[RD] Yukio Mishima_Ingerul Decazut

Yukio Mishima 


Raftul 

Denisei 


rorpan 



YUKIO MISHIMA 
TENNIN GOSUI 

Copyright © 1971, The Heirs of Yukio 
Mishima 

AII rights reserved. 

© Humanitas Fiction, 2012 (ediţia prinţ) 

© Humanitas Fiction, 2014 (ediţia 
digitală) 

ISBN: 978-973-689-713-9 (epub) 

EDITURA HUMANITAS FICTION 
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, 
România 

tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 
www.humanitas.ro 

Comenzi Online: www.libhumanitas.ro 
Comenzi prin e-mail: 



[email protected] 

Comenzi telefonice: 0372.743.382; 

0723.684.194 



Yukio Mishima 

/ngeruL 

decăzut 

roman 

Traducere din japoneză şi note de 
ANDREEA SION 



1 


Ceaţa din largul oceanului învăluia 
siluetele vapoarelor într-un aer misterios, 
dar orizontul era mai limpede decât în ajun 
şi se puteau desluşi crestele munţilor din 
Peninsula Izu. în luna mai, oceanul era 
liniştit. Soarele era puternic, norii, puţini, 
cerul, albastru. 

Valurile mici se adunau la mal. Cu o clipă 
înainte de a se sparge, îşi arătau crestele 
împodobite cu alge închise la culoare, ca 
penajul privighetorilor. 

Freamătul de zi cu zi al oceanului, repetat 
la nesfârşit, ca freamătul Mării de Lapte din 
legenda indiană-. Ca şi cum lumea nu l-ar 


lăsa să se odihnească, de teamă că odihna 
ar trezi la viaţă răul din natură. 

1 Conform legendelor hinduse, zei şi demoni amestecă 
împreună oceanul primordial pentru a obţine amrita, elixirul 
nemuririi. 

Puncte de lumină dansează pe suprafaţa 
oceanului învolburat, ca o mulţime de 
protuberanţe delicate. 

Trei păsări zboară pe cer. Vin întâi una 
spre alta, apoi zboară care încotro. Dansul 
lor are ceva mistic. Oare ce semnificaţie are 
această apropiere, până ajung să simtă aerul 
mişcat de aripile celeilalte, şi apoi iar 
depărtarea? întocmai lor, uneori şi în 
sufletul nostru îşi fac loc, bătând din aripi, 
trei idei 

Silueta întunecată a unui mic vas 
comercial, purtând pe coş o emblemă cu un 


munte peste trei linii orizontale, se îndepărta 
solemn, parcă îndreptându-şi spinarea sub 
greutatea încărcăturii 

Ora două după-amiaza. Soarele era 
ascuns într-un cocon de nori subţiri ca un 
vierme de mătase strălucitor. Linia largă a 
orizontului de un indigo intens, încătuşa 
perfect marea, ca un cerc de oţel. Pentru o 
clipă, într-un singur punct pe întinderea apei 
un val s-a ridicat ca o aripă largă, apoi a 
pierit. Oare ce însemna? Să fi fost un semnal 
important, sau poate un capriciu sublim? 

Fluxul îşi făcea loc, puţin câte puţin. 
Valurile creşteau, iar ţărmul ceda invaziei 
lor puternice şi stăruitoare. Soarele fusese 
acoperit de nori şi apa mării căpătase o 
nuanţă verde întunecată, arătându-şi parcă 
supărarea. O dâră albă, subţire, se întindea 



de la răsărit la apus, ca muchia unui evantai 
desfăcut, părând că se ridică deasupra 
suprafeţei plate a mării, încoace, spre baza 
evantaiului, mănunchiuri de linii se adunau şi 
se pierdeau în verdele închis al mării 

Soarele a apărut din nou, aşternând 
asupra apei un văl delicat de lumină albă. 
Sub puterea brizei cete de valuri ca nişte 
coame de lei-de-mare, se mişcau către 
nord-est, dar tumultul neîncetat al mării era 
ţinut în frâu de forţa lunii îndepărtate, şi 
valurile nu invadau ţărmul. 

O acumulare de nori mici şi pufoşi 
acoperise cerul pe jumătate. Creştetele lor 
atingeau soarele, parcă tăindu-1 fin. 

Două vase de pescuit ieşeau din port. Mai 
departe, în larg, se mişca încet un cargobot. 
Briza se înteţise. Un alt vas de pescuit se 



apropia dinspre vest, cu sunetul motoarelor 
anunţând parcă începutul unei ceremonii. Era 
un vas mic şi neînsemnat, dar chiar şi aşa, 
fără picioare sau roţi, înainta graţios, cu 
trena straielor de sărbătoare întinsă elegant 
în urma sa. 

Ora trei Micii nori albicioşi de pe cer s-au 
mai dispersat şi s-au întins către miazăzi, ca 
o coadă de porumbel, aruncându-şi umbra 
peste mare. 

Marea - una fără nume, poate 
Mediterana, sau poate Marea Japoniei, sau 
Golful Suruga ce se întindea chiar acum în 
faţa ochilor - era doar o anarhie bogată şi 
absolută, purtând numele simplu de „mare“. 

Pe măsură ce se înnora din nou, marea 
căpăta un aer înciudat şi melancolic, plină 
de ieşituri ascuţite, de o culoare întunecată, 



ca nişte spini pe o ramură de trandafir. însă 
în acei spini se ghicea o creştere gingaşă. 
Spinii mării erau mângâietori 

Trei şi zece minute. Nici un vas la orizont. 

Foarte ciudat. întinderea nemărginită 
fusese abandonată. Până şi pescăruşii se 
făcuseră nevăzuţi 

Dintr-odată un vas se iveşte în larg, ca o 
fantasmă, şi după o vreme, dispare către 
vest. 

Peninsula Izu s-a pierdut şi ea, înghiţită 
de ceaţă. Pentru câteva clipe n-a mai fost 
Peninsula Izu, ci fantoma ei Apoi a dispărut 
fără urmă. Chiar dacă apărea pe hărţi nu mai 
exista. Ea şi vasele aparţineau acum, 
deopotrivă, tărâmului nonexistenţei 

Apăreau şi dispăreau. Dar oare prin ce se 
deosebeau? Dacă numai ce se vede există, 



câtă vreme nu era pierdută în ceaţă, marea 
exista. Marea întotdeauna era pregătită să 
existe. 

Un vas la orizont! 

întreaga ordine a lucrurilor s-a schimbat. 
Structura existenţei s-a crăpat, primind în 
braţele sale vasul care venea din depărtare. 
Atunci a avut loc abdicarea. Lumea, aşa 
cum era cu o clipă înainte de apariţia 
vasului, lumea care-i asigura acestuia 
nefiinţa, a fost dată la o parte. 

Încet-încet, marea şi-a schimbat 
culoarea, iar norii şi-au schimbat forma. 
Apoi a apărut vasul. Oare ce s-a întâmplat? 
Ce este întâmplarea? 

Ceea ce se petrecea acolo, clipă de clipă, 
era poate mai important decât însăşi erupţia 
vulcanului Krakatoa. însă pentru oameni 



trecea neobservat. Suntem prea obişnuiţi cu 
nonexistenţa. Pentru noi, existenţa unei lumi 
abia dacă e demnă de luat în seamă. 

Orice întâmplare este un semn al 
reconstrucţiei, al reorganizării ce nu se 
încheie niciodată. Un semnal trimis de un 
clopot îndepărtat. Apariţia unui vas face să 
bată clopotul existenţei într-o clipă, 
rezonanţa acestuia se întinde şi pune 
stăpânire peste toate. Pe mare, întâmplările 
nu au odihnă, iar clopotul răsună neîncetat. 

Ceva ce există. 

Nu e nevoie să fie un vapor. Poate fi o 
singură portocală amăruie, apărută când nici 
nu te aştepţi E de-ajuns pentru a face 
clopotul să bată. 

Trei şi jumătate. Mica portocală şi-a făcut 
apariţia, ca un trimis al existenţei în Golful 



Suruga. 

Ivindu-se dintre valuri şi imediat ascuns 
din nou de ele, plutind şi scufundându-se, ca 
o pleoapă ce clipeşte neîncetat, un punct 
distinct, portocaliu, se îndrepta uşor către 
est, printre creţurile apei 

Trei şi treizeci şi cinci de minute. Silueta 
întunecată a unui vapor şi-a făcut apariţia la 
vest, venind dinspre Nagoya. 

Soarele era acoperit de nori ca un somon 
în afumătoare... 

Torn Yasunaga a încetat să privească prin 
telescopul care mărea imaginea de treizeci 
de ori 

Cargobotul Tenro-maru, aşteptat să 
ajungă în port la ora patru după-amiaza, 
încă nu se zărea. 

Aşezându-se din nou la birou, şi-a mai 



aruncat o dată ochii, plictisit, peste tabela cu 
tranzitul vapoarelor în portul Shimizu. 

„Ora de sosire preconizată pentru 
vasele neperiodice, sâmbătă 2 mai, 
anul Showa 4 5-. 

2 1970. Era Showa este perioada din istoria Japoniei cuprinsă 
între anii 1926 şi 1989. 

Tenro-maru. Pavilion: japonez. Data 
şi ora: 2 mai, 16:00. Proprietar: 
Compania de Transport Naval Taisho. 
Agent: Suzuichi. Port de origine: 
Yokohama. Loc de ancoră: Hinode, 
cheiurile 4-5.“ 


2 


Shigekuni Honda împlinise şaptezeci şi 
şase de ani De când îi murise soţia, Rie, 
obişnuia să meargă adesea în excursii de 
unul singur. îşi alegea locuri unde putea 
ajunge cu uşurinţă şi fără prea mare 
oboseală şi-şi alina astfel bătrâneţile. 

De data aceasta mersese la Nihondaira, 
iar apoi se oprise să viziteze crângul de pini 
de la Miho şi văzuse hagoromo - 
veşmintele preţioase, originare probabil din 
Asia Centrală, despre care se spunea că 
fuseseră purtate de un înger. Pe drumul de 
întoarcere către Shizuoka, paşii l-au purtat 
pe ţărmul pustiu. 



Trenurile expres circulau câte trei pe oră 
şi nu se întâmpla nimic dacă pierdea unul. 
De la Shizuoka ajungea la Tokyo în mai 
puţin de o oră şi jumătate. 

A cerut şoferului maşinii închiriate să 
oprească şi, sprijinindu-se în baston, a 
parcurs cei cincizeci de metri pe nisip, până 
la plaja Komagoe. în timp ce privea marea, 
s-a pomenit întrebându-se dacă aici fusese 
ţărmul de la Udo, unde coborâse îngerul în 
timpurile străvechi, aşa cum se spunea în 
Domosho-, Aşa crezuse şi despre ţărmul de 
la Kamakura, în tinereţe. S-a uitat în urmă. 
în afară de câţiva copii care se jucau şi de 
doi-trei pescari, plaja era pustie. 

3 Culegere de poeme din a doua jumătate a Erei Heian (794- 
1185). 

Iniţial atenţia îi fusese atrasă doar de 


mare, dar acum, la întoarcere, i-a captat 
privirea un fir de rochiţa-rândunicii ce-şi iţea 
de sub dig florile rozalii Pe nisipul din 
lungul digului erau o mulţime de gunoaie 
aduse de vânt. Sticle goale de Coca-Cola, 
conserve, cutii goale de vopsea, pungi de 
plastic nedegradabile, cutii de detergent, 
ţigle, resturi de mâncare... 

Dejecţiile vieţii de pe pământ ajunseseră 
până aici în avalanşă, iar acum, pentru 
întâia oară, se aflau faţă în faţă cu 
eternitatea. Eternitatea nemaiîntâlnită, marea. 
Ca şi oamenii gunoaiele nu-şi puteau găsi 
sfârşitul până nu luau cea mai murdară şi mai 
urâtă înfăţişare. 

Pe malul înălţat erau câţiva pini golaşi 
cu muguri roşietici ca nişte stele-de-mare. 
Pe partea stângă a drumului se vedea o 



parcelă cultivată cu ridichi japoneze, care-şi 
iţeau, singuratice, florile albe cu patru 
petale. Pe partea dreaptă, câţiva pini micuţi 
se înşirau de-a lungul drumului în rest nu 
erau decât sere pentru căpşuni acoperite cu 
folie de plastic. Sub acoperişurile 
semicilindrice, căpşunii îşi întindeau frunzele 
bogate, verzi peste terasele din piatră. Pe 
marginile frunzelor, zimţate ca nişte 
fierăstraie, îşi făceau veacul muştele. Unde 
vedeai cu ochii erau doar şiruri de sere, de 
un alb mohorât, înghesuite unele în altele. 
Honda nici nu remarcase de la început micul 
turn care se ridica dintre ele. 

Chiar la marginea drumului prefectural pe 
care se oprise maşina era o căsuţă mică din 
lemn, cu etaj. Avea pereţii albi şi era aşezată 
pe o platformă din beton disproporţionat de 



înaltă. Era prea elegantă pentru un turn de 
observaţie şi totodată prea simplă ca să fi 
fost sediul unor birouri. Atât la parter, cât şi 
la etaj, pe trei dintre cele patru laturi erau 
nişte ferestre imense. 

împins de curiozitate, Honda a intrat în 
curtea din faţă. Sub paşii săi, cioburi de 
geamuri sparte oglindeau fidel norii de pe 
cer. Mai încolo, rame albe de geamuri 
zăceau aruncate neglijent pe nisip, 
înălţându-şi privirea, Honda a zărit, printr-o 
fereastră de la etaj, ceva ce semăna cu 
lentila unui telescop. Din platforma de beton 
ieşeau două ţevi de fier, imense şi ruginite, 
care apoi intrau la loc în pământ. Cu paşi 
nesiguri, Honda a trecut peste ţevi, a dat 
ocol platformei şi a urcat cele câteva trepte 
pe jumătate năruite care duceau mai sus. 



Acolo, s-a pomenit în faţa unei scări 
metalice care ajungea la intrarea în clădire. 
La baza scării era şi un indicator cu acoperiş, 
pe care scria, mai întâi în engleză, STAŢIA 
DE SEMNALIZARE TEIKOKU, iar 
dedesubt, în japoneză: 

Compania de Semnalizare şi 
Comunicaţii Teikoku, Biroul Portuar 
Shimizu 

Atribuţii: 

1. înştiinţare despre sosirea, 
plecarea şi andocarea vaselor 

2. Depistarea şi prevenirea 
accidentelor pe mare 

3. Comunicaţii de pe uscat pe mare 

4. Informaţii meteorologice marine 

5. Ghidarea vaselor la sosirea şi 
plecarea din port 



6. Alte aspecte legate de navigaţie 

Lui Honda i-au plăcut şi numele 
companiei caligrafiat după moda veche, şi 
literele în engleză, cojite şi decolorate pe ici 
pe colo. Şi-a înălţat privirea spre capul 
scărilor. Clădirea era cufundată în tăcere. 

A privit apoi în jos. La picioarele sale, 
către nord-vest, de partea cealaltă a şoselei 
şi dincolo de oraşul nou construit, printre ale 
cărui acoperişuri de ţiglă albastră se înălţau 
koi-nobori-, se întindea portul Shimizu, cu 
încâlceala lui de macarale de pe ţărm şi de 
pe vase, cu silozuri albe şi carene negre de 
vapoare, cu metal mâncat de vântul de pe 
mare şi coşuri de fum acoperite cu straturi 
groase de vopsea. O parte din siluete se 
opreau pe mal, celelalte se adunau dinspre 
mare, unindu-se toate într-un loc şi 


dezvăluindu-se privirii Acolo marea părea 
un şarpe strălucitor, tăiat în bucăţi 

4 Peşti mari, decorativi, fabricaţi din pânză, care sunt înălţaţi 
pe stâlpi din lemn în perioada aprilie-mai a fiecărui an, cu 
ocazia Festivalului Tango no sekku (Ziua copiilor), în 
credinţa că băieţii din familiile respective vor creşte mari şi 
sănătoşi. 

Departe de tot, învăluit de ceaţă, 
Muntele Fuji îşi iţea doar vârful, ascuns de 
siluetele munţilor de dincolo de port. 
Creştetul alb arăta ca un imens bolovan 
ascuţit, aruncat sus pe cer, printre norii timizi 

Mulţumit, Honda şi-a văzut mai departe 
de drum. 


3 


Platforma pe care se înălţa staţia de 
semnalizare era de fapt un rezervor cu apă. 

Aici se colecta, prin pompare, apa unei 
fântâni, care era apoi trimisă prin ţevi de 
metal către serele cu căpşuni, pentru a le 
iriga. Compania Teikoku văzuse avantajele 
înălţimii oferite de platformă şi construise pe 
ea staţia de semnalizare, o clădire mică din 
lemn. De acolo se puteau observa cu 
uşurinţă vapoarele care veneau de la vest, 
dinspre Nagoya, sau drept din faţă, dinspre 
Yokohama. 

Staţia de semnalizare avea patru angajaţi 
care lucrau în schimburi de opt ore, dar cum 



unul dintre ei se îmbolnăvise şi lipsea de 
multă vreme, ceilalţi trei ajunseseră să 
lucreze în schimburi de douăzeci şi patru de 
ore. La parter se afla biroul şefului staţiei, 
care uneori venea aici de la biroul său 
principal din port. Supraveghetorilor le 
rămânea doar cămăruţa de opt tatami- de la 
etaj, cu ferestre mari pe trei laturi 

5 Rogojini tradiţionale japoneze, din paie de orez. Termenul 
este folosit şi pentru a exprima suprafaţa, un tatami având 
aproximativ 1,80 x 0,90 m. 

Lângă una dintre ferestre era un birou 
masiv, cu vedere spre toate cele trei 
ferestre. Către sud era îndreptat un telescop 
binocular cu putere de mărire de treizeci de 
ori; pentru a supraveghea portul aflat la est 
se folosea un altul cu putere de mărire de 
cincisprezece ori; în colţul de sud-est al 


încăperii, pentru semnalizarea pe timp de 
noapte, era un far cu putere de un kilowatt. 

în colţul de sud-vest se aflau un birou pe 
care erau aşezate două telefoane, nişte 
rafturi cu cărţi, hărţi şi fanioane de 
semnalizare pe ultimul raft; la nord-vest 
erau bucătăria de serviciu şi o cuşetă. Asta 
era tot. Pe fereastra dinspre est se vedea un 
stâlp de înaltă tensiune, ale cărui piese 
izolatoare din porţelan alb păreau că 
furaseră culoarea norilor. Firele electrice 
coborau spre ţărm, unde erau din nou prinse 
laolaltă de un alt stâlp, apoi coteau spre 
nord-est, spre alt stâlp, formând o linie de 
turnuri argintii, din ce în ce mai mici, 
întinzându-se de-a lungul coastei până în 
port. De la fereastra staţiei de semnalizare, 
cel de-al treilea stâlp era un reper foarte 



bun: când un vas intrat în rada portului 
ajungea în dreptul lui, era limpede că se 
apropia de docurile 3G. 

Vapoarele încă se identificau cu ochiul 
liber. Fiecare se mişca altfel, în funcţie de 
greutatea încărcăturii şi de hulă, iar sosirea 
lor la chei, ca nişte invitaţi la petrecere prea 
grăbiţi sau prea întârziaţi, nu-şi pierduse 
atmosfera romantică de secol XIX. Era 
nevoie de cineva care să urmărească atent 
sosirea vaselor şi apoi să înştiinţeze la timp 
vama, biroul de carantină, pilotul portului, 
docherii, serviciul de aprovizionare şi cel de 
curăţenie, pentru a întâmpina vaporul sosit. 
Era mai ales nevoie de un arbitru corect, 
care să decidă cine avea întâietate când se 
întâmpla ca două vase să ajungă în port 
aproape în acelaşi timp, luptându-se să 



ocupe ultimul chei liber. 

Asta era misiunea lui Toru. 

în larg şi-a făcut apariţia un vas de mare 
tonaj. Orizontul devenise deja tulbure şi, la 
acea distanţă, doar un ochi ager şi bine 
antrenat îl putea repera. Toru s-a dus 
imediat la telescop. 

în zilele cu cer limpede din toiul verii sau 
al iernii, era un moment când vasul urmărit 
prin telescop părea că se ridică deasupra 
liniei orizontului însă prin ceaţa de început 
de vară, „apariţia“ unui vas era de fapt o 
ieşire treptată din nesiguranţa existenţei 
Orizontul era o pernă albă, lungă şi 
dezumflată. 

După dimensiuni vaporul negru ivit în 
zare părea să fie vasul Tenro-maru, de 4 
700 de tone. Forma timoneriei de la pupa şi 



simbolul companiei maritime corespundeau 
şi ele. Pasarela, ca şi valurile siajului, erau 
de o prospeţime albă. Pe punte se vedeau 
trei bigi- galbene. Dar semnul rotund de pe 
coşul vasului ce era? Toru şi-a mijit ochii 
Era caracterul „tai“, înconjurat de un cerc 
roşu. Compania de Transport Naval Taisho, 
fără îndoială. între timp, vasul continua să 
înainteze cu o viteză constantă de 
douăsprezece noduri şi jumătate. Mai avea 
puţin şi ieşea din raza vizuală a telescopului 
ca un fluture negru care trece prin dreptul 
unei ferestre rotunde. 

6 Macarale spedale, folosite la încărcarea şi descărcarea 
mărfurilor de pe un vas. 

Numele vasului încă nu se vedea clar, 
însă Toru şi-a dat seama că se compunea 
din trei caractere, iar despre primul, intuiţia îi 


spunea că e „ten“. 

S-a întors la birou şi a format numărul de 
telefon al agentului naval. 

— Alo? Aici e Staţia de Semnalizare 
Teikoku. Tenro-maru tocmai trece prin faţa 
noastră, aşa că puteţi începe pregătirile, 
încărcătura? Ştiu şi eu, a spus Toru, 
încercând să determine unde era linia de 
plutire a vasului, între partea neagră şi cea 
roşie a carenei Aş zice, pe jumătate plin. La 
cât sunt programaţi docherii, la orele 17? 

Asta însemna că-i rămăsese mai puţin de 
o oră până începea descărcarea. Numărul 
telefoanelor pe care trebuia să le dea 
crescuse. 

A sunat în vreo cincisprezece locuri, tot 
mişcându-se grăbit de la telescop la telefon 
şi înapoi A anunţat biroul pilotului 



remorcherul Shun’yo-maru, locuinţa 
pilotului, diverşi aprovizioneri, serviciile de 
curăţenie ale portului, biroul de vamă, apoi 
l-a sunat din nou pe agentul naval, apoi 
biroul administrativ al portului, biroul de 
statistică - pentru cântărirea încărcăturii, 
biroul de transport... 

— Tenro-maru soseşte imediat. Va 
ancora la docurile Hinode 4-5. Mulţumesc. 

Vasul tocmai depăşise al treilea stâlp de 
înaltă tensiune. Imaginea din telescop era 
acum distorsionată de căldura emanată de 
pământ. 

— Alo? Tenro-maru soseşte la 3G. 

— Alo? Sunt Staţia Teikoku. Tenro-maru 
intră la 3G. 

— Alo, Vama? Daţi-mi, vă rog, Biroul 
de Poliţie. ...Tenro-maru a sosit la 3G. 



— Alo? Ora 16 şi 15 minute, Tenro- 
maru la 3G. 

— Alo? Tenro-maru a ajuns acum cinci 
minute. 

Pe lângă vapoarele care veneau direct 
din străinătate, mai erau şi cele care-şi 
anunţau sosirea de la Yokohama sau 
Nagoya, mai frecvente la sfârşitul lunii şi 
mai rare la început. De la Yokohama la 
Shimizu erau 115 mile marine, care puteau fi 
parcurse în nouă ore şi jumătate, la viteza de 
12 noduri Singura îndatorire a lui Toru era 
să pândească sosirea vasului începând cu 
vreo oră înainte de sosirea estimată, 
calculată după viteza acestuia. Altă treabă 
nu avea. Iar astăzi nu mai era programat nici 
un vapor, în afară de Niccho-maru, aşteptat 
să sosească la nouă seara de la Keelung. 



Imediat ce termina de anunţat sosirea unui 
vas, Toru era cuprins de o uşoară tristeţe. 
Atunci când misiunea lui se încheia, portul 
se trezea la viaţă şi o mulţime de oameni 
începeau să se mişte la unison. Iar el 
urmărea forfota din locul său retras, fumând 
o ţigară. 

La drept vorbind, n-ar fi trebuit să 
fumeze. La cei şaisprezece ani ai săi era încă 
minor, iar şeful staţiei l-a mustrat aspru când 
l-a văzut prima oară că fuma. Apoi însă nu 
i-a mai spus nimic. îşi dăduse probabil 
seama că, dacă voia o muncă bine făcută, 
era preferabil să treacă asta cu vederea. 

Toru avea un chip frumos şi palid, ca 
sculptat în gheaţă, pe care nu se citeau nici 
sentimente, nici dragoste, nici lacrimi. însă 
tânărul cunoştea bucuria de a privi Mama 



Natură îl învăţase asta. Nici un ochi nu 
poate fi mai limpede decât cel care doar stă 
şi priveşte, fără a crea nimic. Orizontul 
nevăzut, dincolo de care conştiinţa nu poate 
pătrunde, era mult mai îndepărtat decât 
orizontul vizibil. în spaţiul accesibil ochiului 
şi conştiinţei îşi făceau apariţia tot felul de 
lucruri: vapoare, nori, peninsule, fulgere, 
marea, soarele, luna şi miriadele de stele. 
Dacă privitul însemna întâlnirea dintre ochi 
şi existenţă, sau mai bine zis întâlnirea dintre 
existenţă şi existenţă, atunci era întâlnirea a 
două oglinzi ale existenţei Ba nu, era mai 
mult decât atât. Vederea depăşeşte 
existenţa; ea capătă aripi, ca o pasăre, şi 
ajunge până în locuri de nimeni pătrunse. 
Acolo chiar şi frumuseţea nu e decât o 
zdreanţă ruptă şi ponosită. Acolo sigur se 



află un ocean niciodată străbătut de vreun 
vas, niciodată atins de crima existenţei Sigur 
se află un tărâm unde, la limita vizibilului, 
există certitudinea că nimic nu-şi va face 
apariţia, un tărâm indigo unde lucrurile şi 
conştiinţa se dizolvă aşa cum se topeşte 
oxidul de plumb în acid acetic, unde 
vederea se eliberează din cătuşele 
conştiinţei şi devine transparentă. 

Pentru Toru, fericirea însemna să 
pătrundă cu ochii minţii în acele depărtări 
Atunci când privea, se cufunda în uitarea de 
sine. Doar ochii puteau aduce uitarea de sine 
- cu excepţia privitului în oglindă. 

Cât despre Toru însuşi? 

Era un tânăr de şaisprezece ani total 
convins că nu aparţinea lumii din jurul său. 
Era prezent în această lume doar pe 



jumătate. Cealaltă jumătate aparţinea 
tărâmului întunecat, indigo. în consecinţă, 
pe lumea asta nu existau legi sau reguli 
cărora să li se supună. Era suficient să se 
prefacă. Nicăieri legile nu pot supune un 
înger. 

De aceea, viaţa luiera foarte uşoară. Nici 
sărăcia oamenilor, nici contradicţiiie politicii 
sau ale societăţii nu-i tulburau inima. Uneori 
lăsa să-i fluture pe buze un surâs fugar, dar 
asta n-avea nici o legătură cu sentimentele. 
Era un semn că respingea umanitatea, o 
săgeată nevăzută trasă de arcul buzelor 
sale. 

Când se plictisea să privească marea, 
scotea din sertarul biroului o oglinjoară şi-şi 
studia chipul. Avea faţa palidă, cu un nas 
frumos conturat şi ochi profunzi, sprâncene 



subţiri şi mândre, buze fine şi puternice. 
Dintre toate, cei mai frumoşi erau ochii, dar 
n-avea nevoie de ei pentru a fi conştient de 
sine. I se părea o ironie faptul că tocmai 
partea sa cea mai frumoasă era singurul 
instrument prin care-şi putea confirma 
propria frumuseţe. 

Ochii prea cruzi, cu genele lungi, păreau 
mereu cufundaţi în vis. 

în orice caz, Toru, acest orfan, acest 
ales, atât de diferit de ceilalţi, era convins 
de puritatea sa, oricare ar fi fost răul pe 
care-1 provoca. Tatăl său, căpitan de vas 
comercial, murise pe mare; la puţin timp 
după aceea îşi pierduse mama şi fusese luat 
în grijă de un unchi sărac; după ce absolvise 
gimnaziul, petrecuse un an într-un centru de 
îndrumare al Prefecturii şi obţinuse 



calificarea de personal de semnalizare de 
gradul al treilea, ajungând astfel să fie 
angajat de Compania Teikoku. 

Nu cunoscuse niciodată rănile provocate 
de sărăcie, acele tăieturi în scoarţa unui 
copac prin care se prelinge seva şi care apoi 
se întăresc şi se închid. Fusese înzestrat cu 
scoarţă groasă din născare. Scoarţa dură a 
dispreţului 

Pentru el, bucuria cunoaşterii nu exista 
decât dincolo de orizontul vizibil al mării 
acolo unde totul e limpede şi deja ştiut. De 
ce s-or mira oamenii? Deşi înşelăciunea lise 
serveşte tuturor, ca sticlele cu lapte 
dimineaţa, la uşa casei 

îşi cunoştea structura interioară până în 
cele mai mici detalii şi o inspecta meticulos, 
în ea nu se găsea nici urmă de inconştient. 



„Dacă vreodată aş vorbi împins de vreun 
impuls inconştient, întreaga lume s-ar 
prăbuşi Lumea ar trebui să-mi fie 
recunoscătoare pentru stăpânirea mea de 
sine. Nu există mai mare mândrie a 
conştiinţei decât puterea de a te controla“, 
gândea Toru. 

I se părea uneori că este o bombă cu 
hidrogen posesoare de conştiinţă. în orice 
caz, om nu era. 

Avea întotdeauna mare grijă de trupul său 
şi se spăla foarte des pe mâini Mereu 
frecate bine cu săpun, palmele îi erau albe şi 
uscate. în ochii lumii era doar un tânăr curat 
şi îngrijit. 

Pe de altă parte, dezordinea din afara lui 
nu-1 tulbura. Din punctul său de vedere, era 
un semn de boală să-ţi faci griji pentru 



cutele de pe pantalonii altcuiva. Pantalonii 
politicienilor erau nişte cârpe şifonate, dar ce 
importanţă avea? 

La uşa de jos, de la intrare, s-a auzit un 
ciocănit uşor. Şeful staţiei întotdeauna 
deschidea în forţă uşa încăpăţânată, de 
parcă ar fi zdrobit o cutie de chibrituri, şi 
făcea mult zgomot când urca. Nu era el. 

Toru şi-a pus rapid sandalele, a coborât 
pe scara de lemn şi, oprindu-se în dreptul 
siluetei rozalii care se profila prin geamul 
vălurit al uşii, a spus, fără să deschidă: 

— Nu se poate acum. Până pe la şase e 
posibil să apară şeful. Vino după cină. 

— Da? 

Silueta a părut că stă o clipă pe gânduri, 
apoi s-a îndepărtat. 

— Bine, atunci trec mai târziu. Am o 



grămadă să-ţi povestesc. 

— Abia aştept. 

Torn şi-a pus după ureche ciotul de creion 
cu care venise de sus fără să-şi dea seama şi 
a urcat din nou scările, cu paşi rapizi 

Părând că uitase pe loc de vizita de 
adineauri s-a dus la fereastră şi a privit 
cerul care începea să se întunece. 

Astăzi apusul avea să fie acoperit de nori 
dar, cum soarele asfinţea la şase şi treizeci 
şi trei de minute, încă-i mai rămânea vreo 
oră de lumină. Cu toate acestea, apa mării 
căpătase o nuanţă mai închisă, iar Peninsula 
Izu, o vreme ascunsă de ceaţă, redevenise 
vizibilă, ca o pictură în tuş. 

Jos, printre serele acoperite cu plastic, au 
trecut două femei cărând în spate coşuri 
pline cu căpşune. Dincolo de sere se vedea 



doar marea, ca metalul neşlefuit. Chiar în 
dreptul celui de-al doilea stâlp de înaltă 
tensiune, un vas comercial de vreo 500 de 
tone stătuse la ancoră întreaga după-amiază. 
Părăsise docul dimineaţa devreme, pesemne 
ca să nu mai plătească staţionarea, apoi 
ancorase puţin mai încolo, pentru o 
curăţenie temeinică. Treburile odată 
terminate, acum ridica din nou ancora. 

Toru a intrat în mica bucătărie de serviciu, 
unde nu erau decât o chiuvetă şi un aragaz 
de voiaj cu butelie, şi şi-a încălzit legumele 
pentru cină. în timp ce-şi pregătea masa a 
sunat telefonul: cei de la Biroul Portuar îl 
anunţau că vasul Niccho-maru îşi 
confirmase sosirea pentru ora nouă seara, 
aşa cum era programat. 

După ce a terminat de mâncat, s-a apucat 



să citească ziarul de seară. Şi-a dat seama 
că-şi aştepta vizitatorul de mai devreme. 

La ora şapte şi zece, noaptea se aşternuse 
deja peste mare. Doar şirurile de sere din 
vale păreau să opună rezistenţă 
întunericului, albicioase, ca o pojghiţă de 
brumă. 

De afară s-a auzit zgomotul mai multor 
motoare de capacitate mică. Ca la un semn, 
bărcile de pescuit au pornit din dreapta, 
dinspre Yaizu, au trecut prin faţa staţiei de 
semnalizare şi s-au îndreptat către Okitsu, în 
căutarea bancurilor de sardine. Vreo 
douăzeci de vase cu luminiţe verzi şi roşii au 
trecut în grabă, întrecându-se pentru 
întâietate. Pâlpâirea luminiţelor pe apa 
întunecată a mării părea că ţine ritmul simplu 
al zgomotului motoarelor cu cap 



incandescent. 

Pentru un timp, marea cufundată în noapte 
a părut scena unui festival tradiţional, unde 
mulţimea de participanţi, fiecare cu felinarul 
de hârtie în mână, se îndreaptă către altarul 
ascuns în întuneric. Toru ştia că bărcile îşi 
vorbesc. Alunecând grăbite pe apă, fiecare 
vrând să fie prima, visând la captura bogată 
de sardine, vesele, umflându-şi muşchii cu iz 
de peşte, îşi vorbeau prin portavoce. 

Când freamătul vaselor de pescuit a 
încetat, lăsând locul doar zgomotului 
înfundat al maşinilor care treceau pe 
şoseaua din spatele clădirii, s-a auzit o 
bătaie în uşa de la intrare. Cu siguranţă era 
din nou Kinue. 

Toru a coborât şi a deschis uşa. 

Kinue era acolo, îmbrăcată într-un 



cardigan de culoarea piersicii, scăldată în 
lumina palidă a becului de la intrare. în păr 
îşi prinsese o gardenie mare. 

— Intră! i-a spus Toru, bărbăteşte. 

Kinue a intrat, cu un zâmbet uşor 
refractar, aşa cum îşi îngăduie doar o 
vedetă. Ajunşi la etaj, fata a pus pe birou o 
cutie cu bomboane de ciocolată. 

— Te rog să serveşti 

— Mereu mă răsfeţi! 

Toru a desfăcut energic celofanul de pe 
cutia lunguiaţă şi aurită, făcând să răsune 
camera. Apoi a deschis capacul, a luat o 
bomboană şi i-a zâmbit fetei întotdeauna o 
trata atent, ca pe o mare frumuseţe. 

Toru s-a aşezat la birou, iar Kinue s-a 
aşezat cât mai departe de el, de partea 
cealaltă a biroului pe un scaun lângă farul 



de semnalizare, de parcă era gata oricând s- 
o rupă la fugă pe scări în jos. 

Când privea prin telescop, Toru stingea 
luminile, dar altfel camera era luminată 
puternic de neonul din tavan. Gardenia din 
părul lui Kinue căpătase o strălucire albă. 
Iar urâţenia fetei părea fantastică. 

Era o urâţenie care nu putea rămâne 
neobservată. întrecea de departe acea 
urâţenie obişnuită care, dacă o priveşti într- 
un anumit fel, poate fi luată drept frumuseţe, 
sau urâţenia care lasă să se ghicească 
frumuseţea sufletului Era urâţenie pură, 
nimic altceva. Un dar al naturii de o 
perfecţiune la care nici o femeie n-ar fi putut 
ajunge, oricât s-ar fi străduit. 

însă Kinue era în permanenţă tulburată 
de propria-i frumuseţe. 



— Ce-mi place la tine - a început Kinue, 
în timp ce trăgea cu ambele mâini de 
poalele fustei scurte, deoarece tocmai 
observase că i se vedeau genunchii-, ce-mi 
place la tine este că, spre deosebire de alţi 
bărbaţi, nu încerci să-mi faci avansuri 
Evident, nu pot sta complet liniştită, pentru 
că, la urma urmei, şi tu eşti bărbat. Aşa că-ţi 
spun ca să ştii: dacă încerci ceva, n-am să 
mai vin în vizită şi nici n-am să-ţi mai 
vorbesc niciodată. Totul o să se termine 
între noi, îmi promiţi că n-ai să-mi faci 
avansuri? 

— îţi jur, i-a răspuns Toru, ridicând mâna 
pentru a-şi întări spusele. 

în faţa lui Kinue trebuia întotdeauna să 
aibă o atitudine serioasă, indiferent de 
subiect. 



Era obiceiul fetei să înceapă aşa orice 
conversaţie. Odată ce primea asigurările 
cerute, îngrijorarea i se risipea şi devenea 
mai relaxată. Şi-a atins uşor gardenia din 
păr, de parcă se temea să n-o rupă, i-a 
zâmbit lui Toru, a tras brusc aer în piept şi a 
început să turuie: 

— Sunt foarte nefericită, să ştii Aş vrea 
să mor. Bărbaţii n-au cum să înţeleagă 
nefericirea unei femei prea frumoase din 
naştere. Nimeni nu-mi respectă frumuseţea şi 
toţi bărbaţii care pun ochii pe mine au numai 
gânduri murdare. Bărbaţii sunt nişte animale. 
Dacă n-aş fi fost atât de frumoasă, poate că 
i-aş fi respectat mai mult. Dar orice bărbat, 
odată ce m-a văzut, devine un animal, şi 
atunci nici vorbă să-l mai pot respecta. 
Frumuseţea unei femei e direct legată de 



cele mai urâte pofte ale unui bărbat, şi nimic 
nu poate fi mai jignitor pentru o femeie. Am 
ajuns să nu-mi mai vină să ies în oraş. Toţi 
bărbaţii care-mi ies în cale, toţi până la 
unul, se ţin după mine ca nişte câini, cu 
balele curgându-le de poftă. Eu încerc să 
merg liniştită pe stradă, ca oricare alta, dar 
fiecare bărbat cu care mă intersectez are în 
ochi o străfulgerare care spune: „O vreau pe 
femeia asta! O vreau! O vreau!“ Altfel nu 
se poate traduce privirea lor. Ei fierb de 
dorinţă, iar pe mine simplul mers prin oraş 
mă epuizează. Uite, chiar astăzi în autobuz 
s-a dat cineva la mine. Mi-a venit să mor, 
zău aşa... 

Kinue a scos din buzunarul cardiganului o 
batistuţă cu flori şi şi-a dus-o la ochi, cu un 
gest cochet. 



— Un tânăr arătos s-a aşezat lângă mine 
în autobuz. Cred că era venit de pe la 
Tokyo. Ţinea o geantă Boston pe genunchi 
şi avea pe cap o pălărie de pânză, ca turiştii 
Aşa, din profil, semăna cu... (şi Kinue rosti 
numele unui cântăreţ la modă). Nu ştiu cum 
se face că numai la mine se uita, pe furiş. 
Iarăşi mi-am zis în sinea mea. Şi-a strecurat 
mâna pe sub geanta aia albă şi moale ca un 
iepure mort şi pe ascuns, a întins degetele şi 
m-a atins pe coapsă! Uite, chiar aici! Zic eu 
coapsă, dar era mai sus. Aici îţi dai seama 
ce surprinsă am fost! Mai ales că părea un 
băiat îngrijit şi curat. Am tras un ţipăt şi am 
sărit în sus. Toţi călătorii se uitau la mine 
miraţi iar mie inima îmi bătea să-mi sară din 
piept şi nu puteam scoate un cuvânt. O 
doamnă mai în vârstă m-a întrebat, amabilă, 



ce-am păţit, şi era cât pe ce să-i spun, dar 
băiatul se făcuse roşu ca racul şi stătea cu 
ochii în pământ. Mi s-a făcut milă de el şi, 
bună la suflet cum sunt, până la urmă nu 1- 
am dat de gol. Am zis că m-am înţepat într- 
un cui, sau ceva, şi că lumea ar trebui să fie 
atentă la scaunul acela. Toţi mi-au dat 
dreptate şi au ţintit cu priviri nemulţumite 
locul de pe care mă ridicasem. Cineva chiar 
m-a sfătuit să fac o plângere la compania de 
transport, dar i-am răspuns că nu contează, 
pentru că oricum am să cobor la prima 
staţie, şi chiar aşa am făcut. Am văzut că 
locul pe care stătusem a rămas în continuare 
neocupat şi după ce autobuzul a plecat din 
staţie. Nimeni n-a mai vrut să stea acolo. 
Doar alături se zărea părul negru al 
băiatului, pe sub pălărie. Asta-i povestea. Eu 



cred că am făcut un lucru bun că n-am rănit 
pe nimeni. Doar eu am fost cea rănită. Asta e 
soarta celor frumoşi Trebuie să accepte 
toată urâţenia de pe lumea asta, să-şi ţină 
durerea bine ascunsă în piept şi să plece pe 
lumea cealaltă fără să-şi divulge secretul. 
Ce femeie are mai multe şanse de a ajunge o 
sfântă decât o femeie frumoasă? Mie mi-e 
de-ajuns să-ţi spun doar ţie. Pentru că tu poţi 
să-mi păstrezi secretul. 

Să ştii că e adevărat: numai o femeie 
frumoasă poate cunoaşte pe de-a-ntregul, 
aşa cum se reflectă în ochii bărbatului care 
o priveşte, urâţenia lumii şi adevărata faţă 
mizerabilă a omenirii, care nu mai poate fi 
mântuită. (De fiecare dată când pronunţa 
cuvântul „frumuseţe", Kinue părea că-şi 
adună toată saliva şi că e pe cale să o 



scuipe.) Femeia frumoasă e cea care ţine 
iadul la distanţă. Ea e ţinta permanentă a 
poftelor vulgare ale sexului opus şi obiectul 
invidiei celor de acelaşi sex. Dar tace, 
zâmbeşte şi-şi duce crucea în spate. Asta 
face femeia frumoasă. E un calvar. Nimeni 
nu înţelege cât de nefericită sunt. E o 
povară pe care doar cineva la fel de frumos 
ca mine o poate înţelege, şi oricum nimeni 
n-ar putea simţi ca mine. Mă îmbolnăvesc 
când aud altă femeie spunându-mi că şi-ar 
dori să fie frumoasă ca mine şi ce fericită ar 
fi Ele habar n-au de nefericirea celor aleşi 
N-au cum să priceapă singurătatea pietrei 
preţioase. Dar, aşa cum diamantul e purificat 
de pofta de avuţie, şi pe mine mă purifică 
pofta trupească a celor din jur. Dacă oamenii 
ar şti cu adevărat cât de dureroasă este 



frumuseţea, saloanele de cosmetică şi 
chirurgii plasticieni ar da faliment. Doar cei 
care n-au parte de frumuseţe şi-o doresc. 
Nu-i aşa? 

Toru o asculta făcându-şi de lucru cu un 
creion verde, pe care-1 tot răsucea în palmă. 

Kinue era fiica unui proprietar de terenuri 
din zonă, om înstărit. La un moment dat 
suferise o mare decepţie în dragoste şi de 
atunci începuse să se poarte ciudat. 
Petrecuse chiar o jumătate de an într-un 
spital de boli mintale, cu un diagnostic 
complicat, euforie depresivă sau aşa ceva. 
însă de atunci nu mai avusese nici o criză 
violentă, rămânând doar cu convingerea că 
e cea mai frumoasă femeie din lume. 

în nebunia ei, distrusese oglinda care-i 
provocase atâta suferinţă şi trecuse într-o 



lume fără oglinzi Acolo vedea doar ce voia 
să vadă, iar ce nu voia putea să nu 
privească. Realitatea era o alegere 
personală, elastică. Pentru ea devenise 
posibil, fără vreun pericol, un mod de viaţă 
pe care oamenii obişnuiţi l-ar fi dispreţuit şi 
care, odată şi-odată, avea să-şi ceară preţul. 
Aruncase la gunoi jucăria veche a conştiinţei 
de sine şi se apucase să-şi construiască un 
alt sistem, complex şi elaborat, pe care şi-l 
fixase în interior, ca pe o inimă artificială, şi 
care o ajuta să funcţioneze. îşi făurise o 
lume impenetrabilă şi, datorită ei, devenise 
complet fericită. Sau, după standardele ei, 
complet nefericită. 

Probabii că nebunia ei fusese cauzată de 
vreun bărbat care, dezamăgit, îşi bătuse joc 
făţiş de urâţenia ei Atunci Kinue văzu o 



sclipire de lumină pe calea vieţii ei: pentru că 
nu-şi putea schimba chipul, nu-i rămânea 
decât să schimbe lumea. în stilul său 
personal, s-a ocupat de operaţia estetică, 
fără să sufle o vorbă nimănui şi, în cele din 
urmă, a scos o perlă strălucitoare din 
străfundurile cochiliei cenuşii 

Ca un soldat care se luptă să 
supravieţuiască în spatele liniilor inamice, 
fata a descoperit o legătură, primară dar 
greu de strunit, cu lumea din jur. Folosindu- 
se de ea ca de o pârghie, a reuşit să 
răstoarne lumea cu susul în jos. O revoluţie 
extraordinară, şi totodată o nemaipomenită 
capacitate de a transforma lucrul cel mai 
dorit în cea mai mare tragedie... 

Toru o asculta pufăind din ţigara pe care 
o ţinea cu un gest prea matur pentru vârsta 



lui, tolănit pe scaun, cu picioarele subţiri şi 
lungi, îmbrăcate în blugi, întinse în faţă. 
Povestea fetei n-aducea nimic nou, dar Toru 
era genul de ascultător care nu-şi trăda 
plictiseala. Kinue era foarte sensibilă la 
reacţiile publicului 

Tânărul nu râdea niciodată de ea, ca alţii 
De asta şi venea la el. Iar el o considera pe 
acea fată nebună, mai mare cu cinci ani ca 
el, un fel de tovarăş în lumea lui aparte. îi 
plăceau oamenii care refuzau cu 
încăpăţânare să recunoască realitatea. 

Dacă inimile lor - una, protejată de 
nebunie, iar cealaltă, de conştiinţa de sine - 
erau împietrite în aceeaşi măsură, atunci nu 
s-ar fi putut răni reciproc, oricât s-ar fi atins. 
Iar dacă inimile li se atingeau, nu exista 
pericolul să lise atingă şi trupurile. 



Torn s-a ridicat brusc de pe scaun şi s-a 
apropiat de Kinue cu paşi mari Fata, mai 
relaxată ca la început, lăsase garda jos şi 
gestul tânărului a luat-o prin surprindere. Cu 
un strigăt ascuţit, a ţâşnit şi s-a refugiat 
lângă uşă. 

De fapt Toru se dusese la telescop. Cu 
ochiul lipit de vizor, a fluturat din mână 
către spate. 

— Am treabă. Du-te acasă. 

— Vai, iartă-mă! Am interpretat greşit! 
Sunt convinsă că tu nu eşti ca ceilalţi, dar 
m-ai luat prin surprindere şi, pentru o clipă, 
te-am pus în aceeaşi oală. Iartă-mă! Am 
avut parte de atâtea lucruri oribile, încât, 
dacă văd un bărbat ridicându-se brusc, îmi 
închipui că se întâmplă din nou. î mi pare rău. 
Dar gândeşte-te şi la mine, care întotdeauna 



trebuie să trăiesc cu frica asta. 

— Lasă, nu-i nimic. Du-te acasă. Am 
treabă. 

— Mă duc. Dar ştii... 

— Ce? 

Cu ochii în telescop, Toru o simţea 
ezitând, undeva în spatele lui 

— Ştii... Eu te respect foarte mult. Bun, 
la revedere atunci Ne vedem curând. 

— La revedere. 

S-au auzit paşi mărunţi pe scara de lemn 
şi apoi uşa de jos închizându-se. Toru 
urmărea prin telescop o luminiţă în mijlocul 
întunericului 

în timp ce o asculta pe Kinue, îşi 
aruncase privirea pe fereastră şi zărise ceva. 
Deşi era înnorat, se vedeau luminiţe înspre 
Toi în vestul Peninsulei Izu, la poalele 



dealurilor. Iar când una, semn al unui vas 
care se apropia, şi-a făcut loc printre cele 
ale bărcilor de pescuit din larg, substanţa 
întunericului s-a transformat aproape 
imperceptibil. 

Mai era aproximativ o oră până la nouă, 
când ar fi trebuit să sosească vasul Nicchd- 
maru. Dar niciodată nu trebuia să te încrezi 
în orarul vapoarelor. 

în întunericul din depărtare, luminţa unui 
vas se mişca încet, ca o insectă pe lentila 
rotundă a telescopului Apoi din una s-au 
făcut două. Vasul şi-a schimbat direcţia, iar 
luminile de la prora şi de la pupa s-au 
separat. încă puţin şi după distanţa dintre 
ele, Toru a putut estima tonajul vaporului 
Nu era vreun vas de pescuit de câteva sute 
de tone, ci chiar Niccho-maru, de 4 200 de 



tone. Tânărul avea deja ochiul format şi 
putea ghici mărimea vaselor după distanţa 
dintre lumini, 

Toru îl urmărea mai departe prin telescop. 
Acum luminile lui se diferenţiau clar de cele 
de pe ţărm şi de pe vasele de pescuit. 
Netulburate, îşi continuau drumul prin apele 
întunecate. 

Venea ca moartea strălucitoare, cu 
luminile de pe punte aruncând scânteieri în 
apă. Când a reuşit să-i zărească pe deplin 
silueta, ca un complicat instrument muzical 
din vechime, şi luminile de la prora şi de la 
pupa, Toru s-a dus la far şii-a ajustat poziţia 
din mâner. Dacă semnaliza prea repede, 
celor de pe vas le-ar fi fost greu să 
descifreze; iar, dacă raza de lumină era prea 
groasă, pilonul din colţul de sud-est al 



clădirii i-ar fi stat în cale şi semnalele nu s- 
ar mai fi transmis în întregime. Sincronizarea 
era dificilă, cu atât mai mult, cu cât nu putea 
estima viteza de reacţie a celor de pe vas. 

Toru a aprins farul. O rază slabă de 
lumină a pornit din maşinăria veche, cu un 
binoclu fixat de partea superioară, cu 
lentilele ca doi ochi de broască. Vasul 
plutea în spaţiul întunecat. 

Trecând obturatorul peste lampă, Toru a 
transmis de trei ori semnalul de apel. 

Scurt-scurt-scurt-lung-scurt. Scurt- 
scurt-scurt-lung-scurt. Scurt-scurt-scurt- 
lung-scurt. 

Nici un răspuns. 

A reluat apelul, de încă trei ori 

De pe puntea vasului s-a ivit o rază de 
lumină, ca un corp fluid. 



Lung. 

Torn a văzut semnalul luminos şi aproape 
a simţit în palmă greutatea mânerului 
obturatorului de pe vasul din depărtare. A 
continuat dialogul: 

— Cine eşti? 

Scurt-lung-lung-lung-scurt, scurt-lung- 
scurt-lung-scurt, lung-scurt-scurt-scurt- 
lung, scurt-lung, lung-scurt-scurt-scurt. 

După primul semnal lung de răspuns, a 
venit şi numele vasului, fantomatic. 

Lung-scurt-lung-scurt, scurt-lung-lung- 
scurt, scurt-scurt-lung-scurt, lung-lung, 
scurt-scurt-lung, lung-scurt-scurt-lung, 
lung-scurt-lung-lung-scurt. 

Era cât se poate de clar: Niccho-maru. 

Semnalele amestecate, lungi şi scurte, 
creau un fel de neastâmpăr, de parcă doar o 



luminiţă ar fi jucat de bucurie, printre alte 
surate potolite. Chemarea luminii de pe 
marea îndepărtată avea ceva ce aducea cu 
glasul femeii nebune care fusese acolo până 
mai adineauri, metalic şi trist fără motiv, 
căinând durerea bucuriei Odată cu numele 
unui vas, luminile transmiseseră şi bătăile 
neregulate ale unei inimi prea pline de 
sentimente. 

De pe Niccho-maru probabil îi răspundea 
un ofiţer de rangul al doilea, aflat de 
serviciu pe punte. Toru a încercat să-şi 
închipuie emoţia matelotului întors acasă. în 
cabina îndepărtată, impregnată de mirosul 
de vopsea albă, luminată de strălucirea 
alamei de la busolă şi timonă, pluteau în aer 
oboseala călătoriei lungi şi ultimele amintiri 
ale soarelui de la miazăzi Un vapor bătut 



de vânturi şi încovoiat sub greutatea 
încărcăturii se întorcea acasă. Un ofiţer de 
rangul al doilea, cu ochii vii în care 
sclipeşte bucuria întoarcerii acasă, 
manevrează farul de semnalizare cu 
îndemânarea dată de obişnuinţă. în 
profesionalismul lui se ascunde o vigoare 
bărbătească. Două cămăruţe luminate, de o 
parte şi de alta a mării întunecate. Pe măsură 
ce comunicau, prezenţa celuilalt se contura 
pe nemărginirea apei, ca un spirit strălucitor. 

Vasul avea să petreacă noaptea în larg, 
urmând să intre la cheiurile de la 3G abia 
dimineaţa. Oricum, Biroul de Carantină era 
închis de la cinci după-amiaza până la şapte 
dimineaţa. Toru a aşteptat până ce vasul a 
ajuns în dreptul celui de-al treilea stâlp 
electric. Dacă cineva avea să-l întrebe, va 



da acel moment ca ora sosirii vasului şi n- 
aveau să fie probleme la andocare. 

— întotdeauna vasele din străinătate 
ajung mai repede, a spus Toru cu voce tare. 

Avea uneori obiceiul să vorbească singur. 

Trecuse de opt şi jumătate. Vântul se 
domolise şi marea era liniştită. 

Pe la ora zece, ca să scape de senzaţia 
de somn care pusese stăpânire pe el, a 
coborât şi a ieşit puţin afară, pentru o gură 
de aer proaspăt. 

Pe drumul prefectural treceau încă 
destule maşini. Luminiţele de la nord-est de 
Shimizu sclipeau parcă nervoase. Muntele 
Udo, care în zilele senine înghiţea soarele 
la asfinţit, acum era cufundat în întuneric. 
Dinspre căminul angajaţilor de la Şantierul 
Naval H. răzbăteau cântece de beţie. 



Tânărul s-a întors la postul de observaţie 
şi a dat drumul la radio. A ascultat buletinul 
meteo. A doua zi avea să fie ploaie, cu 
valuri mari în larg şi vizibilitate redusă. Au 
început pe urmă ştirile. Ca urmare a 
operaţiunilor militare americane din 
Cambodgia, comandamentele, punctele de 
aprovizionare şi spitalele Forţelor de 
Eliberare n-aveau să mai fie operaţionale 
până în octombrie. 

S-a făcut zece şi jumătate. 

Vizibilitatea era din ce în ce mai slabă şi 
luminiţele din Peninsula Izu aproape că nu 
se mai distingeau. Era totuşi mai bine aşa, se 
gândi Toru, somnoros, decât dacă s-ar fi 
văzut luna. în nopţile cu lună puternică, 
întinderea apei strălucea prea tare şi nu 
desluşea decât cu greutate luminile 



vapoarelor care se apropiau de port. 

Şi-a pus ceasul să sune la unu şi jumătate 
şi s-a culcat în cuşeta de serviciu. 



4 


...Cam pe la aceeaşi oră, Honda a avut 
un vis, în casa lui din Hongo. 

Se întorsese obosit din excursie şi se 
culcase devreme. Adormise aproape imediat 
şi, probabil ca urmare a vizitei la crângul de 
pini de la prânz, visase despre îngeri 

Peste crângul de la Miho nu zbura doar 
un înger solitar, ci o multitudine de îngeri 
Erau şi de sex bărbătesc, şi femeiesc. Visul 
reda exact cunoştinţele lui Honda despre 
scripturile budiste, iar el, în vis, constata cu 
bucurie că scrierile budiste spuneau 
adevărul. 

Există îngerii din cele Şase Tărâmuri ale 



Dorinţei şi celelalte fiinţe din Lumea 
Celestă a Formelor. Dintre aceştia, primii 
sunt mai cunoscuţi, iar cum cei pe care-i 
vedea, bărbaţi şi femei, se dedau laolaltă 
plăcerilor, erau probabil îngeri din Lumea 
Dorinţei 

Pe trupurile lor se vedeau lumini de şapte 
feluri, de culoarea focului, aurii, albastre, 
roşii, albe, galbene şi negre. Păreau un stol 
de păsări colibri uriaşe, cu aripi de culoarea 
curcubeului 

Aveau părul albastru, zâmbetul uşor le 
scotea la iveală dinţi albi şi sclipitori 
trupurile le erau suple şi nespus de curate, 
iar ochii nu clipeau niciodată. 

Bărbaţii şi femeile-înger din Lumea 
Dorinţei erau mereu într-o căutare 
reciprocă, dar cei din Tărâmul al Treilea, 



Yăma, se ţineau doar de mână, cei din 
Tărâmul al Patrulea, Tuşită, îşi împărtăşeau 
gânduri, cei din Tărâmul al Cincilea, 
Nirmânnarad, se priveau, iar cei din 
Tărâmul cel mai înalt, al Şaselea, 
Paranirmitavasavarti, nu făceau decât să-şi 
vorbească. 

Aşa-şi închipuia Honda, în vis, că trebuie 
să fi fost adunarea îngerilor peste crângul 
de pini de la Miho, cu flori presărate la 
picioarele lor, ca ofrandă, cu muzică lină şi 
mireasmă dulceagă. Honda era vrăjit de 
priveliştea nemaivăzută. Dar ştia că îngerii, 
fiind şi ei fiinţe înzestrate cu simţire, nu 
scăpaseră lanţului reincarnărilor. 

Părea să fie noapte, dar în acelaşi timp zi, 
părea să fie amiază, dar cerul era înstelat, 
cu luna în ultimul pătrar. în jur nu era nici 



ţipenie de om şi Honda s-a întrebat, singur 
fiind, dacă nu era chiar el pescarul de la 
Miho care încercase să fure veşmintele de 
înger. 

Conform legendei budiste, „îngerii de 
parte bărbătească se nasc din genunchii 
îngerilor de parte bărbătească, iar cei de 
parte femeiască, din coapsele celor de parte 
femeiască. îşi cunosc locurile naşterilor 
anterioare şi se hrănesc din sfântul izvor 
ceresc". 

în timp ce Honda îi privea plutind prin 
aer, în sus şi-n jos, îngerii păreau că-1 
tachinează: veneau lângă el şi aproape că-i 
atingeau nasul cu degetele picioarelor 
răşchirate. A urmărit degetele albe, ca nişte 
flori, şi pe îngerul care-şi întorsese chipul 
şi-i zâmbea: era chipul Prinţesei Ying Chan. 



Treptat, îngerii şi-au pierdut interesul 
pentru el. Au coborât până la dunele de 
nisip de la malul mării, strecurându-se pe 
sub crengile înnegrite ale pinilor. Ameţit de 
strălucirea forfotei lor, Honda nu mai reuşea 
să-i urmărească. Din cer cădeau încontinuu 
flori albe, pure. Se auzea sunet de flaute, 
fluiere şi tobe cereşti Dintr-o parte în alta 
fluturau, purtate de adierea vântului plete 
albastre, poale de veşminte, mâneci eşarfe 
de mătase înfăşurate pe umeri şi pe braţe. în 
faţa ochilor i-a poposit pentru o clipă un 
pântece alb şi inocent; mai încolo se pierdea 
în depărtare talpa imaculată a unui picior. Un 
braţ alb, de o mare frumuseţe, luminat în 
culorile curcubeului i-a trecut prin faţa 
ochilor de parcă încerca să prindă ceva. Mai 
departe, două degete suple păreau că ţin 



între ele luna. Un piept bogat şi alb, 
răspândind o mireasmă divină, s-a îndreptat 
către ceruri Coapsele fine, profilate pe cerul 
albastru, erau aidoma norilor. Din înaltul 
cerurilor, doi ochi negri s-au oprit asupra lui 
Honda, privindu-1 fără să clipească. Apoi 
întorcându-şi fruntea palidă, pe care se 
oglindeau stelele, făptura s-a ridicat în 
plutire, şi din ea n-au mai rămas vizibile 
decât gleznele. 

Printre îngerii-bărbaţi Honda a văzut 
limpede chipul lui Kiyoaki şi pe cel serios al 
lui Isao. A încercat să-i urmărească cu 
privirea, dar n-a reuşit mai mult de o clipă, 
în desenul mereu schimbător al culorilor 
curcubeului apoi i-a pierdut din nou din 
vedere. 

Uitându-se apoi înspre locul unde o 



zărise pe Ying Chan, s-a întrebat dacă 
timpul din Lumea Dorinţelor era mai 
complex decât timpul pământean, dacă nu 
cumva îşi schimba forma, ca o nălucă, şi 
dacă trecutul şi prezentul nu puteau ocupa 
acelaşi spaţiu. Jocul nevinovat pălea şi 
dispărea în depărtare, în timp ce noi legături 
luau naştere. 

Doar pinii din crâng aparţineau acestei 
lump acele lor erau vizibile în detaliu, iar 
trunchiul pinului roşu de care se sprijinea 
Honda era tare şi aspru. 

Freamătul nesfârşit al îngerilor i se părea 
acum obositor şi greu de suportat. încă mai 
privea, din umbra unui cedru gros de 
Himalaya, ca şi cum ar fi stat într-un parc. 
Un parc al umilirii. Claxoane în noapte. El 
privea şi privea. Cele mai sacre şi cele mai 



murdare lucruri devin totuna, dacă le 
priveşti Totuna. De la început şi până la 
sfârşit... 

Cu inima cuprinsă de o tristeţe profundă, 
Honda s-a luptat să sfâşie acel vis, ca un 
om care înoată în mare încercând să scape 
de algele care l-au cuprins, şi a deschis 
ochii 

Şi-a auzit ticăind ceasul de mână, lăsat la 
căpătâi într-o cutie cu tot felul de 
mărunţişuri A aprins veioza şi s-a uitat la 
ceas: era abia ora unu şi jumătate. 

Era aproape sigur că zorile îl vor prinde 
treaz. 



5 


Trezit de alarma ceasului, Toru s-a spălat 
mai întâi pe mâini, din obişnuinţă, apoi s-a 
dus la telescop. 

Spre neplăcerea lui, garnitura de protecţie 
rotundă şi albă din jurul vizorului era 
călduţă şi umedă. Şi-a retras puţin capul, aşa 
încât genele să nu atingă vizorul. Nu se 
vedea nimic. 

îşi pusese ceasul să sune la unu şi 
jumătate în eventualitatea că Zuiun-maru, 
aşteptat să intre în port abia la ora trei, ar fi 
ajuns mai repede. S-a mai uitat de două-trei 
ori, dar vasul nu se vedea. în schimb, de pe 
la ora două marea a devenit gălăgioasă: 



dinspre stânga şi-au făcut apariţia o mulţime 
de vase mici de pescuit, cu motoarele 
duduind şi farurile aprinse, luându-se la 
întrecere. Pentru câteva minute, marea a 
devenit parcă gazda unei sărbători 
tradiţionale, cu lampioane festive. Bărcile 
care pescuiseră sardine în larg la Okitsu 
acum se grăbeau să se întoarcă la Yaizu ca 
să prindă piaţa de dimineaţă. 

Toru a luat o bomboană de ciocolată din 
cutie, a băgat-o în gură şi s-a dus în 
bucătărie să-şi fiarbă nişte rămen-, în timp 
ce-şi pregătea masa, a fost întrerupt de 
ţârâitul telefonului Era staţia de 
semnalizare de la Yokohama, care-1 anunţa 
că Zuiun-maru avea întârziere, urmând să 
sosească abia la patru. Ar fi putut să se 
trezească mai târziu. A căscat zdravăn, de 


mai multe ori. I se părea că aerul se zbate 
să-i scape din adâncul plămânilor. 

7 Sortiment de tăiţei chinezeşti. 

La trei şi jumătate vaporul încă nu se 
zărea, iar el se lupta tot mai greu cu somnul. 
Ca să se mai dezmeticească, a coborât şi a 
ieşit afară în aerul rece. A inspirat profund 
de câteva ori. Era ceasul la care ar fi trebuit 
să răsară luna, dar cerul era înnorat şi nu se 
vedea nici o stea. Singurele lumini erau 
rândul de becuri roşii de la scara de 
incendiu a unui bloc şi, în depărtare, 
aglomerarea de luminiţe, ca o jerbă de 
scântei, din portul Shimizu. Pe undeva se 
auzea vocea singuratică a unei broaşte 
kajika, iar un cocoş anunţa primele semne 
ale zorilor, în aerul rece. La nord se 
profilau pe cerul întunecat nori albicioşi. 


S-a întors în cameră. Era ora patru fără 
cinci şi Zuiun-maru în sfârşit îşi făcuse 
apariţia. Toropeala care-1 cuprinsese i-a 
dispărut imediat. începuse să se lumineze de 
ziuă şi serele de căpşuni păreau un câmp 
înzăpezit. A recunoscut vasul cu uşurinţă. A 
îndreptat farul de semnalizare către luminiţa 
roşie de la babordul vasului şi i-a cerut să-şi 
confirme identitatea. Scăldat în lumina 
palidă a răsăritului, Zuiun-maru s-a 
îndreptat încet către docul 3G. 

Patru şi jumătate. Deasupra norilor, cerul 
se înroşea la est. Acum linia ţărmului se 
desluşea clar, iar culoarea apei şi reflexiile 
luminilor de pe vasele de pescuit căpătau 
substanţă. 

Aşezat la birou, în lumina încă prea 
slabă, Toru s-a apucat să scrie pe o hârtie, 



fără un rost anume, Zuiun-maru, Zuiun- 
maru, Zuiun-maru... Lumina devenea tot 
mai puternică. Tânărul şi-a ridicat privirea şi 
a văzut limpede valurile care brăzdau 
suprafaţa mării, 

în acea zi, soarele răsărea la ora patru şi 
cincizeci şi patru de minute. Toru a deschis 
larg geamul dinspre est, lăsând să pătrundă 
frumuseţea ultimelor minute dinainte de 
răsărit. 

Discul soarelui încă nu se vedea, dar 
chiar deasupra locului unde ar fi trebuit să 
apară, câţiva nori frumos conturaţi îşi 
întindeau elegant faldurile, ca un şir de 
coline deasupra mării. Mai sus de ei se 
mişcau agale straturi de nori rozalii, lăsând 
uneori goluri prin care se vedea cerul de un 
albastru cenuşiu; dedesubt era o mare de 



nori grei şi întunecaţi Norii rozalii de sus 
învăluiau cu lumina lor poalele munţilor din 
zare. Toru aproape că desluşea, pe poale, 
casele oamenilor, ca nişte puncte mici 
Lumina părea că dă naştere unui tărâm 
misterios, ca un trandafir ce înfloreşte. 

„De acolo am venit eu“, şi-a spus Toru. 
„De pe tărâmul misterios, care se arată doar 
uneori privirilor, la răsărit/' 

Se stârnise o briză rece, de dimineaţă. 
Copacii din vale erau de un verde proaspăt. 
Piesele izolatoare de porţelan de pe stâlpii 
de înaltă tensiune ieşeau în evidenţă, albe. 
înşiraţi cum erau către est, stâlpii păreau că 
se îndreaptă direct spre soarele care urma 
să apară. Dar soarele nu s-a înălţat pe cer, 
ci a fost prins şi înghiţit de norii albăstrui 
Culoarea rozalie a dispărut iar norii s-au 



împrăştiat pe cer ca nişte fire de mătase, dar 
discul soarelui nu se vedea nicăieri 

Nu s-a văzut decât pe la cinci şi cinci 

Printr-o spărtură în masa norilor 
întunecaţi de la orizont, exact în dreptul 
celui de-al doilea stâlp electric, şi-au făcut 
loc primele raze de soare, de un roşu 
sângeriu, melancolic, de parcă era apusul, şi 
nu răsăritul. Partea de sus şi cea de jos a 
soarelui erau ascunse de norii ca nişte buze 
strălucitoare. Un zâmbet rece născut de 
buze subţiri şi ironice, vopsite cu un ruj 
sângeriu, a plutit câteva clipe pe cer. Tot mai 
şterse şi mai palide, buzele au lăsat pe cer 
doar zâmbetul incert şi s-au făcut nevăzute, 
în schimb, cerul s-a umplut de o lumină tot 
mai caldă. 

La ora şase, când din larg şi-a făcut 



apariţia un cargobot încărcat cu plăci de 
oţel zincat, soarele era deja uimitor de sus, 
un cerc de lumină slabă ce putea fi privit cu 
ochiul liber, sub vălul norilor. Pe urmă 
lumina s-a înteţit, iar marea înspre est a 
devenit strălucitoare, ca un brocart aurit. 

Toru a telefonat la pilot acasă şi la 
remorcher. 

— Bună dimineaţa! Avem două vase, 
Niccho-maru şi Zuiun-maru, care au intrat 
în port. Mulţumesc. 

— Alo, Kitafuji ? Niccho-maru şi Zuiun- 
maru au intrat în port. Da. Zuiun-maru, la 
patru şi douăzeci, la 3G. 



6 


La ora nouă a ieşit din tură. A lăsat cutia 
cu ciocolată pentru colegul din schimbul 
următor şi a plecat. Buletinul meteo n-o 
nimerise: norii se risipiseră şi se înseninase. 
Cât a aşteptat autobuzul, l-au chinuit razele 
soarelui prea puternic pentru ochii săi 
nedormiţi. 

Drumul care ducea spre staţia de tren 
Sakurabashi, de pe linia Shizuoka, străbătea 
o zonă unde odinioară fuseseră parcele de 
orez, cu apă, dar acestea fuseseră între timp 
umplute cu pământ şi nivelate, iar terenul 
fusese reîmpărţit în loturi De-a lungul 
drumului lat răsăriseră clădiri nof 



majoritatea magazine, o amestecătură fără 
gust, cum vezi prin satele americane. Toru a 
coborât din autobuz, a cotit la stânga şi a 
trecut peste un râuleţ, ajungând la clădirea 
de apartamente, cu două niveluri, unde 
locuia. 

A urcat la etaj pe scara cu copertină 
albastră şi a deschis uşa de la capătul 
culoarului Apartamentul era în perfectă 
ordine, aşa cum îl lăsa întotdeauna. Avea 
două camere, una de şase, iar alta de patru 
tatami şi jumătate, şi o bucătărie. Obloanele 
închise nu lăsau să pătrundă lumina de afară, 
înainte să le deschidă, Toru s-a dus să-şi 
pregătească apa pentru baie. Deşi mică, 
locuinţa avea propria-i baie, cu instalaţie pe 
gaz. 

Până s-a încălzit baia, Toru, obosit de 



atâta privit, dar neştiind să facă altceva, s-a 
rezemat de fereastra care dădea spre nord- 
vest şi s-a uitat la agitaţia de duminică 
dimineaţa ce cuprinsese casele noi de 
dincolo de livada cu mandarini. Un câine 
lătra. Vrăbiile zburătăceau printre copaci 
Către sud, un bărbat care în sfârşit îşi 
construise propria casă stătea pe verandă, 
aşezat confortabil într-un fotoliu de rattan, 
şi citea ziarul. în fundul casei, o femeie 
încinsă cu şorţ se mişca de colo-colo, 
grăbită. Acoperişurile caselor noi, din ţiglă 
albastră, străluceau în soare. Vocile limpezi 
ale copiilor străpungeau aerul, ca nişte 
cioburi de sticlă. Lui Toru îi plăcea să 
observe vieţile oamenilor, aşa cum studia 
animalele la grădina zoologică. 

Apa pentru baie se încălzise. întotdeauna, 



când ieşea din schimb dimineaţa, făcea o 
baie lungă şi-şi curăţa fiecare părticică a 
trupului Barba încă nu-i prea creştea şi era 
destul dacă se bărbierea o dată pe 
săptămână. S-a dezbrăcat şi a păşit pe 
grătarul de lemn din faţa căzii făcându-1 să 
scârţâie. A intrat direct în apă, fără să se 
spele înainte.- Nu-i păsa, pentru că nimeni n- 
avea să intre după el. Potrivise cu grijă 
termostatul şi temperatura apei diferea de 
dorinţa lui cu cel mult un grad sau două. A 
stat puţin în apă să se încălzească, apoi a 
ieşit pe grătarul de lemn şi a început să se 
spele, pe îndelete. Când era nedormit şi 
obosit, faţa îi secreta grăsime şi transpira la 
subsuori. S-a frecat bine la subsuori, cu mult 
săpun. 

8 în inod normal, japonezii se spală şi se dătescîn afara căzii 


ca apă caldă, în care intră apoi doar pentru a se relaxa. Pentru 
a face economie, toţi membrii familiei se scaldă, pe rând, în 
aceeaşi apă. 

Lumina de la fereastră i s-a furişat pe 
braţele ridicate în sus şi a poposit uşor pe 
tors, lângă subsuoara ascunsă de clăbuc. 
Toru a surâs. Chiar acolo avea, din naştere, 
trei aluniţe, în forma constelaţiei Pleiadelor. 
Dintotdeauna i se păruse că sunt dovada vie 
a fugii sale din limitele umane. 



7 


La bătrâneţe, Honda şi Keiko Hisamatsu 
deveniseră prieteni foarte buni. Ea avea 
şaizeci şi şapte de ani Oriunde se plimbau 
împreună, lumea îi lua drept un cuplu 
înstărit. Se întâlneau des, o dată la câteva 
zile, şi nu se plictiseau niciodată unul de 
celălalt. Se îngrijorau împreună de nivelul 
colesterolului şi de posibilitatea cancerului, 
spre amuzamentul doctorilor. La rândul lor, 
îi tratau pe toţi doctorii cu suspiciune şi 
mergeau mereu la alţii Arătau aceeaşi 
zgârcenie în cheltuielile de zi cu zi şi se 
mândreau cu fina lor cunoaştere a 
psihologiei bătrâneţii făcând abstracţie de 



cazurile lor personale. 

Ajunseseră la un echilibru chiar şi în ceea 
ce privea irascibilitatea. Când unul dintre ei 
se enerva fără motiv, celălalt lua o atitudine 
obiectivă şi plină de tact, protejându-şi 
reciproc mândria. Se completau când 
memoria nu-i mai ajuta şi, chiar şi atunci 
când unul dintre ei uita imediat ce spunea sau 
când contrazicea ce spusese el însuşi cu o 
clipă înainte, celălalt nu-1 lua în râs, ştiind 
că i s-ar putea întâmpla la fel. 

Deşi nici unul nu mai era stăpân pe 
amintirile ultimilor zece-douăzeci de ani, 
amândoi ţineau perfect minte întâmplări mult 
mai îndepărtate din trecut şi aproape că se 
luau la întrecere, ca şi cum ar fi citit dintr-un 
minuţios registru de familie. în aceste 
discuţii, nu rar li se întâmpla să-şi dea 



seama, la un moment dat, că ascultătorul nu 
mai era atent şi că vorbitorul era pierdut în 
monologuri interminabile. 

„Tatăl tânărului Sugi a fost fondatorul 
companiei de produse chimice care iniţial i-a 
purtat numele şi apoi a devenit Nippon Kasei 
Chemical. Prima lui soţie provenea din 
vechea familie Honji din satul lui, dar 
curând nu s-au mai înţeles iar ea s-a întors 
la casa părintească şi şi-a reluat numele de 
fată. Pe urmă s-a căsătorit cu un văr de-al 
doilea şi, afurisită cum era, şi-a cumpărat o 
casă în Koishigawa-Kagomachi, chiar lângă 
casa fostului soţ. Dar un clarvăzător - am 
uitat cum îl chema - i-a spus că fântâna nu e 
amplasată într-un loc propice şi ea a făcut 
cum a sfătuit-o el, a pus un altar în grădină, 
cu faţa spre stradă, şi lumea a început să 



dea buzna să se roage acolo. A fost până la 
urmă distrus de raidurile aeriene, dar...“ 

Asemenea poveşti depăna Honda. Iar 
Keiko, la rândul ei, avea multe amintiri de 
împărtăşit: 

„Era fiica unei concubine, practic sora 
vitregă a Vicontelui Matsudaira. S-a 
îndrăgostit de un cântăreţ de operă italian, 
fapt pentru care a fost dezmoştenită, şi s-a 
dus după el la Napoli, dar el a părăsit-o. 
Pentru asta a şi încercat să se sinucidă. A 
apărut şi în ziare. O verişoară a soţiei 
Baronului Shishido, deci un fel de nepoată a 
lui S-a măritat cu cineva din familia 
Sawado. A născut doi copii gemeni şi 
amândoi la vârsta de douăzeci de ani au 
murit într-un accident de maşină. Cică ei au 
fost sursa de inspiraţie pentru faimosul 



roman Mugurii îngemănaţi ai tristeţii 

Când unul dintre ei nu mai contenea cu 
asemenea poveşti despre complicatele 
legături de rudenie ale diverselor familii, 
celălalt nu-1 mai asculta, însă asta nu-i 
deranja. Lipsa de atenţie din partea celuilalt 
era oricum mai uşor de suportat decât 
expresia de plictiseală cruntă pe care ar fi 
avut-o dacă ar fi ascultat cu atenţie. 

Astfel, bătrâneţea era pentru amândoi un 
fel de boală pe care o împărtăşeau, dar de 
care ar fi vrut să nu mai afle nimeni 
altcineva. Nimeni nu poate renunţa la 
plăcerea de a vorbi despre propria-i boală, 
iar ei avuseseră isteţimea de a găsi 
interlocutorul potrivit. Pentru că erau uşor 
diferiţi de alte cupluri, Keiko nu simţea 
nevoia să-şi disimuleze vârsta înaintată în 



faţa lui Honda. 

Minuţiozitate exagerată, păreri 
preconcepute, dispreţ faţă de tinereţe, 
preocupare exagerată faţă de lucrurile 
mărunte, frică de moarte, plictiseală, iritare 
fără motiv... pe toate acestea, şi Honda, şi 
Keiko, le vedeau în celălalt, dar nu în ei 
înşişi Iar în ceea ce privea încăpăţânarea, 
aveau amândoi din belşug. 

Arătau o mare îngăduinţă pentru fetele 
tinere, dar nu şi pentru băieţi Poveştile pe 
care le depănau amândoi erau bârfe legate 
de tineri nu scăpau de limba lor ascuţită nici 
cei din Zengakuren, Federaţia Naţională a 
Studenţilor, nici tinerii hippy. îi deranjau 
profund toate atributele tinereţii pielea fină 
şi suplă, părul negru şi bogat, privirea 
visătoare. Keiko avea obiceiul să spună că, 



pentru un bărbat, tinereţea era un păcat, iar 
lui Honda îi făcea plăcere s-o audă. 

Dacă bătrâneţea era adevărul cel mai 
greu de acceptat şi adversarul care trebuia 
înfruntat cel mai îndelung, atunci Honda şi 
Keiko îşi ofereau reciproc un adăpost 
ascuns, unde fugeau de realitate. Intimitatea 
lor nu se născuse din viaţa petrecută 
împreună, ci din clipele în care dădeau unul 
de celălalt, în fuga lor spre adăpost. Făceau 
schimb de case goale şi se grăbeau să 
ferece uşa după ei. Singuri în adâncul 
celuilalt, răsuflau în sfârşit uşuraţi 

în viziunea lui Keiko, prietenia ei pentru 
Honda reprezenta îndeplinirea ultimelor 
dorinţe ale lui Rie, soţia lui decedată, 
î nainte să se stingă, Rie îi luase mâna şi o 
rugase să aibă grijă de el. în înţelepciunea 



ei, îl lăsase pe cele mai bune mâini. 

Unul dintre rezultate fusese excursia în 
doi prin Europa, cu un an în urmă. în locul 
lui Rie, care întotdeauna refuzase cu 
încăpăţânare să plece, a mers Keiko. Rie nu 
suporta ideea unei excursii în străinătate şi, 
ori de câte ori Honda îi propunea să meargă, 
ea îi sugera s-o ia pe Keiko în schimb. Asta 
pentru că ştia foarte bine că soţului nu-i 
plăcea să călătorească cu ea, Rie. 

Honda şi Keiko au vizitat Veneţia şi 
Bologna. Era iarnă şi frigul era pătrunzător, 
însă aerul liniştit şi decadent al Veneţiei din 
acel anotimp li s-a părut nespus de frumos. 
Nu era nici urmă de turist, gondolierii se 
plictiseau, îngheţaţi de frig, iar podurile li se 
iveau unul câte unul în faţa ochilor, ieşind 
din ceaţa dimineţii şi prinzând treptat 



culoarea cenuşie a viselor spulberate. 
Veneţia şi-a arătat frumuseţea sublimă şi 
ultimă: roasă de mare şi de fabrici, rămăsese 
doar un schelet al frumuseţii, ffonda răcise 
şi făcuse febră, iar graba cu care Keiko a 
alergat să-i aducă un doctor care vorbea 
engleza şi dăruirea cu care l-a îngrijit l-au 
făcut să considere o necesitate compania 
cuiva la bătrâneţe. 

în dimineaţa când i-a trecut febra, Honda 
şi-a manifestat, cu stânjeneală, recunoştinţa: 

— Of, atâta duioşie şi dragoste maternă! 
Acum înţeleg de ce toate fetele te iubesc 
atât de mult. 

— N-au nici o legătură una cu alta! i-a 
replicat Keiko, prefăcându-se supărată, dar 
măgulită în sinea ei. Eu mă port frumos 
numai cu prietenii. Cu ele trebuie să fiu 



mereu rece şi lipsită de inimă, ca să mă 
iubească. Dacă vreuna dintre cele care-mi 
sunt dragi ar fi zăcut aşa, cu febră, mi-aş fi 
ascuns îngrijorarea şi aş fi plecat să mă 
distrez, lăsând-o singură cu boala ei. Decât 
să fiu şi eu ca majoritatea femeilor de pe 
lumea asta, care-şi construiesc o relaţie ca 
de cuplu numai ca să aibă garanţia 
companiei la bătrâneţe, mai bine mor, zău 
aşa. Există multe case bântuite de fantome 
unde femei bărbătoase trăiesc împreună cu 
fetişcane anemice şi îngreţoşător de fidele, 
în aşa case, ciupercile sentimentelor cresc 
în igrasie, iar cuplurile de femei trăiesc 
hrănindu-se cu ele. Afecţiunea construieşte 
peste tot pânze de păianjen, şi femeiie dorm 
în ele, îmbrăţişate. Dintre cele două, doar 
femeia bărbătoasă e cea care munceşte, dar 



stau amândouă, obraz lângă obraz, 
socotindu-şi impozitele. Eu, una, n-am de 
gând să trăiesc într-aşa o poveste cu zâne. 

Graţie urâţeniei bătrâneţii masculine, 
Honda îndeplinea toate cerinţele pentru a 
deveni beneficiarul hotărârii ei de 
nestrămutat. Iată un avantaj aparte al 
bătrâneţii sale, pentru care se rugase şi pe 
care-1 obţinuse. 

Pesemne în chip de răzbunare, Keiko îl 
lua peste picior pentru că adusese cu sine, în 
geantă, tăbliţa funerară a lui Rie. Iniţial 
Honda o ţinuse ascunsă, însă când s-a văzut 
la pat, cu febră de peste treizeci şi nouă de 
grade, a fost convins că făcuse o pneumonie 
care-i va fi fatală şi i-a împărtăşit lui Keiko 
ultimele dorinţe, rugând-o printre altele şi 
să ducă înapoi în Japonia tăbliţa funerară a 



soţiei 

— Dragostea ta e din cele mai macabre, 
i-a spus Keiko, tăios. Pe soţia ta, care nu 
voia să meargă în străinătate, ai reuşit s-o 
aduci cu forţa, sub formă de tăbliţă. 

în dimineaţa aceea, când în sfârşit se 
simţea pe cale de vindecare, lui Honda îi 
făcea plăcere să vadă cerul limpede şi în 
aceeaşi măsură, să audă grosolănia 
vorbelor lui Keiko. 

Nu-şi dădea seama exact, nici după 
cuvintele tăioase ale lui Keiko, de ce anume 
adusese cu sine tăbliţa lui Rie. în sufletul lui 
rămăsese ceva neclar. Rie îi fusese 
credincioasă toată viaţa, fără nici o îndoială. 
Dar acea fidelitate fusese plină de spini, 
până în cel mai mic ungher. Rie, femeia 
stearpă, îi era mereu alături şi-i împărtăşea 



vizibil sentimentul de nemulţumire faţă de 
viaţă. Nefericirea lui devenea şi a ei, iar în 
rarele momente când el îi arăta dragoste şi 
blândeţe, ea citea imediat ce se afla în 
spatele gesturilor. în vremurile acelea până 
şi ţăranii îşi duceau nevestele în străinătate, 
iar pentru Honda, om înstărit, o excursie în 
doi nu era un efort financiar deosebit. Cu 
toate acestea, Rie se opusese întotdeauna cu 
încăpăţânare, uneori chiar ţipând la el, când 
devenea prea insistent: 

— Ce treabă am eu cu Parisul, Londra 
sau Veneţia? Ce crezi c-ai putea să-mi arăţi 
dacă mă târăşti prin locurile alea, pe mine, o 
femeie bătrână? 

Dacă ar fi fost tânăr, lui Honda i s-ar fi 
părut că Rie îşi bate joc de dovezile lui de 
dragoste; acum însă nu mai ştia să spună 



dacă dorinţa lui de a o lua cu sine era 
manifestarea afecţiunii lui faţă de ea, sau 
altceva. Rie se obişnuise să privească cu 
neîncredere gesturile drăgăstoase ale 
soţului, iar el, la rândul său, ajunsese să 
capete acelaşi obicei Poate că planurile lui 
de călătorie împreună cu soţia care nu s-ar 
fi bucurat erau expresia dorinţei lui de a fi în 
rând cu toţi bărbaţii de pe lumea asta. Poate 
că, transformând lucrurile în ce nu erau, 
văzând refuzul soţiei ca pe o modestie 
respectuoasă şi răceala ca pe o înflăcărare 
ascunsă, căuta să găsească un semn al 
propriei lui bunăvoinţe faţă de ea. Poate că, 
în plus, Honda voia ca această călătorie să 
fie ceremonia de trecere spre altă vârstă, 
însă Rie a înţeles imediat adevărata 
motivaţie, vulgară, aflată în spatele purtării 



lui binevoitoare. S-a împotrivit, pretextând 
boala, dar între timp simptomele bolii 
invocate chiar au apărut şi s-au agravat. Rie 
a reuşit să se cufunde în suferinţă, iar ideea 
unei călătorii a ieşit din discuţie. 

Faptul că-i luase cu sine tăbliţa funerară 
era semnul admiraţiei lui pentru cinstea soţiei 
defuncte. Dacă Rie l-ar fi văzut strecurând 
tăbliţa în bagaj (lucru imposibil, 
bineînţeles), probabil că ar fi râs de el. Dar 
acum Honda putea să-şi manifeste 
afecţiunea în orice fel dorea, chiar şi vulgar. 
Cea care-i permitea acest lucru era chiar 
noua Rie, aşa cum şi-o imagina el. 

A doua noapte după întoarcerea lor la 
Roma, ca o recompensă pentru îngrijirile pe 
care i le acordase lui Honda la Veneţia, 
Keiko a adus în apartamentul lor de la 



hotelul Excelsior o tânără siciliană pe care 
abia o întâlnise pe Via Veneto, chiar lângă 
hotel, şi toată noaptea s-au îmbrăţişat, de 
faţă cu Honda. 

Mai târziu Keiko i-a spus: 

— în seara aia ai avut o tuse minunată. 
Probabil că încă nu-ţi trecuse răceala. Toată 
noaptea ai tuşit cât se poate de ciudat. îţi 
ascultam tuşea de om bătrân, în timp ce 
mângâiam trupul ca de marmură al acelei 
fete, în întunericul patului de alături, şi mi se 
părea extraordinar. A fost un acompaniament 
mai potrivit ca orice fel de muzică. Aveam 
senzaţia că făceam ceva, nici nu ştiu ce, 
într-un mormânt frumos, de lux. 

— Ascultai scheletul tuşind. 

— Chiar aşa. Stăteam între viaţă şi 
moarte, ca un mijlocitor. Dar nu-ţi cer să-mi 



spui că nu te-ai distrat, la rândul tău, a spus 
Keiko. 

Nu-i scăpase faptul că şi el, la un moment 
dat, atinsese piciorul fetei 

în timpul călătoriei Keiko îl învăţase să 
joace cărţi După ce s-au întors în ţară, l-a 
invitat odată să se alăture grupului ei de 
canastă. în sufragerie fuseseră aduse patru 
mese de joc şi cei şaisprezece invitaţi după 
ce şi-au terminat prânzul, s-au aşezat câte 
patru la fiecare masă. 

La masa lui Honda se aflau Keiko şi două 
rusoaice Albe. Una trebuie să fi avut şi ea în 
jur de şaptezeci şi şase de ani ca Honda, iar 
cealaltă era o femeie corpolentă de vreo 
cincizeci de ani 

Honda nu înţelegea de ce Keiko, mare 
iubitoare de tinere, preferase compania unor 



oameni în vârstă, în acea după-amiază 
ploioasă şi tristă. în afară de el, singurii 
bărbaţi prezenţi erau un fost om de afaceri, 
acum pensionat, şi un profesor bătrân de 
aranjamente florale. 

Cele două rusoaice veniseră în Japonia cu 
zeci de ani în urmă, dar Honda a constatat 
cu groază că nu erau în stare să se exprime 
decât zgomotos, într-o japoneză vulgară. 
Imediat ce s-au aşezat la masa de joc, după 
prânz, şi-au scos rujurile ca să-şi refacă 
machiajul. 

După moartea soţilor, tot membri ai 
Grupării Albe, cele două rusoaice au 
continuat să conducă afacerea de familie, o 
fabrică de cosmetice străine. Erau zgârcite, 
dar nu pregetau să cheltuiască pentru 
îngrijirea propriilor trupuri Odată merseseră 



în călătorie la Osaka şi acolo le lovise o 
diaree puternică; pentru a evita jena şi 
deranjul nenumăratelor drumuri până la 
toaletă şi înapoi într-un avion plin cu 
pasageri, au închiriat un charter doar pentru 
ele, iar la sosirea la Tokyo au mers direct la 
un spital discret. 

Galina, rusoaica bătrână cu părul alb 
vopsit castaniu, purta o rochie turcoaz şi pe 
deasupra ei un cardigan cu paiete, iar la gât 
avea un colier cu nişte perle nepotrivit de 
mari Era adusă de spate, dar degetele care 
aplicau rujul, în timp ce ochii supravegheau 
mişcarea în oglinjoara pudrierei, erau atât de 
puternice, încât buza de jos, plină de riduri, 
aproape că i se trăsese într-o parte. Era un 
adversar de temut la masa de canastă. 

Subiectul ei favorit era moartea, cu care îi 



speria pe toţi Acesta era ultimul ei joc de 
canastă, la următorul va fi moartă, spunea, 
aşteptând proteste puternice din partea 
audienţei 

Pe masa de fabricaţie italiană, cu blat în 
marchetărie, cărţile de joc creau un tipar 
elaborat, iar peste suprafaţa lor lăcuită 
plutea sclipirea ostentativă a inelului cu 
ochi-de-tigru de pe degetul bătrânei Din 
când în când bătea nervos în tăblia mesei cu 
degetele ridate şi albe ca burta unui rechin 
eşuat, cu unghii vopsite în roşu aprins. 

Cu gesturi de profesionist, Keiko a 
amestecat cele două pachete de cărţi 
răsfirându-le cu degetele ca pe un evantai 
După ce a împărţit câte unsprezece fiecărui 
jucător, a pus restul în teanc pe masă, cu 
faţa în jos, cu excepţia primei cărţi pe care 



a întors-o cu faţa în sus şi a pus-o alături. 
Era un trei de romb, de un roşu proaspăt, 
nebunesc. Preţ de o clipă, Honda a văzut în 
faţa ochilor trei aluniţe mânjite de sânge. 

De la celelalte mese deja se auzeau 
zgomotele specifice jocului de cărţi: râsete 
în cascadă, oftaturi, exclamaţii de uimire. Se 
aflau pe un tărâm unde puteau da frâu liber 
chicotelilor, neliniştilor, spaimelor şi 
suspiciunilor de om bătrân. Un fel de 
grădină zoologică a sentimentelor umane, la 
ceas de seară, unde, din fiecare cuşcă sau 
colivie, răsunau ţipete şi râsete. 

— E rândul tău! 

— î ncă nu. 

— N-are nimeni canastă? 

— O să săriţi la mine dacă mă etalez prea 
repede. 



— Doamna dansează foarte bine. Se 
pricepe şi la go-go. 

— Eu n-am fost niciodată la un club de 
go-go. 

— Eu m-am dus, o dată. Era ca la nebuni. 
Dacă vezi un dans african, să ştii că la fel e. 

— Mie-mi place tangoul. 

— Erau frumoase dansurile, în tinereţea 
mea. 

— Da, valsul sau tangoul... 

— Dansurile de pe vremuri erau cu 
adevărat elegante. Astea noi sunt de groază. 
Şi bărbaţii, şi femeile se îmbracă la fel. Iar 
culorile... zicică-s curcubete. 

— Curcubete? 

— Nu aşa-i zice? Sus pe cer, cu toate 
culorile. 

— Curcubeu, vrei să spui 



— Da, pardon. Şi bărbaţii, şi femeile, 
totuna, se îmbracă în toate culorile. 

— Curcubeul măcar e frumos. 

— Dacă o ţin tot aşa, şi curcubeiele au să 
devină animale. Animale-curcubeu. 

— Animale-curcubeu... 

— Of, eu, una, nu mai am mult. Tare aş 
vrea să-mi mai iasă o canastă, până mă duc. 
Atât îmi mai doresc. Doamnă Hisamatsu, e 
ultimul meu joc de canastă. 

— Galina, iarăşi începi Te-am rugat să nu 
mai vorbeşti aşa. 

Discuţia stranie l-a făcut pe Honda, căruia 
nu-i intrau cărţile nici în ruptul capului, să-şi 
amintească de felul în care se trezea el, în 
fiecare dimineaţă. 

De când trecuse de şaptezeci de ani, 
primul lucru pe care-1 vedea când deschidea 



ochii, dimineaţa, era chipul morţii Simţea 
venirea zorilor din lumina slabă ce 
pătrundea prin ferestruicile de hârtie albă ale 
uşilor glisante şi era trezit de apăsarea 
flegmei, acumulată peste noapte în făgaşul 
roşu al gâtlejului, densă şi capricioasă. într- 
o bună zi, cineva avea să-i facă serviciul de 
a i-o scoate de acolo, mânuind cu grijă o 
pereche de beţişoare cu vată în vârf. 

Prima care-i dădea de veste că încă mai 
era viu, dimineaţa, era flegma din gât, 
groasă ca o moluscă. Pentru că încă mai 
trăia, simţea şi spaima morţii care avea să 
vină. I-o anunţa aceeaşi flegmă. 

După trezire, Honda prinsese obiceiul să 
mai petreacă o vreme în aşternut, cufundat 
în vise. Stătea şi le rumega pe îndelete, 
aidoma unei vite. Visele sale erau vesele şi 



luminoase şi abundau în sentimentul bucuriei 
de a trăi Avea tot mai frecvent vise situate 
în copilărie sau adolescenţă. Odată, în vis, a 
simţit din nou gustul clătitelor pe care i le 
făcuse mama sa, încă tânără, într-o zi cu 
ninsoare. 

De ce se încăpăţâna oare să-i rămână în 
memorie un asemenea episod 
nesemnificativ? Dacă stătea să se 
gândească, timp de o jumătate de secol, şi-l 
amintise de câteva sute de ori. Nu reuşea să- 
şi explice persistenţa unui episod atât de 
şters. 

Casa fusese reconstruită de multe ori şi 
vechea sufragerie dispăruse între timp. Era 
probabil într-o sâmbătă. Honda, în clasa a 
cincea gimnazială la Gakushuin-, se întorcea 
acasă, după ce fusese, împreună cu un 


coleg, în vizită la unul dintre profesorii care 
locuiau în campus. Mergea prin ninsoarea 
deasă, fără umbrelă şi înfometat. 

9 Şcoală frecventată de copiii aristocraţilor japonezi, în Era 
Meiji (1868-1912). 

întotdeauna intra în casă prin mica uşă de 
serviciu, dar în ziua aceea mersese în 
grădină să privească zăpada aşternută. 
Rogojinile înfăşurate în juruf trunchiurilor 
pinilor erau albe de zăpadă. Lampioanele de 
piatră purtau pălării ca din mătase albă. A 
traversat grădina, cu paşii scârţâindu-i pe 
zăpadă. De la distanţă, prin fereastra 
glisantă deschisă în partea de jos, a zărit 
poalele kimonoului mamei sale mişcându-se 
prin sufragerie, şi inima i-a tresărit. 

— Te-ai întors? Trebuie să-ţi fie foame. 
Scutură-te bine de zăpadă înainte să intri, i-a 


spus mama, strângându-şi înfrigurată piepţii 
kimonoului 

Honda şi-a scos paltonul şi s-a strecurat 
sub kotatsu—. Mama lui, cu gândurile parcă 
în altă parte, a suflat să aţâţe jăraticul din 
hibachi— şi, în timp ce scotea un fir de păr 
căzut în cenuşă, i-a spus, între două sufluri: 

10 Măsuţă joasă pusă peste o sursă de căldură şi acoperită cu o 
cuvertură groasă cu poale lungi. 

11 Vas umplut cu jăratic, folosit ca sursă de căldură. 

— Aşteaptă puţin. îţi fac ceva bun. 

Apoi a pus pe jăratic o tigaie mică, a uns-o 
cu un ghemotoc de hârtie de ziar îmbibat în 
ulei şi a turnat rapid compoziţia lăptoasă pe 
care o făcuse aşteptându-1 pe el să se 
întoarcă acasă, formând cu îndemânare 
cercuri pe suprafaţa încinsă a tigăii. 

Honda îşi amintea din când în când în vis 


gustul nemaipomenit al clătitelor groase de 
atunci, sublimul amestec de miere şi unt topit 
pe care-1 mâncase încălzindu-se sub 
kotatsu, întors acasă în acea zi cu ninsoare. 
Niciodată în viaţa lui n-a mai întâlnit ceva 
atât de gustos. 

Dar de ce oare nişte amănunte atât de 
neînsemnate deveniseră plămădeala viselor 
sale, timp de o viaţă? Cu siguranţă că 
bunătatea mamei, de obicei atât de severă, 
sporise gustul minunat al clătitelor. 
Amintirea mai cuprindea şi o anumită tristeţe: 
profilul mamei suflând în cărbunii aprinşi, în 
acea încăpere întunecoasă chiar şi sub 
reflexia zăpezii, sufrageria în care, din 
austeritate, nu se mai aprindea focul după 
prânz. Când sufla, lumina slabă a jăraticului 
i se reflecta, roşiatică, pe obraji, învăluiţi 



apoi în umbră, când îşi trăgea răsuflarea; 
sentimentele tânărului, în acel joc de lumini 
şi umbre... Poate că în gesturile mamei şi în 
rara dovadă de blândeţe se mai ghicea şi 
suferinţa pe care o purtase întreaga viaţă 
ascunsă în suflet, fără a o dezvălui 
vreodată. Poate că suferinţa mamei i se 
arătase lui Honda brusc şi limpede, în gustul 
minunat al clătitelor, pe care doar un tânăr 
inocent era capabil să-l simtă, cuprins de 
bucuria dragostei materne. 

De atunci trecuseră însă şaizeci de ani, ca 
o clipă fugară. în sufletul lui Honda s-a 
iscat un sentiment care l-a făcut să uite de 
bătrâneţe, o senzaţie de bine, ca şi cum şi-ar 
fi îngropat chipul la sânul mamei. 

Ceva a supravieţuit timp de şaizeci de ani, 
sub forma gustului unor clătite groase dintr- 



o zi cu ninsoare, pentru a-i rămâne în 
amintire, dar nu sub forma conştiinţei, ci a 
unei senzaţii îndepărate de bucurie, ca un 
foc în noapte, ce sparge întunericul. 

Honda simţea că nimic nu se petrecuse cu 
el, de atunci, când avea şaisprezece ani, şi 
până acum, la şaptezeci şi şase. Trecuse 
doar o clipă, atât cât îi trebuie unui copil 
care joacă şotron să sară dintr-un pătrat în 
altul. 

între timp, văzând de atâtea ori 
împlinindu-se în realitate visele pe care 
Kiyoaki le descria migălos în jurnalul său, 
ajunsese să fie convins de superioritatea 
viselor faţă de viaţă, dar nu şi-ar fi închipuit 
că propria-i viaţă avea să fie atât de asaltată 
de vise. Simţea o bucurie stranie că visele îi 
inundau viaţa, asemenea viiturilor care 



cotropeau câmpurile de orez thailandeze, 
dar, în comparaţie cu bogăţia viselor lui 
Kiyoaki, ale sale erau doar simple evocări 
nostalgice ale trecutului ce nu se mai 
întoarce. Tânărul care nu avea vise devenise 
doar un bătrân care visa, fără legătură cu 
puterea de imaginaţie sau cu simbolurile. 

Luase obiceiul de a lâncezi îndelung în 
aşternut, furat de plăcerea viselor, dar şi de 
teama durerilor de oase pe care le simţea în 
tot trupul, când se ridica din pat. Nici nu uita 
bine durerea de şold aproape de nesuportat 
de ieri, că se trezea azi cu dureri în umeri şi 
coaste. Afla unde-1 durea abia când se 
ridica din aşternut. Cât stătea întins, pradă 
ultimelor rămăşiţe reci ale viselor, îşi 
închipuia că va urma o zi fără nimic 
interesant, iar trupul îşi pierdea din puteri şi 



oasele scârţâiau. 

I se părea un efort chiar şi să întindă mâna 
până la interfonul pe care-1 instalase cu 
vreo cinci-şase ani în urmă, detestând faptul 
că avea să audă vocea stridentă a menajerei, 
urându-ibună dimineaţa. 

După moartea soţiei, luase în gazdă un 
student la Drept, dar curând începuse să-l 
deranjeze prezenţa acestuia; păstrase până la 
urmă în casa lui mare şi goală numai două 
slujnice şi o menajeră. în plus, acestea se 
schimbau des. Având permanent de luptat cu 
mojicia slujnicelor şi cu aroganţa 
menajerelor, Honda a înţeles curând că 
sentimentele şi percepţiile lui erau 
incompatibile cu purtarea şi modul de a 
vorbi ale femeilor din vremurile prezente. 
Oricât de mult îşi dădeau silinţa la treburi. 



nervii lui Honda erau agresaţi de expresiile 
la modă pe care acestea le foloseau 
nonşalant, ca „relativ" sau „de mirare", de 
obiceiul lor de a deschide uşile glisante 
stând în picioare—, de faptul că râdeau 
zgomotos fără a-şi acoperi gura cu mâna, că 
foloseau greşit limbajul protocolar, sau că 
bârfeau despre cutare sau cutare actor de la 
televizor. Honda ura toate aceste 
manifestări, iar când incapacitatea lui de a le 
controla îl făcea uneori să protesteze, 
slujnicele îl lăsau baltă a doua zi. Dacă se 
plângea cumva maseuzei bătrâne pe care o 
chema aproape în fiecare seară şi care nu-şi 
ţinea gura, a doua zi avea parte de o furtună 
în propria-i casă. Maseuza, la rândul ei, 
pretindea să fie numită „doamnă", cum era 
la modă, iar dacă nu era strigată aşa se 


făcea că nu aude. Honda o detesta, dar avea 
încredere în priceperea ei şi nu voia să-şi 
caute altă maseuză. 

12 în mod tradiţional, eticheta cere ca o femeie, atunci când 
intră într -0 cameră în stil japonez, să deschidă uşile glisante 
încet, stând în genunchi. 

Nimeni nu se ostenea prea tare să-i facă 
curat prin casă. Oricât le-ar fi rugat pe 
slujnice, era praf de un deget pe rafturile din 
camera de primire. I-o spusese până şi 
profesoara de aranjamente florale, care 
venea o dată pe săptămână să-i schimbe 
buchetele de prin casă. 

Slujnicele îi aduceau în bucătărie pe 
băieţii veniţi să livreze diverse şi-i serveau 
cu ceai şi prăjituri Alcoolul de import, 
scump şi greu de găsit, se împuţina văzând 
cu ochii băut nu se ştie de cine, iar 


câteodată, din fundul holului întunecos, 
răsuna câte un val de râsete smintite. 

Dimineaţa, salutul menajerei la interfon îi 
ardea urechile ca un fier înroşit în foc; îl 
obosea până şi ideea de a cere micul dejun; 
iar apoi, lipăitul picioarelor desculţe ale 
celor două slujnice, venite să deschidă 
obloanele, îl călca pe nervi Boilerul de la 
baie se strica mereu, iar tubul de pastă de 
pastă de dinţi chiar stors până la ultima 
picătură, nu era înlocuit decât la cererea lui 
expresă. Menajera avea grijă să-i ducă 
hainele la curăţat, ceea ce Honda afla 
simţind pe ceafă frecuşul vreunei etichete 
uitate de la spălătorie. Pantofii i se lustruiau, 
dar nisipul adunat înăuntru era păstrat cu 
sfinţenie. închizătoarea umbrelei rămăsese 
aşa, stricată, de nu ştiu când. Toate lucrurile 



astea erau de neînchipuit pe vremea când 
trăia Rie. Acum, la cea mai mică stricăciune, 
la cel mai mic semn de uzură, orice lucru 
era aruncat. Honda se certa mereu cu 
menajera pe tema asta. 

— Păi, domnule, chiar dacă 
dumneavoastră îmi spuneţi să-l duc la 
reparat, n-am unde să-l duc, pentru că 
nimeni nu repară aşa ceva. 

— Şi atunci îl arunci? 

— Ce altceva aş putea face? N-are cine 
ştie ce valoare. 

— Nu e vorba că-i scump sau ieftin! 

Dacă Honda ridica vocea, fără să-şi dea 
seama, în ochii menajerei imediat sclipea 
dispreţul faţă de zgârcenia lui 

Toate aceste lucruri îl îndemnau să caute 
tot mai mult tovărăşia lui Keiko. 



Când nu-şi petrecea vremea cu jocul de 
canastă, pe Keiko începuse s-o preocupe 
studiul culturii japoneze. Era, într-un fel, 
noua ei pasiune pentru exotism. A mers 
pentru prima oară în viaţă la un spectacol de 
teatru Kabuki—, unde a rămas entuziasmată 
de jocul mediocru al unor actori şi i-a lăudat 
mult, asemuindu-i unor actori francezi 
celebri. A început să înveţe pe de rost 
fragmente de piese No— şi să facă turul 
templelor, în căutarea artei budiste 
ezoterice. 

13 Formă de dramă dasică, creată la începutul secolului al 
XVH-lea, cu subiecte populare, caracterizată prin gesturi 
foarte stilizate, mimică, muzică şi dans. 

14 Formă de teatru tradiţional, creată în secolul al XlV-lea, ce 
constă din fragmente redtative, acompaniament muzical şi 
dans. 

îl ruga mereu pe Honda s-o însoţească 


la un templu sau altul, iar el, odată, fusese 
cât pe ce să-i propună o vizită la Templul 
Gesshu, dar s-a abţinut în ultima clipă. 
Acolo nu se cădea să meargă pentru 
distracţie. 

în cei cincizeci şi şase de ani care se 
scurseseră, Honda n-o vizitase pe Satoko, 
ajunsă Stareţa templului, şi nici nu îi scrisese 
vreodată. Ştia doar din auzite că e bine, 
sănătoasă. în timpul războiului şi după, 
vrusese de câteva ori să o revadă şi să reia 
legătura, dar reţinerile din adâncul inimii 
fuseseră mai puternice şi îl determinaseră să 
păstreze tăcerea. 

Asta nu însemna că uitase cumva de 
Gesshu. Odată cu trecerea timpului, în 
sufletul său templul căpătase o valoare 
aparte şi ajunsese să-şi închipuie că ar fi 



comis o impietate dacă pătrundea în sălaşul 
sfânt al lui Satoko, apropiindu-se de ea în 
virtutea unor amintiri de odinioară. Apoi, pe 
măsură ce anii treceau, îi era tot mai teamă 
de înfăţişarea lui Satoko, probabil necruţată 
nici ea de timp. Auzise de la Tadeshina, când 
o întâlnise în zona distrusă de 
bombardamente din Shibuya, că Satoko era 
tot mai frumoasă, aşa cum apa de izvor e tot 
mai limpede. El însuşi putea să-şi imagineze 
frumuseţea călugăriţei ce înainta în vârstă, 
ruptă de dorinţele lumeşti. Ba chiar auzise 
recent pe cineva din Osaka povestind 
copleşit de admiraţie despre frumuseţea lui 
Satoko. Cu toate acestea, îi era frică. îi era 
frică să vadă rămăşiţele unei frumuseţi 
trecute şi-i era frică să vadă frumuseţea 
prezentă. Desigur, Satoko atinsese deja un 



nivel de iluminare superior, la care Honda 
nu putea accede. Dacă ar fi vizitat-o, aşa 
bătrân cum era, n-ar fi provocat nici cel mai 
mic val pe lacul serenităţii ei Pe ea n-o mai 
puteau ataca amintirile. Şi totuşi, când şi-o 
imagina învăluită în veşmântul ei indigo, ca 
o platoşă care o proteja de amintiri, şi când 
o privea prin ochii lui Kiyoaki cel răposat, 
simţea cum încolţea încă o sămânţă a 
deznădejdii 

Pe de altă parte, îl apăsa faptul că, dacă 
ar fi vizitat-o, ar fi făcut-o ca un 
reprezentant al lui Kiyoaki purtător al 
amintirilor acestuia. 

„E păcatul nostru, al meu şi al lui Kiyo. 
Al nimănui altcuiva/' Cuvintele pe care ea 
le murmurase în maşină, când se întorceau 
de la Kamakura, îi răsunau în urechi şi 



astăzi, deşi de atunci trecuseră cincizeci şi 
şase de ani Dacă s-ar fi întâlnit, probabil că 
Satoko ar fi depănat asemenea amintiri cu un 
surâs detaşat, dar pentru el era un chin să 
bată atâta drum. Bătrân, tot mai urât şi tot 
mai afundat în păcat, îi era din ce în ce mai 
greu s-o întâlnească. 

Pe măsură ce anii treceau, amintirile 
despre Templul Gesshu în sine, învăluit în 
acea zăpadă de primăvară, se îndepărtau şi 
ele pas cu pas, odată cu amintirile despre 
Satoko. Se îndepărtau, dar nu pentru că 
inima lui era mai distantă; în sforţările lui de 
a-şi aminti, îşi închipuia templul aşezat pe un 
pisc acoperit de zăpada albă, aidoma 
templelor din munţii Himalaya, dar 
frumuseţea devenise rigoare iar blândeţea, 
asprime. Un templu al lunii, în liniştea de la 



capătul pământului, împodobit cu un singur 
punct de culoare - violaceul straielor lui 
Satoko, pe care vârsta o făcea tot mai 
frumoasă. Din străfundul gândurilor şi al 
conştiinţei, templu trimitea o rază îngheţată. 
Honda ştia că, în ziua de azi, putea ajunge 
acolo în doar câteva ore, cu avionul sau cu 
trenul de mare viteză. Şi totuşi, pentru el, 
Templul Gesshu nu era un loc unde omul de 
rând putea merge, ci mai degrabă o rază 
firavă de lună ce pătrundea printr-o 
crăpătură, de pe tărâmul întunecat al 
propriei sale conştiinţe. 

Certitudinea faptului că Satoko se afla 
acolo îi transmitea convingerea că ea va 
rămâne acolo de-a pururi, nemuritoare. Iar 
dacă el rămânea etern, prin conştiinţă, atunci 
Satoko, pe care o privea din iadul său, se 



afla la o distanţă infinită deasupra. Dacă o 
întâlnea, ea avea să-i descopere iadul, fără 
doar şi poate. Iadul său etern, plin de 
neajunsuri şi teroare, şi veşnicia lui Satoko, 
în ceruri, stăteau întotdeauna faţă-n faţă, ca 
talerele unei balanţe. Iar dacă era aşa, n- 
avea nevoie să se grăbească: putea la fel de 
bine s-o întâlnească pe Satoko şi peste trei 
veacuri, chiar şi peste un mileniu. 

Honda tot inventa pretexte şi, pe 
negândite, toate motivele de pe lumea asta 
deveniseră o scuză bună să nu meargă la 
Templul Gesshu. Refuza inconştient, ca un 
om ce respinge frumuseţea care aduce cu 
sine distrugerea certă. încăpăţânarea lui de 
a nu merge acolo era mai mult decât 
tergiversare: în adâncul inimii, ştia că nu 
poate merge şi considera acest lucru cea mai 



mare greutate din viaţa lui Ba mai mult, 
dacă se forţa şi pleca spre templu, oare n- 
avea acesta să se îndepărteze tot mai mult şi 
să dispară într-o clipă, înghiţit de ceţuri? 

Lăsând la o parte consideraţiile legate de 
eternitatea conştiinţei în zilele în care 
simţea cum îşi pierde puterea trupească îşi 
spunea că a sosit vremea să meargă la 
Templul Gesshu. Cu puţin înainte de a muri 
probabil că avea să ajungă acolo şi să o 
întâlnească pe Satoko. Pentru Kiyoaki ea 
fusese femeia pe care trebuia s-o 
întâlnească, fie şi cu preţul vieţii iar Honda, 
care fusese martorul acelei necesităţi 
neîmplinite, simţea că tânărul Kiyoaki 
strigându-1 din neguri îndepărtate, îi 
interzicea să meargă la ea, câtă vreme nu 
era cu preţul vieţii Dacă era s-o întâlnească 



prin moarte, avea s-o întâlnească sigur. 
Poate că Satoko, în taină, ştia când avea să 
fie şi aştepta să vină acel ceas. Când stătea 
şi se gândea aşa, Honda îşi simţea sufletul 
bătrân cuprins de amintiri nespus de dulci... 
Ar fi fost de neconceput s-o ia cu sine într- 
un asemenea loc şi pe Keiko. 

Era foarte greu de spus dacă ea înţelegea 
într-adevăr cultura japoneză, dar Honda îi 
admira, într-un fel, setea de cunoaştere - 
chiar dacă umbla doar cu jumătăţi de 
măsură - şi faptul că nu-şi dădea aere. Când 
făcuse turul templelor din Kyoto, întocmai 
ca o nevastă de artist aflată la prima vizită 
în Japonia şi cu mintea doldora de idei 
preconcepute, Keiko fusese profund mişcată 
de tot felul de lucruri pentru care japonezii 
obişnuiţi şi-au pierdut de mult interesul. Fără 



să le înţeleagă foarte bine, le strânsese pe 
toate ca pe ceva de preţ, într-un buchet 
frumos. Era la fel de fascinată de propria-i 
ţară ca şi de Polul Sud. Când îi ieşea în cale 
o grădină zen, cu pietre, se aşeza pe jos s-o 
privească, cu acelaşi aer stângaci al unei 
vizitatoare străine, îmbrăcată cu ciorapi de 
damă. Toată viaţa ea nu folosise decât 
scaunele occidentale. 

Cu toate acestea, setea ei de cunoaştere 
era puternică; începuse să-şi exprime opiniile 
personale despre cultura japoneză - fie că 
era vorba de artă, de literatură sau de teatru 
-, chiar dacă, uneori, mai omitea câte un 
detaliu pe ici, pe colo. 

De mult îi făcea mare plăcere să 
organizeze dineuri, la care invita câte un 
ambasador străin, iar acum ajunsese să le 



ţină prelegeri, cu mândrie, despre cultura 
ţării sale. Cei care o cunoşteau de multă 
vreme nici n-ar fi visat s-o audă vreodată 
vorbind despre desenele cu foiţă aurită de 
pe panourile glisante ale templelor. 

Honda o avertizase odată despre 
inutilitatea unor asemenea relaţii cu 
diplomaţii: 

— Oamenii ăştia nu ştiu ce e recunoştinţa. 
Sunt doar în trecere şi, odată ajunşi la postul 
următor, nici nu se mai gândesc la cel de 
unde au plecat. La ce-ţi serveşte să-ţi 
petreci timpul cu ei? 

— E mai uşor să ai o relaţie cu oameni 
care vin şi pleacă. Atunci când întâlneşti un 
japonez, ai obligaţia de a păstra relaţia şi 
peste zece ani, iar aici, nu. E mai interesant 
să vezi mereu feţe noi 



Deşi vorbea aşa, în naivitatea ei Keiko se 
considera o persoană cu contribuţii 
importante în propagarea culturii japoneze. 
Imediat ce învăţa un nou dans No, îl 
prezenta oaspeţilor străini pe care-i invitase 
la cină. Prindea curaj ştiind că nici unul 
dintre ein-avea să-iremarce micile greşeli 
însă, oricât şi-ar fi şlefuit cunoştinţele, 
Keiko nu reuşea să atingă profunzimile 
întunecate ale rădăcinilor Japoniei Nu avea 
nici cea mai mică tangenţă cu izvoarele 
acelui sânge înfierbântat care-i tulburase 
sufletul lui Isao Iinuma. Ironic, Honda 
asemuia „cultura" ei cu un semipreparat 
congelat luat de la magazin. 

în grupul diplomaţilor care o frecventau 
pe Keiko, Honda trecea drept prietenul ei 
foarte apropiat, fiind invitat şi el, împreună 



cu ea, la dineurile ambasadelor. Odată, la 
una dintre ambasade, Honda şi-a ieşit din 
fire văzând că toţi chelnerii japonezi 
fuseseră puşi să se îmbrace în hakama— cu 
blazon. 

15 îmbrăcăminte tradiţională, asemănătoare unei fuste- 
pantalon, purtată de bărbaţi la ceremonii. 

— Parcă i-au scos la expoziţie pe 
băştinaşi! E o insultă pentru oaspeţii 
japonezi! 

— Mie nu mi se pare aşa. Bărbaţii 
japonezi sunt mai impunători când sunt 
îmbrăcaţi în hakama. Prin comparaţie, 
fracul tău mă lasă rece. 

Lui Keiko i se potrivea bine tristeţea 
strălucitoare a recepţiilor oferite de 
ambasade, cu freamătul invitaţilor 
îndreptându-se către sala de recepţii, cu 


florile de pe mese aruncând umbre adânci 
printre sfeşnicele de argint şi cu ploaia 
măruntă de vară ce cădea dincolo de 
ferestre. Pe buze nu-i apărea nici o clipă 
acel zâmbet nesincer, atât de obişnuit printre 
femeile japoneze. îşi ţinea spatele la fel de 
drept ca în tinereţe şi împrumutase vocea 
aspră şi patetică a doamnelor de viţă nobilă 
de altădată. înconjurată de ambasadorii ale 
căror chipuri trădau oboseala pe sub masca 
veseliei şi de consilierii cu expresie sobră şi 
sânge-rece, părea singura care trăieşte cu 
adevărat. 

Ştiind că urmau să aibă locuri separate la 
masă, Keiko i-a şoptit încet, în timp ce se 
îndreptau împreună cu ceilalţi către sala de 
recepţii: 

— Tocmai am învăţat cântul No 



Hagoromo, „Veşmintele de înger“, dar eu 
n-am fost niciodată la Miho şi n-am văzut 
pădurea de pini. Sunt atâtea locuri în Japonia 
pe care nu le-am vizitat, încât mi-e şi ruşine. 
N-ai vrea să mergem împreună într-o 
excursie de două-trei zile? 

— Sigur, putem merge oricând. Eu tocmai 
am vizitat munţii Nihondaira, dar chiar mă 
gândeam că m-aş mai duce să mă plimb pe 
acolo. Te însoţesc cu plăcere, i-a răspuns 
Honda, chinuit de gulerul tare al cămăşii de 
la costumul de gală. 



8 


Dialogul celor doi pescari de la începutul 
cântului Hagoromo este bine cunoscut: 
„Vâslaşii strigă şi mână barcazul pe Canalul 
Miho, învolburat şi bătut de vânturi". Waki, 
personajul secundar, este un pescar pe nume 
Hakuryo. Când îşi face apariţia pe scenă, 
observă veşmântul de mătase fină ce atârnă 
de pinii din fundal şi se gândeşte să-l ducă 
acasă. Apare însă shite - personajul 
principal, îngerul, care îl strigă şi-l roagă 
să-i înapoieze veşmântul. Cu toate 
rugăminţile, Hakuryo rămâne însă 
neînduplecat iar îngerul cade pradă 
deznădejdii, pentru că nu se va mai putea 



întoarce în ceruri 

„Hakuryo ţine cu putere de veşmânt, 
îngerul, neputincios, plânge, iar lacrimile-i 
cad ca rouă prin pletele bogate. Podoaba de 
flori i se veştejeşte şi cele cinci semne ale 
decăderii încep să apară.“ 

în trenul expres de la Tokyo, Keiko s-a 
pornit să recite începutul cântului, pe care 
tocmai îl învăţase. 

— Dar care sunt cele cinci semne ale 
decăderii îngerului? l-a întrebat pe Honda, 
mânată de o curiozitate sinceră. 

După ce avusese visul cu îngerii, Honda 
cercetase mai multe lucrări budiste, aşa că i- 
a fost uşor să răspundă: 

— Cele cinci semne ale decăderii unui 
înger apar când viaţa lui se apropie de 
sfârşit, dar în ce anume constau diferă uşor 



de la sursă la sursă. De exemplu, în 
volumul al douăzeci şi patrulea din 
Ekottara Ăgama, se spune că „sunt treizeci 
şi trei de îngeri şi un arhanghel, iar semnele 
morţii le apar pe trupuri în număr de cinci: 
cununile de flori de pe frunţi li se ofilesc, 
veşmintele li se ponosesc, de la subsuori le 
curge sudoare, nu se mai bucură de sine iar 
prinţesele îi părăsesc". Pe de altă parte, în 
volumul al cincilea din Viaţa lui Buddha, se 
spune că „sunt cinci semne care arată că 
viaţa unui înger a ajuns în mod firesc la 
sfârşit: cununa de flori de pe cap i se usucă, 
transpiră la subsuori, hainele i se 
zdrenţuiesc, lumina trupului i se stinge şi nu 
se mai bucură de sine“. în ultimul volum din 
sutra Mahămăyă, se spune: „Atunci, în 
Ceruri, Măyă a văzut cele cinci semne ale 



decăderii sale: cununa i s-a ofilit, subsuorile 
i-au mustit de sudoare, aura i s-a stins, ochii 
au început să-i clipească fără voia ei şi nu s- 
a mai simţit mulţumită de sine“. Până aici 
descrierile au fost asemănătoare, dar în 
Abhidharma Mahăvibhâsă Săstra, volumul 
şaptezeci, sunt menţionate şi explicate în 
detaliu cinci semne majore şi cinci semne 
minore. Mai întâi, să vedem semnele minore: 
atunci când un înger pluteşte în aer, ca într- 
un dans, produce şi o muzică neasemuit de 
frumoasă, pe care nici un om şi nici un 
instrument n-o pot imita; însă când moartea 
se apropie, muzica se stinge, iar vocea lui 
frumoasă se aspreşte şi se pierde. Apoi, 
indiferent dacă e zi sau noapte, un înger 
emite o lumină atât de puternică, încât nu se 
produce nici o umbră, dar când moartea se 



apropie, îşi pierde strălucirea iar trupul îi e 
înconjurat de o umbră palidă. în al treilea 
rând, pielea unui înger este fină şi bine unsă, 
aşa încât, chiar dacă se îmbăiază în 
ambrozie, pielea lui respinge lichidul, 
asemenea frunzelor de lotus, dar când 
moartea se apropie, pielea nu mai respinge 
apa. în al patrulea rând, un înger nu rămâne 
niciodată într-un singur loc, ci colindă 
cerurile ca o roată de foc; o clipă îl vezi 
aici, dar în clipa următoare e în altă parte, 
însă, când moartea se apropie, rămâne ca 
prizonier într-un singur loc, până la sfârşit, 
în al cincilea rând, trupul unui înger e 
puternic şi ochii săi nu clipesc niciodată, dar 
când moartea se apropie, puterea i se stinge 
şi clipeşte des. 

Cele cinci semne majore se văd astfel: 



veşmintele, de obicei imaculate, se 
ponosesc, florile de pe creştet se ofilesc, 
subsuorile mustesc de sudoare, trupul 
emană un miros dezgustător iar îngerul, 
oriunde s-ar afla, nu-şi mai găseşte liniştea. 

Trebuie observat că şi alte lucrări 
menţionează semnele majore; câtă vreme au 
apărut doar semnele minore, moartea poate 
fi păcălită, însă, odată ce semnele majore s- 
au instalat, sfârşitul e inevitabil. 

întorcându-ne la Hagoromo, îngerul deja 
manifestă unul dintre semnele majore, însă 
ni se sugerează că-şi va putea reveni, dacă 
primeşte veşmintele înapoi Pesemne că 
Zeami a preferat să sacrifice într-o anumită 
măsură adevărurile budiste, în numele artei 
Honda îşi amintea cu mare precizie cele 
cinci semne ale decăderii angelice, aşa cum 



le văzuse pe sulul pictat considerat comoară 
naţională de la templul Kitano din Kyoto. 
Avea acasă şi o reproducere a acelor 
imagini. Acum, când o privea, îi transmitea 
lucruri pe care odinioară le ignorase, ca un 
cânt rău prevestitor. 

într-o grădină mărginită în partea din 
spate de zidurile unui frumos pavilion în stil 
chinezesc, o mulţime de îngeri cântă la 
ţitere, în timp ce alţii bat în tobe mari însă 
muzica e stinsă, lipsită de vigoare, iar 
sunetele răzbat ca bâzâitul muştelor într-o 
după-amiază încinsă de vară. Instrumentele 
şi-au pierdut puterea şi nu mai vibrează, ca 
sleite. în partea din faţă a grădinii cu flori 
un înger-copil suspină, ştergându-şi ochii cu 
mâneca veşmântului 

Apariţia morţii i-a surprins pe toţi peste 



măsură, iar chipurile lor, de obicei frumoase 
şi imobile, acum reflectă uimirea. 

Şi în interiorul pavilionului sunt îngeri, 
aşezaţi de parcă tocmai s-ar fi prăbuşit. Alţii 
îşi răsucesc trupurile şi-şi flutură mânecile 
uşoare ca voalul, încercând să coboare din 
aer pe pământ. îşi întind cu încetineală 
mâinile unul către celălalt, dar nu se pot 
atinge. Veşmintele odinioară elegante le sunt 
murdare şi răspândesc un miros de baltă 
stătută. 

Ce se petrece? A început decăderea, 
îngerii sunt ca o ceată de domniţe atinse de 
molimă, în grădina tropicală a unui palat. 

Cununile de flori de pe creştet li s-au 
ofilit şi trupurile li s-au umplut cu apă pe 
dinăuntru, până-n gât. Pe nesimţite, peste 
adunarea de chipuri elegante s-a aşternut 



umbra stricăciunii, iar răsuflarea deja le 
miroase a moarte. 

Aceste fiinţe simţitoare care, prin simpla 
lor existenţă, au atras oamenii pe tărâmul 
frumuseţii şi al mirajului acum privesc 
neajutorate cum, într-o clipă, puterile li s-au 
spulberat în vânt, ca foiţa de aur de pe o 
statuie. Minunata grădină a devenit ea însăşi 
o pantă, pe care nisipul de aur al frumuseţii 
atotputernice şi al plăcerilor a început, fir cu 
fir, să se scurgă la vale. Libertatea absolută 
a zborului prin văzduh e ruptă în bucăţi, ca 
o came sfâşiată. Umbra e tot mai densă, 
lumina tot mai firavă. Puterea elegantă se 
scurge pentru totdeauna din trupuri prin 
buricele degetelor rafinate. în străfundul 
trupurilor şi al sufletelor, flacăra ce până 
adineauri încă mai pâlpâia s-a stins. 



Nici podeaua cadrilată, în culori vii, a 
pavilionului, nici balustradele de un oranj 
aprins nu şi-au pierdut sclipirea, vestigii ale 
grandorii goale care a fost şi nu mai e. Ele 
vor rămâne pe locul lor, chiar şi după ce 
îngerii vor muri. 

Pe sub pletele strălucitoare, îngerii-femei 
cercetează cu nasurile lor frumoase în 
stânga şi-n dreapta. Mirosul putrefacţiei a 
devenit perceptibil. Petale de flori care se 
îndoaie, ascunse de nori Putrefacţia azurie 
care începe să umple văzduhul, în 
depărtare. Cât vezi cu ochii se întinde o 
lume în care s-au stins bucuriile ochiului şi 
ale sufletului... 

— De asta-mi place, să ştii! Şi de asta-mi 
place de tine! Cunoşti foarte multe lucruri, a 
concluzionat Keiko, atunci când Honda a 



terminat de povestit. 

Impresiile ei se opreau aici, A scos o 
sticluţă de Estee Lauder, foarte la modă, i-a 
deschis capacul şi s-a dat cu parfum după 
lobul urechilor. Purta o pereche de pantaloni 
cu un imprimeu care imita pielea de şarpe şi 
o bluză din acelaşi material, un brâu din 
piele încins peste şolduri, iar pe cap avea o 
pălărie de Cordoba, de fabricaţie spaniolă, 
din fetru negru. 

Când s-au întâlnit în faţa Gării Tokyo şi i- 
a văzut costumaţia, Honda s-a simţit 
stânjenit, însă ştia că nu poate face remarci 
pe tema gusturilor vestimentare ale prietenei 
sale. 

Peste 5-6 minute aveau să sosească la 
Shizuoka. Brusc, lui Honda i-a venit în minte 
unul dintre semnele decăderii: „a nu se mai 



bucura de locul său“. El însuşi nu-şi amintea 
să se fi bucurat vreodată de locul său în 
lume, dar iată că trăia - probabil pentru 
simplul fapt că nu era înger. 

Cu sufletul golit de trăiri, şi-a amintit o 
senzaţie care-1 încercase preţ de o clipă, 
când era în maşină, în drum spre gară. îi 
poruncise şoferului să se grăbească, şi din 
Nishi Kanda o luaseră pe şoseaua expres. 
Ploaia uşoară, de vară, părea că nu mai 
conteneşte. Maşina alerga cu 80 de 
kilometri pe oră printre şiruri de clădiri de 
bănci şi alte instituţii financiare, noi şi 
înghesuite, toate mari şi solide, 
ameninţătoare, parcă întinzându-şi aripile din 
oţel şi sticlă. „Când am să mor eu, toate 
astea au să dispară", şi-a spus Honda, iar 
gândul i-a trezit mai degrabă un sentiment 



de răzbunare plăcută. Cu siguranţă că aşa 
avea să se întâmple. Era un bătrân uitat de 
lumea întreagă, dar iată că încă deţinea 
acea putere supremă a distrugerii. Gândul îi 
aducea o oarecare mândrie. El nu se temea 
câtuşi de puţin de cele cinci semne ale 
decăderii. 



9 


Honda era acum ghidul lui Keiko, într-un 
loc pe care-1 vizitase de unul singur nu 
demult, crângul de pini de la Miho. în 
tovărăşia ei, un gând nu-i dădea pace: pentru 
a nu-i strica starea de spirit, se temea să-i 
arate priveliştea cât se poate de obişnuită în 
care se transformase unul dintre peisajele 
cele mai frumoase ale Japoniei 

Cu toate că nu era sfârşit de săptămână şi 
ploua, parcarea spaţioasă de la intrarea 
crângului de pini era plină cu maşini Foliile 
de plastic de pe tarabele prăvăliilor cu 
suvenire reflectau cerul plumburiu şi greu, 
dar Keiko n-a părut afectată, chiar şi după 



ce coborâseră din maşină şi le zărise de 
aproape. 

— Ce privelişte superbă! Ce loc minunat! 
Iar aerul miroase frumos. Marea trebuie să 
fie pe aproape. 

în realitate, aerul era saturat de mirosul 
înecăcios al gazelor de eşapament, iar pinii 
erau pe jumătate sufocaţi Honda şi-a 
recăpătat siguranţa, înţelegând ce aveau să 
vadă ochii lui Keiko din locul pe care, nu cu 
mult timp în urmă, îl văzuse doar el cu ochii 
lui 

în Benares, sfinţenia era mizerie. Mizeria 
era sfântă. Aşa era India. 

Dar în Japonia, sacrul, frumosul, tradiţia, 
poezia nu fuseseră nicicând atinse de mâini 
pioase şi în acelaşi timp murdare. Cei care le 
atingeau spre a le macula şi apoi le ucideau, 



strangulându-le, nu erau deloc oameni pioşi, 
însă cu toţii aveau mâini îngrijite şi bine 
frecate cu săpun. 

Chiar şi în crângul de pini de la Miho, 
îngerii din tigva goală a poeziei răspundeau 
dorinţelor de neînchipuit ale oamenilor şi, 
ca nişte acrobaţi de circ, erau forţaţi să 
danseze la infinit, unduindu-se şi răsucindu- 
se de mii şi mii de ori. Cerul îngreunat de 
nori era brăzdat de urmele lor, înşirate peste 
tot ca nişte fire de înaltă tensiune, argintiu 
Până şi în vis, oamenii nu întâlnesc decât 
semnele decăderii îngerilor. 

Trecuse de ora trei. Pancarta cu inscripţia 
„Parcul Prefectural Nihondaira - Crângul 
de pini de la Miho“ şi scoarţa aspră şi 
denivelată a pinilor din vecinătate erau 
năpădite de muşchi verde. La capătul de sus 



al treptelor din piatră ce urcau domol se 
zăreau câţiva pini care păreau că trimit 
fulgere pe cer cu crengile lor. Chiar şi cei 
muribunzi aveau flori pe ici, pe colo, ca nişte 
mici lampioane verzi în spatele lor se zărea 
marea, parcă golită de viaţă. 

— Uite marea! a strigat Keiko, 
entuziasmată. 

Honda n-a crezut-o. în vocea ei se 
simţea ceva din tonul de la petreceri o 
măgulire adusă gazdei în vila căreia fusese 
invitată. Dar şi exagerarea creează plăcere. 
Acum cel puţin, cei doi nu erau singuri 

în apropiere erau două prăvălii de 
suveniruri cu firme pe care scria cu litere 
mari roşii „Coca-Cola" şi cu rafturile 
doldora de mărunţişuri Mai încolo se 
vedea un panou pentru fotografii amuzante, 



cu găuri de băgat capul. Panoul îi 
reprezenta pe Jirocho din Shimizu şi O-cho, 
prietena lui, pe un fundal cu pini, pictaţi în 
culori de proastă calitate, decolorate de 
soare. Jirocho ţinea sub braţ o pălărie din 
paie pe care-iera scris numele. Era îmbrăcat 
în straie de călătorie, cu poalele suflecate, 
cu mănuşi şi jambiere indigo. O-cho purta 
părul într-un coc triplu. Avea un kimono cu 
imprimeu galben cu desene maro şi negre, 
legat cu un brâu de satin negru, şi purta 
mănuşi de un galben deschis. 

Honda a încercat s-o zorească pe Keiko 
spre crângul de pini, dar ea se oprise 
fermecată de panoul pentru fotografii şi nu 
se clintea. Auzise pe undeva numele de 
Jirocho, dar nu ştia nimic despre el, nici 
măcar faptul că fusese un jucător împătimit 



de cărţi După ce Honda i-a dat mai multe 
detalii, a fost şi mai fascinată de personaj. 

O atrăgeau culorile nostalgice ale 
panoului şi vulgaritatea aproape poetică a 
unor dorinţe carnale sugerate de desen, pe 
care ea însăşi, oricât le-ar fi căutat în 
amintiri, nu le găsea. O prospeţime care-i 
furase inima. Punctul ei forte era calitatea de 
a nu avea idei preconcepute. Orice lucru pe 
care nu-1 mai văzuse sau de care nu mai 
auzise era imediat catalogat drept „tipic 
japonez". 

Văzând-o că e gata să facă o fotografie 
cu panoul respectiv, Honda, pe jumătate 
furios, a repezit-o: 

— Gata, nu te mai prosti aşa! 

— Ai senzaţia că noi ne mai putem prosti? 

îmbrăcată cu pantalonii cu imprimeu ce 



imita pielea de şarpe, Keiko îşi depărtase 
picioarele şi, cu mâinile în şolduri şi ochii 
încruntaţi, luase atitudinea unei mame 
occidentale care-şi ceartă copilul. Se 
supărase că Honda dispreţuia ceea ce ei i se 
păruse poetic. 

Lumea începuse să se adune, atrasă de 
cearta lor, aşa că Honda a trebuit să renunţe 
la discuţie. Şi-a făcut apariţia şi fotograful, 
alergând cu un trepied şi o bucată de catifea 
roşie cu dos negru. Dorind să se ferească de 
ochii oamenilor, Honda s-a dus în spatele 
panoului şi, fără să-şi dea seama, capul is-a 
ivit prin gaura pentru chipuri Privitorii l-au 
zărit şi au izbucnit în râs. A început să râdă 
şi fotograful pirpiriu. Până la urmă Honda a 
râs şi el, deşi i se părea nepotrivit ca Jirbchb 
să râdă. După prima fotografie, Keiko l-a 



tras puternic de mâneca sacoului şi au 
schimbat locurile. Spre hazul privitorilor, 
acum Jirbcho avea chip de femeie, iar O- 
cho, de bărbat. Pe Honda, care ştia multe 
despre privitul pe ascuns, îl îmbăta senzaţia 
nouă de a se fi urcat pe podiumul ghilotinei 
pentru amuzamentul maselor. 

Pentru a prelungi atracţia publicului, 
fotograful şi-a potrivit obiectivul fără pic de 
grabă, apoi a strigat: 

— Linişte, vă rog! 

Ca prin farmec, mulţimea a tăcut. 

Honda s-a aplecat şi şi-a băgat faţa cu 
trăsături severe în gaura pentru capul 
personajului O-cho, deasupra kimonoului 
galben. Cu spinarea îndoită şi dosul ieşit în 
afară, avea aceeaşi poziţie ca atunci când 
privea pe furiş prin gaura din perete, în 



biroul vilei de la Ninooka. Undeva adânc, 
în spatele acestei scene de joacă umilitoare, 
s-a produs o schimbare subtilă: deşi ajuns 
obiectul distracţiei celorlalţi, Honda a avut 
certitudinea că universul său era legat de 
actul de a observa. în acel moment, 
planurile s-au schimbat, iar mulţimea de 
gură-cască a ajuns să fie cea privită. 

Marea era acolo. Era acolo şi pinul din 
Hagoromo, contorsionat şi uriaş, cu 
trunchiul încins cu funia sacră, shimenawa. 
Panta lină, aşternută cu nisip, care ducea 
până la el era înţesată de vizitatori Sub 
cerul plumburiu, hainele lor de diverse 
culori aveau toate o tentă sumbră, iar din 
cauza vântului care le răvăşea părul, toţi 
păreau nişte pini răsturnaţi cu crengile 
putrede. într-un loc oamenii erau strânşi în 



grup, mai încolo erau doar cupluri 
singuratice, dar peste toţi se simţea apăsarea 
cerului, ca un ochi imens şi alb. Vizitatorii 
ajunşi în planul îndepărtat păreau un zid viu 
căruia nu-i era permis să râdă şi toţi priveau 
încoace, cu feţe imobile. 

Femei îmbrăcate în kimono, cu sacoşe ca 
de cumpărături pe braţ, bărbaţi de vârstă 
medie în costume cu croială proastă, băieţi 
cu cămăşi cadrilate verzi, fete cu picioare 
groase şi fuste mini, copii, bătrâni... îşi 
priveau propria moarte, s-a gândit Honda. 
Păreau că aşteaptă ceva, ceva ce trebuia să 
fie amuzant până la sublim. Aveau buzele 
relaxate în surâsuri de om cumsecade şi 
doar în ochi li se vedea sclipirea sângerie a 
bestialităţii 

— Gata! a spus fotograful, ridicând şi 



mâna în semn că a terminat. 

Keiko şi-a tras repede capul din gaură şi 
s-a arătat mulţimii, somptuoasă ca un 
general de armată. La vederea lui Jirocho, 
care purta acum pantaloni cu imprimeu ce 
imita pielea de şarpe şi ţinea în mână o 
pălărie spaniolă, mulţimea a izbucnit în 
aplauze. în timp ce Keiko, cu gesturi 
studiate, îşi scria adresa pe foaia întinsă de 
fotograf, câţiva tineri şi-au luat inima în dinţi 
şi s-au apropiat să-i ceară autografe, 
convinşi că trebuia să fi fost vreo mare 
actriţă din alte timpuri 

...După un asemenea episod grotesc, 
Honda era de-a dreptul obosit când au ajuns 
la pinul din Hagoromo. 

Era un pin gigantic, cu crengile întinse 
spre cele patru zări, ca braţele unei 



caracatiţe, şi trăgea să moară. Crăpăturile 
trunchiului fuseseră întărite cu ciment, iar pe 
crengi abia mai avea câteva ace. în jurul lui, 
vizitatorii se întreceau în glume: 

— Oare îngeriţa era în costum de baie? 

— Sigur l-a ales pentru că era pin-bărbat. 

— Cu aşa nişte crăci înalte, n-avea cum 
să ajungă în vârf. 

— Dacă-1 vezi de aproape, nu e cine ştie 
ce scofală de pin. 

— Dar uite-1 cât a rezistat! în bătaia 
brizei, de atâta vreme! 

într-adevăr, era mult mai aplecat decât 
restul pinilor de pe malul mării şi purta pe 
trunchi multe răni, ca un barcaz după 
naufragiu. Dincolo de zidul scund de granit 
ce înconjura copacul, înspre mare, era 
montat un binoclu prin care se putea privi 



orizontul, dacă se introducea în aparat o 
monedă de 10 yeni Piedestalul era vopsit 
într-un roşu aprins şi părea o pasăre 
singuratică, pierdută de pe meleaguri 
tropicale. în depărtare se zărea Peninsula 
Izu, întinsă, iar mai încoace de ea, în larg, 
plutea un cargobot. Chiar pe mal se vedea 
un şir continuu de bucăţi de lemn, alge şi 
sticle goale aduse de flux, înşirate de parcă 
marea şi-ar fi scos bunurile la vânzare. 

— Aici este pinul din Hagoromo, acela 
unde îngerul a dansat dansul ceresc pentru 
a-şi recupera veşmântul sacru, din pene. 
Uite, toată lumea face poze lângă pin. 
Copacului abia îi aruncă o privire, tot ce-i 
interesează e poza, şi pe urmă se întorc 
grăbiţi acasă. Oare li se pare atât de 
important să vină într-un loc deosebit şi să 



stea doar atât cât să apese pe un buton? 

— Cred că judeci prea profund, i-a 
răspuns Keiko, în timp ce se aşeza pe banca 
din piatră şi scotea o ţigară. Eu sunt 
mulţumită cu lucrurile aşa cum sunt. Nu mă 
simt dezamăgită. Chiar dacă e murdar şi 
chiar dacă pinul mai are un pic şi moare, şi 
el, şi locul sunt ca într-o vrajă. Mi s-ar 
părea o minciună tocmai dacă totul ar fi 
curat şi ca-ntr-un vis, cum e descris în cânt. 
Mie locul ăsta, cu aerul lui firesc şi natural, 
mi se pare cu adevărat japonez. Mă bucur că 
am venit aici! 

Lui Keiko îi plăcea orice. Era prerogativa 
ei regală. 

în toată vulgaritatea care-i împresura, ca 
purtată de vântul umed amestecat cu nisip 
din acea zi ploioasă de vară, Keiko vizita 



locurile senină, trăgându-1 pe Honda după 
ea. La întoarcere au trecut pe la Templul 
Miho. Pe frontonul templului, chiar sub 
streaşină, pe un panou de lemn înrămat şi 
lucrat destul de grosolan, era pictat un 
vapor proaspăt construit, ce tocmai era 
lansat pe mare, stârnind valuri albastre. Era 
un subiect foarte potrivit pentru un templu 
aflat pe lângă un port. Pe peretele din fund 
al sălii principale a templului, aşternută cu 
tatami, era prins un panou mare, în formă de 
evantai, pe care era scris programul unui 
spectacol de teatru No dedicat zeităţilor 
locale, ce avusese loc acolo cu şase ani în 
urmă. 

— Ia uite, piese No cu personaje 
feminine! Kamiuta, Takasago, Yashima... şi 
pe urmă Hagoromol a exclamat Keiko, 



încântată. 

Purtată de entuziasm, pe drumul de 
întoarcere a cules o cireaşă din pomii aliniaţi 
pe marginea drumului şi a mâncat-o. 

— O să mori! Uite ce scrie acolo! 

Din mândrie, Honda nu-şi luase bastonul 
şi acum abia ţinea pasul în urma ei, cu 
răsuflarea tăiată. Avertismentul a venit prea 
târziu. 

Pe funia ce unea trunchiurile cireşilor mici, 
aliniaţi de-a lungul drumului, erau din loc în 
loc plăcuţe de atenţionare pe care scria: 
„Tratament cu insecticide. Nu culegeţi şi nu 
mâncaţi fructele". 

Crengile copacilor, de care erau prinse 
hârtiuţe cu dorinţe, erau grele de rod. 
Cireşele erau de toate culorile, de la roz pal 
la roşu aprins, şi pe unele deja le mâncaseră 



păsările, lăsând doar sâmburele. Honda a 
bănuit că plăcuţele de atenţionare erau puse 
doar de formă. Şi oricum, o doză atât de 
mică de otravă n-avea cum s-o răpună pe 
Keiko. 



10 


Keiko tot insista, întrebându-1 dacă sigur 
nu mai era nimic de vizitat. Honda se simţea 
foarte obosit, dar i-a poruncit şoferului să-i 
ducă spre Shizuoka pe şoseaua de pe 
muntele Kuno. S-au oprit în faţa staţiei de 
semnalizare Teikoku, pe care Honda o mai 
văzuse şi cu ceva vreme în urmă. 

— Nu ţi se pare că e o clădire 
interesantă, cumva îmbietoare? a întrebat-o 
pe Keiko, privind în sus spre clădire prin 
multitudinea de flori-de-piatră înflorite pe 
pereţii fundaţiei de beton. 

— Mi se pare că se vede un fel de 
telescop. Ce-icu clădirea asta? 



— De aici se urmăresc vasele care intră şi 
ies din port. Vrei să mergem să vedem? a 
spus Honda, care, deşi curios, nici înainte nu 
avusese curajul să deschidă singur uşa. 

Cei doi au urcat pe scara de piatră, 
ţinându-se de mână. Au trecut prin faţa 
panoului indicator şi, când tocmai ajunseseră 
la scara metalică ce ducea şi mai sus, le-a 
apărut în cale o fată care cobora grăbită. Ca 
să nu se ciocnească, au fost nevoiţi să se 
dea la o parte. Cu poalele rochiei 
învolburate ca un taifun galben, a trecut atât 
de repede încât n-au apucat să-i vadă 
chipul, dar în urma ei a rămas ceva 
nedefinit, ca un abur de urâţenie. 

Nu-i vorbă că ar fi avut un ochi scos sau 
cine ştie ce semn de desfigurare; dar, preţ de 
o clipă, li s-a arătat privirilor o aşchie de 



urâţenie, tulburând normele obişnuite ale 
frumosului, aşa cum o amintire întunecată, 
carnală, zgârie sufletul. Pe de altă parte, 
judecând mai simplu, fata era probabil doar 
o slujnică ce nu voia să fie văzută plecând 
de la vreo întâlnire amoroasă. 

Cei doi au urcat pe scara metalică până 
sus şi au stat puţin să-şi recapete suflul. Uşa 
era întredeschisă şi Honda a făcut un pas 
înăuntru, dar n-a văzut pe nimeni De la 
baza scării înguste ce ducea către etaj, a 
strigat de câteva ori să-şi anunţe prezenţa şi 
de fiecare dată l-a apucat un acces de tuse. 

— Scuzaţi vă rog! 

De sus s-a auzit un zgomot uşor, ca de 
scaun mutat. 

— Da? 

Din capul scărilor s-a ivit chipul unui tânăr 



in maiou. 

Honda, uimit, a observat floarea purpurie 
prinsă în păr, o hortensie. Când tânărul şi-a 
aplecat capul în jos, floarea i-a căzut, s-a 
rostogolit pe trepte şi s-a oprit la picioarele 
lui Honda. Băiatul s-a schimbat la faţă. 
Pesemne că uitase de ea. Honda a ridicat-o 
de jos şi a văzut că era trecută, mâncată de 
insecte şi pe jumătate maronie. 

Keiko, cu pălăria încă pe cap, asista la 
scenă din spatele lui Honda. 

Casa scărilor era foarte slab luminată, 
dar tânărul părea să aibă un chip frumos. 
Avea totuşi o paloare nefirească, de parcă 
ar fi luminat el însuşi, deşi lumina bătea din 
spate. Sub pretextul că voia să-i înapoieze 
floarea, Honda a urcat treptele abrupte una 
câte una, cu pas vioi, dar sprijinindu-se cu o 



mână de perete. Ca să-şi recupereze bunul, 
tânărul a coborât şi el până la jumătatea 
drumului 

Privirile li s-au întâlnit. Honda a simţit că 
sufletul tânărului era pus în mişcare de 
roţile dinţate ale aceluiaşi mecanism precis 
şi rece, care se învârteau cu aceeaşi viteză 
ca şi ale lui Erau identici până la cea mai 
măruntă piesă, până şi în lipsa de finalitate a 
mecanismului ca supt de văzduhul gol. Nu 
se asemănau la trup şi la vârstă, dar 
transparenţa şi duritatea maşinăriei tânărului i 
se potriveau ca două picături de apă. într-un 
colţ adânc al sufletului i s-a născut teama 
ca cineva să nu distrugă perfecţiunea 
mecanismului tânărului Preţ de o clipă, a 
văzut cu ochii minţii o fabrică pustie, 
lustruită până la perfecţiunea singurătăţii 



versiunea tânără a celei purtate în suflet de 
el însuşi Producţia nu se oprea niciodată, 
dar nu exista nici un consumator; totul era 
aruncat, iar curăţenia era obsesivă; 
temperatura şi umiditatea erau strict 
controlate, iar lucrurile erau mereu în 
mişcare, lin ca mângâierea satinului... Cu 
toate acestea, era posibil ca tânărul, spre 
deosebire de el, să nu înţeleagă pe deplin 
mecanismul. Era probabil ceva ce ţinea de 
vârstă. Fabrica lui Honda era umană datorită 
completei lipse a umanităţii, dar nu se 
întâmpla nimic dacă tânărul refuza s-o 
considere umană pe a sa. în orice caz, 
Honda stătea liniştit, fiind convins că, deşi el 
văzuse pe de-a-ntregul în sufletul tânărului, 
acesta n-avea cum să-i vadă lui sufletul. în 
tinereţe, când era cuprins de accese de 



lirism, obişnuia să considere mecanismul 
interior ca fiind urâţenia supremă, dar acest 
lucru se datora doar unei aprecieri greşite a 
propriei persoane, cauzată de vârsta 
fragedă, şi a confuziei pe care o făcea între 
urâţenia trupească şi cea a mecanismului 
„Cea mai urâtă maşinărie" era o 
formulare foarte tinerească, exagerată, 
romantică, teatrală. Dar nu mai conta. Acum 
Honda era în stare s-o rostească, calm şi 
zâmbitor, aşa cum pomenea durerea de şold 
sau nevralgia intercostală. însă nu era deloc 
rău că urâţenia avea aşa un chip frumos, ca 
al tânărului din faţa lui 

Desigur, tânărul nu-şi dăduse seama ce se 
întâmplase când lise întâlniseră privirile. 

Ajuns până la jumătatea scărilor, şi-a 
recuperat floarea şi a strivit-o în pumn, 



grăbit parcă să îndepărteze obiectul ruşinii 

— Ah, am uitat că mi-a pus floarea în păr, 
a mormăit el o scuză, fără a spune despre 
cine era vorba. 

în mod normal, un tânăr ar fi roşit 
spunând acestea, dar obrajii lui nu arătau nici 
o urmă de stânjeneală. Lui Honda i s-a părut 
un detaliu interesant. 

Tânărul a schimbat repede subiectul: 

— Pot să vă ajut cu ceva? 

— Suntem turişti şi ne întrebam dacă am 
putea cumva vizita staţia... 

— Sigur, vă rog să poftiţi! 

Aplecându-se cu uşurinţă, le-a pus la 
picioare câte o pereche de papuci 

Au ajuns în camera de observaţie. Cerul 
era înnorat, dar lumina care intra prin cele 
trei ferestre de pe laturi era puternică. Honda 



şi Keiko au avut sentimentul că sunt traşi la 
suprafaţă din tenebre. La vreo 50 de metri 
în faţa ferestrei dinspre sud se vedeau plaja 
din Komagoe şi marea murdară. Cei doi 
ştiau bine că vârsta şi bunăstarea alungă 
reţinerile; abia invitaţi să se aşeze, au şi pus 
stăpânire pe scaune, cât mai comod, de 
parcă erau la ei acasă. Totuşi, cuvintele pe 
care i le-au adresat tânărului, deja întors la 
biroul său, nu şi-au pierdut din preţiozitate: 

— Vă puteţi continua treaba, nu este 
nevoie să vă ocupaţi de noi. Am vrea doar 
să ştim dacă ne-am putea uita prin acest 
telescop. 

— Vă rog. Pentru moment nu-1 folosesc. 

Tânărul a aruncat la coş floarea, s-a 
spălat pe mâini zgomotos, s-a întors la birou 
şi s-a prefăcut că lucrează, cu nasul într-un 



caiet, dar Honda vedea foarte bine cum îi 
creşte curiozitatea, umflându-i obrajii ca pe 
nişte piersici 

Honda a lăsat-o pe Keiko să privească 
prima şi apoi s-a uitat şi el prin telescop. Nu 
se zărea nici un vas, doar valuri adunate ici 
şi colo, ca nişte microorganisme de un verde 
închis care mişunau fără ţel sub lentila 
microscopului 

Ca doi copii s-au plictisit repede de 
jucăria cea nouă. De fapt, nu veniseră din 
dorinţa de a vedea marea; voiseră doar să 
se infiltreze în viaţa şi munca unui 
necunoscut, pentru un scurt moment, dar îşi 
pierduseră deja interesul şi acum întorceau 
capul în stânga şi-n drepta, privind fascinaţi 
prin cameră la diversele instrumente care 
reflectau freamătul portului de la distanţă şi 



în singurătate, dar fidel: tabla neagră cu 
numele docurilor din portul Shimizu scrise 
cu litere citeţe şi cu numele vaselor aflate în 
acel moment la ancoră trecute în dreptul 
lor, diversele cărţi de pe rafturi - Registrul 
vapoarelor, Nomenclatorul vaselor 
japoneze, Manualul de semnalizare 
internaţională, Registrul Lloyd’s al 
Armatorilor, 1968-1969 -, foaia de pe 
perete cu numerele de telefon ale agenţilor 
navali, ale remorcherelor, ale piloţilor, ale 
biroului de vamă şi ale serviciului de 
aprovizionare... 

Peste toate plutea mirosul inconfundabil 
al mării. Deşi aflat la 4-5 kilometri distanţă, 
portul îşi făcea şi el simţită prezenţa, pentru 
că porturile îşi anunţă freamătul languros, 
chiar şi din depărtări, printr-un zgomot 



metalic specific, tânguitor. Ca un koto— 
imens şi nebun, aşezat pe mal şi trimiţându-şi 
intermitent vibraţiile către mare, zămislind 
sunete din cele şapte corzi ale docurilor. 
Honda a pătruns în sufletul tânărului şi a 
văzut cu ochii minţii acel port. 

16 1 Instrument muzical tradiţional, alcătuit dintr-o cutie de 
rezonanţă lungă, dreptunghiulară, şi coarde. 

Vasele trag încet la chei, sunt legate încet 
cu parâme, descărcate încet... orice acţiune 
necesită un compromis între mare, ţărm şi 
cerul îndepărtat. Marea şi ţărmul se 
îmbrăţişează şi se înşală reciproc. Vasul îşi 
leagănă seducător coada, se apropie şi apoi 
se depărtează, cu un şuierat ameninţător şi 
trist, ca în cele din urmă să se apropie iar. Ce 
mecanism instabil, şi totuşi sincer! 

De pe fereastra de la est se vedea 


dezordinea portului, îngheţat sub vălul de 
ceaţă fumurie, dar un port care nu 
străluceşte nu este port. Un port adevărat 
este un şir de dinţi albi, mereu strălucitori, 
îndreptaţi către mare. Dinţii albi ai docurilor, 
măcinaţi de mare. Totul străluceşte ca un 
cabinet medical şi miroase a metal, apă şi 
antiseptic; macarale ameninţătoare plutesc 
pe deasupra capului, anestezicul adoarme 
vasele, lăsându-le în nemişcare la docuri, şi 
uneori trebuie să curgă şi un pic de sânge. 

Portul şi micuţa staţie de semnalizare. 
Imaginea portului, ajunsă aici, e condensată 
şi legată strâns, până când staţia începe să 
pară ea însăşi un vapor eşuat pe o stâncă 
înaltă. De fapt, staţia semăna mult cu un 
vapor: un strict necesar de ustensile, aranjate 
ordonat, albe sau în culori simple, 



proaspete, pregătite pentru oricând va fi 
nevoie; ferestre care zdrăngăne lovite de 
palele de vânt... iar paznicul staţiei, 
întocmai unui marinar de cart, singur în 
câmpul de căpşuni ca o mare de plastic alb, 
are o relaţie aproape sexuală cu marea, zi şi 
noapte, legat de ea, de vase şi de port, 
privind la nesfârşit, cu ochii ficşi, până când 
camera de observaţie e cuprinsă de nebunie 
pură. Cartul, albul, uitarea de sine, 
neliniştea, singurătatea, toate erau un vas. 
Dacă stăteai aici prea mult, te lua răul de 
mare. 

Tânărul se prefăcea în continuare că e 
absorbit de muncă, dar Honda îşi dădea 
seama că nu putea avea mare lucru de făcut 
câtă vreme nu se apropia nici un vapor. 

— Când trebuie să sosească următorul 



vas? 

— Pe la nouă seara. Azi sunt puţine. 

Răspunsul tânărului, pe un ton blazat şi 
profesional, era transparent ca folia de pe 
serele cu căpşuni şi lăsa să i se ghicească 
plictiseala şi curiozitatea. 

Intenţionând probabil să nu li se arate 
prea protocolar oaspeţilor, tânărul nu-şi 
pusese nimic peste maioul cu care era 
îmbrăcat când au sosit, dar în căldura 
umedă din cameră, unde nu intra pic de briză 
prin ferestrele larg deschise, nu părea totuşi 
nefiresc. Nu se putea spune că avea un trup 
bine clădit, ci mai degrabă de o subţirenie 
aproape vegetală. Maioul imaculat îi pornea 
fluid de pe umeri, formând două cercuri, 
apoi se curba peste pieptul aplecat înainte. 
Trupul sugera răceală şi fermitate, nicidecum 



moliciune. Profilul său, cu sprâncene şi nas 
de samurai şi cu linia buzelor clar conturată, 
părea o efigie pe jumătate ştearsă de 
trecerea timpului Ochii cu gene lungi erau 
frumoşi 

Honda ghicea ce-i trecea tânărului prin 
cap. 

în mod sigur, încă-i mai era ruşine că 
fusese surprins cu floarea în păr. Reuşise să- 
şi mascheze jena cât îi întâmpinase pe 
oaspeţi dar acum îi tot revenea în minte şi 
se simţea prins în ea ca într-o încâlceală de 
fire roşii în plus, oaspeţii remarcaseră 
urâţenia fetei care tocmai atunci pleca 
grăbită şi pentru că înţeleseseră situaţia 
greşit, acum trebuia să le suporte zâmbetele 
timide şi binevoitoare. în realitate, cauza 
neînţelegerii era propria-i mărinimie, care 



acum s-a întors împotriva lui şi i-a rănit 
mândria. 

Cu siguranţă că astea erau gândurile 
tânărului Chiar aşa. De fapt, nici Honda nu 
credea că acea fată era iubita tânărului Cei 
doi nu se potriveau deloc. Era suficient să 
priveşti loburile urechilor tânărului fragile 
ca sticla delicată lucrată în turnătorie, sau 
supleţea palidă a gâtului ca să-ţi dai seama 
că nu iubea. El nu putea iubi alt om. Era de o 
curăţenie obsesivă, care-1 făcuse să se spele 
îndelung pe mâini după ce strivise floarea, şi 
care-1 împingea să-şi şteargă des ceafa şi 
subsuorile cu prosopul alb de pe birou. 
Mâinile proaspăt spălate, aşezate peste 
caietul deschis pe birou, păreau mai degrabă 
nişte legume purificate, nişte crengi tinere 
întinse deasupra unui lac. Era conştient de 



eleganţa lor, cu degetele leneşe şi arogante, 
care nu acceptau decât lucruri superioare. 
Nu atingeau nimic lumesc şi păreau că 
primesc o misiune doar în vastitatea 
cerurilor. Nu erau atât de umile ca mâinile în 
rugă, dar păreau să atingă ceva nevăzut 
ochilor. Dacă existau mâini făcute doar 
pentru a mângâia universul, acelea nu puteau 
fi decât ale cuiva care se masturbează. „Te- 
am citit“, şi-a spus Honda în sinea lui 

Acele mâini frumoase, obişnuite să atingă 
numai stelele, luna şi marea, nepotrivite 
pentru muncile pământeşti Honda ar fi vrut 
să vadă chipurile celor care s-au gândit să 
le angajeze. Oare ce reuşeau să afle oamenii 
ăştia din întrebările plictisitoare pe care le 
puneau, despre relaţiile familiale şi prieteni 
opinii rezultatele şcolare sau starea 



sănătăţii? Pe tânăr îl angajaseră fără să ştie 
nimic despre toate astea, iar el era răul pur. 

Priviţi! Tânărul e răul pur. Explicaţia este 
foarte simplă: pe dinăuntru, tânărul e ca 
mine. 

Prefăcându-se că priveşte marea, cu un 
cot sprijinit de biroul de lângă fereastră, 
camuflat în aerul perfect natural de 
melancolie bătrânească, din când în când 
Honda arunca pe furiş câte o privire 
profilului tânărului şi avea senzaţia că-şi 
vedea propria viaţă. 

De-a lungul întregii sale vieţi, conştiinţa 
de sine fusese un rău. Din cauza ei, fusese 
incapabil să iubească, ucisese oameni fără a 
ridica o mână, se bucura de moartea altora 
pentru că putea scrie discursuri de rămas- 
bun frumoase, ducea lumea spre distrugere 



luptându-se în acelaşi timp să 
supravieţuiască doar el. Dar în acea clipă 
prin fereastră a pătruns o rază de lumină. 
India. India, pe care a întâlnit-o când 
cunoscuse răul şi încerca să fugă de el. 
India, cea învăluită în lumină şi parfumuri, 
dar de neatins pentru el, care l-a învăţat că 
lumea, pe care el o nega cu înverşunare, 
trebuia să existe şi trebuia recunoscută, din 
nevoi morale. 

însă chiar până la acea vârstă înaintată, 
tendinţa răului din el îl făcuse să nimicească 
lumea, neobosit, şi să-i conducă pe oameni 
în neant - o muncă de distrugere completă. 
Nu izbutise, dar acum, când se îndrepta 
singur către propriu-i sfârşit, descoperise un 
tânăr care-i semăna şi care purta în sine 
mugurii răului 



Poate că totul era doar închipuirea lui 
Honda, deşi, după multe eşecuri şi bâjbâieli, 
se putea lăuda că ajunsese să aibă 
capacitatea de a vedea adevărul gol-goluţ. 
Câtă vreme nu-1 tulburau dorinţele, avea o 
vedere pătrunzătoare şi clară, ce nu dădea 
greş. 

Uneori, răul lua o înfăţişare liniştită şi 
vegetală. Răul cristalizat era frumos ca o 
pilulă albă. Tânărul era frumos. Sau poate 
că Honda se trezise şi se lăsase fermecat de 
frumuseţea propriei conştiinţe de sine... 

Keiko se plictisise şi-şi dădea cu ruj pe 
buze. 

— N-ar fi timpul să plecăm? 

Honda i-a răspuns evaziv şi atunci, 
potrivit cu modelul hainelor pe care le purta, 
a început să se plimbe prin încăpere cu paşi 



domoli, ca un şarpe tropical ghiftuit. Nu i-a 
trebuit mult să descopere raftul cu patruzeci 
de compartimente în care se aflau, pline de 
praf şi împăturite alandala, steguleţe de 
toate felurile. 

Atrasă de multitudinea de culori, Keiko a 
stat o vreme să le studieze, cu braţele 
încrucişate, apoi, brusc, şi-a pus o mână pe 
umărul tânărului, ascuţit şi strălucitor ca 
fildeşul, şi l-a întrebat: 

— La ce servesc astea? Steguleţele. 

Luat prin surprindere, tânărul s-a tras în 
spate. 

— Pe acelea nu le mai folosim. Sunt 
fanioane de semnalizare. Folosim doar 
semnalizarea luminoasă, noaptea. 

Tânărul a arătat mecanic spre farul aflat 
într-un colţ al camerei, apoi şi-a cufundat 



din nou privirile, grăbit, în caietul din faţa 
sa. Keiko i-a aruncat un ochi peste umăr şi a 
văzut că erau nişte pagini cu desene de 
însemne navale pentru coşurile de vapor. 
Tânărul nici n-a clipit. 

— Pot să văd şi eu unul? N-am mai văzut 
din astea până acum. 

— Vă rog. 

Tânărul, care stătuse cât putuse de 
aplecat peste birou, s-a ridicat ferindu-se de 
mâinile lui Keiko de parcă s-ar fi ferit de 
lianele dintr-o pădure tropicală. A trecut prin 
faţa lui Honda, apoi, ridicându-se pe vârfuri, 
a luat un fanion de pe raftul înalt. 

Până atunci Honda privise în gol, dar, 
când tânărul şi-a întins trupul chiar lângă el, 
şi-a ridicat ochii, involuntar. Cu braţele 
întinse, tânărul şi-a lăsat la iveală 



subsuorile. Răspândeau un miros dulceag. 
Pe coaste, în partea stângă, până acum 
ascunse de maiou, se zăreau, una lângă alta, 
trei aluniţe negre. 

— Eşti stângaci! a remarcat tocmai atunci 
Keiko în gura mare. 

Tânărul i-a întins fanionul aruncându-i o 
privire iritată. 

Honda voia cu orice preţ să verifice. S-a 
dus lângă tânăr şi s-a mai uitat o dată, dar 
îşi ţinea braţele din nou strânse, ca nişte 
aripi albe, şi-i acopereau flancurile. La 
fiecare mişcare a braţului, două aluniţe 
rămâneau ascunse în adâncimea maioului şi 
una singură se ivea privirii. Lui Honda inima 
îibătea în piept cu putere. 

— Ce model frumos! Ce e? a întrebat 
Keiko, ţinând în mână şi examinând atent un 



fanion cu pătrate negre şi galbene. Mă 
gândesc să-mi fac o bluză aşa. O fi in? 

— Asta nu ştiu să vă spun, i-a răspuns 
tânărul, sec. Este semnul pentru litera L. 

— Ăsta e L? Ca L din „love“, adică 
„dragoste"? 

Tânărul, acum vizibil iritat, s-a întors la 
locul lui de la birou. 

— Puteţi să vă uitaţi cât vreţi, a spus 
încet, de parcă vorbea cu sine. 

— Deci ăsta e L? De ce-o fi L, mă întreb. 
Nici nu seamănă a L. Un L ar fi trebuit să fie 
subţire şi de un albastru translucid, în nici un 
caz pătrate negre şi galbene. Astea ar merge 
mai bine la G, sau în orice caz la ceva mai 
solemn, ca un turnir din Evul Mediu. 

— Pentru G avem un fanion cu dungi 
verticale galbene şi albe, a spus tânărul, cu 



o nuanţă de disperare în glas. 

— Dung galbene şi albe?! Iarăşi o 
alegere proastă... G nu poate fi cu dungi 
verticale. 

Văzând-o purtată prea departe de 
entuziasm, Honda a căutat momentul potrivit 
şi s-a ridicat. 

— Vă mulţumim. Am stat cam mult şi v- 
am ţinut din treabă. Am fost foarte 
nepoliticoşi să venim în vizită cu mâna 
goală, dar aş vrea să vă trimitem măcar 
nişte prăjituri de la Tokyo... Aş putea să vă 
cer o carte de vizită? 

Luată prin surprindere de politeţea 
exagerată cu care Honda îl trata pe tânăr, 
Keiko a pus fanionul pe birou şi s-a dus să- 
şi recupereze pălăria neagră, pe care o 
agăţase în vârful telescopului cel mic de la 



fereastra dinspre răsărit. 

Honda a pus politicos în faţa tânărului 
cartea lui de vizită, pe care era înscrisă şi 
ocupaţia. „Biroul de avocatură Honda“ a 
părut să-i inspire tânărului încredere şi 
respect. La rândul său, tânărul i-a dat o 
carte de vizită pe care scria „Toru 
Yasunaga“ şi adresa staţiei de semnalizare. 

— Aveţi o ocupaţie foarte dificilă, dar 
văd că vă descurcaţi foarte bine de unul 
singur. Ce vârstă aveţi? l-a întrebat Honda 
nonşalant, pe picior de plecare. 

— Am şaisprezece ani, i-a răspuns 
tânărul, scurt, din picioare şi evitând-o în 
mod special pe Keiko. 

— Aveţi o meserie foarte utilă oamenilor. 
Am încredere că vă veţi strădui şi pe mai 
departe, a spus Honda, rostind fiecare silabă 



cu grijă, printre dinţii falşi, în timp ce o 
îndruma zâmbitor pe Keiko către ieşire, să 
se încalţe. 

Tânărul i-a condus până jos. 

Ajunşi din nou în maşină, Honda, care 
abia-şi mai putea ţine capul drept, s-a lăsat 
încet pe banchetă şi i-a dat indicaţii şoferului 
să-i ducă la un hotel din Nihondaira, unde 
aveau să stea peste noapte. 

— Vreau să fac repede o baie, şi pe urmă 
am neapărat nevoie de un masaj, a spus 
Honda pe un ton relaxat, apoi imediat a 
adăugat ceva ce a lăsat-o pe prietena sa cu 
gura căscată: Mă gândesc să-l adopt pe 
băiat. 



11 


După plecarea celor doi oaspeţi, Toru a 
fost copleşit de confuzie. 

Nu era ceva neobişnuit să apară vizitatori 
care voiau să vadă staţia de semnalizare. 
Clădirea părea să aibă darul de a trezi 
curiozitatea oamenilor. Dar în general erau 
oameni cu copii şi intrau mai mult de hatârul 
lor, iar odată ajunşi în camera de observaţie 
îşi ridicau copiii în braţe, îi puneau să se uite 
prin telescop, şi cu asta basta. Vizitatorii de 
azi fuseseră de alt soi Păreau să fi venit ca 
să lămurească ceva anume şi plecaseră de 
parcă ar fi furat ceva. Ceva ce Toru, până 
acum, nici nu ştiuse că existase. 



Era ora cinci după-amiaza. Stătea să 
plouă şi se întunecase devreme. 

Linia verde-închis care se întindea de-a 
latul mării părea o panglică de doliu şi crea 
un sentiment de linişte. în depărtare, înspre 
stânga, se vedea doar silueta unui cargobot. 

A primit un telefon de la sediul central din 
Yokohama pentru a fi informat de plecarea 
unui vas. Pe urmă n-a mai sunat telefonul. 

Era ora la care de obicei îşi pregătea 
cina, dar acum îşi simţea inima grea şi n- 
avea chef de mâncat. A aprins lampa mică 
de pe birou şi s-a uitat mai departe peste 
desenele cu însemne pentru coşurile 
vapoarelor. Când n-avea de lucru, erau 
foarte bune să-i alunge plictiseala. 

Avea preferinţe şi unele desene îl făceau 
să viseze. îi plăcea mult însemnul companiei 



Swedish East Asia Line, cu trei coroane 
galbene într-un cerc albastru, pe fond iarăşi 
galben, sau elefantul, însemnul Companiei 
Navale din Osaka. 

Vase cu imaginea elefantului pe coşul de 
fum intrau cam o dată pe lună în portul 
Shimizu. Elefantul alb deasupra unei 
semiluni galbene, pe fond negru, se observa 
uşor chiar şi de la mare distanţă. îi făcea 
întotdeauna plăcere să-i vadă silueta 
ridicându-se dintre valuri 

îi mai plăcea şi însemnul companiei 
Prince Line din Londra, un coif cu trei pene 
viu colorate. Când vedea bradul de un 
verde puternic, de pe coşul vreunui vas al 
companiei Canadian Transport, îşi închipuia 
că vasul e un cadou împachetat în hârtie 
albă, iar coşul de fum, o felicitare cochetă 



pusă în vârful lui 

însă nici unul din toate aceste însemne nu 
rămânea legat de conştiinţa lui Toru. 
Deveneau obiectul atenţiei lui abia când 
intrau în raza telescopului şi chiar dacă, pe 
moment, aveau o legătură cu lumea sa, erau 
doar un fel de cărţi frumoase şi plutitoare, 
dintr-un joc uriaş al lumii la care el nu 
participa. 

îi plăceau doar strălucirile îndepărtate în 
care nu se oglindea el însuşi Dacă iubea 
ceva pe lumea asta, asta era. 

...Oare ce hram purta bătrânul de 
adineauri? 

Cât timp stătuseră acolo, dăduse doar 
impresia unui om iritat la culme de aerele 
bătrânei în haine ţipătoare. Acum însă, după 
ce plecase, lăsase în urma sa o altă imagine, 



de bătrân liniştit. 

Ochii obosiţi şi extrem de inteligenţi, 
vocea calmă ce abia se auzea, politeţea 
excesivă care aproape că lua peste picior... 
oare ce lucruri îndura omul acela? 

Toru nu mai întâlnise o astfel de 
persoană. Nu mai văzuse niciodată dorinţa 
de a conduce într-aşa o formă liniştită. Toru 
le ştia pe toate, şi totuşi bătrânul avea ceva 
ce-i rămăsese prins în conştiinţă, ca un colţ 
de stâncă pe care nu-1 poţi scoate din 
pământ. Ce să fi fost? 

Dar n-a durat mult până ce tânărului i-a 
revenit obişnuita aroganţă şi a pus punct 
speculaţiilor. Bătrânul nu era decât un 
avocat pensionar, mort de plictiseală, şi 
atâta tot. Iar politeţea era doar o obişnuinţă 
dată de profesie. Toru a remarcat, cu 



stânjeneală, că avea şi el tendinţa oamenilor 
de la ţară de a-i privi cu suspiciune pe cei de 
la oraş. 

S-a ridicat să-şi pregătească cina. 
Aruncând o hârtie la coşul de gunoi, i-au 
căzut ochii pe hortensia strivită şi ofilită. 

„Azi mi-a adus o hortensie. Mai mult, mi- 
a prins-o în păr la plecare şi m-am făcut de 
râs. Data trecută a fost o albăstrea. Şi mai 
înainte, o gardenie. O fi doar nebunia din 
mintea lui Kinue, sau poate că florile astea, 
în părul ei, au un tâlc? Poate nici n-a fost 
ideea ei Poate că cineva i le prinde în păr, 
de fiecare dată, iar ea poartă cu sine, fără 
să-şi dea seama, un fel de semnal... De 
obicei cât stă aici vorbeşte doar ea, dar data 
viitoare neapărat am s-o întreb.“ 

Mai ştii? Poate că nimic nu era 



întâmplător din ce se petrecea în jurul său. 
Brusc, Toru a simţit că plasa fină a răului 
începe să se ţeasă în jurul său. 



12 


De când au ajuns la hotel şi până la cină, 
Honda n-a scos un cuvânt şi nici Keiko n-a 
atins subiectul adopţiei, care o uimise peste 
măsură. După masă, Keiko a întrebat: 

— Vii tu la mine? Sau să vin eu? 
în călătorii, după masa de seară şi până la 
culcare, aveau obiceiul să-şi petreacă timpul 
împreună în camera unuia sau a celuilalt, 
bând ceva şi sporovăind, dar, dacă unul din 
ei era obosit, putea refuza fără ca celălalt să 
se supere. Era înţelegerea lor tacită. 

— Mi-a mai trecut oboseala. Am să fiu la 
tine în treizeci de minute, a răspuns Honda, 
apucând-o uşor de mână pentru a citi 



numărul de pe cheia pe care o ţinea în 
palmă. 

Pe Keiko o amuza nespus vanitatea 
ascunsă care-1 îndemna pe Honda să facă 
asemenea gesturi în public. Pe de altă parte, 
bătrânul putea trece, într-o clipă, de la 
afecţiune la demnitatea solemnă a 
magistratului de odinioară. 

Ajunsă în cameră, Keiko şi-a schimbat 
hainele. în timp ce-1 aştepta pe Honda, i-a 
trecut prin minte să-l ia peste picior, dar până 
la urmă a renunţat. Putea râde foarte bine de 
el şi când era vorba de lucruri grave, dar 
regula nescrisă dintre ei îi cerea ca jocul să 
fie serios. 

Honda a venit şi amândoi s-au aşezat la 
măsuţa joasă de lângă fereastră. Au cerut să 
li se aducă câte o sticlă de whisky Cutty 



Sark îndoit cu apă - băutura lor preferată în 
ultima vreme. Keiko şi-a aruncat privea pe 
geam, la vălătucii de ceaţă de afară, şi şi-a 
scos ţigările din poşetă. Cu ţigara între 
degete, avea o înfăţişare mai severă decât 
de obicei Renunţase de mult să aştepte până 
când Honda îi oferea un foc, după moda 
occidentală. Era un lucru pe care el îl 
detesta. 

Dintr-odată, Keiko a început să 
vorbească: 

— Sunt uimită peste măsură. De unde 
până unde, să adopţi un copil pe care abia 1- 
ai cunoscut şi despre care nu ştii nimic? Nu 
poate fi decât o singură explicaţie: mi-ai 
ascuns până acum că ai asemenea înclinaţii 
Iar eu, oarbă, n-am văzut! Te cunosc de 
optsprezece ani şi nu mi-am dat seama! 



Suntem prieteni de atâta vreme pentru că de 
la bun început ne-au apropiat, inconştient, 
aceleaşi puncte de interes. Ne-au adus 
alinare şi ne-au legat strâns, fără doar şi 
poate. Iar Ying Chan a fost doar un element 
în plus. Probabil că ai ştiut de relaţia dintre 
noi două şi ai jucat teatru, nu-i aşa? Omul 
niciodată nu poate fi suficient de atent! 

— Nu de asta este vorba. Ying Chan şi 
băiatul sunt totuna, a rostit Honda, ferm. 

— Cum? Ce vrei să spui? Cum adică sunt 
totuna? Keiko era insistentă. 

— Am să-ţi povestesc când soseşte 
băutura, i-a răspuns Honda, fără alte 
lămuriri. 

A fost adusă şi băutura. Keiko era roasă 
de curiozitate, dar nu putea lua iniţiativa şi 
nu-i rămânea decât să aştepte explicaţiile. 



î şi pierduse puterile de comandant suprem. 

Honda i-a povestit în cele din urmă totul. 
Spre uşurarea lui, Keiko l-a ascultat atentă, 
fără exclamaţiile şi remarcile obişnuite. 

— Ai fost înţelept să nu povesteşti 
niciodată despre asta, a spus ea, cu o voce 
dulce şi afectuoasă, probabil efectul 
alcoolului ce-i unsese gâtul. Altfel, lumea 
te-ar fi luat de nebun, şi sentimentul de 
încredere pe care te-ai muncit să-l clădeşti 
până acum s-ar fi năruit. 

— Nu-mi pasă mie de încrederea 
societăţii! 

— Nu asta spun. Faptul că, timp de 
optsprezece ani, mie nu mi-ai spus nimic 
reflectă clar modul tău de a gândi Ceea ce 
mi-ai spus acum face să pară un fleac orice 
alte secrete... cum ar fi pornirile sexuale 



diferite de ale celorlalţi, sau faptul că ai 
avut în familie trei nebuni... povestea de 
acum e un secret enorm, ca o otravă extrem 
de puternică. Odată ce-ai aflat aşa ceva, 
crimele, sinuciderile sau violul par nişte 
infracţiuni uşoare. Şi ce ironie, să fie vorba 
tocmai de tine, un judecător! Te trezeşti prins 
într-un cerc mai mare ca cerul şi, când ai 
priceput că legile sunt altfel pentru tine, 
restul lucrurilor devin complet ordinare. 
Pentru tine, noi ceilalţi suntem doar nişte oi 
la păscut. Nu ştim de nici unele şi trăim ca 
nişte animale, adunate împreună în lipsă de 
altceva mai bun. 

Keiko s-a oprit doar o clipă să ofteze. 

— Să ştii că povestea ta m-a lecuit. M-am 
luptat până acum, şi cred că m-am luptat 
bine, dar uite că, de fapt, a fost inutil. 



Suntem prinşi toţi, până la unul, în aceeaşi 
plasă. 

— Dar pentru o femeie e o lovitură 
mortală. Dacă ştii aşa ceva, ţi-ai pierdut 
frumuseţea. Or tu, chiar şi la vârsta ta, încă 
îţi mai doreşti să fii frumoasă. Ar fi trebuit 
să-ţi astupi urechile şi să nu auzi ce spuneam. 
Pe faţa celui care ştie asemenea lucruri apar 
nişte semne, ca de lepră. Dacă lepra 
nervoasă şi cea articulară au semne 
concrete, vizibile, asta este invizibilă, o 
„lepră transparentă". Eu, de când am fost în 
India, am devenit, fără urmă de îndoială, o 
„lepră spirituală". E adevărat că purtam 
boala în mine de zeci de ani, dar era în 
stadiu latent. însă tu, femeie fiind, oricât de 
mult machiaj ţi-ai pune pe obraji, tot n-ai 
putea ascunde semnul că „ştii" de ochii 



celorlalţi care ştiu. Pielea îţi devine nefiresc 
de translucidă, spiritul îţi e ca mort, carnea 
îşi pierde frumuseţea şi devine 
dezgustătoare, vocea ţi se aspreşte şi părul 
îţi cade, eşti ca un copac care-şi pierde 
frunzele. Astea ar fi cele cinci semne ale 
decăderii celui care priveşte. De astăzi au 
să-ţi apară şi ţie. 

Şi, chiar dacă tu nu-i eviţi, încet-încet 
oamenii au să te evite. Cel care ştie nu-şi dă 
seama, dar emană un miros fetid, pe care 
ceilalţi îl simt. 

Frumuseţea umană, şi cea trupească, şi 
cea sufletească, de fapt tot ce ţine de 
frumos se naşte numai din necunoaştere şi 
iluzie. Este cu neputinţă să ştii şi totodată 
să-ţi păstrezi frumuseţea. Dacă 
necunoaşterea şi iluzia sunt una, atunci n-are 



loc nici o luptă între spirit, care n-are cu ce 
le ascunde, şi trup, care le ascunde prin 
propria-i strălucire. Pentru oameni, 
frumuseţe înseamnă doar frumuseţea 
trupească. 

— Aşa este. Şi Ying Chan era aşa, a spus 
Keiko, privind ceaţa pe geam. în ochi a avut 
o sclipire de afecţiune nostalgică. Presupun 
că de asta nu le-ai povestit, nici lui Isao cel 
de-al doilea, nici lui Ying Chan cea de-a 
treia... 

— M-am temut să nu le schimb destinele, 
dacă le spuneam. Poate a fost o cruzime... 
Dar lucrurile au stat altfel în cazul lui 
Kiyoaki Pe atunci nu ştiam nici eu. 

— Vrei să spui că, pe atunci, erai şi tu 
frumos, a spus Keiko, ironică, studiindu-1 pe 
Honda din cap până-n picioare. 



— N-am spus asta! Pe atunci deja îmi 
ascuţeam sârguincios armele cunoaşterii, 

— Am înţeles. Trebuie să ţin secretul faţă 
de tânărul pe care l-am cunoscut azi Asta 
până va muri la vârsta de douăzeci de ani 
— Aşa e. Ai de aşteptat doar patru ani 
— N-ai să mori tu înainte? 

— Ah, uite că la asta nu m-am gândit. 

— Trebuie să mai facem o vizită pe la 
Institutul Oncologic. 

Keiko s-a uitat la ceas, a scos o cutiuţă 
cu pastile de toate culorile, a ales rapid trei 
dintre ele cu vârful dege-telor şi le-a luat 
cu whisky-ul îndoit cu apă. 

Honda nu-i menţionase lui Keiko un 
lucru: băiatul pe care-1 întâlniseră azi se 
deosebea de ceilalţi trei din trecut. La el, 
mecanismul conştiinţei de sine apărea 



limpede, ca prin sticlă, ceea ce Honda nu 
văzuse nici la Kiyoaki, nici la Isao, nici la 
Ying Chan. Pe dinăuntru, acest tânăr îi 
semăna leit. Dacă era adevărat, deşi părea 
imposibil, însemna că-şi păstrase 
frumuseţea cu toate că ştia. Dar nu, aşa 
ceva nu era cu putinţă. Şi, dacă nu era cu 
putinţă, însemna că tânărul, deşi avea toate 
semnele necesare, vârsta potrivită şi cele 
trei aluniţe, era un fals foarte elaborat, pus 
în faţa ochilor săi 

Pentru că începuse să-i ia somnul, 
discuţia a deviat către vise. 

— Eu nu visez decât foarte rar, a spus 
Keiko. Chiar şi acum, mi se mai întâmplă să 
visez despre examene. 

— Se spune că oamenii visează toată 
viaţa examene, dar eu n-am mai visat aşa 



ceva de zeci de ani 

— Asta pentru că ai fost mereu bun la 
şcoală. 

Lui Honda i se părea total nepotrivit să 
discute cu Keiko despre vise. Era ca şi cum 
ar fi vorbit cu un bancher despre tricotaje. 

în cele din urmă, cei doi s-au despărţit şi 
s-au dus la culcare. Honda a visat exact ce 
spusese mai devreme că nu visează 
niciodată: examene. 

în clasa de la etaj din clădirea de lemn a 
şcolii, zgâlţâită de vântul puternic ca o biată 
colibă, tânărul Honda primeşte foile de 
examen pe care profesorul le împarte printre 
rânduri Kiyoaki se află şi el cu vreo două- 
trei bănci mai în spate. Honda, foarte calm şi 
sigur pe sine, priveşte pe rând întrebările 
scrise pe tablă şi foaia de examen. î şi ascute 



creioanele ca pe nişte suliţe, unul câte unul. 
Răspunde imediat la toate întrebările. Nu e 
nevoie să se grăbească. Afară, plopii îşi 
chircesc trupurile, biciuiţi de vânt... 

S-a trezit târziu în noapte şi şi-a amintit, 
limpede, toate detaliile visului 

Fusese de-a dreptul un vis despre 
examene, însă nu-i lăsase vreun sentiment 
de agitaţie, cum se întâmpla de obicei Dar 
oare cine-i trimisese visul? 

De vreme ce doar el şi Keiko 
participaseră la discuţie, şi pentru că ea n- 
avea cum să i-1 fi trimis, acel „cineva“ putea 
fi doar el însuşi Dar el n-avusese nici cea 
mai mică dorinţă să viseze aşa ceva. N-avea 
cum să-şi trimită un vis fără să se consulte 
mai întâi cu el însuşi privitor la propriile-i 
dorinţe. 



Desigur, citise multe cărţi despre vise 
scrise de psihanaliştii de la Viena, dar nu era 
de acord cu teoria că ceea ce-şi doresc 
oamenii este să se trădeze pe ei înşişi I se 
părea mai firesc să considere că există 
cineva din afară, mereu la pândă, care-şi 
impune voinţa. 

în starea de trezie, avea voinţă şi, fie că 
dorea, fie că nu, trăia în istorie. însă mai 
exista ceva, ascuns în întuneric, ceva para- 
istoric sau poate non-istoric, care-i forţa 
mâna în vis, independent de propria-i voinţă. 

Ceaţa se ridicase şi luna apăruse pe cer, 
trimiţând sclipiri albăstrui pe sub marginea 
perdelei, puţin prea scurtă pentru fereastră. I 
se părea că vede o peninsulă de umbră, 
gigantică, plutind în depărtare, pe marea 
tenebrelor. Aşa se vedea şi India, când a 



zărit-o pentru prima oară, de pe vaporul 
se apropia de ţărm. Furat de amintiri, 
adormit din nou. 



13 


10 august. 

La ora nouă dimineaţa, Torn şi-a început 
schimbul la staţia de semnalizare. Ca de 
obicei, de cum s-a văzut singur, a deschis 
ziarul şi s-a pus pe citit. Până după-amiază 
n-avea să vină nici un vapor. 

Ediţia de dimineaţă era plină de ştiri 
despre deşeurile industriale aduse de ape 
care poluaseră ţărmul la Tago-no-Ura. Dar 
acolo erau vreo sută cincizeci de fabrici de 
hârtie, în timp ce la Shimizu nu era decât 
una, mică. în plus, deoarece curenţii marini 
mergeau către est, portul din Shimizu nu era 
aproape niciodată ameninţat de deşeuri 



Din ce spuneau ştirile, membrii Federaţiei 
Naţionale a Studenţilor, Zengakuren, 
veniseră în număr foarte mare la 
demonstraţia anti-poluare. Dar toată acea 
zarvă era departe de el, mai departe decât 
putea vedea prin telescop. Ceea ce nu intra 
în raza telescopului n-avea legătură cu 
lumea sa. 

Era o vară răcoroasă. 

Anul acesta fuseseră rare zilele cu cer 
strălucitor şi câţiva nori aducători de tunete, 
în care Peninsula Izu se vedea limpede. Şi 
astăzi era ascunsă de ceaţa fină, iar soarele 
era întunecat. De curând cineva îi arătase 
nişte fotografii făcute de pe un satelit meteo; 
Golful Suruga era întotdeauna pe jumătate 
acoperit de smog. 

Kinue i-a făcut o vizită în cursul dimineţii. 



lucru destul de rar. Din pragul uşii de jos, 1- 
a întrebat dacă putea intra. 

— Şeful e plecat la sediu, la Yokohama, 
aşa că n-o să apară nimeni pe aici. 

Auzindu-1, Kinue a urcat. în ochii se citea 
frica. 

Cu ceva timp în urmă, când încă mai erau 
în sezonul ploios, Toru prinsese ocazia şi o 
întrebase aspru de ce de fiecare dată îi 
aducea flori să i le prindă în păr. O vreme 
după aceea fata nu-1 mai vizitase, dar acum 
începuse iar să apară, ce-i drept mai rar. Nu 
mai venea cu flori în păr, dar poveştile cu 
care-şi motiva vizitele erau tot mai 
exagerate. 

— Ea doua oară când mi se întâmplă, a 
doua oară! în plus, şi tipul e altul, a izbucnit 
Kinue în clipa în care s-a aşezat pe scaun şi 



înainte de a-şirecăpăta suflul. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Cineva e pe urmele tale! Eu 
întotdeauna când vin aici, mă uit foarte bine 
în jur să nu fie picior de om. Asta ca să nu-ţi 
creez probleme. Dacă cineva te omoară o 
să fie numai şi numai vina mea, şi nu-mi 
rămâne decât să-mi cer iertare luându-mi 
zilele. 

— Dar ce dumnezeu s-a întâmplat?! 

— Ea doua oară, îţi spun! Şi din cauza 
asta sunt atât de îngrijorată. Doar ţi-am 
povestit şi data trecută. Acum a fost cam la 
fel, deşi nu întocmai Azi-dimineaţă am ieşit 
la plimbare pe plaja de la Komagoe. Am 
cules câteva zorele-de-nisip şi pe urmă m- 
am apropiat de mal ca să privesc marea, pur 
şi simplu. 



La Komagoe vin oameni puţini şi eu, una, 
m-am săturat de cât se holbează la mine. 
Reuşesc să mă mai liniştesc doar când stau 
şi privesc marea. Asta poate şi pentru că, 
dacă aş pune pe un taler frumuseţea mea, iar 
pe celălalt frumuseţea mării, ar sta în 
echilibru perfect. Mi se pare că-i încredinţez 
mării povara frumuseţii mele şi mă simt mai 
uşurată. 

Pe plajă erau doar doi sau trei oameni 
care pescuiau. Unul dintre ei probabil că nu 
prindea nimic şi se plictisise, pentru că se tot 
zgâia la mine. Eu mă făceam că plouă şi mă 
uitam la mare, dar îi simţeam privirea pe 
obraz, ca un muscoi. 

Vai, nu cred că poţi să înţelegi ce 
senzaţie groaznică e! Iar o luam de la 
capăt! Frumuseţea mea o pornea razna, de 



una singură, fără să-i pese de voinţa sau 
libertatea mea, fără să ţină cont de mine. 
Când eu stau şi-mi văd de ale mele, fără să 
deranjez pe nimeni, ea îmi face în ciudă şi 
declanşează o nenorocire. Eu ştiu că e 
semnul frumuseţii adevărate, dar nimic nu e 
mai rău ca frumuseţea scăpată din frâu. 

Iarăşi am stârnit dorinţele unui bărbat! 
Nici n-apucasem bine să mă gândesc cât mă 
dezgusta, iar ea deja se pornise să-l prindă 
în mreje. Trecătorul de adineauri se 
transforma cu fiecare clipă în animal. 

Eu în ultima vreme am renunţat să-ţi mai 
aduc flori, dar, atunci când sunt singură, îmi 
place să-mi împodobesc părul cu ele, aşa 
că pe plajă îmi pusesem o zorea rozalie. 
Cântam, nu mai ştiu ce. Ciudat, că doar a 
fost cu puţin timp în urmă. în orice caz, era 



un cântec potrivit cu vocea mea frumoasă, 
trist şi care-ţi trimite sufletul undeva departe. 
Vocea asta e un chin, să ştii Chiar şi cel mai 
vulgar cântec, odată ce iese de pe buzele 
mele, devine frumos. 

în cele din urmă, bărbatul s-a apropiat. 
Era tânăr şi caraghios de politicos. Dar în 
priviri îi ardea dorinţa, oricât se străduia s-o 
ascundă. Nu-şi mai lua ochii de pe poalele 
fustei mele, parcă erau lipiţi de ea. Mi-a 
turuit vrute şi nevrute, dar am reuşit totuşi să 
mă apăr, stai liniştit. Sunt teafără, mai mult 
îmi fac griji pentru tine. 

M-a ameţit cu poveştile lui, dar mereu 
întreba câte ceva şi de tine. Cum eşti ca om, 
cum munceşti, dacă eşti drăguţ cu lumea... 
lucruri din astea. Bineînţeles, i-am răspuns. 
I-am spus ca nu există nimeni mai bun, mai 



muncitor şi mai minunat ca tine. La un singur 
răspuns de-al meu a făcut o faţă ciudată, 
când i-am zis că eşti mai presus de oameni. 
Dar eu m-am prins instinctiv. Ţi-am spus 
că e a doua oară. Şi acum zece zile s-a 
întâmplat ceva asemănător. Sunt sigură că 
cineva bănuieşte o relaţie între noi Cineva, 
un bărbat înspăimântător care stă în umbră, 
ori a auzit de mine, ori m-a spionat de la 
distanţă, şi acum visează să mă aibă; de asta 
a pus pe altcineva să afle lucruri despre 
mine şi să-l înlăture pe cel pe care-1 crede 
iubitul meu. Simt cum o dragoste smintită se 
apropie tot mai mult de mine. Mor de frică şi 
nu ştiu ce m-aş face dacă tu, care n-ai nici o 
vină, ai păţi ceva din cauza frumuseţii mele. 
Sunt sigură că e o uneltire, ceva pus la cale 
din dragoste deznădăjduită. Cel care pe 



mine mă urmăreşte, nevăzut, de departe, şi 
care pe tine plănuieşte să te omoare, e sigur 
un bărbat bogat, cu o putere imensă şi urât 
ca o broască râioasă! 

Kinue a spus totul dintr-o suflare, 
tremurând ca o frunză. 

Toru, îmbrăcat în blugi, picior peste 
picior, o asculta pufăind dintr-o ţigară, 
încerca să-şi dea seama care era de fapt 
rostul întregii poveşti. Lăsând la o parte 
născocirile de-a dreptul dramatice ale lui 
Kinue, Toru era sigur că cineva încerca, 
indirect, să afle lucruri despre el. Dar cine 
să fi fost? Şi apoi, pentru ce? Poate că era 
poliţia, dar el, în afară de faptul că fuma, 
minor fiind, nu făcuse nici o infracţiune. 

Avea să se gândească la asta mai târziu, 
când va fi singur. Acum, ca s-o bucure pe 



Kinue şi să-i dea apă la moară, avea să-i 
îmbrace fabulaţiile într-o formă logică. Şi-a 
luat un ton cumpănit şi a spus: 

— Lucrurile stau probabil aşa cum spui tu; 
dar să ştii că n-aş avea nici un regret dacă aş 
muri pentru o femeie atât de frumoasă ca 
tine. Undeva, pe lumea asta, există un om 
foarte bogat, foarte puternic şi foarte urât, 
care stă la pândă şi-şi doreşte să nimicească 
frumuseţea pură. Iar acum a pus ochii pe nor 

Nu e deloc uşor să lupţi cu aşa ceva. 
Omul ăsta, ca un păianjen, şi-a ţesut pânza 
peste tot prin lume. La început fă-1 să 
creadă că nu-i opui rezistenţă şi că-1 asculţi 
întocmai. Apoi, cu răbdare, să îi cauţi 
punctul slab. Când eşti sigură că l-ai găsit, 
trebuie să-ţi aduni toate puterile şi să-l 
loveşti exact acolo, altfel n-ai şanse de 



izbândă. 

Cei înzestraţi cu frumuseţe în formă pură 
nu trebuie să uite niciodată că sunt duşmanii 
oameniior. Duşmanul nostru ştie că are un 
mare avantaj în luptă: toată omenirea e de 
partea lui Şi n-o să ne slăbească nici o clipă 
până nu cădem în genunchi şi recunoaştem 
că şi noi suntem oameni De aceea noi când 
va veni vremea, trebuie să fim pregătiţi să ne 
facem frate cu dracul. Dacă ne încrâncenăm 
şi refuzăm un compromis, vom fi ucişi însă 
dacă-i facem pe plac, o să fie mai puţin 
precaut şi o să-şi arate fără voia lui punctul 
slab. Până acolo avem de îndurat. Dar, 
pentru asta, trebuie să ne păstrăm, în inimi 
un respect de sine neclintit. 

— Am înţeles. Am să fac cum spui în 
schimb, te rog să-mi fii sprijin. Otrava din 



frumuseţe îmi înmoaie picioarele. Dar, dacă 
ne vom ţine de mână, vom învinge toate 
poftele murdare şi, dacă totul merge bine, 
vom purifica omenirea. Atunci pământul o să 
devină rai, şi am să pot şi eu trăi, fără să mă 
mai tem de nimic. 

— Aşa este. Linişteşte-te, pentru că totul 
va fi bine. 

— Ştii ce bucuroasă sunt? Eu... îmi placi 
mai mult ca oricine pe lumea asta! a spus 
grăbită, ieşind pe uşă de-a-ndăratelea. 

După plecarea fetei, Toru s-a simţit 
uşurat. 

Când o asemenea urâţenie dispărea, 
aproape că se transforma în frumuseţe. Dar, 
în cazul de faţă, frumuseţea - premisa 
întregii conversaţii de mai devreme - lipsea 
cu desăvârşire. Atmosfera nu s-a schimbat, 



iar parfumul fetei a rămas în aer chiar şi 
după ce a plecat. 

Lui Toru i se părea uneori că frumuseţea 
se aude plângând undeva în depărtare. 
Probabil ceva mai încolo de orizont. 
Frumuseţea ţipă ascuţit, ca un cocor. Sunetul 
reverberează în văzduh, apoi se stinge. 
Dacă s-ar putea transforma în făptură 
umană, ar face-o doar pentru câteva clipe. 
Doar Kinue, prinsă în capcana urâţeniei, a 
reuşit să captureze acel cocor, şi-l hrăneşte 
cu conştiinţă de sine. 

La ora trei şi optsprezece minute după- 
amiaza a intrat în port vaporul Kdyo-maru. 
Următorul vas era anunţat pentru ora şapte 
seara şi, până atunci, Toru n-avea nimic de 
făcut. 



în acel moment se aflau în portul Shimizu 
douăzeci de vase, cu tot cu cele nouă care 
aşteptau un loc la chel 

în Zona a Treia erau ancorate Nikkei- 
maru II, Mikasa-maru, Camelia, Ryuwa- 
maru, Lianga Bay, Umiyama-maru, Yokai- 
maru, Denmaruku-maru şi Koyo-maru. 

La digul Hinode erau Kamishima-maru şi 
Karakasu-maru. 

La digul Fujimi, Taiei-maru, Howa-maru, 
Yamataka-maru şiAristonikos. 

Pe lângă acestea, ancorate lângă 
geamandurile din Golful Orito, unde se afla 
portul de cherestea, mai erau vasele de 
transport Santen-maru, Dona Rossana şi 
Eastern Mary. 

De asemenea, pentru că era periculos să 
vină la chei, un singur vas, Okitama-maru, 



gata de plecare, era alimentat cu 
combustibil în Zona Delfin, rezervată 
petrolierelor. 

Vasele de mare tonaj care aduceau ţiţei 
din Golful Persic ancorau în Zona Delfin, 
iar cele mai mici, cu ulei rafinat, ancorau la 
Sodeshi Acolo era Nissho-maru. 

O cale ferată secundară lega staţia 
Shimizu, aflată pe linia principală Tbkaido, 
de cheiurile principale. îşi croia drum prin 
covorul gros de ierburi şi trecea pe lângă 
depozite singuratice în care se reflectau 
razele intense ale soarelui de vară şi printre 
care se zărea marea din fundal, anunţând 
parcă sfârşitul pământului Calea ferată, 
ruginită şi îngustă, mergea mai departe şi mai 
departe către marea sclipitoare, până 
ajungea la capăt, în punctul numit Zona 



Feroviară. Astăzi acolo nu era oprit nici un 
vas. 

...Toru tocmai înscrisese cu cretă numele 
vasului Kdyd-maru pe tabla unde ţinea 
socoteala distribuţiei vapoarelor, în coloana 
pentru Zona a Treia. 

Vasul era ancorat în largul portului şi 
operaţiunile de descărcare erau programate 
abia pentru ziua următoare. Nu era urgent 
să-i anunţe sosirea. Abia aproape de ora 
patru a primit un telefon care-1 întreba dacă 
vasul a ajuns într-adevăr sau nu. 

La ora patru fix a primit alt telefon, de la 
un pilot, pentru a-1 informa cine era de 
serviciu a doua zi, dintre cei opt piloţi care 
lucrau în schimburi 

Toru nu mai avea nimic de făcut până 
seara. S-a dus la telescop să privească 



marea, dar, în timp ce privea, i-au venit din 
nou în minte nesiguranţa şi umbra răului, 
aduse de Kinue mai devreme, şi obiectivul 
telescopului parcă a fost acoperit de un filtru 
cenuşiu. 

Dacă stătea să se gândească, parcă toată 
vara fusese acoperită de un văl al răului 
Fin, răul se strecurase în fiecare rază de 
soare, mâncându-i strălucirea şi subţiind 
umbra puternică de vară. Norii îşi pierduseră 
conturul clar, iar în orizontul întunecat, de 
culoarea oţelului nu se vedea Peninsula 
Izu, ci doar cer şi apă. Marea era de un 
verde monoton şi dezolant. 

Fluxul începea să se facă simţit. Toru a 
coborât puţin telescopul pentru a privi 
valurile de lângă mal. 

Când se spărgeau, de pe spinările lor 



ţâşnea o spumă groasă. Piramidele de un 
verde închis se transformau, ca la un semn, 
se ridicau şi se înfoiau, într-o agitaţie albă. 
Acolo se vedea nebunia mării. 

Erau unele valuri mici care se prăbuşeau 
când nici nu se ridicaseră bine. Altele, mari, 
îşi înălţau burţile semeţe şi pătate cu alb. 
Preţ de o clipă, scoteau un ţipăt trist, apoi se 
adunau toate, ca o suprafaţă imensă de 
sticlă crăpată. După ce se spărgeau, se 
dădeau în lături, ca un păr alb, frumos 
pieptănat, lăsându-şi la vedere cefele 
întunecate, aliniate ordonat. Liniile albe se 
uneau apoi intr-un câmp lăptos şi se 
spărgeau de mal, căzute la unison, ca un cap 
retezat. 

Spuma se întindea, apoi se strângea, 
săpând linii în nisipul închis la culoare şi 



retrăgându-se spre mare, ca o urmă de 
miriapod. 

Bulele de spumă se strecurau printre 
firele de nisip, ca nişte broboane de sudoare 
pe umerii unui atlet care tocmai şi-a încheiat 
competiţia. 

Ce transformare delicată ne arată marea, 
când vine, ca o imensă lespede albastră, şi 
se sparge de ţărm! Crestele valurilor, mici şi 
nenumărate, se împrăştie şi-şi spulberă 
spuma, scuipând parcă fire albe din coconii 
mării. Iar răul, câtă subtilitate, să absoarbă 
în sine acel alb, în timp ce striveşte cu 
forţă! 

Ora patru şi patruzeci de minute. 

Partea de sus a cerului s-a luminat. Un 
cer albastru afectat şi egoist, aşa cum mai 
văzuse odată la bibliotecă, într-un album 



despre Şcoala de la Fontainbleau. Laolaltă 
cu norii mincinoşi, cerul pictat în albastrul 
prea liric nu semăna a cer de vară şi mirosea 
a ipocrizie. 

Obiectivul telescopului a părăsit malul 
mării şi s-a îndreptat către înaltul cerului, 
apoi către orizont, apoi către imensitatea 
mării. 

Preţ de o clipă, lentila telescopului a 
prins o picătură din creasta înspumată a unui 
val, ce părea să urce până la cer. Oare ce 
căuta picătura singură, atât de sus? în ce 
scop fusese aleasă, doar ea? 

Natura îşi repeta fără încetare ciclul, de 
la întreg la fragment, apoi de la fragment 
din nou la întreg. Prin comparaţie cu 
limpezimea efemeră a fragmentului, natura 
ca întreg părea întotdeauna mai tristă şi mai 



întunecată. 

Oare răul aparţinea naturii ca întreg? 

Sau era un fragment? 

Ora patru şi patruzeci şi cinci. Cât vedeai 
cu ochii, nici ţipenie de vapor. 

Plaja era golaşă. în apă nu înota nimeni, 
doar pe mal erau vreo trei pescari Marea 
fără urmă de vapoare nu-i trezea deloc 
simţul datoriei Golful Suruga era cufundat 
în sobrietate, lipsit de dragoste şi de beţia 
bucuriei Era nevoie de vapoare, care să 
brăzdeze încoace şi-ncolo perfecţiunea 
aceea neştirbită şi leneşă, ca nişte lame ce 
sclipesc în soare. Vasele, arme reci ale 
dispreţului faţă de perfecţiune, alunecau pe 
pielea subţire şi întinsă a mării ca să-i 
cresteze răni dar n-o puteau răni în 
profunzime. 



Ora cinci 

Valurile albe s-au colorat într-o clipă în 
trandafiriu, anunţând apropierea apusului 

Pe rând, şi-au făcut apariţia două 
petroliere negre, unul mare şi unul mic, 
îndreptându-se către largul mării înspre 
stânga. Erau Okitama-maru de 1 500 de 
tone, cu plecare din portul Shimizu la ora 4 
şi 20, şi Nissho-maru, de 300 de tone, care 
plecase la 4 şi 23. 

însă astăzi vasele erau ascunse de ceaţa 
fină şi abia se distingeau, ca nişte iluzii Nici 
măcar siajul nu li se vedea limpede. 

Toru a îndreptat din nou telescopul către 
mal. 

Puţin câte puţin, valurile prinseseră 
culoarea apusului şi deveniseră sobre şi 
dure. Răul întuneca tot mai mult lumina şi 



burţile valurilor apăreau tot mai urâte. 

Aşa e! şi-a spus Toru. în clipa în care se 
spărgeau de mal, valurile deveneau 
întruparea morţiu Cu cât se gândea mai 
mult, cu atât i se părea mai evident. Erau 
gurile ce se cască în clipa morţii Gura larg 
deschisă, încercând chinuit să tragă aer 
printre şirurile de dinţi albi acoperiţi cu 
nenumărate fire de salivă. Pământul 
violaceu în lumina apusului era o pereche de 
buze cianotice. 

în cele din urmă, moartea se aruncă în 
gura mării larg deschisă. Iar marea, eficientă 
ca un poliţist, strânge repede cadavrele, 
ascunzându-le de privirile oamenilor. 

în acea clipă, telescopul lui Toru a dat 
peste ceva ce n-ar fi trebuit să vadă. A avut 
brusc senzaţia că, între fălcile larg deschise 



ale mării, îşi făcuse apariţia, scuturându-se, 
o lume complet diferită. El nu vedea 
niciodată năluciri, aşa că trebuie să fi fost 
aievea. Dar ce era nu-şi putea da seama. 
Poate că era un model întâmplător desenat 
de vietăţile mării. O lumină ieşită din 
adâncuri scosese la iveală o lume 
neobişnuită, pe care el era sigur c-o mai 
văzuse; se ascundea poate undeva în 
amintirile lui cele mai îndepărtate. Sau poate 
era un crâmpei dintr-o viaţă anterioară, dacă 
aşa ceva exista. în orice caz, nu-şi dădea 
seama ce legătură avea cu lumea pe care el 
o vedea, dincoace de orizontul clar. 
Presupunând că erau nişte alge care dansau 
prinse între burţile valurilor înainte de a se 
sparge, atunci lumea creionată preţ de o 
clipă era un desen miniatural al striurilor şi 



gâlmelor de pe mucoasele, purpurii şi roz, 
ale îngreţoşătoarelor adâncuri Dar se 
văzuse şi o lumină. Să fi fost reflexia unui 
fulger, în largul mării? N-avea cum, pe aşa 
o mare liniştită, în apus. însă mai întâi de 
toate, nu cunoştea vreo lege care să spună 
că acea lume şi această lume coexistă. 
Ceea ce zărise adineauri putea să vină din alt 
timp. Un timp diferit de cel pe care-1 măsura 
ceasul lui acum. 

Toru a scuturat din cap, încercând să 
scape de vedenia neplăcută. Până şi 
telescopul îi devenise nesuferit. S-a mutat la 
telescopul din celălalt colţ al camerei, cel 
care mărea de cincisprezece ori, ca să 
urmărească silueta vasului imens ce părăsea 
portul chiar atunci. Era Yamataka-maru, 
aparţinând Liniei Maritime Yamashita, un vas 



de 9 183 de tone, care se îndrepta spre 
Yokohama. 

— Vapor Yamashita, a plecat acum către 
dumneavoastră. Yamataka. Yamataka. La 
ora 17 şi 20. 

După ce a informat biroul din Yokohama, 
s-a întors la telescopul mic şi a urmărit mai 
departe vasul, ale cărui catarge tocmai 
dispăreau în ceaţă. 

însemnul cu o singură dungă neagră sus, 
pe fond portocaliu închis, „Linia Y.S.“ scris 
cu litere mari, negre, pe latura vasului, 
cabina albă, bigile roşii Vasul, prins în 
cercul lentilei telescopului se străduia să-i 
scape. Tăind cu prora valurile albe, se 
îndrepta către larg. 

Vasul dispăruse din raza vizuală. Toru a 
lăsat telescopul şi a privit în jos pe geam. Pe 



parcelele unde fuseseră căpşuni erau acum 
aprinse, din loc în loc, focuri 

Toate serele care se întinseseră cât 
vedeai cu ochii până pe la sfârşitul perioadei 
ploioase acum dispăruseră. Sezonul 
căpşunelor trecuse. Deja răsadurile pentru 
cultivare forţată fuseseră trimise la 
Gogome, lângă Muntele Fuji, şi aşteptau 
iarna modelată de mâna omului Aveau să se 
întoarcă pe la sfârşitul lui octombrie, aşa 
încât să fie gata la timp pentru piaţa de 
Crăciun. 

Oamenii lucrau printre scheletele serelor, 
sau prin şanţurile cu pământ negru, rămase 
acolo unde serele fuseseră demontate. 

Toru a intrat în mica bucătărie pentru a-şi 
pregăti masa de seară. Şi-a mâncat cina 
uşoară, privind pe fereastră. Deja se 



întuneca. 

Ora cinci şi patruzeci de minute. 

Sus, pe cerul dinspre miazăzi, s-a ivit 
dintre nori o jumătate de lună. Printre norii 
fini, trandafirii, părea un pieptene de fildeş 
căzut din văzduh. A stat puţin şi s-a ascuns 
iar după nori 

Se făcuse ora la care pinii de pe malul 
mării căpătau un verde întunecat, iar 
luminiţele roşii ale maşinilor celor veniţi să 
pescuiască se distingeau clar în parcarea de 
lângă plajă. 

Pe drumeagurile dintre parcele şi-au făcut 
apariţia o sumedenie de copii Ciudaţi mai 
erau şi copiii ăştia! De cum se întuneca, 
răsăreau din senin şi începeau o joacă 
nebunească printre câmpuri 

Ici şi colo se zăreau flăcărui ca nişte 



limbi, de la focurile aprinse pe câmpuri 

Cinci şi cincizeci de minute. 

Toru a devenit atent. Departe în larg, spre 
sud-vest, observase silueta minusculă a unui 
vas. Aproape nimeni nu l-ar fi zărit de la 
distanţa asta. A pus mâna pe telefon. Era 
atât de sigur că nu putea greşi, încât nici n-a 
mai aşteptat să-i vadă însemnele. 

La telefon i-a răspuns reprezentantul 
agenţiei navale. 

— Alo? Aici Staţia Teikoku. Soseşte 
Daichu, tocmai 1-am văzut. 

Era ca o pată lăsată de un deget murdar 
pe orizontul şters, rozaliu. Toru l-a reperat 
şi l-a identificat, ca şi cum ar fi analizat o 
amprentă rămasă pe geam. 

După cum reieşea din Registrul 
vapoarelor, Daichu-maru era un vas de 3 



850 de tone care transporta mahon de 
Filipine. Avea lungimea de 100 de metri şi o 
viteză de 12,4 noduri Peste 20 de noduri 
aveau doar cargoboturile internaţionale; 
vasele de cherestea erau mai lente. 

Toru simţea o apropiere specială faţă de 
Daichu-maru. Fusese lansat primăvara 
trecută din Şantierul Kanzashl chiar aici în 
Shimizu. 

Ora şase. 

Pe linia orizontului rozaliu se întretăiau, 
ceţoase, siluetele vaselor Daichu-maru, 
care venea, şi Okitama-maru, care plecase. 
O imagine stranie, ca atunci când o reflexie 
a realităţii iese la iveală din vis, sau 
realitatea dintr-un concept... poezia prinde 
formă concretă iar imaginile interioare se 
materializează. Când, prin cine ştie ce 



împrejurări, ceva care pare lipsit de sens şi 
chiar aducător de nenoroc ajunge să se 
oprească într-un suflet, sufletul e copleşit 
de acel ceva şi trebuie neapărat să-i dea un 
trup şi să-l aducă pe această lume. Aşa-şi 
încep existenţa lucrurile. Tot aşa, poate că şi 
Daichu-maru s-a născut în inima lui Toru. 
Umbra care la început abia atingea sufletul, 
ca un fulg, a devenit un vapor imens, de 
aproape 4 000 de tone. Acelaşi lucru se 
întâmplă, fără încetare, peste tot în lume. 

Şase şi zece. 

Vaporul se apropia. Din cauza unghiului 
de observaţie părea mai îndesat decât era, 
ca o rădaşcă, cu cele două bigi drept 
coarne. 

Şase şi cincisprezece. 

Vaporul se vedea acum limpede cu ochiul 



liber, plutind pe apă, negru, ca un obiect 
uitat pe o poliţă. Pentru că venea drept din 
faţă, îşi păstra mereu silueta de butelcă 
neagră de sake, aşezată pe raftul 
orizontului 

Şase şi jumătate. 

Prin lentila telescopului îndreptată oblic, 
Toru a distins pe coşul vasului însemnul cu 
un N roşu într-un cerc pe fond alb. Se 
vedeau şi stivele de lemn. 

Şase cincizeci 

Daichu-maru, venind drept, îşi profila 
luminiţele roşii de poziţie ale catargului pe 
cerul înnorat, cu luna ascunsă. Trecuse pe 
lângă Okitama-maru care-şi croia drum 
spre larg, ca o nălucă. Deşi vasele 
păstraseră destulă distanţă între ele, în 
întunericul de pe mare luminile de poziţie 



păreau apropiate, ca jarul de la două ţigări 
care se întâlnesc şi se despart. 

Din portul de plecare, Daichu-maru 
mersese fără escală. Avea fixate pe punte, 
în faţă şi în spate, două şine mari de fier, 
verticale, care sprijineau încărcătura de 
lemne şi le împiedicau să se răstoarne. Era 
încărcat până la limita liniei de plutire cu 
trunchiuri solide, arse de soarele tropical, 
stivuite unele peste altele, ca leşurile unor 
sclavi negri 

Toru şi-a amintit de noile reguli ale 
circulaţiei maritime care priveau încărcarea 
navelor, încurcate ca hăţişurile din junglă. 
Erau şase categorii de linii de încărcare 
maximă: de vară, de iarnă, nord-atlantică de 
iarnă, tropicală, de apă dulce în sezon de 
vară şi de apă dulce tropicală - aceasta din 



urmă fiind şi ea împărţită în funcţie de zonă 
şi anotimp. Daichu-maru se încadra în 
prima din aceste două subcategorii, care 
avea şi un „regulament special pentru 
transportul de cherestea". Toru citise 
fascinat regulile pentru zona tropicală şi le 
memorase, cu toate detaliile legate de 
longitudine, latitudine şi tropice: 

„Zona tropicală este delimitată de coasta 
de est a Americii de Nord, de-a lungul 
paralelei de 13 grade latitudine nordică până 
la meridianul de 16 grade longitudine 
vestică, apoi până la intersecţia paralelei de 
10 grade latitudine nordică cu meridianul de 
58 de grade longitudine vestică, mergând 
apoi până la meridianul de 20 de grade 
longitudine vestică, urmat până la paralela 
de 30 grade latitudine nordică, apoi pe ea 



spre coasta de vest a Africii... apoi spre 
coasta de vest a Indiei... apoi spre coasta de 
est a Indiei... coasta de vest a Malaysiei... 
apoi de-a lungul coastei de sud-est a 
continentului asiatic până la paralela de 13 
grade pe coasta de est a Vietnamului... de 
la Portul Santos din Brazilia... de pe coasta 
de est a Africii până pe coasta de vest a 
Madagascarului... apoi prin Canalul Suez, 
Marea Roşie, Golful Aden, Golful 
Persic..." 

Un fir invizibil înainta din continent în 
continent şi din ocean în ocean, iar ceea ce 
împrejmuia el se numea „zona tropicală" şi, 
încet-încet, prindea formă, cu cocotieri, 
recife de corali, ape de culoare cobaltului, 
nori de furtună, ploi calde şi ţipete de 
papagali multicolori 



A sosit mahonul de Filipine, pe care 
tropicele şi-au pus amprenta cu auriu, roşu şi 
verde. Pe drumul lor până aici, trunchiurile 
au fost biciuite de ploile tropicale, au 
reflectat cerul fierbinte şi înstelat, udate 
uneori de valuri şi mâncate de insectele 
cochete din adâncuri, şi nici prin vis nu s-au 
gândit că, la capătul drumului, vor fi 
sacrificate în folosul vieţii cotidiene şi 
plictisitoare a oamenilor. 

Ora şapte. 

Daichu-maru a depăşit cel de-al doilea 
stâlp de înaltă tensiune. Luminile portului 
sclipeau. 

Pentru că sosise în afara programului, 
carantina şi descărcatul aveau să aştepte 
până a doua zi dimineaţă. Dar chiar şi aşa, 
Toru tot a avut de dat câteva telefoane, la 



Biroul de Tranzit, la Poliţie, pilot, 
Administraţia Portuară, la agentul naval, 
aprovizionare şi spălătorie. 

— Daichu-maru intră la 3G. 

— Alo? Aici Staţia Teikoku. Daichu- 
maru soseşte la 3G. încărcătura? La limita 
liniei de plutire. 

— Alo, Staţia de Aprovizionare Shimizu? 
Aici Teikoku. Daichu-maru intră la 3G, aşa 
că vă rog să vă ocupaţi de el. Mulţumesc. 

— Daichu-maru... Exact, Daichu-maru. 
A sosit la 3G. 

— Bună seara, aici Teikoku. Daichu- 
maru a intrat la 3G. Acum e în largul farului 
de la Miho. 

— Alo, Biroul de Poliţie? Daichu-maru 
a sosit. Mâine la şapte? Am înţeles. 

— Daichu-maru... D-A-I-C-H-U. La 3G. 



Da, vă rog. 



14 


într-o seară de la sfârşitul lui august, 
când nu era de serviciu, Torn, singur acasă, 
şi-a terminat cina, a făcut baie şi apoi, ca să 
prindă vântul răcoros de seară ce bătea 
dinspre sud, a deschis uşa şi a ieşit afară, pe 
culoarul deschis cu copertină albastră. 
Cimentul încă mai păstra căldura soarelui de 
la prânz. De-a lungul culoarului simplu, 
unde se ajungea urcând de jos pe o scară 
metalică, erau aliniate uşile locatarilor de la 
etaj. 

Imediat spre sud era un depozit de 
cherestea care se întindea pe patru mii de 
tsubo—. Sub lumina slabă a lămpilor, 


lemnele păreau doar o formă neagră, ca un 
animal mare şi tăcut. 

17 Unitate de măsură a suprafeţei, echivalentă cu 3,3 m^. 

în fundul pădurii din spatele depozitului 
era un crematoriu. Toru şi-ar fi dorit să vadă 
o flacără atât de lungă, încât să iasă pe 
coşul înalt, odată cu fumul, însă până acum 
nu se întâmplase. 

Vârful muntelui izolat şi întunecat care 
ascundea cerul înspre sud era Nihondaira. 
Se vedea limpede şirul farurilor de la 
maşinile care urcau pe şosea. în vârf 
străluceau grupate luminiţele hotelurilor, iar 
luminile roşii de pe turnurile de televiziune 
clipeau şi ele. 

Toru nu fusese niciodată în vreunul dintre 
acele hoteluri. Nu ştia nimic despre viaţa 
luxoasă a oamenilor bogaţi îşi dădea 


seama că raţiunea şi bunăstarea nu mergeau 
mână în mână, dar, pentru că nu-1 preocupa 
deloc să facă lumea mai raţională, lăsase 
revoluţia în seama altora. Pentru el, nu 
exista un concept mai insuportabil ca 
egalitatea. 

Transpirase şi era pe cale să intre înapoi 
în cameră când a văzut oprind o Corona 
chiar în dreptul scării care ducea la etaj. Era 
seară şi nu se distingea foarte bine, dar avea 
senzaţia că-i e cunoscută. A rămas uimit 
când l-a văzut coborând din maşină chiar pe 
şeful staţiei de semnalizare. 

Ţinând zdravăn în mână o pungă de 
hârtie, şeful a urcat repede şi cu paşi grei, 
făcând să răsune scara de metal, exact aşa 
cum urca şi la staţie. 

— Bună seara, tinere Yasunaga! Mă 



bucur că te-am găsit acasă! Am adus şi ceva 
de băut. Haide să intrăm şi să discutăm puţin, 
la un pahar. 

Vorbea tare, fără să-i pese că-1 puteau 
auzi şi vecinii. Copleşit de vizita ieşită din 
comun, Toru a deschis uşa şi l-a poftit 
înăuntru. 

Şeful s-a aşezat pe perna oferită, şi-a 
şters transpiraţia, a aruncat o privire în jur şi 
a exclamat: 

— Oho, ce ordonat eşti! Ai o cameră 
foarte curată! 

Clădirea era nouă, construită abia cu un 
an în urmă, iar Toru era foarte îngrijit de 
felul său. Părea o casă în care nici praful nu 
se aşterne. Geamurile ferestrelor cu ramă de 
aluminiu erau mate şi aveau un model cu 
frunză de arţar. înspre interior erau şi 



shoji—. Pereţii, dintr-un material de 
construcţie modern, erau de un violaceu pal, 
iar tavanul din plăci de lemn era aproape 
prea frumos. Uşa de la intrare, glisantă, era 
şi ea din geam mat şi avea un model cu 
iarbă de bambus. Fusuma, panourile 
glisante de la dulapuri aveau şi ele un 
model neobişnuit. Toate după gusturile 
locatarului 

18 Uşi glisante tradiţionale, cu hârtie groasă lipită pe o ramă 
de lemn. 

Chiria era 12 500 de yeni la care se 
adăugau costurile comune de întreţinere ale 
clădirii încă 250 de yeni pe lună. Jumătate 
din sumă era plătită de companie, iar Toru a 
profitat de ocazie ca să-i mulţumească încă 
o dată şefului pentru ajutor. 

— Dar nu ţi-e urât de unul singur? 


— Nu. Şi la serviciu sunt singur. 

— Asta aşa e. 

Şeful a scos din punga de hârtie o sticlă 
pătrăţoasă de whisky Suntory şi nişte 
gustări, fâşii de sepie uscată şi uscăţele cu 
crevete. Dacă n-avea pahare, i-a spus lui 
Toru, puteau bea şi din căni 

Era un lucru din cale-afară ca şeful staţiei 
de semnalizare să-şi viziteze acasă angajaţii, 
ba să le mai ducă şi trataţii în mod sigur nu 
putea fi de bine. Toru nu fusese însărcinat cu 
munca de contabilitate şi deci n-avea cum să 
fie o problemă legată de bani; pesemne că 
făcuse vreo greşeală serioasă, de care nu-şi 
dăduse seama singur. Iar acum şeful îl invita 
să bea chiar dacă era minor, deşi îl mustrase 
de atâtea ori, sever, că fuma. 

Toru era pregătit să fie dat afară, dar pe 



de altă parte ştia foarte bine că un tânăr 
sârguincios, fie el şi semnalizator de rangul 
trei, chiar şi în absenţa unui sindicat care să- 
1 sprijine, nu mai putea fi tratat oricum în ziua 
de azi. Dacă stătea să caute bine, găsea şi 
alte locuri de muncă. Din nou calm, îl 
privea pe şef cu un fel de milă. Era convins 
că putea face faţă situaţiei cu demnitate, 
chiar dacă ar fi fost vorba de concediere. 
Orice-ar fi gândit celălalt, Toru ştia că e „o 
comoară de tânăr, cum nu mai întâlneşti". 

Toru refuzase alcoolul pe care i-1 tot 
oferea şeful şi stătea într-un colţ al camerei, 
unde nu ajungea nici o adiere. Doar ochii îi 
sclipeau, frumoşi 

Fără nici un sprijin pe lumea asta, tânărul 
îşi clădise un castel mic de gheaţă, departe 
de ambiţie, lăcomie, dragoste sau alte surse 



de pierzanie ale oamenilor. Pentru că nu-i 
plăcea să se măsoare cu alţii, nu era nici 
gelos şi nici invidios. Evitase de la bun 
început calea armoniei cu restul oamenilor şi 
n-avea nimic de împărţit cu nimeni. îi lăsa 
pe ceilalţi să-l considere un iepuraş alb, 
drăguţ şi inofensiv. Pierderea slujbei nu era 
decât o problemă minoră. 

— Acum vreo două-trei zile am primit un 
telefon de la sediul din Yokohama, a 
început şeful, turnându-şi singur băutură ca 
să-şi dea putere. Mă întrebam ce-o fi, şi ce 
să vezi, dorea să-mi vorbească însuşi 
domnul director! Am fost foarte uimit. M- 
am dus şi, tot gândindu-mă ce putea să 
urmeze, îţi mărturisesc sincer că-mi 
tremurau picioarele când am dat să intru în 
biroul dumnealui Când colo, domnul 



director zâmbea şi m-a poftit să mă aşez. 
Mi-am spus că nu poate fi ceva rău. Până la 
urmă, nici măcar n-avea legătură directă cu 
mine. Ce crezi? Mi-a vorbit despre tine. 

Toru a făcut ochii mari La aşa ceva nu se 
aşteptase. Nu era deloc vorba de 
concediere. 

— Dar să vezi ce poveste ciudată, adusă 
la cunoştinţă de o persoană mai în vârstă 
căreia domnul director îi este îndatorat: 
cineva vrea să te înfieze! Pe mine m-au 
numit intermediar şi, orice-ar fi, trebuie să-ţi 
obţin acordul. Asta e. Pentru mine e o mare 
responsabilitate, dat fiind că m-a însărcinat 
chiar domnul director. Iar pe tine, se vede 
treaba că cineva pune mare preţ. 

Ascultând, Toru a avut o străfulgerare: 
cel care voia să-l înfieze nu putea fi altul 



decât bătrânul care, mai demult, îi dăduse 
cartea de vizită. 

— Cel care doreşte să mă înfieze se 
numeşte cumva Honda? 

— Chiar aşa! De unde ştii? 

Era rândul şefului să facă ochii mari 

— A venit la un moment dat să viziteze 
staţia. Dar ne-am văzut o singură dată şi e 
ciudat că vorbeşte de înfiere. 

— Se pare că s-a adresat unui birou de 
investigaţii şi s-au făcut cercetări amănunţite 
despre tine, în două sau trei rânduri, 

Toru şi-a amintit ce-i povestise Kinue şi s- 
a încruntat. 

— N-aş zice că-mi place metoda. 

Uşor speriat, şeful s-a grăbit să-l asigure: 

— Dar rezultatul a fost foarte bun! A 
reieşit că eşti un tânăr-model, fără nici o 



pată. 

Pe Torn nu-1 preocupa atât de mult 
avocatul, cât bătrâna egoistă cu aer 
occidental, venită dintr-o lume cu care Toru 
n-avea nimic în comun, care-şi răsfira peste 
tot aripile pudrate, ca o molie. 

Şeful a stat pe capul lui Toru până pe la 
unsprezece şi jumătate noaptea. Din când în 
când băiatul mai picotea, cu genunchii strânşi 
la gură, dar şeful, ameţit bine de alcool, îl 
scutura şituruia mai departe. 

Bătrânul care voia să-l înfieze era văduv 
şi trăia singur. Era renumit şi înstărit. Se 
gândise că era mai bine atât pentru familia 
Honda, cât şi pentru viitorul Japoniei, să 
adopte un tânăr serios şi promiţător ca Toru, 
şi nu pe vreun puturos de familie bună. De 
îndată ce finalizau formalităţile de adopţie, 



aveau să înceapă pregătirile pentru a-1 
înscrie la liceu, iar mai apoi, pentru a putea 
intra la o universitate de prim rang, va avea 
şi profesori particulari Viitorul tată adoptiv 
spera ca Toru să urmeze calea dreptului sau 
a economiei dar până la urmă alegerea 
profesiei avea să fie a lui Toru însuşi iar el, 
tatăl, îi va sta alături şi-l va sprijini Fiind 
bătrân, nu-i mai rămânea mult de trăit, dar 
nu avea rude care să emită vreo pretenţie de 
moştenire şi întreaga avere urma să-i 
rămână lui Toru... Şeful i-a explicat totul în 
detaliu, accentuând că o propunere mai 
avantajoasă nu găsea oriunde ar fi căutat. 

Şi totuşi de ce? întrebarea îi zgândărea 
respectul de sine. 

Celălalt sărise peste ceva. Dintr-o 
coincidenţă, Toru însuşi sărise peste acelaşi 



lucru. Amândurora li se părea la fel de 
firesc un lucru iraţional. De fapt, cei care 
fuseseră păcăliţi de iraţional erau şeful şi 
semenii săi cu capul pe umeri 

Povestea nu l-a luat prin surprindere. 
Când l-a întâlnit pe acel bătrân pentru prima 
oară, a prevăzut cumva un deznodământ 
neaşteptat. Era foarte sigur că nimeni nu-i 
putea citi în suflet, însă obişnuinţa lui de a 
nu se mira când era judecat greşit îl făcea 
uneori să treacă prea uşor cu vederea chiar 
şi unele greşeli colosale, şi tot el trebuia 
apoi să suporte rezultatele. Dacă se 
întâmplau cine ştie ce lucruri stupide, ele 
erau doar consecinţa unor greşeli superbe, 
iar dacă lua ca premisă evidentă starea de 
confuzie a conştiinţei de sine a lumii, se 
aştepta la orice. Ideea că bunătatea sau 



răutatea cu care-1 tratau străinii se bazau 
exclusiv pe greşeală îl condusese până la 
capătul cinismului, acolo unde se aflau 
negarea de sine şi pierderea respectului faţă 
de propria persoană. 

Toru dispreţuia profund conceptele de 
„inevitabil" şi „voinţă". în situaţia lui 
prezentă, avea toate motivele să se 
considere prins într-o demodată comedie a 
erorilor. Nimic nu e mai demn de luat în râs 
decât un om lipsit de voinţă care se supără 
că voinţa lui a fost îngrădită. însă dacă se 
comporta rece şi raţional, „a nu dori în mod 
special să devină fiul adoptiv al cuiva" era 
totuna cu „a accepta să fie adoptat". 

Un om obişnuit, pus în faţa unei asemenea 
cereri cu o motivaţie foarte neverosimilă, ar 
devenit imediat suspicios, comparând 



inconştient, valoarea pe care o atribuie 
celuilalt cu cea pe care şi-o atribuie sieşi. Pe 
de altă parte, gândirea lui Toru nu funcţiona 
aşa. El nu se compara cu nimeni. Iar 
propunerea pe care o primise era lipsită de 
inevitabilitate, ca un act copilăresc; era doar 
capriciul unui om bătrân, foarte puţin 
necesar şi, de aceea, cu atât mai uşor de 
acceptat. Pe el, un om fără destin, nu-1 
puteau prinde iţele inevitabilului 

Propunerea venise purtând masca 
generozităţii şi a şansei la educaţie. Ca orice 
tânăr independent, ar fi putut striga: „Eu nu 
sunt un cerşetor!" Dar aşa ceva ar fi fost 
doar un protest de soiul celor întâlnite în 
revistele pentru băieţi el dispunea de o armă 
mult mai subtilă şi surâzătoare: acceptarea 
lucrurilor prin refuz. 



Adevărul era că uneori, când se privea în 
oglindă şi-şi studia zâmbetul abia schiţat, de 
la jocul întâmplător al luminilor pe chip i se 
părea că e un surâs de fată. Poate că 
undeva, într-o ţară îndepărtată, cu o limbă 
nemaiauzită, chiar exista o fată pentru care 
acel surâs era singurul mod de comunicare 
cu alţii Asta nu însemna că zâmbetul lui era 
feminin. Nu arăta nici cochetărie, nici sfială, 
dar nici nu se putea spune că e bărbătesc. 
Era un zâmbet ca o pasăre ce aşteaptă în 
cuibul său fragil, la graniţa dintre ezitare şi 
hotărâre, la ora la care noaptea cedează şi 
se transformă în zi când ochiul încă nu 
desluşeşte drumul albicios de râu, iar pasul 
poate oricând greşi trimiţând trupul în 
vâltoare. Uneori Toru se gândea că nu-1 
moştenise nici de la mamă, nici de la tată, ci 



că-1 primise demult, în copilărie, de la o 
fată întâlnită nu se ştie unde. 

îi era limpede că nu o interpretare greşită 
a propriei valori, generată de vanitate, îl 
făcea să accepte. îşi vedea limpede fiecare 
colţişor ascuns al sufletului, iar respectul de 
sine îi era clădit pe convingerea că nimeni 
altcineva n-ar fi putut să-l cunoască mai 
bine decât el însuşi De aceea, orice 
propunere de a-i oferi bunăstare lui Toru cel 
pe care-1 vedeau ceilalţi nu era decât o 
propunere făcută umbrei sale şi astfel n- 
avea cum să-i rănească respectul de sine. 
Toru cel adevărat era în siguranţă. 

Dar oare motivele celuilalt erau chiar de 
neînţeles? Nu, nu era nimic greu de înţeles. 
Toru o ştia prea bine: oamenii răpuşi de 
plictiseală sunt în stare de orice. 



Ţinându-şi genunchii cu braţele şi pe 
jumătate adormit, Toru tot spunea „da, da“, 
deşi, în sinea lui, deja luase hotărârea. 
Politeţea îi cerea să-l mai fiarbă puţin pe 
şef, ca apoi acesta să poată fi mândru de 
rezultatele obţinute cu atâta sudoare. 

Era mai bucuros ca întotdeauna că n-avea 
capacitatea de a visa. Pentru confortul 
şefului său, aprinsese o spirală împotriva 
ţânţarilor, însă tot i-au venit pe la picioare şi 
l-au ciupit. în întunericul somnolenţei care-1 
cuprinsese, mâncărimea pe care-o simţea 
sclipea ca o lună plină. Fără voia lui, i-a 
trecut prin minte că iarăşi va trebui să se 
spele pe mâini, după ce se scărpinase. 

— Ah, dar mi se pare că ţi s-a făcut 
somn! Nici nu mă miră, e deja unsprezece şi 
jumătate. Nu mi-am dat seama şi am stat 



foarte mult. în concluzie, tinere Yasunaga, 
ce zici? Eşti de acord, nu? a spus şeful, 
ridicându-se şi în acelaşi timp punând o 
mână grea pe umărul băiatului 

Toru s-a prefăcut că abia acum era treaz 
de-a binelea. 

— Da. 

— Eşti de acord? 

— Da, sunt de acord. 

— Bravo! Am să continui eu discuţiile, 
cum ar fi făcut tatăl tău. E bine aşa? 

— Vă sunt îndatorat. 

— Să ştii că o să-mi pară foarte rău să 
pierd, la staţie, un tânăr atât de promiţător 
ca tine. 

Şeful era prea beat ca să poată conduce. 
Toru a ieşit să caute un taxi în apropiere, 
apoi l-a dus până acasă. 



15 


Torn a fost liber şi în ziua următoare. A 
mers la film şi apoi în port, să se uite la 
vapoare. A intrat din nou în schimb a doua zi 
la nouă dimineaţa. 

După câteva taifunuri, pe cerul de vară 
târzie şi-au făcut în sfârşit apariţia norii cu 
adevărat de vară. Toru i-a urmărit mai atent 
ca de obicei, gândindu-se că era ultima oară 
când avea ocazia să-i privească de la staţia 
de semnalizare. 

Cerul era superb în acea seară. Dincolo 
de norii joşi din larg, ca nişte linii, se vedeau 
alţii, de furtună, de parcă Zeul Furtunii însuşi 
se ridicase în picioare. 



Dar norii semeţi, cu nuanţe de un 
portocaliu deschis, păreau decapitaţi de un 
alt strat, iar în spate cerul albastru îi scălda 
într-o lumină azurie. Un rând era întunecat, 
altul sclipea precum coarda unui arc cu 
săgeţi 

în spatele lor, alţi nori care se întindeau 
la nesfârşit spre largul mării păreau din acel 
unghi că-şi apleacă spinările, treptat, către 
cerul senin. Ca un fel de înşelăciune, s-a 
gândit Toru. Poate că, din cauza 
perspectivei ochii lui erau păcăliţi de masele 
de nori tot mai scunzi 

Albi aliniaţi ca nişte statui antice de 
soldaţi plămădite din lut, unii păreau nişte 
dragoni ce-şi agitau, furioşi capetele negre 
către cer. Alţii începeau să-şi piardă forma şi 
căpătau o nuanţă trandafirie. Acum straturile 



de nori aveau mai multe culori, roşu-pal, 
galben sau violaceu, şi nu mai păreau 
ameninţători Chipul zeului, atât de alb şi 
strălucitor până mai adineauri, reflecta acum 
cenuşiul morţii 



16 


Honda a fost foarte surprins să afle că 
Toru se născuse în anul 29 al Erei Showa—, 
pe 20 martie, deci înainte de moartea 
prinţesei Ying Chan. A încercat pe mai multe 
căi să facă investigaţii mai amănunţite, dar 
zilele treceau fără rezultate clare. în cele 
din urmă, a început formalităţile pentru 
adopţia lui Toru. 

19 1954 . 

De la sora geamănă a prinţesei aflase 
doar că aceasta murise „primăvara" şi acum 
regreta că nu întrebase mai precis data. A 
contactat ambasada americană rugând să i 


se dea adresa tinerei, care deja se întorsese 
pe continent, şi i-a scris vreo trei scrisori, 
însă n-a primit nici un răspuns. A apelat până 
şi la un prieten din Ministerul de Externe, 
care a trimis o scrisoare ambasadei japoneze 
din Bangkok, cerându-le informaţii I s-a 
transmis că „situaţia este în curs de 
investigaţie", dar mai apoi s-a aşternut 
tăcerea. 

Dacă nu s-ar fi uitat la bani, ar mai fi 
existat o mulţime de modalităţi pentru a afla 
ce căuta, însă nerăbdarea lui de om bătrân 
şi zgârcenia total nepotrivită momentului 1- 
au făcut să neglijeze chestiunea, ocupându- 
se doar de procesul de adopţie. Una peste 
alta, era prea mare efortul. 

în anul 27 al Erei Showa—, Honda privea 
cu neîncredere concepţia financiară clasică, 


tripartită, dar pe vremea aceea nervii săi erau 
încă tineri şi flexibili; acum, când gândirea 
de bun-simţ de pe vremuri dispăruse, se 
agăţa de ea cu dinţii, ajungând la certuri cu 
consilierul său financiar, un om cu 
cincisprezece ani mai tânăr ca el. 

201952 

Oricum, în ultimii douăzeci şi trei de ani, 
averea sa crescuse de cel puţin cinci ori, 
ajungând la un miliard şi şapte sau opt sute 
de milioane de yeni împărţise cele 360 de 
milioane de yeni obţinute în anul 23 al Erei 
Showa— în trei părţi egale, investite una 
pentru terenuri, cealaltă la Bursă, şi a treia 
depusă la bancă, într-un cont de economii 
Terenurile i-au adus înzecit, Bursa, întreit, 
dar banii din bancă s-au împuţinat. 


21 1948 . 


Nu-şi pierduse interesul pentru 
operaţiunile cu acţiuni, asemenea domnilor 
în vârstă cu papion care jucau biliard prin 
cluburile în stil englezesc. Nu se eliberase 
de gusturile unei epoci în care era semn de 
distincţie să deţii acţiuni „bune şi solide", ca 
cele de la Tokyo Marine, Tokyo Electric 
Power, Tokyo Gas sau Kansai Electric 
Power. El nu deţinea decât acţiuni 
„neinteresante", şi totuşi, în cei douăzeci şi 
trei de ani îşi triplaseră valoarea. Datorită 
reducerii de 15% acordată de stat 
impozitelor pentru dividende, n-avea de 
plătit decât un impozit foarte mic. 

Preferinţele legate de acţiuni erau ca 
gusturile pentru cravate: unui bătrân nu i se 
potriveau cele late, stridente şi cu imprimeu 
la modă. Dacă nu purta asemenea cravate, 



nu beneficia de avantajele pe care i le-ar fi 
putut aduce, dar n-avea parte nici de 
riscurile aferente. 

în ultimii zece ani devenise posibil, la fel 
ca în America, să ghiceşti vârsta unui om 
după acţiunile pe care le deţinea. Numele 
cândva răsunătoare pe piaţa de acţiuni 
deveniseră tot mai obişnuite, ca nişte picături 
într-un ocean. Astăzi nu mai părea ieşit din 
comun ca un fabricant de piese pentru 
aparate de radio să ajungă la o cifră anuală 
a vânzărilor de un miliard de yeni, cu acţiuni 
pornite de la valoarea de cincizeci de yeni 
ajunse acum la 1 400 de yeni. 

Deşi se preocupa în amănunt de acţiuni, 
Honda nu fusese niciodată cu adevărat 
interesat de domeniul imobiliar. 

în anul 28 al Erei Showa— obţinuse un 


profit foarte bun construind locuinţe de 
închiriat pentru soldaţii americani de pe 
lângă Baza Sagamihara. Pe vremea aceea, 
costa mai mult să construieşti case decât să 
cumperi teren. La recomandarea unui 
consilier financiar, Honda a cumpărat un 
teren de zece mii de tsubo, la preţul de trei 
sute de yeni pe tsubo. Acum un tsubo 
ajunsese să valoreze şaptezeci sau optzeci 
de mii de yeni, aşa încât terenul pentru care 
dăduse trei milioane de yeni valora acum 
şapte sute cincizeci de milioane. 

22 1953 . 

Desigur, toate astea ţineau şi de noroc. 
Unele terenuri merseseră mai bine, altele 
mai prost, dar absolut nici unul nu coborâse 
sub valoarea iniţială. Acum regreta că nu 
păstrase ca atare nici măcar jumătate din 


pădurea care, pe atunci, valora trei sute 
şaizeci de milioane. 

înmulţirea banilor fusese pentru el o 
experienţă uimitoare. Dacă ar fi fost mai 
îndrăzneţ, şi-ar fi putut mări averea de zeci 
de orp în acelaşi timp, era convins că 
alesese drumul cel bun, de vreme ce până 
acum nu pierduse nici un ban şi înaintase 
încet, dar sigur, pas cu pas. Avea, fireşte, 
mici regrete şi frustrări, dar ele ţineau mai 
mult de natura sa veşnic nemulţumită. 

Honda se simţea la adăpost respectând cu 
stricteţe principiile învechite ale averii 
tripartite, înţelegându-le totodată şi 
dezavantajele. Diviniza trinitatea 
capitalismului clasic. I se părea că are ceva 
sacru în ea, din care străluceau razele 
armoniei prestabilite, conceptul economiei 



liberale. Era ceva simbolic, asemenea 
aroganţei studiate şi a aerului intelectual pe 
care-1 luau distinşii domni dintr-o ţară 
suverană faţă de coloniile ce încă nu 
depăşiseră nesiguranţa culturilor primitive. 

Dar oare asemenea lucruri mai existau 
încă în Japonia? Câtă vreme legea 
impozitelor nu se schimba, câta vreme 
companiile nu depindeau din nou doar de 
propriul lor capital, câtă vreme băncile nu 
renunţau să ceară terenuri ca garanţie pentru 
finanţări, pământul Japoniei n-avea parte de 
principiile clasice şi rămânea un uriaş articol 
de amanet, cu preţ tot mai ridicat. Creşterea 
preţului pământului nu putea fi oprită decât 
de stagnarea dezvoltării economice sau de 
un guvern comunist. 

Honda cunoştea foarte bine toate aceste 



lucruri şi totuşi rămânea fidel vechii iluzii a 
siguranţei statornice. încheiase o poliţă de 
asigurare de viaţă şi era apărătorul înfocat 
al unui sistem monetar care se prăbuşea pe 
zi ce trece. Probabil că încă mai avea în 
sânge rămăşiţe ale standardului de aur, din 
vremurile îndepărtate, când Isao îşi trăise 
viaţa cu atâta pasiune. 

Trecuse deja multă vreme de când visul 
frumos al armoniei prestabilite, atât de 
plăcut economiştilor liberali, se spulberase, 
iar inevitabilitatea dialectică propovăduită de 
economiştii marxişti era şi ea privită ca o 
bizarerie. Ceea ce se prezisese că va muri 
trăia în continuare, iar ceea ce se prezisese 
că se va dezvolta (şi chiar s-a dezvoltat) s- 
a transformat în altceva. Nicăieri nu era loc 
de ideologie pură. 



Era simplu să crezi că lumea se îndrepta 
spre distrugere. Şi Honda ar fi crezut aşa, 
dacă ar mai fi avut douăzeci de ani Dar 
faptul că lumea totuşi nu se prăbuşea îi ţinea 
mereu în alertă pe cei care-şi trăiau zilele 
patinând pe suprafaţa lunecoasă. Cine s-ar 
încumeta să patineze, ştiind că gheaţa e 
crăpată? Pe de altă parte, certitudinea că 
gheaţa n-avea să crape îi fura privitorului 
plăcerea de a-i vedea pe ceilalţi căzând sub 
ea. Problema era, de fapt, dacă gheaţa va 
crăpa sau nu câtă vreme noi înşine păşim pe 
ea, iar lui Honda nu-i mai rămăsese mult 
timp de patinat. 

între timp, averea lui creştea încet-încet, 
din dobânzi şi alte soiuri de profit. 

Oamenii cred că averea le sporeşte aşa, 
puţin câte puţin. Dacă reuşesc să depăşească 



inflaţia, într-adevăr, averea creşte. Dar, 
când ceva creşte contrar legilor 
fundamentale ale vieţii, o poate face numai 
erodând altceva aflat pe partea vieţii. 
Profiturile sunt termitele timpului Un profit 
cât de mic, şi imediat se aud termitele 
timpului rozând, puţin câte puţin. Abia atunci 
oamenii îşi dau seama că timpul aducător de 
profit şi timpul vieţii sunt două lucruri 
diferite. 

...Acestea erau gândurile care-1 bântuiau 
pe Honda, obişnuit cu jocurile minţii, când, 
trezit prea devreme, stătea în pat şi aştepta 
să se ivească zorii. 

Dobânzile se adună, ca muşchiul ce se 
întinde peste câmpia timpului însă noi 
oamenii nu le putem urmări la nesfârşit, 
pentru că timpul nostru urcă inevitabil până 



în vârful unei stânci, dedesubtul căreia e 
doar abisul. 

Conştiinţa de sine ţine stict de propria 
persoană, credea Honda pe când era încă 
foarte tânăr. Pentru el, aceasta era conştiinţa 
unei realităţi simple, dar întunecată şi 
ţepoasă, ca un castravete-de-mare, ce 
plutea în acvariul transparent al eului „Ca 
un torent, mereu în mişcare." îşi însuşise 
principiul, la nivel pur teoretic, când fusese 
în India, însă îi mai luase treizeci de ani 
până să-l asimileze cu propriu-i trup. 

Acum, la bătrâneţe, conştiinţa de sine 
revenea la chestiunea timpului Honda 
ajunsese să distingă sunetul dinţilor 
termitelor care-i măcinau oasele. Minut cu 
minut, secundă cu secundă, cu câtă uşurinţă 
îşi poartă oamenii conştiinţa de sine prin 



timpul care nu se întoarce înapoi! Abia la 
bătrâneţe ajungi să cunoşti consistenţa 
fiecărei picături şi beţia pe care ţi-o dă. 
Picăturile frumosului timp, ca stropii groşi ai 
unui vin bogat şi rar... Timpul se scurge 
precum sângele din trup. Bătrânii se usucă şi 
mor, ca răsplată pentru că nu s-au străduit să 
oprească timpul în momentul minunat în 
care le făcea sângele să clocotească şi-i 
îmbăta cu bogăţia lui, fără ca ei să-şi dea 
seama. 

într-adevăr. Bătrânii ştiu că timpul e 
îmbătător, dar când ajung să înveţe acest 
lucru, paharul e deja gol. De ce oare n-a 
încercat să oprească timpul? 

Chiar dacă îşi reproşa acest lucru, Honda 
nu considera că laşitatea sau lenea îl 
împiedicaseră să oprească timpul atunci 



când ar fi trebuit. 

Simţind primele raze de lumină 
gâdilându-i pleoapele, cu capul încă sprijinit 
pe pernă, s-a lansat într-un monolog interior. 

„Nu, pentru mine n-a existat un moment 
în care să-mi spun: «acum ori niciodată!» 
pentru a opri timpul. Dacă am şi eu un destin, 
atunci e cu siguranţă acela de a nu putea 
opri timpul. 

Eu n-am avut o aşa-numită «culme a 
tinereţii» şi, ca atare, nu s-a arătat nici 
momentul de a o opri Eu n-am desluşit acea 
culme. Şi, în mod ciudat, nici nu regret. 

Ba, s-ar fi putut şi după ce tinereţea trecea 
puţin. Dacă s-ar fi ivit atunci o culme, acolo 
trebuia oprit timpul. Se spune că cel care o 
vede este ochiul conştiinţei, dar eu nu sunt 
convins. Nu există om care să-şi fi folosit 



mai mult ca mine ochiul conştiinţei, ţinându-1 
mereu treaz, dar el nu e de-ajuns pentru a 
vedea culmea vieţii Mai este nevoie şi de 
ajutorul sorţii iar soarta mea a fost foarte 
zgârcită, eu însumi o ştiu prea bine. 

Ar fi prea uşor de spus că forţa voinţei 
mele a blocat soarta. Aşa o fi fost? Voinţa 
nu e oare puţinul rămas de la ospăţul sorţii? 
între voinţă şi determinare poate că există 
diferenţe din născare, aşa cum sunt castele 
Indiei Şi bineînţeles, cea defavorizată e 
voinţa. 

în tinereţe nu gândeam aşa. Credeam că 
voinţa umană încearcă să clădească istoria. 
Unde s-o fi dus istoria? Să fie acea bătrână 
cerşetoare cocârjată? 

...Şi totuşi un anumit fel de oameni au 
darul de a opri timpul în culmea vieţii Eu 



ştiu, pentru că i-am văzut cu ochii mei. 

Ce putere, ce poezie, ce binecuvântare! 
Să urci, să urci, şi să fii în stare să opreşti 
timpul, în clipa în care-ţi apare în faţa 
ochilor vârful muntelui înzăpezit, alb şi 
strălucitor! în acel moment, panta lină şi 
vegetaţia montană care se schimbă treptat îi 
transmit drumeţului un fel de clarviziune: el 
înţelege că, peste încă puţin, timpul va 
ajunge în punctul culminant şi, fără zăbavă, 
îşi va începe coborârea ireversibilă. Pe 
panta în jos, mulţi oameni se bucură să 
culeagă roade, pe îndelete. Dar ce se alege 
de roade? Drumurile şi apele merg doar la 
vale. 

Ah, frumuseţea eternă a trupului! Acesta 
este privilegiul special al celor care au 
puterea să oprească timpul. Cu un pas înainte 



de vârful unde se opreşte timpul se află 
culmea frumuseţii 

Frumuseţea trupească, limpede, a celor 
care au certitudinea că se apropie vârful 
acoperit de zăpezi albe. Puritatea de rău 
augur. Răceala dispreţului în acel moment, 
frumuseţea omului şi frumuseţea antilopei 
devin totuna. î şi ridică semeţ coarnele şi cu 
privirea blândă şi umedă, înalţă copita 
piciorului dinainte, delicat şi cu pete albe, în 
faţa refuzului Cu zăpada din vârful muntelui 
strălucindu-i pe creştet, omul e împlinit de 
mândria despărţirii 

Mie nu mi s-ar fi potrivit să ridic mâna şi 
să-mi iau la revedere de la ce-aş fi lăsat în 
urmă pe pământ şi de la cei care ar fi rămas 
să trăiască aici în locul unde timpul nu 
poate fi oprit. Dacă aş fi fluturat din mână în 



chip de adio, undeva pe străzile oraşului, cu 
siguranţă că n-aş fi reuşit decât să opresc un 
taxi. 

Poate că eu, nefiind în stare să opresc 
timpul, am oprit doar taxiuri, iar şi iar, cu 
voinţă de neclintit şi în scopul unic de a fi 
dus mereu într-alt loc unde timpul nu se 
opreşte. Fără poezie şi fără binecuvântare. 

...Fără poezie şi fără binecuvântare! Ăsta 
e lucrul cel mai important. Pentru că, o ştiu 
prea bine, doar în ele se află secretul vieţii 

Apoi chiar dacă opreşti timpul, te 
aşteaptă reincarnarea. Şi asta ştiu. 

Trebuie să-i interzic şi lui Toru poezia şi 
binecuvântarea. Asta va fi metoda mea de 
educaţie." 

.. .Ajungând până aici cu firul gândurilor, 
Honda s-a trezit de-a binelea şi a simţit 



semnele clare că începuse o nouă zi: 
durerile din oase şi flegma acumulată în gât. 
Sclav al impulsului de a pune în ordine ce 
răscolise peste noapte, şi-a ridicat trupul din 
pat, de parcă ar fi deschis un scaun pliant, 
vechi în cameră era deja lumină. Avea 
obiceiul să anunţe servitoarele că s-a trezit, 
sunându-le de la interfonul de la capul 
patului dar a renunţat. A luat în schimb o 
cutie lăcuită de pe raft, a scos din ea 
raportul despre Torn, trimis de agenţia de 
investigaţii Şi s-a apucat să recitească, 
meticulos, pasajele importante. 

Raport de investigaţii în vederea 
adopţiei 

28 august, Showa 45 

Agenţia de Investigaţii Dainichi S.A. 



Număr de înregistrare: M-2582 

Cod client: 1483 - Dl. Shigekuni 
Honda 

Numele şi prenumele persoanei 
investigate: Yasunaga Toru 

Data naşterii: 20 martie, Showa 29 
(16 ani) 

Domiciliu permanent: Prefectura 
Shizuoka, district Ihara, Yui-machi nr. 
6-152 

Domiciliu actual: Prefectura 

Shizuoka, oraş Shimizu, Funabara-cho 
nr. 2-10, vila Meiwaso 

1) Informaţii personale 

a) Istoric şi situaţie actuală 

[...] 

b) Caracteristici fizice 

[...] 



c) Caracter şi conduită 
Deţine un intelect superior, 
demonstrat şi de coeficientul de 
inteligenţă deosebit de ridicat, de 159. 
Un coeficient mai mare de 100 se 
întâlneşte la 47% din populaţie, dar 
numai 0,6% deţin un coeficient peste 
140. Este regretabil faptul că un 
asemenea tânăr înzestrat şi-a pierdut 
ambii părinţi la o vârstă timpurie şi, 
rămas în grija unui unchi fără posibilităţi 
financiare, a trebuit să-şi întrerupă 
studiile după absolvirea gimnaziului 
Nu-şi cunoaşte adevărata capacitate, 
îndeplinindu-şi atribuţiile simple în 
mod conştiincios şi devotat, prin 
atitudinea sa modestă şi-a atras simpatia 
superiorilor şi a colegilor. Acesta este 



un aspect grăitor al firii sale. Deoarece 
are doar şaisprezece ani, nu se poate 
vorbi încă despre conduită, dar relaţia 
pe care o are cu o tânără nebună pe 
nume Kinue, de care râde întreg 
cartierul şi pe care el o protejează, cu 
siguranţă nu este o relaţie intimă, ci o 
dovadă a blândeţii şi umanităţii sale. 
Deşi este mai tânăr ca ea, Kinue îl 
venerează ca pe un zeu. 

d) Gusturi şi domenii de interes 
Nu are nici un subiect de interes 
deosebit. în zilele libere frecventează 
biblioteca şi cinematograful sau merge 
în port să observe vapoarele. Are 
totuşi o înclinaţie către singurătate, 
preferând să fie singur şi în momentele 
de relaxare. 



Este posibil ca obiceiul său de a 
fuma, deşi nu are vârsta legală, să se 
explice prin natura de rutină solitară a 
muncii sale. Cu toate acestea, nu sunt 
vizibile efecte negative asupra sănătăţii 
sale. 

e) Stare civilă 

Necăsătorit 

f) Mod de gândire şi asociere cu alte 
persoane 

Posibil datorită vârstei fragede, nu a 
demonstrat intenţia de a se alătura 
vreunei mişcări politice extremiste, 
părând mai degrabă să deteste 
mişcările politice de orice fel. 
Compania unde este angajat nu are 
sindicat, iar el nu s-a implicat în vreo 
activitate de creare a unuia. în pofida 



vârstei, este pasionat de lectură, iar 
domeniile de interes sunt variate. Nu 
deţine aproape nici o carte, dar merge 
frecvent la bibliotecă şi, datorită 
capacităţii sale de memorare ieşite din 
comun, reţine cu mare uşurinţă 
conţinutul lecturilor. Nu pare să fie 
captivat de ideologia extremistă, fie ea 
de stânga sau de dreapta. Preferă să 
acumuleze cunoştinţe enciclopedice. 
Are doi-trei prieteni din vremea 
gimnaziului cu care se întâlneşte 
ocazional, dar nu are vreun prieten 
foarte apropiat. 

g) Convingeri religioase 
Părinţii decedaţi erau de religie 
budistă, însă el personal nu pare 
interesat în mod special de religie. Nu 



aparţine nici uneia dintre sectele nou 
apărute, cu toate insistenţelor acestora. 

2) Situaţia familială prezentă 

[...] 

3) Istoricul familiei, descendenţă, 
relaţii de rudenie 

Au fost făcute investigaţii asupra 
părinţilor şi a bunicilor de ambe părţi 
Rezultatele nu revelă o istorie de boli 
nervoase în familie. 

[...] 



17 


într-o zi de la sfârşitul lui octombrie, 
Honda a decis să-l înveţe pe Toru bunele 
maniere la masă, după obiceiul occidental. 
A cerut să fie aranjată masa în mica 
sufragerie şi a comandat mâncare 
franţuzească, chemând şi un chelner pentru 
a-i servi L-a pus pe Toru să îmbrace un 
costum albastru nou, croit special pentru el 
şi potrivit unui dineu de gală. L-a învăţat să 
se aşeze corect pe scaun, drept şi cât mai 
aproape de masă, să nu-şi sprijine coatele pe 
masă şi nici să nu le ţină depărtate de trup, 
să nu se aplece peste farfurie. I-a explicat 
apoi cum se întinde şervetul, cum se 



mănâncă supa, înclinând lingura în gură fără 
a sorbi cu zgomot, şi multe altele. Toru îi 
asculta indicaţiile, conştiincios. Acolo unde 
nu se descurca de la început, repeta până 
izbutea. 

— în ceea ce priveşte masa, manierele 
occidentale îţi pot părea prosteşti, i-a spus 
Honda, dar, atunci când ajung să ţi le 
însuşeşti în mod natural, cel care te priveşte 
mâncând are un sentiment de siguranţă. 
Manierele demonstrează că eştibine-crescut 
şi societatea te acceptă cu mai multă 
încredere. Ceea ce noi, japonezii, numim 
„bună-creştere“ înseamnă de fapt 
cunoaşterea şi practicarea uzanţelor 
occidentale. Japonezi puri mai sunt doar cei 
din clasele de jos sau oamenii periculoşi în 
Japonia de mâine, şi ei au să fie tot mai 



puţini. Otrava numită Japonia pură se va 
dilua şi va ajunge pe gustul lumii întregi 

Cu siguranţă, Honda se gândea la Isao 
când vorbea. Isao nu cunoştea bunele 
maniere occidentale. Nobleţea lui îl ţinuse 
departe de asemenea lucruri Exact din acest 
motiv, Toru, la cei şaisprezece ani ai lui 
trebuia să înveţe să se poarte la masă ca 
occidentalii 

Mâncarea este servită prin stânga, iar 
băuturile, prin dreapta. Furculiţele şi cuţitele 
se iau spre a fi folosite din exterior spre 
interior... Pus în faţa atâtor lucruri noi Toru 
îşi privea mâinile de parc-ar fi fost prins 
într-o vâltoare şi încerca să se agaţe de 
ceva. Honda a continuat: 

— Când mănânci trebuie să conversezi 
adecvat, în aşa fel încât ceilalţi oaspeţi să 



se simtă bine. Dacă vorbeşti în timp ce 
mesteci, îţi sare mâncarea din gură şi de asta 
trebuie să ai grijă să înghiţi la timpul potrivit. 
Aşa. Acum eu am să vorbesc, iar tu ai să 
răspunzi Şi încă ceva. în seara asta, 
închipuie-ţi că nu sunt tatăl tău, ci un 
personaj important care poate face multe 
pentru tine, dacă te place. Vom fi actori 
amândoi Ia să vedem. Am auzit că studiezi 
temeinic şi că cei trei profesori particulari au 
numai vorbe de laudă pentru dumneata; dar 
nu încerci deloc să-ţi faci şi prieteni? 

— Nu-mi doresc în mod special prieteni 

— Torn, nu poţi să răspunzi aşa. Ai trece 
drept un ciudat în ochii lumii Mai încearcă. 

— Dragul meu, nu e suficient să înveţi 
conştiincios, trebuie să ştii şi să te porţi cu 



oamenii. Ai putea răspunde aşa, cu un aer 
plăcut: „Pentru moment, mă preocupă foarte 
mult studiul şi nu-mi mai rămâne nici un pic 
de timp liber, însă, când am să intru la liceu, 
cred că, în mod firesc, îmi voi face prieteni“. 
Ia spune şi tu. 

— Pentru moment, mă preocupă foarte 
mult studiul şi nu-mi mai rămâne nici un pic 
de timp liber, însă, când am să intru la liceu, 
cred că, în mod firesc, îmi voi face prieteni, 

— Aşa, aşa, foarte bine!... Pe urmă, 
conversaţia se schimbă brusc şi vorbim 
despre artă. Care dintre artiştii italieni este 
preferatul dumitale? 

— Care dintre artiştii italieni este 
preferatul dumitale? 

— Mantegna. 



— Nu merge, eşti prea tânăr pentru 
Mantegna. în plus, probabil că cel care te 
întreabă nici n-a auzit de el. Ai să-l faci să 
se simtă stânjenit şi ai să dai impresia, 
neplăcută pentru cei mai în vârstă, de copil 
precoce. Dar poţi răspunde aşa: „Perioada 
Renaşterii mi se pare minunată“. 

— Perioada Renaşterii mi se pare 
minunată. 

— Exact. Cu un asemenea răspuns îi 
creezi partenerului de conversaţie un 
sentiment de superioritate, iar tu pari drăguţ 
şi fermecător. în acelaşi timp, îi dai ocazia 
să se lanseze într-o prelegere despre lucruri 
pe care le înţelege doar pe jumătate. Chiar 
dacă tot ce spune e greşit, sau chiar dacă tu 
deja ştii despre ce e vorba, trebuie neapărat 
să asculţi, cu ochii sclipind de curiozitate şi 



admiraţie. Lumea cere de la tineri să-şi 
asume rolul de ascultător sincer şi uşor de 
păcălit, nimic mai mult. Dacă le oferi ocazia 
să turuie cât vor, eşti în câştig. Să nu uiţi asta 
niciodată. 

Lumea nu pretinde inteligenţă sclipitoare 
din partea tinerilor şi, în acelaşi timp, prea 
mult echilibru stârneşte suspiciuni Trebuie să 
ai şi tu câteva ciudăţenii ale tale, inofensive, 
dar care să le aţâţe curiozitatea celor mai în 
vârstă, cum ar fi pasiunea pentru mecanisme, 
sau pentru baseball, sau pentru trompetă. 
Ceva destul de obişnuit şi nu foarte abstract, 
fără legătură cu spiritualitatea sau cu politica 
şi nici prea costisitor. Odată ce-ţi descoperă 
pasiunile, oamenii se simt mai liniştiţi, ştiind 
spre ce ţi se canalizează energia. Poţi să te 
şi umfli puţin în pene. 



Când ai să intri la liceu, ar fi bine să faci şi 
sport, atât cât să nu-ţi îngreuneze studiul. E 
bine să fie unul dintre sporturile care-ţi scot 
la lumină sănătatea. Avantajul este că lumea 
îi consideră pe sportivi uşor săraci cu duhul. 
Virtuţile cele mai de preţ în Japonia, la ora 
actuală, sunt indiferenţa faţă de politică şi 
devotamentul faţă de cei mai vârstnice 

Vreau să absolvi liceul cu cele mai bune 
note, dar trebuie să înveţi să-ţi creezi şi acel 
aer uşor stupid care-i face pe ceilalţi să se 
simtă în largul lor. Ca un zmeu frumos, 
umflat de vânt. 

Despre bani am să te învăţ după ce intri la 
liceu. Fiind sub tutela mea, deocamdată eşti 
în situaţia fericită de a nu trebui să-ţi faci 

griji- 

Tot vorbindu-i aşa luiToru, care stătea şi- 



1 asculta cuminte, Honda avea sentimentul 
că-i povăţuia, de fapt, pe Kiyoaki, Isao şi 
Ying Chan, iviţi în faţa lui 

Ar fi fost bine dacă ar fi făcut şi ei aşa. Ar 
fi fost bine dacă n-ar fi încercat să-şi ducă 
până la capăt destinele şi dacă ar fi avut 
înţelepciunea să-şi potrivească pasul după 
cel al lumii ascunzând de ochii tuturor 
puterea lor de a zbura. Lumea nu-i iartă pe 
cei ce zboară. Aripile sunt nişte organe 
periculoase, care invită la autodistrugere 
chiar înainte de a porni 

Dacă ar fi reuşit să-l aducă pe Isao la un 
compromis cu prostimea, ar fi putut pretinde 
că aripile nu existau. Ar fi fost suficient să 
spună, încoace şi-ncolo: „Nu sunt aripi 
adevărate, ci doar un fel de podoabe. N- 
aveţi de ce vă teme. Odată ce-1 cunoaşteţi 



o să vedeţi că e doar un băiat obişnuit, cu 
bun-simţ, în care te poţi încrede". 

O asemenea declaraţie, purtată din gură-n 
gură, ar fi făcut minuni. 

Nici Kiyoaki, nici Isao, nici Ying Chan nu 
s-au străduit să procedeze aşa. Aroganţa şi 
dispreţul lor pentru oameni şi societate i-au 
silit să plătească, mai devreme sau mai 
târziu, iar ei s-au comportat ca nişte 
privilegiaţi chiar şi în suferinţă. 



18 


Toţi trei profesorii particulari ai lui Toru 
erau studenţi eminenţi la Universitatea din 
Tokyo. Unul îi preda sociologie şi literatură 
japoneză, altul, matematică şi ştiinţe, iar cel 
de-al treilea, limba engleză. Se spunea că, 
la admiterea la liceu din anul următor, vor fi 
mai multe întrebări care necesită răspuns 
detaliat şi mai puţine la care trebuie bifat 
„da“ sau „nu“, iar dictările în limba engleză 
şi eseurile în japoneză vor fi şi ele mai 
substanţiale. Toru a fost pus să exerseze 
ascultând ştiri transmise în limba engleză, 
înregistrate pe casete, pe care le relua de 
zeci de ori 



La secţiunea de ştiinţe, una dintre 
problemele despre mişcarea Pământului şi a 
corpurilor cereşti suna astfel: 

(1) în ce poziţie rămâne cel mai mult 
pe cer, dimineaţa, planeta Venus? 
Răspundeţi indicând litera de pe hartă. 

(2) Ce formă are planeta Venus, 
observată prin telescop, atunci când se 
află în poziţia menţionată la punctul 
(1)? Alegeţi varianta cea mai potrivită 
dintre cele de mai jos şi răspuneţi 
indicând numărul variantei: 

1. Emisfera vestică este luminată. 

2. Emisfera estică este luminată. 

3. Se vede luminată doar puţin, ca 
luna în creştere. 

4. Se vede rotundă, luminată 
complet. 



(3) în ce poziţie se află planeta 
Marte când străluceşte în direcţia sud, 
pe cerul de seară? Răspundeţi indicând 
litera de pe hartă. 

(4) în ce poziţie se află planeta 
Marte când străluceşte în direcţia sud, 
la miezul nopţii? Răspundeţi indicând 
litera de pe hartă. 

...Toru a încercuit rapid punctul B de pe 
hartă, răspunzând corect la prima întrebare, 
apoi, la a doua întrebare, a ales varianta 3, 
la a treia întrebare a încercuit punctul L, iar 
la a patra întrebare a marcat punctul G, 
unde alinierea planetelor era Soare - 
Pământ - Marte. Toate răspunsurile au fost 
corecte. Profesorul era uimit. 

— Ai mai rezolvat problema asta şi altă 
dată? 



— Nu. 

— Şi atunci cum de-ai putut răspunde aşa 
repede? 

— Pe Marte şi Venus le-am văzut în 
fiecare zi şi ştiu cum se mişcă. 

Toru i-a răspuns senin, ca un copil care 
povestea despre obiceiurile animăluţului său 
de companie. Pentru el, stelele chiar erau 
nişte hamsteri care vieţuiau în cuşca 
telescopului, mereu în mişcare pe roata de 
alergat. Privea micile rozătoare şi le hrănea, 
imaginar. 

Totuşi, nu tânjea după natură şi nici nu 
regreta lumea pierdută, cea pe care i-o 
oferise telescopul. Avea sentimentul că acea 
muncă foarte simplă era „munca lui“ şi o 
iubea, iar lumea de dincolo de orizont îi 
aducea bucurie, dar nu suferea că le 



pierduse. Avea o nouă misiune: cel puţin 
până la vârsta de douăzeci de ani, trebuia să 
exploreze o peşteră, pe bâjbâite, alături de 
un bătrân. 

Honda a stat personal de vorbă cu cei trei 
profesori, străduindu-se să aleagă nişte tineri 
cât mai obişnuiţi, sociabili şi în acelaşi timp 
inteligenţi, pe care Toru să-i poată lua drept 
model. Şi-a greşit un pic socotelile cu 
Furusawa, profesorul de literatură. Acesta, 
încântat de inteligenţa şi felul de a fi al lui 
Toru, îl lua cu el prin cafenelele din cartier, 
ca relaxare după orele de studiu; uneori 
făceau împreună plimbări lungi Honda, 
înşelat de aparenţe, chiar îi era 
recunoscător. 

Şi lui Toru îi plăcea de Furusawa pentru 
că-1 critica liber pe Honda. Cu toate 



acestea, în discuţiile lor, Torn nu se grăbea 
să-şi arate aprobarea sau satisfacţia. 

într-o seară, cei doi se plimbau în 
cartierul Hongo. Au coborât Dealul 
Masago, au luat-o la stânga prin faţa 
primăriei locale şi se îndreptau spre 
Suidobashi, Şoseaua era blocată din cauza 
lucrărilor de construcţie de la al şaselea 
tronson de metrou, iar barăcile muncitorilor 
obturau priveliştea înspre Korakuen. Pe 
fundalul cerului de sfârşit de noiembrie se 
profila roller coaster-ui din parcul de 
distracţii, ca o cuşcă goală. 

Trecând prin faţa prăvăliilor de soba— şi 
a magazinelor de suvenire sau de articole 
sportive, cei doi au ajuns la intrarea în 
parcul Korakuen. Pe arcada de deasupra 
intrării, în culorile curcubeului, două rânduri 


de beculeţe clipeau neobosit, de la dreapta 
la stânga. Alături, pe un panou vertical, era 
scris: „Programul de funcţionare până la ora 
opt seara se încheie pe data de 23 
noiembrie". Asta însemna că, peste două- 
trei zile, cerul cartierului n-avea să mai fie 
colorat de luminile parcului 

23 Tăiţei tradiţionali din hrişcă. 

— Ce zici? Ne urcăm într-o ceaşcă 
zburătoare, să ne zgâlţâie creierul? a 
întrebat Furusawa. 

— Ştiu şi eu? a răspuns Toru în doi peri, 
imaginându-se aşezat în maşinăria de un 
rozaliu murdar, slab luminată şi aproape fără 
muşterii, scuturat şi învârtit bine pe fundalul 
peisajului unde luminile şi umbrele ajungeau 
să se vadă ca nişte linii 

— Mergem sau nu? Mai sunt nouăzeci şi 


două de zile până la examen şi n-ai de ce 
să-ţi faci griji Sunt sigur că ai să-l iei 
— Haide mai bine să găsim o ceainărie. 

— Nu eşti deloc un om de acţiune. 
Furusawa a coborât primul treptele spre 
ceainăria numită Renoir, aflată la un 
demisol, chiar peste drum de baza a treia a 
stadionului de baseball, care-şi profila 
umbra pe drum ca un potir gigantic. 

Toru a coborât şi el după Furusawa. 
Localul era mai mare decât îşi închipuise, cu 
mese amplasate aerisit, în jurul unei fântâni 
Mocheta de un bej palid absorbea plăcut 
lumina slabă, liniştită. Clienţii erau puţini 
— Nu mă aşteptam să găsesc un 
asemenea loc aşa aproape de casă. 

— Asta pentru că tu nu ieşi niciodată. 
Furusawa a comandat două cafele, apoi a 



scos din buzunar un pachet de ţigări şi i-a 
oferit lui Toru. Toru s-a şi repezit la pachet. 

— Acasă abia dacă reuşesc să fumez câte 
una, pe ascuns. 

— Domnul Honda e prea sever. Te 
tratează ca pe un elev de gimnaziu obişnuit, 
îţi interzice fumatul după ce deja ai avut o 
viaţă de om adult, integrat în societate. Vrea 
să te întoarcă la stadiul de copil. Dar mai ai 
de răbdat doar până la douăzeci de ani Pe 
urmă, când ai să intri la facultate, poţi să-ţi 
întinzi aripile în voie şi să-l laşi să zică ce 
vrea. 

— Aşa mă gândeam şi eu. Dar n-am mai 
spus-o nimănui 

Furusawa a încruntat uşor din sprâncene şi 
a râs a milă. Se străduia să pară mai mare de 
cei douăzeci şi unu de ani, cât avea. 



Purta ochelari, însă avea o faţă jovială şi, 
când râdea, nasul i se încreţea puţin, dându- 
i un aer simpatic. Crosele ochelarilor se 
slăbiseră şi mereu trebuia să şi-i ridice pe 
nas cu arătătorul, într-un gest de parcă s-ar 
fi admonestat pe sine însuşi Avea mâinile şi 
picioarele mari şi era mai corpolent decât 
Toru. Era băiatul sărac, dar strălucit al unui 
muncitor feroviar şi ferit de ochii oamenilor, 
avea un spirit neobosit, ca un crevete uriaş. 
Toru nu voia încă să distrugă imaginea pe 
care acesta şi-o făcuse despre el, de băiat 
născut într-o familie la fel de săracă, 
încercând din răsputeri să nu piardă norocul 
care în sfârşit îi surâsese, oferindu-i un 
cămin prosper. 

Fiecare era liber să creadă despre el ce 
voia. Libertatea lui era de fapt a celorlalţi 



Al lui şi numai al lui era doar dispreţul. 

— Eu nu ştiu ce planuri are domnul 
Honda, dar cred că vrea să te facă un fel de 
cobai al aptitudinilor lui pedagogice. Totuşi, 
n-ai de ce să-ţi faci griji Ai să moşteneşti o 
ditamai averea fără să fie nevoie să te 
murdăreşti pe mâini încercând să te caţeri pe 
muntele de gunoi al vieţii E foarte important 
să nu-ţi pierzi respectul de sine, chiar dacă 
asta aproape te va ucide. 

— Am înţeles, a răspuns Toru, scurt, 
abţinându-se să-i spună că respectul de sine 
era ceva ce avea din plin. 

Căpătase obiceiul să-şi deguste 
răspunsurile. Dacă i se păreau prea dulcegf 
le înghiţea înapoi 

în acea seară, Honda plecase să ia masa 
cu câţiva dintre colegii săi avocaţi Toru era 



liber să mănânce ceva în oraş, în compania 
lui Furusawa, înainte de a se întoarce acasă, 
în serile când Honda era acasă, indiferent 
de restul programului, la ora şapte fix luau 
cina împreună. Uneori li se alătura câte un 
oaspete. Toru suporta cel mai greu serile 
când venea Keiko. 

După ce şi-a băut cafeaua, privirea i s-a 
limpezit din nou, dar nu găsea în jur nimic ce 
să merite privit. S-a uitat la zaţul rămas pe 
fundul ceştii, în formă de semicerc. Fundul 
ceştii era rotund ca lentila telescopului, dar 
porţelanul gros era opac şi nu putea vedea 
nimic dincolo de el. Pe fundul ceştii, fundul 
societăţii îşi arăta chipul alb de porţelan. 

Cu capul pe jumătate întors, Furusawa a 
spus dintr-odată, ca şi cum ar fi strivit 
vorbele în scrumieră: 



— Te-ai gândit vreodată să te sinucizi? 

— Nu, i-a răspuns Toru, făcând ochii mari 
de mirare. 

— Nu te uita aşa la mine. Nici eu nu m- 
am gândit foarte serios la asta. în general 
dispreţuiesc decăderea şi slăbiciunea celor 
care se sinucid. Dar există un anumit fel de 
sinucidere pe care o accept. Aceea pentru 
afirmarea sinelui 

— Ce fel de sinucidere e asta? 

— Te interesează? 

— Da, oarecum. 

— Bine, atunci să-ţi spun... Să ne gândim 
la un şoarece care-şi închipuie că e pisică. 
Nu ştiu de ce, dar aşa crede el. Şi-a cântărit 
bine toate trăsăturile şi a ajuns la concluzia, 
fără urmă de îndoială, că e pisică. Din acel 
moment, îşi schimbă perspectiva şi-ivede pe 



ceilalţi şoareci ca hrană. Dar, ca să nu se 
ştie că e pisică, se abţine să-i mănânce. 

— E probabil un şoarece foarte mare. 

— N-are importanţă dacă e mare sau mic. 
Contează doar ce crede. Pentru el, forma de 
şoarece îmbracă ideea de pisică. Iar el 
crede în concept, nu în formă. îi e suficient 
să se considere pisică şi n-are nevoie de o 
materializare a ideii. De aceea, dispreţul pe 
care îl simte îi provoacă o plăcere şi mai 
mare. Dar într-o bună zi... 

Furusawa şi-a îndreptat ochelarii, cu 
vârful degetului, iar cutele de pe obraji au 
luat un aer explicativ. 

— într-o bună zi, şoarecele dă nas în nas 
cu o pisică adevărată. „Am să te mănânc“, îi 
spune pisica. „Nu poţi“, îi răspunde 
şoarecele. „De ce?“ „Fiindcă o pisică nu 



poate mânca altă pisică. Este o imposibilitate 
ce ţine atât de principiu, cât şi de instinct. Şi 
eu sunt pisică, deşi arăt diferit/' Auzindu-1, 
pisica se tăvăleşte de râs. De atâta râs, îi 
flutură mustăţile, dă cu lăbuţele prin aer şi-i 
tremură burta cu blană albă şi moale. însă, 
dintr-odată, se ridică pe picioare şi sare la 
şoarece să-l prindă. El începe să strige: „De 
ce vrei să mă mănânci?" „Pentru că eşti 
şoarece!" „Nu-i adevărat, sunt pisică! O 
pisică nu poate mânca altă pisică!" „Ba nu, 
eşti şoarece." „Sunt pisică!" „Dacă-i pe-aşa, 
dovedeşte-o." 

Pe loc, şoarecele s-a aruncat într-o 
copaie cu rufe de spălat, plină cu spumă 
albă, şi s-a înecat. Pisica şi-a băgat o lăbuţă 
în copaie şi a lins-o, de curiozitate. Apa cu 
detergent avea un gust groaznic, aşa că a 



renunţat la ideea de a mânca şoarecele şi 1- 
a lăsat acolo să plutească, mort. înţelegi 
motivul: nu era ceva ce pisicile mănâncă. 

Sinuciderea şoarecelui este ceea ce eu 
numesc sinucidere pentru afirmarea sinelui 
Sigur, prin gestul său nu reuşeşte s-o 
convingă pe pisică să-l recunoască şi pe el 
drept pisică, şi era conştient de asta când s-a 
aruncat în copaie. Totuşi a dat dovadă de 
curaj, înţelepciune şi respect de sine. El a 
ştiut să vadă în şoricimea lui două 
caracteristici: mai întâi din toate punctele de 
vedere, trupeşte era şoarece; mai apoi 
tocmai din acest motiv, pisicile îl considerau 
bun de mâncat. Cu prima caracteristică s-a 
împăcat, neavând ce-i face; aşa se întâmplă 
când ideaticul subestimează fizicul. în ceea 
ce priveşte a doua caracteristică, bătălia n-a 



fost complet pierdută: în primul rând, 
şoarecele a murit în faţa pisicii şi n-a fost 
mâncat, iar prin asta s-a afirmat ca ceva ce 
nu este mâncat de pisici Măcar din aceste 
puncte de vedere şi-a putut demonstra sieşi 
că nu este şoarece. Mai departe, a-şi 
demonstra că e pisică era un fleac. Dacă 
ceva ce arată a şoarece nu e şoarece, atunci 
poate fi orice altceva. Astfel, sinuciderea lui 
a fost un succes în afirmarea sinelui... Cum 
ţi se pare? 

Toru ascultase atent parabola, cântărind 
totul bine în minte. Fără îndoială că 
Furusawa o rafinase pe parcurs, tot 
povestindu-şi-o singur, iar şi iar. Toru 
observase de mult discrepanţa dintre 
înfăţişarea lui Furusawa şi lumea lui 
interioară. 



Dacă studentul se gândise numai la sine 
când povestise, era în regulă; dacă însă 
descoperise ceva înăuntrul lui Toru şi făcea 
vreo aluzie, atunci trebuia să fie cu băgare 
de seamă. Mental, a întins un braţ, 
cercetând bine. N-a găsit nimic îngrijorător. 
Pe măsură ce povestea, Furusawa se 
cufunda tot mai adânc în propriu-i suflet, 
atât de adânc, încât ochii săi nu mai puteau 
zări şi altceva în acea profunzime. 

— Dar a făcut moartea şoarecelui să se 
cutremure lumea? a continuat Furusawa 
absorbit, uitând de prezenţa lui Toru. 

Devenise un monolog, iar Toru putea 
acum să asculte liniştit, fără obligaţia de a 
interveni. Vocea era lentă şi transmitea o 
durere înăbuşită într-o pătură de muşchi, aşa 
cum nu mai auzise la Furusawa. 



— Oare s-a schimbat măcar un pic 
viziunea lumii în ceea ce-1 priveşte pe 
şoarece? S-a răspândit zvonul că există şi 
nişte fiinţe care arată a şoareci, dar nu sunt 
şoareci? Şi-au pierdut pisicile vreun pic 
siguranţa de sine? Au fost ele suficient de 
iritate, încât să încerce să oprească 
răspândirea acelui zvon? 

Aş. Pisica noastră n-a făcut nimic. A uitat 
cât ai zice peşte. S-a apucat să se spele pe 
mustăţi, pe urmă s-a tolănit şi a adormit. Era 
cât se poate de pisică şi nici măcar nu 
conştientiza. Iar în toropeala somnului de 
după-amiază, a devenit tot ceea ce 
şoarecele visase să devină, fără cel mai mic 
efort: prin lene, mulţumire de sine şi lipsă de 
conştienţă, se putea transforma în orice 
altceva. Deasupra ei se aşternea cerul, pe 



care pluteau câţiva nori frumoşi Adierea 
vântului îi purta parfumul pisicesc în lume, 
iar sforăitul se răspândea ca o muzică... 

— Vorbeşti despre putere, nu-i aşa? a 
intervenit Toru, simţind nevoia să pară că 
participă şi el la conversaţie. 

Furusawa şi-a pierdut ca prin farmec aerul 
serios şii-a răspuns, binevoitor: 

— Chiar aşa. Ai priceput imediat. 

Toru a fost dezamăgit. Povestea s-a 
încheiat ca acele parabole politice după 
care tinerii se dădeau în vânt. 

— Cândva ai să înţelegi şi tu. 

Deşi nu era nici un pericol să fie auzit, 
Furusawa şi-a aplecat capul peste masă şi a 
vorbit în şoaptă. Toru i-a simţit mirosul gurii, 
de care uitase până acum. 

Cum de uitase? Doar simţise acel miros 



de atâtea ori, în timpul lecţiilor pentru 
examen, când stăteau unul lângă celălalt. 
Până acum nu fusese dezgustat în mod 
special, dar acum era. 

întreaga poveste cu şoarecele şi pisica îl 
înfuriase, deşi Furusawa nu i-o spusese cu 
vreo intenţie ascunsă. Dar nu-1 putea urî pe 
Furusawa doar din atât. Mai mult, avea 
senzaţia că, dacă ar fi făcut asta, s-ar fi 
coborât pe sine. Avea nevoie de un motiv 
mai solid şi mai satisfăcător pentru a-1 
detesta pe celălalt tânăr. Şi atunci, mirosul 
gurii acestuia i-a devenit de nesuportat. 

Furusawa, fără să ştie ce se petrecea, a 
continuat: 

— Ai să-ţi dai şi tu seama. Puterea 
izvorâtă din înşelăciune nu se menţine decât 
creând şi mai multă înşelăciune, ca un 



microb care se răspândeşte. Cu cât îl 
atacăm, cu atât devine mai rezistent şi se 
întinde. Până să ne dăm seama, mucegaiul 
ne pătrunde şi-n suflete. 

Cei doi au plecat de la ceainărie şi au 
intrat într-o prăvălie din apropiere, să 
mănânce un bol de soba chinezeşti Lui Toru 
i s-a părut o cină mult mai gustoasă decât 
cele luate în compania tatălui său, printre 
nenumăratele farfurii occidentale. 

Cu ochii mijiţi de la aburii fierbinţi ai supei 
cu tăiţei, Toru calcula cât de periculoasă era 
relaţia sa cu studentul. în mod sigur se 
simpatizau. Dar armonia coardelor lăutei era 
ţinută sub control. Poate că Furusawa era un 
spion pus de Honda să-l testeze şi să-l tragă 
de limbă. Toru ştia că, după ce ieşea cu el în 
oraş, Furusawa trebuia să-l informeze pe 



Honda despre locul unde merseseră şi-i 
cerea banii pe care îi cheltuise. 

La întoarcere au luat-o tot pe lângă 
Korakuen şiFurusawa i-a mai propus o dată 
să se suie în ceştile rotitoare. Ca să-i facă pe 
plac, Toru a acceptat. Şi-au cumpărat bilete 
şi au intrat. Ceştile erau chiar lângă intrare. 
Pentru că n-a mai apărut nici un alt doritor, 
deşi au stat o vreme şi au aşteptat, 
mecanicul a pornit maşinăria doar pentru ei 
doi, cu un aer foarte nemulţumit. 

Toru s-a urcat într-o ceaşcă verde. 
Furusawa a ales dinadins una mai 
îndepărtată, roz. Ambele erau ornate cu un 
desen de proastă calitate, reprezentând nişte 
flori, şi aminteau de ceştile pentru ceai 
vândute pe tarabele prea strălucitoare ale 
magazinelor de porţelanuri de la marginea 



oraşului 

Ceştile s-au pus în mişcare. Furusawa, 
care adineauri era departe, ajunsese la doi 
paşi zâmbind şi ţinându-şi bine cu mâna 
ochelarii pe nas, apoi a ţâşnit iar încolo. 
Senzaţia de frig pe care Toru o simţise prin 
pantaloni când se aşezase pe banchetă, 
devenise de nesuportat din cauza mişcării A 
împins maneta şi a accelerat. îi plăcea 
viteza mare, când nu mai vedea şi nu mai 
simţea nimic. Lumea se transformase în 
inelul de gaz al planetei Saturn. 

în cele din urmă ceştile au încetinit. Când, 
din inerţie, se mai clătinau doar uşor, ca o 
geamandură plutitoare, Toru a încercat să se 
ridice, dar l-a luat ameţeala şi s-a aşezat la 
loc. Furusawa a venit spre el, păşind pe 
platforma ce încă părea să se mişte. 



— Ce-i cu tine? l-a întrebat râzând. 

Toru a râs şi el, dar a rămas tot aşezat. 
Era nemulţumit să vadă lumea, pentru 
câteva clipe dispărută din faţa ochilor, 
revenind în culori ţipătoare, în afişele jupuite 
şi reclamele luminoase pentru Coca-Cola, 
ca nişte reşouri roşii, uriaşe. 



19 


A doua zi dimineaţa, la micul dejun, Torn 
i-a spus lui Honda: 

— Aseară domnul Furusawa m-a dus în 
Korakuen. Am mâncat amândoi soba şi ne¬ 
am dat în ceştile rotitoare. 

— Foarte bine, i-a răspuns Honda, 
zâmbitor, arătându-şi întreaga proteză 
dentară. 

Cu proteza s-ar fi potrivit mai bine un râs 
indiferent şi anorganic, de om bătrân, dar 
Honda chiar părea să se bucure. Toru s-a 
simţit rănit. 

De când locuia cu bătrânul, în fiecare 
dimineaţă Toru avea plăcerea de a scobi cu 



linguriţa miezul unui grepfrut de import, tăiat 
în felii cu un cuţit curbat. Era întotdeauna un 
fruct copt şi sucul lui, aproape indecent de 
mult în carnea albă şi uşor amăruie, îi 
încălzea gingiile încă somnoroase. 

— Domnului Furusawa îi miroase gura. 
Mi-e foarte greu să-l suport când învăţăm, 
a spus Toru, cu un zâmbet voit nepăsător. 

— Ce ciudat! Poate are probleme cu 
stomacul. Spui asta pentru că, de felul tău, 
eşti foarte preocupat de curăţenie, dar atâta 
lucru ai putea suporta şi tu. Cu greu ai să 
găseşti alt profesor la fel de înzestrat ca el. 

— Ai dreptate, a răspuns Toru, 
împăciuitor, terminându-şi grepfrutul. 

Şi-a ales cu mare atenţie o felie de pâine 
prăjită care, în lumina soarelui din acea 
dimineaţă de noiembrie, avea o nuanţă de 



piele vopsită. A întins pe ea untul sclipitor, a 
aşteptat să se topească şi a muşcat din felie, 
exact după învăţăturile lui Honda. După ce 
a terminat de mestecat, a spus: 

— Domnul Furusawa e un om bun, dar ai 
observat cum gândeşte? 

Spre bucuria sa, pe chipul lui Honda s-a 
aşternut o uimire cât se poate de vulgară. 

— De ce, ţi-a vorbit despre aşa ceva? 

— Nu mi-a vorbit limpede despre nimic, 
dar am rămas cu impresia că fie a fost 
implicat în vreo mişcare politică, fie se 
implică acum. 

Honda a fost foarte mirat. Avea încredere 
în Furusawa şi ştia că Toru îl simpatizează. 
Pentru el, era o confesiune din partea fiului, 
care-i demonstra că are încredere în el, dar 
în ceea ce-1 privea pe Furusawa, devenea 



raportul secret al unui informator. Toru 
urmărea amuzat cum încerca Honda să 
gestioneze delicata problemă de etică. 
Bătrânul îşi dădea seama că nu mai putea 
privi cu uşurinţă binele şi răul, cum făcuse 
până acum. Judecând prin prisma umanităţii, 
ceea ce făcuse Toru era urât, dar se potrivea 
cu imaginea pe care Honda o avea despre 
el. Ba chiar era la un pas de a mărturisi că, 
pentru Toru, îşi dorea urâţenie. 

Ca să-l mai destindă pe bătrân şi să-i dea 
ocazia să-l mustre uşor, Toru a înfulecat din 
pâinea prăjită, copilăreşte, scăpând firmituri 
pe genunchi şi mestecând cu obrajii umflaţi 
Dar Honda nici n-a remarcat. 

Era prima oară când Toru îi arăta 
încredere şi chiar dacă destăinuirea lui avea 
şi o parte răutăcioasă, nu-1 putea dojeni în 



acelaşi timp, moralitatea sa desuetă îi cerea 
să-l înveţe pe Toru că nu era corect să 
denunţe pe ascuns, indiferent de motiv; 
brusc, ceva neplăcut începea să se strecoare 
în atmosfera fericită a micului dejun în doi 
Amândoi au întins mâna în acelaşi timp 
după bolul cu zahăr pentru ceai şi degetele 
li s-au ciocnit stângaci 

Un bol cu zahăr în care sclipeau o mică 
trădare şi un denunţ, sub soarele de 
dimineaţă. Un sentiment de complicitate, 
pentru a fi întins mâna în acelaşi timp... Era 
poate primul semn natural al unei legături 
între tată şi fiu, de când îl adoptase pe Toru, 
dar, în mod neaşteptat, pe Honda l-a durut. 

Toru îi privea cu mare satisfacţie lupta 
interioară. îi vedea agitaţia, în neputinţa de 
a-i da lecţia care s-ar fi impus: „odată ce ai 



numit pe cineva «profesor», trebuie să-i arăţi 
încredere şi respect“. Pentru prima oară 
ieşiseră la iveală frământările interne ale lui 
Honda şi răul ascuns în educaţia pe care i-o 
oferea, iar Toru simţea bucuria şi senzaţia 
de eliberare a copilului care tocmai a scuipat 
din gură o sămânţă de pepene. 

Honda, în cele din urmă, i-a spus: 

— în fine... lasă problema asta în seama 
mea. Tu, ca şi până acum, să faci cum te 
îndrumă Furusawa. Preocupă-te doar de 
studiu. De restul se ocupă tatăl tău... Cel 
mai important este să treci cu succes 
examenul de admitere. 

— Fireşte. Aşa am să fac, a răspuns Toru, 
cu un zâmbet superb. 

Honda a fost într-o stare de confuzie pe 
toată durata zilei A doua zi, a vorbit cu un 



cunoscut de-al său de la Serviciul de ordine 
publică al Poliţiei Metropolitane şi l-a rugat 
să-l investigheze pe Furusawa. După câteva 
zile, a primit răspuns: studentul era membru 
al unei facţiuni de extremă stângă. Honda a 
găsit un pretext oarecare şi l-a dat afară. 



20 


Torn îi scria câteodată lui Kinue, iar fata 
îi trimitea răspunsuri lungi Trebuia să fie 
atent când deschidea plicurile de la ea: 
întotdeauna punea înăuntru flori de sezon 
presate. Când a venit iarna, Kinue şi-a cerut 
chiar scuze că-i trimitea una luată de la 
florărie, pentru că pe câmpuri nu mai erau. 

Floarea împachetată în hârtie arăta a 
fluture mort. Mânjită cu polen ca praful de 
pe aripile fluturilor, te întrebai dacă nu 
zburase pe când încă mai trăia. Inerte, aripile 
şi petalele erau totuna. Un suvenir al culorii 
ce a zburat pe cer şi un suvenir al culorii 
imobile şi resemnate. 



Abia după ce a citit scrisoarea a 
recunoscut în acea bucăţică uscată şi închisă 
la culoare ca pielea unui amerindian, cu 
nervuri sângerii secţionate de la presat, 
petala unei lalele roşii de seră. 

Scrisorile erau toate la fel, în stilul 
confesiunilor pe care i le făcea când venea 
să-l viziteze la staţia de semnalizare. De 
fiecare dată, îi povestea despre cât de 
singură se simţea de când plecase şi cât de 
mult îşi dorea să vină la Tokyo. Toru îi 
răspundea invariabil că trebuie să aibă 
răbdare, chiar şi ani de zile, pentru că, dacă 
se ivea ocazia, el avea s-o cheme negreşit. 

Pentru că trecuse atâta vreme de când n- 
o mai văzuse, uneori Toru îşi închipuia că 
era frumoasă, dar apoi râdea imediat de 
greşeală. însă abia acum, când n-o mai 



putea întâlni, ajunsese încet-încet să-şi dea 
seama ce loc ocupase fata nebună în 
sufletul său. Avea nevoie de cineva care să- 
i fie alături şi să-i zdruncine siguranţa, 
cineva care să vadă altfel ceea ce el vedea 
cu atâta claritate, norii, sau vapoarele, sau 
vestibulul vechi şi dezolant al casei lui 
Honda, sau tabelul cu programul lecţiilor 
sale până în preziua examenelor, agăţat pe 
peretele din camera de studiu. 

Uneori Toru tânjea după libertate. 
Direcţia era clară. Trebuia să se îndrepte 
dincolo de această lume pe care o vedea 
atât de limpede, spre tărâmul unde toate 
curgeau ca o cascadă şi unde nimic nu era 
sigur. 

Fără să ştie, Kinue îndeplinea rolul 
musafirului care, pentru câteva momente, 



aducea libertatea în cuşca unde stătea 
prizonieră conştiinţa de sine a lui Toru. 

Şi nu doar atât. Kinue îi potolea un anumit 
impuls chinuitor. în adâncul sufletului, Toru 
îşi dorea neîncetat să rănească oamenii. 
Lama ascuţită a inimii sale era ca un burghiu 
ieşit prin spărtura unui sac şi tremura de 
nerăbdare să rănească pe cineva. Degustase 
acea plăcere cu Furusawa şi acum se uita în 
jur, căutând altă ţintă. Puritatea lui lustruită 
cu grijă, fără cea mai mică pată de rugină, se 
va transforma mai devreme sau mai târziu 
într-o armă mortală. Pentru prima oară, 
Toru a înţeles că mai are şi alte puteri, în 
afară de cea a observaţiei înţelegerea i-a 
declanşat o tensiune interioară, pe care 
scrisorile de la Kinue o alinau. Prin nebunia 
ei, Kinue aparţinea unei lumi pe care Toru n- 



o putea răni, iar el ştia asta. 

Legătura cea mai puternică dintre ei o 
constituia convingerea lui că nici el nu putea 
fi rănit. 

S-a găsit imediat un înlocuitor pentru 
Furusawa, dar era un student obişnuit şi 
foarte plictisitor. Pentru că nu voia să le 
rămână îndatorat profesorilor particulari 
după ce avea să ia examenele, Torn s-a 
gândit să scape şi de ceilalţi doi în cele 
două luni rămase. 

Dar spiritul de precauţie l-a domolit. 
Dacă se ocupa să-i îndepărteze şi pe ceilalţi 
profesori, nişte oameni de mică importanţă, 
Honda ar fi început să-i bănuiască 
adevăratul caracter. Ar fi ajuns să nu mai 
acorde atenţie nemulţumirilor sale şi, în loc 
să fie convins de defectele celor criticaţi de 



el, ar fi început să aibă dubii legate de 
nemulţumirile în sine. Dacă se întâmpla aşa, 
Torn îşi pierdea plăcerea ascunsă... Pentru 
moment, trebuia să suporte ce era de 
suportat şi să aştepte timpul potrivit, până 
când cineva mai semnificativ decât profesorii 
particulari, cu potenţial mai mare de rănire, 
avea să apară. Dacă reuşea să rănească 
asemenea oameni, reuşea, e drept că 
indirect, să-l rănească şi mai profund pe 
Honda. Şi-ar alege o metodă aşa încât 
bătrânul să nu-i poată imputa nimic. O 
metodă imaculată şi proprie, în urma căreia 
bătrânul, dacă simţea nevoia să urască pe 
cineva, nu se putea urî decât pe sine însuşi 
Oare cine-iva ieşi în cale, ca un vapor pe 
linia orizontului? Oricine va fi, îşi va face 
apariţia ca o umbră ce nu e nici vapor, nici 



nălucire, nebănuind că-i e destinat să piară 
de mâna lui Toru... Tânărul aproape că 
începuse să nutrească speranţe de viitor. 



21 


Torn a fost admis la liceul pe care şi-l 
alesese. 

Când era în anul al doilea, lui Honda i-a 
fost făcută o propunere de căsătorie pentru 
Toru, printr-un intermediar, din partea cuiva 
care avea o fată de măritat. Chiar dacă Toru 
împlinise optsprezece ani, vârsta legală de 
căsătorie, Honda a considerat că e mult prea 
tânăr şi a refuzat oferta, râzând. însă 
celălalt părinte nu s-a dat bătut şi, ceva mai 
târziu, a reluat propunerea, prin alt 
intermediar. Cum acesta era un nume sonor 
în lumea magistraţilor, Honda nu mai putea 
refuza pur şi simplu. 



A început să-şi facă loc în mintea sa, tot 
mai clară, viziunea unei tinere mirese, 
contorsionată de durere, plângând moartea 
lui Toru, la doar douăzeci de ani Era bine 
să fie o fată frumoasă, fragilă şi palidă. 
Astfel, fără să piardă un sfanţ din avere, ar 
fi avut ocazia să mai asiste o dată la 
naşterea unui cristal limpede al frumuseţii 

Fantezia era în totală contradicţie cu 
educaţia pe care se străduia să i-o dea lui 
Toru. Totuşi dacă n-ar fi fost loc pentru o 
asemenea reverie şi dacă n-ar fi simţit de la 
bun început un pericol, nu i-ar fi venit în 
minte ideea de a-i da o educaţie care să-i 
înlesnească o viaţă lungă şi urâtă. Se temea 
de ceea ce-şi dorea şi-şi dorea lucrul de 
care se temea. 

Cererea în căsătorie a reapărut, la 



intervale potrivite, ca apa ce invadează pe 
furiş podeaua. Pe Honda îl amuza să 
primească vizitele mijlocitorului, un bătrân 
scorţos, venerat în lumea magistraţilor, şi 
să-i asculte pledoaria neschimbată. în orice 
caz, era prea devreme să-i vorbească lui 
Toru despre acea propunere. 

Honda a fost fermecat de fotografia pe 
care i-a adus-o bătrânul. Fata avea 
optsprezece ani şi era o adevărată 
frumuseţe, cu chipul tras şi aer desuet. O 
prindea bine şi expresia de uşoară 
nemulţumire cu care-1 privea pe fotograf. 

— Este o fată într-adevăr frumoasă. Cu 
sănătatea cum stă? 

Honda întrebase având în minte cu totul 
altceva decât putea bănui celălalt. 

— Pot să vă spun că, în realitate, este mai 



sănătoasă decât arată în fotografie. Eu nu 
ştiu să fi fost prea des bolnavă. Sănătatea 
este, desigur, cel mai important lucru. 
Fotografia aceasta a fost aleasă de tatăl 
său, dar cred că are un aer oarecum 
învechit... 

— E deci plină de viaţă? 

— S-ar putea spune plină de viaţă, dar în 
nici un caz într-un mod deranjant, i-a 
răspuns bătrânul, evaziv. 

în Honda s-a trezit dorinţa de a o 
cunoaşte. 

Era evident de la bun început că 
propunerea în căsătorie ţintea spre averea 
lui Honda, altfel n-ar fi existat o dorinţă aşa 
puternică de a mărita o fată de optsprezece 
ani cu Toru, oricât de sclipitor ar fi fost el. 
Era doar o pradă bună pentru părintele fetei. 



grăbit să nu i-o ia altcineva înainte. 

Honda înţelegea foarte bine situaţia şi 
dacă dădea curs propunerii ar fi făcut-o 
numai pentru a amăgi dorinţele unei fete 
dificile de optsprezece ani Toru, pe de altă 
parte, părea deja că o luase pe făgaşul cel 
bun. Astfel, interesele celor două părţi 
apucaseră căi tot mai îndepărtate şi nu mai 
vedea nici un motiv pentru a trage de timp. îi 
stârnea totuşi curiozitatea discrepanţa dintre 
părinţi şi fiica cea frumoasă. Voia să vadă 
cum se umilesc nişte oameni lacomi. Familia 
era foarte distinsă, dar pe Honda nu-1 mai 
interesau de mult consideraţiile de acest 
gen. 

Familia fetei ar fi dorit un dineu unde să-l 
poată cunoaşte pe Toru, dar Honda a 
refuzat, acceptând în schimb să participe el 



şi mijlocitorul. 

în vârstă de şaptezeci şi opt de ani, 
Honda şi-a petrecut următoarele două 
săptămâni cuprins de o inconfundabilă 
tentaţie. 

O întâlnise deja pe tânără la dineu şi 
schimbaseră câteva vorbe. Primise şi câteva 
fotografii în plus... De aici tentaţia. 

încă nu dăduse un răspuns favorabil şi 
nici nu luase o hotărâre clară, dar inima sa 
bătrână avea o tenacitate ce nu mai asculta 
de vocea raţiunii. Egoismul de om bătrân îi 
dădea mâncărimi ca râia. Se gândea să-i 
arate lui Toru fotografiile fetei şi să-i vadă 
reacţia. 

Nici el nu ştia prea bine ce-1 apucase, dar 
tentaţia îi aducea bucurie şi mândrie. Ştia că, 
dacă făcea aşa ceva, nu mai avea cale de 



întoarcere. Ştia, dar egoismul îl împiedica 
să se abţină. 

Voia să-i unească pe cei doi, să-i 
ciocnească unul în celălalt, ca două bile pe 
masa de biliard, şi să se bucure de toate 
consecinţele. Era bine dacă fata se 
îndrăgostea de Toru. Era la fel de bine şi 
dacă el se îndrăgostea de ea. Indiferent că 
fata ar fi suferit la moartea lui, sau că el i-ar 
fi înţeles lăcomia şi ar fi învăţat ce erau 
oamenii, pentru Honda ar fi fost un rezultat 
satisfăcător şi un motiv de sărbătoare. 

Trecuse de mult de vârsta la care viaţa e 
luată în serios. La etatea lui, i se permitea 
orice fel de răutate. Oricât i-ar fi sacrificat 
pe cei din jur, moartea care se apropia avea 
să-l facă să plătească. Era la vârsta la care 
se juca cu tinereţea, făcând din oameni 



soldăţei de lut şi, servindu-se de convenţiile 
lumeşti, transforma adevărurile în simpli 
nori plutind pe cerul sângeriu de seară. 

Odată ce stabilise în adâncul sufletului că 
oamenii nu înseamnă nimic, i se părea că a 
cădea pradă tentaţiilor însemna a-şi urma 
destinul. 

într-o seară, târziu, l-a chemat pe Toruîn 
birou. Era sezonul ploios şi umezeala 
stârnise iar mirosul de mucegai din 
încăperea veche, în stil englezesc, 
moştenită ca atare de la tatăl său. Honda nu 
suporta aerul condiţionat şi, din cauza 
căldurii, pe pieptul palid al lui Toru, aşezat 
pe un scaun în faţa lui, sclipeau broboane 
de sudoare. Tinereţea lui dezgustătoare îi 
sugera lui Honda o hortensie albă. 

— Mai e puţin până la vacanţa de vară, 



nu-i aşa? a început Honda. 

— Dar mai întâi vin examenele, a răspuns 
Torn, muşcând cu dinţii din faţă bucăţica de 
ciocolată cu mentă pe care i-o oferise 
Honda. 

— Ronţăi ca o veveriţă, a râs bătrânul. 

— Aşa ţi se pare? a râs şi Toru, vesel, cu 
aerul cuiva care nu poate fi rănit. 

Privindu-i obrajii albi, Honda se gândea 
că, măcar în această vară, ar fi trebuit să-i 
vadă şi pe ei soarele. Toru părea să aibă o 
piele care nu făcea pistrui Honda a scos din 
sertar o fotografie, cu un gest natural 
dinainte gândit, şi a pus-o pe masă, în 
dreptul tânărului 

Reacţia lui a fost minunată. Honda îl 
sorbea din ochi Mai întâi a studiat 
fotografia, cu aerul serios al unui paznic 



care verifică un permis de trecere. Preţ de o 
clipă, i-a aruncat bătrânului o privire 
întrebătoare, apoi ochii i s-au întors la 
fotografie. Curiozitatea tinerească a învins şi 
a roşit până-n vârful urechilor. A lăsat 
fotografia pe masă şi a început să se 
scarpine zdravăn cu degetul în ureche. într- 
un final, a spus, pe un ton uşor supărat: 

— E o tânără frumoasă. 

Ce reacţie perfectă, gândea Honda. Toru 
(deşi luat prin surprindere) dăduse aproape o 
tentă poetică reacţiei atât de obişnuite pentru 
un băiat de vârsta lui Entuziasmul l-a făcut 
să nu remarce că tânărul s-a purtat exact 
cum îşi dorise el. 

Era o mixtură complexă, de parcă însăşi 
conştiinţa lui Honda jucase rolul băiatului 
disimulându-şi confuzia sub aerul de 



brutalitate. 

— Ce părere ai? Ai vrea s-o cunoşti? l-a 
întrebat, pe un ton liniştit. 

în aşteptarea reacţiei următoare, şi 
sperând că va fi cea dorită de el, a fost 
cuprins de un acces de tuse. Toru s-a ridicat 
sprinten şi s-a dus să-l bată pe spate. 

— Da. 

Vocea îi suna înăbuşită, dar în ochii pe 
care Honda, din cauza poziţiei, nu-i putea 
vedea, sclipea mulţumirea, iar inima-i 
şoptea: „Iată, a sosit ocazia mult aşteptată! 
în sfârşit a apărut cineva numai bun de 
rănit! “ 

Afară, dincolo de fereastra din spatele 
lui, ploua din nou. în lumina ferestrei, 
scoarţa copacilor bătuţi de ploaie se vedea 
întunecată şi parcă mustind de sudoare. 



...Când se lăsa noaptea, se auzea 
zgomotul metrourilor pe porţiunea de linie 
supraterană din apropierea casei. Ferestrele 
luminate ale vagoanelor, intrând unele după 
altele din nou în subteran, l-au făcut pe 
Toru, între două accese de tuse ale tatălui 
său, să aibă o viziune. Dar în acea seară nu 
se vedea nici urmă de vapor. 



22 


— Puteţi să petreceţi o vreme împreună, 
să vă cunoaşteţi Dacă nu-ţi place de ea, e 
suficient să-mi spui Nu e vorba de nici o 
obligaţie, a adăugat Honda. 

într-o seară, când deja începuse vacanţa 
de vară, Toru a fost invitat la cină de soţii 
Hamanaka, părinţii fetei pentru a o 
cunoaşte. După masă, mama i-a sugerat fetei 
să-i arate camera ei lui Toru. Momoko l-a 
condus la etaj. Era o cămăruţă în stil 
european, mare cam de opt tatami, şi în 
mod evident aparţinea unei fete. Pentru Toru 
era prima experienţă de acest gen. Tot ce 
vedea cu ochii era roz şi extrem de feminin, 



de la tapetul de pe pereţi la obiectele 
decorative şi păpuşi Toate cântau, în cor, 
drăgălăşenia. Toru s-a aşezat pe un fotoliu 
cu braţe aflat într-un colţ. Perna groasă cu 
broderie colorată îl făcea foarte incomod. 

Fata avea un aer matur, dar cu siguranţă 
că totul fusese ales după gustul ei Tenul 
palid îi avantaja fizionomia desuetă nu foarte 
pronunţată. Aerul sincer şi solitar era 
singurul element din cameră care nu se 
potrivea cu drăgălăşenia generală. 
Frumuseţea ei era prea fără cusur şi avea o 
fărâmă de rău augur, ca un cocor din hârtie 
albă perfect împăturit. 

Mama fetei le-a adus ceai şi prăjituri şi a 
ieşit. Cei doi se mai întâlniseră de câteva ori, 
dar acum erau pentru prima dată singuri 
Totuşi atmosfera n-a devenit cu nimic mai 



încărcată. Momoko era perfect liniştită, 
ştiind că ascultase de părinţi şi făcuse cum i 
se spusese. „înainte de toate trebuie s-o 
învăţ ce-ineliniştea“, s-a gândit Toru. 

în timpul cinei, tânărul fusese iritat, pentru 
că toată lumea se purta scorţos şi nu se 
putuse simţi în largul său; acum însă iritarea 
pe care se ostenise s-o ascundă începea să-l 
părăsească de la sine. întâlnirea a doi tineri 
fusese meticulos aranjată, o fărâmă de 
dragoste fusese luată cu penseta, i se 
dăduse un strop de culoare. Ca să poată 
deveni o prăjitură bună, Toru fusese băgat la 
cuptor. De fapt, îi era indiferent dacă fusese 
băgat sau intrase de bunăvoie. Nu era 
nemulţumit de sine. 

Primul lucru pe care l-a făcut Momoko, 
odată rămaşi singuri, a fost să aleagă un 



album cu fotografii, dintre alte cinci sau 
şase, toate numerotate, şi să i-1 întindă lui 
Toru. Primul semn al sensibilităţii ei 
mediocre. Toru l-a pus pe genunchi şi l-a 
deschis. Un bebeluş cu baveţică, crăcănat, 
cu pantalonii umflaţi de scutecele de pe 
dedesubt, ca un cavaler de Flandra, îşi 
arăta gura ştirbă, de un roz închis. A întrebat 
cine era copilul. 

Momoko s-a schimbat dintr-odată la faţă. 
A aruncat o privire şi, în mare grabă, a 
acoperit cu palma fotografia, i-a smuls din 
mâini albumul lui Toru şi, cu el la piept, s-a 
întors cu faţa la perete, respirând cu mare 
greutate. 

— Vai! Una e numărul de pe cutie şi alta 
conţinutul! Nu se cădea să vezi aşa ceva! 
Ce mă fac? 



— E aşa un secret că ai fost şi tu cândva 
copil? a spus Torn, liniştit. 

— Ce calm eşti! Ca un doctor. 

Calmă şi ea din nou, a pus albumul la loc 
în raft. La cât era de distrată, probabil că 
următorul album va fi cel cu poze de pe la 
şapte ani, s-a gândit Toru. 

Dar albumul următor, cu fotografii de prin 
excursii recente, era din cele mai mai 
obişnuite. Fiecare imagine arăta cât de iubită 
era Momoko de toată lumea. Un jurnal al 
unei fericiri cât se poate de plictisitoare. Fata 
a ţinut să-i arate nişte fotografii de vara 
trecută, din Hawaii, dar el s-a simţit mai 
degrabă atras de alta, făcută într-o toamnă, 
cu Momoko în grădină, stând pe vine lângă 
un foc de tabără. în fotografia color, 
flăcările puternice aveau o culoare 



voluptoasă, iar chipul fetei, luminat, avea 
trăsăturile fecioarelor de la temple. 

— îţi place focul? a întrebat-o Toru. 
Momoko a ezitat o clipă, neştiind ce să 
răspundă. Toru îi vedea pupilele chiar în 
faţa ochilor. în mod straniu, era sigur că 
fata, atunci când stătuse lângă foc, fusese la 
menstruaţie. Şi acum? 

Ce perfectă ar fi răutatea sa metafizică 
dacă ar fi liber de atracţia sexuală! Ştia că 
lucrurile n-aveau să meargă tot atât de uşor 
ca atunci când făcuse să fie dat afară 
profesorul particular. Dar avea certitudinea 
că, oricât ar fi fost iubit, nu şi-ar fi pierdut 
răceala inimii. Era ceva adânc ascuns în 
tărâmul său lăuntric, indigo. 



23 


Pentru că încă nu-i venea să-l lase de 
capul lui, în vara aceea Honda l-a luat pe 
Toru într-o excursie în Hokkaido. 
Programul fiecărei zile era lejer, ca să nu 
obosească prea tare. Keiko avea tot mai rar 
ocazia de a călători însoţită doar de Honda, 
iar acum plecase singură la Geneva, cu 
sprijinul ambasadorului japonez în Elveţia, 
rudă de-a sa. Pentru că familia Hamanaka 
îşi exprimase dorinţa să petreacă măcar 
două-trei zile cu Honda şi fiul său, au mers 
cu toţii la acelaşi hotel din Shimoda. 
Sezonul ploios tocmai se încheiase, iar 
Honda, doborât de căldura copleşitoare de 



afară, îşi petrecea mai tot timpul în cameră, 
în răcoarea aerului condiţionat. 

Cele două familii luau masa împreună în 
fiecare seară. Soţii Hamanaka, pregătiţi de 
cină, au venit în camera celorlalţi pentru a-i 
invita la masă. Doamna Hamanaka a 
întrebat dacă Momoko nu trecuse pe acolo. 
Honda i-a răspuns că, într-adevăr, venise, 
dar cum mai era destul timp până la cină, a 
ieşit cu Toru la o plimbare în grădină. Soţii 
Hamanaka s-au aşezat pe canapea şi cu toţii 
au aşteptat întoarcerea tinerilor. 

Honda stătea în picioare lângă fereastră, 
sprijinit într-un baston. 

Aşa mi-a trebuit, s-a gândit în sinea lui îi 
lipsea pofta de mâncare, iar hotelul avea un 
meniu extrem de limitat. Chiar fără să fi păşit 
în sala de mese, ghicea atmosfera vulgară şi 



zgomotoasă care-i aştepta. în plus, 
conversaţia la masă cu familia Hamanaka 
era ceva nespus de plictisitor. 

Fie că voia, fie că nu, îl sileau să discute 
politică. Un bătrân de şaptezeci şi opt de ani, 
cu dureri în toate încheieturile, mai poate să- 
şi mascheze dezinteresul doar mimând 
veselie şi bună dispoziţie. Dezinteresul, ca o 
plajă ce primeşte zi de zi loviturile valurilor 
şi gunoaiele aduse la mal, e singurul mod 
de a trece peste stupizenia lumii Fionda 
credea că încă-i mai rămăsese puterea de a-i 
face să se simtă prost pe linguşitorii şi 
nemulţumiţii de care era înconjurat, dar şi 
aceasta se stingea pe zi ce trece. Mai 
deţinea doar un puternic simţ al ridicolului şi 
al vulgarităţii amestecate într-o singură 
culoare ştearsă. De fapt, pe lumea asta, 




vulgaritatea ia mii de forme: vulgaritatea 
rafinamentului, a fildeşului, a sublimului, a 
cocorilor, a erudiţiei, a erudiţiei prefăcute, a 
linguşirilor, a pisicilor persane, a prinţilor, a 
cerşetorilor, a nebunilor, a fluturilor, a 
gândacilor bălţaţi... Reincarnarea era 
probabil răsplata vulgarităţii, iar cauza ei 
majoră, de fapt, unică, era dorinţa de a trăi 
Honda nu se îndoia că şi el făcea parte 
dintre oamenii vulgari, însă el, spre 
deosebire de ceilalţi, avea un simţ al 
mirosului extraordinar de ascuţit. 

Honda a aruncat o privire scurtă cuplului 
între două vârste aşezat pe canapea. De ce 
oare i se infiltraseră în viaţă asemenea 
oameni? Era o lipsă de necesitate care se 
ciocnea puternic de simţul său al ordinii. Dar 
era prea târziu să mai opună rezistenţă. Cei 



doi îi invadaseră camera şi se aşezaseră pe 
canapea, zâmbitori, cu aerul că erau 
pregătiţi să aştepte şi un deceniu. 

Soţul, Shigehisa Hamanaka, avea 
cincizeci şi cinci de ani Pe vremuri deţinuse 
un domeniu feudal în regiunea Tohoku şi 
încerca să ascundă mândria titlului nobiliar, 
acum golit de sens, sub masca unei simplităţi 
rafinate. Cele câteva eseuri pe care le-a 
publicat la un loc, sub titlul Seniorul, l-au 
făcut cât de cât cunoscut. Era directorul unei 
bănci de provincie, chiar pe fostul său 
domeniu, şi în cartierele de plăceri i se 
cunoşteau preferinţele pentru lucrurile de 
modă veche. Avea chipul oval şi purta 
ochelari cu ramă de aur, iar părul îi era încă 
bogat şi negru, dar avea un aer complet 
lipsit de vitalitate. Foarte încrezător în 



talentul său de povestitor, intra întotdeauna 
direct în subiect, evitând cu îndemânare 
introducerile plicticoase, şi nu uita să facă o 
pauză de efect înaintea poantei Se mândrea 
cu sensibilitatea sa şi cu ironia rafinată. 
Mereu cu zâmbetul pe buze şi respectuos 
faţă de bătrâni, nici prin gând nu i-ar fi trecut 
că era un individ cât se poate de plictisitor. 

Soţia sa, Taeko, se trăgea şi ea dintr-o 
veche familie nobilă. Era o femeie grasă şi 
lipsită de eleganţă, însă din fericire fiica ei 
moştenise fizionomia tatălui Singurul său 
subiect de conversaţie erau rubedeniile. Nu 
fusese niciodată la cinematograf sau la 
teatru, dar îşi petrecea viaţa în faţa 
televizorului Şi ea, şi soţul său erau foarte 
mândri că o mai aveau doar pe Momoko 
nemăritată, pe ceilalţi trei copii reuşind să-i 



trimită cu bine la casele lor. 

Eleganţa lor de modă veche devenise 
miezul frivolităţii lor. Honda cu greu suporta 
să asculte părerile lui Shigehisa despre 
revoluţia sexuală modernă, emise cu un aer 
de persoană informată şi înţelegătoare, şi 
intervenţiile supărate ale soţiei în stilul său 
caracteristic, Shigehisa se folosea de 
reacţiile ei desuete pentru a da efect 
propriului său joc. 

Honda se întreba de ce nici acum, la 
vârsta lui, nu reuşea să fie mai tolerant. îi 
era tot mai greu să-şi facă noi cunoştinţe şi 
începea să vadă ce mare era efortul psihic 
ascuns în spatele unui zâmbet. Primul 
sentiment care-1 cuprindea de obicei era 
dispreţul, dar în ultima vreme până şi asta îl 
obosea. Uneori se gândea cât de plăcut i-ar 



fi fost să poată răspunde cu un scuipat în loc 
de vorbe, deşi cuvintele îi veneau uşor pe 
buze, dar vorbitul era cel din urmă mod de 
acţiune care-i mai rămăsese. Doar cu 
vorbele, bătrânii pot să zguduie lumea, cum 
ar strivi un coş împletit. 

— Când vă văd aşa cum staţi în picioare, 
ca un soldat, îmi dau seama cât de bine vă 
ţineţi, i-a spus Taeko. 

— Dragă, nu-i tocmai o comparaţie 
potrivită. Să-l faci soldat tocmai pe un fost 
judecător! Am văzut odată, la un circ în 
Germania, un îmblânzitor de fiare, falnic şi 
demn. Cu el seamănă domnul Honda. 

— Vai de mine, cred că-i şi mai 
nepotrivită comparaţia ta! 

Taeko se amuza copios. 

— Să ştiţi că nu stau aşa ca să mă fălesc. 



De aici pot să admir peisajul frumos de seară 
şi să-i supraveghez de sus pe cei doi, în 
plimbarea lor. 

— îi vedeţi de acolo? 

Taeko s-a ridicat şi s-a dus lângă Honda. 
Shigehisa s-a ridicat şi el, cu un aer foarte 
demn, şi a venit în spatele soţiei 

Camera se afla la etajul al doilea şi, de la 
fereastră, se vedea limpede până departe. 
Grădina aproape rotundă era înconjurată de 
un drumeag pe faleză, ce cobora apoi lin 
până la mare. Printre arbuştii de pe marginea 
drumului erau câteva bănci Era puţină lume 
în grădină. Câteva familii se întorceau, cu 
prosoapele pe umăr, de la piscina aflată 
ceva mai jos. în soarele aproape de asfinţit, 
lăsau umbre lungi pe iarba peluzelor. 

Toru şi Momoko se plimbau prin mijlocul 



grădinii ţinându-se de mână. Şi umbrele lor 
se întindeau pe iarbă, lungi, către est. Părea 
că doi rechini imenşi au venit să-i apuce de 
picioare. 

Vântul îi umfla lui Toru cămaşa în spate 
şi-i răscolea părul lui Momoko. Arătau ca 
un cuplu de tineri absolut obişnuit, dar 
Honda şi-a închipuit că-şi pierduseră 
substanţa şi că trupurile le erau mâncate de 
umbre, roase pe dinăuntru de o melancolie 
conceptuală, transparente ca o plasă de 
ţânţari Pentru el, asta nu era viaţă. Era ceva 
şi mai de neiertat. înfricoşător era faptul că 
şi Toru, probabil, ştia. 

Dacă umbra ar fi adevărata substanţă, 
atunci lucrul acela transparent şi prea uşor, 
agăţat de trup, nu putea fi decât o pereche 
de aripi Zboară! Zboară peste vulgaritate! 



Pe lângă aripi, cele patru membre şi capul 
sunt prea concrete şi inutile. Dacă dispreţul 
pe care-1 purta în suflet ar fi doar cu puţin 
mai puternic, Toru ar prinde-o pe fată de 
mână şi ar zbura împreună. însă Honda îi 
interzisese acest lucru. în neputinţa sa de om 
bătrân, încerca prin toate mijloacele să-şi 
stârnească invidia şi astfel să le dea celor 
doi aripi ca să-şi ia zborul, dar în sufletul 
său nici măcar invidia nu mai clocotea. Abia 
acum îşi dădea seama: sentimentul său cel 
mai profund faţă de Kiyoaki şi Isao fusese 
acela care trezeşte lirismul în orice om - 
invidia. 

Foarte bine atunci Avea să se gândească 
la cei doi ca la cele mai anoste şi mai puţin 
apetisante bucăţele de tinereţe. Ca două 
marionete sub îndrumarea degetelor lui de 



păpuşar, aveau să-şi cadă în braţe unul 
celuilalt. Cu mâna pe mânerul bastonului, a 
mişcat două degete. Ca la un semn, cei doi 
au pornit spre drumeagul de pe faleză. 

— Vai, noi îi aşteptăm aici, iar ei se duc şi 
mai departe! a spus Taeko, pe un ton uşor 
agitat, dar rămasă în poziţia de mai 
devreme, cu mâna soţului odihnindu-i-se pe 
umăr. 

Cei doi tineri au coborât către mare şi s- 
au aşezat pe una dintre băncile grosolane de 
sub copacii de pe marginea drumului Din 
înclinaţia cefelor, Honda îşi dădea seama 
că priveau asfinţitul. Chiar atunci de sub 
bancă a ţâşnit ceva negru. Nu vedea ce era, 
probabil un câine sau o pisică. Momoko s-a 
ridicat într-un salt, speriată. Toru s-a ridicat 
şi el şi a strâns-o în braţe. 



— Ia te uită! 

Vocile părinţilor, martori la scenă de la 
fereastră, au plutit uşor în aer, ca un puf de 
păpădie. 

Honda nu privea. Nu privea nici mental, 
prin gaura cheii. Stătea lângă fereastră, în 
lumina strălucitoare a apusului şi, pe de o 
parte, juca în propriu-i suflet rolul pe care i- 
1 ordonase conştiinţa de sine, iar pe de altă 
parte încerca din răsputeri să dea el 
comenzile. 

„Sunteţi tineri şi trebuie să arătaţi lumii o 
vitalitate mult mai prostească. Ce să fac, să 
vă dau tunete? Fulgere? Să vă determin să 
produceţi vreun fenomen electric 
neaşteptat? Aş putea s-o fac pe Momoko să 
i se ridice părul şi să-i ţâşnească scântei din 
el.“ 



Un copac îşi îndrepta crengile către 
mare, ca nişte picioare de păianjen. Cei doi 
au început să se caţere în el. Honda auzea 
răsuflarea întretăiată a părinţilor fetei şi le 
percepea încordarea. 

— N-ar fi trebuit s-o las să poarte 
pantaloni! Nu se cade să fie aşa de 
băieţoasă... 

Taeko mai avea puţin şi plângea. 

Ajunşi sus în copac, tinerii au încălecat 
câte o cracă şi au început să se legene, 
făcând să se scuture frunzele. Dintre toţi 
copacii, doar unul, al lor, părea că a 
înnebunit. Luminaţi de marea din spate, 
sclipitoare în lumina apusului, cei doi păreau 
o pereche de păsări uriaşe. 

Momoko s-a dat jos prima. A coborât 
încet şi cu mare precauţie, şi tocmai de 



aceea a reuşit să-şi încurce părul lung în 
ultimele crengi Toru a fost imediat şi el jos 
şi a ajutat-o să-şi descurce părul. 

— Se iubesc! a exclamat mama fetei, 
înlăcrimată, dând apoi din cap, în tăcere, de 
nenumărate ori 

Lui Toru îi lua totuşi cam mult să 
descurce părul, iar Honda a intuit imediat că, 
de fapt, încerca să-l încurce şi mai tare de 
crengi O exagerare măruntă, care l-a 
neliniştit. Momoko în schimb se simţea în 
siguranţă. S-a gândit să se depărteze de 
creangă, dar s-a tras de păr şi a durut-o 
puternic. Toru se prefăcea că se grăbeşte şi 
de aceea nu izbuteşte s-o descurce. A 
încălecat din nou pe una dintre crengile 
joase. Cu spatele la el şi plângând cu faţa 
ascunsă în mâini Momoko tot încerca să se 



îndepărteze, trăgând cu forţă de şuviţele 
lungi de păr. 

Privită de la etajul al doilea, din partea 
cealaltă a grădinii spaţioase, scena părea 
statică şi stilizată, ca desprinsă de pe o 
amforă grecească. Grandioasă era în schimb 
panorama, cu razele de soare coborând 
printre nori peste mare. De la începutul 
după-amiezii fuseseră câteva momente de 
ploaie apoi se înseninase din nou. 
Rămăşiţele norilor păreau că dansează pe 
cerul înalt de peste golf. în acea lumină, şi 
copacii, şi insuliţele din golf, tot mai 
apropiate, îşi împrăştiau culorile peste liniile 
subţiri ale desenului Limpezimea era 
aproape înspăimântătoare. 

— Se iubesc! a repetat Taeko. 

Dintr-odată a apărut curcubeul, 



îmbrăţişând întinderea golfului, ca o 
reflectare a bucuriei ce-i umpluse sufletul 
lui Honda, văzându-se înconjurat de atâta 
prostie. 



24 


Jurnalul lui Torn Honda 


Ziua..., luna... 
Nu se cuvine să privesc superficial 
greşelile pe care le fac în relaţia cu 
Momoko. Punctul de plecare trebuie să 
fie discernământul. O interpretare 
greşită, cât de mică, naşte fantasme, iar 
fantasmele nasc frumuseţe. 

Nu am fost niciodată un fanatic al 
frumuseţii, aşa încât să consider că 
frumuseţea naşte fantasme, iar 
fantasmele, interpretări greşite. Când 
eram încă nou şi lipsit de experienţă la 



staţia de semnalizare, mi s-a mai 
întâmplat să confund vapoare. Odată, 
pe timp de noapte, când e greu de 
apreciat distanţa dintre luminile de pe 
catarge, mi s-a întâmplat să cred că o 
biată barcă de pescuit era un ditamai 
vasul internaţional şi să-i cer, 
semnalizând, să-şi spună numele. 
Neobişnuită cu un asemenea protocol, 
barca mi-a trimis înapoi, în batjocură, 
numele unei actriţe la modă. Dar asta 
n-a făcut-o mai frumoasă. 

Fireşte, frumuseţea lui Momoko 
trebuie să îndeplinească toate condiţiile 
obiective. Dar eu am nevoie de 
dragostea ei şi trebuie mai întâi să-i 
ofer cuţitul cu care se va răni singură. 
Unul adevărat, pentru că n-ar putea să- 



şi străpungă inima cu un biet cuţitaş 
pentru hârtie. 

Cuvântul „trebuie“ apare des, 
reflectând o dorinţă puternică. Aceasta, 
o ştiu foarte bine, izvorăşte nu din 
raţiune sau voinţă, ci din dorinţa 
sexuală. De multe ori, pornirile foarte 
precise generate de dorinţa sexuală 
sunt luate drept dorinţe morale. Pentru 
ca planul meu privitor la Momoko să 
nu se confrunte cu o asemenea 
confuzie, cred că e necesar să-mi 
găsesc la un moment dat altă femeie, 
pe care s-o folosesc pentru plăceri 
Dorinţa cea mai subtilă şi mai fierbinte 
a răului este să rănească nu trupul, ci 
spiritul. Eu cunosc foarte bine natura 
răului din mine. Este chemarea 



conştiinţei, chiar a conştiinţei înseşi, 
transformată în dorinţă. Altfel spus, 
claritatea în forma ei perfectă 
îndeplineşte un rol în confuzia din 
adâncul sufletului omenesc. 

Uneori mi se întâmplă să gândesc că 
mai bine aş muri, pentru că planul meu 
poate fi adus la împlinire de dincolo de 
moarte, iar acolo eu aş căpăta o 
perspectivă cu adevărat corectă... Va fi 
cel mai greu lucru pe lumea asta să-mi 
îndeplinesc planul, viu fiind. Mai ales 
la optsprezece ani! 

Mi-e foarte greu să evaluez 
atitudinea familiei Hamanaka. îşi 
doresc să fim logodiţi o eternitate, pe 
puţin vreo şase-şapte ani, iar apoi, când 
vom deveni adevăraţi membri ai 



societăţii, au să ne organizeze nunta, 
aşa cum vor ei. Dar ce garanţie au că 
relaţia va dura? Oare se bazează într- 
atât pe farmecul fiicei? Ori se aşteaptă 
să primească despăgubiri importante ca 
urmare a ruperii logodnei? 

De fapt, nu cred că şi-au făcut 
calcule serioase. în mintea lor nu 
există decât cea mai obişnuită şi mai 
necizelată noţiune despre legătura 
dintre un bărbat şi o femeie. Din uimirea 
şi admiraţia pe care le-au etalat când 
au aflat ce coeficient de inteligenţă am, 
presupun că şi-au pus dedicat toată 
energia pentru acapararea unui student 
eminent, mai ales a unuia cu un venit 
substanţial asigurat. 

Ne-am despărţit de familia 



Hamanaka la Shimoda şi eu şi tata ne¬ 
am continuat excursia în Hokkaido. A 
doua zi după ce ne-am întors la Tokyo 
am primit un telefon de la Momoko. 
Era la Karuizawa. Mă ruga să merg 
acolo, pentru că voia neapărat să mă 
vadă. Sunt sigur că părinţii o puseseră 
să mă sune. în voce avea ceva uşor 
artificial, aşa că m-am liniştit şi am 
putut fi crud. îi refuzam invitaţia. Mă 
apucasem deja să studiez pentru 
admiterea la facultate şi eram ocupat. 
Când am pus jos receptorul, în mod 
ciudat, am simţit o fărâmă de 
singurătate. Atunci când refuzi ceva, 
faci un fel de compromis, iar acest 
lucru, în mod natural, aruncă o umbră 
de tristeţe peste respectul de sine. Dar 



asta nu mă sperie. 

Vara e pe sfârşite. Eu resimt 
întotdeauna sfârşitul verii, puternic, cât 
se poate de puternic. Pe cer îşi fac 
apariţia norii cirocumulus, mici şi mulţi, 
şi cumulus, pufoşi ca vata, iar aerul 
devine un pic înţepător. 

Dragostea ar trebui să le urmeze şi 
ea cursul, dar sentimentele mele nu 
trebuie să urmeze nimic. 

Ţin şi acum pe birou micul cadou pe 
care mi l-a oferit Momoko la Shimoda. 
E o bucată de coral alb închisă sub o 
cupolă de sticlă. Pe dos a desenat două 
inimi străpunse de o săgeată, cu 
menţiunea „Pentru Toru, de la 
Momoko“. Nu reuşesc să pricep de ce, 
la vârsta ei, încă mai e fascinată de 



asemenea copilării în interiorul 
globului sunt băgate bucăţele 
minuscule de aluminiu care încep să 
plutească dacă-1 scuturi, imitând nisipul 
de pe fundul mării Mai mult, sticla de 
la bază e opacă şi colorată în indigo. 
Golful Suruga pe care-1 ştiu şi care 
făcea parte din viaţa mea e acum închis 
sub un clopot de sticlă de câţiva 
centimetri o miniatură plină de poezie, 
pentru că aşa a vrut o fată. Dar, chiar şi 
atât de mic, coralul nu şi-a pierdut din 
cruzime sau rafinament. Oricum, el 
reflectă răceala mea impenetrabilă, 
aflată în miezul poeziei 


Ziua..., luna... 
De unde vin greutăţile din existenţa 
mea? Sau, privit invers, de unde vine 



uşurinţa de a fi? 

Uneori cred că uşurinţa vine din 
faptul că existenţa mea este, în lumea 
asta, o imposibilitate logică. Nu e 
vorba de vreo întrebare dificilă pe care 
mi-o pun în legătură cu viaţa mea. Cu 
siguranţă că trăiesc şi mă mişc fără a 
avea o forţă motrice, dar un asemenea 
lucru este o imposiblitate principială, 
întocmai ca ideea de perpetuum 
mobile. Şi totuşi, nu e destin. 
Imposibilul nu poate fi destin. 

în clipa în care am venit pe lume, 
fiinţa mea a ştiut că nu se înscrie în 
sfera raţionalului Nu pentru că m-am 
născut cu vreun defect, ci pentru că 
eram sublim, aşa cum nu există om pe 
lumea asta. Ca un negativ de film, 



perfect, în timp ce în lume există numai 
pozitive umane imperfecte. Dacă le-ar 
veni ideea să mă developeze, le-ar fi 
foarte greu. De aici porneşte frica lor 
de mine. 

Pentru mine, cel mai caraghios 
îndemn este unul propovăduit cu cea 
mai mare seriozitate în întreaga lume: 
„Trăieşte-ţi viaţa fidel ţie însuţi“. Aşa 
ceva e imposibil, iar eu, dacă m-aş fi 
luat după povaţa asta şi mi-aş fi fost 
credincios, aş fi murit pe loc, pentru că 
ar fi însemnat să unific totul, forţat, cu 
existenţa mea iraţională. 

Dacă n-aveam respectul de sine, tot 
aş fi găsit alte mijloace. Chiar dacă-1 
pierdeam, nu mi-ar fi fost greu să-i 
conving pe alţii şi pe mine deopotrivă 



că eu eram în imaginile, fie şi 
distorsionate, pe care le arătam. Cât de 
uman este să fii ireparabil monstruos! 
Când monstruosul e realitate, lumea 
răsuflă imediat uşurată. 

Eu sunt foarte precaut, dar 
instinctului meu de apărare îi lipseşte 
ceva important. E ca o fereastră 
deschisă spre cerul senin şi, câteodată, 
vântul care intră pe acolo mă îmbată. 
Când pericolul este starea obişnuită, nu 
există noţiunea de criză. Pentru că nu 
pot trăi fără un echilibru perfect, e bine 
că posed simţul echilibrului, dar exact 
când nu mă aştept se poate transforma 
într-un vis fierbinte de dezechilibru şi 
cădere... Cu cât îl rafinez mai mult, cu 
atât îmi creşte şi ferocitatea, şi obosesc 



tot apăsând butonul de control. Nu 
trebuie să mă încred în blândeţea mea. 
Nimeni nu poate înţelege ce sacrificii 
fac ca să reuşesc să fiu blând cu 
oamenii. 

Dacă stau să mă gândesc, întreaga 
mea viaţă a fost o datorie. Am umblat 
de ici-colo, ca un mus nou-venit pe o 
navă... doar răul de mare n-a fost 
datorie pentru mine, sau altfel spus, 
greaţa. Ceea ce lumea numeşte 
dragoste la mine corespunde cu greaţa. 

Ziua..., luna... 

Dintr-un motiv sau altul, Momoko 
ezită să mă viziteze acasă şi de aceea, 
de multe ori, ne întâlnim după şcoală, 
cam o oră, la ceainăria Renoir. Alteori 
ne amuzăm în parc, sau urcăm în roller 



coaster. Câtă vreme nu s-a întunecat 
de-a binelea, familia Hamanaka nu se 
îngrijorează dacă fata întârzie puţin. O 
invit şi la film, dar atunci o conduc 
înapoi acasă şi bineînţeles că trebuie să 
anunţ dinainte la ce oră ne întoarcem. 
Pentru că întâlnirile anunţate oficial şi- 
au pierdut farmecul, de la o vreme ne 
mai întâlnim şi în secret, dar trebuie să 
fim scurţi 

Momoko a venit şi astăzi la Renoir. 
Are o înfăţişare demodată, însă 
abordează aceleaşi subiecte de 
conversaţie ca orice fată de vârsta ei: 
se plânge de profesori îi bârfeşte pe 
colegi vorbeşte cu un dispreţ simulat 
despre aventurile actriţelor celebre... 
Eu o ascult binedispus şi încuviinţez, 



arătând o toleranţă tipic masculină... 

Am ajuns până aici cu scrisul, dar nu 
găsesc curajul să continui Privită din 
afară, ezitarea mea seamănă perfect cu 
ezitarea inconştientă a tineriior obişnuiţi 
Oricâte răutăţi i-aş face lui Momoko, 
nu le simte. De aceea, mă las purtat de 
sentimente şi fără să vreau, devin 
sincer. Dacă aş fi cu adevărat sincer, 
toate contradicţiile din fiinţa mea ar 
trebui să-şi arate faţa, ca nămolul de 
pe plajă, când marea se retrage la 
reflux. Cel mai problematic este când 
nămolul rămâne totuşi ascuns. Când 
apele se retrag, ajung într-un punct în 
care iritarea mea este aceeaşi cu a 
oricărui tânăr, iar cutele de supărare de 
pe fruntea mea sunt aceleaşi cu ale 



oricărui tânăr. S-ar întâmpla o grozăvie 
dacă Momoko m-ar prinde în acel 
punct. 

Am greşit gândind că femeile se 
frământă încontinuu căutând să afle 
dacă sunt iubite sau nu. Am vrut s-o 
cufund pe Momoko în incertitudine cât 
mai repede. Dar ea, ca un animăluţ prea 
iute de picior, nu mi s-a prins în plasă. E 
inutil şi să-i spun „nu te iubesc“. E 
convinsă c-o mint. îmi mai rămâne doar 
să pândesc ocazia şi s-o fac geloasă. 

Mă întreb dacă nu m-a schimbat 
pierderea sentimentului pe care-1 
aveam când aşteptam vapoare. 
Ocupaţia nu se poate să nu-mi fi 
influenţat spiritul. Vapoarele se năşteau 
din mintea mea, creşteau sub privirile 



mele şi se făceau imense, devenind o 
realitate care poartă nume... Până 
acolo era misiunea mea. Apoi, de când 
intrau în port şi până plecau iar, 
aparţineau unei lumi cu care eu nu 
aveam nici o legătură, şi eu, ocupat cu 
întâmpinarea altor vase, uitam repede 
de cele dinainte. îmi lipseşte abilitatea 
de a deveni, pe rând, vapor şi port, iar 
femeile asta vor. După ce conceptul de 
femeie devine o realitate sensibilă, sub 
nici o formă nu mai vor să părăsească 
portul. 

în meseria mea, am simţit 
întotdeauna mândria şi plăcerea 
ascunsă de a vedea cum prinde formă, 
încet-încet, conceptul ivit la orizont. 
Din afara lumii, mi-am întins mâna în 



interiorul ei şi am creat ceva, dar n-am 
avut niciodată senzaţia de a fi şi eu tras 
înăuntru. Nu m-am simţit niciodată ca o 
cămaşă pusă la uscat, luată în grabă de 
pe sârmă când vine ploaia. Unde eram 
eu, n-au fost ploi care să mă 
transforme într-o existenţă în lume. 
Chiar atunci când era să mă afund fără 
ieşire în marea minţii, claritatea viziunii 
mele a ştiut că simţurile o vor salva. 
Vapoarele au trecut, dar nu s-au oprit 
niciodată. Vânturile oceanului au 
transformat totul în marmură, iar 
soarele mi-a preschimbat inima într-un 
cristal. 


Ziua..., luna... 
Am fost singur, singur până la 
punctul de a fi trist. Oare când am 



deprins obiceiul să mă spăl grăbit pe 
mâini dacă atingeam cu vârful 
degetelor vreo manifestare a umanităţii, 
de frică să nu mă contaminez? Oamenii 
care mă vedeau mă considerau doar de 
o curăţenie exagerată. 

Nefericirea mea vine din 
nerecunoaşterea naturii E firesc să n-o 
recunosc; natura, cu regulile ei 
generale, ar fi trebuit să-mi fie sprijin, 
dar natura „mea“ n-a fost aşa. Totuşi, 
nerecunoaşterea mea e blândă. Nimeni 
nu m-a răsfăţat vreodată. Pentru că 
întotdeauna am simţit deasupra mea 
umbra celor care vor să mă rănească, 
m-am străduit să manifest acea 
blândeţe care sigur îi răneşte pe 
oameni Este ceea ce s-ar putea numi 



grijă faţă de alţii. Dar cuvântul „grijă“ 
în sine e lemnos şi greu de mestecat. 

Prin comparaţie cu problemele 
propriei mele existenţe, cele ale lumii - 
complicate, cu impact internaţional - mi 
s-au părut nişte fleacuri Politica, 
ideologia sau arta nu sunt decât nişte 
coji de pepene. Nişte biete coji de 
pepene, aruncate de valuri pe ţărm, 
albicioase şi înroşite doar puţin de 
razele soarelui care răsare. I-am urât 
pe oamenii vulgari, dar am recunoscut 
în ei făgăduinţa vieţii eterne. 

Neînţelegerea profundă şi lipsa de 
toleranţă din partea celorlalţi au fost 
mai uşor de suportat decât încercările 
lor de a mă sonda adânc pentru a mă 
înţelege. Erau nu doar ostile, ci 



grosolane şi lipsite de maniere. Când 
m-au înţeles vapoarele? Era suficient 
să le înţeleg eu. Nepăsătoare sau 
sincere, îmi transmiteau cum le cheamă 
şi apoi intrau în port, fără o privire în 
urmă. Norocul lor a fost că n-au avut 
vreo bănuială despre mine, altfel, în 
acea clipă, le-aş fi alungat din minte. 

Mi-am creat un mecanism foarte bine 
pus la punct pentru a simţi ce simt şi 
oamenii. Aşa cum un străin naturalizat 
îşi însuşeşte spiritul de gentleman mai 
bine decât un englez adevărat, eram şi 
eu mai om decât oamenii. în orice caz, 
mai om decât un tânăr de optsprezece 
ani! Imaginaţia şi logica au devenit 
armele mele, mai precise decât natura, 
instinctul sau experienţa, şi neatinse de 



ajustările probabilităţii Am devenit un 
expert în umanitate, ca un entomolog 
specialist în cărăbuşii din America de 
Sud. Experimentând cu flori fără miros, 
am înţeles cum oamenii sunt captivaţi 
de flori cu anumite parfumuri, care le 
trezesc sentimente aparte. 

A vedea este acelaşi lucru. Când 
eram la staţia de semnalizare şi 
urmăream vapoarele care veneau spre 
port, le-am văzut cum îşi ţinteau 
privirea spre ţărm, din largul mării, şi se 
apropiau cu viteza de douăsprezece 
noduri şi jumătate, chinuite de visul de a 
ajunge acasă cât mai repede. Dar asta 
era doar o încercare pentru ochi în 
realitate, priveam dincolo de orizont, 
către tărâmul prea îndepărtat pentru a fi 



vizibil. Ce înseamnă să „priveşti“ 
invizibilul? E cea din urmă dorinţă a 
ochiului, negarea celor văzute şi 
negarea lui însuşi 

Şi totuşi... uneori mă întreb dacă tot 
ce gândesc şi tot ce plănuiesc nu sunt 
doar lucruri care încep în mine şi se 
sfârşesc în mine. în orice caz, aşa era 
când lucram la staţie. în cămăruţa 
aceea mică intrau fragmente de lume, 
ca nişte cioburi de sticlă spartă, aruncau 
mici sclipiri pe pereţi dar apoi dispăreau 
fără urmă. Nu aşa se întâmplă şi în 
lumea de afară? 

Trebuie să-mi duc viaţa bizuindu-mă 
doar pe mine însumi Eu plutesc prin aer 
şi mă împotrivesc gravitaţiei la hotarul 
imposibilului 



Ieri, la şcoală, un profesor pedant 
ne-a învăţat câteva versuri dintr-o 
poezie antică grecească: 

Oamenii născuţi din bunăvoinţa 
zeilor 

Au datoria de a muri frumoşi, 

Pentru a nu irosi darul. 

Viaţa mea întreagă e datorie, şi de 
aceea nu sunt nevoit să mor frumos. Eu 
nu-mi amintesc să fi primit vreun dar de 
la zei. 


Ziua..., luna... 

Zâmbitul a devenit o povară pentru 
mine şi, de aceea, am hotărât să fiu cât 
mai nesuferit cu Momoko, măcar 
pentru o vreme. Pe lângă faptul că-i 
permit să zărească uneori şi monstrul, 



las mai mult loc pentru viziunea, cât se 
poate de obişnuită, a unui tânăr frustrat 
şi cu toane. Pentru că tot teatrul pe 
care-1 joc e plictisitor, am nevoie şi de 
emoţie Am căutat să văd care este 
motivul şi cred că l-am găsit pe cel mai 
verosimil: dragostea născută în sufletul 
meu. 

Mi-a venit să râd. Mi-am dat seama 
ce semnifică incapacitatea de a iubi, ca 
premisă evidentă. Semnifică şi 
capacitatea de a iubi liber, oricând. Ca 
un şofer de camion care s-a oprit să 
tragă un pui de somn la umbră, pentru a 
scăpa de căldură, convins că va putea 
din nou conduce în clipa în care se 
trezeşte. Dacă libertatea nu este esenţa 
dragostei, ci inamicul ei, atunci eu îi ţin 



pe ambii în palmă, aliat şi inamic. 

Toanele mele au părut 
convingătoare. Nici nu mă mir, câtă 
vreme proasta dispoziţie e o 
manifestare a dragostei libere, care 
pretinde în timp ce refuză. 

Momoko m-a privit îngrijorată, ca pe 
o pasăre captivă ce şi-a pierdut pofta 
de mâncare. împărtăşeşte şi ea 
convingerea vulgară că fericirea e un 
fel de baghetă franţuzească din care 
mănâncă toată lumea şi nu înţelege 
principiul matematic conform căruia 
fericirea unuia este inevitabil nefericirea 
altuia. 

— S-a întâmplat ceva? 

Plecată de pe buzele ei elegante, de 
pe chipul frumos, cu umbre tragice, 



întrebarea era nepotrivită. 

Eu am zâmbit ambiguu şi nu i-am 
răspuns. 

Momoko n-a repetat întrebarea, 
într-o clipă, s-a cufundat în propria-i 
sporovăială. 

La un moment dat, a observat că 
aveam degetul mijlociu de la mâna 
dreaptă bandajat. Mă lovisem la ora de 
gimnastică, în timpul unei sărituri la cal. 
I-am surprins uşurarea de pe chip în 
clipa în care mi-a văzut degetul. Era 
convinsă că descoperise cauza proastei 
mele dispoziţii 

Cerându-şi iertare că n-a remarcat 
mai devreme, m-a întrebat îngrijorată 
dacă mă durea. I-am răspuns sec că nu. 

Mai întâi chiar nu mă durea. în al 



doilea rând, nu-i puteam ierta uşurinţa 
cu care-mi legase proasta dispoziţie de 
o sigură cauză, atât de banală. în al 
treilea rând, m-a nemulţumit faptul că 
i-a luat atât de mult timp să observe, 
când eu m-am străduit să-mi ascund 
degetul bandajat de cum ne-am întâlnit. 

I-am respins gesturile de 
compasiune, spunându-i tot mai apăsat 
că nu mă durea. Ea mă compătimea şi 
mai mult, convinsă fiind că nu-i 
spuneam adevărul pentru că voiam s-o 
protejez. Ba chiar ajunsese să creadă că 
era de datoria ei să mă facă să 
mărturisesc durerea. 

A insistat să mergem la o farmacie 
din apropiere ca să-mi schimb bandajul, 
pentru că cel pe care-1 purtam era deja 



murdar şi trebuia înlocuit. Pentru ea, 
împotrivirea mea era o dovadă de 
stăpânire. în cele din urmă am mers 
amândoi la farmacie. După aer, 
farmacista bătrână fusese cu siguranţă 
asistentă medicală. Am rugat-o să-mi 
schimbe bandajul, iar Momoko a spus 
că nu suportă să privească rana şi a 
întors capul în altă parte, aşa că n-a 
observat că era doar o zgârietură. 

Când am plecat de la farmacie, m-a 
întrebat, îngrijorată, cum se prezintă 
rana. 

— Mi-a ieşit osul prin piele. 

— Vaaai, ce groaznic! 

— Aiurea, n-am nimic, i-am tăiat-o 
cât se poate de morocănos. 

Insinuarea mea vagă că mi-ar putea 



fi amputat degetul a speriat-o 
îngrozitor. Reacţia disproporţionată mi- 
a arătat clar nivelul ei de egoism, dar 
nu pot spune că mi-a lăsat o impresie 
neplăcută. 

Mergeam şi vorbeam. Ca de obicei, 
ea se simţea datoare să poarte greul 
conversaţiei Era fericită de viaţa 
plăcută pe care o ducea în sânul unei 
familii deschise şi oneste. Mă irita la 
culme faptul că nu avea nici o îndoială 
legată de părinţii ei 

— Presupun că mama ta s-a mai 
culcat şi ea cu alţi bărbaţi, până la 
vârsta asta. 

— în nici un caz! 

— De unde ştii? Sunt lucruri 
petrecute înainte să te naşti. Când ai 



ocazia, întreabă-ţi fraţii mai mari 

— Nu-i adevărat, nu-i adevărat! 

— La fel, şi tatăl tău trebuie să aibă 
pe undeva o femeie. 

— Nu există aşa ceva! 

— Ai vreo dovadă? 

— Eşti groaznic! Nimeni nu mi-a 
spus vreodată asemenea lucruri urâte! 

Discuţia începea să se transforme în 
ceartă, iar mie nu-mi place să mă cert. 
Era timpul să mă cufund într-o tăcere 
ursuză. 

Ne plimbam în Korakuen, pe aleea 
din josul piscinei. Priveliştea era cea 
obişnuită, iar parcul forfotea de oameni 
în căutare de distracţii ieftine. Nu se 
zăreau tineri îmbrăcaţi elegant. Toţi 
purtau ori uniforme cumpărate de-a 



gata, ori pulovere tricotate la maşina 
automată, ca filfizonii de provincie. Un 
copil s-a lăsat pe vine în mijlocul 
drumului şi a cules un capac de bere. 
Imediat, mama l-a certat. 

— De ce te porţi aşa urât cu mine? 
m-a întrebat Momoko, pe punctul de a 
izbucni în lacrimi 

Nu mă purtam urât cu ea. Blândeţea 
mea mă face să nu înghit mulţumirea 
de sine a altora. Uneori mă întreb dacă 
nu sunt un fel de animal moral. 

Tot mergând, am ajuns la poarta 
grădinii fostei reşedinţe a seniorului din 
familia Tokugawa, Mitsukuni— de la 
Mito. Deşi locuiam în apropiere, era 
prima oară când veneam aici Pe un 
panou scria că grădina se închide la ora 


patru şi jumătate, iar biletele de intrare 
se vând până la ora patru. M-am uitat 
la ceas şi era abia patru fără zece. Am 
zorit-o pe Momoko să intrăm. 

24 1628-1701. Senior feudal ( daimyo ) important în lumea 
politică a Erei Tokugawa. 

Am trecut pe sub poarta principală, 
cu soarele în faţă. Se auzeau zumzăind 
insectele de început de octombrie. Ne¬ 
am întâlnit cu un grup de vreo douăzeci 
de persoane care-şi încheiaseră vizita, 
dar în rest drumul era pustiu. Momoko 
ar fi vrut să mă ţină de mână, dar i-am 
arătat degetul bandajat şi a renunţat. 

De ce oare, agitaţi de sentimentele 
noastre, am ales să ne plimbăm prin 
grădina veche şi liniştită, scăldată în 
razele soarelui de toamnă, întocmai ca 


doi îndrăgostiţi? Fireşte, purtam în 
suflet o imagine a nefericirii noastre. Un 
peisaj frumos cutremură inima şi-i dă 
fierbinţeli ca de boală. Dacă Momoko 
ar fi fost suficient de sensibilă, aş fi vrut 
să-i ascult delirul şi să-i privesc 
buzele, crăpate de durerea de a se fi 
întâlnit cu irealul. 

Căutând singurătatea, am coborât pe 
lângă Cascada Deşteptării, Era secată 
şi din iazul de sub ea rămăsese doar o 
baltă cu noroi. Suprafaţa era brăzdată 
de urme de insecte, ca sute de fire 
ţesute dintr-o parte în alta. Ne-am 
aşezat pe o piatră de pe mal şi am stat 
să privim iazul. 

îmi dădeam seama că Momoko 
începuse să se simtă ameninţată de 



tăcerea mea prelungită. Eram de 
asemenea sigur că nu pricepea motivul 
proastei mele dispoziţii Experimentam 
cu sentimentele şi mi se părea nespus 
de interesant să văd confuzia pe care o 
produceau. Când nu există sentimente, 
oamenii îşi pot crea tot felul de legături 
între ei 

Suprafaţa iazului - sau a bălţii, mai 
degrabă - era ascunsă de crengile 
copacilor din jur, dar razele soarelui 
pătrundeau şi luminau frunzele depuse 
pe fundul apei, ca un vis urât. 

— Priveşte! Dacă ar fi puternic 
luminate, şi sufletele noastre ar apărea 
la fel, murdare şi fără profunzime, am 
spus eu, dinadins. 

— Sufletul meu nu-i aşa. E profund 



şi frumos! Aş vrea să ţi-1 arăt, a 
răspuns Momoko, încăpăţânată. 

— De ce eşti aşa sigură că doar tu 
eşti o excepţie? Dă-mio dovadă. 

Eu, excepţia clară, nu suportam 
lăudăroşenia altora. în orice caz, nu 
pricepeam cum de cineva mediocru se 
poate pretinde excepţie. 

— Ştiu că sufletul meu e curat, 
înţelegeam foarte bine iadul în care 
intrase. Până acum, spiritul ei nu simţise 
niciodată nevoia de auto-afirmare. 
Mereu cufundată într-o fericire plină de 
un anumit fel de tristeţe, dizolvase 
totul în acel lichid ambiguu, de la cele 
mai simple preocupări de fată până la 
dragoste. Era băgată până la gât în 
bazinul care-i purta numele. Se afla 



într-o situaţie foarte periculoasă, dar n- 
avea dorinţa de a fi ajutată şi, de fapt, 
chiar refuza ajutorul oferit cu 
generozitate. Ca s-o pot răni, trebuie s- 
o scot pentru o vreme de acolo. Altfel, 
lichidul va abate lama pumnalului 

Era vremea apusului şi în crângul din 
jur s-au pornit să zumzăie cicadele. 
Printre ţipetele păsărilor se auzea şi 
huruitul trenurilor ce treceau pe şinele 
supraînălţate din apropiere. O frunză 
galbenă se legăna prinsă într-o pânză 
de păianjen, pe o creangă întinsă mult 
deasupra apei De câte ori se mişca, 
părea că prinde lumina divină coborâtă 
printre copaci de parc-ar fi fost o uşiţă 
mică, plutitoare. 

Eu şi Momoko o priveam, în tăcere. 



Când o vedeam deschizându-se, mă 
întrebam ce fel de lume se află în 
spatele lucirii galben-şofran. Poate că, 
ţinută deschisă de vânt, avea să-mi 
ofere o privelişte miniaturală, a vreunui 
orăşel plin de viaţă, sclipind sus pe cer. 

Piatra pe care stăteam era rece. 
Oricum, trebuia să ne grăbim. Mai era 
doar o jumătate de oră până la 
închiderea grădinii. 

A fost o plimbare rapidă şi iritantă. 
Până şi frumuseţea serenă a grădinii 
părea atinsă de freamătul ce preceda 
lăsarea serii Păsările de apă se agitau 
pe iaz. Rozaliul florilor de trifoi 
sălbatic de lângă grădina cu irişi pălise 
şi el. 

Ora închiderii era unul dintre 



motivele noastre de grabă, dar nu 
singurul. Ne era teamă că atmosfera 
grădinii, în acel apus de toamnă, avea 
să ni se strecoare în suflete. Mai 
nădăjduiam şi că, dacă măream pasul, 
vocile dinăuntrul nostru aveau să iasă 
afară, ascuţite, ca muzica de pe un disc 
ce se învârte prea repede. 

Ne-am oprit pe un pod de pe traseul 
circular al parcului Locul era pustiu, 
împreună cu silueta podului umbrele ni 
se prelungeau peste iazul cu crapi 
ornamentali De partea cealaltă a 
iazului se zărea un stâlp înalt pe care 
se afla reclama luminoasă a unei 
companii farmaceutice. Era supărător, 
aşa că ne-am întors cu spatele. Acum 
aveam în faţă o colină artificială, 



rotundă, năpădită de o specie de iarbă 
de bambus şi, în spatele ei, un crâng 
prin care se strecurau ultimele raze ale 
soarelui Mă simţeam ca cel din urmă 
peşte care încerca să scape din plasa 
luminii puternice. 

Poate că visam o altă lume. Am avut 
senzaţia că moartea a trecut o clipă pe 
lângă noi doi elevi de liceu îmbrăcaţi 
în pulovere deschise la culoare, stând 
pe un pod. Mi-a trecut prin minte 
bogăţia de sexualitate inclusă în 
conceptul de „dublă sinucidere din 
dragoste". Eu nu cer să fiu salvat, dar, 
dacă s-ar ivi de undeva un ajutor, 
trebuie să vină numai după ce nu voi 
mai avea conştiinţă. într-o seară 
frumoasă ca asta, senzaţia conştiinţei 



care putrezeşte nu poate fi decât 
plăcută. 

Spre vest era un mic iaz plin cu 
lotuşi 

Frunzele lor înghesuite, care 
aproape că ascundeau în întregime 
suprafaţa apei, tremurau în bătaia 
vântului de seară ca nişte meduze. 
Groase, cu aspect de piele întoarsă şi 
parcă presărate cu o pudră verzuie, 
umpleau valea de la poalele colinei, 
înmuiau razele soarelui care poposeau 
pe ele şi găzduiau umbrele delicate ale 
frunzelor unui arţar de pe marginea 
iazului Se unduiau nesigure, 
întrecându-se pentru a prinde lumina de 
seară, parcă adresând o rugă cerului 
Aproape că le auzeam glasurile stinse, 



ca într-un cor. 

Tot privindu-le unduirea, am 
observat că era, de fapt, o mişcare 
complexă. Chiar dacă vântul bătea 
dintr-o direcţie, ele nu se plecau toate, 
la unison, în direcţia opusă. într-un loc 
se agitau, în altul, rămâneau nemişcate. 
O frunză se răsucea şi-şi arăta dosul, 
dar celelalte n-o urmau, ci-şi plecau 
capetele, încet şi dureros, într-o parte 
şi-n alta. Erau adieri de vânt care le 
atingeau vârfurile, şi altele care le 
pătrundeau printre tulpini, făcându-le să 
se mişte dezordonat. Am simţit şi eu 
cum mă pătrunde vântul rece. 

Cele mai multe dintre frunze aveau 
mijlocul încă proaspăt, dar marginile 
ofilite şi ruginii. Părea că degradarea 



începe de la punctele ruginii şi se 
întinde spre restul frunzei. Nu mai 
plouase de două zile şi în cupele din 
mijloc se vedeau cercuri maronii, urme 
ale apei evaporate, sau câte o frunză 
de arţar căzută din copacii învecinaţi 

Era încă lumină, şi totuşi se 
întunecase. Eu şi Momoko mai 
schimbam câte o vorbă. Deşi chipurile 
aproape ni se atingeau, mi se părea că 
strigăm unul la altul dintr-un iad 
îndepărtat. 

— Ce-i acolo? 

Momoko a arătat brusc cu degetul 
spre poalele colinei, unde se vedea 
ceva ca un ghem de fire de un roşu 
aprins. 

Era o tufă de crini roşii 



— Este ora închiderii, vă rog să 
părăsiţi grădina, a spus bătrânul paznic, 
trecând pe lângă noi 


Ziua..., luna... 

Impresia pe care mi-a lăsat-o 
plimbarea în Korakuen m-a determinat 
să iau o anumită decizie. 

A fost o decizie mică şi neînsemnată. 
Dacă voiam s-o rănesc pe Momoko nu 
trupeşte, ci sufleteşte, trebuia să găsesc 
urgent undeva altă femeie. 

A descoperi un loc interzis înăuntrul 
lui Momoko este îndatorirea mea şi în 
acelaşi timp o contradicţie logică. Iar 
dacă interesul trupesc pentru ea este, în 
fapt, sursa ascunsă a interesului 
raţional, mândria mea îşi pierde 
piedestalul. Trebuie s-o rănesc cu 



sceptrul strălucitor al „dragostei 
libere“. 

Nu cred că e atât de greu să cunosc 
altă femeie. în drumul meu de la 
şcoală spre casă este un club de dans 
go-go. Acolo, e suficient să repet ce- 
am învăţat de pe la prieteni, n-are 
importanţă că dansez bine sau prost. 
Am un coleg care are obiceiul zilnic şi 
foarte sănătos de a merge o oră după 
şcoală, singur, la un club de go-go. 
După aceea se duce acasă, mănâncă şi 
se apucă să studieze pentru examenul 
de admitere. L-am rugat să mă ia şi pe 
mine odată. După o oră el a plecat 
acasă, iar eu am rămas şi mi-am luat o 
Coca-Cola. O fată machiată puternic, 
cu aer de provincială, a intrat în vorbă 



cu mine şi am dansat cu ea. Nu era 
ceea ce căutam. 

Colegul meu mi-a spus că 
întotdeauna la astfel de cluburi vin şi 
„vânătoare de virginitate". Te-ai aştepta 
să fie femei trecute de o anumită vârstă, 
dar nu e o regulă. Sunt şi fete tinere 
interesate de educaţie. în plus, 
surprinzător de multe sunt şi frumoase. 
Din respect faţă de propria persoană, 
detestă să fie jucăriile unor bărbaţi prea 
cunoscători şi preferă să fie ele cele 
care îndrumă, lăsând în inimile tinerilor 
o impresie de neuitat. Interesul lor 
pentru bărbaţii puri este legat şi de 
bucuria de a stârni tentaţia. Pentru că nu 
au deloc sentimentul de vină, e 
plăcerea lor să-i facă pe bărbaţi să se 



simtă vinovaţi Unele sunt extrem de 
vesele, altele sunt melancolice, dar 
toate, ca nişte cloşti, ţin la căldură 
ouăle păcatului Se pare că visul lor nu 
este să vadă puiul ieşit din ou, ci 
preferă mai degrabă să-l spargă de 
ţeasta tânărului partener. 

în acea seară am cunoscut o femeie 
cu o înfăţişare destul de plăcută, în 
vârstă de vreo douăzeci şi cinci sau 
douăzeci şi şase de ani Mi-a spus s-o 
strig „Nagisa“, dar nu ştiu dacă era 
numele mic sau cel de familie. 

Avea ochii neobişnuit de mari şi 
buzele subţiri şi rele, dar chipul ei 
privit în întregime, părea de o bogăţie 
caldă, ca o livadă cu portocali Pieptul 
îi era de un alb dezmăţat şi avea 



picioare frumoase. 

Obiceiul ei era să spună mereu „cam 
aşa“. Deşi punea din proprie iniţiativă o 
mulţime de întrebări, când o întrebam 
eu ceva, rezolva cu „cam aşa“. 

Pentru că-1 anunţasem pe tata că mă 
întorc acasă pe la nouă, n-am avut timp 
decât să luăm cina împreună. Mi-a 
desenat o hartă, mi-a dat numărul de 
telefon şi m-a invitat să trec pe la ea 
când îmi convenea, fără să-mi fac 
probleme, pentru că locuia singură. 

Aş vrea să descriu cât mai sincer ce 
s-a petrecut cu câteva zile mai târziu, 
când am vizitat-o acasă, dar experienţa 
în sine este atât de plină de senzaţii 
exagerate, imaginaţie şi dezamăgire, iar 
faptul este atât de distorsionat, încât 



povestitorul, în încercarea sa de a fi 
obiectiv, se depărtează mult de 
realitate, iar dacă încearcă să 
zugrăvească starea de beţie ce l-a 
cuprins, devine mult prea conceptual. 
Voi încerca să diferenţiez clar toate 
cele trei componente, plăcerea 
sexuală, fiorul de a experimenta ceva 
necunoscut şi senzaţia apăsătoare de 
nepotrivire, despre care nu pot spune 
dacă are origine raţională sau 
perceptuală. Trebuie să le separ astfel 
încât să nu se contamineze reciproc şi 
să le transplantez în mod egal pe 
tărâmul experienţei Va fi o muncă 
dificilă. 

Se aştepta să fiu mai sfios. M-a 
întrebat de câteva ori dacă într-adevăr 



eram „începător", cum îi spusesem. Eu, 
pe de altă parte, nu voiam să par ceea 
ce nu eram, dar nici nu-mi doream să 
atrag, pe motivul tinereţei şi al lipsei 
mele de experienţă, un anumit tip de 
femei De aceea, a trebuit să iau o 
atitudine uşor arogantă care, de fapt, nu 
era decât sfială îmbrăcată în haina 
vanităţii 

Femeia părea să ezite între dorinţa 
de a mă linişti şi dorinţa de a mă stârni 
în ambele cazuri pentru propria-i 
plăcere. Din experienţă, ştia că prea 
multe insistenţe pot avea asupra unui 
tânăr exact efectul invers, de a-1 face 
să dea înapoi Această teamă egoistă 
era motivul privirii sale blânde şi 
retrase. Era totodată parfumul cu care, 



plină de atenţie, îşi impregnase trupul, 
în ochii ei primitori am văzut un ac de 
cântar care oscila neîncetat. 

îmi era limpede că femeia se folosea 
de graba şi curiozitatea mea ca să-şi 
hrănească propria dorinţă sexuală şi, de 
aceea, am evitat s-o las să mă 
privească. De felul meu nu mă ruşinez 
să fiu privit, dar prin gestul meu de a-i 
închide uşor pleoapele, cu degetul, am 
făcut-o să creadă că era o rugăminte 
adresată din sfială. Presupun că, în 
întuneric, femeia mai simte doar 
greutatea roţii care trece peste ea. 

Senzaţia de plăcere nici n-a apărut 
bine că s-a şi dus. Am simţit o mare 
uşurare. Abia a treia oară m-a încercat 
ceva asemănător unei plăceri trupeşti 



Acum ştiu: plăcerea trupească are o 
componentă raţională. Se creează o 
separare, o conspiraţie a senzaţiilor şi a 
conştiinţei, un calcul şi un plan. Câtă 
vreme nu eşti capabil să-ţi priveşti 
plăcerea din afară, aşa cum femeia îşi 
priveşte sânii, nu este plăcere 
adevărată. Plăcerea mea a avut spini... 

în mândria mea, nu m-am simţit mai 
bine aflând că prototipul unui lucru 
obţinut după multe exerciţii se află 
ascuns în scurta şi slaba satisfacţie de 
la început. Ce-a fost la început n-a fost 
deloc esenţa impulsului, ci esenţa unui 
concept cizelat de-a lungul timpului 
Iar operaţiunile cerebrale ale plăcerii 
de după, către care parte tind? Oare 
construiesc din prăbuşirea treptată (sau 



poate bruscă) a unui concept un fel de 
dig mic şi, cu puterea electrică obţinută, 
fac să crească puţin câte puţin 
impulsul? Dacă lucrurile stau astfel, 
drumul nostru intelectual către 
animalitate este infinit de lung. 

— Eşti absolut fenomenal. Ai 
potenţial, zău aşa, a spus femeia când 
am terminat. 

Câte vapoare o fi petrecut, la 
plecarea din port, cu acelaşi buchet? 

Ziua..., luna... 

Sunt luat de avalanşă. 

Mă irită faptul că zăpada îmi alunecă 
prea blând pe coasta abruptă şi mă 
urmăreşte. 

Dar eu n-am nici o legătură cu 
propria-mi distrugere sau dispariţie. 



Avalanşa m-a aruncat afară din trup, 
mi-a dărâmat casa, a rănit oameni, a 
adus ţipete din infern, iar acum mi se 
aşază uşor-uşor pe umeri şi n-are nici o 
legătură cu natura mea interioară. Dar, 
în clipa în care s-a produs avalanşa, 
blândeţea zăpezii şi duritatea stâncii 
mele au schimbat locul una cu cealaltă. 
Zăpada aduce dezastrul, nu eu. 
Blândeţea, nu duritatea. 

încă din cele mai îndepărtate timpuri, 
chiar de la începutul istoriei naturale, 
au fost zămislite inimi ca a mea, crude 
şi iresponsabile. De cele mai multe ori, 
sub formă de pietre. în varianta lor cea 
mai pură, diamante. 

Dar soarele prea strălucitor de iarnă 
pătrunde chiar şi în inima mea 



transparentă. în asemenea momente 
visez că am aripi şi că nu întâmpin nici 
un obstacol, şi presimt în acelaşi timp 
că-n viaţă n-am să reuşesc să 
împlinesc nimic. 

Am să găsesc poate libertatea, dar 
va fi doar una foarte asemănătoare cu 
moartea. Nimic din ce-am visat n-am să 
obţin pe lumea asta. 

Pot să-mi văd viitorul în cel mai mic 
detaliu, aşa cum de la staţia de 
semnalizare din Golful Suruga vedeam 
luminile maşinilor din Peninsula Izu, în 
zilele senine de iarnă. 

Voi avea prieteni. Cei deştepţi au să 
mă trădeze şi doar cei proşti au să-mi 
rămână alături E uimitor că şi cineva ca 
mine poate fi trădat. Presupun că, 



văzându-mi limpezimea, oamenii simt 
pofta de a mă înşela. Pentru ei nu 
există victorie mai mare decât trădarea 
limpezimii Toţi oamenii pe care nu-i 
iubesc sunt convinşi că-i iubesc. Iar cei 
pe care-i iubesc vor rămâne cufundaţi 
într-o frumoasă tăcere. 

Lumea întreagă îmi doreşte moartea, 
în acelaşi timp, fiecare, vrând să 
câştige în faţa celorlalţi va încerca 
să-mi împiedice moartea. 

Puritatea mea va depăşi orizontul şi 
va intra pe tărâmul unde privirea nu 
poate pătrunde. La capătul suferinţei de 
neîndurat, voi deveni zeu. Va fi durerea 
tăcerii absolute, într-o lume goală, iar 
eu am s-o cunosc până la capăt. Ca un 
câine bolnav şi singur, am să mă 



ghemuiesc într-un colţ, suferind. Iar 
oamenii au să se strângă în jurul meu şi 
au să cânte vesel. 

Nu e leac pe lumea asta care să mă 
aline, şi nici spital care să mă 
primească. Undeva, în istoria omenirii, 
va fi scris cu litere mici de aur că am 
fost Răul. 


Ziua..., luna... 

Când voi împlini douăzeci de ani, mă 
jur că am să-l trimit pe tatăl meu în 
fundul iadului Trebuie să mă ocup încă 
de pe acum de toate detaliile. 

Ziua..., luna... 

Nu mi-ar fi fost deloc greu să apar 
cu Nagisa la braţ, în locul unde aveam 
întâlnire cu Momoko, dar nu voiam să 



grăbesc lucrurile şi nici s-o văd pe 
Nagisa îmbătată de victoria atât de 
uşoară. 

Nagisa mi-a oferit un lanţ cu 
medalion de argint. Pe medalion era 
inscripţionată iniţiala ei, N. Fireşte, nu-1 
puteam purta acasă sau la şcoală, dar 
mi l-am pus când m-am întâlnit cu 
Momoko. De la întâmplarea cu 
bandajul ştiam că era greu să-i atrag 
atenţia. în ciuda frigului, mi-am 
descheiat cămaşa la gât şi mi-am pus 
un pulover decoltat. Mi-am lăsat 
special un şiret de la pantof mai slăbit, 
ca să fie nevoie să mă aplec şi să-l leg, 
aşa încât să-mi iasă medalionul şi să 
sclipească la vedere. 

Spre tot mai marea mea dezamăgire, 



în ziua aceea mi-am legat şireturile de 
vreo trei ori, dar Momoko n-a 
remarcat medalionul. Lipsa spiritului de 
observaţie se datora, probabil, 
încrederii totale pe care o avea în 
propria-i fericire. Eu, pe de altă parte, 
nu puteam să i-1 arăt direct. 

Neştiind ce să mai fac, la următoarea 
noastră întâlnire secretă am invitat-o la 
o piscină încălzită, de la un club 
sportiv mare din Nakano. Momoko s-a 
bucurat de ocazia de a retrăi, pentru 
câtva timp, zilele frumoase petrecute în 
vară, la Shimoda. 

— Eşti bărbat, nu? 

— Aşa s-ar zice. 

Schimbul de replici, tipic pentru 
conversaţia dintre o femeie şi un 



bărbat, se auzea ici-colo pe lângă 
piscină. Părea ca o scenă din gravurile 
lui Harunobu—, unde bărbaţii nu se 
deosebesc de femei, însă de data 
aceasta fără veşminte. Printre înotători 
erau şi unii bărbaţi cu părul lung, uşor 
de confundat cu o femeie. Sunt sigur că 
am capacitatea de a zbura simbolic 
deasupra sexualităţii umane, dar n-am 
simţit niciodată dorinţa de a mă contopi 
cu sexul opus. Sub nici o formă nu 
doresc să fiu femeie. însăşi structura 
femeii e duşmanul limpezimii 

25 Harunobu Suzuki (17257-1770), renumit artist japonez, 

creator de stampe în stilul Ukiyo-e. 

După ce am înotat puţin, ne-am 
aşezat pe marginea piscinei Momoko 
se lipise de umărul meu. Avea 


medalionul drept în faţa ochilor, la o 
palmă distanţă. 

în sfârşit l-a observat! A întins mâna 
şi l-a ridicat în palmă. 

— De la ce vine „N“? 

Era întrebarea mult aşteptată. 

— De la ce crezi? 

— Ştiu şi eu? Iniţialele tale sunt 
„T.H.“ 

— Corect. Mai gândeşte-te. 

— Aa, m-am prins. „Nippon—“. 

26 Japonia. 

Am fost extrem de dezamăgit şi, ieşit 
din fire, m-am apucat să-i pun eu 
întrebări, deşi era în dezavantajul meu. 

— L-am primit cadou. De la cine 
crezi? 

— „N“... Aha. Am rude cu numele 


de Noda şiNomura. 

— Doar nu mi-ar face rudele tale un 
asemenea cadou! 

— Ştiu! „N“ de la „nord“! Mi s-a 
părut mie că forma seamănă a busolă. 
L-ai primit de la vreo companie navală. 
La ceremonia de lansare a unui vapor? 
A, normal, o balenieră, dacă-i vorba 
de nord! Am ghicit? O balenieră, sigur, 
şi ţi l-au trimis la staţie. Fără doar şi 
poate. Aşa e? 

Nu-mi dădeam seama dacă într- 
adevăr aşa credea, sau dacă încerca să 
creadă aşa ca să se liniştească, sau 
dacă juca teatru involuntar, ca să-şi 
ascundă neliniştea. în orice caz, n-am 
mai avut puterea să-i spun „ba nu-i 
aşa“. 



Ziua..., luna... 

De data asta m-am ocupat de 
Nagisa. E o persoană calmă şi mă pot 
adresa curiozităţii ei liniştite şi paşnice. 
Dacă n-avea nimic mai bun de făcut, nu 
voia s-o zărească de la distanţă pe 
micuţa mea logodnică? Nagisa a 
acceptat imediat. M-a întrebat insistent 
dacă m-am culcat deja cu Momoko. 
Dintr-o perspectivă de profesor, era 
curioasă să afle dacă am pus în 
practică ce m-a învăţat ea. După ce am 
făcut-o să-mi promită că n-o să dea nici 
un semn că ne cunoaştem, şi ştiind 
foarte bine că nu e genul de femeie 
care să respecte o asemenea 
promisiune, i-am spus data şi ora la 
care aveam să mă întâlnesc cu 



Momoko la Renoir. 

La puţină vreme după ce Momoko a 
sosit, am zărit-o cu coada ochiului pe 
Nagisa, aşezată nonşalant în spatele 
nostru, de partea cealaltă a fântânii Era 
ca o pisică, venită fără un zgomot, care 
doar din când în când arunca o privire 
către noi Pentru că doar Momoko nu 
ştia ce se petrece, într-o clipă am 
perceput mai intensă înţelegerea dintre 
mine şi Nagisa; vorbeam cu Momoko, 
aflată chiar în faţa mea, dar mi se 
părea că, de fapt, mă adresam 
celeilalte femei Expresia stupidă de 
„legătură trupească" a început să 
capete sens. 

Nagisa se aşezase de partea cealaltă 
a fântânii dar susurul slab al apei n-o 



împiedica să audă ce discutam. Fiind 
conştient de asta, mă străduiam să dau 
vorbelor mele un ton sincer. Momoko 
se bucura de buna mea dispoziţie. îmi 
dădeam seama că, în sinea ei, era 
fericită că ne împăcăm bine, deşi nu-şi 
explica minunea. 

La un moment dat, plictisit de 
conversaţie, mi-am scos medalionul 
din sân şi l-am muşcat uşor. în loc să 
mă admonesteze, Momoko a râs 
nevinovat. Medalionul avea un gust 
dulceag, de argint, şi consistenţa unei 
pastile care se dizolvă greu. Lanţul, 
întins, mi-a ajuns şi el la buze. Senzaţia 
era plăcută. Mă simţeam ca un câine 
răpus de plictiseală. 

Mi s-a părut că Nagisa se ridicase de 



la locul ei. Din expresia uimită a lui 
Momoko mi-am dat seama că venise la 
masa noastră şi stătea în picioare lângă 
mine. 

Dintr-odată, o mână cu unghii lungi, 
date cu ojă roşie, mi-a apucat 
medalionul şi a tras de el. 

— Nu te las să mi-1 mănânci 

M-am ridicat în picioare şi am făcut 
prezentările. 

— Mă numesc Nagisa. Scuze că v- 
am întrerupt. Pe curând. 

Apoi s-a întors cu spatele şi a plecat. 

Momoko era albă ca varul şi 
tremura. 

Ziua..., luna... 

A nins. Toată după-amiaza de 
sâmbătă am stat în casă şi m-am 



plictisit îngrozitor. La baza scării în stil 
occidental care duce la etaj este o 
fereastră şi doar de acolo se vede bine 
strada. Mi-am sprijinit bărbia de pervaz 
şi am privit ninsoarea. Strada e de 
obicei puţin circulată, iar acum urmele 
maşinilor de azi-dimineaţă erau deja 
acoperite de zăpadă. 

Zăpada păstra o uşoară lumină şi, în 
pofida cerului apăsător, crea atmosfera 
unui timp aparte. Pe zidul de beton din 
spatele casei de vizavi, ninsoarea 
pusese stăpânire pe crăpături 

Din dreapta şi-a făcut apariţia un 
bătrân, fără umbrelă, cu beretă neagră 
şi îmbrăcat într-un palton cenuşiu. 
După mers, părea să care ceva sub 
palton, probabil ca să nu se ude. Avea 



chipul slab, nepotrivit cu statura. 

S-a oprit chiar în faţa porţii noastre, 
în dreptul uşii mai înguste, de serviciu. 
Mi-am închipuit că e un client scăpătat, 
venit cu vreo rugăminte la tatăl meu. 
Dar nu părea să vrea să intre; doar 
stătea şi privea în jur, fără ca măcar să- 
şi scuture zăpada de pe haine. 

Umflătura de sub palton a dispărut 
brusc. Un pachet a căzut pe zăpadă, ca 
ouat de o pasăre. La început nu mi-am 
dat seama ce era. Un obiect sferic, cu 
multe culori, care sclipea din zăpadă. 
M-am uitat mai bine. Erau resturi de 
legume şi fructe, împachetate în plastic. 
Zăream roşul cojilor de măr, 
portocaliul morcovilor, verdele palid 
al foilor de varză. Presupunând că le 



cărase ca să le arunce, atunci bătrânul 
trebuie să fi fost vreun vegetarian care 
trăia singur. Cantitatea mare de resturi, 
atât de colorate, dădea zăpezii o 
prospeţime ciudată. 

Rămăsesem captivat de ele şi nu 1- 
am observat pe bătrân când a plecat. 
Mergea cu paşi mici, lăsând urme pe 
zăpadă, şi se depărta încet de poartă. îl 
vedeam pentru prima oară din spate. 
Chiar luându-i în considerare cocoaşa, 
paltonul îi stătea ciudat pe umeri şi încă 
arăta umflat, deşi mai puţin ca înainte. 
Bătrânul a continuat să meargă, încet- 
încet. Probabil că nici el nu şi-a dat 
seama, dar, la vreo cinci metri de 
poarta noastră, i-a căzut ceva din 
palton, rămânând ca o pată de cerneală 



pe zăpadă. 

Era o pasăre moartă, neagră, 
pesemne o cioară sau poate o mierlă 
indiană. Sunetul pe care l-a făcut când 
a atins pământul îngheţat a ajuns până 
la mine, dar bătrânul a mers mai 
departe, netulburat. 

Multă vreme, am studiat pasărea 
moartă ca pe o enigmă. Era destul de 
departe, dincolo de copacii din grădina 
din faţă şi ascunsă de zăpadă. Oricât 
încercam să-mi încordez privirea, nu 
reuşeam să văd clar. Stăteam şi mă 
gândeam dacă să iau binoclul sau mai 
bine să ies afară şi să mă uit de 
aproape, dar o inerţie apăsătoare m-a 
ţinut în loc. 

Ce pasăre o fi fost? De prea mult 



uitat, grămăjoara de pene nu mi se mai 
părea o pasăre, ci o perucă de femeie. 

Ziua..., luna... 

Momoko a început să sufere. 
Durerea ei era ca un incendiu iscat de 
la o simplă ţigară. Nu e nici o diferenţă 
între o fată absolut banală şi un mare 
filozof; pentru amândoi, cel mai 
neînsemnat eşec poate naşte o viziune 
care distruge lumea. 

Eu, care-i doream suferinţa, mi-am 
schimbat atitudinea şi i-am spus ce voia 
să audă. în ton cu dispoziţia ei, am 
bârfit-o în cel mai nesuferit fel pe 
Nagisa. Cu ochii în lacrimi, Momoko 
m-a rugat să mă despart de ea. I-am 
mărturisit că aş fi vrut să mă despart, 
dar aveam nevoie de ajutor; dacă nu 



mă sprijinea, nu puteam scăpa de acel 
diavol de femeie, i-am spus, exagerând 
bineînţeles lucrurile. 

Momoko a fost de acord, dar cu o 
condiţie: să arunc, de faţă cu ea, 
medalionul primit de la Nagisa. Pentru 
mine obiectul nu însemna absolut nimic. 
Am acceptat imediat. Am mers 
împreună pe podul din faţa staţiei 
Suidobashi Mi-am scos medalionul de 
la gât şi i l-am dat, rugând-o să-l 
arunce chiar ea în apa murdară a râului 
L-a aruncat departe, făcându-1 să 
sclipească în lumina apusului de iarnă. 
Medalionul a căzut în apa urât 
mirositoare, exact când un şlep trecea 
pe sub pod. Momoko mi s-a prăbuşit în 
braţe, cu respiraţia întretăiată, 



surescitată de parcă tocmai ar fi omorât 
pe cineva. Trecătorii ne aruncau priviri 
mirate. 

Venise vremea să plec la cursuri 
Ne-am dat întâlnire a doua zi, sâmbătă 
după-amiaza, şine-am despărţit. 

Ziua..., luna... 

Am făcut-o pe Momoko să-i scrie 
Nagisei o scrisoare dictată de mine. 
Oare de câte sute de ori am folosit 
cuvântul „dragoste", în acea după- 
amiază de sâmbără? I-am spus că, 
dacă eu o iubeam şi ea mă iubea, 
puteam să împiedicăm dezastrul numai 
lucrând împreună. Am pus la cale o 
scrisoare mincinoasă. 

Ne-am întâlnit la o sală de bowling 
în apropiere de grădinile Templului 



Meiji. După câteva ture de joc, am ieşit 
să ne plimbăm în soarele călduţ de 
iarnă, pe sub crengile golaşe ale 
copacilor ginkgo. Ne ţineam de mână. 
Ne-am oprit apoi la o ceainărie 
deschisă recent pe bulevardul Aoyama. 
Adusesem cu mine hârtie de scrisori, un 
plic şi timbre. 

în timpul plimbării i-am şoptit iar 
cuvinte de dragoste, picurându-i-le în 
urechi ca pe un anestezic. La un 
moment dat, nici nu ştiu când, pentru 
mine Momoko a devenit totuna cu fata 
nebună, Kinue. Şi ea putea să respire în 
linişte doar hrănindu-se cu ideea, atât 
de greşită, că dragostea noastră nu se 
va schimba niciodată. 

Kinue, care se crede frumoasă, şi 



Momoko, care se crede iubită, neagă 
în aceeaşi măsură realitatea, dar 
Momoko trebuie sprijinită, în timp ce 
Kinue se descurcă singură. Ah, dac-aş 
putea-o aduce şi pe Momoko la acelaşi 
nivel! Având un scop pedagogic, aşa- 
zisa dragoste, declaraţiile mele 
fierbinţi nu erau chiar vorbe în vânt. 
Dar nu era oare o contradicţie 
metodologică să aduc pe cineva ca 
Momoko, care afirma neabătut 
realitatea, în starea de a o nega? Nu 
era lucru uşor s-o transform într-o 
femeie care se luptă cu lumea întreagă, 
precum Kinue. 

Tot repetând la nesfârşit incantaţia 
iubirii, ca pe o sutră, ceva ajunge să se 
schimbe şi în sufletul credinciosului 



Aproape că simţeam c-o iubesc. 
Rostisem cuvântul interzis şi acum 
sentimentul de eliberare mă îmbăta. 
Cât de mult seamănă cel care împinge 
în ispită cu instructorul de zbor, nevoit 
să urce în acelaşi avion cu pilotul 
începător şi neîndemânatic! 

Iar ceea ce voia Momoko, în felul ei 
desuet, nu era decât o confirmare 
„spirituală" a dragostei mele, pentru 
care erau de-ajuns o vorbă sau două. 
Cuvintele care pluteau prin aer şi lăsau 
o umbră clară pe pământ nu erau oare 
chiar esenţa mea? Eu sunt născut să 
folosesc vorbele astfel. Şi, dacă aşa 
stau lucrurile (iată o expresie 
sentimentală care mă irită), înseamnă 
că limba mea maternă, pe care până 



acum am ascuns-o de alţii, este limba 
dragostei 

Când un pacient e lovit de cancer 
dar nu ştie, familia îi poate repeta, la 
infinit, „sigur ai să te vindeci", chiar 
dacă boala e incurabilă. La fel şi eu îi 
şopteam lui Momoko, pe drumul 
frumos acoperit cu umbre de copaci, 
vorbe de dragoste. 

Ajunşi la ceainărie, i-am povestit 
despre caracterul Nagisei, prefăcându- 
mă că-i ceream sfatul şi că eram gata 
să-l urmez. Am schiţat şi un plan pentru 
a ne putea lupta cu ea. Bineînţeles, 
descrisesem caracterul femeii după 
buna mea închipuire. 

Momoko îmi era logodnică şi mă 
iubea, dar Nagisa nu era genul de 



femeie care să renunţe la mine din 
acest motiv sau pentru că i se cerea. 
Dimpotrivă, o rugăminte i-ar stârni doar 
dispreţul şi ne-ar face şi mai mari 
greutăţi Ea duşmănea dragostea şi 
urmărea mereu s-o atace pe la spate. 
Ţinta ei erau tinerii care promiteau să 
devină soţi buni îşi lăsa amprenta 
asupra lor şi din umbră, îşi bătea joc 
de viaţa lor de cuplu. Numai că avea şi 
ea punctele ei slabe. Sub nici o formă 
nu tolera dragostea, dar, pe de altă 
parte, deşi era bogată, respecta întru 
câtva femeile care „se luptau să-şi facă 
o viaţă“. Din când în când auzisem 
chiar din gura ei lucrul ăsta. Singurul 
argument care o mişca era acela că stă 
în calea banilor şi împiedică o viaţă 



liniştită. Dacă aşa stăteau lucrurile, cum 
era mai bine să procedăm? 

— Ar trebui să pretind că nu te 
iubesc deloc, dar te folosesc pentru 
bani 

— Aşa este. Ai dreptate! 

Lui Momoko i-a plăcut foarte tare 
ideea şi s-a înveselit. „Ce bine!“ a 
spus, cu un aer visător. Faţă de 
mâhnirea pe care o etalase până mai 
adineauri, entuziasmul care o 
cuprinsese era prea naiv şi prea vesel, 
ceea ce mi-a stricat uşor dispoziţia. 

Momoko a continuat: 

— în plus, nu e complet fals. Părinţii 
mei o ascund cu mare grijă, şi nici eu n- 
am spus nimănui, dar situaţia noastră 
financiară nu este dintre cele mai bune. 



S-a întâmplat ceva la bancă, iar tatăl 
meu a încercat să acopere singur şi a 
ipotecat tot terenul pe care-1 avem. 
Tata e un om foarte bun. De asta a fost 
păcălit de alţii răi 

Momoko era complet absorbită de 
ideea de a deveni o femeie rea şi 
egoistă (ceea ce, după mintea ei, nu se 
putea întâmpla în realitate), ca o elevă 
entuziasmată de rolul care i s-a dat în 
piesa de la serbarea şcolii Scrisoarea 
lungă pe care am pus-o eu la cale şi pe 
care a scris-o ea, din proprie voinţă, la 
măsuţa din ceainărie, suna aşa: 

Doamnă Nagisa, 

Vă scriu ca să vă cer o favoare, aşa 
că binevoiţi să citiţi până la capăt. 
Adevărul este că aş dori să nu-l mai 



vedeţi pe Toru. 

Am să vă explic motivele cât mai 
sincer. Noi suntem logodiţi, dar relaţia 
noastră nu se bazează pe dragoste. îl 
consider pe Toru un prieten bun, dar 
nu am alte sentimente faţă de el. Ceea 
ce doresc eu este să-mi ascult tatăl şi 
să mă mărit pentru a intra într-o 
familie înstărită, cum este cea a lui. 
Tatăl său nu mai are mult de trăit şi-i 
va încredinţa lui toată averea, iar alţi 
membri ai familiei care ar putea avea 
pretenţii la moştenire nu mai sunt. 
Astfel, împreună cu el, care este un 
om inteligent, aş vrea să am o 
căsnicie liberă şi îndestulată. De 
asemenea, ar fi profitabil şi pentru 
tatăl meu, care are probleme 



financiare despre care ne vine greu să 
vorbim. în situaţia lui, se bizuie pe 
sprijinul tatălui lui Toru, apoi, când 
acesta se va prăpădi, speră în 
ajutorul pe care i-l va da Toru însuşi. 
Eu îmi iubesc părinţii nespus de mult, 
iar dacă dragostea logodnicului meu 
se îndreaptă în altă direcţie, toate 
planurile noastre se vor spulberă şi 
vom rămâne fără nici o speranţă. Ca 
să fiu foarte sinceră, această 
căsătorie este de o mare importanţă 
financiară pentru noi. Consider că nu 
există ceva mai de preţ pe lume ca 
banii, şi nu mi-e ruşine de modul meu 
de a gândi. în lipsa unui interes 
bănesc, nu înţeleg cum de cineva 
poate spune, fără oprire, „te iubesc, 



te iubesc! Ceea ce dumneavoastră 
probabil că vi se pare o glumă, pentru 
mine şi familia mea este o chestiune 
de mare importanţă. Nu spun să 
renunţaţi la Toru pentru că-l iubesc 
eu. Motivele mele sunt raţionale şi 
calculate. 

Greşiţi dacă vă gândiţi că puteţi să 
vă vedeţi cu Toru în secret. Aşa ceva 
se află mai devreme sau mai târziu şi 
n-ar fi în avantajul meu să fiu 
considerată o femeie care acceptă 
orice pentru bani. Exact din cauza 
banilor trebuie să-l supraveghez şi să- 
mi protejez mândria. 

Vă rog să nu-i arătaţi sub nici o 
formă scrisoarea logodnicului meu. 
Am scris-o nemaiavănd altă soluţie. 



Dacă sunteţi crudă la suflet, îmi 
închipui că i-o veţi arăta imediat, 
folosindu-vă de ea ca să-l îndepărtaţi 
de mine. Dar, dacă procedaţi aşa, îi 
furaţi unei femei nu dragostea, ci 
posibilitatea de a-şi duce traiul, iar 
fapta vă va urmări toată viaţa. Pentru 
că nu suntem implicate emoţional, v- 
aş ruga să rezolvăm problema pe cale 
amiabilă. Dacă-i arătaţi scrisoarea 
lui Toru, vă promit că am să vă ucid, 
şi nu cred că voi alege o metodă 
dintre cele mai obişnuite. 

Momoko 

— E foarte puternic finalul! a 
exclamat Momoko, veselă. 

— Dacă scrisoarea asta ajunge sub 
ochii mei, nu ştiu ce-o să se întâmple, 



am spus şi eu, râzând. 

— Ei, ai văzut-o deja, aşa că nu-mi 
fac probleme, mi-a răspuns Momoko şi 
s-a lipit de mine. 

Am pus-o să scrie adresa pe plic, am 
lipit timbrul, am mers până la poştă 
ţinându-ne de mână şi am expediat-o. 

Ziua..., luna... 

Astăzi am vizitat-o pe Nagisa şi mi-a 
arătat scrisoarea. Mimând furia, i-am 
smuls-o din mâini şi am ieşit pe uşă. 
Seara târziu, după ce m-am întors de la 
şcoală, m-am dus în biroul tatei şi, cu 
aerul că aveam inima frântă, i-am 
arătat-o. 


Sfârşitul jurnalului lui Toru 



25 


Torn a intrat la liceu la vârsta de 
şaptesprezece ani, cu doi ani mai târziu decât 
tinerii obişnuiţi Avea să intre la facultate în 
anul 49 al Erei Showa—, când împlinea şi 
vârsta majoratului De când a început al 
treilea an de liceu, a studiat zi de zi pentru 
examenul de admitere, fără odihnă. Honda 
l-a rugat să aibă grijă să nu se extenueze. 

27 1974 . 

într-o zi frumoasă de toamnă, Honda l-a 
scos cu forţa din casă, în ciuda protestelor 
lui, şi l-a dus să respire aer curat. Tânărul nu 
voia să meargă undeva prea departe de 


casă, în schimb şi-a exprimat dorinţa de a 
privi vapoare, de care-i era dor, aşa că au 
mers la Yokohama cu o maşină. Intenţionau 
să iasa masa de seară pe drumul de 
întoarcere, în Nankinmachi, cartierul 
chinezesc din Yokohama. 

Din păcate vremea era mohorâtă în acea 
zi de început de octombie. La Yokohama 
zarea e largă, se vede până departe. Au 
mers pe autostradă până la Minami- 
Osanbashi, Cerul, cât vedeai cu ochii, era 
înţesat cu nori cenuşii, ca pielea de rechin. 
Doar din loc în loc razele soarelui, 
albicioase, reuşeau să-i străpungă. Doar 
peste Chuo-Osanbashi se vedea un petic 
albastru, ca un ecou stins al unui clopot, dar 
şi acela părea gata să fie înghiţit de nori 

— Dacă-mi iei maşină, pot să te aduc eu 



până aici. Şoferul e o cheltuială inutilă, i-a 
şoptit Torn lui Honda, când coborau din 
maşină. 

— Dacă intri la Universitatea din Tokyo, 
am să-ţi cumpăr una, ca răsplată. Trebuie 
doar să mai aştepţi puţin. 

Honda l-a trimis pe Toru să cumpere 
bilete pentru a putea intra în terminal, apoi s- 
a uitat, morocănos, la scările pe care le 
avea de urcat, sprijinit în baston. Ştia că 
băiatul l-ar fi ajutat, dacă-i era prea greu, 
dar nu voia să-şi arate slăbiciunea în faţa 
oamenilor. 

De cum au ajuns în port, inima lui Toru s- 
a luminat. Se şi aştepta să fie aşa. Orice port, 
nu doar cel din Shimizu, acţiona asupra lui 
ca un leac şi-i aducea alinare. 

Era ora două după-amiaza. La nouă 



dimineaţa fusese afişată lista cu vapoarele 
aflate în port în ziua respectivă: Chung Lien 
II din Panama, de 2 167 de tone; un vas 
sovietic; Hai-i din China, de 2 767 de tone; 
Mindanao din Filipine, de 3 357 de tone. La 
ora două şi jumătate era aşteptat să sosească 
de la Nahodka un vas sovietic, Habarovsk, 
cu mulţi turişti japonezi De sus, din sala de 
observaţie a terminalului se vedeau bine 
punţile vaselor trase la chei 

Tatăl şi fiul stăteau în dreptul prorei 
vasului Chung Lien şi priveau freamătul 
portului de la picioarele lor. 

De-a lungul timpului lise mai întâmplase 
să stea unul lângă celălalt în tăcere şi să 
aibă în faţa ochilor un peisaj grandios. Poate 
că era postura cea mai potrivită pentru cei 
doi Honda, tată şi fiu. „Legătura" dintre ei 



însemna să pună natura ca un tampon între 
conştiinţele lor separate, ştiind amândoi că, 
dacă li se întâlneau direct, zămisleau răul. 
Se foloseau de ea ca de un imens filtru, 
reuşind să facă apă dulce, bună de băut, din 
apa sărată a mării conştiinţei lor. 

Sub prora vasului Chung Lien se vedea 
un mic debarcader, ca o grămadă de lemne 
aduse de ape. Semnele de interdicţie pentru 
maşini şi benzile de marcaj de pe cheiul de 
beton păreau un joc de şotron părăsit. De 
undeva venea plutind un fum şi se auzea un 
huruit de motor. 

Vopseaua neagră de pe carena vasului 
Chung Lien era cojită, iar de sub ea, petele 
de grund, de un portocaliu vesel, părea că 
desenează o hartă aeriană a clădirilor din 
port. Ancora ruginită atârna mai jos de 



nară—, ca un crab uriaş. 

28 Orificiu prin care se coboară lanţul ancorei în afara 
bordului navei. 

— Oare ce încărcătură are? Ce-or fi 
obiectele alea lungi şi subţiri ca nişte fuse, 
împachetate cu atâta grijă? a întrebat 
Honda, atras de activitatea docherilor pe 
vas. 

— Presupun că sunt nişte cutii de lemn. 

Mulţumit că nici Toru nu ştia mai multe, 
bătrânul şi-a îndreptat atenţia către 
strigătele docherilor. în viaţa lui nu văzuse 
atâta muncă. 

în mod suprinzător, era sănătos şi nu în 
ultimul rând prosper, deşi neglijase o viaţă 
întreagă carnea, muşchii şi organele (lăsând 
la o parte creierul) cu care fusese înzestrat 
la naştere, ca orice om. Cu toate acestea, nu 


avusese o minte creativă sau o mare putere 
de imaginaţie. Nu făcuse decât să analizeze 
la rece şi să judece corect, iar aceste lucruri 
îi aduseseră destui bani, N-avea vreun 
sentiment de vinovăţie privind munca grea a 
altora, văzută acum pe viu sau altădată în 
picturi îl chinuia doar un sentiment de iritare 
legat de propria-i viaţă. Scenele, lucrurile şi 
mişcările trupurilor pe care le avea în faţa 
ochilor nu reprezentau realitatea cu care el 
avea contact şi din care obţinea profit. Mai 
degrabă, i se părea că între el şi realitatea 
invizibilă cu oamenii invizibili care profită de 
ea se ridică un zid opac ce-şi râde mereu de 
ambele părţi, un zid vopsit în culori cu miros 
de viaţă. Personajele pictate pe el par 
stăpâne pe acţiunile lor, dar, de fapt, sunt 
ţinute strâns sub control de altcineva. 



Honda nu-şi dorise niciodată să fie şi el o 
entitate opacă, legată şi controlată, dar ştia 
că acestea erau cu adevărat ancorate în 
viaţă. Societatea nu oferă recompense decât 
pentru sacrificii. Cu cât sacrificiul vieţii şi al 
sentimentului de a trăi e mai mare, cu atât se 
plăteşte mai bine inteligenţa. 

însă acum, la vârsta lui, nu mai era 
nevoie să se frământe. Era suficient să stea şi 
să se bucure privind forfota din jurul său. 
Vapoarele vor sosi în port, apoi vor pleca 
spre ţări cu soare strălucitor şi după moartea 
sa. Şi fără el, lumea era plină de vise. Dacă 
ar fi fost un port, chiar unul în pragul 
disperării, tot ar fi trebuit să permită şederea 
unui număr de speranţe. Dar nici măcar port 
nu era, iar acum trebuia să declare lumii 
întregi şi mării nemărginite că era doar o 



inutilitate absolută. 

Şi totuşi, dacă ar fi fost un port? 

Cu Torn lângă el, captivat de activitatea 
docherilor, a privit „Portul Honda“, unde 
poposise doar o barcă mică. O barcă aidoma 
portului, putrezind odată cu el, căreia 
niciodată n-avea să-i se permită să-l 
părăsească. O legase cu ciment de chei Un 
tată şi un fiu ideali, s-a gândit Honda. 

Sub ochii lui, Chung Lien şi-a deschis 
larg gura întunecată, lăsând să i se vadă 
măruntaiele. încărcătura era scoasă la 
suprafaţă. Muncitorii ocupaţi cu 
descărcarea, urcaţi pe muntele de marfă şi 
vizibili doar până la jumătate, cu pulovere 
maro, brâuri verzi de lână cu fire aurii şi 
căşti de protecţie galbene, strigau în sus, 
către bigi Cablurile bigilor se smuceau 



strigând şi ele pe limba lor, iar încărcătura 
se învârtea pe cer, legănându-se instabilă şi 
ascunzând din când în când numele scris cu 
litere aurii al vaporului alb de pasageri 
ancorat mai încolo, la cheiul central. 

Un ofiţer de pe vas, cu caschetă albă, 
supraveghea operaţiunile de descărcare, 
zâmbind. Părea că tocmai le strigase 
docherilor o glumă mai deşucheată, ca să-i 
îndemne la lucru. 

Plictisiţi să tot privească descărcatul, tatăl 
şi fiul s-au mutat în punctul de unde puteau 
vedea în acelaşi timp pupa vasului Chung 
Lien şi prora celui sovietic. Spre deosebire 
de agitaţia de pe partea cealaltă a vaporului, 
aici era pustiu. Se vedeau doar câteva guri 
de aerisire, pământii, îndreptate în toate 
direcţiile, o grămadă de deşeuri, butoaie 



vechi de sake, murdare şi cu cercurile de pe 
doage mâncate de rugină, veste de salvare 
agăţate de balustradele albe, tot felul de 
unelte, colaci de parâme, bărci de salvare 
albe, cu pliuri delicate, acoperite cu prelate 
gălbui... iar sub pavilionul panamez încă 
mai ardea o lampă veche. 

Priveliştea ducea cu gândul la o natură 
moartă din Ţările de Jos, în care pătrunsese 
lumina tristă a mării. Părea că vasul îşi face 
siesta, cu părţile ruşinoase expuse în văzul 
lumii, în acele lungi ore de plictiseală cât 
trebuia să stea la mal. 

De cealaltă parte, vaporul sovietic 
intimida prin silueta sa, cu cele treisprezece 
bigi argintii, uriaşe, şi prora neagră. Rugina 
scursă de pe ancora ce spânzura din nară 
pictase pe carena vasului sute de fire de 



păianjen roşu. 

Odgoanele care ancorau cele două vase 
de chei erau maiestuoase, câte trei de 
fiecare, încrucişate, cu mustăţi zburlite din 
cânepă de Manila. Imobile, vasele 
deveniseră două paravane imense din oţel, 
în dosul cărora se zărea mişcarea 
necontenită din port. Ori de câte ori treceau 
pe lângă ele vreo barcă mică cu aburi, cu 
bordul protejat de cauciucuri negre şi uzate, 
sau vreo şalupă-pilot, albă şi alungită, siajul 
lor desena linii subţiri pe suprafaţa 
întunecată a apei Peste un timp, apei îi 
trecea iritarea şi valurile dispăreau. 

Toru şi-a amintit de peisajul portului 
Shimizu, pe care-1 privise de atâtea ori în 
zilele libere. De fiecare dată ceva dădea să- 
i iasă din piept, de parcă însuşi portul ofta cu 



toată puterea plămânilor săi, îşi astupa 
urechile ca să nu mai audă strigătele 
oamenilor şi zgomotul metalic, neîncetat, al 
motoarelor. Simţea în acelaşi timp apăsare şi 
eliberare şi era cuprins de o senzaţie plăcută 
de gol. La fel simţea şi acum, deşi prezenţa 
tatălui său îl inhiba. 

Brusc, Honda i-a spus: 

— Am făcut bine să rupem logodna cu 
tânăra Hamanaka, în primăvară. Acum văd 
că te-ai liniştit şi te-ai cufundat în studiu, aşa 
că putem vorbi despre asta. Cred că am 
greşit, atunci, privind lucrurile cu uşurinţă. 

— Nu mai contează! 

Toru, iritat, i-a răspuns pe tonul trist şi 
franc al adolescenţilor, dar asta nu l-a oprit 
pe Honda. Intenţia lui nu era să-şi ceară 
iertare, ci mai degrabă să afle răspunsul la o 



întrebare pe care dorea de mult să o pună: 

— Dar scrisoarea ei... nu ţi s-a părut 
prostească? Ştiam de la bun început că 
părinţii erau atraşi de bani, dar eram pregătiţi 
să închidem ochii. Ce nepotrivit ca o fată 
atât de tânără să vorbească pe şleau despre 
asemenea lucruri... Părinţii ei mi-au dat tot 
felul de explicaţii, iar onorabilul coleg care 
a intermediat negocierile a rămas fără grai 
când i-am arătat scrisoarea. 

Pe Toru îl deranja teribil că tatăl său, 
care până acum nu mai pomenise niciodată 
incidentul, deschisese dintr-odată subiectul, 
ba chiar fără ocoliş. Instinctiv, ştia că Honda 
se bucurase la fel de mult să rupă logodna 
cum se bucurase s-o pună la cale. 

— Dar nu crezi că toate propunerile de 
căsătorie care ni se fac sunt la fel? 



Momoko măcar a fost sinceră şi am putut 
lua măsuri la timp, i-a răspuns Torn, cu 
coatele pe balustrada terminalului, fără să-l 
privească în ochi 

— Şi eu spun acelaşi lucru. Dar nu trebuie 
să ne pierdem speranţa. Găsim noi o fată 
potrivită. Şi totuşi... scrisoarea aceea... 

— De ce te preocupă acum atât de mult 
scrisoarea? 

Honda i-a dat uşor cu cotul. Lui Toru i s- 
a părut că-1 atinsese braţul unui schelet. 

— De fapt, tu ai pus-o să scrie aşa. Am 
dreptate? 

Toru n-a fost deloc surprins. Se aştepta 
ca, la un moment dat, Honda să-ipună acea 
întrebare. 

— Şi dac-ar fi aşa? Ce-ai face? 

— N-aş face nimic. Remarc doar că ai 



găsit o metodă de a-ţi gestiona viaţa. Dar 
este o metodă întunecată, fără pic de 
blândeţe. 

Torn s-a simţit rănit în amorul propriu. 

— Nu vreau să se creadă despre mine că 
sunt un bărbat „blând“. 

— Dar, de când a început logodna şi 
până am rupt-o, te-ai purtat ca un bărbat 
„blând“. 

— Am făcut cum ai vrut tu. 

— într-adevăr! 

Râsul bătrânului, cu dinţii în bătaia 
vântului dinspre mare, l-a făcut pe Toru să 
se cutremure. Aveau un punct comun de 
înţelegere, dar asta îi stârnea tânărului 
porniri criminale. Ar fi putut rezolva foarte 
uşor, dacă-1 împingea pe bătrân în gol, de 
la înălţimea terminalului, dar ideea că 



bătrânul îi citea gândurile l-a făcut să dea 
înapoi. Faptul că era silit să trăiască în 
aceeaşi casă şi să vadă zi de zi faţa cuiva 
care încerca să-i înţeleagă cele mai 
profunde porniri şi, mai mult decât atât, chiar 
reuşea, era lucrul cel mai deprimant şi cel 
mai greu de suportat. 

Tatăl şi fiul nu şi-au mai spus nimic. S-au 
plimbat prin terminal şi s-au oprit puţin la 
capătul opus, să privească vasul filipinez 
tras la chei 

Chiar în dreptul lor era uşa de la cabina 
echipajului, lăsată larg deschisă. Prin ea se 
vedea linoleumul de pe jos, plin de 
zgârieturi şi lucind în bătaia soarelui, iar 
după un colţ, balustrada metalică a scării ce 
ducea cu un nivel mai jos. Coridorul scurt şi 
pustiu transmitea parcă rutina vieţii de 



marinar, îngheţată, aceeaşi pe orice mare, 
oricât de îndepărtată. Pe vasul imens, alb şi 
îndrăzneţ, doar locul acela amintea de 
coridoarele întunecate şi pustii la ceas de 
după-amiază, aşa cum există în orice casă. 
La fel era şi în casa prea spaţioasă în care 
trăiau doar un bătrân şi un tânăr. 

Toru a făcut un gest brusc şi Honda, 
speriat, s-a aplecat să se ferească. Cu forţă, 
tânărul a aruncat departe în mare, peste 
pupa vasului filipinez, un caiet de şcoală 
făcut sul şi prins cu elastic, pe care-1 
scosese din geantă. Honda a apucat să 
zărească o clipă eticheta, scrisă cu cerneală 
roşie: însemnări 

— Ce faci? 

— Sunt nişte notiţe care nu-mi mai 
folosesc, scrise într-o doară. 



— Au să te amendeze. 

Dar nu era nimeni în jur, iar marinarul care 
din întâmplare se afla pe puntea vasului se 
uita mirat spre suprafaţa apei Caietul s-a ivit 
o clipă printre valuri apoi s-a scufundat. 

Chiar atunci a intrat la chei vasul sovietic 
de pasageri alb, cu o stea mare, roşie pe 
proră şi numele, Habarovsk, scris cu litere 
argintii Era tras de un remorcher cu catarge 
de culoarea unui rac fiert. Imediat, la 
balustrada terminalului s-au adunat o 
mulţime de oameni care-i aşteptau sosirea, 
toţi cu părul răvăşit de vânt. Unii se 
ridicaseră pe vârfuri ca să vadă mai bine. 
Copiii de pe umerii adulţilor deja fluturau din 
mâini şi strigau de bucurie. 



26 


Keiko a avut parte de o răbufnire de 
indignare când l-a întrebat pe Honda cum 
plănuia Toru să petreacă ajunul Crăciunului 
din anul 47 al Erei Showa. De când cu 
incidentul din septembrie, bătrânul, ajuns la 
optzeci de ani, se temea de orice. îşi 
pierduse limpezimea de odinioară, căpătase 
un aer slugarnic şi timid şi nu se mai simţea 
niciodată în siguranţă. 

Nu devenise aşa doar din cauza 
incidentului în cei patru ani care trecuseră 
de când îl adoptate pe Toru, tânărul păruse 
liniştit şi nu manifestase vreo schimbare 
evidentă, dar în primăvară, când împlinise 



vârsta majoratului şi fusese admis la 
Universitatea din Tokyo, se transformase 
complet. începuse să-şi trateze tatăl adoptiv 
cu cruzime. Dacă vedea vreun semn de 
împotrivire, ridica mâna imediat. De când 
Toru îi spărsese capul cu vătraiul de la sobă 
iar el trebuise să meargă câteva zile la rând 
la spital, minţindu-i pe doctori că se 
împiedicase şi căzuse, Honda era mult mai 
atent la intenţiile tânărului şi se grăbea să-i 
împlinească dorinţele. Pe Keiko, ştiind-o de 
partea bătrânului, Toru o trata întotdeauna 
cu grosolănie. 

Ca rezultat al anilor lungi în care se 
străduise să îndepărteze orice rude pe care 
le bănuia că-i urmăreau averea, acum 
Honda nu mai avea pe nimeni care să-l 
compătimească. Cei care se opuseseră 



adopţiei se bucurau că lucrurile se 
întorseseră împotriva lui Nu credeau o iotă 
din afirmaţiile pe care le făcea bătrânul, 
fiind convinşi că voia doar să le câştige 
simpatia. Ba mai degrabă, când îl întâlneau 
pe Toru, tindeau să-l compătimească pe el. 
Un tânăr cu ochi frumoşi şi purtare 
nevinovată, devotat trup şi suflet unui 
bătrân, era ponegrit de acesta, pe baza unor 
închipuiri de-ale lui Nici n-aveau cum să 
creadă altfel, pentru că purtarea tânărului 
era fără cusur. 

— îmi pare nespus de rău că vă creez 
neplăceri Oare cine a răspândit asemenea 
zvonuri neadevărate? Probabil doamna 
Hisamatsu. Este o persoană tare cumsecade, 
însă crede tot ce-i spune tatăl meu. Din 
păcate el, în ultima vreme, s-a senilizat grav 



şi mai nou are mania persecuţiei Probabil că 
aşa se întâmplă când te lupţi toată viaţa să- 
ţi aperi averea, dar să-l consideri hoţ pe 
propriul fiu, cu care trăieşti sub acelaşi 
acoperiş... e drept că şi eu, tânăr fiind, 
suport cu greu şi uneori îi mai răspund. 
Atunci însă se plânge că l-am bruscat. 
Odată, când a căzut în grădină şi a dat cu 
capul de trunchiul unui prun bătrân, i-a spus 
doamnei Hisamatsu că l-am lovit eu, cu 
vătraiul. Dumneaei crede tot ce aude iar eu 
sunt pus într-o poziţie extrem de delicată. 

Despre Kinue, fata nebună din Shimizu pe 
care în vară o adusese la el şi-i pusese la 
dispoziţie o căsuţă din grădină, spunea: 

— Fata aceea? Da, este într-adevăr 
demnă de milă. Când munceam la Shimizu, 
m-a ajutat de multe ori în orăşelul ei, toată 



lumea o ia peste picior iar copiii o necăjesc. 
Mi-a tot spus că-şi dorea să plece la Tokyo 
şi de aceea am vorbit cu părinţii ei şi am 
luat-o în grijă. Dacă aş interna-o într-un 
spital de boli nervoase, cu siguranţă că cei 
de acolo ar omorî-o. Are o nebunie blândă 
şi este inofensivă. 

Toate cunoştinţele mai în vârstă îl iubeau, 
însă când încercau să-şi vâre nasul în viaţa 
lui personală, îi îndepărta politicos, cu 
dibăcie. Toţi se uitau la Honda, îşi aminteau 
cu invidie norocul pe care-1 avusese cu 
douăzeci de ani în urmă, când obţinuse o 
avere considerabilă, şi-l deplângeau pe 
omul care, odinioară atât de sclipitor, 
ajunsese într-o stare de senilitate 
ireversibilă. 


O zi din viaţa lui Toru. 



Nu mai avea nevoie să privească marea şi 
să aştepte sosirea vapoarelor. 

De fapt, nu mai avea nevoie nici să 
meargă la cursuri, dar o făcea numai pentru 
a inspira lumii încredere. La Universitatea 
din Tokyo putea ajunge pe jos în mai puţin 
de zece minute, dar se ducea special cu 
maşina. 

Nu-şi pierduse însă obiceiul de a se trezi 
devreme. Cântărea lumina ce pătrundea prin 
perdele şi-şi dădea seama dacă era senin 
sau ploaie. Cerceta starea de ordine a lumii 
pe care o conducea. înşelăciunea şi răul 
funcţionau perfect, ca acele unui ceasornic? 
încă nu-şi dăduse nimeni seama că lumea 
era controlată de rău? Mergeau toate după 
reguli, fără ca vreun strop de dragoste să fi 
apărut pe undeva? Erau oamenii mulţumiţi 



sub sceptrul său? Plutea răul pe deasupra 
capetelor oamenilor, transparent, ca un 
poem? Erau şterse de pe faţa pământului 
toate cele „omeneşti“? Se lucra minuţios în 
aşa fel încât ardoarea să ajungă de 
batjocură? Era cu adevărat mort spiritul 
uman?... 

Toru era convins că, dacă-şi întindea 
mâinile albe şi frumoase peste lume, aceasta 
avea să fie cuprinsă de o boală frumoasă. 
La fel, se aştepta la norocul neaşteptat şi, 
dacă avea noroc o dată, era convins că n- 
avea să fie ultima. Din motive necunoscute 
lui, un tânăr sărac care lucra la staţia de 
semnalizare a unui port fusese înfiat de un 
bătrân bogat şi cu un picior în groapă. 
Probabil că urma să-l viziteze un rege de 
peste mări şi ţări, care să-l roage să-i fie 



prinţ peste regat. 

Imediat ce se trezea, ţâşnea în cămăruţa 
de alături, unde pusese să-i fie instalat un 
duş, şi se spăla cu apă rece, chiar şi iarna. 
Nimic nu-1 trezea mai bine. 

Apa rece ca gheaţa îi accelera bătăile 
inimii, îi biciuia pieptul, îi străpungea pielea 
ca mii de ace. O lăsa să-i curgă o vreme pe 
spate, apoi se întorcea din nou cu faţa, dar 
inima tot nu i se obişnuia cu procedura. 
Simţea cum o placă de fier îi apăsa pieptul, 
ca şi cum trupul gol i-ar fi fost strâns într-o 
armură. Se sucea şi se răsucea, ca un 
cadavru atârnat de funia de apă. 

în cele din urmă carnea i s-a trezit. Pielea 
tânără a respins picăturile de apă. Toru şi-a 
ridicat braţul stâng, şi-a dat cu apă la 
subsuoară şi a privit cum îi străluceau, ude, 



cele trei aluniţe, ca trei pietricele negre. 
Erau semnul „celui ales“, pe care 
întotdeauna le ţinea ascunse de ochii lumii, 
sub aripa îndoită. 

A terminat şi s-a şters cu propospul. 
Trupul îi ardea. 

A sunat din clopoţel. Era datoria slujnicei 
Tsune să aştepte cu micul dejun pregătit şi să 
i-1 aducă în cameră în clipa în care era 
chemată. Tsune era o fată pe care o culesese 
dintr-o ceainărie din Kanda şi care nu-i ieşea 
din cuvânt. 

Trecuseră abia doi ani de când Toru 
avusese prima experinţă cu o femeie, dar 
învăţase imediat cum să trezească 
devotamentul unei femei pe care n-o iubea. 
Avea şi darul de a descoperi imediat femeile 
care l-ar asculta orbeşte. Alungase până la 



una slujnicele care-i ţineau partea lui Honda, 
aducând în casă numai fete pe care le găsise 
şi le sedusese chiar el. Le numea maids, 
folosind termenul englezesc. Dintre toate, 
Tsune era cea mai săracă la minte şi cu sânii 
cei mai mari. 

Când i-a aşezat micul dejun pe masă, 
Toru a ciupit-o de sâni, în chip de „bună 
dimineaţa". 

— Ce pietroşi sunt! 

— Sunt potriviţi, i-a răspuns Tsune, lipsită 
de expresivitate, dar pe un ton respectuos. 

Toată carnea ei, dezolantă şi înăbuşitoare, 
era respectuoasă, însă buricul, adânc ca o 
fântână, sugera deferenţa absolută. Avea 
picioare frumoase, dar disproporţionate faţă 
de restul trupului Era şi ea conştientă de 
asta. La ceainărie, când mergea pe podeaua 



denivelată ducând tava cu cafele, Torn o 
văzuse atingând cu gamba frunzele uscate 
ale arborelui de cauciuc, ca o pisică ce se 
freacă de un tufiş. 

Toru s-a dus la fereastră şi a privit 
grădina, lăsând vântul să-i intre prin piepţii 
halatului de casă. Era ora la care Honda îşi 
făcea plimbarea, imediat ce se trezea; un 
obicei pe care-1 respecta cu sfinţenie. 

în soarele dimineţii de noiembrie, 
bătrânul mergea cu paşi mici şi nesiguri, 
sprijinit în baston. Când l-a văzut pe Toru, a 
zâmbit, a fluturat din mână şi a rostit cu greu 
un „bună dimineaţa" abia auzit. 

Toru, la rândul său, i-a zâmbit şi a 
fluturat din mână, zicând: 

— Ia uite, încă mai trăieşti! 

Era salutul lui de dimineaţă. 



Honda, zâmbind în continuare, şi-a 
continuat plimbarea, fără să mai spună nimic, 
atent să evite pietrele de pe jos. Dacă zicea 
ceva nelalocul lui, cine ştie ce-i mai zbura 
pe deasupra capului Avea de îndurat doar 
acest moment de umilinţă şi pe urmă scăpa 
de Toru cel puţin până seara. 

Odată greşise şi se apropiase prea mult de 
tânăr. Acesta i-a spus, tăios: 

— Moşii sunt murdari Du-te mai încolo, 
că miroşi! 

Obrajii i-au tremurat de furie, dar n-a avut 
ce face. Dacă Toru ar fi ţipat la el, ar fi 
putut şi el să ridice vocea, dar tânărul, în 
astfel de situaţii afişa un zâmbet pe chipul 
palid şi fixându-1 cu ochi inocenţi şi 
frumoşi îi vorbea calm şi aproape şoptit. 

în decursul celor patru ani cât trăiseră 



împreună, Torn ajunsese să-l urască pe 
bătrân tot mai mult. Ura tot ce ţinea de el, 
trupul urât şi neputincios, flecăreala fără rost 
menită să-i ascundă neputinţa, lucrurile 
repetate de cinci ori, iritarea de om bătrân, 
aroganţa, laşitatea, cărpănoşenia, grija 
excesivă faţă de propriu-i trup, teama 
constantă de moarte, atitudinea 
împăciuitoare, mâinile brăzdate de riduri, 
mersul ca de omidă, amestecul de 
slugărnicie şi atenţie în fiecare expresie a 
feţei... 

Şi, din păcate, Japonia era plină de 
bătrâni 

Toru s-a întors la micul dejun. A oprit-o 
pe Tsune lângă el, în picioare, să-l 
servească. A pus-o să-i toarne cafea şi să 
adauge zahăr. S-a plâns de cum era prăjită 



pamea. 

Avea un fel de superstiţie: o zi bună era 
aceea care începea bine. Dimineaţa trebuia 
să fie ca un cristal perfect, fără urmă de 
crăpătură. Rezistase meseriei plicticoase de 
la staţia de semnalizare doar pentru că 
privitul nu dăuna respectului de sine. 

Odată, Tsune i-a spus: 

— Stăpânul de la ceainărie vă poreclise 
Sparanghel, fiindcă sunteţi slab şi palid. 

Fără o vorbă, Toru, care fuma, a luat 
ţigara şi i-a apăsat-o pe dosul palmei De 
atunci cât de proastă era ea, Tsune a ştiut 
să-şi cântărească vorbele. Avea grijă mai 
ales dimineaţa, când îl servea la masă. 

Cele patru slujnice lucrau prin rotaţie. în 
fiecare zi trei se ocupau, cu rândul, de 
Toru, Honda şi Kinue, în timp ce a patra era 



liberă. Cea care-i aducea lui Torn micul 
dejun era aşteptată şi în pat, seara, însă doar 
cât avea el nevoie; nici una dintre servitoare 
nu rămânea cu el peste noapte. Astfel, 
fiecare dintre ele avea parte de mângâierile 
lui o dată la patru zile şi putea ieşi în oraş în 
ziua liberă, o dată pe săptămână. Honda îi 
admira în secret sistemul prin care le 
controla atât de bine şi nu lăsa loc de 
disensiuni. Ordinele lui erau întotdeauna 
ascultate în chipul cel mai firesc. 

Disciplina impusă de el era impecabilă. Le 
instruise pe slujnice să-l numească pe Honda 
„stăpânul cel mare“ şi toţi cei care veneau 
în vizită aveau numai cuvinte de laudă 
pentru ele, spunând că nu mai văzuseră 
asemenea slujnice frumoase şi bine educate. 
Toru se îngrijea ca bătrânului să nu-i 



lipsească nimic şi în acelaşi timp îşi dădea 
silinţa să-l umilească fără încetare. 

După ce lua micul dejun şi-şi termina 
pregătirile, înainte să plece la şcoală, Toru 
trecea s-o vadă pe Kinue, în căsuţa din 
fundul grădinii, îl aştepta întotdeauna întinsă 
pe şezlongul de pe verandă, în neglijeu şi 
machiată. Cea mai recentă găselniţă a ei era 
să mimeze boala. 

Pe nebuna urâtă Toru o trata cu cea mai 
sinceră blândeţe. Se aşeza lângă ea, pe 
verandă, şi-i vorbea. 

— Bună dimineaţa! Cum te simţi astăzi? 

— Astăzi? Bine, mulţumesc de 
întrebare... Să ştii, nu cred că există un 
moment mai frumos pe lume decât acela 
când o fată bolnavă, atât de slăbită încât 
de-abia poate să se machieze puţin, şi care 



zace întinsă pe o canapea, e întrebată cum 
se simte şi-şi adună toate puterile ca să 
răspundă: „Astăzi? Mă simt bine...“ 
Frumuseţea tremură ca o floare, şi fata-i 
simte greutatea pe pleoape, când închide 
ochii. Cum ţi se pare? Este tot ce pot să-ţi 
ofer ca să te răsplătesc. îţi sunt foarte 
recunoscătoare. Eşti singurul bărbat pe 
lumea asta care nu-mi cere nimic, dar îmi 
îndeplineşte toate dorinţele, cu bunătate. De 
când am venit aici, te pot vedea în fiecare zi, 
fără să trebuiască să ies. Iar dacă tatăl tău n- 
ar mai fi prin preajmă... 

— Stai liniştită. Mai e puţin şi-i vine 
ceasul. Treaba din septembrie a pus ordine 
în lucruri şi de atunci totul merge ca pe 
roate. Anul viitor am să-ţi pot cumpăra un 
inel cu diamante. 



— Vai, ce fericită sunt! Am să trăiesc 
gândindu-mă numai la asta! Astăzi n-avem 
diamante, aşa că ne vom mulţumi cu flori 
Floarea de azi va fi crizantema aceea albă 
din grădină. Ai putea să mi-o culegi tu? Ce 
mă bucur! Nu, nu cea de acolo. Cea în 
ghiveci Da! Crizantema albă, mare, cu 
petalele grele, care-icurg ca nişte panglici 

Toru a rupt fără vreun regret floarea pe 
care Flonda o îngrijise cu mult efort şi i-a 
dat-o lui Kinue. Fata, ca o frumuseţe 
bolnavă, a răsucit-o languros între degete, 
surâzând slab, apoi şi-a prins-o în păr. 

— Flaide, e vremea să pleci! Ai să întârzii 
la şcoală. între două cursuri să te mai 
gândeşti şi la mine! a spus, fluturând din 
mână. 

Toru s-a dus la garaj. A băgat cheia în 



contact şi a pornit motorul maşinii sport, un 
Mustang, primită de la Honda în primăvară, 
când că luase examenul de admitere la 
facultate. Dacă motorul lent şi romantic al 
unui vas tăia valurile albastre atât de 
frumos, învolburând apa în urma sa cu 
spumă albă, şi Mustangul cu motor puternic 
şi rapid, cu opt cilindri, putea să împrăştie 
mulţimile de oameni plictisitori, tăind în 
carnea lor şi aruncând spumă roşie. 

Dar acest lucru nu se întâmpla. Mângâiat, 
ţinut în frâu, Mustangul era controlat să dea 
impresia unui animal supus. Oamenii îl 
admirau ca pe o armă ascuţită, dar pentru a 
le dovedi că nu era periculos, le zâmbea 
făcând să-i strălucească vopseaua de pe 
capotă. 

Maşina care putea atinge şi două sute de 



kilometri la oră străbătea străzile din 
cartierul Hongo, atât de aglomerate 
dimineaţa, cu viteza legală de doar 
patruzeci de kilometri la oră. O adevărată 
impietate. 

Incidentul din 3 septembrie. 

Totul a pornit de la o mică ceartă pe care 
Toru şi Honda au avut-o în acea dimineaţă. 

Pe timpul verii, Honda se refugiase de 
căldură la Hakone, spre marea mulţumire a 
lui Toru. De când vila din Gotemba fusese 
mistuită de incendiu, Honda nu mai vrusese 
să-şi construiască alta şi lăsase terenul 
nefolosit. Suportând cu greu căldura, îşi 
petrecea verile la un han din Hakone. Toru 
prefera să rămână la Tokyo şi să meargă cu 
prietenii în excursii, la mare sau la munte, cu 
maşina. în seara zilei de 2 septembrie 



Honda s-a întors la Tokyo. îl vedea pe 
Torn după multă vreme, dar pe chipul 
acestuia, bine bronzat, a citit ură. Lui Honda 
i s-a făcut teamă. 

A doua zi dimineaţa a ieşit în grădină să 
se plimbe şi, fără să vrea, a scos un strigăt 
de indignare. Ce se întâmplase cu liliacul 
indian? înainte să plece, bătrânul arbust era 
acolo, iar acum fusese tăiat din rădăcini, 

Kinue, care la început locuise cu ei în 
casa mare, se mutase în căsuţa din fundul 
grădinii la începutul lui iulie. Honda o 
acceptase în casă de frica lui Toru, după ce 
acesta îl lovise cu vătraiul. 

Auzindu-i strigătul, tânărul a ieşit în 
grădină. în mâna stângă ţinea vătraiul. 
Dormitorul lui fusese pe vremuri o cameră 
de zi şi păstraseră singurul şemineu din casă. 



Pe marginea lui era mereu un vătrai, chiar pe 
timp de vară. 

Toru ştia că e suficient să i-1 arate 
bătrânului ca să-i amintească de incidentul 
trecut şi să-l sperie. 

— Ce faci cu ăla? Să ştii că de data asta 
am să chem poliţia. Atunci n-am scos o 
vorbă ca să nu ne umplem de ruşine, dar 
acum n-am să mai tac. 

Lui Honda îi tremurau umerii şi a trebuit 
să-şi adune toate puterile ca să vorbească. 

— Şi ce, tu n-ai baston? Apără-te cu el. 

Honda abia aşteptase să se întoarcă 
acasă, ca să vadă liliacul indian, care tocmai 
atunci era înflorit. Voia să-i admire florile 
strălucind pe trunchiul neted şi alb, ca pielea 
de lepros. Şi, când colo, arbustul nu mai 
era! Grădina devenise alta în Ălaya-vijnăna, 



Conştiinţa-Depozit. Şi grădinile se schimbau, 
o ştia bine, dar în clipa în care şi-a spus-o s- 
a simţit cuprins de o furie pe care n-o putea 
ţine în frâu şi care l-a împins să strige. în 
clipa în care a strigat, i s-a făcut frică. 

La puţin timp după ce Kinue se mutase în 
căsuţa din grădină, se încheiase sezonul 
ploios, iar liliacul indian, aflat la câţiva paşi, 
înflorise. Fata îi spusese lui Toru că nu-i 
place floarea pentru că-i dă dureri de cap şi 
că Honda o plantase acolo special ca s-o 
înnebunească pe ea. După ce bătrânul a 
plecat la Hakone, Toru a tăiat planta, pur şi 
simplu. 

în timpul discuţiei celor doi, Kinue s-a 
retras într-o cameră, cât mai îndepărtată, şi 
nu s-a arătat. Toru nu i-a dat nici o 
explicaţie lui Honda. Faptul l-ar fi pus într-o 



poziţie de inferioritate. 

— Tu l-ai tăiat, nu-i aşa? l-a întrebat 
Honda, pe un ton mai moale. 

— Da, da, chiar eu! i-a răspuns Toru, 
vesel. 

— De ce? 

— Era bătrân şi nu ne mai trebuia. 

Toru zâmbea foarte frumos. 

în asemenea momente, părea că-şi trage 
în faţa ochilor un geam gros. Un geam 
coborât din văzduh, făcut exact din acelaşi 
material ca limpezimea cerului de dimineaţă. 
Honda ştia că nici un strigăt şi nici un cuvânt 
nu ajungea la urechile lui Toru îi vedea 
doar gura deschizându-se şi închizându-se, 
afişând proteza dentară. Bătrânul avea deja 
dinţi anorganici Părţi din el începuseră deja 
să moară. 



— Aşa deci... bine atunci 

Honda şi-a petrecut toată ziua închis în 
camera sa, fără să facă cea mai mică 
mişcare. Abia s-a atins de mâncarea adusă 
de maid şi a trimis tava înapoi îşi imagina 
cum slujnica îi dădea imediat raportul lui 
Toru: 

— Bătrânul are toane azi! 

De fapt, s-ar putea ca suferinţa lui să fi 
fost doar atât. Până şi el vedea în propria-i 
durere o nerozie ce nu putea fi justificată în 
vreun fel. Toate se petreceau din cauza lui 
nu din vina lui Toru. Nici transformarea 
tânărului n-avea de ce să-l mire. încă de 
când l-a văzut prima oară, Honda i-a citit 
răul din suflet. 

Toate erau lucruri pe care şi le dorise 
chiar el, însă pentru moment îi era greu să 



măsoare profunzimea rănilor pe care şi le 
făcuse cu mâna lui 

Era la vârsta la care detesta aerul 
condiţionat şi se temea de scări avea 
camera la parter, o încăpere destul de 
spaţioasă, de doisprezece tatami, cu 
privelişte spre grădină şi spre căsuţa din 
fund. Camera, cea mai veche şi cea mai 
posomorâtă din casă, fusese construită în 
stilul shoin, cu tatami pe jos şi panouri 
glisante. Honda a înşirat patru perne de 
şezut, din cânepă, petrecându-şi timpul ba 
întins pe ele, ba ridicat în capul oaselor, 
închisese toate panourile glisante şi 
capitulase în faţa căldurii înăbuşitoare. Din 
când în când se ţâra până la măsuţă şi bea 
apă. Era caldă, de parcă stătuse la soare. 

Timpul se scurgea peste Honda, prins la 



graniţa neclară dintre somn şi trezie, ca o 
aţipeală la capătul furiei şi al tristeţii Chiar 
şi o durere de şold i s-ar fi părut un 
divertisment, dar tocmai astăzi nu-1 durea 
nimic. Era doar obosit din cale-afară. 

Un nenoroc de neînchipuit se abătuse 
peste el, aplicat în doze precise, ca un 
medicament complex, cu efect bine 
controlat. Nu-1 mai putea suporta. 
Bătrâneţea lui ar fi trebuit să fie liberă de 
orice vanitate, ambiţie, aparenţe, autoritate, 
raţiune şi, mai presus de toate, sentimente. 
Dar libertăţii îi lipsea serenitatea. Ar fi 
trebuit să fi uitat orice sentiment cu multă 
vreme în urmă, şi totuşi iritarea mohorâtă şi 
furia încă mai fumegau, ca jarul ascuns sub 
cenuşă. 

Razele de soare ce pătrundeau prin uşile 



glisante aduceau cu ele o atmosferă 
tomnatică, dar el, din izolarea lui, nu 
remarca nici un semn de schimbare sau de 
trecere spre altceva, ca trecerea spre alt 
anotimp. Nimic nu se mişca. îşi vedea 
limpede în suflet supărarea şi tristeţea, 
sentimente care n-ar fi trebuit să fie acolo, 
ca nişte bălţi rămase după ploaie. 
Sentimentul născut astăzi era ca un strat de 
frunze putrezite, vechi de zece ani, şi în 
acelaşi timp mereu reînnoit. Amintirile 
neplăcute ale vieţii veneau şi se adunau 
acolo, dar nu putea să spună, ca un tânăr, că 
viaţa sa era nefericită. 

Se însera şi camera se cufundase în 
penumbră. Cum stătea ghemuit, în trup i s-a 
aprins dorinţa sexuală. însă nu dintr-odată. 
Era mai degrabă un impuls călâu, stârnit din 



amestecul tristeţii cu furia, încolăcit în creier 
ca o râmă roşie. 

Şoferul pe care-1 avusese ani de zile 
îmbătrânise şi renunţase la slujbă. Angajase 
altul, dar acesta era hoţ. Până la urmă, 
Honda îşi vânduse maşina şi acum, dacă 
voia să iasă, închiria. La ora zece seara a 
chemat prin interfon o slujnică şi a pus-o să 
comande o maşină. S-a îmbrăcat apoi singur 
cu o cămaşă sport, gri, şi un costum de vară, 
negru. 

Torn nu era acasă. Slujnicele l-au petrecut 
cu priviri curioase pe bătrânul de optzeci de 
ani care pornea într-o plimbare nocturnă. 

Când au ajuns în dreptul grădinii 
Templului Meiji, sentimentul dorinţei 
sexuale s-a transformat într-un fel de 
greaţă uşoară. Revenea în locul în care nu 



mai fusese de douăzeci de ani 

Pe tot parcursul drumul până acolo 
simţise altceva, nu dorinţă. Cu ambele mâini 
pe mânerul bastonului şi cu spatele mai 
drept decât de obicei, şoptea în sinea sa: „O 
jumătate de an. Doar o jumătate de an mai 
am de îndurat... Dacă el e adevărat..." 

Acel „dacă" i-a dat un fior. Dacă Toru 
murea în cele şase luni rămase până 
împlinea douăzeci şi unu de ani, Honda 
putea ierta totul. Reuşise să îndure atâta 
vreme aroganţa tânărului, care habar nu 
avea de nimic, numai gândindu-se la acea zi. 
Dar dacă era un fals? 

în ultima vreme, gândul morţii lui Toru îi 
fusese o mare alinare. în urma atâtor 
umilinţe, în adâncul inimii sale chiar îl 
ucisese. Dacă-i privea moartea dincolo de 



violenţă şi cruzime, aşa cum priveşti soarele 
printr-un cristal de mică, îşi simţea sufletul 
liniştit şi cuprins de bucurie, ba chiar i se 
umezeau ochii, din compasiune şi mărinimie, 
în acele momente, era îmbătat de cruzimea 
limpede a ceea ce oamenii numesc milă. 
Poate că acesta era sentimentul pe care-1 
descoperise în lumina întinselor câmpii din 
India. 

Honda încă nu descoperise în sine 
semnele vreunei boli mortale. Avea 
tensiunea bună şi nu suferea de inimă. Era 
sigur că, după lunga jumătate de an de 
umilinţe, avea să trăiască măcar o zi mai 
mult ca Toru. Ce lacrimi de uşurare avea să 
verse la moartea subită a tânărului! în faţa 
prostimii, va juca cu succes rolul tatălui 
bătrân, căruia soarta îi luase înapoi fiul atât 



de curând după ce i-1 dăduse. Nu putea 
spune că nu simţea un fel de plăcere în a-i 
aştepta moartea, cu dragostea calmă, din 
care se scurg picaturi de otravă dulceagă, a 
celui care ştie tot. Cruzimea lui Toru, privită 
prin vălul timpului ce avea să vină ca prin 
aripile unei efemeride, părea blândă şi 
plăcută. Oamenii nu iubesc animalele de 
companie care trăiesc mai mult decât ei 
Condiţia dragostei e viaţa scurtă. 

Poate că nici Toru nu-şi găsea linişea, 
pradă unui presentiment ce apăruse dintr- 
odată, ca un vapor straniu, la orizontul pe 
care odinioară îl privea zi de zi. Poate că 
simţea moartea apropiindu-se. Gândul i-a 
picurat în suflet o nespusă blândeţe. Era în 
stare să iubească acum lumea întreagă, nu 
doar pe Toru. Cunoştea bine natura 



nefericită a dragostei umane. 

Dar dacă era un fals... avea să trăiască 
mult şi bine, iar Honda avea să moară 
înaintea lui, de bătrâneţe... 

Ştia că dorinţa sexuală sufocantă care-1 
cuprinsese provenea din sentimentul de 
nesiguranţă. Dacă el murea primul, nu-şi 
putea refuza pornirile, oricât de 
dezgustătoare ar fi fost. Poate că-i fusese 
hărăzit să moară în umilinţe şi calcule 
greşite. Poate că estimarea greşită în ceea 
ce-1 privea pe Toru fusese o cursă întinsă de 
destin. Asta dacă şi un om ca el putea avea 
destin. 

La drept vorbind, faptul că Toru avea o 
conştiinţă mult prea asemănătoare cu a sa îi 
sădise de multă vreme în suflet sămânţa 
neliniştii Poate că şi Toru îi citise în suflet. 



Dacă ştia că va avea o viaţă lungă şi, 
simţind intenţiile rele din educaţia pe care i- 
o dăduse bătrânul care-şi pusese nădejde în 
scurtimea vieţii lui, pusese la cale un plan de 
răzbunare? 

Poate că bătrânul de optzeci de ani şi 
tânărul de douăzeci erau cu săbiile gardă la 
gardă, luptând pe viaţă şi pe moarte. 

între timp maşina ajunsese în grădina 
Templului Meiji. O luase pe la intrarea 
Gondawara, cotise la stânga şi acum mergea 
pe traseul circular. Noaptea în grădina 
Templului Meiji, prima dată după douăzeci 
de ani 

— Mergi, mergi, nu te opri! 

La fiecare ordin dat şoferului, îl apuca 
tuşea, ca un fel de accesoriu stânjenitor. 

Treceau pe lângă tufişurile cufundate în 



întuneric. Din când în când, Honda remarca 
câte o umbră de cămaşă deschisă la 
culoare, apărând şi dispărând. Pentru prima 
oară după multă vreme, pieptul i-a fost 
cuprins de palpitaţiile bine-cunoscute. 
Dorinţa sexuală de odinioară încă mai 
exista, ascunsă la umbra copacilor, sub 
mormanul de frunze căzute. 

— Mergi mai departe! 

Maşina a cotit la dreapta prin spatele 
galeriei de artă, unde crângul era foarte des. 
Pe drum au întâlnit două-trei perechi ieşite 
la plimbare, dar zona era la fel de slab 
luminată ca odinioară. Brusc, în stânga au 
apărut o mulţime de luminiţe strălucitoare. 
Era intrarea pe autostradă, vizibilă din 
mijlocul grădinii, ca un parc de distracţii 
părăsit. 



La dreapta ar fi trebuit să fie crângul de 
pe latura galeriei de artă. Copacii ascundeau 
acoperişul în formă de cupolă al clădirii, iar 
crengile li se întindeau până deasupra 
drumului, o încâlceală de brazi, platani şi 
pini Ţârâitul insectelor ascunse prin agave 
răzbătea până la maşină. De parcă s-ar fi 
întâmplat ieri, Honda şi-a amintit cu 
limpezime cât de agresivi erau ţânţarii prin 
tufişuri şi cum răsuna palma pe piele, când 
încerca să scape de ei. 

A cerut şoferului să-l lase în parcarea din 
faţa galeriei de artă şi să plece. De sub 
fruntea îngustă, bărbatul i-a aruncat o 
privire scurtă. Uneori privirile au forţa de a-1 
distruge pe cel privit. „Poţi să pleci“, i-a mai 
spus o dată Honda, apăsat. Sprijinindu-se în 
baston, a ieşit din maşină. 



Parcarea era închisă la ora aceea şi 
panoul de alături interzicea accesul pe timp 
de noapte. La intrare era pus un gard. 
Lumina era stinsă în ghereta paznicului şi nu 
se vedea urmă de om în zonă. 

Honda a aşteptat să se îndepărteze 
maşina şi a luat-o încet pe aleea mărginită 
de agave. Plantele îşi întindeau pe tăcute 
frunzele lungi şi ţepoase, de un verde palid, 
ca un buchet al răului Erau pustiu, în afară 
de cuplul care mergea pe aleea din partea 
opusă. 

Ajuns în faţa clădirii Honda s-a oprit şi 
în singurătate, a privit în jur. Cupola şi cele 
două aripi ale galeriei se înălţau 
impunătoare sub cerul fără lună. în faţa 
clădirii erau un iaz dreptunghiular şi o terasă 
cu pietriş albicios, pe care se întindeau, 



lungi, luminile din parc, ca valurile la ceasul 
fluxului în partea stângă se vedea zidul 
rotund şi foarte înalt al Stadionului Olimpic, 
cu reflectoarele puternice, dar acum stinse, 
îndreptate către cer. Mult mai jos, lămpile 
din parc, tulburi ca învăluite de ceaţă, 
luminau doar vâfurile copacilor. 

Stând în mijlocul spaţiului larg şi simetric, 
care nu conţinea nici urmă de dorinţă, 
Honda şi-a închipuit că se afla prins în 
Mandala Pântecelui 

Mandala Pântecelui, sau a Matricei, 
reprezintă una din cele două Lumi 
Primordiale, iar perechea ei este Mandala 
Diamantului Are ca simbol floarea de lotus, 
care semnifică virtuţile celor ce o locuiesc. 
Matricea, sau Pântecele, semnifică 
incluziunea: aşa cum o biată femeie sărmană 



l-a purtat în pântece pe Stăpânul Lumii, 
Chakravartin, tot aşa, inimile oamenilor de 
rând, maculate de dorinţele lumeşti, 
adăpostesc mila şi virtuţile miriadelor de 
buddha. 

în centrul mandalei de o simetrie 
impecabilă se află Sala Lotusului cu Opt 
Petale, lăcaşul lui Mahăvairocana, Stăpânul 
Prealuminat. De acolo pornesc alte 
douăsprezece săli, în toate cele patru zări, şi 
lăcaşul fiecărui buddha este fixat cu o 
delicată şi minuţioasă simetrie. 

Dacă lua cupola galeriei de artă, 
învăluită în întuneric, drept Sala Lotusului, 
în care sălăşluia Mahăvairocana, atunci 
aleea largă pentru maşini unde se afla 
Honda acum, de partea cealaltă a iazului, 
trebuia să fie lăcaşul Regelui Păun, mai la 



vest de Sala Neantului 

Poziţia geometrică a diferiţilor buddha în 
mandala, aurii şi sclipitori transpusă peste 
simetria spaţiului larg din faţa galeriei cu 
crângul des de copaci întinderea de pietriş 
alb şi aleea pustie, umplea brusc spaţiul şi-l 
lumina. Peste tot se vedeau chipuri serene şi 
binevoitoare, strălucitoare în lumina 
puternică, de zi 

Cele două sute nouă Chipuri Sfinte de 
buddha şi bodhisattva, laolaltă cu celelalte 
două sute cinci din Mandala Diamantului se 
arătau printre copaci dând locului o 
strălucire orbitoare. 

Honda a făcut câţiva paşi şi fantasma s-a 
risipit. în jur se auzeau ţânţarii şi de prin 
copaci ţârâitul ascuţit al cicadelor. 

Drumul pe care-1 cunoştea atât de bine 



încă mai era acolo, prin crângul din dreapta 
galeriei de artă. î şi amintea mirosul ierbii şi 
al copacilor în noapte, pe atunci elemente 
strâns legate de dorinţa sa sexuală. 

Simţea cum îl cuprindea o senzaţie de 
plăcere, de parcă ar fi mers pe o plajă la 
reflux printre recife de corali, atingând cu 
picioarele goale tot felul de scoici şi peşti, 
stele-de-mare şi crustacee, înaintând pas cu 
pas prin apa călduţă, grijuliu să nu se 
rănească la picioare... 

Plăcerea reînviase, iar trupul abia ţinea 
pasul cu ea. Erau „semne“ oriunde privea. 
Când ochii i s-au obişnuit cu întunericul 
copacilor, a zărit cămăşi albe, întinse pe jos 
din loc în loc, ca după un măcel. 

în umbra copacului sub care se ascundea 
Honda mai era cineva. Doar din faptul că 



purta cămaşă neagră, Honda putea spune cu 
siguranţă că era un obişnuit al locului 
Pentru că bărbatul era scund de statură şi-i 
venea lui Honda abia până la umeri la 
început i s-a părut că e vorba de un tânăr, 
dar mai apoi într-o sclipire de lumină, i-a 
văzut părul grizonant. Până şi respiraţia 
omului atât de aproape, i se părea 
dezgustătoare. 

în acel moment, bărbatul şi-a mutat 
privirea de la scena care-i captase interesul 
şi s-a uitat o clipă spre profilul lui Honda. 
Bătrânul s-a abţinut să-l privească şi el, dar 
încă de când îi văzuse părul scurt şi 
grizonant, zbârlit la tâmple, a avut senzaţia 
unei amintiri neplăcute. S-a forţat să-şi 
readucă în memorie despre ce era vorba. Ca 
de obicei când începea să se agite, l-a 



cuprins un acces de tuse pe care n-a reuşit să 
şi-l potolească. 

— Uite că ne întâlnim din nou! Tot mai vii 
pe aici, văd că n-ai uitat. 

Fără să vrea, Honda şi-a întors faţa spre 
bărbatul pirpiriu cu ochi ca de şoarece. 
Dintr-odată, i-a revenit în minte o amintire 
veche de douăzeci şi doi de ani Era cu 
siguranţă bărbatul care-1 oprise în faţa 
magazinului pentru soldaţii americani din 
Matsuya. Cu teamă, îşi amintea acum că-1 
tratase cu răceală, crezând că fusese luat 
drept altcineva. 

— Nu-ţi face probleme. Suntem aici nu 
în altă parte. Ce-a fost a fost, a spus 
bărbatul, de parcă observase neliniştea lui 
Honda. în schimb, asta l-a neliniştit şi mai 
mult pe bătrân. 



— Dar nu poţi să tuşeşti aşa, a adăugat 
bărbatul, mutându-şi înapoi privirea, cu un 
aer grăbit, dincolo de trunchiurile copacilor. 

Ceva mai liniştit pentru că bărbatul se 
îndepărtase puţin, Honda a început să se uite 
la tufişurile din partea cealaltă a copacului 
Dar pieptul nu-i mai tresălta ca înainte. Era 
cuprins în schimb de nelinişte şi din nou, de 
furie şi tristeţe. Cu cât căuta mai mult uitarea 
de sine, cu atât i se părea mai îndepărtată. 
Deşi era un loc de unde-i putea observa 
foarte bine pe bărbatul şi femeia din iarbă, 
ceva părea fals în ceea ce făceau, ca şi cum 
se ştiau urmăriţi şi jucau un rol. Nu mai 
simţea nici plăcerea de a spiona, nici 
tensiunea ce venea odată cu privitul, nici 
beţia limpezimii 

Cuplul era abia la vreo doi metri mai 



încolo, dar în lumina prea slabă nu le 
distingea expresia feţelor sau alte detalii 
între ei nu mai era nimic care să-l 
adăpostească şi nu se putea apropia mai tare. 
Honda spera să-şi simtă din nou inima 
pulsând ca odinioară, pe măsură ce privea. 
Cu o mână sprijinit de copac şi cu cealaltă 
pe baston, nu-şi dezlipea ochii de la cuplul 
din iarbă. 

Deşi bărbatul cel pirpiriu îl lăsase în 
pace, lui Honda îi treceau prin minte tot 
felul de gânduri fără cap şi coadă. Pentru că 
bastonul lui nu avea mânerul curbat, nu-1 
putea folosi ca să ridice fuste, amuzament 
din care acel bătrân de odinioară făcuse o 
adevărată artă. Pe atunci, omul avea deja o 
vârstă şi probabil că acum era mort de mult. 
Fără doar şi poate că mulţi dintre 



„spectatorii" bătrâni ai crângului se 
stinseseră în aceşti douăzeci de ani Şi chiar 
dintre „interpreţii" cei tineri, mulţi se 
căsătoriseră şi nu mai veneau pe aici, sau 
poate muriseră în accidente de circulaţie, ori 
de cancer, de hipertensiune, de boli de inimă 
sau de rinichi Era sigur că „interpreţii" se 
schimbau mai des decât „spectatorii". Unii 
dintre ei poate locuiau acum la o oră de 
mers cu trenul, în vreunul dintre aşa- 
numitele orăşele-dormitor şi încercând să 
scape de gălăgia nevestei şi a copiilor, nu-şi 
mai dezlipeau ochii de la televizor. Nu peste 
multă vreme, câţiva se vor întoarce aici ca 
„spectatori"... 

Ceva moale i-a atins mâna cu care se 
sprijinea de copac. Era un melc ce cobora, 
încet-încet, pe trunchi Honda şi-a retras 



uşor degetele, dar i-a rămas o senzaţie 
neplăcută, după ce simţise mai întâi săpunul 
moale şi topit şi apoi savoniera - piciorul 
melcului şi cochilia. O senzaţie tactilă era 
suficientă pentru ca lumea întreagă să se 
dezintegreze sub ochii lui, ca un cadavru 
aruncat în acid sulfuric. 

S-a mai uitat o dată spre cuplul din iarbă, 
în ochi parcă avea o rugă: „îmbătaţi-mă, 
îmbătaţi-mă cât mai repede! Voi, tinerii de 
pe lumea asta, ignoranţi, muţi şi orbi la 
bătrânii din jur, lăsaţi-mă să mă îmbăt din 
pasiunea voastră, până în adâncul inimii...“ 
în mijlocul zumzetelor de insecte, femeia 
s-a ridicat pe jumătate şi şi-a încolăcit 
braţele în jurul gâtului bărbatului Bărbatul, 
cu beretă neagră, a băgat mâna adânc sub 
fusta ei Degetele femeii se mişcau puternic 



peste cămaşa lui albă. I se cuibărise la piept, 
ca o scară în spirală. Cu greutate, şi-a 
înălţat capul şi l-a sărutat, în mare grabă, 
de parcă înghiţea un medicament cu gust 
amar. 

Honda privea cu atâta luare-aminte, încât 
îl dureau ochii, în sufletul până mai 
adineauri gol, a simţit o pornire sexuală, ca 
o rază de soare dimineaţa. 

Bărbatul a dus mâna la buzunarul de la 
spate al pantalonilor. Honda şi-a imaginat că 
se temea să nu-i fi furat cineva portofelul, 
tocmai în miezul plăcerii, iar gândul a venit 
ca o pală rece de vânt peste propria-i 
dorinţă. Dar, o clipă mai târziu, nu i-a venit 
să-şi creadă ochilor: 

Bărbatul scosese din buzunar un cuţit cu 
arc. Când l-a atins cu degetul mare, s-a 



auzit un sunet ca un sâsâit de şarpe şi lama a 
sclipit în întuneric. Honda n-a văzut unde a 
înjunghiat-o pe femeie, dar aceasta a scos 
un strigăt puternic. Bărbatul a sărit în 
picioare şi s-a uitat în jur. Bereta îi alunecase 
pe ceafă şi Honda i-a putut vedea pentru 
prima oară faţa. Era chipul unui bătrân de 
vreo şaizeci de ani, slab şi brăzdat de riduri, 
cu părul complet alb. A luat-o la fugă 
trecând chiar pe lângă Honda, rămas 
încremenit, cu o viteză de neînchipuit pentru 
vârsta lui 

— Trebuie s-o ştergem! O să avem mari 
necazuri dacă rămânem aici! i-a şoptit 
bărbatul cu faţă de şoarece. 

— Şi să vreau, nu pot să alerg, i-a 
răspuns Honda, pe un ton sleit. 

— Ghinion. Dacă nu fugi au să te ia la 



ochi Sau poate mai bine rămâi ca martor, a 
spus bărbatul, rozându-şio unghie. 

S-a auzit un fluier, zgomot de paşi şi 
forfotă de oameni care se ridică de jos. Raza 
unei lanterne a apărut dintre tufişuri, 
suprinzător de aproape. Imediat, câţiva 
poliţişti au înconjurat-o pe femeie, vorbind 
cu voce tare. 

— Unde eşti rănită? 

— La şold. 

— Nu e cine ştie ce rană. 

— Cum arată făptaşul? Hai, zi-ne cum 
arată! 

Poliţistul care o interoga, stând pe vine şi 
ţinându-i lanterna în ochi, s-a ridicat. 

— Zice că era bătrân. N-avea cum să 
ajungă prea departe. 

Honda a fost cuprins de un tremur. Şi-a 



lipit fruntea de trunchiul copacului şi a închis 
ochii Scoarţa era umedă şi a avut senzaţia 
că-i umblă un melc pe tâmple. în clipa în 
care a deschis încet ochii simţind raza 
lanternei îndreptată spre el, cineva l-a 
împins din spate, dintr-o poziţie joasă. Nu 
putea fi decât bărbatul cel pirpiriu. 
Poticnindu-se, Honda a ieşit de la adăpostul 
copacului gros şi a dat nas în nas cu un 
poliţist. Poliţistul l-a prins de mână. 

La secţia de poliţie se afla întâmplător un 
ziarist de la o revistă de scandal, venit 
pentru alt material. S-a bucurat foarte tare 
să afle că o femeie fusese înjunghiată în 
Parcul Meiji, 

Femeia, care primise îngrijiri şi avea acum 
şoldul bandajat, a fost pusă să-l identifice 
pe Honda. După trei ore se stabilea 



nevinovăţia bătrânului 

— N-a fost domnul acesta, vă spun! A 
fost unul pe care l-am întâlnit în tramvai cu 
vreo două ore înainte. Era în vârstă, dar se 
mişca tinereşte şi vorbea foarte galant. Nu 
mi-am închipuit că o să păţesc aşa ceva. 
Nu-i ştiu nici numele, nici ocupaţia, nici 
adresa. 

înainte de confruntarea cu victima, Honda 
a fost interogat temeinic. Şi-a declarat 
identitatea şi a trebuit să explice ce căuta o 
persoană de rangul luiîntr-un asemenea loc 
şi la aşa o oră târzie. Nu-i venea să creadă 
că i se întâmpla aievea şi că trăia chiar el 
povestea stupidă pe care o auzise cu mai 
bine de douăzeci de ani în urmă de la un 
coleg de breaslă. Totul avea limpezimea 
unui coşmar, clădirea veche a poliţiei, pereţii 



murdari ai camerei de interogatoriu, becul 
slab, până şi capul pleşuv al agentului care- 
1 ancheta. 

La ora trei dimineaţa, i-au dat drumul să 
se întoarcă acasă. O slujnică, sculată din 
somn, i-a deschis poarta cu un aer deranjat. 
Honda n-a scos nici un cuvânt şi s-a dus 
direct în camera lui, dar a avut somnul 
întrerupt de nenumărate coşmaruri. 

A doua zi a răcit şi, până i-a trecut, a 
trebuit să stea în pat o săptămână. 

în dimineaţa când în sfârşit s-a simţit mai 
bine, Toru i-a făcut una dintre rarele vizite. 
Zâmbind, i-a pus lângă căpătâi o revistă şi a 
plecat. 

Un titlu cu litere de-o şchioapă spunea: 

Necazurile unui onorabil fost 
judecător, voyeur, acuzat pe nedrept 



de vătămare corporală 


Honda şi-a pus ochelarii Inima îi bătea 
neplăcut. Articolul era uimitor de precis, 
menţionându-i chiar şi numele, şi se încheia 
cu concluzia: „Apariţia unui voyeur în vârstă 
de optzeci de ani ne semnalează faptul că 
societatea japoneză este controlată de 
bătrâni până şi în zona ei deviantă“. 

Ajuns la fraza „Ciudatul obicei al domnul 
Honda nu este o noutate, ci durează de mai 
bine de douăzeci de ani, timp în care şi-a 
făcut mulţi cunoscuţi în lumea respectivă", 
i-a fost limpede cine oferise informaţiile: 
bărbatul pirpiriu, probabil prezentat 
jurnalistului chiar de către poliţişti Dar 
articolul era deja publicat şi un proces 
pentru defăimare n-ar fi făcut decât să-i 
sporească ruşinea. 



Fusese un incident vulgar pe seama căruia 
oamenii aveau să râdă o vreme, apoi aveau 
să-l uite, dar Honda, care sperase că nu mai 
are onoare şi prestigiu, şi-a dat seama că le 
mai avea tocmai atunci când le-a pierdut. 

Era sigur că, pentru multă vreme, lumea 
avea să-i asocieze numele nu cu realizările 
sale profesionale, ci cu scandalul recent. 
Ştia bine că oamenii nu uită niciodată 
scandalurile, dar nu dintr-o indignare de 
ordin moral, ci pentru că ofereau cea mai 
simplă caracterizare a unei persoane. 

Faptul că nu-şi mai revenea din răceală îi 
semnala lui Honda că trupul său începea să 
se deterioreze. în lipsa mândriei 
intelectuale, experienţa de a fi suspect îşi 
lăsase amprenta peste carne şi oase. Nici 
înţelepciunea, nici cunoştinţele, nici gândirea 



nu-1 mai puteau ajuta. N-ar fi servit la nimic 
să le explice poliţiştilor conceptele pe care 
le acumulase în India. 

De acum încolo, când avea să dea cuiva 
cartea de vizită, pe care scria: 

Shigekuni Honda 

Avocat 

Biroul de avocatură Honda 

Lumea va citi cu siguranţă: 

Shigekuni Honda 
Voyeur bătrân şi avocat 
Biroul de avocatură Honda 

Toată viaţa lui era adunată în doar un 
singur rând: Voyeur în vârstă de optzeci de 
ani, fost judecător. 

Clădirea invizibilă pe care conştiinţa lui o 



construise timp de o viaţă se prăbuşea sub 
ochii lui dezamăgiţi, şi doar aceste cuvinte 
mai rămâneau înscrise pe temelie. Un 
rezumat la fel de tăios ca o lamă de pumnal. 
Şi cât se poate de adevărat. 

De la incidentul din septembrie, Toru s-a 
apucat, calm, să facă toate lucrurile spre 
propriu-i folos. 

A atras de partea lui un avocat care-1 
duşmănea pe Honda de multă vreme şi i-a 
cerut sfatul încercând să vadă dacă nu 
putea, în urma scandalului din parc, să-l 
declare pe Honda iresponsabil. Pentru 
aceasta, avea nevoie de o expertiză 
medicală care să-i confirme debilitatea 
mintală. Avocatul se arăta încrezător. 

în realitate, transformarea lui Honda de 
la incident încoace era limpede pentru toată 



lumea: refuza să mai iasă din casă, avea un 
comportament retras şi părea mereu 
înfricoşat. Cu toate aceste manifestări, n-ar 
fi fost greu să i se certifice o stare de 
confuzie acută cauzată de vârsta înaintată. 
Pe urmă, Toru putea cere la Tribunalul 
pentru Familie declararea cvasi- 
incompetenţei, iar avocatul avea să-i devină 
tutore legal. 

Avocatul s-a consultat cu un medic 
psihiatru pe care-1 cunoştea. Acesta, 
bazându-se pe comportamentul deviant al 
lui Honda, deja cunoscut de toată lumea, a 
pus în evidenţă două tendinţe cauzate de 
agitaţia senilă, o „dorinţă sexuală indirectă", 
o obsesie ca o flacără reflectată în oglindă, 
dar care nu trebuia subestimată, şi o pierdere 
a controlului cauzată tot de senilitate. Mai 



urma doar partea judecătorească, a spus 
avocatul, adăugând şi că n-ar fi fost rău ca 
Honda să înceapă să cheltuiască bani în 
mod nesăbuit, pentru a demonstra că-şi 
punea în pericol propria avere. Din păcate, 
bătrânul nu dădea semne că ar face aşa 
ceva, iar pe Toru îl preocupa mai mult 
puterea decât averea. 



27 


La sfârşitul lunii noiembrie, Toru a primit 
de la Keiko o invitaţie superbă, în engleză. 
Scrisoarea care o însoţea spunea: 

Dragul meu Toru, 

Mă vei ierta că n-am mai luat 
legătura cu tine de multă vreme. 

Sărbătoarea Crăciunului se 
apropie şi toată lumea pare să-şi fi 
făcut deja un program pentru Ajun. 
Eu m-am gândit să ofer un dineu, ca 
o petrecere de Crăciun în avans, pe 
data de 20 decembrie. Până anul 
trecut l-am chemat întotdeauna pe 



tatăl tău, dar acum, la vârsta lui, mă 
gândesc că i-ar fi greu şi de aceea aş 
dori să te invit pe tine în schimb. însă, 
dacă accepţi, te rog să păstrezi 
secretul. Am trimis special scrisoarea 
pe numele tău. 

Mă tem că-ţi voi părea prea 
sinceră, dar vreau să ştii că, de la 
incidentul din septembrie, mi-a fost tot 
mai greu să-l invit şi pe tatăl tău de 
faţă cu alţi oaspeţi. Poţi crede despre 
mine că nu-i sunt o prietenă bună, 
deşi ne cunoaştem de o viaţă, dar, în 
lumea noastră, lucrurile se sfârşesc 
când ceea ce era privat ajunge în 
văzul lumii. 

Te invit pentru că doresc să-mi 
păstrez şi pe mai departe relaţia cu 



familia Honda, prin tine. M-aş bucura 
sincer să accepţi. 

La dineu vor participa diverşi 
ambasadori cu soţiile şi fiicele lor, iar 
dintre japonezi, ministrul de externe şi 
soţia, preşedintele Federaţiei 
Organizaţiilor Economice şi soţia, şi 
alte doamne tinere şi drăguţe. Te rog 
să vii singur. Aşa cum scrie şi în 
invitaţie, trebuie să-ţi pui smoching. 

Am rugămintea să-ţi confirmi 
prezenţa cât mai curând, trimiţându- 
mi înapoi ilustrata pe care am inclus- 
o în plic. 

Keiko Hisamatsu 


Scrisoarea putea fi interpretată ori ca 
arogantă, ori ca jignitoare, dar pe Toru la 
amuzat confuzia lui Keiko în ceea ce privea 



incidentul din septembrie. Nu-i era greu să 
citească printre rânduri: ea, care se lăuda 
atâta cu lipsa ei de moralitate, îşi fereca 
repede uşile când era vorba de scandal. 
Totuşi, instinctul îl atenţiona că ceva nu 
mirosea bine. Dacă ea, aliata tatălui său, şi 
care se temea atâta de scandal, îl invitase 
pe el, o făcuse probabil pentru a-1 umili. 
Avea să-l prezinte tuturor acelor oameni de 
vază ca fiul lui Shigekuni Honda. î i va stârni 
şi, în final, cel rănit va fi nu Honda, ci el. 
Era sigur că acesta fusese planul luiKeiko. 

Bănuiala i-a trezit spiritul de competiţie şi 
s-a hotărât să accepte provocarea. Va merge 
acolo ca fiul unui bărbat al cărui nume e 
celebru din cauza unui scandal. Bineînţeles, 
nimeni nu va deschide subiectul. Dar el va 
străluci ca un fiu care nu se scuză în numele 



tatălui său. 

Se vedea, spirit sensibil, mişcându-se în 
tăcere printre ei, cu un zâmbet frumos şi trist 
pe chip, însoţit fără vina lui de scheletele 
scandalurilor de familie, ca nişte animăluţe 
mici şi murdare. Imaginea palidă şi poetică îi 
surâdea. Dispreţul şi intruziunile bătrânilor 
aveau să le împingă pe fetele tinere către el, 
fără putere de împotrivire. Iar socotelile lui 
Keiko se vor dovedi greşite. 

Toru nu avea smoching. Şi-a comandat 
repede unul şi abia aştepta să fie gata. Pe 
data de 19, când i-a fost livrat, l-a îmbrăcat 
şi imediat s-a dus la Kinue să i-1 arate. 

— E minunat şi-ţi vine perfect! Cred că ţi- 
ai dorit foarte mult să-l porţi când mergem 
să dansăm! îmi pare tare rău că sunt 
bolnavă şi nu pot merge cu tine la recepţie. 



Tare, tare rău! Ce drăguţ din partea ta să vii, 
ca măcar să mi-1 arăţi! De asta-mi place atât 
de mult de tine! 

Kinue avea de fapt o sănătate de fier, însă 
pentru că, de când venise, nu făcuse deloc 
mişcare şi mâncase mult, în cele şase luni se 
îngrăşase enorm şi aproape că nu se mai 
putea mişca. Greutatea trupului şi lipsa de 
mobilitate îi dădeau senzaţia unei boli reale. 
Lua fără încetare pastile pentru digestie şi 
stătea cât era ziua de lungă pe şezlongul de 
pe verandă, privind cerul albastru printre 
frunzele copacilor, convinsă că nu-1 va mai 
vedea multă vreme. Se văita în permanenţă 
că nu mai avea mult de trăit, spre disperarea 
slujnicelor, care primiseră ordin strict de la 
Toru să nu râdă sub nici o formă când o 


auzeau. 



Ceea ce el urmărea cu interes era 
capacitatea fetei de a anticipa lucrurile şi de 
a manipula condiţiile date, în aşa fel încât 
să le întoarcă în favoarea sa, tranformându- 
le în „frumuseţe“, eventual cu un accent de 
tragism. Când l-a văzut îmbrăcat în 
smoching, a intuit că n-avea s-o ia şi pe ea 
cu el. Adaptându-se situaţiei, imediat a 
pretextat „boala“. Toru avea uneori de 
învăţat din mândria ei apărată cu 
încăpăţânare. Kinue îi dădea lecţii de viaţă. 

— Arată-mi spatele! Ce croială perfectă! 
Linia de la gât la umeri e minunată. îţi vine 
bine orice porţi, ca şi mie! Mâine-seară te 
rog să nu te gândeşti că n-am putut veni cu 
tine şi să te distrezi cât poţi Dar atunci când 
te distrezi mai tare, să-ţi aminteşti totuşi 
pentru o clipă de fata care stă bolnavă 



acasă. 

Torn se pregătea să plece. 

— Stai! îţi trebuie o floare la rever. Dacă 
aş fi mai în putere, ţi-aş culege-o chiar eu. 
Domnişoară, te rog! Adu-mi trandafirul de 
iarnă. Cel roşu. 

A pus-o pe slujnică să culeagă un 
trandafir mic, abia îmbobocit, şi i l-a prins 
lui Toru de rever, trecându-i tulpina prin 
butonieră cu un gest lent şi senzual. 

— Gata! Fă câţiva paşi în grădină, să te 
mai văd o dată. 

Kinue, devenită o masă de grăsime, părea 
că-şidă ultima suflare. 

A doua zi la ora şapte, Toru îşi parca 
Mustangul în curtea largă, cu pietriş alb, din 
faţa casei lui Keiko din cartierul Azabu, 
unde ajunsese conform indicaţiilor din harta 



primită. Alte maşini nu sosiseră încă. 

Venea aici pentru prima oară şi era uimit 
de aerul vetust al clădirii Lămpile de sub 
copacii din curtea din faţă luminau faţada în 
stil Empire, dar casa avea o anumită 
răceală, poate şi de la iedera roşie, sumbră 
în întunericul nopţii 

Condus de un majordom cu mănuşi albe, 
a trecut printr-un hol cu tavan circular, a 
ajuns într-o cameră de primire în stil 
Momoyama şi a fost poftit să se aşeze pe un 
scaun în stil Ludovic XV. S-a simţit ruşinat 
că ajunsese primul. Casa, deşi puternic 
luminată, era cufundată în tăcere. într-un 
colţ al încăperii era un brad împodobit, 
imens şi foarte nepotrivit cu locul. După ce 
un servitor a venit să-l întrebe ce dorea să 
bea şi apoi a plecat, Torn, rămas singur, s-a 



apropiat de fereastra cu formă demodată şi a 
privit pe deasupra copaciior iuminiie 
oraşului din depărtare, sub cerul purpuriu de 
la reclamele cu neon. 

S-au auzit deschizându-se uşile grele, din 
lemn, şiKeiko şi-a făcut apariţia. 

Ţinuta de gală, sclipitoare, a bătrânei de 
şaptezeci de ani l-a lăsat fără grai Rochia 
de seară, cu mâneci care atârnau până la 
poale, era toată brodată cu mărgele. 
Amestecul de culori şi de modele îţi lua 
ochii Pe piept avea un păun verde pe fond 
auriu, pe mâneci valuri purpurii o porţiune 
bordeaux de la talie până spre poale, iar pe 
poale, din nou valuri purpurii şi nori aurii 
Fiecare model era delimitat de celelalte 
printr-un şir de mărgele aurii Albul organzei 
de dedesubt era scos şi mai tare în evidenţă 



de broderia cu fir de argint. De sub poalele 
rochiei se ivea vârful unui pantof de satin 
purpuriu, iar pe umeri avea înfăşurată o 
eşarfă lungă de culoarea smaraldului, ce 
ajungea până la pământ. Părul tuns mai scurt 
ca de obicei lăsa să se vadă cerceii lungi. 
Faţa avea un aspect îngheţat şi părea că 
trecuse prin multe operaţii estetice, dar 
părţile ce rămăseseră nealterate îşi 
păstraseră aroganţa obişnuită. Avea nasul 
minunat şi ochii maiestuoşi, iar pe buzele ca 
două bucăţele de măr ce începeau să se 
treacă îşi dăduse cu un ruj roşu, strălucitor. 

Cu un zâmbet ca sculptat pe faţa 
împietrită, s-a apropiat de Toru şi i-a spus, 
luminoasă: 

— Bine ai venit! Te rog să mă ierţi că te- 
am făcut să aştepţi 



— Arăţi superb. 

— Mulţumesc. 

După moda occidentală, şi-a manifestat 
plăcerea ridicând faţa şi arătându-şi pentru o 
clipă nările frumoase. 

Au fost aduse paharele cu aperitiv. 

— Poate ar fi mai bine să stingem 
luminile. 

La îndemnul ei, majordomul a stins 
candelabrul. Mai rămăseseră doar 
luminiţele ce sclipeau în bradul de Crăciun. 
Sclipeau şi ochii lui Keiko, şi mărgelele de 
pe rochia ei, Toru a simţit o oarecare 
nelinişte. 

— Văd că întârzie ceilalţi oaspeţi Sau 
am ajuns eu prea devreme? 

— Ceilalţi oaspeţi? în seara asta doar tu 
eşti invitat. 



— Atunci scrisoarea a fost o minciună. 

— Ah, îmi cer scuze. între timp mi-am 
schimbat planurile. M-am gândit să 
petrecem Crăciunul doar noi doi. 

Furios, Toru s-a ridicat în picioare. 

— Eu am să plec. 

— Vai de mine, de ce? 

Keiko rămăsese aşezată şi n-a încercat 
să-l oprească. 

— E un fel de complot, sau o capcană. 
Oricum, ceva ce ai pus la cale împreună cu 
tata. Mi-ajunge cât v-aţi bătut joc de mine. 

Toru şi-a amintit cât de mult o urâse pe 
bătrână, încă de la prima lor întâlnire. 

Keiko nu schiţa nici un gest. 

— Dacă aranjam ceva cu tatăl tău, nu mai 
făceam efortul să-ţi scriu. Te-am invitat 
pentru că am ţinut neapărat ca în seara asta 



să fim doar noi doi şi să stăm de vorbă. 
Dacă-ţi spuneam de la bun început că vreau 
să discutăm, n-ai fi venit, aşa că a trebuit să 
recurg la o minciună nevinovată. Dar, chiar 
şi în doi, dineul rămâne dineu. Eu sunt 
îmbrăcată în ţinută de gală şi tu la fel. 

— Şi ai de gând să-mi predici toată 
seara? 

— Nu-ţi predic nimic. Vreau doar să stăm 
de vorbă despre anumite lucruri, în secret, 
pentru că tatăl tău m-ar sugruma dacă ar şti 
că le-am adus în discuţie. Este un secret pe 
care-1 cunoaştem doar el şi cu mine. Dacă 
nu vrei să asculţi, nu te oblig. 

— Ce secret? 

— Nu fi aşa nerăbdător. Ia loc întâi 

Cu un zâmbet elegant şi uşor amar, i-a 
arătat fotoliul cu tapiseria cam tocită 



reprezentând o petrecere în grădină de 
Watteau, de pe care tocmai se ridicase. 

Imediat şi-a făcut apariţia şi majordomul, 
poftindu-i la masă. Le-a deschis larg uşile 
pe care Toru mai devreme le luase drept 
perete şi i-a condus în încăperea alăturată, 
unde-i aştepta o masă cu lumânări roşii, 
aprinse. Când s-au pus în mişcare, 
mărgelele de pe rochia lui Keiko au zornăit 
ca o cămaşă de zale. 

Nedorind să alimenteze conversaţia, Toru 
a început să mănânce în tăcere. Gândul că 
reuşea să mânuiască adecvat furculiţa şi 
cuţitul datorită învăţăturilor lui Honda, aşa 
cum nici nu visase că va face înainte să-i 
întâlnească pe cei doi bătrâni, îl scotea din 
minţi. 

Dincolo de sfeşnicele solide în stil baroc, 



degetele lui Keiko manevrau docile 
tacâmurile, de parcă tricotau. Furculiţa şi 
cuţitul păreau să fi fost dintotdeauna acolo, 
ca nişte prelungiri ale degetelor, care 
crescuseră şi îmbătrâniseră odată cu ele. 

Friptura rece de curcan era fadă, ca pielea 
uscată de bătrân. Umplutura de maroane şi 
jeleul de merişor turnat peste carne aveau 
gustul dulce-acrişor al ipocriziei Pe 
neaşteptate, Keiko l-a întrebat pe Toru: 

— Ştii de ce Flonda şi-a dorit aşa, dintr- 
odată, să te înfieze? 

— Nu ştiu. 

— Câtă nepăsare! N-ai încercat niciodată 
să afli? 

Toru n-a răspuns. Keiko a lăsat jos 
furculiţa şi cuţitul şi, cu unghiile vopsite în 
roşu, a arătat spre pieptul lui, prin fumul 



lumânărilor. 

— E foarte simplu. Pentru că ai trei 
aluniţe pe piept, în stânga. 

Torn nu şi-a putut ascunde uimirea. Până 
în acel moment, aluniţele fuseseră mândria 
lui şi numai a lui Nu-şi închipuise că mai 
atrăseseră atenţia cuiva şi în nici un caz că 
până şi Keiko ştia de ele. Era şocat să afle 
că aluniţele, simbol al mândriei sale 
secrete, erau în acelaşi timp simbolul altui 
lucru, în mintea altcuiva. Ele puseseră ceva 
în mişcare, dar asta nu însemna că-i fusese 
văzut şi adâncul sufletului Toru subestimase 
strania intuiţie a bătrânilor. 

Consternarea tânărului i-a dat curaj lui 
Keiko. S-a pornit ca o cascadă: 

— Vezi? Nu-ţi vine să crezi De la bun 
început totul a fost lipsit de sens şi 



nerezonabil. Ai crezut că faci faţă situaţiei 
calm şi realist, dar ai înghiţit pe nemestecate 
premisa iraţională. Ce om cu scaun la cap ar 
vrea să adopte un străin, pe care l-a văzut 
doar o dată? Tu ce-ai crezut, când am venit 
la tine prima oară cu propunerea? Sigur, le- 
am înşirat tot felul de motive superiorilor 
tăi, pe care le-ai aflat şi tu, dar ce-ai crezut, 
de fapt? Ai fost măgulit. Toţi oamenii vor să 
creadă că e ceva de capul lor. Te-ai gândit 
că propunerea noastră mergea mănuşă cu 
visele de copil pe care le nutreai, şi că 
siguranţa pe care ai simţit-o dintotdeauna 
avea în sfârşit o dovadă solidă. Aşa este? 

Pentru prima oară, lui Toru îi era frică de 
Keiko. Nu era intimidat de diferenţa de 
clasă, dar pe lumea asta existau şi oameni 
mediocri care aveau darul special de a 



mirosi valoarea. Aceştia erau adevăraţii 
„ucigaşi de îngeri“. 

Majordomul venise să strângă farfuriile 
cu friptura şi să le aducă desertul. Pentru 
moment au întrerupt conversaţia, iar Toru a 
pierdut ocazia de a răspunde. Işi dădea 
seama că avea un adversar mult mai 
puternic decât crezuse. 

— Ai sperat că dorinţele tale coincid cu 
ale celorlalţi, şi că ei ţi le pot îndeplini 
uşor? Oamenii trăiesc numai ca să-şi atingă 
propriul scop şi nu se gândesc la alţii. Şi 
tocmai tu, care te gândeşti la tine mai mult 
decât oricine, ai mers prea departe şi te-ai 
lăsat orbit. Ai crezut că istoria are şi 
excepţii Nu are aşa ceva! Ai crezut că 
printre oameni sunt şi excepţii Ei bine, te-ai 
înşelat! 



Aşa cum pe lumea asta nu există un drept 
special la fericire, nu există nici dreptul la 
nefericire. Unde nu e tragedie, nu e nici 
geniu. Ţi-ai clădit siguranţa şi visele pe ceva 
iraţional. Dacă pe lume ar exista calităţi 
speciale, sau frumuseţe deosebită, sau rău 
aparte din născare, natura nu le-ar lăsa să 
scape. Le-ar extermina, şi i-ar ţine pe 
oameni cu o mână de fier, băgându-le în cap 
că nu există „aleşi". 

Ai crezut că eşti un geniu cum nu s-a mai 
întâlnit. Te-ai închipuit un nor frumos al 
răului ce pluteşte peste omenire. 

în clipa în care te-a întâlnit şi ţi-a văzut 
cele trei aluniţe, domnul Honda a ştiut. Pe 
loc, a hotărât să te ia cu el, cu orice preţ, şi 
să te salveze. Dacă te lăsa aşa cum erai, 
adică pe mâna „destinului" pe care-1 



visaseşi, natura te-ar fi ucis la vârsta de 
douăzeci de ani. 

Ca să te salveze, te-a adoptat, a încercat 
să-ţi zdrobească mândria de „fiu al zeilor“, 
ţi-a dat o educaţie, te-a învăţat ce însemnă 
fericirea pe lumea asta şi te-a transformat 
într-un tânăr obişnuit. Tu n-ai recunoscut că 
ai avut acelaşi punct de plecare ca noi. 
Dovada sunt cele trei aluniţe. El a vrut să te 
salveze şi te-a adoptat, fără să-ţi spună 
nimic, din dragostea pe care ţi-o poartă. 
Dragostea cuiva care-i cunoaşte prea bine 
pe oameni. 

Toru, din ce în ce mai neliniştit, a întrebat: 

— De ce trebuie să mor la douăzeci de 
ani? 

— Nu cred că mai eşti în pericol, dar am 
să-ţi explic pe îndelete de îndată ce ne 



întoarcem în salon, i-a răspuns Keiko, 
ridicându-se de la masă şiîndemnându-1 s-o 
urmeze. 

între timp fusese aprins focul în salon. 
Şemineul era amplasat într-un alcov în stil 
japonez, cu două uşi aurii, decorat cu nori tot 
aurii şi cu un sul pictat de Koetsu—. Cei doi 
s-au aşezat în faţa focului, de o parte şi de 
alta a unei măsuţe. Keiko i-a spus lui Toru 
povestea reincarnărilor, întocmai cum o 
auzise de la Honda. 

29 Koetsu Hon’ami (1558-1637), renumit artist japonez, 
maestru caligraf şi ceramist. 

Tânărul o asculta, privind absent focul. A 
tresărit când unul dintre butuci a ars complet 
şi s-a sfărâmat cu un sunet uşor. 

Flăcările îmbrăţişau câte un butuc, apoi 
dispăreau pe tăcute şi apăreau în golul 


întunecat dintre alţi doi, peste stratul de 
jăratic strălucitor şi liniştit, ca o pardoseală 
în roşu şi auriu. 

Flăcăruile ivite peste butucii întunecaţi 
păreau un incendiu care se întinde peste o 
câmpie, în puterea nopţii în miezul focului 
apăreau imagini grandioase, iar umbrele 
proiectate pe peretele din fundul şemineului 
păreau o miniatură a umbrelor pictate pe cer 
de flăcările frământărilor politice. 

Când flăcările mistuiau câte un butuc, 
suprafaţa jăraticului ca o carapace de 
broască ţestoasă, se deschidea pentru a 
scoate la lumină o întindere uniformă, 
portocalie. Grămăjoara de lemne se năruia 
din temelie, apoi încă păstrând un echilibru 
instabil, ardea ca o stâncă suspendată în aer. 

Totul curge. Şi firul molcom al fumului 



părea stabil, dar era de fapt o succesiune de 
răbufniri Prăbuşirea unui butuc ce-şi 
îndeplinise misiunea transmitea un fel de 
linişte interioară. 

Keiko şi-a încheiat povestirea. 

— Foarte interesant! Dar ai vreo dovadă 
că e adevărat? a întrebat Toru, direct. 

— Dovadă? Keiko a avut un moment de 
ezitare. Are adevărul dovezi? 

— Adevărul ăsta despre care vorbeşti 
sună mai degrabă a minciună. 

— Dacă vrei neapărat o dovadă, mergi la 
tatăl tău şi cere-i să-ţi arate jurnalul cuiva 
numit Kiyoaki Matsugae. L-a păstrat cu 
sfinţenie şi cred că încă îl mai are. E un 
jurnal în care sunt notate numai vise, şi toate 
s-au împlinit... Cine ştie, poate că ce ţi-am 
povestit acum n-are nici o legătură cu tine. E 



adevărat că Ying Chan a murit primăvara, iar 
tu te-ai născut pe 20 martie, cu trei aluniţe la 
subsuoară, şi din cauza asta s-ar putea crede 
că eşti reincarnarea ei, dar, de fapt, nu ştim 
exact când a murit. Sora ei geamănă susţine 
că primăvara, dar, în mod ciudat, nu-şi mai 
aminteşte data. Iar tatăl tău, oricât s-a 
interesat apoi, n-a reuşit să afle nimic. De 
aceea, dacă pe Ying Chan a muşcat-o 
şarpele şi a murit mai târziu de 20 martie, 
eşti achitat. Spiritele plutesc în văzduh cel 
puţin o săptămână înainte să-şi găsească alt 
trup, aşa că ziua ta de naştere trebuie să fie 
la cel puţin o săptămână după moartea ei, 

— Nu ştiu exact în ce zi m-am născut. 
Tatăl meu era plecat pe mare, în locul lui n- 
a avut cine să se ocupe şi ca dată a naşterii 
mi-a fost trecută în acte data înregistrării 



declaraţiei însă e cert că m-am născut 
înainte de 20 martie. 

— Cu cât te-ai născut mai devreme, cu 
atât probabilitatea e mai mică, a spus Keiko, 
rece. Dar s-ar putea nici să nu mai conteze. 

— Ce înseamnă să nu mai conteze? a 
întrebat tânărul, răstit. 

Indiferent dacă credea sau nu povestea 
fără cap şi coadă în care era implicat, a i se 
spune că nu conta era totuna cu a-i nega 
raţiunea de a fi, Keiko avea puterea de a-i 
face pe oameni să se simtă ca nişte insecte, 
sub aerul ei vesel dintotdeauna. 

în lumina focului, mărgelele de pe rochia 
ei de seară trimiteau reflexii bogate şi 
multicolore, ca un curcubeu în noapte. 

— Aşa cum îţi zic. Nu mai contează. 
Pentru că, de la început, am luat în calcul 



faptul că ai putea fi un fals. Eu, una, sunt 
sigură că eşti 

Torn îi privea profilul. Keiko părea că 
vorbeşte cu focul, adresându-i o rugă. 
Nimic nu se compara cu frumuseţea acelui 
profil, luminat puternic. Ochii sclipitori în 
bătaia flăcărilor, accentuau şi mai mult linia 
înaltă a nasului îi făceau pe cei din jur să 
simtă un neastâmpăr copilăresc şi dominau. 

în Toru s-a iscat dorinţa de a ucide. Se 
gândea cum s-o chinuie ca s-o audă 
implorând terorizată îndurarea, înainte de a 
o omorî. Dacă o strangula şi o arunca cu 
capul în flăcări era sigur că avea să-şi 
întoarcă spre el chipul arzând, cu coamă de 
foc, şi o să-l privească mândră. Deja îi 
fusese rănit respectul de sine şi se temea că 
următoarele cuvinte ale bătrânei aveau să 



taie în came vie. Lucrul de care se temea 
cel mai tare în viaţă era sângele scurs din 
rănile respectului de sine. în hemofilia 
sufletului, hemoragia, odată pornită, nu mai 
poate fi oprită. De aceea a trebuit până acum 
să-şi adune toate sentimentele şi să le separe 
de respectul de sine, evitând pericolul 
dragostei şi protejându-şi trupul cu mii de 

ţepi- 

Fără a se tulbura, fără a-şi pierde 
manierele, Keiko a spus ce trebuia spus: 

— Dacă nu mori în următoarea jumătate 
de an, va fi limpede că eşti un fals, sau cel 
puţin că nu eşti frumoasa sămânţă a 
reincarnării, pe care o căuta domul Honda. 
Eu, una, nu cred că trebuie să aşteptăm. La 
cum te văd, nu pare c-o să mori în şase luni 
de acum încolo. Nu eşti o necesitate şi 



nimeni nu s-ar întrista că te-a pierdut. Dacă 
cineva ar visa că ai murit, nimic din ce ai tu 
nu-1 va face să simtă şi după ce s-a trezit că 
lumea e mai umbrită. 

Eşti doar un băietan de la ţară, meschin şi 
neînsemnat, cum vezi peste tot. Vrei să pui 
repede mâna pe averea tatălui tău adoptiv şi, 
pe ascuns, încerci să-i obţii verdictul de 
incompetenţă. Aha, te miri? Eu ştiu totul! 
După ce pui mâna pe bani şi putere, ce vei 
urmări? Succesul? Fericirea? Gândurile tale 
nu le depăşesc nici cu un pas pe cele ale 
unui băiat mediocru. Educaţia pe care ţi-a 
oferit-o tatăl tău a avut alt rezultat decât se 
aştepta: tot ce a reuşit a fost să-ţi scoată la 
lumină adevărata natură. 

Tu nu ai absolut nimic special şi de aceea 
îţi garantez o viaţă lungă. Nu eşti alesul din 



ceruri, nu vei fi niciodată una cu acţiunile 
tale şi nu porţi în tine fulgerul albastru al 
tinereţii care te-ar distruge cu repeziciune 
cerească. Ai doar un fel de bătrâneţe 
necoaptă. Ţi se potriveşte o viaţă dusă din 
dobânzi 

Nu poţi să ne omori pe domnul Honda 
sau pe mine. Răul tău nu iese de sub litera 
legii Te-ai lăsat dus de iluziile născute din 
abstracţiuni şi deşi nu ai căderea să ai un 
destin, te-ai auto numit stăpân al lui Crezi că 
poţi vedea până în fundul pământului dar 
niciodată n-ai primit vreo invitaţie dincolo de 
orizont. N-ai nici o legătură cu lumina sau 
cu iluminarea, iar spiritul tău n-are nici trup, 
nici suflet. Măcăr spiritul lui Ying Chan îşi 
găsise sălaş într-un corp frumos şi 
strălucitor. Natura nici nu s-a uitat la tine şi 



niciodată nu ţi-a fost duşman. Reincarnarea 
pe care o caută domnul Honda este o 
creaţie a naturii pe care însăşi natura o 
invidiază. 

Eşti un băiat deştept, dar banal. Dacă 
cineva îţi plăteşte studiile, ai să absolvi 
facultatea tot aşa cum ai luat şi examenul de 
admitere, iar apoi ai să-ţi găseşti un serviciu 
bun. Fundaţia pentru Educaţie te poate 
considera student-model, o dovadă vie a 
teoriei lor care spune că, odată eliminată 
grija materială, geniul ascuns iese la 
suprafaţă. Tatăl tău ţi-a oferit prea multe şi 
ţi-a creat o senzaţie de siguranţă. El a greşit 
dozele din reţetă. însă, dacă ţi se 
administrează cantităţile corecte, ai să revii 
pe drumul cel bun. Dacă ajungi secretarul 
vreunui politician de doi bani, ai să te 



trezeşti Pot să te pun în legătură cu unul 
oricând. 

Sfatul meu este să ţii minte ce-ţi spun: ai 
văzut lucruri şi crezi că le-ai văzut pe toate, 
dar de fapt n-a fost decât ce-ai prins în raza 
telescopului Dacă te lăsam să crezi că 
lumea e doar cât vezi tu prin obiectiv, 
probabil că ai fi fost fericit. 

— Voi m-aţi luat din lumea mea. 

— Ba ai plecat de bunăvoie, bucuros, 
crezând că eşti altfel decât ceilalţi Kiyoaki 
Matsugae a fost prins de o dragoste 
imprevizibilă, Isao Iinuma de soartă, iar lui 
Ying Chan i-a fost prins trupul. Pe tine ce te- 
a prins? Sentimentul, de altfel nefondat, că 
eşti diferit? Dacă destinul e ceva ce înşfacă 
un om şi-l trage după sine împotriva voinţei 
lui atunci şi Kiyoaki Şi Isao, şi Ying Chan 



au avut destin. Pe tine ce te-a tras împotriva 
voinţei tale? Noi te-am tras! 

Keiko a râs, făcând să-i strălucească în 
lumina focului păunul de pe piept. 

— Noi, doi bătrâni plictisiţi de mai tot ce- 
nseamnă viaţă, reci şi cinici Te lasă mândria 
să ne numeşti pe noi destin? Doi nesuferiţi 
un moş şi o babă. Moşul, obsedat, iar baba, 
lesbiană. Ai vrut într-adevăr să cunoşti 
lumea în amănunt. Cei care vin să invite un 
copil ca tine sunt cei care au cunoscut deja 
lumea, aproape cu preţul vieţii Cei care-i 
trag după sine pe autointitulaţii posesori de 
conştiinţă sunt veterani din aceeaşi breaslă. 
Altcineva n-o să-ţi bată niciodată la uşă. De 
aceea, ai fi trăit toată viaţa fără să-ţi vină 
cineva la uşă, şi rezultatul ar fi fost acelaşi 
Pentru că tu n-ai destin. Nu ţi-a fost hărăzită 



o moarte frumoasă. Nu ţi-a fost hărăzit să 
ajungi ca ceilalţi, Kiyoaki, sau Isao, sau 
Ying Chan. Tu poţi fi doar umbra ior... Te- 
am chemat astăzi aici ca să te fac să 
înţelegi, până ia uitimul amănunt. 

Lui Toru îi tremurau mâinile de furie şi 
avea ochii fixaţi pe vătraiul de lângă 
şemineu. I-ar fi fost uşor să se ridice, 
prefăcându-se că vrea să aţâţe focul ce se 
stingea, şi să-l apuce. Până acolo n-ar fi dat 
de bănuit, iar pe urmă era suficient să 
lovească... Şi-a imaginat greutatea fierului 
în palmă şi a văzut cu ochii minţii sângele 
ţâşnind şi împroşcând scaunul de epocă şi 
uşile şemineului, aurite. însă n-a întins mâna. 
îl cuprinsese o sete chinuitoare, dar n-a 
cerut apă. Obrajii aprinşi de furie i-au părut 
un semn al celei dintâi emoţii profunde pe 



care o simţea de când se născuse, o emoţie 
care n-avea pe unde să iasă la lumină. 



28 


în mod suprinzător, Torn i-a adresat o 
rugăminte lui Honda. Voia să citească 
jurnalul lui Kiyoaki 

Bătrânul s-a temut să i-1 împrumute, dar 
s-a temut şi mai tare de urmările unui refuz. I 
l-a dat pentru două-trei zile. Cele două-trei 
zile au devenit o săptămână. Exact în 
dimineaţa în care se hotărâse să şi-l 
recupereze, pe 28 decembrie, l-au speriat 
strigătele slujnicelor. Toru băuse otravă în 
dormitorul lui 

Fiind sfârşitul anului nici unul dintre 
prietenii săi doctori n-a fost de găsit. Honda 
n-a avut încotro şi a chemat o ambulanţă, 



cu toată teama de reacţia lumii Când 
ambulanţa, cu sirena pornită, a oprit în faţa 
porţii mari s-au adunat toţi vecinii Aşteptau 
cu lăcomie un nou scandal în casa în care 
mai fusese unul. 

Toru a stat o vreme în comă şi a avut 
convulsii dar viaţa i-a fost salvată. însă 
când s-a trezit s-a plâns de dureri puternice 
la ambii ochi Amândoi îi erau grav afectaţi 
şi în cele din urmă şi-a pierdut complet 
vederea. Otrava atacase celulele nervoase 
ale retinei fără putinţă de vindecare. 

Toru băuse alcool metilic de uz 
industrial, furat de una dintre slujnice, la 
cererea lui de la fabrica unei rude, profitând 
de zăpăceala sfârşitului de an. Slujnica, 
printre lacrimi se jura că nu-şi imaginase c-o 
să-l bea. 



De când orbise, Torn nu mai vorbea 
aproape deloc. Totuşi, după Anul Nou, 
Honda l-a întrebat despre jurnalul lui 
Kiyoaki. 

— L-am ars înainte să iau otrava, i-a 
răspuns tânărul, scurt. 

întrebat de ce, a răspuns foarte limpede: 

— Pentru că eu nu visez niciodată. 

în acea perioadă, Honda i-a cerut ajutor 
lui Keiko în câteva rânduri, dar simţea ceva 
ciudat în purtarea ei. I se părea că doar ea 
ştia motivul pentru care Toru încercase să-şi 
pună capăt zilelor. 

— Are de două ori mai mult respect de 
sine ca oricine altcineva. Probabil că a vrut 
să moară ca să demonstreze că e un geniu. 

După insistenţe, Keiko a mărturisit că, la 
banchetul de Crăciun, i-a povestit totul 



tânărului A motivat gestul prin adânca 
prietenie pe care i-o purta lui Honda, însă el 
n-a mai vrut s-o vadă în faţa ochilor. Aşa s- 
a încheiat frumoasa prietenie care durase 
douăzeci de ani 

Declararea incompetenţei lui Honda a 
fost anulată, în schimb Torn, acum 
nevăzător, era în poziţia de a avea nevoie 
de un tutore legal, mai ales în ceea ce 
privea moştenirea averii lui Honda, dacă 
acesta avea să moară înaintea lui Honda şi- 
a făcut testamentul legal şi în el a numit, ca 
tutore pentru Toru, persoana cea mai de 
încredere dintre cunoştinţele lui care ar fi 
putut să se îngrijească de el timpul cel mai 
îndelungat. 

Toru a renunţat la şcoală. Stătea toată 
ziua în casă şi nu vorbea cu nimeni în afară 



de Kinue. Slujnicele au fost concediate şi 
Honda a adus în locul lor o infirmieră. Toru 
îşi petrecea o mare parte a timpului în căsuţa 
lui Kinue. Vocea potolită a fetei se auzea 
toată ziua de după paravanele trase, iar el 
părea să-i răspundă neobosit. 

Ziua lui Toru, 20 martie, trecuse, dar el 
nu dădea semne că moare. A învăţat 
sistemul Braille şi a ajuns să poată citi cărţi 
Când era singur, asculta discuri cu muzică 
liniştită. Recunoştea după ciripit păsările care 
poposeau în grădină. La un moment dat, 
după o lungă perioadă de tăcere, a vorbit cu 
Honda. Voia să se însoare cu Kinue. Deşi 
ştia că nebunia lui Kinue este ereditară, 
Honda a fost de acord fără nici cea mai 
mică ezitare. 



Decăderea avansa şi semnele sfârşitului 
şi-au făcut apariţia pe nesimţite. Ca firele de 
păr care-i gâdilau ceafa când se întorcea de 
la frizer, moartea, de obicei uitată, venea să- 
1 gâdile când îşi amintea de ea. Lui Honda i 
se părea ciudat că moartea tot nu venea, 
deşi îndeplinise toate condiţiile pentru 
întâmpinarea ei. 

Uneori, în momentele de agitaţie, Honda 
simţea o apăsare în zona stomacului, dar nu 
i s-a părut necesar să dea fuga la doctor, 
cum ar fi făcut în mod obişnuit. A crezut că 
se simte aşa din cauza digestiei dificile. Nici 
după Anul Nou nu i-a revenit pofta de 
mâncare. Nu era felul său să pună 
simptomele doar pe seama necazurilor pe 
care le avusese cu Toru, şi nici să justifice 
faptul că slăbea continuu prin tulburările 



sufleteşti 

Ajunsese să nu mai deosebească durerea 
psihică de cea trupească. Ce diferenţă era 
între sentimentul de umilire şi o prostată 
inflamată? Sau între tristeţea acută şi 
durerea plămânilor prinşi de pneumonie? 
Bătrâneţea era deopotrivă o boală a minţii şi 
a trupului Dacă bătrâneţea era incurabilă, 
atunci existenţa însăşi era incurabilă. Nu era 
vorba de vreo maladie filozofică discutată 
de teoriile existenţialiste; chiar trupul era 
boala, moartea latentă. 

Dacă decăderea se datora bolii atunci 
cauza sa fundamentală, trupul însuşi era 
boală. Esenţa cărnii rezidă în distrugere şi 
unica ei funcţie este de a demonstra, în timp, 
distrugerea şi decăderea. 

De ce oare oamenii sunt conştienţi de ele 



abia când îmbătrânesc? în scurta perioadă 
când trupul e în floare, vestea le bâzâie 
uşor pe la urechi, ca un bondar, şi chiar dacă 
o aud, o uită imediat. De ce atletul tânăr şi 
sănătos, care se bucură de plăcerea duşului 
după ce şi-a terminat antrenamentul şi 
priveşte picăturile de apă ce-i lovesc ca 
grindina pielea strălucitoare, nu simte că 
şuvoiul de viaţă este o boală crudă şi 
brutală, o umflătură de culoare 
chihlimbarului? 

De acum, a trăi însemna a îmbătrâni şi a 
îmbătrâni însemna a trăi Cele două 
sinonime n-ar trebui să se cenzureze 
reciproc, la infinit. Abia la bătrâneţe, optzeci 
de ani după ce a venit pe lume, Honda a 
înţeles natura neîmplinirii pe care o simţea 
în fiecare bucurie. 



Neîmplinirea îşi face apariţia pe lângă 
voinţa umană şi învăluie totul într-o ceaţă 
deasă, pentru a proteja voinţa, care 
întotdeauna se teme de cruda aserţiune că 
viaţa şi bătrâneţea sunt sinonime. Istoria ştie 
acest lucru. Ea este cea mai inumană creaţie 
a umanităţii Adună la un loc toată voinţa 
omenirii şi precum zeiţa Kali din Calcutta, o 
devorează, cu picături de sânge scurgându- 
i-se pe la colţul gurii 

Suntem hrană pentru alte guri Imanishi cel 
mort în flăcări a ştiut-o, în felul său frivol. 
Pentru zei pentru destin, pentru istorie - 
unica creaţie a omului care are ca model zeii 
şi destinul - a fost la îndemână să-i lase pe 
oameni în necunoaştere, până când 
îmbătrâneau. 

Ce hrană a fost Honda! Uscată, 



inconsistentă şi fadă. Bărbatul care şi-a trăit 
viaţa ferindu-se să devină gustos voia acum, 
la sfârşit, să străpungă cu oasele fade ale 
conştiinţei gura care-1 mânca. Din păcate, se 
temea că şi planul acesta va fi sortit 
eşecului 

Toru voise să se sinucidă şi orbise, dar 
împlinise douăzeci şi unu de ani şi încă mai 
trăia. Honda nu mai avea energia să caute, 
nici nu ştia unde, urmele persoanei 
necunoscute care murise la vârsta de 
douăzeci de ani şi care era adevărata 
reincarnare. Nu mai conta dacă o asemenea 
persoană a existat. Nu mai avea timp să-i 
cerceteze viaţa şi nici nu-i mai venea să facă 
efortul. Printr-o greşeală măruntă de calcul, 
mişcarea astrelor l-a aruncat pe Honda într- 
un colţ al Universului, iar pe reincarnarea 



lui Ying Chan, în altul. Trei reincarnări 
succesive s-au perindat prin viaţa lui Honda 
şi, după ce şi-au aruncat sclipirile peste ea (o 
altă improbabilitate teoretică) au plecat în 
zbor spre alt colţ de cer, necunoscut lui 
Honda. Poate că, undeva, se va întâlni iar 
cu a suta sau a mia reincarnare. 

N-avea de ce să se grăbească. 

Nu ştia unde avea să-l ducă orbita pe 
care mergea, şi atunci, la ce bun să se 
grăbească? Aşa gândea el, care niciodată 
nu căutase să-şi grăbească moartea. Ceea ce 
văzuse la Benares era un element 
fundamental al U niversului: 

indestructibilitatea omului Lumea cealaltă 
nu tremura dincolo de timp, şi nici nu 
strălucea dincolo de spaţiu. Nu exista o 
lege care-1 obliga să renască mereu aici 



câtă vreme moartea însemna întoarcerea la 
cele patru elemente şi fuziunea cu existenţa 
colectivă. A fost doar o întâmplare, o 
întâmplare fără sens, faptul că şi Kiyoaki, şi 
Isao, şi Ying Chan au apărut în jurul lui 
Honda. Dacă un element din Honda era 
perfect egal în substanţă cu alt element de 
la capătul Universului, odată ce 
individualitatea era pierdută, nu era necesar 
schimbul prin spaţiu şi timp. A exista aici sau 
acolo era totuna. Honda din cealaltă lume 
putea foarte bine să se afle în alt capăt al 
Universului Când tai sfoara şi mărgelele 
multicolore se împrăştie pe masă, important 
este să nu pierzi vreuna când le înşiri din 
nou. Ordinea lor nu contează. Aceasta e 
regula indestructibilităţii 

Doctrina buddhistă care spune că 



nemurirea nu se atinge doar crezând în 
existenţă i se părea lui Honda de o acurateţe 
matematică. Noi suntem ordinea mărgelelor 
stabilită de noi înşine, fără vreo bază 
obiectivă... 

Asemenea gânduri şi decăderea abia 
perceptibilă a trupului se potriveau de la 
sine, ca roţile unui căruţ. Era în regulă, ba 
chiar plăcut. 

Prin luna mai a început să simtă dureri în 
zona stomacului, care nu mai treceau şi 
uneori radiau către spate. Pe când el şi 
Keiko încă mai erau prieteni, vorbeau mereu 
despre boli Dacă el pomenea în treacăt o 
problemă fizică, ea o transforma în 
calamitate, cu un soi de compasiune 
înţepătoare şi o tendinţă de a exagera, 
înşira toate numele de boli grave pe care le 



ştia şi-l ducea imediat la spital, ca într-un 
fel de joc răutăcios. Acum însă, în lipsa ei, 
Honda îşi pierduse în mod surprinzător 
îngrijorarea entuziastă. Durerile suportabile 
le lăsa în grija maseuzei, îi era lehamite să 
vadă doctori 

Degradarea fizică generală şi durerile 
periodice, care veneau şi se retrăgeau ca 
nişte valuri, îi stimulau creierul. Mintea sa 
de bătrân, care înainte abia mai putea urmări 
un singur lucru o dată, îşi recăpătase puterea 
de concentrare. Durerea părea să-i facă bine 
în gândire, îmbogăţindu-i-o. La optzeci şi 
unu de ani, Honda a atins noi tărâmuri 
minunate şi necunoscute. A înţeles că putea 
avea o perspectivă cuprinzătoare asupra 
lumii prin degradare fizică mai degrabă 
decât prin logică, prin dureri acute de 



organe, şi nu prin raţiune, prin inapetenţă şi 
nu prin analiză. Era suficient să adauge o 
banală durere de spate ca edificiul minunat 
al raţiunii să-şi scoată la iveală crăpăturile şi 
granitul să se transforme în cretă. 

în mod natural, Honda şi-a însuşit 
capacitatea pe care doar puţini pe lumea asta 
o au, de a trăi moartea pe dinăuntru. Când 
privea viaţa de la capătul lumii şi n-o mai 
vedea ca pe o excursie pe drum drept, cu 
speranţe că ce s-a degradat îşi va reveni, cu 
certitudinea că durerile sunt doar trecătoare, 
cu fericirea de moment, cu teama că după 
bucurie vine tristeţea, atunci totul i se părea 
la locul lui, strâns bine cu sfoară, şi putea 
să-şi poarte paşii către sfârşitul care-1 
aştepta. Graniţa dintre om şi obiect 
dispăruse. Clădirea de zeci de etaje în stil 



american şi oamenii slabi care mergeau pe 
sub ea împărtăşeau condiţia de a trăi mai 
mult decât Honda, dar mai exista şi condiţia 
opusă, de valoare egală, că se îndreptau 
spre pieire, precum liliacul indian din grădină 
care fusese dintr-odată tăiat. Honda nu mai 
găsea motive pentru compasiune şi nu mai 
avea nici imaginaţie destulă. 

Raţiunea încă-i funcţiona, dar era 
împietrită. Frumuseţea devenise o fantasmă. 

îşi pierduse şi tendinţa cea mai rea a 
spiritului uman, aceea de a voi şi a plănui 
într-un anumit fel, aceasta era cea mai mare 
eliberare pe care i-o adusese durerea fizică. 

Auzea vocile oamenilor care învăluiau 
lumea ca un nor de nisip. Conversaţii 
condiţionate, cerând gălăgioase dreptul de 
rezidenţă permanentă. 



— Bunicule, să mergem la un izvor 
termal când te faci bine! La Yumoto ţi-ar 
plăcea? Sau poate la Ikaho? 

— Când rezolvăm cu contractul ăsta, să 
mergem pe undeva la un pahar. 

— Sigur! 

— E adevărat că e un moment bun de 
cumpărat acţiuni? 

— Când mă fac mare, am să pot să 
mănânc singur o cutie întreagă de prăjituri cu 
frişcă? 

— La anul să mergem amândoi în 
Europa! 

— încă trei ani de economii şi pot să-mi 
cumpăr iahtul la care visez. 

— Până nu creşte mare copilul, nu pot să 
mor nici să vreau. 

— Cu banii de pensie, putem să ne 



construim o casă unde să ne ducem liniştiţi 
bătrâneţile. 

— Poimâine la trei? Nu ştiu dacă pot să 
merg sau nu. Dacă-ţi spun că nu ştiu! Zi-le 
că te duci dacă-ţi vine cheful. 

— La anul trebuie să ne luăm şi un aparat 
nou de aer condiţionat. 

— Avem o mare problemă. De anul viitor 
ar trebui să mai tăiem măcar din fondurile de 
protocol. 

— Când împlineşti douăzeci de ani poţi să 
bei şi să fumezi cât vrei. 

— Vă mulţumesc foarte mult. Am să 
profit atunci de amabilitatea dumneavoastră 
şi voi fi acolo marţea viitoare la şase seara. 

— Doar ţi-am zis, nu? Aşa face el 
întotdeauna. Ai să vezi: peste două-trei zile 
o să apară cu o faţă ruşinată şi o să-ţi ceară 



iertare. 

— Bun, atunci pe mâine. La revedere. 

Numai vulpi, mergând pe drumul vulpilor. 
Ca să le prindă, vânătorul nu trebuie decât 
să se ascundă într-un desiş şi să pândească. 

Honda s-a văzut pe sine, o vulpe cu ochi 
de vânător, mergând pe drumul vulpilor deşi 
ştia că va fi prins. 

Venise vara şi era cald. 

Pe la mijlocul lui iulie, Honda s-a hotărât 
în sfârşit să-şi facă o programare la 
Institutul Oncologic. Cu o zi înainte de vizita 
la doctor, s-a uitat la televizor, ceea ce nu 
făcea aproape niciodată. Era o transmisiune 
în direct de la un bazin de înot, într-o după- 
amiază însorită, când deja ploile se 
terminaseră. Apa din bazin era de un 
albastru artificial şi neplăcut. Tineri înotau şi 



săreau, împrăştiind stropi de apă. 

Oh, carnea frumoasă, parfumată şi 
trecătoare! 

Nu era mare iucru să nege frumuseţea 
cărnii închipuindu-şi o armată de scheiete 
zbenguindu-se în piscină. Oricine putea. Era 
uşor să negi viaţa, şi orice om obişnuit putea 
să vadă oase sub suprafaţa tinereţii 

Dar la ce servea răzbunarea? Honda îşi 
sfârşea viaţa fără să fi aflat cum e să fii 
posesorul unui trup frumos. Ce bine ar fi fost 
dac-ar fi putut trăi într-un asemenea trup, 
măcar pentru o lună! Ar fi trebuit să încerce. 
Cum s-ar fi simţit, cu un veşmânt aşa 
frumos? Cum s-ar fi simţit când oamenii se 
prosternau în faţa lui? Iar când admiraţia 
oamenilor pentru făptura lui şi-ar fi pierdut 
forma liniştită şi paşnică şi ar fi devenit 



adorare nebunească, n-ar mai fi simţit decât 
durere. Prin durere şi delir se ajunge la 
sfinţenia adevărată. Lucrul cel mai important 
pe care Honda l-a ratat în viaţă a fost 
drumul îngust şi întunecat prin carne, spre 
sfinţenie. Din nou, un privilegiu pe care-1 au 
doar puţini 

A doua zi urma să fie consultat de un 
medic, pentru prima oară după multă vreme. 
Nu ştia care vor fi rezultatele. Voia măcar 
să fie curat şi de aceea, înainte de cină, a 
cerut să-ifie pregătită baia. 

Menajera, o fostă infirmieră pe care o 
angajase fără să-i mai ceară părerea lui 
Toru, era o femeie nefericită, de două ori 
văduvă, dar de o nespusă bunătate. Honda 
şi-a spus că trebuie neapărat să-i lase şi ei 
ceva prin testament. L-a dus de mână până 



la baie, atentă ca nu cumva să alunece, şi s- 
a retras în vestiar lăsând în urmă fire de 
îngrijorare, ca pânza de păianjen. Lui Honda 
nu-i plăcea să fie privit de femei când era 
dezbrăcat. Şi-a scos halatul de baie în faţa 
oglinzii aburite. Şi-a inspectat trupul. Avea 
coastele pronunţate, iar burta, umflată şi 
lăsată. în umbra ei atârna ceva, ca o boabă 
de fasole albă şi mare. Mai jos urmau 
coapsele, parcă jupuite de carne. Genunchii îi 
ieşeau în relief ca nişte umflături Oare câţi 
ani i-ar fi trebuit să se mintă astfel ca 
întreaga urâţenie să-i întinerească? Honda 
şi-a găsit salvarea în gândul că mai demn 
de milă era un om care a fost frumos cu 
adevărat şi acum a ajuns aşa. 

A avut de aşteptat o săptămână pentru a 
afla rezultatul examenului medical. în acea 



zi s-a dus din nou la spital. 

— Aş vrea să vă internăm imediat. E bine 
să facem operaţia cât mai curând. 

Aha, deci venise vremea, s-a gândit 
Honda. 

— Când veneaţi des la consultaţii n-am 
depistat nimic, iar acum v-aţi trezit dintr- 
odată cu asemenea problemă... Niciodată 
nu poţi fi destul de prevăzător, i-a spus 
doctorul, zâmbind, de parcă-1 mustra pentru 
vreo distracţie nepermisă. Este o tumoare 
benignă pe pancreas. Dacă o scoatem, 
scăpaţi de griji 

— Deci n-a fost stomacul? 

— Pancreasul. Când îmi vin imaginile de 
la endoscopie, vile pot arăta. 

O tumoare la pancreas fusese suspectată 
încă de la prima consultaţie, când îi găsiseră 



la palpare o masă crescută. 

Honda a cerut răgaz de o săptămână până 
la internare. 

Imediat ce s-a întors acasă, a scris o 
scrisoare lungă şi a expediat-o cu poşta 
expres. în ea, anunţa la Templul Gesshu că 
urma să facă o vizită pe data de 22 iulie. Ar 
fi trebuit să primească scrisoarea a doua zi, 
pe 20, sau cel târziu pe 21. Honda spera că 
Stareţa va avea bunătatea de a-1 primi îşi 
povestise pe scurt viaţa din ultimii şaizeci de 
ani şi se scuzase că nu aşteptase mai întâi o 
invitaţie, dar chestiunea era urgentă. 

Pe 21 iulie, în dimineaţa plecării a mers 
să stea de vorbă cu Toru. 

Menajera a insistat să-l însoţească în 
călătorie, însă el a refuzat categoric, 
explicându-i că trebuia să meargă singur. 



Atunci ea l-a sfătuit cum să se îngrijească şi 
i-a pus haine groase în bagaj ca să nu 
răcească de la aerul condiţionat din hotel. 
Honda abia putea ridica valiza de jos. 

Menajera i-a explicat amănunţit şi cum 
stăteau lucrurile la căsuţa din fundul 
grădinii, unde locuiau Toru şi Kinue. Părea 
că se scuză pentru detaliile de care nu 
reuşise să se ocupe cum trebuie. 

— Trebuie să vă spun că domnul Toru 
poartă în ultima vreme un kimono de vară 
alb cu imprimeu. Domnişoarei Kinue îi place 
foarte mult şi, când am vrut să-l iau la 
spălat, s-a supărat şi m-a muşcat de deget. 
Neavând încotro, il-am lăsat. Domnul Toru 
este foarte nepretenţios, după cum ştiţi, şi 
nu-1 deranjează să poarte acelaşi kimono zi 
şi noapte. Vă spun ca să nu fiţi surprins... 



Apoi... nici nu ştiu cum să mă exprim... 
slujnica lor îmi spune domnişoara Kinue 
vomită des şi uneori are o alimentaţie mai 
ieşită din comun. Domnişoara pare să se 
bucure de semnele unei boli grave, dar eu 
cred că e vorba de altceva... 

Menajera n-a observat cum i-au sclipit 
ochii lui Honda, la auzul acestor semne 
clare că urmaşul său îşi pierduse limpezimea 
raţiunii. 

Uşa căsuţei era larg deschisă şi de pe 
drumeagul din grădină se vedea înăuntru. 
Sprijinindu-se în baston, Honda s-a aşezat 
pe verandă. 

— Bună dimineaţa, bunicule! i-a spus 
Kinue. 

— Bună dimineaţa! Am să plec într-o 
călătorie de două-trei zile la Kyoto şi Nara. 



Am venit să te rog să ai grijă de casă. 

— Zău? Pleci în călătorie? Ce bine! i-a 
răspuns fata, fără prea mare interes, apoi şi-a 
văzut mai departe de treabă. 

— Ce faci? 

— Sunt ocupată cu pregătirile pentru 
nuntă. Cum ţi se pare? E frumoasă, nu? N- 
am să port doar eu, fac una şi pentru Toru. 
Toţi spun că n-au văzut mire şi mireasă mai 
frumoşi ca noi 

Toru, cu ochelari negri, stătea între cei 
doi, fără să scoată o vorbă. 

De când îşi pierduse vederea, Honda nu 
se mai interesase de starea lui interioară şi-şi 
ţinea în frâu imaginaţia, şi aşa limitată. Toru 
trăia, şi atât. Dar nimic nu-1 apăsa mai greu 
pe suflet ca tăcerea tânărului, tăcere de care 
acum nu se mai temea. 



Mai jos de ochelarii negri, obrajii erau mai 
palizi şi buzele mai roşii ca înainte. Toru 
transpira de obicei foarte mult, iar acum 
broboane de sudoare îi străluceau pe pieptul 
alb. Stătea turceşte şi lăsase discuţia în grija 
lui Kinue, dar efortul de a-i ignora prezenţa 
lui Honda, aşezat alături, era evident din 
felul cum se scărpina nervos pe picior şi cum 
îşi ştergea transpiraţia de pe piept. Dar 
gesturile n-aveau pic de forţă. Părea că-1 
mişcă altcineva, trăgând nişte sfori de sus. 

Deşi auzul îi devenise mult mai fin, nu 
părea să recepteze nimic din lumea 
exterioară. Oricine s-ar fi aşezat lângă el şi- 
ar fi dat seama de asta, cu excepţia lui 
Kinue. Dar oricât de încrezător ar fi fost 
vizitatorul, pentru Toru nu era decât un 
gunoi din lumea de afară, o conservă 



ruginită năpădită de buruieni, 

Toru nu dispreţuia şi nu se împotrivea. 
Doar stătea şi tăcea. 

Odinioară, deşi se ştia că sunt înşelăciune, 
ochii săi frumoşi şi zâmbetul minunat îi 
aduseseră recunoaşterea provizorie a lumii. 
Acum nu mai zâmbea. Dacă ar fi arătat 
regret sau tristeţe, ar fi primit consolare, dar 
el nu-şi manifesta sentimentele în faţa 
nimănui, cu excepţia lui Kinue, iar ea nu 
povestea ce vedea. 

Cicadele erau gălăgioase încă de 
dimineaţă. Privit de pe verandă, printre 
crengile neîngrijite ale copacilor din 
grădină, cerul părea de jasp. în lumina de 
afară, interiorul căsuţei era şi mai întunecos. 

Grădina din faţa casei se reflecta rotundă 
în lentilele negre ale ochelarilor lui Toru, 



care păreau că blochează accesul lumii din 
afară. De când fusese tăiat liliacul indian de 
lângă bazinul din piatră, în grădină nu mai 
rămăsese nici un copac cu flori Ochelarii 
capturau tufişurile neîngrijite dintre dalele de 
piatră şi lumina ce cobora printre frunzele 
copacilor. 

Ochii lui Toru nu mai vedeau lumea de 
afară. Peisajul, care nu mai era legat de 
vederea pierdută şi de conştiinţă, era acum 
reflectat fidel de lentilele negre. Honda a 
avut un sentiment ciudat văzându-se doar pe 
sine şi mica grădină din faţă. Dacă marea şi 
vapoarele pe care odinioară le privise zi de 
zi, cu însemnele lor frumoase de pe coşuri, 
deveniseră acum parte integrantă din 
conştiinţa lui înseamnă că erau pe veci 
ferecate dincolo de ochelarii negri, în ochii 



orbi peste care uneori se închideau 
pleoapele albicioase. Câtă vreme pentru 
Honda sau pentru oricine altcineva lumea 
interioară a lui Toru devenise pentru 
totdeauna o necunoscută, şi marea, şi 
vapoarele cu însemnele lor, închise în acea 
lume, aveau să rămână pe veci necunoscute. 

Dacă însă marea şi vapoarele aparţineau 
lumii exterioare, fără legătură cu lumea 
interioară a lui Toru, atunci trebuiau să fie 
capturate în detaliu de lentilele negre. Sau 
poate că Toru încorporase complet lumea 
exterioară în lumea lui întunecată, 
interioară... în timp ce Honda gândea aşa, 
un fluture alb a traversat imaginea grădinii 
din lentilele negre. 

Toru stătea turceşte şi călcâiele i se 
vedeau de sub poalele kimonoului de vară. 



Erau albe şi ridate, ca pielea unui înecat. 
Mai mult, pe ici, pe colo aveau pete de 
murdărie, ca nişte solzi Kimonoul, purtat 
mult, avea pete gălbui de transpiraţie pe la 
guler, adunate ca nişte nori 

Honda remarcase încă dinainte un iz greu. 
Murdăria, grăsimea şi transpiraţia de pe 
hainele lui Toru se amestecaseră într-un 
miros de canal. Tânărul îşi pierduse până şi 
cultul pentru curăţenie. 

Singurele care nu miroseau erau florile. 
Cămăruţa era plină cu flori dar nu se simţea 
nici un parfum. Erau aşezate pe rogojinile de 
pe jos, o mulţime de nalbe de grădină, roşii 
şi albe, mai mult ca sigur comandate de 
Kinue de la o florărie, însă vechi de câteva 
zile, neîngrijite şi ofilite. 

Kinue avea şi ea în păr nalbe albe, nu 



doar câteva, strecurate printre şuviţe, ci cu 
grămada, prinse cu bucăţi de elastic. La 
fiecare mişcare a capului, scoteau un sunet 
de iarbă uscată. 

Fata se tot ridica şi apoi revenea lângă 
Toru, prinzându-i şi lui în păr nalbe roşii. îi 
pusese un fel de bentiţă pe frunte, în care 
înfigea două-trei flori şi apoi se retrăgea 
câţiva paşi ca să studieze rezultatul, ca o 
elevă la cursul de aranjamente florale. 
Unele dintre flori se desprinsesem şi-i 
alunecaseră peste urechi şi peste obraji, dar 
Toru nu dădea nici un semn că l-ar fi 
deranjat. Cedase altcuiva drepturile asupra 
capului său şi şedea în tăcere. 

După ce a stat puţin să-i privească, Fionda 
s-a ridicat şi s-a dus să se pregătească de 
plecare. 



29 


Auzind că şoseaua spre Nara era mult 
mai bună decât pe vremuri, Honda s-a 
hotărât să tragă la un hotel din Kyoto. Şi-a 
luat o cameră pentru o noapte la hotelul 
Miyako, în cartierul Keage, şi a rezervat o 
maşină pentru data de 22, la ora prânzului 
Deşi era foarte cald, cerul era înnorat şi în 
zona de munte se anunţase ploaie. 

Odată urcat în maşină, Honda a fost 
cuprins de un sentiment de uşurare că 
ajunsese până acolo. Pe sub costumul de 
modă veche din in gălbui Şi trupul, şi inima, 
obosite, i-au devenit un fel de paravan, prin 
care senzaţiile treceau cu greu. îşi adusese 



o păturică pentru a se proteja de aerul 
condiţionat din maşină. Zumzetul cicadelor 
din jurul hotelului pătrundea chiar şi prin 
ferestrele închise ale maşinii, 

în clipa în care maşina s-a pus în mişcare, 
a luat o hotărâre fermă: 

„Astăzi nu am să caut schelete pe sub 
pielea oamenilor. Ele sunt doar un concept. 
Am să văd lucrurile aşa cum sunt şi tot aşa 
am să mi le întipăresc în minte. Este ultima 
mea plăcere pe lumea asta şi ultima datorie. 
Ultima privire. Trebuie să privesc şi să-mi 
umplu sufletul“. 

De la hotel, maşina a trecut pe lângă 
Templul Daigo Sanbo, a traversat podul 
Kangetsu şi a luat-o pe şoseaua spre Nara. 
După ce a trecut de Parcul Nara, a intrat pe 
şoseaua Tenri până la Obioke. Drumul a 



durat cam o oră. 

în Kyoto erau multe femei cu umbrele de 
soare, lucru rar la Tokyo. Erau femei cu 
chipuri luminate, altele, probabil şi de la 
modelul de pe umbrelă, cu chipuri umbrite. 
Luminate şi frumoase, sau umbrite şi 
frumoase. 

Când au cotit la dreapta din Yamashina au 
ajuns la periferia oraşului, cu fabrici multe 
strălucind în bătaia soarelui de vară. Printre 
femeile şi copiii care aşteptau autobuzul 
într-o staţie, cu feţe imobile, ca nişte frunze 
luate de torentul vieţii, era şi o tânără 
însărcinată, care părea că suferă de cald 
într-o haină cu imprimeu mare, de tip 
occidental. în spatele lor se vedea un câmp 
cu roşii, prăfuit. 

Cartierul Daigo oferea o privelişte de nou 



construit ca oriunde în Japonia, cu grămezi 
de materiale de construcţii, acoperişuri cu 
ţiglă albastră, turnuri de televiziune şi stâlpi 
de înaltă tensiune, reclame la Coca-Cola şi 
restaurante fast-food cu parcare. Pe un teren 
viran unde crizantemele sălbatice îşi iţeau 
capul către cer era un cimi t ir de maşini, o 
multitudine de pete albastre, negre sau 
galbene aşezate precar unele peste altele, 
cu vopseaua scorojită de la arşiţă. Văzându- 
le atât de multe laolaltă, Honda şi-a amintit 
de o carte de aventuri pe care o citise în 
copilărie, unde se pomenea o mlaştină plină 
de fildeşi, de la elefanţii veniţi să moară 
acolo. Poate că şi maşinile simt când li se 
apropie sfârşitul şi se adună şi ele în cimi t ire. 

Când au intrat în Uji peisajul s-a schimbat 
şi verdeaţa munţilor şi-a făcut apariţia. Au 



trecut pe lângă un panou pe care scria 
„Hiyashiame— delicios". Nişte bambuşi îşi 
arcuiau frunzele pe deasupra şoselei, 

30 Băutură dulce obţinută dintr-un amestec de maltoză, 
miere şi ghimbir. 

Au traversat podul Kangetsu de peste 
râul Uji, apoi au intrat pe şoseaua spre Nara. 
Au trecut pe lângă Fushimi şi Yamashiro. Un 
indicator anunţa că mai sunt 27 de kilometri 
până la Nara. Timpul se scurgea. La fiecare 
nou indicator, lui Honda îi venea în minte 
expresia „cu un pas mai aproape de moarte". 
Nu credea că se va mai întoarce pe acelaşi 
drum. Semnele apăreau unul după celălalt, 
arătându-i drumul pe care trebuia să o ia. 
încă 23 de kilometri până la Nara. Un 
kilometru mai aproape de moarte. Pe 
fereastra deschisă doar puţin, în loc de aer 


condiţionat, se auzeau de peste tot 
zumzetele cicadelor. Părea că întreaga lume 
reverbera sub soarele de vară. 

încă o benzinărie, încă o reclamă la 
Coca-Cola... 

în sfârşit a apărut, pe partea dreaptă, 
malul frumos, lung şi verde al râului Kizu. 
Nu se vedea nici un om, doar şirurile de 
copaci îşi profilau siluetele pe cerul 
traversat, ici şi colo, de câte un nor. 

Ce-o fi asta, s-a întrebat Honda, când au 
trecut pe lângă o terasă înverzită, în trepte, 
ca un stativ pentru păpuşile hina—, în spate 
se vedea doar cerul cu nori răscoliţi, dând 
impresia că păpuşile, odinioară aranjate 
acolo de mâna cuiva, acum dispăruseră. Sau 
poate că încă mai erau acolo, invizibile. Să 
fi fost păpuşi funerare? Ori poate urmele 


unor păpuşi ale întunericului, alungate de o 
furtună de lumină. Poate că de aceea malul 
râului avea aşa un aer solemn şi grandios... 
Sau poate că ceea ce lua drept lumină era 
doar negativul întunericului fără fund. 

31 Păpuşi reprezentându-i pe membrii Curţii Imperiale din 
perioada feudală, îmbrăcate în haine de epocă şi expuse cu 
ocazia Festivalului Păpuşilor, Hina Matsuri, care are loc pe 3 
martie, de Ziua Fetelor. 

Tot gândindu-se aşa, şi-a dat seama că 
ochii săi încercau din nou să vadă dincolo 
de lucruri. Şi doar la hotel luase hotărârea 
să se abţină! Dacă începea iar, lumea 
concretă avea să se prăbuşească prin gaura 
făcută de privirea sa pătrunzătoare... încă 
puţin, mai avea încă puţin de ţinut în palme 
lumea delicată ca sticla... 

Pentru o vreme au mers de-a lungul 
râului Kizu, cu numeroasele lui bancuri de 


nisip. Cablurile liniei de înaltă tensiune, 
curbate, păreau că se topesc de căldură şi se 
scurg în el. 

Drumul a cotit, traversând râul pe un pod 
de fier. Un indicator anunţa că mai erau 8 
kilometri până la Nara. De o parte şi de alta 
a şoselei au apărut drumuri înguste, de ţară, 
mărginite de ierburi încă tinere. Bambuşii 
erau deşi. Pe fundalul mai întunecat al 
vegetaţiei, frunzele lor fragede scăldate în 
baia de lumină fierbinte aveau o tentă aurie, 
ca blana puilor de vulpe. 

în depărtare s-a zărit Nara. 

Au coborât pe valea dintre munţi. Drept 
în faţă, le-a apărut acoperişul grandios şi 
protector al Templului Todai, cu cozile de 
dragon aurite de pe creastă. Nara! 

Maşina şi-a continuat drumul pe străzile 



tăcute ale oraşului, printre prăvălii vechi şi 
întunecoase, cu marfa agăţată afară, şi a 
ajuns la Parcul Nara. Soarele devenise 
puternic, iar ţârâitul cicadelor, mai 
zgomotos. în lumina orbitoare, petele de pe 
blana căprioarelor păreau că plutesc în aer. 

Au trecut de parc, au intrat pe şoseaua 
Tenri, au mers printre câmpuri strălucind în 
soare. La dreapta, peste un pod cât se poate 
de obişnuit, se făcea un drumeag ce ducea 
la gara Obitoke şi la templul de acolo. La 
stânga, un altul ducea spre Templul Gesshu, 
traversând câmpurile de orez. Drumul era 
acum pavat şi maşina a ajuns fără dificultate 
la poarta exterioară a templului 



30 


Ar fi putut urca uşor cu maşina până la 
poarta principală, pentru că drumul e greu 
pentru o persoană în vârstă, a insistat 
şoferul, privind cerul cu soare arzător, pe 
care nu mai rămăsese nici un nor. Honda 
însă a refuzat categoric şi i-a poruncit să-l 
aştepte jos. Voia să cunoască şi el suferinţa 
lui Kiyoaki din urmă cu şaizeci de ani 

Sprijinit în baston, s-a întors şi a privit 
drumul pe care veniseră, cu spatele la 
umbra îmbietoare a porţii. 

Locul răsuna de ţârâitul cicadelor şi al 
greierilor. Peste tăcerea adâncă se strecura 
zgomotul îndepărtat de maşini de pe 



şoseaua Temi în schimb, drumul din faţă, 
cu taluz din pietriş alb, era pustiu. 

Câmpia Yamato îşi păstrase serenitatea. 
Era la fel de plată ca lumea oamenilor. în 
depărtare străluceau acoperişurile din 
Obitoke, aidoma unor scoici Deasupra lor 
zăbovea o dâră de fum. Poate că acum 
orăşelul avea şi fabrici Hanul la care a stat 
Kiyoaki bolnav, se afla la poalele unei 
pante cu pavaj din piatră. Drumul probabil 
că mai exista, dar hanul, cu siguranţă nu. Era 
inutil să meargă să-l caute. 

Un cer albastru nemărginit se întindea 
peste orăşel şi peste câmpie. Câţiva nori ca 
nişte fantasme iscate din ceaţa munţilor 
îndepărtaţi îl străpungeau cu vârfurile lor, 
ca nişte statui 

Honda s-a aşezat pe vine, răpus de 



căldură şi oboseală. Stând aşa, şi-a simţit 
ochii loviţi de strălucirea crudă a firelor 
lungi de iarbă. O muscă i-a trecut pe la nas 
şi el s-a întrebat dacă nu cumva trupul 
începuse să-i miroasă a putreziciune. L-a 
alungat din ochi pe şoferul care coborâse 
din maşină îngrijorat şi se apropia. în sinea 
sa, se temea că nu va reuşi să parcurgă pe 
jos drumul până la poarta principală. 
Stomacul şi spatele începuseră să-l doară în 
acelaşi timp. I-a făcut semn şoferului să se 
întoarcă la maşină. Avea să treacă de poartă 
şi, cât timp îl mai putea vedea şoferul, avea 
să se prefacă vioi. Cu respiraţia tăiată, a 
început să urce pe drumul cu pietriş, 
denivelat. Cu coada ochiului, a zărit în 
stânga un soi de muşchi de un galben 
proaspăt, întins ca o boală de piele pe 



trunchiul un arbore kaki—, iar în dreapta, 
violetul palid al florilor de scaiete, cu 
măciuliile aproape scuturate. 

32 Curmal japonez (Diospyros kaki). 

Umbrele copacilor de-a curmezişul 
drumului aveau ceva misterios. Drumul, care 
se transforma în albie de râu când veneau 
ploile, strălucea acolo unde îl atingeau 
razele soarelui ca un cristal de rocă, în timp 
ce porţiunile umbrite de copaci dădeau 
senzaţia de răcoare. Umbra copacului are o 
raţiune de a fi, dar aceasta nu este copacul. 

Honda vorbea cu el însuşi şi cu bastonul, 
întrebându-se sub al câtelea copac să se 
odihnească. Umbra celui de-al patrulea 
copac i s-a părut atrăgătoare, mai ales că 
drumul cotea puţin şi nu mai putea fi văzut 
de la maşină. Ajuns acolo, s-a aşezat, 


aproape prăbuşindu-se, pe rădăcina unui 
castan. 

„încă de la facerea lumii a fost hotărât ca 
eu, la ceasul de acum, să mă odihnesc la 
umbra acestui copac“, s-a gândit Honda, cu 
un simţ al realităţii extrem. 

Sudoarea şi zumzetul cicadelor, uitate 
câtă vreme mersese, au redevenit prezente. 
Şi-a apăsat fruntea de baston. Durerea de la 
apăsarea mânerului de argint i-a înşelat 
cealaltă durere, din stomac şi spate. 
Doctorul i-a explicat că are o tumoare la 
pancreas. Râzând, i-a spus că e benignă. 
Râzând, benignă. Alega speranţa de aceste 
cuvinte însemna a călca în picioare mândria 
unui om care trăise optzeci şi unu de ani îi 
trecuse prin minte şi să refuze operaţia, 
odată întors la Tokyo. însă, dacă refuza, 



era convins că doctorul avea să apeleze 
imediat la „apropiaţi“ care să-l convingă. 
Era prins în capcană. Căzuse deja într-o 
capcană când se născuse pe lumea asta, şi 
nu mai avea nevoie de una la sfârşitul 
drumului Va accepta totul râzând, 
prefăcându-se că mai are speranţă. Iedul 
sacrificat în India se zbătuse încă multă 
vreme după ce-i fusese tăiat gâtul. 

Honda s-a ridicat. La adăpost de priviri 
indiscrete, aplecat peste baston, a urcat 
panta clătinându-se aproape indecent. I s-a 
părut chiar că e amuzant să meargă aşa. în 
acea clipă, durerile l-au lăsat şi a iuţit pasul. 

Se simţea mireasma copacilor şi a ierbii 
Pinii s-au îndesit pe marginile drumului 
Sprijinit în baston, a privit în sus. Erau 
nenumărate conuri pe care lumina puternică 



din spate le făcea să pară nişte animale cu 
solzi Pe partea stângă a apărut un câmp de 
ceai în paragină, în care se încurcau pânze 
de păianjen şi tulpini de volbură. 

Drumul era tăiat de umbrele copacilor. 
Cele mai apropiate erau ca şipcile unui 
oblon stricat, cele mai îndepărtate, mai 
intense şi adunate în mănunchiuri, păreau 
brâul unui kimono de doliu. 

în mijlocul drumului era un con imens, 
căzut. Pretextând că vrea să-l culeagă, s-a 
mai aşezat puţin pe rădăcina unui pin. 
Stomacul îl durea din nou, apăsător şi 
fierbinte, iar oboseala, negăsind pe unde să 
iasă, îl încovoia ca pe o sârmă ruginită. A 
luat conul şi l-a pipăit. Era uscat şi gol, dar 
solzii maronii aveau o duritate plăcută. înjur 
era plin de flori de scânteioară, moleşite sub 



soarele puternic. îşi iţeau capetele mici şi 
mov pe sub firele de iarbă, ca aripile puilor 
de rândunică. Pinul mare de care se 
sprijinea, albastrul cerului de deasupra 
capului, norii ce păreau măturaţi - totul era 
cuprins de uscăciune. 

Honda nu mai suporta zgomotul 
insectelor din jur. Unele ţârâiau încet, altele 
parcă aveau coşmaruri şi scrâşneau din dinţi, 
altele zumzăiau apăsător. 

S-a ridicat din nou, întrebându-se dacă 
avea puterea să ajungă la poarta de sus. 
Mergea şi număra umbrele de copaci peste 
care călca. Oare câte avea să mai 
depăşească, pe aşa o arşiţă şi la un 
asemenea urcuş extenuant? Deja trecuse 
peste trei, de când începuse să numere. O 
umbră se întindea doar până la jumătatea 



drumului Pe asta s-o numere ca una 
întreagă, sau ca jumătate? 

Imediat ce drumul a cotit puţin la stânga, 
pe margini au apărut desişuri de bambuşi 
Era o încâlceală de frunzele tinere, subţiri şi 
elastice, ca nişte fire de asparagus, cu frunze 
foarte întunecate, rele şi încăpăţânate. 

S-a mai oprit o dată să-şi şteargă 
sudoarea şi pentru prima oară, a văzut un 
fluture. Din depărtare părea abia schiţat. 
Când s-a apropiat, şi-a arătat aripile ruginii 
ca frunzele căzute, cu picături vesele de 
culoarea cobaltului 

în apropiere era o mlaştină. Honda s-a 
odihnit sub verdele puternic al unui castan 
mare de pe margine. Nu se simţea nici o 
adiere. Doar într-un colţ al mlaştinii unde 
era un pin doborât, ca un pod peste apa 



verde-gălbuie, suprafaţa era tulburată de 
insectele care mergeau de colo-colo. Micile 
unde strălucitoare reflectau albastrul 
puternic al cerului Pinul căzut peste apă, 
roşu şi uscat, se sprijinea pesemne cu nişte 
crengi de fundul mlaştinii ţinându-şi 
trunchiul ruginiu deasupra întinderii verzi î şi 
păstra înfăţişarea de pe vremea când era în 
picioare. Fără urmă de îndoială, continua să 
fie pin. 

Honda s-a ridicat din nou, parcă urmărind 
fluturele care apăruse dintre firele tinere de 
iarbă de bambus şi pir. Verdele tern al 
chiparoşilor de pe malul îndepărtat al 
mlaştinii se întindea până aproape şi pe drum 
umbra era mai deasă. 

Honda simţea cum sudoarea îi trecuse 
prin cămaşa albă şi-i îmbiba haina la spate. 



Nu putea spune dacă transpira de la căldură 
sau de la durere. în orice caz, de când 
îmbătrânise niciodată nu mai transpirase aşa. 

în locul unde chiparoşii lăsau locul 
cedrilor se înălţa un arbore de mătase, 
singuratic. Fruzele lui moi şi fragile, printre 
acele robuste ale cedrilor, păreau un vis 
frumos de amiază, amintindu-i lui Honda de 
Thailanda. Un fluture alb a pornit din copac 
să-i arate drumul. 

Panta se asprise. Poarta principală nu 
putea fi departe. Umbra cedrilor era mai 
deasă şi se pornise o adiere răcoroasă. 
Mersul era mai plăcut. Până adineauri 
drumul fusese brăzdat de umbre. Acum era 
brăzdat de dâre de lumină. 

Un fluture alb zbura de colo-colo în 
umbra de sub cedri A trecut peste nişte 



ferigi care sclipeau sub soare ca nişte 
picături de apă şi s-a îndreptat, zburând jos, 
către poarta neagră din depărtare. De ce-or 
zbura toţi fluturii aşa jos? s-a întrebat 
Honda. 

A trecut de poarta neagră şi imediat i s-a 
arătat privirilor poarta principală, ceva mai 
sus. în sfârşit ajunsese la Templul Gesshu! 
Trăise ultimii şaizeci de ani numai ca să mai 
vină o dată aici. 

Ajuns în poartă, s-a oprit să privească 
pinul de la capătul drumului pentru maşini. 
Aproape că nu-i venea să creadă că se afla 
aici. Oboseala îi trecuse ca prin farmec şi 
parcă ezita să păşească dincolo de poartă. 
Stătea lângă un stâlp gros, flancat de două 
porţi mai mici. Ţiglele de pe coame erau 
decorate cu crizanteme cu şaisprezece 



petale. Pe stâlpul din stânga era o plăcuţă 
pe care un scris elegant, feminin, anunţa că 
templul se numeşte Gesshu şi că este condus 
de un membru al Familiei Imperiale. 

Pe stâlpul din dreapta era o plăcuţă cu o 
inscripţie tipărită, abia lizibilă: 

Pace pe Pământ 
Aici se află textul sacru al Sutrei 
Prajnaparamita 
Baza cârmuirii Majestăţii Sale 
Imperiale 

Pe zidul de pământ al porţii erau trasate 
cinci dungi, semn al rangului templului Pe 
aleea cu pietriş gălbui dale pătrate din 
piatră, ca o tablă de şah, conduceau către 
intrarea în clădirea principală a templului 
Honda le-a numărat una câte una. Când a 



ajuns la a nouăsprezecea, s-a trezit în 
dreptul uşilor închise. 

Era năpădit de amintirile cele mai 
profunde şi uitase să-şi anunţe sosirea. Cu 
şaizeci de ani în urmă, tânăr fiind, stătuse pe 
acelaşi prag din faţa uşilor. Panourile 
glisante cu ochiuri de hârtie din orez 
fuseseră probabil schimbate între timp de o 
sută de ori, dar scutul alb îi bloca trecerea 
acum, la fel ca în acea zi friguroasă de 
primăvară. Lemnul era poate mai aspru, dar 
altfel nu părea că îndurase atâta vânt şi 
zăpadă. De atunci se scursese doar o clipă. 

Căzut la pat, la hanul de la Obitake, 
Kiyoaki îşi pusese toate speranţele în vizita 
lui Honda la templu. Chinuit de febră, poate 
că încă-1 mai aştepta să se întoarcă. Oare 
ce-ar crede, văzând că, într-o clipă, Honda 



devenise un bătrân de optzeci şi unu de ani, 
care abia se mai ţinea pe picioare? 

A ieşit să-l întâmpine administratorul 
templului, în vârstă de vreo şaizeci de ani, 
îmbrăcat cu o cămaşă descheiată la gât. L-a 
luat de mână şi l-a ajutat să treacă peste 
pragul înalt, apoi l-a condus prin mai multe 
încăperi, de câte şase sau opt tatami. 
Politicos, i-a spus că primiseră scrisoarea şi 
l-a invitat să se aşeze pe o pernă aliniată 
perfect cu bordura, negru cu alb, a rogojinii 
de dedesubt. Honda nu-şi amintea să fi fost 
adus aici cu şaizeci de ani în urmă. 

în alcov era atârnat un sul pictat cu un 
dragon printre nori, în stilul lui Sesshu—, iar 
dedesubt se afla un aranjament floral 
desăvârşit, cu gălbenele. O călugăriţă în 
vârstă, îmbrăcată într-un kimono alb, a 


venit să aducă ceai rece şi prăjituri albe şi 
roşii, pe o farfurie vălurită. Prin uşa glisantă 
deschisă s-a văzut verdele grădinii Arţari şi 
arbori de tuia erau înghesuiţi unii în alţii, iar 
în spatele lor strălucea zidul alb al sălii de 
studiu. în rest, nu mai era nimic de văzut. 

33 Toyo Sesshu (1420-1506), cunoscut şi sub numele de 
Unkoku, artist renumit pentru laviurile sale în tuş. 

Administratorul îi făcea conversaţie şi 
timpul trecea repede. Honda şedea în linişte, 
bucurându-se de adierea vântului Nu mai 
transpira, nu mai avea dureri şi se simţea 
salvat. 

Se afla la Templul Gesshu, într-o vizită 
pe care atâta vreme o crezuse imposibilă. 
Apropierea morţii îi dăduse curaj şi îl 
dezlegase de povara care-1 ţinuse în 
adâncurile existenţei Văzând alinarea pe 


care în cele din urmă i-o adusese suferinţa 
îndurată pentru a ajunge aici, voia să creadă 
că şi Kiyoaki primise aripi, pentru că se 
luptase cu boala ca să răzbată şi fusese 
refuzat în ultima-i dorinţă. 

Ţârâitul cicadelor îi răsuna în urechi, dar 
din încăperea răcoroasă se auzea stins, ca 
un clopot îndepărtat. Administratorul îi 
vorbea în continuare despre mărunţişuri, 
fără a mai pomeni scrisoarea. Honda ezita 
să-l întrebe dacă o va putea vedea pe 
Stareţă. începuse să se teamă că timpul care 
se scurgea fără să se întâmple ceva 
semnifica refuzul. Poate că administratorul 
citise articolul din revista de scandal şi o 
sfătuise pe Stareţă să inventeze o 
indispoziţie ca să nu-1 primească. 

Deşi purta pe umeri o povară murdară, 



Honda nu se simţea ruşinat s-o întâlnească 
pe Stareţă. Dacă nu era urmărit de vinovăţie, 
de păcate şi de moarte, n-ar fi avut curajul 
să vină până aici. De fapt, chiar scandalul 
din septembrie îi dăduse primul îndemn. 
Apoi tentativa de sinucidere a lui Toru, 
boala lui de stomac, Kinue care aştepta un 
copil, toate acestea indicau spre acelaşi loc. 
îngheţaseră împreună, ca într-un mănunchi, 
şi-l împinseseră din spate pe drumul arzător. 
Altfel, ar fi putut privi strălucirea templului 
Gesshu doar de pe un pisc îndepărtat. 

Dacă Stareţa refuza să-l întâlnească din 
cauza scandalului, nu-i rămânea decât să se 
împace cu situaţia şi s-o pună pe seama 
destinului Nu-i era dat s-o mai vadă pe 
lumea asta. Şi chiar dacă nici în ultimul loc 
şi-n ultimul ceas de pe pământ n-o putea 



întâlni, era sigur că undeva, în altă viaţă, 
drumurile li se vor încrucişa iar. 

Liniştea a luat locul neastâmpărului şi 
resemnarea pe cel al tristeţii, făcând 
scurgerea timpului mai uşoară. 

Călugăriţa în straie albe şi-a făcut din nou 
apariţia şi a şoptit ceva la urechea 
administratorului Acesta i s-a adresat lui 
Honda: 

— Cucernicia Sa vă poate primi Am să vă 
conduc. 

Honda nu-şi credea urechilor. 

Camera de primire avea panourile glisante 
deschise şi micuţa grădină dinspre nord era 
prea luminată; pentru o clipă, Honda n-a 
recunoscut locul unde se afla. Era încăperea 
unde îl primise Stareţa de atunci cu şaizeci 
de ani în urmă. 



Şi-a amintit de panourile pictate pe care 
era zugrăvită trecerea anotimpurilor. 
Acestea fuseseră între timp înlocuite şi acum 
erau unele simple, cu trestii Sub verandă, o 
micuţa grădină de ceai răsuna de ţârâitul 
cicadelor. Dincolo de prunii arţarii şi arbuştii 
de ceai crescuţi din abundenţă se vedeau 
mugurii roşii ai unui leandru. Pe firele lungi 
de iarbă dintre pietrele potecii cădea lumina 
intensă a soarelui reproducând în miniatură 
peisajul din depărtare, cu munţi împăduriţi 

S-a auzit o bătaie puternică din aripi 
aproape lovind pereţii O vrabie a intrat de 
pe verandă apoi s-a întors afară, lăsând 
doar o umbră tremurândă pe panourile albe. 

Uşa glisantă ce făcea legătura cu 
camerele interioare s-a deschis. în faţa lui 
Honda, care instinctiv şi-a lipit genunchii 



pregătindu-se pentru o plecăciune 
ceremonioasă, şi-a făcut apariţia Stareţa, 
condusă de o novice în straie albe. Bătrâna 
cu chip senin, îmbrăcată cu o haină purpurie 
peste kimonoul alb, era Satoko, acum în 
vârstă de optzeci şi trei de ani 

Fără să vrea, lui Honda i-au dat lacrimile. 
Nu putea s-o privească în faţă. 

Stareţa s-a aşezat şi ea la măsuţa joasă, 
în faţa lui Avea nasul fin conturat de 
odinioară şi aceiaşi ochi mari şi frumoşi Se 
schimbase mult, dar Honda a recunoscut-o 
dintr-o privire. într-un salt de şaizeci de ani 
ajunsese de la tinereţea înfloritoare la 
vârsta bătrâneţii fără a mai trece prin 
amărăciunea vieţii muritorilor de rând. 
Cineva care traversează un pod într-o 
grădină, venind din umbră spre lumină, pare 



că-şi schimbă chipul. Dacă frumuseţea 
tinereţii era chipul din umbră, atunci 
frumuseţea bătrâneţii de acum era chipul din 
lumină. Honda şi-a amintit de femeile pe 
care le văzuse pe drumul de la hotel, cu 
feţele umbrite sau luminoase sub umbrelele 
de soare, şi cum simţise că le poate ghici 
frumuseţea după lumină sau întunecare. 

Pentru Honda trecuseră şaizeci de ani 
Pentru Satoko, fusese doar traversarea unui 
pod, de la umbră la lumină. 

îmbătrânirea nu-i adusese declin, ci 
puritate. Pielea îi era netedă, iar ochii i se 
limpeziseră. Vârsta o preschimbase într-un 
giuvaier, translucid şi rece, dur dar cu 
margini netede. Buzele nu-şi pierduseră 
prospeţimea. Avea, fireşte, chipul brăzdat de 
riduri, dar erau curate. Se împuţinase la trup, 



dar nu-şi pierduse puterea. 

Honda şi-a plecat capul, ca să-şi ascundă 
lacrimile. 

— Fiţi binevenit, i-a spus Stareţa, cu o 
voce plăcută. 

— Am fost nepoliticos să vă trimit o 
scrisoare pe nepusă masă şi vă sunt 
recunoscător că aţi binevoit să mă primiţi 

Dorind să nu sune prea familiar, Honda s- 
a trezit că vorbise exagerat de ceremonios, 
îi era ruşine de vocea de om bătrân care-i 
ieşea din gâtlej, sufocată de flegmă. A mai 
făcut un efort: 

— Am adresat scrisoarea domnului 
administrator. Aţi avut bunătatea de a o citi? 

— Da, am citit-o. 

Pentru câteva clipe nici unul n-a mai spus 
nimic. Novicea a profitat de moment şi s-a 



retras. 

— Sunt năpădit de amintiri Am ajuns la 
vârsta la care nu ştiu dacă voi mai apuca o 
nouă zi, 

îi era mai uşor să vorbească, încurajat de 
faptul că Stareţa îi citise scrisoarea, dar ea a 
râs, fluturând din mână. 

— Aţi scris cu multă patimă. Mi-am spus 
că poate suntem uniţi printr-o legătură din 
voia divină şi am vrut să vă cunosc. 

Honda a simţit că-i tresaltă în inimă 
ultimele picături de tinereţe şi s-a întors în 
urmă cu şaizeci de ani, când îşi adresase 
rugile fierbinţi Stareţei de atunci. Lăsând la 
o parte orice urmă de sfială, a spus: 

— Când am venit cu ultima dorinţă a lui 
Kiyoaki Matsugae, predecesoarea 
Cucerniciei Voastre nu mi-a permis să vă 



întâlnesc. Am înţeles mai târziu că nu putea 
fi altfel, dar atunci am suferit foarte mult. 
Kiyoaki Matsugae îmi era singurul prieten 
apropiat. 

— Cine era acea persoană, Kiyoaki 

Matsugae? 

Honda a rămas uimit. Poate că Stareţa 
avea auzul slăbit, dar nu se putea să nu fi 
auzit deloc. Cuvintele ei erau atât de 
neaşteptate, încât Honda era convins că nu 
înţelesese el. 

— Cum aţi spus? 

Voia s-o audă repetând. 

— Cine era acea persoană, Kiyoaki 

Matsugae? 

Stareţa a rostit exact aceleaşi cuvinte, 
fără urmă de prefăcătorie. Avea mai 
degrabă o curiozitate copilărească în priviri 



şi zâmbea. Honda, simţind că Stareţa voia 
să afle mai multe despre Kiyoaki, i-a redat, 
respectuos, povestea de dragoste dintre ei 
doi, încheiată atât de trist. î şi amintea totul 
de parcă fusese ieri 

Cât a vorbit, Stareţa l-a ascultat, 
nemişcată, surâzând imperceptibil şi doar 
încuviinţând uneori. A ascultat fără să piardă 
vreun cuvânt chiar în scurtele momente 
când a sorbit, elegant, din băutura 
răcoritoare adusă de călugăriţa bătrână. 
Când Honda s-a oprit, a spus, pe un ton 
liniştit: 

— A fost o poveste foarte interesantă, 
însă eu nu l-am cunoscut pe domnul 
Matsugae. A fost probabil o altă persoană, 
cu care mă confundaţi 

— Dar, Cucernicia Voastră, nu vă numiţi 



Satoko Ayakura? 

Disperarea i-a provocat un acces de tuse. 

— într-adevăr, acesta a fost numele meu 
laic. 

— Atunci nu se poate să nu-1 fi cunoscut 
pe Kiyoaki! 

Pe Honda îl cuprinsese furia. Nu putea fi 
vorba de uitare. Se prefăcea că nu ştie. 
Putea înţelege că Stareţa avea motivele ei 
de a nu aduce la lumină adevărul, dar faptul 
că o persoană atât de îndepărtată de cele 
lumeşti, pe deasupra ajunsă la o vârstă 
venerabilă, minţea aşa, îi punea la îndoială 
convingerile. Dacă încă mai purta în sine 
făţărnicia lumii din afară, atunci convertirea 
ei nu fusese sinceră când intrase în noua 
lume. Visul lui Honda de şaizeci de ani 
fusese trădat. 



Stareţa nu părea agasată de insistenţa lui 
Honda, care depăşise limitele permise. Deşi 
era cald, nu dădea semne că ar deranja-o 
haina purpurie. Ochii şi vocea îi erau limpezi 
A început să vorbească: 

— Nu, domnule Honda, nu i-am uitat pe 
cei care mi-au arătat afecţiune în lumea pe 
care am părăsit-o. Dar nu am auzit niciodată 
acest nume, Kiyoaki Matsugae. Nu credeţi 
că această persoană n-a existat, de fapt? 
Dumneavoastră păreţi convins, dar poate că 
de la bun început n-a existat, nicăieri 
Ascultându-vă povestea, n-am putut să nu 
mă întreb. 

— Şi atunci noi doi eu şi Cucernicia 
Voastră, cum ne-am cunoscut? Apoi mai 
sunt însemnările din registrele familiilor 
Ayakura şi Matsugae... 



— în lumea laică asemenea înscrisuri ar 
clarifica probabil lucrurile. Dar, domnule 
Honda, într-adevăr l-aţi întâlnit în lumea 
asta? Şi aveţi convingerea că şi pe mine m- 
aţi întâlnit? 

— îmi amintesc limpede că acum şaizeci 
de ani am venit aici 

— Amintirile sunt ca nişte ochelari magici 
Uneori arată lucruri prea îndepărtate pentru 
a putea fi văzute şi le aduc aproape, ca şi 
cum ar fi lângă noi 

— Dar dacă de la început Kiyoaki n-a 
existat... 

Lui Honda i se părea că orbecăie printr-o 
ceaţă deasă. întâlnirea cu Stareţa i se părea 
pe jumătate vis. A ridicat glasul, încercând 
să se trezească şi să nu se piardă pe sine, aşa 
cum dispare răsuflarea de pe o farfurie 



lăcuită. 

— ...atunciniciIsao n-a existat. NiciYing 
Chan... şi, cine ştie, poate că nici eu... 

Pentru prima oară ochii Stareţei au prins 
forţă. 

— Asta este în inima fiecăruia. 

A urmat o tăcere lungă. Stareţa a bătut 
uşor din palme. Novicea a apărut în prag şi 
a îngenuncheat. 

— Oaspetele nostru a venit de departe. 
Mă gândesc că ar trebui să-i arătăm grădina 
sudică. Am să-l însoţesc. 

Novicea a condus-o de mână. Honda s-a 
ridicat ca tras de nişte sfori în sus şi le-a 
urmat pe cele două prin încăperile 
întunecoase. Novicea a deschis uşile 
glisante şi l-a invitat pe verandă. Grădina se 
întindea la picioarele sale. 



Iarba deasă sclipea în bătaia soarelui, pe 
fundalul munţilor din depărtare. 

— Astăzi au cântat cucii încă de 
dimineaţă, a spus novicea. 

Dincolo de pajişte se înălţa un crâng de 
arţari O poartă de nuiele ducea spre 
dealurile din fund. Deşi încă era vară, unii 
arţari aveau deja frunze roşii ca nişte flăcări 
în mijlocul verdeţii Din loc în loc erau 
pietre decorative şi printre ele, timide, 
câteva garoafe sălbatice. în colţul din 
stânga se vedea o fântână cu roată, veche, 
în mijlocul pajiştii cineva aşezase un 
scăunel din ceramică, verde-albăstrui în 
bătaia soarelui părea atât de fierbinte, încât 
ar fi ars pe cine se aşeza. în depărtare, nori 
strălucitori învăluiau culmile munţilor din 


zare. 



Era o grădină rafinată şi luminoasă, fără 
elemente în plus. Cicadele zumzăiau ca un 
şirag de mătănii trecut printre degete. 

în rest nu se auzea nici un sunet. Grădina 
era pustie. Nu e nimic aici, s-a gândit Honda. 
Am venit într-un loc unde, dacă nu sunt 
amintiri, nu e nimic. 

Grădina se scălda în razele soarelui de 
vară, cufundată în tăcere... 


Sfârşitul Mării fertilităţii 
25 noiembrie 1970 



Table of Contents 


ÎNGERUL DECĂZUT 

1 

2 

3 

4 

5 

6 

7 

8 

9 

10 
11 
12 

13 

14 



15 

16 

17 

18 

19 

20 
21 
22 
23 
M 

25 

26 

27 

28 

29 

30