evenimentul m-a făcut imediat celebră. De multe ori am repetat 
apoi, fie în faţa musafirilor veniţi la noi în vizită, fie în casele unde 
eram invitate amândouă, această demonstraţie amuzantă, 

51 Hiragana şi katakana sunt două sisteme de câte 46 de semne silabice, pe care copiii le 
învaţă la grădiniţă sau în clasa întâi. 



mărturie a afecţiunii dintre mamă şi fiică. Şi treptat am început 
să manifest capacităţi miraculoase nu numai la karuta, ci şi în 
domenii mai epatante. 

Cu toate că am ajuns acum să ştiu pe dinafară poeziile din 
Hyakunin Isshu şi să pot citi scrierea de pe karuta, în seara asta 
mi-a fost mult mai greu să aleg cărţile corecte decât pe vremea 
când, copil-minune, o făceam cu inocenţă. 

Mama... Totuşi mama, care îmi cerea până într-o aşa măsură 
dovezi de dragoste, a ajuns acum pentru mine detestabilă la fel ca 
parfumurile occidentale. 

Probabil si tu, iubitul meu, m-ai abandonat tot din cauză că ne 
dădeam unul altuia prea multe dovezi de dragoste. 

După ce, într-o cameră de baie atât de îndepărtată de hotelul 
unde vă aflaţi voi doi, am simţit parfumul patului vostru nupţial, 
în sufletul meu s-a închis o usă. 

De când ai părăsit această lume, nici măcar o dată nu ţi-am 
mai văzut înfăţişarea. 

Nici măcar o dată nu ti-am mai auzit vocea. 

Aripile îngerului meu s-au frânt. 

Şi asta pentru că nu vreau să zbor către acea lume a morţii 
unde te afli tu. 

Nu aş regreta deloc să renunţ la viaţă pentru tine. Dacă după 
moarte ar fi să mă reîntrupez, să zicem, într-o tufănică, te-aş 
urma chiar si mâine. 

Când, murmurând „E mort parfumul ăsta!”, am izbucnit în râs, 
era din cauză că nu prea avusesem ocazia să simt parfumuri în 
stil chinezesc în afară de înmormântări şi de serviciile religioase 
comemorative. Tot atunci mi-am amintit două povestiri legate de 
parfumuri din nişte cărţi procurate nu de mult timp. 

într-una din ele se spune că în Ţara Multelor Parfumuri din 
Yuimagyo 52 , înţelepţii stau aşezaţi sub diverşi copaci care exală tot 
felul de miresme şi, simţind diversele mirosuri, conştientizează pe 
rând diversele adevăruri - câte un adevăr pentru fiecare parfum. 


52 Vimalakirti sutra, Yuima este echivalentul japonez al lui Vimalakirti. 



Citind un tratat de fizică, neiniţiatul rămâne cu impresia că 
mirosul, sunetul si culoarea sunt în esenţă acelaşi lucru, ceea ce 
diferă constând numai în organele de simţ cu care omul le 
percepe. Iar oamenii de ştiinţă au plăsmuit un basm verosimil 
conform căruia puterea sufletului ar fi cam de aceeaşi natură cu 
electricitatea sau cu forţa magnetică. 

A fost odată un îndrăgostit care folosea porumbei voiajori ca soli 
ai sentimentelor sale. Bărbatul călătorea mult. Cum se face oare 
că, din fiecare loc îndepărtat unde ajungea, porumbeii reuşeau să 
se întoarcă la femeia iubită? Cei doi îndrăgostiţi erau convinşi că 
datorită forţei dragostei din scrisoarea ataşată de piciorul 
porumbelului. Se mai vorbeşte că o pisică ar fi văzut un spirit. 
Diverse animale dovedesc de multe ori o capacitate de a prevedea 
viitorul oamenilor mult mai ascuţită decât a acestora. Cred că ti- 

» 9 

am povestit cândva că, pe când eram copil, tata a pierdut la 
vânătoare în munţii din Izu un English pointer. Clătinându-se pe 
picioare, numai piele şi os, în a opta zi s-a întors la noi acasă. 
Câinele ăsta nu mânca nimic altceva decât ceea ce îi dădea 
stăpânul. După ce s-a ghidat oare ca să vină tocmai din Izu până 
la Tokyo? 

Nu pot considera doar o frumoasă poveste simbolică relatarea 
că nişte oameni ajung să cunoască diverse adevăruri cu ajutorul 
variatelor arome. 

Asa cum înţelepţii din Tara Multelor Parfumuri îsi fac din 
miresme hrana sufletului, oamenii din ţara spiritelor despre care 
vorbeşte Raymond şi-o fac din culori. 

Sublocotenentul de armată Raymond Lodge a fost fiul mezin al 
lui sir Oliver Lodge 53 în 1914 s-a înrolat voluntar în armată şi a 
fost repartizat în Regimentul al 2-lea South Lancashire, cu care a 
plecat pe front. în 14 septembrie 1915, la atacul colinei Fougy 54 , a 

53 Sir Oliver Joseph Lodge (1851-1940), important fizician şi inventator englez, autor a 
peste patruzeci de cărţi. 

54 Kawabata spune „colina Fougy", dar probabil face o confuzie din cauza asemănării 
numelor. Deşi există un loc numit Haut de Fougy, acolo s-au dat lupte doar în cel de-al 
Doilea Război Mondial, cu ocazia debarcării din Normandia. 



căzut în luptă. Nu după mult, prin intermediul doamnei Leonard 55 
şi al lui A.V. Peters 56 , mediumuri renumite, transmitea în 
amănunt tot felul de lucruri despre lumea sufletelor. Tatăl său, 
doctorul Lodge, a adunat aceste informaţii intr-un volum 
impozant. 

„Controlul” doamnei Leonard era o tânără din India, căreia i se 
spunea Feda, iar cel al lui Peters, un bătrân ermit italian 
cunoscut sub numele de Moonstone. De aceea, „controlurile” 
vorbeau într-o engleză stricată. 

Raymond, care sălăşluieşte în a treia sferă din lumea spiritelor, 
vizitând odată sfera a cincea, a văzut acolo un templu de 
alabastru. 

în acel templu, complet alb, erau parcă aprinse mai multe 
lumini de diferite culori. într-o parte ardeau nenumărate lumini 
roşii, apoi altele albastre, iar în mijloc erau cele portocalii. Nu 
erau culorile vii care s-ar putea imagina din cele spuse, ci nişte 
tonuri blânde. Şi atunci domnul acela (aşa se referea Feda la 
Raymond) s-a uitat să vadă de unde oare veneau culorile. Erau 
acolo multe ferestre foarte mari, cu sticlă în nuanţele amintite. Iar 
oamenii din templu mergeau şi stăteau în culoarea roz care se 
filtra prin ferestrele roşii, sau în lumina albastră... Erau şi unii 
care se scăldau în lumina portocalie sau în cea galbenă. De ce 
făceau toţi aşa ceva? s-a gândit domnul acela. Şi cineva i-a 
explicat. Roz era lumina dragostei, lumina albastră era cea care 
aduce adevărata linişte în suflet, iar portocaliul era lumina 
înţelepciunii. Fiecare se duce şi stă în lumina dorită. Iar după 
spusele ghidului, asta este ceva mult, mult mai important decât 
ceea ce ştiu oamenii de pe Pământ. Chiar şi pe lumea noastră se 
va ajunge să se cerceteze efectele diverselor culori. 

Tu o să râzi probabil. Dar cu astfel de efecte de lumini ne am 
împodobit noi camera dragostei noastre de pe această lume. 
Psihiatrii, de asemenea, acordă mare atentie culorilor. Basmul 

55 Gladys Osborne, căsătorită Leonard (1882-1968). Feda, o tânără indiancă, ar fi fost 
soţia stră-străbunicului ei şi ar fi murit la vârsta de treisprezece ani, în jurul anului 1800. 

56 Alfred Vout Peters (1867-?). 



despre culori al lui Raymond e la fel de pueril precum cel despre 
parfumuri. 

Mireasma unei flori ofilite se înalţă până la cer şi face să se 
deschidă acolo o floare la fel cu cea de pe Pământ. Materia din 
lumea spiritelor este toată formată din parfumurile care se înalţă 
de aici. Dacă suntem atenţi, putem observa că fiecare lucru care 
moare, care putrezeşte pe Pământ, are mirosul său particular. 
Acel miros urcă la Cer si din el este reconstituit lucrul din care 

9 

provine. Mirosul de salcâm diferă de cel de bambus. Mirosul de 
cânepă putrezită diferă de cel de postav putred. 

Sufletul omului, de asemenea, nu se ridică imediat din trupul 
mort, precum o sferă de foc, ci ca o şuviţă de miros, apoi undeva 
în cer se adună la un loc şi recreează corpul spiritual al acelei 
persoane, după imaginea celui rămas pe Pământ. De aceea, 
aspectul omului de pe lumea cealaltă este exact imaginea sa din 
lumea aceasta. Nu numai că Raymond avea aceleaşi gene la ochi 
sau aceleaşi amprente digitale de pe vremea când trăia, dar în 
locul unor dinţi cariaţi avea acum unii intacti. 

9 9 9 

Cei orbi pe lumea asta acolo văd, cei şchiopi acolo merg normal, 
există cai, pisici sau păsărele exact ca aici, case de cărămidă şi, 
să-ţi vină şi mai mult să zâmbeşti, există chiar şi ţigări sau 
whisky and soda , făcute din esenţa sau eterul mirosurilor lor de 
pe pământ. Copiii morţi la vârstă fragedă, după ce ajung în lumea 
spiritelor, cresc mai departe. Chiar Raymond şi-a întâlnit fratele 
care părăsise de foarte tânăr această lume şi se făcuse mare pe 
cealaltă, nemaiştiind prea multe despre ce se întâmplă pe aici; 
frumuseţea acestor forme spirituale, în special puritatea unei 
tinere cu numele Lily, înveşmântată într-o haină de lumină şi care 
ţinea un crin în mână, ne am putea întreba oare cum ar fi cântate 
de un poet. 

în comparaţie cu Divina Comedie a marelui poet Dante sau cu 
Cerul şi infernul a importantului teozof Swedenborg 57 informaţiile 

57Emanuel Swedenborg (1688-1772), savant, filozof şi teolog suedez. Cerul si infernul, 
scrisă în 1758 în limba latină cu titlul complet De Caelo et Ejus Mirabilibus et de inferno, ex 
Auditis et Visis, este cea mai cunoscută dintre cele 18 lucrări teologice publicate în timpul 



lui Raymond despre lumea spiritelor nu sunt decât gânguritul 
unui copil mic, dar cu atât mai mult îţi vine să zâmbeşti la acest 
basm verosimil. Dintre toate aceste însemnări interminabile, mie 
îmi plac mult mai mult pasajele feerice decât paginile cu aer de 
realitate. Lodge însuşi nu prea era convins de exactitatea 
descrierilor oferite de mediumuri şi afirmă doar că a putut 
discuta diverse cu fiul său mort, cu alte cuvinte, aduce dovada că 
sufletul este nemuritor, şi a trimis cartea câtorva sute de mii de 
mame şi iubite care şi-au pierdut pe cineva drag în Marele Război. 
Printre nenumăratele scrieri despre lumea spiritelor pe care le-am 
citit, nu a fost nici una care să afirme atât de concret viata 
veşnică a sufletului precum cea a lui Raymond. Despărţită de tine 
de către moarte, eu ar fi trebuit să găsesc alinare în această carte, 
aşa că faptul că nu am extras din ea decât una sau două poveşti e 
poate foarte deplasat. 

Totuşi imaginea fantastică a lumii de dincolo creată de 
occidentali, chiar şi în cazul lui Dante sau al lui Swedenborg, în 
comparaţie cu cea a lumii descrise în scripturile buddhiste şi în 
care trăiesc cei care au atins starea de Buddha, este atât de 
realistă, atât de plată şi lipsită de forţă! în Orient, de exemplu, un 
Confucius s-a debarasat simplu de problemă afirmând: „încă nu 
ştiu nimic despre viaţă, cum aş putea şti ceva despre moarte?” Eu 
cred însă azi că viziunile lumii anterioare si ale celei viitoare din 
textele buddhiste constituie nişte poeme elegiace inegalabile, 
nespus de reconfortante. 

Dacă intr-adevăr Feda, mediumul doamnei Leonard, era o 
tânără din India, cum se face că Raymond, deşi relatează bucuria 
copleşitoare de a-1 întâlni pe Christos, nu l-a văzut în ceruri şi pe 
preasfântul Sakyamuni? De ce nu a relatat şi bogata viziune a 
lumii de dincolo pe care o predică scrierile buddhiste? 

Raymond deplânge singurătatea acelor suflete care se întorc 
timp de o zi cu ocazia Crăciunului în casele lor de pe Pământ, iar 
acolo familia lor e convinsă că s-au aneantizat odată cu moartea. 
De aici mi-am amintit că, de când ai părăsit această lume, nici 

vieţii. 



măcar o dată nu ţi-am întâmpinat aşa cum se cuvine sufletul cu 
ocazia Urabonkyo 58 -ului: a-1 venera înseamnă că există. 

Nu te simţi şi tu singur din cauza asta? 

îmi place şi Urabonkyo, sutra buddhistă care vorbeşte despre 
venerabilul Mokuren 59 . Şi relatarea din Seryikyo, conform căreia 
Dohi, datorită însuşirilor dobândite prin lectura scripturilor, a 
făcut să danseze craniul tatălui său. îmi place şi povestea despre 
elefantul alb, o încarnare anterioară a lui Sakyamuni. Şi mi se par 
nişte jocuri foarte frumoase ceremoniile de la sărbătoarea 
sufletelor, de la focurile de întâmpinare cu fîtile de cânepă până la 
luminile cu care sunt petrecute la plecare, aprinse în coşuleţe şi 
lăsate libere pe apă. Noi, japonezii, nu uităm să ţinem servicii 
religioase şi pentru înecaţii care nu mai au rude, ba chiar şi 
pentru sufletele acelor de cusut, la sărbătoarea harikuyo. 

Dar, mai mult decât orice, mi se pare minunat spiritul 
sărbătorii închinate maestrului zen Ikkyu 60 ; una dintre poeziile 
sale suna astfel: Yamashiro 61 no / uriya nasuhi wo / sono mama ni 
/ tamuke to nare ya / Kamo-gawa no mizu (Din pepenii şi 
vinetele / din Yamashiro / aşa cum se află / faceţi ofrandă 
sufletelor / ape ale râului Kamo 62 !) 


58 Urabonkyo, Urabon, Bon sau (uzual) O-bon, sărbătoarea morţilor în Japonia, 
celebrată timp de trei zile începând, în funcţie de regiune, pe 13-16 august. 

59 Mokuren sau Mokukenren (Mahămaudgalyăyana), unul din cel zece discipoli 
principali ai lui Sakyamuni. Se spune că, pentru a-şi salva mama care se chinuia în 
tărâmul spiritelor flămânde, a cerut unui preot buddhist să ţină o slujbă. în acest 
eveniment îşi are originea sărbătoarea morţilor din Japonia, Urabonkyo. 

60 Ikkyu Sojun (1394-1481), călugăr buddhist zen din secta Rinzai, de la sfârşitul 
perioadei Muromachi. Faimos pentru excentricităţile sale. Autor al multor poezii în 
limba chineză (volumul Kyounshu cuprinde peste o mie), poezii în limba japoneză 
serioase (tanka) şi comice (kyoka), texte în proză, picturi şi caligrafii. Stareţ al Daltokujl, 
important templu din Kyoto. 

61 Numele provinciei în care se găseşte Kyoto. 

62 Râu care străbate oraşul Kyoto de la nord la sud, prin partea sa de est. Pe malurile 
sale, la nord de oraş, se află cele mai importante temple shintoiste din capitală: 
Kamigamo-/zn/a şi Shimogamo-Jzh/fl. 



Nu este o sărbătoare magnifică? Şi pepenii de anul ăsta sunt 
spirite; vinetele - spirite; apele râului Kamo - spirite; piersicile, 
perele şi fructele de kaki - spirite; sufletele rătăcite ale celor morţi 
- spirite; oamenii vii - spirite şi ei; toate aceste spirite se întâlnesc 
şi se contopesc în vacuitatea mentală şi de sentiment, şi nu poţi 
decât să-ţi spui cât e de reconfortant - o sărbătoare a sufletului 
unitar, cu alte cuvinte, o lume mentală dincolo de orice 
diferenţiere. Deoarece universul este totuna cu mentalul 
concentrat, iar mentalul concentrat este totuna cu întregul 
univers, este o sărbătoare în care ierburile şi copacii, ţara şi 
pământul, toate care există devin Buddha 63 . 

Astfel explică Shoo 64 esenţa acestei tanka a lui Ikkyu. 

în Shinjikangyo 65 se explică faptul că toate fiinţele vii repetă 
mereu ciclul reîncarnării în una din cele Cinci Căi 66 si, în decursul 
a o sută de mii de ere, născându-se si murind de nenumărate ori, 
cândva şi undeva, vor fi pe rând tată şi mamă, astfel că bărbaţii 
de pe această lume sunt fără excepţie taţi plini de afecţiune, iar 
femeile de pe această lume sunt toate mame pline de compasiune. 
E folosit termenul hibo, „mamă plină de compasiune”. 

Mai scrie acolo că taţii sunt plini de tandreţe (jion), iar mamele 
pline de îndurare (hion). 

Să citeşti semnul hi doar drept kanashii (trist) e superficial şi 
limitat, dar în învăţăturile lui Buddha compasiunea mamei este 
mai profundă decât cea a tatălui. 


63 Sintagma „ierburile şi copacii, ţara şi pământul, toate care există sunt Buddha" a fost 
folosită (poate pentru prima dată) de către călugărul Annen (8417-915?) din secta Tendai 
şi reflectă monismul absolut al buddhismului acestei secte. 

64 Fuse Shoo, membru al curentului etic Sekimon shingaku generat de Ishida Baigan în 
epoca Edo. Autor al Shoo dowa (Povestirile despre Cale ale lui Shoo). 

65 Daijo honjo shinjikangyo, sutra tradusă către sfârşitul secolului al VUI-lea în limba 
chineză de către Prajnă (Hannya), iar în anul 810 în limba japoneză de către Ryosen 
(7597-8277). 

66 Cele cinci lumi în care îşi continuă oamenii existenţa după moarte, în funcţie de 
faptele lor bune sau rele: infernul, lumea spiritelor flămânde, lumea animalelor, lumea 
oamenilor şi lumea celestă. 



îţi aduci probabil bine aminte de momentul când a murit 
mama, nu-i asa? 

„Te gândeşti la mama ta?” m-ai întrebat tu pe neaşteptate - eu 
am fost nespus de uimită. 

Cerul se înseninase de parcă ploaia ar fi fost absorbită de ceva, 
iar în lumina strălucitoare de început de vară lumea arăta ca şi 
cum ar fi devenit goală pe dinăuntru. în timp ce de pe peluza de 
sub fereastră se înălţa un abur uşor, soarele se apropia de orizont. 
Pe când, aşezată pe genunchii tăi, contemplam spre apus un desiş 
de diverşi copaci conturat clar de-ai fi zis că i-au fost redesenate 
liniile, de la capătul vag irizat al peluzei, de parcă soarele în 
amurg s-ar fi proiectat în ceaţa aceea fină, mama înainta către 
mine. 

Eu locuiam împreună cu tine, împotriva voinţei părinţilor mei. 

Nu m-am simţit deloc ruşinată, dar, surprinsă, am dat să mă 
ridic. Atunci mama, cu aerul că ar vrea să-mi spună ceva, şi-a 
apăsat mâna stângă pe gât şi brusc s-a făcut nevăzută. 

Când, sub acelaşi impuls, mi-am lăsat din nou greutatea pe 
genunchii tăi, tu m-ai întrebat: 

— Te gândeşti la mama ta? 

— Ah, ai văzut-o si tu? 

■> 

— Ce să văd?! 

— Pe mama, care stătea acolo... 

— Unde? 

— Acolo! 

— N-am văzut-o! S-a întâmplat ceva cu ea? 

— Da, a murit. A venit să-si anunţe fiica. 

M-am întors imediat acasă la tata. Trupul mamei încă nu 
fusese adus de la spital. Cum nu mai comunicam cu familia, 
habar n-aveam de boala mamei, care murise din cauza unui 
cancer al limbii. Oare de aceea îmi arătase gâtul cu mâna? 

Momentul când mi-a apărut viziunea mamei a fost exact acelaşi 
cu momentul când ea si-a dat sufletul. 

Nici măcar pentru această mamă plină de compasiune nu m- 
am gândit vreodată să pregătesc un altar la sărbătoarea Urabon-e. 



Mai mult, n-aş vrea nici s-o aud pe mama povestind despre lumea 
de dincolo, prin intermediul vreunei miko 6/ . Prefer s-o cred pe 
mama întrupată intr-un copac tânăr din pădure şi să mă adresez 
acelui copac. 

Deoarece Buddha ne învaţă pe noi, toate fiinţele vii, să ne 
desprindem din ciclul reîncarnărilor şi să intrăm în absolutul 
nirvanei, sufletele care trebuie să se reîntrupeze sunt cele încă 
rătăcite şi demne de milă. Cred că nu există pe lume un basm 
care să fi împletit vise atât de complexe ca învăţătura despre 
transmigraţia sufletelor. Din tot ceea ce a creat omul, cred că este 
cea mai frumoasă elegie impregnată de dragoste. Deoarece 
această credinţă se regăseşte în India încă din antichitatea vedică, 
ea exprimă la origine spiritul Orientului, dar există şi în mitologia 
greacă povestiri luminoase despre flori, iar în Apus, începând cu 
cântecul din închisoare al lui Gretchen din Faust, nenumărate 
sunt povestirile şi legendele cu reîncarnări în animale sau plante. 

Şi sfinţii sau înţelepţii de odinioară, şi cercetătorii de azi ai 
fenomenelor metapsihice, toţi cei care au meditat asupra 
sufletului şi-au manifestat în general respectul pentru cel al fiinţei 
umane şi au desconsiderat celelalte animale şi plantele. De mii de 

ani înaintăm orbeşte doar în direcţia căutării diferentelor de tot 

» » » 

felul dintre om si lumea naturală. 

9 

Nu oare tocmai această cale vană şi egoistă a făcut ca, în zilele 
noastre, să se simtă sufletul atât de singur? 

Şi poate că, într-o bună zi, omul va parcurge în sens invers 
acest drum. 

O să râzi oare, zicând că nu e decât panteismul popoarelor 
primitive sau al triburilor încă sălbatice? Totuşi, cu cât savanţii 
cercetează mai în amănunt elementele constitutive ale materiei, n- 
au ajuns ei să-şi dea seama că acestea transmigrează în orice? A 
spune că mirosul lucrurilor care îşi pierd forma pe lumea asta 
creează materie pe lumea cealaltă nu e nimic mai mult decât o 
poezie cu simbolistică ştiinţifică. Să înţeleg că elementele 


67 Fete care servesc în templele shintoiste. îndeplinesc uneori şi rolul de medium. 



fundamentale şi energia materiei sunt indestructibile nu mi-a luat 
nici jumătate din viaţă mie, o femeie tânără şi destul de ignorantă, 
şi atunci de ce ar trebui să considerăm că numai energia 
sufletului ar pieri? Oare de ce n-ar fi cuvântul „suflet” doar un 
termen descriptiv al energiei care formează tot ce există în Cer şi 
pe Pământ? 

Deoarece concepţia imortalităţii sufletului exprimă probabil 
faptul că oamenii ţin la viaţă, precum şi ataşamentul faţă de 
morţii lor, a crede că pe lumea cealaltă sufletul îşi păstrează 
caracterul de aici al persoanei e doar o tradiţie iluzorie şi 
întristătoare; auzind că omul ia cu el pe lumea cealaltă nu numai 
înfăţişarea din timpul vieţii, dar până şi sentimentele de dragoste 
şi ură, că, deşi separaţi de moarte, părinţii şi copiii ar rămâne 
părinţi şi copii, iar fraţii ar trăi mai departe acolo în aceeaşi 
relaţie, că spiritele morţilor în Occident descriu în general o lume 
a umbrelor asemănătoare cu societatea de aici, mie, dimpotrivă, 
mi se pare foarte tristă tradiţia ataşării de o existenţă care nu 
respectă decât fiinţa umană. 

Şi în antichitate pitagoreicii credeau că sufletele celor răi vor 
trebui să sufere pe lumea cealaltă, înghesuite în corpuri de 
dobitoace sau păsări. 

în a treia zi, când sângele nu se uscase încă bine pe cruce, Isus 
Christos s-a urcat la Cer, iar trupul Domnului a dispărut, „...iată 
doi bărbaţi au stat înaintea lor, în vesminte strălucitoare. Si 
înfricoşându-se ele şi plecându-şi feţele la pământ, au zis aceia 
către ele: De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi? Nu este aici, ci 
S-a sculat. Aduceti-vă aminte cum v-a vorbit, fiind încă în 
Galileea, zicând că Fiul Omului trebuie să fie dat pe mâinile 
oamenilor păcătoşi şi să fie răstignit, iar în a treia zi să învieze .” 68 

Când Raymond l-a întâlnit în Ceruri, Isus Christos purta o 
haină de lumină, la fel cu cei doi. Si nu numai Christos, dar toti 
oamenii în tărâmul spiritelor au veşminte ţesute din lumină. Era 
convins că sunt haine făcute de acele spirite din propriul suflet, 


68 Fragment (în limba japoneză clasică) din Evanghelia după Luca 24,4-7. 



cu alte cuvinte, că viaţa spirituală dusă pe Pământ devine 
veşmântul lor după moarte. în relatarea lui se ascunde o 
concepţie morală din această lume. La fel ca în lumea de dincolo 
buddhistă, şi în cea descrisă de Raymond sunt şapte nivele, iar 
sufletele, pe măsură ce evoluează, le urcă unul câte unul. 

Şi teoria buddhistă a reîncarnărilor repetate pare un simbol al 
moralei din lumea noastră. Fie că un soim dintr-o viată anterioară 
devine fiinţă umană, fie că un om de acum poate renaşte ca 
fluture sau ca Buddha, se consideră că toate se află în relaţie 
karmică cu faptele de pe această lume. 

Asta e o pată în aceste elegii pline de forţă edificatoare. 

Cântecul Reîncarnării, cu puternice rezonanţe elegiace, din 
Cartea Morţilor din Egiptul antic, este mai nesofisticat; veşmântul 
de curcubeu al lui Iris din mitologia greacă este mai luminos; iar 
reîncarnarea lui Anemone exprimă o bucurie mai senină. 

Mitologia greacă, în care toate, luna sau stelele, animalele sau 
plantele, sunt considerate zeităţi, iar aceşti zei plâng sau râd cu 
sentimente prin nimic deosebite de ale oamenilor, este sănătoasă 
şi robustă ca şi cum s-ar dansa despuiat în iarbă, sub cerul 
senin. 

Acolo zeii se transformă în ierburi si flori cu inocenta cu care s- 
ar juca de-a v-aţi ascunselea. Pentru a se ascunde de ochii plini 
de iubire ai unui tânăr care nu-i era sot, Helides, frumoasa nimfă 
a pădurilor, s-a transformat într-o margaretă. 

Daphne, ca să scape de lubricul Apollon şi să-şi păstreze 
virginitatea, s-a preschimbat în laur. 

Pentru a o consola pe iubita lui, Venus, disperată din cauza 
morţii sale, preafrumosul adolescent Adonis a renăscut sub formă 
de dediţei galbeni, iar Apollon, îndurerat de sfârşitul 
încântătorului tânăr Hyacinthus, l-a metamorfozat într-o floare de 
zambilă. 

Şi, în cazul ăsta, n-aş putea şi eu să-mi închipui că eşti prunul 
roşu din tokonoma si să mă adresez florilor? 



Ce straniu, „să faci să se nască o floare de lotus în mijlocul 
flăcărilor 69 arată iluminarea în sânul pasiunilor dragostei”! 

Abandonată de tine şi înţelegând spiritul florilor de anemonă, 
am fost eu oare întocmai precum în aceste cuvinte? 

Zeul vântului, pe nesimţite, a început să îndrăgească o 
frumoasă nimfă a pădurilor, pe nume Anemone, fără ca ea să-şi 
dea seama. Nu se ştie cum, asta a ajuns la urechile zeiţei florilor, 
iubita zeului vântului, care, din prea multă gelozie, a alungat 
inocenta nimfă din palat. După ce a petrecut câteva nopţi 
plângând pe câmp, Anemone a avut o revelaţie: dacă aşa stau 
lucrurile, atunci mai bine să devină una din ierburile cu flori si 

9 

cât va fi lumea să trăiască sub forma asta minunată, primind 
binefacerile oferite de cer şi pământ cu spiritul docil al acestor 
plante. 

Când i-a trecut prin minte că, decât să continue să existe ca 
divinitate demnă de milă, ar prefera să devină o iarbă cu flori 
încântătoare, pentru prima dată sufletul nimfei s-a luminat şi s-a 
încălzit. 

De câte ori nu m-am gândit şi eu, chinuită zi şi noapte de 
resentimentele faţă de tine, care m-ai abandonat, şi de gelozia faţă 
de Ayako, care mi te-a răpit, că, decât să rămân o femeie 
îndurerată, aş fi mult mai fericită să devin o floare de felul 
anemonelor. 

Ciudate mai sunt lacrimile oamenilor! 

Vorbind de lucruri ciudate, ţi-am spus şi eu o mulţime în seara 
asta, dar, dacă stau să mă gândesc, nu sunt de fapt decât visele 
sau dorinţele zecilor si sutelor de milioane de oameni, avute de-a 
lungul a câtorva mii bune de ani, iar eu m-am născut pe această 
lume ca o poezie elegiacă simbolică, ca un bob de lacrimă umană. 

Pe când aveam un iubit - e vorba de tine - lacrimile îmi curgeau 
pe obraji seara, înainte de a mă cufunda în somn. 

însă imediat ce mi-am pierdut iubitul - pe tine - lacrimile mi se 
rostogoleau pe obraji dimineaţa, după ce mă trezeam. 


69 Expresia „floare de lotus în mijlocul flăcărilor" este preluată din Yuimagyo. 



Pe când dormeam alături de tine, nu mi se întâmpla să-mi 
apari în vis. Dimpotrivă, după ce ne-am despărţit am început să 
visez aproape în fiecare noapte că mă strângeai în braţe, dar 
plângeam în somn. Astfel, să mă trezesc dimineaţa a devenit ceva 
dezolant. O tristeţe profundă, în locul bucuriei atât de intense 
încât îmi dădeau lacrimile, resimţită înainte vreme, seara la 
culcare. 

Parfumul si culorile lucrurilor nu devin hrană a sufletului în 
acea lume a spiritelor? Cu atât mai mult, de ce ar fi straniu ca 
iubirea fiinţei dragi să ajungă fântâna sufletului unei femei? 

Pe când erai al meu, puteam să transmit prin orice gest 
sentimentul de dragoste al unei femei fericite, şi când cumpăram 
o eşarfa la magazinul universal, şi când tăiam o doradă în 
bucătărie cu cutitul. 

Dar după ce te-am pierdut, culorile florilor, ciripitul păsărelelor, 
toate au devenit fade şi vane. Drumul care lega lumea întreagă de 
sufletul meu a dispărut dintr-odată. Mai mult decât pentru iubitul 
pierdut, sufeream pentru pierderea capacităţii mele de a iubi. 

Iar ceea ce am citit atunci a fost o elegie despre ciclul 
reîncarnărilor. 

Poezia asta m-a învăţat ca, printre animale şi plante, să te 
regăsesc pe tine, să mă regăsesc şi pe mine, iar apoi, puţin câte 
puţin, m-a făcut să pot iubi din nou cu generozitate tot ce există 
pe lume. 

De aceea, elegia iluminării mele se află la capătul tristeţii unor 
dorinţe erotice mult prea umane. 

Atât de mult te-am iubit! 

După cum obişnuiam pe vremea când de-abia te cunoscusem şi 
încă nu ne mărturisiserăm deschis dragostea, mă concentrez şi 
acum privind ţintă creanga de prun roşu cu bobocii gata să se 
deschidă şi mă rog intens ca sufletul meu, ca un val sau o curgere 
nevăzută, să călătorească spre locul neştiut unde te afli tu mort. 

Când am avut acea viziune, tu, înainte ca eu să apuc să-ţi spun 
despre ea, m-ai întrebat dacă mama n-a păţit ceva. în aşa măsură 



deveniserăm noi o singură fiinţă, încât nici o forţă n-ar fi putut să 
ne separe, iar eu, iiniştită, m-am dus ia înmormântarea mamei. 

La masa de toaietă cu trei ogiinzi pe care o iăsasem în casa 
părintească ţi-am scris prima dată după despărţirea noastră o 
scrisoare. 

„Cu inima frântă din cauza morţii mamei, tata a consimţit ca 
noi să ne căsătorim. Poate ca semn de împăcare, mi-a cumpărat o 
ţinută neagră de doiiu; acum, în timp ce mă machiez pentru 
ceremonie, îmbrăcată formai pentru prima dată de când suntem 
împreună, deşi puţin trasă ia faţă, arăt chiar frumoasă! Ce mult 
aş vrea să-ţi arăt imaginea din oglinda asta! Astfel că fur câteva 
clipe şi îţi scriu. O fi frumos şi negrul, dar pentru noi o să-l rog 
să-mi ia un kimono de căsătorie mai colorat. As vrea să te revăd 

9 

fie şi cu o zi mai repede, dar cum am plecat de acasă în felul ştiut, 
cred că e o bună ocazie pentru reconciliere şi am să rabd aici 
până în a treizeci şi cincea zi a mamei. Ayako-san e probabil 
acolo, cu tine. Roag-o pe ea să aibă grijă de tine. Fratele meu îmi e 
cel mai bun aliat: deşi e mic, îmi ia apărarea în faţa rudelor. E 
atât de drăguţ! Am să aduc cu mine masa asta de toaletă.” 

Scrisoarea ta a sosit în seara zilei următoare. 

„Probabil te-ai obosit mult cu priveghiul. Ai grijă de tine. Ayako- 
san a venit şi se ocupă de tot ce trebuie pe aici. Mi-ai spus odată 
că cel mai mult regreţi că ai lăsat acasă măsuţa de toaletă primită 
drept cadou de despărţire la întoarcerea în ţară a unei prietene 
franţuzoaice de la şcoala misionarilor creştini; fardurile s-or li 
uscat în sertare, dar altfel e probabil la fel cum ai lăsat-o. Deşi 
sunt departe, am impresia că văd înaintea ochilor frumuseţea ta 
înveşmântată în negru, reflectată în acele oglinzi. Şi aş vrea să te 
îmbrac cât mai repede într-o ţinută strălucitoare de căsătorie. Aş 
putea să o fac şi eu, dar dacă o să te dai bine pe lângă tatăl tău ca 
să o obţii, sigur s-ar bucura. Poate pare că profit de durerea lui, 
dar cred că va consimţi la căsătoria noastră pentru că e cu inima 
frântă. Ce mai face fratele tău, căruia i-ai salvat mai demult 
viata?” 

9 



Scrisoarea mea nu era un răspuns la a ta. Nici a ta la 
scrisoarea mea. 

Scriseserăm amândoi, în acelaşi timp, cam aceleaşi lucruri. Nu 
era ceva rar pentru noi. 

Şi încă o dovadă a dragostei noastre. E un obicei a nostru de pe 
vremea când încă nu locuiam împreună. 

îmi spuneai deseori: „Sunt liniştit: cât timp sunt împreună cu 
tine, Tatsue, nici o nenorocire nu mă poate lua prin surprindere.” 
La fel mi-ai spus şi când ţi-am povestit cum am prevăzut şi 
aventura în care fratele meu a fost pe punctul să se înece. 

Pe când spălam costumele de baie ale familiei la fântâna vilei pe 
care o închiriasem la malul mării, am auzit deodată strigătele 
fratelui meu cel mic, am văzut o mână a sa care se ridica dintre 
valuri, o pânză de corabie, un cer de furtună, marea foarte agitată 
- uimită, mi-am ridicat privirile spre cerul senin, totuşi m-am 
repezit acasă ca o vijelie: „Mamă, fratele meu e în pericol!” 

Mama s-a schimbat la fată şi a alergat către ţărm cu mine de 
mână. Fratele meu tocmai se îmbarca pe un iaht. 

în vârstă de opt ani, era cu două prietene de-ale mele, eleve de 
şcoală, iar pilotul era un student. Aprovizionaţi până şi cu 
sendvişuri, pepene galben şi îngheţată, intenţionau să plece de 
dimineaţă şi să navigheze de-a lungul coastei vreo şapte-opt 
kilometri, până la un loc mai răcoros. 

Or, pe drumul de întoarcere, în larg s-a abătut asupra lor o 
ploaie puternică însoţită de vijelie. Când s-au repezit să facă volta, 
iahtul s-a răsturnat. 

Cei trei „membri ai echipajului” s-au agăţat de catargul 
răsturnat şi, pe când pluteau pe valurile agitate, o navă cu motor 
a sosit în ajutor. înghiţiseră ceva apă de mare, dar în rest nu 
aveau nimic grav. Totuşi, întrucât în grupul cu care plecase fratele 
meu încă destul de mic nu se afla decât un singur bărbat, iar cele 
două fete nu prea erau nişte înotătoare de mare clasă, nu ştiu 
cum s-ar fi putut termina întâmplarea. 

Mama dăduse imediat fuga pe ţărm, tocmai pentru că avea 
mare încredere în capacitatea mea de premoniţie. 



Pe vremea când devenisem faimoasă în urma partidelor de 
karuta, directorul de la şcoala primară şi-a exprimat dorinţa să 
vadă şi el un astfel de copil-minune. Aşa că, dusă de mama, i-am 
făcut o vizită acasă. încă nu aveam vârsta să merg la şcoală, de- 
abia ştiam să număr până la o sută, iar cifrele arabe nu le puteam 
citi, dar făceam cu mare uşurinţă înmulţiri şi împărţiri. Am găsit 
imediat rezolvările la probleme în genul celor cu cocori şi broaşte 
ţestoase 70 . Fiindu-mi extrem de uşor, ofeream cu candoare 
răspunsul, fără să recurg la formule sau calcule. Am fost în stare 
să mă descurc şi la întrebări simple de geografie sau istorie. 

însă aceste capacităţi de copil-minune nu se manifestau deloc 
dacă n-o aveam pe mama alături. 

Directorului, care scotea exclamaţii admirative bătându-se cu 

•> 

palmele pe genunchi cu nişte gesturi largi, mama îi povesti că, 
atunci când se rătăceşte vreun obiect prin casă, îl întreabă pe 
copilul ăsta şi lucrul e recuperat imediat. 

„Aşa carevasăzică!” Directorul deschise o carte de pe masă şi i-o 
arătă mamei: „Domnişoara n-are cum să ştie ce pagină e asta!” Eu 
am spus iarăşi cu inocenţă un număr: exact cel al paginii. Atunci 
directorul puse degetul intr-un loc din carte şi mă privi: „Bine. Ce 
scrie pe rândul ăsta?” 

„Mătănii de cristal, florile de glicină. Zăpadă pe flori de prun. 
Un copilaş frumos mâncând căpşuni.” 

„Ei, nu! E chiar uluitor! Un copil-minune clarvăzător! Cartea 
asta cum se cheamă?” 

Eu, după ce am stat puţin cu capul înclinat într-o parte: „E 
Makura no soshi a lui Sei Shonagon 71 .” 

Greşisem în vreo două locuri, acolo unde, în limba veche, scria 
de fapt „Neaua aşternută pe florile de prun. Un copil mic foarte 
frumos mâncând căpşuni”, dar îmi amintesc perfect şi acum 
uimirea directorului si mândria mamei. 

70 Probleme de aritmetică în care se dau numărul total de cocori şi broaşte ţestoase, 
precum şi numărul total al picioarelor lor, şi se cere numărul de cocori şi numărul de 
broaşte ţestoase. 

71 Cartea a apărut în limba română sub titlul însemnări de căpătâi. 



în vremea aceea, în afară de faptul că ajunsesem să recit pe 
dinafară tabla înmulţirii, mă amuzam să fac preziceri despre 
orice: vremea de a doua zi, numărul de pui al unei căţele şi câţi 
vor fi masculi si câţi femele, cine ne va vizita în cursul zilei, ora 

9 9 

întoarcerii acasă a tatei, cum va arăta următoarea noastră 
servitoare, uneori momentul decesului vreunui bolnav din altă 
familie. Şi în general nimeream foarte bine. Ca urmare, cei din jur 
mă lăudau, iar eu mă mândream întrucâtva si îmi făcea tot mai 
mare plăcere, dar mă lăsam absorbită de jocul ăsta al profeţiilor 
cu toată candoarea copilăriei. 

însă, pe măsură ce creşteam şi îmi pierdeam din inocenţa 
infantilă, această capacitate de a şti dinainte viitorul mă părăsea 
puţin câte puţin. Oare mă abandona îngerul care sălăşluise în 
sufletul meu de copil? 

în timpul adolescenţei mele mi-a mai făcut doar vizite 
capricioase, fulgerătoare. 

Cred că ţi-am spus mai înainte că acest înger cu toane şi-a 
frânt aripile când m-a făcut să simt parfumul patului vostru 
nupţial, al tău şi al lui Ayako-san. 

Cea mai stranie dintre scrisorile pe care le-am scris în prima 
jumătate a vieţii - pentru că sunt încă tânără -, aceea despre 
zăpadă, a devenit o amintire nostalgică; nu aş mai avea acum 
forţa să scriu una la fel. 

9 

„A nins straşnic la Tokyo, nu? Lângă intrarea casei tale, 
shepherd- ul 72 Prince Color trage de lanţ de e gata-gata să-şi 
răstoarne cuşca verde şi latră ca disperatul la un bărbat care 
mătură zăpada. Dacă ar lătra şi la mine în halul ăsta, n-aş mai 
intra deloc pe poartă, chiar venită în vizită de foarte departe. Oh, 
bietul de el, copilul din spinarea măturătorului a început să 
plângă! Tu ieşi în faţa casei şi, cu blândeţe, îl linişteşti, gândindu- 
te cum de e atât de vioi şi drăgălaş copilaşul unui moşneag cu un 
aspect atât de jalnic. Dar moşul nu are chiar atâţia ani cât pare. 
Arată doar în vârstă din cauza necazurilor. La început, servitoarea 


72 Fragment din dan -ul (42) Lucruri alese. 



era cea care dădea zăpada, nu? Atunci a apărut un moşneag cu 
aer de cerşetor şi a zis, plecându-şi capul cu umilinţă: «Nimeni nu 
vrea să pună să-i cureţe zăpada un moş prăpădit ca mine, pe 
deasupra şi cu un copil în spate! N-aţi vrea să mă lăsaţi pe mine 
să vă dau zăpada, oriunde ar fi? De dimineaţă nu i-am dat 
copilului să bea măcar puţin lapte, aveţi milă! » Servitoarea se 
îndreaptă spre salon să te întrebe ce să facă. Acolo tu asculţi 
Chopin la gramofon. Pe pereţii perfect albi ai camerei stau faţă în 
faţă o pictură în ulei de Koga Harue 73 şi o gravură de Hiroshige 74 , 
un peisaj cu zăpadă din Kiso 75 . Motivul imprimeului indian agăţat 
pe alt perete este pasărea-Paradisului, iar învelitorile scaunelor 
sunt albe, dar dedesubt pielea lor bate în verde. La ambele 
extremităţi ale sobei albe cu gaz sunt ataşate două ornamente cu 
nişte canguri, iar pe pagina la care e deschis albumul de fotografii 
de pe masă este înfăţişat un dans grecesc antic al Isadorei 
Duncan. Pe etajera din colţ nişte garoafe de la Crăciun, fără 
îndoială pentru că au fost primite de la o persoană încântătoare, 
se află tot acolo deşi a trecut şi Anul Nou. Apoi, perdelele de la 
ferestre... Ah, îmi imaginez în fel şi chip salonul tău, pe care nu 1- 
am văzut niciodată!” 

Dar uitându-mă în ziarul de a doua zi si văzând că nici nu 
încăpuse vorbă de zăpadă abundentă în acea duminică, ci un cer 
senin şi vreme călduţă, am râs cu poftă. 

Nu avusesem vreo viziune cu aspectul camerei descrise în acea 
scrisoare. 

Nici n-o văzusem intr-un vis. Nu făcusem altceva decât să înşir 

9 

simplu cuvintele care îmi pluteau prin minte în timp ce scriam. 


73 Koga Harue (1895-1933), pictor în stil occidental (yoga) influenţat în principal de 
cubism, suprarealism şi de Paul Klee. A practicat un stil fantastic, plin de viziuni, fiind 
considerat principalul exponent al suprarealismului japonez al epocii. Kawabata 
vorbeşte mult despre el în eseul Matsugo no me (Privirea ultimă), scris în decembrie 1933, 
în urma morţii sale. 

74 Ando (Utagawa) Hiroshige (1797-1858), unul dintre marii maeştri ai ukiyo-e. 

75 Valea străbătută de cursul superior al râului Kiso (în prefectura Nagano), faimoasă 
pentru locurile sale pitoreşti. 



însă când am părăsit casa părintească, hotărâtă să fiu a ta, în 
timp ce mă aflam în tren, la Tokyo a nins abundent. 

Până să intru în salonul tău, scrisoarea despre zăpadă îmi 
ieşise complet din minte. Dar imediat ce am aruncat o privire în 
încăpere, deşi până atunci nici măcar nu ne ţinusem vreodată de 
mână, m-am aruncat brusc în braţele tale: „Ah, atât de mult, 
chiar atât de mult mă iubeai?... ” 

„Da, am mutat de îndată coteţul câinelui în spatele casei, chiar 
în ziua când a ajuns scrisoarea ta... ” 

„Şi apoi ai aranjat camera să arate exact cum am descris-o eu 
în scrisoare!... ” 

„Ce îndrugi acolo?! Camera e neschimbată de multă vreme. Nici 
nu m-am atins de ea!” 

„Cum? Vorbeşti serios?” mi-am rotit eu din nou privirile prin 
salon. 

„E straniu că ţi se pare ţie straniu, Tatsue! Ce uimit am fost 
când ti-am citit scrisoarea! Mi-am zis că trebuie să mă iubeşti 
foarte mult. Am fost convins că ştii atât de bine încăperea, 
deoarece sufletul tău m-a vizitat acasă de nenumărate ori. 
Gândindu-mă că nu e nici o lege care să spună că poate veni doar 
sufletul, nu şi corpul, mi-am găsit încrederea şi curajul să-ţi scriu 
misiva prin care îţi ceream să pleci de acasă şi să vii aici. Mi-ai 
spus că înainte chiar de a mă cunoaşte mă văzuseşi în vis, nu 
suntem noi doi legaţi prin destin?” 

„Deci, sufletul meu comunica mereu cu tine!” 

O altă dovadă pentru noi: în dimineaţa următoare un bătrân 
asemenea celui din scrisoare a venit să cureţe zăpada. 

îţi ieşeam zilnic în întâmpinare atunci când te întorceai acasă 
de la biroul tău de la Universitate. Nu aveai o oră fixă, în plus, de 
la acea gară de periferie puteai veni pe două trasee, fie pe unul 
mai animat prin cartierul cu magazine, fie pe altul liniştit pe lângă 
o pădure, dar ne întâlneam întotdeauna la jumătatea drumului. 

Rosteam mereu simultan aceleaşi cuvinte. 

Oriunde aş fi fost şi orice aş fi făcut, în clipa când aveai nevoie 
de mine veneam fără să mă chemi. 



Deseori se întâmpla să prepar felurile pe care tu, aflat la şcoală, 
te gândeai că ai vrea să le mănânci la cină. 

Au fost oare prea multe dovezi de dragoste între noi? Atâtea 
încât să nu ne mai rămână decât să ne despărţim? 

într-o zi, când o conduceam pe Ayako-san în holul de la intrare, 
i-am spus deodată că plecarea ei mă nelinişteşte şi că să mai stea 
puţin la noi. După mai puţin de un sfert de oră a început să-i 
curgă intens sânge din nas. Dacă asta i s-ar fi întâmplat pe drum, 
ar fi fost foarte neplăcut. 

Oare şi asta s-o fi întâmplat pentru că te simţeam deja 
îndrăgostit de ea? 

Deşi ne-am iubit atât de mult, deşi am avut preştiinţa dragostei 
noastre, nu am putut prezice căsătoria ta cu Ayako-san şi nici 
moartea ta. 

De ce oare sufletul tău nu mi-a dat de ştire că mori? 

Am avut un vis în care se făcea că, pe o potecă de la ţărm, unde 
oleandrii îşi întindeau ramurile deasupra mării albastre, un 
indicator din lemn alb arăta drumul, iar aburii unor ape termale 
se zăreau deasupra crângului, întâlnesc un tânăr îmbrăcat cam 
ca un aviator, cu mănuşi de piele, care, atunci când râdea, îşi 
înălţa puţin colţul stâng al gurii. în scurtul răstimp cât am mers 
împreună, inima mea s-a umplut de dragoste pentru el, dar visul 
s-a întrerupt, iar după ce m-am trezit mi-am zis că poate o să mă 
mărit cu un ofiţer de aviaţie si multă vreme nu l-am uitat. îmi 

9 99 

aminteam limpede până şi numele unui vapor care naviga pe 
lângă coastă, Daigomidori-maru. 

La izvoarele termale unde te-am întâlnit pe tine pe o potecă 
întocmai cum o visasem si unde m-a dus un unchi la vreo doi-trei 

9 

ani după asta, venisem în acea dimineaţă pentru prima oară în 
viată, asa că nu aveam cum să le fi văzut înainte. 

9 7 9 

Când ai dat cu ochii de mine, ai avut un aer de uşurare si, ca si 

7 9 9 7 9 

cum ai fi fost atras de mine din prima clipă, m-ai întrebat: „Pe 
unde se poate ajunge în oraş?” 



M-am înroşit la faţă şi mi-am ferit ochii, privind către mare: 
„Ah!!!” - tocmai trecea un vapor pe a cărui pupă se putea citi clar 
Daigomidori- maru. 

Am mers mai departe în tăcere, tremurând. Tu te-ai luat după 
mine: „Mergeţi în oraş? N-aţi putea să-mi spuneţi unde găsesc un 
magazin de biciclete sau un garaj? E foarte nepoliticos să vă 
abordez aşa, pe neaşteptate, dar, ştiţi, mergeam de fapt cu 
motocicleta şi am întâlnit o căruţă. Calul s-a cabrat, speriat de 
zgomot. Vrând să mă feresc din drum, am lovit o stâncă şi 
motocicleta s-a cam făcut praf.” 

N-am mers bine două sute de metri, că şi începuserăm să 
discutăm cu familiaritate. 

Am ajuns chiar să-ţi spun ceva în genul: „Am impresia că v-am 
mai întâlnit o dată!” 

„Şi eu mă gândeam cum se face că nu te-am întâlnit mai 
demult! Cu alte cuvinte, acelaşi lucru cu ceea ce ai spus tu!” 

După aceea, de fiecare dată când te chemam în suflet, privindu- 
te cum te depărtezi în acel orăşel balnear, tu te întorceai imediat 
către mine, oricât de departe ai fi ajuns. 

Orice aş fi făcut împreună cu tine, aveam impresia că o mai 
făcusem o dată, mai înainte. 

Si totuşi, e ca si cum coarda întinsă între sufletele noastre s-ar 
fi rupt... E adevărat... Dacă apeşi clapa si a unui plan, îi va 
răspunde un si la vioară. Braţele unul diapazon rezonează identic 
şi deoarece şi sufletele comunică la fel, faptul că n-am avut vreo 
veste nici măcar despre moartea ta înseamnă oare că la unul 
dintre noi doi sediul comunicaţiei sufletului era defect? 

9 

Sau o fi fost din cauză că, fiindu-mi teamă pentru liniştea ta şi 
a miresei tale, de forţa sufletului meu capabil să acţioneze asupra 
altora transcendând timpul şi spaţiul, i-am închis eu însămi uşa 
pe care circula? 

Cred că nu se află nimeni care să nu fi auzit că, asa cum s-a 
întâmplat cu sfântul Francisc din Assisi, tinerele foarte religioase 
care îşi concentrează gândurile asupra Domnului Isus Christos pe 
cruce sângerează în zona coastelor de parcă ar fi fost împunse cu 



suliţa, ori că spirite ale unor oameni vii sau chiar morţi au ucis 
doar prin concentrarea forţei mentale intr-un blestem. Când am 
aflat de moartea ta, m-a trecut un fior de gheaţă si am dorit si 
mai mult să devin o iarbă cu flori. 

Legiunile pasionate de spirite războinice, formate atât din 
sufletele de pe lumea asta, cât şi din cele de pe lumea cealaltă, 
anulează tradiţia care concepe oamenii ca separaţi în vii şi morţi, 
deschid o cale aruncând o punte între cele două tărâmuri, se 
luptă să facă să dispară de aici amărăciunea morţii - aşa susţin 
savanţii din domeniul ştiinţei metapsihice. 

Dar eu, cea din ziua de azi, cred că, dimpotrivă, decât să 
primesc din lumea spiritelor dovezi ale dragostei tale sau să ajung 
iubita ta în lumea umbrelor subpământene sau într-o lume 
viitoare, ar fi mult mai frumos să devenim amândoi flori de prun 
roşu sau de oleandru, iar fluturii care poartă polenul să ne 
căsătorească. N-aş mai avea atunci nevoie să mă adresez în felul 
ăsta unui mort, după atât de tristul obicei al oamenilor. 



ANIMALELE 

Se trezi din reverie în ciripitul păsărelelor. 

într-un camion decrepit se afla o cuşcă rotundă, din cele care 
se pot vedea pe scenă, la teatru, când se transportă criminalii, 
numai că de vreo două-trei ori mai mare. 

Fără ca el să fi observat, taxiul său nimerise printre 
automobilele dintr-un cortegiu funebru. Maşina din spate avea pe 
parbriz un fel de etichetă cu numărul 23. Privind spre marginea 
drumului, se găseau în dreptul unui templu zen cu o stelă de 
piatră în faţă, pe care era săpat: „Vestigiu istoric - mormântul lui 
Dazai Shun-dai 76 ”. Pe poarta templului era lipit un anunţ: 

„Dogu 77 în templu, ceremonie funerară” 

Se aflau pe la mijlocul unei pante. în josul ei, poliţistul de la 
intersecţie nu prea reuşea să dirijeze cele peste treizeci de maşini 
care se nimeriseră acolo în acelaşi timp, iar el, privind cuşca cu 
păsările care urmau să fie eliberate 78 , începu să se enerveze. Se 
întoarse către servitoarea foarte tânără care stătea respectuos 
alături, ţinând cu mare grijă în braţe un coş cu flori: „Cât e ora?” 

însă fata n-avea cum să aibă ceas. în locul ei răspunse şoferul: 

„Şapte fără zece, dar ceasul meu e cu şase-şapte minute în 
urmă.” 

Era încă destulă lumină în amurgul de început de vară. 
Trandafirii din coş emanau un parfum puternic. Din grădina 
templului se revărsa mireasma tulburătoare a florilor de iunie ale 
cine ştie căror copaci. 

„Atunci n-o să ajung la timp. N-ai putea merge puţin mai 
repede?” 

76 Dazai Shundai (1680-1747), învăţat confucianist de la mijlocul perioadei Edo. 

77 Termenul folosit sugerează funeraliile unui călugăr zen de rang înalt. 

78 Se consideră că eliberarea de păsări la o ceremonie funerară contează ca o „faptă 
bună" care va influenţa evoluţia ulterioară a sufletului. 



„Da, dar acum, dacă nu las să treacă maşinile care vin din 
dreapta... La sala Hibiya, ce e azi?” 

Şoferul spera pesemne să găsească vreun client la ieşirea de la 
spectacol. 

„Nişte dansuri.” 

77 9 

„Ah?... Oare cât o costa să dai drumul la atâtea pasări?... 

„La urma urmei, să te întâlneşti cu un convoi funerar o fi de 
rău-augur... ” 

Se auzi un zgomot de bătăi de aripi. Zdruncinate la pornirea 
camionului, păsările se agitau. 

„Ba e semn bun! Se spune chiar că n-ar fi altul mai bun ca 
ăsta!” 

Ca şi cum şi-ar fi întărit spusele şi cu maşina, şoferul se 
strecură afară din convoiul funerar şi începu să-l depăşească pe 
partea dreaptă. 

„Ciudat! Exact pe dos!” Râse, dar îşi zise că e natural ca 
oamenii să se fi obişnuit să gândească în felul ăsta. 

Deşi se ducea s-o vadă dansând pe Chikako, era normal ca, 
frământat de astfel de lucruri, să nu se poată aduna. Decât să 
întâlnească o procesiune funebră, mult mai de rău-augur era să 
lase acasă la el cadavre de animale. 

„Când ne întoarcem acasă, chiar în seara asta, să nu uiţi să 
arunci kiku'itadaki 79 . Cred că mai sunt încă în oshiire-ul 80 de la 
etaj”, spuse servitoarei de parcă ar fi scuipat cuvintele. 

Trecuse deja o săptămână de când murise perechea de 
kiku'itadaki. Deoarece nu-i venea deloc să-i scoată din colivie, o 
băgase cu totul în oshiire şi o lăsase acolo. Era vorba de oshiire-ul 
din fată, imediat ce urcai scara. Deşi atunci când avea musafiri 
scoteau sau băgau la loc pernele sub colivie, şi el, şi servitoarea 
neglijaseră să arunce corpurile păsărilor, iar acum se obişnuiseră 
deja cu ele. 

79 Cea mai mică pasăre din Japonia. Trăieşte în zonele subalpine acoperite de păduri de 
conifere. 

80 Spaţiu delimitat cu uşi glisante, integrat în structura caselor japoneze şi care serveşte 
ca dulap. în el se ţin saltelele şi aşternuturile, dar şi haine, pernele folosite ziua etc.. 



Kiku'itadaki face parte, împreună cu higara , kogara, misosazaiy 
koruri şi enaga, dintre cele mai mici păsări crescute în 
captivitate 81 . Partea sa superioară este verde-olive, cea inferioară 
galben-cenuşiu deschis, gâtul îi bate de asemenea în gri, iar 
aripile au marginile galbene şi două dungi albe. Pe creştet au o 
linie galbenă înconjurată de o dungă neagră lată. Atunci când 
pasărea îşi umflă penele, linia iese bine în evidenţă şi arată exact 
ca petalele unei crizanteme 82 galbene. La mascul, galbenul acesta 
bate în portocaliu-închis. Deşi foarte drăguţ - are un şarm comic 
în ochii rotunzi şi, mereu vioi, aleargă dintr-o parte în alta pe 
tavanul coliviei -, lasă o impresie de distincţie. 

Pentru că vânzătorul de păsări i le adusese într-o seară, le 
pusese imediat pe raftul aflat în penumbră al altarului shintoist, 
dar când nu după multă vreme le privi, cele două păsărele 
dormeau chiar frumos. îşi băgaseră capul una în penele celeilalte 
şi deveniseră ceva rotund, ca un ghem de lână. Nu mai puteai să- 
ti dai seama care e una si care e cealaltă. 

Celibatar la aproape patruzeci de ani, simţi cum îl învăluie o 
căldură copilărească şi, în picioare pe măsuţă, privi îndelung spre 
raftul altarului. 

începu să se întrebe unde, în ce ţară s-ar putea găsi în rândul 
oamenilor o pereche care, fie şi la prima dragoste a tinereţii, să 
doarmă atât de frumos. Simţi dorinţa să privească somnul 
păsărelelor împreună cu cineva, dar n-o chemă pe servitoare. 

Chiar de a doua zi luă obiceiul să aşeze colivia pe măsuţă în 
timp ce mânca şi să le privească. în general, nu se despărţea de 
vreunul dintre animalele favorite nici măcar când avea musafiri. 
Fără să dea mare atenţie spuselor interlocutorului, dădea de 
mâncare cu gesturi ample câte unui pui de măcăleandru, 


81 Foarte multe dintre aceste păsări nu au corespondent în Europa. Higara aduce vag cu 
piţigoiul-cărbunar, enaga cu codobatura, iar misosazai cu ochiul-boului, dar astfel de 
echivalări mai mult derutează decât lămuresc, întrucât este vorba de specii diferite. 

82 Kikn înseamnă crizantemă. Numele păsării s-ar putea traduce textual prin „primire 
de crizanteme". Dar floarea este asociată în Japonia cu înmormântările. 



lăsându-se absorbit de dresajul păsării, sau strivea cu răbdare 
puricii unui câine de rasă Shiba 83 ţinut pe genunchi: 

„Câinii Shiba au o latură fatalistă; îmi plac mult. Fie că-1 ţin 
aşa pe genunchi, fie că-1 pun să stea în colţul camerei, stă uneori 
nemişcat şi o jumătate de zi!” 

Se întâmpla deseori să nu mai arunce nici o privire către 
vizitator până când acesta se ridica să plece. 

Vara, dădea drumul unor puieţi de crap şi de hime-daka 84 în 
vasul de sticlă de pe masa din salon: 

„O fi poate din cauza vârstei, dar îmi displace tot mai mult să 
mă văd cu bărbaţi. Bărbaţii chiar mă agasează. Mă obosesc 
imediat. Şi la masă, şi în călătorie, nu pot avea ca parteneri decât 
femei.” 

„Atunci, de ce nu te căsătoreşti?” 

„Păi, nici asta nu merge, mie îmi plac femeile cu un aer distant, 
îmi e cel mai uşor să am de-a face cu ele, prefăcându-mă că nu le 
remarc răceala. Şi pe servitoare le angajez numai dacă au o 
atitudine cât mai distantă.” 

„Vasăzică, de-asta creşti animale!... ” 

„Animalele nu sunt lipsite de sentimente... Dacă n-aş avea 
lângă mine ceva viu, care să se mişte, n-aş putea suporta 
singurătatea.” 

Spunea acestea cu gândul în altă parte şi, privind intens 
reflexele multicolore de pe solzii puilor de crap care se jucau în 
acvariu - ia te uită, ce lume de lumină într-un volum de apă aşa 
restrâns! -, uita complet de musafir. 

Cum făcea rost de vreo specie nouă, negustorul i-o aducea fără 
să-l mai întrebe. Avea uneori în biroul său si treizeci de feluri de 
păsări. 

„E păsărarul! Iar a venit?!... ” protesta servitoarea. 

„Ei, lasă! Mai e altceva aşa de ieftin care să mă bine-dispună 
patru-cinci zile?” 

83 Rasă japoneză de câini, de talie mică şi cu părul scurt, folosită iniţial la vânătoarea de 
iepuri. Specie rară şi ocrotită în Japonia. 

84 Peşte mic, de culoare roşu-gălbui deschis (familia Cyprinodontidae). 




„Da, dar domnul nu face altceva decât să se uite la păsări cu o 
expresie atât de serioasă!...” 

„Asta te nelinişteşte?! Ai impresia că o să înnebunesc cumva? 
Te simţi singură cu atâta tăcere în casă?” 

Dar, în ceea ce-1 privea, timp de două-trei zile după sosirea 
noilor păsări avea un sentiment total de prospeţime a vieţii. Era 
cuprins de recunoştinţă fată de Cer si de Pământ! El însusi era 
probabil de vină, dar cu fiinţele umane nu i se întâmpla niciodată 
aşa ceva. Prin faptul că păsărelele se mişcau pline de viaţă, 
percepea mult mai uşor minunea Creaţiei decât din frumuseţea 
scoicilor sau a florilor. Chiar ajunse în colivie, micile fiinţe îşi 
arătau din plin bucuria de a trăi. Mai cu seamă erau astfel cei doi 
kiku'itadaki, mici şi jucăuşi. 

însă, după vreo lună, când le punea mâncare, unul dintre ei 
zbură din colivie. Servitoarea se zăpăci complet şi îl lăsă să zboare 
în arborele de camfor de deasupra magaziei. Frunzele copacului 
erau scăldate în rouă dimineţii. Cele două păsări, una înăuntru şi 
alta afară, se chemau reciproc cu glas puternic. El puse imediat 
colivia pe acoperişul magaziei, iar alături o prăjină unsă cu clei. 
Dar, deşi cânta întruna tot mai trist, pe la amiază pasărea fugară 
îşi luă zborul către depărtări. Cei doi kiku'itadaki fuseseră aduşi 
din munţii Nikko 85 . Cel rămas era femela. Pentru că dormeau în 
felul acela, ceru insistent un mascul păsărarului. El însuşi bătu 
toate magazinele de păsărele, dar nu fu chip să găsească unul. 
După o vreme, negustorul îi mai obţinu o pereche de la ţară. Dar 
el spuse că nu vrea decât masculul. 

„Erau o pereche, aşa mi au fost aduşi! N-are rost să ţin doar 
unul dintre ei în magazin. O să vă dau femela pe gratis!” 

„Bine, da' o să se înţeleagă toate trei?” 

„Desigur! Dacă puneţi patru-cinci zile coliviile una lângă alta, 
se vor obişnui!” 


85 Grup de munţi vulcanici din zona oraşului Nikko, în prefectura Tochigi (la nord faţă 
de Tokyo). Se distinge acolo perechea formată din Nantaisan („Muntele masculin") de 
2484 m şi Nyohosan („Muntele feminin") de 2483 m. 



însă el, nerăbdător ca un copil cu o jucărie nouă, nu putu să 
aştepte. Cum plecă acasă negustorul, imediat mută cele două 
păsări noi în colivia celei vechi. Agitaţia produsă fu mult mai mare 
decât şi-ar fi putut închipui. Cele două nou-venite nu se opreau o 
clipă pe stinghie, ci zburau dintr-un capăt în celălalt al coliviei. 
Cea veche, paralizată de frică pe fundul cuştii, privea îngrozită 
mişcările de deasupra ei. Cele două se chemau mereu, ca un 
cuplu în pericol. La toate trei le băteau inimile cu putere, 
încercând să le bage în oshiire, cuplul se reuni, deşi mai piuia, dar 
femela singură se ţinu deoparte şi nu se linişti. 

Văzând că nu merge, le puse în colivii separate, dar, uitându-se 
la cuplu, i se făcu milă de pasărea singură. Şi atunci, puse femela 
veche împreună cu masculul. Acesta începu să se strige cu soaţa 
lui şi nu se apropie deloc de cealaltă, însă sfârşi prin a adormi 
alături de ea. în seara celei de-a doua zile, când le puse pe toate 
trei într-o singură colivie, tumultul nu mai fu chiar aşa de mare. 
Două dintre ele băgându-şi capul în penele celei de-a treia, 
dormiră toate formând un fel de sferă. Puse colivia lângă pernă şi 
se culcă şi el. 

Dar în dimineaţa următoare, la trezire, două dintre ele dormeau 
ca un ghem cald de lână, în timp ce a treia zăcea moartă sub 
stinghie, pe fundul cuştii, cu aripile pe jumătate desfăcute, cu 
picioarele întinse şi cu ochii uşor deschişi. Ca şi cum n-ar fi 
trebuit să le lase pe celelalte să-l vadă, scoase uşor, cu grijă 
cadavrul şi-l aruncă în lada de gunoi fără să-i spună servitoarei. 
Se gândea că omorâse pasărea cu cruzime. 

„Care o fi murit oare?” Privea întruna spre colivie, dar, contrar 
aşteptărilor, se părea că în viaţă rămăsese femela veche. Ţinea mai 
mult la cea pe care o crescuse de ceva timp decât la cea sosită cu 
două zile înainte şi poate că această înclinaţie îl făcea să 
gândească astfel. îşi urî foarte tare propria lipsă de imparţialitate, 
el care nu avea o familie. 

„Dacă e să discriminezi după cum simţi, la ce să mai trăieşti cu 
animale?! Pentru asta sunt foarte buni şi oamenii!” 



Se consideră că kiku'itadaki sunt foarte delicaţi şi pot muri din 
orice. Dar, după acest eveniment, cele două exemplare ale sale nu 
mai avură nici un fel de probleme. 

Anunţată de obţinerea unui pui de sfrâncioc prins prin 
braconaj, se apropia perioada în care nu mai putea ieşi din casă, 
deoarece trebuia să hrănească diverşii pui de pasăre trimişi de la 
munte. Scoase un lighean pe verandă şi, în timp ce îmbăia 
păsările, câteva flori de glicină se scuturară în apă. 

Pe când curăţa coliviile de excremente ascultând bătăile de 
aripi în apă, de dincolo de gard se auzi gălăgia produsă de câţiva 
copii şi, cum se înţelegea din discuţie că îşi făceau griji pentru 
viaţa vreunui animal mic, se întrebă dacă nu cumva puiul de 
foxterier sârmos ieşise din curtea interioară. Se înălţă pe vârfuri 
să vadă peste gard: era vorba de un pui de ciocârlie. încă nu se 
putea ţine bine pe picioare şi se ţâra sprijinindu-se pe aripile 
fragile în mijlocul locului pentru gunoaie. Ce-ar fi să-l ia şi să-l 
crească, se gândi el imediat. 

„Ce-a păţit?” 

„L-au aruncat cei care stau acolo”, răspunse un şcolar arătând 
către o casă cu nişte paulownia 86 de un verde violent. „O să 
moară!” 

„Mda, o să moară.” 

Şi se îndepărtă de gard cu indiferenţă. 

în acea casă creşteau trei sau patru ciocârlii. Probabil se 
descotorosiseră de un pui fără nici un viitor ca pasăre cântătoare. 
N-avea nici un rost să culeagă un exemplar handicapat: 
compasiunea sa buddhistă se risipi pe loc. 

Sunt păsări la care nu se poate distinge sexul cât timp sunt 
mici. Păsărarul aduce de la munte toţi puii dintr-un cuib, aşa 
cum îi găseşte, dar aruncă femelele pe măsură ce le poate 
recunoaşte. Deoarece nu cântă, acestea nu se vând. E natural ca 

86 Paulovnia este un gen de 6 - 17 specii (funcţie de autoritatea taxonomică) de plante 
din familia monogenerică Pauloivniaceae, înrudită şi uneori inclusă în familia 
Scrophulariaceae. Este nativă în China, Laos şi Vietnam şi foarte cultivată în alte părţi din 
Asia de Est, mai ales în Japonia şi Coreea. 



dragostea pentru animale să te împingă treptat să cauţi 
exemplarele cele mai reuşite, dar asta, pe de altă parte, face o 
astfel de cruzime greu de evitat. El avea tendinţa să-şi dorească 
toate animalele de companie pe care îi cădeau ochii, dar îşi 
dăduse seama din experienţă că această frivolitate era în cele din 
urmă echivalentă cu indiferenta si considera că va duce la o 
degradare a propriului său sentiment al vieţii. Iar acum, fie că era 
vorba de un câine splendid sau de un exemplar remarcabil de 
pasăre, refuza să îl ia chiar şi rugat dacă fusese crescut de 
altcineva. 

De-asta îmi displac fiinţele umane, îşi făcea el, singuraticul, o 
teorie proprie. Dacă eşti căsătorit, dacă ai părinţi, copii sau fraţi, 
nu poţi să tai uşor legăturile cu o rudă, chiar greu de suportat, şi 
eşti nevoit să te resemnezi să o suporţi. Pe deasupra, fiecare 
posedă ceea ce se cheamă un ego. 

Mai mult decât atât, era de părere că a face o jucărie din viaţa 
şi biologia animalelor şi de a le creşte artificial, într-un mod 
deformat, având ca scop o matriţă ideală, este ceva de o puritate 
tristă, o detaşare de ordin divin. Pe cruzii protectori ai animalelor 
care urmăresc cu frenezie doar o rasă mai pură, el îi tolera cu un 
zâmbet dispreţuitor, ca pe un simbol tragic al acestei lumi, 
precum şi al fiinţei umane. 

într-o seară de noiembrie din anul precedent apăruse la el 
acasă negustorul de câini. Avea un aspect de mandarină zbârcită, 
probabil din cauza vreunei boli cronice de rinichi. 

„Tocmai am făcut o prostie teribilă. După ce-am intrat în parc, 
i-am dat drumul din lesă, dar cu ceaţa asta nu prea se vede bine 
şi am scăpat-o din vedere doar foarte puţin, însă a fost de ajuns 
ca s-o găsesc cu un câine vagabond călare pe ea. I-am despărţit 
imediat şi i-am tot dat picioare-n burtă, jigodia, până n-a mai 
ştiut de ea, nu se poate, mi-am zis, dar dimpotrivă, ironia e că în 
astfel de cazuri de obicei efectele se produc... ” 

„Ai fost neglijent. Doar eşti de meserie!... ” 



„Da, mi-e aşa de ruşine, încât nici nu pot să o povestesc cuiva! 
Jigodia, într-o clipă m-a făcut să pierd patru-cinci sute de yeni 87 !” 
Buzele galbene ale negustorului de câini se contractau spasmodic. 

Dobermanul în cauză, curajos din fire, îşi ţinea capul plecat cu 
un aer umil şi doar arunca pe furiş câte o privire speriată către 
bolnavul de rinichi. Ceaţa învăluise totul. 

Femela aceasta urma să fie vândută datorită intermedierii sale. 
Oricum, dacă odată ajunsă la cumpărător ar fi născut nişte 
bastarzi, creditul său ar fi fost grav compromis. Dar, în ciuda 
faptului că îi atrase atenţia negustorului, acesta, având se pare 
probleme financiare, după un timp vându animalul fără să i-1 mai 
arate şi lui. Cum era de aşteptat, după încă două-trei zile, 
cumpărătorul veni cu câinele la el acasă. în a doua seară după ce- 
1 primise, născuse pui morţi. 

„Se auzeau nişte gemete de durere şi, când servitoarea a 
deschis oblonul şi s-a uitat, îşi mânca puii sub verandă. S-a 
speriat şi, cum erau de-abia zorii, nu ştie bine câţi pui au fost, dar 
a văzut cum îl înghiţea pe ultimul. Am chemat imediat 
veterinarul, care ne-a explicat că un negustor nu vinde niciodată 
o femelă cu pui de rasă fără să spună nimic; probabil a avut de-a 
face cu vreun câine vagabond, a fost lovită sălbatic cu picioarele 
sau bătută şi după asta a adus puii pe lume. Naşterea nu a fost 
deloc normală. Sau poate e un câine cu năravul de a-şi mânca 
progenitura. Aşa că cei de acasă, foarte indignaţi, mi-au spus să-l 
duc înapoi. Un câine care a suportat aşa ceva e demn de milă!” 

„Ia să vedem”, făcu el indiferent şi, ridicând animalul în braţe, îi 
palpă mamelele. „Asta e un câine care a mai alăptat. De data asta 
a născut pui morţi şi de-asta i-a mâncat.” Cu toate că era înfuriat 
de incorectitudinea negustorului şi simţea compasiune pentru 
câine, în timp ce vorbea figura îi rămăsese nepăsătoare. 

I se întâmplase şi lui să se nască nişte pui bastarzi. 

Chiar si în călătorie, dacă avea vreun bărbat ca însoţitor, nu 
împărţea niciodată camera cu el. îi displăcea şi să găzduiască 


87 O sumă foarte mare pentru acea epocă. 



vreunul la el în casă şi nu accepta studenţi 88 . Fără vreo legătură 
cu sentimentul dezagreabil provocat de bărbaţi, alesese ca şi în 
cazul câinilor să nu crească decât femele. Un mascul, dacă nu e 
excepţional, nu are trecere pentru reproducere. Costă mult să-l 
cumperi, apoi trebuie să-i faci publicitate ca unui actor de film, 
aşa că popularitatea lui e foarte schimbătoare. Te trezeşti implicat 
în conflicte legate de importul raselor şi totul se transformă intr- 
un fel de joc de noroc. Fusese odată la un crescător de câini, unde 
i se arătase un terier japonez faimos ca mascul reproducător. 
Toată ziua stătea tolănit pe o saltea de la etaj. Era suficient să fie 
luat în braţe şi coborât la parter - asta devenise un obicei -, că îşi 
şi închipuia că sosise o femelă. Parcă era o prostituată versată. 
Pentru că avea părul scurt şi organul, extrem de dezvoltat, era 
perfect vizibil, chiar şi el îşi feri privirile şi avu o senzaţie aproape 
lugubră. 

Dar nu pentru că l-ar fi deranjat astfel de lucruri nu creştea el 
masculi, ci pentru că, mai mult decât orice, se bucura de naşterea 
şi creşterea puilor de câine. 

Se întâmplase cu o femelă de terier Boston cam ciudată. La 
vremea încrucişării o legaseră, dar ea tăiase cureaua, săpase pe 
sub gard, rupsese cu dinţii grilajul vechi de bambus şi rătăcise un 
timp, aşa că era limpede că va naşte corcituri. Cu toate astea, 
când servitoarea veni să-l trezească, el se sculă de parc-ar fi fost 
doctor. 

„Adu-mi o foarfecă şi nişte vată! Apoi taie repede funiile de paie 
de la butoiul cu sake.” 

Solul din curtea interioară era colorat de soarele acelei dimineţi 
de iarnă timpurie, ceea ce crea o atmosferă de vagă prospeţime. 
Căţeaua era culcată undeva la soare, iar din burtă începuse să-i 
iasă un sac ca o vânătă. Văzând-o cum dă slab din coadă în chip 
de scuză, privind în sus cu aerul că i s-ar plânge, el simţi deodată 
un fel de remuscări. 


88 Exista obiceiul ca unii studenţi, în loc de chirie, să preia o parte din sarcinile unui 
servitor. 



Câinele ăsta fusese pentru prima dată în perioadă de rut, iar 
corpul nu-i era încă bine format. în consecinţă, privirile îi trădau 
nedumerirea faţă de ce i se întâmpla. „Ce s-o întâmpla oare acum 
cu trupul meu?! Nu-mi dau seama ce, dar nu e deloc plăcut. Ce- 
ar trebui oare să fac?!” Era puţin intimidată, dar se lăsa cu toată 
inocenţa în grija altora, dând impresia că nu se simte deloc 
responsabilă pentru propria-i situaţie. 

De aceea, el şi-o reaminti pe Chikako cu zece ani înainte. Pe 
vremea aceea, când i se vânduse lui, avea exact aceeaşi expresie. 

„E adevărat că, dacă faci meseria asta, ajungi treptat să nu mai 
simţi?” 

„Nu e chiar imposibil, dar dacă întâlneşti pe cineva pe care să-l 
iubeşti... Pe deasupra, dacă ai doar doi sau trei obişnuiţi, nu i-aş 
zice « meseria asta »!” 

„Pe tine te iubesc foarte mult!” 

„Si totuşi tu nu...” 

„Nu-i adevărat!” 

„Asa să fie oare?...” 

„Când o să mă căsătoresc, o să se ştie!” 

„Mda, o să se ştie.” 

„Ce ar trebui să fac?” 

„Tu cum erai?” 

„Dar soţia ta, ea cum a fost?” 

„Păi...” 

„Spune-mi, spune-mi!” 

„Nu am nici o soţie!” 

Şi privi surprins la faţa ei extrem de serioasă. 

Pentru că se aseamănă, de-aia-mi fac reproşuri, îşi zise el 
luând câinele în braţe şi punându-1 într-o cutie unde să nască. 

Imediat apăru un pui învelit intr-un sac, dar mama lui nu 
părea să ştie ce-ar trebui să facă. Sfâşie el sacul cu foarfecă şi tăie 
cordonul ombilical. Următorul sac era mare, iar în lichidul tulbure 
verzui se zăreau doi gemeni de o culoare cadaverică. El îi 
împachetă rapid în hârtie de ziar. Se născură apoi alţi trei, fiecare 
separat. Al şaptelea şi ultimul mişca în sacul său, dar era plin de 



riduri. El îl privi o clipă, apoi îl înfăşură prompt intr-un ziar, aşa 
cum era. 

„Aruncă-i undeva. în Occident, puii sunt sonaţi, cei nereuşiţi 
sunt omorâţi. Astfel se obţin câini frumoşi, dar japonezii sunt prea 
sentimentali pentru asta... Dă-i mamei să mănânce un ou crud!” 

Se spălă pe mâini şi se băgă din nou în aşternut. Deborda de 
bucuria că adusese pe lume nişte suflete, în aşa măsură că ar fi 
ieşit să se preumble prin oraş. Uitase că omorâse el însuşi unul 
dintre pui. 

însă într-o dimineaţă, când de-abia se trezise, unul dintre pui 
era mort. Apucându-1 cu vârfurile degetelor, îl băgă în kimono şi se 
descotorosi de el cu ocazia plimbării de dimineaţă. După încă 
două-trei zile, găsi încă unul rece. Pentru a face culcuşul, mama 
lui răsturnase paiele cu ghearele şi-l acoperise. Puii nu aveau încă 
forţa să dea singuri paiele la o parte. Iar femela nu îi apuca în 
gură ca să-i scoată de acolo, ba chiar se culca ea însăşi peste 
paie. în timpul nopţii, puii mureau sau striviţi, sau de frig. Era la 
fel ca în cazul femeilor stupide care îşi înăbuşă copiii strângându-i 
la sân. 

„Hm, încă unul mort!” Băgând indiferent în kimono al treilea 
cadavru, fluieră ca să-şi cheme câinii şi se duse cu ei în parcul 
din apropiere. Dar văzând terierul Boston care alerga vesel, cu 
aerul că habar n-are că şi-a omorât puiul, îşi aduse iarăşi brusc 
aminte de Chikako. 

La nouăsprezece ani, fusese dusă de un speculant la Harbin, 
unde luase timp de trei ani lecţii de dans de la un rus alb. 
Bărbatul, dând greş în mai tot ce întreprinsese şi pierzându-şi se 
pare forţa de a lupta cu viaţa, o angaja pe Chikako într-o trupă de 
muzicieni care făcea turnee în Manciuria, dar, în cele din urmă, 
ajunseră amândoi înapoi în ţară. De îndată ce se acomoda puţin 
la Tokyo, Chikako se debarasă de afacerist şi se căsători cu un 
pianist acompaniator cu care călătorise din Manciuria. Şi ajunse 
să urce pe scenă peste tot, organizându-şi propriile spectacole de 
dans. 



în acea vreme el se număra printre personalităţile care se 
învârteau în diverse cercuri muzicale, dar nu atât pentru că 
înţelegea muzica, ci mai degrabă doar pentru că subvenţiona 
lunar o anumită revistă de specialitate. Frecventa însă 
spectacolele, ca să discute nimicuri cu cunoscuţii. A văzut-o pe 
Chikako dansând. S-a simtit atras de decadenta barbară a 
trupului ei. Cum naiba, ce secret o readusese la viaţă într-o 
asemenea sălbăticie? Şi, comparând-o mental cu cea care fusese 
cu şase-şapte ani înainte, nu-şi putea reţine uimirea. Se întreba 
chiar cum de nu se căsătorise cu ea atunci. 

Totuşi, la al patrulea spectacol de dans, trupul ei îi păru mai 
greoi şi mai lipsit de vitalitate. Se repezi hotărât în cabina ei. Fără 
să-i pese că de-abia se demachia, îmbrăcată încă în costumul de 
dans, o apucă de o mânecă şi o duse în zona semiobscură din 
spatele scenei. 

„Dă-mi drumul! Mă dor sânii, chiar şi dacă-i atingi foarte uşor!” 

„Nu se poate aşa ceva! Ai făcut o prostie!” 

„Bine, da’ mie mi au plăcut dintotdeauna copiii! Chiar am vrut 
mereu să am unul al meu!” 

„îţi arde să-l creşti?... Cum o să supravieţuieşti în arta ta cu 
slăbiciuni de-astea femeieşti?! Ce-o să te faci de-acum încolo cu 
un copil? Pricepe odată!” 

„Bine, da’ n-am avut ce să fac!... ” 

„Vorbeşti prostii! Crezi că o artistă poate să reziste dacă face 
totul ultracorect? Bărbatul tău ce zice?” 

„Se bucură şi-l îndrăgeşte deja!” 

„Hm!” 

„După toate câte le-am făcut pe vremuri, sunt atât de 
bucuroasă să am un copil acum!” 

„Ar trebui să renunţi la dans!” 

„Ah, asta nu!”, exclamă ea cu o violenţă neaşteptată, aşa că el 
tăcu. 

însă Chikako nu mai avu şi alt copil. Chiar şi acesta nu mai fu 
văzut după un timp lângă ea. Poate din acest motiv, viaţa ei 



conjugală se întunecă şi se deteriora treptat. Astfel de zvonuri 
ajunseră şi până la el. 

Chikako nu putea fi atât de naivă în legătură cu copilul ei, ca 
terierul Boston. 

în ce priveşte căţeii, el ar fi putut să-i salveze dacă ar fi 
încercat. După moartea primului, dacă ar fi tăiat paiele mai 
mărunt, sau dacă ar fi pus o pătură peste paie, ceilalţi n-ar mai fi 
păţit la fel. El ştia bine asta. însă chiar şi ultimul rămas a sfârşit 
la fel cu cei trei fraţi ai săi. El nu dorea moartea căţeilor. Dar nici 
nu găsea necesar ca ei să trăiască. Era atât de indiferent doar 
pentru că aceştia erau bastarzi. 

Uneori câte un câine vagabond se lua după el. Obişnuia ca, în 
timp ce mergea spre casă, să discute cu câinele cât era drumul de 
lung, iar odată ajuns, să îi dea de mâncare şi să-l lase să doarmă 
intr-un culcuş cald. Recompensa astfel ceea ce considera el a fi 
capacitatea acestor animale de a-i simţi bunătatea inimii. însă 
după ce a început să crească el însuşi câini, nici măcar nu-şi mai 
întorcea privirile către corciturile de pe stradă. în ce-i privea pe 
oameni, era absolut la fel - dispreţuia familiştii care erau în rând 
cu lumea, dar îşi ridiculiza totodată şi propria singurătate. 

Cu puiul de ciocârlie tot aşa fusese. Impulsul buddhist de a-1 
salva şi de a-1 creşte se risipise imediat; nu putea decât să 
abandoneze un pui fără valoare, astfel că îl lăsă în seama jocurilor 
crude ale copiilor. 

însă, în scurtul interval cât se uitase la puiul de ciocârlie, cei 
doi kiku'itadaki făcuseră o baie mult prea lungă. 

Surprins, scoase coşuleţul din lighean, dar cele două păsări 
zăceau nemişcate pe fundul său, ca o cârpă udă. Când îi ridică pe 
palme, începură să-şi mişte convulsiv picioarele. 

„Ah, ce bine, încă trăiesc!” Recăpătând curaj, luă corpurile 
care, reci până în profunzime şi cu ochii închişi, nu păreau că mai 
pot fi resuscitate şi le ţinu la cald deasupra hibachi 89 - ului. Mai 
adăugă mangal şi o puse pe servitoare să facă vânt. Din pene se 


89 Vas în care se pun cărbuni aprinşi şi care serveşte la încălzit. 



ridică abur. Micile făpturi se mişcară spasmodic. Se gândi că în 
căldura care le dogorea din corp vor găsi energia să lupte cu 
moartea, dar cum nici el nu mai suporta să-şi ţină mâinile acolo, 
aşternu un ştergar pe fundul coşului, aşeză păsările pe el şi ţinu 
coşul deasupra focului. Ştergarul începu să capete o nuanţă 
maronie. Cu toate că păsărelele începură să-şi deschidă aripile cu 
mişcări bruşte şi să se rostogolească, nu reuşiră să se ridice în 
picioare şi închiseră din nou ochii. Aveau penele complet uscate. 
Dar când le îndepărtă de foc, rămaseră culcate şi nu mai păreau 
să fie vii. Servitoarea se duse să întrebe la casa unde creşteau 
ciocârliile şi i se spuse că, atunci când păsările sunt slăbite, e 
bine să li se dea ceai si să fie învelite în vată. El le înfăşură în 
nişte bumbac absorbant si, tinându-le în ambele mâini, le 
introduse ciocul în ceaiul răcit în prealabil. Păsările băură. Apoi, 
când le puse aproape nişte hrană specială, întinseră gâtul şi 
ciuguliră puţin. „Uite, au revenit la viaţă!” 

Era o bucurie plină de prospeţime. îşi dădu seama că îi luase 
patru ore şi jumătate ca să salveze păsărelele. 

însă nici unul dintre kiku'itadaki nu reuşi să stea pe stinghie, 
indiferent cât încercară. Se părea că nu pot deschide ghearele. îi 
luă în mână şi îi palpă: degetele picioarelor erau contractate şi 
ţepene. Arătau gata-gata să se frângă ca nişte crenguţe uscate. 

„Oare nu cumva domnul i-a ars puţin mai înainte?” întrebă 
servitoarea. 

într-adevăr, culoarea picioarelor era oarecum schimbată. „Am 
făcut-o lată!” îsi zise si se înfurie si mai tare: 

„Cum puteau să-şi ardă picioarele, când au fost sau între 
mâinile mele, sau pe ştergar?!... Dacă mâine nu-şi revin, să te 
duci la magazinul de păsări să întrebi ce trebuie făcut.” 

Se încuie la el în birou şi încălzi picioarele păsărelelor 
introducându-le în gură. Senzaţia de pe limbă aproape că-1 făcea 
să verse lacrimi de compasiune. Nu după mult, transpiraţia 
palmelor începu să le umezească penajul. Ţinute în salivă, 
degetele păsărilor deveniră o idee mai flexibile. Deoarece păreau 
extrem de fragile, gata să se rupă la orice tratament mai brutal, 




mai întâi întindea el cu grijă câte o gheară şi încerca să facă 
pasărea să se agaţe de propriul său deget mic. Apoi le introduse 
iarăşi picioarele în gură. îndepărtă stinghia şi puse pe fundul 
coliviei hrană într-o farfurioară, dar păsărilor le era încă mult prea 
greu să mănânce ţinându-se pe picioruşele lor bolnave. 

„Şi negustorul de păsări zicea că s-ar putea ca domnul să le fi 
ars picioarele”, raportă servitoarea a doua zi la întoarcere. „Mai 
spunea că li se pot încălzi cu ceai, dar că, de obicei, păsările îşi 
vindecă singure picioarele, cu ciocul.” 

într-adevăr, păsărelele îşi ciuguleau întruna degetele de la 
picioare sau trăgeau de ele cu ciocul. Parcă zicând „Hei, piciorule, 
ce-ai păţit? Ţine-te bine!”, loveau pline de vigoare, cu energia unei 
ciocănitori. încercară cu curaj să se ridice, în ciuda beteşugului. 
La vederea optimismului micilor fiinţe cu trupul în parte bolnav, te 
gândeai că multe minuni mai sunt pe lume şi-ţi venea să le 
încurajezi cu voce tare. 

Le cufundă picioarele şi în ceai, dar în gura unui om efectul era 
mult mai evident. 

Cei doi kiku'itadaki nu prea fuseseră învăţaţi cu oamenii şi, 
până acum, dacă îi lua în mână, pieptul le tresaltă puternic, 
parcă străbătut de valuri, dar, la o zi sau două de când le fuseseră 
afectate picioarele, se obişnuiră să-i stea în palmă şi nu numai că 
nu le mai era frică, dar cântau vesel şi ajunseră chiar să şi 
mănânce. Asta stârnea si mai mult mila. 

Totuşi îngrijirile sale nu avură nici un rezultat, iar el deveni tot 
mai puţin interesat. în dimineaţa zilei a şasea, cu degetele de la 
picioare chircite şi acoperite de găinaţ, cuplul de kiku'itadaki 
zăcea mort, intr-un deplin acord. 

Moartea unei păsărele e ceva complet neînsemnat. De cele mai 
multe ori îi descoperi pe neaşteptate cadavrul dimineaţa în colivie. 

Prima dată când s-a întâmplat la el acasă, a fost cu un păun. 
într-o noapte, perechii îi fuseseră smulse cozile de către nişte 
şobolani, iar cuşca era mânjită cu sânge. Masculul trecu a doua zi 
pe lumea cealaltă. în ce priveşte femela însă, deşi muriră rând pe 
rând, cine ştie din ce cauză, toţi masculii puşi împreună cu ea, 



mai trăi încă destul de mult timp, aşa cum era, cu fundul roşu ca 
la o maimuţă. Până la urmă însă, slăbi treptat şi muri si ea. 

„Păunii nu par a se simţi bine aici la mine. Am renunţat să-i 
mai cresc.” 

încă de la început nu-i plăcuseră păsările preferate de fete, cum 
ar fi păunul. Decât păsările în stil occidental, hrănite cu seminţe, 
iubea mult mai mult sobrietatea celor japoneze, care mâncau 
hrană sub formă de păstăi 90 . Nici dintre păsările cântătoare nu-i 
plăceau cele cu cânt strălucitor, precum canarii, privighetoarea 
sau ciocârlia. Ţinuse păuni numai pentru că negustorul de păsări 
îi făcuse cadou. Pentru că unul murise, cumpărase mereu altul în 
loc - asta era toată povestea. 

Şi în cazul câinilor, dacă, de exemplu, ai crescut la un moment 
dat collie, o să doreşti apoi să ai aceeaşi rasă. Aspiri la o femeie 
care seamănă cu propria mamă. Iubeşti o femeie care seamănă cu 
prima dragoste. Vrei să te căsătoreşti cu o femeie care seamănă cu 
soţia care ti-a murit. Nu e acelaşi lucru? Zicându-si că a trăi 

99 » 9 

împreună cu animalele înseamnă să doreşti să fii singur şi mult 
mai liber în aroganţa ta, renunţă să mai crească păuni. 

Codobatura moartă la un timp după păuni, cu verdele ei gălbui 
de pe părţile laterale şi cu galbenul de pe piept, în plus cu silueta 
ei subţire şi blândă, îi amintea de atmosfera unei păduri rare de 
bambus. Era obişnuită cu el si, chiar dacă nu-i era foame, mânca 
totuşi cu plăcere dacă o punea pe degetul lui, dând uşor din 
aripile semideschise şi ciripind adorabil. îi ciugulea în glumă 
chiar şi aluniţele de pe faţă. De aceea a lăsat-o liberă în salon, dar 
ea s-a ghiftuit până n-a mai putut cu resturi de senhei 91 sărat şi a 
murit. Se gândi să cumpere o alta, dar în cele din urmă renunţă 
şi aduse în colivia goală un măcăleandru, specie cu care nu mai 
avusese de-a face. 


90 Hrana specială despre care se vorbeşte de mai multe ori aici (surie) este o pastă 
obţinută dintr-un amestec de peşti mici de râu, făină de orez, tărâţe şi zarzavaturi. 

91 Un fel de prăjiturele (crackers), banale în Japonia, făcute din pastă de orez prăjită cu 
sos de soia. 



însă, poate pentru că fusese vina lui în cazul perechii de 
kiku’itadaki şi când aproape îi înecase, şi când le îmbolnăvise 
picioarele, rămăsese cu un ataşament faţă de ele. Imediat, 
vânzătorul de păsări îi aduse o altă pereche. Am putea spune că 
sunt nişte fiinţe de dimensiuni foarte mici, dar şi pentru acestea, 
din nou, deşi le supraveghease acum fără să se îndepărteze de 
lighean, rezultatul băii fusese acelaşi. 

Când a scos colivia din lighean, deşi tremurau din tot corpul cu 
ochii închişi, în măsura în care se ţineau totuşi pe picioare, se 
găseau într-o stare mai bună decât precedentele. Acum însă putea 
fi atent să nu le ardă picioarele. 

„Iarăşi am făcut-o! Aprinde focul!” spuse el calm, deşi cu un aer 
cumva ruşinat. 

„Totuşi, domnule, ce-ar fi dacă le-ati lăsa să moară?!” 

El fu întru câtva derutat, de parcă atunci s-ar fi trezit. 

„Bine, da’, ştiind ce s-a-ntâmplat data trecută, le pot salva fără 
nici o greutate!” 

„Chiar dacă scapă, n-o să mai trăiască mult! Şi mai 'nainte, cu 
picioarele în halul ăla, îmi ziceam c-ar fi bine să moară cât mai 
repede!” 

„Bine, da’ ar putea scăpa!” 

„Ar fi mai bine să le lăsaţi să moară liniştite!” 

„Asa deci?” 

Simţi o slăbiciune fizică în tot corpul, ca pe punctul de a leşina. 
Urcă în tăcere în biroul de la etaj, puse colivia la fereastră, în 
bătaia soarelui şi privi absent cum viaţa îi părăsea treptat pe cei 
doi kiku’itadaki. 

încă mai spera ca, datorită luminii soarelui, păsărelele să-şi 
revină. însă, în mod straniu, se simţea trist şi, contemplându-şi 
plictisit starea demnă de milă, nu se mai simţea în stare să facă 
atâta vâlvă pentru salvarea vieţii micilor fiinţe, ca data trecută. 

Când în cele din urmă încetară să mai sufle, scoase cadavrele 
ude ale păsărelelor din colivie şi le ţinu un timp în palmă. Dar 
apoi le băgă la loc şi înghesui colivia în oshiire. Coborî direct la 
parter şi îi spuse doar în treacăt servitoarei: 



„Să ştii c-au murit!” 

Fiind atât de mici, kiku'itadaki sunt extrem de fragili. Tot atât 
de mici însă, enaga, misosazai, higara şi altele o duceau foarte 
bine la el acasă. Poate că într-o casă unde a murit un păun, 
devine greu pentru alţi păuni să mai trăiască, şi poate din aceeaşi 
cauză omorâse el în două rânduri cu baia păsărelele acelea - îi 
treceau lui prin cap tot felul de gânduri fataliste. Râzând, îi spuse 
servitoarei: 

„Am terminat-o definitiv cu kiku'itadaki. Se duse şi se întinse pe 
jos în living, se lăsă tras destul de tare de păr de către căţeluşi, 
apoi alese din cele şaisprezece-şaptesprezece colivii înşirate acolo 
pe cea cu bufniţa şi urcă cu ea în birou. 

Privindu-i faţa, bufniţa îşi rotunji furioasă ochii şi începu să-şi 
întoarcă întruna capul ba într-o parte, ba în alta, să 
clămpănească din cioc şi să pufnească. Pasărea asta nu mânca 
niciodată dacă el o privea. Dacă îi dădea între degete o bucăţică de 
carne, o apuca indignată şi rămânea la nesfârşit cu ea atârnând 
în cioc, fără s-o înghită. Odată el stătuse până dimineaţa, intr-un 
joc încăpăţânat al răbdării. Cu el alături, bufniţa nici măcar nu-şi 
întorcea privirea către hrana specială. Nici măcar nu se clintea. 
Când începu să se crape de ziuă însă, foamea o răzbi. Mişcându- 
se lateral pe stinghie, către mâncare, produse un zgomot uşor cu 
picioarele. Când el se întoarse spre colivie, pasărea, care îşi 
întinsese gâtul către hrană cu o expresie de perfidie, de viclenie 
fără egal, cu smocurile de pene de pe cap strânse şi cu ochii 
îngustaţi, îşi îndreptă capul brusc, pufni cu ură către el şi îşi luă 
un aer indiferent. El privi din nou în altă parte. După un timp se 
auzi iar acelaşi zgomot. Când privirile li se întâlniră, pasărea se 
îndepărtă iar de mâncare. Jocul se repetă până când ciripitul 
răsunător al sfrânciocului vesti bucuria dimineţii. 

9 

El nu numai că nu detesta bufnita, ci chiar îsi făcu din ea un 

9 7 9 

mod plăcut de a se consola. 

„Aş vrea să găsesc o servitoare care să-i semene!” 

„Hm. E cam multă modestie în tine!” 



Cu o expresie de neplăcere pe faţă, el deja îi întorsese spatele 
prietenului. 

„Ki, ki! Ki, ki”, îşi chemă sfrânciocul de alături. 

„Kikikikikikikiki!” răspunse acesta cu glas puternic, ca o vijelie 
gata-gata să ridice totul în aer. 

Sfrânciocul e la fel de rapace ca bufniţa, dar acestuia i se 
transmisese ceva din familiaritatea hrănirii cu mâna şi pasărea se 
atasase de el ca o fetită răsfăţată. Fie că îi recunoştea paşii la 
întoarcerea acasă, fie că îl auzea tuşind, îsi înălţa îndată cântul. 
Dacă îl scotea din colivie, venea în zbor pe umărul sau pe 
genunchii lui şi îşi flutura voios aripile, 

îşi ducea acest sfrancioc lângă pernă în loc de ceas deşteptător. 
Când se făcea lumină dimineaţa, cum se răsucea în pat, sau îşi 
mişca mâna, sau îşi reaşeza perna, pasărea începea să se alinte 
kii, ki, kii, kii, şi chiar auzea înghiţindu-şi saliva, răspundea 
kikikiki. Gasul, care în scurt timp îl trezea cu vehemenţă, avea 
prospeţimea unui fulger care ar traversa dimineaţa vieţii. După ce, 
răspunzându-i de câteva ori, el se trezea complet, sfrânciocul 
începea să ciripească liniştit, imitând diverse alte păsări. 

„Şi ziua de azi se anunţă o zi bună!”, îl făcea să se gândească 
acest herald al dimineţii, căruia i se alăturau nu după mult şi 
gasurile colorate ale păsărilor; încă în ţinută de repaus, el lua 
mâncare între degete şi i-o dădea, iar sfrânciocul, înfometat, o 
ciugulea cu violenţă, dar el lua şi asta drept un semn de 
afecţiune. 

9 

Dacă, aflat chiar si într-o scurtă călătorie, era nevoit să doarmă 
în altă parte, îşi visa animalele şi se trezea în toiul nopţii, astfel că 
nu pleca aproape deloc de acasă. Mania asta devenind tot mai 
puternică, fie că se ducea în vizită, fie că ieşea la cumpărături, în 
timp ce mergea i se părea deodată aberant să se găsească singur 
si se întorcea din drum. Atunci când nu avea o însoţitoare, în 

9 9 

lipsa unei alte soluţii, o lua cu el pe mica servitoare. 

Chiar dacă se ducea să o vadă pe Chikako dansând, o pusese 
pe fată să care coşul cu flori, aşa că nu putea să se răzgândească, 
zicând „Gata, înapoi acasă!” 



Spectacolul de dans din seara aceea, organizat de un ziar, era 
ca un fel de competiţie între paisprezece sau cincisprezece 
dansatoare. N-o mai văzuse pe scenă de doi ani pe Chikako, dar 
îşi întoarse în altă parte privirile, neputând suporta decăderea 
artei ei. Din forţa sălbatică nu mai rămăsese acum decât o 
cochetărie vulgară. Formele fundamentale ale dansului se 
prăbuşiseră, împreună cu strălucirea trupului ei. 

în ciuda spuselor şoferului, se întâlnise cu o înmormântare, 
avea acasă şi nişte cadavre de kiku'itadaki ; luând ca pretext 
nimerit faptul că toate astea erau de rău-augur, o trimise pe 
servitoare în culise cu coşul de flori, dar ea se întoarse cu mesajul 
că Chikako vrea să-l vadă neapărat. Cum nu se simţea în stare să 
stea pe îndelete de vorbă cu ea, acum, după ce-o văzuse dansând, 
se duse în cabină profitând de pauză. La intrare însă, aproape 
înlemni şi se ascunse prompt după uşă. 

Chikako tocmai era machiată de către un tânăr. 

Cu ochii închişi, în tăcere, cu capul uşor lăsat pe spate, cu 
aerul că se abandonează total în mâinile celuilalt - deoarece 
buzele, sprâncenele şi pleoapele nu erau încă pictate, faţa ei 
complet albă şi imobilă arăta ca a unei păpuşi lipsite de viaţă. 

Cu vreo zece ani mai înainte, încercase să se sinucidă împreună 
cu Chikako. Cum pe vremea aceea afirmaţia lui că vrea să moară 
devenise aproape un tic verbal, însemna că nu avea un motiv 
anume pentru care să fie nevoit să-şi termine zilele. Nu era decât 
un gând precum florile efemere din această viaţă solitară, trăită la 
nesfârşit în compania animalelor. De aceea avusese impresia că 
Chikako, care se lăsa absentă în grija altora, cu aerul că 
speranţele pentru această lume îi vor fi aduse în dar de altcineva, 
şi neputând spune despre ea că trăieşte, ar putea fi o bună 
parteneră pentru a muri. Cum era de aşteptat, Chikako acceptă 
cu inocenţă, cu expresia ei dintotdeauna cum că nu pricepe bine 
sensul gesturilor făcute de ea însăşi, cerând doar un singur lucru: 

„Să-mi legi bine picioarele, pentru că am auzit că poalele 
hainelor se deranjează. Bine?” 



Legându-i-le cu nişte sfoară subţire, el fu surprins de 
frumuseţea picioarelor ei, de parcă le vedea pentru prima oară. 

„Se va zice că am murit cu o fată foarte frumoasă!”, îşi spuse. 

Culcându-se cu spatele la el, ea închise ochii cu candoare şi îşi 
întinse puţin gâtul. Apoi îşi împreună mâinile a rugăciune. Atunci, 
ca un fulger, el avu revelaţia uriaşului bine oferit de neant. 

„Ah, nu, nu trebuie să murim!” 

El, desigur, nu avusese intenţia nici să ucidă, nici să moară. 
Nu-şi dădea seama dacă Chikako o luase în serios sau în glumă. 
Pe faţa ei nu se putea citi nici una, nici alta. Era în toiul verii, 
după-amiaza. 

Fusese cumva teribil de uimit, iar după aceea nu s-a mai gândit 
nici în vis la sinucidere, de asemenea, nici n-a mai pomenit 
vreodată de aşa ceva. Imaginându-şi ce s-ar fi putut întâmpla, în 
adâncul sufletului său rezona atunci profund ideea că trebuie să-i 
fie mereu recunoscător acestei femei. 

Machiată pentru dans de acel tânăr, Chikako îi readuse în 
memorie chipul ei de odinioară, cu mâinile împreunate. Şi mai 
înainte, când visase cu ochii deschişi în maşină, tot asta văzuse 
fugitiv. De fiecare dată când şi-o amintea pe acea Chikako, fie şi 
noaptea, avea iluzia că e învăluit într-o strălucire orbitoare de 
plină zi în miez de vară. 

„Da’ totuşi, de ce m-am ascuns oare aşa dintr-odată în umbra 
uşii?”, murmură el şi o luă înapoi pe culoar, când un bărbat îl 
salută amical. Cât stătu el un moment întrebându-se cine o fi, 
acesta continuă exaltat: 

„Nu-i aşa că e grozavă? Aşa, punând mai multe să danseze, se 
vede clar ce bună e Chikako!” 

„Ah!”, îşi aminti el. Era soţul lui Chikako, acompaniatorul. „Ce 
mai faceţi?” 

„Chiar mă gândeam să trec o dată să vă salut! De fapt, am 
divorţat la sfârşitul anului trecut, dar Chikako e cu o clasă peste 
celelalte. E chiar grozavă!” 



Spunându-şi că trebuie să găsească şi el ceva mai reconfortant, 
de ce oare, pieptul începu să i se zbată aproape dureros. O frază îi 
veni în minte. 

Tocmai avea la el o carte cu textele unei fete moarte la 
şaisprezece ani. în ultima vreme, plăcerea lui cea mare era să 
citească scrierile tinerilor. Mama fetei de şaisprezece ani îi 
machiase, se pare, faţa şi scrisese la sfârşitul jurnalului acesteia, 
la pagina zilei morţii: 

„Faţa machiată pentru prima dată de la naştere, ca o mireasă.” 



CÂNTECUL ITALIAN 

Devenită în întregime o torţă şi strigând de durere, făptura 
aceea sărea aşa cuprinsă de flăcări şi-şi agita disperată braţele. Ai 
fi zis că asişti la moartea în chinuri a unui fluture cu aripi de foc. 

Omul în flăcări se năpustise pe culoar din laboratorul de 
cercetare, odată cu detonaţia extrem de puternică. 

Cei veniţi în grabă fură mai întâi izbiţi nu de faptul că ardea, ci 
de cât de sus sărea acea torţă vie. Ca o lăcustă cuprinsă de foc. 
De parcă viaţa ar fi explodat în flăcări. 

Nu era atât o glumă proastă, căci era normal ca doctorul Torii 
să sară aşa de sus, întrucât fusese campion la sărituri şi 
participase chiar şi la Jocurile Olimpice, cât un mod de a sări 
grotesc, în care corpul ardea odată cu viaţa. La fel, strigătele sale 
nu mai aduceau a voce omenească. Erau urletele unui animal 
căruia i se smulgea carnea de viu. 

Halatul alb ardea după un contur neregulat, anormal şi, în 
timp ce cămaşa de dedesubt cădea arzând şi ea, limbile de foc 
ajungeau până în dreptul feţei, unde ochii străluceau puternic, 
gata să-i sară din cap de căldură. 

Oricum, fiind scăldat în alcool, ardea perfect. Se auzi zgomotul 
exploziilor unor borcane cu substanţe. 

Cineva îşi scoase haina de la costumul european şi, ţinând-o în 
ambele mâini ca un toreador, îl cuprinse pe doctorul Torii ca să 
înfăşoare globul aprins, iar alţi trei-patru îl imitară, ţintuindu-1 la 
pământ pe omul în flăcări. 

în acest timp, răsunau tot felul de strigăte: 

— Incendiu! Arde! 

— Aduceţi uneltele! Aduceţi pompa! 

— Salvaţi documentele importante! Repede! 

— Sunaţi alarma! 

— Un doctor, oricare, care e mai aproape! 

— Telefonaţi la pompieri! 

— Ei, da’ ce e cu Sakiko! Unde e Sakiko? 



— Asa e, Sakiko!! 

Şi în clipa când un bărbat se pregătea să pătrundă prin fum, 
întrucât probabil că focul ajunsese şi la cuştile cu animale pentru 
experienţă, un şoarece înnebunit se azvârli ca un proiectil, îşi 
înfipse dinţii în pantalonii săi şi rămase agăţat acolo. 

într-un târziu, Sakiko apăru deodată pe pervazul ferestrei. De 
parcă îşi aştepta resemnată moartea în flăcări. 

Pe umerii ei, străbătând geamul, cădeau razele soarelui de 
dimineaţă din acel miez de vară. în afara camerei pline de fum, 
grădina, până şi frunzişul verde arătau pure, ca spălate de o 
aversă. 

Fusta lui Sakiko ardea de la poale. Poate pentru că ea rămânea 
nemişcată, flăcările păreau liniştite ca într-un basm cu zâne. 
Mânecile, atârnând inerte, ardeau si ele. 

— Proasta! strigă prin fum bărbatul şi, în acelaşi timp, se repezi 
dintr-un salt asupra coapselor ei. Dintr-o mişcare îi smulse fusta 
şi o aruncă. De prea multă forţă, odată cu ea se sfâşiară şi 
desuurile complet albe. 

Apărură la vedere ciorapii şi, ca şi cum de-abia atunci s-ar fi 
trezit, Sakiko încercă să-şi acopere picioarele cu mâinile. 
Ghemuindu-se, leşină şi se prăvăli înainte. Ducând-o sub braţ, 
bărbatul o scoase afară de acolo. 

Alţi doi o transportară imediat cu maşina la spital. 

Doctorul Torii, în ciuda faptului că, din cauza arsurilor suferite 
pe două treimi din suprafaţa pielii, era condamnat la o moarte 
apropiată, merse pe propriile picioare pe coridorul spitalului. 
Anunţaţi prin telefon, câţiva doctori, vechi prieteni, îi ieşiră în 
întâmpinare. 

— A, vă mulţumesc. Laboratorul meu arde. Un incendiu. L-am 
lăsat arzând zdravăn! spuse cu claritate văzându-i, ridicând vocea 
de parcă ar fi vorbit de la catedră. 

Mergea ca un erou, dar faţa roşie şi umflată, cu genele şi 
sprâncenele complet pârlite, care foarte repede urma să se 
transforme într-o rană, îi dădea aerul unui spectru. 



Odată întins pe pat, se plânse de dureri violente doar un scurt 
timp, căci apoi, delirând deja, nu mai făcu decât să se întoarcă de 
pe o parte pe alta. Tot corpul îi era înfăşurat în pansamente. Se 
afla, oricum, într-o stare cumplită, în care chiar şi aplicarea de 
unguente nu mai servea decât la prevenirea descompunerii 
cadavrului. Injecţiile îl calmară doar într-o oarecare măsură. De la 
regimentul din apropiere fură chemaţi degrabă zece soldaţi tineri 
şi li se verifică grupa sangvină, făcându-se pregătiri pentru 
transfuzie, dar era limpede că nu mai servea la nimic. 

Cu o mică întârziere, după şeful secţiei de dermatologie veni 
într-o vizită specială şi şeful secţiei de boli interne, însă cum 
pacientul, bandajat tot, se agita violent, fu extrem de dificil şi să-l 
asculte cu stetoscopul, şi să-i ia pulsul. 

Cu acestea însă, consultaţia se încheie, pentru un scurt timp îl 
priviră rece, apoi ieşiră în tăcere. 

Din punct de vedere ştiinţific, moartea era dincolo de orice 
dubiu. 

Camera lui Sakiko se găsea la numai două uşi distanţă de cea a 
doctorului Torii. Evident că îi auzea strigătele. 

Vizitatorii adunaţi în jurul ei îi spuneau toţi cam acelaşi lucru: 

— Ce nenorocire, bine că ţi-a scăpat faţa, asta e cel mai 
important! 

Auzindu-i, Sakiko, cu chipul ascuns în pernă, plângea isteric, 
cu suspine. 

Coapsa dreaptă îi era puternic bandajată începând chiar de la 
bază şi avea un aspect de picior artificial: o chinuiau usturimea şi 
o durere lancinantă 92 . Spunându-şi că a devenit infirmă, tânăra, 
care de-abia începea să se gândească serios la căsătorie, trecea 
printr-o suferinţă fizică teribilă. 

De când fusese învăluită de flăcări, cumva si sufleteşte, si 
trupeşte, înaintase în vârstă, dar, în acelaşi timp, se întorsese 
spre copilărie. Cele două tendinţe nu se armonizau, ci se 
confruntau înlăuntrul ei. Probabil de aici si isteria. 

9 


92 Care se manifestă prin junghiuri şi prin zvâcnituri. 



După stupefacţie şi agitaţie, apare un sentiment de plăcere 
fizică. E ca un curcubeu într-o lume vidă. în consecinţă, morala 
nu există. Durerea lancinantă a arsurilor vorbeşte în locul 
moralei. 

Nu mai putea deloc să sufere profund pentru starea doctorului 
Torii. Mai mult ca sigur, din cauza faptului că ea însăşi fusese 
salvată. 

în acea primăvară, Sakiko absolvise secţia de canto a şcolii de 
muzică. Devenise apoi asistenta unui medic militar. Pare puţin 
cam fantastic, însă azi, mai ales pentru fetele de acum, o astfel de 
abatere de la traiectorie nu e câtuşi de puţin surprinzătoare. 

Si în cazul doctorului Torii lucrurile stăteau cam la fel. Si din 
cauză că fusese student la o universitate de stat, în calitate de 
sportiv de performanţă el nu-şi neglijase studiile, însă nu avea în 
mod special o gândire ştiinţifică. Pe plan sportiv, de asemenea, nu 
stabilise nici un nou record. 

Avantajat şi de firea sa deschisă, şi de înfăţişarea plăcută, se 
bucura de popularitate şi, pe nesimţite, ajunsese să fie pus de 
diverşi organizatori să prezideze petreceri; şi chiar acum, când nu 
mai participa la competiţii, era în continuare cunoscut ca 
antrenor. 

Deşi ideea că pentru a elabora sistemul ştiinţific al metodelor de 
antrenament trebuie mai întâi să se pună bazele medicinii 
sportive nu îi aparţinea, era înclinat să o considere originală şi 
faptul că era absorbit de ea constituia singurul său merit. Din 
punctul de vedere al unui savant medicinist, statisticile în care era 
cufundat semănau cu nişte jocuri puerile, însă aceasta constituia 
adevărata contribuţie adusă de el lumii sportului. 

Astfel, viaţa îi evoluase ca a unui copil-minune. Comentariile lui 
apăreau uneori şi în coloanele sportive ale unui ziar de prima 
importanţă. 

Muncea trup şi suflet şi pentru sport, şi pentru război, în 
aceeaşi măsură. De altfel, după ce în ţară aceste timpuri dăduseră 
naştere sentimentelor războinice ieşite din comun, odată cu 
cercetările privind armele şi gazele de luptă, a făcut progrese şi 



ceea ce ar trebui numită medicina de război şi au apărut 
specialişti şi în acest domeniu. A crescut mult numărul celor care 
făceau cercetări detasati la facultăţile de medicină militară, iar 
savanţii din universităţi se angajau unul după altul în locuri 
legate direct de autorităţile militare. 

Deşi nu avea intenţia să se lase dus de valul acestei noi mode, 

/ 9 

doctorul Torii, înainte să-şi dea seama, ajunsese unul dintre 
tinerii şi activii savanţi ai medicinii militare. Dacă s-ar fi privit, ar 
fi trebuit să fie foarte uimit, însă, oricum, uitând de sine, încerca 
din răsputeri să se adapteze cumva la vremuri. 

Era tipul de sportiv care, pentru a sări în plus unul sau chiar şi 
o jumătate de centimetru, îşi scurtează propria viaţă şi face vâlvă 
în jurul lui. 

în domeniul medicinii sportive, nu se putea lua doctoratul chiar 
asa de uşor. 

9 9 

Dar în medicina de război ploua cu doctorate luate fără 
dificultăţi. 

9 

Teza i-o citise numai profesorul cu atribuţia de examinator 
principal. întrucât constituia un secret militar, conţinutul nu 
putea fi publicat, dar examinatorul afirmase că lucrarea 
reprezenta o contribuţie extrem de importantă la războiul aerian 
şi că era o cercetare valoroasă pentru ţară, astfel că profesorii din 
comisie, aprobând-o în tăcere, au admis-o în unanimitate. 

Teza trata despre fiziologia nervilor în războiul aerian. 

într-un fel de aeromodel băgase şoareci şi iepuri şi îi supusese 
la lupinguri, dar, desigur, mersese şi pe un aerodrom unde, 
bătându-1 pe umăr pe ofiţerul aviator mai în vârstă decât el cu 
care urcase într-un avion de vânătoare, îşi dăduse aere de parcă 
ar fi fost general: 

— Ei, o să ne apară aceleaşi efecte ca la şoareci! 

Deoarece în acel an exerciţiile de apărare antiaeriană se 
îndesiseră şi dorea să încheie pentru moment cercetările de până 
atunci, îşi petrecea noapte de noapte în laboratorul situat într-un 
loc secret. 



I se promisese după aceea o călătorie în Occident. Urma să facă 
studii de fiziologie la faţa locului, în tranşeele Europei aflate în 
acel timp intr-un uriaş război. 

Din cauza nopţilor albe de activitate intensă, doctorul Torii avea 
şi clipe de neatenţie. 

Lângă Sakiko, care venise la serviciu mai devreme ca de obicei 
şi fierbea apă pe becul de gaz pentru ceaiul de dimineaţă, doctorul 
tocmai turna nişte alcool dintr-un bidon mare într-o sticlă, când 
deodată s-a produs incendiul şi bidonul a explodat. 

Pe la mijlocul verii, în spital se înmulţeau brusc pacienţii copii. 
Părinţii doreau să-i vindece de bolile cronice în timpul vacanţei 
din perioada caniculară. 

Amigdalectomiile erau cele mai numeroase - în general copii 
scrofuloşi 93 de la oraş. Şi, lucru încă şi mai ciudat, majoritatea 
erau fete. Cu conturul ochilor si al buzelor modern trasat, cu fata 

5 » 

mică, dar cu un aer inteligent, fetiţele, cu umerii lor fragili, 
mergeau, cu paşi mari, aliniate. 

Aceste flori maladive colorau cumva spitalul cu o lumină vie. 
Stabileau de îndată între ele relaţii sociale ca la oraş. 

Operaţia, constând într-o incizie în fundul gurii, era uşoară, dar 
după aceea se aplicau nişte pungi cu gheaţă pentru a răci locul 
din exterior. Fetiţele se bucurau şi de acestea, de parcă ar fi fost 
nişte coliere ale unor nobile doamne. 

— Epatant, nu-i aşa? îşi spuneau una alteia şi, slăbind 
legăturile, îşi lăsau punga cu gheaţă învelită în tifon să atârne 
rotundă până pe piept şi şi-o arătau triumfător, făcându-i pe 
adulţi să râdă. 

Printre aceşti copii de la oraş, pijamaua părea să fie în vogă. 

Halatele urâte din material de prosop le dădeau un aspect 
jalnic şi copiii care nu aveau pijama îşi procurau toţi una în cel 
mult trei zile de la internare. 

93 bolnav de scrofuloză (Afecţiune cronică de natură tuberculoasă caracterizată prin 
inflamarea ganglionilor limfatici cervicali, inghinali sau axilari. ♦ Stare de debilitate 
(specifică copiilor şi tinerilor) manifestată prin limfatism, hipertrofie ganglionară, 
predispoziţie la tuberculoză). 



Aceşti „pijamalişti” mergeau în grupuri în salonul de ceai ca să 
mănânce îngheţată. 

într-o încăpere se afla deja de trei luni un angrosist de 
cherestea care, din cauza unor edeme canceroase, avea carnea 
căzută de la nas până la pomeţi, aproape să se vadă osul; în 
camera largă în stil japonez de alături stăteau laolaltă patru fetiţe 
scrofuloase. Era o cameră de categoria a doua pentru o persoană, 
dar secţia ORL fiind arhiplină, se recursese la acest expedient 
temporar. 

în camera angrosistului de cherestea se îngrămădeau zilnic 
rudele. Se dădea lupta pentru moştenire. Pe scurt, deoarece el nu 
avea copii, fraţii bolnavului încercau s-o înlăture pe soţie de la 
succesiune si să obţină desemnarea ca moştenitor a unuia dintre 
propriii lor fii. Ca urmare, veneau toată ziua la spital şi-şi 
petreceau timpul vorbindu-şi de rău cumnata. Nu precupeţeau 
nici un efort pentru a-1 determina să scrie un testament. 

însă bolnavul nici nu se gândea că ar putea muri. 

în privinţa soţiei, nici ea n-ar fi avut altă strategie decât să-l 
facă să scrie un testament, dar, bineînţeles, nu putea deschide 
discuţia despre asta. 

Bolnavul, cu mintea puţin tulburată şi dând crezare calomniilor 
rudelor, se gândea să-şi ocărască soţia ca pe un duşman de 
moarte; profitând chiar de un moment când rămăseseră singuri, o 
apucă de mână. Dar nu făcu niciodată mai mult de atât, ci 
rămase tăcut, într-o răceală întunecată. 

Tot alături se afla şi camera surorilor din spital. în plină 
noapte, prin perete se auzeau suspinele soţiei angrosistului. 

în timpul zilei ea nu suporta să stea în cameră şi bătea 
culoarele, discutând în picioare, la baie sau la spălătorie, cu 
surorile de la alte saloane. 

— La început eram, oricum, preocupată, veneam la spital cu 
tramvaiul. Da’ n-are nici un rost, dacă tot n-o să-mi revină nimic, 
n-are rost să mai fac economii. Nu mai am nici un chef să merg cu 
tramvaiul. Douăzeci de ani mi-am dat osteneala, chibzuind cu 



grijă fiecare ban, da’ acum mi se pare ridicol - râdea femeia 
distinsă de vreo cincizeci de ani, cu capul uşor între umeri. 

La tinereţe fusese frumoasă, fără îndoială. Tristeţea că nu se 
mai putea bizui pe acea frumuseţe, dar şi mândria de odinioară 
ieşeau la iveală în gesturile-i uşoare şi îi asigurau o dată mai mult 
compasiunea surorilor. 

— Bine, dar dumneavoastră, doamnă, n-aţi cunoscut lipsurile 
si ceva tot o să vă mai rămână, nu? 

— Se pare că n-o să fie mai nimic. 

Privind vârfurile plopilor profilaţi pe cerul în amurg, refăcea în 
minte un calcul, să vadă dacă va putea trăi singură doar din 
dobânzile la banii economisiţi de ea în secret, şi alunga ţânţarii. 

— S-au făcut deja trei luni. Să tot stau mereu aşa, încep să-mi 
înţepenească şi picioarele. 

— Nici nu e de mirare! Chiar şi noi, după o lună de serviciu la 
spital, nu mai suportăm. Multe, sub un pretext oarecare, lucrează 
alternativ. E mai mult decât vizibil că slăbiţi cu fiecare zi ce 
trece... 

— Oare o să mor eu înaintea lui?... 

— Vai de mine, ce spuneţi doamnă, nici nu trebuie să vă gândiţi 
la asa ceva! 

Cum doctorul Torii avea treizeci si cinci de ani si era celibatar, 
în primul rând se întrebau dacă frumoasa asistentă nu-i era 
cumva logodnică sau iubită. 

Dorind să ştie cât de tare suferea Sakiko, toti se duceau să 
privească pe furiş în camera ei. 

îi căutau pe faţă semnele îngrijorării. Cam în asta consta 
compasiunea faţă de domnişoara tânără şi frumoasă, care se 
alesese cu arsuri pe o mână şi pe un picior. 

însă, a doua zi după internare, îşi făcură apariţia patru sau 
cinci tinere prietene ale ei, care acoperiră uşa şi fereastra dinspre 
coridor cu o perdea cu motive florale foarte vizibile. 

Şi apoi, nu se ştie cum şi de unde, se răspândi zvonul că 
începuse să cânte vesel. 



în camera situată vizavi de a ei se afla un bătrân suferind de 

calculi la vezică, internat deja de patruzeci de zile. Era un 

negustor de ceramică şi porţelanuri, cu tradiţie de multe generaţii, 

cu un nume cunoscut din vechime. îl chinuia mai de mult o 

inflamaţie a prostatei şi, pe deasupra, îi apăruseră şi aceşti 

calculi, boală cronică veche de sase ani. Si deoarece nu doar unul 

•> •> 

sau doi, ci o mulţime, fixaţi pe membrana vezicii, situaţia nu se 
rezolvase printr-o operaţie chirurgicală şi nu se întrevedeau 
speranţe de vindecare. 

Soţia sa, şi ea în vârstă, ca urmare a îndelungatei ei experienţe 
de îngrijire a bolnavului, făcea comentarii asupra modului mai 
mult sau mai puţin abil de introducere a cateterului de către 
doctorii tineri care făceau noaptea de gardă. Aceştia trebuiau 
neapărat să se consulte cu ea ce fel de catetere să folosească, 
metalice sau de cauciuc. 

Bătrânul somnola în timpul zilei, dar după miezul nopţii se 
plângea de dureri lancinante. 

— Ce zici, moşule, decât să trăieşti cu asemenea gânduri negre, 
mai bine să mori, nu? 

— Asa-i. 

— Da’, la urma urmei, să mori e stupid, aşa că tot să trăieşti e 
mai bine, nu? 

— Asa-i. 

Pentru surorile aflate acolo, ciudăţenia discuţiei duse de 
bătrâna soţie mişcând neglijent din evantai era insuportabilă. 

Bătrânul avea deja şaptezeci şi unu de ani. Soţia sa avea şaizeci 
şi şapte. 

Pe pervazul scăldat în soare, porumbeii făceau dragoste cu 
bătăi puternice din aripi. 

— Auzi, moşule, mult s-au mai schimbat tinerii de azi! 

— Asa-i. 

— Prietenul ei suferă atât de rău, mai are puţin şi moare, iar ea 
cântă cu voce frumoasă... 

Cufundat parţial în somn, bătrânul nu răspunse. 

— Şi copiii ăştia toţi, de ce or merge dându-şi aşa... 



— Moşule, n-adormi! La noapte iar o să te vaiţi. 

— Bine... Mă orbeşte lumina. 

— As vrea să ne întoarcem ca să mori acasă. 

— Mda. 

— Doctorii, până nu le cerem să facă tot ce se poate face şi au 
să spună chiar ei că mai mult nu au ce, n-o să ne trimită acasă. 
Iar fiul nostru e foarte aspru. Cred că ai muncit exagerat şi le-ai 
lăsat cam prea mulţi bani... 

— Aşa e, răspunse bătrânul şi îşi închise ochii. 

— Azi, la ora mesei de prânz, am fost să văd nişte străini şi, 
când mă întorceam, tare m-am mirat. Nişte fete foarte tinere, încă 
arătând ca nişte domnişoare drăguţe, veneau de la ginecologie 
toate cu burta uite atât de mare. Nu se vedea deloc pe faţa lor că 
le-ar fi cumva ruşine, tare s-a mai schimbat lumea! 

Un uşor sforăit se înălţă dinspre bătrân. 

Soţia se sculă şi aruncă porumbeilor din curte câteva bucăţele 
de pâine. 

în dimineaţa următoare, în mod surprinzător, angrosistul de 
cherestea stătea turceşte în vârful patului şi, privind cu răceală la 
şeful personalului său şi la câţiva dintre angajaţi, aşezaţi palizi şi 
plini de deferenţă pe scaunele din faţă, îşi smulgea cu gesturi de 
nebun fire de păr de pe picioare. 

Noaptea precedentă arsese depozitul de cherestea de şarpantă. 

— Dobitocilor! exclamă cu buzele tremurând pe faţa jumătate 
acoperită de bandaje. E o prevestire, că l-au internat pe arsul ăla 
în spital şi mie îmi arde acum magazia până la pământ! Probabil 
la noapte o să crape. 

întrucât se ducea o luptă pentru moştenire, atât soţia, cât şi 
rudele fuseseră chemate la poliţie pentru a se cerceta dacă focul 
nu fusese cumva pus. 

Pe când angajaţii se uitau îngroziţi unul la altul, începu să se 
audă vocea lui Sakiko cântând. 

Se auzea încet, dar deborda de bucuria de a trăi. 

O soră trecu prin camere, distribuind bucăţi de pânză neagră 
pentru acoperit lămpile electrice. 



Un om de serviciu cu o scăriţă înaltă acoperi lămpile de pe 
culoar. 

încă de pe când mai era lumină afară se tot auziseră zgomote 
de explozii şi împuşcături şi răsunaseră sirenele. 

Era ziua exerciţiilor de apărare antiaeriană. 

Pe lângă faptul că erau mascate cu o pânză groasă, lămpile 
trebuiau coborâte către podea, aşa că în majoritatea saloanelor 
lumina fusese stinsă. 

Voci strigând ordine privitoare la camuflaj răsunară şi în curtea 
interioară a spitalului. 

Aparatele care sosiră nu după mult în zgomotul elicelor, cu 
aripile aliniate, pe cerul de noapte fără lună, erau materialul de 
cercetare al doctorului Torii. Altfel spus, se afla acolo şi propria sa 
contribuţie. 

Pe culoarul întunecat se înşirau în tăcere forme negre ca nişte 
mesageri ai morţii. Pata albă care se mişca întruna cu violenţa 
valurilor era pieptul înfăşurat în bandaje al doctorului Torii. Erau 
dificultăţile respiratorii de dinaintea morţii. 

Strigătul ca de pasăre demonică era atât de înspăimântător, de 
parcă ar fi despărţit viaţa de fiinţă, sfâşiind-o. 

Un medic, cu o lampă de forma unui stilou, îi controla pupilele. 

Doctorul Torii îşi aplecă spre dreapta corpul, se împinse cu 
toată forţa spre stânga, apoi începu să înoate în gol cu amândouă 
mâinile de parcă ar fi vrut să zgârie întunericul din faţa sa. 

— Aprindeţi lampa! Faceţi lumină! Lăsaţi-1 să moară pe lumină! 
răsună o voce liniştită de pe scaunul de la capul patului. 

— Da, excelenţă, putem s-o facem? 

— Puteţi. îmi asum eu responsabilitatea. 

— Am înţeles. 

Un ofiţer înlătură cârpa neagră şi, de îndată ce văzu lumina 
umplând camera, doctorul Torii se prăbuşi pe spate şi îşi dădu 
chinuitorul sfârsit. 

9 



înaltul demnitar, îmbrăcat în haine japoneze şi cu hakama 94 , se 
sculă imperturbabil şi acoperi la loc lampa cu pânza neagră. 

Imediat, trupul doctorului Torii fu transportat fără zgomot prin 
coridorul afectat de rigorile camuflajului. 

întreg oraşul Tokyo se afla cufundat în întuneric. 

Micile domnişoare aristocrate cu boli citadine dormeau deja 
toate. 

Bătrâna soţie a negustorului de ceramică i se adresă acestuia: 

— Moşule, vreau să ne întoarcem acasă. Nu mi-ar plăcea să 
mori si să mă întorc cu tine în felul ăsta. 

9 

— Asa-i. 

9 

— Zgomotos bolnav a mai fost, nu? Acum că s-a dus, tu o să fii 
cel care geme cel mai tare. 

— Era tânăr? 

— Mda, şi a lăsat după el o domnişoară frumoasă. 

— Aveau copii? 

— Nu spune prostii, moşule, era iubita lui. 

— A, asa? 

Angrosistul de cherestea petrecu în tăcere cadavrul cu privirile. 

— Da, însă la înmormântare o să vină foarte multă lume, o să 
fie foarte frumos, spuse soţia lui, dar nici ei nu-i răspunse nimic. 

Ţinută de umeri de soră, Sakiko ieşi până în uşa camerei. 

Când cadavrul trecu, ea strigă: 

— Sensei 95 ] şi atunci sora opri targa. 

Sakiko întinse doar puţin mâna către el. 

— Mulţumesc, mergeţi! 

Şi îşi lăsă faţa pe umărul infirmierei. 

— Am să te sprijin până în dormitor, spuse aceasta şi o 
cuprinse mai bine pe după umeri. 

— M-am răsfăţat de tot. Pot să merg acum. 

îi veni în minte o discuţie cu doctorul Torii, cum că, dacă acesta 
va pleca în Europa, va veni şi ea după el să studieze cantoul şi ei 


94 pantalon larg, plisat (haină tradiţională japoneză) purtat în special de samurai. 

95 Maestre! 



doi, singuri în străinătatea aceea îndepărtată, se vor căsători 
neapărat. 

Fără un motiv anume, începu să cânte „Cântecul italian” din 
Singur pe lume 96 . 

Pe măsură ce lacrimile îi curgeau, vocea i se înălţa tot mai 
luminoasă. Se gândi că a doua zi de dimineaţă ar vrea să cânte 
cât o ţineau plămânii. 


96 Sans familie, roman de Hector Malot. 



STURZUL 

Dând cu ochii în ziar de un articol în care se vorbea despre un 
mare incendiu în oraşul Agematsu din Kiso, Matsuo se întoarse 
către soţia sa: 

9 

— Sturzul ăla ce-o li făcut oare?!... 

O spuse de parcă împreună cu ea s-ar fi dus în Kiso. 

„Cu povestea asta cu sturzul, nu crezi că ai greşit adresa?” vru 
Haruko să riposteze ferm, dar continuă totuşi să citească în 
tăcere. Cum era de la sine înţeles ca ziarul din Tokyo să nu 
descrie în amănunt un incendiu dintr-un orăşel îndepărtat de 
provincie, puteai parcurge articolul dintr-o privire. 

— Nu scrie că ar fi fost morţi sau răniţi, asa că, fără îndoială, 

9 9 9 

cei din casă s-au salvat luând cu ei şi sturzul, răspunse Haruko 
făcând un efort să pară impasibilă. 

— Asa deci?! L-or fi salvat... 

9 

Matsuo avea un ton de parcă Haruko ar fi trebuit să ştie mai 
bine chiar decât el ce-i cu pasărea. Dar, imediat după aceea, 
spuse ca pentru sine: 

— Grozav sturz 97 mai era!... 

Şi, murmurând asta, îşi aplecă puţin capul, îşi îngustă ochii şi 
luă o expresie ca şi cum i-ar fi auzit cântecul Haruko ciuli şi ea, 
involuntar, urechea, ca şi cum glasul limpede al păsării ar fi 
urmat să răsune acolo exact în acea clipă. 

îşi aducea aminte intr-adevăr de ciripitul sturzului, îi dădea ei 
impresia, şi nu de femeia care îl însoţise în Kiso. Era ciudat, 
normal ar fi fost ca împreună cu pasărea să-şi amintească şi de 
femeie, dar, redusă la tăcere de expresia cumva copilărească a lui 
Matsuo, ei aşa i se părea. Ceea ce nu însemna câtuşi de puţin că 


97 Foarte multe dintre păsările cântătoare din Japonia nu au corespondent în Europa. 
Higara (Parus ater), tradusă aici prin „sturz" din raţiuni de stilistică, este de fapt mai mică 
decât vrabia, are creştetul şi gâtul negre, spatele gri-albăstrui cu negru, abdomenul gri şi 
alb-gălbui. Pe cap are un mic moţ negru. 




putea fi liniştită. Haruko ar fi preferat ca el să-şi amintească de 
femeie, şi nu de pasărea aia. 

— Colivia era băgată într-o cutie cu hârtie lipită pe patru laturi 
şi agăţată de un stâlp lângă tejghea. Era foarte sus şi pasărea, 
dezorientată, încerca să-şi ia zborul; fusese probabil uitată acolo. 

Pe când Matsuo continua să vorbească astfel, Hamko îi aruncă 
o privire plină de compasiune. Apoi, străbătută de un fior rece, 
spuse: 

— Or fi şi lucruri mai importante decât sturzul, nu crezi? 

Dacă stăteai să te gândeşti, arseseră o mulţime de case, atâţia 

oameni avuseseră necazuri, şi era ciudat că Matsuo îşi făcea griji 
numai pentru o pasăre. 

Având însă în vedere că el n-avea nici o rudă în Agematsu, nici 
un cunoscut, nu era poate chiar atât de straniu că se neliniştea 
doar pentru un sturz. Fiinţa umană are, desigur, şi asemenea 
faţete. în plus, dacă sturzul acela cânta aşa de nemaipomenit pe 
cât spunea Matsuo, poate că în severa balanţă a cerului o pasăre 
atârna mai greu decât un oraş întreg. în cursul istoriei găsim 
nenumărate exemple în care viaţa sau moartea oamenilor s-a 
decis în urma unei atare judecăţi. Au fost unii care s-au aruncat 
în foc şi au murit pentru un obiect de valoare. 

Din cauza singurătăţii la care o obliga soţul ei, Haruko, 
trezindu-se uneori din somn, vedea lucrurile în acest fel. 

în primul rând, în cei câţiva ani de la căsătorie, se întâmplase 
oare vreodată ca ea să se culce înaintea bărbatului ei? La început, 
se ducea la culcare seară de seară numai după el, de parcă, dintr- 
o neînţelegere, Haruko ar fi fost convinsă că soarta femeii e de a 
sta trează în mod inutil. Totuşi ştia acum foarte bine că i se 
întâmplă mereu ceva asemănător. 

— Hm, sturzul ăla, era mai bine să-l fi cumpărat şi să-l fi adus 
încoace, spuse Matsuo. 

— Mda, îl aprobă Haruko. Acum ar fi totuşi cazul să-mi spui ce 
ţi s-a-ntâmplat!... 



Nu i-ar fi servit la nimic să vină acasă fără să-l cumpere, dacă 
ar fi vrut să-i ascundă lui Haruko povestea cu femeia cealaltă. 
Pentru că Matsuo tot nu putea să-şi ţină prea mult gura. 

Atunci, după ce lipsise două-trei zile, lui Haruko i se păruse 
ciudat că Matsuo bătea toate magazinele cu păsărele ca să caute 
un sturz; până la urmă, el se apucă să spună că în magazinele 
din Tokyo nu există un sturz care să cânte aşa frumos cum auzise 
el în oraşul Agematsu din Kiso şi, distrat, îi scăpă ceva şi despre 
femeia care îl însoţise. Pe când mergeau către Nezame no Toko 98 
Matsuo se certase cu ea din cauza sturzului. 

Coborâseră din tren la Agematsu anume ca să vadă Nezame no 
Toko. Se mai aflau încă în gară, când Matsuo auzise un ciripit de 
sturz. Femeia nu îl auzise. El se luase după acel sunet, mergând 
grăbit, ca în transă, şi găsise o colivie agăţată în faţa biroului unei 
firme de cherestea. Stătuse un timp şi ascultase vrăjit în pragul 
porţii, apoi exclamase, îndreptându-se către birou: 

— într-adevăr minunat! Ce pasăre grozavă! 

Patronul îi aruncase doar o privire şi, lipsit de amabilitate, 
continuase să se uite prin registre, dar nu-şi putuse ascunde 
mândria. Fără să mai ceară voie, Matsuo se asezase si ascultase 
explicaţiile despre sturz ale patronului. Până atunci nu avusese 
nici o pasiune specială pentru acest gen de păsări şi nu ştia nimic 
despre ele. 

Spunând că e o „pasăre grozavă”, dăduse dovadă de 

perspicacitate. Trăsese apoi concluzia, din povestirea plină de 

orgoliu a patronului, că nimerise în plin. Matsuo se lăsase mereu 

călăuzit de flerul său extraordinar de ascutit si îsi schimbase 

» » » 

ocupaţia după cum îi trăsnise. Fusese angajat în diverse industrii 
de maşini, în minerit, în domeniul proprietăţilor funciare, bănci, 
asigurări, transporturi, textile, în aproape toate branşele, fără să 
se stabilească totuşi undeva, şi nu putea spune că are o 
specialitate; doar evalua cu intuiţia lui perspectivele diferitelor 
afaceri şi îşi oferea prevederile ca referinţă, în aceasta constându-i 

98 Porţiune faimoasă din drumul Kiso, unde râul trece printr-un defileu, iar pe maluri şi 
din apă se înalţă coloane de granit. 



munca, şi, deşi părea un individ inutil, ciugulea un salariu relativ 
mare. Era, poate, un gen de om de succes abil? Cu toate că 
spunea că nu e bine să dai dovadă de avariţie, uneori, bazându-se 
doar pe propria-i pornire, cumpărase el însuşi ceramică de Seto, 
antichităţi sau chiar case sau terenuri. De cele mai multe ori, 

9 

acestea se dovediseră nişte descoperiri si el obţinuse nişte 
câştiguri neaşteptate. Rămânea însă imperturbabil, era genul de 
om care lasă totul să curgă pe alături. 

— Vreun prezicător, aşa ca tine, o mai fi oare pe la vreo 
companie, pe undeva? întreba Haruko, oarecum neliniştită de 
îndeletnicirea soţului în lumea asta atât de exactă. 

El însă îi răspundea calm: 

— E posibil să fie, dar nu ştiu exact. Oricum, companiile nu-i 
lasă să plece. Le e teamă să nu meargă la alţii. Le-ar crea 
probleme dacă aceştia s-ar folosi de prezicători. Ce fac eu e un fel 
de artă! 

Dacă şi-ar da prea multă osteneală într-o muncă stereotipă, 
adăugă el, flerul său atât de important s-ar toci. Şi totuşi, în 
ciuda încrederii depline în ocupaţia sa, cât de singuratice trebuie 
să-i fie zilele! Asta se reflecta poate în singurătatea celei care avea 
ca sot un astfel de bărbat. 

9 

Şi în Shinshu Matsuo se dusese pentru că flerul îi semnalase 
un teren apt să devină zonă cu vile. în unele cazuri îi e necesar 
să-l însoţească o femeie care îi place, afirma el cu insolenţă. 

Negustorul de cherestea din Agematsu, socotindu-1, după toate 
aparenţele, şi pe Matsuo drept un amator de păsări cântătoare, 
începuse să povestească triumfător despre concursurile de ciripit 
din împrejurimile oraşului Matsumoto. Femeia se plictisea vizibil. 
Matsuo îşi exprimase dorinţa să capete sturzul. Oricât i s-ar plăti, 
nu avea intenţia să-l cedeze - refuzase patronul ferm. 

Neputându-se resemna, după ce plecase de acolo Matsuo se 
oprise în drum şi se întorsese ca să mai asculte ciripitul. Nu mult 
după ce ieşise din Agematsu, fusese ajuns din urmă de un băiat 
de prăvălie pe bicicletă. Acesta îi spusese că sturzul e de vânzare. 
Cu treizeci de yeni. 



Matsuo avusese intenţia să se întoarcă pe loc, dar îşi dăduse 
seama că, dacă duce pasărea acasă, Haruko va înţelege imediat că 
fusese însotit de o femeie. Chiar dacă era tot în Shinshu, el avea 
treabă în nordul Shi-nano-ului, nu în Kiso. Putea să spună că, în 
trecere, făcuse un ocol prin Kiso ca să vadă Nezame no Toko, dar 
îşi dădea seama şi singur că era o minciună stângace, prea 
cusută cu aţă albă. O rugase pe femeie să-i ţină ea un timp 
sturzul. Dar cum era pornită contra păsării încă de dinainte, îl 
refuzase. Uitând că e de faţă şi băiatul de la magazinul de 
cherestea, el insistase ca un copil, însă ea se încăpăţânase. El 
continuase să vorbească numai despre sturz şi nu văzuse nimic 
din Nezame no Toko. 

Se despărţise repede de acea femeie. Nu din cauza sturzului 
totuşi. Legăturile lui nu durau niciodată. 

Gândindu-se că oricum nu ţineau mult, Haruko înclinase să i 
le treacă de câteva ori până atunci cu vederea. în plus, chiar el îi 
promisese că nu se vor mai repeta, dar, judecând la rece, situaţia 
era ciudată. Faptul că se găseau atâtea femei dispuse să se 
încurce cu un bărbat însurat i se păruse la început de necrezut. 
Deşi aceste idei copilăreşti îi dispăruseră în scurt timp, motivul 
pentru care celelalte se despărţeau atât de repede de Matsuo 
rămânea totuşi o enigmă greu de dezlegat. Să fi avut oare Matsuo 
atâtea defecte? Să fi continuat doar ea să stea mereu cu el, fără 
să-şi dea seama că e un bărbat cu care nu puteai fi mult timp 
împreună? Se pare că aici nu era vorba numai de deosebirea între 
soţie si amantă. 

Totuşi nu se întâmplase niciodată ca vreuna din femeile de care 
se separase Matsuo să vină să-şi exprime resentimentele. După 
spusele lui, nu-1 detesta nici una. Desigur, nici Matsuo nu le prea 
vorbea de rău. 

Odată ce Haruko îşi dădea seama de câte o legătură a lui, după 
ce se întâlnea cu femeia, Matsuo mărturisea adevărul gol-goluţ, 
mai degrabă cu candoare. Haruko se făcea că îl ascultă docilă şi 
asta devenise deja un obicei, dar suferea profund în sinea ei şi îl 
privea lung în momentele acelea. 



Matsuo uita fără regrete femeile de care se despărţise. Haruko 
însă nu putea uita. Ca urmare, ajunseseră până acolo că ea ţinea 
minte toate femeile dispărute din memoria lui. De parcă ar fi fost 
datoria ei să si le amintească. E o situaţie frecventă în multe 

9 9 

cupluri, nu numai în legătură cu femeile, ci şi cu alte lucruri, 
totuşi Matsuo sărea oarecum peste cal. 

Cât despre partenere, când li se schimba viaţa, nu puneau prea 
mult la inimă relaţia lor cu Matsuo. E uita, de asemenea. Si de ce 
oare doar lui Haruko, cea de-a treia parte implicată, i se întipărea 
totul adânc în suflet? 

Nu era de acord cu faptul că Matsuo o răsfăţa pe fetiţa lor de 
aproape trei ani, care nu dormea decât luată în braţe. Odată ea îi 
spuse: 

— Dacă o să semene cu tine, o să fie cumplit! 

— Da’ de unde, doar e fată! 

— Te rog, înainte de culcare... 

— Mda... 

Şi Matsuo luă îndemânatic copilul în braţe şi se îndreptă spre 
toaletă. Urmărindu-1 cu privirea, lui Haruko îi veni să râdă tare. 
Cum s-o comporta Matsuo acasă la altă femeie? 

— Dacă ai fi fost tu, am fi cumpărat sturzul de la Agematsu. 
Data viitoare să mergem împreună! spunea el uneori, dar la Nikko 
s-a dus însotit tot de alta. 

9 

Tocmai începuse sezonul ploios din iunie şi păsărelele de pe 
munte cântau de zor, dar chiar şi atunci când privea cascada 
Kegon, Matsuo auzea doar sturzi şi komadori". Şi, în timp ce 
pescuia păstrăvi în lacul Yunoko, număra mereu de câte ori 
ciripea fiecare sturz. Glasul lor limpede răsuna splendid peste apa 
lacului. însă nici unul nu-şi repeta trilul de şapte ori, nu se 
comparau nici pe departe cu pasărea grozavă de la Agematsu. Şi 
cum se întoarse, îi şi povesti lui Haruko. 

Ajuns în gara Nikko, se hotărâse brusc să vadă ce păsări se 
găseau pe acolo. Se însera deja şi femeia protestase, nemulţumită. 

99 Pasăre cântătoare (Larvivora komadori) cam de mărimea unei vrăbii, cu spinarea 
maron-portocalie, guşa portocalie şi abdomenul alb. 



în acel oraş erau la modă mejiro 100 . Descoperise în cele din urmă 
un magazin cu păsărele - proprietarul, deşi de meserie lăcătuş, 
creştea din pasiune pui de păsări cântătoare, pe care uneori le 
trimitea chiar şi la Tokyo. în cocioaba aflată în fundul unei 
străduţe înguste n-aveai nici unde să te aşezi. Nu găsise decât trei 
mejiro. Lăcătuşul începuse să îi explice că îl interesau mult mai 
mult mejiro decât sturzii. Pasărea dintr-una din cele trei colivii, 
spre care se îndreptase Matsuo, era mândria stăpânului lor. 
Totuşi Matsuo nu fusese impresionat ca de sturzul din Agematsu. 

— Nu e chiar cine ştie ce! 

Auzind asta şi luându-1 probabil drept un expert în păsări 
cântătoare, lăcătuşul scăzuse brusc preţul pentru mejiro. Matsuo 
se gândise că, în cazul ăsta, ar fi putut să-l cumpere şi iarăşi o 
rugase pe femeie să i-1 ţină un timp. Acesteia i se păruse 
complicat să-l îngrijească şi nu primise. Nevoită să meargă prin 
burniţa de vară, i se lipiseră hainele de ea şi era din ce în ce mai 
indispusă. 

Când îi povestea astfel de lucruri lui Haruko, era limpede că 
mejiro -ul de la Nikko nu îi rămăsese în suflet lui Matsuo ca 
sturzul din Kiso. 

întâmplarea cu sturzul din Kiso se petrecuse cu doi ani înainte, 
la începutul toamnei, iar cea cu mejiro -ul din Nikko anul 
precedent, la începutul verii. Şi de femeia cu care fusese la Nikko 
Matsuo se despărţise imediat. 

De câteva luni începuse brusc să se îngraşe. Lui însuşi îi 
repugna teribil. Foarte repede figura i se rotunjise - dacă apleca 
puţin capul înainte, făcea bărbie dublă ca femeile -, iar lobii 
urechilor i se împliniseră. Pleoapele îi deveniseră moi. Privit din 
spate când întorcea capul, dădea în mod ciudat o impresie de 
tristeţe. 


100 Pasăre cântătoare mică, răspândită în Africa, sudul Asiei, Australia şi insulele din 
Pacific, cu gâtul galben şi spinarea gri-verzuie (Zosterops japonicus). Numele (textual „alb 
la ochi") îi vine de la cercul alb din jurul ochilor. 



— îngrăşatul ăsta nu e nicidecum natural. O fi ceva în neregulă 
pe undeva... spunea uneori distrat, mângâindu-şi burta 
proeminentă. 

— Bei prea mult. Dacă te-ai mai abţine... răspundea Haruko. 

Se gândea că în ultima vreme el nu mai avusese nici o altă 

femeie. Şi adăugă: 

— Iar dacă vrei să slăbeşti, poţi! 

Matsuo râse: 

— Fiindcă veni vorba, nu te-ai îngrăşat şi tu puţin? 

— Oare?... 

Haruko îşi privi încheieturile mâinilor şi genunchii. 

— Copilul e şi el robust şi... murmură Matsuo, ca pentru sine. 

O furie faţă de nepăsarea lui urcă brusc în Haruko din 

adâncurile fiinţei ei. îşi îngustă ochii şi se stăpâni. Cât de mult s- 
ar fi mirat soţul ei dacă, exagerând puţin, i-ar spune că n-a fost zi 
în care să nu se fi gândit să se despartă de el. 

Matsuo căpătă deodată o expresie de copil vesel: 

— Sunt un tip norocos, toţi recunosc că am o natură aparte, 
dar eu nu prea am luat în serios ce am dobândit. Cam de asta şi 
sunt cum sunt! 

— Aşa să fie oare? N-ai prea multă încredere în tine? 

— Nu chiar atât de multă. Femeile nu mă respectă. 

Ea îşi dădu seama că aude un lucru surprinzător. 

într-o zi ploioasă, Haruko făcea ordine prin dulapuri, când găsi 
deodată ceva mucegăit. Nesuportând aşa ceva, tocmai se pregătea 
să scoată afară totul, când apăru un vizitator. Chiar înainte de a-i 
auzi glasul, răsună un ciripit de păsărele. Se prezentă drept 
negustorul de cherestea din Kiso. Venise cu afaceri la Tokyo şi 
adusese sturzul. 

Haruko - de ce oare? - se simţi descumpănită mai mult decât ar 
fi fost cazul. Negustorul înţelesese fără îndoială că femeia care-1 
însoţise pe Matsuo cu doi ani înainte nu era soţia lui, iar acum că 
o vedea pe ea, ce-o fi gândind? 

Deşi află că soţul nu e acasă, spuse că, din moment ce tot 
adusese sturzul până acolo, o să i-1 încredinţeze oricum. 



— în caz că nu vă trebuie, eu mai rămân încă două-trei zile si, 
dacă-mi daţi un telefon la han, trec să-l iau înapoi... 

— Bine, da’, soţul meu e capricios şi, de fapt, până acum nu a 
mai ţinut păsări... 

Negustorul de cherestea avu aerul că nu înţelege bine, de parcă 
Haruko i-ar li trântit o minciună. în cele din urmă, ea îi plăti 
pasărea. Douăzeci de yeni. Cu zece mai puţin decât în povestea lui 
Matsuo. 

Seara, când se întoarse acasă, acesta se bucură ca un copil. Nu 
se mai desprindea de lângă colivie. 

— E intr-adevăr pasărea de atunci?... Eram puţin îngrijorată, 
nu cumva să ne fi adus o alta şi de-abia pe urmă să ne dăm 
seama. 

— Nu, nu. Asta e pasărea! Fără nici o îndoială, asta e! 

însă patru-cinci zile mai târziu, apăru şi lăcătuşul din Nikko cu 
încă doi sturzi. De data aceasta, Haruko râse şi îi acceptă imediat. 
Preţul fu si el destul de modic. 

Când se întoarse de la serviciu, Matsuo le ascultă puţin 
ciripitul, apoi deschise cu nepăsare uşiţa coliviei şi dădu drumul 
celor două păsări. 

— Bine, da’... ce faci acolo? 

Haruko ieşi într-o clipă în grădină şi vru să fugă după ele. 

— Nu fac doi bani. Lasă-le, lasă-le! spuse Matsuo, ca şi cum nu 
s-ar fi întâmplat nimic. 

Haruko privi un timp în tăcere cerul pe care se îndepărtau în 
zbor sturzii. Complet resemnată, căci tot nu mai conta, nu mai fu 
în stare să protesteze, dar la asta contribuia şi un vag sentiment 
de respect pentru soţul ei. 

Lui Haruko i se părea uimitor faptul că tocmai când Matsuo 
dădea semne că uitase deja de povestea cu sturzii, negustorul de 
cherestea din Kiso si lăcătuşul din Nikko îsi amintiseră de 
înţelegerea cu el şi veniseră anume până la Tokyo să-i aducă 
păsărelele. 

Apoi, uimitor i se părea şi că ajunsese să aibă grijă de pasărea 
care simboliza amintirea celor două femei. 



în lipsa lui Matsuo, Haruko se aşeza lângă colivie şi privea 
concentrată la sturzul rămas, mic chiar şi faţă de alte păsări 
cântătoare. Ciripitul splendid reverbera puternic, prelungindu-se 
insuportabil de mult, străbătându-i cu limpezimea lui sufletul. 
Brusc, închise ochii; asculta vrăjită. S-ar fi zis că acel ceva 
nepământesc, şi care se întretăia cu viaţa soţului ei, îşi prelungea 
acum rezonanţa direct până la ea. De una singură, Haruko dădu 
aprobator din cap şi ochii i se umplură de lacrimi. 



REÎNTÂLNIREA 

S-ar putea spune că viaţa de după război a lui Atsugi Yuzo a 
început cu reîntâlnirea sa cu Fujiko. Sau ar fi poate mai nimerit 
s-o numim reîntâlnirea sa cu sine însuşi. 

Ah, sunt viu încă! - l-a umplut de uimire pe Yuzo vederea lui 
Fujiko. O uimire simplă, neamestecată nici cu bucurie, nici cu 
tristeţe. 

în clipa când a dat cu ochii de ea, parcă n-ar fi perceput nici o 
fiinţă umană, nici un lucru neînsufleţit. Era întâlnirea cu 
trecutul, reapărut sub înfăţişarea lui Fujiko, dar el îl simţea ca pe 
o epocă abstractă. 

Şi totuşi, dacă acel trecut supravieţuise sub forma concretă a 
lui Fujiko, devenea prezent. Yuzo era uimit de legătura, aflată în 
faţa ochilor săi, dintre trecut şi prezent. 

Acum, între trecutul şi prezentul lui Yuzo se găsea războiul. 

Fără îndoială, războiul îi cauzase si uimirea sa distrată. 

Am putea-o chiar numi stupefacţie faţă de resuscitarea tuturor 
celor îngropate în război. Valurile violente ale masacrelor şi 
distrugerilor nu reuşiseră să desfiinţeze lucrurile mărunte 
existente între un bărbat si o femeie. 

Să descopere că Fujiko trăieşte fusese pentru Yuzo ca şi cum s- 
ar fi descoperit pe sine însuşi trăind. 

Aşa cum se despărţise de ea fără implicaţii ulterioare, tot aşa se 
despărţise net şi de trecutul său şi, în timpul războiului, crezuse 
că le-a uitat complet pe amândouă, dar, la urma urmei, nu-i 
fusese dată decât o singură viaţă. 

Reîntâlnirea lui Yuzo cu Fujiko s-a produs la mai bine de două 
luni de la capitularea Japoniei 101 . Era o perioadă când parcă şi 
timpul murise, când mulţi dintre oameni se cufundau în vârtejul 
care distrusese şi aruncase în confuzie trecutul, prezentul şi 
viitorul, atât naţional, cât şi personal. 


101 15 august 1945. 



Yuzo coborâse în gara Kamakura şi, privind în sus către şirul 
de pini înalţi de pe Calea Wakamiya, simţea armonia curgerii 
exacte a timpului peste vârfurile acestora. în întinderile distruse 
de război din Tokyo, unde locuise, era înclinat să nu remarce 
astfel de aspecte ale Naturii. Din vremea conflagraţiei, pinii uscaţi 
se răspândiseră peste tot, ca nişte nefericite pete maladive ale 
ţării, însă aici copacii aliniaţi erau în cea mai mare parte vii. 

Venirea lui Yuzo se datora cărţii poştale a unui prieten din 
Kamakura, prin care aflase de festivalul Bunboku de la templul 
Tsurugaoka Hachimangu 102 . Fiind inspirat, se pare, de talentul 
literar al lui Sanetomo 103 , avea întrucâtva si semnificaţia unei 
distanţări faţă de spiritul zeului bătăliilor. Mulţimea paşnică de 
privitori nu mai venea acum la templu să se roage pentru sorţii 
războiului şi pentru victoria în luptă. 

Ajuns în faţa birourilor templului, Yuzo avu impresia că de-abia 
atunci se trezeşte, dând cu ochii de un grup de domnişoare în 
furisode 104 . Cum încă oamenii nu renunţaseră la hainele purtate 
în timpul atacurilor aeriene sau la cele cazone, somptuoasele 
kimono -uri făceau un puternic contrast coloristic. 

Trupele de ocupaţie fuseseră de asemenea invitate şi 
domnişoarele acestea urmau să-i servească cu ceai pe americani. 
Ocupanţii vedeau pentru prima oară kimono -uri de când 
debarcaseră în Japonia şi, plini de curiozitate, făceau fotografii. 

Chiar şi pentru Yuzo era greu de crezut că, până cu doi-trei ani 
înainte, acestea fuseseră ceva obişnuit, în timp ce admira 
îndrăzneala acestor fete de a-şi lua un asemenea avânt în mijlocul 
hainelor sărăcăcioase şi întunecate, fu condus către locul aflat 
sub cerul liber unde se pregătea ceaiul. Splendoarea veşmintelor 
se reflecta şi în expresia şi în comportamentul domnişoarelor. 
Asta îl trezi parcă pe Yuzo. 

102 Important templu shintoist, mutat în Kamakura în 1180 şi închinat zeului Hachiman 
al războiului, zeul tutelar al clanului Minamoto. 

103 Minamoto no Sanetomo (1192-1219), al treilea shogiin de la Kamakura şi remarcabil 
autor de tanka. 

104 Kimono elegant cu mâneci lungi. 



Ceaiul se servea într-un crâng. La mese lungi şi înguste de 
lemn alb, din care se găsesc atâtea la temple, militarii americani 
stăteau cuminţi în linie, manifestând o curiozitate inocentă. 
Domnişoare în jur de zece ani aduceau un ceai uşor. Hainele lor 
ca nişte modele reduse şi eticheta îl duseră pe Yuzo cu gândul la 
nişte copii actori din piesele de odinioară. 

Si atunci, îi deveni din ce în ce mai clar sentimentul de 
anacronism şi contradicţie oferit de mânecile lungi şi oz-ul cu nod 
înalt al câte unei domnişoare mai mari. Deoarece erau purtate de 
fete de familie bună, cu atât mai mult dădeau în mod paradoxal o 
impresie tristă. 

Culorile şi motivele bătătoare la ochi, privindu-le acum astfel, 
erau vulgare şi barbare. Yuzo se întreba dacă arta celor care 
făceau kimono -urile de dinainte de război, precum şi gustul celor 
care le purtau decăzuseră până intr-atât. 

Mai târziu, comparându-le cu costumele dansatoarelor, simţi 
aceasta şi mai puternic. Pe scena pentru dansuri sacre a 
templului avu loc o demonstraţie. Costumele pentru dans de 
odinioară erau ceva cu totul ieşit din comun, în timp ce hainele 
domnişoarelor constituiau obiecte cotidiene, însă acum până şi 
acestea trebuiau considerate ceva special. Şi nu numai obiceiurile 
de dinainte de război, dar până şi tipul de feminitate ieşea 
neplăcut în evidenţă. Costumele pentru dans erau pline de 
distincţie, iar culorile lor profunde. 

Dansul Urayasu, dansul shishi, dansul Shizaka, dansul 
Genroku hanami - imaginea Japoniei de mult apuse străbătea 
sufletul lui Yuzo ca sunetul de flaut. 

O parte din locurile rezervate, împărţite în stânga şi în dreapta, 
erau rezervate pentru forţele de ocupaţie; Yuzo cu grupul lui 
stăteau în zona de apus, unde se afla marele gingko. Copacul era 
puţin îngălbenit. 

Copiii din zona pentru publicul obişnuit năvăliră către locurile 
rezervate. Pe fundalul hainelor mizere ale acestora, kimono-urile 
domnişoarelor aduceau cu nişte flori crescute într-o mlaştină. 

9 9 9 



Peste vârfurile arborilor de criptomeria, soarele cădea pe baza 
stâlpilor roşii ai scenei. 

Dansatoarea care făcuse pe prostituata în Genroku hanami 
coborî de pe scenă şi acolo se despărţi de bărbatul cu care se 
întâlnise în secret; văzând-o cum se îndepărtează măturând cu 
poalele pietrişul, Yuzo simţi brusc un val de tristeţe. 

Modul în care, deschizându-se si dând la lumină dublura de 
mătase de o culoare delicată, umflată datorită vătuirii, şi lăsând 
să se vadă splendidele haine de dedesubt, poalele kimono-ului - ca 
pielea unei încântătoare japoneze, ca destinul fascinant al unei 
femei japoneze - măturau pământul fără vreun regret era de o 
frumuseţe mişcătoare. Trecea frumoasă si mândră, fără vreun 
sentiment de vină - si tristetea lui era irizată de dorinţă. 

9 9 9 

Pentru Yuzo, incinta templului căpătase aspectul unui paravan 
tăcut, pictat pe fond auriu. 

Mişcarea în dansul lui Shizuka Gozen 105 era medievală, în timp 
ce dansul despre admiratul florilor în epoca Genroku 106 părea mai 
modern, însă acum, după pierderea războiului, ochii lui Yuzo îşi 
pierduseră forţa de rezistenţă faţă de asemenea lucruri. 

Pe când urmărea cu această privire evoluţia de pe scenă, în 
câmpul său vizual apăru Fujiko. 

Surprins la culme, Yuzo nu schiţă nici un gest. Deşi o alarmă 
internă îi spunea că vederea ei nu prevestea decât necazuri, nu 
putea crede că fiinţa umană vie Fujiko era în stare să-i producă 
rău, aşa că nici măcar nu încercă să-şi întoarcă imediat privirile. 

Sentimentalismul generat de poalele costumului de dans 
dispăru de îndată ce o văzu pe Fujiko, dar ea nu-i produsese o 
impresie chiar atât de puternică, ci fusese ca o imagine reflectată 
în ochii unui leşinat care îsi recapătă cunoştinţa. Ca un obiect 
care plutea în articulaţiile curgerii vieţii şi timpului. Şi în crevasele 
sufletului lui Yuzo, ceva ca o căldură carnală, o familiaritate ca şi 


105 Este vorba despre Shizuka Gozen, iubita lui Minamoto no Yoshitsune, obligată de 
Yoritomo să danseze chiar pe scena unde se desfăşoară ceremonia din nuvelă. 

106 Textual, „admiratul florilor de cireş în epoca Genroku". 



cum s-ar fi întâlnit cu o parte din sine însuşi, urcă plină de 
prospeţime. 

Fujiko urmărea şi ea distrată dansul. Nu îl remarcase pe Yuzo. 
Faptul că, deşi el o observase, ea nu îl văzuse îi dădea o senzaţie 
stranie. Şi mai ciudat încă i se părea intervalul de timp în care 
nu-şi dăduseră seama unul de prezenţa celuilalt, deşi nu îi 
despărţeau nici douăzeci de metri. 

Poate datorită expresiei pierdute, golită de energie, de pe faţa ei, 
Yuzo se ridică imediat, fără să se mai gândească, şi se apropie. 

Cu hotărârea celui care vrea să trezească pe cineva din leşin, îi 
puse brusc lui Fujiko mâna pe spate. 

— Ei! 

Ea dădu impresia că se va prăbuşi lent, dar reuşi să rămână 
dreaptă şi mâna lui Yuzo îi simţi tremuratul corpului. 

— Deci ai scăpat! Ah, ce surpriză! Eşti sănătos? 

Fujiko se ţinea acum bine pe picioare, însă Yuzo avea senzaţia 
că se apropie, gata să i se prăbuşească în braţe. 

— Unde ai fost? 

— Cum? 

Suna şi în sensul că unde ai fost în timp ce priveai dansul, şi în 
sensul că unde ai fost în timpul războiului, dar lui Yuzo îi suna şi 
doar ca vocea lui Fujiko. 

De ani de zile nu mai auzise vocea femeii. întâlnindu-se cu ea, 
uitase că se afla în mijlocul unei mulţimi. 

Fujiko îi întorcea întărită prospeţimea momentului când o 
zărise. Şi puţin mai înainte, un semnal de alarmă interior îl 
avertizase că reîntâlnirea cu ea însemna resuscitarea unor 
probleme de morală şi a unor complicaţii în viaţa cotidiană, era, 
ca să zicem aşa, capcana unei legături fatale, dar Yuzo sfârşi prin 
a o recupera pe Fujiko aşa cum ar fi sărit brusc peste un şanţ. 

Realitatea semăna cu modul de acţiune din Lumea Pură de 
dincolo, mai mult, era o realitate pură eliberată de constrângeri. 
Nu i se mai întâmplase ca trecutul să devină astfel deodată 
realitate. 



Nici în vis nu se gândise că ar putea avea din nou senzaţia 
primei intimităţi dintre el şi Fujiko. 

Ea nu dădea nici cel mai mic semn că ar vrea să-i reproşeze 
ceva. 

— Nu te-ai schimbat. Nu te-ai schimbat câtuşi de puţin. 

— Da' de unde, m-am schimbat mult. 

— Ba nu, nu te-ai schimbat. Serios. 

Cum Fujiko părea foarte impresionată de asta, Yuzo spuse: 

— Asa să fie oare? 

9 

— De atunci... ce-ai făcut tot timpul ăsta? 

— Am fost la război, răspunse Yuzo de parcă ar fi scuipat 
cuvintele. 

— Povesti! N-arăti deloc ca si cum ai fi făcut războiul! 

9 9 9 

Oamenii de alături râseră în surdină. Râse şi Fujiko. Cei aflaţi 
de faţă nu păreau s-o stânjenească. De altfel, aceştia lăsau 
impresia a fi dispuşi favorabil şi binevoitori faţă de neaşteptata 
întâlnire a cuplului. Iar Fujiko nu avea nici o reticenţă să profite 
de atmosfera din jur. 

Yuzo se simţi deodată nelalocul său, iar schimbările remarcate 
încă de mai înainte la Fujiko îi apărură şi mai clar. 

Uşor plinuţă altădată, era acum extrem de slabă, iar ochii 
migdalaţi îi străluceau nenatural. înainte, Fujiko îşi trasa 
sprâncenele subţiri şi roşcate cu dermatograf bătând uşor în 
roşu, acum nici urmă de aşa ceva, iar obrajii erau aproape lipsiţi 
de culoare si obosiţi, dar, cu toate astea, fata îi era netedă. Cu 
pielea albă uşor întunecată deasupra gâtului, figura nemachiată 
concentra oboseala în liniile care coborau spre oasele pieptului. 
Valurile sofisticate ale părului ei fin erau neglijate şi chipul ei 
părea sărăcăcios de mic. 

Doar ochii susţineau cu ardoare emoţia întâlnirii cu Yuzo. 

9 9 

El nu mai resimţea diferenţa de vârstă, care înainte aproape că 
îl deranja, ba chiar era straniu că tresăltarea tinerească, deşi 
atrăgea calme inconveniente, nu îi dispărea. 

— Nu te-ai schimbat deloc, zise din nou Fujiko. 

Yuzo ieşi în spatele mulţimii. Fujiko îl urmă privindu-1. 



— Soţia ta? 

— Soţia ta?... A scăpat? 

— Mda. 

— Ce bine! Şi copiii? 

— Da. I-am trimis în refugiu. 

— Asa!? Unde? 

— La ţară, pe lângă Kofu. 

— Aşa? Dar casa? A scăpat? 

— A ars. 

— Ah! Şi mie mi-a ars şi am rămas pe drumuri. 

— Hm, unde? 

— în Tokyo, bineînţeles. 

— Ai stat în Tokyo?!... 

— Ce era să fac? O femeie singură, fără un loc unde să meargă, 
fără locuinţă... 

Yuzo simţi un fior şi brusc picioarele parcă i se înmuiară. 

— N-aş vrea să spun chiar că, dacă ţi-ai pus în cap să mori, 
Tokyo e, la urma urmei, un loc foarte bun pentru asta - dar, în 
timpul războiului, oricum aş fi trăit, oricum aş fi arătat, mi-am 
păstrat calmul. Am fost sănătoasă. Nu m-am lamentat niciodată 
din cauza situaţiei mele. 

— Nu te-ai întors la tine acasă? 

— Mai pot oare să mă întorc acolo? 

Tonul contra-întrebării voia să spună că Yuzo era cauza. însă 
nu conţinea vreun reproş, ba chiar se răsfăţa puţin. 

El începu să simtă dezgust pentru neglijenţa cu care răscolise o 
veche rană, dar Fujiko era ca paralizată încă. Lui Yuzo îi era 
teamă de trezirea ei. 

îşi dădu seama şi de propria paralizie şi rămase surprins. în 
timpul războiului uitase complet şi de responsabilitatea sa faţă de 
Fujiko, şi de morală. 

Că reuşise să se despartă de Fujiko, că se eliberase de o 
legătură fatală ce durase câţiva ani, se datorase probabil 
brutalităţii războiului. Conştiinţa legată de fleacurile existente 




între un bărbat şi o femeie fusese probabil pierdută în torentul 
violent. 

Acum că o reîntâlnise, Yuzo se întreba plin de teamă cum 
străbătuse Fujiko meandrele războiului, dar poate că ea uitase să 
mai aibă resentimente fată de el. 

De pe faţa ei dispăruse intensitatea isterică de altădată. Yuzo 
nu putea să privească direct în ochii ei, parcă uşor umezi. 

Croindu-şi drum printre copiii din spatele locurilor rezervate, 
ieşi spre baza scării de piatră din faţa templului. Urcă cinci-şase 
trepte şi se aşeză. Stând în picioare, Fujiko privi în sus, către 
templu: 

— Ce de lume s-a strâns, deşi nu prea mai vin oamenii pe aici! 

— Da, dar nici nu aruncă nimeni cu pietre în templu! 

în locul ca o piaţetă din josul scării de piatră, în apropierea 

scenei, mulţimea desena un cerc, blocând oarecum aleea. Cum 
•> 

până mai ieri era de neconceput o sărbătoare la care pe scena 
templului închinat zeului Hachiman să se vadă dansul unei 
prostituate din epoca Genroku sau o orchestră a armatei 
americane, privitorii nu erau pregătiţi cum trebuie nici ca 
atitudine mentală, nici ca îmbrăcăminte, dar dacă te uitai la 
spectatorii care se întindeau de la criptomeriile din incinta 
templului până la şirurile de cireşi de dincolo de marele torii şi 
mai departe, până la pinii cei înalţi, frumuseţea zilei de toamnă îţi 
pătrundea în suflet, 

— Kamakura n-a fost arsă, ce bine!... Mare diferenţă fată de 
locurile pârjolite. Copacii, peisajele au un aspect pur japonez. 
Când am văzut domnişoarele, am fost surprinsă! 

— Cum ţi se par kimono -urile lor? 

— Nu prea te poţi urca în tramvai cu ele. A fost o vreme când şi 
eu mergeam cu tramvaiul sau mă plimbam prin oraş îmbrăcată 
cu un astfel de kimono. 

Fujiko privi în jos către Yuzo şi se aşeză lângă el. 

— Privind la kimono -urile lor, am fost foarte bucuroasă că 
trăiesc, dar apoi, amintindu-mi de una, de alta, m-am simţit şi 



foarte tristă să trăiesc asa, inutil, nici eu nu mai ştiu ce s-a 
întâmplat cu mine... 

— Si cu mine e la fel, făcu Yuzo, ca si cum ar fi vrut să evite 

5 1 

discuţia. 

•> 

Fujiko purta un monpe 107 bleumarin cu un motiv alb, care 
părea croit dintr-un obiect de îmbrăcăminte bărbătesc vechi. Yuzo 
se gândi că şi el avusese ceva asemănător. 

— Soţia şi familia sunt în Kofu, iar tu eşti singur în Tokyo? 

— Da. 

— Adevărat? Asta nu-ţi creează probleme? 

— Păi... mie, ca oricăruia. 

— Tot o oarecare am fost si eu? 

— Soţia ta e si ea bine ca oricare? 

— Mda, cam asa ceva. 

— N-a fost rănită, nu? 

— N-a fost. 

— Ce bine! Eu... în timpul alarmelor, mă gândeam ce aş face cu 
adevărat dacă soţia ta ar păţi ceva şi doar eu aş scăpa. Lucrurile 
astea sunt un hazard. O întâmplare. 

Yuzo fu străbătut de un frison. Dar Fujiko continuă cu vocea-i 
slabă şi limpede: 

— Mi-am făcut griji în mod serios, să ştii! Chiar dacă îmi 
ziceam cu tristeţe că sunt o proastă să mă neliniştesc pentru soţia 
ta atunci când eu însămi mă aflam în primejdie, eram totuşi 
îngrijorată. Aş fi vrut ca măcar, atunci când războiul avea să se 
termine şi m-aş fi întâlnit cu tine, să-ţi vorbesc despre ce 
simţeam. Mă întrebam dacă mă vei crede oare, dacă, dimpotrivă, 
n-ai să te îndoieşti, însă oricum, în timpul războiului, am uitat de 
mine şi m-am rugat pentru alţii. 

Ascultând acestea, un şir de gânduri îi reveniră în minte lui 

Yuzo. Poate că si în el, duse la extrem, se amestecaseră si se 
* » 

topiseră împreună intr-un mod ciudat spiritul de sacrificiu şi 


107 Pantaloni de lucru purtaţi de femei. 



egoismul, autoscrutarea şi mulţumirea de sine, altruismul şi 
interesul, morala şi viciul, letargia şi exaltarea. Era foarte posibil 
ca Fujiko, deşi dorea moartea accidentală a soţiei lui, să se fi 
rugat pentru ea. Deşi se lăsase ameţit de latura bună, fără a fi 
conştientă şi de cea rea, asta nu era poate decât o cale de a 
supravieţui războiului, o metodă de a trăi. 

în tremurul buzelor ei se ascundea adevărul. în colţurile ochilor 
prelungi luceau lacrimi. 

— M-am gândit că soţia ta e mai importantă pentru tine decât 
sunt eu, aşa că nu mă puteam împiedica să-mi fac griji pentru ea. 

Cum Fujiko vorbea cu insistenţă despre nevasta sa, natural că 
aceasta îi reveni lui Yuzo în minte. 

însă si aici se năştea un dubiu. Yuzo nu fusese niciodată atât 

9 9 

de legat de familie ca în timpul războiului, fără să-i scape nici o 
privire pe alături. Se putea spune că îşi iubise soţia intr-atât, 
încât aproape o uitase pe cealaltă. Era o jumătate din sine, 
resimţită intens. 

9 

Totuşi, de îndată ce o zărise pe Fujiko, avusese senzaţia că se 
reîntâlneşte cu sine însusi. Cu toate că îsi reamintise din nou de 

9 9/ 

soţie, asta îi ceruse un efort, ca şi cum s-ar fi îndepărtat de un 
timp rarefiat. îşi văzu oboseala din propriul suflet. Nu distinse mai 
mult decât drumurile fără tintă ale unui animal însotit de 

9 9 

perechea sa. 

— De abia te-am întâlnit şi nu ştiu dacă pot să-ţi cer ceva... 
Tonul vocii lui Fujiko deveni învăluitor. 

— Te rog, trebuie să mă asculţi... 

— Te rog, întreţine-mă! 

— Cum, să te întreţin?! 

— Numai puţin, foarte puţin timp. N-am să-ţi fac necazuri, o să 
fiu cuminte. 

Yuzo făcu fără să vrea o mutră acră şi o privi: 

— Acum din ce trăieşti? 

9 

— Nu că n-as avea ce să mănânc. Nu-i asta. Dar as vrea să-mi 

9 9 

refac viaţa. Aş vrea să mă ajuţi să plec de la tine. 

— Să pleci? Nu-i cumva o reîntoarcere? 



— Nu e o reîntoarcere. Vreau să mă ajuţi să capăt forţa de a 
pleca. Am să plec singură curând, în mod sigur. E urât să ţi-o cer 
în felul ăsta, e urât din partea mea. Dar lasă-mă numai puţin să 
mă sprijin de tine. 

Până unde era adevărat, Yuzo nu-şi dădea seama. Părea o 
cursă abilă. Părea şi un apel la compasiune. Oare într-adevăr 
femeia pe care o abandonase în război chiar dorea să ia de la el 
forţa pentru a putea să trăiască acum mai departe, să se 
pregătească pentru asta prin el? 

întâlnindu-se întâmplător cu femeia trecutului său, în Yuzo 
renăscuse o neaşteptată dorinţă de a trăi, dar fusese oare Fujiko 
în stare să-i detecteze această slăbiciune? Chiar fără ca ea să i-o 
spună, în adâncul sufletului el ştia că legătura lor putea li 
reluată, dar era cuprins de sentimentul întunecat că se va trezi 
din păcat şi imoralitate la propria sa viaţă. îşi coborî nefericit 
privirea. 

Se auziră aplauzele mulţimii şi orchestra militară a trupelor de 
ocupaţie îşi făcu apariţia. Purtau căşti de oţel. Nonşalant, urcară 
pe scenă. Erau cam douăzeci. 

Şi în momentul când primul sunet al instrumentelor de suflat 
se auzi la unison, Yuzo fu captivat. Norii din mintea sa se şterseră 
ca şi cum tocmai s-ar fi trezit. Ca un bici plin de energie, sunetele 
distincte îi loveau trupul. Feţele din mulţime reveniră la viaţă. 

Ce tară luminoasă trebuie să fie America, se mira acum Yuzo. 

Cu simţurile astfel stimulate, luciditatea de bărbat simplifică 
totul pentru el, chiar şi în ce-o privea pe Fujiko. 

De pe când treceau prin Yokohama, umbrele obiectelor 
începuseră să se şteargă. Se cufundau în culorile amurgului ca şi 
cum ar fi fost absorbite în suprafaţa pământului. 

Mirosul neplăcut de ars, care le persistase atâta timp în nări, 
dispăruse în cele din urmă şi chiar ruinele incendiate, care parcă 
adunau praful la nesfârşit, dădeau impresia că se confundă cu 
toamna. 

Privind la sprâncenele înguste şi roşiatice şi la părul fin al lui 
Fujiko, lui Yuzo îi trecu prin minte că tocmai soseşte iarna şi, cum 



îşi luase pe umeri o povară, zâmbi trist în faţa a ceea ce din 
vechime se numea „un an nefast” 108 , dar până şi emoţia faptului 
că anotimpul se schimba chiar şi prin locurile astea pârjolite 
justifica oarecum indolenta sprijinire pe alţii. 

Yuzo depăşise şi staţia Shinagawa, unde ar fi trebuit să 
coboare. Trecut cu un an sau doi de patruzeci, Yuzo ajunsese într- 
o anumită măsură să considere că suferinţa si tristetea umană se 
pierd pe nesimţite în curgerea timpului, că vremea rezolvă 
situaţiile dificile şi disensiunile. I se întâmplase de mai multe ori 
să constate că ori te zbăteai strigând ca un nebun, ori priveai în 
tăcere cu braţele încrucişate, rezultatul era cam acelaşi. 

Nu trecuse până şi războiul tot aşa? 

Şi, pe deasupra, mai repede decât crezuse. în fine, Yuzo nu avea 
o măsură cu care să judece dacă cei patru ani fuseseră puţin sau 
fuseseră prea mult, dar, oricum, ei se sfârşiseră. Deşi de abia se 
reîntâlniseră, în Yuzo încolţise gândul ascuns de a o lăsa poate pe 
Fujiko iar în voia vremurilor, aşa cum o abandonase şi mai înainte 
în război. în plus, prima dată, în timpul războiului, sfârşiseră prin 
a fi separaţi de vârtejurile acestuia şi Yuzo fusese chiar încântat la 
ideea îngropării trecutului, însă acum asta părea oarecum un 
calcul viclean de al lui. 

Totuşi, faptul însuşi că jena produsă de calculul său ar fi putut 
fi considerată mai morală decât euforia produsă de lichidarea 
relaţiei lor îi trezea lui Yuzo sentimente contradictorii. 

— Am ajuns la Shinbashi, îi atrase atenţia Fujiko. Mergi până 
la gara Tokyo? 

— Hm, mda. 

Fujiko îşi amintise probabil, chiar şi în momente ca astea, de 
vechiul lor obicei de a merge de acolo împreună spre Ginza. 

în ultima vreme Yuzo nu mai trecuse prin Ginza. Pentru 
serviciu făcea naveta între Shinagawa şi gara Tokyo. 

— Tu... unde... ? întrebă el distrat. 

— încotro?... Unde mergi şi tu. De ce? 

108 Vârste considerate ca periculoase. în cazul bărbaţilor, 25,42 şi 61 de ani (număraţi în 
stil japonez), cea de 42 de ani fiind considerată perioada cea mai nefastă. 



Fujiko făcu o figură uşor neiiniştită. 

— Nu, unde iocuiesti tu acum?! 

— Nu arată grozav, acoio unde stau... 

— Atunci, suntem în aceeaşi situaţie. 

i 9 

— De acum înainte, iocuinta mea o să fie unde mă duci tu. 

— Bine, da’ până acum unde mâneai? 

— Nu prea se poate numi că mâneam... De unde îţi iei raţiiie? 
Fujiko privi spre Yuzo, a cărui voce sunase iritată, dar rămase 

tăcută. 

Yuzo bănuia că nu voia să-i dezvăluie unde locuieşte. îsi aminti 
că şi el tăcuse când trecuseră prin Shinagawa: 

— Eu locuiesc la un prieten... 

— Staţi împreună? 

— Şi el, la rândul lui, stă în gazdă. Prietenul meu a închiriat o 
cameră de 6 jo 109 şi, pentru moment, stau şi eu pe capul lui. 

— N-ar putea să mă primească şi pe mine? închiriere la mâna a 
treia, nu? 

Fujiko avea aerul că nu va renunţa asa uşor. 

Pe peron în gara Tokyo, şase surori de la Crucea Roşie stăteau 
cu bagajele în mijlocul lor. Yuzo privi în lungul trenului, dar nu 
coborî nici un soldat demobilizat. 

Deoarece folosea uneori linia Yokosuka pentru a face naveta de 
la Shinagawa, văzuse deseori pe peron grupuri de astfel de 
soldaţi. Uneori coborau din acelaşi tren ca şi el, alteori ajunseseră 
acolo cu cursele de dinainte şi stăteau aliniaţi pe peron. 

Nu mai existase în istorie un exemplu asemănător cu războiul 
ăsta, în care atâţia militari fuseseră părăsiţi în timpul retragerii, 
în locuri îndepărtate de peste mări, şi abandonaţi ca atare până la 
capitulare. 

Soldaţi demobilizaţi din insulele sudice, arătând subnutriţi sau 

9 9 9 

chiar aproape morţi de foame, ajungeau şi în gara Tokyo. 

De fiecare dată când vedea aceste grupuri, Yuzo simţea o 
sfâşiere indescriptibilă. Se trezea însă în el şi o introspecţie onestă 

109 1 jo (1,653 m 2 ) - este mărimea unei saltele şi se foloseşte pentru determinarea 
suprafeţei camerelor de locuit. 


şi se gândea că sufletul îi este purificat. Când se întâlnea cu aceşti 
compatrioţi - împreună fuseseră cu toţii înfrânţi îşi lăsa capul în 
jos. Izvora în el şi afecţiune pentru aceşti semeni puri care se 
întorceau acasă, diferiţi de cei din străzile şi trenurile Tokyo-ului. 
într-adevăr, soldaţii demobilizaţi aveau cumva un aer de 

9 9 

puritate pe figură. 

Poate că asta nu era nimic mai mult decât aspectul unor 
bolnavi care suferiseră îndelung. Erau epuizaţi, aproape de leşin 
din cauza oboselii, nemâncării şi descurajării, iar feţele lor 
pământii cu pomeţii proeminenţi şi ochii afundaţi în orbite îşi 
pierduseră deja forţa de expresie. Era posibil să se fi aflat într-o 
stare de prostraţie. Dar Yuzo nu putea crede că era vorba numai 
de atât. După cum starea japonezilor înfrânţi în război nu era 
prostraţie în măsura în care ea apărea astfel în ochii străinilor, şi 
în soldaţii demobilizaţi se năşteau valuri de emoţii violente. Totuşi, 

9 » 9 9 f 

în aceşti oameni care, mâncând lucruri necomestibile, săvârşind 

9 9 

fapte neomeneşti, supravieţuiseră şi se întorseseră în ţară, exista 
o vână de puritate. 

Surorile de la Crucea Roşie stăteau alături de o targă, şi mai 
era acolo şi un soldat bolnav culcat direct pe cimentul peronului. 
Capul i se afla chiar în drum şi Yuzo trebui să-l evite în trecere. 
Până şi acest soldat bolnav avea o privire limpede. Urmărea fără 
vreo urmă de răutate cum urcă si coboară din tren soldaţii 

9 9 

trupelor de ocupaţie. 

La un moment dat, Yuzo fu foarte surprins să audă o voce joasă 
spunând very pure, dar gândindu-se apoi, îşi dădu seama că 
probabil înţelesese greşit cuvintele very poor. 

Modul în care surorile de la Crucea Roşie însoţeau acum 

9 9 

soldaţii demobilizaţi i se părea chiar mai frumos decât în timpul 
războiului. Poate din cauza contrastului cu lucrurile din jur. 

După ce coborî scara peronului, Yuzo o luă în mod automat 
către ieşirea dinspre Yaesu, dar văzând grupurile de coreeni de pe 
culoar, spuse deodată, ca şi cum şi-ar fi dat seama de ceva, 
întorcându-se din drum: 

— Să ieşim prin faţă. De obicei ies prin spate şi am fost distrat. 



întâlnise deseori aici grupuri de coreeni aşteptând trenul care 
să-i ducă spre patrie. Cum probabil nu puteau să aştepte ore 
nesfârşite înşiraţi pe peron, făceau tabără în josul scărilor. 
Sprijiniţi de bagaje, întinseseră pături sau saltele murdare şi 
stăteau ghemuiţi pe culoar. De unele bagaje erau legate cu sfoară 
cratiţe sau găleţi. Se pare că unii îşi petreceau toată noaptea 
astfel. Erau multe familii întregi. Copiii erau greu de distins de cei 
japonezi. Se poate să fi fost printre ei şi japoneze căsătorite cu 
coreeni. Uneori sărea în ochi albul unor veşminte coreene noi sau 
rozul unor haine. 

Se întorceau în patria lor redevenită independentă, dar arătau 
ca nişte refugiaţi, iar printre ei nu puţini suferiseră vicisitudinile 
războiului. 

Alte dăţi când mai ieşise spre Yaesu, mai zărise şi cozi ale 
japonezilor care cumpărau bilete. Acestea se formau din seara 
precedentă începerii vânzării şi, trecând pe acolo noaptea în drum 
spre casă, Yuzo îi vedea stând în şir, ghemuiţi sau aţipiţi, iar cei 
mai din faţă sprijiniţi de grinzile podului. Mai încolo, sub pod, se 
puteau observa excremente umane, probabil dejecţii ale celor de 
la coadă, care îşi petreceau noaptea sub cerul liber. Când se 
ducea la serviciu, Yuzo zărea uneori scena asta, dar în zilele 
ploioase făcea un ocol şi trecea prin stradă. 

Amintindu-şi de acest fapt cotidian, Yuzo alese intrarea 
principală. 

Din frunzişul copacilor din piaţă răzbătea un ciripit slab, iar pe 
lângă clădirea Marunouchi 110 se zărea un amurg palid. 

Alături de clădirea Marunouchi stătea în picioare o fată 
murdară, de cincisprezece-şaisprezece ani, ţinând într-o mână un 
borcan lunguieţ cu clei şi un creion scurt. Purta un fel de bluză 
veche cu pieptul maroniu şi mânecile gri, nişte geta bărbăteşti, 
vechi şi ele şi prea mari, şi arăta ca un vagabond pe cale să devină 
cerşetor. Fata striga către soldaţii americani care se apropiau, ca 
şi cum ar fi vrut să se agaţe de ei. Dar nimeni n-o privea direct în 


110 Districtul comercial al Tokyo-ului. Textual „înăuntrul cercului". 



faţă. Cei atinşi cu mâna pe pantaloni se uitau doar în jos spre 
fetiţă cu un aer jenat şi treceau mai departe fără un cuvânt, 
indiferenţi. 

Yuzo era îngrijorat ca nu cumva cleiul lichid să sară pe 
pantalonii celor abordaţi. 

Cu un umăr tresărind spasmodic şi mai coborât, cu geta prea 
mari gata să i se întoarcă în picioare, fata traversă singură piaţa şi 
se pierdu spre semiîntunericul gării. 

— Groaznic! 

Fujiko o urmări din priviri cum se duce. 

— E nebună. La început am crezut că cerşeşte. 

— în ultima vreme, când văd aşa ceva, am impresia că devin şi 
eu la fel - groaznic!... Ei, dar acum că te-am întâlnit, nu mai am 
astfel de griji. Ce bine că n-am murit! Pentru că am supravieţuit, 
am reuşit să te regăsesc! 

— Nici n-ai cum să gândeşti altfel! Şi eu, la cutremur, am fost 
prins sub dărâmăturile unei case în Kanda, sub o grindă, cât pe- 
aci să mor! 

— Da, ştiu. Cicatricea de pe coapsa dreaptă... N-am văzut-o şi 
eu? 

— Mda... Eram încă în şcoala medie. însă pe atunci, desigur, 
Japonia nu era un criminal expus în faţa lumii. Distrugerile unui 
cutremur sunt o calamitate naturală, nu? 

— Eram oare eu născută la cutremur? 

— Erai, bineînţeles. 

— La ţară habar n-ai de nimic. Dac-ar fi să am un copil, aş vrea 
să-l nasc după ce Japonia îşi va fi revenit puţin. 

— Ce tot zici acolo... ? După cum spuneai chiar tu mai 'nainte, 
oamenii cei mai puternici vin pe lume în mijlocul flăcărilor. în 
timpul războiului ăsta n-am trecut prin pericole ca la cutremur. A 
fost mai primejdioasă pentru mine o calamitate naturală de o 
clipă. Acum, copiii nu sunt mai indiferenţi? Se nasc fără reţinere. 

— Adevărat?... Eu, după ce am fost despărţiţi, m-am gândit 
uneori că, dacă vei merge pe front, aş vrea să am un copil de la 



tine. De aceea, acum că am scăpat cu viaţă şi te-am întâlnit... aş 
face-o oricând. 

— De-acum încolo nu vor mai fi copii nelegitimi! 

— Cum?!... 

Yuzo îşi încruntă sprâncenele. Simţea o uşoară ameţeală, ca şi 
cum n-ar li observat o treaptă şi ar fi călcat în gol. 

Era posibil ca Fujiko să vorbească serios. Cu toate acestea, de 
când se întâlniseră la Kamakura, nu schimbaseră decât cuvinte 
aspre, uscate, stranii - Yuzo îşi dăduse seama de asta şi îşi simţea 
sufletul gol. 

După cum bănuise şi mai înainte, nu se putea spune că în 
spatele cuvintelor ei hotărâte nu se ascundea şi interes, dar se şi 
arunca înainte fără nici un calcul, de parcă nu s-ar fi putut trezi 
dintr-un fel de letargie. 

în ce-1 privea pe Yuzo, de asemenea, eşafodajul judecăţilor sale 
faţă de Fujiko, cât şi faţă de sine însuşi în noua situaţie se 
clătina, devenind foarte instabil. 

Deşi din clipa în care o zărise pe Fujiko exista un calcul practic 
în teama sa de a reînvia această legătură fatală, în privinţa 
realizării acestor socoteli Yuzo nu prea se mai afla cu picioarele pe 
pământ. 

Separat de familia sa aflată în refugiu şi rătăcind prin oraşul cu 
ordinea distrusă, profitând de libertatea totală a vremurilor, o 
culesese pe Fujiko fără fasoane, dar, pe de altă parte, se simţea 
legat de ea ca de o vrajă instinctivă şi ineluctabilă. 

Fără îndoială, asta din cauză că se găsea imediat după starea 
ca de beţie produsă de ofranda pe altarul războiului a propriei 
sale persoane şi a întregii realităţi. Totuşi, surprizei provocate de 
reîntâlnirea cu sine însuşi din momentul descoperirii lui Fujiko la 
Hachimangu, în răstimpul în care o adusese până aici, i se 
adăugase o deprimare tulburată treptat ca de o otravă întunecată. 

Dimpotrivă, destinul care îl făcuse să se reîntâlnească cu 
femeia de dinainte de război, pedeapsa de a-şi purta din nou în 
spate trecutul se transformaseră în compasiune pentru Fujiko. 




Când ajunse pe unde treceau trenurile, Yuzo fu descumpănit: 
s-o ia spre Hibiya sau spre Ginza? Parcul i se păru mai aproape şi 
merse până la intrare, dar, surprins de cât de schimbat arăta 
acesta, se întoarse din drum. Când sosiră în Ginza, se făcuse deja 
întuneric. 

Cum Fujiko nu-i dezvăluise unde locuia, Yuzo nu-i putea 
propune să meargă acolo. Era posibil să nu stea singură. Ca şi 
cum ar fi fost intimidată, nu întreba nimic despre destinaţia lor, 
ca intr-un joc de încercare a răbdării. Nu spunea nici că îi e frică 
de întunericul din ruinele acelea arse şi pustii. Yuzo era din ce în 
ce mai iritat. 

Se părea că prin Tsukiji mai rămăseseră case în care se putea 
înnopta, dar Yuzo nu cunoştea bine locurile. Fără o ţintă anume, 
se îndreptă spre Kabuki-za. 

Fără un cuvânt, coti pe o stradă laterală şi dispăru din vedere 
în întuneric. Fujiko, speriată, vru să se ia după el. 

— Te rog, aşteaptă puţin acolo. 

— Dar mi-e frică!... 

Stătea atât de aproape de el, încât Yuzo mai c-ar fi vrut s-o 
împingă cu cotul. 

Călcând nesigur pe un strat de cărămizi sau ţigle, Yuzo se 
îndreptă către un perete, dar brusc îşi dădu seama că acesta 
stătea ca un panou. Restul casei arsese complet şi doar porţiunea 
asta de zid mai rămăsese în picioare. 

Un fior de teamă îl străbătu. Ca un canin înfiorător de umbră, 
mirosind a ars, atrăgându-1 parcă, din conturul vârfului decupat 
oblic întunericul se apleca asupra sa. 

— Eu... Odată am vrut să fug înapoi la ţară. într-o seară ca 
asta, cum stăteam la coadă în gara Ueno... deodată am simţit 
ceva şi când am dus mâna la spate, era ud - Fujiko vorbea ca şi 
cum i s-ar fi tăiat respiraţia. Bărbatul din spate îmi murdărise 
kimono- ul. 

— Hm, eraţi probabil prea înghesuiţi. 



— Aş, da’ de unde. Câtuşi de puţin. Eu... m-am cutremurat şi 
am ieşit din rând. Bărbatul era sinistru, în astfel de momente... 
ah, e groaznic! 

Fujiko îşi înălţă umerii şi se ghemui jos. 

— O fi fost bolnav. 

— Era o victimă a războiului. Avea un certificat că îi arsese casa 
şi pleca din capitală. 

Yuzo se întoarse să plece, dar Fujiko nu se ridică în picioare. 

— Din gară coada se pierdea afară pe stradă în întuneric... 

— Hai, mergem? 

— Ah, am obosit... Dacă o ţinem asa, o să ne cufundăm în zona 
asta întunecată. Eu sunt plecată de acasă de dimineaţă... 

Fujiko închisese ochii, se pare. în picioare, Yuzo privea în jos 
către ea. îi trecu prin minte că probabil ea nu mâncase nimic nici 
la prânz. 

— Şi pe aici o să înceapă să construiască nişte case! 

— Unde?... Adevărat?... într-un astfel de loc mi-ar fi frică să 
stau. 

— S-ar putea ca unii să locuiască deja aici. 

— Ah, mi-e frică, mi-e frică! exclamă Fujiko şi, apucând mâna 
lui Yuzo, se ridică. E groaznic, parcă m-ar ameninţa... 

— E-n regulă... După cutremur, mulţi aveau întâlniri amoroase 
în barăci ca astea, dar acum atmosfera e cam lugubră. 

— Chiar asa! 

Totuşi Yuzo nu-i dădu drumul lui Fujiko. 

Simţea o căldură, o intimitate inexprimabilă, ca o odihnă 
binefăcătoare, sau mai degrabă ca o toropeală produsă de o 
uimire mistică. 

Nu era atât violenţa în urma îndelungatei lipse a unei prezenţe 
feminine, cât regăsirea plăcută a unei femei după o boală lungă. 

Umărul lui Fujiko era aşa de slab sub mâna sa, că oasele îi 
ieşeau la iveală, iar ea, sprijinită pe pieptul lui, îi transmitea toată 
greutatea unei profunde oboseli, însă Yuzo simţea din plin 
reîntâlnirea cu sexul opus. 

Ceva plin de viaţă şi energie renăştea în el. 



De pe spărturile de ţigle, Yuzo coborî înspre barăci. 

Ferestrele nu aveau încă obloane şi, ajungând în apropiere, 
auzi zgomotul unor scânduri subţiri frângându-se sub paşii lor. 



LUNA IN APA 

într-o bună zi, lui Kyoko îi veni ideea să-i arate grădina ei de 
zarzavat, cu ajutorul unei oglinzi, soţului ei ţintuit la pat în 
camera de la etaj. Doar cu atât, bolnavului în permanenţă culcat 
parcă i s-ar fi deschis o nouă viaţă. Şi, cu siguranţă, lucrurile nu 
s-au oprit doar la „atât”. 

Era oglinda de mână inclusă în setul mesei de toaletă din 
zestrea ei, o masă nu prea mare, dar făcută din lemn de dud, ca şi 
rama oglinzii. îşi amintea cum se simţea jenată când, proaspăt 
căsătorită, o folosea împreună cu oglinda mare pentru a-şi privi 
părul de la ceafă, iar mâneca kimono-ului aluneca, lăsând cotul la 
vedere. De acea oglindă era vorba. 

„Neîndemânatică mai eşti! Hai că ti-o tin eu!”, i-o lua soţul din 
mână când ea ieşea din baie. Se pare că îi făcea plăcere să-i 
reflecte ceafa din diverse unghiuri în oglinda mesei. Kyoko nu era 
neîndemânatică, dar devenea mai rigidă când el o privea din 
spate. 

Nu trecuse de atunci suficient timp ca rama de dud să-şi 
schimbe culoarea în sertar. Dar veniseră războiul, evacuarea, 
boala grea a bărbatului, iar când îi trecu ei prin cap să-i arate 
grădina de zarzavat, spatele oglinzii arăta ca înnorat, iar marginea 
era murdară de pudră albă şi de praf. Desigur, nu atât cât să 
împiedice să poţi vedea în ea, aşa că mai degrabă Kyoko nu-şi 
prea dădu seama de asta, decât că nu i-ar fi păsat. Dar soţul ei, 
care începând de atunci păstră în permanenţă oglinda alături de 
pernă, îi lustrui în plictiseala sa cu grijă şi sticla, şi rama, cu 
nervozitatea specifică unui bolnav. Kyoko îl zărea deseori aburind- 
o şi ştergând-o, deşi acum sticla nu mai avea nici o umbră. Şi se 
gândea că probabil crăpăturile invizibile ale ramei în care era 
montată erau pline de bacili de tuberculoză. După ce ea îl dădea 
pe păr cu puţin ulei de camelie şi îl pieptăna, el îşi trecea uneori 
palma pe cap şi freca apoi rama. Dacă lemnul de dud al mesei de 
toaletă arăta destul de tern, cel al oglinzii strălucea de-a dreptul. 



Kyoko păstră masa de toaletă şi când se recăsători. 

însă oglinda de mână o puse în sicriu şi o arse împreună cu 
acesta. în locul ei, completă setul cu o alta, de tip Kamakura- 
bori 111 . Nu-i spuse nimic despre asta soţului de acum. 

Deoarece imediat după ce murise, conform obiceiului, 
bărbatului ei îi fuseseră împreunate mâinile, cu degetele 
încrucişate, nu mai putea să-i pună oglinda între ele. I-o aşeză 
întâi pe piept, considerând că fusese un obiect important în viaţa 
lor de cuplu. 

„Ah, ai suferit atât de mult cu pieptul, o să ţi se pară grea!”, 
murmură Kyoko şi o mută pe abdomen. Voia să facă astfel încât 
nici măcar rudele soţului ei să nu dea cu ochii de oglindă, aşa că 
îngrămădi crizanteme albe peste ea. Nimeni nu o remarcă. La 
recuperarea osemintelor după incinerare, o găsiră topită în cea 
mai mare parte, formând un bulgăre neregulat, vag rotund, cu 
zone negricioase sau bătând în galben. 

„E sticlă! Oare de la ce o fi!” exclamă cineva. 

De fapt, deasupra oglinzii de mână fusese aşezata încă una, 
mai mică, provenind de la o trusă de toaletă. Era dreptunghiulară, 
lungă şi îngustă, cu oglindă pe ambele feţe. Kyoko visase să o ia 
cu ea în călătoria de nuntă. însă, din cauza războiului, nu mai 
putuseră pleca. Şi, cât timp trăise primul ei soţ, nu apucase s-o 
folosească în călătorie nici măcar o dată. 

Cu al doilea bărbat fusese însă în voiaj de nuntă. Cum pielea 
primei truse mucegăise teribil, cumpără o alta. Bineînţeles, şi asta 
avea o oglindă. 

în prima zi a călătoriei, soţul, mângâind-o, îi spuse: 

„Eşti ca o fată tânără! Biata de tine...” Nu avea nici o umbră de 
ironie, mai degrabă spusele sale conţineau o bucurie neaşteptată. 
Era vorba de al doilea soţ şi poate că era mai bine că ea arăta 
aproape ca o adolescentă, însă, auzind cele câteva cuvinte, Kyoko 
fu cuprinsă brusc de o tristeţe violentă. Fiind un sentiment 


111 Stil de sculptură în lemn specific oraşului Kamakura. Constă, de obicei, dintr-un fel 
de basorelief acoperit cu lac natural negru şi roşu-închis. 



inexprimabil, o podidiră lacrimile şi se făcu mică. Soţul ei şi-o fi 
zis poate că şi asta e ceva cam imatur. 

Kyoko nu-şi dădea bine seama dacă plânge pentru ea însăşi sau 
pentru fostul ei soţ. Nici nu putea să facă bine diferenţa între cele 
două. Se simţea însă foarte nelalocul ei fată de actualul ei bărbat 

» 9 

şi se gândi că ar trebui să fie mai cochetă cu el. 

„Nici vorbă!... Dar n-ai oare totuşi puţină dreptate?...”, spuse ea 
după un timp. 

Şi imediat, ruşinată, se făcu roşie ca focul, dar el îi răspunse 
mulţumit: 

9 

„Se vede că nici copii n-ai avut!” 

Remarca asta îi sfâsie iarăşi sufletul. 

9 9 

în faţa unei virilităţi total deosebite de a primului ei soţ, se 
simţea umilită, de parcă s-ar fi râs de ea. 

„Bine, da’ a fost ca şi cum m-aş fi îngrijit de un copil!...” 

Doar atât rosti, în ideea de a riposta. 

Chiar după ce soţul său bolnav aşa mult timp se sfârşise, era 
ca şi cum l-ar fi purtat ca pe un copil în interiorul său. 

însă, oricum ar fi fost, din moment ce murise, ce sens ar mai fi 
avut stricta abstinentă? 

9 

„N-am văzut Mori 112 decât de la fereastra unui tren de pe linia 
Joetsu 113 ”, rosti noul său sot numele orăşelului ei natal si o luă iar 

7 9 9 9 

în braţe. 

9 

„Pare un oraş frumos, în mijlocul pădurilor, după cum îl arată 
si numele. Până la ce vârstă ai stat acolo?” 

9 

„Până am terminat şcoala de fete. Apoi am fost concentrată la o 
fabrică de muniţie, la Sanjjo 114 ...” 

„Aha, era lângă Sanjo. E o vorbă despre fetele frumoase din 
Sanjo, în provincia Echigo! De-asta ai tu un corp atât de frumos!” 
„Ba nu sunt deloc frumoasă!” 

Kyoko îşi duse mâna la rever, pe piept. 

112 Textual, numele localităţii Mori înseamnă „pădure". 

113 linia Joetsu - leagă gara din Takasaki, prefectura Gunma, de Miyauchi, în prefectura 
Niigata. Linia face parte din reţeaua East Jnpan Raihvay Company. 

114 Oraş de mărime medie în prefectura Niigata, regiunea Hokuriku. 



„Pentru că ai mâini şi picioare frumoase, mi-am zis că şi corpul 
e frumos!” 

„Nici vorbă!” 

Cum mâna de pe piept devenea un impediment, Kyoko şi-o 
retrase uşor. 

„Cred că te-aş fi luat de soţie chiar dacă ai fi avut un copil. L- 
aş fi putut adopta şi iubi. Cel mai bine ar fi fost o fată”, îi spuse el 
la ureche. 

Era probabil din cauză că avea el însuşi unul, dar, chiar 
considerând-o o expresie a afecţiunii, lui Kyoko îi sună straniu. 
Totuşi faptul că prelungise călătoria de nuntă la zece zile era un 
semn că luase în consideraţie copilul aflat acasă. 

Soţul ei avea o trusă de toaletă pentru voiaj din piele de foarte 
bună calitate. Nici nu se compara cu cea a lui Kyoko. Era mare şi 
părea foarte solidă. Ori călătorea el mult, ori o îngrijea bine, avea 
un lustru patinat. Kyoko şi-o aminti pe cea veche a ei, de care 
până la urmă nu se servise niciodată şi care mucegăise groaznic. 
Doar oglinda din ea i-o dăduse fostului soţ să o folosească şi i-o 
lăsase ca tovarăş de drum pe lumea cealaltă. 

Această oglinjoară se topise peste cealaltă, mai mare, se 
contopise cu ea, şi nimeni în afară de Kyoko nu avea cum să-şi 
dea seama că fuseseră iniţial două obiecte. Pentru că ea nu 
suflase o vorbă despre originea straniului bulgăre de sticlă, cum 
ar fi putut-o bănui vreuna dintre rude? 

Totuşi Kyoko avea senzaţia că mare parte din lumea reflectată 
de cele două oglinzi fusese implacabil distrusă prin foc. Simţea 
aceeaşi pierdere ca atunci când trupul soţului ei dispăruse, 
devenind cenuşă. Oglinda folosită ca să-i arate soţului ei grădina 
de zarzavat era cea din setul mesei de toaletă, iar din acel moment 
el nu s-a mai despărţit de ea. Dar cum pentru bolnav era prea 
grea, Kyoko trebuia să-i maseze braţul şi umărul. Aşa că i-a mai 
dat una, mai mică si mai uşoară. 

Ceea ce a mai privit soţul ei atât cât a mai trăit, folosindu-se de 
cele două oglinzi, nu se rezuma doar la grădina de legume a lui 
Kyoko. Reflecta în ele şi cerul, şi norii, şi zăpada, şi munţii din 



depărtare, şi crângul din preajmă. Reflecta şi luna. Privea lung în 
oglindă şi florile de pe câmp, şi păsările călătoare. Pe drumul din 
oglindă treceau oameni, în grădina din oglindă se jucau copii. 

Kyoko fu uimită de vastitatea, de bogăţia lumii care se vedea în 
modesta suprafaţă de sticlă. Deşi considera oglinda cea mică doar 
un instrument cosmetic, un obiect pentru a-ţi pune la punct 
aspectul feţei, iar pe cea mai mare doar ceva util pentru a-ţi putea 
vedea spatele capului şi ceafa, pentru bolnav ele deveniră un nou 
univers si o nouă viată. Kyoko se aşeza la căpătâiul soţului si 
discutau amândoi despre lumea pe care o vedeau în oglindă. 
După un timp, ea însăşi ajunse să nu mai identifice bine lumea pe 
care o percepea direct şi lumea reflectată, să considere că există 
două universuri diferite, că în oglindă fusese creată o lume nouă, 
cea adevărată. 

„Uite, în oglindă cerul străluceşte argintiu”, spuse Kyoko. Şi 
apoi, privind în sus afară, pe fereastră: „Deşi cerul e înnorat şi 
gri!” 

Atmosfera sumbră şi apăsătoare nu exista în oglindă. Acolo 
strălucea. 

„Asta o fi pentru că ai lustruit-o atât de bine!” 

Culcat cum era, soţul său îşi întoarse capul şi privi spre cer. 

„Ai dreptate. E de un cenuşiu greu. Dar asta nu înseamnă că 
noi vedem culoarea cerului la fel ca, să zicem, un câine sau o 
vrabie. Nu ştiu cu care ochi se vede ce e adevărat.” 

„Poate cu ăsta al oglinzii?... ” 

Kyoko ar fi vrut să-l numească ochiul dragostei lor. în oglindă, 
verdele copacilor se revărsa mai viu decât în realitate, albul florilor 
de crin era mai proaspăt şi mai pur. 

„Asta e amprenta degetului tău mare, Kyoko, de la mâna 
dreaptă!”, îi arătă soţul marginea oglinzii. 

Ea avu o tresărire şi încercă să şteargă urma suflând asupra ei. 

„Nu-ţi face griji! Şi când mi-ai arătat prima dată grădina de 
legume, pe oglindă erau amprentele tale!” 

„Nici nu mi-am dat seama!... ” 



„Normal. Dar datorită oglinzii ăsteia eu am învăţat pe dinafară 
amprentele tale de la degetul mare şi de la arătător. Hm, ca să 
memorezi astfel amprentele digitale ale soţiei, trebuie să zaci 
bolnav mult timp!... ” 

După ce se căsătorise cu Kyoko, bărbatul ei nu prea mai făcuse 
altceva în afară de a boli. Nu luase parte nici chiar la faimosul 
război. Aproape de încheierea ostilităţilor, fusese şi el chemat, dar 
se prăbuşise numai după câteva zile de muncă la amenajarea 
unei piste de aviaţie şi se întorsese acasă odată cu sfârşitul 
războiului. Pentru că nu se mai putea ţine pe picioare, Kyoko se 
dusese să-l ia împreună cu fratele lui mai mare. După 
concentrarea lui, ea mersese să stea în locul de refugiu al familiei 
ei şi lucrurile lor fuseseră deja transportate în mare parte acolo. 
Casa în care stătuseră după căsătorie arsese - închinară o cameră 
în casa unei prietene a lui Kyoko, iar soţul se ducea la serviciu. 
Timp de o lună după căsătorie în prima casă, apoi două luni în 
casa prietenei ei, atât îl avusese Kyoko pe soţul său alături fără ca 
el să fie suferind. 

El închirie o căsuţă la munte şi începu să se trateze. Locuise 
acolo o familie în refugiu, dar cum războiul se terminase, se 
întorseseră la Tokyo. Kyoko preluă şi grădina lor de legume. Era 
doar un pătrat cu latura de vreo cinci-şase metri, săpat în curtea 
plină de tot felul de ierburi. 

Nu că n-ar fi putut să cumpere legume pentru două persoane, 
doar se aflau la ţară, dar erau timpuri când cu greu lăsai în 
părăsire o grădină creată cu trudă: Kyoko începu să o lucreze, 
începu să simtă un viu interes faţă de zarzavaturile crescute cu 
propriile mâini. Nu că ar fi vrut să stea departe de bolnav, însă 
cusutul sau împletitul o deprimau. Deşi se gândea tot timpul la 
soţul său, atunci când lucra pământul îşi putea face speranţe cu 
inima mai uşoară. Ca să se cufunde liber în sentimentele nutrite 
faţă de el, Kyoko ieşea în grădină. Şi în privinţa lecturilor, cât îi 
citea ea la capul patului era deja mult. Poate obosită din cauza 
îngrijirii permanente a bolnavului, Kyoko simţea că se pierde pe ea 



însăşi şi încerca să se regăsească prin munca în grădina de 
zarzavat. 

Se mutaseră la munte pe la mijlocul lui septembrie, după ce 
vilegiaturiştii se întorseseră acasă, la vremea când ploile reci de 
început de toamnă se ţineau lanţ. într-o zi, puţin înainte de 
amurg, cerul se însenină, iar ciripitul păsărelelor se auzea 
limpede. Kyoko ieşi în grădina scăldată în razele puternice ale 
soarelui, unde verdele plantelor strălucea. Fu fascinată de norii 
roz care mărgineau creasta munţilor. Auzind deodată vocea 
soţului ei, urcă în grabă la etaj, cu mâinile pline de pământ. El 
respira cu dificultate. 

„Nu mă auzi deloc atunci când te strig?” 

„Iartă-mă. Nu te-am auzit.” 

„Renunţă la grădina aia! în stilul ăsta, dacă trebuie să te chem 
nu ştiu cât, pot să şi mor până mă auzi. Şi, în primul rând, nu 
văd unde eşti si ce faci!” 

„în grădină eram! Dar n-o să mai lucrez acolo.” 

Soţul se linişti. 

„Ai auzit cântând sturzul?” 

Doar pentru atât o strigase. între timp, pasărea se auzi din nou 
în crângul din preajmă, profilat pe cerul roşu strălucitor. Kyoko 
află astfel cum cântă sturzul. 

„Ţi-ar fi mai uşor dacă ai avea ceva ca un clopoţel, cu care să- 
mi dai de ştire. Până o să cumpăr unul, ce-ar fi să-ţi pun lângă 
pernă un obiect pe care să-l arunci?” 

„Să arunc de la etaj cu un bol de ceai? Ar fi amuzant!... ” 

Kyoko putu astfel să-şi continue lucrul în grădina de zarzavat, 
dar nu-i dădu prin minte să i-o arate cu ajutorul oglinzii decât 
după ce trecuse iarna aspră de pe platoul înalt şi se instalase 
primăvara. 

Bolnavul se bucură ca şi cum, doar cu o simplă oglindă, lumea 
vegetală s-ar fi întors la viaţă pentru el. Desigur, nu putea să 
distingă insectele pe care Kyoko le culegea de pe legume, aşa că ea 
trebuia să i le aducă la etaj ca să le vadă, dar când ea săpa 
pământul el exclama: „Se zăresc râmele în oglindă!” 



Când soarele bătea oblic, lui Kyoko i se întâmpla uneori să fie 
atinsă pe neaşteptate de o rază de lumină: soţul ei o reflecta cu 
oglinda. El îi spusese să-şi facă nişte pantaloni de lucru din 
kimono-ul lui bleumarin din vremea studenţiei şi se pare că îi 
făcea plăcere să se uite la ea în oglindă, cum muncea în grădină 
îmbrăcată cu ei. 

Kyoko ştia că e privită în oglindă de către soţul ei şi lucra 
pământul pe jumătate conştientă de asta, pe jumătate uitând-o. 
Sufletul i se încălzi dându-si seama cât se schimbase fată de 
perioada imediat de după căsătorie, în care se simţea intimidată 
doar dacă i se dezgolea cotul atunci când, folosind oglinzile, îşi 
privea ceafa. 

Totuşi, deoarece pe atunci erau în plin război, nu folosea 
niciodată farduri la modul serios. Cum au urmat apoi perioada de 
îngrijire a bolnavului şi doliul, Kyoko a ajuns să se machieze după 
cum dorea de-abia după a doua căsătorie. Că devenea vizibil mai 
atrăgătoare, îşi dădea şi singură seama. Soţul de acum îi spusese 
în prima zi că are un corp frumos, iar ea ajunse în timp să creadă 
că e adevărat. 

Acum nu-i mai era ruşine să-şi privească pielea în oglindă la 
ieşirea din baie. îşi putu constata propria frumuseţe. însă, în 
frumuseţea din oglindă, lui Kyoko îi fusese sădit de către fostul 
său sot sentimentul că diferă de ceilalţi, senzaţie care nici acum 
nu dispăruse. Nu însemna că nu avea încredere în acea 
frumuseţe. Era mai degrabă invers, nu se îndoia de faptul că în 
oglindă există o lume diferită. Totuşi, diferenţa dintre cerul gri de 
afară şi cel argintiu care strălucea în oglindă nu se regăsea şi 
între pielea văzută direct şi cea reflectată în panoul mesei de 
toaletă. Nu era doar o deosebire de distanţă. Se simţea poate 
influenţa dorinţelor şi aspiraţiilor fostului său soţ, întins 
permanent în pat. Dar cât de frumoasă îi apărea ea în grădină 
bărbatului care o privea în oglindă de la etaj, Kyoko nu mai avea 
cum să afle. Nu ştiuse nici pe vremea când fostul soţ mai trăia. 

Mai degrabă decât un regret, Kyoko simţea un dor faţă de 
propria ei înfăţişare lucrând în grădina de legume, reflectată în 



oglinda din mâna soţului ei înainte ca el să moară, faţă de tot ce 
se vedea acolo, indigoul florilor de hotarugusa 115 sau albul florilor 
de crin, cetele de copii din sat zbenguindu-se pe câmp, soarele de 
dimineaţă urcând pe munţii înzăpeziţi din depărtare, pe scurt, 
faţă de acea lume deosebită pe care o împărţise cu fostul ei 
bărbat. 

Din respect pentru actualul ei soţ, Kyoko nu lăsa însă acest 
sentiment să devină o dorinţă vie si se străduia să-l considere 
doar perspectiva îndepărtată asupra unei lumi a zeilor. 

într-o dimineaţă de mai, ea auzi la radio nişte glasuri de păsări 
sălbatice, transmise de pe un munte din apropierea locului unde 
stătuse cu primul soţ până ce acesta îşi dăduse sfârşitul. După 
ce-şi conduse până la poartă actualul bărbat care pleca la 
serviciu, scoase oglinda de mână din setul mesei de toaletă şi 
reflectă în ea cerul senin. îşi privi apoi şi propria faţă. Făcu o 
descoperire stranie. Nu-ţi poţi zări faţa decât reflectată într-o 
oglindă. 

Tu eşti singurul care nu-ţi vezi propria faţă. îţi atingi zilnic 
figura convins fiind că imaginea reflectată ar fi cea pe care o vezi 
direct. Kyoko rămase un timp pe gânduri, întrebându-se ce sens o 
avea oare faptul că Dumnezeu i-a făcut pe oameni astfel încât să 
nu-şi poată vedea chipul. 

„Oare am înnebuni dacă ne-am vedea propria faţă? Am ajunge 
să nu mai putem face nimic?” 

Totuşi, probabil omul însuşi evoluase către o formă în care să 
nu-şi poată percepe propria faţă. „Foarte posibil ca libelula sau 
călugăriţa să fie în stare să-şi vadă chipul”, se gândi Kyoko. Faţa, 
care îţi aparţine în cea mai mare măsură, părea cumva să fie 
destinată pentru a fi arătată celorlalţi. O semăna oare asta cu 
dragostea? 

în timp ce punea oglinda la loc în masa de toaletă, observă şi de 
data asta că lemnul de dud şi Kamakura- bori nu se potriveau 

115 Plantă numită şi tsuyukusa (Commelina communis), frecventă şi în România. Se târăşte 
pe sol, are maxim 40-50 de centimetri înălţime şi face flori mici frumoase, albastru- 
indigo. 



deloc. Deoarece oglinda de mână îl urmase pe lumea cealaltă pe 
fostul soţ, se putea spune că setul mesei de toaletă era văduvul. 
Dar faptul că, pe lângă acea oglindă, îi dăduse soţului încă una, 
mai mică, avusese părţi şi bune, şi rele. El îşi putuse privi oricând 
faţa. Teama continuă produsă de înrăutăţirea bolii, pe care o 
putea astfel urmări, nu era oare ca şi cum ar fi stat mereu faţă în 
faţă cu zeul morţii? Dacă s-ar fi putut vorbi de o sinucidere 
psihologică prin mijlocirea oglinzii, atunci Kyoko ar fi comis o 
crimă psihologică. Dându-şi seama de răul potenţial, încercase să 
ia înapoi oglinda, dar soţul său nu mai voise să se despartă de ea. 

„Vrei să nu mai pot vedea nimic? Cât timp trăiesc, doresc să 
iubesc lucrurile pe care le văd”, îi spuse el. Poate că, pentru a face 
să existe lumea din oglindă, soţul său îşi jertfise propria viaţă. 

Odată, după o ploaie puternică, priviră în oglindă luna 
reflectată în bălţile din grădină; luna aceea, a cărei imagine nu era 
decât umbra unei umbre, plutea şi acum vie în sufletul lui Kyoko. 

„O dragoste sănătoasă nu sălăşluieşte decât intr-un corp 
sănătos, să ştii!” Când îl auzea pe soţul actual spunând aşa ceva, 
Kyoko aproba cu timiditate, natural, dar în fundul sufletului nu 
era cu totul de acord. După moartea primului său soţ se întrebase 
la ce-i servise acea abstinenţă sexuală totală, dar nu după mult 
aceasta deveni amintirea unei iubiri inocente, a unei perioade 
pline de afecţiune, şi ea nu regreta nimic. Bărbatul ei actual nu 
avea cumva o viziune cam simplistă asupra dragostei femeii? 

„Eşti o persoană atât de blândă, cum de te-ai despărţit de soţia 
ta?”, îl întrebă Kyoko. El nu îi dădu nici o explicaţie. Kyoko se 
căsătorise cu el la insistentele fratelui mai mare al fostului ei 

9 

bărbat. Se văzuse cu el ceva mai mult de patru luni. Era cu 
cincisprezece ani mai mare decât ea. 

Când rămase însărcinată, Kyoko se sperie atât de tare, că până 
si fizionomia i se schimbă. 

9 

„Mi-e frică! Mi-e frică!” se agăţa ea de soţul său. Avea dimineaţa 
stări foarte proaste şi mintea i se tulbura. Ieşi o dată în grădină în 
picioarele goale, ca să smulgă ace de pin. Altădată îi dădu fiului 
vitreg pentru la şcoală două cutii cu mâncare, dar amândouă 



pline cu orez. Se uita fix la oglinda Kamakura- bori din setul mesei 
de toaletă, crezând dintr-odată că are proprietăţi de clarviziune. 
Când se trezea noaptea, stătea în capul oaselor şi privea în jos 
către fata soţului ei adormit. Deşi cuprinsă de frică în fată 
precarităţii vieţii umane, îşi desfăcu cordonul de la pijama. Era, se 
pare, pe punctul de a-1 strangula. Pe neaşteptate, scoase o 
exclamaţie şi se prăbuşi plângând. Soţul se trezi şi îi legă cu 
blândeţe cordonul la loc. Era o noapte din toiul verii, dar ea 
frisona. 

„Kyoko, ai încredere în copilul pe care-1 porţi!”, o încuraja soţul 
scuturând-o uşor de umeri. 

Doctorul o sfătui să se interneze. Lui Kyoko îi displăcea idea, 
dar în final se lăsă convinsă: 

„Bine, mă duc la spital, dar înainte de asta lasă-mă să stau 
două-trei zile cu părinţii mei.” 

Soţul o conduse până acolo. A doua zi, Kyoko plecă de acasă şi 
se duse pe platoul înalt unde locuise cu fostul soţ. Era începutul 
lui septembrie, cu vreo zece zile mai devreme decât atunci când se 
mutase acolo cu primul ei bărbat. în tren avu greţuri şi ameţeli, 
resimţi o anxietate care aproape o făcu să sară din mers, dar când 
ieşi din gara de munte şi simţi aerul proaspăt şi răcoros, îşi reveni 
imediat. Se regăsi pe sine, ca şi cum un rău inseparabil ar fi 
părăsit-o. Se opri în loc, surprinsă de acest gând, şi îşi roti 
privirile asupra munţilor care înconjurau podişul. Conturul verde 
al crestelor, bătând puţin în bleumarin, se profila clar pe cer şi 
Kyoko percepu lumea vie în jurul său. Ştergându-şi ochii umeziţi, 
o luă pe jos spre fosta locuinţă. Din pădurea care în acea zi plutea 
pe cerul roz în amurg, şi acum se auzea glasul sturzului. 

Casa părea locuită. La ferestrele de la etaj se zăreau nişte 
perdele albe de dantelă. Kyoko o privi fără să se apropie prea 
mult. 

„Dacă o să-ţi semene copilul, ce-o să mă fac?” Ea însăşi fu 
uimită de cuvintele care-i scăpaseră, dar o porni înapoi cu un 

sentiment cald, de linişte. 

7 » 



CUPRINS 


DANSATOAREA DIN IZU.7 

FANTEZII DE CRISTAL.37 

ELEGIE.72 

ANIMALELE.100 

CÂNTECUL ITALIAN.125 

STURZUL.139 

REÎNTÂLNIREA.150 

LUNA ÎN APĂ.172