[RD] Liza Dalby_Povestea Doamnei Murasaki

HUfMANITAS 


Raftul 

Denisei 


Liza Dalby 


TWuraSflkc 


roman 









LIZA DALBY 

Povestea doamnei 
Murasaki 

Traducere din limba engleză şi note de 
DIANA TIHAN 


HUMANITAS 



Lui Michael 
şi lui Mărie, lui Ozven şi lui Chloe 


Cuvânt înainte 

în limba japoneză, cuvântul „poveste", monogatari, este sinonim 
cu naraţiune - ad litteram, o istorisire a faptelor. Este posibil ca într- 
o poveste să apară întreţesute şi fire groase de realitate, dar, ca gen, 
povestea este considerată ficţiune. Cea mai renumită poveste din 
întreaga literatură japoneză este Povestea lui Genji (Genji monogatari ) 1 
- operă de mari dimensiuni, scrisă în secolul al Xl-lea de către 
doamna de curte Murasaki Shikibu. 

Eroina principală a Poveştii doamnei Murasaki este chiar autoarea 
acestei lucrări grandioase. Am aşezat într-o biografie imaginară 
fragmentele istorice rămase din jurnalul ei, aproape la fel cum un 
vas antic este reconstituit prin inserarea fragmentelor originale într- 
un recipient modern de lut - am făcut, aşadar, un fel de arheologie 
literară. Conturul vestigiilor dictează structura vasului, aşa încât 
povestea mea este scrisă sub formă de jurnal poetic, un gen literar 
bine reprezentat în vremea lui Murasaki. Materialul folosit în 
procesul de reconstrucţie este nou, dar l-am combinat cu 
sensibilităţi, credinţe şi preocupări de secol XI. 

Toate poemele îi aparţin lui Murasaki sau celor cu care a purtat 
dialoguri versificate. Poezia, în forma fixă ivaka (precursorul haiku- 


1 Prima ediţie în limba română, apărută sub titlul Genji, în 1969, la Editura 
pentru Literatură Universală, în traducerea lui Henriette Yvonne Stahl, 
din limba franceză, este o variantă prescurtată şi fragmentată a 
originalului. Traducerea completă în limba română a romanului nu a fost 
încă publicată. 



lui), era una dintre principalele căi de comunicare pentru cei din 
anturajul lui Murasaki. Waka din colecţia de poeme transmise până 
la noi sunt adesea însoţite de scurte titluri ce oferă indicii despre 
circumstanţele în care au fost compuse. Pe baza acestora mi-am 
construit eu povestea. 

Mi-am imaginat că Murasaki şi-a scris memoriile la sfârşitul vieţii 
şi că ele au fost găsite, după moartea ei, de către fiica sa, Katako. 

LIZA DALBY 



Dramatis personae 


BUDDHA AMIDA Buddha din Paradisul Pământului Pur, unde 
sperau să renască cei care credeau în Amida. 

ATSUHIRA, PRINŢ (1008-1036) A domnit sub numele de 
împăratul Go-Ichijo din 1016 până în 1036. Fiul lui Ichijo şi al lui 
Shoshi; nepotul lui Michinaga. 

ATSUYASU, PRINŢ (998-1018) Fiul împăratului Ichijo şi al 
primei sale împărătese, Teishi. A fost împiedicat să devină prinţ 
moştenitor de către Michinaga, în favoarea fiilor lui Shoshi. 

„MĂTUŞICA" Autoarea Jurnalului vremelniciei, rudă îndepărtată 
cu Murasaki. 

BICHI, PRINŢESĂ (1000-1008) Fiica împăratului Ichijo şi a 
împărătesei Teishi, care a murit la naşterea copilei. 

CHIFURU Prietena din copilărie a lui Murasaki. 

DAINAGON, DOAMNA Nepoata lui Rinshi, aflată în slujba 
împărătesei Shoshi. Cunoscută drept una dintre ţiitoarele lui 
Michinaga. 

FUJI Porecla din copilărie a lui Murasaki. 

FUYUTSUGU, FUJIWARA (775-826) Ministru de seamă în 
timpul domniei împăratului Ninmyo, cu rol important în 
perfecţionarea canonului privind arta esenţelor parfumate. 
Strămoşul vestitei familii Fujiwara. 

GENSHI (89171002) Consoarta prinţului moştenitor Okisada; 
sora lui Korechika. 

ICHIJO, ÎMPĂRAT (980-1011) Cel de-al şaizeci şi şaselea suveran 
al Japoniei, care a domnit în cea mai mare parte din timpul vieţii lui 
Murasaki. 

IZUMI SHIKIBU Poetă renumită, contemporană cu Murasaki 
Shikibu. 

JYO, MAESTRU (Jyo Shichang) Oficial chinez care a condus în 
Echizen o delegaţie menită să însoţească înapoi în China, în 997, un 



grup de marinari chinezi naufragiaţi în Japonia. 

KANE'IE, FUJIWARA (929-990) Unul dintre cei mai puternici 
lideri ai clanului Fujiwara, care a consolidat hegemonia familiei 
asupra regenţei. Tatăl împărătesei Senshi. A avut trei fii, care au 
devenit regenţi: Michitaka, Michikane şi Michinaga. Soţul 
necredincios al autoarei Jurnalului vremelniciei. 

KANETAKA, FUJIWARA (985-1053) Fiul lui Michikane. 
Patronul fiicei lui Murasaki, Katako. 

KATAKO (999-1083) Unica fiică a lui Murasaki. 

KAZAN, ÎMPĂRAT RETRAS (968-1008) A domnit ca al şaizeci şi 
cincilea împărat al Japoniei doar doi ani, înainte de a fi păcălit să se 
călugărească de către Michikane. 

KENSH1, ÎMPĂRĂTEASĂ (994-1027) A două fiică a lui 
Michinaga şi a lui Rinshi; sora mai mică a lui Shoshi. A devenit 
împărăteasă când soţul ei a preluat tronul, după moartea 
împăratului Ichijo, în 1012. 

TRANDAFIR DOMNESC (KERRIA ROSE) Prietena lui Murasaki 
din copilărie, devenită călugăriţă. 

KINTO, FUJIWARA (966-1041) Unul dintre cei mai influenţi 
arbitri ai vieţii culturale de la curte în vremea lui Murasaki. 
Cunoscut drept cărturar, muzician, critic literar şi poet de limbă 
japoneză şi chineză. 

KODAYU, DOAMNA Poetă renumită, contemporană şi 
companioană a lui Murasaki la curte. 

KORECHIKA, FUJIWARA (973-1010) Fiul regentului Michitaka; 
fratele împărătesei Teishi. 

KOSHOSHO, DOAMNA (P-1013) Una dintre doamnele de 
onoare ale împărătesei Shoshi; prietenă apropiată a lui Murasaki; 
vreme îndelungată amanta lui Michinaga. 

MICHINAGA, FUJIWARA (966-1027) Fiul lui Kane'ie, preia 
regenţa după moartea fratelui său Michikane. Cel mai puternic 
dintre regenţii Fujiwara. Tatăl împărătesei Shoshi şi al altor două 



împărătese. 

MICHITAKA, FUJIWARA (953-995) Fiul lui Kane'ie; tatăl 
împărătesei Teishi şi al lui Korechika. Regent între 990 şi 995. 

MING-GWOK Prietenul chinez al lui Murasaki şi fiul Maestrului 

Jy°- 

MURAKAMI, ÎMPĂRAT (926-967) Al şaizeci şi doilea suveran. 
Domnia lui de douăzeci de ani a fost considerată o perioadă 
înfloritoare pentru arte. 

MURASAKI (MURASAKI NO UE) Personaj din Povestea lui 
Genji. 

MURASAKI SHIKIBU (973??) Autoarea Poveştii lui Genji. 

NOBUNORI, FUJIWARA (980?1011) Fratele mai mic, de sânge, al 
lui Murasaki. 

NOBUTAKA, FUJIWARA (950?1001) Soţul lui Murasaki. 

NORIMICHI, FUJIWARA (996-1075) Al doilea fiu al lui 
Michinaga şi al lui Rinshi. 

OKISADA, PRINŢ MOŞTENITOR (976-1017) A devenit 
împăratul Sanjo, după moartea lui Ichijo. 

RINSITI, MINAMOTO (964-1053) Principala soţie a lui 
Michinaga, mamă a şase copii frumoşi şi inteligenţi - doi fii şi patru 
fiice. 

RURI Prietena nonconformistă din copilărie a lui Murasaki. 

SAEMON NO NAISHI, DOAMNA Una din doamnele de onoare 
de la palat. 

SAISHO, DOAMNA Doamnă de onoare de rang înalt din suita 
împărătesei Shoshi. 

SANENARI, FUJIWARA (975-1044) Maestru asistent în 
gospodăria Maiestăţii Sale împărăteasa. Murasaki pare să-l fi 
îndrăgit, socotind după câteva întâmplări menţionate în jurnalul ei. 

SEI SHONAGON (966??) Autoarea unei colecţii de eseuri 
strălucite, cunoscute sub titlul de însemnări de căpătâi (Makura no 
soshi), în care şi-a notat observaţiile pătrunzătoare despre oameni. 



viaţa la curte şi estetica naturii. 

SENSHI, ÎMPĂRĂTEASA-MAMĂ (962-1001) Fiica lui Kane'ie; 
sora lui Michinaga; mama împăratului Ichijo. Figură politică de 
referinţă, după ce fiul său devine împărat în 986. 

SHOSHI, ÎMPĂRĂTEASA (988-1074) Fiica cea mare a lui 
Michinaga şi a lui Rinshi. Se căsătoreşte cu împăratul Ichijo la vârsta 
de treisprezece ani, mamă a doi împăraţi. 

TARATE, FUJI W AR A (979-996) Fiul lui Michitaka; fratele lui 
Korechika, împreună cu care a fost exilat pentru trădare împotriva 
lui Michinaga. 

TAKAKO Sora mai mare a lui Murasaki. 

TAMETOKI, FUJIWARA (945-1020) Tatăl lui Murasaki. 

TEISHI, ÎMPĂRĂTEASĂ (976-1000) Fiica lui Michitaka; sora lui 
Korechika. Prima împărăteasă a lui Ichijo. 

YORIMICHI, FUJIWARA (992-1074) Fiul cel mare al lui 
Michinaga şi al lui Rinshi. 



Scrisoarea lui Katako 


Eram însărcinată cu tine când a murit mama, dar mă simţeam 
mult mai rău decât era firesc. Greţurile mă copleşeau adesea în 
valuri şi nu le puteam ţine în frâu decât cu lămâi proaspete. Răzuită, 
coaja galbenă şi noduroasă de yuzu 2 răspândea o boare aromată, pe 
care o sorbeam cu nesaţ ca să potolesc răul ce-mi venea pe gât. Dar 
cel mai adesea mă lăsam pradă slăbiciunii scârbavnice. Doar cu 
săculeţi plini de coajă de yuzu şi de mandarină, ascunşi în mânecă, 
am fost în stare să rezist până la capăt la înmormântarea mamei. 
Trăia în pustnicie de multă vreme. La auzul veştii despre moartea 
ei, unii chiar s-au minunat că nu murise mai demult. 

Bunica ta a fost vestita doamnă care a scris Povestea lui Genji. 

Carte de dragoste şi de ascuţită observaţie, s-a ivit strălucitoare ca 
o lună plină pe cerul întunecat. Nimeni nu mai citise înainte ceva 
asemănător. Cartea i-a adus mamei faimă şi recunoaştere în timpul 
vieţii. Dar eu tot am rămas uimită de mulţimea de oameni care s-au 
adunat la slujba ei de îngropăciune. Cel puţin douăsprezece 
doamne au răbdat neajunsurile unei călătorii de o zi întreagă până 
la Templul Ishiyama. Pesemne că erau cititoare ale cărţii lui Genji 
care preţuiau mai mult viaţa din poveştile mamei decât pe soţii lor 
plicticoşi sau necazurile din casele lor. 

Sunt sigură că mama s-a retras în pustnicie ca să se elibereze din 
chingile lui Genji. Lucrarea ajunsese să-i învăluie viaţa. Insă Genji 
era, în acelaşi timp, copilul ei. I-a dat viaţă şi l-a hrănit, iar el, ca 
orice copil, a crescut mare şi în cele din urmă s-a desprins de sub 
aripa ei. Eu am fost un copil mult mai ascultător decât cartea. 


2 Fruct din familia citricelor, asemănător cu o lămâie, de dimensiuni mai 
mici şi cu un parfum aparte. 



Niciodată nu i-am dat atât de multe prilejuri de îngrijorare ca Genji. 

Lumea era vrăjită de eroina din roman şi poate de aceea toţi o 
confundau pe mama cu ea. Atunci când a intrat în slujba Maiestăţii 
Sale, i-au dat numele de Murasaki. Cititorii poveştii erau 
încredinţaţi că o cunoşteau pe mama, pentru că o ştiau pe Murasaki 
a lui Genji. De bună seamă că ea ajunsese să se sature de scrisorile şi 
de vizitele primite din partea oamenilor de toate rangurile, chiar şi a 
personalităţilor de la curte, pe care, desigur, nu putea să le ignore. 
S-a ajuns până într-acolo încât cititorii deveniseră atât de legaţi de 
personaje, că stăruiau pe lângă mama să plăsmuiască înadins tot 
felul de întâmplări pentru a le împlini închipuirile. Ba chiar 
începuseră să aibă aşteptări de la Genji, iar mama, sunt sigură, 
obosise şi ea, la rândul ei, să se ridice mereu la înălţimea aşteptărilor 
şi să le ţină piept. 

Tot datorită lui Genji, mama a fost invitată să facă parte din suita 
împărătesei. Trebuie să i se fi părut un adevărat miracol - o văduvă 
tobă de carte cum era ea, ridicată dintr-odată din întuneric la 
strălucirea orbitoare a salonului împărătesc. Scrierile despre Genji 
au adus-o în atenţia prinţului Michinaga, cel care controla împărăţia 
şi cârmuia ţara în fapt, nu cu numele. Oricare ar fi fost relaţia 
mamei cu Michinaga, Genji a fost în mare parte răspunzător. 

Părinţii zămislesc copii şi le dau drumul în lume, rugându-se 
apoi să capete faimă bună, să ajungă într-o poziţie potrivită sau 
măcar să nu devină o ruşine. Părinţii pot să-i povăţuiască, astfel 
încât ei să aibă puterea de a îndura karma cu care s-au născut. Dar 
până la urmă copiii fac tot ce vor ei. înrâurirea vieţii de dinainte se 
face simţită în feluri pe care nu avem cum să le bănuim. Ca părinţi, 
ne resemnăm cu acest gând. Dar o operă literară este un copil 
perfid. Odată adus pe lume, îşi vede de drum fără să-şi ceară 
iertare, fără să poată suferi nicio înrâurire din afară, legând prietenii 
şi făcându-şi duşmani de unul singur. 

Poate că totuşi nu se deosebeşte aşa de mult de un copil în carne 



şi oase. 

Manuscrisul a fost ca un frate mai mare pentru mine, din clipa în 
care m-am născut. El îi fura tot timpul mamei, cerându-i atenţie, ca 
orice băiat egoist. Nu pleca niciodată şi nici nu-şi împuţina 
pretenţiile. în copilărie am fost tare invidioasă pe el, dar până la 
urmă am căzut şi eu pradă farmecului său. 

Nu m-am întâlnit prea des cu mama în anii ei de călugărie. Viaţa 
mea la curte decurgea destul de bine, iar pe vremea aceea mă aflam 
sub protecţia sfetnicului Kanetaka, un nepot al prinţului consort 
Michinaga. Purtam în pântec copilul lui - pe tine - când a murit 
Murasaki. 

Credeam că nu mă voi mărita niciodată. Dar cum aş fi putut să 
cunosc legăturile predestinate şi măririle ce aveau să-mi apară în 
cale? Nu îmi făceam griji pentru viitorul meu, fiindcă nici mama nu- 
şi făcea. Nu m-ar fi părăsit la şaisprezece ani dacă n-ar fi simţit că 
viitorul meu era bine aşezat. 

Mireasma suavă a florilor de cireş îmi va aduce mereu aminte de 
plecarea mamei din lumea noastră. De îndată ce am ieşit din câmpul 
funerar presărat cu nisip, am trecut pe sub două şiruri de cireşi 
înfloriţi în negura dimineţii. Pe măsură ce soarele încălzea pământul 
şi ceaţa se risipea, un miros diafan începea să umple aerul. Nimeni 
nu apreciază floarea de cireş pentru mireasma ei - îi lipseşte aroma 
tare şi dulce a florii de prun dar în aerul liber de la ţară, adunate la 
un loc, florile de cireş păreau să aibă un parfum nespus de gingaş. 

Duceam urna cu cenuşa lui Murasaki pe drumul de întoarcere la 
templul familiei noastre. Bunicul Tametoki ar fi trebuit să facă asta, 
dar el se ferise să aibă un rol oficial la ceremonie, îngrozit de faptul 
că la cei şaptezeci şi patru de ani ai săi îşi îngropase deja toţi copiii. 
Clătinându-şi capul lui cărunt, asemenea uneia dintre acele 
maimuţe-macac morocănoase pe care le-am văzut pe potecile de 
munte, bunicul se tânguia întruna, ba pentru norocul de a fi avut 



mereu o sănătate bună, ba pentru moartea fiicei sale. 

In luna următoare, am călătorit pentru ultima oară până la chilia 
mamei, de lângă Templul Kiyomizu, ca să-i adun lucrurile. Ştiam că 
nu aveau să fie foarte multe, pentru că deja îşi dăduse de pomană 
instrumentele muzicale, cărţile şi - desigur, cu multă vreme înainte 
- toată îmbrăcămintea de mătase fină pe care o purtase la curte. Mai 
rămăseseră câteva haine bune de iarnă, vătuite, pe care le-am lăsat 
de pomană la templu, precum şi sutrele pe care le copiase cu scrisul 
ei elegant. Am izbutit să recuperez singurele lucruri pe care mi le 
doream: piatra pentru cerneală 3 , de culoare albastru-închis, un set 
de pensule de caligrafie şi un suport de pensule chinezesc, din 
celadon, în forma celor cinci munţi 4 . Când m-am aplecat la măsuţa 
ei joasă de scris, am mai observat un teanc de hârtii, rulate strâns şi 
învelite într-o bucată de mătase verzuie. Am socotit că erau scrisori 
vechi, pe care le păstrase pentru hârtie, ca să copieze pe ele alte 
sutre, şi m-am hotărât să le iau cu mine, pentru a le folosi la 
exerciţiile mele de caligrafie. Hârtia nu este ieftină, aşa că m-am 
gândit să le dau întrebuinţarea pe care le-o pregătise mama. Preotul 
de la templu a fost însă tare dezamăgit. Oameni ca el sunt 
întotdeauna în căutare de foi nescrise. 

M-am luat cu una, cu alta şi după ce m-am întors la curte a 
început arşiţa, dar greţurile tot nu m-au lăsat, aşa cum mă 
asiguraseră bătrânele. Aşa se face că, în cele din urmă, nici nu m-am 
mai uitat pe hârtiile mamei decât abia în luna a douăsprezecea. 


3 Cerneala tradiţională japoneză este solidă şi are forma unor beţe. Trusa 
de caligrafie conţine o piatră de formă dreptunghiulară, prevăzută cu un 
căuş. Obiectul serveşte atât pentru obţinerea cernelii lichide, prin frecarea 
beţelor înmuiate în apă de suprafaţa pietrei, cât şi pe post de călimară. 

4 In tradiţia taoistă chineză, cei cinci munţi sacri sunt asociaţi cu cele cinci 
puncte cardinale din geomanţie: est, vest, sud, nord şi centru. în Japonia, 
sistemul celor cinci munţi desemnează o reţea de temple Zen. 



după ce te-ai născut tu. 

Ţii minte ce tevatură au iscat scrierile bunicii tale! După moartea 
ei, Murasaki a devenit subiect de cleveteli aprinse, întocmai ca pe 
vremea când trăia la curte. Cum lumea încă citea cu pasiune 
povestea prinţului Genji, mă rugau mereu să mediez între doi 
cititori care aveau variante diferite, de obicei din pricină că 
doamnele de la curte făcuseră greşeli când copiaseră textul. Nu ştiu 
cum se întâmpla, dar capitole întregi ajungeau să fie amestecate şi, 
uneori, chiar lipseau cu totul din unele variante. Am încercat să 
păstrez pentru mine, în ordinea cuvenită, un set complet, 
îngăduindu-le cititorilor să-l consulte atunci când apăreau 
nelămuriri. Apoi, mai erau şi poeziile mamei, din care unele 
fuseseră selectate pentru a fi incluse în antologiile imperiale. Cred 
că nu ar fi fost nicio surpriză dacă Murasaki ar fi continuat să 
meargă pe drumul literaturii clasice, dar poeziile nu i-ar fi adus nici 
pe departe un asemenea renume. Sunt onorabile, fără îndoială, însă 
cel care i-a adus mamei faimă nemuritoare a fost Genji. 

După ce am născut, mi-am revenit în simţiri. Ai fost un copil 
sănătos şi am stăruit să te hrănesc eu însămi, împreună cu prinţul 
împărătesc, pe care mi se dăduse privilegiul să-l alăptez. După 
naştere, toropeala sarcinii s-a evaporat ca un nor greu, alungat de 
vântul unei zile răcoroase de toamnă. Am simţit nevoia să pun 
mâna pe pensulă şi să mă întorc la jurnalul meu. Mi-am completat 
colecţia cu pensulele fine ale mamei şi le-am aranjat pe toate într-un 
suport mare de bambus pătat 5 . Cea pe care am ales s-o folosesc se 
odihnea pe reazemul de pensule sub forma celor cinci munţi, pe 
care mama l-a păstrat până la sfârşitul vieţii ei. 

Caligrafia mea era searbădă şi, uitându-mă prin odaie după nişte 


5 Specie de bambus ce prezintă pete mai închise la culoare, pe care 
legendele chinezeşti le atribuie lacrimilor vărsate de soţiile împăratului 
chinez Shun la moartea acestuia. 



ciorne pe care să copiez câteva poezii ca să mai exersez, am dat 
peste teancul legat cu mătase verde-pal pe care îl îndesasem într-un 
sertar pe vremea când eram însărcinată şi aveam greţuri. Am 
desfăcut nodul şi am netezit foile rulate strâns. Unele erau vechi, 
altele - noi. Multe erau copii din Sutra Lotusului 6 . Am recunoscut 
scrisul mamei şi, mai întâi, am crezut că erau nişte simple răvaşe. 
Unele s-au dovedit într-adevăr a fi scrisori, iar altele - fragmente 
dintr-un jurnal. Pe spatele fiecărei foi era scrisul lui Murasaki. Totul 
era un talmeş-balmeş nemaipomenit, iar la început n-am putut să le 
găsesc şirul sau înţelesul. în cele din urmă, am descoperit bucata 
care lămurea totul. Spre sfârşitul vieţii sale, mama răscolise 
pesemne prin jurnalul ei, prin poeziile, prin ciornele pentru Genji şi 
prin scrisorile sale şi crease o autobiografie. însă, în loc să-şi 
aştearnă gândurile pe hârtie nouă, îşi scrisese ultima operă chiar pe 
spatele jurnalelor din care se inspirase. Acum că aveam cheia, am 
început să citesc. 

în următoarele luni mi-am împărţit timpul între lapte şi hârtie - 
guriţa ta lacomă, mugur de prună, şi ochii mei nesăţioşi. Tu îţi 
trăgeai seva din mine, iar eu, din acele scrieri. Mult mă mai mir 
acum că nu ai niciun pic de aplecare pentru literatură, e cu 
neputinţă să nu-i fi supt gustul când erai copil. 

în public eu eram deţinătoarea originalului Poveştii lui Genji, 
copia mea fiind socotită cea standard. în particular, am devenit 
păzitoarea memoriilor mamei. După cum ţi-am povestit, Genji îmi 
era ca un frate mai mare. Cât am crescut împreună, el a primit cea 
mai multă atenţie, dar mai târziu m-a sprijinit la rândul lui, aşa cum 
un frate mai mare are grijă de sora sa. Când a renunţat la cele 
lumeşti, Murasaki l-a lăsat pe Genji aşa cum l-a lăsat şi pe bătrânul 
ei tată. A căzut în sarcina mea să-i îngrijesc pe amândoi. Dacă acum 


6 Lucrare centrală a budismului Mahayana (Marele Vehicul), în baza 
căreia se întemeiază în Japonia sectele Tendai şi Nichiren. 



mama se odihneşte în paradisul lui Buddha Amida, sunt 
încredinţată că sufletul ei este netulburat. Am făcut tot ce mi-a stat 
în putinţă să am grijă de cei pe care ea i-a lăsat în urmă. 

Lumea mă lăuda pentru că aveam grijă de bunicul. Unii credeau 
că trebuie să fie istovitor să fii legat de o rudă mai în vârstă, dar eu 
nu am simţit niciodată aşa ceva. Tametoki era pentru mine un izvor 
de înţelepciune, nicidecum o povară. Mereu politicos, niciodată 
înfumurat, părea ancorat de o melancolie atât de adâncă, încât 
aceasta, într-un mod curios, îi statornicise viaţa. De fapt, 
întotdeauna a crezut că el era cel care avea grijă de mine. 

Acum, că eşti mare, trebuie să citeşti memoriile bunicii tale, ca să 
înţelegi cine eşti şi de unde te tragi. Păstrează-le până când le vei 
dărui, într-o zi, urmaşilor tăi într-ale literaturii. Atunci, dacă 
Povestea lui Genji va mai avea cititori, cei rafinaţi vor găsi interesante 
gândurile lăuntrice ale lui Murasaki, iar bârfele vor fi prea învechite 
ca să mai facă rău cuiva. 

Fără să vreau, îmi vine în minte o poezie pe care a scris-o odată 
pentru cineva: 

Tare ka yo ni nagaraete mimu kakitomeshi ato zoa kiesenu katami 
naredomo 

în curgerea vieţii / Cine oare va mai citi / însemnări scrise de cea a cărei 
urmă / Nu se va şterge nicicând? 

Nu pot să nu cred că le va citi totuşi cineva. 


Chilia mea efemeră 
Kagero-an 


Ajunsă în acest punct al vieţii mele, mă uit înapoi şi sunt 



îngrozită de câtă hârtie am folosit. Negreşit, în iad trebuie să existe 
un loc pentru cei care au mâzgălit atât de mult ca mine. Alături stă o 
cutie cu jurnale vechi de-ale mele; aici am o colecţie legată, de 
poezii; dincoace, un set de povestiri cu Genji, din vremea în care 
împărăteasa a cerut să-i fie copiate o parte dintre ele; dincolo, o 
grămadă de scrisori. Dacă aş mai socoti şi nenumăratele ciorne pe 
care le-am ars sau pe care le-am transformat în căsuţe de păpuşi 
pentru Katako, vraful de hârtii ar depăşi cu mult teancul care mă 
înconjoară acum. Am recuperat o mică parte din foi copiind Sutra 
Lotusului pe spatele lor, dar sunt încredinţată că timpul care mi-a 
mai rămas până la sfârşitul vieţii nu mi-ar fi de ajuns să mă căiesc 
pentru toată hârtia mâzgălită. 

Nu ştiu din ce cauză adânc înrădăcinată în karma mea, m-am 
simţit mereu obligată să pun pe hârtie o anume imagine a lucrurilor 
pe care le-am văzut sau le-am auzit. Viaţa ca atare nu mi-a fost 
niciodată de-ajuns. Devenea adevărată doar atunci când o 
îmbrăcam în poveşti. Totuşi, până la urmă, în ciuda a tot ceea ce am 
scris, adevărata natură a lucrurilor, pe care am încercat să o 
surprind în creaţia mea, reuşeşte să plutească printre cuvinte şi să se 
aşeze, ca nişte vălătuci de praf, printre rânduri. Istoriile sunt şi mai 
nepotrivite decât poveştile pentru a surprinde esenţa lucrurilor. 
Uitându-mă din nou prin jurnalele pe care le-am ţinut de-a lungul 
anilor, îmi dau seama că oricât de multe amintiri îmi trezesc mie, 
pentru oricine altcineva ele nu sunt decât simple vorbe lipsite de 
miez. 

Oare de ce mă încăpăţânez să cred că trebuie să mai existe şi o 
altă cale pentru a surprinde existenţa efemeră a lucrurilor? Celebrul 
Jurnal al vremelniciei, scris de mătuşa mea 7 , este lucrarea care se 


7 Kagero nikki, scris în jurul anului 974 de către o doamnă de la curtea 
Heian, cunoscută sub numele de Mama lui Michitsuna, este o operă 
clasică a literaturii japoneze, reprezentativă pentru stilul jurnalului literar 



apropie cel mai mult de adevăr, din tot ce am citit eu, în încercarea 
de a rescrie miezul lumii. Dar mătuşa s-a concentrat numai pe 
amărăciunea vieţii. M-am gândit aşadar să scotocesc prin jurnale şi 
să-mi pun pe hârtie întreaga viaţă, cu tot cu lunga mea legătură cu 
prinţul Genji. Cine ştie, poate că zgândărind sâmburele dinăuntrul 
operei mele voi reuşi să ajung în sfârşit la un oarecare adevăr. 

Dar este oare cu putinţă ca acest lucru să răscumpere toată hârtia 
mâzgălită? 


Jurnalul de început 
Nikki no bajime 

Mama a murit când eu aveam cincisprezece ani. Ţin minte şi 
acum valul negru de preoţi care au năvălit în casa bunicii 
bolborosind incantaţii, în vreme ce mama se stingea în gemetele 
celei din urmă agonii febrile, cu faţa ei rotundă şi fină - acum 
descărnată şi suptă, ascuţită şi palidă. Rostind întruna rugăciuni, 
călugării s-au aşezat gălăgioşi în sala mare, zornăindu-şi mărgelele 
pentru sutre, dar mantrele lor au fost la fel de zadarnice ca spuma 
mării înfuriate. Era limpede că mama murise, iar tata le-a poruncit 
să înceteze zarva. Preoţii s-au întors la templele lor, de unde, 
deznădăjduită, îi chemase bunica. 

Mama a fost o femeie frumoasă, dar trupul ei fără viaţă nu era 
defel frumos. Am închis ochii şi am avut senzaţia că eram într-un 
vis din care urma să mă trezesc şi să o găsesc în faţa oglinzii, 
vopsindu-şi dinţii 8 sau încercând mireasma vreunui vas cu esenţe 


feminin. A fost una dintre sursele de inspiraţie ale lui Murasaki Shikibu 
pentru Povestea lui Genji. 

8 Innegrirea dinţilor făcea parte din machiajul obişnuit al japonezelor de la 



parfumate, pe care îl dezgropase din grădină, în locul de lângă 
pârâu, unde le ţinea spre păstrare. în următoarele câteva zile, acest 
vis nefericit a căpătat consistenţă, iar realităţile copilăriei mele s-au 
tot subţiat. însă ceremonia de incinerare mi-a rămas şi acum vie în 
minte, căci atunci m-am trezit, din senin, faţă în faţă cu schimbarea. 

Priveam cum se înălţa firul de fum de pe catafalc, pe măsură ce 
zorii se răspândeau încet pe cerul întunecat. Alaiul de îngropăciune 
începuse să plece, dar eu cu tata, fratele şi sora mea am rămas şi 
după aceea în trăsură. Hamalii noştri sprijiniseră bârnele trăsurii pe 
nişte pietre aşezate pe pământul reavăn şi înmiresmat, cât timp ei se 
duseseră să aibă grijă de bou 9 . Mai devreme, catafalcul scosese 
flăcări stacojii şi nori groşi de fum, dar în ultimele ore nu se mai 
înălţaseră flăcări, ci doar câteva dâre de fum şi, în cele din urmă, un 
fir subţirel. L-am ţintuit cu privirea fără întrerupere, respirând uşor, 
de teamă că, dacă aş fi suflat aerul afară, firul s-ar fi destrămat şi el. 
Dâra aceea de fum era ultima rămăşiţă a mamei. Când urma lui 
avea să piară, mama avea să se ducă şi ea de tot. Eu îmi ţineam 
respiraţia, aşa cum o făcusem şi la căpătâiul ei. 

Gata. Firava panglică cenuşie se stinse. Inima mi-a zvâcnit mai 
tare şi am simţit un cărbune fierbinte arzându-mi gâtul. Nu puteam 
să îndur sfârşitul. Apoi firul se ivi iarăşi, încă mai puternic, ca şi 
cum forţa voinţei mele l-ar fi înălţat din nou de pe catafalc. M-am 
uitat la fratele meu mai mic. Adormise cu gura deschisă şi cu capul 
sprijinit strâmb de speteaza trăsurii. Tata stătea drept, ferindu-se 
înadins să privească înspre catafalc, răsucind un şir de mătănii din 
lemn de santal. Nu dădea niciun semn că ar fi văzut cum s-a stins şi 
a renăscut fumul. 

Am tot privit firul acela de fum reînviat până când s-a crăpat de 


curte din perioada Heian, în care a trăit Murasaki. 

9 Trăsurile din perioada Heian aveau două roţi mari şi bârne lungi de 
lemn, cu un jug la care se înhăma boul pentru tracţiune. 



ziuă. Zgomotele oamenilor, care se foiau şi îşi întindeau oasele în 
celelalte trăsuri înţesate, mi-au abătut atenţia şi firul a dispărut, 
înspăimântată, mi-am îndreptat întreaga putere a voinţei înapoi 
spre fum. 

— Mai rămâi! i-am poruncit în tăcere. 

Atâta vreme cât fumul dăinuia, mama nu avea să părăsească încă 
lumea noastră. Porţile Paradisului de Apus se deschiseseră, poate 
chiar Buddha Amida însuşi se pogorâse ca să ridice sufletul mamei 
pe tronul său divin de lotus, dar ea încă nu se lăsa dusă. Din pricina 
sforţării, m-a cuprins ameţeala, apoi frica. 

— E prea mult, aş fi vrut să strig. Nu mai pot! 

Voiam acum ca fumul să se stingă, dar cu de la sine putere, fără 
ca eu să doresc acest lucru. 

Şi dintr-odată a dispărut. Aşa a încetat şi mama să mai fie mama. 
Acum era altceva. Am răsuflat încet şi preţ de câteva clipe am sorbit 
aerul cu nesaţ. 

Câmpul noroios pe care se ardeau trupurile fără viaţă era un loc 
jilav, acru, mereu trist, unde nişte fiinţe îmbrăcate în zdrenţe, cu păr 
slinos şi încâlcit, vedeau de focuri. Aduceau întru câtva a oameni. 
Mi-aduc aminte că m-a mirat puţin faptul că trăiau şi ei în familii. 
Copiii se gudurau împrejur ca nişte vulpi sfioase şi parcă am zărit şi 
o femeie în picioare, lângă o colibă acoperită cu stuf. Bărbaţii erau în 
stare să vorbească limba noastră, căci am băgat de seamă cum unul 
dintre oamenii noştri i-a dat porunci şi i-a înmânat o boccea unuia 
dintre ei. Dar n-am putut să desluşesc ce-şi spuneau unul altuia. Pe 
drumul de întoarcere spre oraş, tata mi-a adeverit că erau şi ei 
oameni, dar erau opriţi dincolo de stavile. 

— îşi câştigă pâinea din mortăciuni, mi-a spus tata. Dar pe lumea 
asta trebuie să fie şi cineva care să clădească măreţele catafalcuri ce 



eliberează sufletele celor dispăruţi 10 . 

Era un privilegiu să fii eliberat ca un fum în aer. Oamenii simpli 
erau pur şi simplu aruncaţi în mlaştini, lăsaţi să se descompună şi să 
se prăvălească pe drumul lor karmic. M-a uimit felul în care trăiau, 
pe un prag al existenţei unde omul se contopea cu animalul, dar nu 
m-a surprins deloc să aud că aceste creaturi se îndeletniceau şi cu 
tăbăcitul pieilor de animal. 

Tata a stăruit să compun o poezie în amintirea mamei, dar, spre 
ruşinea mea, pur şi simplu nu am putut. Simţămintele nu voiau să 
împrumute chip. Fratele meu era destul de mic pentru a putea fi 
iertat de această sarcină, iar sora mea mai mare era modestă la 
minte. Aşa că tata a fost dezamăgit de toţi copiii săi. 

Totuşi, m-am hotărât să încep să ţin un jurnal, căci am băgat de 
seamă că îmi stătea în putere să influenţez lucrurile - fie doar şi o 
pală de fum. Neînsemnat cum era, amănuntul acesta merita totuşi 
atenţie. Mă trezisem dintr-un vis tulburător, cu privirea pe dată 
limpezită şi cu puterea de a-mi concentra voinţa şi de a schimba 
lucruri lumeşti. Să păstrez vie această revelaţie devenise pentru 
mine o datorie de viaţă şi de moarte şi intuiam că în cuvinte se afla 
cheia. 


în primăvara anului următor ne-am mutat din casa bunicii în 
reşedinţa oficială a tatei, pe malul stâng al râului Kamo. Tata a 
început să-l înveţe pe fratele meu, Nobunori, clasicii chinezi. Nobu 


10 Referire la eta - clasă socială stigmatizată, formată din cei care se 
îndeletniceau cu meserii socotite impure conform religiei japoneze 
tradiţionale, shinto, în special cele legate de moarte (măcelari, tăbăcari, 
ciocli etc.). Cei din această categorie locuiau izolaţi, în sate speciale, eta- 
mura, accesul în afara acestora, ca şi contactul cu cei din alte clase sociale, 
fiindu-le strict interzis. Discriminarea împotriva eta a fost abrogată oficial 
în secolul al XlX-lea, odată cu abolirea claselor sociale. 



abia împlinise zece ani, dar tata îl pregătea deja pentru ceremonia 
de majorat. Pe mine mă pufnea râsul la gândul că fratele meu avea 
să-şi taie părul şi să îmbrace pantaloni bărbăteşti, dar tata era 
prevăzător. Ştia că fiul său urma să aibă nevoie de mai mulţi ani 
pentru a stăpâni textele ritului. Fratele meu nu avea o înfăţişare 
neplăcută, dar, spre mâhnirea tatei, era cam încet la minte. 

Nobu era consemnat să stea şi să înveţe chineza în fiecare 
dimineaţă. Mi-am dat seama că puteam cu uşurinţă să recit pe de 
rost toate lecţiile lui doar ascultând murmurul repetat care se auzea 
din camera sa. Dacă îmi treceam privirea peste vreun text, 
caracterele chinezeşti mi se întipăreau pe dată în minte şi nu-mi era 
deloc greu să le caligrafiez atunci când mă aşezam la masa de scris. 
Dar, tocmai pentru că mie îmi venea totul aşa de uşor, am început 
să mă neliniştesc pentru Nobunori. Nu putea nici măcar să ţină 
minte, darămite să înţeleagă vreo iotă din ceea ce i se preda. L-am 
găsit odată bălmăjindu-şi lecţiile în grădină în timp ce se uita după 
cărăbuşi pe sub frunzele de stânjenei. De fiecare dată când se 
încurca la vreun cuvânt, eu mă strâmbam la el. Până la urmă, am 
recitat eu partea pe care o stâlcea el. S-a uitat la mine, 
schimonosindu-se în chip cu totul respingător. 

— Nu e drept! a izbucnit el. O să te spun tatei! 

— Norocul meu, a oftat tata. Ce păcat că fata asta a mea nu s-a 
născut băiat! Ea e cea care pare să fi moştenit talentul familiei. 

Dar când şi-a dat seama că trăsesem cu urechea la spusele lui, a 
adăugat grăbit: 

— Dar nu e rău deloc - o fată născută într-o familie de oameni 
învăţaţi - orice ar spune lumea... 

Şi m-a însărcinat pe mine să-l învăţ pe Nobunori chineza. Aşa am 
căpătat o educaţie temeinică în scrierile clasice. 



Am ieşit cu Nobu să cumpărăm ayame 11 pentru Festivalul 
Stânjeneilor de la începutul celei de-a cincea luni 12 . Ne-am întors cu 
un snop de frunze parfumate pentru globuri înmiresmate 13 şi câteva 
rădăcini pentru tata, care voia să le folosească la concursul pe care îl 
pregătea pentru prietenii săi academicieni. A cercetat tuberculii 
lungi şi gălbui cu umflături rozalii şi rădăcini atâmătoare. Noi ne 
bucuraserăm să găsim o rădăcină lungă de aproape trei metri. Tata 
ne-a confirmat alegerea. Rădăcinile lungi aduc viaţă lungă. încă de 
pe vremea când eram copil, lumea cultiva stânjenei pentru bani şi îi 
aducea în oraş în preajma primei zile a lunii a cincea. 

— Pe vremuri era mult mai frumos! Acum nu mai are niciun 
farmec să te întreci în rădăcini de cumpărat, se plângea tata. Totuşi, 
aţi izbutit să găsiţi în piaţă unele mult mai lungi decât ce găseam 
noi odinioară prin bălţi. O să vedem cum se măsoară cu ale 
celorlalţi. 

Venind dintr-o familie de cărturari, tata primise o educaţie aspră, 
ocupându-şi mai tot timpul cu studiul. O dată pe an, chiar înainte ca 
anotimpul ploios să-şi între în drepturi, familia lui făcea un drum la 
ţară, să culeagă stânjenei pentru întrecerile din capitală. Ai noştri 
aveau bucata lor de pământ, iar fermierii care îl munceau creşteau o 
postaţă de irişi la margine de pârâu. Copiii mai mici aveau voie să 
meargă prin apă, pe fundul alunecos al pârâului, împreună cu 
ţăranii, ca să scoată rădăcinile din mâl. Băteau din palme încântaţi, 
în căutarea celor mai bune, fiindcă acela care făcea descoperirea cea 
mai de soi urma să primească un mic dar la întoarcerea acasă. 


11 O specie de iris. 

12 Sărbătoare asociată cu Festivalul Băieţilor din 5 mai. 

13 Globuri din mătase sau metale preţioase care conţineau esenţe 
parfumate naturale (mosc, ambră, flori şi fructe uscate) şi care erau fie 
purtate ca amulete, fie utilizate pentru mirosul lor plăcut. în Evul Mediu 
erau răspândite şi în Europa. 



Duceau apoi recolta în casa fermierilor, gătită cu flori special pentru 
vizita stăpânului din capitală. Aici, ţăranii spălau noroiul de pe 
rădăcini şi aşezau plantele la uscat, pe şipci de lemn. 

întrecerile de poezie erau pentru curteni şi cărturari, dar la 
concursurile pentru cea mai frumoasă pictură, cea mai drăgălaşă 
pasăre cântătoare, cel mai bun peisaj în vasl4 sau cea mai lungă 
rădăcină de iris se putea delecta toată lumea. Erau fără îndoială 
nişte desfătări cu totul deosebite pentru copilul studios care fusese 
tatăl meu. Când ne povestea, ochii i se umpleau de bucuria 
amintirilor păstrate de-a lungul anilor cu dragoste în suflet. 

Atunci a fost prima dată când am împletit globuri din frunze 
parfumate fără mama. După cum era obiceiul, le-am atârnat de 
stânjenei, ca să ne ferească de aburii dăunători ai verii. 


în anul acela, taifunurile ne-au lovit cu furtuni straşnice, venite 
una după alta. în cea de-a opta lună, am fost nevoiţi să ne părăsim 
repede casa, din cauză că râul Kamo îşi ieşise din matcă. Toată 
partea de răsărit a râului, în aval de Miyako 15 , fusese inundată. Tata 
nu ne-a lăsat să ne întoarcem până când slujitorii nu au curăţat 
mâlul şi aluviunile, deşi el însuşi revenise chiar înainte de 
retragerea apelor ca să salveze ce mai putea din preţioasele lui cărţi 
chinezeşti. Stăteam în lumina strălucitoare a soarelui, în grădina 
mohorâtă, murdară de noroi, când am băgat de seamă ceva 
îngrămădit lângă stâlpul de piatră. Nu avusesem curajul să-i întreb 
pe slujitori dacă mai văzuseră vreuna dintre pisici după potop. 


14 Bonkei - artă miniaturală care constă în crearea de peisaje cunoscute, din 
pietre, nisip, materiale vegetale naturale etc., aşezate intr-un vas larg, de 
dimensiunea unei tăvi. Uneori, pot include şi bonsai. 

15 Miyako, în sensul de „capitală", este o veche denumire a oraşului Kyoto, 
care era numit în mod oficial Heian-kyo în vremea lui Murasaki. 



Am strâns pleoapele şi mi-am spus că zărisem o grămadă de alge 
din albia râului. Când am deschis ochii din nou, mormanul de alge 
avea în continuare blăniţă răvăşită şi dinţişori albi, încleştaţi. Cum 
mă zgâiam eu aşa, din spatele casei se ivi grădinarul cu cealaltă 
pisică zbătându-se în braţele lui. Mieuna şi zgâria cu sălbăticie, dar 
el nu părea să se sinchisească. Bălăbănea animalul cu o mână, 
ţinându-1 ţeapăn, cât mai departe de el. 

— Ia priviţi aici, domniţă! mă strigă el, cu buzele sale groase 
lăbărţate într-un rânjet larg. Ia priviţi pe cine am găsit în rodiu! 

Cu o răsucire iute, pisica se eliberă din mâna lui smeadă şi 
murdară, sări pe pământul noroios şi se năpusti spre mine. Era 
motanul. Aveam două pisici albe, chinezeşti, cu neputinţă de 
deosebit de la distanţă. L-am luat în braţe, întrebându-mă cum de 
izbutise să rămână aşa de alb şi am arătat spre bietul ghemotoc de 
lângă stâlp. 

— Acolo, i-am spus grădinarului. 

îmi amintesc cum am rămas o vreme năucă, în timp ce bucuria şi 
durerea se luptau una cu cealaltă înlăuntrul meu. 


Chifuru 

Chifuru 

Până la primul parastas de la moartea mamei, învăţasem deja să 
conduc gospodăria. Ne mai duceam, o dată la două zile, în vizită la 
bunica, dar tata ajunsese să se bizuie pe mine pentru a îndruma 
slujitorii şi pentru a mă îngriji de treburile practice. Nu încăpea 
nicio îndoială, sora mea mai mare, Takako, nu s-ar fi descurcat. Era 
încă un copil la minte. Cu puţin noroc, Nobunori urma să îşi 
înceapă cariera la curte, dar până atunci mai avea nevoie de multă 
grijă. Eu aveam şaptesprezece ani şi, cu toate că lumea începea să se 



întrebe când avea să se mărite fata lui Tametoki, mie nici prin cap 
nu-mi trecea aşa ceva. Nu însemna că mă hotărâsem să nu-mi placă 
bărbaţii, dar aveam deja răspunderea unei gospodării. Nu-mi stătea 
capul la iubire. 

Toamna a început cu obişnuitul val de căldură. Am pus deoparte 
rufăria albă de vară şi mi-am luat pe mine o cămaşă verde-azurie, 
dar tot nu m-am simţit mai răcorită. Abia reuşeam să mă mişc. 
Noaptea, în grădină, mă scăldam în lumina lunii, iar ziua dormeam 
în încăperile întunecate dinăuntrul casei. Tata îmi atrăgea luarea 
aminte să nu mă îmbib cu prea mult yin 16 din lumina lunii - 
provoacă melancolie, mă prevenea el, dar mie nu-mi păsa. Mama 
suferea de crize de deznădejde, a tot stăruit el, dar s-a stăpânit să 
mă împiedice, aşa că am continuat să stau noaptea în grădină. în 
sinea mea, bănuiam de ce: era încredinţat că firea mea fusese de la 
bun început prea yang şi socotea aşadar că un pic mai multă lumină 
de lună ar fi putut să mă facă mai feminină. 

Ţinând cont că luna a şaptea este numită Luna Poemelor, m-am 
hotărât să întrerup lecţiile de chineză şi să învăţ pe de rost Kokin 
Wakashn 17 , ca să o impresionez pe bunica. Mă tot tachina că nu i se 
părea demn de o femeie să studieze chineza 18 şi, cu blândeţe, dar 


16 Conform filozofiei taoiste, universul, împreună cu toate fiinţele şi 
lucrurile, există în baza unei permanente interdependenţe între elementele 
opuse yin şi yang, care desemnează un set de caracteristici şi valori 
contradictorii, yin fiind asociat cu atribute precum feminin, întunecat, rece 
etc., iar yan cu masculin, luminos, cald etc. 

17 Cea mai veche şi mai renumită colecţie imperială de poeme japoneze, 
publicată în jurul anului 905. Reper al literaturii nipone clasice, conţine 
peste 1000 de poeme, majoritatea inspirate de natură şi de dragoste. 

18 în vremea lui Murasaki, chineza era limba cărturarilor, comunitate 
eminamente masculină. 



stăruitor, încerca să mă îndrume în schimb înspre waka 19 . Şi aşa, 
cufundată în colecţia noastră de poezie clasică naţională, am 
descoperit că, de fapt, cu cât învăţam mai multe waka, cu atât îmi 
venea mai uşor să-mi compun propriile mele poeme. Curând, 
gândurile au început să mi se aşeze cu uşurinţă sub forma aceea, 
fără a mai fi nevoie să mă gândesc prea mult. Fiece întâmplare, fiece 
fenomen al naturii, fiece emoţie îmi trezeau în minte câte o waka. Pe 
unele dintre ele chiar le aşterneam pe hârtie. 

La începutul acela fierbinte de toamnă, Chifuru şi familia ei s-au 
întors în capitală şi au stat cu noi cinci zile. Ea era cu un an mai 
mare decât mine. Ne jucaserăm împreună înainte ca tatăl ei să fie 
trimis în misiune în provincie. Era ciudat să ne reîntâlnim după 
atâţia ani, dar poate tocmai de aceea am ajuns să ne împrietenim aşa 
de repede. O ţineam minte ca pe o fetiţă durdulie, tot atât de 
zburdalnică şi gălăgioasă pe cât eram eu de sfioasă. Avea părul des 
ca o coamă de cal care, pe vreme umedă, se cârlionţa în zulufi scurţi 
în jurul chipului. Intre timp, se făcuse înaltă şi frumoasă, dar chiar şi 
acum, la optsprezece ani, încă mai desluşeam umbra fetiţei 
zburdalnice cu care mă jucasem odinioară, diferenţa de vârstă de 
numai un an dintre noi consfinţindu-i, fără putinţă de tăgadă, 
înstăpânirea la toate jocurile copilăriei. 

Chifuru avea un dinte de prisos. îi crescuse peste incisiv şi se ivea 
de sub buza de sus. Când mi-a zâmbit, i-am spus: 

— Iese luna dintre nori. 

Era gluma noastră din copilărie legată de dintele ei de prisos. Pe 
dată m-am temut că se va înfuria, dar ea a râs, ridicându-şi mâneca 
largă în dreptul feţei. 


19 Waka are cinci versuri dispuse într-un număr fix de silabe, după mo¬ 
delul 5, 7, 5, 7, 7 silabe. Haiku este o formă care s-a dezvoltat mai târziu, 
fiind o waka trunchiată, după modelul 5, 7, 5 silabe. (N. a.) 



— Mama spune că trebuie să-mi ascund gura. Cel puţin acum 
luna are un obroc de nori, zise ea referindu-se la dinţii înnegriţi 
elegant. 

Am devenit atunci conştientă de gura mea albă şi lipsită de 
frumuseţe. 

Şi-a coborât mâneca şi m-a privit pe îndelete, ca şi cum ar fi 
căutat umbra fiinţei mele de la şapte ani, care asculta orice poruncă 
de-a ei la opt ani, chiar şi noaptea în pat, când dormeam împreună. 
Ne strigam pe nume numai de noi ştiute. Eu îi ziceam Oborozuki, 
Lună înceţoşată, iar ea îmi spunea Kara-no-ko 20 , fiindcă încă de pe 
atunci îmi plăceau lucrurile chinezeşti. Trecuseră zece ani de când 
ne jucam de-a mersul la curte, de parcă asta ar fi fost vreodată cu 
putinţă pentru vreuna dintre noi. 

Când vezi pe cineva zi de zi, schimbările pricinuite de trecerea 
timpului sunt aproape de neobservat. Persoana pare că nu se 
schimbă, sau mai degrabă vă schimbaţi împreună, aşa că nu bagi de 
seamă. Poate de aceea este greu să te îndrăgosteşti de cineva lângă 
care ai crescut şi cu care ai trăit împreună toată viaţa. Bineînţeles, 
atunci când întâlneşti pe cineva complet străin, la acea persoană 
totul este nou şi nu ai nicio amintire care să vă lege. Iţi consumi 
timp întinzând fire pe care să le prinzi de vreo emoţie sau trăire 
comună, dar de fapt este aşa o osteneală zadarnică! Mi se părea 
mult mai interesant să caut licăririle copilei pe care o cunoscusem 
odată în această tânără de o frumuseţe neobişnuită care venise acum 
la noi. 

Chifuru a stat în camera mea. Odată, pe când ne pudram 
amândouă feţele cu lut alb chinezesc, i-am pieptănat la o parte 
zulufii. îmi amintesc cum m-a fulgerat atunci, din senin, amintirea 
vie a lui Chifuru din copilărie. O după-amiază liniştită, într-una 


20 Micuţa chinezoaică. 



dintre zilele lungi şi ploioase de primăvară, şi noi aşezate pe 
rogojinile cele noi şi înmiresmate din camera mamei, pieptănându- 
ne una alteia părul cu apă de orez. M-a copleşit o durere 
pătrunzătoare când mi-am dat seama de frumuseţea negrăită, 
prinsă în pânza nevăzută care ne lega pe amândouă peste timp. 

Ani la rând după aceea, de fiecare dată când îmi întindeam pe 
faţă pudră chinezească, am retrăit câte o frântură efemeră din acea 
clipă. Este tulburător când te gândeşti că orice fiinţă vie trăieşte 
astfel de legături, de vreme ce fiecare clipă creşte dincolo de trecutul 
ei pe o cale stabilită de propria karma. Poate că acest lucru este 
adevărat şi pentru lucrurile fără viaţă - chiar şi pietrele au trecutul 
lor, îmi închipui. Insă este mult mai spectaculos la fiinţele vii, 
pentru că timpul le schimbă mult, cu toate că legăturile acestea 
nevăzute sunt rareori luate în seamă. Care era oare puterea ce îmi 
trezise impresia de frumuseţe sfâşietor de tristă pe care am trăit-o 
atât de viu în ziua aceea? Amintirea, fără putinţă de tăgadă. De 
aceea eu nu voi găsi niciodată frumos ceva cu totul nou. 

întinsă lângă Chifuru într-o dimineaţă încă răcoroasă, am găsit 
curajul să-i povestesc despre ruşinea mea. Tata le pomenise unora 
dintre prietenii săi că învăţam pe de rost clasicii chinezi pe care 
trebuia să-i ţină minte fratele meu. Vorbea cu un aer de mândrie, 
pentru că nu vedea nimic nelalocul său dacă o femeie era citită, dar 
ar fi trebuit să-şi dea seama că nu era ceva cu care să te lauzi. Multă 
lume găsea acest lucru ciudat sau mai degrabă hazliu, iar eu eram 
îndeajuns de neştiutoare încât să mă simt jignită. Prietena mea 
Sakiko, care slujea la curte şi era la curent cu toate clevetelile, îmi 
povestise cum unul dintre băieţii buni de însurătoare ai lui 
Yoshinari râdea de „fata care ştia chineză". 

— Deci bunul tău renume e zdrobit, zise Chifuru, mângâindu-mi 
cotul cu dosul degetelor. N-o să mai găseşti niciodată un soţ 
cumsecade. 

îşi scutură cămaşa de noapte boţită şi puţin jilavă şi o netezi peste 



noi amândouă. 

— Dacă studiul limbii chineze ar putea împiedica măritişul, 
atunci m-aş apuca şi eu de învăţat. Din nefericire, nu mă ajută cu 
nimic, râse ea cu o undă de amărăciune. 

Am crezut că mă lua peste picior, dar ar fi trebuit să înţeleg mai 
bine. Cunoştinţele ei despre caracterele chinezeşti erau şubrede, dar 
niciodată nu lua în derâdere învăţătura. înainte de căsătorie, mama 
lui Chifuru petrecuse câţiva ani ca doamnă de rang mai mic, pe 
lângă o prinţesă. Venera timpul petrecut la curte ca pe cea mai 
înaltă culme a vieţii ei, iar când a avut la rândul său o fată, nu s-a 
gândit decât la cum să o crească astfel încât să aibă şi ea parte de 
aceeaşi soartă. Tatăl lui Chifuru fusese un scrib ambiţios pe vremea 
când s-au cunoscut. S-a dovedit apoi şi un gospodar de toată 
isprava, aşa că a fost trimis departe de Miyako, de mai multe ori în 
timpul vieţii sale, dintr-o provincie plină de greutăţi în alta. Dar 
curtea nu era neapărat dornică să primească în slujbă fete crescute 
în provincie. 

Mi-am dat seama că nici eu nu aveam prea mulţi sorţi de 
izbândă, ca fiică de cărturar. în copilărie, mama şi bunica îmi 
împuiaseră capul cu tot felul de poveşti despre viaţa de la curte, aşa 
că aveam o imagine mai degrabă falsă şi învechită despre viaţa 
imperială. Oricum, toate poveştile lor erau în mare măsură 
plăsmuiri, deoarece nici mama, nici bunica nu slujiseră vreodată la 
curte, întâmplările pe care le povesteau erau mai mult din auzite. 

Ce înduioşător de naive eram amândouă, eu şi Chifuru, cu 
inimile înflăcărate de năzuinţa tainică de a sluji la curte! Câteva zile 
după aceea ne jucam de-a scornitul de poveşti despre viaţa de la 
curte - ne ţeseam închipuirile, simple modelări ale credinţelor 
noastre din copilărie, doar că la vârsta aceea apărea şi un erou care 
se îndrăgostea de fiecare domniţă pe care o întâlnea. 

Făceam cu rândul ba pe prinţ, ba pe domniţă. Niciuna din noi nu 
avusese până atunci vreo relaţie cu un băiat, dar ne foloseam 



închipuirea şi ce ştiam de la prietenele noastre. 

Când Chifuru a trebuit să plece, am fost zdrobită. Am făcut 
schimb de evantaie. Eu i l-am dat pe cel azuriu, cu spiţe negre, 
lăcuite, împodobit cu versuri din poezia chineză, iar ea mi l-a dat pe 
cel trandafiriu, din lemn de cireş, cu trei pliuri - vechi şi desbil de 
valoros. Una peste alta, familia ei călătorea mereu, aşa că au plecat 
ca şi cum s-ar fi luat la întrecere cu luna. 

Singură în camera mea, am scris poemul acesta, pe care a doua zi 
l-am copiat şi i l-am trimis printr-un sol: 

Meguriaite mishi ya sore tomo wakanu ma ni kumogakurenishi yowa 
no tsukikage 

Ne-a fost dat să ne întâlnim din nou. / Te-am văzut oare aievea / Sau 
pe negândite ai dispărut în ascunzişul norilor, / Tu, umbră a lunii în 
miez de noapte! 

în acel scurt timp petrecut împreună am descoperit dragostea, şi 
asta m-a schimbat profund. însă chiar în clipa în care am găsit-o, 
mi-a fost luată de lângă mine. 

Toamna târziu, Chifuru a venit iarăşi la noi cu familia, de data 
aceasta într-o ultimă vizită. Totul se schimbase în răstimpul unui 
singur anotimp. După-amiezile însorite se scurtaseră şi se răciseră. 
Ca în fiecare an, arţarii şi sumarii 21 explodaseră într-o splendoare de 
brocart, iar doamnele elegante se luau la întrecere cu ei, în 
veşmintele lor colorate. în iarbă cântau gâzele. Familia lui Chifuru 
pornise din nou în călătorie, în drum spre noua misiune a tatălui ei, 
tocmai în îndepărtata provincie Tsukushi. Fusese trimis pe 
neaşteptate şi, chiar dacă nu era tocmai o numire în toată puterea 


21 Arbust cu frunze bogate în tananţi şi cu flori albe în particule. 



cuvântului, ar fi fost cu neputinţă să nu primească. Guvernatorul 
murise, cetatea provinciei căzuse în neorânduire, aşa că tatăl lui 
Chifuru fusese chemat să îndrepte lucrurile cât mai grabnic. 
Tsukushi nu era nici pe departe raiul pe pământ - oamenii erau 
surghiuniţi în Tsukushi. 

înainte de sosirea lor, tata mi-a vorbit între patru ochi despre 
toate aceste împrejurări şi despre altele, dar tot nu eram pregătită s- 
o văd pe Chifuru atât de necăjită. Prietena mea a venit cu chipul 
acoperit de vălul pălăriei de călătorie, pe care nu şi-a scos-o decât în 
clipa în care am rămas singure. Pleoapele îi erau umflate, ca şi cum 
ar fi plâns îndelung şi nu s-ar fi oprit decât cu puţin timp în urmă. 

— Pesemne că asta e pedeapsa pentru păcatele pe care le-am 
săvârşit într-altă viaţă, şopti ea, tot împăturind şi despăturindu-şi 
vălul. 

M-am oferit să-i pieptăn părul, aşa că ea a tras de panglica cu care 
şi-l ţinuse strâns în coadă, pe sub haină. Panglica s-a încurcat într- 
un nod de nedesfăcut, iar ea a început să tragă fără milă, zicând cu 
lacrimi în ochi: 

— Panglică nesuferită! De ce oare niciodată nu merge nimic bine? 

I-am prins mâna încordată şi am lipit-o de obrazul meu. Chifuru 

mi s-a prăbuşit în braţe şi a început să plângă. 

— Ştiu, i-am spus. Mi-a povestit tata. Dar e vremelnic... 

Am încercat s-o alin cu argumentele pe care le folosise tata. 

Ştia că aveam să fiu mâhnită la gândul că prietena mea urma să 
se piardă în provincia crudă şi sălbatică din vest. Chifuru stătea 
liniştită în timp ce eu îi netezeam cu pieptenele părul lung şi 
încurcat. 

— Nu mă duc la Tsukushi, mi-a şoptit cu o voce răguşită. 

— Ce vrei să spui? am întrebat-o cuprinsă de spaimă. 

— Mă mărit înainte, mi-a zis cu amărăciune. Tata crede că 
perspectivele mele de căsătorie se vor duce pe apa sâmbetei dacă 
putrezesc în Tsukushi câţiva ani. Nu prea sunt şanse să-mi găsesc 



un soţ pe acolo, aşa că ne vom opri în Bizen. 

— Bizen? am întrebat eu năucită. 

De fapt, eram uşurată. Când mi-a zis că nu se duce la Tsukushi, 
m-am temut că se gândea la un gest disperat. 

— Guvernatorul şi-a pierdut de curând soţia şi caută să se 
însoare cu o femeie din capitală. Tata crede că e cea mai bună 
strategie. 

Nori grăbiţi treceau pe obrazul lunii în aerul răcoros al serii. 
Stelele erau umbrite de lumina strălucitoare a astrului nocturn, iar 
gâzele din grădină zumzăiau cât le ţineau puterile. Ne-am aşezat pe 
prispă, una lângă alta, vorbind în şoaptă. în clipa în care am amuţit, 
gâzele au umplut liniştea, iar noi ne-am ciulit urechile şi am desluşit 
patru glasuri distincte - greierul-clopoţel, greierul de pin, 
gândăcelul ţesător şi kirigirisu 22 . Fratele meu se căznise toată luna să 
prindă câte unul din fiecare şi multe alte gâze, le meşterise nişte 
colivii de bambus şi le dădea de mâncare castraveţi şi coji de 
pepene. Uitându-mă la gâzele lui, învăţasem şi eu ce fel de sunete 
scotea fiecare. Unele cântau doar ziua, altele - numai noaptea. 

Cum stăteam noi şi cumpăneam căsătoria lui Chifuru, mi-am dat 
seama că ea e singura fiinţă faţă de care pot să-mi deschid inima cu 
adevărat. 

— Dar te vei întoarce în Miyako după ce se va fi isprăvit 
misiunea? am îndrăznit eu să întreb. 

însă până atunci ea avea să fie o femeie căsătorită, pe când eu nu 
aveam nici cea mai mică bănuială ce hram urma să port. Soarta lui 
Chifuru aruncase un nor negru şi peste rostul meu. Nu era defel 
înţelept să mă îmbăt cu gândul că de acum încolo lucrurile aveau să 
rămână la fel pentru mine. 

Amândouă eram îmbrăcate aidoma, cu pantaloni stacojii de 


22 Specie de greier. 



mătase şi cămăşi albe, vătuite. Veşmântul lui Chifuru, cu mâneci în 
straturi, era brun, cu căptuşeală de culoarea peruzelei şterse, iar al 
meu era cafeniu-deschis, cu căptuşeală de un trandafiriu prăfuit. 
Era un costum vechi, şi trandafiriul, odinioară viu, se tot ştersese 
până când ajunsese de culoarea unei ciuperci ofilite. Am încercat să 
ne închipuim una pe cealaltă doamne măritate. Am fi avut perciunii 
tăiaţi, iar pantalonii noştri lungi şi largi ar fi fost roşii ca morcovul, 
nu stacojii. Am fi avut fiecare zestrea noastră de kimonouri pe 
rânduri asortate, în locul hainelor desperecheate, moştenite de la 
mama. Ne-am jurat să fim mereu cu băgare de seamă în privinţa 
potrivirii culorilor la modă, chiar dacă aveam să locuim în 
provincie. 

La vizita dinaintea acesteia, Chifuru îşi preparase licoarea pentru 
înnegrirea dinţilor, care avea un gust cumplit de fier, şi acum, 
nerăbdătoare nevoie mare, am pus-o să mi-i facă şi mie. După 
plecarea ei, i-am urmat reţeta, amestecând pilitura de fier cu sake, şi 
nu cu oţet, aşa cum făceau alte fete. Tot vopsindu-mi dinţii o dată la 
fiecare trei zile, căpătasem şi eu o gură elegantă, închisă la culoare, 
ca a lui Chifuru. Printre hohote de râs, am născocit o poveste despre 
eroul nostru închipuit, care venea în vizită la casa unui guvernator 
de provincie şi o fermeca pe soţia cea frumoasă şi tânără a acestuia. 

Nici n-am băgat de seamă că luna plutea deja deasupra crestelor 
dinspre apus. Ne-am strecurat înăuntru şi ne-am dus la culcare în 
zumzetul din ce în ce mai slab al gâzelor de noapte. Somnoroasă, m- 
am întrebat dacă presimţeau cumva ce viaţă scurtă le era dat să 
trăiască. Bâzâitul lor tânguitor suna ca un rămas-bun adresat 
toamnei, un rămas-bun adresat lunii înnourate, un rămas-bun 
adresat lui Chifuru. La plecarea ei, am scris poemul acesta: 

Nakiyowaru magaki no mushi mo tomegataki aki no wakare ya 
kanashikam kana 

Şi greierii sunt trişti-1 Li se stinge plânsul. / Rămas-bun, toamnă! / 



Ce n-aş da să pot opri clipa! 


La aproape o lună după plecarea lui Chifuru în provincia din 
apus, tata ne-a chemat pe toţi trei în camera lui de studiu, să ne 
aducă la cunoştinţă că traiul nostru de zi cu zi urma să se schimbe. 
Fratele meu nu avea nici cea mai mică bănuială, dar eu am ghicit pe 
dată despre ce e vorba. Cea pe care tata urma s-o ia de soţie era o 
femeie de douăzeci şi ceva de ani - părintele şi bunicul ei, 
cârmuitori de provincie. Iubitor de poezie chineză, tatăl ei era 
bucuros de înrudirea cu familia noastră. Cum se tot frământa 
încercând să ne dea vestea căsătoriei, tata era de-a dreptul plin de 
haz. Cu câteva zile înainte, am băgat de seamă că îşi scosese vechea 
teacă de lemn lăcuit pentru pieptene şi am înţeles ce se petrecea. Era 
pieptenele pe care tata îl folosea pe vremea când locuise în casa 
mamei. Rudele ei i-1 dăduseră înapoi după moartea acesteia, iar el îl 
păstrase, strâns legat cu şnur, într-un sertar anume de la măsuţa din 
colţ, în camera lui de shidiu. Oare păstra şi amintirea mamei la fel 
de straşnic ferecată? 

Eu cunoşteam bine fiecare cotlon al casei, chiar şi camera de 
studiu a tatei, deoarece îmi spunea mereu că pot să cercetez 
nestingherită cărţile şi manuscrisele lui, iar eu îi urmam îndemnul. 
Aşa am descoperit pe furiş încercările sale de a compune poeme de 
dragoste şi am simţit că fusese respins cel puţin o dată. Bineînţeles 
că nu vorbea cu noi despre astfel de lucruri, dar eu nu am fost deloc 
luată pe nepregătite când au ajuns la o înţelegere. 

Trecuseră trei ani de la moartea mamei. Tata avea patruzeci şi 
trei de ani, dar era încă viguros. Nu era un lucru neobişnuit faptul 
că îşi lua o a doua soţie. Erau mulţi bărbaţi care ţineau mai multe 
soţii în acelaşi timp şi nu puteau cu niciun chip să-şi închipuie viaţa 
fără sprijinul şi grija unei femei. Unii nici măcar nu erau în stare să 
se îmbrace fără ajutorul unei soţii care să aleagă culorile potrivite şi 
să le pregătească rufărie curată. Dimpotrivă, tata era deosebit de 



descurcăreţ. Prietenilor lui nu le venea să creadă că nu avusese nicio 
ţiitoare timp de atâţia ani. Cu toate acestea, eu mă înşelasem 
crezând că puteam să conduc gospodăria la nesfârşit. 

Mă înduioşa faptul că se arăta îngrijorat de părerea noastră, îl 
înţelegeam atât de bine, încât, după părerea mea, nu ar fi fost nevoie 
să ni se adreseze în felul acela ceremonios. Dar vestea căsătoriei 
prevestea o schimbare şi presimţeam că eu aveam să fiu cea mai 
atinsă de ea. Spre deosebire de căsătoria cu mama, când tata s-a dus 
să locuiască în casa părinţilor ei, unde ne-am născut şi am crescut 
noi, copiii, de data aceasta mireasa avea să vină aici, la reşedinţa 
oficială a tatei. 

Acum este mai elegant ca soţia să plece alături de soţul ei într-o 
casă nouă, şi nu să rămână în acelaşi loc, dar la vremea aceea un 
astfel de gând mă îngrozea. Dacă aveam să mă mărit, preferam să 
rămân în casa mea şi soţul doar să mă viziteze. Mi se părea pur şi 
simplu îngrozitor să-mi părăsesc familia şi să mă mut într-o casă 
nouă, împreună cu un străin. îmi era milă de mireasa tatei, cu toate 
că mă temeam de ea. 

Spre lauda lui, tata şi-a dat toată silinţa ca în casa noastră să 
domnească înţelegerea. A pus să se construiască o aripă nouă, 
pentru a îndulci urmările schimbării. Sora mea cea mare, Takako, a 
primit privilegiul de a se muta în camera tatei, care avea vedere 
înspre râu, de vreme ce el urma să-şi mute lucrurile în aripa cea 
nouă. Eu am rămas în camera mea tihnită şi umbrită, cu vedere spre 
iazul din grădina din faţă, chiar lângă camera de studiu a tatei, dar 
am primit un set nou de pernuţe şi suporturi asortate pentru 
perdele. Nobunori s-a bosumflat pentru că Takako a primit mai 
mult decât el, nevoind nici în ruptul capului să înţeleagă faptul că 
tata o răsfăţa pe ea cu tot felul de daruri tocmai fiindcă era mai 
prostuţă. 

Cea mai mare desfătare a surorii noastre era mâncarea, de aceea 
se ruga mereu de servitoare să-i dea câte ceva. Iubea tare mult 



boabele de fasole în sirop dulce de vin şi, ori de câte ori ni le 
pregătea bucătarul, dispăreau înainte ca vreunul dintre noi să fi 
apucat să le guste. Takako era îngrozitor de grasă, dar avea o fire 
blândă şi iertătoare - însă nu şi cu Nobunori. Lui îi plăcea s-o 
chinuie, iar ea stătea întotdeauna ca pe ace în preajma lui. De cum îl 
vedea, se încrunta până i se afundau ochii în pliurile feţei, fiindcă 
nu avea nici cea mai mică putere să-şi ascundă trăirile. Era limpede 
că nu se va putea mărita niciodată. 

Fratele nostru îi purta ranchiună din pricina bunăvoinţei pe care 
i-o oferea tata, care se arăta în schimb foarte sever cu Nobunori. Eu 
eram mereu nevoită să mă bag între ei doi, ca să-i împac. Unul 
dintre temeiurile pentru care tata i-a dat camera cu vedere spre râu 
lui Takako a fost tocmai ca să-i mai depărteze unul de altul. 
Nobunori a unit fosta cameră a lui Takako şi odaia sa, aflată chiar 
lângă biroul tatei, dobândind astfel mai mult loc pentru colecţiile lui 
pestriţe. Eu am cerut un singur lucru - anume ca mireasa tatei să nu 
aibă voie să pătrundă în camera lui de studiu nici după căsătorie. 

Mama noastră vitregă era cu doar trei ani mai mare decât mine, 
dar supusă ca o gardenie necuvântătoare. în ciuda pasiunii tatălui 
său faţă de clasicii chinezi, ea nu avea nicio aplecare deosebită spre 
literatură şi stătea mai mult singură, în aripa cea nouă a casei. Eu îi 
spuneam pe ascuns Kuchinashi 23 . îmi petreceam cea mai mare parte 
a timpului în camera de studiu şi de acolo priveam cum se ofileau 
crizantemele în grădina de afară. 

Cugetam la cum se schimbă anotimpurile, dar rămân totuşi 
aceleaşi, pe când omul trece peste primăvara tinereţii lui atât de 
repede şi fără s-o mai poată retrăi vreodată. îmi era teamă la gândul 


23 Kuchinashi, „fără gură", numele japonez al gardeniei. Denumirea vine de 
la faptul că fructul său mic, roşu şi striat nu se deschide decât atunci când 
este complet uscat. (N. a.) 



că poate şi eu trebuia să plec de acasă în curând. Chifuru plecase, 
ruptă ca o frunză de toamnă. Puteam eu oare să ocolesc o astfel de 
soartă? Chiar dacă reuşeam să-mi amân căsătoria, nu trecea zi să nu 
mă doară sufletul însingurat pentru ea. Mă resemnasem la gândul 
că nu aveam nicio şansă să merg vreodată la curte. Odinioară, tata 
avusese o slujbă care mi-ar fi înlesnit acest lucru, dar după 
abdicarea împăratului Kazan a fost nevoit să părăsească funcţia pe 
care o ocupase în cadrul Cancelariei pentru Ceremonii. Reuşise apoi 
să găsească alinare filosofică în clasicii chinezi, spre care mă 
îndreptam acum eu însămi, în căutare de îndrumare. Eram 
încredinţată că răspunsul la tainele vieţii îl puteam afla legând 
dorinţele noastre sufleteşti de natură. 

Descoperisem vechiul calendar chinezesc - Riturile lunii 24 - şi îl 
studiam pentru a înţelege ce preziseseră înţelepţii chinezi. Ei 
priveau anul ca pe o tulpină de bambus, cu părţi rânduite din 
tulpină şi nod: fiecărei luni îi corespundea un interval şi fiecare 
bucată purta un nume ce oglindea schimbările din natură. Pe 
vremea când priveam crizantemele din grădină, tocmai ce intrasem 
în nodul de două săptămâni numit Rouă rece. Şi calendarul nostru 
foloseşte aceleaşi unităţi, dar eu găseam că vechiul calendar 
chinezesc făcea câteva diferenţieri mult mai fine. Toate tulpinile şi 
nodurile conţineau câte trei părţi mai mici, de câte cinci zile fiecare. 
Acestea erau „timpurile anului" - cred că aşa este potrivit să le 
numesc. în total, erau şaptezeci şi două. Cu o asemenea descriere 
amănunţită a anotimpurilor, mi se părea că, într-adevăr, chinezii 
deţineau cheia pentru înţelegerea legăturii dintre simţămintele 
omeneşti şi natură. Prin urmare, eu îmi luam în fiecare zi răgazul de 
a cumpăni exact ce moment al anului era. 

Am aflat că săptămânile Rouă rece începeau într-un moment al 


24 Yue Ling, text chinezesc din secolul I î.C. (N. a.) 



anului numit Gâştele sălbatice vin ca oaspeţi. Acest timp era urmat de 
Vrăbiile se scufundă în apă şi se transformă în scoici, iar apoi de 
Crizantemele se îngălbenesc - întocmai ce se întâmpla să văd şi eu în 
grădina noastră. Douăsprezece luni împărţite în patru anotimpuri şi 
lunile însele despicate precum bambusul, iar apoi tăiate şi mai 
mărunt, în momente ale anului. Este uimitor cât de pătrunzători 
erau chinezii. 

Acum e la modă să dispreţuieşti lucrurile chinezeşti, etichetându- 
le drept ţipătoare şi pompoase, dar eu nu am crezut niciodată asta. 
Cu cât învăţam mai mult din clasicii chinezi, cu atât deveneam mai 
modestă. La urma urmei, dacă nu ar fi existat meşteşugul scrierii 
chineze, nu am fi putut niciodată să scriem cuvintele noastre, 
japoneze 25 . în acelaşi timp însă, începeam să simt cât de profund 
diferită era gândirea chinezilor. Cu toată erudiţia ei, limba chineză 
era în aceeaşi măsură misterioasă şi mult prea precisă. 

Ordinea calendarului era interesantă. Fenomenele naturii erau 
înregistrate ca un şir fără cusur de şaptezeci şi două de mărgele 
întreţesute la intervale regulate cu douăzeci şi patru de tije de 
bambus. Numele lor erau încântătoare, dar de nedesluşit. Cum se 
transformau vrăbiile în scoici? Erau poetice, desigur, într-un fel 
arhaic, dar nici la sfârşit nu reuşeam să găsesc legăturile pe care le 
căutam. Calendarul chinezesc era un mijloc desăvârşit pentru ca 
mintea să urmeze natura, dar lăsa deoparte inima. 

Cu timpul am înţeles că există clipe în viaţă când ne legăm 
inimile de o anume imagine din natură cu o putere aparte. Roşul 
arzător al cerului, când soarele tomnatic apune în spatele unui 
copac cu crengile goale, ne trezeşte în inimă sclipirea însingurată a 
frumuseţii pieritoare. De aceea poetul foloseşte imaginea asfinţitului 
pentru a surprinde toamna în opera sa - apusul este esenţa toamnei. 


25 Grafia japoneză are la bază scrierea ideografică împrumutată din China. 



Fiecare anotimp are imaginile lui clasice, reflectate cu sensibilitate 
poetică. 

Aşa am început să alcătuiesc o listă de imagini, cu anotimpurile 
pe care le reprezintă. 

După căsătoria tatei, pesemne că m-am retras în mine însămi, 
deoarece unii mă învinuiau că aş fi fost o melancolică înnăscută. Mă 
mirau vorbele lor şi le socoteam cu totul nedrepte. Este adevărat că 
nu zâmbeam mieros şi poate din această cauză unii oameni mă 
etichetau drept melancolică, dar împreună cu Chifuru, de pildă, 
eram însufleţită de un duh radios şi puteam să vorbesc întruna, fără 
întrerupere. Am priceput, aşadar, că nu îmi stătea în fire să fiu 
gânditoare şi că doar împrejurările mă făceau să par astfel. Bunica 
îmi atrăgea atenţia asupra faptului că tristeţea nu e deloc 
atrăgătoare pentru bărbaţii buni de însurătoare. 

— Se cuvine să te străduieşti să fii puţin mai voioasă, îmi spunea. 

Totuşi, mă gândeam eu, dacă cineva s-ar căsători cu mine pentru 
aşa-numita mea fire sociabilă, atunci n-ar fi şi mai dezamăgit să-mi 
descopere latura serioasă? Fără îndoială că existau şi bărbaţi 
potriviţi, care priveau dincolo de calităţile superficiale, nu? Aveam 
optsprezece ani. Cele mai multe prietene ale mele erau deja 
căsătorite sau aveau peţitori serioşi. Câteva dintre ele, cu taţi de 
ranguri respectabile, ajunseseră la curte. „Fata care ştia chineză" nu 
primea prea multe oferte, cu excepţia celei venite din partea unui 
student de-al tatei, cu rang mic. II bănuiam că se aventura fiindcă îşi 
închipuia probabil că i-aş fi fost un ajutor de nădejde la studiu. Ca 
să fiu sinceră, mă simţeam uşurată că nu eram nevoită să alung 
peţitorii, pentru că niciunul nu s-ar fi putut compara cu Genji, 
iubitul născocit de închipuirea mea şi a lui Chifuru. 

Făceam schimb de scrisori cu repeziciunea cu care mesagerii 
puteau să le ducă. Odată ajunşi la Bizen, guvernatorul o găsise pe 
Chifuru îndeajuns de mulţumitoare, dar căsătoria fusese amânată 
până la sfârşitul sorocului cuvenit pentru doliul după răposata lui 



soţie. Chifuru urma să-şi însoţească părinţii la Tsukushi şi să se 
întoarcă la Bizen la vremea potrivită. Am primit de la ea următorul 
poem: 


Nishi no umi zoo omoiyaritsutsu tsuki mireba tada ni nakaruru koro 
ni mo ani kana 

Frământări şi dor / Privind luna de peste oceanul de la apus. / E 
vreme de plâns şi numai de plâns. 

Mă ruga să-i trimit veşti din capitală, aşa că scrisorile mele erau 
pline de bârfe de la prietenele aflate în slujbă la curte. I-am răspuns 
la poem astfel: 

Nishi e yuku tsuki no tayori ni tamazusa no kikitaeme ya zva kumo 
no kayoiji 

Scrisori călătorind spre apus / Odată cu luna. / Cum să uit să trimit 
veşti dimpreună cu norii trecători? 

Mă gândeam mereu la ea, mai cu seamă atunci când priveam 
chipurile lunii. In lipsa ei, meditam nu numai la numele cu care o 
strigam. Lună înceţoşată, ci şi la natura în sine a lunii. 

Luna este mult mai interesantă decât soarele, care rămâne mereu 
neschimbat. Cu siguranţă de aceea luna este atât de des folosită în 
poezie, iar soarele, nu - decât dacă este vorba despre răsărit sau 
asfinţit, când soarele zăboveşte pentru câteva clipe la marginea zilei. 
In mintea mea, Chifuru strălucea la fel de frumos ca luna, în toate 
ipostazele ei. Luna nouă de trei zile îmi aducea aminte de 
sprâncenele ei. Apoi, luna se schimbă într-un arc întins şi, mai 
departe, se împlineşte până când ajunge la rotunjimea deplină, care 
se arată în cel mai mişcător chip atunci când e învăluită de o boare 
de nor înceţoşat. îndată după aceea pare liniştită şi coaptă, plutind 
dimineaţa pe cer înspre apus. Imaginea aceasta îmi aduce aminte de 



Chifuru. în serile următoare, luna aşteaptă din ce în ce mai mult 
până să apară pe cer, astfel încât nopţile târzii par mai luminoase 
atunci când, în cele din urmă, ea îşi face apariţia, mai cu seamă 
toamna. Şi apoi mai e luna purtătoare de lumină, cea pe care am 
privit-o cu Chifuru în ultima noastră seară împreună. Când luna 
ajungea în acest punct, mi se strângea mereu inima, fiindcă mă 
gândeam la prietena mea şi îmi dădeam seama că de acum încolo, 
oricât aş fi aşteptat, luna înceţoşată nu avea să mai apară niciodată. 

Pesemne că şi mama noastră vitregă era foarte atentă la ciclul 
lunar, deoarece al ei încetase şi căzuse grea. 

La începutul iernii îi scriam lui Chifuru în fiecare perioadă 
descrisă de calendarul meu chinezesc. Apa începe să îngheţe 
deschidea o scrisoare, iar cinci zile mai târziu, pământul începe să 
îngheţe. Ne apropiam de cele paisprezece zile numite Zăpadă 
împuţinată. Cu toate că încă nu ninsese deloc, mie îmi era tot timpul 
frig până în măduva oaselor. Fazanii intră în apă şi se preschimbă în 
scoici monstruoase, am scris la începutul altei scrisori. Dar ce însemna 
oare? Transformarea aceasta ciudată mă scotea din sărite. Mă 
treceau fiorii la gândul că prietena mea se afla în braţele unui 
bărbat. 

Mi-a răspuns cu rugămintea de a pune pe hârtie câteva dintre 
poveştile pe care le scorniserăm amândouă. Era o provocare 
vrednică de interes, şi aşa am început să scriu poveştile 
strălucitorului prinţ Genji. Prima dintre ele a fost inspirată din 
meditaţiile mele asupra lunii. Era o poveste pentru Chifuru, în care 
Genji cunoaşte o doamnă la palat şi este atât de copleşit de pasiune, 
încât face dragoste cu ea într-un loc deosebit de primejdios. Nu ştie 
numele doamnei, dar o numeşte Oborozukiyo, Noaptea Lunii 
înceţoşate. 

Scriind despre Genji, mi-am abătut gândurile de la singurătatea 
mea. Pe măsură ce înfiripam poveştile pentru Chifuru, Genji 



prindea viaţă înăuntrul meu şi mă purta într-o lume de vis, cu 
palate şi grădini. îmi deschidea o uşă necunoscută şi mă uimea cu 
ceea ce găseam înlăuntru. Bineînţeles că voiam să-i trimit şi lui 
Chifuru tot ceea ce scriam, dar un lucru curios se întâmpla de 
fiecare dată când credeam că am terminat. 

înainte să mă declar mulţumită de aventura lui Genji, mă 
pomeneam că scriu invers. începeam cu întâlnirea lui cu o fată 
misterioasă în încăperile împărătesei, dar apoi trebuia să-i dau un 
motiv pentru care se afla acolo, aşa că îmi ţeseam drumul înapoi, 
descriind luna târzie, care îi trezea dorul de iubire. Apoi simţeam că 
trebuie să plasez povestea primăvara, nu toamna, pentru că luna 
învăluită în ceaţă este un motiv de primăvară, după regula poetică. 
Povesteam cum Genji o avea pe fată, dar, când reciteam pasajul, 
lucrul acesta îl făcea să pară îngrozitor - era ca şi cum ar fi siluit-o 
pur şi simplu, şi ea i-ar fi permis doar pentru că era Genji. Eram 
nevoită să rescriu tobil de la partea cu luna înceţoşată şi să mă 
străduiesc să explic de ce era Genji atât de aparte încât putea să ia o 
fată în braţe şi să o convingă pe loc să se lase iubită. 

Mă frământam ca toate acestea să pară desprinse din viaţă. 
Poveştile pe care le scorniserăm amândouă erau închipuite, desigur, 
dar simţeam că trebuia să le fac credibile. în orice caz, era altceva să 
scriu povestea de una singură, decât să o însăilez împreună cu 
Chifuru. Iată prima mea poveste. 


Noaptea lunii înceţoşate 
Oborozukiyo 

O AVENTURĂ A STRĂLUCITORULUI PRINŢ GENJI 


Era o zi desăvârşită de primăvară, cu cer senin şi ciripit de 



păsărele. Poeţi şi prinţi, cărturari şi curteni se adunaseră în salonul 
cel mare al palatului pentru Festivalul Florilor de Cireş. împăratului 
îi plăcea să compună poeme în stil chinezesc şi alesese subiectele 
pentru a fi împărţite oaspeţilor prin tragere la sorţi. Genji se afla 
printre cei prezenţi. Vocea sa plăcută, răsunătoare acoperi 
murmurul şi larma celor care-şi trăgeau subiectele. 

— Eu am „Primăvara", începu Genji. 

Tot discutând ordinea în care să recite, participanţii se cam 
codeau să-i urmeze lui Genji, de teamă să nu fie puşi în umbră sau 
să nu pară caraghioşi în comparaţie cu el. Compunerea unui poem 
chinezesc nu ar fi trebuit să fie o sarcină chiar aşa de grea, dar până 
şi cei mai buni poeţi se posomorâseră şi nu se simţeau deloc în 
largul lor. Pe de altă parte, marii profesori se arătau nerăbdători să 
se laude cu învăţăbira lor. Ca de obicei, cu toţii erau atât de lipsiţi 
de orice simţ stilistic, încât nimeni nu ţinea minte poemele lor, ci 
doar faptul că erau neînsemnate. împăratul nu se putea abţine să nu 
zâmbească la vederea modului ţeapăn şi lipsit de graţie în care se 
apropiau de persoana lui. 

Chiar şi în mulţimea de curteni eleganţi, Genji ieşea în evidenţă. 
La optsprezece ani era un băiat fermecător de chipeş, cu o înfăţişare 
fără cusur. Dar ceea ce îi atrăgea cel mai mult pe ceilalţi era felul său 
de a fi, încrezător şi liniştit. Radia o stăpânire relaxată asupra 
oricărui subiect, de la uşurinţa cu care vorbea chineza literară (când 
Genji făcea aluzie la poeţii chinezi nu suna deloc nepotrivit) până la 
felul în care îşi bea vinul. Genji nu se abţinea de la băutură, dar se 
oprea atunci când chipul său de o paloare rafinată căpăta o 
îmbujorare fermecătoare. Niciodată nu mergea într-atât de departe 
încât să cadă în starea aceea de smiorcăială şi moleşeală în care 
mulţi bărbaţi îşi sfârşeau nopţile. 

Poezia era doar un preludiu pentru momentul cel mai important 
al festivalului. De această dată, însuşi împăratul participase cu trup 
şi suflet la alcătuirea programului de muzică şi dans. Suita de 



dansuri, toate admirabile, culmină la apusul soarelui cu o 
interpretare minunată a Trubadurilor primăverii. Genji dansase cu un 
an în urmă şi de aceea nu fusese trecut în programul oficial, dar 
amintirea apariţiei sale printre frunzele de arţar stăruia încă vie în 
mintea celor care îl văzuseră, aşa încât era imposibil să nu danseze 
şi de această dată. Genji refuză cu modestie de mai multe ori, până 
când prinţul moştenitor în persoană îi oferi o ghirlandă de flori de 
cireş şi îl rugă să danseze. Prinţul se ridică şi se îndreptă înadins 
spre secţiunea lentă, numită Dansul valurilor. Freamătul neobosit al 
mulţimii încetă pe dată. 

Reprezentaţia lui Genji a fost scurtă şi cu totul deosebită. 
Măiestria naturală a dansului său improvizat făcea ca piesele 
desăvârşite de mai-nainte să pară de-a dreptul necioplite. Pentru 
unii, prospeţimea lui Genji spulberă plăcerea cu care urmăriseră 
dansurile dinainte, dansuri pe care le socotiseră fascinante la 
momentul respectiv. Dacă n-ar fi fost modestia lui înnăscută, fără 
îndoială că Genji şi-ar fi atras multă duşmănie. 

Mai urmară câteva dansuri, însă cei mai mulţi începuseră deja să- 
şi îndrepte atenţia către băuturi. Ceremoniile continuară până târziu 
în noapte. Apoi lumea se retrase pe rând. In cele din urmă, 
împărăteasa şi prinţul moştenitor plecară şi ei. Din clipa aceea, 
majoritatea celor care mai zăboviseră îşi luară cu toţii rămas-bun. 
Abia atunci, luna târzie începu să strălucească mai tare. Singur şi 
tulburat, Genji fu cuprins de un straşnic dor de lună. Se îndreptă 
rătăcind spre palat, închipuindu-şi nelămurit o doamnă cuprinsă şi 
ea de dor, veghind întinsă cu ochii deschişi şi suspinând scăldată în 
razele reci, revărsate prin obloane. 

Se strecură prin galeria care ducea spre încăperile femeilor. 26 
împărăteasa îşi petrecea noaptea aceea cu împăratul, deci camerele 


26 p e vremea lui Murasaki, doamnele de curte locuiau separat, în încăperi 
situate în interiorul palatului, în zona din spate a acestuia. 



ei erau aproape pustii. în lumina clară a lunii, Genji băgă totuşi de 
seamă că a treia uşă de pe coridor era întredeschisă. Citi acest semn 
ca pe o invitaţie din partea unei doamne nevăzute şi încercă să o 
deschidă cu grijă. Uşa alunecă fără oprelişti. încurajat, păşi peste 
balustradă în holul principal şi trase cu ochiul printre perdelele 
camerei comune. înăuntru erau împrăştiate, din loc în loc, o 
mulţime de forme nedesluşite, insule de veşminte din mătase 
colorată. Toate păreau adormite. Cum stătea şi se gândea ce se facă, 
îi ajunse la ureche o voce suavă. Era un glas atât de diafan, încât 
Genji fu încredinţat că nu putea fi o simplă servitoare. Prinse 
frânturi dintr-o poezie: 

Oborozukiyo ni niru mono zo naki... 

Luna încercănată de ceaţă nu are asemănare ... 

Silueta unei femeie se îndrepta acum spre uşă. Plin de încântare, 
Genji înţelese că era atrasă de aceeaşi lumină care îi trezise şi lui 
emoţia în suflet. întinse mâna şi îi atinse mâneca. O simţi 

tremurând de uimire şi oftând: 

— Cine eşti? Mă sperii! 

— Nu-ţi fie frică, zise Genji încet. E limpede că luna înceţoşată a 
primăverii ne-a adus aici pe amândoi. 

Ea se mai linişti puţin la auzul vocii sale calde - nu era un demon 
al nopţii, cum se temuse la început. Dar se retrase sfios înapoi, către 
sala principală. în clipa aceea, Genji se apropie şi o luă în braţe cu o 
mişcare fulgerătoare. îi lipi capul de pieptul său şi o duse afară, în 
pridvor. Ea se zbătu răzvrătindu-se, dar Genji găsi lupta ei mult mai 
aţâţătoare decât simpla obedienţă pe care o arătau cele mai multe 
doamne. 

— Gata-gata, zise el. Nu sunt străin aici, aşa că sunt obişnuit să 
fac ce poftesc. 

Era fascinat de aerul ei de uimire nevinovată. 



— Nu suntem singuri, şopti ea cu voce tremurândă. 

Genji îi mângâie părul, dezmierdându-i faţa pe măsură ce 
continua să-i vorbească încet. Fata îl recunoscuse. Să ţipe sau să 
strige după ajutor devenise acum de neconceput. Era încă tulburată, 
totul se petrecea prea iute, dar nu voia ca Genji să o creadă naivă. 
Mâinile lui i se strecurau deja pe sub haine şi el încă îi vorbea în 
şoaptă, duios. Nu ştia dacă nu cumva trăia un vis deosebit de viu 
sau dacă totul se petrecea aievea. Să se fi priceput mai bine la astfel 
de lucruri, poate că nu ar fi cedat cu atâta uşurinţă, dar sentimentele 
ei erau acum pe deplin încurcate. Oricât de mult visase să fie 
singură cu un necunoscut chipeş (Genji însuşi îi însufleţise uneori 
visele), se speriase îngrozitor când fusese ridicată în braţe şi adusă 
chiar în situaţia visată. In acelaşi timp, mireasma răspândită de 
parfumul scump al lui Genji îndulcea ameninţarea primejdiei. Ii 
plăceau mişcările pe care le făcea el cu mâna - erau chiar mai 
arzătoare decât orice senzaţie pe care o simţise vreodată, 
întâmplarea care făcuse posibilă alăturarea dintre Genji, încă ameţit 
din pricina banchetului de mai devreme, lumina lunii şi faptul că 
aventura aceasta mersese atât de departe era de-a dreptul 
irezistibilă. Fata nu se împotrivi. 

— Spune-mi numele tău, stărui Genji când zorii începeau să 
lumineze coridoarele palatului. 

Trebuia să plece repede, altfel risca să fie descoperit într-o situaţie 
compromiţătoare. 

— Te rog - cum voi putea să-ţi scriu dacă nu ştiu cine eşti? 

Deşi cuprinsă de spaima înfrigurată că ar fi putut fi descoperiţi, 
fata îşi stăpâni firea şi recită cu voce slabă: 

Uki mi yo ni yagate kienaba tazunetemo kusa no hara o bat oivaji to 

ya omou 

Când voi pieri, / Vei veni oare / Să-mi cauţi numele până la 

mormânt? 



Cu toate că e tânără şi sfioasă, are un suflet nobil, gândi Genji. îi 
plăceau femeile care nu se temeau să-şi arate cunoştinţele. 

— Sunt sigur că nu-ţi pare rău că ne-am întâlnit, zise el privindu-i 
de sus trupul înfiorat. Te rog, spune-mi cum te cheamă! 

Se auzi un oblon deschizându-se: de bună seamă că doamnele 
din încăpere începuseră să se trezească. Abia dacă mai avură timp 
să facă schimb de evantaie înainte ca Genji să părăsească galeria. 

Ajuns înapoi în camera sa, Genji studie evantaiul. Era din lemn 
de cireş, cu trei pliuri şi cu un desen ce înfăţişă luna oglindită în 
negura de peste apă. Se îndrăgostise de Doamna Nopţii cu Lună 
înceţoşată. Cum altfel putea s-o numească? 

I-am trimis aventura lui Genji şi lui Chifuru, la Tsukushi, dar 
vreme de aproape o lună nu am primit niciun răspuns de la ea. 
îngrijorată, am auzit un zvon cum că s-ar fi măritat. Desigur, ştiam 
că asta urma să se întâmple şi mă aşteptam ca ea să se schimbe, dar 
o asemenea tăcere fulgerătoare mă neliniştea. Nu ştiam ce să mai 
cred. în cele din urmă, am primit o scrisoare din Bizen. Era însoţită 
de o ramură de arţar, încă vie, în ciuda călătoriei de două zile. într- 
adevăr, se măritase şi se frământa dacă să vină înapoi în Miyako în 
vizită împreună cu proaspătul ei soţ. 

„Rătăcesc peste crestele dimprejurul casei noastre de munte, iar 
mânecile îmi sunt pline de rouă deasă", îmi scria ea. Şi poemul: 

Tsuyu fukaku okuyamazato no momijiba ni kayoeru sode no iro o 
misebaya 

înmuiate adânc / în rouă munţilor îndepărtaţi, / Frunzele de arţar se 
înroşesc. / De-aş putea să-ţi arăt culoarea mânecilor mele... 


Mâneci înmuiate în lacrimi înroşite de sânge, asta voia să spună. 
Eram dezamăgită. Era una dintre imaginile poetice care nu-mi 



plăcuseră niciodată, cu toate că era de sorginte chineză - lacrimile 
roşii ca semn absolut al sincerităţii. Insă această imagine atât de 
extravagantă îmi provoca exact sentimentele opuse. După ce ai 
plâns zile întregi şi ţi-ai udat mânecile cu lacrimi, pare caraghios să 
le numeşti lacrimi de sânge. 

Poezia aceasta m-a împins să-mi închipui cum avea soţul ei să 
măture dragostea dintre noi, ca o furtună ce smulge frunzele de 
arţar de pe ramuri. Dar cum să o învinuiesc pe Chifuru pentru acest 
lucru? Nu avea nicio putere. Ea însăşi fusese gonită din Miyako, 
precum o frunză îngălbenită, lipsită de apărare în calea furtunii. 
Cuprinsă de îngrijorare, am scris următorul poem şi i l-am trimis 
repede, împăturit în hârtie albastru-închis legată cu vită de kuzu 27 
răsucită: 

Arashifuku touyamazato no momijiba wa tsuyu mo tomaran koto no 
katasa yo 

Suflând pe dealuri depărtate, / Furtuna spulberă jură urmă / şi 
frunze ruginii, şi rouă. 

Insă de îndată ce am dat din mână scrisoarea, mi-a părut rău că i- 
am trimis un răspuns atât de aspru, cu toate că eram pe deplin 
încredinţată că orice urmă a dragostei noastre se ştersese. La ce bun 
să o mai văd acum pe Chifuru înapoi în capitală? O pierdusem. 
Transformarea ei era tot atât de desăvârşită şi de neobişnuită 
precum aceea a vrăbiilor în scoici. Se măritase. 

Câteva zile mai târziu a trimis un răspuns împăciuitor, dar eu mă 
resemnasem deja. La urma urmei, bietele frunze de arţar n-au de 
ales, nu-i aşa? Iată poemul: 


27 Specie de plantă căţărătoare, originară din sudul Japoniei şi sud-estul 
Chinei. In Japonia, pudra obţinută din rădăcină se foloseşte frecvent în 
alimentaţie, fiind apreciată pentru proprietăţile sale antioxidante. 



Momijiba zoo sasou arashi zva hayakeredo ko no shita narade yuku 
kokoro ka zoa 

Frunzele de arţar, / răpite de furtuna grăbită, / au căpătat dorinţa / 
să cadă la umbra copacului. 

Totuşi, dacă ar fi fost liberă să-şi urmeze inima, ar fi rămas în 
Miyako şi ar fi încercat să ajungă la curte. 

După ce mi s-a mai domolit supărarea, am înţeles că nu mai eram 
singură. Acum îl aveam pe Genji. 



Zoreaua 


Asagao 

După ce Chifuru s-a măritat, nu am mai scris poveşti cu Genji 
pentru ea, dar am continuat să le scriu pentru mine. La un an după 
aceea, în vară, i le citeam deja bunicii, care începuse să-şi piardă 
vederea şi era tare mâhnită din cauză că nu se mai putea bucura de 
sulurile pictate pe care le îndrăgea atât de mult. Aşa mi-a răsărit în 
minte ideea că ar fi încântată să îi citesc ceva nou şi am adunat cele 
cinci sau şase poveşti pe care le scrisesem până atunci, fără să mă 
mai obosesc să le transcriu, de vreme ce bunica oricum nu putea să- 
mi vadă mâzgălelile. îmi aduc aminte cum le-am împachetat, 
dimpreună cu un coş plin cu pere din grădina noastră şi cu o porţie 
de colţunaşi chinezeşti. Când am dat să plec însă, am băgat de 
seamă că horoscopul din ziua aceea spunea că nu e bine să mă 
îndrept spre miazăzi. Cu gândul numai la Genji, uitasem să cercetez 
interdicţiile de călătorie 28 şi mi-am adus aminte de ele chiar în 
dimineaţa cu pricina. Colţunaşii s-ar fi stricat, aşa că i-am dat lui 
Takako. Pere puteam oricând să culeg iar. 

Bunicii îi plăceau mult poveştile vechi. în copilăria pe care mi-am 
petrecut-o în casa ei, îmi spusese şi poveşti bine cunoscute şi mai 
puţin ştiute, precum şi o mulţime de variante. Cum mama era 
mereu ocupată cu fratele nostru cel mic, eu mă furişam adesea în 


28 Lumea lui Murasaki era plină de stafii şi de spirite din tărâmul de 
dincolo, precum şi de fiinţe sacre sau zei numiţi kami, care împărţeau cu 
oamenii lumea fizică. Se credea că aceşti kami îşi schimbau sălaşurile în 
mod regulat, iar oamenii trebuiau să fie atenţi la propriile deplasări, în 
baza unui sistem de interdicţii, care nu le permiteau să se ducă în aceeaşi 
direcţie în care se deplasa un kami important. (N. a.) 



odaia bunicii. Mă învelea într-unul dintre straiele ei vechi de mătase 
şi mă ţinea lângă ea, depănând firul nesfârşit al basmelor în urechile 
mele ciulite. La cinci ani puteam deja să întruchipez rolul 
prinţeselor fără inimă din Povestea tăietorului de bambus sau din 
Povestea scorburii 29 şi îmi supuneam peţitorii imaginari la nişte 
încercări nemaipomenite. Bunica îmi mai povestea şi despre viaţa la 
curte în vremurile de glorie ale împăratului Murakami - care, după 
cum mi-am dat seama mai târziu, nu puteau fi decât poveşti din 
auzite, fiindcă bunica nu fusese niciodată la curte. 

Insă din vara în care am împlinit nouăsprezece ani, rolurile 
noastre s-au schimbat. Acum eu eram povestitorul şi îi citeam 
bunicii poveştile mele despre Genji. După ce a ascultat-o pe prima, 
mi-a spus că Genji îi aducea aminte de Narihira, eroul Poveştilor de la 
Ise 30 . Socotea, de asemenea, că poveştile mele nu cuprindeau 
suficiente poeme. 

— Ce ciudat, observă ea, Genji al tău nu e prea liric. Dar 
descrierile sunt fermecătoare şi îmi trezesc curiozitatea să văd ce 
urmează să mai facă eroul. Draga mea Fuji, parcă pictezi poveşti, 
folosind cuvinte în loc de imagini. De bună seamă că faci asta de 
dragul meu. In ultima vreme nu mai văd decât neguri dese şi 
plutitoare în faţa ochilor. 

Nu mă străduiam înadins să înlocuiesc imaginile prin cuvinte, 
dar bunica avea dreptate. Adevărul este că eram tare 
neîndemânatică la pictură. In loc să stric hârtia încercând să-l 
desenez pe Genji, preferam să le las pe Chifuru sau pe bunica să şi-l 
imagineze aşa cum doreau ele. Destul de repede am descoperit că 
prinţul din mintea mea şi personajul pe care şi-l închipuia bunica nu 


29 Poveşti tradiţionale japoneze, cu un conţinut asemănător basmelor, în 
care peţitorii sunt supuşi la probe grele pentru a câştiga mâna prinţesei. 

30 Ise monogatari este o colecţie japoneză de poeme tanka şi de proze scurte, 
din secolele al IX-lea şi al X-lea, al cărei autor a rămas necunoscut. 



semănau deloc. Si nici iubitul ideal al lui Chifuru nu semăna cu 

9 

prinţul meu. Bunica îl vedea mereu pe Genji ca pe un fel de 
Narihira. 

— Mai multe poeme, draga mea, îmi spunea ea. Are nevoie de 
mai multă poezie. 

Am încercat să împănez textul cu poezii, dar nu-mi suna bine 
deloc. 

Supraîncărcată cu ivaka, povestea se subţia prea mult. După mine. 
Poveştile de la Ise, atât de îndrăgite de bunica, nu erau decât o 
grămadă de poeme însăilate pe un fir subţire de naraţiune. La 
concluzia asta am ajuns încercând să creez o anumită scenă, şi nu 
doar să redau pur şi simplu reflecţia poetică a unui personaj despre 
întâmplarea cu pricina. 

La început recitam poveştile doar ca să-i fac o bucurie bunicii, dar 
aşa am descoperit că simplul fapt că le citeam cu voce tare unui 
ascultător mă ajuta mult să le scriu. Casa noastră răsuna de 
plânsetele bebeluşului, astfel încât eu îmi petreceam o bună parte 
din timp la bunica. Când veneam la ea cu o poveste nouă, verişoara 
noastră, care locuia acolo, îşi aducea lucrul de mână şi ni se alătura 
să asculte. Până şi slujnicele găseau mereu pretexte să ne aducă 
prăjiturele de orez sau dulciuri şi rămâneau lângă noi. La început 
m-am simţit stânjenită, ca şi cum mi-aş fi dezvăluit secretele, dar am 
reuşit repede să mă detaşez de Genji. Fireşte că el era rodul 
sensibilităţii mele, dar la urma urmei nu era vorba despre mine. Cu 
timpul, Genji a ajuns să crească singur, iar eu simţeam cum faptele 
lui izvorau din propria sa karma, nu din a mea, ceea ce îmi uşura 
rolul. 

în vara aceea am fost atât de absorbită de Genji, încât aproape că 
am uitat cu totul de mine. Dar tata nu uitase că avea în grădină un 
fruct copt, care urma să se treacă în curând. Ca din întâmplare, 
exact pe la vremea când arşiţa ne toropise pe toţi, la uşa noastră a 



apărut un căpitan locotenent din rândul arcaşilor imperiali. Ne-a 
spus că făcea o călătorie şi că fusese nevoit să rămână peste noapte 
în partea noastră de oraş, din cauza horoscopului. Ar fi putut să 
aleagă casa unuia dintre vecinii noştri, dar a ales-o pe a noastră. Nu 
am dat prea mare atenţie acestui amănunt, poate cunoştea faima de 
poet de limbă chineză a tatei. Pesemne că i s-a părut mai interesant 
să-şi petreacă noaptea bând în compania unui suflet-prieten şi 
compunând câteva versuri în chineză. 

Dogoarea era atât de apăsătoare, încât toate uşile camerei de 
studiu fuseseră lăsate deschise, pentru a aduce înăuntru briza de 
seară ce plutea deasupra râului. Din camera alăturată îi auzeam pe 
tata şi pe locotenent râzând şi declamând poezii. înainte de răsăritul 
lunii, tata s-a retras în aripa nouă a casei, dar tânărul a continuat să 
bată în lung şi-n lat încăperea în care i se întinsese aşternutul. 
Murmura ceva. Am desluşit cum recita din versurile poetului 
chinez Bai Juyi. 

La scurt timp după aceea, l-am auzit ciocănind în peretele ce 
despărţea biroul de cămăruţa mea. Nu era greu de ghicit că se cam 
îmbătase şi fără îndoială ştia că tata avea fete. Inima începu să-mi 
bată mai tare, dar dintr-un motiv de-a dreptul caraghios - parcă era 
o scenă din Genji! într-o situaţie ca aceasta, tânărul, mai ales unul 
care era de ceva timp la curte, ar încerca, fireşte, să o întâlnească pe 
tânără. Cu toate că îmi imaginasem de nenumărate ori această 
scenă, nu mi se întâmplase niciodată în realitate. 

Dar tocmai din pricina lui Genji mi se părea o scenă ciudat de 
familiară. M-am apropiat de prispă şi l-am zărit pe locotenent aşezat 
pe marginea ei, bălăbănindu-şi nepăsător un picior peste tufele din 
grădină. M-am rugat ca glasul meu să nu se audă piţigăiat de 
emoţie şi am citat câteva versuri din acelaşi poem din care mi se 
păruse că-1 aud pe el recitând mai devreme. De-abia dacă mai 
puteam să-mi adun gândurile pentru următoarea mişcare. Mi-am 
imaginat că va răspunde cu un alt poem şi că urma să începem o 



conversaţie. Nu eram deloc pregătită pentru ceea ce avea să se 
întâmple. 

Nici n-am terminat bine de vorbit, că a şi sărit în grădină şi s-a 
îndreptat de-a lungul arcadei ce despărţea prispa camerei mele de 
biroul tatei. Mi s-a ivit drept în faţă. Nu puteam să-i desluşesc bine 
chipul în întunericul nopţii, dar se mişca încrezător şi era bine legat, 
ceea ce era de aşteptat de la un arcaş. M-am retras repede în colţul 
camerei, dar n-am făcut decât să cad în capcană, fiindcă el s-a 
năpustit spre mine. M-am strâns şi mai mult, dar el m-a tras de 
poalele hainelor. 

Eram paralizată de uimire. Glasul îmi pierise. Totul se petrecea 
cu repeziciune, dar timpul părea că încetinise, ca şi cum în locul 
meu s-ar fi aflat altcineva. îmi vorbea despre „comoara ascunsă în 
grădina cărturarului" şi despre „cele mai lungi cosiţe de abanos pe 
care le întâlnise vreodată" şi despre câte şi mai câte, una după alta, 
de parcă le învăţase pe de rost. Ar fi fost demn de râs dacă nu mi s- 
ar fi întâmplat aievea. Tot timpul mâinile lui erau ocupate, ba să-mi 
desfacă hainele subţiri de mătase, ba să-mi desfăşoare brâul 
pantalonilor lungi - era clar că avea experienţă. 

Era foarte puternic. în viaţa mea nu mai fusesem luată pe sus şi 
ţintuită în asemenea fel. Am încercat să strig „Stai! Opreşte-te!", dar 
toată suflarea îmi pierise din piept. Acum era deasupra mea, 
depărtându-mi picioarele cu o mână şi ţinându-mi capul cu cealaltă, 
îmi vorbea întruna, suflând aspru în urechea mea, ca şi cum asta 
mi-ar fi abătut atenţia de la activitatea violentă în care erau angajate 
coapsele sale în timp ce gura lui îmi şuiera versuri în ureche. Am 
descoperit că n-a mai fost atât de dureros din clipa în care am 
încetat să mă mai zbat. Peste puţin timp a scos un geamăt şi şi-a 
slăbit strânsoarea. Am simţit şiroaie ude pe coapsă şi m-am gândit 
că sângerez. 

Zăceam întinsă pe jos. Locotenentul s-a ridicat şi şi-a tras 
pantalonii. De necrezut, continua să vorbească întruna, îmi jura 



dragoste veşnică citând cinci sau şase poeme despre regretele şi 
despărţirea îndrăgostiţilor. Nu părea să bage de seamă că eu nu 
spuneam nimic. După ce şi-a adunat lucrurile, a tăcut. Apoi a tuşit 
mai degrabă intenţionat şi a ieşit din camera mea la fel cum intrase. 
L-am auzit sărind înapoi în biroul tatei şi trântindu-se greoi în 
aşternut. Au urmat nişte mormăituri, câteva plesnituri după ţânţari, 
apoi s-au instalat rafale de sforăituri puternice. 

Nu ştiam ce să cred. Oare eu îl invitasem să mă atace prin faptul 
că răspunsesem la poemul lui? O vreme am zăcut aşa, cu picioarele 
strânse sub bărbie, tremurând în dogoarea lipicioasă. Hainele de pe 
mine erau jilave şi emanau un miros ciudat de pământ şi flori de 
castan. Eram sigură că zăceam într-o baltă de sânge. îmi simţeam 
şoldurile julite şi aveam o durere surdă între picioare. Mi-am scos 
cu silă hainele acelea umede şi murdare şi le-am strâns într-o 
boccea, în colţul încăperii. Apoi am aprins lampa şi mi-am cercetat 
trupul. Am descoperit câteva picături de sânge, dar nu mă mai 
simţeam ca şi cum aş fi fost pe moarte. Am luat un cărbune, am 
aprins un beţişor parfumat şi vălătucii subţiri de fum din aer m-au 
mai liniştit. M-am îmbrăcat cu o cămaşă albă şi proaspătă din dulap 
şi am întins un aşternut curat pe rogojină. 

începuse deja să se crape de ziuă. Mi-am aruncat privirea în 
grădină şi am zărit umbre înnegurate de copaci şi tufe ivindu-se 
prin ceaţa dimineţii. Dintr-un vas de lemn creştea o pânză de zorele 
azurii la marginea casei. Bobocii meniţi să înflorească în ziua aceea 
începeau deja să se deschidă. înainte să mă culc, am închis cu grijă 
obloanele grele de lemn care dădeau spre grădină. Apoi m-am 
întins şi am adormit. 

Mult mai târziu în dimineaţa aceea m-a trezit Urne, slujnica, 
deschizând obloanele cu zgomot. Locotenentul plecase, iar rutina 
casei părea că îşi reluase ritmul obişnuit. Urne m-a întrebat dacă 
vreau micul dejun. Ce ciudat că viaţa îmi părea normală din nou! I- 
am spus că vreau să fiu lăsată în pace. într-un târziu m-am sculat şi 



m-am îmbrăcat. întâmplările din timpul nopţii îmi pluteau prin 
minte ca ruinele unui cap de pod dintr-un vis. Fusese o experienţă 
îngrozitoare, dar o depăşisem, iar acum mă simţeam ciudat de 
fericită. Un singur lucru ştiam sigur - nu avea să mi se mai întâmple 
niciodată în felul acela. Fusesem naivă şi neştiutoare, dar de acum 
încolo aveam să fiu atentă. 

Dar ce se întâmplase cu locotenentul poet? Fără îndoială că avea 
să-mi scrie o scrisoare, doar îmi turnase în urechi atâtea versuri. Am 
aşteptat întreaga zi, dar nici de data aceasta lucrurile nu s-au 
întâmplat aşa cum credeam. Nu a venit niciun mesaj. Am început să 
dispreţuiesc poveştile de dragoste pe care le citisem cu toptanul de- 
a lungul anilor. în cărţi, personajul trimitea întotdeauna un poem în 
dimineaţa următoare. M-am înfuriat la gândul că lecturile nu te 
pregătesc deloc pentru viaţa adevărată. Te aştepţi ca lucrurile să se 
petreacă într-un anume fel, dar nu se întâmplă deloc aşa. Seara m-a 
prins clocotind de supărare, iar noaptea m-am tot perpelit. 

A doua zi dimineaţă eram hotărâtă. Era nevoie de un poem, altfel 
experienţa mea din seara cu pricina nu avea să aibă niciun sens. 
Toată noaptea mă gândisem la problema poeziei de după şi 
ajunsesem la concluzia că important era să fie creată şi trimisă, 
indiferent de cine făcea acest lucru. Dacă nu avea de gând să trimită 
el un poem, atunci aveam să-l trimit eu. Am coborât în grădină şi 
am rupt o coardă de zorele. Am alăturat-o poemului de mai jos şi 
am chemat un mesager să i le trimită locotenentului. 

Obotsukana sore ka aranu ka akegure no sora obore suru, asagao no 

bana 

A fost aievea, sau nu? / Zori înnouraţi, / Zorea abia ghicită. 

M-am simţit împăcată că i l-am trimis, indiferent dacă avea să 
răspundă sau nu. Mi-am închipuit că nu avea s-o facă. Dar, spre 
uimirea mea, în aceeaşi după-amiază, la poartă şi-a făcut apariţia un 



sol cu o scrisoare pentru mine. Nobunori a sărit să mi-o smulgă din 
mână, ţipând în chipul cel mai dezgustător: „Soră-mea a primit o 
scrisorică de dragoste!" Tata s-a uitat la mine - sunt convinsă că şi-a 
dat seama. Am luat solia mesagerului zicând că speram să fie o 
scrisoare de la Chifuru şi m-am închis repede în camera mea. Eram 
dezamăgită că primisem un răspuns. 

Aşteptările mele fuseseră înşelate de fiecare dată. Credeam că 
erau nişte versuri banale, dar am găsit poemul următor: 

Izure zo to irowaku hodo ni asagao no aru ka naki ka naru zo 
wabishiki 

De unde a răsărit? mă întreb. / Zoreaua tot se ofileşte tristă, / fie că a 
fost aievea, fie că nu. 

Voia să spună că nu-mi recunoştea scrisul? Mă îndoiam. Probabil 
că se înfuriase fiindcă eu fusesem cea care provocase schimbul de 
poezii. Citindu-i poemul, simţeam cum îmi iau foc obrajii. Apoi m-a 
cuprins o bucurie răutăcioasă, fiindcă îi trezisem dispreţul. In 
noaptea aceea, mă dominase fizic şi crezuse apoi că îi stătea în 
putere să îmi determine şi răspunsul. Ce şocat trebuie să fi fost când 
a primit poemul meu. în loc să acţioneze, se vedea nevoit să 
reacţioneze. Ciudat, dar primind respingerea lui nu simţeam nimic 
altceva decât triumf. 

Aşa am hotărât că Genji nu avea să le respingă pe niciuna dintre 
femeile pe care le iubea. Niciodată. 



Salcia plângătoare 
Yanagi 


în vara aceea n-a mai venit în vizită nici locotenentul arcaşilor, 
nici vreun alt tânăr bun de însurătoare. îmi închipuiam că tata 
fusese dezamăgit, dar nu mi-a reproşat nimic. Gândeam la fel şi, în 
afară de problema spinoasă a căsătoriei mele, împărtăşeam multe 
lucruri. Subiectul măritişului era însă atât de stânjenitor, încât 
niciunul din noi nu îl aducea în discuţie de bunăvoie. Mă simţeam 
vinovată că eram singura umbră de îngrijorare într-o vreme în care 
toate îi mergeau tatei din plin. 

Primăvara următoare, mama noastră vitregă s-a întors la părinţii 
ei, să mai nască o dată. Copilul cel mare avea deja doi ani. Fără ei, 
acasă era mai multă linişte şi mai bine; era vremea când sălciile 
plângătoare înverzeau. Salcia nu înfloreşte, dar aduce primul strop 
de verde în peisajul mohorât şi lipsit de culoare al iernii. Mie mi se 
părea că acel verde-crud era chiar mai plăcut ochiului decât mugurii 
roz, albi sau roşii care înfloreau la scurtă vreme după aceea. 

Tata îmi povestea că doamnele de la curte purtau primăvara un 
set de haine albe cu căptuşeală 31 verde, o combinaţie de culori care 
purta numele de Salcie plângătoare. O dată văzuse şi cum se făcea. 


31 In vremea lui Murasaki (perioada Heian), doamnele de curte purtau 
douăsprezece kimonouri unul peste altul, cu modele şi căptuşeli de culori 
distincte, stil ce poartă numele de junihitoe - douăsprezece straturi. 
Căptuşeala fiecărui kimono era vizibilă la mânecile largi şi la poale, care 
ofereau astfel un spectacol de douăsprezece culori sau nuanţe şi modele 
diferite. în prezent, doar membrii familiei imperiale mai folosesc acest stil 
la anumite ceremonii (de căsătorie, de întronare etc.). 



verdele de pe fiecare strat fiind vopsit din în ce în ce mai închis. 
Tivul căptuşelii care se vedea din stratul cel mai ascuns era şters, ca 
decolorat de soare, şi îţi dădeai seama că era verde doar pentru că 
stratul de dedesubtul lui era complet alb. Apoi căptuşeala fiecărui 
kimono devenea din ce în ce mai închisă, ca o mlădiţă nouă ce 
răsare din umbră în soarele de primăvară. Eu eram fermecată şi mă 
întrebam dacă voi avea vreodată norocul să văd cu ochii mei o 
asemenea minune. 

Fiindcă mama noastră era plecată, conduceam din nou 
gospodăria şi mă bucuram de curgerea liniştită a zilelor. Mă 
cutremuram însă la gândul că liniştea noastră avea să fie întreruptă 
când ea se va întoarce cu băieţelul şi bebeluşul. Din fericire, părinţii 
ei erau dornici să petreacă mai mult timp alături de fiica lor, prin 
urmare ştiam că îi vor prelungi vizita cât puteau de mult. Mă 
aşteptam ca micuţul de doi ani să se întoarcă mult mai răsfăţat. 

La vremea aceea, nu prea iubeam copiii. Nu înţelegeam nici în 
ruptul capului cum de puteau mamele să fie atât de încântate - nici 
nu luau în seamă dezastrele pe care micile degete lipicioase le 
produceau pe orice măsuţă sau raft mai mic. Cum să râzi când 
copiii îţi foloseau cea mai bună pensulă ca să picteze pisica? începea 
să mă îngrijoreze faptul că nu eram deloc încântată de copii. Nu 
eram în stare nici să port un dialog mai lung cu mama noastră 
vitregă, cu toate că nu era decât cu trei ani mai mare decât mine, 
fiindcă în cele din urmă conversaţia ajungea tot la colici sau la 
primii dinţişori. Simţeam cum mă evapor. Nu aveam nimic de spus 
şi, desigur, nu-mi puteam arăta neplăcerea pe faţă. 

Câteodată mă întrebam dacă nu cumva prietenele mele care 
deveniseră mame se prefăceau doar că sunt cucerite de copiii lor. 
Poate dacă aveam să-mi arăt compasiunea faţă de ele, atunci şi ele 
aveau să-şi scoată măştile de mulţumire şi să-şi dea pe faţă 
adevăratele sentimente de teamă şi plictiseală. Mama vitregă îşi 
adusese de câteva ori primul copil în camera mea, voind să fie 



prietenoasă. Sunt convinsă că era sinceră în strădania ei de a trezi în 
mine un sentiment de mulţumire domestică, dar era ceva 
neobişnuit. Nu-mi displăcea persoanei ei, nu m-ar fi deranjat să 
mâncăm împreună sau să mă plimb cu ea prin grădină, căci era 
isteaţă, dar cu copilul toate deveneau o corvoadă. 

Vorbeam despre un subiect sensibil - retragerea tatei de la curte, 
înainte de vreme, în anul în care a murit mama - când copilul a 
început să plângă din senin. Atenţia ei a fost atrasă pe dată de 
bebeluş, iar atmosfera de complicitate secretă dintre noi s-a 
spulberat într-o clipită. Aşa se întâmpla mereu. Problema e că 
mamele cu copii nu pot purta o discuţie cum se cuvine. Gândurile 
lor se împrăştie ca florile de cireş în adierea vântului. 

Am băgat totuşi de seamă că nu eram chiar un monstru fără 
scăpare, fiindcă până şi eu eram de acord că un copil adormit e 
nespus de drăgălaş. Fireşte, ceea ce toate prietenele mele mi-au spus 
s-a dovedit a fi adevărat: totul s-a schimbat când am avut copilul 
meu. 

In primăvara aceea, tata era fericit. Primise o invitaţie la palat, la 
un banchet cu poezie, şi i se spusese că avea voie să poarte 
veşmintele verzi, oficiale, de slujbaş al curţii. Nu mai purtase 
uniforma de când demisionase din funcţia de secretar imperial, cu 
nouă ani în urmă. 

I-am scos veşmintele din cufărul care le proteja de molii şi le-am 
aerisit. La vremea aceea, ajunsesem să înţeleg mai bine ce însemna 
trecutul pentru el. La scurtă vreme după ce şi-a dat demisia de la 
curte, mama s-a îmbolnăvit şi, câteva luni mai târziu, a murit. 
Aşadar, chiar la mijlocul vieţii lui, când s-ar fi cuvenit să-şi 
împlinească cele mai înalte ambiţii, tata a intrat în schimb într-o vale 
a întunericului. îşi petrecea mare parte din timp pregătindu-1 pe 
Nobunori pentru o carieră în serviciul curţii - o încercare 
chinuitoare, din cauza obtuzităţii fratelui meu. Dar acum avea o 
soţie nouă, copii mici şi o invitaţie la curte. încă mai erau oameni 



care îi apreciau calităţile şi, cine ştie, poate că totuşi cariera lui nu se 
isprăvise. împărtăşeam şi eu emoţiile speranţelor lui renăscute. 

Tata se ducea adesea în vizită la palatele nobililor care aveau 
nevoie de meditaţii la compoziţie chineză şi se întorcea de fiecare 
dată preocupat de politică. Fostul său protector, împăratul Kazan, 
se călugărise, dar prefera să trăiască la conacul luxos al mătuşii sale, 
nu în sărăcăcioasele chilii budiste. Lui Kazan îi plăcea mult prea 
mult compania femeilor pentru a izbuti să fie un preot fericit. Era 
un entuziast patron al poeziei şi îl invita adesea pe tata la petrecerile 
sale. Faima tatei de cărturar priceput la chineză nu pălise în timpul 
anilor petrecuţi în afara curţii. 

Când se întorcea seara târziu de la vreun banchet, eu eram cea 
care îl aştepta acasă, nu soţia lui. îl ajutam să-şi scoată pălăria de 
ceremonie şi îi aduceam hainele moi, de casă. îmi dădea voie să 
beau cu el o cupă de sake şi îmi povestea cine mai participase, ce 
feluri de mâncare fuseseră servite şi ce poeme se recitaseră. 

— Ţi-ar fi plăcut şi ţie, Fuji, îmi spunea uneori, iar apoi povestea 
cum vreun curtean de rang greşise câte un vers de poezie 
chinezească şi cum el, Tametoki, se forţase să-şi păstreze mina 
serioasă, pentru că nimeni altcineva nu observase greşeala. 

— Să fi fost tu o muscă pe perete, ce ţi-ar mai fi plăcut să-l auzi, 
Fuji. 

îmi povestea şi bârfe de la palat, despre viaţa celor care „trăiau 
mai presus de nori", văzută prin ochii unor fiinţe de rând, ca noi. 
Aşa am aflat despre păcatele împăratului retras, Kazan. 

— Poate că-ţi va părea îngrozitor, mi-a spus tata odată, dar cei 
care locuiesc la palat nu ne sunt deloc superiori, ci sunt pur şi 
simplu măreţi - în mărimea virtuţilor, dar şi a nebuniilor lor. 

Tata era de-a dreptul revoltat de purtarea împăratului Kazan. îmi 
împărtăşea tot ce-i ajungea la ureche, fără să bănuiască nicio clipă că 
eu mă foloseam de povestirile lui despre viaţa la curte pentru a 
compune întâmplările lui Genji. De fapt, tata nu a ştiut nimic despre 



scriitura care mă acaparase cu totul până când, într-o bună zi, le-a 
surprins vorbind despre asta pe bunica şi pe verişoarele mele. In 
aceeaşi seară a venit în camera mea. 

— Cine este acest prinţ Genji şi ce este toată povestea asta cum că 
ar fi sedus-o pe sora împărătesei? m-a întrebat el grav. 

Tata m-a încurajat mereu să compun waka, dar nu era de acord cu 
poveştile de dragoste care circulau printre doamnele de la curte şi 
apoi, de la ele, spre casele de rang mai mic. Chiar şi slujnicele care 
nu ştiau să citească se uitau la desene 32 ori de câte ori aveau prilejul. 
Eram atentă să le ascund de privirea tatei pe cele pe care mi le 
împrumutaseră prietenele mele. Acum mă prinsese asupra faptului. 
Nu s-ar fi supărat dacă m-ar fi descoperit citindu-le pe ascuns, dar 
faptul că le scriam chiar eu era cu totul altceva. Ce aveam să mă fac 
dacă îmi interzicea să continui? 

Tata fusese înţelegător, dându-mi voie să ocolesc măritişul până 
la vârsta aceea. Oare avea să fie la fel de binevoitor şi în privinţa lui 
Genji? Mă puteam baza doar pe faptul că ne plăcea acelaşi fel de 
literatură. Mi-a cerut să-i dau să citească un fragment din ceea ce 
scrisesem. Ştiam că orice protest din partea mea nu ar fi făcut decât 
să înrăutăţească situaţia, aşa că am luat un manuscris trecut pe 
curat, cu una dintre aventurile lui Genji pe care aveam de gând să i- 
o arăt unei prietene de la curte. Tata ţi-a strecurat manuscrisul în 
mânecă şi s-a retras, lăsându-mă cu totul nedumerită. Dacă îl 
pierdeam pe Genji tocmai acum, ce aveam să mă fac? 

A doua zi am găsit manuscrisul pe coridor, în faţa camerei mele, 
împăturit cu grijă într-o bucată de mătase pământie. Alături era şi 
un bileţel. 


32 în perioada Heian, romanele erau însoţite de desene reprezentând 
principalele scene ale naraţiunii. Existau şi jocuri care se bazau pe 
identificarea scenei potrivite cu fragmentul din roman care era citit cu 
voce tare. 



„Mă bucur că tânărului tău îi place poezia chineză. Are gusturi 
excelente. Ar trebui să-i urmezi exemplul şi să-ţi exersezi mâna la 
poeme". 

în vara aceea, oraşul a fost lovit de o epidemie de pojar. Am stat 
închisă în casă, dar nu am scris mare lucru. Multă lume se 
îmbolnăvise, iar mie îmi era greu să mă gândesc la Genji. Curtea 
imperială a plătit o ceremonie de purificare a întregului oraş în luna 
august, dar demonii molimei nu s-au lăsat alungaţi. Nici frigul nu i- 
a răpus, atunci când s-a instalat iarna, căci lumea a continuat să se 
îmbolnăvească şi să moară chiar şi după aceea. 

M-am hotărât să nu interpretez comentariile tatei despre Genji ca 
pe o interdicţie, aşa că mai scriam când aveam inspiraţie, arareori, 
ce-i drept. Astfel a trecut un an, timp în care mă întreba din când în 
când ce mai punea la cale Genji sau îmi spunea că întâlnise la palat 
o femeie care i-ar fi trezit interesul personajului meu. Dar am socotit 
că nu era înţelept să-i mai arăt tatei alte poveşti de-ale lui Genji şi m- 
am străduit şi mai mult să păstrez secretul. 

Am împlinit douăzeci şi unu de ani cu teama că problema 
măritişului avea să apară din nou. Dar demonii pojarului erau mai 
nemiloşi decât fuseseră vreodată, aşa că nimănui nu-i stătea gândul 
la aranjat căsătorii. Molima se răspândea atât de repede, încât tata a 
hotărât să mă trimită cu omul cu ricşa şi cu doi slujitori la mătuşica, 
la munte. O ţineam minte din copilăria petrecută în casa bunicii, 
unde venea adesea în vizită. 



Ruri, cea azurie ca lapislazuli 
Ruri 


încântată să călătoresc în afara capitalei, eram cu totul 
nepregătită pentru grozăvia ce mă aştepta pe drum. Am pornit la 
drum înainte de răsăritul soarelui, ca să trecem de aglomeraţia 
oraşului până la orele prânzului. Cu toate acestea, aerul era aşa de 
îmbâcsit, încât imediat ce am trecut de casa noastră i-am poruncit 
vizitiului să ridice storurile trăsurii, în ciuda miasmelor neplăcute. 
Pe măsură ce se crăpa de ziuă, am desluşit cu mare spaimă că 
stivele adunate la colţurile străzilor nu erau buşteni, cum crezusem 
la început, ci trupuri omeneşti. Trăsura noastră trecea pe alături, 
spulberând stolurile de corbi dezgustători care croncăneau în 
văzduh, furioşi că fuseseră deranjaţi de la festinul lor înfiorător, îmi 
aduc aminte că am văzut cum doi dulăi se băteau între ei, sfâşiind 
un braţ de om pe care unul din ei îl târâse afară dintr-un morman 
de leşuri. Tulburată, am coborât storurile şi m-am retras de la 
fereastră, înapoi în cuşetă. Scârţâitul roţilor de lemn suna ca o 
mantră, întreruptă din când în când de îndemnurile vizitiului către 
boi. 

în prima parte a acelui an, mai bine de şaizeci de oameni de vază 
căzuseră răpuşi de abcese. Tot auzind de moartea lor, unul după 
altul, în cele din urmă am devenit indiferentă. Numele 
locotenentului a apărut şi el pe lista celor morţi, veste care m-a 
întristat. Dar mult mai multă nenorocire am văzut pe drumul acela, 
în mulţimea de oameni necunoscuţi. Strigătele lor de suferinţă 
răzbăteau de prin case, fără însă ca moartea lor mută să aibă parte 
de cinstea unei ceremonii ori a vreunei sutre. Păreau nişte peşti 
prinşi în plasa morţii. 

Cutremurată peste măsură de ceea ce vedeam în jur, mi-am dat 



totuşi seama că noi avem poezia care ne consolează inimile şi 
templele, care ne salvează sufletele. înţelepţii spun că nefericirea 
este mai puţin dureroasă pentru săraci decât pentru noi, fiindcă ei 
sunt neştiutori de carte şi au, aşadar, un nivel mai scăzut de 
înţelegere, motiv pentru care nu simt suferinţa în acelaşi fel. Am 
încercat să mă conving că este adevărat, căci altfel nu puteam 
îndura nenorocirea vieţii lor. 

Mi-am amintit de un verset din Sutra Nirvana: „între om şi 
animal diferenţa este doar aparentă - amândoi iubesc viaţa şi se tem 
de moarte". M-am lăsat vrăjită de mişcarea roţilor, implacabilă 
precum karma, şi am început să murmur o rugăciune pentru 
Kannon, Zeiţa Milei. 

Pe la jumătatea drumului, am lăsat oraşul în spatele nostru şi am 
luat calea spre dealurile de răsărit. Mama noastră vitregă plecase 
împreună cu copiii luna trecută şi căutase refugiu la părinţii ei, în 
munţii din nordul oraşului. Tata, Takako şi Nobunori rămăseseră în 
urmă. Takako nu se împăca bine cu schimbările, iar tata nu voia să- 
şi piardă legăturile de la curtea imperială. Nobunori fusese 
însărcinat să conducă gospodăria. 

Căsuţa de la munte a mătuşii nu era nici pe departe aşa cum mi-o 
închipuisem. Mă aşteptam la o colibă precum cea în care trăise 
poetul chinez Bai Juyi în timpul exilului său din sud - undeva în 
creierii munţilor, „cu un gard din bambus împletit, pini înalţi şi 
trepte de piatră". Casa mătuşii avea şi ea un gard de lemn şi pini 
mândri, dar nu era deloc un refugiu rustic. înfăţişarea naturală a 
grădinii fusese aranjată cu mult mai multă pricepere decât orice alt 
peisaj creat de om. Casa era construită ţărăneşte, din stuf şi din 
chirpici, dar înăuntru avea mai degrabă dimensiunile unui palat. La 
mijloc se întindea un coridor mărginit de două aripi alăturate, cu 
tufişuri şi copaci aranjaţi astfel încât să ascundă dimensiunile 
clădirii de privirile din afară. Era un conac ce se dădea drept colibă 



şi îmi aducea aminte de simplitatea elegantă a unui dansator de la 
curte, îmbrăcat în costum, pregătit pentru dansul fermierului. Aerul 
era proaspăt, înmiresmat de cedri - o cu totul altă lume decât 
atmosfera înăbuşitoare din oraşul cuprins de molimă. 

Mătuşa transformase holul principal într-un sanctuar pentru 
rugăciunile ei către Buddha. Credea în Kannon, aşa că aşezase în 
mijloc statuia elegantă, din lemn poleit, a zeiţei, iar de o parte şi de 
alta, statui mai mici cu Buddha Amida. Cu toate că această ierarhie 
făcuse câteva sprâncene călugăreşti să se ridice, mătuşa era o 
persoană care nu făcea lucrurile decât cum voia ea. Din prima clipă 
am simţit puterea lui Kannon cea senină, care îşi amânase trecerea 
în Nirvana pentru a mai zăbovi în lumea noastră, călăuzind şi 
alinând sufletele tuturor celor năpăstuiţi. Când toate fiinţele vii de 
pe pământ vor atinge iluminarea, atunci - peste o veşnicie - Kannon 
va intra şi ea în Nirvana, ca femeie, credea mătuşa. La vremea aceea 
am luat în serios tot ce îmi povestea ea, deşi mai târziu mi-am dat 
seama că viziunea sa despre religie purta amprenta ei personală. 

Ca să-şi desăvârşească sufletul şi ca să-şi îmbunătăţească propria 
karma, mătuşa medita şi copia ore întregi din Sutra Lotusului. Eu, 
care ascultasem scriptura recitată de când mă ştiam, citeam acum 
din ea pentru prima dată în viaţă. Statuia lui Kannon fusese adusă 
din China. Era foarte feminină, fără nicio umbră de mustaţă 33 , cu 
trup unduios. In comparaţie cu renumita statuie a lui Kannon de la 
Templul Ishiyama, care avea unsprezece chipuri şi un mănunchi de 
capete îndreptate în toate direcţiile, statuia mătuşii avea un singur 


33 în panteonul budist, Kannon, personificarea milei, este o zeitate 
ambiguă, reprezentată cel mai adesea cu trăsături atât feminine, cât şi 
masculine. De asemenea, Kannon apare înfăţişată cu mai multe capete 
şi/sau mai multe perechi de braţe, care simbolizează disponibilitatea 
divinităţii de a veghea pretutindeni şi de a împărţi cu generozitate milă şi 
compasiune peste tot în jurul său. 



cap şi ţinea în mână o ramură de salcie şi un ulcior cu apă. 

In afară de mătuşa şi de slujnicele ei, în casă mai locuia o tânără 
pe nume Ruri, o rudă îndepărtată de-a noastră, care se retrăsese 
acolo, ca şi mine. Mama ei o botezase astfel după neobişnuita sticlă 
albastră, adusă din ţinuturi îndepărtate, pe care o văzuse la palatul 
imperial. Aşadar, fără să punem la socoteală paznicii de afară, în 
vila aceea eram numai femei. 

A fost aşa de frumos! Eu şi Ruri eram libere să mergem oriunde 
pofteam. Cum nu era niciun bărbat prin preajmă, am strâns 
perdelele, obloanele şi paravanele şi am deschis toate camerele în 
adierea aerului de munte. Deveniserăm atât de îndrăzneţe în ceea ce 
priveşte înfăţişarea noastră, încât nu-mi mai înnegream dinţii cu 
zilele şi, încet-încet, aceştia au devenit cenuşii, apoi albi, iar eu am 
început să arăt din nou ca o copilă. în afară de câteva haine de vară, 
pensule de scris şi hârtie, îmi adusesem cu mine doar koto - lăuta cu 
treisprezece corzi. Voiam să mă folosesc de răgazul acela ca să-mi 
trec pe curat poveştile cu Genji şi s-o rog pe mătuşa să mă înveţe 
câteva tehnici de cântat la koto. Odinioară, înainte să se dedice 
rugăciunilor, fusese o interpretă măiastră. 

Acasă, în capitală, ciupeam corzile de mătase ale instrumentului 
în căldura înăbuşitoare şi încercam să-mi imaginez cum avea să se 
audă sunetul muzicii plutind dincolo de crestele îmbrăcate în pini 
sălbatici. îl vedeam pe Genji ascultând şoapta cântecului pe drumul 
de întoarcere spre casă din cine ştie ce pelerinaj şi întorcându-şi 
calul, să vadă de unde vine muzica. Precum o albină atrasă de 
dulceaţa florilor, Genji se apropie de casă, îşi scoate flautul şi începe 
să cânte şi el. Cea care cântă la koto va tresări la auzul flautului, îşi 
va duce mâna la piept şi se va uita cu nelinişte afară, să vadă cine 
cântă. Melodia ei, până atunci visătoare şi neorânduită, va prinde 
tonuri mai complicate. Oare flautul va putea ţine ritmul? Degetele ei 
dansează peste coarde, păru-i lung se revarsă negru peste umeri, 
pentru o vibraţie dramatică, într-o notă foarte joasă. El însuşi ascuns 



privirii, Genji abia o întrezăreşte din valea în care şi-a priponit calul. 
Flautul său urmăreşte melodia, fără nicio şovăială. 

Mătuşa era cunoscută şi ca scriitoare. Fusese cândva soţia lui 
Fujiwara Kane'ie, faimosul om de stat care devenise regent al 
împăratului Enyu. Căsnicia lor fusese plină de spini, iar când m-am 
născut eu, erau deja despărţiţi. Mătuşa şi-a făcut cunoscut jurnalul 
suferinţelor ei în calitate de a doua soţie a unui om căruia îi plăceau 
femeile. Nemulţumirile sale au iscat un oarecare scandal, dar 
Jurnalul vremelniciei - cum a ajuns să fie cunoscut, în loc să-i 
dăuneze lui Kane'ie, i-a sporit mai degrabă faima de curtenitor. 
Mătuşa avea perioade în care se prăbuşea în cea mai adâncă 
deznădejde, străduindu-se să iasă la liman. Vreme de cinci ani a luat 
calea pelerinajelor, iar apoi şi-a construit casa de la munte şi a 
încetat să mai scrie. Părerea ei era nespus de însemnată pentru 
mine, într-o asemenea măsură încât îmi era teamă să-i arăt poveştile 
cu Genji. 

La început, Ruri mi s-a părut din cale-afară de îndărătnică. Nu 
începuse să-şi înnegrească dinţii odată cu prietenele ei şi nici nu-şi 
smulgea sprâncenele. Fiecare fir creştea aşa cum îl lăsase natura. M- 
am oferit să i le smulg eu, dar nici n-am apucat să-i pensez primele 
fire, că s-a şi tras înapoi, cu lacrimi în ochi. 

— Mă ustură prea tare! Nu pot să îndur! s-a plâns ea. 

Mă socoteam norocoasă că sprâncenele mele naturale nu erau 
nici pe de parte la fel de groase ca ale ei. Nu mai simţeam deloc 
durerea. Ruri nu m-a lăsat să-i smulg sprâncenele, în schimb s-a 
oferit bucuroasă să mă ajute pe mine. Mă aşezam cu capul în poala 
ei, în lumina ce venea dinspre grădină, iar ea îmi întindea pielea cu 
blândeţe, între două degete. 

— Dacă pielea este bine întinsă, aproape că nu mai simţi deloc 
durerea, şoptea ea concentrându-se cu penseta de argint asupra 
fiecărui fir. 



Aşa ne petreceam uneori întreaga dimineaţă. Ştiam că Ruri nu-şi 
parfuma hainele, dar răspândea un miros natural, dulce şi plăcut, 
întinsă în poala ei, pe căldura aceea moleşitoare, mă uitam în sus la 
pieptul său plin, atât de aproape de faţa mea. Prin rochia albă şi 
diafană de vară i se întrezăreau sânii, cu bănuţul întunecat ca nişte 
flori de mac. Obişnuia să-şi poarte părul strâns la spate, dar, când 
mi-a dat prima dată voie să o ajut să se pieptene, m-a lăsat fără grai 
cu râul bogat de abanos care i s-a revărsat în valuri pe umeri şi pe 
spate şi care s-a strâns într-un lac la picioarele ei. Avea părul mai 
lung cu câţiva centimetri decât măsura ea cu totul. Orice tânăr care 
ar fi zărit-o pe Ruri de la spate ar fi ars de dorinţă să atingă râul 
acela mătăsos. Dar cu siguranţă că ar fi fost înspăimântat să-i vadă 
faţa, cu dinţii aceia strălucitor de albi şi sprâncenele stufoase! 
Hotărât lucru, Ruri nu avea nimic din manierele elegante pe care te- 
ai fi aşteptat să le aibă fata cuiva care petrecuse atâta amar de vreme 
la palat. 

Mama ei fusese doamnă de onoare la curte, aşa că Ruri auzise 
multe despre viaţa la palat. Poveştile ei erau însă cu totul deosebite 
de cele pe care mi le spusese tata de-a lungul anilor, şi această 
diferenţă mi se părea fascinantă. Tata analiza totul în funcţie de 
implicaţiile politice sau, când era vorba despre clasicii chinezi, în 
funcţie de puritatea limbii şi a ideilor. Ruri mă uimea cu poveştile ei 
întortocheate despre grupurile rivale de doamne nobile, foarte 
mândre şi fără prea multe alte ocupaţii. îmi era de folos că puteam 
să stau de vorbă cu Ruri în voie despre obârşia lui Genji. 

De la o vreme, simţeam că poveştile pe care le scriam despre el 
parcă pluteau în aer. La început păreau pline de conţinut, dar, dacă 
citeai câteva la rând, începeau să se risipească precum un pâlc de 
nori. Genji avea nevoie de un trecut pe care să se clădească 
aventurile sale. M-am hotărât aşadar să strâng toate poveştile şi să 
le rescriu cu un nou început, şi anume povestea naşterii lui. 

Era limpede că Genji trebuia să aibă sânge nobil, dar nu de prinţ 



moştenitor, fiindcă atunci faptele sale ar fi fost limitate de rangul 
prea înalt. Mai mult, ar fi fost nepotrivit ca lumea să creadă că 
scriam despre un prinţ anume. De aceea, m-am hotărât să îl fac fiul 
unui împărat oarecare, din vremuri de mult apuse, zugrăvind 
imaginea unei vieţi de curte care se baza pe poveştile bunicii, din 
timpul împăratului Murakami. 

Tinerele cu mintea plină de lecturile romantice obişnuite ale 
vremii credeau că era o fericire să fii iubită de împărat. In poveştile 
pe care le citisem sau pe care le auzisem, nu se găsea nimeni care să 
se gândească câtuşi de puţin ce năpastă însemna de fapt acest lucru. 
Eu am înzestrat-o pe mama lui Genji cu calităţi desăvârşite în toate 
privinţele, mai puţin una. Era frumoasă, elegantă, binecuvântată cu 
graţie şi sensibilitate, dar nu era de rang înalt. In ciuda acestui 
neajuns, împărabil o iubea mai mult decât pe toate celelalte, într-o 
asemenea măsură încât lumea le asemuia dragostea cu cea dintre 
împăratul chinez Xuanjung şi frumoasa lui iubită Yang Gueifei. 

Povestea chineză spune că împăratul era atât de îndrăgostit, încât 
îşi nesocotea îndatoririle, iar oastea îl ameninţa cu răzvrătirea dacă 
nu poruncea moartea lui Gueifei. Cu sufletul sfâşiat, împăratul se 
supune, iar frumoasa sfârşeşte omorâtă cu o eşarfa de mătase. Ruri 
a fost îngrozită când i-am citit legenda. 

— Ce barbari sunt chinezii! a izbucnit ea. Aşa ceva este de 
neconceput în ţara noastră civilizată! 

M-am sfătuit cu ea, încercând să-mi închipui cum ar fi tratată la 
curtea noastră o femeie iubită de împărat. Ruri m-a asigurat că nu i- 
ar fi deloc uşor. O auzise pe mama ei povestind despre o doamnă de 
la palat, de rang mai mic, care a fost chemată noaptea în camera 
împăratului. Nefericita a reuşit astfel să stârnească invidia 
doamnelor de rang mai înalt, care s-au întrecut apoi să-i facă viaţa 
un chin. într-o noapte, le-au pus pe slujnice să încuie uşile care 
legau camera ei de culoarele ce dădeau înspre camera imperială, ca 
s-o prindă la mijloc, ca într-o capcană. A doua zi dimineaţă au găsit- 



o acolo plângând ruşinată. Altădată, au presărat mizerie de câine pe 
podeţele şi coridoarele de legătură, pentru ca slujnicele ei să-şi 
murdărească rochiile. 

— închipuie-ţi cum e să simţi mereu, oriunde te-ai duce, o 
miasmă de care nu poţi scăpa, iar apoi să descoperi că ai scârnă de 
câine pe poale! Duhoare mai nesuferită nici că există pe lume! 

Am strâmbat din nas amândouă. Eu însă am folosit episodul în 
poveştile mele. In varianta mea, sensibila doamnă este nimicită de 
tot felul de şicane răutăcioase, pe care nici măcar împăratul nu le 
poate opri, fiindcă sunt atât de subtile. Iar ea începe să se ofilească. 

Ruri a propus să o aşez pe mama lui Genji în Pavilionul 
Kiritsubo. Fiecare ţiitoare imperială are propriul ei şir de camere, iar 
Kiritsubo este cel mai îndepărtat pavilion de Sala Adierilor 
Răcoroase, unde locuieşte împăratul. Acest lucru le oferă celorlalte 
doamne numeroase prilejuri de a o chinui pe mama lui Genji în 
drumul ei pe coridoarele ce duc la dormitorul împărahilui. Nici 
după ce împăratul porunceşte să fie mutată în pavilionul alăhirat 
lucrurile nu se îmbunătăţesc, pentru că doamna Kiritsubo îşi atrage 
atunci duşmănia celei care a trebuit să se mute din pavilion pentru 
a-i face ei loc. Dacă împăratul ar iubi-o mai mult pe favorită, dar le- 
ar oferi şi celorlalte doamne atenţia cuvenită, atunci nu ar mai exista 
probleme. însă, aşa cum îmi atrăsese atenţia Ruri, viaţa la curte 
ascunde o tensiune permanentă între cum ar trebui să stea lucrurile 
şi cum sunt ele de fapt. în plus, doamna Kiritsubo nu are un trecut 
care să îi asigure sprijin politic, iar acest lucru face ca înflăcărarea 
împărahilui pentru ea să fie socotită cu atât mai revoltătoare. 

M-am gândit atunci că Genji trebuie să fie copilul adorat, născut 
de doamna Kiritsubo şi iubit de tatăl său, împăratul. Insă copilul 
Genji moşteneşte slăbiciunea mamei sale. Dacă lumea ar fi dreaptă, 
atunci mama lui ar deveni împărăteasă. Dar lumea nu este aşa, iar 
ea nu poate fi împărăteasă, aşa cum nici Genji nu va deveni prinţ 
moştenitor. în poveştile clasice, acest neajuns este, de obicei. 



îndreptat la sfârşit. Dar pe mine nu mă interesa reparaţia. Genji 
trebuia să aibă ceva nedrept, ceva neîmplinit în viaţa lui, tocmai 
pentru a dobândi dramatism. Oamenii desăvârşiţi sunt mai degrabă 
plictisitori. I-am povestit lui Ruri despre planurile mele cu privire la 
copilăria lui Genji. Ea m-a ascultat politicoasă vreme îndelungată, 
apoi a făcut o observaţie mai puţin obişnuită. 

— De fapt, Genji eşti chiar tu, mie aşa mi se pare. Te tot 
străduieşti să găseşti motive pentru faptele lui, dar cred că în 
adâncul sufletului tău îl laşi fără mamă pentru că tu crezi că această 
pierdere din viaţa lui este ca o roată neagră care se tot învârte. Sau 
poate că el este ca o pasăre de apă, care pare că pluteşte fără griji la 
suprafaţă, în vreme ce sub apă îşi agită labele nebuneşte. 

Observaţia ei m-a lăsat fără grai. Probabil voia să spună că eu 
semănăm cu acea pasăre de apă. Sunt sigură că în ochii celorlalţi 
păream echilibrată, sfioasă şi probabil plictisitoare, în niciun caz o 
maestră a conversaţiei, ci mai degrabă o fire tăcută. Insă Ruri vedea 
ceea ce alţii nu puteau. Mă întrebam adesea ce mă împingea să scriu 
despre Genji. Viaţa mea ar fi fost cu siguranţă mult mai uşoară dacă 
nu aş fi fost atât de preocupată cu poveştile lui. Ruri descoperise 
ceva de care, la vremea aceea, nici eu nu eram pe deplin conştientă - 
roata neagră care îmi învârtea întruna gândurile. Câteodată îmi 
doream să pot pur şi simplu să mă plimb prin grădină fără să mă 
mai gândesc la Genji în timp ce vorbeam despre plante. 

îmi era de mare ajutor că puteam să mă sfătuiesc cu Ruri. Nu era 
ea prea vorbăreaţă, dar era înţeleaptă. Gândurile încâlcite mi se 
limpezeau când le dădeam glas în faţa ei. Ar putea fi o soţie 
desăvârşită, mi-am spus atunci. Dar, ca şi mine, nici ea nu era prea 
dornică de căsătorie şi, ţinând cont de trăsăturile şi manierele ei nu 
prea atrăgătoare, nici prea multe şanse să fie curtată nu avea. 

Ruri avea un nemaipomenit simţ al naturii. Cel mai mult îi 
plăceau fluturii, aşa că a separat o parte din grădină pentru a creşte 
omizi. Bucătăreasa nu înţelegea cu niciun chip de ce ridichile şi 



verzele din grădina lui Ruri nu trebuiau curăţate de viermii verzui 
pe care toată lumea îi stârpea. Ruri i-a explicat atunci că din 
viermişorii aceia cresc minunaţii fluturi albi, cu marginile aripilor 
înmuiate în negru şi cu aripioarele galben-închis. Cunoşteam şi eu 
acest lucru, dar nu ştiam că masculul avea în plus, pe trup, un punct 
galben ce răspândea mireasmă de lămâie. 

— Mereu înmiresmat. întocmai ca prinţul tău parfumat, a 
observat Ruri. 

într-una dintre poveştile mele, îl descrisesem pe Genji ca pe un 
maestru în arta amestecului de esenţele parfumate. Mireasma 
veşmintelor sale îi vestea prezenţa chiar şi în întuneric. 

Când sosi timpul ca omizile să-şi înceapă metamorfoza, Ruri le 
adună într-o colivie pe prispa deschisă, ca să le poată observa mai 
bine transformarea. Am avut parte apoi de o ploaie îndelungată, 
urmată de cer senin. Mai mulţi fluturi au ieşit atunci din cocon, în 
acelaşi timp. Oare simţeau cum se schimbă vremea? Le-ar fi fost 
nespus de greu să apară pe ploaie. în orice caz, duceau o luptă 
grozavă ca să renască. Noi ne dădeam seama că erau gata-gata să 
iasă la lumină doar atunci când carcasa lor maronie cu pete aurii se 
topea, iar înăuntru se întrevedea, din ce în ce mai limpede, forma 
capului şi a aripilor. Cu toate acestea, erau nevoiţi să spargă coconul 
transparent şi să se zbată cu putere încolo şi încoace, să se elibereze. 
Ce ochi frumoşi aveau, ca nişte nestemate! 

— Iată ce multe pierdem când îi admirăm doar cum zboară prin 
grădină şi nu le vedem decât aripile, zise Ruri. 

Despre anotimpuri vorbeam îndelung. I-am scris şi ei calendarul 
chinezesc, cu cele şaptezeci şi două de unităţi, şi i s-a părut minunat, 
având în vedere cât era de sensibilă la schimbările din natură. 

Aşa am început cele două săptămâni numite Inimă crescută, din 
care primele cinci zile poartă numele de Buruienile putrezite se 
transformă în licurici. Una dintre activităţile preferate ale lui Ruri era 
să prindă licurici, iar vara era anotimpul ei favorit - nici nu era de 



mirare. 

— Păcat că aici sus, în munţi, nu sunt licurici, observă ea. 

Se pare că licuricii iubeau zonele deschise din apropierea 
pădurilor sau locurile mlăştinoase din preajma apelor. Acolo, în 
inima munţilor, eram mult mai aproape de natură decât în capitală, 
dar licuricii cei cuminţi prefereau locurile mai blânde, de acasă. 

Odată, Ruri i-a jucat o farsă surorii sale mai mari, care primea un 
peţitor. Discuţiile dintre ei se înteţiseră destul de mult, dar peţitorul 
încă nu primise permisiunea de a o vedea la faţă pe sora lui Ruri. 
Intr-o noapte fără lună, pe când el se afla în vizită, Ruri a adus în 
camera surorii sale un pumn de licurici, care au luminat totul 
împrejur, spre uimirea fetei. 

— După o vreme s-au căsătorit şi au râs de întâmplarea cu 
pricina. Dar atunci soră-mea a tunat şi a fulgerat împotriva mea. 

I-am povestit lui Ruri despre teoria mea că fiecare anotimp ar 
putea fi reprezentat de anumite imagini, iar ea s-a oferit să mă ajute. 
Am înşiruit fenomenele naturale după anotimpuri şi apoi le-am 
comparat cu imaginile clasice din scrierile vechi sau din antologiile 
imperiale de poeme. Ruri s-a supărat din cauză că vara era neglijată, 
clasicii concentrându-se mai mult asupra primăverii şi, mai ales, 
asupra toamnei. Aşa că, fireşte, era de bun-gust să-ţi placă toamna, 
dar, când Ruri a insistat să ştie care e anotimpul meu preferat, eu 
am ales primăvara. 

Insă pentru că eram în mijlocul verii, am început lista cu acest 
anotimp. Am căzut de acord asupra faptului că licuricii reprezintă 
esenţa verii. Ruri a pledat cu aceleaşi argumente şi pentru fluturi: 
deşi câţiva dintre ei apar primăvara, cei mai mulţi trăiesc vara şi 
mor până la venirea toamnei. înclinam să-i dau dreptate, cu toate că 
imaginea îmi părea întru câtva stridentă. înainte s-o cunosc pe Ruri, 
tot ce ştiam despre fluturi erau paravanele chinezeşti pictate, unde 
aceştia zburdau printre bujorii înfloriţi. 

în general, i-am spus eu lui Ruri, insectele sunt mai degrabă 



asociate cu sunetele pe care le scot, de aceea imaginea lor se 
potriveşte mai bine cu toamna. 

— Dar cicadele? mi-a amintit Ruri. 

Cum de uitasem? Numai gândul la târâitul asurzitor al cicadelor 
gălăgioase îmi aducea aminte de arşiţa ucigătoare a capitalei, 
împrejmuit de munţi, oraşul păstrează umezeala fierbinte ca un bol 
umplut cu apă. Lui Nobunori îi plăcea să prindă câte o cicadă şi să o 
lege cu aţă, astfel încât ea să zboare şi să bâzâie pe deasupra capului 
său, iar apoi sfârşea prin a o omorî. Era de-a dreptul dezgustător. 

Ne-am gândit şi la ploaie. Era cu neputinţă să nu o luăm în 
considerare, mai ales că vara aceea fusese atât de ploioasă - acesta 
fiind şi unul dintre motivele pentru care am petrecut multă vreme 
stând în casă şi alcătuind liste de imagini-simbol. Ploaia ivită din 
senin, torenţii ce răvăşesc cerul plin de nori negri, prăvălindu-se pe 
pământ în tunete şi fulgere, urmaţi de rafale de vânt ce suflă ca într- 
un acces de furie - iată ce am convenit că însemna ploaia de vară. La 
acelaşi capitol am clasat şi sezonul ploios din luna lui florar, când 
prunele încep să se coacă şi să se înroşească, iar umezeala caldă 
pătrunde peste tot, distrugând pereţii. 

Dar ploaia nu este doar atributul verii. Mai sunt şi furtunile de 
toamnă, iscate de taifun, când se răceşte dintr-odată şi picăturile de 
ploaie te biciuiesc, înnebunite de vânt. Ploile liniştite şi întunecate, 
din ce în ce mai reci, de la sfârşitul toamnei. Pentru mine însă, 
adevărata esenţă a ploii o reprezintă ploaia lungă de primăvară. 
Dacă stau bine să mă gândesc, doar la auzul cuvintelor „plouă 
neîncetat" simt cum răpăiala de primăvara, fumegândă şi tăcută, 
cade fără întrerupere, în mii de fire nesfârşite, pe măsură ce 
pământul se încălzeşte. Şi parcă văd cum cineva deschide fereastra 
şi rămâne dus pe gânduri, privind cu un fel de dor şi dulce tristeţe 
la grădina înceţoşată. Toate aceste simţăminte se găsesc ascunse în 
doar două cuvinte: „plouă neîncetat". 

Ruri găsea că rouă ar trebui să evoce vara, dar eu eram de acord 



cu regula poetică şi mi se părea mai degrabă o imagine tomnatică. 
La fel şi fulgerele. Cu toate că mai apar uneori şi vara, străşnicia lor 
mă ducea cu gândul la toamnă. Cât priveşte plantele de vară, ne-am 
hotărât să trecem bujorul, paulownia, bambusul, garofiţa creaţă, 
stânjenelul, lămâiţa şi floarea de dovleac. M-am lăsat înduplecată de 
insistenţele pătimaşe ale lui Ruri şi am pus pe listă şi floarea de 
orez, cu toate că mie nu mi se pare deloc potrivită pentru poezie. La 
păsări, nu am trecut decât găinuşa de munte şi cucul. Am găsit că 
mai erau câteva imagini valabile, indiferent de anotimp - de pildă, 
luna, vântul, seara. Ele luau anumite forme în cursul anului. Luna 
de primăvară este în creştere şi înceţoşată, cea de vară e plină, 
întrezărită printre ramurile unui moşmon pe o culme în amurg, 
luna de toamnă este aceea limpede şi strălucitoare din timpul 
recoltelor, iar cea caracteristică iernii este rece, bulbucată şi 
sclipitoare. 

Ne-am tot contrazis asupra expresiei „năpârlire de vară", care 
descrie felul în care se ascunde căprioara în verile târzii, când pielea 
îi devine aurie şi încep să i se vadă petele. Tot atunci se fac şi cele 
mai bune pensule de scris din păr de căprioară. Pentru Ruri, 
năpârlirea de vară era o imagine specifică verii fără putinţă de 
tăgadă - doar are şi în denumire cuvântul „vară". Dar acest lucru 
nu îi oferea însemnătate poetică, am contrazis-o eu. Cu atât mai 
puţin trezea în mintea cuiva sentimente omeneşti - în afară de milă 
pentru bietele căprioare, doborâte de arcul vânătorului în mijlocul 
verii doar pentru că atunci perii lor erau mai mătăsoşi. 

Dintr-un anumit punct de vedere, vara a fost cel mai uşor 
anotimp cu care puteam începe. însă lista pentru primăvară s-a 
dovedit a fi nu numai foarte lungă, ci a şi iscat nenumărate discuţii 
între noi. Bine că s-a oprit ploaia şi am lăsat deoparte listele pentru o 
vreme. Toamna avea să fie şi mai controversată decât primăvara. 


I-am citit lui Ruri în întregime poemul meu preferat de Bai Juyi, 



Cântecul nepieritoarei tristeţi, traducându-i vers cu vers. Fireşte că 
toată lumea ştia povestea nefericită a lui Yang Gueifei, dar nu mulţi 
o citeau în chineză. Dacă am fi avut mai mult timp, aş fi învăţat-o pe 
Ruri chinezeşte, dar vara era pe sfârşite şi ne pregăteam deja să ne 
întoarcem în capitală. 

Mintea îmi era plină de versurile lui Bai Juyi. Tot scriind la 
poveştile mele cu Genji, parcă îl vedeam aievea pe împărat jelind 
moartea doamnei Kiritsubo în timp ce privea îndelung paravanul 
pictat cu scene din Nepieritoarea tristeţe. împăratul chinez a trimis 
vrăjitori după spiritul lui Yang Gueifei, pe o insulă fermecată, iar ea 
le-a oferit în dar un ac de păr din aur pentru împărat. Ce mult şi-ar 
fi dorit şi împăratul din povestea mea să poată face la fel pentru 
iubita lui plecată dintre noi! Ruri m-a sfătuit atunci să scriu un 
fragment asemănător, în care doamna Kiritsubo ar locui după 
moarte în paradis şi ar trimite de acolo o dovadă palpabilă, 
consolându-i pe cei rămaşi în viaţă. Mărturisesc că propunerea m-a 
lăsat fără grai. 

Până şi eu am fost uimită de propria mea reacţie. Oare de ce mi 
se părea atât de respingătoare ideea de a copia episodul cu pricina? 
La urma urmei, eram o mare admiratoare a lui Bai Juyi. Era limpede 
că eu şi Ruri înţelegeam poemul în mod diferit. Poate că în China 
existau vrăjitori cu puteri magice, care îi vizitau pe cei trecuţi în 
lumea de dincolo, deşi însuşi Confucius spunea că nu are niciun 
rost să ne tot gândim la spirite şi la cei duşi de pe lumea asta. în 
orice caz, asemenea lucruri depăşeau experienţa mea şi eram sigură 
că la noi nu existau asemenea vrăjitori, decât poate în basme. 
Niciodată nu mă gândisem că poveştile cu Genji ar fi nişte simple 
basme, aşa că nici nu luasem în considerare posibilitatea de a apela 
la magie. Mă revoltam cu toată fiinţa împotriva ideii şi mă uimea 
faptul că Ruri îşi putuse imagina o astfel de scenă. Mă bătea gândul 
că o judecasem greşit. 

Mai aveam puţin până să ne luăm rămas-bun, dar ne tot 



dondăneam. Devenise tare neplăcut. Eram sigură că Ruri avea să 
înţeleagă, dacă îi explicam de ce voiam să mă limitez la viaţa reală. 
Dar ea nu pricepea şi pace. O ţinea una şi bună că nu vedea niciun 
motiv pentru care să nu scriu tot ce-mi trece prin minte. 

— E povestea ta, îmi spunea ea întruna. Poţi să scrii tot ce 
pofteşti. De ce să te mărgineşti? 

Eram atât de mâhnită, încât m-am supărat şi mai tare din cauza 
asta. Mi-am pierdut cumpătul şi nici măcar n-am reuşit s-o conving 
pe Ruri. 

îmi era mai uşor să scriu atunci când nu mă gândeam la ceea ce 
făceam - pur şi simplu, scriam. Mă aşezam la măsuţa de scris, mi-1 
închipuiam pe Genji într-o anume împrejurare şi puneam pe hârtie 
ce îmi trecea prin minte. Dar acum devenisem conştientă de ceea ce 
făceam şi nu eram deloc fericită. îmi pierdusem siguranţa. Scriam o 
frază, pentru ca apoi să o mâzgălesc cât ai zice peşte. Nu mai aveam 
încredere nici în propria mea judecată. Oare nu ar fi fost mai bine să 
şterg toate referirile la Bai Juyi? 

Din pricina lui Ruri, acum mă îndoiam răspicat de felul în care 
scriam. Ceea ce înainte îmi păruse firesc, acum era ciudat. Iar 
povestea naşterii lui Genji s-a dovedit a fi mult mai greu de scris 
decât îmi închipuisem. 

M-am inspirat din Jurnalul vremelniciei, scris de mătuşa mea. 
Când l-am citit prima dată, m-a captivat pe loc o frază de la început. 
Cuprinsă de disperare, mătuşa a căutat să-şi abată gândurile negre 
cu poveşti de dragoste mai vechi, dar n-a găsit niciuna care să-i 
aline suferinţa. „Toate erau o grămadă de făcături demne de 
dispreţ", scrisese ea în jurnal. Aşa s-a hotărât să scrie despre viaţa ei 
cea adevărată, oricât de aspră ar fi fost, în loc să plăsmuiască basme. 

Fireşte că unii respingeau scrierile ei, etichetându-le drept nişte 
elucubraţii de scorpie nebună. Alţii găseau ruşinos faptul că îşi 
recunoştea cu sinceritate gelozia, disperarea, nebunia şi toate 



celelalte sentimente pe care oamenii se feresc să le dezvăluie cuiva. 
Dar eu am crezut întotdeauna că a fost foarte curajoasă 
deschizându-şi inima în faţa lumii întregi, indiferent din ce motiv. 
Iar jurnalul ei rămâne cea mai emoţionantă lucrare pe care am citit-o 
vreodată. 

După ce s-a dedicat credinţei, mătuşa a renunţat la scris. Zicea că 
a spus tot ce avea de spus şi că nu-i mai rămăsese nimic de adăugat. 
Eu cred că scrisul a ajutat-o să închege şi să alunge toată otrava care 
o măcina. Acum avea o seninătate de invidiat. Voiam atât de mult 
să-i arăt poveştile mele cu Genji, dar şovăiam, căci îmi era teamă de 
părerea ei. Nu cred că aş fi putut îndura nişte observaţii prea severe. 
Am vrut să-i las câteva fragmente, să le citească după plecarea mea, 
dar, cu toate că mai târziu mi-a părut rău, atunci am fost prea 
temătoare ca să-mi duc planul până la capăt. 

După ce m-am întors în capitală, m-am mai întâlnit cu Ruri din 
când în când, însă n-am mai fost niciodată „două păsări cu o 
singură aripă", ca în vara aceea. Eram neliniştită şi plină de toane. 
Ruri încerca din răsputeri să fie înţelegătoare. Mi-a cerut cu 
împrumut harpa koto, în încercarea de a reînvia atmosfera lipsită de 
griji din timpul verii. Apoi m-a rugat să o învăţ să cânte. Aproape 
nepăsătoare, i-am scris următorul poem: 

Tsuyu shigeki yomogi ga naku no mushi no ne zvo oboroke nitte ya 
hito no tazunemu 

Vii să întrebi / Cum se aude glasul gâzei / în iarba foşnitoare şi plină 
de rouă. 

Dar până la urmă m-am învoit s-o învăţ. Eram atât de îndârjită 
din cauza scrisului, încât am lăsat pensula deoparte, plină de năduf. 
Ruri se străduia să mă încurajeze, întrebându-mă încontinuu cum 
mergea, dar eu nici nu voiam să aud. Cel puţin cântatul la koto ne 



mai abătea atenţia. 

Când reuşeam să mă concentrez cum se cuvine, cuvintele 
curgeau de la sine. Câteodată mă simţeam în mijlocul unui curent 
de apă vijelios, iar mintea îmi zăbovea câteva clipe într-un ochi 
liniştit, căutând în adâncuri cuvântul potrivit. Apoi mă avântam din 
nou în inima curentului şi pluteam ca o frunză purtată de o voinţă 
ce nu era numai a mea. Ori de câte ori aveam parte de o astfel de 
dimineaţă, eram veselă toată ziua după aceea. Aveam chiar puterea 
să mă joc cu frăţiorii cei mici prin grădină. Din păcate însă, 
asemenea zile nu veneau decât arareori. De cele mai multe ori, mă 
împotmoleam îngrozitor de tare în noroi şi mă socoteam norocoasă 
dacă eram în stare să înfirip măcar o umbră de gând. Şi apoi, mai 
erau şi zile în care mă chinuiam toată dimineaţa la masa de scris, 
fără să pot pune pe hârtie niciun cuvânt. 

Toţi cei ai casei învăţaseră să mă lase în pace când eram 
arţăgoasă, dar cu Ruri era mai greu. Când te apropii de cineva şi 
apoi descoperi că sunt multe privinţele în care nu gândiţi la fel, 
încep să te sâcâie tot soiul de lucruri mărunte, pe care înainte nici 
nu le-ai fi luat în seamă. Obiceiuri care ţi se păreau cândva pline de 
farmec acum nu mai sunt decât obositoare. 

Ruri a simţit că sentimentele mele faţă de ea s-au schimbat. Nu 
era vina ei. încerca să compenseze tăcerile mele vorbind mai mult, 
dar nu reuşea decât să mă facă să fiu şi mai retrasă. în cele din urmă 
n-am mai putut suporta şi i-am scris că sunt bolnavă şi nu pot primi 
musafiri. 

Prin luna lui brumar, mi-a scris mâhnită, iar eu i-am răspuns aşa: 

Shimo kouri tojitaru koro no mizukuki zva e mo kakiyaranu kokochi 
nomi shite 

înţepenită de brumă, / pensula mea nu e în stare / să-mi deseneze 
simţămintele, / rămâne doar umbra lor. 



Ruri mi-a răspuns astfel: 


Yukazu tomo mo kakitsume yo shimo kouri mizu no ue nite 

omoinagasamu 

Scrie mai departe, / chiar dacă pensula nu mai alunecă. / Toate se 

topesc în negura uitării / ca bruma căzută pe apă. 

îmi este ruşine acum, când privesc înapoi şi înţeleg că ea avea 
mai multă încredere în mine decât aveam eu însămi. 

In iarna aceea am cântat singură la koto. Era o plăcere să-mi 
petrec timpul exersând, dar mă supăra că nu făceam deloc progrese. 
M-am sfătuit şi cu tata, iar el m-a îndrumat să cânt cu cineva mai 
bun decât mine. Poate că o lecţie sau două nu mi-ar fi stricat, 
dimpotrivă. 

— Ştiu exact persoana potrivită, mi-a zis el. Este o prinţesă, nici 
mai mult, nici mai puţin. O duce cam greu de când s-a prăpădit 
tatăl ei, dar am auzit că este o maestră desăvârşită. Voi încerca să 
stabilesc o întâlnire. 

Tata i-a trimis prinţesei un mesaj şi câteva alge şi urechi-de-mare 
uscate în dar. La scurt timp a sosit şi răspunsul ei, scris pe hârtie 
groasă, din coajă de dud, împăturită. Am rămas uimită de scrisul ei 
limpede, aproape bărbătesc, dar cuvintele erau prietenoase. 
Politicoasă, prinţesa respingea laudele despre priceperea sa într-ale 
muzicii, însă era gata să cânte la koto împreună cu mine. Propunea 
să ne întâlnim peste cinci zile. 

în noaptea dinaintea celei dintâi lecţii a nins mult, însă eu mi-am 
pregătit instrumentul fără să ţin seama de vreme, nerăbdătoare că 
urma să întâlnesc o persoană nouă. Trăsura şi-a făcut cu greu drum 
pe străzile înzăpezite, în căutarea casei, la marginea din partea de 
apus a oraşului. Tata mă avertizase să nu mă mir prea tare, dar tot 
am rămas uluită de starea jalnică a casei. Nu se potrivea deloc cu 



ceea ce îmi imaginam că ar fi fost locuinţa unei prinţese. Un bătrân 
în straie sărăcăcioase ne-a deschis poarta încet, opintindu-se din 
răsputeri, iar vizitiul nostru a mânat boul înăuntru. Mi-a dat jos 
koto- ul, pe care îl învelisem bine, să reziste la frig. Eu am luat cutia 
cu barele şi penele de ciupit. 

O slujnică înfrigurată ne-a poftit înăuntru, în camera de oaspeţi 
mare şi rece. Acolo ne aştepta prinţesa. Casa era îngheţată. M-am 
întrebat de ce gazda nu alesese o încăpere mai mică şi mai plăcută 
pentru lecţia noastră. în asemenea condiţii, eram sigură că degetele 
aveau să-mi înţepenească înainte de a putea cânta vreo notă. Dar 
eram hotărâtă să mă străduiesc. Dacă prinţesa putea să cânte pe 
frigul acela, atunci puteam şi eu. Tata mă povăţuise să mă îmbrac 
elegant, cu mai multe rânduri de haine, iar acum eram tare 
bucuroasă că-1 ascultasem. Prinţesa era aşezată în spatele unui 
paravan vineţiu, de unde se iţea marginea unei jachete vechi, de 
culoare închisă. Mi-a urat bun venit cu un glas subţire, nazal. 

M-a întrebat ce bucată mi-ar plăcea să interpretez, iar eu, cu 
respectul cuvenit pentru rangul său, am lăsat-o pe ea să aleagă. A 
propus ceva de care nici măcar nu auzisem înainte, aşa că, 
stânjenită, am rugat-o pe ea să interpreteze prima dată. începu să 
atingă corzile. Din când în când, muzica era întreruptă de un 
smiorcăit, ca şi cum îi curgea nasul şi nu se putea opri să şi-l şteargă. 
Fără să vreau, am devenit mai atentă la ritmul în care îşi trăgea 
nasul decât la acordurile neinspiratei bucăţi muzicale, încheie cu o 
notă joasă, răsunând grav, ca un vaiet ce şuiera la unison cu vântul 
din casă. 

— Vrei să încercăm un duet? propuse prinţesa după ce-am 
isprăvit cu laudele pe care le înflorisem cât putusem eu mai bine. 

Am cerut o bucată bine cunoscută. Dar nu o ştia. Am încercat 
alta, dar nici pe aceea nu o cunoştea. 

— Ce ziceţi de „Etenraku"? am zis eu, sigură pe alegerea clasică. 

Dar ea se codi, sub pretextul că uitase bucata din mijloc. 



— Ştiu, glăsui sprinţar vocea ei nazală. Hai să luăm o pauză. 

îşi scoase penele de pe degete, chemă o slujnică şi îi şopti ceva la 
ureche. O altă slujnică îndepărtă paravanul soios, în spatele căruia 
am zărit o faţă lungă şi palidă, cu o frunte proeminentă. Deasupra 
unui evantai antic se iţea semeţ cel mai grozav nas din câte văzusem 
vreodată, cu vârful rozaliu, de parcă ar fi fost vopsit cu şofrănel. 

Câteva clipe mai târziu, prima slujnică reveni cu două tăvi antice 
de lac, pe care erau aşezate vase chinezeşti de celadon. Puse una 
dintre tăvi în faţa mea, iar pe cealaltă, înaintea prinţesei. Am înţeles 
că lecţia noastră luase sfârşit. Sub căpăcelele vaselor se găseau 
câteva felii de nap fiert, care fuseseră fierbinţi în bucătărie, dar care 
acum erau la fel de sleite şi neispititoare ca şi interpretarea prinţesei 
la koto. 

în sinea mea mă tot întrebam ce-a fost în mintea tatei. Era 
limpede că îşi făcuse nişte cunoştinţe cu totul neobişnuite la curte. 


Cucul 

Hototogisu 

Tata a fost invitat la o serbare a florilor de cireş în casa în care 
Michikane, Ministru de Dreapta, se mutase de curând la porunca 
doctorului, în încercarea de a se înzdrăveni. Michikane suferea de 
ameţeli şi coşmaruri. I se recomandase să-şi schimbe locuinţa pentru 
a scăpa de spiritele neîmpăcate care i-ar fi putut pricinui boala, cu 
toate că unii puneau slăbiciunea ministrului pe seama vrăjilor făcute 
în secret sub comanda nepotului său Korechika. 

Era în joc însăşi problema regenţei. Nu era limpede cine avea să 
urmeze în funcţia de mare sfetnic al împăratului şi, până când 
Consiliul Suprem nu confirma alegerea, acuzaţiile şi contra- 
acuzaţiile de magie neagră erau în floare. Tata, de pildă, nu avea 



deloc încredere în Korechika. Era gata să creadă toate zvonurile şi îl 
susţinea pe Michikane în încercările sale de a-i pune piedici 
nepotului. De fapt, în inima tatei se înfiripa din nou visul că ar fi 
putut reveni la curte dacă lui Michikane i se întorcea norocul. îşi 
agăţa speranţele de atenţia pe care ministrul o acorda poeziei 
chineze. 

Dacă tata ar fi primit o slujbă la curte, aş fi avut şi eu măcar 
umbra unei şanse. Douăzeci şi doi de ani nu era o vârstă atât de 
înaintată şi, la urma urmei, la curte erau tot felul de slujbe. Tata nu-i 
putea împărtăşi speranţele sale fratelui meu cel nătâng şi cu atât 
mai puţin soţiei sale neiniţiate. în schimb, cu mine stătea de vorbă 
pe îndelete. Chiar a început să mă ia cu el la reuniunile pe teme 
poetice, ca să înţeleg mai bine cum se poartă curtenii la sărbători. 

Am fost de-a dreptul fermecată de frumuseţea caselor şi, chiar 
mai mult, de grădina reşedinţei lui Michikane. Apele râului 
Nakagawa fuseseră deviate prin grădină, ca să formeze un lac şi un 
pârâiaş, care curgea pe dedesubtul şi de-a lungul verandelor dintre 
case. în mijlocul peticului de pământ cultivat se ridica semeţ un deal 
ce amintea de unul dintre munţii fantastici ai Chinei. Mi-au spus că 
peisajul fusese creat artificial. Mă uitam şi îmi era greu să-mi 
imaginez că priveliştea din faţa mea nu era naturală - totul era 
desăvârşit. Totuşi, înainte ca oamenii să fi cărat acolo o mulţime de 
roabe de pământ, pe locul acela nu fusese nici măcar un muşuroi de 
furnici. 

Stânjeneii erau în floare şi m-aş fi plimbat bucuroasă pe malul 
pârâiaşului, privind îndelung toate formele noi de relief care se 
iveau la fiecare cotitură. Până după-amiază, grădina gemea de 
curteni care se foiau ca nişte fluturi printre bujori. Sub cireşii încă în 
floare erau aşezate covoraşe de papură. Paravane de mătase de 
culoarea smaraldului pământiu umbreau zona dedicată femeilor, 
fiecare paravan fiind susţinut de câte doi stâlpi trandafirii, aranjaţi 
de la nuanţa cea mai vie la cea mai palidă. Nu mai văzusem 



niciodată ceva atât de elegant. 

Dacă Michikane devenea regent, tata spera să primească şi el o 
funcţie bună. Toţi cei prezenţi la sărbătoare aveau năzuinţe 
asemănătoare. Ca şi tata, cei mai mulţi dintre ei îşi petrecuseră o 
bună bucată din viaţă la periferia vieţii de curte. De cinci ani, 
regenţa fusese în stăpânirea fratelui celui mare, Michitaka. După 
moartea lui, chiar în primăvara cu pricina, problema succesorului 
trezise multe speranţe. Cine avea să preia regenţa? Korechika, fiul 
lui Michitaka, sau fratele său, Michikane? Amândoi aveau şanse, ca 
descendenţi ai lui Kane'ie, fostul regent, renumit pentru puterea sa. 
Din postul său de Ministru de Dreapta, Michikane era încrezător, 
dar cu măsură. Atmosfera de la întrunirea aceea prietenească era 
încordată, şi totuşi plină de speranţă, iar cerul albastru ca oglinda şi 
vălătucii pufoşi ai florilor de cireş păreau să prevestească şi ei 
numai lucruri bune. 

Tata a compus un poem în care l-a asemuit pe Michikane cu o 
floare ce se deschide târziu, dezvăluindu-şi splendoarea abia la 
sfârşit. Toţi ceilalţi poeţi au fost la fel de inspiraţi, fără a lăsa niciun 
vers la voia întâmplării. L-am privit pe tata scriindu-şi poemul cu 
mână sigură şi curgătoare de îndată ce a primit hârtia şi pensula. 
Ştiam prea bine cum se căznise zile întregi să aleagă imaginile pe 
care acum le scria ca şi cum i-ar fi trecut prin minte chiar în clipa 
aceea, într-un moment de pură inspiraţie. 

S-a turnat sake în cupe aproape întinse, aşezate pe bărcuţe în 
forme de păsări, cărora li s-a dat drumul pe apele pârâiaşului. 
Fiecare oaspete trebuia să-şi termine poemul înainte ca propria sa 
cupă să ajungă la capătul drumului. Cel mai iute câştiga cupa şi 
căpăta dreptul de a-şi citi poezia în faţa tuturor. Tata ştia foarte bine 
cât de important e să te porţi cum se cuvine la astfel de serbări. 
Exersase până şi cum să pară uşor atins de aburii băuturii, astfel 
încât să nu fie considerat nici abstinent, nici beţiv. 

— Când bei, ai voie să spui lucruri care trebuie spuse, dar care 



sunt prea incomode atunci când sunt rostite în situaţii obişnuite, mi- 
a zis el. 

In timp, participând la mai multe banchete, mi-am dat seama că 
nu toată lumea avea aceeaşi atitudine faţă de băutură ca tata. Tot el 
m-a sfătuit să mă retrag după o vreme, deoarece la astfel de 
petreceri unii bărbaţi îşi pierd negreşit ruşinea. 

— E destul de uşor să scapi de un bărbat beat dacă el este cu 
adevărat beat şi dacă tu ai prezenţă de spirit. Dar ai grijă la 
pretendenţii vicleni, care îşi pun pornirile pe seama unei cupe de 
vin. N-aş suporta să te văd încolţită. 

Eu am înghiţit găluşca. Nu-i spusesem niciun cuvânt despre 
locotenentul arcaş. 

Din spusele tatei, am înţeles că deciziile importante se luau de 
cele mai multe ori sub cireşii înfloriţi, la astfel de serbări. Adesea, 
ceremoniile oficiale de la curte nu făceau decât să confirme 
hotărârile luate printre cupe de vin şi tăvi lăcuite, sub florile de 
cireş. 

Situaţia politică ne influenţa pe toţi. Tata devenise scump la 
vorbă şi îşi ieşea iute din fire din cauza celor mici. Nobunori ne 
scotea din sărite cu pălăvrăgeala lui despre ce slujbă avea el să 
primească la curte, în funcţie de ce urma să se întâmple. Eu îi 
spuneam să tacă din gură şi îl trimiteam să se joace cu cărăbuşii lui, 
iar el îmi arunca priviri mânioase. 

Dornică să scap de atmosfera încordată de acasă, am luat trăsura 
şi m-am dus, dimineaţa devreme, să mă rog la Templul Kamo. 
Cerul era curat şi senin la revărsatul zorilor. Liniştea dimprejur îmi 
domolea încet-încet gândurile agitate. Am băgat de seamă că în 
apropiere, la Kataoka, se găsea un crâng fermecător, întocmai locul 
potrivit ca să asculţi strigătul obsedant ce răzbate din pieptul mic, 
albastru-întunecat al acelui cuc numit hototogisu. Mi-am amintit de 
Ruri. 



în poezia chineză, aceasta este pasărea „care nu se mai poate 
întoarce acasă" - fujo kigyo strigă, ca un poet în surghiun. în 
japoneză, avem multe denumiri pentru cuc: pasăre de crâng, 
locuitor de la marginea pădurii, pasăre încălţată, pasăre de mai. Este 
pasărea cu pene neîmpodobite, ca în poemul haru no yo no yami wa 
ayanashi, „întunericul nopţii de primăvară - simplu, fără de 
podoabă". Chinezii numesc şi ei cucul cu o expresie (nu sunt sigură 
cum o pronunţă), care înseamnă „zbatere de aripi în ploaie". 

Tot gândindu-mă la denumirile şi imaginea cucului în poezie, 
mi-am adus aminte de Ruri, care ştia întotdeauna să privească 
dincolo de poeme, pentru că era mult mai interesată de ceea ce 
putea ea însăşi să cerceteze despre natură. Altă poezie renumită 
descrie cum ţăranii se duc primăvara să-şi sădească pământurile şi 
cucii cântă asana, asana. Hotărât lucru, Ruri nu ar fi fost de acord. 

— Ce prostie, ar fi zis ea. Cucul face teppen kaketaka, hotchon 
kaketaka, doar aşa. 

Tot cucul este pasărea care întâmpină sufletele celor morţi în 
drumul lor anevoios spre lumea de dincolo. Este „pasărea 
înserării", cea care „ne aduce noaptea". Cu toate acestea, unul 
dintre cele mai vechi poeme ale noastre vorbeşte despre glasul 
cucului în zori. Parcă o auzeam pe Ruri zicând că nu era nicio 
nepotrivire, întrucât cucul cânta şi noaptea, şi dimineaţa. 

Lui Ruri îi plăcea hototogisu. Voia să-l trecem pe lista păsărilor de 
vară. De la ea am aflat că i se mai zicea şi shokkon, „sufletul omizilor 
verzi". 

— Poate din pricină că mănâncă o sumedenie de astfel de vietăţi, 
mi-a explicat ea. Are burta plină cu sufleţelele lor verzi. 

De fapt, aceasta era problema cu Ruri: era foarte atentă la 
amănunte, dar prea lua totul în sens literal. 

— Vrei să-ţi spun ceva nemaipomenit? m-a întrebat ea în mijlocul 
discuţiei noastre despre liste. 

Niciodată nu ştiam ce-i trece prin minte. 



— Cucul nu-şi face cuib. 

A aşteptat răbdătoare s-o întreb unde îşi cloceşte ouăle, ca să-mi 
poată explica zâmbind cum le depune în cuiburile altor păsări şi 
cum le lasă pe acestea să-i crească puii. 

— Nu-ţi sună cunoscut? m-a întrebat ea înţepată. 

Cred că i-am răspuns că nu cunoşteam pe nimeni care să-i 
semene cucului, dar mai târziu m-am gândit pe îndelete la spusele 
ei şi mi-a venit în minte Genji. 

Pierdută în gânduri şi fără nicio tragere de inimă să mă întorc de 
îndată acasă, abia într-un târziu mi-am dat seama că începea să se 
înnoreze. Am compus următorul poem: 

Hototogisu koe matsu hodo wa kataoka no mori no shizuka ni tachiya 

nuremashi 

Aştept şi iar aştept i să aud glasid cucului în liniştea pădurii din 

Kataoka. / Mă tem să nu mă prindă ploaia. 

In răstimpul în care Consiliul Suprem chibzuia pe cine să 
numească regent, tata mergea în fiecare zi la conacul Nakagawa al 
lui Michikane. Acolo se afla şi în a treia zi din cea de-a cincea lună, 
când a venit solul împărătesc cu edictul care îl desemna pe 
Michikane drept regent. Nobilii începură să se perinde în valuri la 
reşedinţă lui, să-l felicite. Era un du-te-vino nemaipomenit, de parcă 
toate trăsurile din oraş se adunaseră în acelaşi loc. Când s-a înapoiat 
acasă târziu în acea seară, tata era neobişnuit de tăcut. L-am ajutat 
să-şi dea jos pălăria cea scorţoasă de curte. 

— Pentru noi începe o viaţă nouă, nu-i aşa? am îndrăznit eu să 
rup tăcerea. 

El mi-a zâmbit trist: 

— Sper, Fuji. Am stat deoparte atât de multă vreme, încât îmi 
vine greu să mă văd din nou într-un post cu răspundere. 

— Dar nu asta ai visat în toţi anii aceştia de când a murit mama? 



i-am reproşat. 

Mi se părea ciudat că nu era mai vesel. îşi întinse picioarele pe 
rogojină şi îmi aruncă o privire gânditoare. Cugeta cât de mult să- 
mi spună, îmi dădeam limpede seama de asta. Dar el nu ştia ce bine 
ajunsesem să-l cunosc. 

— Mă îngrijorează Michikane. Se preface plin de energie, dar mă 
tem că nu se simte prea bine. I-am auzit pe doctorii lui vorbind 
despre binefacerile cojii de magnolie - să fie oare vreo boală de 
nervi? 

Tata căscă. 

— Ori poate că de vină nu e decât încordarea din ultimele 
săptămâni. Vedem cum se mai simte în zilele următoarele. Eu am 
obosit. Cel puţin problema regenţei s-a rezolvat, aşa că nu mai e 
nevoie să ne batem capul cu Korechika. 

Nu-i puteam mărturisi tatei că pe mine mă fascina Korechika. 
Avea douăzeci şi unu de ani şi, din câte îmi spuneau prietenele 
mele de la curte, era nemaipomenit de arătos. Pentru unele dintre 
aventurile lui Genji mă inspirasem chiar din peripeţiile lui. Tot atât 
de adevărat era însă şi faptul că reuşise să calce multă lume pe 
bătături. Era el isteţ, dar nu ţinea deloc cont de înrâurirea pe care o 
avea asupra altora. în urmă cu câţiva ani, tatăl său îl ridicase în rang 
mult deasupra rudelor, mai cu seamă deasupra celor doi unchi ai 
săi, iar aceştia nu-1 iertaseră pentru o astfel de jignire. Apoi fusese 
desemnat regent temporar, după moartea tatălui său. Să fi avut mai 
mult tact, poate ar fi izbutit să-şi păstreze poziţia. 

După numai o lună de la numire, Korechika se dovedise un 
cârmuitor tiranic şi mulţi dintre cei de seama tatei se scăldaseră în 
ape tulburi. Nici măcar în perioada de doliu după tatăl său nu s-a 
putut înfrâna să nu hotărască decrete noi pentru tot felul de 
amănunte din viaţa de la curte, unde socotea că era nevoie de 
îmbunătăţiri - fleacuri precum lungimea potrivită pentru pantalonii 



curtenilor. îi scosese pe toţi din sărite. Nu le plăcea să primească 
ordine despre cum să-şi organizeze slujba la curte până în cele mai 
mici amănunte tocmai de la unul ca el, lipsit de experienţă. Fără 
îndoială, Korechika şi-a dat seama că autoritatea sa de regent era 
şubredă şi a început să ia măsuri pentru a-şi doborî potrivnicii - mai 
ales pe unchii săi. Totuşi, mie îmi venea greu să cred că tocmise 
călugări care să-i facă farmece lui Michikane. Mai degrabă mi se 
pare că Michikane era cel care îl pizmuia pe el. 

Ca şi pe tata, şi pe mine mă îngrijora Michikane, dar nu din 
pricina stării lui de sănătate. Eu mă bizuiam pe ceea ce auzisem 
despre el de-a lungul anilor şi pe ceea ce văzusem cu ochii mei la 
banchete. Era un om din cale-afară de pocit, scund şi îndesat, cu o 
faţă plină de semne. Sprâncenele îi creşteau împreunate ca o omidă. 
Până şi braţele îi erau păroase. Se întâmplă să mai fie şi oameni 
sluţi, dar cu suflet frumos, însă de cele mai multe ori nu este aşa. 

Chipul lui Michikane era oglinda fidelă a personalităţii sale. Avea 
un fel de a fi şiret şi poruncitor, iar oamenii se temeau de el. Tata 
sublinia mereu că îi era credincios soţiei, ca dovadă a moralităţii lui 
de neştirbit. Fără îndoială, nimeni nu l-ar fi putut acuza pe 
Michikane că ar fi fost uşuratic, dar cu toate acestea aveam impresia 
că se folosea de propria lipsă de interes într-ale iubirii tocmai pentru 
a critica aventurile celorlalţi. Pentru mine nu era atât un virtuos, cât 
mai degrabă un snob. Tata voia cu tot dinadinsul să-l crediteze pe 
Michikane cu fel de fel de calităţi, aşa că părerea lui despre el era 
deformată, mă tem, de faptul că lui Michikane îi plăcea poezia 
chineză. 

„Aşchia nu sare departe de trunchi" spune o vorbă, dar eu cred 
că este valabil şi contrariul. Fiul cel mare al lui Michikane avea 
faimă de drac împieliţat. De pildă, la ceremonia de viaţă lungă 
dedicată bunicului său Kane'ie, când a venit momentul dansului pe 
care trebuia să-l interpreteze împreună cu fratele lui, băiatul a făcut 
o asemenea criză de copil răzgâiat, încât toată lumea o ţine minte 



până în ziua de azi. Se pare că la fel de mult îi plăcea să chinuie 
animalele. Unii cred că moartea lui înainte de vreme, la doar 
unsprezece ani, a fost provocată de blestemul unui şarpe pe care îl 
jupuise de viu. 

îmi închipuiam groaza pe care o trăia mama lui. Michikane îi era 
credincios, dar era limpede că o învinovăţea pentru faptul că nu-i 
dăruise nicio fiică pe care s-o mărite în familia imperială. Biata 
femeie aducea pe lume fii, unul după altul, dar erau cu toţii nişte 
mici monştri. Colac peste pupăză, fraţii lui, Michinaga şi Michitaka, 
aveau multe fete. La vremea aceea, soţia lui Michikane era grea din 
nou şi, fără îndoială, că se ruga cu îndârjire să aibă o fată. Pe scurt, 
acesta era omul de care depindea soarta tatălui meu, şi asta mă 
îngrijora. 

Grijile tatei legate de sănătatea lui Michikane s-au dovedit 
întemeiate. Floarea de cireş care se deschisese târziu avea să cadă 
răpusă după numai şapte zile. La trei zile după dispariţia 
fulgerătoare a lui Michikane, au numit un nou regent. Puterea nu i-a 
fost însă încredinţată tânărului Korechika, aşa cum el însuşi se 
aştepta, ci celuilalt unchi al său, Michinaga. 

Tata a rămas alături de alţi câţiva oameni acasă la Michikane, să 
ajute la pregătirile de înmormântare, deşi mulţimea care se adunase 
în acelaşi loc cu câteva zile înainte se mutase acum, cu mic, cu mare, 
acolo unde se afla noul centru de putere - în jurul lui Michinaga. 
Tatei nu-i stătea în fire să cerşească favoruri în acest fel. S-a achitat 
de ultimele îndatoriri faţă de Michikane şi s-a întors acasă fără 
zarvă. Oricum, numirile în viitorul cabinet nu aveau să fie anunţate 
decât după Anul Nou. Tata se consola cât de cât cu ideea că noul 
regent, Michinaga, fusese ataşat de fratele său cel pocit şi 
împărtăşea în parte preocupările sale literare. 


Până la numirile pe care urma să le facă noul regent Michinaga, 



tata nu avea cu ce să-şi ţină mintea ocupată. îmi dădeam seama că 
se gândea iarăşi să-mi găsească un soţ. Mama noastră vitregă tocmai 
născuse din nou, o fetiţă de această dată. Părea aşa de fericită! 
Probabil tata se gândea că binecuvântările vieţii domestice mi-ar 
rezolva şi mie toate problemele. 

E drept că nu eram fericită. Cu scrisul nu făceam deloc progrese 
şi, de când nu mă mai vedeam cu Ruri, nu mai aveam nici cu cine să 
vorbesc. Singura lecţie de koto cu prinţesa cu nasul roşu îmi fusese 
de ajuns. Ce bine ar fi fost ca prietena mea, Chifuru, să fie mai 
aproape! Dar la vremea aceea născuse şi ea şi căpătase preocupări 
domestice. Cu toate acestea, nu eram încredinţată că răspunsul la 
problemele mele era căsătoria. Nu ştiu dacă se găsea vreun bărbat 
care să-mi placă într-atât cât să mă mărit cu el - cel puţin nu printre 
bărbaţii care m-ar fi vrut pe mine. 

în cele din urmă am simţit că venise timpul să-i spun tatei că mă 
hotărâsem să nu mă căsătoresc niciodată. Speram că avea să se 
simtă uşurat să scape de grija de a-mi găsi un soţ, însă, de fapt, eu 
eram cea care se simţea mai bine astfel. Prin urmare, i-am zis că 
doresc să-i vorbesc despre ceva important. El mi-a răspuns 
neobişnuit de voios: 

— Da, sigur. Şi eu am ceva important să-ţi spun. 

Iată-ne pe amândoi din cale-afară de veseli, gata să stăm de 
vorbă. Asta ar fi trebuit să ne facă bănuitori. Tata a fost cel care a 
deschis discuţia. 

— Ştii că mă preocupă viitorul tău, a început el. Am fost cu toţii 
afectaţi de frământările politice din ultima vreme şi s-au întâmplat 
multe, slavă Domnului, dar asta nu înseamnă că nu am făcut 
planuri pentru tine. 

Cred că ochii îmi ardeau cu putere. Şi-a luat privirea de la mine. 

— La un moment dat am crezut că te voi putea trimite la curte, 
dar acum ar fi bine să nu ne punem prea mari speranţe în planul 
acesta. 



De-abia mă puteam abţine să nu izbucnesc: 

— Ştiu că ai fost îngrijorat, tată, dar acum poţi să te linişteşti. 

Dar fireşte că mi-am muşcat limba şi am aşteptat să termine. 

A început să-mi povestească despre Nobutaka, o rudă 
îndepărtată de-a lui, cel care îl ajutase să obţină un post la curtea 
împăratului Kazan, la începutul carierei sale. Era cu vreo cinci ani 
mai tânăr decât tata. Ştiam de el de când eram copilă: cât de 
îndatorat îi era tata, ce persoană deosebită era, aşa că nu am dat 
prea multă importanţă vorbelor pe care mi le spunea acum tata 
despre el până în clipa în care am auzit cuvintele: „şi a fost de acord 
să te ia de soţie". 

Am ascultat apoi împietrită cum mi-a povestit mai departe 
despre funcţia plină de prestigiu a lui Nobutaka în calitate de 
guvernator de Chikuzen şi despre averea consistentă pe care o 
strânsese graţie funcţiilor deţinute înainte. Mi-am amintit că 
Nobutaka avea un fiu de vârsta mea. Poate că nu înţelesesem eu 
bine - poate tata voia să-mi spună că fiul lui Nobutaka era cel care 
fusese de acord să ne unim familiile printr-o căsătorie. 

Dar nu era aşa. Vorbea despre Nobutaka - Nobutaka, cel care 
divorţase de prima soţie şi avea alte două neveste, fără să mai 
socotim ţiitoarele şi fără să mai socotim câţi copii avea de la toate. 

— Aşadar, conchise tata, ne-am înţeles să nu ne grăbim, nu are 
rost. El se va întoarce în capitală la începutul iernii şi vă puteţi 
întâlni atunci. 

M-a privit cu atenţie, iscoditor. Eu rămăsesem mută. 

— Sunt încredinţat că este o soluţie grozavă, zise el câteva clipe 
mai târziu. Nu-mi doresc altceva decât să fii fericită, Fuji. 

Şi apoi: 

— Şi tu ce voiai să-mi spui? 

— A, nu era chiar aşa de important, am oftat eu. 

I-am cerut voie şi am zbughit-o în camera mea. După ce mi-a mai 
trecut spaima, gândurile mi-au zburat la mătuşa şi la căsnicia ei 



nereuşită alături de un bărbat care mai avea şi alte soţii. Toate 
replicile ei amare, pe care le auzisem fără să vreau în copilărie, îmi 
năvăleau acum în minte. Decât să fie a nu ştiu câta soaţă a celui mai 
puternic om din ţinut, ne-a zis ea odată, ar fi preferat un bărbat 
obişnuit care să fie numai al ei treizeci de nopţi pe lună. 

în tinereţea ei, mătuşa fusese nespus de frumoasă şi, pe 
deasupra, isteaţă şi pricepută la poezie, dar nici măcar ea nu reuşise 
să găsească fericirea în căsnicie. în comparaţie cu ea, eu aveam 
şanse şi mai mici. Frumoasă nu eram şi mi se dusese vorba că 

eram citită, nu fermecătoare. Iată că acum primesc ceea ce merit, 
mi-am spus. Un soţ îndeajuns de bătrân ca să-mi fie tată, cu 
nenumărate neveste şi copii. Mă întrebam de ce acceptase Nobutaka 
planul tatei. Am ajuns la concluzia că îi făcea încă o favoare, ca 
acelea despre care tot auzisem din copilărie. De această dată îi salva 
fiica cea nemăritată. De ce nu puteau să mă lase în pace? Mă 
simţeam trădată fără milă. 

Tot scrisesem despre mâneci ude de lacrimi, iar atunci, pentru 
prima dată în viaţă, am trăit şi eu experienţa pe pielea mea. 
Lacrimile mi se rostogoleau peste piatra de făcut cerneală inundând 
cu pete cenuşii însemnările din jurnal. 

Tot restul acelei veri m-am lăsat cuprinsă de deznădejde, dar în 
cele din urmă, obosită de atâta frământare, m-am hotărât să nu mă 
dau bătută aşa, cu una, cu două. Am devenit neobişnuit de liniştită, 
spre nedumerirea tatei. Fireşte că nu i-am spus verde în faţă că nu 
sunt de acord cu planul lui, dar se vedea limpede că nu eram 
încântată. în fiecare zi chibzuiam cum ar fi fost mai bine să-mi 
pledez cauza. Tot nu puteam să înţeleg de ce voia cu tot dinadinsul 
să mă mărite. 

întâmplarea asta mi-a servit totuşi la ceva: m-am detaşat de 
vechile mele nemulţumiri. Mă crezusem nefericită pe vremea când 
mă luptam cu scrisul despre Genji, dar asta nu era nimic în 



comparaţie cu nenorocirea care mă aştepta de acum încolo. De ce 
oare nu ştiusem să mă bucur de viaţa pe care o aveam în casa tatei 
atunci când totul părea să rămână veşnic neschimbat? Acum că 
toate aveau să se sfârşească, viaţa mea acasă, în camera mea, în 
grădina noastră - le găseam dureros de dragi. 

Aflasem răspunsul la întrebarea mea. Nu ajungem să preţuim 
lucrurile pe care le avem decât atunci când ele încep să se schimbe şi 
mor. Umbra de vremelnicie plutind pieritoare pe un cer de vară ne 
face să privim văzduhul, viaţa scurtă a frunzelor ruginii de arţar ne 
face să le sărbătorim, iar efemeritatea demnă de milă a vieţii omului 
ne mişcă. Cum să fie viaţa mea diferită? Mă amăgisem cu gândul că 
puteam să găsesc o scăpare în faţa schimbării, că puteam să 
vieţuiesc asemenea unui iaz de grădină, hrănit cu exact atâta apă cât 
să-şi păstreze o anumită adâncime şi o anumită formă. Poate că din 
pricina aceasta rămăsesem pe loc. 


Râme 

Mimizu 

Solstiţiul de iarnă a trecut fără multă pompă. Era frig, dar încă 
puteam să mă strecor dimineaţa din aşternuturile calde fără să 
tremur. După calendarul meu chinezesc, în zilele acelea râmele se 
răsucesc înnodându-se. Nu ştiam prea bine ce înţeles avea expresia, 
aşa că l-am întrebat pe grădinar dacă văzuse vreodată ceva de felul 
acesta. Şi-a frecat un ochi cu degetul, ca să arate că se gândeşte bine, 
şi mi-a zis: 

— Râme, domniţă? Păi, acum nu e vremea râmelor. Dorm, să 
ştiţi. Ele sunt pline de apă şi se ascund adânc în pământ, ca să nu 
îngheţe. Mai ies abia la primăvară. 

Am verificat calendarul şi, într-adevăr, la mijlocul lunii a patra 



scria râmele ies din pământ. Poate că, dacă am săpa îndeajuns de 
adânc în pământ, am găsi locul în care dorm râmele iarna. Or fi 
toate înnodate! I-am cerut grădinarului să facă nişte gropi adânci în 
grădină, dar el, după cum mă aşteptam, nici n-a vrut să audă, 
fiindcă pământul era tare ca piatra. Am încercat să-l cooptez în 
planul meu pe Nobunori, dar şi el devenise cam pretenţios de la o 
vreme şi n-a vrut să se murdărească pe mâini. Era mai preocupat de 
viermi filosofici decât de râme. 

Toată lumea aşteptase cu nerăbdare vremea rece, în speranţa că 
ne va scăpa de demonii molimei, dar boala a lovit cel mai năprasnic 
tocmai atunci, de parcă şi-ar fi bătut joc de noi. A murit şi sora 
noastră mai mare, Takako. A bolit mai puţin de o săptămână. La 
început a fost doar prost dispusă, iar apoi a căzut la pat. Să fi fost 
din cauză că era mai slabă la minte? Nu ştiu. In orice caz, Takako 
fusese întotdeauna sensibilă la microbi, aşa că nu ne-am îngrijorat în 
mod deosebit decât atunci când a lovit-o o fierbinţeală cumplită, 
semn clar că o cuprinsese boala. Tata a chemat un vraci să o 
descânte, dar strădaniile lui au fost zadarnice. Umpluse casa de 
mirosul seminţelor de mac arse în încercarea de a alunga spiritele 
rele, însă Takako gemea şi se zvârcolea în somn, scuturată de 
friguri, la fel ca înainte. 

Apoi, când i s-a apropiat sfârşitul, s-a luminat de o isteţime 
împăciuitoare. îngenuncheată la căpătâiul ei, am şi uitat cât era de 
prostuţă. Era ca şi cum toate răutăţile ei lumeşti fuseseră mistuite de 
febră. Chipul său rotund devenise o mască vie, cu ochii privind într- 
o altă lume. Nu ştiam să fi avut înclinaţii religioase, dar acum 
începuse să vorbească despre Buddha Amida şi despre nori 
purpurii şi ceruri aurii, pline de nimfe celeste fluturând năframe de 
mătase. Atentă la vorbele ei fără şir, mi-am dat seama că descria de 
fapt scena de pe una dintre tapiseriile brodate aflate în templul 
familiei noastre. Slujnicele ei o priveau cu evlavia cuvenită unei 
fiinţe sacre. Nu încape nicio îndoială, credeau că Takako vedea 



aievea paradisul şi că sufletul ei nevinovat se pregătea de ultimul 
zbor. La urma urmei, motivul pentru care ştim cu toţii cum arată 
paradisul este pentru că aşa ni-1 zugrăvesc obiectele sfinte, precum 
tapiseria din templul nostru. 

Mi-au dat lacrimile când am auzit-o pe Takako vorbind despre 
mama, pe care o vedea aşezată pe o floare deschisă de lotus, 
zâmbitoare şi chemând-o la ea. Bineînţeles că tata a adus acasă încă 
un sobor de preoţi, să slujească pentru însănătoşirea lui Takako, dar 
era limpede că aceştia urmau să treacă în curând la liturghia de 
înmormântare. Moartea oricărui tânăr ar trebui să fie o întâmplare 
tragică, însă sfârşitul lui Takako nu mi s-a părut deloc aşa. S-a stins 
absorbită complet de viziunea ei, parcă mai împlinită decât o 
văzusem vreodată. 

Şi aşa a venit sfârşitul de an. Purtam straie de doliu după Takako. 
Hainele cernite îmi aduceau mereu aminte ce an dureros fusese 
acela - de la înmormântările mari, publice, ale lui Michitaka şi 
Michikane, până la cele mici, personale, ca cea a lui Takako. Părea 
că moartea ne bântuise pe toţi în anul acela. 

De koshin 3 * am stat treji toată noaptea, după cum e obiceiul. 
Venite pentru rânduielile de pomenire a lui Takako, multe dintre 
rudele noastre stăteau la noi, chiar şi bunica. La vârsta ei, rar se 
încumeta să iasă din casă, mai ales pe timp de iarnă. Se întâmpla 
uneori ca noaptea de koshin să se transforme într-un eveniment 


34 La origine un concept taoist al retribuţiei divine, koshin se bazează pe 
ideea că în corpul uman hălăduiesc trei „râme" care au rolul de a 
monitoriza păcatele şi de a le raporta în paradis o dată la şaizeci de zile. 
Viaţa persoanei respective urma sau nu să fie scurtată potrivit raportului. 
Dar râmele nu puteau pleca decât dacă fiinţa în care trăiau adormea, de 
aceea oamenii încercau să stea treji, ca să împiedice râmele să-şi facă 
raportul. (N. a.) 



amuzant, cei prezenţi născocind trucuri care de care mai ciudate ca 
să-şi alunge unul altuia somnul. Cu toată durerea noastră, noaptea 
aceea nu a fost o excepţie. Spre uimirea mea, bunica ne-a spus că 
singurul motiv pentru care păstram obiceiul de veghe în noaptea de 
koshin era acela că ne distram atât de bine. Orice om zdravăn la cap 
înţelegea că în trupurile noastre nu aveau cum să locuiască trei 
râme răutăcioase. 

Ei bine, fratele meu Nobunori credea şi nu voia s-o lase pe bunica 
să scape aşa uşor cu vorbele ei. S-a şi certat puţin cu ea, nerod cum îl 
ştiam. Nobunori luase întotdeauna în serios tot ce se spunea despre 
râmele koshin. încă de când era mic se căznea să nu adoarmă. Bine 
că sărbătoarea era doar o dată la şaizeci de zile, altfel bietul băiat s- 
ar fi îmbolnăvit de nervi. Pasiunea lui pentru tot felul de gâze 
trebuie să fi fost cea care l-a făcut să se identifice atât de profund cu 
râmele divine. Susţinea sus şi tare că le simţea zvârcolindu-se aievea 
în trupul lui, pe măsură ce se apropia ziua de koshin. 

Oamenii sunt în stare să facă orice ca să-şi schimbe karma. De 
pildă, mulţi prepară tot soiul de leacuri din ierburi ca să împiedice 
oboseala. Unii sunt convinşi că îşi prelungesc viaţa şi îşi întăresc 
trupul dacă mănâncă de două ori pe săptămână capră sălbatică. 
Alţii se bizuie pe frunzele de ginkgo pentru ajutarea memoriei. 
Poate m-aş fi lăsat convinsă că aceste metode ar putea prelungi 
viaţa, dar îmi era greu să iau în serios râmele koshin. 

Se mai spune că toţi copiii zămisliţi în noaptea de koshin ajung 
hoţi, şi chiar există exemple adevărate. Aceasta o fi de fapt pricina 
pentru care nu ai voie să te duci la culcare în noaptea de koshin, iar 
povestea cu râmele care îţi dau în vileag păcatele este o simplă 
înfloritură. Oamenii trebuie pur şi simplu împiedicaţi să facă 
dragoste în această noapte. 

Tot vorbind noi cu însufleţire despre koshin, bunica şi-a dus 
aminte o poveste înfiorătoare petrecută într-o astfel de noapte, cu 
vreo treisprezece ani în urmă. I-o povestise mătuşa, care, la rândul 



ei, o auzise de la însuşi Kane'ie. 

Era prima noapte de koshin din noul an. Fiicele lui Kane'ie, 
împărăteasa Senshi şi sora ei, Choshi - prima soţie a prinţului 
moştenitor, au pregătit o petrecere mare la palat. Cei trei fraţi ai lor, 
Michitaka, Michikane şi Michinaga, au venit să înveselească 
atmosfera. Doamnele de la curte au compus poeme şi au făcut 
glume rafinate, iar slujitorii lor s-au întrecut în concursuri de go şi 
de table. Câştigătorii au primit premii minunate şi veselia a fost în 
toi întreaga seară. 

In cele din urmă, puţin înainte de revărsatul zorilor, s-a auzit şi 
primul cântat al cocoşilor. Oaspeţii au observat că Choshi moţăia şi 
se înclina pe o parte. Una dintre doamnele ei de onoare a strigat-o: 

— Doamnă, încă nu aveţi voie să adormiţi! 

O altă doamnă a spus în şoaptă: 

— Şşşt! Cocoşii au cântat deja, lasă prinţesa în pace. 

însă Michitaka a insistat să o trezească, pentru că voia să asculte 
şi ea poezia pe care o compusese atunci, pe loc. Choshi nu i-a 
răspuns, ca şi cum ar fi dormit adânc. Tot strigând-o, Michitaka s-a 
apropiat şi a încercat s-o ridice în picioare. închipuiţi-vă ce şoc a 
avut când i-a simţit trupul rece. A înşfăcat o lampă şi i-a trecut-o 
prin faţa ochilor - prinţesa murise! 

Ce tragedie! Cei trei copii mici ai lui Choshi, de şapte, şase şi trei 
ani, au rămas orfani de mamă. Ce a mai plâns Kane'ie! Până şi 
mătuşa a fost îndurerată de suferinţa lui, cu toate că erau deja 
despărţiţi de multă vreme. 

Ascultând-o pe bunica, am simţit cu toţii un fior rece pe şira 
spinării. 

— Şi cine a omorât-o? a rupt tăcerea unul dintre noi. 

— O, a fost o stafie, nu încape îndoială, a răspuns bunica. Dar nu 
s-a găsit nicio dovadă, să ştim a cui anume. Kane'ie este încredinţat 
că a fost unul dintre duşmanii lui politici, dar în asemenea cazuri e 
greu de spus. 



Atunci a intervenit fratele meu: 

— Nu vedeţi cât e de limpede? s-a semeţit el trufaş. Este chiar 
dovada de netăgăduit a puterii pe care o au râmele koshin şi pe care 
voi o luaţi cu toţii în derâdere. După mine, povestea prinţesei stă 
mărturie pentru ce vă tot spun eu de atâta amar vreme. 

Vorbele lui i-au făcut pe ceilalţi să tacă. Nobunori a profitat de 
victorie şi s-a retras ţanţoş din încăpere. Nici n-a ieşit bine pe 
coridor, că noi, ceilalţi, ne-am şi aruncat câteva ocheade pline de 
subînţeles şi am izbucnit în râs. 

Aşa ne-am petrecut ultima noapte de koshin a anului, la începutul 
doliului după Takako. Pesemne că voioşia noastră nepotrivită venea 
din sentimentul pe care îl aveam toţi că trecuse un an greu, că 
depăşiserăm moartea şi nesiguranţa şi că mai rău de atât nu putea 
să ne fie. Trecuse un an trist, se dusese pe apa sâmbetei. Anul cel 
nou avea să fie altfel şi noi urma să-l petrecem cu puteri reînnoite. 

In ajun de An Nou sosi un mesager cu vestea că mătuşa murise 
de vărsat în vila ei de la munte, cu două zile în urmă. O 
pomeniserăm cu toţii în noaptea de koshin, când bunica ne povestise 
despre misterioasa moarte a prinţesei Choshi. Bineînţeles că nu 
bănuiam nimic, dar când te gândeşti că mătuşa şi-a dat sufletul 
chiar în clipele în care noi vorbeam despre ea! întotdeauna m-am 
întrebat dacă nu cumva tocmai spiritul ei, plutind deasupra noastră, 
o îndemnase pe bunica să spună povestea aceea. 

Mi-a părut rău că nu am avut curaj să-i arăt poveştile mele cu 
Genji. Temându-mă că ar fi putut să mă critice, pierdusem o ocazie 
preţioasă de a învăţa de la ea. Ce păcat că fusesem timidă! îmi 
îngheţa sângele în vine la gândul că am fost atât de naivi încât să ne 
închipuim că nenorocirile din anul acela se sfârşiseră deja. O 
singură zi şi e de ajuns pentru ca moartea să pună capăt unei vieţi 
plăpânde, peste care se aşterne apoi uitarea. 



Anul Nou 


Shogatsu 


Stabileşte-ţi ritmul pentru tot anul prin ceea ce faci în primele 
zile. Chiar dacă eşti împrăştiat, nu prea te simţi în largul tău şi nu 
eşti în stare să te aduni, străduieşte-te să fii atent la mulţimea de 
ceremonii de la începutul anului. Dacă te laşi purtat de rituri, ai să 
fii uimit cât de bine ţi se va orândui mintea ca urmare a unor gesturi 
simple bine ştiute. In primele zile din anul care a urmat morţii 
surorii mele, am fost nevoită să mă disciplinez cu severitate, ca să- 
mi urmez propriile sfaturi. In cele din urmă strategia a funcţionat şi 
aşa m-am trezit într-o zi fredonând fericită, aproape împotriva a 
ceea ce simţeam. 

îmi plăcea mult sentimentul de nou care însoţea chiar şi cele mai 
simple activităţi. Am schimbat toate amuletele de hârtie, care se 
scorojiseră şi se umpluseră de praf în timpul anului, cu unele noi. 
Doar ce vedeam îndoiturile proaspete, că mi se şi însenina sufletul! 
Mâneam ridichi, păstrăvi săraţi şi alte feluri de mâncare menite să- 
mi întărească dinţii şi sănătatea, cu beţişoare noi, din lemn de salcie. 
Ca în fiecare an, mergeam pe dealuri să culegem lăstari. Tot de 
acolo, aduceam şi puieţi de pin, pe care îi aşezam prin casă la loc de 
cinste, să ne aducă noroc. 

La palat aveau loc ritualuri mult mai sofisticate. Mai ales în anul 
acela, în care molima nu se mai potolea, a fost nevoie de eforturi 
îndoite pentru a spori sănătatea şi viaţa lungă a împăratului. 
Infuziile de frunze de ginkgo au început să fie adăugate în meniul 
Maiestăţii Sale, iar membrii familiei imperiale au fost îndemnaţi să 
bea trei ceşti de lapte de vacă pe zi. Tata a participat la multe 



ceremonii dedicate Anului Nou la palat. 

— Dacă nu te arăţi la astfel de evenimente, lumea începe să te 
uite, spunea el. 

La banchetul din prima noapte, tânărul împărat a primit noul 
calendar din partea Biroului de Astrologie, care a prezentat totodată 
şi situaţia gheţii din depozite. Au decretat că în anul acela gheaţa 
avea să fie mai groasă, semn bun, slavă Domnului! A doua zi tata a 
participat la banchetul oficial găzduit de împărăteasa mamă, Senshi. 
Apoi a luat parte la banchetul prinţului moştenitor şi, la sfârşit, la 
cel oferit de Michinaga, noul regent. în cea de-a treia zi, şi-a petrecut 
întreaga după-masă la petrecerea din Sala Curtenilor, la un pahar 
alături de colegii săi. Ceremoniile de la palat au continuat până la 
mijlocul lunii, iar tata şi-a făcut simţită prezenţa când şi când. 

Cu toţii eram nerăbdători în aşteptarea celei de-a douăzeci şi 
cincea zi, când aveau să fie făcute anunţurile numirilor în funcţie. 
Tata se arăta modest, dar eu ştiam că se aştepta să fie promovat. 
Faptul că Michinaga era un om cultivat, care părea că împărtăşeşte 
preţuirea pentru clasicii chinezi a fratelui său răposat, îi oferea tatei 
suficiente motive să spere că putea fi în cărţi pentru un post bun. 
Nu mai deţinuse nicio funcţie oficială de zece ani 35 . 

A cincisprezecea zi, prima cu lună plină din an, a fost senină şi 


35 Renumele destul de modest, dar sigur, de care se bucură Tametoki în 
istorie se datorează în cea mai mare parte faptului că este tatăl lui 
Murasaki Shikibu. Acest lucru i-ar fi surprins fără nici o îndoială pe 
contemporanii săi, în rândul cărora Tametoki era faimos pentru 
cunoaşterea culturii chineze şi pentru poeziile scrise în această limbă. In 
perioada Heian era obligatoriu ca toţi bărbaţii educaţi să fie familiarizaţi 
cu arta compoziţiei chineze, iar în vremea lui Murasaki studiile de limbă şi 
cultură chineză deveniseră o specializare academică de sine stătătoare. Se 
pare că Tametoki era un caz destul de rar în vremea aceea, având în 
vedere interesul său profund pentru cultura chineză. (N. a.) 



rece. L-am ajutat pe bucătarul nostru să gătească terciul de şapte 
plante 36 . îmi plăcea să-mi leg părul la spate, să-mi suflec pantalonii 
şi să mă aventurez în bucătărie o dată pe an. După ce am pus 
mâncarea pe foc, m-a fulgerat amintirea lui Takako, sora mea, care 
avea obiceiul să strâmbe din nas când serveam acest fel. Noi îl 
pregăteam din două tipuri de orez, trei soiuri de mei, fasole roşie, 
susan şi verdeţuri. Cu câţiva ani înainte, încercasem să o ademenesc 
pe Takako adăugând castane şi curmale uscate, dar ea le-a mâncat 
doar pe acelea şi a lăsat restul neatins. Toţi ceilalţi membrii ai 
familiei s-au arătat încântaţi de ideea mea, astfel încât am folosit 
reţeta şi după aceea. 

Următoarele zile s-au scurs încet, în aşteptarea numirilor de la 
curte. Când în sfârşit a sosit şi ziua cu pricina, tata s-a alăturat 
mulţimii de nerăbdători, care se înghesuiseră în curtea palatului să 
asculte anunţul oficial, în vreme ce noi, ceilalţi, am aşteptat acasă ca 
pe ace. La prânz, ne-am adunat în sala mare, sperând că veştile de la 
el aveau să aducă un deznodământ fericit după această lungă 
perioadă de nesiguranţă. Am rămas însă cu toţii năuci când tata s-a 
întors şi s-a dus glonţ în biroul lui, trecând pe lângă noi ca o 
furtună. Eu m-am temut de ce era mai rău. Noroc că unul dintre 
verişorii mei îl însoţise pe drumul de întoarcere, îngrijorat de cum 
avea să primească vestea. De la el am aflat ce se întâmplase. 

Veşti proaste. Fusese numit guvernator al insulei Awaji - cel mai 
mărunt, neînsemnat, meschin şi prizărit post pe care şi-l putea 
imagina cineva. Fratele meu începu să blesteme şi să strige, 
mărşăluind de colo-colo revoltat. Am încercat să-l împac, eu însămi 
cu inima strânsă de deznădejde. Ce puteam să-i spun tatei? 
Pesemne că trăia o dezamăgire fără margini. 

Spre seară, tata s-a năpustit afară din biroul său, cu o foaie de 


36 Fel de mâncare tradiţional, care se consumă în primele zile ale Anului 
Nou, pentru sănătate şi viaţă lungă. 



hârtie sub braţ. Era îmbrăcat încă în hainele de la curte, dar părul i 
se ciufulise îngrozitor. Mama noastră vitregă a scos un strigăt de 
uimire şi s-a grăbit să-l aranjeze. Fără s-o ia prea mult în seamă, tata 
a stat totuşi pe loc şi i-a dat voie să-i strângă brâul şi să-i netezească 
hainele şi părul. Eu îl priveam mută din pragul uşii. Ochii săi, care 
până atunci urmăriseră un punct oarecare în depărtare, s-au oprit în 
cele din urmă asupra mea: 

— încă nu e totul pierdut. Am de gând să-i fac împăratului un 
dar. 

Şi cu asta a şi ieşit pe poartă, cu slujitorul alergând grăbit după el, 
încercând să ţină pasul cu mersul lui iute. Mama vitregă a început 
să plângă. Copiii îi urmară exemplul, la fel şi slujitorii. Eu m-am 
retras în birou, să scap de larma lor. 

încăperea era într-o stare jalnică, lucru care m-a lăsat fără cuvinte. 
Tata era un om peste măsură de meticulos. Eu însămi sunt destul de 
ordonată, dar el tot mă mai dojenea uneori din cauza unei pensule 
pe care nu o lăsasem la locul ei sau a vreunui baton de cerneală pe 
care îl tocisem într-o formă neregulată. Nu mai văzusem niciodată 
măsuţa lui de scris într-o asemenea neorânduială. Tomuri chinezeşti 
lăsate deschise, împrăştiate pe podea ca nişte copii abandonaţi. 
Bucăţi de hârtie pe care erau scrijelite crâmpeie de poeme, aruncate 
peste tot. Pensula, pe care o lăsase necurăţată, se odihnea pe 
reazemul ei din porţelan cu chip de dragon. Parcă vedeam aievea 
furtuna din suflehil tatei, înmărmurită, am început să pun lucrurile 
la locul lor. 

Am descoperit un vers în chineză care mi-a atras atenţia: „Nopţi 
îngheţate, pline de suferinţă, de studiu". Şi încă unul: „Mâneci 
inundate de lacrimi stacojii". Mi-am dat seama că tata se căznise să 
compună un poem în chineză, prin care îşi exprima adânca 
dezamăgire după ziua aceea. Am căutat restul poeziei sau măcar o 
ciornă a întregului poem. Aşa am mai găsit un vers: „în dimineaţa 
de primăvară când s-au împărţit însărcinările". Mai aveam nevoie 



de unul singur ca să completez catrenul. Oare imaginea lacrimilor 
de sânge să fi fost versul-concluzie? Nu, ritmul nu se potrivea. 
Trebuia să fie altceva. 

„Cerul senin, albastru, gol." Oare acesta să fi fost? Da, l-am găsit 
pe tot: „Mă uit pierdut la cerul senin, albastru, gol". 

M-am cutremurat. Tata intenţiona să-i dea împăratului acest 
poem? Nu mai încăpea nicio îndoială: era încredinţat că nu mai 
avea ce pierde. 

Văicăreala aceasta avea să-l facă să pară, în cel mai bun caz, 
nerecunoscător. Tot ce puteam să sper era ca împăratul Ichijo să fie 
înţelegător. Avea doar şaisprezece ani, mă întrebam cum ar fi putut 
să împărtăşească el simţămintele unui bătrân care se afla în faţa 
ultimei şanse a carierei sale. 

M-am dus la statuia sacră a lui Kannon, pe care mătuşa mi-o 
oferise drept dar de rămas-bun la ultima noastră despărţire. Am pus 
un vârf de lemn de aloe într-un mic vas pentru arome şi m-am rugat 
ca mila cerească să se pogoare asupra inimii împăratului. 

Tata s-a întors de la palat. îşi lăsase poemul în mâinile unei 
doamne cu care păstrase legătura din vremurile în care lucrase la 
curte şi pe care o încredinţase cu sarcina de a-1 supune atenţiei 
împăratului la momentul potrivit. Cred că nu şi-a dat seama de 
grozăvia faptei sale decât abia în ziua următoare. S-a trezit târziu, 
după mahmureala dobândită în urma beţiei - stare în care îl 
vedeam rar pe tata - cu care pusese capăt acelei zile îngrozitoare. 

Doliu purtam oricum după moartea lui Takako. Acum aveam 
atât de multe motive noi să jelim, încât atmosfera tânguitoare 
devenise sufocantă. M-am trezit că nu mai suportam nici puieţii de 
pin cu care împodobisem încăperile. Mesajul lor de fericire şi 
prosperitate îmi părea acum nepotrivit de crud. 

în cea de-a treia zi după anunţul repartiţiilor în provincii, la 
poarta noastră îşi făcu apariţia un sol imperial. Tata se aştepta la un 



răspuns pentru plângerea lui nesăbuită şi nerecunoscătoare, aşa 
încât era pregătit să-şi primească pedeapsa cu demnitate. L-am 
poftit pe mesager în sala mare, unde aprinseserăm câţiva hibachi 37 , 
ca să încălzim camera. Tata s-a făcut gata cât ai clipi, nici n-a apucat 
solul să-şi încălzească bine mâinile, că au şi plecat împreună la 
palat. 

Ningea cu fulgi mari şi moi la ora înserării, când s-a întors tata. 
Zăpada se aşternea alene pe frunzele de bambus din grădină, ca 
pictată de maeştrii chinezi, care nu zugrăveau neaua, ci tot ceea ce 
rămânea neacoperit de zăpadă. Noi eram cu toţii adunaţi în pridvor, 
tremurând şi ciulindu-ne urechile după fiecare hurducăit de trăsură. 
Tata a intrat val vârtej şi, scutur ându-şi zăpada de pe umeri, ne-a 
spus să-l aşteptăm în sala mare. înăuntru se făcuse cald, iar Urne 
tocmai aprindea lămpile cu ulei în lumina asfinţitului. Când a intrat, 
ne-a găsit pe toţi aşezaţi. Lumina plăpândă a amurgului nu ne 
permitea să citim nimic pe chipul lui. 

Muşchii bărbiei îi zvâcneau, aşa se întâmpla ori de câte ori îl 
încercau emoţii adânci. Pentru un timp, care mi-a părut lung cât o zi 
de post, am rămas cu toţii tăcuţi, apoi tata a început să tuşească în 
hohote, ca şi cum ar fi izbucnit în râs. Mama noastră vitregă se temu 
să nu aibă un atac de inimă şi sări pe dată lângă el. Dar tata o alungă 
cât colo. Era adevărat, râdea din toată inima. La început nu ştiam ce 
să credem. Nu cumva se îmbolnăvise? Ori îşi ieşise cu totul din 
minţi? De fapt, tata era în culmea fericirii, o stare în care nu-1 mai 
văzuserăm niciodată. Aşa că ne-a luat câteva clipe să pricepem ce se 
petrece. 

în cele din urmă se potoli. Privind înapoi, înţeleg foarte bine cât 
de uşurat trebuie să se fi simţit atunci, după mai bine de zece ani de 


37 Vas cu cărbuni care se aşază în lăcaşe speciale, săpate din loc în loc în 
podea. Sistemul de încălzire bazat pe hibachi este folosit şi astăzi în 
camerele tradiţionale amenajate în locuinţele japoneze. 




încordare - zbucium ce atinsese culmi de nesuportat în vâltoarea 
evenimentelor din acele zile. Tata îşi şterse lacrimile, îşi drese glasul 
şi ne anunţă plin de ceremonie: 

— împăratul a găsit de cuviinţă să mă numească guvernator al 
provinciei Echizen. 

Nobunori a chiuit ca un barbar emishi 38 , iar mama noastră vitregă 
a scos un mic ţipăt de uimire şi bucurie. 

— Echizen este una dintre Marile Provincii, aşa că numirea mea 
vine cu un stipendiu îndestulător, ne-a spus tata mai departe. Vom 
scăpa de grijile băneşti, puteţi fi liniştiţi de acum înainte. Şi este o 
mare onoare pentru noi să fim încredinţaţi cu administrarea unei 
provincii atât de însemnate. De acum încolo, nu ne vom mai ruşina 
niciodată că familia noastră nu are rang oficial. 

Nobunori s-a repezit şi a luat o sticlă de sake de la Urne, care 
tocmai intra cu mâncarea. 

— în cinstea dumitale! a strigat el, închinând o cupă pentru tata. 
Totul vine de la neasemuitul poem chinezesc pe care l-ai compus! 

Tata mi-a aruncat o privire tăioasă, iar eu am simţit cum mă 
îmbujorez ca o camelie. 

— Ne-a spus Fuji, a continuat fratele meu, dându-mă în vileag. 
N-am fost niciodată îndeajuns de sârguincios la învăţătură, dar 
acum înţeleg în sfârşit de ce e important să studiezi. E 
nemaipomenit ce a făcut împăratul! sporovăia mai departe 
Nobunori. 

Mama vitregă părea adâncită în gânduri. 

— Dragul meu, a îndrăznit ea să vorbească, atunci când zici că 
„vei fi încredinţat cu administrarea unei provincii atât de 


38 Grup etnic minoritar, care a locuit în nord-estul insulei Honshu şi care a 
opus rezistenţă încercărilor de supunere exercitate de puterea centrală în 
timpul perioadelor Nara şi Heian (între secolele al VH-lea şi al X-lea). (N. 
a.) 



însemnate" înseamnă că îl vei supraveghea pe cel care va avea 
reşedinţa la Echizen? 

L-a privit pe tata cu emoţie. 

— Nu, draga mea soţie, înseamnă că voi conduce provincia eu 
însumi şi că vom locui în Echizen şi voi face tot ce este demn de un 
reprezentant al împăratului acolo. 

Tata i-a vorbit cu blândeţe, dar ea s-a simţit izbită de cuvintele 
lui, de parcă ar fi primit adevărate lovituri de pumn. Şi-a acoperit 
chipul cu mâneca largă. 

— Vrei să spui că va trebui să ne mutăm în Echizen? a întrebat ea 
cu glas pierdut. Să lăsăm capitala şi să trăim la graniţă? 

Tata a luat-o de mână. 

— Aud că e o provincie foarte frumoasă, i-a şoptit el blajin. Va fi 
un lucru inedit şi interesant pentru noi toţi. 

— Dar ce ne facem cu educaţia copiilor? Şi cu părinţii mei? 

Copleşită de gândul că avea să se rupă de centrul lumii civilizate 

şi să fie aruncată la marginea ţinuturilor barbare, mama noastră 
vitregă începu să plângă. Pe de altă parte, Nobunori era atât de 
entuziasmat că avea să se mute în nordul sălbatic, încât începu din 
nou să ţopăie. Izbuti să ne mai însenineze puţin. Fraţii noştri mai 
mici se rostogoleau şi ei plini de veselie, molipsiţi de înflăcărarea 
zgomotoasă a lui Nobunori. Cât despre mine, chiar în mijlocul 
acelui talmeş-balmeş, am început să ţes un plan minunat. 

Oricât de mult s-ar fi împotrivit mama noastră vitregă să se mute 
la Echizen, ştiam că tata avea să-şi impună în cele din urmă 
hotărârea şi că ea avea să plece cu el, împreună cu copiii. Şi, oricât 
de mult ar fi stăruit tata să fac nunta cu Nobutaka şi să mă aşez la 
casa mea înainte de plecare, eram încredinţată că îl puteam 
convinge, în schimb, să mă ia cu ei la Echizen. 

In cea de-a treia zi a lunii a treia, am pornit singură pe malul 
râului Kamo, chiar la poalele templului sacru. Aveam în mână un 



buchet de orhidee sălbatice, pe care le culesesem din spatele 
grădinii noastre. Când m-a găsit Nobunori şi m-a întrebat ce caut în 
grădină, i-am spus că adunam flori pentru exerciţiile mele de 
pictură. Lucram la câteva schiţe în stil chinezesc, cu orhidee, 
bambus şi prun pe post de modele, ca să exersez tuşele de bază. 
Orhideele sălbatice erau cele mai uşoare. Ca de obicei, Nobunori şi- 
a râs de mine, luându-mă peste picior. 

Dar pe acelea nu aveam de gând să le pictez. Cu o zi înainte 
ţinusem post şi mă rugasem să-mi pot duce planul la bun sfârşit. 
Voiam să scap de măritiş plecând la Echizen. Mă binecuvântasem 
cu florile, meditând să mă curăţ de ispite, de gânduri meschine şi de 
porniri nărăvaşe, să le trimit pe apa sâmbetei şi ele să se facă una cu 
frunzele. A doua zi m-am dus la râul Kamo şi, de pe mal, m-am 
rugat din nou şi mi-am aruncat mănunchiul de păcate la vale, pe 
apa iute curgătoare. 

Fireşte că nu eram singura care se purifica în acest fel pe malul 
râului. M-am înseninat privind cum florile se rostogolesc în apă, se 
desfac unele de altele şi se amestecă din nou cu flori din alte 
buchete, pentru a sfârşi înghiţite la vale de torentul umflat de 
ploaie. Din păcate, trăsura vecină era înţesată de preoţi budişti, din 
aceia care îşi poartă urechile strânse la spate în pălărioare de hârtie 
atunci când fac pe vracii ghicitori. Arătau de-a dreptul jalnic şi 
tulburau atmosfera sfântă a locului. Am încercat să nu-i bag în 
seamă, dar tot mi-a venit în minte următorul poem: 

Haraedo no kami no kazari no mitegura ni utate mo magau mimi 
hasami kana 

Găteli goale, ofrande pentru zei - pălării de hârtie / Şi înfăţişarea, şi 
rugile se crâmpoţesc ca ele. 


Tata petrecea o grămadă de timp la palat, ocupat cu pregătirile 
pentru plecarea la Echizen. După cum mă aşteptasem, mama 



noastră vitregă se resemnase cu această schimbare, deşi nu se arăta 
deloc fericită. Părinţii ei erau mai mereu la noi, chipurile ca să o 
ajute cu mutatul lucrurilor, dar de fapt folosindu-se de prilej ca să 
petreacă mai mult timp împreună cu fiica şi nepoţii lor. Nici ei nu 
erau încântaţi de plecare. Nu ar fi îndrăznit niciodată să sufle vreo 
vorbă împotriva avansării ginerelui lor, dar mustrarea li se citea în 
priviri. Nu era de mirare că tata prefera să-şi petreacă zilele la palat. 

Eu îmi începusem lupta pentru a pleca la Echizen împreună cu ei. 
Tata spunea că nu se mai pomenise ca vreo femeie de vârsta mea să 
părăsească oraşul-capitală nemăritată. Săraca Chifuru, aşadar prin 
asta trecuse ea - o grăbiseră să se mărite înainte ca tatăl ei să plece la 
Tsukushi. întâmplarea făcea ca Nobutaka să se afle în capitală 
pentru câteva luni, iar tata mă tot zorea să ne întâlnim să hotărâm 
data nunţii. Mă rugam ca tata, în adâncul sufletului său, să nu poată 
îndura gândul de a mă lăsa în urma lui. Cu cine avea să-şi mai 
împărtăşească gândurile în satele Echizenului? Cu soţia lui, care 
suferea în tăcere? Cu nerodul de frate-meu? I-am tot explicat că 
acolo nu prea va avea cu cine să stea de vorbă. însă el a rămas 
neclintit. 

în cele din urmă, am făcut o scenă şi l-am ameninţat că îmi tai 
părul şi mă călugăresc dacă nu mă ia cu ei. Ajunşi în această situaţie 
fără ieşire, am făcut o înţelegere. Dacă mă lăsa să merg în Echizen, îi 
făgăduiam să-i scriu lui Nobutaka şi să mă căsătoresc atunci când el 
avea să revină definitiv în capitală. Asta urma să se întâmple peste 
câţiva ani buni, m-am gândit eu, şi poate că până atunci Nobutaka 
îşi pierdea interesul. Nu avea rost să-mi fac griji pentru ceva ce 
aparţinea unui viitor atât de îndepărtat şi nesigur. 

Eram aşa de preocupată de reuşita planului meu de a părăsi 
capitala alături de ceilalţi, că nu am dat prea multă atenţie 
scandalului care se afla pe buzele tuturor încă de la începutul 
anului. Fără îndoială, numirea tatei la Echizen reprezenta un 



eveniment nemaipomenit pentru noi, dar pentru restul lumii nu era 
decât un subiect de cleveteală într-o după-amiază oarecare. Era 
extraordinar, într-adevăr, faptul că împăratul se arătase atât de 
mişcat de plângerea tatei, încât se împotrivise hotărârii lui 
Michinaga. Şi încă şi mai neobişnuit era gestul lui Michinaga, care 
retrăsese postul deja încredinţat unuia dintre nobilii săi pentru a i-1 
oferi tatei! Sunt convinsă că toate acestea au provocat mare vâlvă în 
rândurile oficialilor. Norocul nostru că scandalul iscat în jurul lui 
Korechika a izbucnit chiar atunci. Altfel, negura răutăţilor ce 
bântuie mereu neabătută deasupra curţii s-ar fi pus de-a curmezişul 
peste norocul tatei şi s-ar fi prefăcut în duşmănie de moarte. 

Iată ce se întâmplase. împărăteasa-mamă, Senshi, sora lui 
Michinaga, se tot simţise slăbită, aşa că vracii ghicitori i-au prescris 
o schimbare de reşedinţă. împărăteasa a pus atunci stăpânire peste 
palatul Ichijo, împreună cu suita sa, gonindu-i pe vechii locuitori ai 
acestuia la casele lor de la marginea oraşului. Familia care fusese 
silită să se mute avea două fete: una frumoasă şi alta nu prea 
frumoasă. Korechika o curta pe cea frumoasă de mai multă vreme. 
Pesemne că schimbarea îl bucura, fiindcă acum îi era mult mai uşor 
s-o viziteze pe doamnă în casa ei decât atunci când ea locuia la 
palatul Ichijo. 

în acelaşi timp, împăratul Kazan se apucase să-i trimită scrisori 
de dragoste celeilalte fete. Cum nu primea niciun răspuns la răvaşe, 
Kazan îi făcea o curte stăruitoare, ducându-se el însuşi la ea acasă. 
Lui Korechika nu-i venea a crede că împăratului îi căzuse cu tronc 
tocmai fata cea lipsită de farmec, bănuindu-1 în schimb că pusese 
ochii pe doamna lui. Tata socotea purtarea lui Korechika de 
neîngăduit, dar se străduia să nu-şi dea în vileag dezamăgirea. 

Drept este că s-ar fi cuvenit ca tânărul Korechika să fie mai cu 
băgare de seamă. Deja suferise o înfrângere însemnată când 
pierduse regenţa în favoarea unchilor săi, Michikane şi apoi 
Michinaga. Nu era deloc momentul potrivit să atragă atenţia asupra 




sa. Cu toate acestea, ce credeţi că face Korechika? Nici mai mult, nici 
mai puţin decât să se ia la bătaie cu Kazan într-o noapte cu lună 
plină, tocmai la ceasul când împăratul retras pleca de la casa celor 
două surori. 

„Am vrut doar să-i dau o sperietură" - iată ce scuză jalnică a 
rostit Korechika în apărarea sa când totul a ieşit la lumină. Kazan 
trăsese într-adevăr o sperietură grozavă, după ce o săgeată îi 
străpunsese cămaşa. întâmplarea nu era defel măgulitoare, aşa că 
însuşi Kazan a încercat să treacă faptele sub tăcere, dar în duda 
strădaniilor sale povestea a ajuns totuşi la urechile lui Michinaga şi 
ale împăratului. Korechika a fost acuzat de lezmajestate. Cu toate că 
purtarea sa nu era deloc potrivită cu statutul de membru al casei 
imperiale, Kazan îşi păstra în continuare rangul de împărat, fie el şi 
retras. Toată lumea era curioasă să vadă cum avea să-l pedepsească 
Michinaga pe Korechika. 

La începutul acelei veri, slujbele de pomenire pentru cei care ne 
părăsiseră cu un an în urmă s-au ţinut lanţ. Timp de zece zile la 
rând am participat la câte o slujbă, iar o dată am fost chiar la două 
slujbe în aceeaşi zi. Unii lepădaseră deja hainele de doliu, dar cei 
mai mulţi rămăseseră în straie cernite. Am descoperit o fată care 
înainte mi se păruse încântătoare în roşu-aprins sau verde-pin. 
Arăta şi mai frumoasă în cenuşiu, de parcă lipsa culorilor îi sporea 
farmecul. 

M-a întrebat după cine purtam doliu. I-am spus că îmi murise 
sora mai mare, iar ea mi-a răspuns uimită că o jelea pe sora ei cea 
mică şi că aceasta se prăpădise aproape în acelaşi timp cu sora mea. 
M-a rugat să ne considerăm una pe alta surori, căci amândouă ne 
pierduserăm surorile. Şi aşa am început să ne scriem, chiar dacă în 
curând eu urma să plec departe. 

Bârfele despre Korechika nu mai conteneau nici măcar la 
parastase. 



— La urma urmei este ministru la palat, iar sora lui, împărăteasă, 
doar nu l-or căsăpi ca pe un hoţ la drumul mare, spuneau unii. 

Alţii credeau că tocmai de aceea avea să fie alungat de la palat. 
Eu abia aşteptam să văd ce va face Michinaga. Noi, cei din familia 
noastră, îi eram profund îndatoraţi, dar nu ştiam prea multe despre 
el. La începutul anului, soarta noastră se aflase în mâinile lui, ca un 
ou de prepeliţă. Michinaga se înduplecase să-l ocrotească, oferindu-i 
un cuib în Echizen, dar ar fi putut la fel de bine să-l zdrobească. Eu 
căutam indicii despre firea lui în felul cum avea să-l pedepsească pe 
Korechika. 

Nu după multă vreme, tata s-a întors într-o bună zi de la palat cu 
vestea că atât Korechika, cât şi fratele său, Taka'ie, au fost 
surghiuniţi, unul la un capăt, iar altul la celălalt capăt al împărăţiei. 
Cum era de aşteptat, fuseseră găsiţi vinovaţi de atac asupra unui 
membru al familiei imperiale. In plus, fuseseră osândiţi şi pentru 
magie neagră împotriva împărătesei-mame, Senshi, şi, cel mai grav 
lucru dintre toate, pentru săvârşirea de ritualuri destinate numai 
familiei imperiale. 

Presupunând că aceste învinuiri erau drepte, curtea era pe deplin 
îndrituită să-i alunge pe cei doi fraţi. Dar eu mă întrebam dacă 
acuzaţiile erau totuşi adevărate. Korechika era ambiţios şi fără 
îndoială că i se aprindeau repede călcâiele, dar nu-mi părea deloc 
nechibzuit. Din clipa în care l-am zărit prima dată în lume, l-am 
urmărit pretutindeni, storcând de la tata crâmpeie de zvonuri 
despre el. Mărturisesc că îl găseam de-a dreptul fermecător. Până la 
urmă, am ajuns la concluzia că fusese surghiunit mai mult pentru 
cine era decât pentru ceea ce făcuse. După cum bine cunoscusem 
mila tânărului împărat Ichijo, eram sigură că nu el se afla în spatele 
acestei hotărâri aspre. Trebuie să fi fost mâna lui Michinaga. 

Korechika fusese vremelnic instalat în funcţia de regent, după 
moartea tatălui său. Faptul că nu reuşise să-şi păstreze poziţia se 



datora în cea mai mare parte imaturităţii sale. Dar cum timpul putea 
îndrepta acest neajuns, nu mi se părea nimic neobişnuit în faptul că 
Michinaga îl percepea ca pe un rival. Sora lui Korechika, 
împărăteasa, era grea şi, dacă urma să aducă pe lume un băiat, 
atunci acesta avea să devină prinţ moştenitor, iar pretenţiile lui 
Korechika la regenţă urmau să se consolideze. Michinaga avea fete 
pe care putea să le includă în pleiada de consoarte ale împăratului 
Ichijo, însă ele erau încă mici. Una peste alta, nu era greu de înţeles 
de ce Michinaga se simţea mai în largul său ştiindu-1 pe Korechika 
departe de capitală. Şi totuşi, cu cât sânge-rece îşi exilase propriul 
nepot! 

Tata preţuia nespus calităţile de om stat ale lui Michinaga. îl 
privisem mereu ca pe o persoană cu mintea ascuţită în multe 
privinţe, dar era uimitor cât de mult se deforma părerea lui despre 
ceilalţi în funcţie de pasiunea mărturisită a acestora pentru poezia 
chineză. Mie mi se părea că reverenţa faţă de clasicii literaturii, deşi 
admirabilă, putea să coexiste extrem de bine cu o fire crudă şi 
sălbatică. însă, din respect pentru părerea tatei, mi-am păstrat 
pentru mine părerile despre Michinaga. 

în acelaşi timp, eram curioasă să aflu ce se ascundea de fapt în 
spatele hotărârii care schimbase numirea tatei din jalnicul post de la 
Awaji în mult râvnitul Echizen. Gura lumii spunea că împăratul 
fusese într-atât de mişcat de poemul tatei, încât îi poruncise lui 
Michinaga să-i schimbe numirea. Fratele meu se tot lăuda în stânga 
şi-n dreapta cu povestea aceasta, pe care o repeta oricui îi ieşea în 
cale. Dar, în adâncul inimii, eu ştiam că poezia tatei nu fusese nici 
pe de parte atât de grozavă. în plus, începeam să-mi dau seama că, 
deşi în mod oficial regentul era cel care punea în aplicare voinţa 
împăratului, în practică lucrurile stăteau întocmai pe dos. Ichijo nu 
putea face nimic fără încuviinţarea lui Michinaga. Aşadar, era 
posibil ca Michinaga să-i fi făcut pe plac tânărului împărat, dacă 
într-adevăr fusese dorinţa lui Ichijo să arate respect pentru 



învăţătura clasică, sprijinind un cărturar riguros ca tata. Ori poate că 
fusese exact invers, ceea ce era şi mai uşor de presupus, anume că 
Ichijo abrogase prima numire a tatei la cererea expresă a lui 
Michinaga. Totuşi, de ce i-ar fi făcut Michinaga o asemenea favoare 
tatei? De bună seamă că avea un motiv politic, şi tata era îndeajuns 
de departe de scena politică astfel încât să nu aibă niciun rol de 
jucat. 

Aproape că isprăvisem pregătirile pentru călătoria la Echizen. Cu 
noua mea soră mai mare reuşisem să aranjez doar câteva întâlniri 
furişe, dar ne scriam de mai multe ori pe zi. Mai că-mi părea rău că 
ţineam morţiş să plec din capitală. Dar îmi aduceam repede aminte 
că, dacă aş fi rămas, atunci m-aş fi măritat şi tot n-am mai fi putut să 
ne întâlnim. însuşi gândul că nu aveam multă vreme de petrecut 
împreună părea că ne înteţea simţămintele uneia faţă de cealaltă. 

Ca să ne putem întâlni între patru ochi, făceam în aşa fel încât să 
mergem în acelaşi timp în pelerinaj la templul cel nou, numit 
Jitokuji. Puteam petrece astfel împreună câteva ore nepreţuite, într-o 
cămăruţă ce dădea spre o costişă povârnită. Ghirlande aurii de 
trandafiri domneşti 39 galbeni ţâşneau dintre stânci ca nişte pârâiaşe 
şi se oglindeau în luciul iazului de la poale. 

Simţeam că trăiesc dragostea prieteniei adevărate pentru întâia 
dată. Sigur că ţinusem la Chifuru, dar apropierea noastră crescuse 
dintr-un sentiment de familiaritate. Cu Ruri legasem o prietenie 
fierbinte de-o vară, care s-a răcit de îndată ce am părăsit coliba de la 
ţară şi ne-am înapoiat la vieţile noastre de zi cu zi. Abia acum 
descopeream ataşamentul pătimaş şi sorbeam cu nesaţ fiecare petic 
de pe chipul alb şi mătăsos al surorii mele, din glasul ei melodios şi 


39 Kerria rose, în original, este o specie de trandafir originară din Asia, care 
creşte sub formă de arbust, cu flori galben-aurii bătute. Denumirea 
japoneză este yamabuki. 



din trupul ei atrăgător. Bucuroasă de dragostea ei, în adâncul inimii 
mă înspăimântam la gândul că mai aveam puţin şi urma să ne 
despărţim. Era la fel de cutezătoare şi frumoasă ca o floare de 
trandafir domnesc, iată numele pe care i l-am dat. I-am spus într-o 
zi că mi-ar plăcea s-o văd îmbrăcată în acele culori, în veşminte 
portocalii mărginite cu galben şi cu straturi roşii pe dedesubt - 
combinaţie numită chiar Trandafir Domnesc. Nuanţele aveau ceva 
exotic, în stil chinezesc, şi socoteam că se potriveau de minune cu 
felul ei de a fi. 

Smerită, aşa cum se cuvine unei surori mai mici, am lăsat-o să mă 
înveţe despre iubire. 

Ce bine ar fi fost să fi putut pleca la drum înainte de venirea 
căldurii, dar nu am avut încotro, cu toate pregătirile de care trebuia 
să ne îngrijim. N-aş zice că mama noastră vitregă ne zădărnicea 
planurile, dar era limpede că se codea să plece. Aproape că s-a 
bucurat când i s-a îmbolnăvit pruncul, rugându-ne să întârziem 
plecarea cu încă cinci zile. Eu am încercat să-i fiu tatei un ajutor de 
nepreţuit. Mama vitregă a fost încântată că am preluat eu sarcina 
pregătirilor, ea preferând să nu se gândească la toate acestea. 

In cele din urmă am fost gata de plecare. Totul era împachetat în 
bocceluţe şi încărcat în trăsuri. Tata şi-a luat cu el întreaga colecţie 
de cărţi în chineză, aşa că mama vitregă a stăruit că şi ea avea 
nevoie, la rândul ei, de toate mătăsurile din lada de zestre. Tata i-a 
atras atenţia că în Echizen nu va avea prilejul să se gătească după 
moda din capitală, dar buzele ei tremurătoare l-au făcut numaidecât 
să-şi schimbe părerea. Aşa că i-a dat voie să-şi ia tot ce socoteau ea 
şi copiii că le putea face viaţa mai uşoară în provincie. Băieţii au 
plâns la auzul veştii că nu puteau lua cu ei pisicile, dar tata i-a 
liniştit cu promisiunea că le va da voie să ţină un căţeluş în Echizen. 
Nobunori ardea de nerăbdare să plecăm, având bagajele făcute încă 
de la începutul lunii. Cu toată vânzoleala, devenise şi mai 



nerăbdător. Nu-mi venea să cred că îşi lua cu el toată colecţia de 
insectare. Era convins că avea să găsească specii noi în Echizen. 

Eu mi-am împachetat pensulele şi piatra pentru cerneală în 
ultima clipă. Cele din urmă cuvinte pe care le-am scris - un poem 
pentru Trandafirul meu Domnesc: 

Kita eyuku kari no tsubasa ni kotozuteyo kumo no uwagaki kakitaezu 
shite 

Trimite-mi mereu veşti - / Nori scrijeliţi de aripi de gâşte sălbatice în 
zbor spre miazănoapte. / Scrie-mi fără contenire. 

Jurnal de călătorie 
Tabi no kiroku 

ÎNSEMNĂRI DE CĂLĂTORIE, PRIMA ZI 

în seara din ajunul plecării, tata ne-a ţinut o predică serioasă 
despre cât de important e să ne păstrăm firea. Ne-a spus că are să ne 
petreacă un trimis împărătesc şi că lui nu-i surâde deloc gândul să- 
şi vadă nevasta smiorcăindu-se, iar pe socri văitându-se ca la 
înmormântare. Dis-de-dimineaţă, când să pornim cu toţii la drum, 
la poartă a apărut un sol abia trăgându-şi sufletul, cu un pachet 
pentru mine. Nu voiam să-l deschid în grabă, aşa că l-am ascuns la 
piept, sub kimono. Aerul răcoros al zorilor cenuşii de vară era 
înmiresmat şi neclintit. Ce frumoasă era capitala în ceasul acesta din 
zi! în minte mi-a răsărit gândul că făceam o mare greşeală. 

Eu împărţeam trăsura cu mama vitregă şi cu fetiţa ei. Nobunori 
era în cealaltă trăsură, împreună cu cei doi băieţi, care acum aveau 
cinci şi trei ani. Le plăcea la nebunie de fratele lor mai mare, care se 
juca fără milă cu ei. Când erau în grija lui Nobunori, se purtau ca 
nişte căţeluşi. Eu eram bucuroasă că nu trebuia să împart 



înghesuiala din trăsură cu nişte băieţandri, cu toate că suspinele 
înfundate şi tristeţea mamei vitrege mi-au înnegurat şi mie inima 
încetul cu încetul. Crezusem că voi fi fericită în ziua plecării. Tata 
mergea călare, împreună cu cele două călăuze ale noastre, 
schimbând din când în când locul cu Nobunori. Ne pregătiserăm 
pentru o călătorie de cinci zile, dar până la urmă a durat opt. 

Ne-am petrecut cea dintâi noapte în Otsu, pe malul de miazăzi al 
lacului Omi 40 . Prima zi de călătorie fusese istovitoare pentru suflet, 
dar nu neapărat obositoare pentru trup. Eu mai călătorisem la Otsu. 
Dimineaţa fusese aglomeraţie mare pe calea Awada. Am trecut pe 
lângă care încărcate cu legume, buşteni şi fân, toate în drum spre 
capitală. Nu puţini erau ţăranii gârboviţi sub povara coşurilor de 
bambus doldora de vinete şi castraveţi. Nu erau multe convoaie de 
drumeţi care să călătorească în direcţia noastră, cel puţin nu la 
ceasul acela din zori. Pesemne că seara cursul avea să se schimbe, cu 
cei mai mulţi călători înapoindu-se din capitală în provincie. 

După prânz, când am trecut de strâmtoarea Ausaka, mama 
noastră vitregă a izbucnit în lacrimi amare. Şi eu am simţit un nod 
în gât. Această trecătoare este locul în care înţelegi cu adevărat că 
laşi în urmă capitala. Una era să te duci câteva zile până aproape, la 
Otsu sau la Templul Ishiyama, şi cu totul altceva era să părăseşti 
lumea civilizată pentru cine ştie câtă vreme. Am pipăit pachebil pe 
care îl cercetasem pe furiş mai devreme, când poposisem să ne 
dezmorţim. 

— Vreun suvenir de la Nobutaka? m-a iscodit tata. 

Eu i-am răspuns cu un zâmbet. El a luat gesbil meu ca pe o 
confirmare şi s-a dus mulţumit să-şi aline soţia. Darul s-a dovedit a 
fi o trusă de călătorie din piele de căprioară, în care se aflau o piatră 
mică pentru cerneală, o pensulă şi un baton de cerneală, mic cât o 


40 Actualmente, lacul Biwa. (N. a.) 



rămurică. Totul, împachetat în mai multe straturi de foiţe din hârtie 
de scris. Era un dar minunat şi, de-ar fi fost de la Nobutaka, m-ar fi 
impresionat. Dar bineînţeles că era de la Trandafir Domnesc, care 
mi-1 trimisese alături de poemul acesta: 

Yukimeguri taremo miyako ni Kaeruyama Itsuhata to kikn hodo no 
harukesa 

Rătăcitori pe drumuri / Cu toţii ne reîntoarcem în capitală / Din zări 
oricât de îndepărtate, Itsuhata sau Kaeruyama. 

Ce ageră la minte era, să cuprindă în poezia ei nume de aşezări 
din Echizen. încă de pe atunci m-a cuprins un dor nebun de ea. 

în noaptea aceea, la hanul unde am poposit în Otsu, am pus pe 
hârtie primele mele însemnări de călătorie, cu litere mărunte, scrise 
cu mica pensulă primită de la Trandafir Domnesc. 

ÎNSEMNĂRI DE CĂLĂTORIE, A DOUA ZI 

Am pornit devreme, pentru că ne aştepta o zi lungă, în care urma 
să călătorim numai pe apă. După ce ne-am îmbarcat bagajele la 
Otsu, am purces spre miazănoapte, de-a lungul coastei, cu vânt bun 
în pânze şi cu iuţeală. Mi s-a părut peste măsură de nefiresc să văd 
muntele Hiei la apus, căci în capitală ne obişnuiserăm să-l simţim 
veghindu-ne mereu dinspre nord-est. Deasupra se învolburau nori 
aruncători de umbre ce dănţuiau peste munţii verzi de sub ei. Astfel 
de munţi apar adesea zugrăviţi pe paravanele pictate, şi eu mă 
simţeam de parcă am fi străbătut cel mai strălucit paravan, făurit în 
rai. Peste lac, la răsărit, spinările sure ale munţilor se ridicau 
visătoare din neguri - una dintre ele închipuind un con aproape 
desăvârşit, ca o rudă mai mică a îndepărtatului Fuji. 

Pe deasupra noastră au trecut cinci bâtlani maiestuoşi şi câţiva 
şoimi s-au fugărit în zbor în preajma unui golf în clipa în care am 
trecut pe lângă ei. Un nor uriaş a acoperit soarele, întunecând apele 



şi transformându-le din verzi în cel mai închis liliachiu; apoi lumina 
a izbucnit din spate, ca un mănunchi de raze ţâşnind din nimbul lui 
Buddha Amida şi revărsându-se peste întreaga fire. Nu trăisem 
niciodată sentimentul unei întinderi atât de mari şi deschise cum era 
luciul lacului Omi. Eram înfiorată de uimire şi pioşenie. Câţiva 
pescari au vâslit pe lângă barca noastră, îmbiindu-ne cu bunătăţi de 
prin partea locului. Binedispus, tata le-a dat o mână de orez în 
schimbul pacheţelului pe care ni l-au întins. Fireşte, înăuntru era 
mai mult peşte, precum şi cele mai mici scoici pe care le-am văzut 
vreodată, curăţate de cochilii şi murate. Mi-ar fi plăcut mult să văd 
cochiliile, ar fi fost nimerite pentru jocul de potrivit scoici41. 

Cred că nu ar fi trebuit să mănânc atât de multe. Legănatul 
neîntrerupt al bărcii şi plescăitul valurilor mi-au creat o stare de rău. 
La ceas târziu de seară s-a iscat un pui de furtună, şi atunci mi-am 
dorit să fi rămas acasă, chiar de-ar fi fost să mă mărit cu Nobutaka. 
Cerul s-a întunecat, străpuns de fulgere. In cele din urmă barca 
noastră a tras pe insula Chikubushima, unde am şi rămas să 
înnoptăm. Până şi astăzi simt acel nepotolit rău de mare când citesc 
poemul pe care m-am concentrat atunci să-l compun: 

Kakikumori yuudatsu nami no arakereba ukitaru fune zo 
shizugokoro naki 

Norii se grămădesc pe cer negri, / Talazurile cresc dintr-odată mari. / 


41 Una dintre cele mai preţuite distracţii în epoca Heian era jocul de 
potrivit scoici, kai-awase. Se foloseau 360 de perechi de cochilii, fiecare set 
de două fiind pictat pe partea interioară cu peisaje renumite, versuri etc., 
astfel încât cele două jumătăţi formau un întreg. întrecerea consta în 
identificarea unui număr cât mai mare de perechi. In prezent, scoicile din 
kai-awase au şi o valoare artistică şi decorativă, iar imaginile din interior 
reproduc cel mai adesea scene din romanul lui Murasaki Shikibu, Genji 
monogatari. 




Ca o barcă plutitoare pe valuri / Inima mea nu-şi găseşte pacea. 


Din fericire, isprăvisem cea mai mare parte din călătoria noastră 
pe apă. 

Ce senzaţie ciudată m-a cuprins în clipa în care m-au coborât din 
barcă! De cum am atins iarăşi pământul, sentimentul nefiresc a 
dispărut, cu toate că picioarele îmi tremurau încă slăbite, de parcă 
nu le venea să creadă că nu se mai aflau pe tărâmuri mişcătoare. 
Toată ziua dinainte nu mă gândisem la nimic altceva decât la ce 
lăsam în urma mea, în capitală, din pricina încăpăţânării cu care 
tăgăduiam măritişul. Mama noastră vitregă era slobodă să plângă 
cât poftea, fiindcă nu făcea niciun secret din sentimentele pe care le 
nutrea faţă de mutarea noastră la Echizen. Eu nu aveam această 
libertate şi mă simţeam recunoscătoare pentru pretextul pe care mi-1 
oferea răul de mare, scuzându-mi astfel lacrimile pe care nu mi le 
puteam înfrâna. 

Cu puţin înainte ca pe cer să se adune nori grei de plumb, am 
trecut prin Miogasaki, unde oamenii scoteau din apă năvoadele de 
pescuit. Bărbaţi şi femei laolaltă, în haine aspre, sumeţite la brâu, 
trăgeau mână în mână să ridice mrejele împovărate. 

Aveau braţe şi picioare vânjoase şi arse de soare. Imaginea lor 
mi-a rămas în minte şi am scris un poem pentru Trandafir 
Domnesc: 

Mio no umi ni ami hiku tami ni tema mo naku tachii ni tsukete Miyako 
koishi mo 

Pe apele din Mio / Necurmat se ridică năvoadele. / Fără preget, odată 

cu ele, şi eu mă gândesc cu dor / La ce am lăsat în capitală. 

ÎNSEMNĂRI DE CĂLĂTORIE, A TREIA ZI 

M-am trezit înaintea celorlalţi ca să văd răsăritul. Văzduhul era 
răcoros, iar cerul senin după furtună. Apele lacului Omi erau line ca 



luciul oglinzii, părea de neînchipuit că în ajun se zdrumicaseră 
nemiloase. Peste micul golf se arcuiau semeţ pini negri. Mi-am pus 
în gând să reconstitui peisajul într-o bună zi pe o tăviţă, pentru tata, 
aşa că am adunat un pumn de nisip auriu şi câteva pietricele de pe 
plajă. 

Cu o zi înainte mă căisem din adâncul inimii că mă 
încăpăţânasem să părăsesc capitala. Dacă te căzneşti cu tot 
dinadinsul să ocoleşti ce ţi-e scris, atunci îţi atragi necazuri fără să 
vrei. Nu încăpea nicio îndoială că şi eu sufeream din aceeaşi pricină. 
Dar în dimineaţa aceea limpede şi senină roate părerile mele de rău 
începură să se risipească. Un fluture bălan se zbengui pe deasupra, 
cu toate că pe mal nu era nicio floare, iar apoi, spre marea mea 
uimire, dispăru printre valuri. 

Simţămintele mele se retrăgeau şi se umflau ca talazurile mânate 
de furtună. In care din ele puteam oare să mă încred? Mi-am adus 
aminte de capitală şi, cât ai clipi, mi-a răsărit în minte Trandafir 
Domnesc. Mă întrebam ce face oare. Era tot în haine de doliu, sau se 
pregătea deja să îmbrace din nou veşminte colorate? Abia dacă ne 
cunoşteam, trandafirii domneşti pe care îi văzuserăm la prima 
noastră întâlnire începeau să se ofilească. Eram încredinţată că 
fuseserăm apropiate şi în viaţa de dinaintea acesteia, numai aşa 
puteam să găsesc un înţeles pentru pasiunea noastră fulgerătoare şi 
nesăţioasă. 

Copiii se treziseră şi îi auzeam zbenguindu-se, aşa că am intrat 
înapoi în casă pentru a-i ajuta să se pregătească. Ne-am înghesuit 
din nou în barcă şi ne-am văzut liniştiţi de drum, până pe malul de 
miazănoapte al lacului. Cărăuşii care ne aşteptau acolo ne-au urcat 
bagajele pe spinările animalelor. Eu am cercetat cu o strângere de 
inimă caretele rudimentare pregătite pentru noi. Cele pentru tata şi 
Nobunori aveau cai, dar noi, femeile şi copiii, am fost nevoiţi să ne 
înghesuim în cuşetele de bambus agăţate de cei doi pari pe care îi 
purtau pe umeri câţiva ţărani cu o înfăţişare nespus de fioroasă. 



ÎNSEMNĂRI DE CĂLĂTORIE, A PATRA, A CINCEA ŞI A ŞASEA ZI 

Ajunşi la Itsuhata 42 , am poposit câteva zile la un han, să ne 
întremăm după traversarea munţilor Shiozu. Şi când te gândeşti cât 
m-am bucurat la capătul călătoriei noastre pe apă! Să fi ştiut ce ne 
aşteaptă de acolo înainte, m-aş fi urcat cu bucurie înapoi în bărcuţa 
noastră amărâtă şi as fi făcut cale-ntoarsă la Otsu. Preferam să fiu 
trasă lin de boi cuminţi decât mânată de oameni sau de valuri, dar 
boii nu ar fi putut niciodată să şerpuiască printre potecile pieptişe 
de munte şi printre râpele mărginite de povârnişuri pietroase. Mi- 
am făcut curaj şi am aruncat o privire furişă printre storurile care se 
hâţânau sălbatic la fiecare hurducătură, dar numai ce am zărit 
prăpastia de dedesubt, că mi-a fost de ajuns şi am închis ochii 
înspăimântată. 

La un moment dat, spre uimirea noastră, am auzit glasuri venind 
din cealaltă direcţie. Poteca era atât de strâmtă! Mă tot întrebasem 
până atunci ce ne-am fi făcut dacă ar fi venit cineva din sens opus. 
Din senin, în faţa noastră se iviseră trei bărbaţi bine făcuţi, încinşi 
doar cu o pânză peste coapse şi goi în rest, cu nişte coşuri mari şi 
ude pe umeri. S-au strâmbat la noi dispreţuitori nevoie mare şi au 
urlat la hamalii noştri să se dea la o parte. Apoi au dat cu ochii de 
tata şi de călăuza noastră împărătească şi s-au înmuiat morocănoşi. 
Noi, cu tot alaiul nostru, n-am fi putut nici în ruptul capului să ne 
dăm înapoi, aşa încât cei trei cărăuşi, bodogănind întruna, au făcut 
cale-ntoarsă până acolo unde drumul se lăţea îndeajuns de mult 
încât să ne putem strecura unii pe lângă alţii. Erau cărăuşi de peşte, 
ne-a explicat tata. Ei duceau scrumbiile albastre din ocean, învelite 
în frunze ude, tocmai în capitală. 

N-am reuşit să ajungem în satul unde ne propuseserăm, astfel 
încât, la căderea nopţii, am fost nevoiţi să poposim într-o poieniţă 


42 Oraşul Tsuruga din zilele noastre. (N. a.) 



făcută de tăietorii de lemne. Slujitorii noştri se plângeau fără 
încetare de munţii de bagaje care ne încetiniseră mersul. Pe măsură 
ce se întuneca, mama noastră vitregă începea să-şi iasă din minţi la 
gândul că urma să dormim sub cerul liber. De gura ei, tata ne-a 
ridicat un cort din haine pe care le-a întins cu pricepere. Veşmintele 
noastre de capitală, din mătase fină, arătau ca nuca în perete 
proţăpite între cedri, în creierii munţilor. 

Mama vitregă bombănea întruna, obosită şi înspăimântată. Abia 
după o vreme am băgat de seamă de ce se perpelea aşa - din pricină 
că slujitorii se uitau la noi fără sfială. Ea, care fusese crescută în 
chipul cel mai tradiţional cu putinţă, avea mereu grijă să se ascundă 
cum se cuvine de privirile bărbaţilor. Tata era mai de lume, ţinând 
cont că se învârtise atâta vreme în cercurile de la palat. De la el 
ştiam că doamnele din cele mai înalte ranguri erau mult mai 
emancipate când venea vorba despre astfel de cutume, în 
comparaţie cu familiile bune, care nu erau de viţă nobilă, dar care se 
străduiau din răsputeri să urmeze aceste reguli cu habotnicie. In 
cele din urmă, tata a liniştit-o spunându-i că se putea gândi la 
slujitori întocmai ca la animalele de povară înhămate la trăsurile 
noastre. 

— Doar n-o să te ruşinezi că te priveşte un animal, nu-i aşa? a 
dat-o el pe glumă. 

Mie mi se părea un lucru firesc că ţăranii se uitau la noi iscoditor. 
Fără îndoială că ajutau mulţi oameni să treacă pasul Muntelui de 
Sare, dar nu toţi erau oficiali. De bună seamă că nu văzuseră prea 
multe doamne din capitală până atunci. L-am auzit fără să vreau pe 
unul dintre ei zicând că drumul era cu adevărat sălbatic şi anevoios. 
Mi se părea că semănau mult mai mult cu oamenii decât cu 
animalele - la bine şi la rău. 

Shirinuramu yukiki ni narasu Shiozuyama yo ni furu michi tua 

karaki mono to zo 



Călăuzele peste Muntele de Sare / cunosc prea bine / ce amar este / 

drumul prin viaţă. 

In cea de-a doua zi de călătorie în cuştile acelea îngrozitoare, am 
fost nevoită să-l primesc lângă mine pe cel mai mare dintre fraţii 
vitregi. Erau din cale-afară de neastâmpăraţi şi ţipau de-ţi spărgeau 
timpanele, aşa încât tata i-a despărţit, l-a aşezat pe 

Josen cu mama vitregă şi bebeluşul şi l-a surghiunit pe celălalt în 
trăsura mea. La început m-a speriat planul tatei, dar până la urmă 
călătoria mi s-a părut mai uşoară în compania lui. Micuţul 

Nobumichi s-a lipit de mine tot drumul, iar eu m-am simţit mult 
mai curajoasă şi mai liniştită decât în prima zi. Am ridicat storurile 
de papură ca să ne uităm pe fereastră şi am încercat să-i abat atenţia 
arătându-i câte un bambus ieşit din comun sau câte o capră 
sălbatică zbughind-o speriată din tufişuri la trecerea caravanei 
noastre. Tot drumul m-a ţinut strâns de mână, cu degeţelele lui 
dolofane, printre hurducăturile şi zgâlţâiturile trăsurii. Ne-am jucat 
de-a cine găseşte cele mai frumoase nume pentru căţeluşul pe care 
tata făgăduise să li-1 cumpere copiilor în Echizen. Aşa am descoperit 
că pe copiii de cinci ani îi amuză nemaipomenit de mult numele ce 
descriu părţi ale corpului. 

— Hai să-i punem numele Funduleţul Ham, a propus el râzând 
să se prăpădească. 

Intr-un târziu a adormit, iar una dintre călăuze, băgând de seamă 
liniştea care s-a lăsat, m-a întrebat: 

— L-a furat somnul, nu-i aşa? 

Avea un grai aspru şi a durat câteva clipe până să-mi dau seama 
ce zisese. I-am răspuns că într-adevăr adormise şi numaidecât l-am 
auzit strigând ceva către cealaltă călăuză. La scurtă vreme după 
aceea, am simţit că trag trăsura ceva mai lin. Ori poate era doar 
impresia mea. Mi-era greu să mă înţeleg cu ei. 

Trecusem deja de cele mai abrupte povârnişuri, iar acum 



mergeam pe spinările line ale dealurilor de pe Calea Hokuriku. Mai 
aveam puţin până la Itsuhata, unde eram aşteptaţi şi urma să fim 
conduşi către casa oficială de oaspeţi. 

ÎNSEMNĂRI DE CĂLĂTORIE, ZIUA A ŞAPTEA 

Ultima bucată de drum străbătea Calea Tsuruga, din oraşul care 
se întindea până pe coastă, apoi şerpuia de-a lungul ţărmului înspre 
nord şi se abătea pe mal, până în Echizen 43 . Ce mi-a mai tresăltat 
inima când am zărit oceanul în faţa ochilor! încă dinainte să-l văd îi 
simţisem mirosul sărat adus de briză. Călăuzele noastre necioplite 
au făcut cale întoarsă către Shiozu, iar noi ne-am încărcat bagajele 
pe spinările unor cărăuşi din Echizen, sosiţi special să ne conducă la 
noua reşedinţă a tatei. Se vedea că veneau din capitala provinciei, 
fiindcă erau ceva mai civilizaţi. Drumul era neted, vremea - 
frumoasă, iar priveliştea - fermecătoare. îmi închipuisem mereu că 
lacul Omi este o întindere necuprinsă de ape, dar acum, în faţa 
mării sălbatice din nord, mă simţeam parcă renăscută într-o altă 
lume. Nici măcar mama vitregă nu mai avea de ce să se plângă. 
Atunci am avut din nou un răgaz doar pentru mine. Briza îmi 
mângâia părul, iar oceanul albastru sclipea în lumina soarelui, 
începeam să mă bucur mai mult de călătoria noastră. Deasupra, o 
ceată de nori se unduia ca o spinare de peşte. Nu-mi doream decât 
ca Trandafir Domnesc să fie şi ea lângă mine şi să ne bucurăm 
împreună de priveliştile acelea încântătoare. 


43 Oraşul Takefu din zilele noastre. Aşezarea se mândreşte acum cu un 
parc tematic ce poartă numele lui Murasaki Shikibu, cu o grădină în stil 
Heian şi cu o statuie de bronz monumentală care o înfăţişează pe eroina 
noastră privind spre munţii Echizen, pe care ajunge în cele din urmă să-i 
dispreţuiască. (N. a.) 



însemnări de căpătâi 


Makura no Soshi 

Reşedinţa noastră oficială din Echizen era o construcţie mare de 
lemn, ridicată după modelul unui conac din capitală, care îi plăcuse 
fostului guvernator. Ce e drept, avea o sală de audienţe 
impresionantă, potrivită pentru delegaţiile locale pe care urma să le 
primească tata, dar camerele de locuit erau friguroase şi finisate de 
mântuială. Grădina era un dezastru, însă pentru ţăranii şi pescarii 
din partea locului, care ne treceau pragul curţii înfioraţi de uimire, 
jalnicul loc neorânduit reprezenta întruchiparea absolută a 
splendorii împărăteşti. Numai după ce vedeai colibele amărâte în 
care trăiau ei puteai să le înţelegi mirarea. 

In cealaltă parte a oraşului se înălţa casa de oaspeţi Matsubara. 
Nici n-am ajuns bine, că tata s-a şi dus acolo să stea de vorbă cu un 
grup de neguţători şi de marinari chinezi care naufragiaseră în 
largul coastei. Trei sau patru dintre ei pieriseră înghiţiţi de ape, dar, 
ca prin miracol, ceilalţi aproape şaptezeci fuseseră salvaţi. Eu abia 
aşteptam un prilej să-l însoţesc acolo, căci până atunci nu văzusem 
niciodată chinezi în carne şi oase. 

Munţii din Echizen nu se asemănau aproape deloc cu înălţimile 
distinse şi rotunjite dimprejurul capitalei. Crestele lor mărunte şi 
colţuroase se iţeau din mijlocul câmpiei ca spinarea unui dragon ce 
se ridica din apă. In Echizen totul era mai aspru şi mai sălbatic decât 
oricare alt peisaj pe care îl văzusem înainte, şi la început mi s-a 
părut de-a dreptul înfricoşător. Când am văzut prima dată stâncile 
de pe malul mării, m-a cuprins ameţeala uitându-mă la prăpastia 
adâncă de piatră, înghiţită la poale de valuri zbuciumate. Dar cu 
timpul am început să fiu recunoscătoare pentru briza mării, care ne 



ferea de căldura umedă ce punea stăpânire pe capitală în timpul 
verii. Vânturile aduse de ocean erau de vină şi pentru capriciile 
vremii, care se schimba din senin. Acum era soare, dar pe dată se 
înnoura, apoi începea să plouă şi iar răsărea soarele - totul în timpul 
unei singure dimineţi. 

Ascunsă sub vălurile grele ale costumului de călătorie, l-am 
însoţit pe tata în vizită la Râul Dragonului cu Nouă Capete, cum îl 
numeau localnicii. La vremea aceea, mă obişnuisem deja ca totul în 
Echizen să fie aprig, dar nu eram nici pe departe pregătită de un râu 
nemărginit, vijelios şi măreţ, cum era râul-dragon cu multe capete. 
Chiar şi umflat de viituri, râul Kamo de acasă nu era decât un 
mieluşel în comparaţie cu el. Ţăranii venerau dragonul şi îi arătau 
tatei cu mândrie câmpurile şi recoltele lor bogate. Morcovii şi 
ridichile creşteau nemaipomenit de mari şi de frumoase în 
pămânbil acela nisipos şi mănos. 

în grădina noastră a poposit la pârâiaşul proaspăt curăţat de tata 
o pasăre micuţă, cu pene-curcubeu, ca un diamant. Ce ciudat că 
ţăranii numesc lăcustă de râu făptură ei radioasă. Tata zicea că le 
mai văzuse şi înainte, în luncile râului Kamo din capitală. 

— Sunt pescăruşi albaştri, mi-a povestit el. Trec pe la noi toamna, 
în drumul lor spre ţările calde. De obicei zboară în perechi. Mă mir 
că nu le-ai observat până acum. Chinezii cred că sunt perechi de 
îndrăgostiţi, iar doamnele de curte meşteresc bijuterii din penele lor 
albastre. 

Pe la începutul toamnei, reuşiserăm să ne instalăm cât de cât, dar 
tata devenea tot mai înnegurat. într-o bună zi m-a luat cu el la casa 
de oaspeţi Matsubara. Ne-am dus cu trăsura oficială a 
guvernatorului, trasă de boi, şi ne-am oprit la prima poartă, străjuită 
de un ostaş. Toţi se înclinau în faţa tatei, însă eu nu eram deprinsă 
cu astfel de gesturi. Cum am intrat în curtea largă, ne-a ajuns la 
urechi o bolboroseală melodioasă, neobişnuită. Mă simţeam ca 
vrăjită. Erau naufragiaţii, vorbind în limba lor. Mi se părea 



extraordinar că tata era în stare să priceapă ce spun. Când ne-au 
văzut, şi-au împreunat palmele şi şi-au ridicat mâinile pentru salut. 
Mişcările lor mi-au adus în minte imaginea acelor insecte 
maiestuoase pe care le colecţiona fratele meu, călugăriţele. 

Am fost conduşi în sala mare de oaspeţi şi serviţi cu nişte 
prăjiturele dulci şi cu o licoare verde-maronie, străvezie şi amară, 
făcută din frunze de camelie. Parfumul ei aducea întru câtva cu cel 
de sazanka 44 . Tata mai băuse la curte şi îmi povestise că se numea 
ceai, o băutură chinezească, benefică pentru sănătate. La scurt timp, 
ni s-au alăturat chinezii. Au stat de vorbă cu tata despre vreme, 
despre frumuseţile locului şi despre mâncarea din China şi Japonia. 
Tata m-a prezentat celor trei, iar ei au răspuns cu numeroase 
complimente curtenitoare. După vreo două ore, ne-am despărţit de 
ei. 

Spre uimirea mea, discuţiile s-au purtat în întregime în limba 
noastră - deşi chinezii vorbeau cam stâlcit. Tata n-a rostit niciun 
cuvânt în graiul lor. Aşa am aflat pricina înnegurării sale. Când a 
încercat prima dată să le vorbească în limba poemelor chinezeşti pe 
care le buchisise toată viaţa, a descoperit cu durere că ei nu 
înţelegeau o iotă din ce spunea după cum nici el nu pricepea nimic 
din vorbele lor cântate. Noroc că, fiind negustori, reuşiseră să 
deprindă limba cumpărătorilor îndeajuns de bine încât să poată 
purta o discuţie de zi cu zi, dar nu erau persoane educate. Erau în 
stare să priceapă înţelesul semnelor pe care le scria tata, atâta vreme 
cât se mărginea la cuvinte banale. II lăudau cu mare emfază pentru 
caligrafia lui, spunând că scria mult mai frumos decât ar fi reuşit ei 
vreodată. însă puşi în faţa unuia dintre poemele tatei, au zâmbit 


44 Specie de camelie originară din sudul Japoniei, care creşte în special în 
pădurile de conifere din sud. Arbustul are frunze permanent verzi, iar 
florile sunt albe, roz şi apar în preajma Crăciunului. Frunzele sunt folosite 
pentru ceai, iar seminţele pentru ulei. 



stingheriţi, scărpinându-se în creştet. 

Din explicaţiile lor întortocheate, tata a aflat că limba chineză nu 
este aidoma peste tot. Se pare chiar că nu toţi chinezii se înţeleg unii 
cu alţii. Graiul fiecăruia ţine de locul său de baştină. Cu toate 
acestea, l-au încredinţat pe tata că orice chinez mai şcolit decât ei 
putea lesne citi poeziile sale. 

— O să aflu eu dacă spun adevărul sau nu, mi-a zis tata 
încruntat. Curând vor veni din capitală trimişii mai-marelui Chinei, 
să decidem soarta naufragiaţilor. De nu voi fi în stare să vorbesc cu 
ei, am să mă târăsc înapoi în capitală acoperit de ruşine. 

Abia acum înţelegeam limpede de ce primise tata postul din 
Echizen. In ziua aceea cu ninsoare de primăvară, când a fost chemat 
la palat, s-a întâlnit faţă în faţă cu însuşi Michinaga. Regentul i-a 
prezentat cum stăteau lucrurile: un grup de naufragiaţi chinezi erau 
reţinuţi în Echizen în aşteptarea unui trimis oficial din ţara lor. 
Curtea din capitală devenise bănuitoare în legătură cu numeroşii 
neguţători chinezi şi coreeni care ajungeau să fie spulberaţi de vânt 
pe coastele noastre, ca din întâmplare. De aceea aveau trebuinţă de 
o persoană de încredere, care să-i iscodească pe aceşti străini, să 
vadă ce pun la cale. Cineva cu un trecut fără pată, care să poată 
vorbi chineza. Cine putea fi mai potrivit decât Tametoki? Aşa 
primise tata ultima şansă la o funcţie înaltă. 

Ce viclean era Michinaga! Ştia foarte bine că tata nu avea cum să 
nu consimtă să-i fie iscoadă, mai ales după ce scrisese acel poem 
adresat împăratului. Şi uite aşa, iată-1 pe săracul tata, care era 
preocupat mai mult de poezie decât de politică, încredinţat cu o 
datorie secretă, plină de intrigă. M-aş fi prăpădit de râs dacă n-aş fi 
ştiut cât de dureros trebuie să fi fost pentru el. Iar acum, însăşi 
iscusinţa cu care se mândrea cel mai mult era pusă la încercare. Mă 
rugam ca solii chinezi să-l înţeleagă pe tata şi ca el să le priceapă 
graiul. 



Furtunile de toamnă s-au abătut peste Echizen spulberând totul 
în calea lor. In grădina noastră, florile văratice se îmbinau cu 
crizantemele de toamnă şi trifoiul japonez, care abia începuseră să 
înflorească. Apoi, dintr-odată, o vijelie năprasnică a început să bată 
dinspre mare, strivind şi învălmăşind totul într-o vâltoare sălbatică, 
în picioare au rămas numai pufii de trestie sălbatică, scuturaţi cu 
înverşunare în bătaia vântului. Fireşte că şi în capitală se abăteau 
taifunuri, dar niciunul nu mi se păruse la fel de crunt ca acesta. 
Parcă şi sufletul mi-1 simţeam întru câtva răvăşit. 

Din capitală veneau mereu soli, aducând cu ei veşti şi bârfe, 
plecând înapoi cu rapoartele tatei - amănunţite, dar lipsite de miez. 
întotdeauna poposeau în camerele noastre de oaspeţi, după ce se 
înfruptau pe săturate din bunătăţile locului, pregătite la porunca 
tatei. Din spatele paravanelor, eu ascultam mereu sporovăială lor 
liniştită pe teme politice şi aventuri de alcov. Ascunsă, nevăzută, 
dar cu urechile pâlnie. La un moment dat, l-am auzit pe unul dintre 
soli coborându-şi glasul şi începând să-i şoptească tatei nişte vorbe 
însemnate. La rândul lui, tata s-a ferit şi el să răspundă tare, doar a 
murmurat încet ceva scurt. Mi-am ciulit urechile, să aud mai bine ce 
vorbeau. 

— Găsită în râu, am desluşit eu că spune solul. 

A urmat apoi vocea tatei, plină de mirări îngrijorate, şi după 
aceea: 

— Cred că e de-o seamă cu fiica Excelenţei Voastre. 

Cine? Cine? Eram înnebunită. M-am dat mai aproape şi m-am 
străduit să pun cap la cap frânturile de cuvinte care îmi ajungeau la 
urechi. îmi venea să dau paravanul la o parte. Nerăbdătoare, mi-am 
tot deschis şi închis evantaiul, în speranţa că tata va băga de seamă. 
El şi-a dres glasul şi pesemne că i-a dat de înţeles solului că stăteam 
cu urechile ciulite, pentru că acesta s-a înveselit brusc şi a cerut încă 
un rând de sake. 

Mai târziu, după ce solii s-au retras, tata a venit în camera mea. 



Ştia că aveam să-l aştept îngrijorată. Până să apară el, m-am tot 
luptat să nu cad pradă nenumăratelor grozăvii care dădeau să-mi 
cotropească mintea. 

— Despre cine vorbeaţi? am izbucnit de cum a intrat el. Şi ce s-a 
întâmplat? 

Tata mi-a răspuns domol: 

— Verişoara ta, Ruri... 

— Ce-i cu ea? 

— .. .ziceau că s-a aruncat în râul Uji. 

— Si? 

» 

Deja ştiam ce avea să urmeze: 

— Au găsit-o a doua zi nişte pescari. 

— Oare de ce? am strigat eu înnebunită. 

— Poate că tu înţelegi mai bine decât mine, mi-a zis tata cu 
blândeţe. 

Ruri. Aflasem că părinţii ei îi găsiseră în cele din urmă un mire 
care consimţise s-o ia de soţie, cu toate ciudăţeniile ei, şi, din 
puţinele veşti care ajunseseră până la mine, ghicisem că Ruri urma 
să se supună dorinţei părinteşti. Trebuia să-mi imaginez însă că 
nutrea un plan ascuns. 

— Le-a spus părinţilor că voia să viziteze Templul Uji înainte de 
căsătorie, mi-a povestit tata. Ei au primit cererea cu bucurie şi 
uşurare, deoarece se temeau că avea să se împotrivească. Fuji, tu o 
cunoşteai mai bine decât noi. Chiar aşa de mult ura măritişul? 

N-am fost în stare să răspund, ci doar am clătinat din cap uluită. 
Cândva crezusem că o cunoşteam pe Ruri, dar era limpede că nu 
bănuiam ce se petrece în sufletul ei. Ştiam că nu s-ar fi bucurat să se 
mărite, însă nu aş fi crezut-o niciodată în stare de o asemenea voinţă 
extraordinară. O vedeam aievea pe drumul spre Uji, însoţită de cele 
două slujnice ale sale şi de o strajă. A aşteptat până când au adormit 
cu toţii. Atunci a deschis cu băgare de seamă uşa hanului la care 
poposiseră şi s-a strecurat afară. Oare vântul şuierat şi valurile 



ropotite ale râului vor fi înfricoşat-o sau vor fi oţelit-o şi mai mult în 
hotărârea ei? Un fior rece m-a fulgerat când mi-am adus aminte de 
locul acela unde malul este mai înalt. Nu era nevoie decât de un 
pas. Apoi mi-a îngheţat inima: cum a putut să se nimicească 
singură? 

Nu era nevoie să facă decât un pas. în adâncul nopţii, veşmintele 
i-au fluturat la poale şi s-au zbătut umflate ca petalele unei camelii 
spulberate de pe ram. Dar floarea ar fi plutit. în schimb, pe Ruri au 
tras-o în adâncuri părul şi hainele. Iar pescarii au găsit-o - floare 
strivită - înlănţuită de alge de râu, pală şi străvezie şi înnămolită. 
Nu mai suportam avalanşa de imagini care mi se desfăşurau în 
gând, lăsându-mă ţintuită şi fără grai. Ruri, care se simţea mult mai 
în largul ei în mijlocul naturii decât închisă îndărătul paravanelor. 
Pesemne că numai ea ar fi putut alege acele ape urlătoare şi 
sălbatice să o poarte departe de necazuri. 

M-am gândit la viaţa mea şi am înţeles că eu nu aveam puterea să 
săvârşesc ceea ce făcuse ea. Eram o fricoasă şi fugisem la Echizen în 
loc să-mi înfrunt soarta pieptiş. 

Cu toate că mă înstrăinasem de Ruri, moartea ei m-a zguduit 
cumplit. Chipul său îmi apărea mereu în minte, ori de câte ori mă 
uitam la pădurile sălbatice de pe coastele prăvălatice din Echizen, 
iar Râul Dragonului, umflat după furtuni, nici nu mai înduram să-l 
văd. Odată risipit entuziasmul pe care mi-1 stârnise sălbăticia 
locurilor, m-a cuprins un dor mistuitor după viaţa din Miyako. 

Am început să schiţez o nouă poveste cu Genji, în care el era 
prigonit din capitală. Trebuia să mă hotărăsc unde să-l trimit şi mă 
gândeam la Suma sau Akashi, locurile în care fuseseră surghiuniţi 
Korechika şi fratele său. Până la urmă am ales Suma cea pustie, 
pentru că unul dintre eroii bunicii, Yukihira, fusese exilat acolo, la 
fel ca şi Korechika. Abia acum îmi dădeam seama că ne preţuim 
casa cu adevărat numai atunci când suntem departe de ea. Mi se 



mai întâmplase să mă bucur la înapoierea acasă după câteva 
călătorii scurte, dar fericirea pe care îmi închipuiam deja că aveam 
s-o simt la întoarcerea din Echizen era fără seamăn. 

Nobutaka mi-a trimis un dar. Ştia cât de mult îmi place să citesc 
şi îmi oferea un exemplar dintr-o carte cu însemnări de căpătâi 45 , 
despre care spunea că stârnise mare vâlvă printre cititorii din 
capitală. Pe bileţelul care o însoţea scria că se gândise că mi-ar fi 
plăcut să fiu la curent cu moda literară din lumea civilizată. De când 
sosisem la Echizen, citeam mult, dar numai volume din biblioteca 
tatălui meu, plină de cărţi chinezeşti. Din clipa în care am zărit 
cartea elegant legată a însemnărilor de căpătâi, m-a cuprins o poftă 
straşnică să citesc ceva nou în japoneză. 

Si simţămintele mele fată de Nobutaka s-au mai înmuiat întru 

9 9 9 

câtva. Mă învinovăţeam pentru faptul că nu respectasem învoiala şi 
nu îi scrisesem deloc. O făcusem cu bună ştiinţă, iar unul dintre 
motivele pentru care mă codisem să-i scriu era acela că regretasem 
înţelegerea încă de la bun început. Făcusem tot felul de scene şi 
reuşisem să-mi conving familia să-mi facă hatârul, iar acum mă 
perpeleam în Echizen. In fiecare noapte încercam magia cu întorsul 
hainelor pe dos ca s-o visez pe Trandafir Domnesc, dar în vis îmi 
apărea negreşit chipul lui Ruri, palid şi ud, iar eu mă trezeam 
tresărind. 

Vreme de câteva zile am fost cu desăvârşire absorbită de acele 
însemnări de căpătâi scrise de către o doamnă de la curte, aflată în 
slujba împărătesei Teishi, pe nume Kiyowara Nagiko. Ca să fiu 
sinceră, cartea nu era mai mult decât un talmeş-balmeş de notiţe. 


45 Cea mai renumită carte cu însemnări de căpătâi din întreaga literatură 
japoneză este cea scrisă de Sei Shonagon. Termenul se referă la tipul de 
jurnal ţinut întotdeauna la îndemână (la căpătâiul pernei), pentru a nota 
gândurile aleatorii. (N. a.) 



dar pentru mine reprezenta întocmai scriitura după care tânjeam. 
Stilul era deopotrivă îndrăzneţ şi prietenos, de parcă o confidentă 
vorbăreaţă mi-ar fi şoptit la ureche ultimele zvonuri de la palat. Mă 
întrebam ce fel de persoană e autoarea - se pare că la palat i se 
spunea Shonagon. Speram să găsesc în carte ceva despre fratele 
împărătesei, Korechika, fiindcă aflasem de la unul dintre soli că 
fusese dat în vileag când se întorsese pe furiş în capitală ca să-şi 
vadă mama pe patul de moarte, dar i se poruncise să se întoarcă 
numaidecât la locul surghiunului său. Despre această întâmplare 
niciun cuvânt, însă nu am fost dezamăgită, pentru că am găsit alte 
bârfe despre Korechika. 

Am descoperit o întâmplare petrecută, cred eu, cu vreo patru ani 
înainte. Korechika venise în vizită la împărat şi la împărăteasă. Au 
stat de vorbă despre literatură atât târziu în noapte, încât până şi 
slujnicele începuseră să aţipească. în cele din urmă, împăratul a 
adormit şi el. Nagiko scrie că abia la ivirea zorilor şi-au dat seama 
cât timp trecuse. 

— Dacă s-au ivit zorii, atunci nu mai are rost să ne ducem la 
culcare, nu? a râs Korechika împreună cu sora lui. 

împăratul nu-i mai auzea de mult şuguind. Deodată, un cocoş 
scăpat cine ştie de unde se auzi strigând gălăgios dincolo de 
coridoare. Ichijo se trezi tresărind, moment în care Korechika recită 
versurile unui poem chinezesc: Lo, monarhul cel plin de băgare de 
seamă, se deşteaptă din somnu-i. Toată lumea a fost impresionată de 
mintea lui ascuţită, fapt însemnat de autoare în cartea ei. 

Era o întâmplare măruntă, dar povestită admirabil. Cu toate că 
viaţa mea în capitală nu-mi oferise până atunci prilejul de a fi 
aproape de splendidele peripeţii de la palat, cartea aceasta, scrisă de 
cineva care le trăise nemijlocit şi auzise cu urechile sale frânturi din 
ce vorbeau oamenii aceia eleganţi, era îndeajuns pentru a-1 face pe 
cititor să se simtă rafinat. Or, sihăstrită cum eram eu aici în Echizen, 
mi se părea că deveneam pe zi ce trece tot mai nătângă. Această 



doamnă Shonagon îşi continua povestea, scriind că în seara 
următoare, după ce toţi ceilalţi s-au dus la culcare, Korechika s-a 
oferit s-o însoţească de-a lungul coridoarelor, până în camera ei. 
Descria felul în care veşmântul lui alb de curtean sclipea în lumina 
lunii şi cum el i-a atins mâneca, atrăgându-i luare-aminte să nu se 
împiedice. A declamat un vers din poetul Jia Dao, dinastia Tang: 
Aşa cum călătoreşte drumeţul în lumina nedesluşită a lunii descrescătoare, 
ceea ce ei i s-a părut tulburător. Dar cine nu ar fi fost tulburat dacă 
s-ar fi aflat într-o astfel de împrejurare alături de Korechika? Mă 
întrebam dacă petrecuseră noaptea împreună. Nu spunea. 

Mi se păreau fascinante şi listele de lucruri pe care le nota această 
doamnă. înşiruirile ei de păsări, gâze, copaci cu flori îmi aminteau 
de Ruri şi de listele pe anotimpuri pe care le scriseserăm împreună 
cu două veri în urmă. Multe dintre înşiruirile din cartea de căpătâi 
erau însoţite de păreri personale despre una-alta. Citind listele lui 
Shonagon despre „lucruri elegante" şi chiar despre „lucruri 
neplăcute" m-a cuprins dorul de Miyako. în afară de asta, am rămas 
cu impresia că autoarea ar putea fi o persoană mai degrabă 
capricioasă. De ce oare să fi aşezat ouăle de gâscă printre lucrurile 
elegante? începeam să mă gândesc că e o ciudată. 

De fapt, pe măsură ce citeam îmi dădeam seama că aceste 
însemnări de căpătâi vorbeau mai mult despre întâmplări la modă, 
menite să-i ţeasă autoarei o imagine de înţeleaptă. La început îmi 
plăcuseră stilul ei familiar şi întâmplările neobişnuite pe care le 
descria, dar după o vreme am ajuns la concluzia că era cam 
îngâmfată. Scriitura ei era întinată 46 de caractere chinezeşti care, la o 


46 In timpul lui Murasaki Shikibu, caracterele chinezeşti, ca şi studiul 
chinezei, erau apanajul aproape exclusiv al bărbaţilor. Femeile utilizau o 
serie de semne derivate din caracterele chinezeşti, dar mult mai reduse ca 
număr, numite hiragana, care se folosesc şi în limba contemporană, alături 
de caractere. Romanul Genţi monogatari este aproape în întregime scris în 



privire mai atentă, păreau inserate acolo doar pentru a face 
impresie. Eu nu aş fi zis neapărat că semnele chinezeşti întăreau 
mesajul pe care încerca să-l transmită autoarea. Ceea ce era cu atât 
mai surprinzător, ţinând cont de faptul că tatăl ei fusese un poet 
renumit din Grupul Pavilionului Pară. 

Şi aşa, tot citind, am descoperit uluită un pasaj despre Nobutaka. 
Autoarea scria că acesta ţinuse morţiş să meargă într-un pelerinaj 
împopoţonat cu toate veşmintele costumului său de curtean, şi toţi 
cei care treceau pe lângă alai se opreau cu gurile căscate de uimire la 
vederea unui lucru atât de neobişnuit. întâmplarea se petrecuse 
înainte să fie numit guvernator de Chikuzen. Oare Shonagon voia 
să insinueze că datorită hainelor sale deosebite reuşise să câştige 
postul? 

îl zugrăvise într-un chip deloc măgulitor, de aceea mă întrebam 
dacă nu cumva Nobutaka nici măcar nu se obosise să citească 
însemnările înainte să mi le trimită. Am început să mă îngrijorez: 
poate că era, de fapt, un netot. Sau poate, încercam eu să găsesc o 
explicaţie, el chiar citise cartea şi îmi arăta că avea mărinimia să nu 
se sinchisească de o asemenea ponegrire, nedemnă de alte 
comentarii. Ori fusese atât de nerăbdător să-mi facă mie o bucurie 
încât mi-a trimis cartea numaidecât, fără a apuca s-o citească şi el? 
Pe scurt, fie nu ştia că fusese ponegrit, fie citise, dar nu-i păsa. 
Gândurile nu-mi mai dădeau pace. Dar dacă aflase despre pasajul 
acela de la altcineva, după ce deja îmi trimisese cartea, iar acum era 
cuprins de ruşine? îmi era tare anevoie să ajung la o concluzie şi 
problema asta îmi pricinuia dureri de cap ori de câte ori încercam 
să-l înţeleg pe Nobutaka. 

Am găsit o ciornă pentru una dintre scrisorile pe care i le-am 
trimis lui Trandafir Domnesc la vremea aceea. în cea mai mare parte 


hiragana. 




mă plângeam din cauza lui Nobutaka, dar îi scriam şi următoarele: 


„Draga mea soră mai mare. 

Ce părere ai despre însemnările de căpătâi pe care toată lumea le 
citeşte acum? Mie mi se pare că această Sei Shonagon este îngrozitor 
de înfumurată. Se crede isteaţă împănându-şi scriitura cu caractere 
chinezeşti, dar, când te uiţi mai bine la frazele ei, nu prea se leagă 
bine. Oamenii care se dau peste cap să pară emoţionaţi în orice 
împrejurare, străduindu-se cu tot dinadinsul să surprindă fiecare 
clipă mai interesantă, oricât de măruntă ar fi, sunt sortiţi mai 
devreme sau mai târziu să cadă în ridicol şi superficialitate. Eu sunt 
de părere că toţi cei care se cred deasupra celorlalţi vor ajunge într-o 
zi să sfârşească rău. Cum ar putea viitorul să-i răsplătească pe astfel 
de oameni cu ceva bun?" 

Cu câtă uşurinţă i-am prezis prăbuşirea din pridvorul meu 
ţărănesc de la Echizen! Nici prin gând nu-mi trecea pe atunci că 
aveam s-o întâlnesc pe Shonagon într-o bună zi, când profeţia mea 
se va fi împlinit. 


Ţara luminoasă 
Ming-gwok 

Veşti neliniştitoare sosiră din capitală la începutul iernii acelui 
an. Un sol venit la noi prin provincia învecinată, Wakasa, îl înştiinţă 
pe tata că bine-cunoscutul negustor chinez Shu Ninso fusese oficial 
învinovăţit de presiuni asupra guvernatorului. Shu era renumit 
drept chinezul cu rangul cel mai înalt care desfăşura activităţi de 



negoţ în ţara noastră 47 . Era aici de peste zece ani şi vorbea bine 
limba noastră. Tata le-a comunicat vestea şi naufragiaţilor de la 
conacul Matsubara şi este de la sine înţeles că aceştia s-au supărat. 
La vremea aceea m-am întrebat dacă făcuse bine că le spusese. La 
urma urmei, el era cel care trebuia să adune informaţii de la ei, nu 
să le ofere lor. Tata zicea că se revoltaseră din cale-afară din cauză 
că Shu era nedreptăţit. 

De-a lungul anilor, Shu fusese principalul furnizor de obiecte 
chinezeşti de lux pentru împărăteasa Teishi şi pentru alţi membri ai 
familiei imperiale. Ii oferise credit chiar şi atunci când ramura 
familiei sale se confrunta cu greutăţi politice. Era limpede că fratele 
ei, Korechika, nu se mai afla într-o poziţie din care i-ar fi putut gira 


47 în secolul al X-lea, schimburile de bunuri dintre Japonia şi China nu 
erau niciodată o chestiune de comerţ vădit. Din punctul de vedere al 
chinezilor, care se considerau a fi centrul universului civilizat, toate 
bunurile aduse din ţări străine erau clasificate drept tribut, după cum 
toate bunurile chinezeşti care se trimiteau în afara Chinei erau oferite „cu 
mărinimie", ca o favoare din partea unui superior către un vasal. Acest tip 
de relaţie i-a nemulţumit profund pe japonezi, care au încetat să mai 
trimită soli în China în anul 873. Cu toate acestea, tânjeau după porţelan, 
damasc, picturi, cărţi şi scripturi din China. Câţiva chinezi mai îndrăzneţi 
au continuat să cultive piaţa japoneză, asumându-şi riscuri considerabile, 
pentru profiturile substanţiale pe care le obţineau astfel. Asemenea 
negustori erau adesea nevoiţi să se abată din drum din cauza furtunilor şi 
ajungeau, „întâmplător", să acosteze pe ţărmurile Japoniei - Regatul 
Insular. înainte ca oficialii guvernamentali să apuce să le inspecteze navele 
şi conţinutul acestora, multe dintre mărfurile aduse de chinezi erau deja 
cumpărate de neguţătorii locali. Acest tip de comerţ neoficial a fost tolerat 
timp de ani buni, dar în vremea lui Murasaki curtea japoneză devenise 
deja suspicioasă în ceea ce priveşte numărul din ce în ce mai mare de vase 
chinezeşti şi coreene care acostau în Japonia. Se temeau de o invazie din 
partea mult mai puternicilor vecini din vest. (N. a.) 



împrumuturile. Se zvonea că Shu îşi ceruse drepturile prin 
guvernatorul din Wakasa. Nici nu încăpea vorbă, curtea imperială 
nu avea cum să dea câştig de cauză unui negustor şi să nesocotească 
simţămintele împărătesei, aşa că l-au acuzat pe Shu de presiuni, 
tocmai ca să-l izgonească din ţară fără plata cuvenită. M-am gândit 
atunci că Michinaga ar fi putut să descurce toate iţele şi să plătească 
datoriile lui Teishi, dar n-a ridicat nici măcar un deget. Aşa mi-am 
dat seama că poate în sinea lui se bucura de necazul împărătesei. La 
urma urmei, ea nu era fiica lui. 

Pe măsură ce afară se răcea din ce în ce mai mult, în pragul 
primei noastre ierni în Echizen, sufletul meu se posomora tot mai 
tare. Singură în camera mea, visam să fiu iarăşi acasă şi răsfoiam 
caietul cel gros, în care erau consemnate ceremoniile din capitală. 
Aşa am băgat de seamă că ne aflam la începutul celor două 
săptămâni numite Primele ninsori. De la fereastra mea se vedea 
muntele Hinodake, cu crestele deja acoperite de un strat de zăpadă 
întristător de gros. 

Fiecare anotimp era cu desăvârşire sălbatic în Echizen. Vara, norii 
se îngrămădeau dintr-odată pe cer şi slobozeau într-o clipită un 
asemenea potop, încât pământul se prefăcea pe dată în ocean. 
Toamna, taifunurile loveau fără milă. Iar acum, iarna se arăta şi ea 
lungă şi geroasă. 

Koko ni kaku Hino no sugimura uzumuyuki Oshio no matsu ni 
kyouya magaeru 

îngropaţi în nea - / Cedrii de pe Muntele Hino. / Mă uit la ei şi 
scriu. / Parcă văd aievea pinii din Oshio. 

Pescarii ne aduceau acasă sepii verzulii pe jumătate uscate şi 
crabi roşii, cu picioare lungi. Carnea albă şi fragedă de crab era mai 
bună decât tot ce gustasem vreodată până atunci. îmi doream 



nespus de mult s-o fi putut încerca împreună cu Trandafir 
Domnesc. Fără să vreau, mă tot gândeam la ospeţele, dansurile şi 
festivalurile care se ţineau lanţ la sfârşitul anului în capitală. Era 
vremea când toată lumea se bucura să vadă cum se încreţesc şi se 
albesc de ger, la prima zăpadă, fructele roşii de nandină. 
Aprindeam focul în hibachi şi coceam turtiţe de orez. Ce bine era! 
Amintirile mă înfiorau. Aici, în Echizen, frigul se înstăpânise atât de 
grabnic, de parcă ar fi fost deja miezul iernii, deşi aceasta era de- 
abia la început. Copiii se jucau mai mult înăuntru, iar gălăgia lor mă 
scotea din minţi. Nu avea nicio însemnătate pentru mine faptul că 
erau chiote jucăuşe ori smiorcăieli tânguitoare, mai cu seamă atunci 
când încercam să scriu despre Genji. Preferam să-mi petrec zilele 
visând la Miyako şi la Strălucitorul Prinţ decât să mă las cuprinsă de 
atmosfera posomorâtă dimprejur. 

Zi după zi, ninsoarea cădea cernută din văzduh şi se aşternea 
liniştită acoperind cu troiene uriaşe tot ce era făcut de mâna omului. 
Nu era deloc frumos, era o plictiseală îngrozitoare. Câţiva localnici 
au venit să ne facă poteci, ca să putem ieşi din casă. Copiii au dat 
buzna afară, şi-au făcut derdeluş şi au început să alunece pe el. 

— Haideţi şi voi afară, să vedeţi! 

Strigătele lor l-au făcut pe Nobunori să-i urmeze, dar pe mine nu 
m-au convins. Am scris un poem: 

Furusato ni kaeru yamaji no sore naraba kokoro ya yuku to yuki mo 
mitemashi 

De-arfi zăpada de pe munţii din calea către casă / Atunci mi-ar sălta 
inima de bucurie. 

Dar nu era aşa. Eram sătulă până peste cap de zăpadă şi de 
Echizen şi îmi era aşa de dor să mă întorc înapoi în capitală! însă 
nici nu încăpea vorba să putem pleca undeva înainte să se topească 
nămeţii. Calendarul meu chinezesc pentru zilele acelea zicea Să ne 



încleştăm forţele, căci iarna se adânceşte. La fel mă simţeam şi eu - 
încleştată. Cred că vremea din China semăna mult mai bine cu cea 
din Echizen decât cu cea din Miyako. înainte mi se păruseră 
exagerate aceste descrieri chinezeşti, dar abia acum le înţelegeam cu 
adevărat. 

în cele din urmă, într-o zi albă de ninsoare, a venit şi vestea mult 
aşteptată: sosise delegaţia de oficiali chinezi. Pe vremea aceea 
geroasă ajunseseră cu greu la mal, pe coasta Wakasa, şi apoi 
călătoriseră înspre Echizen. Stăteau într-o vilă aproape de 
conaţionalii lor, găzduiţi în casa de oaspeţi Matsubara. Un poem 
chinez, compus cu eleganţă şi adresat Excelenţei Sale Guvernatorul 
de Echizen, a sosit de la conducătorul delegaţiei, o persoană pe 
nume Shu Seisho. Aşa i-am citit eu numele în timp ce trăgeam cu 
ochiul peste umărul tatei. El însă m-a corectat - în chineză se citea 
Jyo Shichang. 

Cuprins deopotrivă de emoţie, dar şi de teamă, tata şi-a pus 
hainele de ceremonie şi s-a dus să-i întâmpine. Sosise un oficial 
chinez erudit, despre care negustorii îi spuseseră că va şti să 
aprecieze poemele tatei. Speram din tot sufletul să se întâmple aşa. 
M-am frământat neliniştită toată ziua. în cele din urmă, tata s-a 
întors acasă triumfător. Maestrul Jyo se dovedise într-adevăr un 
înţelept şi se arătase încântat de poezia scrisă de tata în cinstea 
sosirii lui. Mai mult, la rândul lui, oaspetele a compus şi el, pe loc, 
un poem de răspuns, întocmai ca într-o scenă din cărţile clasice, ne- 
a povestit tata fericit. Era limpede că i se luase o piatră de pe suflet, 
îl invitase pe maestrul Jyo, împreună cu cei patru însoţitori ai săi, la 
noi acasă, în semn de ospitalitate. 

în afară de cei trei oficiali ale căror nume nu le-am ţinut minte, 
maestrul Jyo călătorea însoţit de fiul său, un tânăr subţirel, care îmi 
părea de-o seamă cu mine. Potrivit protocolului, eu am rămas în 



spatele paravanelor în timpul discuţiei lor. Am înţeles că locuiau în 
Japonia de cinci ani, mai mult în Miyako, în saloanele impunătoare 
şi aproape părăsite ale legaţiei lor de pe strada Suzaku. Fiul, pe 
nume Meikoku (sau Ming-gwok, după cum am învăţat mai târziu 
să-l spun în chineză), vorbea japoneza fără cusur şi părea extrem de 
cultivat. In vreme ce taţii noştri închinau câte o cupă de sake unul în 
cinstea celuilalt, discutând despre imaginile paralele din forma 
poetică numită fu, mi-am luat inima în dinţi şi m-am adresat 
tânărului Ming-gwok şi astfel, la început cu şovăială, am început să 
legăm o conversaţie despre diverse locuri din capitală. 

La un moment dat m-a întrebat de ce trebuie să stau ascunsă 
după paravan şi nu poate să-mi vadă chipul, iar eu nu am ştiut ce 
să-i răspund. Nu mi se mai pusese niciodată o asemenea întrebare. 

— In China femeile nu folosesc paravane? l-am întrebat eu. 

— Nu, nici vorbă, mi-a răspuns el. Ce neghiobie! 

Am rămas mută de uimire şi am simţit că-mi iese foc din obraji. 
Ce să fac? Aş fi intrat în pământ de ruşine dacă l-aş fi făcut de râs pe 
tata în faţa oaspeţilor săi, dar acest tânăr chinez politicos îmi spunea 
că mă purtam ca o neghioabă. Am ciulit urechea, încercând să-mi 
dau seama dacă tată urmărise cumva mica noastră discuţie, dar 
părea cu desăvârşire adâncit în conversaţia sa cu maestrul Jyo. 
Temătoare, am strâns puţin paravanul şi m-am trezit faţă în faţă cu 
o pereche de ochi senini şi iscoditori, mărginiţi de nişte sprâncene 
frumoase şi subţiri, pe care le-ar fi pizmuit orice femeie. 

Privindu-1 pe deasupra evantaiului, am băgat de seamă că avea 
un nas cârn şi o gură drăguţă. îmi zâmbea complice. Chipul său era 
un pic prea firav pentru a fi socotit arătos, dar era interesant. Purta 
o haină albastru-închis, tivită cu blană de veveriţă cenuşie şi croită 
mai strâmt decât era portul japonez, la fel şi pantalonii de mătase 
albă. Mânecile nu erau nici ele largi, ca ale noastre. Ca şi tatăl său, 
purta o pălărie de cărturar, neagră, elegantă şi strâmt potrivită pe 
cap, cu o pereche de cozi ca nişte aripi de rândunică. 



Taţii noştri nu ne văzuseră. Stăteam acolo, cu chipul dezvelit în 
faţa lui, ca şi cum ne-am fi cunoscut de când lumea, iar Ming-gwok 
lua totul ca şi cum i s-ar fi cuvenit. Mi-am păstrat mai departe 
evantaiul în faţa nasului, dar în timpul discuţiei am început să uit că 
el e bărbat şi pe deasupra străin, aşa că de câteva ori mi-am coborât 
evantaiul uluită de ceea ce-mi povestea. Ming-gwok ştia uimitor de 
multe despre ţara noastră şi despre Miyako. Şi se purta cu totul 
diferit de bărbaţii japonezi în astfel de împrejurări. Când a adus 
vorba despre pinii de la Oshio, aflaţi la sud-vest de Miyako, lângă 
templul Ohara, era să leşin de uimire şi i-am arătat poemul pe care 
îl scrisesem cu câteva zile înainte. Nu numai că şi el fusese acolo, 
dar ştia că era templul familiei Fujiwara. Apoi, spre surprinderea 
mea, a recitat dintr-o suflare următorul răspuns la poemul meu: 

Oshioyama amatsuba no uwaba ni kyou ya sa wa mine no usuki 
bana to miyuramu 

De s-ar aşterne astăzi neaua / Pe acele de pin de pe muntele Oshio / 
Chiciura de pe creste mi-ar părea flori de cireş. 

Eram înmărmurită - nu numai de iuţeala cu care compusese 
poemul, ci şi de sensibilitatea cu care alesese imaginile din poezia 
mea. Trebuia să-mi aduc aminte că Ming-gwok nu era japonez. Noi 
ne străduim din greu să studiem literatura chineză, dar nu m-am 
gândit niciodată că şi chinezii se ostenesc să înveţe formele noastre 
de exprimare. El a strâns din umeri cu modestie la auzul cuvintelor 
mele de laudă şi mi-a răspuns că poemul meu îi adusese aminte de 
un pasaj din Cântecul despărţirii de Fan Yun: 

Demult, când am plecat, fulgii de zăpadă erau ca florile 
Acum, la întoarcere, florile sunt ca fulgii de nea. 


Abia mai târziu am înţeles cât de bine ilustrase structura poetică 



paralelă despre care vorbeau taţii noştri! Până la urmă, iarna aceea 
în Echizen nu avea să fie chiar atât de posomorâtă. 

O dată la două zile tata mergea la vila în care locuiau chinezii, 
sau veneau ei la noi. Nu îl întrebam niciodată dacă pot să-l însoţesc, 
ci pur şi simplu mă pregăteam şi îl aşteptam în trăsură, de parcă nici 
nu se punea problema să nu merg cu el. Tata descoperise un suflet 
pereche în persoana maestrului Jyo. Petreceau bucuroşi ore întregi 
împreună, compunând versuri în chineză şi îmbiindu-se la băut. 
Tata era nespus de încântat de manierele elegante ale lui Jyo şi îl 
asemuia cu un faimos filosof din timpul dinastiei Han. Astfel de 
lucruri scria şi în rapoartele sale către cei din capitală. Mă îndoiesc 
că aflase ceva de folos pentru Michinaga, dar era limpede că îşi trăia 
visul de poet învăţat. Eu mergeam din dorinţa de a petrece mai 
mult timp cu Ming-gwok. 

Frigul se instalase de-a binelea în Echizen. Potrivit calendarului 
meu chinezesc, eram în perioada când Tigrul începe să iasă la 
vânătoare. Ming-gwok văzuse tigri în carne şi oase! Eu credeam că 
aceste sălbăticiuni sunt un fel de câini mai mari, dar el îmi povestea 
că sunt mult mai fioroşi decât un dulău. 

— închipuie-ţi o pisică mare cât un dragon, aşa arată un tigru. 
Când e ger de crapă pietrele, prada se împuţinează, de aceea tigrii 
sunt nevoiţi să iasă la vânătoare din ce în ce mai departe de vizuina 
lor, în căutare de hrană. 

Ce multe ştia despre tot felul de lucruri! Fireşte, în Japonia nu se 
găsesc tigri. 

Intr-o zi mi-am scos koto -ul şi i-am acordat cele treisprezece 
coarde pe ton chinezesc. Aş fi vrut să exersez mai mult, dar degetele 
mi-au amorţit atât de tare, încât l-am lăsat deoparte şi m-am dus 
lângă hibachi, să-mi încălzesc mâinile. Chiar atunci a sosit Ming- 
gwok, împreună cu tatăl său şi suita lor. Pe dată a zărit 
instrumentul şi m-a rugat să le cânt ceva. Eram aşa de stânjenită! 



Nu doar că nu mai exersasem de mult, dar însăşi ideea de a cânta în 
faţa unui auditoriu de cărturari chinezi mi se părea de-a dreptul 
înspăimântătoare. Am scăpat sub pretextul că îmi înţepeniseră 
degetele de frig. A urmat o tăcere stânjenitoare, după care Ming- 
gwok a întrebat dacă poate el să încerce. L-am lăsat bucuroasă în 
locul meu şi i-am dat o pereche de pene de bambus. 

Ming-gwok şi-a trecut degetele peste coarde. 

— Sunt acordate cum îmi place mie, a zis el. Ia să vedem dacă ştii 
bucata asta. 

A început să cânte o melodie în armonia pentru care pregătisem 
corzile. Cântecul îmi suna cunoscut, dar avea totuşi ceva diferit. 

— Ai cântat Harusugi, ne-a spus tata la final. Amintirile trecutei 
primăveri, dar ai înfrumuseţat cântecul aşa cum nu l-am mai auzit 
niciodată. Bravo, tinere! 

Tata strălucea de încântare, dar maestrul Jyo n-a schiţat nici 
măcar un zâmbet. 

— De-ajuns, i-a zis el încruntat. 

Tăcut, Ming-gwok s-a supus şi a lăsat penele deoparte. Tata s-a 
arătat uluit de această purtare aspră. 

— Fiul meu şi-a pierdut timpul cu cântece uşoare, ne-a lămurit 
maestrul Jyo. Mai bine ar fi exersat gu ghim, să-i fi studiat fineţea. 

Tata a devenit curios, fiindcă gu ghim cu şapte corzi sau kinokoto, 
cum îi spuneam noi, era instrumentul pe care îl îndrăgea cel mai 
mult. 

— Maestre Jyo, a întrebat el, dumneavoastră cântaţi la gughim? 

Oaspetele a mărturisit că-şi dedicase ceva timp studiului acestui 

instrument, dar a adăugat că nu e decât un amator. Tata i-a cerut 
atunci slujitorului să-i aducă koto- ul cu şapte corzi din camera sa. A 
desfăcut cu mare grijă legăturile de mătase şi l-a aşezat în faţa 
maestrului Jyo. 

— Vă rog să ne onoraţi cu un cântec, l-a rugat tata. 

Maestrul a început să cânte. în încăpere era o linişte deplină, nu 



se auzea decât muzica şoptită, plângătoare şi armonioasă care se 
înălţa de pe cele şapte corzi, sub atingerea îndemânatică a 
maestrului Jyo. Când s-a stins şi ultimul sunet, tata a oftat adânc. 

— îndrăznesc să vă rog, ne puteţi lămuri cum cântaţi vibrato? l-a 
întrebat el pe maestru. Nu am mai auzit niciodată o astfel de 
profunzime şi o gamă atât de largă de note cum am ascultat la 
dumneavoastră. 

Maestrul a încuviinţat cu graţie. După aceea, am notat tot ceea ce 
am reuşit să ţin minte din ce ne-a spus, fiindcă expunerea lui a fost 
foarte amănunţită. 

— Am să vă vorbesc despre acel vibrato numit ngim, începu el. 
Există peste zece feluri de ngim, dar cele mai utile sunt următoarele 
câteva. La primul, degetul de la mâna stângă trece în fugă în sus şi 
în jos peste coardă. 

Apoi ne-a arătat cum. 

— Este ceea ce se numeşte O cicadă înfrigurată plânge venirea 
toamnei. Sunetul trebuie să se asemene cu zumzăitul trist şi 
cutremurător al cicadei. Mai este apoi ngimul lung - un vibrato 
înfundat, care aminteşte de plânsetul unui porumbel ce cheamă 
ploaia. Ngimul-ix are un ecou subţire. Este menit să trezească în 
mintea ascultătorului imaginea unei şoapte tainice. Ngimul jucăuş 
este un vibrato săltăreţ, care aminteşte dansul florilor de cireş 
plutind pe râu. 

Maestrul Jyo a cântat apoi câte o bucată scurtă, pentru a ne arăta 
cum sună fiecare dintre ele. îl vedeam pe tata sorbind cuvintele 
maestrului cu toată flinta lui. 

— în fine, cel mai delicat vibrato este ngimul aşezat, la care 
degetele nu se mişcă aproape deloc. Unele cărţi spun că degetul 
rămâne nemişcat, dar sunetul se mlădiază după cum pulsează 
sângele atunci când vârful degetului apasă coarda de cutia 
instrumentului, doar puţin mai mult şi mai adânc decât de obicei. 

A cântat o notă şi a ascultat-o cu luare aminte, chiar şi după ce 



ecoul ei s-a stins de tot şi n-am mai auzit nimic, cel puţin eu. Tata a 
ascultat şi el încruntat, fără se respire. 

In cele din urmă, maestrul Jyo şi-a ridicat degetul de pe cutia 
instrumentului. 

— După cum spun taoiştii, ne-a mai zis el, cea mai frumoasă 
muzică se naşte din cele mai firave sunete. 

Cu trecerea timpului, am început să mă simt în largul meu în 
preajma lui Ming-gwok. Era mai înalt decât bărbaţii japonezi şi mai 
subţire. In plus, părea mai sprinten şi mai graţios, pentru că hainele 
lui nu erau atât de largi ca ale noastre. Tatăl său, maestrul Jyo, era 
sobru şi riguros, mai puţin când bea, dar nici măcar atunci nu-şi 
dădea jos pălăria de cărturar. Lui Ming-gwok nu-i plăcea s-o poarte 
decât atunci când nu avea încotro. De câte ori veneau la noi acasă, 
se strecura la mine de îndată ce isprăvea cu salutările cuvenite tatei. 
Primul lucru pe care îl făcea era să-şi scoată pălăria. Mi-a povestit că 
primii exploratori chinezi sosiţi în ţinutul Wa 48 au descris în 
amănunt cât de înapoiat era traiul japonezilor, uimiţi că bărbaţii din 
ţara noastră erau atât de barbari încât nu obişnuiau să poarte niciun 
fel de pălărie. 

— Iată un obicei barbar care-mi place, zicea el netezindu-şi părul. 

Poate părea ciudat, dar am învăţat o mulţime de lucruri noi 

despre Japonia de la Ming-gwok. Nici măcar nu-mi închipuisem 
vreodată că, în vremuri de mult apuse, ţara noastră a fost condusă 
de o regină. 

Ming-gwok era de fel din Jianzhou, din China de miazănoapte. 
Când tatăl lui a fost trimis în misiune în ţinutul Wa, întreaga familie 
a fost devastată de îngrijorare, cu gândul la lumea barbară în care 
avea să petreacă atât de multă vreme. Am înţeles cu groază că ei 


48 Cea mai veche denumire pentru Japonia, care apare în cronicile 
chinezeşti începând cu secolul al IV-lea î.Hr. 



nutreau, despre capitala patriei noastre, aceleaşi simţăminte pe care 
le trăise mama mea vitregă despre Echizen atunci când am venit 
încoace. Bineînţeles că Japonia s-a schimbat mult faţă de cum era pe 
timpul celor dintâi exploratori, s-a grăbit Ming-gwok să adauge în 
clipa în care a văzut oroarea din ochii mei. Acum era o ţară foarte 
civilizată, unde oricine avea multe lucruri interesante de descoperit, 
chiar şi chinezii. Spunea că aceasta e concluzia la care ajunsese de 
când sosise aici, cu toate că niciun confrate de acasă nu i-ar fi dat 
crezare. 

Ce sentiment cutremurător să descopăr că oraşul pe care îl 
socotisem până atunci centrul civilizaţiei reprezenta capătul lumii în 
ochii altora. Dacă pentru chinezi Miyako nu era decât o margine de 
lume, îmi închipui ce credeau despre Echizen! Simţeam că iau foc de 
ruşine. Dar Ming-gwok nu părea să mă ocolească din această 
pricină. Dimpotrivă, cu toate că ne întâlniserăm în împrejurări mai 
puţin obişnuite, îmi căuta compania tot atât de mult pe cât o căutam 
eu pe a lui. 



Zăpada, luna 
Setsu getsu 


Devenise un obicei să ne vizităm unul pe altul, iar eu începeam 
să mă bucur de Echizen. In capitală nu aş fi avut niciodată libertatea 
de a sta de vorbă cu un bărbat după placul inimii, fără să mă ascund 
după perdele şi paravane, pentru a păstra aparenţele. Acum nici 
zăpada nu mă mai supăra aşa de tare. Intr-o zi se dezlănţui un vifor 
atât de cumplit, încât mi-am închipuit că oaspeţii noştri chinezi nu 
vor mai ajunge la întâlnirea organizată de tata. Tocmai mă 
învârteam prin casă, cuprinsă de tristeţe, când i-am auzit pe copii 
strigând că ne sosiseră musafirii. 

Am fugit pe prispă şi i-am văzut pe cei cinci chinezi însoţiţi de 
doi slujitori înotând la unison prin zăpada groasă, încălţaţi cu cizme 
lungi din piele de căprioară. Ming-gwok avea obrajii îmbujoraţi de 
ger şi la fiecare răsuflare scăpa printre buze rotocoale mici de abur. 
Copiii, încotoşmănaţi cu haine vătuite, se năpustiră pe poartă să-i 
întâmpine. în clipa aceea, Ming-gwok se opri din drum, luă zăpadă 
cu amândouă mâinile şi potrivi un bulgăraş. După ce îl mai rotunji 
puţin, îl azvârli iute spre Nobumichi, care pur şi simplu rămase cu 
gura căscată de uimire. Ming-gwok mai meşteri un bulgăre pe care 
i-1 dădu lui Nobumichi, şi apoi, cât ai zice peşte, încă unul, pe care îl 
aruncă spre căţel. Animalul începu să alerge în căutarea lui, lătrând 
voios. Nobumichi aruncă bulgărele în fratele său mai mic, apoi îşi 
făcu şi el unul. Până şi Nobunori, care nu se simţea în largul lui în 
preajma chinezilor, li se alătură la bătaia cu bulgări. 

îi priveam cu părere de rău că nu puteam să intru în jocul lor. La 
un moment dat, micul Josen alunecă şi căzu în nămeţi. Pe dată, 
Ming-gwok sări lângă el, îl ridică în picioare ca pe o păpuşă de 
cârpe şi îi alină plânsetele. Cu răsuflarea întretăiată, îl luă în braţe şi 



veni cu el pe prispă, lăsându-1 în grija unei slujnice. Eu eram 
ascunsă după o uşă glisantă de lemn, pe care o deschisesem de două 
degete, cât să văd ce se petrece afară. Ming-gwok mă zări pe dată şi 
îmi zâmbi. 

— Hai şi tu afară! şopti el. 

M-a bufnit râsul şi mi-am acoperit gura cu mâneca. Apoi am 
început să mă întreb dacă nu cumva chiar vorbise serios. Oare 
chinezoaicele aveau voie să se joace în zăpadă după pofta inimii? 
Nu prea îmi venea a crede. 

Gălăgioşi şi plini de voie bună, în cele din urmă intrară cu toţii 
înăuntru şi începură să-şi scuture hainele şi încălţările. Josen îl striga 
întruna pe căţel Bulgăre de Nea şi aşa i-a rămas numele, cu toate că 
avea blana cafenie. Până şi tata se molipsise de veselia lor 
înflăcărată, privindu-i de pe margine alături de maestrul Jyo. 
Fireşte, niciunul dintre ei nu se amestecase în bătaia cu bulgări. 

Oaspeţii veniseră cu un dar. Maestrul Jyo ceru nişte apă fierbinte 
şi se oferi să-i arate tatei noua modă a servirii ceaiului, care făcea 
furori în China. La Echizen căpătaserăm cu toţii obiceiul de a bea 
ceai, deprins de la prietenii noştri chinezi. Ming-gwok mă învăţase 
că vasul cel mai potrivit pentru această licoare e o ceaşcă de 
porţelan de culoarea oului de sturz. 

— Intr-o ceaşcă azurie, ceaiul verde este mai îmbietor, mă lămuri 
el. Ceştile albe îl fac să arate trandafiriu şi clisos. 

Acum ne aduseseră un soi de ceai cu totul deosebit. în locul bine 
cunoscutului pătrăţel uscat din frunze prăjite pe care îl beam cu apă 
sărată, am primit de data aceasta o pudră verde, fină şi 
strălucitoare, care se punea cu linguriţa într-un bol de ceramică de 
culoare castaniu-închis. Peste el se turna apă fierbinte fără sare şi se 
bătea cu un pămătuf de bambus. Licoarea obţinută era destul de 
tare. Până şi culoarea ei era însufleţitoare - cu atât mai mult iarna, 
când nu creştea nimic proaspăt şi verde. Bolul acela plin de un 
verde crud ne amintea că primăvara avea să se reîntoarcă în cele din 



urmă. în Echizen anotimpurile păreau mai vii şi le trăiam mai 
înflăcărat, aşa că abia aşteptam să vină cea dintâi primăvară pe care 
aveam să o petrecem aici. 

După-masă începu din nou să ningă, motiv pentru care i-am 
invitat pe chinezi să înnopteze la noi, ca să nu se mai avânte prin 
nămeţii ce creşteau văzând cu ochii. Mama vitregă scoase la iveală 
aşternuturile cu care venise de acasă şi le întinse pe toate în sala 
mare. Era nespus de încântată de complimentele pe care le primise 
din partea chinezilor pentru trusoul ei. 

— Vezi, se împăună ea în faţa tatei, nu-i aşa că am avut dreptate 
să le luăm cu noi? Ce-ar fi gândit oaspeţii tăi dacă nu am fi avut să 
le oferim nişte aşternuturi cum se cuvine? 

Binedispus, tata o lăudă pentru chibzuinţă ei şi o trimise uşurat 
să culce copiii. 

După ce ne-am instalat la Echizen, mama vitregă preluase 
conducerea întregii gospodării cu o mână de fier. Departe de 
amestecul părinţilor ei, învăţase repede să ia singură hotărâri şi în 
scurtă vreme descoperise plăcerea de a-şi impune voinţa asupra 
celorlalţi. Gardenia necuvântătoare de odinioară se transformase 
într-o pisăloagă. 

Să fi fost din pricina ceaiului verde delicios, nu ştiu, dar în 
noaptea aceea somnul nu voia să vină, cu toate că era destul de 
târziu când ne-am dus la culcare. Astrul nopţii întârziase şi el să 
răsară. Se ivi aproape rotund, după ce cu doar câteva zile înainte 
fusese lună plină. Ninsoarea încetase. Era o noapte strălucitoare şi 
neclintită, fără nicio adiere. Mă tot gândeam la oaspeţii noştri 
adormiţi unul lângă altul în sala mare, dar trebuie să recunosc că de 
fapt mă gândeam fără încetare la Ming-gwok, care dormea acum în 
casa noastră, atât de aproape de mine. M-am ridicat şi am deschis 
uşa din afară, să privesc luna. Spre mirarea mea, Ming-gwok stătea 
acolo, pe prispă. 

— Hai şi tu afară! repetă el invitaţia de mai devreme. 



— O chinezoaică ar ieşi? l-am întrebat eu. 

— Dacă aş ruga-o, da, mă păcăli el. 

— Ei bine, i-am răspuns eu pe deplin încredinţată că glumeşte, 
atunci o să ies. 

— Stai puţin, zise el. Ia astea şi pune-le pe tine. Vei vedea ce uşor 
are să-ţi fie. 

îmi întinse o bocceluţă prin uşa pe care tocmai o descuiasem. 
Eram sigură că mă aşteptase. M-am întors în vârful picioarelor în 
camera mea, am desfăcut pânza de deasupra şi am găsit un set de 
pantaloni chinezeşti vătuiţi, o haină tivită cu blăniţă şi o pereche de 
cizme din piele. Mi-am legat părul cel lung şi negru într-o coadă de 
cal, pe care am vârât-o în pantalonii care îmi veneau doar până la 
glezne, nu atârnau în spate ca ai noştri. Mă simţeam ciudat cu 
picioarele neacoperite de pantaloni. Apoi am încercat cizmele. îmi 
erau nemaipomenit de mari, aşa că mi le-am dat jos şi am încălţat 
cizmele fratelui meu, apoi le-am tras pe deasupra pe cele chinezeşti. 
Aşa era ceva mai bine, cel puţin nu-mi mai ieşeau din picioare. La 
urmă mi-am pus haina peste cămaşa de noapte albă. Mânecile mi se 
încreţiră sub croiala strâns lipită de braţe, iar poalele se îmbăţoşară 
dedesubt. 

— Nu vii? 

Ming-gwok venise direct la uşa mea. 

— Mai încet! i-am şoptit eu. 

Am desfăcut repede nasturii hainei, mi-am dat jos cămaşa şi am 
îmbrăcat-o din nou, direct pe piele. Blăniţa era moale, dar mă 
simţeam ciudat să fiu atât de încorsetată de haine. Nu eram 
obişnuită cu mâneci aşa de strâmte. 

— Gata sunt, i-am şoptit din nou şi am crăpat uşa doar cât să mă 
pot strecura afară pe prispă. 

— Si încă ceva. Uite! 

Ming-gwok purta o căciulă tivită cu blăniţă. Scoase din sân una la 
fel şi mi-o aşeză pe cap, zicând: 



— în ţinutul ăsta sălbatic e frig. 

M-a prins de mână şi am păşit tiptil amândoi spre capătul 
verandei. Ajunşi aici, Ming-gwok a sărit în zăpadă şi, cum îl ţineam 
de mână, am sărit şi eu. Pesemne că mai sărisem prin nămeţi când 
eram copilă, căci nu mi-a părut a fi o senzaţie cu totul nouă, dar nu 
aveam nici pe departe graţia lui Ming-gwok, aşa că m-am pomenit 
scufundată într-un noian de zăpadă. Chicotind fără pic de răutate, 
el mă trase în picioare şi mă scutură de nea. Eu mi-am tras sufletul 
şi, ei bine, am izbucnit în râs, amuzată de ineditul întregii 
întâmplări. 

Am pornit-o spre crângul de bambus de pe dealul din spatele 
casei, aflat în partea cealaltă a oraşului. înveşmântaţi şi ei în zăpadă, 
bambuşii cei înalţi aruncau umbre lungi în lumina lunii. Din când în 
când, unul dintre ei îşi scutura haina, iar neaua cădea cu un bufnet 
care ne făcea să tresărim în liniştea albă şi pufoasă. Am strâns mai 
tare mâna lui Ming-gwok şi ne-am continuat drumul, o vreme fără 
să rostim niciun cuvânt. 

Mi-am adus aminte atunci de noaptea aceea de toamnă în care 
am stat cu Chifuru până târziu, în lumina clară a lunii. Nu mi-am 
închipuit că voi putea simţi vreodată pentru un bărbat ce simţisem 
pentru Chifuru sau Ruri, ori pentru Trandafir Domnesc. Este 
adevărat că fusesem fascinată de Korechika, dar el era atât de 
departe de lumea în care trăiam eu, încât semăna mai degrabă cu o 
închipuire. Mai aievea decât Korechika era Genji, însă el, fireşte, nu 
era decât o plăsmuire. în schimb, Ming-gwok era un bărbat în carne 
şi oase şi totuşi, într-un anumit fel, nici el nu era pe deplin adevărat. 
Era cu totul străin de noi, iar eu nu prea ştiam cu ce fel de 
simţăminte să mă apropii de el. Oricât de ciudat mi-ar fi părut, în 
prezenţa lui mă simţeam în largul meu. Să reuşeşti să păstrezi 
tăcerea împreună cu cineva este, cred eu, încercarea supremă pentru 
legăturile karmice. 

— Ştii, zise Ming-gwok, glasul lui vălurindu-se prin marea de 



linişte dimprejur, au ajuns să-mi placă dinţii înnegriţi, deşi la 
început îmi dădeau fiori de groază. 

— Dar doamnele din China nu-şi înnegresc dinţii? am întrebat 
eu. 

— Niciodată, zise el. Şi ele îşi smulg sprâncenele şi îşi desenează 
în locul lor altele subţiri şi arcuite ca nişte antene de gânganie, la fel 
cum faceţi voi, japonezele, dar să-şi înnegrească dinţii nici vorbă! 

— Atunci nu ţi se pare un obicei barbar? 

— Nu, nu mi se mai pare, zise el mângâindu-mă uşor pe obraz. 

Am mers mai departe, printr-o lume de umbre. Albul adânc al 

zăpezii înghiţise fără urmă orice picătură de culoare. Pe întinderea 
imaculată se oglindea o mulţime nenumărată de tonuri cenuşii, iţite 
înapoia luminişurilor sclipitoare ale razelor lunii. Ming-gwok zise 
că întotdeauna clarul de lună îi aducea aminte de o poveste 
chinezească. Mi-a istorisit-o apoi în timp ce ne plimbam prin zăpadă 
şi, din câte îmi amintesc, suna cam aşa: 

A fost odată ca niciodată un pustnic pe nume Wang Tziyu, care 
ducea o viaţă retrasă, departe de grijile obişnuite. îi plăcea nespus 
de mult să privească pomii înfloriţi primăvara şi luna toamna. Atent 
cum era la frumuseţea din jur, într-o seară de iarnă rămase uimit de 
limpezimea neasemuită a razelor de lună ce se revărsau pe pământ 
după viscol. Priveliştea îl însufleţi atât de tare, încât se trezi în el 
dorinţa de a împărtăşi frumuseţea aceea cu un prieten. Zis şi făcut, 
se sui în barcă şi prinse a vâsli în josul râului, până la prietenul său. 
Dai Andao. 

Drumul era lung, aşa că până când Wang ajunse la coliba 
prietenului său, începu să se crape de ziuă. Priveliştea care îi dăduse 
ghes să pornească la drum dispăruse cu totul în lumina zorilor. 
Ajuns în faţa porţii prietenului său, Wang făcu cale întoarsă, fără să- 
i dea măcar ziua bună lui Dai. 

— Ce purtare neobişnuită, am zis eu. De ce a plecat? 

— Toţi l-au întrebat pe Wang acelaşi lucru, zise Ming-gwok, cu 



zăpada scârţâindu-i sub picioare. Iar Wang le-a răspuns cu un 
poem, pe care nu mi-1 mai aduc aminte întocmai, dar care sună cam 
aşa: „M-am grăbit să-mi chem prietenul ca să privim luna 
împreună. Chiar de nu ne-am întâlnit faţă în faţă, bucuria priveliştii 
rămâne neştirbită". Cuvintele acestea, dragă Fuji, ne arată ce om 
rafinat şi sensibil era Wang. Eu prefer să mă întâlnesc cu tine şi să 
privim luna împreună, dovadă că nu sunt o persoană atât de 
sensibilă ca Wang. 

Ming-gwok îmi luă mâinile îngheţate într-ale lui şi le cuibări la 
pieptul său, pe sub haina îmblănită. îşi afundă faţa în părul care îmi 
ieşise din căciulă. I-am spus în glumă că era într-adevăr lipsit de 
sensibilitate dacă putea să îndure mâinile mele de gheaţă pe pielea 
lui caldă, dar el clătină din cap. îi simţeam răsuflarea caldă pe ceafă. 

Tot mergând, am dat peste un noian de zăpadă afânată. 

— Ia uite, zise Ming-gwok. 

Aşa cum stătea cu faţa la mine, îşi deschise braţele. Apoi se lăsă 
pe spate şi căzu în noianul de nea. 

— Ce faci? l-am întrebat. 

— încearcă şi tu, răspunse el din zăpadă. Este o linişte 
nemaipomenit de asurzitoare. 

Mi-am închipuit că era un obicei chinezesc şi i-am urmat 
exemplul. Mi-am întins larg braţele, cu strania senzaţie că nu mai 
aveam mânecile lungi care să atârne de ele, şi m-am lăsat să cad pe 
spate. Unul lângă altul, ni se atingeau doar vârfurile degetelor. 
Zăpada mă strângea ca pe o păpuşă înlemnită într-o poziţie anume. 
Era o nemişcare deplină şi, într-adevăr, liniştea era aproape 
palpabilă. Se auzi ţipătul unei bufniţe. Apoi încă un bambus îşi 
scutură povara de zăpadă. Sunetele acestea moi nu făceau decât să 
adâncească tăcerea. Cuvintele păreau şi ele de prisos. 

După o vreme ni s-a făcut frig, şi Ming-gwok m-a ajutat să mă 
ridic. Ne-am întors spre casă, atenţi să mergem cât mai mult cu 
putinţă la adăpostul întunericului, departe de lumina lunii. Zorii nu 



se iviseră încă, aşa că luna ştearsă şi gălbuie spânzura jos, pe cerul 
de apus. Ajunşi înapoi în faţa casei, Ming-gwok mă ridică întâi pe 
mine, apoi se căţără şi el pe prispă. Ne-am furişat amândoi până în 
sala mare, unde dormeau cu toţii, iar el s-a retras în linişte. Eu mi- 
am continuat drumul spre camera mea. Tocmai mă pregăteam să 
intru, când l-am auzit pe tata tuşind şi mi s-a părut că văd uşile 
mişcându-se uşor. M-am strecurat în camera mea, cu inima bubuind 
să-mi spargă pieptul. 

Mi-am desfăcut iute hainele chinezeşti, umezite, şi le-am ascuns. 
Pielea îmi ardea, dar părul încă mai păstra frigul de afară. La un 
moment dat, pe drum, mi-a căzut căciula şi Ming-gwok mi-a prins 
părul cu degetele lui subţiri şi albe şi şi-a îngropat chipul în pletele 
mele. Mi-a promis că într-o zi îmi va trimite nişte ulei parfumat din 
cel pe care îl folosea mama lui. M-am întins îmbrăcată în hainele 
vătuite de noapte, dar mi-am lăsat părul deasupra aşternuturilor, 
răvăşit în neorânduială. Visele din noaptea aceea s-au încâlcit şi ele 
neorânduite. 

Kurokami no chisuji no kami no midaregami katsu omoimidare 
omomidaruru 

Cosiţe negre de abanos / încurcate cu miile. / Gânduri încâlcite, /şi 
ele încurcate. 

Ming-gwok era ca nimeni altul. Iată-ne împreună în Echizen, 
stând de vorbă prin zăpadă, singuri sub clar de lună. Dacă aş fi 
descris o astfel de scenă în Genji, cititorii ar fi socotit-o făcătură, îmi 
amintesc cât m-am contrazis odată cu Ruri pentru că eu nu voiam să 
pun în carte situaţii cu totul desprinse de realitate. Acum ajunsesem 
să înţeleg că viaţa de zi cu zi putea întrece cu mult orice plăsmuire 
de roman. 



Vântul de la răsărit topeşte gheaţa 
Higashikaze 


Sosi primăvara. Cea dintâi perioadă din noul an 49 era Vântul de 
răsărit topeşte gheaţa, fiind urmată de Omizile se zbat în gogoşile lor. în 
Echizen era încă frig, dar schimbarea de anotimp se simţea în aer. 
Ceremoniile de Anul Nou ne-au ţinut ocupaţi mai mult decât de 
obicei, întrucât tata, ca reprezentant al împăratului în provincie, 
avea responsabilitatea de a păstra ridicat stindardul civilizaţiei. într¬ 
una dintre puţinele sale clipe de răgaz, mi-a spus că îi scrisese lui 
Nobutaka, iar eu m-am schimbat la faţă. N-am îndrăznit să-l întreb 
ce-i scrisese, deoarece eram încredinţată că mă văzuse strecurându- 
mă afară în noaptea aceea de iarnă, cu toate că nu adusese niciodată 
vorba despre asta. De fapt, singurul lucru despre care mă întrebase 
era dacă începusem şi eu să corespondez cu Nobutaka. 

Cuprinsă de remuşcare că nu-mi ţinusem făgăduiala, dar fără 
ghes să-i scriu poeme de dragoste, am copiat câteva fragmente din 
Genji şi i le-am trimis, împreună cu o scrisoare de mulţumire pentru 
darul pe care mi-1 făcuse - însemnările de căpătâi ale acelei doamne 
Shonagon. încă mă feream să-i scriu chestiuni personale. îi ceream, 
de asemenea, să nu arate nimănui altcuiva povestirile cu Genji. 

La scurtă vreme după aceea, am primit o scrisoare de la 
Nobutaka, în care spunea că voia să vină să-i întâlnească pe chinezi 
la început de An Nou. „Vreau să le spun", începea el apăsat, „că 
primăvara totul se topeşte". Ahmci am înţeles că probabil tata îi 
spusese ceva în scrisoarea lui. Oare Nobutaka chiar avea de gând 


49 Sărbătorit, conform tradiţiei agricole, la începutul primăverii. In Japonia 
se menţine şi în prezent tradiţia celebrării Anului Nou la 1 ianuarie şi a 
anului nou agricol în preajma echinocţiului de primăvară. 



să-şi pună în practică ameninţarea şi să vină la Echizen? La capătul 
unor frământări îndelungi, am compus şi i-am trimis următoarea 
poezie: 

Haru naredo Shirane no miyuki iya tsumori tokubeki hodo no itsu to 
naki kana 

E primăvară, / Dar piscurile munţilor Shirane sunt cu totul 
acoperite sub zăpada groasă. / Greu de spus când se va topi. 

De obicei îi arătam şi tatei poemele înainte de a le trimite, dar pe 
acesta l-am transmis nemijlocit, pentru că era cam tăios. Ştiam prea 
bine că tatei nu-i stătea în fire să mă silească să fac ceva, aşa că îmi 
luam libertate în anumite situaţii. La urma urmei, dacă lui 
Nobutaka nu avea să-i placă poemul meu, putea oricând să pună 
capăt întregii poveşti. Eu îmi spuneam că nu fac nimic greşit, de 
vreme ce îmi ţineam partea de promisiune şi îi scriam. 

Când a venit vremea echinocţiului de primăvară, în luna a doua, 
eu eram deja vrăjită de frumuseţea nespusă a acestui anotimp-rege. 
Nici măcar renumiţii cireşi Yoshino din capitală nu se puteau 
asemui cu cireşii sălbatici de aici, în plină floare şi dulce 
înmiresmaţi, care năpădiseră crestele munţilor. Localnicii îi numeau 
mesteceni de cireşe. Intre timp, scriam în continuare despre femeile 
din viaţa lui Genji şi mă gândeam adesea la ele ca la nişte flori, 
întotdeauna am fost încredinţată că plantele au şi ele personalitatea 
lor, la fel ca oamenii. Am păstrat imaginea mesteacănului de cireşe 
şi, mai târziu, când am plămădit personajul Murasaki - copilul pe 
care îl descoperă Genji şi apoi îl creşte în taină ca să-i devină soaţă 
desăvârşită, i-am pus şi un mesteacăn de cireşe în grădină. 

însă în primăvara aceea l-am cam lăsat de izbelişte pe Genji. îmi 
era greu să mă concentrez asupra feluritelor aventuri pentru el, 
când viaţa mea devenise ea însăşi o fantezie desprinsă parcă dintr-o 



poveste de dragoste închipuită. Tata închidea ochii de fiecare dată 
când petreceam ore în şir singură cu Ming-gwok, pe dealurile 
înmiresmate din apropiere. Nu eram în capitală, prin urmare nu ne 
făceam griji că puteam fi bârfiţi. Rar întâlneam pe câte cineva, şi 
atunci nu era decât vreun tăietor de lemne care fugea din calea 
noastră numaidecât, ca şi cum ar fi văzut o pereche de stafii. Aveam 
şi un loc preferat - un mic crâng de cireşi sălbatici, pe unde trecea 
un pârâu. Florile de cireş erau atât de îndesite, încât, de îndată ce ne 
aşezam dedesubt, pe muşchiul sălbatic, petalele lor ne acopereau 
din cap până-n picioare. 

Adunam privelişti pe care urma să le folosim în poeme. Ming- 
gwok mi-a spus povestea poetului chinez Li Fie, care străbătea 
lumea călare pe măgar, cu o traistă ponosită de brocart atârnată pe 
umăr. Când găsea ceva care îl inspira, scria lucrul respectiv pe o 
bucată de hârtie pe care o arunca apoi în sac. Ajuns înapoi acasă. Li 
He îşi golea traista de comori - ca pe un sac de ciuperci parfumate, 
zicea Ming-gwok - şi se apuca să-şi scrie poemele. 

Viaţa pe care o duceam aievea în fiecare zi mi se părea un vis. 
Glasul vinovăţiei începea să-mi tulbure conştiinţa numai noaptea, 
când stăteam singură. Eram o fiică peste măsură de 
nerecunoscătoare. Tata îmi aranjase o căsătorie cum nu se poate mai 
convenabilă, iar eu nu făceam altceva decât să mă împotrivesc. Mă 
învoisem să încep o relaţie cu Nobutaka printr-un schimb de 
scrisori, dar mă feream de asta cum puteam mai mult şi îi scriam 
doar atât cât să nu se poată spune că nu mă ţin de cuvânt. Gândul 
că fiica unui demnitar de rangul tatei ar fi putut avea o legătură de 
suflet cu un străin era aşa de greu de crezut, încât sunt convinsă că 
nu-i trecea prin cap nimănui. Oricum ar fi fost, eu nu puteam decât 
să mă las în voia sorţii, care mă trăgea cu putere înspre Ming-gwok, 
fie doar şi pentru scurtă vreme. Ştiam prea bine amândoi, privind la 
petalele de cireş, care deja începeau să se scuture una câte una, că 
visul pe care îl trăiam împreună avea să fie şi el trecător. 



Frumuseţea sălbatică a locurilor m-a îndemnat să scotocesc după 
caietul de desen pe care abia dacă-1 atinsesem de când sosisem în 
Echizen. Cel mai mult îmi plăcea să creionez flori şi plante, dar am 
încercat să întruchipez şi câteva dintre neobişnuitele case ţărăneşti 
pe care le vedeam în călătoriile noastre de-a lungul şi de-a latul 
provinciei. întotdeauna desenam departe de ochii celorlalţi, de 
ruşine că nu eram prea pricepută. 

într-o zi, Ming-gwok mă surprinse la masa de scris. Eram aşa de 
atentă la cireşii înfloriţi pe care-i desenam, că nu am auzit grupul de 
chinezi sosind. Când am băgat de seamă că mă privea de cine ştie 
de câtă vreme, am îngheţat de ruşine. M-am străduit să-mi ascund 
desenele, dar el s-a aşezat lângă mine şi m-a tras uşor de mânecă. 

— Te rog, lasă-mă să văd, mă rugă. Nu mi-ai spus niciodată că 
desenezi. 

— Mâzgălelile mele nepricepute nu pot fi numite desene, i-am 
răspuns eu moale, fiindcă el părea foarte hotărât. Sunt nişte simple 
încercări, atâta tot. Lumea m-a criticat mereu pentru neîndemânarea 
mea la desen, aşa că nu las pe nimeni să le vadă. 

— Dar scrii atât de bine, cum se poate ca desenele să nu fie bune? 
stărui el. 

îi arătasem poveştile lui Genji şi el le găsise interesante. 

— Am luat lecţii de pictură în China, în copilărie, continuă el. Iar 
tata e un adevărat artist, în felul său. Am să-ţi arăt odată desenele 
lui. Ţine un jurnal al acestei călătorii, ca să-i poată fi mai uşor să 
scrie raportul pentru împărat când ne întoarcem acasă. 

Până atunci niciunul din noi nu pomenise nimic despre plecarea 
de la Echizen. Era un lucru cu neputinţă de schimbat şi de aceea 
cred că nici nu fusese nevoie să vorbim despre asta. Şi totuşi, m-au 
cuprins fiorii la gândul că se apropia, poate chiar curând, clipa în 
care aveam să mă despart de Ming-gwok pentru totdeauna. 

— La ce te gândeşti, Fuji? îmi dai pensula sau nu? 



De bună seamă că nu-1 auzisem: se oferise să-mi arate cum ar 
desena el cireşii înfloriţi. Scuturându-mi din suflet tristeţea 
posomorâtă care mă cuprinsese pe neaşteptate, i-am întins o 
pensulă şi o foaie de hârtie imaculată. 

Ming-gwok cercetă atent pensula. 

— Pentru scris este foarte bună, conchise el. Dar pentru desenat 
nu ai niciuna mai groasă? 

Am scos cutia cu pensule şi i-am arătat tot ce aveam. Alese două, 
zicând că se descurcă el cumva, însă data următoare îmi va aduce 
unele mai bune, iar din China îmi va trimite unele cu adevărat 
bune. Apoi se uită cu luare-aminte la ramura de mesteacăn de cireşe 
pe care o adusesem şi o aşeză într-o vază, pe masa de scris. 

— Sunt cu totul altfel decât florile de cireş din capitală, observă 
el. 

— Da, sunt parfumate, am răspuns eu. 

— Iar florile au mai multe petale şi mugurii au o formă diferită. 

Le mai cercetă câteva clipe cu atenţie, apoi începu să deseneze. 

Am rămas înmărmurită de ce îi ieşea din mână. 

— Ale tale sunt adevărate flori de cireş, i-am spus eu cu 
admiraţie. 

Ming-gwok lăsă pensula deoparte. 

— Totul este să desenezi ce vezi, nu ceea ce crezi că vezi, zise el. 

Eu am zâmbit. 

— Asta înseamnă că nu poţi să desenezi din închipuire? l-am 
întrebat. 

— Dimpotrivă, răspunse el. Pot să văd şi cu ochii închişi. 

Ca să-mi arate, desenă un tablou dintr-o poveste pe care mi-o 
spusese în noaptea aceea înzăpezită de iarnă, cea cu pustnicul Wang 
vâslind cu barca pe râu în jos, până la casa prietenului său. Dai. 
Rămăsesem fără grai. Cu doar câteva trăsături iscusite, reuşise să 
surprindă miezul imaginii, omul, barca şi apa pe care plutea, cu 
toate că râul nu era nici măcar desenat! 



— Eşti un maestru, i-am spus cu toată seriozitatea. 

El pufni neîncrezător. 

— Pentru toate astea există nişte trucuri, zise. Cu cât exersezi mai 
mult, cu atât devine mai uşor. Şi tu poţi desena la fel. Am să-ţi arăt 
ce m-a învăţat profesorul meu. 

I-am amintit că eram bine-cunoscută în familia mea ca fiind 
pricepută la cuvinte şi neîndemânatică la desen, dar el zise că asta e 
o prostie. 

— Dacă eşti pricepută la cuvinte înseamnă că poţi să mânuieşti şi 
pensula. E un lucru de căpătâi. Să fiu sincer, Fuji - dar te rog să nu 
te simţi jignită ceea ce admiră compatrioţii tăi în materie de pictură 
în ochii noştri nu sunt decât nişte încercări stângace. 

Bănuiesc că se gândea mai ales la scenele pictate pe sulurile cu 
poveşti. 

— în cazul în care culorile sunt plăcute şi dacă te încântă astfel de 
podoabe într-un desen, atunci lucrarea poate avea farmecul ei, dar 
pictura japoneză ca atare... Dacă acestea sunt standardele pe care te 
critică lumea că nu le atingi, atunci cu atât mai bine! Trebuie să tinzi 
către un altfel de model. 

Aşa am ajuns să aflu că în China cea mai nobilă categorie de 
pictură era peisajul. Mulţi artişti îşi încearcă mâna desenând tot 
felul de lucruri, pomi, stânci, nori, flori sau case, dar măiestria lor 
nu înseamnă mare lucru dacă nu le pot îmbina într-un peisaj. Arta 
compoziţiei este cea care te face un pictor bun. 

Tatăl lui Ming-gwok picta peisaje de plăcere. Pictura era una 
dintre marile lui pasiuni, pe lângă colecţionatul de roci. Ming-gwok 
nu-i împărtăşea interesul pentru pietre, dar moştenise de la el 
dragostea pentru pictură. Desena încă din copilărie. îmi mărturisi că 
într-o bună zi voia să încerce şi peisaje, dar nu era încă pregătit. 
Până atunci mai avea de şlefuit tehnica pentru fiecare element în 
parte. 

Mi-am luat inima în dinţi şi l-am întrebat dacă ar vrea să mă 



înveţe şi pe mine, iar el s-a învoit fără să stea pe gânduri. I-am 
propus să începem cu orhideele sălbatice, la care mă pricepeam mai 
bine, dar el a strâmbat din nas dispreţuitor. 

— Orhideele sălbatice sunt o joacă de copii! 

A ales ca la prima lecţie să începem cu câinele. Aşa că am ieşit în 
grădină şi l-am strigat pe Bulgăre de Nea. 

— Fii atentă la felul în care se apropie de noi, cum aşteaptă ceva 
bun şi îşi ridică nerăbdător capul, zise Ming-gwok (Ţine minte! 

Se aplecă şi luă un beţigaş. 

— Ia uite cum şade şi aşteaptă. 

îi aruncă beţigaşul, şi Bulgăre de Nea se năpusti vesel după el. îl 
aduse înapoi şi începu să latre la Ming-gwok, să i-1 arunce din nou. 

— Vezi cum dă din coadă când e bucuros? 

înainte nu băgasem niciodată de seamă câte amănunte se ascund 
în mişcările simple ale unui câine. în cele din urmă. Bulgăre de Nea 
se aşeză obosit la soare. Am observat atent cum îşi odihnea capul pe 
lăbuţe şi cum îşi încovoiase coada. Ce multe lucruri spune coada 
unui câine! Era ceva nou pentru mine. 

Ne-am întors în camera mea, după pensule şi hârtie. Ming-gwok 
îl desenă pe Bulgăre de Nea în poziţii diferite, aşa cum îl 
văzuserăm. Eu m-am apucat să copiez desenele lui. Ming-gwok m-a 
întrebat atunci dacă am auzit vreodată povestea cu cele două fete şi 
căţelul bălţat. 

— Adu-mi aminte să ţi-o spun după ce terminăm, zise el. 

Tocmai ahmci se auzi Nobunori năvălind în trombă pe coridor. 

— Au ieşit! strigă el către noi. Călugăriţele mele au ieşit din ouă! 

Ţinea în mână una dintre cutiile lui cu gângănii, plină ochi cu ouă 

verzi de călugăriţe prădătoare. Mama vitregă îi poruncise să scoată 
repede cutia afară, ca nu cumva vietăţile acelea să se răspândească 
prin toată casa. Şi când te gândeşti că pe vremea când abia venise în 
casa noastră nici măcar nu îndrăznea să-şi privească fiul vitreg de 
ruşinoasă ce era! Ming-gwok îl rugă pe Nobunori să-i arate colecţia 



lui de insecte. Fratele meu, măgulit nevoie mare, îl conduse în 
camera lui. 

Eu mi-am văzut mai departe de desen, până când Ming-gwok s-a 
întors cu mai multe cutii în care se vedeau un greiere, un cărăbuş şi 
o călugăriţă. Luă o foaie de hârtie şi începu să le deseneze. Mă rugă 
apoi să-i copiez schiţele şi, la sfârşit, îi oferi fratelui meu desenele 
lui, dimpreună cu insectele. Nobunori era în al nouălea cer. După 
aceea n-am mai auzit niciodată cuvintele muşcătoare şi răutăcioase 
pe care mi le spunea înainte despre chinezi şi despre Ming-gwok, 
doar ca să mă tachineze. 

Am spălat pensulele şi am pus desenele la uscat. Aerul cald de 
primăvară ne toropise. Mi-am aşezat capul în poala lui Ming-gwok 
şi i-am amintit de povestea chinezească despre câinele pestriţ pe 
care făgăduise să mi-o spună. Era o întâmplare atât de stranie, că n- 
am ştiut ce să mai cred despre el. 


Povesti chinezeşti 
Kara monogatari 

— A fost odată ca niciodată, începu el, o pereche de părinţi care 
nu aveau decât o singură fată. Ca s-o crească aşa cum se cuvine, 
departe de dezmăţul oraşului, s-au mutat la ţară, într-un sătuc. 
Când fata a împlinit vârsta potrivită pentru măritiş, părinţii i-au 
aranjat căsătoria. Dar o crescuseră atât de pioasă, departe până şi de 
vânt, că fata nici nu voia să audă de măritiş. 

— Şi nu i-a ameninţat că-şi taie părul şi se călugăreşte? am 
întrebat eu. 

— Deci ştii povestea? răspunse Ming-gwok. 

— Nici vorbă, doar îmi închipuiam. 

Pentru o clipă mi-a trecut prin minte gândul că povestea nu era 



decât o glumă de-a lui Ming-gwok. Doar îi povestisem cum îl 
făcusem pe tata să mă ia şi pe mine la Echizen, ameninţând că altfel 
mă călugăresc. 

— Da, fata le spuse părinţilor ei că renunţă la cele lumeşti şi fugi 
de acasă. O luă cu ea doar pe cea mai bună prietenă, fiica doicii sale, 
care era la fel de frumoasă ca stăpâna ei. Fetele merseră drum lung, 
până în creierii munţilor. Acolo îşi făcură două colibe de paie, în 
care îşi duceau viaţa fericite, doar ele două. 

M-am întrebat din nou dacă nu cumva era doar o poveste 
scornită de Ming-gwok ca să-şi râdă de mine. Lui îi povestisem ceea 
ce nu spusesem niciodată nimănui - şi ce mult ţinusem la Chifuru, 
şi întâmplarea îngrozitoare cu locotenentul de arcaşi. Dar lui Ming- 
gwok nu-i stătea în fire să se arate crud, aşa că n-am zis nimic şi 1- 
am lăsat să spună mai departe. 

— Nu te mai frământa, zise Ming-gwok. Găseşte-ţi locul şi 
ascultă. 

— Iartă-mă. 

— Intr-o zi, părinţii fetei se duseră în pădure şi, în cele din urmă, 
găsiră cele două colibe. Când îi văzu, fata noastră vărsă lacrimi 
amare, vinovate, însă rămase neînduplecată în hotărârea sa, oricât 
încercară ei s-o aducă înapoi acasă. Mâhniţi, părinţii se întoarseră, 
lăsându-le pe cele două fete singure. Câteodată părinţii nu-şi pot 
înţelege copiii nici în ruptul capului, întrerupse Ming-gwok firul 
poveştii. Nu au nici cea mai vagă idee cum ar trebui să se apropie 
de ei. 

Eu eram norocoasă cu un tată ca al meu, dar îmi dădeam seama 
că nu toţi copiii se înţelegeau la fel de bine cu părinţii lor. Simţeam 
că Ming-gwok şi tatăl lui se înfruntau în multe privinţe şi vedeam 
cum creste încordarea dintre ei de la o zi la alta. 


Stră-străbunicul meu a scris odată un poem pe tema aceasta: 



Hito no oya nokokoro no yami ni aranedomo ko zoo omou michi ni 

madoinuru kana 

în inima de părinte nu e I nici urmă de răutate, / dar mereu cu 

gândul la copii, / înăuntru se strecoară uneori îndoiala. 

— Este poemul lui Kanetsuke! exclamă uimit Ming-gwok. Face 
parte din cea de-a doua culegere imperială de poezii. Chiar este 
stră-străbunicul tău? 

Eram amândoi surprinşi. Lui nu-i venea să creadă că mă 
înrudeam cu Kanetsuke, iar mie mi se părea nemaipomenit faptul 
că el recunoscuse poemul. Deşi nu ar mai fi fost nevoie să mă mir, 
fiindcă Ming-gwok făcuse deja, de nenumărate ori, dovada 
cunoştinţelor lui vaste de literatură japoneză. 

— Voi, japonezii, înţelegeţi mult mai bine. In chineză, un astfel de 
sentiment este mult mai greu de exprimat. 

— Ce vrei să spui? 

— De pildă, gândul că un părinte nu şi-ar putea înţelege copilul 
sau, mai bine zis, gândul că un copil ar putea să aibă motivele lui 
pentru a face ceea ce face. în cultura noastră, părinţii au întotdeauna 
dreptate şi nu există cale pentru ca un copil să nu se supună 
dorinţelor părinteşti. Desigur, există poveşti în care se mai întâmplă 
şi astfel de lucruri, dar deznodământul este întotdeauna nefericit. 
Pentru că este împotriva legilor firii, înţelegi? 

— Dar şi noi, japonezii, credem că toţi copiii trebuie să-şi asculte 
părinţii, am încercat eu să protestez. 

— Şi atunci, de ce nu eşti în capitală, măritată cu Nobutaka? mă 
întrebă Ming-gwok. 

Mi-am ridicat capul din poala lui, ca arsă. 

— De ce mă întrebi una ca asta? am răspuns mâhnită. Oricum, se 
va întâmpla cât de curând. 

Ming-gwok mă luă de mână. 

— Iartă-mă, am întrecut măsura. Aseară m-am certat cu tata şi 



încă îmi stă pe suflet. 

— V-aţi certat? 

— Da, trebuie se ne întoarcem în China peste o lună. 

— A, înţeleg. 

Ming-gwok tăcu apoi preţ de câteva clipe. Am simţit că se 
frământă să mai spună ceva, dar şi-a înfrânat cuvintele. 

— Vino înapoi, zise el în schimb, vrând să pară că mă ceartă. 

îmi prinse părul şi îmi lăsă blând capul în poala lui. 

— Hai să-ţi spun povestea mai departe. Nici măcar n-am ajuns la 
partea cu câinele. într-o zi, în grădina fetelor apăru un câine. 

— Ce fel de câine? 

— Un câine frumos. S-a aciuat în faţa colibei în care locuia fata 
doicii şi, pentru că nu avea altceva mai bun de făcut, aceasta începu 
să-i dea de mâncare şi să aibă grijă de el. într-o zi, cum stătea cu 
câinele în poală, îl lăsă să o lingă pe piept şi aşa simţămintele ei faţă 
de animal se înteţiră, peste putinţă de stăpânit. 

— Ming-gwok, nu cumva asta e o scorneală de-a ta? 

— îţi jur că nu, se împotrivi el. Şi tot aşa, în curând, între ei nu 
mai rămase nicio stavilă, înţelegi ce vreau să spun. Fata ştia că 
simţămintele ei nesăbuite întrecuseră orice măsură, dar nu se putea 
opri. îşi spunea că totul se întâmplă din cauza unei legături 
puternice dintr-o viaţă anterioară. 

— Ming-gwok! 

— Suntem la lecţia de literatură chineză clasică 50 . Nu ai voie să 
întrerupi profesorul. 

Ştiam că Ming-gwok avea un simţ al umorului mai ciudat, mi-o 
dovedise deja de multe ori, şi cu toate acestea tot mă lăsa uneori 
fără grai. Dar el povesti mai departe, cu toată seriozitatea: 


5° Povestea pe care i-o spune Ming-gwok lui Murasaki este într-adevăr 
stranie, dar nu e invenţia lui. Se găseşte în colecţia de Poveşti din China (Kara 
Monogatari), apărută în Japonia în secolul al XH-lea. (N. a.) 



— Fata noastră se ducea mereu la prietena ei, aşa că nu trecu 
mult şi aceasta din urmă băgă de seamă zgârieturile de pe umerii 
săi, care se vedeau bine prin rochiile subţiri de vară. O tot rugă să-i 
spună ce-a păţit, dar fata cu pricina era prea ruşinată să-i 
povestească despre legătura ei cu câinele. 

Nemaiputând să scape de întrebările prietenei sale, fiica doicii o 
rugă pe stăpână să intre în coliba ei dacă vrea să vadă de unde îi 
veneau zgârieturile. Şi atunci, cu prietena ei de faţă, se vârî în pat cu 
câinele. Când îi văzu împreună, fata noastră, în loc să se arate 
indignată, fu cuprinsă de un val de singurătate, aşa încât chemă 
câinele şi la coliba ei. Şi, într-adevăr, găsi că era un animal foarte 
iubitor. 

— E de-a dreptul dezgustător! Gata, s-a terminat? 

— Mai e şi morala. 

— Adică asta păţeşti dacă nu-ţi asculţi părinţii? Cazi în cea mai 
joasă desfrânare? 

— Da, asta ar fi morala chinezească. 

— Eu cred că mai întâi a fost vina părinţilor că şi-au crescut fata 
într-un glob de sticlă atât de bine închis şi nu au pregătit-o deloc 
pentru o viaţă normală, am zis eu. 

La care Ming-gwok recită: 

Asamashi \ja nado kedamono ni uchitokuru sa koso mukashi no 

chigiri nari tomo 

Ce blestemăţie! / Să te îndrăgosteşti de o sălbăticiune / Fără îndoială, 

la mijloc e un legământ / Rămas dintr-o altă viaţă. 

— Astfel de legături nefireşti sunt condamnate pe bună dreptate, 
dar, când se întâmplă din cauza unor legăminte atât de puternice 
din viaţa de dinainte, oare mai e cu putinţă să te împotriveşti? 

Ming-gwok rostise cuvintele acestea ca şi cum ar fi fost un preot 
recitând o poveste plină de învăţăminte. 



— Nu vrei să ştii cum îl chema pe câine? zise din nou, acum cu 
glasul lui obişnuit. 

— Mi-e şi teamă să întreb, am răspuns. 

— Ei bine, îl chema Bulgăre de Nea! strigă el vesel. 

— O, ce minciună! 

— Nu, serios, aşa îl chema, stărui el. Aşa mi-am adus aminte de 
povestea asta. 

— Tare ciudat mai eşti, am răspuns. 

Nu aveam de ce să cred că Ming-gwok m-ar fi minţit. Avea mult 
mai multă experienţă decât mine, aşa că nu puteam decât să-l cred 
pe cuvânt. E drept că uneori îi plăcea să mă păcălească, profitând de 
naivitatea mea şi povestind cine ştie ce lucruri ieşite din comun, cu 
o faţă cât se poate de serioasă, dar întotdeauna izbucnea în râs când 
vedea că fac ochii mari de uimire şi recunoştea că totul fusese o 
glumă. 

Cu ajutorul lui, începeam să înţeleg că unele lucruri pe care până 
atunci le luasem ca atare nu erau peste tot la fel. Ming-gwok mi-a 
povestit despre mama şi despre surorile sale care rămâneau mereu 
acasă, în China, cât timp tatăl lui călătorea cu câte o misiune. 
Spunea că mama lui era frumoasă, dar, mai mult decât frumuseţea, 
tatăl său preţuia priceperea ei în treburile casei: supraveghea 
bucătarii, ţesea şi, mai presus de toate, avea grijă de socrii. 

— Chinezii ar fi pur şi simplu îngroziţi numai la gândul că 
bărbatul trebuie să se mute în casa soţiei, aşa cum e obiceiul în 
Japonia 51 , explică Ming-gwok. 


51 în vremea lui Murasaki Shikibu exista încă obiceiul matriarhal ca tinerii 
căsătoriţi să locuiască împreună cu părinţii fetei. Sub influenţa culturii 
chineze, acesta va dispărea, fiind înlocuit cu practica, încă larg răspândită 
şi astăzi, ca soţia să meargă în casa soţului şi, eventual, să aibă grijă de 
părinţii acestuia. 



Tatăl său spunea mereu că „soţiile trebuie să se ocupe de 
lucrurile practice, pentru ca bărbaţii să poată studia în linişte". Dar 
până şi maestrul Jyo, cu toată iubirea sa pentru spiritul practic al 
soţiei, era la fel de atras de tinerele fete cum erau toţi chinezii, cel 
puţin aşa îmi spunea Ming-gwok. El însuşi fusese prea mic când au 
plecat din China ca să-şi însoţească tatăl prin Casele Verzi, unde 
dansatoarele îşi presau picioarele în pantofi micuţi şi alungiţi, în 
formă de lună crescătoare, dar, când a împlinit vârsta potrivită, tatăl 
său i-a povestit despre plăcerile oferite în astfel de locuri. 

— In ziua în care am împlinit cincisprezece ani, tata mi-a dăruit o 
carte în care sunt explicate diverse lucruri despre femei şi bărbaţi, 
mi-a povestit el. Bărbatul este în mare parte yang, iar femeia, yin. 
Insă au nevoie unul de celălalt pentru a atinge echilibrul potrivit. 
Uneori, totul ajunge să semene cu o luptă, vezi tu, fiecare încercând 
să ia de la celălalt, fără să lase din propria lui esenţă. De aceea 
bărbaţilor le plac fetele tinere. Pentru că nu sunt atât de puternice - 
forţa femeiască yin se dezvoltă în deplinătatea ei abia pe la douăzeci 
de ani. 

M-a privit în ochi. 

— Nu prea e drept, nu-i aşa? Mai bine să te lupţi cu o parteneră 
care are deja yinul întreg. 

— Hmmm, am şoptit eu, îmbujorată din pricina faptului că 
vorbea atât de deschis despre ceea ce femeile japoneze abia 
îndrăzneau să gândească în cuvinte înflorite şi ocolite, darămite să 
aducă vreodată în discuţie de faţă cu bărbaţii. 

— Si mai zicea că este bine ca un bărbat să aibă cât mai multe 
partenere cu putinţă, continuă Ming-gwok. Aceasta este o metodă 
bine cunoscută pentru a avea parte de o viaţă lungă. Bărbatul 
trebuie să poată aduce femeia până în punctul în care yinul ei se 
revarsă de bucurie, însă el să-şi ţină esenţa, care se absoarbe înapoi 
în trup şi îi hrăneşte creierul. 

— Foarte interesant, am zis eu. 



— Da, aşa o fi, răspunse Ming-gwok cu naturaleţe. Dar nu este 
cea mai interesantă carte despre bărbaţi şi femei. Sincer, poveştile 
tale despre Genji surprind mult mai bine legăturile tainice dintre 
sexe decât manualele mele de tehnici taoiste. 

L-am privit direct în ochi, printre lacrimile care îmi 
împăienjeneau privirea. 

Nu mult după aceea, tata mi-a dat de ştire că solii chinezi urmau 
să părăsească Echizen numaidecât. El era înnegurat. Eu una mă 
simţeam ca şi cum mi-ar fi fost smulse toate măruntaiele şi nu mai 
rămăsese în loc decât o cochilie goală de nălucă, precum cojile 
gălbui lăsate de cicade pe trunchiurile copacilor. 

— Mă tem că în Consiliul de Stat se pregăteşte un război 
împotriva Chinei, zise tata încet. Dacă maestrul Jyo va fi încă aici 
când vor declara război, as fi nevoit să-l întemniţez. 

Tatei nu-i stătea în fire să accepte dizgraţia de a-şi încătuşa un 
prieten. Şi totuşi, dacă i-ar fi avertizat pe chinezi de planurile curţii 
imperiale japoneze, atunci ar fi fost acuzat de trădare. Eram 
îngrozită de capcana în care se afla. 

— I-am trimis maestrului Jyo un poem în care îi vorbesc despre 
gloria celui ce se întoarce acasă după o luptă grea, mi-a povestit 
apoi tata. Sper să înţeleagă. 

Aşa s-a şi întâmplat, am primit un poem de răspuns împreună cu 
o scrisoare prin care eram anunţaţi că delegaţia chineză se 
pregăteşte neîntârziat de plecare. 

Tata a pregătit o masă la iarbă verde, pentru a ne lua rămas-bun 
de la chinezi 52 . Au fost invitaţi toţi cei din delegaţia maestrului Jyo, 


52 Probabil că Tametoki s-ar fi simţit jignit dacă ar fi citit raportul pe care 
Jyo Shichang l-a prezentat curţii imperiale la întoarcerea sa în China. Un 
pasaj al raportului, care se păstrează pentru eternitate în Istoria oficială a 
Dinastiei Sung, vorbeşte despre schimburile de poeme dintre Jyo şi un 



câţiva negustori de pe vasul naufragiat, doi oficiali din Echizen cu 
familiile lor şi noi. Mama mea vitregă a avut grijă să pregătească trei 
duzini de cutii lăcuite pentru mâncare 53 . 

Ne-am adus cu noi instrumentele de scris. Tata şi maestrul Jyo 
urmau să compună elegii de despărţire lungi, oficiale. Eu şi Ming- 
gwok plănuiam să ne retragem să desenăm numai noi doi. Ca dar 
de rămas-bun, Ming-gwok mi-a oferit un suport de pensule din 
celadon, în formă de munte cu cinci creste, şi o plăcuţă de piatră 
pentru batoanele de cerneală, de culoare violet-închis, pe care o 
primise din partea profesorului lui la plecarea din China. Spera că 
mă vor ajuta să mă gândesc la el atunci când aveam să scriu despre 
Genji. 

— Şi mă dau în vânt după culoarea asta, Murasaki închis, a 
adăugat el. 


oficial japonez nenumit (foarte posibil să fi fost Tametoki, având în vedere 
circumstanţele), ale cărui eforturi sunt criticate de Jyo ca fiind 
„superficiale, împopoţonate şi neinteresante". (N. a.) 

53 Vase tradiţionale japoneze pentru mâncare, de formă pătrată sau 
rotundă, cu trei sau cinci straturi supraetajate. Cele trei duzini de cutii 
conţin, aşadar, peste o sută de porţii. 




Surghiunul 

Nagashi 


Eram din nou singură, doar Genji îmi rămăsese alături, să-mi 
împărtăşească frământările. încă dinainte de a veni în Echizen, mă 
tot bătea gândul să scriu un episod cu el în surghiun. La vremea 
aceea, soarta sărmanului Korechika mi se întipărise în minte, uluită 
de porunca lui Michinaga de a-1 trimite pe coasta din Sugă. Mi-a 
trecut prin cap că aş putea să mă folosesc de legătura lui Genji cu 
Doamna Lunii înceţoşate pentru a uni cele două episoade. Acum, că 
Ming-gwok plecase, m-am cufundat în povestea zbuciumată a lui 
Genji. 

Mi-am recitit notiţele mai vechi. Uneltirile de la palat care au 
culminat cu surghiunul lui Genji erau bine descrise, desprinse parcă 
din viaţă. Când am scris partea aceea, eram cu toţii prinşi în vârtejul 
evenimentelor - moarte, scandaluri, învinuiri şi blesteme. Ascultând 
ce ne povestea tata, m-am simţit pregătită să ţes intrigile de la palat. 
Nu mi-a fost greu nici să zugrăvesc tristeţea cu care Genji şi-a luat 
rămas-bun de la doamnele pe care le-a iubit în capitală. însă din 
clipa în care l-am adus pe Genji în Suma, am început să plutesc în 
derivă. Ce scrisesem din acel punct încolo nu mă mai mulţumea, 
înainte să vin la Echizen nu avusesem nici cea mai vagă idee despre 
ce vorbeam. Surghiunul lui Genji nu era decât o umbră palidă a 
descrierilor pe care le citisem în Bai Juyi - un fel de pribegie poetică 
de inspiraţie chineză. Pe atunci nu ştiam deloc ce însemna să fii 
surghiunit. Este întotdeauna o greşeală să scrii despre lucruri pe 
care nu le cunoşti. 

în surghiun, cel mai greu de îndurat este faptul că eşti părăsit 
într-un loc unde nu ai cui să-i împărtăşeşti gândurile. După plecarea 
chinezilor, nu mai era nimeni care să ne însenineze zilele triste. 



Atmosfera de la ţară nu mi se mai părea fermecătoare, ci jalnică. 
Când soseau soli din Miyako, să stea de vorbă cu tata, îi acaparam 
fără ruşine şi îi presam să-mi dea veşti despre toate nimicurile din 
capitală. Ştiau cumva de cireşul plângător, acela mare de pe malul 
râului, din strada Nijo? Cum înflorise în anul acela? Sorbeam 
cuvintele unor prostănaci pe care m-aş fi grăbit să-i alung dacă aş fi 
fost nevoită să-i ascult pe vremea când eram în capitală. Şi atunci 
am înţeles - pesemne că aşa se simte şi Genji. 

Acum, când scriam despre disperarea lui din surghiun, ştiam 
despre ce vorbeam. 

Cum am ajuns în Echizen, tata a poruncit ca reşedinţa să fie 
refăcută din temelii, să fie plantată o grădină şi săpat un pârâiaş 
adânc în mijlocul ei. A fost atât de încântat de neobişnuitele 
construcţii din stuf, că a ţinut morţiş să păstrăm toate ulucile 
întocmai cum le găsiserăm. La început, totul ni se părea inedit şi 
fermecător. Mă gândeam adesea că ar fi fost o casă de vacanţă tare 
plăcută, să se fi aflat la doar o jumătate de zi depărtare de capitală. 
Acum, în al doilea an de la venirea noastră, grădina începea să 
prindă contur, dar cu cât creşteau mai mult plantele, cu atât mă 
întristam mai tare. Nu voiam să prind rădăcini în Echizen. 

In fiecare zi, localnicii se tot perindau prin casa noastră fie să 
lucreze pentru tata, fie să ne aducă provizii, fie pur şi simplu să se 
zgâiască la noi. Aveau purtări cu totul ieşite din comun. Intr-o zi, s- 
a nimerit să mă uit în grădină la pomii înfloriţi, chiar când bucătarul 
nostru le punea masa grădinarilor. Cu toate că bunul-simţ îmi 
spunea că trebuie să-mi feresc privirea, i-am privit cu nesaţ, 
fascinată de spectacolul pe care îl dădeau în timp ce mâncau. Mai 
întâi şi-au ridicat holurile cu orez în dreptul gurii. In clipa 
următoare le-au pus jos - goale. Au purces să mănânce în acelaşi 
chip şi legumele şi mirodeniile. Erau tare ciudaţi. Cu greu puteai să 
numeşti o asemenea activitate stat la masă. 



Nu era bine pentru copii să stea în preajma lor. 


într-o noapte se stârni din senin un vârtej de vânt, iar apoi se 
porni o furtună drăcească. Tunetele zdruncinau necontenit 
văzduhul, iar picăturile de ploaie loveau porţile ca o armie trimisă 
de dragonul-rege al mării. N-am închis un ochi toată noaptea, 
chinuită de vise negre cu bărci înfruntând talazuri cât munţii. De 
când îmi povestise Ming-gwok despre sfatul poetului Wang Li, 
păstram la căpătâi o lampă, pe care o aprindeam când mă trezeam 
în puterea nopţii. 

— Dacă te-ai trezit din somn, să te scoli de-ndată, zicea poetul. 
Inspiraţia o prinzi doar atunci cât mintea e încă limpede şi vie. 

Am aprins lampa, dar mintea nu-mi era câtuşi de puţin vie, iar 
vântul care sufla prin pereţii de lemn îmi stingea lampa înainte de a 
apuca să scriu ceva. 

In luna lui prier sosi la poarta noastră un sol pe care nu-1 mai 
văzusem niciodată până atunci. Avea ceva doar pentru mine. Tata 
deveni bănuitor. Până atunci se abţinuse să critice rarul schimb de 
scrisori cu Nobutaka. Nici despre Ming-gwok nu-mi spusese 
niciodată nimic. Dincolo de cuvinte, ştiam amândoi că în cele din 
urmă aveam să mă mărit cu Nobutaka şi că tot ceea ce se întâmplase 
în Echizen fusese doar un vis - aievea la vremea lui, dar, în fapt, 
total lipsit de esenţă. Tata se întristase şi el de când plecaseră 
chinezii. 

Spre deosebire de solii oficiali care veneau din capitală, 
mesagerul meu nu zăbovi mult şi nu voi să înnopteze la noi. Primi 
doar să mănânce şi să bea puţină apă, apoi plecă zicând că mai are 
de dus un răvaş în oraş. Spre seară, tata mă chemă în camera lui de 
studiu. Plicul lunguieţ rămăsese nedeschis pe măsuţa lui de scris. 

— Vezi tu, Fuji, vorbi el cu blândeţe, au fost doar nişte străini 
într-o ţară străină. 



Eu am încuviinţat în tăcere, cuprinsă dintr-odată de vinovăţie. 
Mi-am plecat capul, ascunzându-mi lacrimile în părul răvăşit. Dacă 
exista cineva pe lumea asta care să mă poată înţelege câtuşi de 
puţin, acela era tata, dar tocmai pentru că îmi era tată nu-i puteam 
destăinui ce era în sufletul meu. Un val de remuşcare se năpusti 
asupra mea la gândul că fusesem atât de egoistă şi lipsită de respect 
faţă de propria-mi familie. Judecând la rece tot ceea ce făcusem, 
grozăvia păcatului meu era sfâşietoare. Insă chiar şi aşa, copleşită 
cum eram de mustrarea cugetului, am priceput că tata mă înţelegea. 
Desigur, nu avea cum să-mi dea dreptate, dar tăcerea lui şi faptul că 
nu mi-a reproşat nimic când avea atât de multe pentru care să mă 
mustre vorbeau întru câtva de la sine. 

Se lăsa amurgul, iar din pădure se auzeau ţipetele ascuţite ale 
unui cuc în văzduhul văratic. Glasul păsării răscoli amintiri 
dureroase în inima mea. 

— Peste câteva zile începe sărbătoarea Kamo, zise tata. Mă tem că 
până la urmă am greşit când te-am luat cu noi în sălbăticia de aici. 
N-am putut îndura să mă despart de tine, Fuji, dar acum înţeleg că 
am fost egoist. 

Suspinele mele se înteţiră. 

Tata îşi drese glasul: 

— Ce-ai zice să te pregăteşti de întoarcere anul acesta? Nu e 
neapărat nevoie să te hotărăşti pe loc, adăugă el repede, ca răspuns 
la suspinele mele. 

Aveam de ce să plâng, slavă Domnului! Mi se învârtea capul - 
mustrări de conştiinţă, tristeţe, înstrăinare, teama la gândul 
măritişului, toate se amestecau cu bucuria că aveam să revăd din 
nou capitala mea dragă. Mi-am ascuns chipul în mâneca albă a 
kimonoului şi am oftat. Tata a rămas acolo fără niciun cuvânt, mi s- 
a părut că jelea cu lacrimile mele prietenia pierdută a maestrului 
Jyo. 

Am stat aşa amândoi o vreme. Intre timp, umbrele înserării se 



pogorâseră încet-încet, până când întunericul învălui încăperea. 
Auzindu-ne vorbind înăuntru, slujnica nu îndrăznise să intre ca să 
aprindă lămpile. Nu mai puteam desluşi chipul tatei, şi nici el pe al 
meu. Inserarea mă ajuta să-mi păstrez o ultimă rămăşiţă din 
demnitatea sfâşiată în bucăţi. Luna nouă se înălţa plutitoare pe cer. 
M-am ridicat, poticnindu-mă. 

Tata zise: 

— Să nu-ţi uiţi scrisoarea. 

întoarsă în camera mea, am aprins lampa şi am cercetat plicul. 
Era învelit în coajă aspră, cafenie, de mesteacăn şi venea de undeva 
din Tsunokami. Am deschis învelitoarea şi am găsit înăuntru o foaie 
netedă şi băţoasă de coajă de dud, acoperită de scrisul lui Ming- 
gwok, pe care îl recunoşteam dintr-o mie: 

Naniwagata muretaru tori no morotomo nita chiiru mono to 
omoiuamashikaba 

De-aş putea spera să te întâlnesc iarăşi / aşa cum se adună / păsările 
în pâlcuri /pe malurile din Naniwa 54 . 

Scrisese poemul în drum spre casă. Oare cu câtă vreme în urmă? 
Era încă în Japonia? Ori poate chiar acum se îmbarca pentru drumul 
lung şi plin de primejdii pe mare, înapoi spre China? 

M-a podidit plânsul, după o noapte în care nu pusesem geană pe 
geană din cauza furtunii. Dar şi pentru că nu aveam cum să 
răspund. Ce-aş mai fi putut să-i scriu? 


54 Osaka de astăzi. 



Zi senină în anotimpul ploios 
Satsukibare 


Arbuştii de iasomie-portocal înfloreau pe dealurile din Echizen 
întocmai ca şi în capitală. îmi aduceau aminte mai cu seamă de o 
postaţă de-a lungul drumului către Templul Kamo mărginită de 
tufe de iasomie-portocal. Florile nu sunt nemaipomenit de arătoase, 
dar au ceva plăcut în felul cum înfloresc în buchete albe peste 
verdele închis al frunzelor, iar alăturarea acestor două culori - alb şi 
verde întunecat pare nespus de răcoroasă când începe arşiţa verii. 
Pesemne că privirea mi se obişnuise prea mult cu splendoarea 
culorilor pe care le aduce primăvara în Echizen, fiindcă arbuştii de 
aici, de la ţară, nu mi se păreau la fel de frumoşi precum cei din 
capitală. Nici măcar nu am fost convinsă că era aceeaşi floare, până 
când nu am rupt o ramură. Am mirosit florile şi m-am asigurat că 
aveau aceeaşi tulpină goală pe dinăuntru ca şi florile de deutzia. 

Când am văzut inflorescenţele iasomiei-portocal, mi-am dat 
seama că în curând avea să se instaleze anotimpul ploios. Era 
vremea când pe mama o cuprindea deznădejdea şi mă temeam să 
nu semăn cu ea. Chiar şi în Miyako, ploile nesfârşite - pic, pic, pic, 
în fiecare zi - deveneau în cele din urmă apăsătoare. Mi-a venit 
ideea să cercetez calendarul chinezesc, să văd dacă pomenea ceva 
de ploi. Tot ce am găsit au fost ultimele două săptămâni de 
primăvară, care erau trecute sub numele de Ploaia grânelor - poate 
că şi chinezii îşi plantau orezul tot pe vremea asta, ca şi noi. Dar 
acum nu mai puneam preţ pe ce credeam noi, japonezii, despre 
China. Ming-gwok îmi povestise că în ţinutul lui de baştină nu 
cultivau niciun fel de orez; în schimb, creşteau grâu, sorg şi orz. 
Orezul nostru îi plăcea, dar pentru mâncarea japoneză nu avea 



multe cuvinte de laudă. Când i-am servit odată un bol cu legume 
trecute prin abur, mi-a zis în glumă: 

— Arată delicios... pentru calul meu. 

Ploaia grânelor acoperea trei perioade: cinci zile denumite Răsar 
algele plutitoare, urmate de Porumbeii îşi întind aripile şi de Fenixul se 
coboară peste duzi. Fiecare rubrică din calendarul chinezesc îmi 
aducea aminte de Ming-gwok. Ce mult îi plăceau imaginile cu 
phoenicşi şi nori. Odată mi-a dăruit o bucată de brocart brodată cu 
un astfel de model, şi de atunci mă gândeam la el ori de câte ori o 
foloseam. 

Am căutat şi alte exemple legate de ploaie în calendarul 
chinezesc. Vara începea în luna a patra şi era plină de imagini 
impregnate de umezeală. Mai întâi veneau cinci zile numite Brotacii 
încep să cânte, apoi cinci de Ies râmele din pământ şi încă cinci de 
înfloresc castraveţii. Broaştele, râmele şi castraveţii - toate aveau 
legătură cu apa, dar ploile lungi şi deznădăjduite nu erau pomenite 
în calendarul chinezesc. La ei marile ploi nu veneau decât la 
sfârşitul verii. De-ar mai fi fost Ming-gwok lângă mine! L-aş fi 
întrebat dacă şi chinezii sufereau de melancolie, ca japonezii. 

Vara începuse deja, însă cerul de la Echizen era încă însorit, 
îndrăzneam să sper că ploile de aici nu erau aşa de mohorâte ca în 
Miyako. In aer plutea un iz de fum. La început am crezut că venea 
de la pescarii care ardeau algele de mare pentru sare, dar tata mi-a 
zis că era de la vreascurile fumegânde din colibele de pe munţii din 
spatele casei noastre. Era un miros acrişor, dar plăcut. Mi-am spus 
că data viitoare voi încerca şi eu să adaug un iz mai înţepător 
beţişoarelor mele parfumate, dulci. S-ar putea să iasă un fum 
deosebit. 

Ploile au venit şi aici, cum altfel? Au prăvălit sub ele, în pământul 
mocirlos, florile de iasomie-portocal, la fel ca în capitală. Dar aici, în 
Echizen, era mult mai rău. Cum am putut să-mi închipui altceva? 



Acasă mai reuşeam să cânt alături de prietenele mele sau să petrec 
câte o după-amiază la templu, împreună cu Trandafir Domnesc, ori 
să compun poeme pentru cineva de la care urma să primesc răspuns 
a doua zi, nu peste câteva săptămâni. 

Când eram mică, priveam cum mama îşi scotea hainele de vară 
din mătase şi pregătea vasele cu scrobeală, să le întărească tivul. 
Asta se făcea la începutul anotimpului ploios. Familia mamei era 
mereu la curent cu nuanţele la modă şi îi oferea în fiecare anotimp 
un set uriaş de kimonouri. Hainele ei de iarnă erau din mătase 
moale, bătută, strat peste strat, căptuşite cu mătase filată. Mamei îi 
plăcea nespus să-şi facă propriile amestecuri de beţişoare 
parfumate, să le impregneze. 

La trecerea dintre anotimpuri îşi strângea hainele căptuşite şi 
începea să şi le coasă pe cele subţiri, de vară. Spre deosebire de 
kimonourile în straturi, moi şi călduroase, cele de vară erau scrobite 
bine, ca să nu se lipească de piele. Ale mamei erau fine şi răcoroase 
la atingere şi îi plăcea să aibă un set nou în fiecare an. Toamna le 
dădea pe cele folosite slujnicelor. Fireşte, kimonourile căptuşite erau 
prea scumpe ca să le schimbe în fiecare iarnă. 

— Cu hainele căptuşite e altceva, îmi spunea mama. E bine să fie 
moi şi, cu cât le porţi mai mult, cu atât devin mai catifelate. Mai 
mult, ele nu se scrobesc, iar ahmci nici ţesătura nu se subţiază atât 
de repede. De hainele de iarnă te ataşezi, când deschizi toamna 
dulapurile să te pregăteşti pentru iarnă şi scoţi câte un kimono 
favorit este ca şi cum te reîntâlneşti cu un prieten vechi. 

Tot de la mama ştiu că e bine ca hainele căptuşite să fie colorate 
după moda clasică, astfel încât să nu ne plictisim de ele. Dar 
kimonourile de vară erau şi mai interesante, din acelaşi motiv. îmi 
aduc aminte că odată, pe când aveam vreo şapte ani, mama şi-a 
făcut o serie de kimonouri de vară într-o combinaţie de culori pe 
care ea a numit-o stânjenel înflorit. Cel de deasupra era străveziu- 
întunecat. Sub el veneau un strat de verde-pal, unul alb, unul roz- 



închis şi, dedesubt, unul rozaliu. Kimonoul de corp era şi el alb. 
Mama mi-a dat voie să ajut cu scrobitul şi cu însăilatul înapoi la 
fiecare kimono. Era cea mai frumoasă combinaţie de culori pe care o 
văzusem vreodată, aşa că am rugat-o să mi-1 dea mie la sfârşitul 
verii. Nu-mi aduc aminte să-l fi purtat vreodată; până când m-am 
făcut destul de mare ca să-mi vină era deja zdrenţuit de cât mă 
jucasem cu el de-a mama, în fiecare an. 

De ce oare ploile nesfârşite din acest anotimp ne aduc în suflet 
atâta melancolie, când amintirile pe care ni le trezesc sunt aşa de 
dragi? Pesemne că aducerea-aminte este ea însăşi întristătoare. 
Oamenii, împrejurările de atunci au dispărut cu totul. Nici nu 
încăpea vorbă să mă apuc să-mi scrobesc hainele în Echizen, era 
atâta bătaie de cap! Ploile mă făceau aşa delăsătoare, că uneori nici 
măcar nu mă mai osteneam să mă îmbrac. In unele zile stăteam în 
camera mea de dimineaţa până seara, învelită într-o haină veche, 
chinezească, pe care Ming-gwok o lăsase la noi. 

Din când în când, câte o zi frumoasă întrerupea şirul ploios al 
lunii mai. Intr-o astfel de zi, părinţii mei s-au dus la o întrecere de 
poezie care începea cu un concurs pentru cea mai lungă rădăcină de 
stânjenei. Cum era reprezentantul împăratului în provincie, tata 
fusese invitat să facă parte din juriu. Pe mine mă mâhneau nespus 
aceste şarade de provincie. Mă cuprindea lehamitea numai când 
vedeam rânjetele ţăranilor care-şi dădeau aere, pe deplin 
încredinţaţi că erau în pas cu ultima modă. Aşa că m-am hotărât să 
rămân singură acasă. Dimpotrivă, mama noastră vitregă era 
încântată de câte ori avea prilejul să fie în centrul atenţiei, în rol de 
mare doamnă din Miyako. Nimeni nu putea s-o vadă bine prin 
paravanul trăsurii, dar ea se dădea peste cap - uneori trimitea acasă 
după stofe - ca să facă o impresie nemaipomenită, lăsând dinadins 
poalele să-i atârne puţin, pentru a le oferi localnicilor o privire 
furişă la eleganţa pe care o lăsa astfel să se întrezărească dintre 



storuri. 

Câteva zile mai târziu am fost din nou binecuvântaţi cu o zi 
frumoasă. Din depărtare mi-au ajuns la ureche cântece nedesluşite 
de flaut, bubuit de tobe şi bătăi ritmate din palme. Copiii s-au 
năpustit să vadă ce se auzea şi, cum mă plictiseam, m-am hotărât să 
merg cu ei. Doi slujbaşi din partea locului ne-au sărit în ajutor, 
oferindu-se să ne ducă până la ogoarele unde ţăranii începuseră 
sărbătoarea plantării orezului. Vreo douăsprezece fete îmbrăcate în 
alb, cu pălării de paie mari, intraseră până la genunchi în câmpul 
plin de apă. Plantau în mâl mlădiţele de orez de un verde crud cu 
mişcări ca de dans, pe care le făceau cu multă încetineală. Se 
unduiau după melodia monotonă cântată de băieţi la fluiere, tobe 
de mână, tobe mari, clopote şi biluţe de lemn, înşirate pe aţă în 
perechi. 

Slujitorul ne-a arătat că una dintre fetele care plantau orez era 
Kazu, o tânără de prin partea locului, pe care o luaserăm fată în casă 
la noi. Era fiica starostelui din sat. Bănuiam că ea era cea cu care se 
tot hârjonea Nobunori de la o vreme, cu toate că nu o privisem cu 
prea multă atenţie şi nu puteam s-o deosebesc de alte fete din sat. 
Tinerele erau neobişnuit de pline de gingăşie în dansul lor pe 
câmpul mâlos. Păreau nişte egrete albe păşind pe râul Kamo, prin 
locurile cu apă mai puţin adâncă. 

Cu timpul mă mai relaxasem şi nu mai eram aşa încordată când 
ieşeam în sat, deşi încă mă bucuram de costumul meu de călătorie, 
cu pălărie voalată. Mă simţeam mult mai în largul meu când ştiam 
că pot să urmăresc în tihnă sărbătorile locale, la adăpost de privirile 
celorlalţi. Insă de data aceasta nu aveam niciun motiv să-mi fac griji. 
Nu a băgat nimeni de seamă când ne-am apropiat de câmp. Erau cu 
toţii atât de încântaţi de spectacol, încât nu aveau ochi pentru noi 
nici cât pentru libelulele-curcubeu cu aripi negre, care săgetau 
văzduhul pe deasupra ogoarelor de orez. 

Slujitorul nostru era din cale-afară de vorbăreţ, pur şi simplu nu 



ştia ce să ne spună mai întâi. La un moment dat, s-a alăturat pentru 
câteva clipe micuţei orchestre de instrumentişti. Ne-a povestit că ani 
de-a rândul a cântat la tobă de sărbătoarea plantării orezului, iar 
acum îi luase locul fiul său - flăcăul acela mândru şi puţin asudat 
care bătea la toba taiko 55 - îl pregătise el însuşi, da, el îl învăţase să 
bată toba, şi anul acesta îl lăsase pentru prima dată să cânte în locul 
lui, căci de-acum era îndeajuns de puternic, pentru că nu e o joacă 
să stai în orchestră atâta vreme pe zăduful ăsta şi să baţi toba cum 
trebuie, nu, nu e deloc floare la ureche, ne tot îndruga el neobosit ca 
o cicadă. 

In ciuda graiului lui ţărănesc, care îmi zgâria urechile, am aflat 
totuşi cum ţăranii de acolo erau încredinţaţi că muzica îi aduce pe 
zei mai aproape de oameni. La auzul cântecelor, zeii se adună din 
toate colţurile lumii şi se pogoară pe ogoare în luna a cincea, la 
vremea când se plantează orezul. 

Şi acum îmi aduc aminte că mi s-a părut ceva cu totul neobişnuit. 
La ceremoniile de la templele din capitală, zeii erau invocaţi mereu 
doar la ceasul întunecat, când ziua încă se îngâna cu noaptea, 
niciodată la amiază. Mai târziu, acelaşi lucru ne-a spus şi slujitorul 
nostru, că sărbătoarea plantării orezului era singura ceremonie la 
care zeii erau chemaţi ziua în amiaza mare. 

— îţi dau fiori, nu-i aşa? întrebă el şi se scutură ca să dea greutate 
vorbelor. Parcă îi simţi pe ogoare. Aşa de mulţi zei, de nu mai poţi 
să faci nici măcar un pas fără să spui o rugăciune. Toată lumea este 
înfricoşată şi nimeni nu prea mai iese din casă decât la munca 
câmpului. 

Atunci m-am luminat. în Miyako respectam interdicţiile din luna 
a cincea. Nici bărbaţii, nici femeile nu au voie să se adune la niciun 
fel de reuniuni, până şi împăratul şi împărăteasa îşi iau locuinţe 


55 Tobă tradiţională japoneză. 



separate în perioada aceasta. Lumea zice că opreliştile care ne ţin pe 
toţi izolaţi o vreme fac ca anotimpul ploios să fie şi mai greu de 
îndurat. Tot gândindu-mă cum să-l întreb mai pe ocolite, m-am 
întors spre ghidul nostru şi i-am zis: 

— La vremea plantării orezului, fetele şi flăcăii din sat stau 
departe unii de alţii? 

— Mai încape vorbă? a pufnit el. Doar nu vă închipuiţi că noi aici 
suntem animale? E vreme sfântă, zău aşa! Zeii nu îngăduie să se 
întâmple asemenea năzbâtii când vin în vizită pe la noi. Ce mai 
tura-vura! 

Mi-a aruncat o căutătură de parcă aş fi fost picată din lună şi s-a 
dus să se joace cu copiii. Mi-a fost teamă că l-am jignit, dar m-am 
simţit uşurată să pot privi sărbătoarea fără explicaţiile lui. Şi în 
capitală erau câmpuri de orez, dar niciodată nu am fost atentă la 
felul în care le lucrau ţăranii. Nu ştiam mare lucru despre orezul pe 
care îl mâneam zi de zi, fără să mă obosesc vreodată să înţeleg de 
unde vine. De atunci încolo, am trăit mereu cu conştiinţa faptului că 
iese din pământ îmbibat cu sfinţenia zeilor. 

Aşa mi-am dat seama de încă un lucru. Nu mi se părea credibil ca 
ţăranii să fi copiat de la noi obiceiul separării femeilor de bărbaţi. 
Oare era doar o întâmplare faptul că şi noi, şi ei respectam tabuurile 
lunii a cincea? Nu-mi plăcea că împrumutaseră de la noi obiceiul 
întrecerii pentru stânjeneii cu cele mai lungi rădăcini, dar acum 
începeam să mă întreb cine pe cine copia. în capitală, noi ne 
alegeam ce interdicţii să respectăm, după cum ne cădea bine, în 
vreme ce pe unele preferam să nu le luăm în seamă. Atenţi la gura 
lumii, orăşenii se codeau şi ei să facă altfel decât era obiceiul, e drept 
însă că în capitală nu m-am simţit niciodată ca pe un câmp inundat 
de prezenţa divină, nevoită să păşesc în vârful picioarelor. 

Ţăranii din Echizen se simţeau astfel. în vechile Cronici japoneze, 
ţara noastră era numită Mizuho no Kuni, Tărâmul Vlăstarilor de 
Orez. Oare nu cumva până şi riturile pe care le îndeplinea familia 



imperială îşi aveau obârşia în pământul sfânt al ogoarelor de orez? 
Trecuse un an întreg de când plecasem din capitală. 

Trandafir Domnesc îmi scrisese în fiecare lună a acelui an. Ea era 
veriga mea statornică de legătură cu evenimentele din capitală, iar 
eu mă simţeam vinovată că nu-i scrisesem niciun cuvânt despre 
Ming-gwok. In schimb, îi destăinuisem cruzimea cu care îl tratasem 
pe Nobutaka. Ea îmi răspundea întotdeauna cu atâta compătimire, 
încât eu mă simţeam şi mai vinovată. E drept că venisem la Echizen 
tocmai ca să scap de Nobutaka, dar aici l-am întâlnit pe Ming-gwok. 
Câteodată mă gândeam că, până la urmă, poate ar fi fost mai bine să 
nu-1 fi cunoscut niciodată. Dar era ca şi cum ai spune că e mai bine 
să nu priveşti florile de cireş pentru că rămâi trist după ce se 
scutură. 

întotdeauna la curent cu bârfele din capitală. Trandafir Domnesc 
îmi scria că despre Nobutaka umbla vorba cum că ar curta-o pe fiica 
guvernatorului de Omi. La scurtă vreme, am primit o scrisoare chiar 
de la Nobutaka, în care îmi jura „dragoste neclintită". 

Eu ce să mai cred? 

Pesemne îşi dăduse seama că în cele din urmă zvonurile aveau 
să-mi ajungă şi mie la urechi, aşa că îmi tot scria, cu o stăruinţă 
sâcâitoare, despre devotamentul lui credincios faţă de mine. Până 
când a reuşit să mă scoată din sărite. Atunci i-am trimis următorul 
poem: 

Mizuumi ni tomoyobu chidori koto naraba yaso no minato ni koe 
taenaseso 

Fluierând îşi cheamă mereu perechea peste lac 56 . / E în firea 
lucrurilor / şi atunci nimic nu îl împiedică să poposească la mai multe 
golfuri. 


56 Lacul Omi (N.a.) 



Mă întrebam dacă este cu putinţă ca un bărbat să aibă legături cu 
mai multe femei în acelaşi timp, fără să işte ranchiună între ele. Nu 
o cunoşteam pe fiica guvernatorului de Omi, dar când am citit 
scrisoarea trimisă de Trandafir Domnesc, curios lucru, am simţit pe 
dată că o urăsc. Cu atât mai curios cu cât nici măcar nu-1 iubeam pe 
Nobutaka. Exista oare vreun secret pentru ca un bărbat să poată 
stăpâni cu delicateţe mai multe relaţii? O temă de reflecţie pentru 
mine. Nobutaka nu părea în stare, dar eram convinsă că Genji ar fi 
reuşit. 

Pentru un bărbat, cel mai nesuferit cusur al femeii este gelozia. 
Pentru o femeie, cel mai îngrozitor lucru este un bărbat călător din 
floare în floare. Dacă stai să te gândeşti, este uimitor simplul fapt că 
putem să ne înţelegem cât de cât unii cu alţii. 

Cu ajutorul lui Genji am reuşit să supravieţuiesc anotimpului 
ploios. In anumite amintiri legate de Ming-gwok am găsit inspiraţie 
să rescriu scena în care prinţul îşi ia rămas-bun de la Murasaki. 
Vedeam aievea ziua în care am stat de vorbă despre arta 
chinezească. Cu toate că ne-am referit numai la pictură, în spatele 
cuvintelor noastre se simţea dureros de viu tot ceea ce nu ne 
puteam spune cu glas tare. De dragul aparenţelor, nu 
recunoscuserăm niciodată că eram împreună, aşa că, fireşte, nu 
aveam cum să vorbim nici despre despărţire. 

Eu eram cu spatele la Ming-gwok, dar mă uitam la el în oglinda 
de bronz lustruit, încastrată în lemn şi aşezată într-un colţ al 
încăperii. 

— Ce n-aş da să-ţi pot păstra reflexia în oglindă după ce vei 
pleca, am şoptit eu. 

Ming-gwok s-a apropiat de oglindă şi şi-a netezit părul. 

— Am slăbit, a zis el. Uite ce m-am tras la faţă. Poate că până la 
urmă n-o să mai rămână din mine decât o reflexie. 



S-a uitat la mine. 

— Asta am să şi fac! Ce-ar fi să mă aşez în spatele tău şi, când ai 
să te priveşti în oglindă, vei putea să mă vezi şi pe mine. 

De atunci mă gândeam la el ori de câte ori mă uitam în oglindă, şi 
de fiecare dată când îmi pudram obrajii mă cuprindea dorul. 

însă chiar şi ocupată cu Genji, tot m-am chinuit din răsputeri să 
nu cad pradă deznădejdilor. Nici după ce au încetat ploile n-am 
prea început să ies din casă, cu toate că nu-mi mai puteam pune 
tristeţea pe seama vremii mohorâte. Soarele încins dogorea peste 
ogoare, iar verdele lor sclipitor îmi săgeta privirea, gata-gata să mă 
orbească. îmi plăcea mai mult să mă pitesc înăuntru, în umbra 
adâncă a casei. în vara aceea, pârâul săpat de tata în grădină mi-a 
fost singurul aliat, singura scăpare pentru mintea mea aflată în 
căutare de noi intrigi. Ajunsesem să-mi caut veselia în firul acela de 
apă. 

Am hotărât la un moment dat să-l pun pe Genji să picteze 
împrejurimile din Suma. Un jurnal al surghiunului său în imagini. 
După ce nu l-am mai avut pe Ming-gwok lângă mine să mă înveţe, 
o vreme nu m-a mai tras inima să desenez, dar Genji mi-a oferit 
motivul să iau din nou pensula în mână. Pe măsură ce prinţul schiţa 
pe hârtie siluetele munţilor şi ale plajelor, începea să le vadă cu alţi 
ochi. Pătrundea dincolo de formele bine cunoscute şi revenea iar şi 
iar, pictând mereu alte perspective ale aceluiaşi peisaj. Desena ca 
nimeni altul. La întoarcerea în capitală, după lungul surghiun, 
picturile sale încărcate de simţăminte năvalnice aveau să stârnească 
lacrimi în ochii tuturor. 

în aer plutea un miros de alge arse. Când l-am simţit prima dată, 
mi s-a părut nesuferit, dar cu timpul m-am obişnuit cu izul 
pătrunzător şi am ajuns să-l găsesc chiar plăcut. Pentru a-1 învăţa pe 
Genji să deseneze felul în care pescăriţele adună sarea, m-am dus de 



bunăvoie cu copiii într-o expediţie la malul mării. Văzând cum 
aveau grijă de foc femeile acelea cu pielea arsă de soare, mi-au venit 
în minte vorbele „durere mistuitoare ca focul". Cuvintele m-au 
inspirat pentru o poezie pe care le-a trimis-o Genji din surghiun 
celor rămaşi în capitală. 

Intre timp, i-am transmis şi eu lui Nobutaka o schiţă înfăţişând o 
pescăriţă cu un foc mistuitor la picioare, precum şi următorul poem: 

Yomo no umi ni shio yaku ama no kokoro kara yaku to wa kakaru 
nageki o ya tsumu 

Pe ţărmul mării nesfârşite / Inima pescăriţei care coace algele pentru 
sare / Arde mocnit / Ca focul. 

în desenul meu, pescărită care cocea algele ilustra versul cu 
pricina, iar focul aprins schiţat la picioarele ei era menit să sugereze 
expresia „durere mistuitoare ca focul". 

Oare Nobutaka avea să înţeleagă ce voisem eu să-i transmit? 

în cele din urmă m-am trezit că nu mai ştiu ce să fac cu Genji în 
Suma. Mă săturasem de însingurarea şi tânguiala lui. Trebuia să 
găsesc o cale de a-1 ajuta să iasă din starea aceea. Ajunsă în acest 
punct, m-a cuprins din nou deznădejdea când am recitit pasajele cu 
Genji posomorât. Mi se părea că oricine ar fi citit cartea, odată ajuns 
aici, ar fi lăsat-o din mână din pricina faptului că povestea devenise 
îngrozitor de plictisitoare. Aveam nevoie de cineva care să atragă 
din nou cititorul. De ce să nu încerc să-l descriu pe Genji prin ochii 
unui alt personaj, mi-am spus atunci. 

în lupta cu tristeţea pe care mi-o trezise anotimpul ploios, 
începusem să cânt din nou la koto; ba chiar mi se alăturase şi tata de 
câteva ori. în tinereţe cânta destul de bine, dar renunţase la vremea 
când eu am ajuns să mă pricep mai bine decât el. A fost atât de 
stânjenitor! N-am să uit niciodată. A continuat un timp să-mi dea 



sfaturi şi eu am continuat să-l ascult, până când ne-am dat amândoi 
seama că rolurile se inversaseră deja şi că discipolul devenise 
maestru. Tata a început destul de târziu studiul la lăuta cu 
treisprezece coarde şi, cu toate că învăţa repede, uita la fel de 
repede. O dovadă limpede a faptului că anumite deprinderi, ca 
muzica, trebuie învăţate de mic. Odată ce ai ajuns să stăpâneşti 
tehnica în copilărie, poţi oricând să te perfecţionezi mai târziu în 
viaţă, chiar şi după o întrerupere de ani de zile. La fel era şi tata: 
nimeni nu-1 întrecea la lăuta cu şapte coarde - kinnokoto, la care 
cânta de mic copil, mai ales după ce luase şi cele câteva lecţii în plus 
de la maestrul Jyo. 

In orice caz, ne plăcea să cântăm împreună melodii simple, şi aşa 
mi-a venit ideea introducerii unor noi personaje. 

M-am gândit la toţi cei care îmi fuseseră apropiaţi de-a lungul 
anilor şi am ajuns la concluzia că, de obicei, legăturile dintre oameni 
se întemeiază între o persoană statornică şi una călătoare. De cele 
mai multe ori, femeile sunt cele statornice, dar eu cunoşteam şi 
cazuri în care lucrurile stăteau exact pe dos. Până în acel punct, îmi 
scrisesem romanul prin ochiul călător al lui Genji, dar voiam să 
schimb perspectiva. 

In apropiere de Suma se află malul Akashi. Acolo am pus să 
locuiască un preot budist excentric, împreună cu soţia şi fiica sa. La 
prima vedere, putea să pară tras de păr faptul că un asemenea 
personaj ar fi ales de bunăvoie să-şi petreacă zilele la capătul lumii, 
în Akashi, dar lumea caută uneori să se retragă din capitală pentru 
tot felul de motive întemeiate. Preotul meu era un om educat şi 
cultivat, îmbogăţit de pe urma pământurilor moştenite, dar 
dezamăgit de politica de la curte. Pe de o parte, venise în Akashi 
dornic să se retragă departe de zarva lumii, dar în acelaşi timp 
năzuia ca fiica lui să aibă o viaţă lumească strălucitoare, motiv 
pentru care o creştea cu grija cuvenită unei doamne din Miyako. 

Ruri s-ar fi opus, atrăgându-mi atenţia că dorinţele personajului 



se băteau cap în cap, dar de data aceasta ştiam că aşa sunt oamenii. 

Intr-o noapte cântam la koto, luna ridicându-se plină peste 
muntele din spatele casei noastre. Mi-am închipuit atunci că sunt la 
fel ca tânăra fată din Akashi, care cânta dumnezeieşte. Sunetele erau 
însă condamnate să sfârşească în urechi necioplite de ţărani şi 
pescari. Fata visează la un tânăr frumos, care să-i apară în cale într-o 
bună zi, ca o minune coborâtă din lună, şi care să o preţuiască din 
adâncul inimii. Da, o minune, dar şi minunile sunt cu putinţă. 
Trebuia să născocesc un prilej pentru ca Genji s-o descopere pe 
această doamnă, ca răspuns la dorul ei fierbinte. 

Cea mai mare virtute a lui Genji era aceea că se purta ca un om 
de acţiune şi nu zăbovea chinuindu-şi mintea cu întrebări şi » 

îndoieli. într-o anumită perioadă a vieţii mele am socotit că acest 
fel de a fi este o calitate. Genji avea o puritate sufletească specifică 
numai lui, pentru că era deopotrivă sincer cu fiecare femeie în parte, 
ori de câte ori se îndrăgostea în lungul şir al nenumăratelor sale 
aventuri. Nu am reuşit niciodată să-mi dau seama cum s-a 
întâmplat ca tocmai această trăsătură a lui Genji să se transforme în 
cea mai mare slăbiciune a sa - din pricină că s-a schimbat el însuşi, 
sau din cauză că m-am schimbat eu între timp? 

Cuprins de nefericire în Suma, Genji se supune unui ritual de 
purificare, aşa cum făcusem şi eu pentru a scăpa de măritiş şi 
pentru a-mi găsi izbăvirea departe de capitală, în Echizen. Dar 
vinovăţia, oricât de adânc ar fi înăbuşită în suflet, tot se ridică la 
suprafaţă, mai devreme sau mai târziu. Cu gândul numai la 
nedreptatea cu care îl trataseră în capitală duşmanii săi politici, 
Genji încearcă să-şi atragă mila zeilor. Crede că îşi curăţă inima 
aruncând cele mai lumeşti şi neînsemnate păcate ale sale asupra 
unei păpuşi de hârtie, căreia îi dă drumul în largul mării 
nemărginite. Cât de uşuraţi ne simţim când ne spălăm astfel de 
toată necurăţenia şi ne scuturăm de ea! îmi aduc aminte şi acum ce 
am simţit atunci, pe malul râului Kamo, iertată de toate păcatele 



mele mărunte. Dar, vai, ce amăgire! Genji îşi îngroapă în suflet 
tocmai păcatul cel mai adânc, pe care l-a săvârşit râvnind la noua 
soţie a tatălui său. 

Stihiile naturii se răzbună pe el. Dintr-odată, vântul începe să 
sufle cu putere, cerul se întunecă şi întinderea lină a mării prinde a 
se zbuciuma în talazuri înfricoşătoare. 

Suita lui Genji se retrage îngrozită de furtuna stârnită din senin. 
In general, nu îmi plăcea să mă bizui pe elemente supranaturale 
pentru a da un imbold poveştii mele, dar uneori mi se părea că aşa 
îmi cerea însuşi cursul naraţiunii. In mijlocul prăpădului, lui Genji îi 
apare în vis duhul răposatului său tată, care îi porunceşte să plece 
din Suma pe mare. în zori, Genji descoperă că pe ţărm îl aşteaptă o 
barcă. Duhul îl vizitase în vis şi pe preotul din Akashi, învăţându-1 
să pregătească o barcă şi s-o trimită la Suma de îndată ce 
frământarea apelor avea să se potolească. Genji înţelege că barca 
este semnul care îi fusese arătat în vis şi se supune poruncii tatălui 
său. Aşa ajunge la Akashi. 

Spre mirarea mea, când am început să scriu despre doamna din 
Akashi, care aştepta să i se întâmple o minune, personajul ei a prins 
glas - o auzeam şoptindu-mi gândurile ei. Avea o fire cu totul 
diferită de cea pe care plănuisem să i-o atribui la început. Mi-am dat 
seama că nu era deloc încântată să-l vadă pe Genji la uşa ei. Ba 
dimpotrivă, era stânjenită de strădaniile tatălui său de a-1 ademeni 
pe prinţ s-o ceară de soţie, încredinţată că avea să sufere mai mult 
decât doamnele lui Genji din capitală. Nu avea cum să însemne 
pentru el mai mult decât o distracţie de provincie. Era prea mândră 
să se mulţumească doar cu atât. Mai degrabă se arunca în mare 
decât să devină jucăria unuia ca Genji, care avea să se 
descotorosească de ea numaidecât. 

M-a uimit până şi pe mine ce personaj încăpăţânat devenise. De 
parcă ar fi ştiut ce soartă îi pregătisem şi se împotrivea destinului. 
Am hotărât că prinţul nu o va părăsi în Akashi. Aveam să fac în aşa 



fel încât să o aduc în capitală. Avea să devină o doamnă împlinită. 

Scrisul mă acaparase din nou. în luna a opta a început anotimpul 
Marii Arşiţe. Mi-am aruncat din nou ochii pe calendarul chinezesc şi 
am aflat că în primele cinci zile algele putrezite se transformă în 
licurici. Cu un tresărit de inimă, m-am gândit la Ruri. Oare ce-ar fi 
zis ea despre aventurile lui Genji? îi trimisesem povestea lui 
Trandafir Domnesc, dar ei îi plăcea totul, fără să mă critice câtuşi de 
puţin. De fapt, cel mai mult mi-ar fi plăcut să aflu părerea lui Ming- 
gwok. Teoria chinezească despre originea licuricilor mi-a adus 
aminte că în fiecare anotimp din calendarul lor se găsea cel puţin o 
astfel de transformare cu totul ieşită din comun. Primăvara cârtiţele 
se transformau în pitpalaci, vara ierburile putrezite se prefăceau în 
licurici, toamna vrăbiile se scufundau în apă şi deveneau scoici, iar 
iama fazanii se coborau şi ei în adâncuri, preschimbându-se în 
moluşte uriaşe. 

Ming-gwok nu a ştiut să-mi spună prea multe despre aceste 
transformări. Mi-a zis doar că era un calendar foarte vechi şi că nici 
măcar învăţaţii chinezi nu puteau spune întotdeauna ce înseamnă 
toate acele nume pentru unităţile de timp. Nici el nu se gândise la 
sensul lor înainte să-l întreb eu. 

— Nu-i aşa că e interesant? Uneori e nevoie de un străin ca să 
vezi într-o lumină nouă lucrurile cu care te-ai obişnuit de mult. 

S-a arătat dornic să cerceteze subiectul, aşa că ne-am apucat 
amândoi să desenăm o mandală 57 , pe care am completat-o cu toate 
unităţile anotimpurilor, ca să înţelegem dacă aveau vreo ordine sau 
dacă existau legături între ele. Nu am aflat prea multe, în afară de 
faptul că ni s-a confirmat ceea ce ştiam deja. Cele mai multe 


57 Cuvântul, originar din sanscrită, înseamnă „cerc magic" şi denumeşte o 
combinaţie de imagini care alcătuiesc o diagramă ce reprezintă un simbol 
al cosmosului şi al legăturii cu divinitatea, fiind utilizată ca instrument 
pentru meditaţia budistă. 



denumiri se refereau la insecte, animale, broaşte, păsări şi plante şi 
la vieţile acestora. Restul priveau apa, fenomenele naturii şi stări de 
agregare metafizice. Nici urmă de activităţi omeneşti. 

De câteva zile era o zăpuşeală cumplită. După o răpăială de vară 
căzută pe înserat, marginile grădinii s-au umplut de strălucirile 
licuricilor. încă o dată m-a izbit diferenţa de viziune asupra lumii pe 
care o aveam noi, japonezii, în comparaţie cu chinezii. Pentru ei, 
licuricii apăreau din plantele moarte şi putrezite de zăpuşeala verii. 
Nu găseai pic de emoţie în această perspectivă. 

Acolo la ţară, în Echizen, oamenii aveau credinţa că licuricii sunt 
suflete de prunci şi copii răposaţi. Duhurile lor plăpânde şi 
luminoase, încă şovăind să se ducă pe lumea cealaltă atât de curând, 
se adunau în ciorchini strălucitori la marginea câmpurilor 
mlăştinoase, la hotarul lumii omeneşti. Copiii din sat îi fugăreau şi îi 
prindeau, dar părinţii lor nu le dădeau voie să-i ducă în case, sub 
pretext că erau vietăţi demne de milă şi chiar puţin înfricoşătoare. 

Nobutaka mi-a scris din nou. Ici şi colo, pătase hârtia cu cerneală 
sângerie şi notase alături „Uite ce culoare au lacrimile mele". 

Până la urmă, părea să aibă simţul umorului, aşa că m-am hotărât 
să-l încolţesc puţin cu următorul poem: 

Kurenai no namida zo itodo utomaruru utsuru kokoro no iro ni 
miyureba 

Lacrimile sângerii sunt şi mai demne de dispreţ, /fiindcă roşul este 
culoarea repede trecătoare a inimii schimbătoare. 

în definitiv, el era însurat. 

Recunosc că grădina tatei, care nu mi-a plăcut cu niciun fel la 
începutul anului, arăta minunat în primele zile de toamnă. într-o 
seară mai răcoroasă am urcat pe dealul din spatele casei noastre, de 



unde se zărea marea. Mi s-a părut că aud aievea glasuri de pescari 
murmurându-şi cântecele în timp ce-şi trăgeau năvoadele înapoi în 
bărci. Zarva s-a înteţit din ce în ce mai tare şi mi-am dat seama că 
era un pâlc de gâşte sălbatice, în zbor spre capitală. Dintr-odată m-a 
cuprins un dor nebun să plec cu ele. 

Hatsukari wa koishiki hito no tsura nare ya tabi no sora tobu koe no 
kanashi 

Primele gâşte sălbatice din an. / Lângă cei dragi / Pe cer călătoare / 
Ţipete tânguitoare. 

Atunci m-am hotărât să mă întorc în Miyako. I-am spus tatei, şi el 
mi-a promis că îi va cere primului mesager oficial să aducă o suită 
potrivită pentru a mă însoţi pe drumul de întoarcere spre casă. 


Toamna inimilor străpunse 
Kokorozukushi no aki 

Toamna - cel mai trist anotimp dintre toate. Vântul scutura şi 
ultimele frunze rămase pe crengile copacilor. Şederea mea în 
Echizen se apropia de sfârşit, iar eu îmi petreceam zilele cuprinsă de 
nerăbdare şi nopţile, fără astâmpăr. Trează în puterea nopţii, 
auzeam ţipătul bufniţei în lumina rece a lunii, ce se revărsa printre 
ramurile goale, ca într-un tablou clasic înfăţişând tristeţea 
autumnală. 

Am pornit la drum pe calea ce trecea peste Kaeruyama 58 . De câte 
ori nu îmi închipuisem călătoria aceasta! Peisajele pe care le vedeam 


58 Literal, „Muntele întoarcerii Acasă". (N. a.) 



îmi inspirau atât de multe poeme, dar eu le adunam pe toate şi la 
sfârşitul fiecărei zile notam numai unul. Potecile erau acoperite cu 
nesfârşite pânze de păianjeni. Intr-unui dintre locuri, vreo zece- 
douăzeci de astfel de vietăţi îşi ţesuseră pânzele unele peste altele, 
nişte palate păienjeneşti cu foişoare ataşate, fiecare dintre ele plin de 
grămezi cu provizii strânse alandala de locatarul său. La vremea 
aceea, păianjenii nu mi s-au părut a fi un subiect potrivit pentru 
poezie, dar imaginea lor mi-a rămas vie în minte ani de-a rândul. 

Când am ajuns în locul numit Yobisaka, unde glasurile ni se 
spărgeau în ecouri peste strâmtoare, povârnişul pe care mergeam a 
devenit din ce în ce mai abrupt. Cărăuşii de-abia mai reuşeau să 
ducă trăsura în care mă aflam. Simţeam cum li se afundă parii de 
lemn pe umeri şi la fiecare pas strâmb pe care-1 făceau mă temeam 
să nu ne prăbuşim cu toţii în prăpastie. Deodată, o ceată de 
maimuţe gălăgioase a coborât din copacii de deasupra noastră. Mi 
se părea că ne strigă: 

— Hei, drumeţilor! 

Şi mie îmi venea să strig la ele: 

— Hei, maimuţelor! 

Cu ochii la hârjoneala lor veselă şi la acrobaţiile lor agile, am uitat 
pe dată de temerile mele. 

Mashi mo nao ochikatabito no koe kazoase ware koshikawaburu Tago 

no Yobisaka 

Aici, la Tago, în strâmta Trecătoare Yobisaka, /pe buză de prăpastie, / 

hai să ne strigăm unii pe alţii. 

Ne-am suit apoi într-o barcă, vâslind pe lacul Omi, până înapoi la 
Otsu. De data aceasta am învăluit malul de răsărit şi călătoria nu a 
fost aşa de grea cum m-am temut. De pe lac se vedea muntele Ibuki, 
cu vârful alb, acoperit de nea. 

— Nu mi se mai pare măreţ, nu după zăpezile pe care le-am 



văzut în Echizen, mi-am spus în sinea mea. 


Na ni takaki koshi no shirayama yukinarete Ibnki no take wo nani to 
koso mine 

Pentru cel obişnuit cu nămeţii uriaşi din nord / Vârful Ibuki arată ca 
oricare altul. 

In fiecare zi care mă ducea mai departe de Echizen mă bântuia 
gândul la Ming-gwok şi la cum s-a simţit el când a călătorit pe 
acelaşi drum pe care îl parcurgeam eu acum. Pe înserat, am trecut 
de Iso şi am ascultat ţipătul cocorilor venind dinspre mal, ca dintr-o 
altă lume. Nu aveam cum să-l găsesc pe Ming-gwok, era limpede, 
dar, dacă aş fi putut, i-aş fi trimis următorul poem: 

Isogakure onaji kokoro ni tazu zo naku. Na ga omoiizuru hito ya tare 
zo mo 

Pe ţărm la Iso / Plâns de cocor / Ca plânsul inimii mele. / De cine îi e 
dor? 

Atunci mi-am dat seama că, odată ajunsă înapoi în Miyako, 
aveam să încep o viaţă cu totul nouă şi trebuia să încetez să mă mai 
gândesc la Ming-gwok. Călătoria aceasta era ultimul prilej de a 
zăbovi în voie printre amintirile mele dragi. Mi-am închipuit o 
cutiuţă de lemn lăcuit, cu intarsii de argint şi de aur în formă de 
valuri ondulate, decorată cu cocori argintii. După ce mi-am aşezat 
înăuntru toate amintirile cu Ming-gwok, am ascuns-o în adâncul 
minţii, într-un loc numai de mine ştiut. 

Am cerut să ne oprim peste noapte la Ishiyama, fiindcă deja se 
întunecase când am ajuns pe mal, la Otsu. Nu mi se părea înţelept 
să ne opintim mai departe, doar pentru a sosi în capitală în creierii 
nopţii. în plus, voiam să dau un acatist pentru mătuşa, la templul în 



care se retrăsese în vremuri de restrişte. Toată noaptea am stat 
trează, învârtind mărgelele pe şiragul de mătănii şi ascultând rugile 
murmurate de călugări. 

In zori, preoţii s-au retras somnoroşi în chiliile lor, iar eu am ieşit 
să mă plimb pe locul viran de lângă biblioteca în care se ţineau 
sutrele. Era deja plin de pelerini care se agitau încoace şi-ncolo. O 
stupă 59 veche se afla căzută pe o lahiră, dar lumea trecea pe lângă ea 
ca şi cum ar fi fost o piatră oarecare. 

Kokoro ate ni ana katajikena koke museru hotoke no mikao sotoba 

mienedo 

Piatra năpădită de muşchi, vai de ea, / îmi pare că este chipul lui 

Buddha, / Greu de desluşit la lumină. 

In după-amiaza aceea am ajuns la casa bunicii. Eram înapoi 
acasă, în Miyako. 

Trebuia să mă obişnuiesc din nou cu pulsul vieţii de oraş. La 
Echizen, lentoarea oamenilor din părţile locului mă scosese din 
minţi în primele zile. Viaţa la ţară curgea într-un ritm înnebunitor 
de încet. Cu timpul, pesemne că mă domolisem şi eu, pentru că, 
odată ajunsă din nou în capitală, iuţeala vieţii de oraş mă lăsa fără 
vlagă. 

In casa tatei nu locuia nimeni, în afara unui îngrijitor. Oricum n- 
aş fi vrut să rămân acolo singură, nici în ruptul capului. Mă 
simţeam mult mai în largul meu în casa bunicii, unde îmi 
petrecusem mare parte din copilărie. Conacul acela vechi avea să-mi 
rămână mie, dar încă nu mă hotărâsem dacă să mă stabilesc sau nu 
acolo 60 . Depindea de cum avea să decurgă relaţia cu Nobutaka. De 


59 Monument budist, cu semnificaţii religioase funerare. 

60 în cazul nobilimii din perioada Heian, în general, casele erau moştenite 



ani de zile casa fusese în grija verişoarei mele, care o ajutase şi pe 
bunica. Mi-era teamă că nu avea să mă primească înapoi cu braţele 
deschise, prin urmare am încredinţat-o că putea să rămână în 
continuare nestingherită, împreună cu familia ei, chiar dacă ar fi 
urmat să mă instalez şi eu acolo definitiv. Mă cunoşteam îndeajuns 
de bine încât să-mi dau seama că, dacă urma să rămân acolo singură 
prea mult timp, firea mea însingurată avea să mi se înstăpânească în 
suflet şi să-mi răpună sănătatea. 

Copiii verişoarei mele erau desăvârşit de bine-crescuţi, era o 
încântare să-i am prin preajmă, dar, spre mirarea mea, îmi era dor 
de fraţii vitregi, cu toată zarvă pe care o făceau. 

Primul lucru pe care l-am făcut de îndată ce m-am întors în 
Miyako a fost să scriu un potop de scrisori, ca să reiau legătura cu 
vechile mele cunoştinţe. Inchipuie-ţi ce uimită am fost de 
răspunsurile câtorva prietene, care îmi scriau că deja citiseră o parte 
din poveştile despre Genji. Am rămas ca trăsnită. Era clar că 
scrierile mele îşi luaseră zborul ca un stol de vrăbiuţe neînfrânate. 
Trandafir Domnesc mi-a jurat că nu a arătat nimănui copiile pe care 
i le trimisesem şi nu aveam niciun temei să mă îndoiesc de ea. 
Singura concluzie pe care o puteam trage era că Nobutaka le 
împrăştiase pe ale lui în stânga şi-n dreapta - deşi eu îl rugasem cu 
cerul şi pământul să nu facă aşa ceva. Clocoteam de furie. Ce 
nesocotită am fost să mă încred într-un astfel de om! 

I-am trimis un mesaj prin viu grai, în care îi ceream să-mi 
înapoieze toate manuscrisele, altfel nu mai voiam să am de-a face 
niciodată cu el. Solul s-a întors zicând că Nobutaka s-a arătat uimit 
de cererea mea neaşteptată, dar a făgăduit că mi le va trimite pe 
toate înapoi dacă asta îmi e dorinţa. 


de către fiice. Descendenţii masculini se întreţineau singuri, din stipendele 
primite de la curte. (N. a.) 



Mă simţeam trădată. Plină de amărăciune, nu aveam niciun chef 
să scriu, dar am compus următorul poem: 

Tojitarishi ue no usuralii tokenagara sa wa taene to ya yama no 
shitamizu 

Pojghiţa îndelung îngheţată stă gata-gata să se topească, / Dar tu 
spui / „Pârâu din inimă de munte, nu te deranja"? 

De ce-şi închipuia el că mă întorsesem în capitală? Nu aveam 
încotro şi trebuia să mă căsătoresc. Aveam deja douăzeci şi cinci de 
ani şi nu mă mai lua nimeni. Tata nu era nici el lângă mine şi, 
oricum, aveam un legământ făcut cu Nobutaka de multă vreme. 
Uneori, îmi doream să mă fi călugărit. Dar îmi spuneam mereu că 
nu era deloc înţelept să-mi tot închipui ce ar fi fost dacă aş fi făcut 
alte alegeri. Resemnată, i-am trimis poemul lui Nobutaka. Nu îmi 
permiteam să pun capăt corespondenţei cu el. 

Am auzit că Nobutaka era ameţit de băutură când a primit 
poezia mea, aşa că a început să se plângă de faţă cu prietenii lui de 
firea arţăgoasă a logodnicei sale, care îi scrie în dodii răutăcioase. 
Stârnit de cei din jurul lui, mi-a compus următorul răspuns: 

Kochikaze ni tokuru bakari wo soko miyuru ishima no mizu wa taeba 
taenamu 

De se topeşte doar la adierea vântului de răsărit, / Atunci e un pârâu 
cu apă mică / Şi de se poticneşte printre stânci / Atunci oprească-se de 
tot! 

„Atât şi nimic mai mult", a adăugat el. 

A fost tare stânjenitor pentru mine când, mai târziu, am aflat că 
schimbul nostru de poezii din seara aceea fusese urmărit de toţi 
cunoscuţii lui Nobutaka, printre care poeţi faimoşi precum Kinto. 
Dacă aş fi ştiut atunci, poate că nu m-aş fi exprimat atât de direct. 



Fără să stau prea mult pe gânduri, i-am răspuns: 


Iitaeba so ko so wa taeme nani ka sono Mihara no ike wo tsutsumi shi 
mo semu 

De i se spune „ opreşte-te ", atunci aşa să fie! / Fără să se îndoaie sub 
valurile îmbufnate ale lacului Mihara. 

Nici prin cap nu-mi trecea că prietenii lui Nobutaka, martori la 
replica lui mânioasă, compusă sub influenţa aburilor băuturii, 
aşteptau răspunsul meu cu sufletul la gură. După aceea, am aflat că 
poemul meu le-a pricinuit mare veselie, amuzându-se pe seama lui 
Nobutaka. Una peste alta, toţi mă socoteau o pereche potrivită 
pentru el, aşa că l-au încurajat să fie mai împăciuitor. în puterea 
nopţii, m-am trezit cu următorul poem de la Nobutaka: 

Takekaranu hitokazu nami zva zvakikaeri Mihara no ike ni tatedo kai 
nashi 

Vălurelele iscate pe lacul Mihara / S-au tras înapoi fiară urmă / De 
semeţie. 

Aşa s-a încheiat un oarecare armistiţiu între noi. îndârjită, 
logodna noastră a înaintat cu paşi mici în primăvara, vara şi toamna 
acelui an. 

Mă tot frământam din cauza lui Nobutaka, dar în adâncul inimii 
mă gândeam mai mult la Trandafir Domnesc. Fireşte că am alergat 
să o întâlnesc de cum m-am întors înapoi în capitală, dar apoi am 
băgat de seamă că tot amâna să ne mai vedem. La început a fost 
foarte caldă, dar, după ce ne-am îmbrăţişat, a început să-mi ceară 
socoteală pentru faptul că mă legasem de altcineva în Echizen. Mi-a 
mărturisit că atâta lucru putea şi ea să înţeleagă, pentru că îi scriam 
mereu cu mari întreruperi, de parcă ocoleam să-i spun ceva 



însemnat. 

Intr-adevăr, era iute la minte, cu toate că golurile pe care le 
simţise i se datorau lui Ming-gwok, şi nu vreunei noi prietene, cum 
bănuia ea. M-am apărat, spunându-i că nu avusesem nicio prietenă 
apropiată în Echizen, ceea ce era adevărat. Pe moment, mi s-a părut 
că s-a liniştit. Ştiam că, dacă i-aş fi spus întreg adevărul, acesta ar fi 
făcut-o să sufere şi mai mult decât bănuielile ei. 

Ne-am mai întâlnit apoi de câteva ori, dar şi eu am început încet- 
încet să simt că nu mai eram la fel de apropiate ca înainte. Cu toate 
că îmi jurasem să nu mai deschid niciodată cutia imaginară în care 
închisesem amintirile despre Ming-gwok, apropierea sufletească de 
o altă persoană dezlănţuia în sufletul meu un şuvoi de amintiri 
cărora nu le puteam ţine piept. Până la urmă. Trandafir Domnesc 
avea dreptate. Nu mai eram aceeaşi. Iar amintirile despre Ming- 
gwok mi se întipăriseră nu doar în minte, ci şi în inimă. 

Trandafir Domnesc îi privea pe bărbaţi ca pe nişte fiare sălbatice. 
De altfel, ea a fost singura care m-a consolat în privinţa lui 
Nobutaka. Nu credea că e posibil ca o femeie să se bucure alături de 
un bărbat de entuziasmul nestăvilit dintre două femei şi, înainte de 
a pleca la Echizen, aş fi fost şi eu de aceeaşi părere. Dar la 
întoarcerea în capitală îmi schimbasem deja gândirea, deşi nu eram 
în stare să-i mărturisesc acest lucru, pentru că s-ar fi simţit de două 
ori trădată. 

Cu toate acestea, sentimentele mele faţă de ea rămăseseră 
neschimbate. Mă supăra faptul că asemenea diferenţe de păreri ne 
făceau să ne îndepărtăm una de cealaltă, tocmai când îmi mai 
rămăsese atât de puţin timp până la măritiş. I-am scris următorul 
poem: 

Wasururu wa ukiyo no tsune to omon ni mo mi ivoyaru kata no naki 

zo wabinuru 

în lumea noastră plutitoare / Să fii uitat nu e un lucru de mirare, / 



Dar e trist / Să nu fie nimeni lângă tine / să te aline. 


Locuiam în continuare în casa bunicii, dar mă simţeam ca într-un 
vis. De jur-împrejurul meu toate erau neschimbate, aşa cum le ştiam 
de mic copil. Aveam câteodată strania senzaţie că într-una dintre 
încăperile casei aş fi putut s-o găsesc pe mama, aşezată în faţa 
oglinzii ei. Iar eu aş fi fost în stare să alerg la ea şi să-i povestesc 
despre visul meu cu totul ieşit din comun, în care se făcea că 
mergeam până departe, în Echizen, iar acolo întâlneam chinezi şi 
mă îndrăgosteam de unul dintre ei. 

— Trebuie să iubeşti din tot sufletul, îmi zisese mama odată. 
Orice altceva lasă în seama destinului. Ţine minte! îmi spunea ea 
atunci, atrăgându-mi luarea-aminte la unul sau altul dintre lucrurile 
pe care le găsea fascinante. 

îmi arăta fie o frunză de tsuwabuki 61 de un verde închis, roasă cu 
măiestrie de cine ştie ce gâză, fie vreo pasăre cântătoare cu penele 
verde-mazăre poposind pentru o clipă în prunul din grădina 
noastră, rotindu-şi iute capul încoace şi-ncolo şi cântând câte un tril 
înainte să-şi ia din nou zborul. Avea un simţ extraordinar pentru 
lucrurile frumoase din universul ei şi parcă le aduna în amintire 
înainte să piară. Ele n-au pierit, însă ea - da. Uitându-mă totuşi 
înapoi, cred că de la mama am moştenit puterea de a trece peste 
pierderile din viaţa mea. 

Oricum, senzaţia că îmi retrăiam copilăria s-a destrămat curând. 
Nici nu se putea altfel. Nobutaka fusese prins cu repetiţiile pentru 
rolul său din cadrul Festivalului Kamo, dar la finalul ceremoniilor 
ne-a anunţat că voia să ne facă neîntârziat o vizită. 

Atunci mi-am dat seama, împreună cu verişoara mea, ce 
dărăpănată arată casa bunicii şi valvârtej ne-am apucat să-i dăm 


61 Planta-leopard, originară din Japonia, este un arbust ornamental cu 
frunze verzi cu pete albe şi flori galbene. 



locului o faţă plăcută, aşa învechit cum era. De fapt, ne-am folosit de 
vizita neaşteptată a lui Nobutaka pentru a reface toate storurile şi 
draperiile din sala mare şi pentru a cumpăra rogojini de orez 
proaspete şi verzi. De multă vreme era nevoie de o îmbunătăţire. 
Bunica era bine-cunoscută pentru zgârcenia ei, iar în ultimii ani, cu 
vederea din ce în ce mai slăbită, nici nu mai băga de seamă 
marginile roase şi decolorate ale obiectelor. Sau poate că ea oricum 
vedea totul doar cu ochii minţii şi în amintirile ei lucrurile păstrau 
în continuare culorile vii ale mătăsurilor ei de tânără proaspăt 
căsătorită. 

Verişoara mea mi-a povestit că odată, când noi eram deja la 
Echizen, bunica a căzut şi a rămas pe jumătate înţepenită, vreme de 
câteva săptămâni. în cele din urmă şi-a revenit cât de cât, dar de 
atunci n-a mai fost niciodată ca înainte. Ne striga pe toţi după 
numele celor pe care îi cunoscuse în tinereţe, oameni care muriseră 
de mult. Pe mine mă striga ca pe mama. Cu toate acestea, atât timp 
cât bunica fusese încă stăpâna casei, verişoara mea nu cutezase să 
cheltuiască niciun ban pentru renovări. Fireşte că eu am poruncit să 
fie făcute toate reparaţiile necesare. 

Ceea ce a avut darul de a o înveseli nevoie mare pe verişoara 
mea. S-a apucat să tocmească dulgheri şi să aleagă tot felul de 
îmbinări pentru rogojini. S-a hotărât să vopsească draperiile cu 
mâna ei, aşa că am început să ne sfătuim în legătură cu ce 
combinaţie de culori am fi putut să încercăm. Mie îmi plăcea la 
nebunie armonia dintre violet şi verde - fie un purpuriu închis 
alăhiri de verzui, fie un verde pătrunzător combinat cu levănţică. 
Verişoara mea a fost de acord cu propunerea mea şi am ales cea de- 
a doua variantă. Buna ei dispoziţie era molipsitoare, aşa că m-am 
lăsat şi eu furată de bucurie în toiul tuturor acestor îndeletniciri 
domestice. Până în clipa în care mi-am adus aminte care era scopul 
pregătirilor şi iarăşi m-a cuprins neliniştea. 



Sosi şi ziua vizitei. Casa arăta frumos. Nu mai eram deloc 
resemnată, ba chiar devenisem un pic nerăbdătoare să isprăvim 
odată. L-am aşteptat şi l-am tot aşteptat, dar degeaba. Se întuneca, 
aşa că verişoara mea a aprins lămpile. 

— Ce să se fi întâmplat oare cu el? se frământa ea. 

In cele din urmă, a trimis-o pe una dintre cele mai credincioase 
slujnice ale noastre la conacul lui Nobutaka, să afle ce se întâmplase. 
Fata s-a întors cu vestea că stăpânul Nobutaka fusese împiedicat să 
vină de un oaspete neaşteptat, iar acum era mult prea răscolit de 
vinul băut împreună cu musafirul său ca să mai poată ieşi. Intr- 
adevăr, nici nu s-a întors bine slujnica noastră, că de la conac a şi 
venit un sol care ne înştiinţa că stăpânul său avea să treacă pe la noi 
abia peste două zile. Trimisul era unul dintre acei slujitori afectaţi şi 
ceremonioşi pe care eu îi dispreţuiam. A rămas locului ca şi cum ar 
fi aşteptat să-i dăm o scrisoare pe care s-o ducă înapoi. 

îmi ajunseseră la urechi zvonuri cum că soţia lui Nobutaka nu 
era prea încântată de toată situaţia, prin urmare mi-am închipuit, 
cum era şi firesc, că ea, pizmaşa, îl împiedicase să vină. De-ar fi ştiut 
ea cât de bine o înţelegeam! Deja scrisesem un poem în timp ce-1 
aşteptasem pe Nobutaka. I l-am dat solului, să-l ducă stăpânului 
său. 

Taga sato mo toi mo kuru to hototogisu kokoro no kagiri machi zo 
ivabinishi 

Cucul trece prin fiecare sat / Eu aştept răbdătoare. 

în adâncul inimii, mă gândisem numai la firea nestatornică a 
cucului, dar pesemne că poezia mea l-a făcut pe Nobutaka să se 
simtă puţin vinovat. Răspunsul său, venit a doua zi, era neobişnuit 
de înflăcărat: 


Kejikakute tare mo kokoro wa mienikemu kotoba hedatenu chigiri to 



mogana 

Ca să te apropii de inima cuiva t Trebuie să vezi înăuntrul ei. / De-aş 

putea alege faptele, nu vorbele! 

Eu am interpretat poezia lui ca pe un semn de netăgăduit al 
faptului că Nobutaka dorea să pună în practică uniunea dintre noi. 

Verişoara mea s-a gândit că puţin sake m-ar ajuta să mă liniştesc 
înainte de sosirea lui Nobutaka, aşa că am băut câteva ceşcuţe, cu 
toate că nu obişnuiam (tata nu vedea cu ochi buni acest nărav şi 
avertismentele sale aspre îmi răsunau încă în minte). Nobutaka a 
venit mult după căderea nopţii. După versurile lui, care îmi 
spuneau limpede că dorea să-şi arate dragostea în fapte, mă 
aşteptam ca în noaptea aceea să-şi ceară drepturile de soţ. Poate că 
sake-ul mă făcuse mai îndrăzneaţă, dar oricum hotărâsem că nu 
avea niciun rost să mă arăt sfioasă la vârsta mea. 

Era cam roşu în obraji, prin urmare mi-am închipuit că şi el băuse 
ceva înainte de-a pleca de acasă. Intr-adevăr, când s-a aşezat lângă 
paravanul meu, am simţit că nu mă înşelasem. Nu credeam că el 
avea să bage de seamă mirosul respiraţiei mele. Plină de 
îndrăzneală, l-am poftit să vină lângă mine, în spatele paravanului. 
Am vorbit despre una, alta. M-a întrebat dacă am mai primit veşti 
de la tatăl meu şi, la capătul mai multor tăceri stânjenitoare, m-am 
aruncat în braţele lui. El s-a arătat uluit. 

După câteva fâstâceli şi dezvinovăţiri, argumentând că era mai 
obosit decât crezuse, şi-a luat rămas-bun, făgăduind să revină. 

N-am închis un ochi toată noaptea. La revărsatul zorilor am scris 
poemul de mai jos, pe care însă m-am răzgândit şi nu i l-am mai 
trimis: 

Hedateji to naraishi hodo ni natsugoromo usuki kokoro zoo mazu 
shirarenuru 



încercând să mă apropii / Am găsit o inimă / Subţire ca un veşmânt de 
vară! 

Nu putea nimeni să-l acuze că nu era cuviincios. Chiar înainte de 
micul dejun, am primit prin curier poemul lui de a doua zi: 

Uchishinobi nagekiakaseba shinonome no hogaraka ni dani yume wo 
minu kana 

Noaptea m-am perpelit în suspine, / La lumina roşie a zorilor / Parcă 
nici în vis nu te-am zărit! 

Nu era rău. Dar nici cine ştie ce capodoperă. M-a lăsat rece. In loc 
să-i trimit poezia despre iubirea ca un veşmânt subţire de vară, i-am 
scris un răspuns convenţional la imaginile folosite de el: 

Shinonome no sora kiriwatari itsu shika to aki no keshiki ni yo zva 
narikeri 

Cerul înroşit de zori / E brăzdat de ceţuri. / Pe negândite / Peste 
lume se lasă toamna! 

Nu era tocmai drept din partea mea să-i dau de înţeles că-1 
bănuiam că se săturase deja de mine, dar simţeam că mă prinsesem 
într-un joc despre care ştiam deja cum avea să se sfârşească. în orice 
caz, era deja luna a şaptea, început de toamnă 62 . 

Pe măsură ce se apropia sărbătoarea Tanabata 63 , stelele începeau 


62 Cuvântul aki înseamnă atât „toamnă", cât şi „a se sătura de". (N. a.) 

63 Sărbătoare japoneză populară, cu origini chineze, celebrată în fiecare an 
pe 7 iulie, când pe cer se întâlnesc stelele Altair (Păstorul) şi Vega 
(Ţesătoarea), separate tot restul anului de Calea-Lactee. Legendele nipone 
asociază acest fenomen ceresc cu o pereche de îndrăgostiţi blestemaţi să 
trăiască despărţiţi şi să nu se poată întâlni decât o singură dată pe an. Cu 
această ocazie, în Japonia au loc festivaluri populare cu dansuri şi 



să sclipească precum licuricii pe câmpiile cereşti. Oare de ce nu 
folosim mai des stelele în poeziile noastre? In văzduhuri, soarele 
este zeiţă - Amaterasu, strămoaşa noastră iar luna acaparează toată 
inspiraţia noastră poetică. Stelele însă aproape că nu le băgăm în 
seamă. Demult am auzit o poveste care spunea că stelele sunt 
urmaşele unei hoarde de zeităţi răutăcioase, alungate de zeiţa 
soarelui. 

Ce-a mai râs Ming-gwok când i-am povestit. Mi-a zis că 
împăratul Chinei avea o cancelarie întreagă de înţelepţi însărcinaţi 
cu studiul stelelor. întocmiseră deja hărţi ale cerului şi identificaseră 
stelele din jurul a numeroase corpuri cereşti. M-am simţit atunci 
umilită şi stânjenită. Noi, japonezii, habar nu avem de toate aceste 
lucruri. Singurele stele cărora le acordăm atenţia noastră sunt 
Păstorul şi Ţesătoarea, care se întâlnesc doar o dată pe an, în 
noaptea de Tanabata, în a şaptea zi a lunii a şaptea. însă până şi 
sărbătoarea a fost împrumutată de la chinezi demult, pe vremea 
când capitala noastră era în câmpia Asuka 64 . 

Am văzut o coţofană pe zidul grădinii şi mi-am adus aminte că 
legenda spune că aceste păsări zboară în ziua de Tanabata şi făuresc 
un pod peste râul argintiu care-i desparte pe cei doi îndrăgostiţi. 
Copilandrii care le zăresc pe ogoare şi pe malurile râurilor sunt 
încurajaţi să arunce în ele cu pietre, pentru a le reaminti păsărilor de 
îndatorirea lor cerească. îmi închipuiam că fratele meu îi luase iarăşi 
pe cei mici după el, acolo, în Ezichen, să arunce împreună pietre 


concursuri de împodobit copacii cu figurine de hârtie şi panglici colorate 
pe care oamenii îşi scriu dorinţele. 

64 Perioada istorică dintre 589 şi 710 d.Hr., în care capitala Japoniei s-a aflat 
la Asuka, s-a remarcat printr-o serie de transformări majore pentru 
evoluţia culturii şi civilizaţiei nipone, precum introducerea budismului şi 
implementarea unor reforme sociale, fiscale şi administrative, după model 
chinez. 





după coţofenele de pe câmp. Sau poate că de data aceasta 
renunţase, fiindcă anul trecut un ţăran furios i-a prins chiar la 
marginea ogorului său de orez şi le-a cerut socoteală. Lumea de la 
ţară nu ştia nimic despre festivalul Tanabata. Tata a luat asupra lui 
sarcina de a invita la conac câţiva dintre săteni, ca să le explice 
povestea. 

Fetiţelor le place mai mult să împăturească păpuşi de hârtie şi să 
lege fâşii colorate de ramurile copacilor de bambus. Mi-am petrecut 
ziua alături de copilele verişoarei mele şi le-am ajutat să-şi scrie 
dorinţele şi speranţele pe păpuşile pe care mai târziu le-am trimis 
pe apa râului, ca să ducă împreună cu ele rugăciunile noastre către 
zei. La ivirea zorilor, copiii o zbughesc afară şi cântă imnuri de 
vreme frumoasă. Dacă plouă de Tanabata, coţofenele se udă şi 
penele lor se îngreunează, obosesc şi nu mai pot fauri un pod 
trainic, aşa că Păstorul şi Ţesătoarea nu se vor putea întâlni de ziua 
lor, singura dată din an când le e menit să se vadă. 

Oamenii în toată firea găseau drăgălaşe toate aceste obiceiuri, dar 
tinerii aşteptau cu nerăbdare să se lase seara. Se împământenise de 
mult tradiţia ca în această seară băieţii şi fetele necăsătorite să se 
poată întâlni singuri, neînsoţiţi, pe malurile largi de piatră ale râului 
Kamo. Mi-aduc aminte că pe la optsprezece ani m-am avenbirat şi 
eu la plimbare cu un grup de fete, într-o noapte ca asta. Scopul 
nostru era să-l urmărim pe Nobunori, fratele meu, să vedem ce face 
când se întâlneşte cu fetele, dar l-am pierdut din ochi cât ai zice 
peşte. Ne-am mai plimbat o vreme încolo şi încoace şi ori de câte ori 
se apropia câte un tânăr de vreuna dintre noi izbucnea o chicoteală 
în toată regula şi nu voiam se ne despărţim una de alta. Până când 
una dintre fete, nu mai ştiu cum o chema, s-a întâlnit cu un tânăr pe 
care îl văzuse şi înainte, călare pe cal în zi de sărbătoare, şi a fugit cu 
el. Noi, celelalte, ne-am pierdut elanul odată cu plecarea ei şi, în 
scurtă vreme, ne-am întors la casele noastre. 



Verişoara mea m-a întrebat dacă aveam de gând să mă plimb de- 
a lungul râului în seara aceea. Bănuiam că glumeşte. Fusese o zi 
frumoasă, iar pe înserat primisem următorul poem de la Nobutaka: 

Oukata ni omoeba yuyushi ama no kawa kyou no ouse wa 
urayamarekeri 

Nu e floare la ureche să treci peste Râul Ceresc / Şi totuşi astăzi mă 
roade invidia pentru întâlnirea celor doi! 

Voia să spună că era mai uşor pentru două stele să se întâlnească 
decât ne era nouă. Aşa că i-am trimis următorul răspuns: 

Ama no kawa ouse wa yoso no kumoi nite taenu chigirishi yoyo ni 
asezu wa 

întâlnirea stelelor peste Râul Ceresc / Este menită aşa. / Deasupra 
norilor, jurământul lor nepieritor / Dăinuie peste veacuri / Răbdător. 

Spre deosebire de legăturile noastre omeneşti, de pe pământ, 
voiam să spun, dar, după felul în care aşezasem cuvintele, el putea 
să înţeleagă imaginea ca pe o comparaţie mai degrabă decât ca pe 
un contrast, dacă aşa binevoia. După cum am bănuit, a citit poemul 
ca pe o încurajare, şi în drumul lui spre palat mi-a trimis acasă un 
bileţel în care spunea: „Vreau să te văd pe dată, aşa cum te găseşti 
acum". 

La care eu am răspuns: 

Naozari no tayori ni towamu hitogoto ni uchitokete shi mo mieji to 
zo omou 

îmi este greu să mă arăt / La fiece veste care ajunge la uşa mea pe 
nepusă masă. 


Ce îi mai plăcea să facă doar cum voia el! 



Alungarea duhurilor rele 
Oni no kage 


Am primit o invitaţie la o întrecere de sumai 65 ce urma să se 
deschidă într-un conac, cu o zi înainte de începerea meciurilor. 
Pentru că Nobutaka ţinuse cu tot dinadinsul să mă invite, mi-am 
dat seama că nu puteam să refuz. în aceeaşi zi a trecut de două ori 
pe la noi, ca să lămurim câteva chestiuni administrative, întâlnirea a 
fost prietenoasă, dar plictisitoare. De obicei, discuta astfel de 
subiecte cu tata. M-a anunţat că făcuse nişte aranjamente, aşa încât 
să nu fiu nevoită să locuiesc împreună cu familia lui. Eu am propus 
să rămân în continuare în casa bunicii, iar el mi-a dat un răspuns în 
doi peri, din care am înţeles că ideea nu i se părea chiar atât de 
revoltătoare. Mi s-a părut cam lipsit de culoare în obraji - oare nu se 
simţea bine? 

Mă gândeam mult la sentimentele celorlalte neveste ale sale, 
poate chiar prea mult. Ştiam că prima soţie a lui Nobutaka avea o 
istorie îndelungată de răbufniri de gelozie şi de necazuri cu celelalte 
neveste, concubine şi amante de-o noapte. Umbla chiar zvonul că 
odată i-ar fi aruncat în cap un bol de cenuşă, de furie că el curta o 
altă femeie, pe care mai târziu a şi luat-o de soţie. Trebuia să-mi dau 
seama că acum, fiind deja trecută de cincizeci de ani, prima nevastă 
nu avea să facă prea multe valuri din cauză că Nobutaka îşi găsise o 
nouă femeie. Dar n-am înţeles acest lucru decât mai târziu. De fapt, 
toate soţiile făcuseră de mult pace între ele şi se resemnaseră în faţa 
naturii nestatornice a lui Nobutaka. 


65 Sumai era practic acelaşi sport cu sumo din zilele noastre. (N. a.) 



Niciuna dintre ele nu a făcut caz, deoarece fiecare locuia în 
propria ei casă, primind câte o stipendă îndestulătoare. Dimpotrivă, 
soţiile păreau să creadă că o nouă căsătorie avea să fie un imbold de 
bun augur pentru un domn de vârstă mijlocie. Singurul lucru care le 
intriga era vârsta mea. Se aşteptau la o tânără mireasă frumoasă şi 
ascultătoare, nu la o fată bătrână, de douăzeci şi cinci de ani, cu o 
reputaţie de şoarece de bibliotecă. 

Am devenit atentă la trecerea timpului şi m-am întors la 
calendarul meu chinezesc. Anul începe primăvara, cu ceţuri risipite, 
urmate de un întreg alai de simboluri primăvăratice, atât de mult 
cântate în poezie. Vara vine aproape ca un gând întârziat. Apoi anul 
se împarte. Se cade ca toamna să înceapă cu suflul vântului, cu 
răcoarea adierilor. Urmează un nou val de subiecte poetice pline de 
imagini tomnatice. Iarna nu este decât un gând întârziat al toamnei. 

Calendarul chinezesc îmi dădea dreptate. Prima parte a toamnei 
este Se lasă vânt răcoros. însă în anul acela, vara părea să nu se mai 
sfârşească. A fost aşa o arşiţă, că mulţi s-au îmbolnăvit şi toată 
lumea se temea ca nu cumva să izbucnească din nou molima. 
Frigurile nu i-au scutit nici pe împărat şi nici pe preacinstita sa 
mamă, împărăteasa, amândoi căzând la pat. Tuturor le era frică să 
nu le calce şi ei pe urme, aşa că la meciul de sumai nu s-a înghesuit 
prea multă lume. 

Eu însă m-am dus, întrebându-mă fără încetare al cui era conacul 
la care mă invitase Nobutaka. Se afla în partea de miazăzi a 
oraşului, dincolo de Strada a Şasea, într-un loc pe care nu îl 
cunoşteam prea bine. Casa fusese ridicată de curând, dar aranjată cu 
atât de mult bun-gust şi completată de o grădină construită cu atâta 
măiestrie, încât îţi dădea impresia că totul fusese creat de mama 
natură. Am zărit un vechi prieten de-al tatei, pe poetul Kinto, şi 1- 
am întrebat a cui e casa. 

S-a cam codit înainte să-mi răspundă, dar ceea ce mi-a şoptit m-a 



lăsat fără grai: 

— Nobutaka a ridicat această casă în taină, pentru noua lui 
mireasă, mi-a spus el la ureche. In taină, zic, deşi cred că ar fi timpul 
ca ea să afle cât de mult o iubeşte. 

După ce am auzit ce mi-a spus Kinto, nici că am mai putut să 
urmăresc întrecerea luptătorilor. La început am rămas încremenită 
la gândul că acest mare poet şi cărturar era la curent cu tot ceea ce 
se petrecuse între mine şi Nobutaka. Dar apoi - fiinţă egoistă ce sunt 
- am început să sorb din ochi grădina de o frumuseţe nespusă. Nu¬ 
mi venea să cred că fusese construită pentru mine. Lemnul lustruit 
de ulm din care era făcută terasa unde ne aflam - casa mea! 

Mi-am lăsat privirea să rătăcească prin interior - rafturile lăcuite, 
rogojinile ţesute şi tivite cu gust, cuferele din lemn de paulownial 
Toate fuseseră alese după cea mai nouă şi elegantă modă. 
Verandele, lustruite cu sâmburi de piersică, străluceau ca oglinda. 
Eram de-a dreptul copleşită. Nobutaka le făcuse pentru mine. 

Nobutaka. Spre ruşinea mea, abia atunci mi-am dat seama că el 
nu se număra printre spectatori. 

Am primit vestea că era grav bolnav. Nu se ştia dacă semnele 
bolii prevesteau un diagnostic de vărsat sau dacă erau manifestările 
unui spirit rău, care pusese stăpânire pe sufletul lui. Tot ce am 
reuşit să aflu era că simţea o greutate nemaipomenită în piept şi că 
sufla anevoie. 

Am luat hotărârea să mă duc să-l văd, cu toate că se afla în 
reşedinţa lui obişnuită. Când am sosit, m-am simţit stânjenită 
pentru o clipă, dar m-a întâmpinat o doamnă de-o vârstă cu mine, 
pe care am recunoscut-o ca fiind fiica lui şi care s-a purtat cu mare 
delicateţe. M-a poftit în sala de oaspeţi, unde erau adunaţi mai 
mulţi preoţi care rostiseră incantaţii pentru însănătoşirea lui 
Nobutaka. Erau în aşteptarea unui vraci renumit, pe care îl 
chemaseră cu câteva zile în urmă, dar care nu găsise timp mai 
devreme, fiind ocupat cu alte treburi. 



Venisem într-un moment nepotrivit, dar fiica lui a stăruit să 
rămân şi să mă alătur celorlalţi prieteni şi membri ai familiei, care se 
adunaseră pentru ritualul de alungare a duhurilor rele. 66 Ea şi-a 
închipuit, probabil, că mă număram şi eu printre cei invitaţi. De 
aceea ar fi fost şi mai nepoliticos să refuz, aşa că am rămas. 
Nobutaka era întins pe o platformă acoperită cu pânză, în spatele 
unui paravan înalt de peste un metru. Noi nu-1 puteam vedea. 

Ferestrele dantelate din părţile de răsărit şi de miazăzi ale 
încăperii erau larg deschise, pentru a prinde adierile firave de vânt 
din curtea largă, umbrită de pini bătrâni. Nici n-am avut bine 
prilejul să văd cât de frumoasă era casa, că numaidecât printre 
invitaţi s-a iscat un murmur care mi-a dat de veste că sosise vraciul. 
Când am întors capul, am văzut intrând un tânăr cu chip serios. Mă 
aşteptam la un prelat cărunt, şi iată-1, un preot tânăr şi chipeş, care 
nu părea să aibă mai mult de treizeci de ani. A mers până aproape 
de platforma acoperită cu pânză, lângă care era aşezată o pernuţă. 
Acolo a îngenuncheat şi a făcut o plecăciune, în timp ce unul dintre 
ajutoarele sale a început numaidecât să întindă pe jos obiectele 
religioase pe care le adusese cu el. Preotul a luat un evantai 


66 Boala era adesea interpretată drept rezultat al infestării trupului cu un 
duh furios. Pentru a vindeca un astfel de bolnav, era nevoie de serviciile 
unui vraci budist numit genza, care rostea nişte vrăji puternice, menite să 
exorcizeze fantoma. Prin această metodă, vraciul transfera duhul în corpul 
unui medium şi încerca să-l determine să-şi decline identitatea, precum şi 
să-l convingă să iasă din trupul-gazdă. Duhul putea fi al unei persoane 
decedate, care murise cu o mare suferinţă în suflet, sau putea fi vorba 
despre un „duh viu" ( ikisudama ), care avea capacitatea de a zbura din 
trupul unei persoane aflate în viaţă pentru a chinui o altă persoană. 
Murasaki descrie ambele cazuri în Povestea lui Genji. Ea înţelege duhurile 
ca pe nişte emoţii atât de puternice, încât nu mai pot fi strunite în mintea 
şi trupul care le-a dat viaţă. (N. a.) 



parfumat, cu miros de cuişoare, şi a început să recite Incantaţia 
Magică a Celor o Mie de Mâini. 

La un moment dat, în cameră s-a furişat o fată de vreo 
doisprezece ani. S-a strecurat până în dreptul platformei şi s-a 
aşezat în faţa unui paravan mic, aproape de preot, gata să primească 
asupra ei duhul cel rău care-1 chinuia pe Nobutaka. Văzusem de 
multe ori asemenea ritualuri, pe vremea când trăia sora mea cea 
mare. Takako fusese foarte sensibilă la bolile pricinuite de duhuri 
călătoare. In cazul ei, veniseră întotdeauna preoţi bătrâni, iar rolul 
de medium îl avuseseră mereu nişte copii cu feţe îngălate. Niciodată 
nu mai văzusem un ritual de alungare a duhurilor rele atât de 
elegant ca acesta. 

Dacă stau să mă gândesc bine, a fost prima dată când am văzut o 
asemenea ceremonie oficiată pentru un bărbat. Pesemne că nu se 
întâmplă prea des ca un duh rău să bântuie un bărbat, decât dacă 
omul este supus unei presiuni politice imense ori dacă se află într-o 
stare sufletească neobişnuit de fragilă. Nu ştiu de ce, dar femeile par 
mai uşor atinse de astfel de infecţii nedorite. Fireşte că mi-a trecut 
prin cap faptul că aş fi putut avea şi eu o parte de vină, judecând 
comportamentul meu dispreţuitor faţă de Nobutaka, şi mi-am dorit 
să fi venit să-l văd într-o altă zi. 

Mediumul era o fată frumoasă, rotofeie şi cu un chip luminos. 
Era îmbrăcată cu o rochie de un portocaliu pal, băţoasă şi 
necăptuşită şi cu o pereche de pantaloni lungi, de culoarea cojilor de 
ouă, care s-ar fi potrivit mai degrabă pe o femeie bătrână decât pe o 
fată ca ea, cu toate că îi veneau neaşteptat de bine. Ajutorul îi 
înmâna o baghetă din lemn lustruit, iar preotul începu să murmure 
silabele sacre şi tainice. Fata îşi închise ochii şi începu să tremure şi 
să se legene la unison cu ritmul sacadat şi ascuţit al incantaţiilor ce 
năvăleau din gura preotului. Nu peste multă vreme, căzu în transă 
şi se prăvăli pe podea, scoţând printre buze nişte urlete şi nişte 
văicăreli îngrozitoare. Pe noi, cei care priveam, ne trecu un fior de 



spaimă, deşi ştiam că ţipetele veneau de la duhul care se înstăpânise 
acolo, şi nu de la fată. 

Totuşi, cred că până şi ea s-ar fi ruşinat dacă ar fi văzut în ce hal 
se arăta în faţa atâtor oameni. Pesemne că şi alţii s-au gândit la 
acelaşi lucru, fiindcă unul dintre invitaţi s-a apropiat de paravanul 
ei şi a încercat să-i aranjeze hainele care i se ridicaseră. 

Era deja toiul amiezii. Preotul reuşise să scoată duhul, într-o 
larmă de ţipete de îndurare din partea acestuia din urmă. Toată 
lumea se aştepta ca vraciul să ţină duhul departe, poruncindu-i să 
nu se mai apropie niciodată, în schimb, el a ales să-i prelungească 
agonia, stăruind să spună cine e. Dar duhul nu a vrut cu niciun chip 
să mărturisească, sau poate că nu a putut, aşa că preotul i-a dat în 
cele din urmă drumul să plece. Noi am rămas cu toţii înmărmuriţi 
de puterea sa. Şi ce era şi mai uimitor, Nobutaka părea deja să se 
simtă mult mai bine. Unul dintre slujitorii lui, care stătuse împreună 
cu el lângă platforma acoperită cu pânză, coborî să ne anunţe că 
stăpânul putea să respire mai lesne şi că febra îi dăduse pace. 

Familia îşi exprimă adânca recunoştinţă în faţa vraciului, care îşi 
aduna ustensilele. II rugară să mai rămână, ca să-i ofere ceva de 
mâncare, dar tânărul preot refuză politicos, întrucât avea şi alţi 
pacienţi care-1 aşteptau. Demnitatea lui m-a impresionat adânc. 

Odată domolită agitaţia ritualului, în sufletul meu a început din 
nou să se adâncească senzaţia că nu eram decât o străină în sânul 
familiei lui Nobutaka. Am băgat de seamă că doamna care insistase 
să rămân nu mă slăbise din ochi în timpul ritualului. Intr-o astfel de 
situaţie, era cu neputinţă să mai cer să stau de vorbă cu Nobutaka, 
aşa că m-am hotărât să mă întorc acasă şi să-i scriu. Lumea îşi lua 
rămas-bun, iar eu m-am alăturat unui grup mai mare, care tocmai se 
pregătea să plece. După ce mi-am exprimat speranţa ca Nobutaka 
să-şi revină grabnic, fiica lui m-a întrebat fără ocolişuri: 

— Dumneata eşti cea care scrie poveştile cu Genji? 

Nici nu mai încape vorbă că am rămas cu gura căscată. Oare mă 



vedea ca pe o femeie care ameninţa să dea peste cap bunul mers al 
căminului lor? Ca pe o rivală la iubirea tatălui său, o rivală la 
poziţia mamei sale? Capul mi se învârtea din pricina unor astfel de 
gânduri şi pe dată am simţit că mă înroşesc ca focul. 

— îmi plac tare mult poveştile dumitale, mi-a mărturisit ea 
înainte de a apuca eu să bălmăjesc vreun răspuns. 

Apoi mi-a întors spatele şi a fugit înăuntru. 


Dezgheţul 

Tokemizu 

Vântul şi-a schimbat direcţia, iar arşiţa a dispărut dintr-odată. 
Dar nu era numai atât. Simţeam o schimbare şi mai adâncă. Aerul 
mi se părea mai greu, iar norii se adunau grămadă. Vântul vuia 
înainte să simţim frigul venit pe nepusă masă. începură să cadă 
picuri grei de ploaie şi o pală de vânt ne izbi în plin. Toată lumea se 
grăbea să închidă ferestrele pe care le lăsase deschise săptămâni 
întregi, încercând să prindă orice adiere, cât de mică. M-am văzut 
nevoită să scotocesc prin dulap după o haină căptuşită, deşi nu mai 
departe de dimineaţa aceleiaşi zile fusese atât de înăbuşitor de cald, 
încât de-abia reuşeam să suport atingerea unei rochii de mătase 
necăptuşite. 

Toamna acelui an se arăta îngâmfată. Toamna mi s-a părut 
întotdeauna un anotimp cu un adânc miez yin, în opoziţie cu 
personalitatea evident masculină a primăverii, însă în toamna aceea 
s-a făcut simţită o luminoasă străşnicie yang. 

Nobutaka s-a mutat în casa de pe Strada a Şasea, în încercarea de 
a scăpa de spiritul care continua să-l chinuie chiar şi după ritualul 
de alungare a duhurilor. Preoţii erau depăşiţi de situaţie. în cele din 



urmă, un înţelept în arta divinaţiei l-a sfătuit să schimbe casa pentru 
a fugi de duhul cel rău. Nobutaka mi-a trimis un mesaj prin care mă 
invita să-l vizitez. 

Oare nu cumva necazurile lui aveau de-a face cu faptul că era 
tocmai perioada aceea a anului în care spiritele celor morţi bântuiau 
lumea celor vii? Sufletele umblă de obicei în luna a şaptea, mai ales 
când e lună plină. Poate se simt atrase de pomenile care li se fac 
când sunt invitate să se pogoare în casele pe care le-au locuit? 
Lumea le comemorează, îşi aduce aminte de ele, încearcă să le aline, 
aşa că de ce nu ar dori şi ele să zăbovească mai mult pe pământ, să 
fie mângâiate şi să atragă atenţia tuturor? Dar se poate şi ca motivul 
să fie cu totul albii. Poate că ritualurile închinate spiritelor 
strămoşilor au loc în această perioadă din an tocmai pentru că 
duhurile lor sunt mai neliniştite şi de aceea le comemorăm acum, ca 
să le potolim. Până la urmă, chiar şi spiritul cuiva drag ar putea 
deveni îngrozitor dacă n-ar mai pleca dintre cei vii acolo unde îi este 
locul. 

Oricum ar fi fost, cu duhuri bântuitoare sau nu, sosise vremea să 
fac pace cu Nobutaka, aşa că m-am pregătit să vizitez a doua oară 
conacul de pe Strada a Şasea. Acum, că ştiam ce ştiam de la Kinto, 
m-am uitat împrejur cu mult mai multă luare-aminte, de îndată ce 
am ajuns. înainte de toate, am băgat de seamă că zidul care 
înconjura clădirea ieşea în evidenţă - elegant, dar într-un fel jucăuş. 
Bucăţi rotunde de dale ceramice erau încastrate de-a lungul zidului, 
în partea de sus, iar dedesubt se vedea un model unduios, din 
semicercuri legate între ele. Din stradă se zăreau vârfurile arţarilor, 
ale căror frunze tocmai prindeau roşeaţă. După ce am intrat pe 
poarta principală, am coborât din trăsura mea modestă, pe care 
slujitorii au tras-o apoi lângă cea mare a lui Nobutaka, într-un loc 
special, poftindu-mă pe poarta interioară, în grădină. 

Eram sigură că grădina îmi rămăsese bine întipărită în memorie, 
dar am găsit totul schimbat. De această dată era înţesată de 



crizanteme de toate formele şi mărimile. Puteam să jur că nu 
fuseseră acolo cu o lună înainte. La marginea iazului se întindea o 
pânză de flori galbene, cu petale gingaşe, iar printre duzii fragezi, 
pâlcuri de crizanteme sălbatice albe şi mici spuzeau locul cu ochii 
lor galbeni. Ştiam că florile lor erau bune uscate, în ceaiuri 
împotriva durerilor de cap. Pe prispe şi pe alei se răspândeau vase 
cu mănunchiuri de crizanteme cafenii, de bronz, aurii şi galbene. 
Efectul era îmbătător. Mi-am propus să cercetez temeinic toate 
colţurile grădinii înainte de a intra în casă. 

Totuşi, trebuia să ţin seama de faptul că eu eram cea care îi făcea 
pe plac lui Nobutaka, aşa că m-am hotărât să nu mă las furată de 
frumuseţea grădinii. Mi-am ridicat ochii spre conac şi am văzut că 
storurile erau ridicate. La o privire mai atentă, am observat cu 
stupoare că Nobutaka şedea pe prispă şi se uita la mine. Nu părea 
deloc bolnav. 

— Admiră-le pe îndelete! îmi strigă el. Crizantemele sunt o 
splendoare, e vremea lor acum, nu-i aşa? 

Vorbele lui m-au luat pe nepregătite şi mi-am coborât iute 
privirea. In clipa aceea, mi-a căzut din păr un pieptene. Lucrurile nu 
mergeau deloc aşa cum îmi propusesem. 

— Vino să-ţi arăt ceva. 

Nobutaka se ridică în picioare şi se apropie de balustradă. Sări 
peste ea cu o agilitate uimitoare pentru vârsta lui. Un slujitor apăru 
imediat lângă el, cu o pereche de sandale de lemn. 

Şi le puse în picioare fără să le arunce măcar o privire. Eu am 
cotrobăit repede după evantai, ca să-mi acopăr chipul. Ce ciudat! în 
Echizen mă obişnuisem să merg oriunde fără să mă ascund sfioasă 
după tot felul de paravane, storuri şi evantaie, dar în Miyako 
gândul că eram privită făţiş de ochii unui bărbat ziua în amiaza 
mare mi se părea o neruşinare crasă. Nobutaka mă luase prin 
surprindere. în ciuda fâstâcelii, am băgat de seamă că se amuza pe 
seama mea. Venisem cu inima pregătită să-mi arăt compasiunea 



faţă de el, dar acum mila mi se topea în suflet şi în locul ei creştea 
un viu interes. 

Nobutaka aşteptă o clipă să-mi deschid evantaiul, apoi o luă 
înspre podul ce unea grădina de insuliţa din mijlocul iazului. Am 
pornit-o pe urmele lui, sprijinindu-mă de margine ca să nu alunec 
pe povârnişul abrupt al arcului de pod. 

Acoperiseră insula cu Cele Şapte Ierburi de Toamnă, pe care le 
îmbinaseră cu atâta grijă, încât părea un aranjament într-o tavă 
peisagistică. Un val de trestii sălbatice îşi unduia frunzele argintii 
deasupra unei tufe de trifoi japonez, spuzit de flori mici, roz-închis. 
Ici-colo erau împrăştiate nişte garofiţe firave, care îşi dezvăluiau 
florile lor albe şi franj urate, ca nişte pene (erau dintr-acelea 
sălbatice, din munţi, nu din cele roz, pe care lumea le cultivă de 
obicei prin grădini). Un pâlc de campanule de un alb astru-violet, cu 
mugurii pufoşi încă nedeschişi, creştea înconjurat de nişte tije de 
bambus ce sprijineau viţa de kuzu şi cânepa-codrului de culoarea 
levănţicii, în timp ce umbrelele galben-verzui de valeriană se 
unduiau în adierea uşoară a vântului. Parcă era o scenă desprinsă 
de pe un paravan pictat. Ar fi trebuit să apară şi un poem undeva în 
acest tablou. Pe neaşteptate, o pereche de raţe mandarine ieşi din 
spatele pavilionului de pescuit aflat la marginea iazului. 

— Iată un semn bun, zise Nobutaka. 67 

Am roşit pe după evantai. Era ca şi cum ar fi dat chiar el drumul 
păsărilor, exact atunci. îmi arătă crângul de duzi. 

— Peste câţiva ani, când au să mai crească, vom cultiva viermi de 
mătase. Vom avea propria noastră crescătorie. Femeile de la conacul 
numărul unu sunt invidioase deja. Când au auzit de duzi, au sărit 
să le dăm şi lor câţiva viermi de mătase. 

Mi-aş fi dorit să nu pomenească nimic despre casa numărul unu. 


67 Raţele mandarine sunt simbolul căsniciei reuşite. 



dar deja luasem hotărârea să încetez a mă chinui, pentru că tot nu 
puteam să schimb nimic în legătură cu ce era în sufletul celorlalte 
soţii ale lui. Aveam să le poftesc să-şi hrănească şi ele viermii cu 
frunze din duzii aceştia. 

Era limpede că Nobutaka nu-şi mai încăpea în piele de mândru 
ce era. Şi avea de ce, pentru că grădina era cu adevărat frumoasă. 
Mă întrebam dacă ştia că eu aflasem deja că o pregătise pentru 
mine. 

— Mergem şi la pavilionul de pescuit? mă invită el şi îmi oferi 
braţul, să mă sprijin la coborârea pe panta alunecoasă a podului. 

— Grădina este minunată, i-am zis. 

— Să o vezi la primăvară, se aprinse el şi începu să-mi dezvăluie 
planurile de a transforma insula într-un tablou primăvăratic. 

Mi-am închipuit că era felul său de a-mi spune că dorea să mă 
instalez în casă până atunci. 

— Abia aştept, i-am răspuns eu. 

Şi aşa am spus da. 

Am mers până la marginea grădinii, pe lângă poarta pe care 
intrasem, urcând spre galeria care ducea către pavilionul de pescuit. 
Slujitorul care ne urmase peste tot ne aşeză frumos papucii de 
grădină pe o piatră netedă, pusă acolo în acest scop. Pe podeaua de 
lemn lustruit din galerie mi-am desfăcut pantalonii cei lungi pe 
care-i ţinusem până atunci strânşi şi m-am străduit să-mi aranjez 
din nou pieptenele care îmi tot cădea. 

Construit pe nişte piloni ce se ridicau direct din apă şi cu toate 
cele patru laturi deschise, pavilionul avea nişte rogojini volante, 
despărţite de un paravan jos. Nobutaka adusese acolo câteva 
tablouri şi suluri pictate, pe care le primise drept cadou de 
însănătoşire grabnică. 

— Uite unul interesant, zise el desfăcând legăturile decolorate ale 
unei cutii de lemn cenuşii. 

Scoase un sul scris de mână şi îl desfăşură în faţa mea. Era un 



desen grotesc, înfăţişând o femeie posedată. în spatele ei, un preot 
tânăr se chinuia să potolească un spirit rău - duhul fostei soţii a 
bărbatului ei, acum înrăit din pricina geloziei. Soţul femeii şedea 
citind o sutră de alungare a spiritelor necurate. 

Nobutaka mă întrebă ce părere am. 

Gândurile mele luară forma unui poem, aşa că l-am rugat să-mi 
dea o bucată de hârtie şi o pensulă. Am scris următoarele: 

Naki hito ni kagoto wa kaete wazurau mo onoga kokoro no oni ni ya wa 
aranu 

Cel ce plânge / Suferă de parcă sufletul i-arfi stăpânit de demoni. / Dar 
oare demonul nu se ascunde chiar în inima lui? 

Frunzele arţarilor foşneau în adierea vânhilui, iar raţele 
mandarine se tot scufundau în apă, scuturându-şi apoi penele de 
stropi. Nobutaka citi poezia mea şi se mai uită o dată la peisaj. 

— Vrei cu tot dinadinsul să mă încerci, zise. 

Apoi luă pensula şi scrise: 

Kotowari ya kimi ga kokoro no yami nareba oni no kage to wa 

shiruku miyuramu 

Nu este aşa: / Inima ta, de-i cuprinsă de întuneric, / Cunoaşte bine 

duhul rău. 

Am citit cuvintele lui şi mi-am dat seama de adevărul lor, 
tresărind. Respingerea cu care îl tratam pe Nobutaka nu era 
motivată de vreun defect de-al lui, ci mai degrabă de propria mea 
încăpăţânare. De vreme ce îmi simţeam orgoliul rănit, nu mi-am dat 
seama că el aştepta un răspuns de la mine. în cele din urmă tot el a 
rupt tăcerea stânjenitoare care se lăsase între noi: 

— De fapt, ai dreptate, zâmbi el. Sigur că demonii din inimile 
noastre, cu care nu ne luptăm, sunt cei care ne pricinuiesc cele mai 



multe necazuri. 

Apoi adăugă cu blândeţe: 

— Crezi că strălucitorului tău Genji i-ar plăcea grădina asta? 

Abia atunci mi-am dat seama că părerea mea conta pentru 
Nobutaka şi m-am întrebat de ce oare îmi luase atât de mult 
timp ca să preţuiesc acest lucru. E drept că avea o fire foarte 

diferită de a mea. Era mult mai destins, nestânjenit de umbrele 
melancoliei care apăsau pe umerii mei. Dar poate că nu era un lucru 
chiar aşa de rău. 

Ar fi fost oare grădina aceasta pe placul lui Genji? Nu mai 
încăpea nicio îndoială că Nobutaka se gândise la Genji atunci când o 
concepuse. Ce interesant! 

L-am privit în ochi şi i-am zis: 

— Intr-o zi Genji îşi va construi o casă într-un loc foarte 
asemănător cu Strada a Şasea. Şi va face câte o grădină pentru 
fiecare anotimp, am adăugat. Poate mă vei ajuta să le amenajez? 

Nobutaka clipi. Bănuiam că rugămintea mea îi făcea plăcere. 

Mai târziu în seara aceea, după ce m-am întors în casa bunicii, am 
primit următoarea poezie. 

Nobutaka folosea imagini din poemele pe care i le trimisesem de- 
a lungul acelui an şi obţinea un efect cu adevărat interesant: 

Mine samumi iwama koureru tanimizu no yukusue shimo zofukaku 
naruramu 

Apele pârâiaşului de munte / Cândva îngheţate în matcă / Vor curge 
de acum încolo adânci. 

M-am mutat în casa de pe Strada a Şasea la scurt timp după 
sărbătoarea de Yang îndoit, celebrată în cea de-a noua zi a lunii a 
noua. Nunta noastră a fost cum nu se poate mai simplă: trei cupe 
lăcuite de sake, din care am sorbit de câte trei ori. Având în vedere 
împrejurările, precum şi vârstele noastre, o ceremonie fastuoasă la 



care să participe şi familiile ar fi fost cu totul nepotrivită! Nobutaka 
a trimis totuşi acasă la bunica mea nelipsitele prăjiturele de nuntă 
din orez şi câteva zile mai târziu a organizat o petrecere cu lecturi 
pentru prietenii săi. S-au compus multe poeme (toate pierdute 
acum) şi s-a băut mult sake. 


Personajul de la miazănoapte 
Kita no kata 

Lumea se mira adesea de forma neobişnuită a casei de pe Strada 
a Şasea - era mai mult grădină decât clădire. Sala mare arăta aşa 
cum se cuvenea să arate sala unui conac: o încăpere întinsă în 
mijloc, înconjurată de camere laterale care dădeau pe prispa ce 
împrejmuia întreaga casă. Nu foloseam multe paravane interioare 
sau storuri, pentru că îmi plăcea senzaţia de spaţiu larg deschis şi 
nu voiam să fragmentez camera. Două coridoare acoperite duceau 
către aripile de răsărit şi de apus ale conacului, aşa după cum era de 
aşteptat, din nou, nimic surprinzător, dar în cazul acestei case 
pavilioanele ataşate de cele două aripi erau foarte mici. în partea de 
răsărit se aflau camerele mele de studiu şi de scris, iar în partea de 
apus se găsea camera lui Nobutaka, deşi o folosea foarte rar, dat 
fiind faptul că nu suporta singurătatea. 

Am preferat să păstrez clădirea principală a conacului deschisă şi 
neîmpovărată de tot soiul de acareturi, însă încăperile în care 
lucram la Genji erau înghesuite şi înţesate cu fel de fel de obiecte 
mici pe care le adunasem de-a lungul anilor. 

— Mă inspiră, fiecare în felul său, îmi amintesc că i-am spus 
odată unei prietene care m-a întrebat ce e cu toate acele cutiuţe, 
obiecte de lac, flori uscate şi crenguţe cu forme ieşite din comun 
răspândite pretutindeni. 



Atârnată pe un raft, se găsea crisalida aurie şi uscată a unei 
cicade, pe care o culesesem de sub streaşină casei în toamna aceea. 
Mă uitam atent la alcătuirile complicate ale trupuşorului aceluia 
crenelat, cu spatele rupt în locul pe unde se strecurase afară cicada, 
ca şi cum şi-ar fi cojit de pe ea o jachetă chinezească, şi mă minunam 
de forţa delicată a făpturilor vii. In camera aceea nu intra nimeni 
decât cu permisiune specială. Nici Nobutaka nu avea voie. 

întreaga moşie era împrejmuită cu un gard simplu, de cărămidă 
făcută din pământ: un zid mic, dar cu un model ieşit din comun. 
Doar câteva bucăţi din acest zid aveau să supravieţuiască focului de 
peste ani. Poarta principală, dinspre apus, era din lemn de chiparos 
nevopsit, cu încheieturi de bronz, închise la culoare. Se deschidea 
într-o curte cu pietricele greblate. La dreapta, sub un umbrar, se afla 
locul pentru trăsuri. Oaspeţii mergeau apoi pe jos, printre pietricele, 
până la poarta interioară, care era o deschizătură între două pasaje 
acoperite: cel din dreapta, care ducea la pavilionul de pescuit şi în 
partea de apus a lacului, şi cel din stânga, care ducea în aripa de 
vest a casei. 

Grădina ocupa trei sferturi din suprafaţa moşiei. în depărtare, 
lângă zidul de miazăzi, se înălţa un crâng de duzi pe un deluleţ 
făcut de mâna omului. Duzii cresc repede şi de aceea fuseseră 
plantaţi puieţi. în schimb, unii dintre cei mai falnici pini fuseseră 
dezgropaţi cu grijă din solul de la munte şi transplantaţi acolo cu tot 
cu rădăcină. Numai jumătate dintre copaci supravieţuiseră şocului 
dezrădăcinării şi replantării (un procent destul de bun, am aflat mai 
târziu). Pinii aceia fuseseră şi cei mai scumpi dintre toate plantele 
din grădină. 

în faţa dealului cu duzi se întindea un iaz cu o mică insulă în 
mijloc, la care se putea ajunge pe un podeţ rotund, prin faţa casei, 
sau pe o cărare cu stânci ridicate pe partea dinspre duzi. Mersul pe 
stânci era o adevărată aventură pentru copiii mici, fiindcă se 
împiedicau lesne şi alunecau în apa mică. Copiii nu aveau voie să 



treacă pe pod fără doica lor, care să-i ţină de mână. Când se 
smiorcăiau că nu vor, slujnicele le povesteau că era un pod plutitor 
de vis şi că dacă nu erau cuminţi podul avea să se topească sub 
picioarele lor, iar ei s-ar fi înecat în apă. Era o poveste absurdă, dar 
foarte eficientă. Vara adunam buchete de garofiţe sălbatice şi 
toamna îmi plăcea nespus să culeg campanule cu pufi albaştri. 

Locul pe care îl iubeam cel mai mult dintre toate era pavilionul 
de pescuit. Avea o structură deschisă şi se întindea în partea de 
apus a iazului. Poate că inventatorii chinezi ai acestui tip de chioşc 
chiar îl foloseau la pescuit. Noi însă pescuiam doar din ochi. Vara 
era mai răcoare decât în casă, cu toate că, atunci când se pogora 
arşiţa, apa se făcea verzuie şi mirosea a alge. Broaştele ţestoase se 
soreau pe pietre şi crapii ţi se ridicau agale în palmă. Se putea sta 
acolo în orice anotimp, chiar şi iarna, dacă îţi luai cu tine un vas cu 
cărbuni încinşi. 

De pe treptele din partea de miazăzi a conacului, cu cireşi la 
dreapta şi camelii la stânga, mă uitam în zare peste pâlcul de pruni 
şi peste salcia umbroasă de pe malul lacului, până când privirea mi 
se pierdea în crângul de duzi, care, de acolo de unde eram, păreau 
atât de departe de casă. Copacii ascundeau gardul din spatele 
grădinii, aşa că priveliştea părea nemărginită. Nobutaka aranjase 
pârâul în aşa fel încât să semene cu urmele lăsate de un dragon în 
mişcare. Aşezase pietre în locurile unde cursul de apă se îngusta, iar 
şuvoiul căzut năvalnic ar fi putut să inunde malurile, şi în locurile 
unde pârâul se lărgea din nou şi curgea potolit, răspândise nisip alb, 
ca pe o plajă lină. 

Nobutaka nu a precupeţit niciun efort să mobileze aripa de 
răsărit a conacului după placul meu. Din fericire pentru el, aveam 
gusturi simple. Am dat poruncă să mi se facă nişte rogojini moi de 
stuf, tivite cu mătase cadrilată, pe care le-am aşezat în patru straturi, 
folosindu-le drept aşternut pentru dormit. Pernele le-am vopsit într- 



un galben închis, iar perdelele - tot galbene, cu nişte pistrui albaştri, 
învăţasem că, atunci când scriam, albastrul mă ajută să mă 
concentrez, iar galbenul mă inspiră. Mi-am făcut apoi trei paravane 
de pânză, cu rame de lemn de ulm nelăcuit şi câteva seturi de pânză 
pe care le schimbam în funcţie de anotimp. La începutul iernii le 
scoteam pe cele de un sidefiu pal, din ce în ce mai roşcate spre poale 
şi cu dungi în nuanţe de violet închis. 

Mi-am adus vechea măsuţă de scris, pe care o păstrasem în 
magazia de acasă. Era un pic tocită, dar altfel o piesă frumoasă şi 
veche, care aparţinuse cândva străbunului meu, Kanesuke. Nu mi- 
ar fi plăcut o cameră în care totul să fie nou-nouţ şi nefolosit. Era 
mult mai reconfortant să îmbin mobila nouă şi elegantă cu piese 
vechi şi familiare. Pârâul-dragon cobora dinspre iazul din grădină şi 
susura chiar prin faţa camerei mele. Când vremea se răcorea, ţineam 
storurile trase, aşteptând cu nerăbdare primăvara, şi atunci le 
scoteam de tot şi deschideam larg ferestrele spre grădină. 

Cea mai mare parte a timpului mi-o petreceam în aripa de răsărit, 
care era atât de confortabilă. Citeam sau priveam iazul şi pietrele 
din grădină. Când mă vizita Nobutaka, mă retrăgeam în camera de 
la miazănoapte, care avea un divan mare din lac negru, acoperit cu 
perdele. Ca să alunge bolile, Nobutaka aşezase un corn de rinocer la 
un capăt, iar la celălalt oglinzi, ca să ţină departe spiritele rele. Avea 
foarte mare grijă la felul în care aranja lucrurile care-i asigurau o 
bună stare de sănătate. Ţinând cont de experienţele prin care 
trecuse, îi înţelegeam temerile. 

Uneori meditam la această schimbare din viaţa mea. Odată 
împlinită căsătoria de care mă temusem atât, mă simţeam neaşteptat 
de fericită şi de împăcată, ducându-mi zilele în locuri atât de 
frumoase şi plăcute. Aveam la îndemână tot ce-mi trebuia ca să-mi 
văd mai departe de scris şi aveam, de asemenea, un soţ înţelegător, 
fără multe pretenţii. Tocmai ce fusese numit guvernator de 
Yamashiro, aşa că întreţinerea grădinii noastre întinse nu era o 



cheltuială pe care să nu şi-o poată permite. 

E drept că nu făceam tocmai o pereche potrivită. Nobutaka era 
un om de lume, iar eu eram o singuratică. El căuta grupurile de 
oameni şi veselia, eu - liniştea. Se punea mereu în tot felul de 
situaţii incomode din cauza felului său flamboiant de a fi, dar şi, ca 
să fiu cinstită, din pricina lipsei sale de tact. Totuşi, era un om voios 
şi generos, iar lumea îl plăcea. încetul cu încetul, neînţelegerile care 
se ridicaseră între noi ca nişte talazuri, din pricina firilor noastre 
diferite, s-au potolit, fiind înlocuite de o oarecare armonie. Cu toate 
că din când în când mă uimea cu câte un poem bun, abilităţile lui 
literare erau gregare. El era primul care recunoştea asta. însă îi 
plăcea Genji. Cu timpul am înţeles că împărţise în dreapta şi-n 
stânga poveştile mele tocmai pentru că era mândru de ele. Nici 
măcar nu-i trecuse prin cap că vorbisem serios atunci când îl 
rugasem să ţină manuscrisele doar pentru el. 

Privind înapoi, îmi dau seama acum că este posibil ca motivul 
pentru care am continuat să scriu să-şi fi avut obârşia într-un 
amestec de sentimente. După ce am primit cartea de căpătâi de la 
Nobutaka, m-am simţit îmboldită să demonstrez că puteam să scriu 
şi eu ceva tot atât de interesant ca însemnările lui Sei Shonagon, cu 
toate că trăiam pe ahmci în Echizen, la capătul lumii. 

Când Nobutaka era plecat, adică în cea mai mare parte a 
timpului, dormeam adesea pe acelaşi divan din aripa de răsărit, 
unde îmi petreceam zilele. Aveam obiceiul să mă trezesc cu puţin 
înaintea zorilor şi să stau liniştită, ascultând micile scârţâituri şi 
pârâieli pe care le scotea casa încălzindu-se în bătaia soarelui. 
Preferam să scriu dimineaţa devreme, când mintea nu-mi era 
tulburată de feluritele hotărâri gospodăreşti şi obligaţii sociale pe 
care le aveam de îndeplinit mai târziu. Slujnicele ştiau că nu trebuie 
să mă deranjeze decât după micul dejun. Abia ahmci părăseam 
lumea lui Genji, îmbucam puţin terci de orez şi câteva fructe şi 



începeam să scriu mesaje şi scrisori şi să dau porunci în funcţie de 
dorinţele lui Nobutaka din ziua respectivă. 

Nobutaka era în continuare atent în privinţa sănătăţii lui. A făcut 
rost de o copie a unui tratat de ştiinţe medicale chinezeşti, scris de 
doctorul Tamba, pe care mi l-a arătat şi mie într-o zi. In carte se 
spunea că una dintre cele mai însemnate chei pentru o viaţă lungă 
este să faci dragoste cât mai des şi, de preferat, cu cât mai multe 
persoane - deşi bărbaţii trebuie să fie atenţi, să nu lase să le scape 
lichidul preţios, altfel tot binele s-ar duce pe apa sâmbetei. Ming- 
gwok îmi povestise ceva asemănător, dar, fireşte, m-am prefăcut că 
nu ştiu nimic despre toate aceste teorii chinezeşti. Nobutaka m-a 
rugat să-l ajut să se trateze, iar eu am făcut tot ce mi-a stat în putinţă 
ca să mă supun. 

Ori de câte ori prezenţa lui nu era necesară pentru ceremoniile de 
început de an organizate la curte, Nobutaka trecea pe la casa din 
Strada a Şasea pentru a practica tehnicile chinezeşti de longevitate. 
De fiecare dată mă amuza faptul că slujnicele se chinuiau o jumătate 
de ceas să mă îmbrace cum trebuie şi totul se destrăma într-o clipită, 
prin simpla desfacere a unui brâu. La început am fost supărată din 
pricina acestei atenţii neobişnuite pe care o primeam din partea lui 
Nobutaka, dar într-o bună zi mi-am dat seama că începusem să-i 
aştept vizitele cu mare nerăbdare. Mi se înroşeau obrajii când mă 
gândeam ce se vorbea despre mine în casa numărul unu! 

Scrisul la poveştile despre Genji mergea bine. Căpătasem 
abilitatea de a-i spori profunzimea sufletului, mai ales în relaţiile cu 
femeile. La un moment dat, mă luptasem cu întrebarea despre cum 
ar fi putut Genji să-şi ţină numeroasele legături amoroase neatinse 
de gelozie. îmi era cu neputinţă să-mi închipui că doamnele sale ar 
fi reuşit să nu se urască una pe cealaltă, dar acum începeam să 
înţeleg cum se împăcau simţămintele femeilor. Desigur, este de 
mare ajutor ca acestea să locuiască separat. Ce norocoasă eram eu! 



Cu prilejul saluturilor de Anul Nou, am vizitat din nou casa 
numărul unul, pentru prima dată după ceremonia de alungare a 
duhurilor rele din vara trecută. Nobutaka m-a rugat să trimit un 
pachet cu terciul de orez pe care îl pregăteam după reţeta familiei 
mele, cel cu castane şi curmale japoneze. Fusesem atât de prinsă cu 
noua mea viaţă de femeie măritată în capitală, încât nu prea mai 
avusesem vreme să mă gândesc şi la familia mea rămasă în Echizen, 
dar în toiul pregătirilor m-au copleşit amintirile. Tata îi trimisese lui 
Nobutaka multe scrisori, de această dată din noua sa poziţie - 
neobişnuită - de socru. Dialogul dintre ei îi părea foarte plăcut şi 
chiar amuzant, având în vedere că erau amândoi aproape de aceeaşi 
vârstă. 

Am pus orezul într-un set vechi şi frumos de cutii lăcuite, pe care 
mi-am amintit că le lăsasem în casa tatei. Unul dintre bătrânii noştri 
slujitori, care avea grijă de casă, le scosese pentru mine din magazie. 
Acoperite cu capacele lor şi legate cu sfori de hârtie imaculate, 
cutiile făceau un cadou elegant. Am aranjat să fie trimise la casa 
numărul unul cu câteva zile înainte de vizita mea acolo. 

Mi-a înflorit zâmbetul pe faţă la amintirea temerilor pe care le-am 
simţit în casa aceea cu o vară în urmă. Acum eram cu totul altă 
persoană. Doamnele s-au arătat nespus de recunoscătoare pentru 
mâncarea şi cutiile pe care le trimisesem, iar cea de-a doua fiică a lui 
Nobutaka, cea care îmi vorbise despre Genji data trecută, a fost 
încântată de manuscrisele cu poveşti proaspete despre prinţ, pe care 
i le-am oferit în taină la plecare. 

Judecând la rece, toate celelalte femei din viaţa lui Nobutaka se 
comportaseră cu aceeaşi desăvârşită politeţe şi prietenie şi vara 
trecută. Temerile şi stânjeneala care mă copleşiseră ahmci nu se 
găseau decât în mintea mea. în fapt, totul rămăsese neschimbat, 
doar eu eram alta. 


Nobutaka era mereu chemat la palat cu tot soiul de treburi. într-o 



zi a venit direct la mine, plin de laudă la adresa prunilor înfloriţi în 
curtea din faţa palatului - unul roşu-închis de-a stânga şi unul alb, 
de-a dreapta. Povestea că florile începeau să se scuture, iar petalele 
lor care se roteau printre razele strălucitoare de soare erau o 
minunăţie. Voia şi el să planteze doi pruni la fel ca aceia în grădina 
noastră din Strada a Şasea. Şi tata avea o slăbiciune pentru pruni, 
dar lui îi plăcea mai mult un copac bătrân, aproape uscat, cu petice 
albăstrii de licheni, răspândite ici şi colo pe trunchi. Şi ca se vezi, 
dintr-odată răsare un pumn de muguri rotofei pe câte o crenguţă 
verde ieşită dintr-o creangă căruntă. Acesta e felul de prun pe care îl 
apreciază un om educat. 

Nobutaka era într-o dispoziţie de zile mari şi plin de vigoare. Am 
încercat mai multe poziţii din manualul doctorului Tamba, dar în 
cele din urmă Nobutaka şi-a pierdut stăpânirea şi toate strădaniile 
noastre s-au dus pe apa sâmbetei. Totuşi, el nu s-a arătat prea 
îngrijorat, zicând că puteam să mai încercăm şi altădată. Ţelul său 
era, aşa cum spuneau chinezii, „să facă Râul Galben să curgă 
înapoi", adică să determine esenţa masculină să se reabsoarbă în 
corp, ca să-i hrănească creierul. Tot în carte scria că metoda cea mai 
bună de a îmbunătăţi puterea yang era aceea de a păstra yinul în 
stare de extaz - ceea ce încerca mereu Nobutaka. 

Tata ne-a trimis o scrisoare interesantă. Era împreună cu unul 
dintre mesagerii care făceau turul provinciilor de la răsărit şi îl 
conducea pe drumul de întoarcere în capitală. Traversând câmpia 
din Suruga, băgară de seamă că muntele sfânt Fuji scoate limbi de 
fum. Oamenii erau înfricoşaţi, spuneau că muntele hăulise într-un 
mod prevestitor de rele. Mai târziu, în puterea nopţii, din hanul care 
se afla la oarecare depărtare, fură cu toţii treziţi din somn de o 
bubuitură puternică. Fără să mai stea pe gânduri, tata fugi afară 
chiar în clipa în care vârful muntelui începu să scoată dâre de foc, 
care apoi prinseră a se rostogoli de-a dura pe costişe. De jur- 



împrejurul lui sătenii ţipau şi plângeau, cu toate că nu se vedea să fi 
fost cineva în primejdie din pricină că muntele de peste câmpie se 
trezise la viaţă cu o asemenea putere. Aerul era greu şi ticsit cu 
pucioasă, chiar şi a doua zi dimineaţă, când mesagerul îşi luă 
bocceaua şi porni la drum. Nici după răsăritul soarelui cerul nu vru 
să se limpezească şi întreaga zi rămase înnorată de fumul de pe 
munte. Solul îi spuse tatei: 

— Eu îmi închipui că aşa arată călătoria sufletului prin iad. 
Intr-adevăr, tablourile pe care le zugrăvea el cu flăcări şi fum şi 
cu oameni îngroziţi fugind din casele lor ca din puşcă păreau 
desprinse din picturile lui Genshin 68 reprezentând iadul. 

Pe la începutul verii am început să nu mă simt bine. In loc să mă 
trezesc devreme, rămâneam încovrigată în spatele paravanelor până 
când soarele era de două suliţe pe cer. Mă îmbrăcam încet, 
simţindu-mă ameţită, şi trăgeam de mine să mă aşez pe prispă şi să 
inspir aerul curat al dimineţii. Nobutaka luă seama la slăbiciunea 
mea şi trimise după medicul lui, să-mi dea un leac. Intre timp, am 
văzut că printre cireşii care erau de-acum în plină floare se găseau 
unul sau doi care îmi aduceau aminte de mestecenii din Echizen. 
Mi-am pus în gând să-l întreb pe Nobutaka ce e cu ei. Am încercat 
să aranjez în vază o ramură delicată de cireş, dar petalele s-au 
scuturat cât ai clipi, aşa că am înlocuit-o cu nişte crengi noduroase 
de piersic, pline de muguri gata-gata să plesnească. 

Orite miba chika masuri seyo momo no liana omoiguma naki sakura 
oshimaji 

Floare de piersic / Acum că te-am cules / Eşti atât de frumoasă! / Nu 
fi pizmaşă pe cireşii fără inimă. 


68 Preot budist din secolul al X-lea, fondatorul unei şcoli în cadrul sectei 
budiste Tendai şi autor de tratate şi picturi. 



Nobutaka se înapoie din camera unde stătuse de vorbă cu 
medicul lui şi văzu vasul cu flori pe care îl aranjasem. I-am povestit 
ce păţisem cu florile de cireş şi i-am arătat poemul. El a răspuns: 

Momo to iu na mo aru mono zvo toki no ma ni chiru sakura ni mo 
omoitosaji 

Piersica, / Un nume atât de frumos, / Cu nimic nu e mai prejos / în faţa 
cireşilor repede trecători. 

Am căzut amândoi de acord că florile de cireş sunt mult prea 
lăudate. Există atâţia alţi copaci cu flori încântătoare despre care 
poeţii nu scriu niciodată nimic. Chinezii preţuiesc mult florile albe 
şi suave de păr, ca şi florile vânjoase de piersic. Oare noi de ce 
cântăm mereu doar virtuţile florilor de prun şi pe ale celor de cireş? 
După ce li se scutură petalele, florile de păr fiind la fel de iute 
căzătoare în adierea nopţii ca şi cele de cireş, este oricum peste 
putinţă să le mai deosebeşti. 

Hana to izvaba izure ka nioi nashi to mimu chirikau iro no koto 
naranaku ni 

Florile de cireş / Cele mai mândre dintre toate / nu sunt parfumate. 
/Nici cele obişnuite de păr nu sunt / Şi amândouă cad la fel. 

După ce s-a sfătuit cu Nobutaka, doctorul a intrat să mă consulte. 
Mă simţeam şi mai istovită decât de obicei şi l-am primit din spatele 
perdelelor ce acopereau alcovul meu din aripa de răsărit. M-a rugat 
să-mi întind mâna, ca să-mi poată lua pulsul. M-a întrebat dacă nu 
cumva visasem pisici de curând şi, lăsându-mi braţul să cadă înapoi 
după perdele, îşi drese glasul şi zise: 

— Din ce mi-a povestit soţul dumneavoastră şi după cum se 
arată lucrurile, îndrăznesc să vă declar însărcinată, doamnă. 



încă de la începutul sarcinii m-am simţit atât de slăbită, încât abia 
mai puteam să ridic pensula. Nobutaka era din cale-afară de 
îngrijorat şi îl tot bătea la cap pe medic să găsească noi leacuri, dar 
eu nu puteam lua niciunul până la capăt. 

— Peste poate de ciudat, zicea el. Niciuna dintre nevestele mele 
nu a mai trecut prin aşa ceva. 

Pe mine mă înduioşa grija lui. 

Medicul mi-a spus că era de aşteptat să simt puţină greaţă, dar eu 
aveam impresia că îmi era exagerat de rău. Unele mirosuri mi se 
păreau de nesuportat - orice iz uleios, oricât de slab, mă făcea să 
vărs. Câteodată îmi era de ajutor să ţin în gură bucăţele de caise 
acre, murate. 

în acelaşi timp, am început să am nişte dureri de cap 
îngrozitoare, mai cumplite decât orice chin pe care l-am îndurat 
vreodată. Oare cum aveam să supravieţuiesc? Medicul a declarat că 
pricina era un duh rău, aşa că Nobutaka a chemat preoţi să mă 
descânte. Rugăciunile lor mi-au mai alinat puţin durerile şi am 
început eu însămi să mă rog de mai multe ori lui Kannon, Zeiţa 
Milei. 

Cam în acelaşi timp, palatul imperial a ars, iar soţul meu a 
început să stea mai mult acolo, ocupat cu mutarea într-o reşedinţă 
temporară. Niciunul dintre cei de vază nu a fost rănit, dar multe 
obiecte frumoase au fost distruse. Nobutaka trimitea vorbă după 
mine în fiecare zi. 

în ciuda căldurii copleşitoare a verii, am început să mă simt puţin 
mai bine. Ba chiar m-am hotărât să-mi spăl părul în ziua de şapte, 
fiindcă era una de bun augur, şi după aceea nu ştiam când mai 
puteam să duc la bun sfârşit o asemenea întreprindere. Mai târziu, 
Nobutaka mi-a oferit în dar brâul de mămică. 

în zilele acelea m-am simţit adesea copleşită de senzaţia că trăiam 



într-o altă lume. De-abia puteam să mă gândesc la mine ca la o 
femeie măritată, darămite ca la o mamă. Nu-mi mai recunoşteam 
nici propriul trup, aveam o stare neobişnuită, pluteam ca într-un 
vis. Era oare cu putinţă ca până la sfârşitul anului, dacă totul avea să 
meargă bine, să apară un copil în casa noastră? Se putea, dar mai 
era şi o altă variantă - cutremurătoare. Odată ce îmi puneam brâul 
de mămică, intram într-o stare de necurăţenie şi, dacă se întâmpla să 
mor înainte de naşterea pruncului, atunci sufletul meu ar fi fost 
pierdut pentru totdeauna. Am încetat să mai scriu despre Genji, în 
schimb mi-am adunat toate puterile firave pentru a copia Sutra 
Lotusului. 

Dinspre casa numărul unu veneau mesaje de îngrijorare. A doua 
fiică a lui Nobutaka îmi scria mereu şi îmi trimitea mici amestecuri 
de beţişoare parfumate pregătite de mâna ei. Căpătasem un simţ al 
mirosului nemaipomenit de ascuţit. Cu toate că încă îmi venea rău 
de la mirosurile de mâncare, reuşeam să disting cu mare fineţe 
ingredientele parfumurilor. 

M-am mutat înapoi la casa bunicii pentru ultimele luni de 
recluziune. Nu mă încânta faptul că părăseam grădina casei mele, 
dar mă simţeam uşurată că scăpăm de responsabilitatea conducerii 
gospodăriei. Am auzit că în toamna aceea crizantemele din Strada a 
Şasea au fost si mai frumoase decât în anul dinainte, dar eu nu le- 
am văzut. Soţul meu i-a pus pe slujitori să înfăşoare într-o noapte 
cupele întredeschise ale florilor cu fir de mătase şi, cu toate că a fost 
nevoit să-şi petreacă întreaga zi la curte organizând festivităţile din 
luna a noua, a poruncit ca mătasea să fie adunată într-un vas de 
ceramică şi să-mi fie trimisă a doua zi dimineaţa. Se adunase atât de 
multă! M-am spălat cu rouă aceea binefăcătoare nu doar pe faţă, ci 
pe întreg trupul. Mi-am trecut palma peste burta umflată şi am 
simţit pruncul agitându-se vajnic. Eram sigură că avea să fie băiat. 

Am înlocuit bucheţelele parfumate de stânjenel dulce şi de 
artemisie din întreaga casă cu unele proaspete de crizantemă şi de 



rută. îmi plăcea să inspir boarea puţin amăruie şi energizantă a 
crizantemelor. Se spune că ajută la prelungirea vieţii. Oricum ar fi 
fost, parfumul lor îmi dădea într-adevăr puteri noi. 

Pe lângă obişnuitele ceremonii şi dansuri, la reşedinţa imperială 
temporară se întâmplau atât de multe în luna aceea, încât soţul meu 
venea să mă vadă doar arareori. în prima zi a lunii, fiica de 
doisprezece ani a lui Michinaga, Shoshi, a fost prezentată ca soaţă 
făgăduită împăratului Ichijo. în ultimul an îi pusesem lui Nobutaka 
aşa de multe întrebări despre viaţa de la curte, că încetul cu încetul 
începuse şi el să fie mai atent la detalii. Când a trecut pe la mine 
după ceremonia de prezentare a lui Shoshi, a venit cu tolba plină de 
amănunte, ştiind foarte bine că aveam să fiu nerăbdătoare să aflu 
cât mai multe. 

Mi-a povestit că tânăra Shoshi era de o frumuseţe fără margini. 
Deşi avea doar doisprezece ani, se comporta cu o stăpânire de sine 
mult peste vârsta ei. Părul ei strălucitor, cu vreo doisprezece- 
cincisprezece centimetri mai lung decât ea însăşi, atrăgea admiraţia 
tuturor. Doamnele de onoare din suita lui Shoshi purtau minunate 
jachete de brocart, în culori interzise 69 , precum şi trene de mătase, 
lungi şi apretate, cu modele de valuri şi cochilii brodate cu fir de 
argint. Pentru a fi aleasă într-o astfel de suită, nu era de ajuns ca fata 
să provină dintr-o familie de rang înalt sau să aibă o fire blândă, 
doar cele mai rafinate şi graţioase în purtări erau primite. Ah, ce 
lucru de invidiat era să fii aleasă în alaiul acestei tinere domnite. 

Apoi mi-a povestit despre un set de paravane pliante, neasemuit 
de frumoase, decorate cu picturi şi poeme scrise de oameni de vază. 
Mi-a vorbit mai cu seamă despre un tablou cu glicine, pe care era 


69 Culorile interzise ( kinkiji ) desemnau diverse nuanţe de roşu şi violet, 
precum şi anumite modele de ţesături de mătase, care nu puteau fi purtate 
decât de doamnele de rang înalt, minimum rangul al treilea. (N. a.) 



scrisă o poezie de-a lui Kinto. Din locul în care se afla nu a putut să 
citească totul, dar era ceva despre un nor purpuriu. Nimic nu a fost 
lăsat la întâmplare pe parcursul întregii ceremonii. Se pare că însuşi 
Michinaga s-a îngrijit de fiecare amănunt în parte. Ascultându-1 pe 
soţul meu povestind despre numărul impresionat de kimonouri 
suprapuse pe care le purtau cei prezenţi, m-a izbit opulenţa 
veşmintelor în comparaţie cu ce îmi povestise bunica, în vremurile 
de odinioară. îmi venea greu să cred acum că pe atunci doamnele se 
îmbrăcau cu atât de puţine veşminte, şi acelea atât de subţiri. 
Femeile din timpurile noastre sunt atât de sensibile la frig. Ca să 
ţină răceala departe, se învelesc sub un maldăr de haine, părând 
uneori nişte viermi de mătase înfăşuraţi în coconul lor. Pesemne că 
aşa e moda. Probabil chiar şi o împărăteasă de odinioară purta 
numai o mică parte din ceea ce femeile moderne consideră potrivit 
astăzi. 

împăratul Ichijo trebuie să fie avut aproximativ douăzeci de ani. 
Toate celelalte soţii ale sale erau mai în vârstă decât el. Soţul meu 
spunea că împăratul se comportase mult mai demn decât la prima 
ceremonie, când i se prezentase pentru prima dată împărăteasa 
Teishi. Nici nu se putea altfel, fiindcă pe atunci împăratul avea doar 
zece ani, iar Teishi paisprezece. Oricum, fetele se maturizează mai 
repede decât băieţii, de aceea pesemne că diferenţa de vârstă părea 
atunci chiar mai mare. Totuşi, se pare că s-au înţeles bine unul cu 
altul şi, cu toate problemele din familia ei, Teishi îmi lăsa impresia 
că reuşea să păstreze încă vie iubirea lui Ichijo. Era singura dintre 
soţiile sale care îi dăruise un copil şi urma să aducă pe lume un al 
doilea. 

îmi închipui că tocmai de aceea a ţinut Michinaga morţiş ca fiica 
lui să-şi facă prima apariţie la curte cât mai devreme cu putinţă. 
Propria lui poziţie ca regent nu avea să se consolideze decât în clipa 
în care ar fi urmat să aibă un nepot de os împărătesc. Judecând 
după cele ce mi-a povestit soţul meu, fiecare lucru din dota lui 



Shoshi era peste putinţă de descris în cuvinte. Toate obiectele din 
lemn erau acoperite cu lac aurit şi cu sidef. Pe deasupra, oricât de 
grandioase ar fi fost hainele doamnelor sale de companie, fiecare 
veşmânt şi fiecare podoabă purtate, fie şi numai pentru câteva clipe, 
de către Shoshi erau vopsite şi parfumate cu atâta măiestrie şi 
desăvârşire, încât păreau o capodoperă de păstrat pentru eternitate. 
Michinaga îşi prezentase fata ca pe un giuvaer sclipitor, într-o 
atmosferă magnifică. Atunci mi-am dat seama că probabil 
împărăteasă Teishi avea inima frântă. M-am întrebat dacă Sei 
Shonagon se afla încă alături de ea şi continua să adauge însemnări 
în cartea ei de căpătâi. 

Pe măsură ce se apropia sfârşitul anului, eram din ce în ce mai 
neliniştită şi neaşteptat de activă. Am început să cos şi să-mi fac 
ordine printre lucruri. Mă gândeam că pricina era însuşi sfârşitul de 
an, când vrem cu toţii să ne ducem treburile la bun sfârşit, dar 
verişoara mea râdea de mine şi îmi spunea că nu e decât un semn 
de netăgăduit al faptului că mi se apropie sorocul. Mă obişnuisem 
deja în pielea mea sufocant de greoaie şi aproape că uitasem cum 
este să te odihneşti noaptea fără să fii lovit dinăuntru. Câteodată mi 
se părea că aveam să fiu gravidă tot restul vieţii, deşi fireşte că era 
cu neputinţă. Urma ori să mor, ori să am un copil. Ii eram 
recunoscătoare verişoarei mele pentru că mă îmbărbăta mereu, dar 
îmi era şi foarte frică. 

In zorii zilei de şapte a lunii am intrat în travaliu şi înainte de 
amiază am adus pe lume o fetiţă sănătoasă. Spre deosebire de 
lungul chin al gravidităţii, naşterea în sine a fost dureroasă, dar 
rapidă. Chiar în aceeaşi zi, împărăteasa Teishi a născut un prinţ. 

Nobutaka s-a îngrijit de ofrandele de mulţumire, dar nu a putut 
veni să ne vadă pe mine şi pe noua lui fiică decât o singură dată 
după ce a fost numit mesager împărătesc la Templul Usa. Era o 
însărcinare de mare însemnătate, dar avea să fie plecat două luni de 



zile. 


După naştere, nu m-am simţit deloc slăbită şi am vrut să-mi 
alăptez copilul singură. Dar medicul nu a primit gândul meu cu 
ochi buni. Spunea că naşterea slăbeşte seva vitală a femeii, iar 
alăptarea o macină şi mai mult. Aşa că a prescris o doică pentru 
copil şi brânză pentru mine. I-am scris lui Nobutaka despre numele 
pruncului şi el a încuviinţat să o numim Katako, aşa cum dorea tata. 
Ideograma chineză pentru kata - drept, inocent şi puternic - era mai 
des folosită pentru nume de băieţi, dar pe mine nu m-a deranjat, şi 
nici Nobutaka nu s-a împotrivit. Ne-am hotărât să ţinem ceremonia 
oficială de botez la câteva zile după ce avea să se întoarcă de la 
Templul Usa. 

Pentru că locuiam în casa bunicii, şi eu eram la fel de cocoloşită 
ca un bebeluş. Verişoara mea a luat cu bucurie asupra ei sarcina de 
a avea grijă de mine şi de copil, de parcă ar fi fost mama mea. Eu am 
fost fericită să las deoparte toate responsabilităţile, cel puţin pentru 
o vreme. Stăteam toată ziua în pat cu micuţa mea Koko. Mi-era cu 
neputinţă să-i spun „Katako" făpturii aceleia micuţe, care se tot 
agăţa de mine. Dar eram încredinţată că avea să crească pe potriva 
numelui. 

Casa era plină de podoabe de Anul Nou. Nobutaka ne-a trimis o 
cutie uriaşă cu prăjiturele de orez, netede şi rotunde ca nişte oglinzi. 
Apoi am primit de la casa numărul unu un mănunchi de baghete- 
iepure din lemn de camelie, pentru agăţat la grinzi. 70 Fâşiile de 


70 Baghetele magice cu chip de iepure erau nişte beţişoare din lemnul unor 
copaci sau arbuşti despre care se credea că au calităţi de tip yang, necesare 
pentru a alunga răul. Acestea se decorau cu fâşii de hârtie şi se trimiteau 
în prima zi a iepurelui - iepurele fiind socotit un animal de natură yang. în 
perioada Heian, ca şi în zilele noastre, la începutul noului an, casele se 
decorau, de asemenea, cu prăjiturele de orez rotunde ca nişte oglinjoare. 



hârtie legate de ele erau alese în combinaţii de culori moderne, mai 
degrabă decât în clasicele roşu, galben, verde, alb şi negru. M-a 
cuprins dorul după grădina mea, dar mi-am spus că probabil nu se 
află în cea mai frumoasă formă a sa. Oricum, urma să ne întoarcem 
cu toţii acolo până la vremea cireşilor în floare. Pe cincisprezece m- 
am oferit să pregătesc iarăşi orezul de lună plină. Reţeta mea 
devenise deja faimoasă. Verişoara mea, soţul ei şi copiii, împreună 
cu toate slujnicele, mi s-au alăturat. Am făcut cantităţi 
impresionante, ca să le putem oferi tuturor rudelor noastre şi celor 
care locuiau în casa numărul unu a lui Nobutaka. Fuseseră foarte 
atenţi cu mine şi cu pruncul meu pe întreg parcursul perioadei în 
care a lipsit Nobutaka şi voiam să-mi arăt preţuirea faţă de ei. 

Verişoara mea avea cinci copii, aşa că în casa bunicii era tot 
timpul veselie. îmi făcea cu adevărat plăcere. Cea mai mică, Masako 
- o fetiţă adorabilă de patru ani era fascinată de verişoara ei cea 
nouă. Se strecura adesea în camera mea să stea de vorbă cu noi şi să 
se joace cu bebeluşul. Eu încercam să mi-o închipui pe Katako la 
vârsta ei. De la gătitul orezului rămăseseră câteva făcăleţe de lemn 
cojit, iar copiii alergau prin casă cu ele, încercând să se lovească pe 
furiş între ei şi să-i atingă chiar şi pe cei mari. Fiind cea mai mică, 
Masako era tot timpul lovită de ceilalţi, dar ea nu reuşea să prindă 
pe niciunul. Cu ochii în lacrimi, a intrat în camera mea suspinând: 

— Mătuşică Fuji, nu pot să le iau urma. 

Am mângâiat-o pe păr şi i-am spus că norocul se abate asupra 
celor care sunt loviţi, nu asupra celor care ţin în mână băţul. 

— înseamnă că tu o să ai mulţi băieţi când vei fi mămică, i-am 
spus eu, şi pe dată s-a luminat la faţă. 

Apoi, prefăcându-se că se întoarce la joc, s-a rotit iute pe călcâie şi 
m-a bătut uşor pe picior cu beţişorul ei. 


(N. a.) 




— Asta este pentru următorul bebeluş, a cântat ea şi a zbughit-o 
afară. 

Am zâmbit fără să vreau. Deja îmi înflorea în minte gândul că ar 
fi fost frumos să am mulţi copii. 

Nobutaka s-a întors în capitală în luna a doua, dar nu l-am văzut 
deloc vreme de câteva zile pentru că era încă ocupat cu tot soiul de 
îndatoriri oficiale la reşedinţa temporară şi cu alte probleme care 
aveau nevoie de atenţia lui în casa numărul unu. In luna aceea, m- 
am hotărât să mă mut înapoi pe Strada a Şasea, îmi plăcea mai mult 
să ne întâlnim acolo, fiindcă era mai multă linişte decât în 
gospodăria gălăgioasă a verişoarei mele. 

Auzisem că Shoshi, fiica lui Michinaga, urma să părăsească 
palatul, pregătindu-se pentru o nouă intrare în calitate de 
împărăteasă. Mi se părea un lucru ieşit din comun şi eram curioasă 
să aflu lămuriri de la soţul meu. Până la urmă, împărăteasă era 
Teishi. In plus, tocmai dăduse viaţă unui prinţ. Nici măcar regentul 
nu o putea da afară, mai cu seamă când toată lumea ştia cât de mult 
ţinea la ea împăratul. 

Mai era ceva care mă intriga. In vreme ce părea să o submineze 
pe împărăteasa Teishi, Michinaga îl elibera pe fratele ei, Korechika, 
şi îi dădea voie să se întoarcă în capitală. Mă tot gândeam la acest 
om, Michinaga. Deşi îl păcălise pe tata să devină iscoada lui, familia 
noastră îi era mult îndatorată pentru misiunea din Echizen. 
Pesemne că aşa era el - niciodată nu îşi impunea voinţa asupra 
altora fără să le ofere în acelaşi timp o favoare. 

Trăsura oficială a lui Nobutaka ne aduse înapoi în casa de pe 
Strada a Şasea. Era o dimineaţă parfumată, iar prunii înfloriţi se 
scuturau de petale la fiecare adiere a vânticelului de primăvară. De- 
abia aşteptam să-mi văd iar grădina. 

îmi plăcea să stau cu bebeluşul înfăşat lângă mine, în pavilionul 



din faţa aripii de apus a casei. Mugurii de glicine, umflaţi, stăteau să 
plesnească în magnifice valuri violete. Lucram la o poveste cu Genji 
reîntors în Miyako. Tocmai se ivise prilejul să desfacă schiţele pe 
care le pictase în timpul surghiunului şi, din confortul regăsit de la 
curte, privea înapoi la vremurile petrecute în Suma, pe care le 
regăsea ca pe nişte amintiri încă vii. 

Din nou îmi ajunseseră la urechi tot felul de zvonuri despre ce se 
întâmpla deasupra norilor 71 şi muream de curiozitate să aflu mai 
multe. în sfârşit, Nobutaka putea să-şi petreacă puţin mai mult timp 
alături de mine, după ce îndatoririle îi ocupaseră cea mai mare parte 
din luna a doua. Zicea că împărăteasa Teishi locuia în 
apartamentele imperiale după ce Shoshi se întorsese în casa mamei 
sale. împăratul îşi petrecea tot timpul împreună cu Teishi şi cu 
copiii lor, prinţesa de cinci ani şi micul prinţ născut în aceeaşi zi cu 
Katako a noastră. Eu înţelegeam ce simţea împăratul. Chiar şi cei 
care locuiesc deasupra norilor sunt supuşi aceloraşi simţăminte 
care-i leagă pe părinţi de copii. 

— Să fi văzut ce brocart splendid a purtat Shoshi când a părăsit 
palatul! a adăugat Nobutaka. 

Priveam împreună nişte suluri pictate în pavilionul deschis. 

Ştia cât de mult îmi plac ţesăturile şi acum se străduia înadins să 
le ia mai bine seama. Rangul pe care îl purta îi oferea lui Nobutaka 
privilegiul de a intra în reşedinţa privată a împăratului. Cu ajutorul 
lui îmi făceam o imagine mult mai bună despre cum era viaţa la 
palat decât aş fi putut vreodată să aflu de la tata. Tata cutreierase pe 
lângă reşedinţa cu nouă încăperi, dar nu fusese niciodată un 
obişnuit al acesteia. 

— Te-ar fi fermecat, zise soţul meu în continuare. Avea o mantie 


71 „Deasupra norilor" (kumo no ne) era una dintre metaforele folosite 
pentru a denumi palatul imperial. (N. a.) 



din damasc chinezesc, era din acela adevărat, adus din China, sunt 
sigur. N-am văzut niciun ţesător de la noi în stare să facă o 
asemenea minunăţie. Avea o culoare roşie-prună, cu un model de 
flori de prun bătute. Nu am stat îndeajuns de aproape încât să văd 
cum era ţesută, dar mi s-a părut că medalioanele cu modele 
mergeau în direcţii potrivnice. Iţi lua ochii, pur şi simplu. Este 
nemaipomenit cât de mult cheltuieşte Michinaga pentru a pregăti 
apariţiile de fiecare zi ale fiicei sale! 

— Şi împăratul ce părere are despre toate acestea? am întrebat eu. 

— Mi-ai pus o întrebare interesantă, răspunse soţul meu. Ichijo 
este încântat de orice noutate, ca noi toţi, dar este un om blând, care 
iubeşte frumuseţea mai presus de toate. Evident, îi plac tinereţea şi 
farmecul lui Shoshi. Mai mult, tatăl ei i-a înţesat apartamentele cu 
tot felul de comori fabuloase. Aşa că împăratul are mereu ceva nou 
de descoperit atunci când o vizitează. Nu există niciun motiv ca el 
să nu o prefere pe Shoshi, însă Teishi este cea care i-a fost alături 
atâta vreme. Este şi mama celor doi copii ai săi. In unele privinţe, 
cred că se simte mai în largul lui împreună cu ea. 

— Dar ce spui despre zvonurile cum că Shoshi are să devină 
împărăteasă? l-am întrebat. 

Nobutaka a schiţat un zâmbet şi şi-a dus mâna la bărbie. Apoi 
mi-a spus că o să-mi dezvăluie ce s-a hotărât, deşi nu se făcuse încă 
anunţul oficial. Trebuia să-i făgăduiesc că nu aveam să suflu o 
vorbă nimănui. 

— Cui să-i spun? am răspuns eu, ridicând în braţe copilaşul care 
începuse să plângă în coşuleţul lui. 

Acum o înţelegeam mult mai bine pe mama mea vitregă, pe care 
o judecasem atât de aspru că nu era în stare să se concentreze decât 
asupra copiilor. Urechile de mamă sunt neobişnuit de ascuţite, şi un 
scâncet, oricât de firav, poate să tulbure până şi cea mai interesantă 
discuţie. 

— Da, Shoshi va primi un titlu împărătesc la sfârşitul lunii, îmi 



destăinui soţul meu. 

— Şi împărăteasa Teishi? 

— Teishi va fi şi ea ridicată în rang. 

— Cum poţi să ridici în rang o împărăteasă? am întrebat eu. 

— Shoshi va primi titlul lui Teishi, iar Teishi va primi unul nou, 
zise Nobutaka zâmbind. 

— Dar aşa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată, m-am revoltat eu. 
Nu are niciun sens. 

— Ba dimpotrivă, mă corectă soţul meu. Poate că niciodată nu s-a 
mai întâmplat aşa ceva, dar are foarte mult sens. 

Gândindu-mă mai bine, mi-am dat seama că are dreptate, 
desigur. Din punctul de vedere al lui Michinaga, avea un sens cât se 
poate de bine întemeiat. Deci urma să avem două împărătese - una 
cu copii, dar cu un destin nefericit, cealaltă cu sipetul plin, cu nişte 
legături sus-puse şi plină de tinereţe. 

Soţul meu nu-i luase niciodată în braţe pe ceilalţi copii ai săi, 
când erau în faşă. Acum, că toţi crescuseră mari, se gândea probabil 
că nu urma să mai aibă mulţi copii la vârsta lui, aşa că încercă s-o ia 
în braţe pe cea mică şi să-i aline plânsul, în felul lui stângaci. Am 
simţit ahmci că pentru Katako avea să fie mai mult un bunic 
îngăduitor decât un tată aspru. 

Un vechi prieten de-al tatei mi-a trimis un sul pictat admirabil. I 
l-am arătat şi lui Nobutaka într-o noapte, când a rămas la mine până 
târziu. Una dintre scene mă impresionase mai mult decât toate 
celelalte. Zugrăvea un grup de femei care deschiseseră o uşă 
glisantă şi se adunaseră în pragul încăperii să privească un păr 
înflorit. Toate erau adormite, doar o doamnă în vârstă, cu bărbia 
sprijinită în podul palmei, se uita încântată la întreaga scenă. îmi 
puteam lesne închipui aievea tabloul acela doar privind la părul 
înflorit din grădina noastră, aşa că am scris următorul poem, având 
în minte perspectiva bătrânei: 



Haru no yo no yami no madoi ni iro naranu kokoro ni hana no ka wo 

zo shimetsuru 

Rătăcind prin întunericul / Nopţii de primăvară, / Inima golită de 

pasiune / Se afundă totuşi înflorite parfumate. 

După naştere, nu mai făcusem dragoste cu soţul meu, dar nu mă 
deranja. L-am rugat pe Nobutaka să aleagă scena care îi plăcea şi să 
compună un poem. A ales una, dar a stăruit să scriu eu poezia în 
locul lui, pentru că era obosit şi pentru că, oricum, eu eram mult 
mai pricepută decât el la astfel de treburi. Şi m-a tot complimentat. 
In cele din urmă am cedat. 

Intr-o altă parte a sulului era o scenă înfăţişând un car cu boi. 
Acelaşi grup de doamne privea de această dată frunzele roşii de 
toamnă la Sagano. Una dintre slujnicele mai în vârstă din alaiul lor 
se întindea să rupă o crenguţă de trifoi japonez violet, năpădită de 
broboane de flori. Lui Nobutaka îi plăceau jocurile de cuvinte, aşa 
că am scris următoarele: 

Saoshika no shika narawaseru hagi nare ya tachiyori kara ni onore 
orefusa 

Trifoiul iubeşte draga căprioară şi se pleacă mereu sub pasul tău, draga 
mea. 

Era o mică neghiobie, dar lui i s-a părut interesantă. 

Veni vara. Ce plăcut mă dezmierda soarele dimineaţa devreme! 
Când ieşeam pe prispă, găseam mereu pisica acolo, în cel mai 
însorit loc, întinzându-se şi alintându-se sub razele calde. Nobutaka 
mă certa pentru faptul că îmi plăceau atât de mult pisicile, dar, 
după ce mi-a povestit cum erau tratate la palat, până şi el a fost 
nevoit să admită că nu eram chiar aşa înnebunită după pisici 



precum împăratul şi împărăteasa. Vara trecută, când una dintre 
pisicile împărăteşti fătase o droaie de pisoi, împăratul i-a chemat pe 
amândoi miniştrii de stat să participe la ceremonia de botez. Pisoii 
au primit o doamnă de curte pe post de doică, împărăteasa Teishi a 
luat cu ea unul drăgălaş, pestriţ şi i-a pus numele Miyaubu. Ba chiar 
a aşezat pe capul animalului o pălărie lăcuită, de rang nobil. 

Luna trecuta, Miyaubu a fost protagonista unei aventuri de 
pomină, după cum îi povestise lui Nobutaka însuşi şambelanul 
Tadakata. Se pare că doica pisicii s-a înfuriat pentru că mâţa nu voia 
să intre în casă atunci când o chema. (Ce femeie nătângă! Oricine 
ştie că pisicilor nu le place să li se poruncească nimic.) în loc să o 
ademenească înăuntru, această doamnă nepricepută a asmuţit 
asupra ei unul dintre câini, încercând să înveţe minte pisica 
neascultătoare. Dulăul Okinamaro s-a năpustit pe Miyaubu cu un 
lătrat şi, speriată de moarte, a zbughit-o în spatele unui paravan din 
sala de mese. întâmplarea a făcut ca împăratul însuşi să se afle 
acolo. A luat pisica înspăimântată în braţe şi a început să o mângâie 
de zor. 

Maiestatea Sa s-a mâniat cumplit pe câine. L-a chemat pe 
şambelan şi i-a poruncit să-l pedepsească pe Okinamaro şi să-l 
alunge din palat, iar apoi a izgonit-o şi pe doamna care avusese în 
grijă pisica. Aşa i-a trebuit, îndrăznesc eu să spun, pentru că s-a 
dovedit nesocotită. Tadakata a mărturisit că întreaga poveste i s-a 
părut a fi o copilărie, întrucât câinele nu făcuse altceva decât să-şi 
urmeze instinctul, dar ca şambelan nu a avut încotro, fiind nevoit să 
îndeplinească poruncile împărahilui. împreună cu Sanefusa, a dus 
sărmanul animal dincolo de porţile palatului şi l-a biciuit de moarte. 

— împăratul este mereu nemulţumit de câteva zile încoace, spuse 
soţul meu după ce îmi povesti întâmplarea. Nu are un cuvânt prea 
greu de spus în politică, îndatoririle lui rezumându-se la 
ceremoniile imperiale. Michinaga îl sfătuieşte la fiecare pas. Nu e de 
mirare că îşi varsă furia asupra animalelor. A, şi încă ceva, aproape 



că uitam să-ţi spun. Umblă vorba că împărăteasa Teishi ar fi grea 
din nou. A părăsit palatul imediat după întâmplarea cu pisica. 

Tânăra Shoshi urma să fie încoronată împărăteasă în luna a patra. 
Responsabil cu mobilatul apartamentelor imperiale, Nobutaka ne 
ţinea la curent cu pregătirile. Cum eu nu văzusem niciodată 
încăperile palatului, îi puneam întrebări cât se poate de amănunţite. 
După spusele lui, totul era uluitor de frumos şi nou. Platforma lui 
Shoshi, acoperită cu perdele, era confecţionată din lemn negru 
lăcuit, cu incrustaţii de sidef pe laturi. Stâlpii de la colţuri, care 
sprijineau tavanul, aveau acelaşi model, tot incrustat. Rogojinile 
tatami erau tivite cu damasc, iar perdelele dintre stâlpi erau din 
mătase naturală, vopsită în cel mai elegant mod cu putinţă, şi 
completate cu falduri lungi de brocart. 

Alături se afla o canapea împărătească pentru servit masa din 
lemn de trandafir, cu incrustaţii de sidef. Era formată din două părţi 
care se îmbinau una în alta şi era acoperită cu rogojini tivite cu 
damasc alb cu negru. Braţele erau din acelaşi lemn de trandafir. Mai 
era şi o pernuţă rotundă de mătase, pentru sprijinit spatele. Tăvile 
pentru mâncare erau probabil din lemn lăcuit, cu incrustaţii, după 
cum bănuia soţul meu, căci nu le văzuse niciodată cu ochii lui. I-am 
spus că eu aş fi fost foarte atentă dacă ar fi trebuit să mă aşez pe o 
piesă specială de mobilier ca să-mi iau mesele într-o minunată 
izolare, aşa cum făceau cei de os împărătesc. Nobutaka îmi povestea 
că tânăra împărăteasă părea să fi fost născută pentru acest rol. Cu 
toate că avea doar treisprezece ani, avea purtări alese. 

In apartamentul imperial se mai aflau o statuie mare din 
ceramică albă înfăţişând un câine coreean, pe o parte a platformei, şi 
un leu galben, de cealaltă parte. Câinele avea gura închisă, iar leul 
deschisă. 

— Rolul lor este să ţină perdelele, ca să nu le ia vântul, mi-a 
explicat Nobutaka. în plus, ţin departe duhurile rele. 

Indiferent ce rost aveau, era drept că numai feţele nobile ţineau 



astfel de creaturi la căpătâiul lor. Soţul meu îmi povestea că 
doamnele mai tinere din suita lui Shoshi erau de-a dreptul fascinate 
şi uimite de toate aceste dispozitive împărăteşti care se montau 
pentru stăpâna lor. 

Câteodată îl invidiam pe soţul meu pentru lucrurile frumoase pe 
care avea privilegiul să le vadă în timpul îndatoririlor sale la palat. 
Era cu totul nepăsător la toate acele lucruri pentru care eu mi-aş fi 
dat şi cea mai bună pensulă de scris ca să le pot zări măcar o dată. 
Totuşi, ştiam că e cu neputinţă să pot vedea vreodată cu ochii mei 
cum arată apartamentele imperiale, aşa că mă mulţumeam cu 
descrierile lui. Nobutaka râdea şi îmi spunea că nu mi-ar plăcea 
deloc viaţa la palat, cu toate duşmăniile şi uneltirile care se ţes în 
apartamentele femeilor de acolo. 

— Acum că Shoshi a devenit împărăteasă, povestea el, doamnele 
din suita ei trebuie să respecte regulile cu sfinţenie, atunci când vine 
vorba de ţesătura aleasă pentru haine. înainte de urcarea ei pe tron, 
fiecare era liberă să poarte chiar şi culorile interzise şi puteau să şi le 
ţeasă cum doreau pentru a le asorta mai frumos, dar acum numai 
cele cu rang au dreptul să le poarte. Celelalte trebuie să se 
mulţumească doar cu mătăsuri simple şi sunt înnebunite de furie. 
Se plâng mereu că slujitorii din palat nu le tratează cu respectul 
cuvenit din pricină că nu sunt la fel de elegante ca suratele lor cu 
rang. 

Când împăratul o vizitează pe Shoshi în apartamentele ei cele 
noi, se plânge că, deşi înainte o trata ca pe un tovarăş de joacă, 
alături de care se putea destinde, acum ea este atât de ceremonioasă, 
încât îi e teamă că are să-l certe pentru că se arată neserios. 

Poate că împăratul a spus-o în glumă, a adăugat soţul meu, 
fiindcă doamnele chicotesc în spatele evantaielor la auzul 
reproşurilor lui. însă eu cred că există un miez de adevăr în 
cuvintele sale. 



Au venit şi ploile din luna a cincea, dar nu m-au sâcâit prea mult. 
In timpul zilei eram preocupată să-mi feresc copilul de umezeală şi 
de neplăceri. Eram fericită fie şi dacă doar îmi aruncam privirea 
înspre iazul din grădină. Zăream ochiuri mari de ape verzi printre 
pâlcurile de irişi şi de orez sălbatic şi toată grădina părea să 
strălucească în nuanţe de verde. îmi plăcea mult faptul că iazul 
nostru nu fusese îngrijit prea mult. Lăsat în voia lui, crescuse de-a 
dreptul sălbatic pe alocuri. Noaptea, ochiurile verzi de apă sclipeau 
în lumina palidă a lunii. 

Vara a trecut repede. în luna a şaptea, întrecerile de lupte au fost 
pregătite cu o grijă minuţioasă pentru că însuşi prinţul moştenitor 
urma să participe. Nobutaka m-a întrebat dacă vreau să merg, dar 
am refuzat. Era o arşiţă îngrozitoare. 

Auzisem că familia lui Chifuru se întorsese în capitală. Nu ne mai 
scriseserăm de mult, aşa că le-am trimis numaidecât un răvaş. Am 
rămas înmărmurită când mi-au răspuns că Chifuru murise chiar la 
începutul acelei veri. De ce nu-mi spusese nimeni nimic? Mi-am 
adus aminte cum ne scriam când ea era departe, în Tsukushi, iar eu 
la celălalt capăt al ţării, în Echizen. Un singur schimb de scrisori 
putea să dureze chiar şi săptămâni întregi, însă firul care ne ţinea 
legate se păstra puternic. Apoi ea a avut un copil şi apoi încă unul. 
M-am supărat pe ea că nu-mi mai scria la fel de des cum aş fi vrut, 
fără să înţeleg deloc cât de mult te sleieşte de puteri meseria de 
mamă. 

în clipa în care Chifuru a plecat în sălbăticia apusului, am 
resimţit absenţa ei ca pe o moarte. Totuşi, scrisorile mele o puteau 
urmări, ca nişte nori ce vânau luna. Acum, călătoria ei spre vest 
continua, printre nori, înspre paradisul lui Amida, unde scrisorile 
mele nu mai ajungeau decât sub formă de fum. Am ars toate 
scrisorile noastre vechi, dimpreună cu nişte beţişoare parfumate, în 
memoria ei. Pentru familia sa, am trimis următorul poem: 



Izukata no kumoji to kikaba tazunemashi tsura hanarekemu kari ga 
yukue zvo 

Tânjesc să aflu ce cale a apucat printre nori / Gâscă sălbatică 
despărţită de cârd, în zbor. 

Vântul unduia acum trestiile de la marginea iazului şi rouă se 
aduna pe frunzele tufelor de trifoi japonez violet, care se arcuiau 
într-o explozie de culoare. Toamna aduce întotdeauna cu ea un 
strop de melancolie, şi în anul acela se întâmpla la fel. Dacă ar fi fost 
să mă asemăn unui fruct, atunci aş fi fost o curmală japoneză care a 
început să se înmoaie şi să-şi mai piardă gustul înţepător. Mă 
gândeam la planul lui Genji de a le aduna la un loc pe toate femeile 
pe care le-a iubit de-a lungul anilor. Cea mai grea problemă era cum 
să împac nevoia de stabilitate a unei femei cu dorinţa de schimbare 
şi de nou a unui bărbat. Mă tot gândeam cât de mult dispreţuieşte 
un bărbat la o femeie gelozia şi cât de mult se tem femeile de 
bărbaţii nestatornici, şi totuşi tocmai aceste trăsături ale unora îi 
provoacă pe ceilalţi. 

Genji trebuia să liniştească apele răutăţilor care strică de obicei 
relaţiile dintre femei şi bărbaţi. întors în Miyako, l-am pus pe Genji 
să-şi construiască un palat în care femeile din viaţa lui să locuiască 
în armonie, precum cele patru anotimpuri. Era o provocare 
interesantă pentru mine să aranjez felurite pavilioane şi grădini pe 
potriva caracterului celor care le locuiau. La început îl priveam pe 
Genji ca pe un soare al universului acestor femei. Apoi, pe măsură 
ce în minte mi se înfiripa conacul în toată întinderea sa, mi-am dat 
seama că doamnele însele erau mult mai interesante pentru mine. 
Vestea morţii lui Chifuru mă trezise din reverie. Oare fusese 
vreodată fericită? Mă sâcâia faptul că nu ştiam, puteam doar să-mi 
închipui. Cred că da. Altfel mi-ar fi scris. Mulţumirea de sine este ea 
însăşi o răsplată. Nefericirea te îndeamnă la scris. I-am oferit lui 



Murasaki pavilionul de sud-est, cel cu grădina de primăvară plină 
de mesteceni-cireşi şi de glicine. 


Cu toate că eram adâncită în scrierea poveştii lui Genji, 
urmăream mai departe, cu aceeaşi lăcomie, veştile de la palat, 
împărăteasa Teishi se chinuia cu o sarcină grea. Nobutaka povestea 
că familia ei încercase să-i aducă preoţi cunoscuţi ca să recite sutre, 
dar toţi înalţii prelaţi s-au codit, de teamă să nu se pună rău cu 
Michinaga. în schimb, au trimis câţiva înlocuitori care au mormăit 
sutrele în aşa fel încât i-a cuprins şi pe ei somnul. Fratele lui Teishi, 
Korechika, aproape că devenise el însuşi preot, atât de mult se 
dedicase însănătoşirii ei. Ce departe era de curteanul ucigător de 
chipeş care fusese înainte de surghiun - acum ţinea post şi se purta 
ca un călugăr. Singura lui speranţă pentru viitor era ca sora lui să 
trăiască şi micul ei prinţ să ajungă într-o zi pe tron - perspectivă 
care părea să se topească sub ochii lui pe zi ce trece. 

Soţul meu a primit cu încântare invitaţia de a participa cu un 
dans la ceremoniile muzicale din luna a zecea. Se pregătea mai des 
la casa din Strada a Şasea decât la casa numărul unu, si asa mi-am 
dat seama că e un dansator nemaipomenit de bun. Reconstrucţia 
palatului se apropia în sfârşit de final, iar împăratul urma să se 
mute înapoi la timp pentru Dansurile Gosechi 72 din luna a 
unsprezecea. Nobutaka avea să fie din nou ocupat cu mutatul 
lucrurilor. Soţul meu nu juca niciun rol oficial în cadrul 
festivităţilor, dar li se alăturase cu dragă inimă celor ce repetau - ca 
să mai arunce astfel un ochi la frumoasele dansatoare, eram 


72 Aceste dansuri făceau parte din suita de evenimente de la curte, 
prilejuite de Marea Slujbă de Recunoştinţă, organizată în luna a 
unsprezecea. Fiecare grup de dansatori era susţinut de o persoană din 
familia imperială, şi acestea depuneau eforturi ieşite din comun pentru a- 
şi prezenta protejatul într-o manieră cât mai elegantă. (N. a.) 



convinsă. 


Muşchiul din grădină arăta nemaipomenit de frumos în timpul 
iernii. Atunci ajungi să preţuieşti cu adevărat verdele lui adânc şi 
strălucitor, căci nu mai sunt alte flori care să-ţi abată atenţia. Toată 
lumea vede muşchiul ca pe o plantă de vară, dar eu mi-am pus în 
minte să-l plantez în grădina de iarnă a lui Genji. 

Soţul meu mi-a povestit că însăşi împărăteasa Teishi avea să 
sprijine un grup de dansatori la Festivalul Gosechi. De aceea câteva 
doamne din suita ei se aflau în vizită la palat, iar printre ele se găsea 
şi Sei Shonagon. Autoarea însemnărilor de căpătâi părea să fie bine¬ 
cunoscută pentru ascuţimea spiritului ei. Nobutaka s-a alăturat şi el 
unui mic grup de nobili care se adunaseră împrejurul lui Shonagon 
ca să depene amintiri din vremurile de altădată, din timpul regenţei 
lui Michitaka. Soţul meu zicea că doamna nu era defel pe placul lui, 
dar isteţimea şi siguranţa ei de sine le lăsa mereu fără cuvinte pe 
cele mai tinere. 

împăratul le chema de nenumărate ori pe doamnele din suita lui 
Teishi să le întrebe care e starea ei de sănătate şi să afle cum îşi 
petrece timpul. Era limpede pentru toată lumea că era îngrijorat, dar 
nu avea cum s-o ajute. A încercat s-o convingă pe mama lui, 
împărăteasa-mamă Senshi, să mijlocească pentru el şi să-i mai 
uşureze viaţa lui Teishi. Senshi era singura persoană care avea o 
oarecare înrâurire asupra fratelui ei, Michinaga. 

Lui Teishi i se apropia sorocul într-o lună, dar eu nu puteam 
scăpa de o presimţire urâtă. Mă întrebam de ce oare mă mâhnea aşa 
de tare chinul ei. Se putea prea bine ca lucrurile să se îndrepte în 
cele din urmă. Poate că mila mea nelămurită pentru Teishi avea 
drept pricină faptul că şi ea, la fel ca mine, se găsea aproape de 
umbra puternicului Michinaga şi, mai devreme sau mai târziu, tot 
avea să sufere de pe urma lui. Spre deosebire de împărăteasă, eu nu 
eram decât un fir neînsemnat de iarbă, dar până şi iarba e nimicită 



atunci când sfârşeşte călcată în picioare. 


Micuţa noastră Katako intra în cel de-al doilea ei an de viaţă. Era 
o copilă rumenă şi durdulie, cu patru dinţişori ieşiţi deja. Ştiam că 
în primăvara aceea trebuia să fiu cu luare aminte la hrana şi 
legumele menite să-i întărească dinţii. Ce mult ţi se schimbă felul de 
a vedea lumea în clipa în care ai un copil în grijă. Orice smiorcăit 
aduce mare nelinişte în sufletul mamei şi îngrijorare ca nu cumva 
tuşea copilului să dea în vreo boală de piept, dacă nu e îngrijit cum 
se cuvine. Eu nu mi-aş fi iertat-o dacă mi s-ar fi îmbolnăvit pruncul. 

Curând ne-am apropiat atât de mult de sfârşitul anului, încât se 
vedeau deja cotoarele calendarului. întotdeauna era ceva care mă 
întrista în ultimele zile din an. Până nu trecea de tot, nu puteam 
răsufla uşurată la gândul că toate nenorocirile acelui an se sfârşiseră 
şi ele. Spre uimirea mea, presimţirile nu mă părăseau nici în anul 
acela, care se arătase aşa de liniştit. 

Ca să mă asigur că totul avea să se încheie cu bine, deşi ţineam 
post, mi-am agăţat de haine tăbliţe din lemn de salcie 73 şi m-am 
închis în camera mea. Chiar şi aşa, Nobutaka m-a vizitat înainte de 
sfârşitul anului şi a stăruit să intre. Tocmai venise de la palat şi, de 
cum i-am văzut chipul întunecat, am înţeles de îndată că se 
întâmplase ceva cu adevărat îngrozitor. 

Cu două nopţi în urmă, împărăteasa Teishi fusese cuprinsă de 
durerile facerii şi, după un travaliu puţin chinuitor, adusese pe 
lume o fetiţă. însoţitoarele ei au fost dezamăgite că nu s-a născut un 
prinţ, dar cel puţin împărăteasa supravieţuise cu bine caznelor şi 


73 Mono imi nofuda erau nişte tăbliţe prohibitive, care anunţau că persoana 
care le purta evita pentru o perioadă orice contact cu ceilalţi, fie pentru că 
postea, fie pentru că fusese de curând afectată de una din cauzele 
considerate surse de impuritate, care necesitau curăţire (boală, 
menstruaţie etc.). 



mai avea de trecut doar hopul placentei. Preoţii s-au pus pe cântat 
incantaţii frenetice, iar Korechika a alergat pe la toate templele mari 
să plătească acatiste. Dar căiţa n-a mai apărut. La revărsatul zorilor, 
împărăteasa zăcea fără suflare. La palat a fost trimis un mesager 
imperial, să-i ducă împăratului vestea morţii lui Teishi. 

întreaga curte s-a cufundat în doliu, iar sărbătorile oficiale de 
Anul Nou au fost anulate. Soţul meu şi-a făcut, ca întotdeauna, 
turul obişnuit al vizitelor de sfârşit de an pentru a-şi menţine 
legăturile, dar tristeţea care bântuia palatul îşi întinsese 
pretutindeni umbra mohorâtă. Sărmanul împărat s-a închis în 
camerele lui şi nu a mai ieşit afară din ziua ninsă a înmormântării 
lui Teishi. S-au descoperit poeme de-ale împărătesei, scrijelite pe 
bucăţi de hârtie pe care le agăţase de stâlpii patului în ultimele ei 
zile de viaţă. îşi presimţise apropierea morţii cu o limpezime 
uimitoare, scriind că, „deşi trupul ei nu se va preface în nori sau 
fum", spera că împăratul avea să se gândească la ea la vederea 
stropilor de rouă de pe firele de iarbă. Ichijo a interpretat aceste 
cuvinte ca pe o dorinţă a ei de a nu fi incinerată. Ce disperată 
trebuie să fi fost! Greu de închipuit cum a avut puterea să trăiască 
ultimele zile, după giulgiul de poeme rău prevestitoare pe care şi l-a 
ţesut singură. I-a răpit familiei sale până şi neînsemnata alinare de a 
urmări cu privirea cum se ridică firul de fum de pe câmpul funerar. 

Nobutaka se prezenta la palat în fiecare zi. îmi povestea că în aer 
plutea o încordare grea. în cele din urmă, împăratul a chemat-o la el 
pe Shoshi, să-l mai înveselească, dar ea nu i-a răspuns, rămânând în 
apartamentul său. Pe împărat însă nu-1 trăgea inima s-o viziteze 
acolo. Mie mi s-a părut strigător la cer, dar înţelegeam că ea se găsea 
într-o situaţie din cale-afară de stânjenitoare. 

împărăteasa-mamă Senshi a luat-o sub aripa ei pe mica prinţesă 
abia născută. 


Primăvara a trecut umbrită de nori negri de jale. în luna a treia. 



florile de piersic s-au deschis într-o explozie vie de culoare. Le-am 
adus în casă şi m-am apucat să aranjez păpuşile lui Katako lângă 
ele. 74 Mi-am scos toate păpuşile vechi din cămară, iar Nobutaka a 
adus şi el câteva seturi noi, printre care şi un prinţ şi o prinţesă pe 
care le comandase la acelaşi păpuşar vestit care le făcea şi pe cele cu 
care se jucau copiii de la palatul imperial. Katako era încă prea 
micuţă, dar îşi întindea mânuţele spre ele, fermecată de ţesăturile 
colorate şi de formele lor frumoase. Le-am aşezat pe toate pe nişte 
stinghii de lemn pe care le-am răspândit prin sala mare. 

Mai târziu în aceeaşi zi am ieşit din camera mea de studiu, 
asurzită de plânsetele copilului şi de ţipetele doicii. Pisica se 
furişase înăuntru şi se apucase să cerceteze aranjamentele cu păpuşi 
şi ofrandele aşezate în faţa lor. In clipa în care a sărit pe una dintre 
stinghii, plăcuţa de lemn s-a dat peste cap şi a răsturnat toate 
păpuşile de pe ea. Katako se speriase şi începuse să scâncească. Eu 
m-am grăbit să adun păpuşile de pe jos şi să aşez la loc castronaşele 
şi farfurioarele de jucărie. Copila, care mă privea atentă din braţele 
doicii, s-a liniştit repede când a văzut lucrurile aşezate la loc, în 
ordine. Am înţeles atunci că avea un suflet delicat. Alţi copii 
probabil că ar fi râs şi ar fi bătut din palme, plini de încântare. 

Vremea era neobişnuit de caldă. Am poruncit ca toate storurile 
casei să fie deschise larg înspre grădină. în sala mare, lângă păpuşi, 
aşezasem ramuri viguroase de piersici înfloriţi în vaze chinezeşti 
uriaşe, iar la intrare, în vase mai mici, pusesem crenguţe de cireş. L- 
am aşteptat pe soţul meu, care mi-a făgăduit că va veni să vadă 


74 în data de 3 martie, în Japonia se celebrează şi astăzi Hinamatsuri - 
sărbătoarea fetelor, prilej cu care în fiecare casă se aşază, la loc de cinste, 
câte o pereche de păpuşi reprezentând un prinţ şi o prinţesă în kimonouri 
imperiale, după moda perioadei Heian, aranjamentul fiind completat de 
fructe şi prăjiturele tradiţionale, aşezate în faţa păpuşilor, ca nişte ofrande, 
precum şi de ramuri înflorite de prun sau de piersic. 



păpuşile. La lăsarea întunericului, le-am rugat pe slujnice să aprindă 
lămpile cu ulei din sală. Flăcările licăreau jucăuş pe brocartul cu 
care erau îmbrăcate păpuşile, făcându-le să pară şi mai frumoase 
decât la lumina zilei. Eram nerăbdătoare să văd bucuria de pe 
chipul lui Nobutaka în faţa unei privelişti atât de elegante. Se 
dedicase trup şi suflet construirii casei şi grădinii mele şi trecea pe 
aici ori de câte ori putea. 

Se făcuse târziu, iar lumânările se topiseră până la rădăcină. Eu 
aţipisem, dar m-am trezit cu o tresărire. încăperea era cufundată în 
întuneric. Nobutaka nu venise. Am chemat o slujnică să închidă 
storurile şi m-am întors în camera de miazănoapte, unde pruncul 
dormea cu doica. Când s-a crăpat de ziuă, am trimis un sol la casa 
numărul unu, să aflu ce îl împiedicase pe Nobutaka să vină. Petalele 
florilor de cireş aranjate la intrare începuseră să se scuture, aşa că le- 
am măturat. 

Pe la prânz, solul s-a întors însoţit de logofătul lui Nobutaka. 

— Cu durere în suflet vă dau de ştire, doamnă, glăsui el cu voce 
aspră, că stăpânul Nobutaka a căzut bolnav aseară şi în zori sufletul 
i s-a ridicat la ceruri. Puteţi veni să vă alăturaţi celorlalte soţii care se 
căznesc să-l cheme înapoi. 

Năucită, am rămas fără cuvinte. Logofătul mi-a făcut o 
plecăciune şi mi-a vorbit cu blândeţe: 

— Nu este vreme de pierdut. 

Am încuviinţat şi am strigat slujnicele să-mi aducă veşmintele de 
călătorie, dar el a ridicat mâna şi mi-a zis că trăsura e pregătită. 
Trebuia să vin aşa cum eram. 

Am sosit la casa numărul unu tocmai când vraciul maestru în 
arta ghicitului, care îşi intrase în rolul de Călăuză, se urcase pe 
acoperiş, cu una dintre hainele lui Nobutaka. Se aşeză pe streaşină 
cu faţa spre miazănoapte, unde adăstau întunericul şi duhurile, şi 
strigă: 

— Fujiwara Nobutaka! întoarce-te! 



Apoi slobozi din nou acelaşi strigăt prelung şi tărăgănat. Şi pe 
urmă o luă de la capăt. De fiecare dată flutura haina, încercând să 
întoarcă spiritul din călătoria către întunericul de la miazănoapte. 
După cea de-a treia strigare. Călăuza împături haina şi o aruncă jos, 
în faţa casei. Unul dintre fiii lui Nobutaka o adună cu grijă şi o puse 
într-un vas de metal, pe care îl duse în casă, la locul unde se afla 
trupul tatălui său. Noi l-am urmat. 

De-ar fi izbutit Călăuza să ademenească sufletul în haină, atunci, 
în clipa în care veşmântul era coborât peste Nobutaka, duhul ar fi 
trebuit să i se întoarcă în trup. împreună cu celelalte soţii şi cu copiii 
lui am aşteptat. La căderea serii, nu mai încăpea nicio îndoială că 
duhul soţului meu nu avea să se mai întoarcă nicicând. în faţa 
noastră zăcea un trup părăsit de suflet. 

Tata a primit încuviinţarea de a-şi scurta şederea în Echizen şi s-a 
întors în Miyako împreună cu toată familia la începutul acelei veri. 


Peste văzduh se lasă neguri negre ca smoala 
Sumizome ni kasumu sora 

Timp de un an de zile după moartea soţului meu am purtat haine 
cernite de doliu. Si n-am mai scris niciun cuvânt. Nu numai că mi-1 
alungasem cu totul din gânduri pe Genji, dar nici măcar în jurnal n- 
am mai făcut nicio însemnare. Nu-mi aduc aminte să fi scris niciun 
poem tot timpul cât am jelit. Bântuită de mustrări de cuget, apucam 
pensula doar ca să copiez din Sutra Lotusului. într-o zi, în căutare 
de hârtie, mi-am luat jurnalul şi am folosit spatele paginilor scrise ca 



să-mi continui exerciţiul de smerenie. 75 Mi se părea a fi singura cale 
de a compensa toţi anii mei de îndărătnicie şi egoism. 

Tata s-a întors în capitală împreună cu familia şi au locuit o 
vreme cu toţii împreună cu mine, în casa de pe Strada a Şasea, până 
la sfârşitul verii. Cu tata, mama vitregă şi cei trei copii în aripa de 
miazănoapte şi cu Nobunori în cea de la apus, ne tot loveam unii de 
ceilalţi, dar energia lor gălăgioasă îmi (acea viaţa mai uşor de răbdat 
şi îmi oferea un fir de legătură cu oamenii. De n-ar fi fost ei şi fetiţa 
mea, pesemne că aş fi părăsit cu totul lumea aceasta. La începutul 
toamnei, tata şi-a luat familia şi s-au mutat înapoi în reşedinţa 
oficială, dar venea în continuare să ne vadă, pe mine şi pe Katako, 
aproape în fiecare zi. Eu nu ieşeam în lume. 

Tata se căznea să se obişnuiască iarăşi cu viaţa de oraş. Eu îl 
necăjeam în glumă, asemuindu-1 cu Bai Juyi după ce s-a întors în 
Luoyang, la capătul celor trei ani petrecuţi într-o provincie din 
China. Nu-i mai păsa decât de două pietre rare de grădină şi de un 
cocor pe care le adusese cu el. însă tata m-a întrecut în isteţime, 
citând înapoi dintr-un alt poem de acelaşi autor. Bambus proaspăt 
sădit: 

Sarcina de staroste pe placul inimii nu mi-a fost; 

Mi-am închis storurile, năpădit de ierburile toamnei. 


75 Secole mai târziu a apărut o legendă conform căreia lui Murasaki i-ar fi 
venit ideea de a scrie Poveştile lui Genji pe când se afla la Templul 
Ishiyama şi privea luna plină. Se spune că în graba de a-şi aşterne 
gândurile pe hârtie, ca să nu-şi piardă inspiraţia, a început să scrie pe 
spatele sulurilor cu sutre. Un asemenea gest monstruos (dacă era 
adevărat) a generat teoriile medievale potrivit cărora Murasaki sfârşise în 
iad pentru păcatul de a fi scris o operă de ficţiune. De fapt, este mult mai 
uşor de crezut că oamenii copiau opere religioase pe spatele scrisorilor sau 
pe cel al altor texte seculare decât invers. (N. a.) 



Oare cum să-mi potolesc dorul de natură? 

Sădit-am bambuşi - mai bine de o sută. 

Pesemne că aşa i-a încolţit gândul să facă o grădină. Când nu 
scria poezii în chineză, chibzuia cum s-o aranjeze. 

— Ce-ar fi să plantăm o sută de bambuşi? s-a hotărât el pe 
neaşteptate. 

înclinaţia lui pentru grădinărit, nou descoperită, se hrănea din 
pasiunea pentru poezia chinezească. Eu i-am sugerat să încerce să 
pună şi nişte pietre mai rare şi un cocor. 

în toamna aceea, împărăteasa-mamă Senshi a împlinit patruzeci 
de ani, iar la palat a fost mare sărbătoare. Tata a participat şi el şi i-a 
oferit un poem. Mi-a povestit de-a fir a păr cum a fost ceremonia, 
dar nimic despre ce se petrecea dincolo de privirile tuturor, cu 
împăratul şi împărăteasa, lucruri pe care le auzeam de la soţul meu. 
Acum nu ştiam mai mult decât ce ştia toată lumea. Când a ars din 
nou clădirea reconstruită a palatului, m-am gândit la Nobutaka - el 
s-ar fi aflat în miezul pregătirilor. La scurtă vreme după aceea, 
însăşi Senshi a căzut bolnavă; îmi era dor de ştirile zilnice despre 
starea ei de sănătate pe care mi le-ar fi adus soţul meu. împărăteasa 
a murit la sfârşitul anului. Nu mai rămăsese nimeni care să aibă 
trecerea pe care o avusese ea pe lângă Michinaga. Lumea şoptea că 
incendiile care făcuseră prăpăd şi moartea care bântuia familia 
imperială erau semne ce prevesteau decăderea veacului întemeiat 
pe Legea lui Buddha şi că în anii următori aveau să urmeze 
întâmplări şi mai rele. 

Una dintre prietenele mele, care intrase în serviciul lui Shoshi sub 
numele de doamna Saisho, mi-a trimis un poem într-o seară ceţoasă 
de primăvară. Nu trecuse multă vreme de când împărăteasa-mamă 
se stinsese din viaţă. încă eram cuprinsă de negurile tristeţii, căci 
sorocul doliului pe care îl ţineam după soţul meu nu se împlinise. 
Saisho îmi scrisese: 



Kumo no ne mo mono omon haru voa sumizome ni kasumu sora sae 
amare naru kana 

Primăvară —jalea o treci dincolo de nori, / Peste văzduh se lasă 
neguri negre ca smoala, / Totu-i trist. 

Poezia ei mi-a dat ghes să nu-mi mai plâng de milă. Iată, nu eram 
singura în doliu. Tot căutând cuvinte potrivite să răspund la poezia 
lui Saisho, am ieşit încet din cuibul jelaniei în care mă închisesem: 

Nani ka kono hodo naki sode zoo nurasuramu kasumi no koromo nabete 
kiru yo ni 

Cum de mai pot oare / Să-mi plâng durerea / în mâneca-mi 
neînsemnată, / Când lumea întreagă e cuprinsă de neagră jale ca smoala? 

In timpul doliului nu am ieşit în lume decât până la casa numărul 
unu, pentru a participa la parastasele în memoria soţului meu. La 
sfârşitul anului, ne-am adunat cu toţii - întreaga familie, alături de 
un grup numeros de prieteni de-ai lui Nobutaka -, pentru 
pomenirea de an. M-a izbit imaginea celei de-a doua fiice - arăta aşa 
plăpândă sub povara doliului, îmbrăcată cu un veşmânt de un 
negru închis ca pământul. Copiii mari ai lui Nobutaka, toţi în negru, 
săreau în ochi prin marea de haine cenuşii, ca umbrele păsărilor 
fluierar pe un mal de râu înnourat. Fiica lui mi-a spus că 
descoperise un teanc de însemnări ce păreau scrise de mâna tatălui 
ei şi m-a întrebat dacă nu cumva mi-ar fi plăcut să le văd. Nu 
încăpea nicio îndoială că printre ele se găseau şi poeme inspirate de 
nenumăratele sale avenbiri, din pricina cărora mă necăjisem atât de 
mult înaintea căsătoriei, dar i-am răspuns că i-aş fi fost 
recunoscătoare dacă m-ar fi lăsat să arunc o privire peste ele. Mă 
mişcase gândul că ţinuse să mi le dea mie, şi nu altcuiva. îmi 
dădeam seama că şi pentru ea era la fel de dureros să le citească. I- 



am trimis următorul poem: 


Yuugiri ni mishimagakureshi oshi no ka no ato zoo miru mim 

madozvamm kana 

Raţa s-a pierdut în umbra înserării / Puiul n-are încotro - se uită 

pierdut / La urmele lăsate înapoia ei. 

Nu puteam să nu bag de seamă că în anul care trecuse de la 
moartea soţului meu, familia lui lăsase grădina în paragină. Chiar şi 
casa mare era neîngrijită. Cireşii erau în plină floare, dar clădirea, 
dărăpănată. La scurtă vreme după ce m-am întors acasă, a sosit un 
sol cu o minunată ramură de cireş şi cu o poezie de la fiica lui 
Nobutaka: 

Chiru hana zoo nageshiki hito zoa ko no moto no sabishiki koto ya kanete 
shiririkemu 

Cel ce tânguia florile de cireş scuturate / Cunoştea bine / Dorul ce avea 
să umple inima copiilor lui / rămaşi sub copac. 

Soţul meu nu fusese un om din cale-afară de melancolic, dar 
câteodată se lăsa cuprins de o mâhnire năprasnică şi vorbea despre 
tristeţea nemărginită a lumii. Era o latură a lui Nobutaka pe care 
nici măcar tovarăşii lui de pahar nu o văzuseră decât arareori. 

După ce perioada de doliu s-a încheiat, tata m-a grăbit să ies din 
hainele cernite şi să mă întorc la culori mai deschise. Zicea că sunt o 
fiinţă îndărătnică şi că inima mea, odată pornită, e tot atât de greu 
de întors precum un car de ceremonie tras de boi. Mi-a adus aminte 
cât de mult mă codisem să-l iau pe Nobutaka, ani de-a rândul 
înainte de căsătorie. 

— Şi acum vrei să te încăpăţânezi să-l jeleşti la fel de mult? mă 
întreba el cu dojană. Toate celelalte soţii au început să poarte din 
nou haine colorate, aşa că vei părea nelalocul tău dacă vei ţine 



morţiş să porţi doliu în continuare. Nu e vorba numai de durerea ta. 
Trebuie să iei în seamă şi ce gândesc ceilalţi. 

Fireşte că tata avea dreptate. Cufundată în propria mea suferinţă, 
nici prin cap nu-mi trecuse să mă gândesc cum m-ar fi privit cei din 
casa numărul unu dacă aş fi continuat să port doliu după ce ei l-au 
lepădat - ca şi cum durerea lor ar fi fost mai puţin adâncă în 
comparaţie cu a mea. Prin urmare, cu toate că inima mea încă 
plângea, mi-am schimbat hainele, aşa cum se cuvenea în ochii lumii. 
Am înţeles, vezi bine, că şi sentimentele din adâncul sufletului se 
cuvin a fi ascunse, ca şi atâtea alte lucruri. 

M-am îmbrăcat cu un set de kimonouri în nuanţe de galben, alb 
şi verde - o combinaţie pe care mama o purta adesea la început de 
vară. Spunea că setul se numea Calamondin înflorit, pentru că o 
rochie galben-închis purtată peste una albă amintea de priveliştea 
pe care ne-o arată adesea acel copac înrudit cu lămâiul: fructe aurii 
alături de flori albe. Când m-a văzut în dimineaţa aceea, micuţa mea 
Katako a bătut din palme şi a gângurit: 

— Mama, ce rochiţă frumoasă! 

Era limpede că se săturase şi ea să mă vadă numai în haine 
cernite. 

Zilele se scurgeau liniştite. Cu toate că nu mai jeleam, nu ieşeam 
în lume decât arareori. Molima secera mai departe oraşul, aşa că ar 
fi fost o neghiobie din partea mea să-i aţâţ pe demoni împotriva-mi. 
Intr-o zi am primit-o pe prietena mea, doamna Saisho, care se 
pregătea să-şi ia un scurt răgaz de la îndatoririle de serviciu. Mie mi 
se părea că are o viaţă extraordinar de frumoasă şi o invidiam. Dar 
ea a tăgăduit: 

— Te sleieşte de puteri, mi-a zis. 

Era aşa de bucuroasă la gândul că avea norocul să se odihnească 
puţin. Nu m-am putut abţine să nu stărui să-mi povestească şi mie 
despre ce se mai întâmpla la curte. De când murise soţul meu, nu 



mai ştiam nimic. 

Mi-a povestit despre ultimul scandal care se iscase în jurul morţii 
prinţului Tametaka. Se iubise cu Izumi Shikibu - o altă doamnă de 
litere care îşi câştigase faima în lume. Prinţul era bine-cunoscut ca 
un om care îşi vede de iubirile lui, fără să ia în seamă ce crede lumea 
despre el. Străzile clocoteau noaptea de duhurile molimei, iar ziua 
duhneau de leşurile bolnavilor, stivuite pe la colţuri. Insă nimic nu-1 
împiedica pe prinţ să alerge la iubita lui. O asemenea nesăbuinţă l-a 
costat în cele din urmă viaţa - nici nu era de mirare, dar Saisho 
povestea că tatăl prinţului, împăratul retras, nu voia să creadă una 
ca asta. 

— Mai căutaţi, se ruga el fierbinte. O să-l găsiţi negreşit. 

Tot pe la vremea aceea, Seishi - consoarta prinţului moştenitor - 
şi-a revenit ca prin minune după boala care o chinuise tot anul. 

— în sfârşit, spuse Saisho, aveam parte şi de bucurie. Dar apoi, 
tot pe neaşteptate, cealaltă soaţă a prinţului moştenitor, Genshi, s-a 
stins în chinuri cumplite, bufnind sânge pe nas şi pe gură. Mă întreb 
dacă nu cumva a fost o legătură, zise ea cu glas mohorât. 

— Ce vrei să spui? am întrebat eu. 

— Lumea vorbeşte că prea s-a brodit ca Seishi să se întoarcă 
dintr-odată din pragul morţii, tocmai când Genshi, care nu fusese 
bolnavă deloc, a căzut răpusă de o moarte năprasnică. 

Eu am încuviinţat. Cu un fior de gheaţă, în minte mi-au răsunat 
din nou vorbele soţului meu, care îmi spunea că mie nu mi-ar 
plăcea deloc viaţa de la palat, cu învrăjbirile ei ucigătoare şi cu 
duşmăniile ei de moarte. începeam să înţeleg de ce se simţea Saisho 
uşurată să scape, fie şi numai pentru scurtă vreme, de atmosfera 
înveninată a palatului. 

— Nu e frumos să-i vorbeşti de rău pe cei plecaţi dintre noi, dar 
am auzit nişte poveşti ciudate despre Genshi, am zis eu. Ştiu că 
prinţul moştenitor avea necazuri cu ea. Soţul meu mi-a povestit că 
într-o zi, pe când se afla în vizită la reşedinţa lor, Genshi a ridicat 



storurile şi s-a arătat în faţa tuturor cu kimonoul desfăcut şi cu sânii 
dezgoliţi. Prinţul moştenitor a fost foarte stânjenit, toţi ceilalţi 
oaspeţi pironindu-şi privirile în podea. Nu ştiau ce să facă - să 
rămână, sau să plece. 

Saisho mi-a spus că povestea e demnă de crezare, fiindcă se 
potrivea cu cele auzite de ea însăşi. Odată, la palatul prinţului se 
adunase un grup de învăţăcei de la mai multe şcoli de vază, să 
compună poezii. Din spatele paravanului ei, Genshi a început dintr- 
odată să arunce în băieţi cu trăistuţe pline cu pulbere de aur. 
învăţăceii s-au văzut nevoiţi să se arate încântaţi şi să se întreacă să 
le prindă, dar în adâncul sufletului s-au simţit jigniţi, în plus, 
Genshi a mai şi comentat poemele lor cu glas tare. 

Amândouă am căzut de acord că nu era tocmai în toate minţile. 
Saisho şi-a ridicat părul bogat de pe ceafa şi l-a răsucit peste umăr. 
Era zăpuşeală, chiar şi aşa, cu toate uşile deschise larg spre grădină. 

— Totuşi, Genshi a fost sora lui Korechika, am glăsuit eu, cu 
gândul la toate nenorocirile care se potopiseră asupra bietului om. 

— Sărmanul Korechika! răspunse Saisho. Mai întâi îşi pierde sora 
împărăteasă, iar acum pe Genshi. Ce viitor să mai aibă? Norocul lui 
Michitaka s-a dus pe apa sâmbetei. Fiicele lui sunt moarte, iar cei 
doi fii se leagănă în vânt, fără niciun sprijin. în zilele noastre, dacă 
nu eşti legat în vreun fel de Michinaga, nu ai un viitor prea luminos. 

Aşa este, mi-am zis în sinea mea, bine că Michinaga îl vede cu 
ochi buni pe tata. La întoarcerea din Echizen, îi oferise multe daruri 
şi îl lăudase pentru negocierile cu chinezii. 

Am întrebat-o pe Saisho cum e împărăteasa Shoshi ca stăpână. 
Mă aşteptam să-mi spună că e răsfăţată din cale-afară, dar 
răspunsul ei m-a uimit: 

— Maiestatea Sa este o fire foarte aspră. Poate puţin prea aspră. 
Şi riguroasă la sânge. Am avut în suita noastră o doamnă (nu îi voi 
spune numele, oricum nu o cunoşti) care era cam neglijentă şi 
vorbea adesea neîntrebată. S-a comportat astfel la un eveniment. 



anul trecut, lăsând-o fără grai pe Maiestatea Sa. Doamna cu pricina 
a fost dată afară, şi noi, toate celelalte, am luat-o ca pe o atenţionare 
din partea ei. La drept vorbind, toată tărăşenia ne-a cam tăiat elanul. 
Fireşte că e mai bine să nu faci nimic decât să te pui într-o lumină 
stânjenitoare, să te pripeşti sau să te arăţi nechibzuită la evenimente 
publice. Şi totuşi, acum mi se pare că trăim toate cu teama de a nu 
face un pas greşit. 

— Poate când va mai creşte nu va mai fi atât de severă, am spus 
eu. Odată cu înaintarea în vârstă ne dăm cu toţii seama că avem şi 
părţi bune, şi părţi rele şi că toţi suntem supuşi greşelii. De bună 
seamă, este mult mai aspră cu ea însăşi decât cu celelalte doamne. 

— Da, aşa este, zise Saisho. 

Am întrebat-o apoi pe prietena mea ceva ce mă frământa de 
multă vreme: 

— Dar tatăl împărătesei, Michinaga? Ce fel de om este? Petrece 
multă vreme în apartamentele lui Shoshi? 

Saisho şi-a coborât privirea în pământ. 

— E mereu acolo, a şoptit ea. Trebuie să fim tot timpul cu ochii în 
patru. Din fericire, este uşor să-i atragi atenţia în altă parte. 

— O! am exclamat eu, ghicind după obrajii ei îmbujoraţi că 
Michinaga avea ceva mai mult decât ochi alunecoşi. 

— O mai ţii minte pe Sei Shonagon, cea cu însemnările de căpătâi 
pe care le citea într-o vreme toată lumea? întrebă Saisho, schimbând 
subiectul. 

— Da, am citit şi eu din ele. Ce mai face? 

— După moartea lui Teishi a întrat în serviciul lui Genshi. Oare 
ce-o să facă de acum încolo? Ce greu trebuie să fie să-ţi tot moară 
stăpânele, una după alta. 

Ieşisem afară, în pavilionul de pescuit, în căutarea unei adieri cât 
de mici. Pe masă se găsea un sul pictat, înfăţişând un peisaj bine¬ 
cunoscut, numit Shiogama, aflat în Mutsu. „Cazanele de sare" ce 
dădeau numele acelui loc m-au dus cu gândul la focurile pe care le 



ridicau pescarii pentru a fierbe sarea din apa de mare. M-a cuprins 
tristeţea şi, de la flăcăruile fumegând sărate, am ajuns cu mintea 
înapoi pe câmpul funerar plin de fum din ziua incinerării soţului 
meu. Am compus atunci următorul poem: 

Mishi hito no keburi to narishi yuubeyori na zo mutsumashiki 
shiogama no ue 

Din seara în care iubitul mi s-a mistuit în fum / Numele golfului 
Shiogama mi-l aduce mereu înapoi în gând. 

M-am simţit dintr-odată cumplit de îmbătrânită, ca şi cum mi se 
apropia sfârşitul. După vizita doamnei Saisho, mi-am dat seama că 
nu mai aveam cum să ajung vreodată la curte, nici măcar dacă s-ar fi 
eliberat vreun loc, iar perspectiva de a afla lucruri noi, pe care să le 
pot folosi în poveştile despre Genji, dispăruse şi ea cu totul. Izvorul 
inspiraţiei mele secătuise. 

în toamna aceea am avut parte de o vizită neaşteptată din partea 
fratelui lui Chifuru, care tocmai se întorsese în Miyako dintr-o 
misiune într-o provincie îndepărtată. Se căsătorise cu o doamnă pe 
care o cunoşteam vag, dar care murise şi îl lăsase cu doi copii. 
Povestea vieţii lui era tristă, dar, ascultându-1, am început să înţeleg 
că nu venise să-mi facă doar o vizită de curtoazie, în amintirea 
surorii lui plecate dintre noi. în cele din urmă, m-am convins că era 
în căutare de soţie şi mamă pentru copiii săi. M-am străduit să-l 
descurajez cu blândeţe: eram încredinţată că nu aveam să mă mai 
mărit niciodată. 

Peste aproximativ o săptămână după vizita lui, am auzit pe 
cineva bătând în poartă în toiul nopţii. Nu m-am dus să deschid şi, 
în cele din urmă, oricine ar fi fost, s-a lăsat păgubaş. A doua zi 
dimineaţă am primit acest poem: 



Yo no tomo ni araki kazefuku nishi no urni mo isobe ni nami wa yosezu 
to ya mishi 

De la începutul lumii / Furtunile s-au abătut asupra mărilor de la apus 
/ Şi nu am văzut niciodată val/ Să nu se spargă la mal. 

încrederea lui m-a scos din sărite şi i-am trimis următorul 
răspuns: 

Kerite wa omoshirinuya iwakado ni ukiteyorikeru kishi no adanami 

Retrăgându-se în mare / Valurile nestatornice ştiu că e zadarnic / Să se 
tot lovească de malul acesta stâncos. 

Eram încredinţată că după o astfel de replică nu aveam să mai 
aud de el niciodată. 

Peste grădină se aşternuse un pospai de zăpadă ca un veşmânt 
uşor, imaculat. Privind pe fereastră, mi-am dat seama că e chiar 
imaginea pe care ne doream s-o reînviem când ne îmbrăcam vara - 
un kimono alb, diafan, purtat peste o pereche de pantaloni într-o 
singură culoare. Am încercat să-i explic asta lui Katako, dar era prea 
mică să înţeleagă. 

— Cum poate să se îmbrace grădina într-o haină albă? m-a 
întrebat ea nedumerită. 

— Nu grădina, noi ne îmbrăcăm vara în alb, ca să ne aducem 
aminte de răcoarea zăpezii, i-am răspuns. 

Dar ea a rămas la fel de mirată. în clipa aceea am văzut dintr- 
odată lumea prin ochii ei de copil, neîngrădită de nenumăratele 
înţelesuri adânci şi felurite, cu care noi, oamenii mari, ne acoperim 
mereu trăirile. 

Mi-am adus aminte de serile în care aveam la cină carne de capră 
sălbatică, adusă cu mari străduinţe de tata. La Echizen, prinsese 
gust pentru căprioară, capră sălbatică şi alte soiuri de vânat. în 



capitală, acestea erau greu de găsit, aşa că era încântat nevoie mare 
când reuşea să facă rost de cine ştie unde. La masă, foloseam 
cuvântul „fazan" pentru capra sălbatică şi „raţă" pentru căprioară, 
ca să ascundem adevărul de Katako, dar ea nu se lăsa deloc păcălită. 
De-abia suporta gândul de a mânca peşte sau pasăre, darămite 
animăluţe cu patru picioare. îşi împingea farfuria cât colo şi nu voia 
nici în ruptul capului să mai ia vreo îmbucătură. Avea trei ani pe 
atunci. Spre surprinderea noastră, îi plăcea un peşte mic de râu, 
pesemne că în mintea ei îl asemuia cu un fel de legumă plutitoare. 

Sosi şi Anul Nou. Prin noianul de felicitări care curgea pe adresa 
noastră, am găsit şi o scrisoare de la fratele lui Chifuru, care, după 
toate aparenţele, rămăsese acelaşi văduv singuratic. Mă întreba dacă 
uşa mea se deschisese odată cu schimbarea anotimpului. Ce 
neobrăzat! I-am scris înapoi: 

Toga sato no haru no tayori ni uguisu no kasumi ni tozuru yado no 
touramu 

Din ce cătun vine oare / cintezoiul acesta ce se apropie ciripind a 
primăvară / de casa rămasă învăluită în ceţuri? 

Nu-i purtam ranchiună şi îi doream din tot sufletul să-şi găsească 
o soţie, dar era de-a dreptul pisălog. 

Tata rămăsese iarăşi fără post la curte, dar nu părea să-i pese. Era 
întotdeauna bine primit în cercurile oficiale, ca unul care intrase în 
graţiile lui Michinaga, iar la întrunirile poetice era chemat de fiecare 
dată. în luna a doua s-a numărat printre oaspeţii invitaţi la conacul 
Biwa pentru ceremonia de majorat a fiului celui mare al lui 
Michinaga. Regentul cumpărase pământul şi conacul acela vechi şi 
mândru cu doar un an în urmă, de la o văduvă. Vara, moşmonii 
japonezi din grădina casei rodeau peste măsură. Ştiam bine că aşa 
stau lucrurile, pentru că în copilărie mergeam adesea în vizită acolo. 



Tata s-a întors fermecat de măreţia ceremoniei şi de darurile 
minunate pentru cei prezenţi. Ministrul care-i oferise tânărului 
pălăria de bărbat primise un set complet de veşminte de mătase, doi 
cai şi un şoim. Chiar şi simplii privitori, printre care s-a numărat şi 
tata, primiseră ca amintire nişte evantaie frumoase, confecţionate 
special pentru ceremonie. 

In ziua aceea de primăvară a căzut o ninsoare deasă, iar când tata 
s-a întors de la ceremonie, gândurile m-au purtat în urmă cu şapte 
ani, la seara în care, la fel ca acum, s-a înapoiat de la întrevederea cu 
Michinaga pe o ninsoare cumplită şi ne-a adus vestea ce ne-a 
schimbat viaţa tuturor. Pe atunci nu eram în stare să văd mai 
departe de lungul nasului, în dorinţa mea arzătoare de a scăpa de 
căsătorie - motiv pentru care voiam să fug la Echizen. Iar acum, 
după toate prin câte am trecut, iată-mă înapoi în Miyako - văduvă 
şi cu gândul doar la copil şi la grădina mea. 

Mă îngrijeam cu multă trudă ca grădina să fie bine întreţinută, iar 
osteneala îmi era răsplătită cel mai bine primăvara. De îndată ce-şi 
scuturau florile prunii - vestitori ai primăverii, natura înverzea şi 
locul lor era luat de cireşi şi stânjenei. Ii spuneam grădinarului să 
taie toate florile de camelii bătute, rămase încă în tufişuri. Fuseseră 
mândre iarna, cu florile lor vajnice, care se păstrau agăţate de 
ramuri chiar şi sub zăpezile întârziate, dar la vremea aceasta erau 
deja sleite, aşa că se cuvenea să arate înţelepciune şi să se scuture. 
Cameliile bătute se ţin cu semeţie de ram, chiar şi după ce pălesc cu 
totul, ca şi cum s-ar crede încă demne de admirat. I-am împărtăşit 
gândurile mele şi tatei, iar el a izbucnit în râs, povestindu-mi cum a 
cunoscut odinioară la palat o frumuseţe care se purta întocmai 
precum o camelie bătută. 

Tata era binedispus. Băieţii cei mici se dovedeau mult mai atraşi 
de studiu decât fusese vreodată Nobunori, aşa că tata îi pregătea în 
fiecare zi din clasici. In plus, zicea că încă se întrevăd şanse pentru 
Nobunori. întrebase printre cunoştinţele sale de la curte, să vadă 



dacă nu cumva se găsea vreo poziţie măruntă, potrivită pentru 
cineva cu o înzestrare modestă, ca Nobunori. Chiar şi scrib de-ar fi 
ajuns, cel puţin ar fi avut o poziţie oficială. Era destul de chipeş şi 
nu lăsa deloc o impresie proastă, cu condiţia să nu deschidă gura. 
Nu îi era greu să găsească femei care să-l considere fermecător, ba 
chiar se credea el însuşi poet. Intr-adevăr, dacă era să-l judeci după 
izbânzile din iatacurile doamnelor, atunci părerea lui era, fără 
îndoială, bine întemeiată. 

Ploile se înstăpâniră iarăşi, reuşind să strice dispoziţia tuturor. 
Era o după-amiază târzie. Plouase fără încetare toată ziua, cu picuri 
deşi şi mărunţi. Eu eram în vizită acasă la tata când au sosit câţiva 
prieteni de-ai lui Nobunori. Au cerut sake, s-au aşternut pe băut şi 
s-au încins la vorbă, nestingheriţi. Nu s-au sinchisit să discute în 
şoaptă, aşa că am auzit, vrând-nevrând, tot ce-şi spuneau, fără să 
mă căznesc să trag cu urechea. La un moment dat, au început să-l 
necăjească pe fratele meu pe seama dibăciei lui poetice şi au cerut să 
vadă câteva dintre scrisorile schimbate cu felurite doamne. L-am 
auzit pe Nobunori declarând că le putea arăta doar pe unele, pe 
altele nu. Bineînţeles că vorbele lui nu au făcut decât să le stârnească 
şi mai mult curiozitatea, iar unul dintre ei a sărit spunând că pe 
acestea din urmă voiau să le vadă. 

— Scrisorile de la femeile care se simt năpăstuite, care stau 
singure cât e noaptea de lungă şi aşteaptă să le treci pragul, acelea 
sunt răvaşele pe care le vrem, l-am auzit pe un altul. 

Parcă îl vedeam, cât de măgulit se simţea fratele meu să fie în 
centrul atenţiei. Am auzit foşnet de hârtie, pesemne că scotocea 
după dovezile cuceririlor sale şi le dădea prietenilor să le citească. 
Ce umilite s-ar fi simţit doamnele acelea dacă ar fi văzut cum 
mototoleau glumeţii lui Nobunori simţămintele suave pe care ele le 
încredinţaseră hârtiei! Ii auzeam căznindu-se să ghicească cine erau 
femeile respective şi râdeau în hohote când vreunul dintre ei 



nimerea. 

Doi dintre prietenii lui Nobunori intraseră deja la curte, unul ca 
ofiţer de strajă şi celălalt ca scrib la Biroul de ceremonii. Se vedea 
după încrederea din glasul lor că erau mai rafinaţi decât ceilalţi într- 
ale dragostei. Odată cu lăsarea serii, cei doi au început să acapareze 
discuţia. Din punctul meu de vedere, aşa cum stăteam tăcută şi 
ascunsă în spatele paravanelor, dialogul lor era plin de învăţăminte, 
oricât ar fi fost de scandalos. 

Tânărul grămătic se străduia să pară experimentat pentru vârsta 
lui. 

— Este trist, dar adevărat, l-am auzit glăsuind. Femeia 
desăvârşită este o pasăre rară, dacă nu cumva nici nu există aievea, 
îţi atrage privirea o persoană care-ţi pare vrednică de atenţie şi 
începi un schimb de scrisori cu ea. La început, micile ei răvaşe şi 
poeme te fascinează. îţi închipui că este citită şi rafinată. Dar nu 
trece mult şi scrisul ei şters şi împânzit, pe care îl găseai fermecător 
la început, dezvăluie în fapt un spirit prea puţin adânc. în cele din 
urmă îţi dai seama că nu a fost decât închipuirea ta. Toate au 
mândria lor şi nu încape vorbă că sunt înzestrate cu multe calităţi, 
dar din păcate nu reuşesc niciodată să se ridice la aşteptările tale. 

Fratele meu a avut îndrăzneala să-i tină isonul. 

— Sunt aşa de răsfăţate, am auzit pe altcineva plângându-se. 
Părinţii visează pentru ele nişte vieţi extraordinare şi împrăştie 
peste tot vorbe meşteşugite despre fiicele lor desăvârşite. Tu auzi ce 
se spune şi prinzi nădejde - în sfârşit, o fată cu adevărat deosebită! 
Dar găseşti doar o copilă cu o înzestrare măruntă ridicată la rang de 
har, şi realitatea nu e deloc pe potriva zvonurilor. 

Ascultându-i pe tineri cum încuviinţau cu toţii oftând într-un 
glas, nu mă puteam hotărî dacă să mă amuz sau să mă înfurii din 
pricina tânguirilor lor înfumurate. Bineînţeles, niciunul dintre ei nu 
era căsătorit. Este cu adevărat uimitor cum se risipeşte năzuinţa 
după calităţi ideale odată ce ai făcut o alegere, oricât de preţios ar fi 



părut modelul înainte. Dacă am găsi o persoană care să se 
potrivească întocmai cu imaginea noastră ideală, sunt încredinţată 
că ne-am plictisi repede. Cea mai frumoasă parte a unei legături de 
iubire este putinţa de a descoperi în celălalt înzestrări până atunci 
neobservate. Eram gata-gata să-i cred pe toţi prietenii fratelui meu 
la fel de naivi ca şi el, când am auzit o altă voce, mai înţeleaptă: 

— Cele mai plăcute femei sunt cele de ranguri mijlocii. (Mă 
întrebam cine vorbea.) Doamnele de sânge albastru, care se 
întâmplă să aibă şi un sprijin puternic, nu sunt de nasul unora ca 
noi. Aşa că mai bine ne luăm gândul de la ele. 

— Care ranguri mijlocii? a întrebat cineva. 

— Femei de viţă nobilă ale căror familii au decăzut? 

— Sau, şi-a dat altul cu părerea, poate cele cu origine umilă, dar 
care au răzbătut cu ajutorul norocului şi al banilor? 

— Nu, a spus primul glas. Mă gândesc la fetele de familie bună, 
dar nu de cel mai înalt rang, care au primit însărcinări prin 
provincii. Ele ştiu cum să se poarte în societatea înaltă şi înţeleg ce 
este luxul, dar au învăţat să aibă şi simţ practic şi nu mai cred că 
totul li se cuvine. Cunosc câteva femei de felul acesta. 

A început să le spună pe nume, iar eu parcă îi vedeam pe 
prietenii lui Nobunori ascultând cu urechile ciulite, în încercarea de 
a le ţine minte. 

— Sunt deopotrivă încântătoare şi isteţe, a explicat el mai 
departe. Când astfel de fete intră în serviciu la curte, ele sunt cele 
cărora le zâmbeşte norocul. Am văzut asta de nenumărate ori. 

— Totuşi nu strică să fie şi bogată, l-am auzit pe Nobunori. 

— Nu neapărat, a glăsuit şi ofiţerul de strajă (cred că el era). Nu e 
lucru de mirare să găseşti fete de viţă nobilă, şi bine-crescute şi 
drăguţe. Ceea ce mi se pare mie interesant este că sunt o mulţime de 
fete neobişnuit de frumoase de care n-a auzit nimeni şi care se 
irosesc prin căsuţe năpădite de ierburi. 

— Vrei să spui ţărănci? s-a auzit o voce puţin cam răutăcioasă. 



— Fireşte că nu, a răspuns ofiţerul, scos din sărite. Micile 
hârjoneli cu câte o slujnică au farmecul lor, dar eu vorbesc despre 
ceva vrednic de interes - să zicem o fată de familie bună, dar fără 
renume, care a reuşit să-şi cultive un caracter graţios şi stăpâneşte 
întru câtva muzica şi caligrafia. A mai suferit şi din cauza vreunei 
dezamăgiri - poate că i-a murit mama, ori tatăl ei şi-a pierdut 
poziţia privilegiată sau are un frate dobitoc, dar ea însăşi este o 
mândreţe de floare printre buruieni. O asemenea fată este cu atât 
mai interesantă cu cât mai neaşteptată e întâlnirea cu ea. 

Judecând după cum păreau să-i soarbă ceilalţi cuvintele, fără să 
scoată niciun sunet, îmi dădeam seama că erau curioşi. 

— Unde mai pui că nu e înclinată să aibă cine ştie ce pretenţii sau 
să se arate geloasă, a adăugat ofiţerul. 

— Astea sunt o adevărată pacoste, a adăugat altcineva. Mă scot 
din minţi când vor să ştie mereu unde ai fost, pe cine ai văzut, de ce 
n-ai venit mai devreme. 

Nobunori nu era de acord: 

— Nu, cele mai rele sunt acela care se cred deştepte, îşi umplu 
poeziile cu caractere chinezeşti şi te fac să te simţi prost. La primul 
semn de prea multă învăţătură, eu îmi iau tălpăşiţa. 

N-ar fi trebuit să mă mire cuvintele fratelui meu, dar tot mă 
dezgustau. Eram sigură că nu aş fi preţuit prea mult femeia care s-ar 
fi înhămat să-i stea alături. 

— Ba nu, cele mai cumplite sunt femeile din cale-afară de 
sensibile, şi-a dat cu părerea un altul. Să zicem că este a noua zi din 
luna a noua şi tu te dai de ceasul morţii pentru că ţi s-a cerut să scrii 
un poem dedicat. Şi mai vine şi ea cu tot felul de simţăminte despre 
rouă de pe crizanteme şi se aşteaptă să-i răspunzi. Dacă s-ar 
întâmpla în altă zi, când nu ai fi atât de grăbit, atunci poate că ţi s-ar 
părea chiar drăguţ, dar atunci parcă ţi-ai dori să-şi mai ţină elanurile 
estetice în frâu. Altfel te oboseşte. 

Apoi am auzit un glas ameţit de băutură ridicându-se deasupra 



nemulţumirii generale: 

— Mie îmi place femeia care e gata să se culce cu mine de cum îi 
bat în paravan. 

Cuvintele lui au stârnit un val de râsete şi de lovituri în mese din 
partea celorlalţi. După aceea n-am mai reuşit să urmăresc ce-şi 
spuneau. De regulă nu-mi plac întâlnirile la care bărbaţii beau şi 
discuţiile alunecă atât de jos, dar în seara aceea m-am lăsat cuprinsă 
de melancolie, înţelegând că pentru mine dragostea faţă de un 
bărbat ţinea de acum de domeniul trecutului. 

Nimic nu-ţi trezeşte amintirile de mult uitate mai bine decât luna. 
în a paisprezecea zi, s-a ivit plutind maiestoasă printre nori, la 
vreme de răgaz, în mijlocul ploilor necontenite. în colţul cel mai 
ascuns al camerei mele, stăteam întinsă cu ochii larg deschişi şi mă 
uitam în noapte la cerul senin, din locul în care mă aflam, fără să ies 
pe prispă. Cu doar o noapte înainte să se împlinească rotundă, luna 
călătorea spre apus şi, odată cu ea, gândurile mele zburau la Ming- 
gwok. Oare unde era? Fără îndoială că şi el se căsătorise, atâta lucru 
puteam să-mi dau seama, dar cum arătau soţia lui, casa, copiii - nici 
cu gândul nu puteam să-i închipui. Nu văzusem niciodată în viaţa 
mea o chinezoaică. M-am întors cu mintea înapoi în Echizen. 
Amintirile de atunci mi se zbăteau în inimă vii şi dureroase. 

După ţipetele fluierarilor care se chemau unul pe altul plonjând 
deasupra râului, am băgat de seamă că se crăpa de ziuă. Acum 
puteam să mă duc la culcare, dar înainte de asta m-am tras aproape 
de măsuţa de scris şi am mâzgălit următoarele: 

Tomo chidori morogoe ni naku akebono wa hitori nezame no toko mo 
tanomoshi 

Păsări soaţe / se cheamă una pe alta / în zori. / Singură eu, / trează în 
noapte, / Mă alin cu glasul lor. 



Ştiam de la tata că unul dintre învăţăceii lui Genshin - un preot 
pe nume Jakusho - urma să plece în curând în China. Iar eu 
căzusem pradă dorinţei de a-i trimite prin el un mesaj lui Ming- 
gwok. Bineînţeles că întreceam orice chibzuinţă visând că puteam să 
împovărez un sfânt pelerin cu aşa ceva, dar nu mă puteam abţine să 
nu pregătesc răvaşul. Dacă nu aveam să găsesc nicio cale de a-1 
trimite peste mare, atunci urma să-l ard şi poate că fumul s-ar fi 
strecurat în visele lui Ming-gwok. 

Am copiat un vers dintr-un poem chinezesc de-al lui Bai Juyi: 

Gândurile mele sunt cu tine, prieten drag, deşi ne despart două mii de 
leghe. 

Iar despre serile lungi pe care mi le-am petrecut privind luna, am 
scris o poezie japoneză: 

Miru hodo zo shihashi nagusamu meguri awamutsuki no miyako wa 

haruka naredomo 

Câtă vreme o privesc / îmi găsesc alinare trecătoare, / Chiar dacă 

luna îşi are oraşul de obârşie peste mări şi ţări. 

îmi închipuiam că răvaşul putea fi văzut şi de alţi ochi, aşa că 1- 
am lăsat nesemnat. Oricine altcineva l-ar fi citit ar fi crezut că e 
trimis de un curtean băgăreţ pe care l-a cunoscut Ming-gwok în 
călătoria lui prin locurile barbare în care fusese trimis. 

Ajunsă în acest punct, nu aveam cui să-i cer sfatul decât tatei. 
Când a auzit rugămintea mea, m-a privit bănuitor, dar a cerut să 
vadă ce scrisesem. A oftat - erau poeme pe care ar fi putut chiar el 
să i le scrie maestrului Jyo. 

— Foarte bine, mi-a spus el în cele din urmă. Am să fac tot ce-mi 
stă în putinţă. Dar ţine minte, Jakusho este călugăr, nu mesager, iar 
cei de la mănăstire îl voi împovăra cu multe sarcini în timpul 



pelerinajului lui şi este posibil să nu ne poată ajuta. 

Eu eram fericită că tata încuviinţase, cel puţin, să încerce. S-a 
hotărât să trimită mesajul pe adresa maestrului Jyo. 

— Dacă va ajunge vreodată în mâinile lui, deşi mă îndoiesc că se 
va întâmpla asta, înţelegi de ce, atunci prietenul tău îţi va 
recunoaşte negreşit scrisul. 

Eu am fost de acord. 

Tata a zâmbit şi a dat din cap cu înţeles. 

Spre marea uimire a tatei, Jakusho a luat scrisoarea cu el. 



Trandafirul domnesc nu păleşte 
Usuki to mo mizu 


Chiar la vremea când s-au limpezit cerurile, Michinaga a 
organizat o întâlnire fastuoasă între poeţi. Tata s-a pregătit cu trei 
rapsodii chinezeşti, pe care le-a repetat întruna, până când s-a 
hotărât asupra uneia dintre ele. Ceremonia a fost un eveniment 
grandios, cu cei mai faimoşi poeţi ai vremii adunaţi laolaltă, 
întrecându-se în versuri chinezeşti şi japoneze, deopotrivă. Tata s-a 
întors istovit, dar plin de entuziasm. După ce ne-a delectat cu 
amănunte despre banchet, despre ceilalţi poeţi şi câteva frânturi de 
bârfe de la palat, mi-a şoptit că voia să-mi vorbească între patru 
ochi. După-amiază am ieşit amândoi în pavilionul de pescuit. O 
boare de vânt vălurea unde pe iaz. După veselia de pe chipul tatei, 
mă aşteptam să-mi spună că Michinaga îi oferise o nouă însărcinare 
oficială. Am rămas fără grai când mi-a povestit că, într-adevăr, 
Michinaga îi vorbise, dar... despre poveştile mele cu Genji! 

— Ai de ce să fii mândră, a insistat tata. Michinaga a aflat de 
Genji şi i-ai stârnit curiozitatea. De fapt, părea cu totul fascinat de 
prinţul tău strălucitor. Este posibil ca dinainte să ţi se deschidă un 
viitor minunat. 

Simţeam că îmi iau foc obrajii. Cum de ajunseseră poveştile mele 
la Michinaga? La mijloc trebuie să fi fost soţul meu, deşi nu-mi 
spusese niciodată nimic. Totuşi, poate că se temuse să-mi zică, 
ştiind cât de necruţătoare fusesem cu el înainte de căsătorie, când 
răspândise manuscrisele mele în stânga şi-n dreapta. Mi se strângea 
inima la gândul că Michinaga îmi citea scrierile. 

— Ce mă fac acum? l-am întrebat pe tata. 

— Deocamdată nu e nimic bătut în cuie, mi-a răspuns el 
alungând un ţânţar care-i poposise pe tâmplă. Păstrează-ţi firea şi 




vedem noi ce mai urmează. 

Cu o scobitoare, a luat apoi de pe farfurie o prună japoneză 
galben-portocalie şi, tacticos, a mâncat miezul de pe seminţele 
negre. 

— Cel mai bine ar fi să scrii în continuare despre Genji, spuse el. 
încă lucrezi la el, nu-i aşa? 

Am ridicat uşor din umeri. Adevărul era că multă vreme nu mai 
scrisesem niciun cuvânt. Doar de curând prinsesem curaj să iau din 
nou pensula în mână, dar tata nu avea de unde să ştie cum stăteau 
lucrurile. De când îmi arătase, la început, că nu-i plăceau „poveştile 
mele uşuratice", cum le numea el, nu îi mai arătam ce scriam despre 
prinţul strălucitor. între noi era o înţelegere mută: el nu mă întreba 
nimic, iar eu nu aduceam niciodată vorba despre asta. Dar acum, 
după ce Michinaga se arătase interesat, tata începuse şi el să-şi dea 
seama că nu era bine să-l dispreţuiască pe Genji. Cele două raţe 
pluteau tăcute pe luciul apei, urmate de cinci pui abia ieşiţi din ou. 
Ne-am uitat amândoi la ele, până când s-au făcut nevăzute în 
stufăriş. 

— Să-mi arăţi şi mie, te rog, în ce întâmplări l-ai mai amestecat pe 
prinţul tău cel chipeş, m-a rugat tata blând. Michinaga mi-a povestit 
că tare mult a semănat surghiunul lui Genji în Suma cu cel al lui 
Korechika. 

Am tresărit. 

— Mulţi au fost surghiuniţi în Suma, am răspuns eu repede. Şi 
unde mai pui că Genji s-a dus acolo de unul singur, nu a fost tocmai 
surghiunit. 

Tata m-a privit în ochi. 

— Bineînţeles, n-am vrut să fiu răutăcios. Doar că de acum încolo 
e limpede faptul că viitorul tău atârnă în mare măsură de 
Michinaga, la fel ca şi al meu. 

— Da, mă gândesc adesea la asta, am murmurat eu. 

Mă întrebam dacă înţelesesem vreodată cu adevărat ce înrâurire 



avea Michinaga asupra noastră. E drept că mă tot frământasem să 
desluşesc de unde venea prietenia pe care i-o arăta tatei, dar nu-mi 
trecuse niciodată prin minte că ar fi putut să-şi îndrepte atenţia către 
o fiinţă neînsemnată ca mine. Mă neliniştea noua împrejurare în 
care mă trezisem pe nepusă masă - mă simţeam descoperită. Eram 
încredinţată că şi tata era mult mai îngrijorat decât lăsa să se vadă. 
Ce voia să spună cu „viitorul" meu? Doar nu-şi închipuia că mai 
aveam vreo şansă să intru în slujbă la palat, la vârsta mea. Eu 
încetasem de mult să visez. Năzuinţele mele cu privire la viitor erau 
acum cumpătate. Aveam destulă avere - casa rămasă de la soţul 
meu şi moştenirea de la mama - cât să nu fiu nevoită să mă frământ 
că nu aveam cu ce să-mi educ fata cum se cuvine sau cu ce să-i 
găsesc un soţ potrivit, la vremea cuvenită. 

După moartea soţului meu, n-am mai avut putere să scriu, dar 
după un timp am băgat de seamă că Genji mă putea ajuta să-mi abat 
gândurile de la jalea cumplită care altminteri mi s-ar fi înstăpânit 
şerpeşte în suflet, ca o negură. Am trimis ciorne în stânga şi în 
dreapta, bucuroasă de cuvintele de laudă cu care îmi răspundeau 
prietenii şi cunoştinţele. Aveam mai multe cititoare. Nici prin gând 
nu mi-ar fi trecut că poveştile mele aveau să ajungă vreodată sub 
ochii lui Michinaga. Acum aveam nevoie de puţin timp să 
cumpănesc pe îndelete ce urmări puteau să aibă toate acestea. Pe 
deasupra, mai eram nevoită să-i arăt însemnările mele şi tatei. 

Mi se părea că aştepta un răspuns de la mine, sau măcar un semn 
că pricepusem cât de important era ca de acum înainte să am grijă 
ce scriam despre Genji. 

— De fapt, am grăit eu căznindu-mă să găsesc ceva care să nu işte 
discuţii, tocmai scriu un fragment în care Genji vorbeşte cu prietenii 
săi despre femei. Am să ţi-1 arăt când îl isprăvesc. 

— Foarte bine, a zis tata luminându-se la faţă. Am uitat să-ţi spun 
că Michinaga ţine morţiş să citească şi alte poveşti cu Genji. 

— Grozav, am răspuns eu scurt. 



Gândurile îmi zburau cu teamă la ce urma să se întâmple de 
acum încolo. Oare cu ce sentiment aveam să scriu mai departe, 
ştiind că Michinaga era mereu cu ochii pe mine? 

Cu toate că nu am uitat vorbele tatei, fără să vreau, am rămas în 
continuare atentă la Korechika şi la norocul lui trecător. Prietena 
mea Saisho îmi povestea că împăratul Ichijo era un tată iubitor. Cea 
mai mare bucurie a lui era să-şi petreacă timpul alături de copii. 
Micul prinţ orfan de mamă se afla în grija mătuşii sale, 
Mikushigedono, care după moartea surorii ei, Teishi, lăsase totul 
deoparte şi venise la palat să-l crească. Fireşte, împăratul a început 
să se întâlnească des cu această doamnă, pentru că ea se găsea 
mereu în preajmă atunci când el trecea să-şi vadă copiii. Intre cei doi 
s-a înfiripat astfel o legătură care a ajuns de pomină la curte. 

Am întrebat-o pe Saisho ce părere avea împărăteasa. Zicea că 
stăpâna ei nu era deloc o fire geloasă şi nu părea să bage în seamă 
rătăcirile împăratului. Chiar de-ar fi fost adevărat ce-mi spunea 
Saisho, îmi închipuiam că Michinaga nu era tocmai nepăsător. Nu 
putea avea linişte până când nu se zămislea un nepot împărătesc în 
pântecul fiicei sale. Legătura lui Ichijo cu o femeie din familia lui 
Korechika reprezenta o ameninţare pentru planurile lui Michinaga. 
Saisho îmi povestea că Mikushigedono semăna izbitor cu 
împărăteasa răposată - nici nu era de mirare că Ichijo o plăcea. 
Korechika se bucura că singura soră care-i mai rămăsese reuşise o 
legătură cu adevărat minunată. 

Cei doi fraţi apucaseră pe căi cu totul deosebite una de alta din 
clipa în care îşi primiseră pedeapsa din partea lui Michinaga. 
Take'ie îşi făcuse un obicei din a-1 vizita pe Michinaga, ba chiar 
ajunsese să-l însoţească la vânătorile cu şoimi. Dimpotrivă, 
Korechika rămăsese la distanţă, savurând toate întâmplările care 
nu-i cădeau bine regentului. Mie mi se părea că-şi forţa norocul. 

In vara aceea, mi-a ajuns la ureche vestea că Trandafir Domnesc 



fusese răpusă de molimă şi era foarte grav bolnavă. Nimeni nu mai 
spera să se însănătoşească şi toată lumea îi aştepta sfârşitul. Când 
colo, spre mirarea tuturor, a început să se întremeze. Trecuse mult 
timp de când nu ne mai scriam, dar am simţit dintr-odată un 
îndemn lăuntric de nestăvilit de a o revedea. M-am dus s-o vizitez, 
dar în prima clipă am fost stingherită - mă primea ca pe un oaspete 
oarecare, ascunsă în spatele unui paravan. M-am gândit că era încă 
supărată pe mine şi îmi arăta că nu mai voia apropierea care ne 
legase odinioară. Discuţia dintre noi era stânjenitoare. In clipa în 
care tocmai îmi spuneam că nu avea rost să mai rămân, m-a oprit un 
suspin înfundat care venea din spatele paravanului. M-am tras mai 
aproape de margine şi l-am împins uşor, ca să o pot vedea. Stătea 
aplecată, cu o pânză cenuşie pe creştet. Când am întins mâna să o 
mângâi pe umăr, şi-a ridicat capul cu furie. 

Vai, chipul ei! Pesemne că am tresărit, căci şi-a lăsat pe dată capul 
în pământ şi a început să plângă. Molima muşcase adânc în pielea ei 
frumoasă, iar acum faţa îi arăta de parcă ar fi fost aspru tăbăcită. 

— Mai bine muream, a suspinat ea. 

Şi-a tras din nou pânza peste ochi şi a prins a se zbate încolo şi 
încoace peste perne. Eram îngrozită. Nu mă aşteptasem nicio clipă 
la aşa ceva. Casa era cufundată în tăcere, iar jelania ei înăbuşită 
răsuna neîntrerupt. Fără niciun cuvânt, am luat-o în braţe şi am 
strâns-o la piept, legănându-mă odată cu ea. Intr-un târziu, s-a 
potolit. I-am mângâiat încet bietul chip drag, iar ea nu s-a 
împotrivit. 

In drumul de întoarcere spre casă m-am abătut pe la templul 
unde am întâlnit-o prima oară pe Trandafir Domnesc, în urmă cu 
mulţi ani. Povârnişul sălbatic din spatele grădinii era spuzit de 
tufişurile cu trandafiri în plină floare. Am cules o ramură şi l-am 
rugat pe unul dintre curieri să i-o ducă acasă. A doua zi am primit 
răspunsul ei - o floare cu o singură petală, pe care reuşise s-o 
găsească încă înflorită, deşi vremea ei trecuse deja. M-a mişcat până 



în adâncul sufletului şi i-am trimis următorul poem: 


Orikara wo hitoe ni mezuru liana no iro wa usuki wo mitsutsu usuki 
to mo mizu 

La vremea ei, a fost o floare mult iubită. / Acum să-i fi pălit oare 
culoarea? / în ochii mei nu-i veştedă nicicum. 

De fiecare dată când mergeam s-o văd pe Trandafir Domnesc, o 
luam cu mine şi pe fetiţă. La început, prietena mea s-a arătat 
stânjenită şi a rămas în spatele paravanului, dar încet-încet a prins 
să-l strângă din ce în ce mai mult şi să-şi acopere chipul cu un 
evantai. în cele din urmă a lăsat deoparte şi evantaiul. Katako se 
obişnuise atât de mult cu ea, încât la vederea chipului ei însemnat 
nu a arătat decât o mirare iute trecătoare. 

într-o zi. Trandafir Domnesc mi-a mărturisit, neabătută, că 
hotărâse să se călugărească. Familia ei nu se arătase încântată, dar 
ea stăruia că nu avea cine s-o oprească, pentru că nu fusese 
niciodată căsătorită. Nu avusese parte de legăturile care îi împiedică 
pe cei mai mulţi dintre noi să se rupă de lume. Nu i-am zis nimic 
pentru a o descuraja, cu toate că mai târziu tatăl ei avea să vină la 
mine cu speranţa că voi încerca, alături de ei, să o înduplec să-şi 
schimbe gândul. Trandafir Domnesc mi-a povestit cum luase 
hotărârea. 

Spunea că înainte să cadă bolnavă fusese nemaipomenit de 
mândră de înfăţişarea ei. 

— Nu mi-ai lăsat vreodată impresia că ai fi înfumurată, am 
răspuns eu. 

— Nu, nu mă lăudam, dar pentru mine era o mare mândrie. 
Niciodată nu uitam să-mi pensez sprâncenele şi-mi înnegream 
dinţii la fiecare patru zile. Mi-ai spus odată că am piele de piersică 
albă, proaspătă şi am preţuit cuvintele tale mai mult decât toate 
poemele pe care mi le-ai scris. 



Sinceritatea ei mi-a furat un surâs. 

— Şi cel mai mult îmi plăcea să aduc frumuseţe în jurul meu. Mă 
îndeletniceam cu alegerea culorilor în care să-mi vopsesc 
kimonourile, cu amestecul de miresme pentru săculeţele sau pentru 
beţişoarele parfumate şi cu exerciţii de caligrafie, care mă ajutau să- 
mi potrivesc scrisul cu sentimentele din poemele pe care le 
compuneam. Mi se părea că lucrurile acestea făceau viaţa mai 
frumoasă şi îi dădeau un sens. 

— Ce e drept, ajută, am adăugat eu. 

— Dar nu sunt de-ajuns, mi-a răspuns ea. Tu ai un copil - ceea ce 
dă cu adevărat sens vieţii. Cu toate că eu nu m-am putut obişnui cu 
gândul căsătoriei, mă voi căi mereu că nu am copii. De dragoste 
înflăcărată am avut parte cu vârf şi îndesat. Emoţia primei iubiri, 
clipe furate de dor, inima strânsă de îndoială, lacrimile despărţirii - 
ca să trăieşti iubirea nu e neapărat nevoie de un bărbat. 

— Dar după ce ai căzut bolnavă, am întrebat eu, te-ai schimbat? 

Katako se juca pe prispă şi încerca să prindă vrăbiuţe, 

ademenindu-le cu firimituri. Trandafir Domnesc s-a uitat la ea şi a 
oftat. 

— Da. Am suferit dureri atât de cumplite, încât eram încredinţată 
că nu mai am scăpare. Apoi pesemne că am aiurat un timp, fiindcă 
nu-mi aduc aminte cum au trecut zilele. Iar când febra s-a domolit 
într-un târziu şi mi-a cruţat viaţa, m-am trezit cu un chip de 
nerecunoscut. Aveam o piele îmbrobonată şi ciupită, parcă aş fi fost 
cine ştie ce arătare drăcească. Să-mi mai petrec zilele aducând 
frumuseţe în jurul meu mi se părea o adevărată mascaradă. 

îşi tot închidea şi deschidea încet evantaiul. Mâinile ei frumoase 
şi imaculate rămăseseră neatinse de molimă. 

— Eu sunt singurul copil pe care îl mai au părinţii mei. îţi 
aminteşti cum ne-am întâlnit? La templu, de sorocul surorilor 
noastre, care au murit aproape în acelaşi timp. Mama şi tata au 
renunţat de mult la stăruinţele lor de a-mi lua un soţ, iar acum. 



sărmanii de ei, par fericiţi că mă mai au aşa cum sunt, în ciuda 
neîmplinirilor pe care li le-am pricinuit. Nu ar putea înţelege 
niciodată cât de greu îmi este că trăiesc. 

— Da, ai dreptate, i-am răspuns eu. Când ai revenit din nou la 
viaţă, au simţit că rugăciunile le-au fost îndeplinite, iar acum fireşte 
că-i doare sufletul când aud că vrei să renunţi la cele lumeşti. înţeleg 
ce e în inima lor, după cum înţeleg şi ce simţi tu. Şi mie mi-a trecut 
prin cap să apuc pe calea sihăstriei, dar nu ar servi la nimic, mai ales 
că am o fetiţă încă mică. 

Afară, pe prispă, era zarvă mare - bătrânul grădinar care o ajuta 
pe Katako să ademenească păsări azvârlise pe jos un coş de răchită 
împletită, sub care se prinseseră două vrăbiuţe. Plină de încântare, 
copila venea într-un suflet la noi, implorându-mă să le luăm acasă. 

Fiecare lucru din camera în care locuia Trandafir Domnesc şi 
fiecare colţ din grădină mărturiseau un bun-gust desăvârşit. 
Sulurile de mătase fină care cădeau din tavan erau vopsite cu model 
de lemn plutitor, iar storurile, care în ziua aceea erau strânse până 
sus şi încadrau priveliştea grădinii ca într-o ramă, aveau tiv de 
mătase ţesută în China, cu un model în formă de diamant, care se 
potrivea de minune cu restul camerei. Afară, arţarii se adunau într-o 
perdea de brocart cu o mulţime de nuanţe - ruginii, aurii, galbene şi 
sângerii. Pe luciul întunecat al iazului pluteau în neorânduială 
câteva frunze îngălbenite. Vasul cu cărbuni încinşi aşezat pe 
rogojina din mijlocul nostru era tăiat dintr-o singură bucată de lemn 
de ulm, cu incrustaţii din sidef înfăţişând un desen cu o prepeliţă în 
iarbă. Nu fusese aprins pentru căldură, ci pentru mireasma 
răspândită de bulgăraşul cu esenţe parfumate, ce fumega printre 
cărbuni şi umplea încăperea cu un miros bogat cu iz de prună, sare 
şi muşchi de copac. Trandafir Domnesc era neîntrecută în fabricarea 
de miresme neobişnuite. 

Totuşi, parcă frumuseţea dimprejur nu făcea altceva decât să 
întărească spusele ei. Ce poate fi mai efemer decât un pâlc de arţari 



care se sting într-o vâlvătaie ruginie? Mătăsurile se prăfuiesc şi ele şi 
se destramă, iar esenţa parfumată nu e nici ea mai mult decât un 
fum pieritor. Se întâmplă câteodată ca un poem să dăinuiască 
veşnic, dar de cele mai multe ori simţămintele pe care ne trudim 
atât de mult să le aşezăm în cuvinte alese îşi pierd iute înţelesul 
când persoana pentru care le-am scris nu se mai află printre noi. 
Adevărata frumuseţe este trecătoare ca umbra. Uneori în viaţă apar 
clipe în care toate acestea nu mai sunt de ajuns pentru a te ajuta să 
treci peste tristeţea lumii. 

Dar se cade oare să le pricinuieşti celor dragi suferinţă, chiar şi 
atunci când năzuinţele tale cele mai adânci te împing într-acolo fără 
voia ta? Tatăl ei avea lacrimi în ochi când a venit la mine şi m-a 
rugat să nu o las să plece la mănăstire. Părinţii ei erau destul de 
bătrâni, aşa încât oricum nu ar mai fi avut mult de aşteptat până 
când putea să-şi urmeze chemarea spre credinţă. în plus, dacă 
sufletul i-ar fi fost năpădit mai târziu de remuşcări, i-ar fi fost cu 
atât mai greu să atingă pacea după care tânjea. Aşa că am sfătuit-o 
să mai amâne pasul despărţirii şi să se pregătească puţin câte puţin, 
copiind sutre pentru a-şi limpezi gândurile şi pentru a-şi linişti 
sufletul. 

Odată cu trecerea anilor, amândouă ne schimbaserăm, fiecare în 
felul ei, trecând prin întâmplări care îmblânziseră modul în care 
vedeam lumea. Dintre toate persoanele de care mă apropiasem de-a 
lungul vieţii, multe se stinseseră, de aceea o preţuiam pe Trandafir 
Domnesc, mai ales după ce ne reînnoiserăm prietenia. Ea era mereu 
prima care vedea scrierile mele şi părerile ei erau întotdeauna bine 
ţintite şi încurajatoare. 

în iarna aceea am isprăvit două poveşti, pe care le-am scris 
aproape în acelaşi timp. Una era despre legătura lui Genji cu o 
doamnă mândră şi frumoasă de rang înalt, văduva unui prinţ 
moştenitor, cealaltă descria întâlnirea lui cu o floare sfioasă, ascunsă 



printre buruieni. După ce am scris scena în care Genji stă de vorbă 
cu prietenii lui despre tot felul de femei, am simţit că prinţului meu 
i-ar plăcea să-şi lărgească puţin cunoştinţele. Prima femeie era 
Rokujo, doamna din Pavilionul Şase. Puţin mai mare decât Genji, 
era întru totul desăvârşită în gusturi, trăsături şi deprinderi artistice. 
Genji a petrecut multă vreme făcându-i curte, căci nu se număra 
printre fetele prostuţe de la palat care îi cedau de cum le arunca o 
privire. însă, de îndată ce a cucerit-o, nu a mai reuşit să-şi păstreze 
înflăcărarea. Plină de amărăciune şi ranchiună, doamna Rokujo a 
rămas încredinţată că el şi-a pierdut interesul din pricina diferenţei 
de vârstă dintre ei. 

Am rugat-o pe Trandafir Domnesc să citească poveştile şi să-mi 
spună părerea ei. Era cel mai pasionat cititor al meu, ceea ce îmi 
întărea convingerea că încă nu era gata să se despartă cu totul de 
cele lumeşti. încă din vara trecută mă frământam la gândul că 
poveştile mele se răspândiseră pretutindeni, dar ea m-a ajutat să-mi 
înfrâng temerile. Cel mai mare reproş al ei, de care am ţinut seama, 
se referea la faptul că prinţul meu era un pic prea desăvârşit, aşadar 
mă îndemna să-i subliniez mai mult neajunsurile. 

— îmi spui mereu că vrei ca poveştile tale să fie credibile. Atunci 
hai să nu ne mai ascundem după deget: bărbaţii nu sunt perfecţi. 
Nici măcar Genji nu este. 

Slavă Domnului, îl aveam pe fratele meu Nobunori cel plin de 
cusururi, aşa că m-am hotărât să împrumut câteva de la el pentru 
scrierile mele. 

M-am întrebat mereu de ce bărbaţii sunt atraşi mai mult de 
femeile fragile şi slabe din fire decât de cele stăpâne pe ele. Părerea 
fratelui meu că înţelepciunea la o femeie îi taie elanul este mult mai 
răspândită decât pare. De aceea, am creat pentru Genji un obiect al 
dragostei croit întocmai după descrierea fratelui meu şi a prietenilor 
lui legat de cele mai atrăgătoare lucruri la o femeie. Genji o 
descoperă din întâmplare, în timpul unei vizite la bătrâna sa doică. 



pe o stradă ponosită din oraş. Zăreşte o doamnă necunoscută prin 
ochiurile gardului de la casa vecină. Ea îi trimite un poem, 
împreună cu obişnuita, dar parfumata petunie, numită yugao, care 
năpădise până la streşini pereţii casei ei dărăpănate. 

Genji începe să o viziteze - întotdeauna târziu în noapte şi 
întotdeauna pe furiş, iar ea îi îndeplineşte toate dorinţele şi cedează 
în faţa celor mai sălbatice rugăminţi ale lui. Este copilăroasă, dar 
pricepută într-ale dragostei. Graţie acestor calităţi, Genji o găseşte 
irezistibilă şi îşi lasă de izbelişte atât soţia, cât şi iubita cea rafinată. 
Se opreşte preţ de o clipă şi se întreabă cum de poate o fată liniştită 
şi firavă ca ea să-l înlănţuie atât de straşnic, mai ales că nu este nici 
nemaipomenit de frumoasă şi nici din cale-afară de isteaţă. Dar, 
după cum îi e firea, Genji nu stă prea mult pe gânduri. Se 
mulţumeşte cu explicaţia cea mai la îndemână: o asemenea iubire 
sălbatică nu poate să-şi tragă rădăcinile decât dintr-o altă viaţă. Pe 
nepregătite, Genji se hotărăşte s-o ducă la un conac părăsit, să-şi 
potolească nestingherit focul pentru ea. îi spune că are să-i fie 
credincios precum „râul răbdător al păsărilor răbdătoare" 76 . 

Nu aveam nicio îndoială că, după câteva săptămâni petrecute cu 
această doamnă pe care o vedea ca pe o petunie ce îşi arată chipul 
numai la lăsarea serii, Genji avea să se plictisească. Mă luptam cu 
mai multe variante, în încercarea de a ţese mai departe firul 
poveştii, când Trandafir Domnesc m-a lăsat fără grai, zicându-mi că 
Yugao trebuia să moară. Nu suporta nici în ruptul capului femeile 
care se foloseau de toate farmecele lor pentru a înlănţui bărbaţii, 
încă şi mai mult dispreţuia gândul unei femei căzute fără putinţă de 
scăpare sub robia capriciilor unui bărbat nestatornic şi egoist. Yugao 
i se părea fără pic de minte. 

— încep să-mi pierd răbdarea cu Genji al tău, bombănea ea. 


76 Imagine reprezentativă pentru o iubire care întrece în timp chiar şi 
curgerea unui râu veşnic nesecat. (N. a.) 



— Doar tu mi-ai zis că e prea desăvârşit, i-am răspuns. 

Trandafir Domnesc avea nişte păreri de neîmpăcat. 

Dar, după ce am cumpănit mai bine spusele ei, mi-am dat seama 
că mi-a arătat făgaşul pe care să-mi îndrept povestea mai departe. 
Dacă murea, Yugao rămânea ca o icoană în amintirea lui Genji. 
Prinţul va avea parte de multe alte cuceriri, dar nu va mai găsi pe 
nimeni la fel de supus ca ea. Şi nici nu aveam s-o las în viaţă 
îndeajuns cât să se plictisească de ea. Dar cum s-o omor? 

— Pune-o pe doamna Rokujo să o ucidă, mi-a propus 
necruţătoare Trandafir Domnesc. 

— Cum aşa? Ţi-ai ieşit din minţi? am sărit eu. Doamna Rokujo 
este un model de eleganţă, nu o ucigaşă! Nu-i stă în fire nici măcar 
să se gândească la aşa ceva. 

începeam să mă îndoiesc de sfaturile pe care mi le dădea prietena 
mea. 

— Atunci, nici n-o să-i treacă prin minte, a continuat Trandafir 
Domnesc. Ce-ai zice dacă sufletul i se desprinde de trup în adâncul 
nopţii, când ea doarme, şi nici măcar nu bagă de seamă ce se 
întâmplă? Va fi îngrozită să-şi găsească apoi părul şi hainele 
îmbâcsite de fum de mac ars şi aşa va înţelege că a fost subiectul 
unei slujbe de alungare a duhurilor rele. 

M-am gândit multă vreme la propunerea ei uluitoare şi, în cele 
din urmă, mi-am dat seama că era fără cusur. 

M-am hotărât să-i ofer lui Yugao câteva rădăcini în plus, ca s-o 
pot aşeza mai bine în curgerea de până atunci a poveştii. Am făcut 
din ea iubita pierdută a celui mai bun prieten al lui Genji, Căpitanul 
de Mijloc. Ea era doamna după care suspinase el în seara aceea 
ploioasă de primăvară, când vorbeau despre femei. 

— Mai pune şi un copil, m-a îndemnat Trandafir Domnesc. Te va 
ajuta să depeni un fir nou mai târziu. 


Tata a dat din cap a nedumerire când i-am citit cele două poveşti. 



— De bună seamă că eu sunt de modă veche, a zis el apoi. Nu 
înţeleg prea bine toate aceste răsturnări de situaţie. 

Dar nici nu a găsit nimic care să te trimită cu gândul la viaţa 
politică şi care să poată trezi nemulţumire în rândul anumitor 
cititori. I-a plăcut mult imaginea râului cu păsări răbdătoare, care 
vine din cea mai veche antologie de poezii a ţării noastre. Am 
descoperit cu interes că nu putea să înţeleagă nici în ruptul capului 
de ce era Genji atât de înflăcărat după fata cu petunii. 

— Fragmentul cu pricina nu este deloc convingător, s-a plâns el. 
Cum ar putea un prinţ ca Genji să uite de doamna lui frumoasă şi 
elegantă din pricina unei femei uşoare ca asta? 

Am zâmbit. Tata era cu totul altfel decât bărbaţii obişnuiţi şi îl 
iubeam aşa cum era. 


Bambus pătat 
Karatake 

In prima lună, la curte au fost anunţate noi însărcinări şi înaintări 
în rang. Nobunori a primit un post de scrib. El a fost în al nouălea 
cer, iar tata a răsuflat uşurat. Funcţia aceasta avea să-i ofere fratelui 
meu primul pas spre un nume onorabil. De acum încolo drumul îi 
era deschis şi tot ce-i mai trebuia pentru a urca în continuare era să 
nu facă vreo boroboaţă cu totul şi cu totul îngrozitoare. Noi ne 
făceam griji, deoarece dăduse în patima băuturii. Tata îl bătea la cap 
să se străduiască să petreacă sărbătorile de început de an fără a se 
abţigui în văzul lumii. 

Primăvara am primit un pachet misterios de la fiica soţului meu. 
Spunea că i-1 adusese acasă un curier care se îndeletnicea cu 
cărăuşia de mărfuri chinezeşti la curtea împărătească. Omul se 
plângea că fusese ultimul pachet pe care îl mai avea de împărţit şi 



pierduse o grămadă de vreme căutând adresa. E drept că pachetul 
era atât de boţit încât părea că, într-adevăr, călătorise timp 
îndelungat. Pe bileţelul şters, prins zdravăn de învelitoare, se vedea 
scris: „Pentru soţia lui Fujiwara Nobutaka, guvernatorul provinciei 
Yamashiro". Era funcţia pe care o îndeplinise soţul meu înainte de a 
ne căsători. După câte se pare, pachetul călătorise întâi la Yamashiro 
şi de acolo înapoi în capitală, unde curierul găsise, în sfârşit, casa lui 
Nobutaka. 

Fiica soţului meu părea oarecum stânjenită când mi l-a adus. 

— Nu ştiam ce este, dar am bănuit că vine din China şi ne-a biruit 
curiozitatea. Oare cine să ne trimită nouă ceva dintr-o ţară atât de 
îndepărtată? mi-a spus ea în chip de scuză pentru că deschiseseră 
deja pachetul. 

Nu ştiam ce să spun. Fata l-a împins către mine. 

— Ne-am gândit că este pentru tine, a adăugat. Te rog, deschide-1 
şi pune capăt misterului. 

Am desfăcut nodurile pe care ei le legaseră la loc după desfacerea 
pachetului. Am netezit hârtia groasă şi decolorată care învelea o 
cutie netedă din lemn simplu, apoi am deschis capacul, înăuntru era 
aşezat cuminte un set de pensule chinezeşti pentru pictură. 

Am rămas mută de uimire. 

— Nu a fost însoţit de niciun mesaj? am întrebat. 

Fata lui Nobutaka mi-a arătat interiorul capacului, pe care era 
scris, de o mână inconfundabilă de bărbat, un poem: 

Oozora zvo kayou maboroshi yume ni dani miekonu târna no yukue 

tazuneyo 

Vraciule ce străbaţi mările văzduhurilor, / întreabă tu de fiinţa / Pe 

care eu nu o pot vedea nici măcar în vis. 

— Ţie îţi spune ceva? m-a întrebat ea. 

— Da, am şoptit eu. Vreau să spun că pensulele sunt pentru 



mine. 

— Dar poezia cu vraciul? a stăruit ea. Ce vrea să spună? 

— îmi închipui că se referă la vestitul poem chinezesc Dor 
nepieritor. Ştii, la partea în care împăratul trimite un vraci-vrăjit or ca 
s-o caute pe doamna lui, Yang Gueifei, plecată dintre cei vii. 

— Atunci înseamnă că acela care ţi-a trimis pensulele s-a gândit 
că va fi un adevărat miracol dacă ajung la tine, a zis fiica lui 
Nobutaka plină de încântare. 

A rămas în aşteptare, sfiindu-se să întrebe mai mult, dar cu 
vădită speranţă după alte amănunte. 

— Are legătură cu şederea noastră în Echizen, i-am explicat 
şovăielnic. Vine de la nişte chinezi pe care i-a cunoscut tata acolo. 

— A, înţeleg, a răspuns ea dezamăgită. 

Pesemne că spera la o poveste mai romantică. 

Căutând un prilej de a schimba subiectul, mi-am adus aminte că 
era interesată de Genji. Farmecul pe care îl aveau doamnele 
învăluite în mister, ascunse prin cele mai neaşteptate locuri, mă 
inspira în continuare şi tocmai terminasem de scris încă o poveste 
pe această temă. Dar dacă Genji s-ar lăsa atras de aparenţe, ca să afle 
că doamna mult visată nu este decât o glumă amăgitoare? Nu 
încape nicio îndoială - o astfel de întâmplare ar pune la grea 
încercare sensibilitatea cu care se mândreşte atât de mult eroul meu. 
Am scris episodul în grabă, ca pe un fel de ocol de la firul principal. 
Nici măcar nu apucasem să-l scriu din nou pe curat, aşa cum se 
cuvine. I-am dat fragmentul fetei, sub făgăduiala că avea să mi-1 
înapoieze repede şi să nu-1 arate nimănui altcuiva. A fost cum nu se 
poate mai încântată. 

După plecarea ei, am rămas o bună bucată de vreme în camera 
mea de scris, luând pensulele în mână una câte una şi visând la 
întâmplări de mult trecute. 

Pe la sfârşitul primăverii, prietena mea Saisho şi-a luat din nou 
un răgaz din serviciul de la curte. Am invitat-o la mine, să vadă 



mestecenii de cireşe din grădina mea. Se arătase interesată după ce 
citise despre ei într-una dintre poveştile mele. Am tăiat câteva 
ramuri, care trebuiau oricum altoite, şi le-am aranjat în camera mea. 
Când am văzut cum arătau în vază aşa înflorite, m-au năpădit 
amintirile cu atâta putere, încât am luat pensulele cele noi trimise de 
Ming-gwok şi am încercat să le pictez. M-am minunat iarăşi cât de 
multe învăţasem de la el, chiar şi cum să privesc lucrurile. Dar mi- 
am adus minte şi cum se căznise Nobutaka să aducă pomii tocmai 
din nord şi să-i planteze în grădina noastră doar ca să mă uimească 
pe mine. 

Saisho mi-a admirat binevoitoare schiţele, după cum cere buna- 
cuviinţă. 

— Sunt atât de fireşti, a zis ea luând una în mână. Cum ai învăţat 
să pictezi aşa? 

Era o zi senină, strălucitoare, cu aer mătăsos şi înmiresmat. 
Şedeam pe marginea prispei. Sub ochii noştri se întindea o postaţă 
de stânjenei în floare, albi şi albaştri. Ce înfăţişare plăcută avea 
Saisho! Eram vrăjită de stăpânirea ei de sine. M-a întrebat cum 
merge scrisul la poveştile despre Genji. Cu toate că încă nu-i 
arătasem cele mai noi capitole, citise aproape tot ce scrisesem până 
atunci. Mi-a povestit că le arătase exemplarul ei şi altor trei-patru 
doamne din suita împărătesei. 

— Toate sunt doamne cu un gust desăvârşit şi ştiu să păstreze o 
taină încredinţată, s-a grăbit ea să mă liniştească, fiindcă eu mă 
arătasem îngrijorată de apariţia unor manuscrise îndoielnice. 

— Nu-ţi face griji. Nu dau voie nimănui să le copieze. De obicei, 
ne strângem mai multe într-una dintre camerele împărătesei şi eu 
citesc poveştile cu voce tare. 

A oftat. 

— Tu nu ştii cât de searbădă este uneori viaţa la palat. Când nu 
alergăm de colo-colo cu sufletul la gură să pregătim câte o 
ceremonie, stăm şi aşteptăm, plictisite. Viaţa în pavilionul femeilor 



are un curs schimbător. Poveştile tale ne ajută să ne trecem timpul. 

I-am mulţumit pentru cuvintele politicoase. In acelaşi timp, m- 
am gândit cât de ciudat era faptul că toţi părinţii cu fete tinere, 
indiferent de rang, râvneau să le trimită la curte. Bineînţeles că 
serviciul la palat este demn de admirat, dar pentru fetele a căror fire 
nu se potriveşte cu viaţa aceasta nu e deloc uşor. înţelegeam măreţia 
îndeletnicirii lor, dar ajunsesem să cred că îmi plăcea mult mai mult 
să ascult bârfele de la palat decât să mă aflu eu însămi în mijlocul 
lor. 

Ultimul zvon era despre Michinaga, care pusese ochii pe una 
dintre doamnele nou intrate în serviciul fiicei sale. Saisho îmi 
spunea că de-abia mai reuşeau să ţină piept linguşelilor lui 
neîncetate. Toate femeile erau nevoite să treacă prin asta mai 
devreme sau mai târziu. Dar acum Michinaga îşi îndrepta atenţia 
asupra unei singure fete, doamna Dainagon, aşa că toate celelalte 
puteau răsufla uşurate, cel puţin pentru o vreme. Toată povestea se 
încâlcea şi mai mult din pricina lui Rinshi, prima soţie a lui 
Michinaga, o femeie straşnic de pizmuitoare. Dacă îi ajungea la 
ureche că soţul ei îi făcea ochi dulci uneia sau alteia dintre ele, 
atunci Rinshi se dădea peste cap să-i facă aceleia viaţa un chin. însă 
doamna Dainagon îi venea nepoată lui Rinshi, aşa că nimeni nu ştia 
cum avea să reacţioneze în dubla ei calitate, de soţie şi mătuşă. 

Cealaltă veste era că sărmana Mikushigedono purta în pântec 
copilul împăratului. Legătura dintre ei nu avea cum să devină 
oficială şi nu încăpea vorba de vreun anunţ public. Se retrăsese de la 
palat ca să scape de bârfe, dar lumea şoptea că nu se simţea deloc 
bine. între timp, Korechika arvunea în stânga şi în dreapta preoţi 
care să se roage pentru ea să ducă sarcina la bun sfârşit. 

— Mi-e milă de ea, spunea Saisho. Sărmana fată suferă fără 
încetare. Pentru împărat nu a fost greu să se îndrăgostească de ea, 
căci Mikushigedono îi aducea mereu aminte de împărăteasa 
răposată, sora ei. Dar ea nu a vrut să aibă deloc de-a face cu 



împăratul. Dacă mă întrebi pe mine, mi se pare că la mijloc a fost 
Korechika, încă de la început. 

Saisho şi-a netezit straturile de mâneci. Până şi hainele ei 
obişnuite întreceau cu mult în eleganţă tot ce îmbrăcasem eu 
vreodată. 

— Singura ei dorinţă a fost să-şi crească nepoţelul şi nepoatele, 
dar acum a sfârşit departe de ei, adăugă ea, dând din cap cu 
amărăciune. Iar copiii care au adus-o în atenţia lui Ichijo sunt din 
nou singuri, dragii de ei. 

Intr-o zi, la începutul verii, am auzit că Trandafir Domnesc s-a 
furişat, fără un cuvânt, la un templu de pe dealurile din partea de 
răsărit a capitalei şi s-a călugărit. Părinţii au fost sfâşiaţi de plecarea 
ei. Cunoscând ce era în sufletul său, nu ar fi trebuit să mă surprindă 
gestul, dar mă simţeam trădată, pentru că nu-mi suflase o vorbă 
despre planurile ei. Oare avea să-mi mai scrie? Mai era cu putinţă 
să-mi citească poveştile acum că renunţase la cele lumeşti? 
Deznădăjduită, am rupt o viţă de zorea din grădină şi i-am trimis-o 
împreună cu următorul poem: 

Kienu ma no mi wo mo shiru asagao no tsuyu to arasou yo zvo 

nageku ka na 

Ştiu, prea bine ştiu / ce repede se trec / zorelele şi rouă dimineţii! / Şi 

totuşi ai lăsat lumea noastră... 

Simţeam că îmi pierdusem nu numai cea mai bună prietenă, ci şi 
cel mai ager cititor şi critic al meu. 

Plecarea ei m-a întristat chiar mai mult decât anotimpul ploios 
din acel an. Nu mai aveam linişte la gândul că orice lucru de preţ 
piere atât de uşor! Apoi micuţa Katako a căzut bolnavă şi mi-am 
mai abătut gândurile. Soţia tatei, care creştea trei copii şi nu 
pierduse niciunul, a încercat să mă liniştească spunându-mi că e 



doar o fierbinţeală, cum fac mereu copiii, dar eu mă temeam de ce e 
mai rău. Dacă moleşeala fetiţei mele era primul semn de molimă? 
îmi petreceam zilele lipicioase şi cenuşii agăţată la căpătâiul copilei. 
Preotul m-a sfătuit să pun nişte bambus pătat într-o vază, pentru ca 
rugăciunile să fie mai spornice. Bătrâna doică a lui Katako se ruga 
fierbinte în faţa bambusului. Privind-o, am simţit durerea 
sfâşietoare de mamă: 

Wakatake no oiyuku sue wo inoru kana kono yo wo ushi to itou mono 
kara 

Cunosc ce trist e totul pe lumea asta, / Dar mă rog din suflet / ca micul 
meu bambus să aibă / viaţă lungă. 

Ce-o să se aleagă de puiul meu? mă tot chinuiam eu. Dacă scăpa 
cu bine, oare o aştepta un viitor plin de nefericire? Dar, chiar dacă ar 
fi fost aşa, tot simţeam că înnebunesc la gândul că obrăjorii ei 
rumeni şi bucălaţi s-ar fi putut sfriji, iar mânuţele ei s-ar fi putut 
înmuia într-ale mele. 

La capătul a patru zile de chin, febra lui Katako a scăzut şi ea s-a 
întremat, dar mie mi-a trebuit mult mai mult să scap de spaima care 
mi se cuibărise în suflet. 

A sosit toamna, aducând zilele limpezi şi răcoroase care ne fac 
mereu să simţim că e prea frumos ca să dureze multă vreme. Eram 
visătoare şi fără de astâmpăr. Dacă n-ar fi fost copilul, aş fi putut să 
fac cine ştie ce grozăvie. De-am fi în stare să ne ţinem inimile 
cuminţi, să le împiedicăm să se lege de câte ceva, atunci n-am mai 
cunoaşte suferinţa necruţătoare pe care ne-o aduce pierderea celor 
dragi. îmi era nespus de dor de Trandafir Domnesc, dar în acelaşi 
timp o invidiam pentru hotărârea de a rupe toate legăturile cu 
lumea. Cu inima plină de remuşcare, ca un copil vrednic de milă 
care se agaţă de poalele mamei, am încercat să-i trimit, când şi când. 



un mesaj sau o poezie. Nu mi-a răspuns niciodată. I-am trimis şi 
acest poem, dar l-am primit înapoi, nedeschis: 

Kakitaete hito mo kozue mo nageki koso hate zva azoade no mori to 
narikere 

Nu mi-ai mai scris, / M-ai lăsat departe, printre copaci. / O pădure 
de amintiri dureroase. 

Apoi a murit Mikushigedono. După ce plecase de la palat, 
Korechika o luase la el, dar grija pe care i-a purtat-o nu a contat 
câtuşi de puţin. Ultima lui speranţă firavă a pierit odată cu pruncul 
nenăscut - ce lovitură crudă! Toată lumea vorbea despre nenorocul 
care se abătuse din plin asupra familiei sa. împăratul s-a închis şi el 
în apartamentele lui. Pesemne că o iubise cu adevărat pe 
Mikushigedono, care nu avea mai mult de şaptesprezece ani. 


Deasupra norilor 
Kumo no ue 

De fiecare dată când găzduia o întrecere de poezie, Michinaga îl 
invita şi pe tatăl meu. Ba chiar şi la ceremoniile oficiale care nu 
aveau nicio legătură cu poezia chinezească, tata primea negreşit 
locuri rezervate special pentru el. De pildă, la Festivalul Kamo din 
anul acela tata a fost invitat să se alăture suitei lui Michinaga pe 
rampa înălţată pe Prima Stradă, anume pentru privit alaiul de 
Primenire a Fecioarei. Se obişnuia ca în fiecare an regentul să aleagă 
pe unul dintre nepoţii săi pentru a fi ridicat şi purtat pe umeri în 
timpul paradei, dar în anul acela însuşi băieţelul lui Michinaga a 
fost numit vestitor Kamo, iar regentul s-a întrecut pe sine cu 
pregătirile pentru festival. Totul era de o măreţie nemaiîntâlnită. 



Tata a tot încercat să mă înduplece să-l însoţesc. Ba chiar mi-a 
spus că Michinaga a rostit numele meu dinadins şi a zis că speră că 
„ea se va folosi de acest prilej pentru a se desfăta cu un festival 
minunat, de care însuşi prinţul Genji s-ar arăta mândru". Voia oare 
să mă simt măgulită? Nu ştiam ce să cred despre o asemenea 
invitaţie, dar mă ispitea. Stăteam de multă vreme retrasă în colivia 
mea şi mi-ar fi prins bine să ies puţin în lume. Cu toate acestea, nu 
am primit să urc pe rampă, ci am luat trăsura. 

Prima Stradă era înţesată, de o parte şi de alta, cu trăsuri oprite, 
ca şi a mea, pentru festival. Era o înghesuială aproape 
înspăimântătoare. M-am străduit să ajung din timp, ca să găsesc un 
loc bun de urmărit alaiul şi galeria privitorilor de seamă, peste 
drum de mine, acolo unde urma să stea şi tata. Toată dimineaţa a 
fost un iureş de trăsuri. S-au adunat una după alta, până când m-am 
văzut împresurată din toate părţile. Dincolo de strada cea largă, 
vedeam galeria întinsă, acoperită cu scoarţă de chiparos şi mărginită 
de balustrade frumoase, încastrate. Era atât de lungă, încât nici nu 
am reuşit să-l zăresc pe tata. Abia mai târziu am descoperit că locul 
lui era la capătul dinspre apus al galeriei. L-am văzut însă pe 
împăratul Kazan plimbându-se ţanţoş prin faţa galeriei, într-o 
trăsură neasemuit de frumoasă, din răchită împletită, poleită cu lac 
auriu. 

Suita lui Kazan era un adevărat spectacol. Primii în rând păşeau 
mândri patruzeci de paji bine făcuţi, trecuţi de prima tinereţe, de la 
templul său, urmaţi de douăzeci de paji tineri, cu frunze de floarea 
norocului atârnând la cingătoare. După ei venea un alai pestriţ de 
curteni costumaţi, care îşi fluturau evantaiele când treceau prin faţa 
rampei. Era limpede că împăratul îşi pregătise îndelung apariţia. 
Prinţul Atsumichi venise şi el cu suita lui. Din trăsură în trăsură s-a 
răspândit cu repeziciune vorba despre femeia care călătorea pe locul 
din spate, în aceeaşi trăsură cu prinţul. Am auzit un zvon cum că 
era nimeni alta decât Izumi Shikibu, ibovnica de odinioară a 



răposatului frate al prinţului. Apariţia lor fără nicio ruşine 
împreună, în văzul lumii, mi-a trezit curiozitatea să-i citesc poemele 
- încă de pe atunci avea un nume în lumea literelor. Socoteam că 
reuşise să câştige atenţia celorlalţi prin felul ei surprinzător de a fi. 

La aproximativ o sută de paşi distanţă de locul în care mă aflam, 
două trăsuri se luaseră la harţă. Prima - o trăsură împletită de rafie, 
nu neapărat nouă, cu perdele interioare de un verde elegant ce 
bătea într-o nuanţă de galben - se afla deja oprită pe locul său, când 
o trăsură mai mare, aparţinând cuiva de rang înalt, s-a apropiat 
făcându-şi cale prin mulţime, în căutarea unui loc cu vedere bună. 
Cărăuşii de la prima trăsură nu se lăsau împinşi la o parte. Cei mai 
tineri dintre ei începuseră să strige sudalme la adresa vizitiilor din 
cea de-a doua trăsură. S-a încins o încăierare cumplită, în urma 
căreia trăsura cea veche s-a ales cu stricăciuni, fiind împinsă înapoi 
către rândurile din spate. Eu mă gândeam la doamnele dinăuntru, 
care trebuie să se fi simţit speriate de moarte şi înfuriate peste 
măsură. Din locul prăpădit în care ajunseseră nu mai puteau vedea 
nimic, dar nici nu se puteau retrage, prinse în încleştarea mulţimii 
din jurul lor. Vrând-nevrând, scrâşnind din dinţi de mânie - sunt 
sigură -, au rămas acolo până când s-a mai risipit învălmăşeala. 

Mulţimea de privitori din anul acela a întrecut cu mult tot ce se 
văzuse vreodată înainte. Toate trăsurile din oraş se adunaseră către 
Prima Stradă, ca un şir de furnici la dulceaţă. Apoi, mai erau şi 
galeriile de privit, răspândite ici-colo prin mulţime, de sub storurile 
cărora se revărsau mâneci în cele mai frumoase culori. Cel mai mult 
însă mă atrăgea mulţimea. Printre oameni se vedeau cotoroanţe 
ştirbe, cu părul vâlvoi îndesat în spatele kimonourilor şi atât de 
dornice să vadă totul, încât se îmbrânceau cu trupurilor lor uscăţive 
peste doamnele de familie bună, cu pălării de pai voalate. Se găseau 
până şi măicuţe sau sihastri, poticnindu-se pe picioare şi 
împiedicându-se striviţi de ceilalţi. Vedeam câte o trăsură din cale- 
afară de gătită şi înăuntrul ei o recunoşteam pe fiica înfumurată a 



câte unui guvernator de provincie. Fără îndoială că şi alţi ochi 
cercetau la rândul lor trăsura mea. 

Ţin minte şi acum ziua aceea. A fost prima dată când l-am zărit 
pe Michinaga. Stătea în picioare în mijlocul galeriei. Din locul unde 
mă aflam îl puteam vedea fără nicio piedică, atât de bine încât 
desluşeam chiar şi simţămintele care-i înfloreau pe chip. Tata îmi 
spusese că e un bărbat arătos, dar n-am ştiut niciodată cum să iau 
aprecierile lui în legătură cu însuşirile fizice ale altora. El găsea 
frumoase doamne care mie nu mi se păreau a fi cu nimic deosebite. 
Cu atât mai puţin nu mă puteam încrede în părerea lui despre ce 
înseamnă frumuseţea masculină. Totuşi, lumea spunea că 
Michinaga e de departe cel mai chipeş dintre cei trei fraţi. După 
mişcările lui, îmi dădeam seama că avea un fel poruncitor de a se 
purta. Şi totuşi, când prin faţa lui a trecut băieţelul său cel dolofan, 
îmbrăcat în haine de mesager al lui Kamo, aproape că am zărit 
lacrimi de mândrie părintească jucând în ochii regentului. 

Alaiul a continuat mai bine de două ceasuri după aceea. In 
grupuri de câte zece, douăzeci sau treizeci, s-au perindat tinere 
domniţe, aflate în slujbă pe lângă tot soiul de prinţi, şambelani şi 
familii nobile. Unele purtau costume identice, altele, mai isteţe, îşi 
asortaseră între ele culorile hainelor, pentru un efect interesant. De 
pildă, primele cinci erau îmbrăcate în culoarea lavandei, 
următoarele în violet şi ultimele în mov-închis. Pe vremea aceea 
încă era la modă să te îmbraci cu nenumărate straturi de kimonouri. 
Tata ne spunea mereu că un set de cinci haine era de-ajuns chiar şi 
pentru ocaziile oficiale, dar dacă vreuna dintre doamne s-ar fi 
mărginit la un astfel de număr ar fi părut sărăcăcioasă, fără îndoială. 
Din câte vedeam, fetele din alai purtau seturi de cel puţin zece- 
douăsprezece kimonouri, ba chiar am zărit şi una cu nu mai puţin 
de optsprezece. Totuşi, când îţi pui pe tine atâtea veşminte, 
maldărul de ţesături se îngroaşă în asemenea măsură, încât o femeie 
micuţă de înălţime apare ca îngropată sub propriile haine. Doar 



fetele mai înalte pot face faţă, cu oarecare graţie, acestui stil 
vestimentar. Moda este o iubită capricioasă. 

Când pâlcurile de fete treceau prin faţa lui, Michinaga întreba de 
unde sunt şi le chema sus, ca să le privească mai îndeaproape. Ele îi 
răspundeau cu glasuri subţiri şi grave că se aflau în slujba prinţului 
cutare sau a şambelanului cutare. Pe cele drăguţe le sorbea din ochi, 
iar de celelalte se descotorosea cu un zâmbet. Eu mă distram pe 
cinste văzând cum se desfăşurau lucrurile. îmi plăcea cu atât mai 
mult faptul că puteam să privesc totul în voie fără să fiu, la rândul 
meu, văzută. 

La ivirea zorilor, într-o dimineaţă văratică, după festivalul Kamo, 
am găsit un greiere în casă. I l-am arătat lui Katako şi i-am spus că 
ne aflam în perioada de cinci zile pe care calendarul chinezesc o 
numea Greierii pătrund prin pereţii casei, l-a plăcut povestea, aşa că 
am început s-o învăţ, în chip de joc. Spre marea mea încântare, s-a 
arătat dornică să scrie. Am ales nişte pensule, am pregătit câteva 
picături de cerneală şi am început lecţiile. Se potrivea de minune cu 
următoarea perioadă din calendar, numită Vultnrul-şoim cercetează şi 
învaţă. Pe atunci, fata mea avea aproximativ cinci ani. Recunosc cu 
ruşine că am răsuflat uşurată când am văzut că e ageră la minte. Ce 
m-aş fi făcut dacă n-ar fi fost isteaţă? Datoria mea de mamă era să o 
iubesc oricum, dar mai bine că era deşteaptă. 

De la tata am aflat că Michinaga se îndurase de Korechika şi, 
după ce îl lăsase o bună bucată de vreme fără nicio funcţie oficială, 
îl primise din nou în Consiliul nobililor. 

— Fără surori şi fără fiice, Korechika este cu totul neputincios, 
aşa că pentru Michinaga e uşor să se arate mărinimos, am observat 
eu. 

— Şi totuşi nu era obligat să facă asta. Nu uita că ar fi putut, la fel 
de bine, să aleagă răzbunarea, mi-a reamintit tata. 

Şi atunci şi după aceea, tata a rămas un susţinător înflăcărat al 



regentului. La rândul său, Michinaga s-a înclinat întotdeauna 
politicos în faţa iscusinţei cu care tata stăpânea poezia chineză. 

Toată vara şi toamna acelui an mi le-am petrecut învăţând-o pe 
Katako să ţină pensula în mână şi să scrie semnele. Intre timp, am 
continuat să scriu despre Genji. în luna a unsprezecea, tata a fost 
invitat la aniversarea de patruzeci de ani a lui Michinaga, în 
Tsuchimikado - conacul soţiei sale, mult vestit pentru eleganţă. Tata 
mai fusese acolo o singură dată, în anul în care eu jeleam după soţul 
meu. Atunci împărăteasa-mamă Senshi împlinise patruzeci de ani. 
în ciuda rugăciunilor şi a urărilor de viaţă lungă care se rostesc din 
plin la astfel de evenimente, toată lumea se gândea că sora 
regentului murise la doar câteva luni după sărbătoarea menită să-i 
fie chezăşie pentru o viaţă lungă. Michinaga voia să pună capăt 
acestor presentimente de rău augur. Conacul fusese acoperit cu stuf 
nou şi tencuit din temelii, iar lemnul, şlefuit până căpătase un luciu 
cald şi frumos. Au fost de faţă chiar şi împăratul şi împărăteasa, 
umplând cu suitele lor toată sala mare şi aripa de vest. 

Invitaţii de rangul tatei s-au aşezat în corturile înălţate în curte - 
cele mai bune locuri de admirat priveliştea, mi-a povestit el după 
aceea. Pe colinele ridicate de mâna omului, frunzele multicolore 
atinse de toamnă se vedeau în toată splendoarea, dar ele nu făceau 
altceva decât să sporească frumuseţea iederii căţărătoare care 
împânzea pinii de pe insulă. Frunzele de iederă sclipeau în ruginiu, 
roşu-sângeriu, verde-închis şi galben, oglindindu-se în apa lacului 
ca un minunat brocart chinezesc. 

Tata mi-a povestit cum s-au ivit din spatele insulei bărci pline de 
muzicanţi, de parcă ţesătura brocartului ar fi prins viaţă. Muzica 
răsuna în aerul răcoros al toamnei cu ecouri pătrunzătoare, nespus 
de mlădioase. Mi-a zis că i-ar plăcea să am şi eu prilejul să văd 
Tsuchimikado într-o bună zi. Şi cu siguranţă se va întâmpla asta, 
dacă totul urma să meargă bine, a îndrăznit el să adauge, dar nu mi- 



a explicat mai multe. 

Abia câteva zile mai târziu m-am lămurit mai bine, spre groaza 
mea. Eram atât de supărată pe tata, încât abia mă stăpâneam să nu 
izbucnesc de faţă cu el. Când l-a felicitat pe Michinaga de ziua lui, 
regentul l-a complimentat spunându-i că Tametoki îi putea oferi cel 
mai frumos dar dintre toate. „Desigur, Maria Ta, orice, orice îmi stă 
în putere" - parcă îl auzeam pe tata răspunzând. Michinaga i-a spus 
atunci că i-ar face plăcere ca autoarea lui Genji să vină la palat şi să 
intre în suita împărătesei. 

— Fiica ta ar putea s-o înveţe multe lucruri pe fata mea, zicea tata 
că i-ar fi spus Michinaga. Iar împăratul va fi şi el curios şi va veni 
mai des pe la Shoshi, dacă la ea se vor citi poveşti demne de 
ascultat. 

Lui Tametoki i se făcea o cinste atât de mare, încât tot ce-i mai 
rămânea de făcut era să se încline şi să se retragă încuviinţând 
spăşit. 

— Eşti sigur că Michinaga nu era cherchelit când ţi-a propus una 
ca asta? l-am întrebat pe tata de îndată ce a isprăvit să-mi dea vestea 
cea minunată. 

Nu aveam de gând să par arţăgoasă, dar era singura cale prin 
care puteam să-mi ascund neliniştea. 

— Nu încape îndoială că era cherchelit, mi-a răspuns tata, dar 
asta nu are nimic de-a face cu invitaţia pe care mi-a adresat-o cu 
toată seriozitatea. 

— Trebuie să mă gândesc un timp, am zis eu. 

— Dar la sfârşitul lunii te aşteaptă la palat, a bombănit el. 

— Cum? am ţipat eu atunci. Este de-a dreptul revoltător - e 
imposibil - n-aş putea - nu - oare cum aş putea? 

Iată! Lucrul pe care mi-1 dorisem de când mă ştiam, dar la care 
încetasem să mai visez, străduindu-mă să mă conving că oricum nu 
mi s-ar fi potrivit, îmi pica acum din senin, direct în braţe. Nu, nu 
era doar o şansă la care să sper şi pe care s-o fructific, nu era niciun 



vis pentru care să mă rog fierbinte, ci o poruncă stăruitoare la care 
trebuia să dau un răspuns până la sfârşitul lunii. Simţeam că îmi 
plesneşte capul. Trebuia să-mi părăsesc copilul! Grădina! M-am 
rugat cu râvnă să primesc un răgaz mai lung. 

Şi atunci, cinci zile mai târziu, reşedinţa împărătească a ars din 
temelii. M-am trezit într-o dimineaţă în murmur de glasuri 
gălăgioase auzindu-se în depărtare. Un iz de fum umplea aerul 
îngheţat. Tata şi Nobunori se năpustiseră afară, amestecându-se 
prin mulţimea de oameni care se îndreptau spre palat, dar era prea 
târziu - nimeni nu se mai putea apropia de clădirile cuprinse de 
flăcări. Trei doamne din suita imperială şi-au pierdut viaţa în clipa 
în care unul dintre acoperişuri s-a prăbuşit deasupra lor. Slavă 
Domnului, împăratul şi împărăteasa au scăpat teferi şi s-au mutat în 
conacul lui Michinaga, de pe Strada a Treia, în partea de răsărit a 
oraşului. Dar împăratul a căzut pradă unei descurajări atât de 
cumplite, încât am auzit că voia chiar să renunţe la tron. Se gândea 
pesemne că nenorocirile care nu mai conteneau erau menite să-i 
arate mânia divină ce se abătuse asupra lui. 

Eu însămi m-am simţit vinovată. Mă rugasem să se întâmple ceva 
care să mă împiedice să plec de acasă şi să-mi las copilul. La ce mă 
aşteptam? Sigur că nu aveam puterea să mistui un palat cu temerile 
mele. Dar poate că în adâncul sufletului speram ca Michinaga să se 
răzgândească brusc şi să spună: 

— Dacă stau bine să mă gândesc, poveştile cu Genji sunt mai 
degrabă caraghioase, nu vreau ca împărăteasa să fie prin preajma 
celei care le-a născocit. 

Oare una ca asta m-ar fi făcut fericită? mă întrebam. 

— Da, şoptea o voce dinăuntrul meu. Poţi să rămâi aşa cum eşti, 
fără să te desparţi de copilul, de familia ta sau de grădina pe care o 
iubeşti atât de mult. Încet-încet ai să îmbătrâneşti liniştită, la masa ta 
de lucru, continuând să scrii şi plăsmuind tot felul de aventuri 
pentru eroul tău cel chipeş. 



Dar oare asta îmi doream cu adevărat? Voiam ca Michinaga să 
creadă că însemnările mele erau plictisitoare şi nu merita să-şi bată 
capul cu ele? Aproape m-am convins singură că aş fi fost mai 
fericită aşa. 

Bineînţeles că atunci când mă căzneam să cumpănesc lucrurile pe 
îndelete îmi era limpede că nu voiam să se întâmple aşa. Cu toate că 
la început am fost stânjenită, în cele din urmă m-am obişnuit cu 
gândul că poveştile mele se răspândiseră printre oamenii de la palat 
şi că însuşi Michinaga le citea. M-am temut că atenţia pe care o 
primeam avea să mă împiedice să scriu, dar nu a fost aşa. 
Dimpotrivă, m-a ajutat să-l văd mai clar pe Genji. Totuşi, îmi era 
teamă să mă duc la reşedinţa imperială. Soţul meu mă convinsese că 
nu eram potrivită pentru făţărnicia şi lipsa de respect faţă de 
chestiunile personale de la palat. Ascultând cum se plângea şi 
prietena mea Saisho, mă cutremuram în faţa imaginii întunecate pe 
care mi-o zugrăvea ea despre răutatea şi ranchiuna care bântuiau 
apartamentele femeilor. întâmplările pe care mi le povestise despre 
Michinaga mă îngrijorau şi ele, deşi, ţinând cont de toate femeile 
frumoase cărora le făcea ochi dulci, nu mi-1 închipuiam pe regent 
interesat de o văduvă bătrână ca mine, decât în calitate de scrib al 
lui Genji. Dar oare ce voia Michinaga de la Genji? 

Gândurile mi se învălmăşeau ba încoace, ba încolo, odată cu 
furtuna dezlănţuită care îmi pustia inima. Când mă uitam la copilă, 
eram hotărâtă să renunţ mai degrabă la scris decât la ea. Apoi îl 
ascultam pe tata şi tindeam să mă răzgândesc şi să văd lucrurile din 
perspectiva lui. Ce onoare nesperată! Ce noroc uimitor! O văduvă 
searbădă de treizeci şi trei de ani să primească un post pentru care 
toate femeile din ţară şi-ar fi dat şi viaţa. O şansă de a vedea cu ochii 
mei viaţa privată a celor de viţă nobilă, despre care îmi povestise 
soţul meu. O şansă de a-mi arunca privirea prin încăperile minunate 
ale apartamentelor împărăteşti, de a urmări dansurile, ceremoniile 
pe care până atunci îi rugasem mereu pe alţii să mi le descrie. Mai 



presus de toate, se cuvenea să privesc totul ca pe o şansă de a mă 
lăsa pătrunsă de atmosfera în care sălăşluia Genji. Dacă priveam 
lucrurile din acest unghi, nu prea mai eram în stare să mă 
împotrivesc. 

In orice caz, nici nu aş fi avut cum să mă împotrivesc. 

Mi-am amintit ce mult mi-am plâns soarta când tata mi-a spus că 
urma să mă căsătoresc şi apoi, încet-încet, mi-am revenit. Cu gândul 
la toate acestea, am scris: 

Kazu naranu kokoro ni mi wo ba makasenedo mi ni shitagau wa 
kokoro narikeri 

Soarta rămâne neclintită / la năzuinţa disperată a inimii. / Cel ce se 
supune sorţii / îşi clădeşte o inimă nouă. 

Pesemne că destinul meu era să intru în slujbă la curte. 

M-am hotărât să nu mă împotrivesc. S-ar fi cuvenit să-mi sară 
inima din piept de bucurie dar, când colo, eram chinuită de emoţiile 
mele mistuitoare: 

Kokoro dani ikanaru mi ni ka kanauramu omoishiredomo omoishirarezu 
Este oare vreo soartă care să mulţumească inima? / Ce sper să se 
împlinească / mi-e teamă să-mi închipui aievea. 

După incendiu n-au mai fost organizate nici ceremoniile şi nici 
dansurile de sfârşit de an. Toţi erau ocupaţi cu mutatul împăratului 
în conacul lui Michinaga de pe Strada a Treia. Pentru că lucrurile 
încă nu intraseră pe făgaşul lor obişnuit, am putut să-mi amân 
intrarea la curte până în ultima zi a anului. Am sărbătorit cea de-a 
şasea aniversare a lui Katako cuprinşi de febra pregătirilor. 

Cărăuşii soseau încărcaţi de suluri de mătase la care am cusut zile 
întregi şi din care am făcut nişte kimonouri minunate. Unele erau 
tivite şi căptuşite cu fire de mătase, altele erau subţiri, necăptuşite. 



Bătrâna noastră slujnică, Ume, se străduia să ne fie de ajutor, dar 
câteodată uita să înnoade aţa şi numai după ce coseam băgăm de 
seamă că tot tivul pe care ne trudiserăm să-l facem se destrăma. 
Alteori, cosea două feţe pe dos, aşa încât noi trebuia să le desfacem 
şi să le coasem din nou cum trebuie. Slujnicele mai tinere începuseră 
să-şi piardă răbdarea cu ea. Spiritele se învolburau. Totul trebuia 
pregătit în cea mai mare grabă. Hainele erau apoi aşezate în cutii de 
lemn de paulownia, care erau la rândul lor stivuite în sala mare. 

Katako s-a lăsat şi ea cuprinsă de febra pregătirilor. Când a văzut 
toate cutiile gata să fie duse la palat, m-a luat de mână şi m-a 
întrebat: 

— Pentru cine sunt toate hainele astea frumoase? 

Atunci mi-am dat seama că încă nu înţelegea ce se petrece. 

— Sunt pentru mama, i-am explicat. Merg în vizită la Maiestatea 
Sa, împărăteasa. 

Copila era încântată. M-a rugat să o iau şi pe ea s-o vadă pe 
împărăteasă. Eu am lăsat acul deoparte şi am mângâiat-o pe creştet. 

— De data asta nu te pot lua cu mine, i-am spus. Dar va veni şi 
ziua ta, sunt încredinţată. 

Ca să-i mai alin dezamăgirea, am rugat-o pe una dintre slujnice 
să-i coasă un set de kimonouri din bucăţile de mătase rămase 
nefolosite, care zăceau pe jos prin toată sala mare. A făcut un set şi 
pentru fiica soţiei tatei, şi cele două fetiţe au început să se joace de-a 
curtea imperială. Cealaltă, mai mare puţin, ţinea mereu morţiş să fie 
ea împărăteasa, iar Katako era cea care venea să o viziteze. 

Fireşte, nu-şi închipuia că aveam să lipsesc de lângă ea atât de 
multă vreme. 

Plecarea mea a fost ca un vis. Amânasem clipa despărţirii cât 
putusem de mult, până în ultima zi a anului. Cu inima grea, mi-am 
luat rămas-bun de la soţia tatei, de la fraţi şi mai ales de la fetiţa 
mea. Tata m-a însoţit până la conacul de pe Strada a Treia de 



Răsărit, unde locuia familia imperială în perioada reconstrucţiei 
palatului împăratului Ichijo. Cât timp stăpânul conacului fusese 
Kane'ie, tatăl lui Michinaga, casa a fost completată cu o aripă de 
vest - copie fidelă a Sălii Adierilor Răcoroase din palatul imperial. 
La vremea aceea, lumea îl cârtise pe Kane'ie pentru îndrăzneala sa 
fără margini - cel puţin aşa îmi povestea mătuşa. Dar poate că el 
avusese puterea să prevadă că nepotul său, Ichijo, care s-a născut la 
conac, avea să se reîntoarcă acolo într-o zi, în calitate de împărat. 

Mărturisesc că la început am fost puţin dezamăgită din pricina 
faptului că nu mergeam la palat. îmi imaginasem de atâtea ori că 
mă duceam acolo, după cele povestite de tata şi de soţul meu. Am fi 
sosit pe la răsărit, trecând peste şanţul cu apă şi intrând printr-una 
dintre porţile din zidul de apărare. Apoi, am fi coborât din trăsură şi 
am fi mers pe jos printre clădirile maiestuoase şi grădinile secrete 
din jurul palatului şi am fi intrat pe porţile sale. Mai departe, am fi 
înaintat pe coridoarele şi verandele reşedinţei imperiale, până în 
Sala Adierilor Răcoroase. 

însă nu a fost aşa. Cu puţin înainte de prânz, am ajuns cu tata la 
conac. Era impunător pentru o reşedinţă, e drept, dar nu avea nici 
şanţ cu apă şi nici zid de apărare. Ne-am lăsat trăsura într-un loc 
special destinat şi am înaintat spre sala principală. Ne-a întâmpinat 
un şambelan de la biroul împărătesei, care i-a arătat tatei unde să- 
mi ducă lucrurile. Apoi mi-a făcut un semn să-l urmez. Fără nicio 
ceremonie. Ceea ce pentru familia mea era o clipă monumentală, 
pentru biroul imperial nu era decât intrarea în serviciu a încă unei 
slujnice. Mi-am coborât puţin evantaiul cel nou şi i-am aruncat o 
privire tatei. Bine că ne luaserăm deja rămas-bun. M-am înclinat în 
faţa lui, iar el s-a înclinat înspre şambelan: 

— Nutresc speranţa că nu vă va pricinui prea multe necazuri, a 
spus tata, politicos ca de obicei, deşi cam de modă veche. 

Grăbit să-şi isprăvească îndatoririle în ceea ce mă privea, 
şambelanul a răspuns cu un simplu Hm. Tata s-a prefăcut că nu 



bagă de seamă necuviinţa lui. 

Slavă Domnului că aveam să mă întâlnesc în curând cu prietena 
mea Saisho, mi-am zis în gând. Mi-ar fi fost nespus de greu să încep 
o astfel de aventură fără să cunosc pe nimeni. 

Cu evantaiul în dreptul feţei, l-am urmat pe şambelan prin 
pasajele care legau clădirea principală de aripa de apus. Şambelanul 
schimba saluturi cu cei pe lângă care treceam, dar pe mine nu m-a 
prezentat nimănui. De fapt, nu mi-a adresat niciun cuvânt cât timp 
am mers împreună. Mă luptam să scap de simţământul că eram un 
copil neastâmpărat dus să fie pedepsit. Am ieşit din clădirea 
principală printr-un coridor care o lega de aripa vestică. Pe sub 
podeţ curgea un pârâiaş, bolborosind în tihnă şi neabătut de frig, 
tufişurile de pe marginea lui fiind tivite cu o pojghiţă cristalină de 
gheaţă. înăuntru, în clădirea principală, fusese îndeajuns de cald, cu 
toată lumea alergând încoace şi-ncolo cu tot felul de treburi 
importante, dar aerul rece de pe coridorul de afară ne făcea 
răsuflarea să plutească în aburi înfriguraţi. Aşa am ajuns la 
apartamentele imperiale. De cum am zărit clădirea, am uitat totul 
de emoţie. Prezenţa sfântă a împăratului şi a împărătesei era 
copleşitoare. 

îl rugasem de atâtea ori pe soţul meu să-mi descrie această latură 
a palatului, încât mi-am dat seama că recunoşteam deja camerele şi 
paravanele pictate pe lângă care treceam. îmi spuneam că locul în 
care mă aflu nu e decât o copie, dar din câte vedeam în jurul meu, 
totul fusese reprodus cu mare atenţie, până şi picturile de pe uşile 
glisante. Doamnele pe care aveam să le întâlnesc după aceea mi-au 
povestit că se simţeau stânjenite în locul acela atât de familiar, dar 
cu toate acestea mai mic decât palatul şi întru câtva diferit. 

Am trecut pe sub un rând de streşini duble, încreţite, care 
umbreau veranda. Mi-am amintit că soţul meu îmi povestise că 
fuseseră construite în acest fel pentru ca împăratul să se poată 
bucura de ropotul ploii pe ţigle. îmi închipuiam că se auzea foarte 



frumos, dar în după-amiaza aceea de iarnă streşinile joase întunecau 
veranda, împrumutându-i un aer trist. Iată şi pictura grotescă 
descriind o legendă chinezească, despre care soţul meu pomenise 
adeseori. înfăţişa nişte pescari cu braţe şi picioare slăbănoage şi 
alungite, care pescuiau pe stânci ascuţite, în largul unor mări 
învolburate. Lui Nobutaka i se părea ciudat că o asemenea pictură 
neobişnuită se află într-un loc de vază ca palatul imperial. 

— Este genul de operă de artă care i-ar plăcea tatălui tău, mi-a 
spus el. 

Şambelanul a deschis uşa glisată împodobită astfel şi am pătruns 
în încăperile de nord, unde locuiau femeile ca mine. Pictura de pe 
interior era din cele obişnuite - câţiva pescari japonezi în bărcile lor, 
pe râul Uji. Auzeam deja murmur slab de voci feminine, întrerupte 
ici şi colo de râsete. în întâmpinarea noastră a ieşit o doamnă 
mărunţică, mult mai tânără decât mine. Era îmbrăcată cu eleganţă şi 
avea un chip de porţelan - drăguţ şi puţin rotofei. I-am fost 
prezentată ca doamnă din suita de onoare a Maiestăţii Sale. Ea s-a 
recomandat Dainagon, însărcinată cu garderoba împărătesei. 
Numele ei mi-a atras atenţia. Oare ea era nepoata lui Rinshi, cea 
despre care prietena mea îmi spusese că era favorita lui Michinaga 
de ceva vreme? Spre deosebire de şambelanul cel impasibil, ea s-a 
arătat foarte primitoare. 

— Faima dumneavoastră a ajuns aici înaintea domniei voastre, 
mi-a spus ea după plecarea şambelanului. Ne bucurăm că aţi 
hotărât să veniţi alături de noi. Am auzit că o cunoaşteţi deja pe 
doamna Saisho. V-am pregătit un loc în aceeaşi cameră cu ea. 
Cutiile dumneavoastră vor fi aşezate acolo de îndată ce vor ajunge. 

în timp ce înaintam pe coridorul din afară, uşi glisante se 
deschideau tainic, răspândind câte o undă de aer cald şi parfumat 
din încăperile micuţe ale doamnelor care trăgeau cu ochiul, curioase 
să mă vadă. Doamna Dainagon îmi şoptea numele şi legăturile lor 
de sânge pe măsură ce treceam pe lângă ele, dar nu ne-am oprit să 



vorbim cu niciuna. Urma să fiu prezentată oficial puţin mai târziu. 

— în seara aceasta, toate doamnele din suita Maiestăţii Sale 
împărăteasa sunt chemate să participe la ceremonia tsuina de 
alungare a demonilor molimei, m-a înştiinţat călăuza mea. Va fi 
puţin neobişnuit, pentru că nu ne aflăm la palat, aşa cum s-ar fi 
cuvenit, dar se va ţine aici, în curtea principală, sub ochii Maiestăţii 
Sale împăratul. Apoi vânătorii de demoni se vor îndrepta către 
palat 77 pentru a relua ritualul. Dacă nu aţi mai văzut niciodată 
această ceremonie (bineînţeles că nu o mai văzusem!), cred că o veţi 
găsi interesantă. Conducătorul ceremoniei de anul acesta e tare 
priceput. Un tânăr care a câştigat mai multe întreceri de luptă vară 
trecută. Are un trup uimitor, dar, fireşte, în seara aceasta va fi 
îmbrăcat - haine negre peste pantaloni roşii şi o mască înfiorătoare 
de aur, cu patru ochi. O să ne dea emoţii când o să-şi rotească suliţa 
de jur-împrejur, înconjurându-şi scutul uriaş. 

Doamna Dainagon era aşa de încântată, că pentru o clipă mi-am 
lăsat reţinerea deoparte: 

— Ceea ce îmi povestiţi îmi aminteşte de un vechi ritual 
chinezesc din Cartea riturilor, am spus eu străduindu-mă să duc mai 
departe conversaţia. 

Stăpâna hainelor împărăteşti mi-a aruncat o privire: 

— Despre asta nu ştiu nimic, mi-a spus ea. La curtea noastră, 
ceremonia se săvârşeşte de trei sute de ani. Dar se poate să aveţi 
dreptate. Am înţeles că sunteţi foarte citită într-ale clasicilor chinezi. 

Mi-am dat seama că vorbisem neîntrebată şi am roşit. Cum se 
cădea să te angajezi într-o discuţie aici? Voiam oare ca lumea să mă 
creadă o învăţată? M-am pus la punct în gând, atrăgându-mi atenţia 
să fiu mai atentă data viitoare. Era descurajant faptul că lumea 


77 Incendiul respectiv a distrus numai apartamentele imperiale - o parte 
din domeniul palatului. Marele pavilion de ceremonii a scăpat neatins de 
foc. (N. a.) 



părea să-şi fi făcut deja o părere despre mine prin prisma lui Genji. 
Mă întrebam oare ce gândeau. 

Am ajuns în apartamentul pe care urma să-l împart cu Saisho. 
Aici doamna Dainagon s-a retras. Rămasă singură cu prietena mea, 
am început să plâng. Ultimele săptămâni nu fuseseră deloc uşoare. 

In primele câteva săptămâni care au trecut de la sosirea mea la 
conac, m-am simţit ca un impostor. Viaţa doamnelor era guvernată 
de ritualurile vieţii imperiale şi simţeam străin de mine întreg 
ritmul îndatoririlor specifice. A durat o vreme până când m-am 
obişnuit cu faptul că în apartamentele împărăteşti nu existau 
toalete 78 . Era nevoie de puţină planificare şi de atenţie la cât de 
multe lichide beam. 

în perioada aceea le-am fost prezentată oficial tuturor celorlalte 
doamne, precum şi împărătesei Shoshi. Avea optsprezece ani. Mi- 
am adus aminte de spusele soţului meu, care îmi dezvăluise că avea 
un aer distins, chiar şi la treisprezece ani, când devenise 
împărăteasă. Avusese dreptate - arăta o severitate mult peste vârsta 
ei. într-adevăr, părea o stăpână căreia i se cuvenea totul. Cu 
delicateţe, m-a complimentat pentru scrierile mele şi mi-a spus că 
abia aşteaptă să asculte şi alte aventuri de-ale lui Genji. Ba chiar mi- 
a mărturisit că o încântă în mod special elementele chinezeşti şi m-a 
rugat s-o ajut să citească într-o zi nişte poeme în chineză. Ce 
surpriză! Nu mă aşteptam ca tânăra împărăteasă să fie înclinată spre 
studiul limbii chineze. 

Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără Saisho. Ea m-a învăţat care erau 
doamnele demne de încredere şi care îmi zâmbeau şerpeşte. Multe 


78 Pentru a respecta noţiunea de puritate rituală, în incinta reşedinţei 
imperiale nu se construiau elemente impure precum toaletele. Când era 
nevoie, slujitorii aduceau oale de noapte pe care, după aceea, le duceau 
imediat afară. (N. a.) 



erau chiar drăguţe. M-am împrietenit cu Kodayu, Genshikibu, 
Miyagi no Jiju, Gosechi no Ben, Ukon, Kohyoe, Koemon, Muma şi 
Yasurai, doamna de la Ise. Toate aveau un nume de slujnică 
imperială, iar pentru mine au ales Murasaki, pentru că acesta era 
personajul lor preferat din poveştile cu Genji. 

Ceremoniile de Anul Nou au fost scurtate din pricină că nu ne 
aflam la palat, prin urmare am avut mai mult timp liber decât de 
obicei. Unele doamne au primit învoire să petreacă sărbătorile 
acasă, ceea ce ne-a oferit mai mult loc celor care am rămas în 
serviciu. Uneori eram nevoite să ne îmbrăcăm repede şi să ne 
înfăţişăm Maiestăţii Sale. Alteori, treceau lungi perioade de timp 
fără să avem nimic special de făcut, aşa că ne petreceam vremea 
vorbind între noi. Cu acest prilej am ajuns să le cunosc mai bine pe 
unele dintre doamne. Una peste alta, viaţa pe care o duceam 
împreună era mai destinsă decât mă aşteptasem. Vrăjită de noutatea 
situaţiei în care mă aflam, nu aveam nici timpul şi nici dispoziţia să 
scriu despre Genji. 

Prima oară l-am văzut pe împăratul Ichijo în cea dintâi seară pe 
care am petrecut-o acolo, cu prilejul ceremoniei de alungare a 
demonilor la care au participat toate doamnele din suita 
împărătesei. Grădina strălucea de luminile torţelor, în mijlocul 
cărora stătea însuşi împăratul, cu o tobă zornăitoare în mână, pe 
care o învârtea cu înflăcărare. Zâmbea şi părea binevoitor. Avea 
douăzeci şi şase de ani. După acea primă seară, am avut privilegiul 
de a-1 vedea de aproape ori de câte ori venea în apartamentele 
Maiestăţii Sale împărăteasa şi întotdeauna i-am admirat pentru că 
erau o pereche atât de reuşită. 

Prinsă cu totul în mijlocul evenimentelor deosebite pe care le 
trăiam şi absorbită de importanţa de a fi în preajma maiestăţilor lor, 
aproape că am uitat de toate grijile. Nu mă aşteptam să fiu atât de 
emoţionată în prezenţa luminăţiilor lor. Dar într-o bună dimineaţă, 
în suflet mi-a năvălit din nou spaima. Michinaga tocmai părăsea 



apartamentele fiicei sale şi, trecând cu privirea peste doamnele din 
suită, care stăteau cu capetele plecate în faţa lui, ochii i s-au oprit 
asupra mea. 

— A, fata lui Tametoki! a strigat el. 

Eu am tresărit. 

— De mult voiam să vorbesc cu tine. 

Mi-a spus să-l aştept a doua zi la aceeaşi oră într-o încăpere 
numită Camera Demonului, dincolo de Sala Curtenilor. încăperea 
îşi lua numele de la o pictură atârnată pe perete care înfăţişa un 
demon chinezesc, dar mie mi s-a părut a fi semn rău. Mi-am dat 
seama că toate celelalte doamne reţinuseră chemarea lui Michinaga 
şi am stat retrasă toată ziua. După ce ne-am isprăvit datoria în seara 
aceea, am rămas trează lângă Saisho, frământându-mi cu înfrigurare 
mânecile kimonoului. Ce îmi povestise ea în trecut despre 
Michinaga nu era deloc de bun augur. 

Saisho era uimită de faptul că Michinaga mă invitase atât de 
repede să-l întâlnesc între patru ochi. De obicei aştepta câteva luni 
până să cerceteze mai îndeaproape doamnele proaspăt intrate în 
suita fiicei sale. Mi-a mai spus că nu aveam de ce să mă simt 
ruşinată, deoarece prin asta treceau aproape toate doamnele din 
serviciul împărătesc. Era una dintre neplăcerile vieţii de la palat, pe 
care trebuia s-o luăm ca atare. Totuşi, acum lucrurile stăteau mai 
bine decât înainte, mi-a mai povestit ea. încercând să mă consoleze, 
mi-a spus că după ce-şi potolea curiozitatea de început, Michinaga 
te lăsa apoi în pace. Doamnele povesteau despre întâlnirea cu el ca 
despre o iniţiere. Iar faptul că eu aveam parte de ea mai repede 
decât celelalte nu putea fi decât un lucru demn de apreciat. 

Am ascultat-o plină de neîncredere pe prietena mea, care vorbea 
atât de detaşat. Era adevărat că femeile care îşi petreceau viaţa la 
curte deveneau indiferente. Pentru că nu reuşeam să adorm, m-am 
ridicat şi am scotocit după călimară: 



Mi no uşa wa kokoro no uchi ni shitakite ima kokonoe zo 
omoimidaruru 

Curtea mi-a vrăjit inima, / Dar soarta mea nefericită îmi pare acum 
bântuită de griji. 


Dincolo de întuneric 
Kuraki yori 

Celelalte doamne nu îşi arătau lesne compasiunea. După cum îmi 
spusese Saisho, mi-am dat seama că în ochii lor era multă 
curiozitate şi un strop de invidie. Oare ieşisem în evidenţă din 
cauza propunerii rapide a lui Michinaga? La vârsta mea? Poate că 
nu arătam atât de îngrozitor, dar, dacă aş fi fost o frumuseţe, aş fi 
băgat, desigur, de seamă până atunci. 

Ne-am trezit devreme, pentru că era rândul nostru să o ajutăm pe 
împărăteasă în dimineaţa aceea. Saisho se străduia să-mi dea curaj 
în timp ce slujnicele strângeau masa de dimineaţă. Se apropia 
vremea să mă îndrept spre Camera Demonului. M-a însoţit până în 
Sala Curtenilor şi şi-a pocnit degetele urându-mi noroc. Am deschis 
uşa glisantă şi am intrat în cămăruţă. 

Nu era nimeni, aşa că m-am aşezat şi mi-am aranjat poalele 
hainelor. Am început să mă joc cu evantaiul. M-am uitat cu atenţie 
la eroul chinez care strivea cu carâmbul cizmei gâtul unui demon 
respingător. îmi dădeam prea bine seama de faptul că nu era niciun 
paravan după care să mă pot ascunde. După aproape o jumătate de 
ceas, am auzit voci puternice apropiindu-se pe coridor şi înăuntru 
şi-a făcut apariţia însuşi Michinaga. 

— Fata lui Tametoki! a surâs el. Ce bine că ni te-ai alăturat! Ce 
nume ţi-ai ales? După una dintre doamnele lui Genji, bănuiesc? 

— Mi se spune Murasaki, am glăsuit eu dregându-mi vocea. 



— Aha, aşa este. Mi-a spus împărăteasa. Murasaki. Foarte bine. 
Poveştile tale au făcut impresie aici, să ştii. 

I-am mulţumit. 

— Nu e nevoie! mi-a spus el privindu-mă atât de pătrunzător, 
încât am roşit în spatele evantaiului. Genji al tău e un bărbat grozav. 
Cu adevărat straşnic. 

Un asemenea compliment venit din partea regentului era 
deosebit de măgulitor, dar, sinceră să fiu, mă simţeam dezorientată. 
Nu ştiu precis la ce mă aşteptam, dar sigur nu să-l ascult pe 
Michinaga lăudându-1 pe Genji. Apoi m-a întrebat dacă auzisem de 
culegerea de poezii imperiale girată de împărabil retras Kazan şi 
încheiată primăvara trecută. 

— Colecţia de poezii culese? am întrebat uimită. 

Tata adusese acasă unul dintre primele exemplare şi o citisem 
repede, deşi numai una sau două poeme mi s-au părut demne de 
reţinut. încercam acum să mi le aduc aminte. 

— Da, mi-a zis el. Prima antologie imperială apărută în ultimii 
cincizeci de ani. Sub îndrumarea lui Kinto, de la un capăt la celălalt. 
Menită să fie un apogeu de stil literar, o culegere a celor mai rafinate 
expresii cu miez poetic, toate adunate într-un singur volum. Kinto şi 
Kazan se bizuie pe această colecţie pentru a obţine nemurirea 
literară. Şi încă ceva, a adăugat el, ştiai că eu şi Kinto suntem de-o 
seamă? 

— A, într-adevăr? am întrebat eu, uluită de-a dreptul. 

— Da, avem chiar şi aceeaşi zi de naştere. Se pare că ne-a fost dat 
să fim potrivnici toată viaţa. După cum se vede, mie soarta mi-a 
zâmbit în activitatea la curte, iar lui ca poet. De obicei această 
împărţire merge foarte bine. 

— De obicei. Excelenţă? am întrebat eu. 

— Faima lui Kinto este de netăgăduit, a răspuns Michinaga. îl 
admir şi eu, împreună cu toţi ceilalţi. Problema este că... 

Şovăia. De uimire, cred că mi-am coborât puţin evantaiul din 



dreptul feţei. 

— Problema este că nu sunt întotdeauna de aceeaşi părere cu el 
privitor la ce anume face ca un poem să fie bun. 

Tata avea un respect deosebit pentru Kinto, iar gândul că cineva 
ar fi putut îndrăzni să-i contrazică judecata poetică ar fi fost o 
adevărată erezie. Dar acum îl înfrunta însuşi Michinaga. 

— Am să-ţi spun verde-n faţă, fiică a lui Tametoki, a continuat el, 
privindu-mă drept în ochi, astfel încât mi-am ridicat repede 
evantaiul la loc. Vremea mea este pe cale să apună. Dacă visele mele 
nu sunt doar o nălucă deşartă, atunci fetele mele vor aduce pe lume 
fii de împăraţi. 

Eram năucită. Vorbea despre poezie sau de succesiune la tron? Şi, 
oricum, de ce ar fi vorbit cu mine despre asemenea lucruri? Discuţia 
era de-a dreptul ieşită din comun. După o vreme, Michinaga a 
întrebat ce părere am despre Colecţia de poezii culese. Abia am 
îngăimat singurul poem pe care mi-1 puteam aminti. In general, 
poemele din culegere erau scrise într-un stil vechi. Adevărul este că 
poetul Kinto avea o gândire tradiţională, dar nici măcar nu 
zăbovisem să reflectez mai bine asupra acestui fapt când tata mi-a 
arătat prima dată culegerea. Ieşeau în evidenţă câteva poeme 
moderne, în special o poezie de-a lui Izumi Shikibu, pe care fusesem 
mirată s-o văd acolo, cunoscând reputaţia scandaloasă a autoarei. 

La această observaţie, Michinaga s-a înflăcărat dintr-odată: 

— Da! Da! mai că a strigat el. întocmai cum spui! Am ştiut că tu 
vei înţelege! 

Avântul lui începea să mă îngrijoreze. Pentru o clipă, am crezut 
chiar că voia să mă înşface. Dar, adânc preocupat de sine, a 
continuat să vorbească. Mi-a povestit că miezul problemelor sale cu 
Kinto îl reprezenta veşnica lor ceartă legată de operele literare care 
ar trebui să reprezinte veacul nostru - veacul Michinaga. Kinto 
pretindea că deţine dreptul de a hotărî, din poziţia sa de poet oficial 
al curţii. 



— Dar eu nu am fost de acord! a tunat Michinaga, făcându-mă să 
tresar din nou. Doar pentru că este cel mai venerat poet de la curte 
îşi arogă dreptul de a înţelege cel mai bine poezia. Intr-o bună zi, 
după ce ne-am sfădit ca de obicei la o cupă de sake, Kinto s-a învoit 
să mă întrebe ce poeme mi se păreau potrivite pentru noua 
culegere. înainte, nici măcar nu se sinchisise de părerea mea. Prin 
urmare, i-am spus că voi alege un singur poem, dacă se învoieşte să- 
1 prindă în antologie. 

Abia atunci m-am luminat. Acesta era poemul care se remarca. 
Poemul lui Izumi Shikibu. 

— Pe noi lumea ne va ţine minte pentru poezia veacului nostru, 
mi-a spus mai departe Michinaga. Ştiu că aşa este, la fel de bine cum 
ştiu să ţin în mână frânele ţării. Aşa vom domni peste viitor - prin 
literatura noastră. Trebuie să păstrăm poemele care merită, nu doar 
pe cele cuminţi, care îi plac lui Kinto, sau pe cele isteţe, bazate pe 
jocuri de cuvinte. Kinto pare să fi uitat că poezia adevărată îşi trage 
seva din inima omului. 

Tot vorbind despre rivalul său, Michinaga începuse să 
clocotească. Apoi s-a înmuiat din senin, devenind aproape 
melancolic. 

— De-aş fi în stare să scriu şi eu ivaka, a murmurat el. Dar ştii, nu 
pot, nu am nici cea mai mică înclinaţie. 

Am simţit că trebuie să mă împotrivesc şi să-l complimentez 
cumva, dar m-a întrerupt cât ai zice peşte. 

— Nu, nu e nevoie, este purul adevăr. M-am obişnuit cu gândul 
şi nici măcar nu-mi mai pasă. N-oi fi eu în stare să scriu poeme, dar 
ştiu foarte bine ce le face să fie bune. Da, sunt încredinţat, cu toate 
că nimeni nu pare să ia în serios părerea mea. împăratul retras mă 
urăşte pentru că fratele meu l-a păcălit să renunţe la tron. înţeleg 
foarte bine că l-a desemnat pe Kinto să alcătuiască antologia doar ca 
să-mi facă în ciudă. Bietul om crede că unui împărat i se cade să 
domnească. Şi îşi închipuie că în felul acesta se răzbună. Eu nu scriu 



zoaka decât dacă sunt beat de-a binelea, aşa încât ei cred că nu am 
dreptul la o părere. îşi închipuie că au pus stăpânire peste poezie - 
singurul colţişor pe care Michinaga nu-1 poate controla. 

Ajuns cu mărturisirile în acest punct, Michinaga m-a privit făţiş, 
aproape că s-a uitat prin mine, ca şi cum s-ar fi căznit să zărească 
ceva nedesluşit în depărtare. 

— Poate că au dreptate, a zis el mai departe. Dacă ar bănui cât de 
mult mă roade subiectul acesta, ar încerca şi mai abitir să mă 
zdrobească. Mă iau la harţă cu Kinto atunci când bem împreună, 
dar el crede că glumesc sau că-mi place să mă pun de-a curmezişul. 
Am fost nevoit să-mi ascund adevăratele gânduri pentru a putea 
avea fie şi cea mai mică înrâurire asupra antologiei. 

— Dincolo de întuneric, am şoptit eu. 

— Da, poemul lui Izumi. Din toată culegerea, este singura poezie 
cu suflet. Când mi-ai spus poemul, am ştiut că tu înţelegi. De cum 
am citit poveştile tale, mi-am dat seama că poetul Kinto s-a înşelat. 
Poezia nu mai contează atât de mult. 

Nu pricepeam unde bate regentul şi nici ce s-ar fi cuvenit să 
spun. Mă fascinau însă emoţiile care se perindau pe chipul său. Iată 
un om căruia îi stă în putere orice, mi-am zis în sinea mea. Mi-am 
adus aminte să-mi ridic din nou evantaiul în dreptul feţei. 

— Genji este cel care va dăinui, mi-a spus el. 

De uimire, mi-a alunecat iarăşi evantaiul. 

Buimăcită de întreaga întâlnire, nu am fost în stare decât să mă 
înclin până la podea în timp ce Michinaga se ridica şi îşi strângea 
şireturile pălăriei. A ieşit din Camera Demonului valvârtej. După ce 
a plecat, m-am strecurat pe coridorul de nord, până în apartamentul 
meu. 

M-am aşezat cu ochii la grădina veştedă, unde trunchiurile 
copacilor fuseseră învelite în paie, în încercarea de a le apăra de frig. 
Pe pământ se vedeau încă urme de zăpadă. în acel an primăvara se 
lăsa aşteptată, iar prunii nu dădeau încă semne să înflorească. 



Saisho m-a trezit din visarea aceasta singuratică în clipa în care s-a 
întors în cameră. 

Şi-a cerut iertare. Era limpede că interpretase greşit tăcerea mea, 
de vreme ce a îndrăznit să întrebe dacă a fost chiar aşa de 
îngrozitor. Cum aş fi putut să-i explic mai bine de ce anume fusese 
atât de neobişnuită întâlnirea mea cu Michinaga? M-am codit, 
aruncând fără încetare cărbuni în hibachi. 

— Nu a fost deloc ce-ţi închipui tu, i-am spus într-un târziu. 
Michinaga nu m-a atins nici măcar cu un deget. Fireşte că mă 
aşteptam să o facă, dar a fost cât se poate de curtenitor. 

Saisho a rămas cu gura căscată. 

— Şi atunci, a întrebat ea în cele din urmă, ce te frământă? 

— Michinaga vrea să fie Genji, am răspuns eu încercând să 
schiţez un zâmbet. Vrea ca aceia care vor citi poveştile lui Genji 
după noi să creadă că au fost inspirate din domnia glorioasă a lui 
Michinaga. 

— Michinaga să fie Genji? a întrebat Saisho, nevenindu-i să 
creadă. Să fie el cel mai sensibil cuceritor din lume? s-a strâmbat ea. 
Ai văzut vreodată cum arată poemele lui? Se fereşte de poezie cât 
poate şi compune numai dacă este cherchelit de-a binelea, dar chiar 
şi atunci nu scrie decât poeme pe care e limpede că şi le pregăteşte 
dinainte. 

— Da, am încuviinţat eu cu glas mic. Ştie foarte bine că nu e un 
poet bun. Se măsoară mereu cu Kinto şi bineînţeles că pierde lupta. 
Ştii ce mi s-a părut cel mai ciudat? mi-am amintit eu din senin. Am 
discutat cu Michinaga fără să am avantajul nici unui paravan. Şi nu 
ştiu din ce motiv, am uitat uneori să-mi acopăr faţa cu evantaiul. M- 
am simţit ca într-o altă lume, ca în Echizen, unde regulile obişnuite 
de conduită nu mai au nicio importanţă. 

Saisho a încercat să-şi ascundă surprinderea, dar ştiu că găsea 
această mărturisire a apropierii mele de Michinaga chiar mai 



năucitoare decât întâlnirea fizică pe care şi-o închipuise la început. 

— Când mi-a venit mie rândul să mă întâlnesc cu Michinaga, a 
zis ea cu blândeţe, era întuneric. Cel puţin nu mi-a văzut faţa nicio 
clipă. 

După părerea ei, eu suferisem, din partea lui Michinaga, o 
întinare cu mult mai dăunătoare decât intimităţile pe care alte 
doamne fuseseră nevoite să le îndure cu el. 

Nu a fost singura dată când m-a chemat Michinaga. La aproape 
zece zile după aceea mi-a poruncit să merg în apartamentele sale 
târziu în noapte, când era destul de bine cherchelit. De această dată 
s-a purtat aşa cum se purta de obicei cu doamnele din serviciul 
imperial. Foc şi pară de mânie, m-am înapoiat furioasă în camera 
mea. 

Saisho a avut îndrăzneala să-mi spună că se simte uşurată. 

— Nu era firesc să vă purtaţi aşa unul cu celălalt, a declarat ea. Să 
vorbiţi îndelung faţă în faţă. 

Am sfârşit prin a ne certa, iar eu am fost atât de supărată, încât a 
doua zi m-am întors acasă. 

Mi-au ajuns la urechi şuşoteli care spuneau că nu era de bun-gust 
să mă întorc acasă atât de devreme, dar mie mi se părea că trecuse 
un veac de când plecasem. Mi-au dat lacrimile de bucurie când mi- 
am văzut fetiţa şi am început să mă îngrijesc de ea într-un fel cu 
totul nou. Ii acordam întreaga mea atenţie. In fiecare zi aveam lecţii 
de scriere şi de citire şi îi făceam pe plac jucându-ne ore întregi de-a 
potrivitul scoicilor. 

Cineva ne dăruise un set foarte frumos de trei sute şaizeci de 
cochilii lustruite, pictate pe interior cu scene perechi. Katako 
ajunsese să observe cu un ochi nemaipomenit de ager striaţiile 
naturale apărute pe spatele jumătăţilor de cochilie - toate par izbitor 
de asemănătoare, dar nu se potrivesc decât cu perechea lor. Era în al 
nouălea cer când alegea perechea, potrivind-o bine, cu un clic, de 
cealaltă jumătate pe care o ţinea în mânecă. Abia stăpânindu-şi un 



zâmbet ştrengăresc de mulţumire, mi le arăta pe amândouă, ca 
dovadă că într-adevăr găsise o pereche. Cu greu se abţinea să nu-mi 
arate ce cochilie să aleg atunci când era rândul meu şi bâjbâiam. Ştia 
că de fiecare dată când greşeam, colecţia ei de perechi se mărea. Mă 
amuzam să o văd muşcându-şi limba ca să nu-mi dezvăluie 
răspunsul. 

M-am jucat cu ea ore întregi, dar tot nu m-am liniştit. îmi dădeam 
seama că fetiţa mea începea să înţeleagă că nu mă întorsesem acasă 
de tot. La un moment dat, trebuia să mă reîntorc la palat. 

Kuraki yori kuraki michi ni zo irinubeki haruka ni terase yama no ba 
no tsuki 

Dincolo de întuneric / O cale şi mai întunecată se cade să apuc. / 
Lună depărtată, din vârfid muntelui, / Luminează-mi drumul. 

în minte îmi răsunau neîncetat cuvintele lui Izumi. Dincolo de 
întuneric şi eu apucasem o cale mai întunecată, dar nu vedeam 
deloc luna. Ce să fac? Ştiam că nu puteam zăbovi prea mult acasă, 
iar tata stătea ca pe ace din pricină că mă întorsesem atât de repede. 
Dacă i-aş fi spus despre discuţiile cu Michinaga, nu i-ar fi venit să-şi 
creadă urechilor. Nici nu ştiu ce l-ar fi supărat mai mult: gândul că 
regentul mă trata ca pe oricare altă slujnică gata să răspundă 
capriciilor sale sau faptul că, în adâncul inimii, Michinaga 
dispreţuia părerea lui Kinto despre poezie. Oricum, tata ar fi fost 
din cale-afară de dezamăgit. 

Gândurile îmi erau încâlcite cu totul. Mai mult, mi se părea că la 
palat mă înstrăinasem tocmai de cei care îmi arătaseră cea mai caldă 
bunătate. Nefericita de mine! Singura mea alinare era să-mi petrec 
timpul în compania copilei, făcând împreună lecţii sau ascultându-i 
gânguritul. 


Noaptea mă gândeam la ce îmi spusese Michinaga. Mi se părea 




că avea puterea să înfăptuiască tot ce-şi punea în gând. Când în 
sfârşit l-am văzut atât de aproape de mine, după ce-1 urmărisem de 
departe ani de-a rândul, mi s-a părut mai degrabă o forţă a naturii 
decât un om. In prezenţa lui Michinaga te simţeai ca zguduit de 
cutremur sau ca în faţa apelor umflate ale râului Kamo în sezonul 
ploios. Erai de-a dreptul copleşit. 

Michinaga era o persoană extraordinară, într-un fel pe care 
înainte nu mi-1 puteam decât închipui. Mă uimea faptul că stăruise 
ca admirabilul poem al lui Izumi să fie inclus în antologia lui Kinto. 
Când te gândeşti că el şi Kinto aveau păreri atât de deosebite despre 
poezie! Pe Kinto îl ştiam de o viaţă, fiind un susţinător şi prieten 
credincios de-al tatei. Niciodată nu mi-ar fi trecut prin minte să-i 
pun la îndoială gustul poetic. Cu toate acestea, mărturisesc că îi 
dădeam dreptate lui Michinaga. Dacă judecai limpede scrierile lui 
Kinto, atunci înţelegeai că erau mai potrivite să însoţească desenele 
de pe paravanele pictate decât să mişte inimi. 

Michinaga îmi trezise curiozitatea, aşa că am împrumutat 
exemplarul tatei din Colecţia de poezii cidese şi am recitit-o. Cei mai 
mulţi erau poeţi oficiali, care se căzniseră să scrie poezii 
meşteşugite. Kinto se străduise să creeze o legătură între opera sa şi 
clasica antologie Kokinshu, care conţinea cele mai reuşite poeme ale 
veacului său, întru gloria domniei împăratului Daigo. Pornind de la 
acest reper. Poeziile cidese de Kinto şi Kazan erau menite să 
dobândească aceeaşi însemnătate peste timp, dar dacă puneai cele 
două antologii una lângă alta, era cu neputinţă să nu simţi că 
poeziile culese de Kinto erau doar ecouri stinse ale trecutului. 

Existau, desigur, şi poeme care se deosebeau. Tatei îi plăceau mai 
ales cele scrise de Yoshitada, care aveau subiecte bizare ca „pânza 
de păianjen" sau „pelinul". Era încredinţat că el îl convinsese pe 
Kinto să le aleagă. Unii îl dispreţuiau pe Yoshitada, considerându-1 
nebun de legat, şi lumea îl ocolea la concursurile de poezie 
organizate la curte. Eu însă mă întrebam cum de avusese totuşi 



Kinto îndrăzneala să cuprindă în antologia lui poemele lui 
Yoshitada. Privite dintr-un alt unghi, poeziile cu pricina se 
distingeau mai mult prin bizarerie decât prin frumuseţe sau 
adâncime. 

Am scos de pe raft copia mea ferfeniţită din Waka vechi şi noi şi 
am citit încă o dată prefaţa lui Ki no Tsurayuki la această antologie 
clasică. In familia noastră ne mândream nespus cu faptul că stră- 
străbunicul meu, Kanesuke, prieten apropiat al lui Tsurayuki, îl 
ajutase să aleagă poemele din colecţie. Primele cuvinte pe care le-am 
citit la începutul acestei lucrări vechi m-au ajutat să înţeleg mai 
limpede prin ce se deosebeau cele două antologii. Tsurayuki 
spunea: „Poezia japoneză îşi trage seva din inima omenească, de 
unde cuvintele se desfac asemenea unor flori. înrădăcinaţi în lumea 
aceasta, trecem prin multe şi ne mărturisim trăirile cu ajutorul 
cuvintelor din poemele noastre". 

Mi-am amintit apoi vechile scrieri despre poezia chineză clasică, 
pe care le citisem în biblioteca tatei. In ele apărea mereu neştirbită 
ideea că imboldul poetic trebuie să-şi aibă rădăcinile în nabiră, nu în 
arta de dragul artei. „Cioplit de gândaci în lemn" - aşa numea unul 
dintre cărbirari operele mult prea elaborate ale contemporanilor săi. 

Cuvintele lui Michinaga îmi răsunau încă în minte: 

— Aşa vom domni peste viitor - cu literatura noastră. Kinto a 
uitat că poezia adevărată îşi trage seva din inima omului. 

La vremea aceea nici măcar nu îndrăzneam să mă gândesc la ce¬ 
rni spusese regenbil în continuare: poezia nu mai conta aşa de mult 
după apariţia lui Genji. 



Ape zăgăzuite 
Odae no mizu 


Gândul că trebuia să mă întorc la palat mă umplea de groază, dar 
în fiecare zi primeam scrisori de la cei rămaşi la curte, care mă 
întrebau cum mă simt sau dacă urma să mă întorc înainte de 
vremea cireşilor înfloriţi. Curând după ce am fugit înapoi acasă, 
Michinaga a oferit un spectacol de curse de cai la conacul soţiei sale. 
Cineva mi-a scris că invitatul de onoare fusese împăratul Kazan, 
care gusta din plin astfel de evenimente. M-a uimit din nou şiretenia 
lui Michinaga. Dacă vrei să-l câştigi de partea ta pe cel care îţi 
poartă ranchiună, cea mai bună cale este să-l măguleşti. 

Pentru cineva care devenise călugăr budist, Kazan se bucura de 
cursele de cai cu o plăcere mult prea lumească. Nu încăpea nicio 
îndoială - Michinaga îşi dădea bine seama că spectacolul călugărilor 
chiuind de bucurie după victoria echipei lor îl punea pe Kazan într- 
o lumină proastă. Regentul i-a oferit fostului împărat o mulţime de 
daruri, printre care şi unul foarte preţios - un cal multicolor din 
sidef. Mai mult, la întoarcere l-a condus el însuşi pe Kazan până 
acasă. Astfel Michinaga şi-a câştigat prestigiul de a fi fost onorat la 
petrecerea lui cu prezenţa unei feţe împărăteşti. La rândul său, 
Kazan a fost atât de încântat de darurile primite, încât duşmănia lui 
îndârjită faţă de Michinaga a început să se mai înmoaie. Regentul a 
avut satisfacţia de a-i fi intrat în graţii bătrânului împărat orgolios, 
dar, în acelaşi timp, şi de a-1 fi făcut să pară puţin caraghios. 

Am auzit apoi că împăratul Kazan pregătea o luptă de cocoşi la 
reşedinţa sa, la care erau aşteptaţi toţi tinerii cu sânge albastru ori 
de viţă nobilă. Spre surprinderea mea, Nobunori a reuşit să facă rost 
de o invitaţie. S-au stabilit echipele, iar băieţii s-au răspândit prin 
sate în căutare de păsări zdravene, sfădindu-se pe cocoşii buni de 



luptă. Kazan îl îndrăgea mult pe fiul său, al Cincilea Prinţ, dar nu 
prea îl avea la suflet pe Cel de-al Şaselea. Cei doi prinţi se aflau în 
tabere potrivnice. Kazan s-a străduit să aleagă cei mai buni cocoşi 
pentru tabăra de Stânga, pentru Cel de-al Cincilea Prinţ. Insă în ziua 
întrecerii, băieţii din Dreapta au câştigat întrecere după întrecere. 
Fratele meu mi-a povestit că, spre bucuria ascunsă a unora, Kazan a 
izbucnit furios, întinând astfel spiritul de voie bună al 
evenimentului pe care se străduise atât de mult să-l pregătească. 

Nobunori mi-a povestit amănuntele luptelor de cocoşi când s-a 
întors de la conacul lui Kazan, vrăjit de încleştarea păsărilor, de 
compania elegantă şi de râul de sake care a curs în voie. Noi nu am 
fost niciodată apropiaţi ca frate şi soră, dar în seara aceea Nobu a 
zăbovit în faţa paravanului meu, părând să-şi aleagă cuvintele 
potrivite pentru a-mi spune ce avea pe suflet. 

— Nu ţi-e dor de curte? şi-a luat el inima în dinţi şi m-a întrebat. 
Nu te plictiseşti acasă, când ai putea să te întorci la palat? 

Nu aveam de gând să-i mărturisesc de ce plecasem de la palat, 
dar fratele meu înţelegea ce simt. Da, eram puţin dezamăgită, 
simţindu-mă departe de viaţa imperială, în ciuda tuturor 
neajunsurilor ei. Fără voia mea, gândurile îmi fugeau uneori înapoi 
în apartamentele împărăteşti. Incet-încet, Nobunori îşi dădea seama 
că îi era mult mai bine şi lui de când sora sa intrase în serviciu la 
palat. Eram biletul lui de intrare la întreceri, lupte de cocoşi, 
sărbători udate cu vin, la care altminteri nu ar fi fost invitat 
niciodată. 

La scurtă vreme după aceea, am primit o misivă de la doamna 
Miya no Ben, care mă întreba când aveam de gând să mă întorc, îmi 
scria: 


Uki koto wo omoimiăarete aoyagi no ito hisashiku mo narinikeru 
kana 

Mâhnită de ceea ce ţi s-a întâmplat / Lipseşti de mult timp / Până şi 



ramurile sălciilor plângătoare s-au încâlcit. 

M-am gândit îndelung înainte să-mi compun răspunsul, 
împrumutând imaginea sălciilor: 

Tsurezure to nagame fum hi wa aoyagi no itodo uki yo ni midarete zo 
furu 

Ploaia curge şiroaie, / Zilele se preling. / Gândurile-mi triste încâlcite 
sunt / Ca ramurile de salcie plângătoare. 

Cred că exageram, dar numai puţin. începea totuşi să-mi fie dor 
de viaţa la palat. 

în toiul anotimpului cireşilor înfloriţi, tata a fost invitat la o 
sărbătoare a florilor, acasă la Michinaga, unde se instalase vremelnic 
palatul. Mi-a povestit că pregătirile pentru ca împăratul şi 
împărăteasa să se poată muta înapoi la palatul Ichijo erau aproape 
gata. Urmau să se mute înapoi peste o lună. 

— Apartamentele de acolo sunt mult mai mari, m-a certat tata. 
N-ai să te mai poţi plânge că este prea aglomerat şi să foloseşti asta 
drept scuză ca să stai departe de însărcinările de la palat. Să ştii că 
multă lume mă întreabă când ai de gând să te întorci. A venit până 
şi o doamnă care mi-a spus că speră să nu mai fi supărată pe ea. Mi- 
a vorbit întruna, nu se mai oprea, aşa că nici n-am ascultat-o până la 
capăt, dar am înţeles ce voia să zică. Ai suferit o nefericire acolo, 
asta este. Nu, n-am să te întreb ce s-a întâmplat. (Tata şi-a fluturat 
mâna, ca şi cum ar fi vrut să se apere de scuzele mele.) Nu are 
importanţă. Adevărul este că indiferent ce a fost, nimeni nu are o 
părere rea despre tine şi toată lumea îţi simte lipsa. Şi-a coborât apoi 
glasul într-o şoaptă gravă: Până şi Michinaga m-a tras deoparte şi 
mi-a spus că speră să revii în serviciul fiicei sale, acum că întreaga 
curte se întoarce la palat. Fuji, Michinaga însuşi a băgat de seamă că 



lipseşti! 

Sinceritatea tatei mi-a furat un zâmbet. Cât de uluit ar fi fost să 
audă ce spusese Michinaga despre Genji. 

Dar înţelegeam că venise timpul să mă întorc. Cum-necum 
trebuia să fac pace cu Saisho. I-am scris următoarea poezie, să văd 
dacă uitase de cearta noastră: 

Tojitarishi iwama no kouri uchitokeba odae no mizu mo kage mieji ya 
wa 

îngheţată între stânci / De s-ar topi apa zăgăzuită / Mi-ar prinde chipul 
în oglinda-i. 

Era aceeaşi metaforă pe care o folosisem când mă curta 
Nobutaka. Nu conta. Nu-mi vine în minte nicio imagine mai bună 
decât gheaţa atunci când două persoane sunt supărate, dar cel puţin 
gheaţa se poate topi. Dacă Saisho avea să-mi răspundă, atunci mă 
întorceam şi eu, spăşită, împreună cu celelalte doamne de la curte, 
care urmau să-şi reia serviciul după redeschiderea palatului Ichijo. 

Nu am aşteptat mult. A doua zi, un tânăr fermecător a sosit la noi 
cu o ramură de cireş de munte într-o beţie de flori care au lăsat o 
dâră bogată de petale în urma lor. De creangă era atârnat următorul 
poem de la Saisho: 

Miyamabe no hana fukimagau tanikaze ni musubishi mizu mo 

tokezarame ya wa 

Când suflă vântul din vale / Şi scutură florile de pe coastă / Apele 

legate se topesc şi ele. 


Ce hoaţă era. 



Aluzia ei isteaţă m-a făcut să zâmbesc fără voie. 79 Florile 
începuseră deja să se scuture. 

M-am întors la îndatoririle mele în noile apartamente din palatul 
Ichijo în prima lună de vară, împreună cu alte doamne care-şi 
luaseră un răgaz mai îndelungat. Vara este un anotimp periculos. 
Niciodată nu o lăsam pe fiica mea să iasă afară din casă, fiindu-mi 
teamă de demonii molimei care lâncezeau în aburii clisoşi din jurul 
capitalei. Când am plecat, Katako s-a cufundat într-o tristeţe cu 
neputinţă de alinat. Credea că nu aveam să mă mai întorc niciodată. 
Am încercat să o mângâi, dar ea s-a agăţat de mine cu şi mai multă 
putere. Nu încape nicio îndoială că auzise lumea vorbind despre 
molimă ca fiind un semn pentru Sfârşitul Veacului Legii lui 
Buddha. Nu puţini erau cei care chiar credeau că lumea urma să se 
sfârşească în războaie şi prăpăd. Pesemne că fata mea ascultase pe 
cineva citind descrierile grafice ale lui Genshin despre iad şi sunt 
sigură că asta i-a sporit groaza în clipa în care a văzut că plec. Mă 
cutremuram când mă gândeam ce imagini cumplite se ţeseau în 
mintea unui copil sensibil de şase ani. 

Preotul Genshin era peste tot, propovăduind mântuirea. Lumea 
este atât de putredă, spunea el, încât nu avem cum să ne mai salvăm 
prin puterile noastre. Dintr-un fruct stricat, ce altceva să iasă decât 
muşte şi viermi? Singura speranţă este să ne rugăm pentru 
renaşterea noastră în Pământul Pur al lui Buddha Amida. Căci 
numai de acolo vor putea sufletele noastre să purceadă spre lumină. 

Familia verişoarei mele începuse să ia aminte la predicile 
bătrânului preot. Fireşte că acolo ascultase Katako predicile cu 


79 Verbele musubu şi tokeru, care în poem se referă la apa „îngheţată" şi 
„topită", au şi alte două sensuri: „legată" şi „dezlegată". întrucât 
kimonourile sunt legate cu brâu, poemul poate fi citit şi cu înţelesul de 
„vei fi iarăşi dezvelită de haine". (N. a.) 



pricina. Mai târziu am aflat că şi Trandafir Domnesc se convertise la 
credinţa lui Genshin. 

întoarsă la palat, viaţa mea nu a fost nicidecum plăcută. Nu-mi 
venea să cred ce zvonuri răspândeau unele femei despre mine. 
Eram nespus de atentă să nu ies în evidenţă în niciun fel, şi, cu toate 
acestea, câteva doamne mă sfătuiau, nemulţumite, să fiu mai 
grijulie şi să nu-mi dau atâtea aere. Oare credeau că mie îmi făcea 
plăcere să mă tot cheme Michinaga în toiul nopţii? îşi închipuiau 
cumva că aveam de ales? Soţul meu mă cunoştea bine şi de aceea 
era încredinţat că viaţa la palat nu mi se potrivea. Poate că nu eram 
eu cea mai cuviincioasă fiinţă, dar era strigător la cer să fiu arătată 
cu degetul sub pretextul că aş fi avut nasul pe sus, fiindcă nu eram 
deloc aşa. 

Warinashi \ja hito koso hito to iwazarame mizukara mi wo \ja 

omoisutsubeki 

De necrezut! / Nu mă văd ca pe una de-a lor, / Dar se aşteaptă să mă 

dau bătută şi să mă fac una cu pământul? 

Nu aveam pe nimeni căruia să-i mărturisesc nefericirea că nu mă 
simţeam în apele mele acolo. Tata nu ar fi înţeles, iar Saisho şi alte 
câteva prietene m-au sfătuit să nu bag în seamă toate răutăţile, aşa 
cum făcuseră şi ele. 

— Te invidiază, atâta tot, îmi zicea Saisho despre cele care mă 
vorbeau pe la spate de fiecare dată când eram chemată la 
Michinaga. Ar trebui să te bucuri. 

Ea vedea în invidia celorlalţi un motiv de a te simţi mai bun decât 
ei. 

Ştiam că nu era bine să-i tot scriu lui Trandafir Domnesc, 
abătându-i atenţia de la îndatoririle ei de măicuţă, dar simţeam că o 
iau razna dacă rupeam legăturile cu lumea din afara palahilui şi 



ajungeam să cred, în schimb, că aceasta era singura lume care conta. 
Eram înconjurată de oameni pentru care nimic altceva nu mai 
exista. 

Intr-o după-amiază stăteam şi îmi vedeam de tristeţea mea, când 
Saisho mi-a întrerupt gândurile întrebându-mă pe neaşteptate dacă 
viaţa la palat mă ajuta să scriu despre Genji. A fost ca şi cum ar fi 
aruncat cu apă rece peste mine. Când am aflat întâia oară că urma 
să vin la palat, primul meu gând a fost că lucrul acesta îmi va fi de 
folos pentru scrierile mele. Şi, într-adevăr, era exact aşa cum îmi 
imaginasem, se dovedea că era mult mai bine să poţi descrie 
anumite detalii ale vieţii la palat după ce le-ai văzut cu ochii tăi. 
Dar, una peste alta, eram dezamăgită de cât de meschină putea fi 
viaţa între zidurile împărăteşti. Lumea lui Genji era mai distinsă 
decât cea reală. Intre timp, Michinaga mă trăgea mereu de mânecă, 
îndemnându-mă să scriu şi mai multe poveşti care să fie citite în 
apartamentele împărătesei, în speranţa că astfel îl va convinge pe 
împărat să petreacă mai mult timp acolo. Aveam impresia că 
Michinaga îl vedea pe Genji ca pe o momeală. Toate acestea nu-mi 
uşurau deloc munca. 

Dar, de fiecare dată când mă gândeam că viaţa la palat era un 
chin şi că nu o mai puteam îndura, se găsea mereu cineva care să-mi 
spună câte un cuvânt cum nu se poate mai binevoitor. îmi dădeam 
seama că într-un timp scurt îmi făcusem şi prieteni şi că pe 
zgripţuroaicele cu limba înveninată, care se simţeau datoare să 
toace mărunt fiecare nou-venită în moara lor de bârfe, le număr ai de 
fapt pe degetele de la o mână. Mă închisesem în camera mea şi nu 
mai voiam să dau ochii cu nimeni, când, în cea de-a cincea zi a lunii 
a cincea, doamna Koshosho mi-a trimis un glob înmiresmat, 
împreună cu următorul poem: 


Shinobitsuru ne zo arawaruru ayamegusa iivanu ni kuchite 



yaminubekereba 

De nu sunt ofilite, căutăm mereu rădăcinile de irişi ascunse în mâlul 
iazului. / De nu sunt ofilite, glasurile noastre trebuie să iasă la lumină şi 
să vorbească pentru tine. 

Bunătatea ei mi-a înmuiat inima şi mi-a întărit hotărârea de a nu 
mă lăsa doborâtă de câteva jigniri primite pe nedrept. Ca răspuns i- 
am trimis următorul poem: 

Kyou wa kaku hikikeru mono zoo ayamegusa zvaga migakure ni 
nurezvataritsuru 

înmuiată în lacrimi de mulţumire, deopotrivă cu inşii, / M-ai scos 
astăzi la lumină din ascunzătoarea în care ne furişaserăm. 

împărăteasa mă felicita pentru poveştile al căror personaj era 
Genji. începeam să pricep că duşmănia pe care mi-o arătau anumite 
doamne era pricinuită mai degrabă de invidia lor pentru faptul că 
intrasem în graţiile împărătesei decât de atitudinea tatălui ei. într-o 
zi ploioasă din luna a şasea, Michinaga a trecut pe la Shoshi şi a 
băgat de seamă că Maiestatea Sa avea o poveste cu Genji. După ce a 
isprăvit cu replicile obişnuite, a luat o foaie de hârtie pe care erau 
desenate nişte prune şi a scris: 

Sukimono to na ni shi tatereba miru hito no orade suguru zoa araţi to 
zo omou 

Se ştie că e acră, / Dar cine vede aşa o prună / Neîndoios o va lua în 
seamă. 

Aşadar, mi-am zis în sinea mea, poate foarte bine să încropească 
versuri inteligente. Am râs împreună cu toate celelalte la auzul unui 
asemenea de poem, dar am rămas trăsnită, cum nu mai fusesem 
niciodată în viaţa mea, când a venit şi mi l-a întins mie. Trebuia 



totuşi să-i răspund, altfel aveam să fiu luată de caraghioasă. Ce bine 
că mă pricepeam la astfel de lucruri! Răspunsul mi-a răsărit în 
minte cât ai clipi. Am luat pensula şi am scris: 

Hito ni mada orareru mono zoo tare ka kono sukimono zo to ua 
kuchinarashikemu 

Cum de poate fi cineva încredinţat că pruna este acră / Dacă fructul 
nici măcar nu i-a atins vreodată buzele? 

Cuprinsă de emoţii, i-am înmânat răspunsul meu lui Saisho, ca 
să-l citească ea pentru mine. A început să recite, dar s-a oprit puţin 
înainte de ultimul vers. Se auzeau picurii de ploaie, ceea ce-mi 
spunea că se lăsase o tăcere adâncă. Când a încheiat, toată lumea a 
izbucnit în râs. Chiar şi împărăteasa şi-a acoperit gura cu mâneca şi 
a spus: 

— Te-a întrecut, tată. 

Michinaga zâmbea şi el. Era limpede că-i plăceau schimburile de 
poezii. 

Saisho radia cu toată fiinţa către mine, ca şi cum mi-ar fi spus 
„Vezi, nu e rău să îţi dai frâu liber uneori". Era prima dată când nu 
mi s-a mai părut că ţinta râsetelor eram eu. Şi mi-a încolţit în minte 
gândul că poate era loc şi pentru mine în lumea aceasta 
împărătească. 


Doamna însemnărilor de căpătâi 
Sei Shonagon 


De obicei, în suita privată a împărătesei de la palatul Ichijo erau 
în jur de treizeci de doamne. Apartamentele erau neîncăpătoare, iar 
de intimitate nici nu putea fi vorba. Se întâmpla adesea ca mai 



multe femei să se afle, concomitent, în perioada impură a lunii. îşi 
luau liber împreună, aşa încât cele rămase în locul lor nu mai 
pridideau cu îndatoririle, de două ori mai multe decât de obicei. Iar 
în zilele în care era de bun augur să-ţi speli părul, bineînţeles că 
toate se înghesuiau s-o facă. într-o gospodărie cu două-trei femei nu 
ar fi fost o corvoadă prea mare, dar fiind vorba despre treizeci de 
doamne se strângea un volum impresionant de păr care trebuia 
spălat. îmi părea rău de ele, dar slujnicele noastre nu reuşeau 
niciodată să se spele pe cap în zilele norocoase, pentru că erau 
nevoite să ne ajute pe noi. 

Iarna mi se părea un adevărat supliciu. Părul se usca foarte greu 
şi rămâneam toată ziua îngheţată, cu un văl rece şi jilav pe spate. 
Dar era plăcut când afară era arşiţă, mai ales în cea de-a şaptea zi a 
lunii a şaptea. Era ziua când copiii se rugau să fie senin, pentru ca 
păsările coţofene să-şi poată făuri podul spre cer pentru sărbătoarea 
Tanabata. Noi ne rugam să nu plouă, ca să ni se usuce părul mai 
repede. 

In prima Tanabata pe care am petrecut-o la palat, m-am trezit în 
zori împreună cu celelalte doamne ca să ne pregătim şi, cu ajutorul 
slujnicelor, să ducem la bun sfârşit toată această corvoadă, 
împărăteasa îşi spălase şi ea părul în ziua aceea, dar bine ascunsă în 
apartamentele sale, însoţită de o mână de doamne mai apropiate 
din suita personală. Noi, celelalte, ne soream leneşe, pieptănându- 
ne părul să se usuce, îmbrăcate neoficial. Vara era pe sfârşite, dar în 
ziua aceea era o arşiţă cumplită şi încă purtam cămăşile albe, 
diafane peste pantaloni lungi. Niciodată nu mi-a plăcut portul 
acesta. Necazul este că prin ţesătura aceea se văd şi sânii, şi buricul 
şi nu sunt foarte multe femei care să aibă un buric arătos. 

Câteva doamne se adunaseră într-un colţ al verandei dinspre 
apus. Mi-am făcut loc şi eu într-acolo, curioasă să aflu ce le atrăsese 
atenţia. în grădină stătea o femeie pe care nu o mai văzusem înainte. 
Era mică de statură şi subţire, cu trăsături tăioase. Avea nişte haine 



decolorate, iar părul lung, uşor ondulat şi pe jumătate încărunţit, îl 
purta legat la spate. îşi ţinea spinarea foarte dreaptă, aşa cum fac 
uneori persoanele mărunte, şi vorbea cu mare însufleţire. Câteva 
doamne păreau s-o cunoască. In spatele meu a apărut doamna 
Koshosho. Am întrebat-o cine e femeia aceea. 

— Este Sei Shonagon, m-a lămurit ea. Cea care s-a aflat în 
serviciul răposatei împărătese şi a scris însemnările de căpătâi acum 
câţiva ani. Cu siguranţă ai văzut cartea - a făcut mare vâlvă la curte. 

— O! am şoptit eu. Şi acum în serviciul cui se află? 

— Al nimănui. După ce i-a murit şi cea de-a doua stăpână, nu s-a 
mai găsit niciun loc pentru ea. A fost atât de apropiată de 
împărăteasa Teishi şi de Korechika, încât toată lumea care doreşte 
să rămână în graţiile lui Michinaga o ocoleşte. Păcat. Locuieşte 
singură şi lumea spune că s-a schimbat. 

M-am uitat la micuţa femeie plină de viaţă care fermecase 
întregul grup cu vorbele ei şi am şovăit. Am încercat să-mi închipui 
cum m-aş simţi eu dacă ar fi să am o soartă nefericită ca a ei. Aş 
avea oare curajul să vin în vizită la curtea duşmanilor mei? Mă 
îndoiesc. Mai degrabă m-aş strecura neştiută de nimeni la o 
mănăstire. 

Mi-am amintit cum am citit la Echizen crâmpeie din însemnările 
de căpătâi ale lui Shonagon. Jinduită după civilizaţia capitalei cum 
eram atunci, am sorbit cu nesaţ tot ceea ce avea legătură cu 
societatea din Miyako. Se pricepea să surprindă miezul vieţii la 
palat, făcând ca totul să pară atât de plin de graţie şi de captivant. în 
zadar am căutat măcar o urmă din suferinţa pe care împărăteasa 
Teishi trebuie să o fi îndurat din poziţia ei ingrată, căci Shonagon nu 
s-a aplecat decât asupra lucrurilor fermecătoare. M-a scos din sărite 
cu micile bârfe pe care le descria şi cu felul în care, după fiece 
întâmplare, ea apărea mereu ca fiind cea mai isteaţă. O iertasem 
pentru lucrurile jignitoare pe care le scrisese despre soţul meu. 

Dar, privind cât de stăpână pe ea stătea acolo, cu toate că 



decăzuse de tot, îmi era greu să nu mă las cuprinsă de un simţământ 
neobişnuit de admiraţie faţă de ea. Părăsise curtea în urmă cu cinci 
ani şi era limpede că hainele pe care le purta erau de atunci, puţin 
cam îmbâcsite şi şterse. Răspândea un iz de murdărie, dar nu părea 
să se sinchisească. împreună cu Koshosho, m-am apropiat de ceata 
de doamne de pe verandă. 

Numaidecât, Sei Shonagon s-a uitat la noi, zicând: 

— Ea cine este? Nu ştiu ce e cu mine de la o vreme, nu mai 
cunosc pe nimeni. 

Doamna Dainagon i-a răspuns: 

— Este fiica lui Tametoki. Ni s-a alăturat la începutul anului. 

Shonagon a izbucnit într-un hohot de râs. 

— A, da, soţia răposatului guvernator Nobutaka, nu-i aşa? 
Autoarea poveştilor lui Genji? Sunt foarte încântată să te cunosc. 
Spune-mi, cum ţi se zice aici la palat? Lasă-mă să ghicesc - poate 
Fujitsubo? Doamna la care prinţul Genji nu poate să ajungă? 

Am rămas uimită de atitudinea ei făţişă. Nu mai întâlnisem 
niciodată pe cineva atât de deschis de la prima întâlnire. 

— îi spunem Murasaki, a intervenit Miya no Ben. 

— Fireşte! Murasaki! a strigat Shonagon fără jenă, apoi a dat din 
cap gânditoare. Da, înţeleg. Toate ne-am dori să fim Murasaki. 
Norocoaso. 

A mijit ochii în lumina soarelui. 

— Bine, Murasaki, sper să avem prilejul să stăm de vorbă într-o 
bună zi. îmi plac poveştile tale. Sincer. Eşti foarte isteaţă - mai 
isteaţă decât am fost eu. Mai stau aici câteva zile, după care plec 
într-un pelerinaj. Mă găseşti la conacul lui Korechika. 

Aşadar Sei Shonagon aflase despre Genji. N-ar fi trebuit să mă 
mir. Doar ştiam că scrierile se răspândesc în lume ca lintiţa pe 
iazuri. Nu ştii niciodată unde ajunge ceea ce ai scris. Toate 
doamnele din jurul meu o priveau pe Shonagon cu un amestec de 
încântare şi milă, pentru că soarta ei putea fi a oricăreia dintre noi 



dacă lucrurile ar lua o altă întorsătură în vieţile noastre. Cu toate 
acestea, pierderea rangului atrăgea după sine o anumită libertate. 
Putea foarte bine să stea la Korechika, pentru că nu mai avea nimic 
de pierdut. De ce i-ar mai fi păsat ce părere avea Michinaga? M-a 
năpădit atunci dorinţa vie de a o întreba cum reuşise să scrie cât 
timp lucrase la curte. Mă întrebasem mereu dacă îşi găsea timp să 
scrie în timpul serviciului sau în vremea când primea răgaz de la 
curte. Şi mai era ceva care mă frământa în legătură cu însemnările ei 
de căpătâi, încă de prima dată când le-am citit. 

Nu am avut curajul să mă duc la conacul lui Korechika, dar am 
născocit o altă cale de a mă întâlni cu ea înainte să plece în pelerinaj. 

Mi-am luat un răgaz de la palat pentru a participa la parastasul 
mamei. Ca să mă pot întâlni cu Shonagon, am plecat cu o zi mai 
devreme şi i-am trimis un mesaj prin care îi transmiteam că mă 
aflam la templul familiei noastre, în cazul în care găsea timp să 
treacă pe acolo. Le-am rugat pe slujnice să se uite după ea în timp ce 
eu îmi făceam rugăciunile. A venit neînsoţită, spre seară. Când am 
intrat în cămăruţa pe care preotul o păstrase pentru mine, am găsit- 
o făcându-şi vânt cu evantaiul, ca să scape de arşiţa cumplită de 
peste zi. 

— A, glasul clopotelor de templu şi al cochiliilor de melc, mi-a zis 
ea. O adevărată plăcere. Simţi că eşti departe de lume. 

Cu unii oameni nu reuşeşti niciodată să treci dincolo de 
banalităţi, în vreme ce cu alţii te înţelegi chiar şi dincolo de cuvinte. 
Nu înseamnă neapărat că te asemeni cu ei. In multe privinţe, 
Shonagon şi cu mine eram ca apa şi uleiul, dar am simţit că între noi 
există o legătură. 

Toată lumea ştie că, la treizeci şi şase de ani, o femeie este 
vulnerabilă. Atunci e sensibilă la influenţe nefaste şi trebuie să aibă 
mai multă grijă pentru a-şi păstra cumpănirea trupului şi a 
sufletului. In urmă cu patru ani, când Shonagon se afla chiar la 



această vârstă delicată, i s-a stins stăpâna Genshi. De atunci viaţa ei 
a intrat pe un făgaş şubred. Poate dacă ar fi fost mai tânără - sau 
mai bătrână - ar fi reuşit să-şi recapete poziţia la curte, dar, din 
pricina anului nefast, s-a lăsat pur şi simplu păgubaşă, mi-a povestit 
ea. Prea istovită la vremea aceea să mai încerce fel de fel de 
şiretlicuri ca să-şi găsească o altă slujbă, a descoperit cu uimire că, 
după ce a renunţat la toate, şi-a recăpătat ca prin minune vlaga, iar 
bucuria de a trăi a revenit şi ea în viaţa ei. 

Ii era dor de viaţa de la curte? Da, dar avea o mulţime de amintiri 
care să-i aline dorul. Cunoştea mai bine decât mulţi alţii cât de 
trecătoare erau slujbele la curte, la fel ca bucuriile şi tristeţile dintre 
zidurile palatului. 

— Nu va mai fi niciodată la fel de bine ca odinioară, a spus ea cu 
hotărâre. 

Răspunzând la întrebarea mea lipsită de delicateţe legată de 
motivul pentru care în scrierile ei nu se găsea nimic despre 
necazurile împărătesei Teishi, a oftat şi şi-a îndreptat privirea către 
munţii din zare. In cele din urmă mi-a spus: 

— Nu aveam de gând să strâng la un loc notiţele pe care le-am 
scris la întâmplare. Ştii bine, nu sunt decât nişte observaţii legate de 
lucrurile din viaţa noastră de zi cu zi. Dar într-o zi, am făcut rost de 
un vraf de hârtii şi n-am putut rezista tentaţiei. Korechika îi adusese 
împărătesei un teanc de caiete şi ea mi le-a dat mie, pentru că atunci 
nu avea nevoie de ele la înregistrări oficiale. „Foloseşte-le ca să îţi 
aduni însemnările într-o carte de căpătâi", mi-a spus ea. Cum să nu 
te îmbie la scris toată hârtia aceea imaculată? Odată ce m-am 
apucat, nu m-am mai putut opri din scris. Nu ştiu cum lucrezi tu la 
poveştile lui Genji. Dar îmi închipui că şi tu ajungi câteodată într-un 
punct dincolo de care povestea începe să pună stăpânire pe tine şi 
tot ce poţi face este s-o aşterni pe hârtie. 

Am zâmbit. înţelegea foarte bine ce înseamnă să-ţi dea ghes o 
poveste. 



— Dar după aceea, a continuat Shonagon, steaua împărătesei 
mele s-a prăbuşit. In ultimele ei zile, când era grea şi mai mereu 
chinuită de dureri, Teishi m-a chemat la căpătâiul ei. Mi-a spus că 
singura ei mângâiere era să citească notiţele mele despre reuniunile 
de poezie la care participam, jocurile pe care le jucam, listele de 
lucruri care ne plăceau. „Era aşa de bine", se tânguia ea, „pe vremea 
când tata era regent". 

Am hotărât atunci ca însemnările mele să rămână un omagiu 
pentru lumea împărătesei Teishi. Nu voiam să le întinez cu 
greutăţile cu care o blagoslovise, iartă-mă, tiranul tău, Michinaga. 
înadins am lăsat cartea neorânduită, o culegere de însemnări la 
întâmplare. Dacă m-aş fi străduit să le aşez în ordine cronologică, 
atunci lucrurile rămase nespuse ar fi sărit în ochi. îţi vine să crezi că 
lumea mă bănuia că aş fi fost prea prietenoasă cu Michinaga? 

Tu ai urmat o altă cale cu Genji al tău, mi-a spus ea mai departe, 
înţeleg de ce te-a înhăţat Michinaga în alaiul fiicei sale. Bănuiesc că 
vrea să stea cu ochii pe tine. Când am citit povestea lui Genji în 
surghiun, gândurile mi-au fugit îndată la fratele mult iubitei mele 
stăpâne, Korechika. Mi s-au umplut ochii de lacrimi ştiindu-1 singur 
pe malurile acelea sălbatice, mistuit de dorul de cei dragi, rămaşi în 
capitală. 

Shonagon a luat un bol de găluşte de orez şi boabe de fasole 
înmuiate în sirop de struguri. 

— Sper că mă vei ierta, a zis ea. Mâncarea se numără printre 
răsfăţurile pe care odinioară le luam ca pe ceva de la sine înţeles. 

Nu mâncase nimic toată ziua. 

— Când nu o văd prin preajmă, nici nu mă gândesc la mâncare. 
Dar, dacă pe masă se găseşte ceva de îmbucat, mă cuprinde dintr- 
odată o foame cumplită. Oricum, în compania ta mă simt ca în 
vremurile bune, mi-a mărturisit ea printre îmbucături. Distanţa m-a 
ajutat să-mi rearanjez amintirile. Ciudat, dar am ajuns la concluzia 
că toate acele ore lungi pe care le petreceam la palat în încăperile 



noastre, sporovăind şi ronţăind câte ceva, mereu nemulţumite 
pentru că ne plictiseam, privind înapoi, de acele clipe îmi este cel 
mai dor. 

S-a uitat în ochii mei şi a râs. 

— Bineînţeles, trebuie să recunosc că cel mai frumos lucru de la 
palat era faptul că puteam să ne facem ochi dulci cu atât de mulţi 
bărbaţi. Insă niciodată n-am întâlnit unul ca prinţul tău, Genji. Mare 
păcat! 

— Nici măcar Korechika? am îndrăznit eu. 

De când citisem însemnările ei de căpătâi, m-am întrebat mereu 
dacă nu cumva între ei se înfiripase o legătură. 

Shonagon a zâmbit. 

— Intr-adevăr, era un băiat plăcut. Aşa de chipeş şi de isteţ. Cred 
că el s-a apropiat cel mai mult de Genji, din câţi am cunoscut eu. 
Dar îi lipsea gingăşia lui Genji, mai ales faţă de femei. 

A sorbit şi ultimul strop de sirop de pe beţişoare şi le-a aşezat cu 
grijă deasupra bolului. 

— Bărbaţii pot fi o adevărată pacoste, după cum ştii şi tu. 

Ascultând-o pe Shonagon, mi-am dat seama că scrierile ei aveau 

aceeaşi vioiciune ca şi vorbele sale. A continuat să-mi povestească, 
în felul ei practic: 

— Dacă nu există o anumită sensibilitate, micile greşeli pot să 
strice complet o întâlnire frumoasă. De pildă, abia se crapă de ziuă 
şi el sare numaidecât şi începe să-şi caute evantaiul şi hârtiile. Pare 
preocupat mai mult de şnurul pălăriei, dacă este legat cum trebuie, 
aşa că tu rămâi acolo întinsă, uitată şi lăsată de izbelişte. Nu-i aşa că 
e îngrozitor? Sunt sigură că Genji nu s-ar despărţi niciodată în felul 
acesta de o doamnă. Genji ştie că o femeie îşi doreşte ca iubitul ei să 
zăbovească puţin dimineaţa, înainte de plecare. îmi place la nebunie 
felul în care el se codeşte până când se luminează de-a binelea, şi 
atunci doamna se simte ea însăşi nevoită să-l alunge, ca să-şi apere 


onoarea. 



Fără să vreau, un zâmbet mi-a înflorit pe buze gândindu-mă la 
cât de lipsită de constrângeri era Shonagon. Era în stare să facă orice 
fleac să pară interesant, pur şi simplu prin felul în care povestea. 
Mi-o închipuiam la curte. Pentru ea, totul trebuie să fi fost un 
spectacol în care ea juca rolul principal. Cu darul ei de a vorbi, 
întâmplările neînsemnate deveneau poveşti, iar ea era personajul 
lor. Chiar şi în starea deplorabilă în care se afla, Shonagon era ca un 
fluture care zbura de la un subiect la altul, în vreme ce eu aveam 
impresia că sunt o omidă ascunsă în umbră, rumegând încet fiecare 
experienţă pentru a o transforma în ceva diferit. Dintr-odată 
Shonagon s-a dezlănţuit asupra mea: 

— îmi dau seama că mă dispreţuieşti, a zis ea încet, înţelegând 
greşit zâmbetul meu. 

M-a uluit. 

— Deloc, am asigurat-o eu. Doar că felul dumneavoastră liber de 
a vorbi este năucitor pentru cineva ca mine. 

— Este adevărat că acum nu mă mai leagă nimic, a zis ea, 
aşezând cu grijă beţişoarele în faţa bolului golit. înţeleg foarte bine 
situaţia ta şi poate într-o zi mă vei înţelege şi tu pe mine. A fost o 
vreme în viaţa mea când ceremonialul societăţii de la curte avea o 
însemnătate nemaipomenită pentru mine şi îi criticam pe cei care nu 
respectau regulile, indiferent din ce motiv. Acum culeg cu vârf şi 
îndesat roadele criticilor mele drept răsplată pentru mândria mea 
de atunci. 

Să-ţi spun ceva, mi-a zis ea atingându-mi mâneca hainei cu 
degete uscăţive. Odată, la capela unde stăpâna mea îşi făcea 
rugăciunile, a venit o călugăriţă bătrână. Era ca un câine, pândind să 
înşface ofrandele de orez şi de fructe. Ce-am mai râs de ea atunci! 
Niciuna dintre noi nu s-a gândit că sărmana suferea de foame. Nici 
prin gând nu mi-a trecut atunci că eu însămi aveam să ajung ca ea! 

M-a lăsat fără grai. Nu mai era aceeaşi femeie care scrisese 
însemnările de căpătâi pline de strălucire. Abia după ce a plecat mi- 



am dat seama că nu am apucat s-o întreb dacă mai scrie. 


Floarea miresei, înflorită 
Ominaeshi sakari 

Toamna era pe sfârşite, când împărăteasa s-a hotărât pe nepusă 
masă să plece în vizită la mama ei, să admire frunzele ruginii pentru 
care Conacul Tsuchimikado era renumit. A ales câteva doamne care 
urmau s-o însoţească, printre care mă număram şi eu. In sfârşit 
aveam să văd cu ochii meu locul despre care tata îmi povestise de 
atâtea ori. Au existat şi doamne care credeau că s-ar fi cuvenit să fie 
alese ele. Am aflat că spuneau răutăţi despre mine şi mă bârfeau. 
Aprecierea pe care mi-o arăta împărăteasa pentru faptul că îi făcea 
plăcere compania mea dezlănţuise o furtună de invidie. La 
începutul anului mă tot frământasem din pricină că lumea mă 
vorbea de rău fără să fi avut nicio vină, dar acum eram împăcată cu 
gândul că nu puteam să fiu pe placul tuturor. Orice s-ar fi 
întâmplat, se găsea mereu cineva care să se declare nemulţumit. Mă 
învinovăţeau pentru toate nefericirile lor, şi asta numai din pricină 
că eram nou-venită. 

Odată cu vremea rece, culorile toamnei se adânciseră. Grădina îţi 
tăia răsuflarea. Fiecare colţişor era la fel de frumos cum îl zugrăvise 
tata. Aici, Michinaga era mult mai prevăzător decât la palat. Era 
casa soţiei sale şi poate că de aceea se înfrâna să le cheme pe 
doamnele din suita lui Shoshi după bunul său plac. 

De la o vreme, împărăteasa se îndeletnicea, plină de ardoare, cu 
amestecurile de parfumuri pentru beţişoare. Fireşte că ştia deja 
multe despre miresme, dar aflase că şi eu eram interesată de astfel 
de parfumuri. Străbunul nostru, al amândurora, Fuyutsugu, o 
călăuzise pe prinţesa Kaya, ajutând-o să obţină şase miresme clasice 



pentru beţişoare parfumate, aşa că Shoshi şi-a închipuit că eu 
trebuie să am ceva cunoştinţe despre tainele amestecurilor vechi. 
Nu avea niciun rost să mă prefac modestă. De la străbunicul şi de la 
tata moştenisem, într-adevăr, mai multe reţete pentru toate cele şase 
tipuri de miresme şi eram dornică să le încerc pentru plăcerea 
Maiestăţii Sale. împărăteasa mi-a pus la dispoziţie ajutoare şi s-a 
îngrijit să am toate ingredientele de care aveam nevoie. Era bine că 
aveam pe cineva alături pentru reţeta amestecului Tăciune, deoarece 
pasta trebuia bătută cu pisălogul de trei mii de ori. 

în iarna aceea, la îndemnul mamei sale, împărăteasa a hotărât să 
organizeze un concurs de parfumuri pentru beţişoare. Rinshi era o 
creatoare iscusită şi avea să ofere propriile sale miresme. Cred că 
avea câteva reţete personale care datau de pe vremea împăratului 
Ninmyo, deoarece auzisem că avea cunoştinţă de nişte amestecuri 
secrete transmise din mamă în fiică - reţete ce nu trebuiau 
dezvăluite bărbaţilor. Eram curioasă să ascult 80 miresmele acelea şi, 
în acelaşi timp, eram nerăbdătoare să mi le pun în practică pe ale 
mele. 

Rinshi le privea bănuitor pe toate femeile pe care soţul ei le 
favoriza în vreun fel sau altul. Nu-i scăpase faptul că Michinaga mă 
chemase să vorbim despre Genji. Pe mine nu mă trăgea deloc inima 
să mă iau la întrecere cu ea, în nicio privinţă, dar, fiindcă însăşi 
împărăteasa ceruse ca acest concurs să aibă loc, nu aveam altă cale 
decât să-mi dau toată silinţa. 

Timp de zece zile ne-am ocupat cu pregătirile la Tsuchimikado. 
După ce adunam ingredientele cuvenite pentru fiecare amestec, le 
puneam într-un vas de lut pe care îl închideam cu hârtie uleită. 
Apoi îngropam fiecare vas adânc în pământ, la rădăcina unui crin. 


80 Atât în limba chineză, cât şi în japoneză se utilizează verbul „a asculta" 
(în japoneză kikn) pentru a descrie senzaţia olfactivă cu care se savurează 
mirosul beţişoarelor parfumate. (N. a.) 



Era bine să stea îngropate în apropierea unei ape curgătoare. Am 
găsit lesne câte un loc potrivit pentru fiecare, lângă pârâiaşele care 
împânzeau grădinile de la Tsuchimikado. Ingredientele aveau să 
dospească îndeajuns până la începutul lunii a unsprezecea, când 
avea loc concursul. 

Din cele şase feluri de parfumuri stabilite de Fuyutsugu, eu am 
pregătit trei: Floare de prun pentru primăvară, un Şambelan regal 
pentru toamnă şi Tăciune pentru iarnă. 

Iată reţeta pe care am folosit-o pentru Floare de prun: 


Lemn de oud 
Lemn de santal 
Scoici de mare 


408 grame 81 mosc 
30 grame cuişoare 

168 grame pojarniţă 

nard 


12 grame 
120 grame 
12 grame 
12 grame 


Mai întâi se amestecă lemnul de oud şi cuişoarele şi se mărunţesc 
într-o piuă de fier. Apoi se adaugă scoicile şi lemnul de santal şi se 
amestecă bine. Se adaugă şi pojarniţa şi nardul şi se mărunţesc bine. La 
sfârşit se pune moscul. Apoi se încorporează pulpa de la 20 de prune 
coapte şi miere cât să se întărească. Se bate bine de 500 de ori. 
Amestecul se face apoi biluţe de mărimea unui ou de sturz şi se pune la 
păstrat în vase vechi de lut (e bine să nu fie vase noi). Se acoperă şi se 
îngroapă în pământ puţin peste o Lună de zile. Când parfumul este 
gata, se scoate din pământ şi se foloseşte neîntârziat. Altfel, începe să-şi 
piardă mireasma de cum prinde aer. 


Iată şi reţeta pentru amestecul Tăciune: 


81 Echivalentul în sistemul modern de măsuri. Lemnul de oud este o 
esenţă tropicală de lemn tare, cu o densitate atât de mare, încât se 
scufundă în apă, de unde şi numele japonez de jinkd, „parfum scufundat". 
(N. a.) 



lemn de ond 204 grame lemn de santal 2 grame 

tămâie 48 grame scoici de mare 96 grame 

cuişoare 96 grame mosc 12 grame 

pojarniţă 12 grame 

Se amestecă toate ingredientele, în afară de scoici, într-o piuă şi se 
adaugă miere. Se bate bine de 3 000 de ori. Se adaugă scoicile încălzite. 
Se glazurează cu miere. Compoziţia trebuie să fie neagră-gălbuie, cu 
grijă să nu se închidă prea tare. Se rotunjeşte în biluţe mari şi se 
îngroapă în vase de lut. Acest amestec are nevoie de mai mult timp să se 
matureze, în funcţie de vreme. 

Nu prea aveam încredere să lăsăm amestecurile acolo după 
plecarea noastră la palat. Dar cum aş fi putut să-i mărturisesc 
împărătesei una ca asta? Nu era vorba că nu aveam încredere în 
mama ei, dar una dintre slujnicele mult prea zeloase ale lui Rinshi 
ar fi putut foarte uşor să umble la vasele noastre. De aceea m-am 
hotărât să trimit acasă câte puţin din fiecare amestec şi l-am rugat 
pe tata să le îngroape în grădina noastră. 

Cât timp am stat la Tsuchimikado, am avut o cameră la capătul 
culoarului. Era cea mai frumoasă încăpere, cu o vedere minunată 
spre grădină, atunci când ridicam storurile. Intr-o dimineaţă, m-am 
trezit devreme şi, când am deschis ferestrele, peste grădină plutea o 
ceaţă fină de toamnă, iar bruma strălucea printre ierburi. Tocmai mă 
bucuram de liniştea desăvârşită când am auzit dintr-odată un glas 
cunoscut poruncindu-le slujitorilor să cureţe pârâul de crenguţele 
uscate care-i poticneau curgerea, între timp, Michinaga îşi făcu şi el 
apariţia dinspre pod, păşind semeţ. Se îndrepta către o mare de 
floarea-miresei, care se întindea în partea de miazăzi. L-am văzut 
aplecându-se şi culegând o tulpină, după care s-a întors la conac. 
Speram să nu mă fi văzut, dar n-am avut norocul acesta - mi-a 



azvârlit florile delicate verzi-gălbui peste perdea, direct în cameră. 

— Să nu cumva să-mi înapoiezi darul fără un poem! mi-a strigat 
el. 

Michinaga era îmbrăcat la patru ace chiar şi la ceasul acela 
matinal, în vreme ce eu abia mă trezisem, grăbindu-mă să privesc 
grădina înainte de a apuca să-mi fac toaleta. Ruşinată că fusesem 
văzută nearanjată, m-am retras repede din faţa ferestrei şi mi-am 
căutat pensula şi hârtia. Ştiam că până la orele prânzului limbile 
ascuţite aveau să mă toace deja mărunt. 

Dar în clipa aceea mă frământam mai mult din pricina faptului că 
nu ştiam cum să-i răspund lui Michinaga. îmi aruncase o 
neînsemnată floare a miresei, nu o floare mândră, care să-ţi ia ochii, 
după cum nici eu nu eram. Gândul acesta mi-a trezit în minte un 
poem: 

Ominaeshi sakari no iro wo miru kara ni tsuyu no wakikeru mi koso 
shirarure 

Privind la culoarea florii-miresei / Inima îmi spune / Că rouă a ales-o 
înadins. 

— Foarte iscusit poem la ceasul acesta vremelnic al dimineţii, a 
zis el după ce i-am întins poezia peste perdea. 

L-am văzut zâmbind în clipa în care mi-a cerut pensula. Mai 
rămăsese pe ea cerneală doar cât să-şi scrie răspunsul pe aceeaşi 
bucată de hârtie. L-a scris cu o repeziciune care m-a lăsat fără grai: 

Shiratsuyu wa wakite mo okaji ominaeshi kokoro kara ni ya iro no 

somuramu 

Rouă sclipitoare nu alege, / Ci floarea-miresei, după placul inimii, 



/îşi ia culoarea. 82 


Ultimele cuvinte, „îşi ia culoarea", erau scrise în chip fermecător, 
mai şters decât celelalte, fiindcă cerneala era pe sfârşite. Michinaga 
nu a mai aşteptat un răspuns din partea mea, dar eu am rămas acolo 
multă vreme după aceea, ca într-un vis, cu hârtia în mână. Acest 
mic schimb de poeme nu fusese rău deloc. Mă întreb dacă nu cumva 
Michinaga încerca să-i semene lui Genji. 

împărăteasa a revenit la palat în prima zi a lunii a zecea, cea 
dintâi zi de iarnă. Deoarece mă aflam în perioada impură a lunii, 
mi-am luat câteva zile de răgaz şi m-am întors acasă. De data 
aceasta, fiica mea n-a mai fost la fel de bucuroasă. Se obişnuise cu 
gândul că, deşi eram nevoită să stau departe de ea multă vreme, nu 
aveam să lipsesc pentru totdeauna şi mă întorceam mereu s-o văd. 
Tata îngropase cu grijă vasele cu esenţe de parfum, aşa cum îl 
rugasem. Era încântat de concurs. Deja se răspândise vorba prin 
lume şi se anunţau mulţi privitori. îmi puneam speranţele în 
amestecul Tăciune. 

Mi-am reluat îndatoririle la palat şi am început să ajut la 
pregătiri. Luna a unsprezecea era minunată pentru un concurs de 
esenţe parfumate. Aerul răcoros era nehilburat de adieri şi 
miresmele care se înălţau din beţişoare se păstrau ca sigilate. Erau 


82 In acest schimb de replici, Murasaki este floarea-miresei, iar Michinaga - 
rouă. Cuvântul iro (culoare) are şi sensul de atracţie fizică - cu atât mai 
mult într-un schimb de poezii între un bărbat şi o femeie. Murasaki spune 
că rouă îşi alege florile pe care se aşază, favorizând floarea-miresei, care 
nu are nimic deosebit. Michinaga îi răspunde aţâţător că floarea-miresei 
este liberă „să-şi ia ce culoare îi este pe placul inimii" - să-şi aleagă ce iubit 
doreşte. (N. a.) 



condiţiile cele mai potrivite pentru ca nările observatorilor să nu fie 
amăgite. 

Esenţele mele au primit laude alese, spre uşurarea mea. Mi-am 
dat seama că nu aş fi avut alternativă, chiar dacă Rinshi mi-ar fi 
pângărit vasele. Ar fi fost cu neputinţă să înlocuiesc amestecurile cu 
cele de acasă, fără a face o impresie cât se poate de proastă. Mai 
târziu am aflat că Michinaga i-a poruncit unui slujitor din garda sa 
personală să stea cu ochii pe vasele mele, ca să nu se întâmple 
nimic. Era foarte frumos din partea lui, dar, în acelaşi timp, mi-am 
dat seama că, dacă Rinshi ar fi prins de veste că vasele mele erau 
păzite în acest fel, atunci ar fi tunat de furie. 

Ce fel de soartă aveam! Mereu cădeam la mijloc. Chiar şi la vârsta 
mea... 

Cu toate acestea, concursul a avut un succes răsunător. Esenţa 
mea Floare de prun a fost socotită modernă şi luminoasă, cu iz 
acrişor. Am fost foarte bucuroasă, pentru că încercasem ceva 
oarecum diferit, în speranţa că va ieşi mai puţin dulce decât 
variantele obişnuite. Cred că mi se trăgea de la amestecurile lui 
Trandafir Domnesc. Şambelanul regal a fost şi el recunoscut pentru 
calităţile lui deosebite: „familiar, nu are nimic supărător", a decretat 
juriul. In fine. Tăciunele a dobândit cele mai înalte aprecieri, mai 
multe chiar decât îndrăznisem să sper. „Odihnitor şi rafinat, o 
combinaţie de invidiat" a fost verdictul. 

Amestecul secret al lui Rinshi pentru Tăciune mi s-a părut 
desăvârşit. Oricât de mult mă mândresc cu propria mea esenţă 
Tăciune, pot spune cu mâna pe inimă că nu m-aş fi supărat dacă aş fi 
pierdut în faţa ei. Poate chiar ar fi fost mai bine dacă aş fi pierdut. 
Lumina triumfului s-a stins repede, pe când duşmănia pe care a 
iscat-o victoria mea a stăruit multă vreme, ca un fir de fum. 

Câteva doamne m-au sfătuit să pun şi în poveştile cu Genji un 
concurs de esenţe parfumate, la care să ia parte mai multe 
personaje, cu amestecuri alese după gustul fiecăruia. Era o 



propunere interesantă, mai ales că mă aflam în căutare de surse de 
inspiraţie, în încercarea de a mă apuca din nou de scris. Michinaga 
mă întreba mereu ce mai scrisesem nou. Ştia foarte bine că o poveste 
nouă avea să-l ademenească pe Ichijo în vizită la Shoshi. 

împăratului îi plăcuse scena în care Genji a cunoscut-o pe 
doamna Akashi în timpul surghiunului său în Suma, de aceea l-am 
făcut s-o aducă pe doamnă, împreună cu fiica ei nou-născută, în 
capitală. îngrijorată, Murasaki ardea de invidie ori de câte ori Genji 
se furişa de lângă ea ca să pregătească vechiul conac pentru doamna 
Akashi, iar uneori rămânea trează toată noaptea, aşteptându-1 în 
zadar pe Genji să se întoarcă. 

Michinaga era de acord cu planul meu. însă nu era deloc uşor să 
scriu la palat, în apartamentele doamnelor. Mă întrerupeau tot 
timpul şi îmi pierdeam lesne şirul gândurilor. Dar nici acasă nu-mi 
era mai uşor, pentru că mă distrăgea mereu copila. Nu puteam s-o 
alung de lângă mine, având în vedere că şi aşa eram plecată mai tot 
timpul. Ori de câte ori voiam să scriu câte ceva, mai ales atunci când 
începeam o poveste nouă, trebuia să mă ascund o vreme într-un loc 
uitat de lume. Michinaga nu înţelegea nici în ruptul capului de ce 
aveam nevoie de singurătate. 

Ne apropiam de ultima lună a anului, iar Michinaga nu mă mai 
chemase la el dinainte de concursul de esenţe parfumate, începeam 
să mă întreb dacă nu-1 supărasem cu ceva. Poate mă ocolea din 
cauză că aşa îi poruncise Rinshi. După ce esenţele mele au câştigat 
aprecierea tuturor, am dobândit o anumită prestanţă la curte. îmi 
dădeam seama că eram tratată cu un respect de care nu mă 
bucurasem înainte. însă un astfel de prestigiu nu mă încânta - 
întotdeauna mi-a plăcut mai mult să observ decât să fiu observată. 

Nu a fost deloc înţelept din partea mea să ies în evidenţă cu 
esenţele mele. Totuşi, ce puteam să fac? Reţetele erau moştenirea 
mea şi eram datoare să le pun în practică aşa cum ştiam mai bine. 



Uneori aveam impresia că soarta mea se războia cu ea însăşi. Cum 
de reuşeam mereu să fac în aşa fel încât să-mi atrag faimă şi, în 
acelaşi timp, să mă cutremur în sinea mea din pricina atenţiei 
celorlalţi? Oare nu cumva după asta tânjeam în adâncul sufletului? 

îmi plăcea să scriu când eram singură, şi lumea lui Genji 
devenise lumea mea. După o zi în care mă cufundam în scris, îmi 
era greu să mă obişnuiesc cu realităţile şi trebuinţele vieţii de zi cu 
zi. Acum Genji trebuia să se ridice la înălţimea aşteptărilor multora. 
Dar eu? Eu mă aşteptam să urmeze şi altceva după întâlnirea aceea 
din zori cu Michinaga, în grădina Tsuchimikado. Mă emoţionasem, 
dar până la urmă am fost nevoită să recunosc că pentru el nu fusese 
nimic mai mult decât o simplă distracţie matinală. Mă vrăjise 
încercând să semene cu prinţul meu strălucitor. 

Se împlinea un an de când venisem la curte. Era timpul să plec. 


Iarba de sub nea 
Yuki no shita kusa 

Odată cu venirea noului an, m-am simţit din nou îmboldită să 
scriu. îmi dădeam prea bine seama când eram pregătită să încep, 
fiindcă deveneam iute la mânie. După ce am luat parte, cu cea mai 
adâncă dedicaţie, la toate ritualurile prilejuite de începutul noului 
an, m-am retras la casa mătuşii mele din munţi. La vremea aceea a 
anului, locul era sălbatic şi părăsit, venind însă în rezonanţă cu 
sufletul meu. Mă simţeam neobişnuit de împăcată să mă aflu 
departe de lume. însingurată cum eram, m-am speriat când am 
auzit un mesager bătând la poarta mea în ziua a zecea a lunii. Oare 
chiar nu era cu putinţă să găsesc un loc în care să nu fiu sâcâită tot 
timpul? M-am prefăcut că mă aflu în mijlocul unui ritual şi am 
rugat-o pe una dintre slujnice să preia răvaşul. Mi-a adus o scrisoare 



şi mi-a spus că trimisul stăruia să primească un răspuns. 

— Este plin de promoroacă şi de noroi din cap până-n picioare, 
doamnă, mi-a povestit fata. 

Dacă aş fi fost în capitală, l-aş fi trimis înapoi fără să stau pe 
gânduri, dar, pentru că eram atât de departe de oraş, m-am 
înduplecat de el şi i-am spus slujnicei să-i dea ceva de mâncare şi 
nişte apă fierbinte. 

De îndată ce am rămas singură, am deschis plicul. Era gros, din 
hârtie chinezească parfumată cu mosc scump. înăuntru am găsit o 
rugăminte pentru un poem despre primăvară. Nimic mai înalt şi 
nicio semnătură. Nu-i stătea deloc în fire stăpânei mele, 
împărăteasa, să trimită o astfel de cerere, prin urmare am presupus 
că venea de la Michinaga. 

După ce vreme de luni de zile nu mă mai băgase deloc în seamă, 
să fi fost acesta felul lui de a mă întreba ce mai fac? Voia un poem 
despre primăvară? I-am scris următoarele: 

Miyoshino wa ham no keshiki ni kasumedomo musubohoretam yuki 
no shita kusa 

Chiar şi muntele Yoshino, vestit pentru crestele veşnic acoperite de 
zăpadă / Este învăluit acum în ceţurile primăverii. / Numai aici încă 
doarme tristă / Iarba sub nea. 

Am scris-o cu cerneală apoasă pe o hârtie pală, pământie, pentru 
un efect cât se poate de pierdut. în clipa aceea, nu-mi mai păsa 
deloc, chiar de-ar fi fost să nu mă mai întorc la palat niciodată. Eram 
nerăbdătoare să mă înapoiez pentru câteva zile în casa mea din 
Strada a Şasea. 

După plecarea mesagerului, casa mătuşii a început să mi se pară 
mohorâtă. Ştiam că slujitorii mei bombăneau pentru că-i silisem să 
vină cu mine în creierii munţilor pe o vreme atât de câinoasă. Nu 
erau deloc încântaţi că lipseau de la festivităţile organizate în 



Miyako cu prilejul Anului Nou. Am încercat să mă apuc din nou de 
scris, dar încăperea era învăluită în parfumul scrisorii lui Michinaga 
şi îmi era greu să-mi adun gândurile. 

Două zile mai târziu, m-am dat bătută şi m-am întors acasă la 
tata. Acolo m-au găsit anunţurile despre noile numiri în funcţii. 
Spre surprinderea noastră, Nobunori a fost avansat din postul lui 
umil de scrib în funcţia de secretar şase în Ministerul de Război. 
Crezusem că avea să mai lâncezească o vreme ca scrib înainte de a fi 
avansat. Apoi mi-am dat seama că promovarea fratelui meu era un 
dar de la Michinaga. De îndată ce m-a străfulgerat gândul, obrajii 
mi-au luat foc, deoarece totul era atât de vădit. Sunt sigură că şi alţii 
au băgat de seamă. Chiar şi tata a ridicat din sprâncene la auzul 
veştii. Pesemne că singurul care credea că fusese ridicat în funcţie 
pentru meritele sale era însuşi fratele meu. 

Sunt oameni pe lumea aceasta care socotesc că o promovare este 
un dar mai de preţ decât un poem. 

Cu toate acestea, încă nu eram pregătită să-i răspund lui 
Michinaga. Departe de palat, aveam spor la scris. Nimic nu e mai 
sâcâitor decât să te afli adâncit într-o poveste şi să fii întrerupt de 
cine ştie ce fleac de zi cu zi atunci când ţi-e lumea mai dragă. Voiam 
să isprăvesc de scris mai multe întâmplări ţesute în jurul unui 
personaj nou apărut în viaţa lui Genji. De când scriam în umbra lui 
Michinaga, mi se schimbase întru câtva viziunea asupra lui Genji. 
Mă înşelasem crezând că Michinaga se transforma puţin câte puţin 
în Genji. De fapt, Genji era cel care începea să semene cu Michinaga. 

Strălucitorul prinţ îşi strânsese toate doamnele într-un singur 
palat, fiecare cu pavilionul şi grădina ei. Mi-am amintit cu drag de 
pasiunea lui Nobutaka pentru grădinărit când am pus pe hârtie 
planul palatului lui Genji. Prinţul meu era ca un fluture, vizitându- 
şi pe rând fiecare floare. După ce am dichisit cum trebuie Rokujo-in 
- conacul lui Genji, Saisho mi-a mărturisit că prinţul meu o trimitea 
cu gândul la un păianjen de grădină, nicidecum la un fluture. 



— Uite cum stă în mijlocul pânzei sale, mi-a zis ea. Cu toate 
doamnele prinse în mreje. 

Eu am râs puţin încurcată. Totuşi, trebuia să recunosc că Genji 
începea să devină cam nesuferit şi mi-am dat seama că trebuie să fac 
ceva ca să-i scutur bine pânza cea tihnită. 

Genji era prea mulţumit de mărinimia cu care se îngrijea de toate 
doamnele din viaţa lui, mai ales de cele ieşite din comun, ca 
prinţesa bătrânicioasă cu nas de şofrănel. Ce inimă bună avea el, se 
gândea Genji în sinea lui, pentru că nu le lăsa de izbelişte pe toate 
aceste făpturi, de care oricine altcineva s-ar fi descotorosit de mult. 
Din pricina obsesiilor mele, Genji devenise un personaj tras de păr. 
Iubitele lui umpleau pavilioanele din cele două aripi ale casei sale ca 
un potpuriu de obiecte rare şi deosebite. 

Aşa că am născocit o tânără frumoasă, pe nume Ruri. Era fata lui 
Yugao, doamna petuniilor de seară, pe care Genji o iubise nebuneşte 
în tinereţe. Am făcut bine că am urmat sfatul lui Trandafir Domnesc 
şi am ţesut în povestea lui Yugao un fir despre un copil. Acum eram 
gata să merg mai departe pe firul acela. In felul ei, şi Ruri ajunsese o 
doamnă ascunsă de lume. Am povestit că trăia într-o provincie din 
sud, împreună cu familia doicii sale. Cu ajutorul acestei slujnice 
credincioase, Ruri a fugit în capitală pentru a scăpa de măritişul cu 
un stăpân necioplit de prin partea locului. 

De acum ştiam destul de bine ce fel de poveşti voiau să citească 
doamnele de la palat, aşa că am scris fragmentul cu pricina înadins, 
ca să le fac pe plac. înţelesesem deja că oricât de mult ar fi tânjit 
după un iubit fin şi sensibil ca Genji, tot se arătau încântate de un 
bărbat zdravăn, din topor, care ştia foarte bine ce vrea. Cu atât mai 
mult cu cât eroina îi scăpa în cele din urmă printre degete. 

Printr-un capriciu al sorţii, am făcut să se întâlnească două 
slujnice: doica fetei şi bătrâna slujnică a mamei. Ele o aduc pe Ruri 
în pânza lui Genji. Eram mulţumită de felul în care povestea 
închidea un cerc început cu mulţi ani în urmă. Voiam ca cititorii mei 



să se gândească la cât de mult se schimbase Genji. 

Acesta din urmă o prezintă pe Ruri în lume ca pe fiica lui de mult 
pierdută, deşi ştie foarte bine că nu este deloc aşa. Tot jucând rolul 
de tată care-i caută fetei un peţitor potrivit, descoperă că inima sa 
începe şi ea să se înflăcăreze. înainte vreme, Genji fusese îndrăgostit 
până peste cap de Yugao, fără să ştie de ce şi fără putinţă de 
scăpare. Iar acum, iată-1 un ministru de vârsta a doua, mieros şi 
necuviincios, încercând s-o atragă pe Ruri. 

Scriind povestea acestei fete, interesul meu pentru Genji a 
renăscut. Am numit personajul după prietena mea de mult 
dispărută, pentru că am împrumutat de la ea o întâmplare pe care 
mi-o povestise demult. L-am pus pe Genji să-l uimească pe unul 
dintre peţitorii atraşi de frumuseţea noii sale pupile, aruncând în 
camera ei un pumn de licurici, aşa cum făcea pe vremuri verişoara 
mea când sora ei primea curtezani. Fără să ştie care fusese sursa 
mea de inspiraţie, cititorii m-au convins mai târziu să-i dau 
personajului un nume mai poetic, aşa că am ales pentru ea 
„Tamakazura" - cuvânt care te trimite cu gândul la un păr negru ca 
abanosul, de o frumuseţe răpitoare. 

în timp ce scriam, găseam că-mi face plăcere să-l tot frământ pe 
Genji cu porniri de dragoste. 

Acasă, în dimineţile răcoroase, netezeam aşternutul pe care 
Katako îl azvârlea cât colo în timpul nopţii. O acopeream din nou 
până la umeri şi rămâneam câteva clipe lipită de trupşorul ei cald 
înainte să mă scol. Copila avea o căldură care venea dinăuntrul ei. 
La palat împărţeam patul cu Saisho, în cămăruţa noastră mică, şi ne 
plăcea să ne îngropăm amândouă sub câte un maldăr de haine, ca o 
pereche de cârtiţe furişate sub pământ, îmi plăcea nespus să fiu 
alăhiri de fiica mea, dar trebuie să recunosc că începea să-mi fie dor 
de prietenele mele de la palat. Mă obişnuisem cu simţământul 
importanţei ce se pogoară în mod firesc asupra tuturor celor care 



trăiesc în apropierea Maiestăţii Sale. în ciuda relaţiei mele încordate 
cu mama ei şi a legăturii nemaipomenit de ciudate pe care o aveam 
cu tatăl ei, împărăteasa mă trata mereu cu deferenţă şi prietenie. 
Tata a simţit pe dată că mă încerca un sentiment de vină din pricina 
faptului că-mi neglijam îndatoririle de la curte şi s-a întrecut pe sine 
în încercarea de a-mi răvăşi conştiinţa. în cele din urmă, m-am dat 
bătută în faţa îndemnurilor lui şi m-am întors la palat. 

împărătesei i-am oferit o creangă cu flori roşii de prun din 
grădina noastră, împreună cu următorul poem: 

Mumoregi no shitaniyatsnru.ru mume no hana ka zoo dani chirase 
kumo no ue made 

Flori de prun, ce aţi înflorit chiar şi sub lemnul vechi de sub 
streaşină casei mele, / înfloriţi de-acum şi deasupra norilor! 83 

Mă întorsesem la palat de doar două zile, când am şi fost 
chemată la Michinaga. Nu mai ţinusem legătura cu el din clipa în 
care îi trimisesem poemul acela usturător despre iarba frământată 
sub zăpadă şi nu ştiam la ce să mă aştept. 

Era destul de târziu în noapte când m-am îndreptat pe coridor 
spre camerele unde mi se spusese să mă duc. Petrecusem multă 
vreme cu pregătirile: îmi pensasem sprâncenele şi îmi pudrasem 
faţa îndelung. Purtam un set de haine noi, vătuite, într-o combinaţie 
de roz, verde şi alb, numită Sub nea - darul primit de Anul Nou de 
la Maiestatea Sa. Peste acestea am îmbrăcat trena mea cu pliuri, bine 
scrobită, cu model de viţă-de-vie cusut în fir argintat. Mai purtam şi 


83 Murasaki foloseşte un contrast între propria ei casă umilă (sub lemnul 
vechi al streşinii - metaforă pentru traiul obişnuit, lipsit de strălucire) şi 
împărăteasa, care locuieşte deasupra norilor, o imagine convenţională 
pentru palatul imperial. Florile de prun creează, prin parfumul lor, o 
punte de legătură între aceste două lumi diferite. (N. a.) 



haina chinezească, pentru ocazii solemne. 

Apropiindu-mă de încăperile lui Michinaga, am auzit glasuri de 
bărbaţi, aşa că am încetinit pasul şi am aşteptat aproape un ceas, 
până când i-am auzit pe ceilalţi plecând. In cele din urmă, am intrat, 
petrecută înăuntru de un şambelan care a dat puţin paravanul la o 
parte, să-mi facă loc. M-am aşezat alăhiri de platforma acoperită, 
înăuntrul căreia îl auzeam pe Michinaga mişcându-se. Mi-am 
potrivit marginile kimonourilor: mai întâi verdele de dedesubt, care 
se întindea cel mai larg, apoi trei nuanţe de roz, asortate cu atâta 
iscusinţă, încât străluceau ca nişte petale în lumina lămpii, şi la 
urmă cele două straturi de alb de deasupra, aşezate uşor, ca o 
mantie de nea. Pe neaşteptate, perdelele platformei s-au dat la o 
parte şi dinăuntru a ieşit Michinaga, oarecum şovăielnic şi 
fredonând un cântec. Părea uimit să mă vadă acolo. Poate uitase că 
mă chemase. 

— De ce aşa de solemnă? a întrebat el, aruncând o privire spre 
hainele şi ţinuta mea. 

Eu am făcut o plecăciune până la pământ şi am dat glas urărilor 
ceremonioase de An Nou. Cu toate că deja ne aflam în luna a doua, 
era totuşi prima dată când îl vedeam în anul acela. 

— Da, da, încă un an, a zis el, răspunzând scurt la plecăciunea 
mea. Bine ar fi să fie un an ca oricare altul. 

A oftat. Nedumerită, mi-am ridicat ochii din pământ. 

— Moartea, a zis el posomorât. 

— Poftim? 

— Patruzeci şi doi, a repetat el. Anul acesta este al patruzeci şi 
doilea an din viaţa mea 84 . Simt că mai am doar un pas până să-mi 
ating ţelul, numai să trec cu bine de primejdiile acestui an. Am visat 


84 Cuvântul patruzeci şi doi (shini) sună la fel ca cel pentru moarte; de 
aceea, vârsta "de 42 de ani era considerată rău prevestitoare şi aducătoare 
de pericole. (N. a.) 



un nepot împărătesc şi simt că are să vină pe lume curând. Trebuie 
să trăiesc pentru a-mi creşte mlădiţa. 

Am băgat de seamă că părul i se rărise şi pielea de sub ochi i se 
vedea vineţie în lumina pălită de umbre pe care o revărsa lampa. 
Nu mai era acel Michinaga plin de încredere pe care îl ştiam. Dar 
apoi s-a destins repede şi mi-a spus într-o doară: 

— Apropo, să ştii că anul acesta nu m-am văzut cu nicio doamnă. 

Oare voia să se scuze pentru faptul că nici pe mine nu mă mai 

chemase? m-am întrebat în sinea mea. 

Michinaga mi-a povestit atunci că începuse pregătirile pentru un 
pelerinaj la Muntele Sfânt Kinbusen, în cinstea lui Zao Gongen. 

Acum înţelegeam. Pentru a te apropia de un zeu atât de puternic 
se cuvenea să atingi mai întâi un nivel înalt de puritate rituală. 
Pentru o perioadă de o sută de zile trebuia să se abţină de la carne, 
de la femei (greu pentru el), de la sake (şi mai greu) şi de la orice 
altfel de necurăţenie. Dacă reuşea să-l îmbuneze, atunci zeul avea 
să-l ferească de boli şi dezastre şi să-i dea viaţă lungă şi urmaşi 
falnici. 

— Uite aici, m-a îndemnat Michinaga, dând la o parte perdeaua 
din jurul platformei. 

Era un loc auster, cu o măsuţă lungă de scris şi un raft cu cărţi. 
Michinaga mi-a arătat un teanc de hârtii. 

— Mantre. Pe toate le-am copiat cu mâna mea în ultimele cinci 
zile. 

Era un vraf impresionant. Aşa era Michinaga. întotdeauna se 
dedica trup şi suflet ţelurilor pe care şi le propunea. Primul meu 
gând a fost că Zao Gongen trebuia să se pregătească, fiindcă urma 
să întâlnească un supus zelos cum nu mai văzuse niciodată. 

Regentul m-a chemat după perdea şi, cum ştiam că făcuse 
legământ să se păstreze neîntinat, l-am urmat, zicându-mi că 
pesemne voia să-mi arate caligrafiile sale. Apoi am zărit într-un colţ 
o tavă plină de cupe de sake. Michinaga a observat uimirea mea şi a 



zâmbit. 

— Prietenii m-au convins în seara aceasta că ar fi mai înţelept să 
renunţ deocamdată la strădaniile mele de purificare şi să amân 
perioada de sihăstrie rituală pentru luna mai. Aşa voi porni în 
pelerinaj tocmai la timp pentru a vedea Muntele Sfânt când e cel 
mai frumos, acoperit de frunze multicolore. 

— A, am glăsuit eu, încurcată. Aşadar nu mai sunteţi nevoit să vă 
abţineţi de la sake şi de la toate celelalte? 

— Mă tem că nu, a răspuns el voios. De aceea sunt curios să văd 
ce se ascunde „sub nea". 

— Poemul, am început eu... 

— Nu poemul, m-a întrerupt el, trăgându-mă de mâneci. 

Făcuse un joc de cuvinte despre culorile costumului meu. 

Poate că Michinaga nu era Genji, dar era iscusit, trebuia să 
recunosc. Mi-am dat seama că Rinshi nu aflase încă nimic despre 
faptul că soţul ei îşi schimbase planurile şi credea că încă postea. 
Pesemne de aceea era şi el atât de vesel. Sau poate din pricină că de 
la începutul anului se abţinuse de la întâlnirile amoroase. 


La vânătoare de flori de cireş 
Sakuragari 


Deja eram obişnuită cu ritmul vieţii de la palat. Până şi sarcina 
măreaţă de a o servi pe împărăteasă devenise un fapt de zi cu zi. Cu 
cât le cunoşteam mai mult pe celelalte doamne de la palat, cu atât 
îmi dădeam mai bine seama că fiecare avea părţile ei bune şi 
punctele slabe, ca orice alt om. Lumea aceasta părea desăvârşită 
numai din afară. Totuşi, recunosc că sunt clipe pe care le păstrez în 
amintire ca fiind de o frumuseţe aproape dumnezeiască. 



într-o zi însorită - din luna a treia, dacă nu mă înşel - mă 
plimbam prin grădină împreună cu o tânără pe nume Kodayu. 
Deodată am auzit lumea agitându-se în faţa palatului. Ne-am dus să 
vedem ce se întâmplă. Tocmai atunci sosise un sol din vechea 
capitală Nara, cu o splendidă ramură de flori de cireş bătute. 
Michinaga era şi el acolo, privind întreaga scenă cu bucurie şi 
admiraţie. Cum ne-a văzut, ne-a chemat la el: 

— Una dintre voi să ducă florile acestea la Maiestatea Sa, ne-a 
poruncit. 

I-am lăsat lui Kodayu această onoare. A trimis florile cu 
următorul poem: 

Inishie no Nara no miyako no yaezakura kyou kokonoe ni nioinuru ka 
na 

Florile bătute de cireş / din vechea capitală Nara / îşi împrăştie astăzi 
parfumul între zidurile cele împărăteşti cu nouă straturi. 

Deveniserăm soli cu o însărcinare oficială, aşa că am cerut 
audienţă, cum se cuvine, şi am intrat la împărăteasa Shoshi, care s-a 
arătat încântată de florile de cireş şi mi-a cerut să compun 
răspunsul. Iată-1: 

Kokonoe ni niou wo mireba sakuragari kasanete kitaru ham no sakari 
ka 

Pornind la vânătoare de flori de cireş după mireasma ce umple toate 
cele nouă împrejmuiri ale palatului / Aflăm că primăvara a venit iarăşi / 
Şi mai frumoasă. 

împărăteasa avea douăzeci de ani, era în plină floare a 
frumuseţii, ca şi petalele bătute, rozalii, de pe creanga de cireş. Un 
singur lucru lipsea din acest tablou desăvârşit - de ce Shoshi nu 
cădea grea? 



Din ce în ce mai adesea. Maiestatea Sa mă ruga pe mine să scriu 
poezii atunci când împrejurările o cereau. Nu mă pot lăuda că erau 
bune toate, dar câteodată era mai important să fie scrise repede. De 
pildă, în ziua Festivalului Kamo ne-am adunat toate în jurul fratelui 
mai mic al împărătesei, Yorimune, care fusese ales sol împărătesc la 
ceremonii. Maiestatea Sa a hotărât să-i dăruim o ghirlandă de flori 
de cireş de munte şi, ca de obicei, m-a rugat pe mine să scriu 
poemul. Nu mi-a venit în minte nimic deosebit, dar ce am compus 
am scris direct pe frunzele ghirlandei: 

Kamiyo ni wa ari mo ya shikemu yamazakura kyou no kazashi ni 
oreru tameshi wa 

Aşa se întâmpla oare şi în timpurile străvechi ale zeilor? / Azi 
împletim o ghirlandă de flori de cireş de munte. 

A contat mai mult soluţia de efect pe care am găsit-o, şi nimeni 
nu s-a mai uitat la poemul în sine, care nu era cine ştie ce. 

In luna a cincea Michinaga şi-a început postul. O aură de 
solemnitate a învăluit întreaga curte, căci toată lumea se simţea 
stânjenită să se bucure atunci când însuşi regentul se abţinea. 
Anotimpul ploilor ne-a risipit şi mai mult buna dispoziţie. Doamna 
Dainagon, însărcinată cu garderoba împărătesei, a căzut cuprinsă de 
o rătăcire adâncă. La vremea aceea, nu mă număram printre 
prietenele ei cele mai apropiate, dar era limpede că suferea de o 
boală mai cumplită decât tristeţea obişnuită în anotimpul ploios. Era 
cu capul în nori şi făcea nişte greşeli ciudate când primea rulourile 
de mătase. în timp ce le supraveghea pe doamnele care scrobeau 
tivurile veşmintelor, i se întâmpla să izbucnească în plâns din senin 
şi să fugă în camera ei. Bârfele fluturau în jur ca moliile scăpate 
dintr-un dulap. Dainagon fusese favorita lui Michinaga, dar se pare 
că el n-o mai chemase de o bună bucată de vreme. Legătura lor 



fusese întotdeauna stranie, pentru că Rinshi era mătuşa ei. Unii 
credeau că rudenia o apăra pe Dainagon de mânia lui Rinshi, alţii 
credeau că, dimpotrivă, era şi mai mult supusă răutăţilor mătuşii. 
Eu bănuiam că trece printr-un chin de nesuportat, care în cele din 
urmă a şi împins-o peste buza prăpastiei. 

Intr-o dimineaţă, doamna Dainagon nu s-a mai putut ridica din 
aşternut. Când vestea a ajuns la urechile împărătesei, pe Maiestatea 
Sa a cuprins-o îngrijorarea şi a trimis după vraci şi preoţi să o 
cerceteze. După ce s-au sfătuit în şoaptă, aceştia au declarat că de 
vină e un spirit rău şi au poruncit să se facă un ritual de alungare a 
duhului. M-am alăturat şi eu grupului de doamne cărora li s-a cerut 
să asiste. 

După ce căzuse bolnavă, Dainagon fusese luată de la palat şi 
dusă înapoi în casa ei. Aşa că noi ne-am îndreptat cu două trăsuri 
spre conacul familiei sale, unde urma să aibă loc ritualul. 
Calendarul nu prevedea o zi de bun augur pentru ieşiri, iar vremea 
era şi ea ploioasă şi deloc prietenoasă. Cu patru doamne în trăsură, 
am simţit că o să-mi dau duhul din pricina umezelii, mai ales când 
soarele îşi făcea loc printre nori şi transforma în baie de aburi 
băltoacele de pe drum. 

Până am ajuns acasă la Dainagon, ploaia s-a oprit. Picuri 
strălucitori sclipeau pe frunzele unduioase ale sălciilor de pe 
marginea şanţului din faţa porţii. Printre ramuri, nişte vrăbiuţe 
sprinţare se scuturau de stropii scânteietori ciripind voioase. Nu 
prea am avut vreme să privesc grădinile, căci am fost conduse 
numaidecât înăuntru, în sala mare. Acolo, bolnava era întinsă pe o 
platformă împrejmuită cu paravane şi învăluită în fumul seminţelor 
arse de mac. Vraciul, un preot bătrân, priceput la astfel de ritualuri, 
era deja pregătit, cu un ajutor lângă el. De îndată ce ne-am aşezat 
toate, a început să murmure un descântec. Ajutorul, mediumul care 
urma să primească duhul rău şi să-i dea glas, era o tânără subţire, cu 
o gură largă. Avea ochii închişi şi degetele răşchirate a încordare pe 



genunchii acoperiţi cu pantaloni de aba. Se legăna uşor, ca şi cum ar 
fi sorbit cuvintele descântecului. Nu am aşteptat mult şi duhul a 
început să se vădească. 

Drept răspuns la sunetele grave ale descântecului, însăşi doamna 
Dainagon a început să se zvârcolească şi să geamă, aşa cum nu-i 
stătea deloc în firea cea blândă şi sobră. Apoi s-a ridicat dintr-odată 
ţeapănă în picioare şi s-a apucat să plesnească aerul cu degetele. 
Avea ochii tulburi şi bolborosea cu un glas adânc ceva de neînţeles. 
Preobil a început să cânte mai tare, frecându-şi mărgelele mătăniilor 
cu atâta zel, încât fruntea i s-a acoperit de broboane de sudoare. 
Până şi gulerul kimonoului a început să i se înmoaie. Fata se legăna 
mai departe, dar duhul cel rău nu voia cu niciun chip să se 
dezlipească de Dainagon. Cei doi şi-au continuat strădaniile multă 
vreme, parcă o veşnicie, iar noi am rămas aşezate, frângându-ne 
mâinile de milă pentru suferinţa prietenei noastre. Kodayu mi-a 
şoptit că spera ca duhul s-o lase odată în pace. 

Apoi ajutorul a scos un geamăt ascuţit, ca din altă lume, care ne-a 
făcut pe toate să sărim în sus. îmi tremura carnea pe mine la auzul 
ţipetelor ei nepământeşti. Din clipa în care fata a început să se zbată 
şi să strige cu glasul acela nefiresc, zbuciumul doamnei Dainagon s- 
a liniştit ca prin farmec. Era un semn de reuşită, la care preotul şi-a 
înteţit eforturile de a scoate duhul cel rău din Dainagon şi de a-1 
aduce în trupul ajutorului. Fata s-a ridicat de pe podea şi a apucat-o 
bezmetică prin încăpere, rostogolindu-şi capul încolo şi încoace şi 
scoţând aceleaşi vaiete neomeneşti. 

Preobil i-a cerut duhului să spună cine este, la care fata şi-a întors 
pleoapele cu degetele şi şi-a schimonosit gura într-un rânjet. Era de 
o cerbicie groaznică şi ne-a făcut să ne dăm înapoi şi să ne ferim 
privirile. După ce a mai mărşăluit o vreme urlând, în cele din urmă 
fata s-a oprit cu faţa la preot şi şi-a rupt încet o fâşie dintr-un umăr 
al cămăşii. A rămas aşa, tremurând, cu părul încâlcit sălbatic şi cu 
pieptul pe jumătate dezgolit. Atunci duhul a prins a vorbi cu un 



glas gros şi răguşit. Ne-am ciulit urechile, dar nu toate am înţeles 
acelaşi lucru. 

Mie mi s-a părut că l-am auzit spunând „Doamna din 
apartamentele de dormit", ceea ce putea desemna mai multe 
doamne, în viaţă sau răposate. Prietenele mele au auzit alte nume, 
dar toate am fost de părere că era un duh de femeie, care avusese la 
un moment dat un rang la palat. Care era nemulţumirea sa? l-a 
iscodit preotul pe duh. Atunci fata şi-a scuturat domol capul în faţă 
şi în spate şi a îngăimat ceva care mie mi s-a părut că înseamnă 
„inimă friptă". Preotul şi-a schimbat glasul şi i-a cerut duhului să 
renunţe la legăturile necurate cu lumea celor vii şi să caute pacea lui 
Buddha. în clipa aceea, doamna Dainagon şi-a pierdut aproape 
complet cunoştinţa, iar tânăra a căzut înapoi pe jos, trupul ei chinuit 
de zvâcnete liniştindu-se cu o ultimă tresărire. în sfârşit, duhul le-a 
lăsat în pace pe amândouă. 

Pe drumul de întoarcere la palat, nu mi-am putut lua gândul de 
la suspinele neîntrerupte ale acelui duh nefericit. Era îngrozitor ce 
putere îndârjită se afla în ataşamentul faţă de lumea noastră. Fireşte, 
m-am rugat pentru binele lui Dainagon, dar şi pentru eliberarea 
acelui duh nemângâiat, oricine ar fi fost el. Ce blestem cumplit era 
să porţi în suflet o ranchiună care se întindea dincolo de mormânt, 
cu nişte fire lipicioase şi cenuşii, torturând sufletul în chinuri 
veşnice. Trandafir Domnesc fusese tare înţeleaptă că se lepădase de 
lumea aceasta. 

Preotul a fost pe deplin mulţumit de felul în care s-a desfăşurat 
ritualul. Ne-a înştiinţat că Dainagon urma să fie bine. Avea să se 
vindece complet. Nu ne-a întrebat care a fost slăbiciunea din pricina 
căreia duhul cel rău a pus stăpânire pe ea. Nici prietenele ei cele mai 
apropiate nu au zis nimic. Cred că era limpede pentru toată lumea. 

în cursul lunii a şasea, Michinaga s-a dedicat cu şi mai multă 
seriozitate ritualului de purificare. în prima jumătate a lunii a 



organizat o expoziţie cu toate cele treizeci de capitole din Sutra 
Lotusului. Am crezut că nu aveam să-l mai văd până în toamnă, 
când urma să se întoarcă din pelerinaj, dar el mă chema din când în 
când, deşi niciodată singură. Mereu mă întreba dacă mai scrisesem 
ceva şi, când citea ce îi ofeream, îmi împărtăşea numaidecât părerile 
lui. Ca să fiu sinceră, începeam să mă simt stânjenită. Nu puteam 
scăpa de sentimentul că nu-1 interesa decât Genji şi modul în care ar 
fi putut să se folosească de acesta pentru a-şi atinge ţelurile. Poate că 
era măgulitor, dar - nici nu ştiu cum de aveam curajul s-o recunosc 
- era şi descurajant, în acelaşi timp. Niciodată nu mă prăbuşisem 
atât de jos încât să cad pradă vreunui duh rătăcitor care să pună 
stăpânire pe sufletul şi pe trupul meu, dar nici de piatră nu eram. 

Când o femeie se lasă fermecată de linguşirile unui bărbat şi i se 
oferă, chiar şi o singură dată, nu îi va fi niciodată uşor să se prefacă 
apoi că totul a fost doar un fleac. Eu nu puteam să uit de câte ori îmi 
spusese Michinaga că eram altfel decât toate celelalte. Ştiam prea 
bine că nu avea cum să stea de vorbă cu ele aşa cum o făcea cu 
mine. Nu încape nicio îndoială, Michinaga nu era Genji, dar 
simţeam că, în felul lui, ţinea la mine. 

Totuşi mă întrebam uneori dacă un bărbat ca Michinaga putea să 
înţeleagă cu adevărat o femeie. Aşa cum era el, făţiş în toate cele şi 
obişnuit să îi se facă orice hatâr, cum ar fi putut oare să-şi închipuie 
ce simţeau cei care aşteptau de la el un semn de mărinimie? Din 
fericire pentru ea, soţia lui era la fel de făţişă. Rinshi nu avea nicio 
strângere de inimă în a-şi arăta gelozia pe faţă. Nu ţinea niciun 
demon ascuns - îi vărsa pe toţi deodată, înarmaţi cu vorbe tăioase, 
încă de la prima bănuială. Pe Rinshi nu mi-o puteam închipui 
posedată de vreun duh rău, pentru că nu avea goluri tainice în 
suflet, în care să se poată cuibări un astfel de spirit. Dar multe dintre 
noi eram cu totul altfel. Adeseori simţămintele unei femei sunt 
smulse din rădăcinile lor şi răsucite în încâlceli ciudate. Eu una nu 
aveam niciun drept să pretind favorurile lui Michinaga, dar mă 



cutremuram la gândul că viaţa mea depindea în mare măsură de 
întâlnirile cu el. Abia aşteptam să mă cheme şi, deopotrivă, mă 
temeam să fiu chemată. 

Ca şi Genji, Michinaga era egoist şi nici măcar nu băga de seamă 
ce era în sufletele noastre. Când doamnele din viaţa lui Genji cădeau 
în stăpânirea vreunui duh rău şi începeau să-şi strige furia, Genji 
credea că erau copleşite de cea mai mare slăbiciune femeiască - 
gelozia. Şi Michinaga, şi Genji se credeau subiect de invidie între 
femei. Nici unuia din ei nu-i trecea prin minte că femeile nu aveau 
altă cale de a se elibera de suferinţele provocate de bărbaţi decât 
moartea sau călugăria. Dar cititoarele mele înţelegeau prea bine 
asta. Când personajele mele vorbeau cu glasuri de demoni sau 
spirite rătăcitoare, orice femeie care trăia la curte pricepea că 
demonii dădeau glas lucrurilor pe care ele însele nu îndrăzneau să 
le mărturisească. 

Nu eram singura care se lupta cu năzuinţe potrivnice şi viclene. 
Era luna a şaptea, târziu în noapte. După baie am rămas în camera 
doamnei Koshosho. Uşile glisante erau deschise înspre grădină, iar 
de dincolo de ziduri venea până la noi fojgăitul gălăgios al tinerilor 
care se grăbeau să ajungă pe malurile râului, la sărbătoarea 
Tanabata. Razele lunii aruncau umbre tremurătoare peste smocurile 
de iarbă şi de undeva din apropiere se auzea ciocănitul sacadat al 
unei găinuşe de baltă. Este o pasăre de noapte - dacă ai apucat să 
aţipeşti, te face să crezi că auzi pe cineva bătând la uşa ta. Ani de-a 
rândul, Koshosho a fost una dintre favoritele lui Michinaga. Intrase 
la palat fecioară, la şaptesprezece ani. De când Michinaga a ales-o 
pentru el, niciun alt bărbat n-a mai îndrăznit să se apropie de ea. 
Fireşte, asta însemna că de cele mai multe ori rămânea singură 
noaptea. 

— Ai auzit găinuşa? m-a întrebat ea. 

M-am oprit din pieptănat şi am ascultat cu atenţie. 



Cioc, cioc, cioc. 

Venea de undeva de aproape. Pesemne că o speriaseră 
petrecăreţii de pe mal. 

Koshosho şi-a scos pensula şi a scris: 

Ama no to no tsuki no kayoiji sasanedomo ikanaru kata ni tataku 
kuina zo 

Porţile cerului nu sunt niciodată închise /pentru rătăcirile lunii, / 
Dar ciocănitul găinuşei de baltă / Dincotro se aude oare? 

Nu erau semne că vreun iubit tainic avea să bată în seara aceea la 
uşa ei, dar nici la a mea. Razele lunii erau de o frumuseţe 
nepământeană şi mă duceau cu gândul la Genji. Ce mândră era 
Koshosho, dacă mă uitam la ea prin ochii prinţului meu. 

Părul ei încă ud răspândea o mireasmă uşoară de lemn de oud, 
de la pieptenele cu care şi-l netezise toată după-amiaza. Ca o 
perdea, cădea drept în jurul chipului ei alb şi în lumina lunii 
scânteia cu străluciri de abanos, ca într-o oglindă. M-am apropiat de 
ea şi i-am simţit atingerea mâinii când mi-a întins pensula. 

Mi-a făcut puţină cerneală, trecând batonul peste piatră de câteva 
ori. Cât ai clipi, picăturile s-au adunat negre-negre, înghiţind parcă 
luminii lunii. Atunci am scris: 

Maki no to mo sasade yasurau tsukikage ni nani zoo akazu to tataku 
kuina zo 

Să-mi descui si eu uşile de lemn? / Găinuşa de baltă ciocăne întruna 

> » '9 

- razele lunii îmi pogoară nelinişte în suflet. 

Mi-am dat seama că povara singurătăţii e mai uşoară când o 
împărţi cu cineva. 



Găinuşa de baltă 


Tataku kuina 

în luna a opta, după plecarea îndelung pregătită a lui Michinaga 
în pelerinaj, s-a lăsat o linişte grea, ca o cortină. Toată lumea de vază 
îl însoţea, aşa că palatul arăta pustiu. Eu mă simţeam uşurată la 
gândul că voi fi scutită de emoţiile pricinuite de vizitele la 
Michinaga, când mă frământam întrebându-mă dacă urma sau nu 
să mă cheme. Aveam mult mai mult spor la scris când Michinaga se 
afla departe şi nu mai eram nevoită să-mi fac griji că urma să-mi 
înhaţe vreun manuscris neterminat, pentru ca apoi să înceapă să 
comenteze despre cum trebuia să-mi scriu povestea mai departe. în 
tihna cu care mă răsfăţăm în lipsa lui, mi-am dat seama de un lucru: 
nu avea rost să încerc să-i fac pe plac lui Michinaga cu poveştile 
mele despre Genji, dar îmi era la fel de greu să mă eliberez complet 
de el. Genji îşi avea soarta lui. Nu puteam să tăgăduiesc faptul că 
personalitatea lui Michinaga îl modelase în timp pe Genji, dar nu 
din pricina sfaturilor pe care mi le dăduse regentul. Prinţul meu se 
schimbase de unul singur. Ce dacă devenise un fel de tiran? Asta se 
întâmplă cu noi toţi când urcăm pe scara socială. 

în toamna aceea m-am aplecat mai mult asupra altor personaje. 
Eram atât de adânc cufundată în poveştile mele, încât de-abia mai 
ţineam pasul cu îndatoririle de la palat. împărăteasa m-a lăsat în 
pace şi, la întoarcerea lui Michinaga, mi-a dat voie să mă duc acasă 
pentru tot restul anului. M-am folosit de scuza că aveam nevoie de 
un răgaz pentru a putea scrie, deşi adevărul era că nu mă simţeam 
deloc în largul meu la gândul că aveam să mă întâlnesc din nou cu 
Michinaga, în ciuda hotărârii mele de nu mai pune la suflet 
întâlnirile cu el. 



Toată iarna am lucrat la scrierile despre Genji. Deja începea să mă 
sâcâie faptul că lumea mă socotea una cu personajul Murasaki, doar 
pentru că împrumutasem numele ei. Mă bătea gândul să o eliberez 
de toate grijile lumeşti şi să o călugăresc. Dar Michinaga strâmba 
din nas la un astfel de scenariu, aşa că am făcut-o pe Murasaki să 
tânjească după mănăstire, iar pe Genji să nu-i dea voie să plece. 

Când oboseam scriind despre Genji şi Murasaki, îi scriam tatei, 
întotdeauna se arătase curios să ştie cum erau cei alături de care 
lucram la palat, aşa că am început să-i povestesc despre doamnele 
pe care le cunoscusem în slujba împărătesei. Am tresărit când am 
găsit mai târziu un teanc de scrisori din perioada aceea, îndesate 
într-o carte de-a lui de poeme chinezeşti. Pe vremea când făceam 
descrierile acelea impregnate de un aer de superioritate nu cred că- 
mi dădeam seama cât de mult ajunsesem eu însămi să semăn cu ele. 
De exemplu, spuneam: 

Pe unele dintre doamnele care fac parte din suita împărătesei le-ai găsi 
foarte drăguţe, iar pe altele nici nu le-ai lua în seamă. 

Doamna Dainagon ţi-ar plăcea foarte mult, sunt încredinţată. Este 
micuţă şi delicată, frumoasă şi cu pielea albă. Poţi să spui că e puţin cam 
rotunjoară, dar se îmbracă întotdeauna fără cusur. Părul, pe care şi-l 
poartă aranjat cu grijă, este cu un deget mai lung decât înălţimea ei. A 
trecut prin clipe grele, dar şi-a revenit. Se arată plină de grijă faţă de 
ceilalţi şi trăsăturile ei trădează o inteligenţă ascuţită. După părerea mea, 
nu are rival în eleganţă. Chiar şi când a fost răpusă de boală, şi-a păstrat 
ţinuta graţioasă şi fermecătoare. Ţin mult la ea. 

Şi doamna Senji este micuţă, dar subţirică. Părul i se revarsă exact până 
la poalele hainei şi niciodată nu-i stă în neorânduire, nici măcar un firicel. 
Este de un rafinament desăvârşit, pe mine mă face de ruşine. De cum intră 
într-o încăpere, toată lumea se îndreaptă spre ea. Este un model pentru 
orice doamnă de viţă nobilă. îndrăznesc să spun că ţie ţi s-ar părea o 
pacoste. 




Pe prietena mea Saisho o cunoşti, aşa că nu am să te mai plictisesc 
povestindu-ţi despre ea. Dar mai este o doamnă care îşi spune şi ea Saisho 
-fiica lui Kitano, din Rangul Trei. Are un trup rotofei şi îndesat şi se ţine 
foarte băţoasă. La prima vedere pare puţin extravagantă, dar după ce o 
cunoşti mai bine îţi lasă o impresie mult mai bună. Când îţi vorbeşte, un 
zâmbet vioi îi înfloreşte pe buze şi se dovedeşte a fi o persoană foarte 
plăcută şi blândă, deşi nu pot spune că este desăvârşită. 

Doamna Koshosho este foarte drăgălaşă, deşi îmi fac griji pentru ea, căci 
e aşa de naivă! Este elegantă şi graţioasă ca o salcie plângătoare în zi de 
primăvară, zveltă la trup şi fermecătoare în purtări, dar pune la inimă 
toate bârfele şi criticile şi se ofileşte de supărare la cea mai mică urmă de 
reproş. Mă simt mereu gata s-o ocrotesc. 

Şi Miya no Naishi este foarte frumoasă. Are un trunchi alungit, care îi 
dă un aer măreţ şi distins când stă aşezată. Secretul frumuseţii ei nu stă 
într-o singură trăsătură, ci în prospeţimea pe care o răspândeşte. Are un 
păr negru-închis ca seminţele de crini pistruiaţi şi o piele albă ca laptele - o 
combinaţie izbitoare. Toată făptura ei - forma capului, părul, fruntea - 
răspândeşte deschidere şi candoare. Se poartă întotdeauna firesc, fără nimic 
forţat şi, chiar dacă uneori vorbeşte un pic cam mult, viaţa la palat ar fi de 
o mie de ori mai plăcută dacă ar exista mai multe persoane ca ea. 

Sora ei e cu totul deosebită. Este mult prea durdulie. Are trăsături 
finuţe şi părul lucios ca pana corbului, dar nu cred că este foarte lung, 
pentru că poartă mereu meşe. Dar are ochi frumoşi, o frunte frumoasă şi 
un surâs fermecător. 

Dintre cele mai tinere, Kodayîi şi Genshikibu sunt cele mai apreciate. 
Kodayu este mărunţică şi foarte elegantă. Părul este mândria ei. înainte îl 
avea mai des şi era mai lung decât înălţimea ei cu două palme şi mai bine. 
Cu timpul i s-a mai rărit puţin, din păcate. Trăsăturile îi dezvăluie 
caracterul puternic şi este reconfortant să vezi că nu are aerele pe care şi le 
dau multe alte doamne. Este înzestrată cu talent poetic. Genshikibu e 
înaltă şi subţire. Are statura ideală pentru orice fel de ceremonie, deoarece 
poate purta oricâte kimonouri unul peste altul fără să arate nefiresc. Are 



trăsături frumoase şi este crescută întocmai cum se cuvine pentru o fată de 
familie bună. 

Lumea spune şi despre Kohyde no Jo că e frumoasă, dar mie mi se pare 
comună. 

Fireşte că toate aceste doamne din suita împărătesei, mai devreme sau 
mai târziu, au avut povestea lor cu unii curteni de rang înalt, dar toate au 
reuşit să păstreze bine taina. Au fost prevăzătoare chiar şi în viaţa lor 
personală şi astfel au reuşit să-şi păstreze iubirile ascunse. Şi te asigur că 
aici, la palat, nu e puţin lucru să reuşeşti aşa ceva. 

Ţi-am povestit cum arată doamnele de la curte. Cât despre firea lor - 
asta e cu totul altceva. Oamenii nu sunt mereu la fel, ştii bine. Toate 
doamnele au ciudăţeniile lor şi, aşa cum nu există niciuna care să poată fi 
socotită întru totul rea, nu se găseşte niciuna care să fie mereu frumoasă, 
cumpătată, isteaţă, cu bun-gust şi demnă de încredere. E greu să ştii pe 
cine să preţuieşti. 

Mă tem că, dacă ţi-aş scrie mai multe despre persoanele cu care îmi 
petrec eu zilele la palat, ai crede despre mine că-mi place să vorbesc lumea 
de rău. De acum înainte n-am să mai pomenesc decât de fiinţe desăvârşite. 
Aşa că îţi voi spune mai multe despre personajele mele decât despre 
doamnele din preajma mea. 

Aşa îi povesteam tatei despre însoţitoarele mele de la palat, 
crezându-mă fără îndoială cu desăvârşire nepărtinitoare şi dreaptă 
în judecăţile mele. 

întoarsă la palat de Anul Nou, am auzit şoapte cum că 
împărăteasa ar fi însărcinată, cu toate că era prea devreme pentru a 
putea fi sigură. Am băgat de seamă că dormea mai mult decât de 
obicei şi că dimineaţa nu prea era în apele ei. Se pare că pelerinajul 
lui Michinaga la Muntele Sfânt îşi arăta roadele sperate. Doica lui 
Shoshi ar fi vrut să-i spună de îndată, dar noi am oprit-o, 
sugerându-i că era mai înţelept să aştepte, ca să fie încredinţată de 



sarcină. Ştiam prea bine ce tevatură avea să işte Michinaga la auzul 
veştii. 

In luna a treia sarcina împărătesei a fost anunţată oficial. După 
cum ne-am aşteptat, Michinaga a fost în al nouălea cer de fericire, 
poruncind să fie înălţate rugăciuni la toate templele însemnate. 
Oricine se întâmpla să stea în calea stelei sale norocoase era 
spulberat precum ceaţa în zorii zilei. De pildă, Korechika ajunsese o 
fiinţă trăitoare în umbră, iar toţi cei care aveau legături cu el 
fuseseră atinşi de întuneric. Fiul surorii sale răposate, Teishi, era 
încă primul favorit la titlul de prinţ moştenitor, dar lucrurile aveau 
să se schimbe dacă împărăteasa Shoshi aducea pe lume un băiat. Cu 
norocul lui Michinaga, nici nu se putea altfel. Sărmana prinţesă 
Bishi, la naşterea căreia a murit împărăteasa Teishi, a fost mutată 
degrabă din palat când a căzut bolnavă 85 . Copila avea doar nouă ani 
- cu un an mai mult decât Katako a mea. De câte ori o vedeam la 
palat, îmi aducea aminte de fiica mea atât de bine, încât mă durea 
sufletul. Iar acum zăcea între viaţă şi moarte în casa unchiului ei. 

în cea de-a paisprezecea zi a lunii, tata a fost numit secretar 
imperial de rangul cinci - unul dintre primele grade din ierarhia 
superioară - şi supraveghetor mărunt al Stângii, în baza 
cunoştinţelor sale remarcabile de limba chineză. A fost 
nemaipomenit de încântat de promovare, fericit că urma să fie 
invitat la şi mai multe concursuri de poezie, pe potriva noului său 
rang. 

La începutul verii, împărăteasa s-a întors la conacul mamei sale, 
pentru obişnuita retragere din timpul maternităţii. Am fost din nou 
aleasă în micul grup de doamne care au însoţit-o. De această dată 


85 Pe lângă dejecţii, toate celelalte stări impure ale organismului precum 
menstruaţie, naştere, boală, moarte trebuiau îndepărtate din incinta 
palatului. (N. a.) 



cuvintele răutăcioase ale celor rămase în urmă m-au lăsat 
indiferentă. Alaiul cu care ne-am deplasat de la palat la conacul 
Tsuchimikado era de-o frumuseţe dumnezeiască. Pe drum, lumea 
se aduna în pâlcuri şi toţi priveau muţi de uimire cum treceam, ca şi 
cum am fi fost fiinţe cereşti pogorâte pe pământ pentru o clipă. 
Uneori îmi venea şi mie greu să cred că făceam eu însămi parte din 
acest spectacol. 

De această dată, am primit o altă cameră, pe coridorul ce lega 
clădirea principală de aripa de răsărit. Doamna Saisho a primit 
încăperea de alături. Pârâul din grădină curgea chiar pe sub 
veranda din apropiere. De îndată ce am descoperit că suntem 
vecine, ne-am hotărât să dăm jos paravanele dintre camerele noastre 
şi am făcut o încăpere mai mare, pe care am împărţit-o amândouă, 
îmi plăcea atât de mult clipocitul apei, mai ales când mă întindeam. 
Susurul ei lin îmi alunga toate grijile. 

In trei locuri diferite ale conacului fuseseră ridicate altare în care 
se săvârşeau slujbe în numele lui Shoshi. Aripa de răsărit a fost 
transformată în paraclis. Vedeam lumânările arzând neîncetat, zi şi 
noapte. Acolo îşi petrecea adesea timpul Michinaga, înălţându-şi 
rugile către Muntele Sfânt şi implorându-1 pe Zao Gongen să 
vegheze ca fiica lui să aducă pe lume cu bine un băieţel. 

Atât de adâncit era Michinaga în rugăciune, încât nu părea să fi 
luat seama la fastul sărbătorii Kamo din acel an. In schimb, a 
deschis mai devreme decât de obicei o nouă expoziţie a Celor 
Treizeci de Cărţi din Sutra Lotusului. Primul capitol din Cartea a 
Cincea a căzut chiar în ziua a cincea din luna a cincea, parcă 
înadins. La conac a sosit un alai minunat de călugări şi curteni, cu 
daruri prinse în ramuri de aur şi argint. Mulţi îşi împletiseră 
ramurile în formă de obligeană, pentru că se întâmpla ca luna a 
cincea, ziua a cincea şi al cincilea capitol să fie în acelaşi timp. 
Ofrandele sunt menite să reînvie faptele tânărului Buddha, care a 
adunat lemne de foc şi apă pentru învăţătorul său Asita, însă în 



mintea mea acest tablou se încăpăţâna să-l înfăţişeze pe Buddha ca 
pe un umil servitor al lui Michinaga. Nu aveam nicio îndoială că el 
plănuise cu bună ştiinţă ca totul să se întâmple astfel şi mă scoteau 
din sărite cei care se minunau fără încetare de o asemenea 
coincidenţă miraculoasă. Chiar credeau că Michinaga nu ştia să 
socotească? Se cuvenea să scriem fiecare câte un poem, aşa că eu am 
compus unul cam necruţător: 

Tae nari ya kyou wa satsuki no itsuka to te itsutsu no maki no aeru 
minori mo 

Ce potrivire minunată / Ca tocmai astăzi, în ziua a cincea din luna a 
cincea, să se citească al cincilea sul din Sutre. 

Spre seară, mâhnirea mi s-a topit privind lacul din grădină. Apele 
lui se vedeau limpezi până la fund, chiar mai limpezi decât la 
lumina zilei, oglindind focurile şi torţele de ceremonie. Atentă la 
cuvintele din Sutra Lotusului, simţeam cum toate grijile mele 
lumeşti se risipesc ca prin minune. 

Oricât de multe aş fi avut pe suflet, ca să mă liniştesc nu trebuia 
decât să mă gândesc la Trandafir Domnesc şi la viaţa ei în sihăstrie. 
Atunci, nu ştiu de ce, m-a podidit plânsul. „De ce nu te bucuri de 
festivităţi?" m-am dojenit singură. 

Respirând parfumul proaspăt al frunzelor de obligeană care 
atârnau în camerele noastre, am scris aşa: 

Kagaribi no kage mo sawaganu ikemizu ni ikuchiyo sumamu nori no 
hikari zo 

Umbrele făcliilor în oglinda netedă a iazului / Ard cu lumina curată 
a legii nestinse a lui Buddha. 


Aşteptam pe verandă, gata să ne îndeplinim îndatoririle de seară. 
Faţă în faţă cu mine stătea doamna Dainagon, parcă mâhnită de 



ceva. Era încă tânără şi frumoasă, dar uneori avea căderi provocate 
de infecţia cu duh rău de care suferise. întotdeauna fusese cum nu 
se poate mai palidă la chip, dar în ultima vreme slăbise şi părea 
nespus de fragilă. S-a uitat la poemul meu şi a oftat din adâncul 
sufletului. Apoi a luat pensula şi a scrijelit ceva pe hârtie. A lăsat 
totul pe masă şi s-a retras în camera ei, spunându-ne că o doare 
capul. Eu am şovăit, dar în cele din urmă am ridicat hârtia. Kodayu 
a aruncat şi ea o privire peste umărul meu: 

Sumeru ike no soko made terasu kagaribi no mabayuki made mo uki 
zvaga mi kana 

Făcliile sclipitoare / lucesc în apa clară până în adâncuri / Şi scot la 
lumină tristeţea din inima mea. 

Kodayu a clătinat din cap. în afară de una sau două pieze rele 
care se bucurau să privească decăderea altora din graţiile de 
altădată, restul eram toate îngrijorate din pricina doamnei 
Dainagon. Părul ei, odinioară atât de bogat şi de bine îngrijit, îşi 
pierduse strălucirea şi se rărise. 

Nu e lucru de mirare să fii cuprins de deznădejde în faţa 
nenorocirilor, dar am observat că e chiar mai lesne să păţeşti la fel 
când ai de-a face cu întâmplări frumoase. Eu înţelegeam foarte bine 
reacţia lui Dainagon, cu toate că unele dintre doamne se apucaseră 
să-i critice poemul pe motiv că era prea ţipător. 

Ceremoniile au continuat toată noaptea. Până la revărsatul 
zorilor, multe dintre doamne s-au retras, dar eu am rămas trează. 
Norii începeau să capete o lumină trandafirie. Am păşit afară pe 
pod şi m-am aplecat peste balustradă, privind apa care curgea la 
poalele conacului. Cu toate că nu era ascuns nici de ceţuri ca 
primăvara, nici de neguri ca toamna, cerul era nu mai puţin 
minunat. Dintr-odată m-a cuprins dorinţa de a împărtăşi priveliştea 
cu cineva, aşa că am bătut la ferestrele doamnei Koshosho. Cu ochi 



somnoroşi, mi-a făcut pe plac şi s-a strecurat afară, pe verandă. în 
timp ce stăteam aşa amândouă, privind grădina, am scris: 


Kage mite mo uki waga namida ochisoite kagotogamashiki taki no oto 
kana 

Mă uit după chipul meu în apă, / Dar nu-mi văd decât lacrimile triste / 
Si aud duruitul cascadei. 

9 

Koshosho şi-a luat pensula ei, a înmuiat-o în cerneală şi a scris: 

Hitori ite namidagumikeru mizu no omo ni ukisowaruramu kage ya 
izure zo 

Te lupţi de una singură cu potopul de lacrimi? / Nu mai e niciun alt 
chip oglindit pe luciul apei? 

Am mai stat de vorbă în şoaptă până când s-a luminat de-a 
binelea, apoi am intrat în camera ei. Koshosho era fără îndoială una 
dintre cele mai rafinate doamne din suita împărătesei, graţioasă ca o 
salcie plângătoare. Dar în văzul lumii era atât de sfioasă şi de 
temătoare, încât nu era în stare să ia nici cele mai neînsemnate 
hotărâri. Se afla în slujba împărătesei de mai multă vreme decât 
mine, dar rămăsese la fel de naivă şi de credulă ca o nou-venită. 
Dacă o persoană răutăcioasă se apuca să răspândească vreo bârfă 
despre ea, Koshosho o punea la inimă şi se simţea de-a dreptul 
distrusă. Era aşa de fragilă, că îmi dădeau lacrimile. Mă gândeam 
adesea că ea era şi mai puţin potrivită pentru viaţa la palat decât 
mine. 

Koshosho avusese legături cu Michinaga mai mult timp decât 
oricare dintre noi şi, fireşte, îndurase mereu răceala lui Rinshi. Cu 
toate că întotdeauna părea pe punctul de a se da bătută, reuşea 
cumva să reziste. Era o mângâiere pentru mine să ştiu că nu eram 
singura care „lupta cu potopul de lacrimi". 



Pe masă se găsea un fir lung şi viguros de obligeană, de la 
ceremoniile din ajun. Gălbuie, cu umbre trandafirii pe măciulia 
umflată, rădăcina plesnea de sănătate. 

— A venit de la Excelenţa Sa, spuse Koshosho. 

Ridică planta, cu forma ei care te ducea cu gândul la tot felul de 
comparaţii, şi o roti în palmele ei subţiri. Apoi o aşeză la loc şi-şi 
scoase ustensilele de scris. Puse pe hârtie următorul poem, înveli 
firul de obligeană şi mi le oferi pe amândouă: 

Nabete yo no uki ni nakaruru ayamegusa kyou made kakaru ne zo 

ikaga miru 

Ai văzut vreodată în lumea noastră plutitoare / un fir de obligeană ca 

acesta? 

(Ai auzit vreodată în lumea noastră plângătoare / un sunet la fel?) 

M-a impresionat faptul că şi-a deschis sufletul în faţa mea şi, de 
îndată ce m-am întors în camera mea, m-am gândit la un răspuns 
care să se potrivească imaginilor suprapuse pe care le folosise ea. 
Iată ce am scris în cele din urmă, poem pe care i l-am şi trimis: 

Nanigoto to ayame iva wakade kyou mo nao tamoto ni amaru ne koso 
taesene 

Obligeana rămâne neclintită, orice ar fi. / Azi mi-e mâneca grea, din 
pricina plantei, din pricina sunetului trist. 

In luna aceea, în ziua a şaptea, m-am pomenit cu Kodayu venind 
într-un suflet la mine în cameră, să-mi spună că de la palat tocmai 
sosise fratele meu, în calitate de sol oficial. Fusese însărcinat să-i 
aducă lui Shoshi o scrisoare de la împărat, pe care o prezentase deja 
şambelanului împărătesei, şi acum se afla în primul alcov din 
galeria de miazăzi a clădirii principale, împreună cu un grup de 
patru-cinci nobili pe care îi ştia de la întrecerile cu cocoşi. Se îmbiau 



cu cupe de sake şi depanau amintiri din vremurile petrecute 
împreună. Când am auzit una ca asta, am început să mă îngrijorez. 

Nu îmi stătea în putere să fac nimic, aşa că s-a întâmplat exact 
lucrul de care mă temeam. Până când a isprăvit împărăteasa de 
pregătit răspunsul care trebuia dus înapoi la palat, fratele meu era 
deja ameţit de băutură. împreună cu scrisoarea de răspuns, a mai 
primit şi câteva daruri, pe care le-a luat poticnindu-se zăpăcit. Nu s- 
a plecat deloc, ci doar a dat din cap o dată. O singură dată! 
Clătinându-se pe picioare, a pornit-o spre grădină, unde a încercat 
să facă o plecăciune, a scăpat unul dintre pachete, s-a aplecat să-l 
ridice şi s-a îndepărtat cu mers împleticit. Eu deja îmi închipuiam 
cum se amuza lumea privind scena de la balcon. Ce ruşine! 

Conacul a început să zumzăie de zvonuri despre prestaţia 
lamentabilă a fratelui meu. Doamna Koshosho chiar m-a întrebat: 

— E adevărat că secretarul de rangul şase din Ministerul de 
Război care a fost aici azi după-masă este fratele dumneavoastră? 

îmi doream atât de mult să nu fi fost adevărat. 

Abia în luna a şasea s-au sfârşit Cele Treizeci de Expoziţii şi ne¬ 
am eliberat de atmosfera religioasă austeră pe care o inspiraserăm zi 
după zi vreme de o lună încheiată. Toată lumea se simţea mai 
veselă, când, dintr-odată, prinţesa Bishi căzu bolnavă fără de 
speranţă. La un moment dat fusese ca şi vindecată. Faimosul preot 
Monkyo reuşise să pogoare asupra ei puterile miraculoase ale unui 
bodisatva pentru a o smulge pe mica prinţesă din ghearele morţii. 
Dar apoi boala revenise şi, în numai câteva zile, îi răpi copilei şi 
ultima suflare. Noi nu am participat la înmormântare, de teamă să 
nu atragem răul asupra stăpânei noastre. Nu-mi puteam lua gândul 
de la copila mea, Katako. 

ne vedeam de îndatoriri alene, copleşite de căldură şi de tristeţe. 
Nu se întâmplau prea multe, aşa că ne petreceam vremea cuprinse 



de toropeală, pe lângă blocurile de gheaţă scoase din pivniţă, şi ne 
răcoream feţele cu aşchii pe care tinerele slujnice le ciopleau pentru 
noi. Apoi, pe neaşteptate, în cea de-a douăsprezecea zi a lunii a 
şasea, am primit poruncă să ne pregătim grabnic pentru întoarcerea 
la palat. A urmat o goană nebună pentru pregătiri, fără ca niciuna 
dintre noi să cunoască motivul. împărăteasa, care s-ar fi cuvenit să 
se odihnească, nu se plângea deloc, dar mie tot îmi era milă de ea. 
Ne întrebam dacă nu cumva Michinaga o luase razna, deşi ştiam 
bine că nu avea cum să se întâmple aşa ceva. Michinaga avea 
întotdeauna un motiv întemeiat pentru tot ce înfăptuia. 

Curând ne-am lămurit. Michinaga a anunţat oficial că îl vedea pe 
împărat din ce în ce mai însingurat din pricină că Shoshi lipsea de 
lângă el de atâta vreme, aşa că i s-a părut firesc ca împărăteasa să se 
întoarcă alături de soţul ei atât timp cât îi mai îngăduia sarcina. 
Ichijo s-a văzut nevoit să accepte bunăvoinţa socrului său, cu toate 
că, din câte am văzut cu ochii mei, nu părea deloc încântat. Apoi am 
aflat şi despre fată. Se zvonea că împăratul se apropiase de 
consoarta lui cea mai tânără, fiica lui Akimitsu, pe care dorea să-l 
promoveze la rangul al treilea. 

Când te gândeşti că odinioară mă întrebam cine luase hotărârea 
să-l răsplătească pe tata cu un post la Echizen! Pe vremea aceea îmi 
închipuiam, neştiutoare, că împăratul ar fi avut un cuvânt de spus 
în chestiunile de stat. 

Era cu neputinţă de ghicit ce se petrecea în inima lui Shoshi, 
ştiind că era folosită în felul acesta. întotdeauna primea poruncile 
tatălui ei cu o supunere desăvârşită. Eu am petrecut ceva vreme 
singură cu ea, din clipa în care m-a rugat s-o învăţ chineză, să mai 
uite de neplăcerile sarcinii. Ne alegeam cu grijă întâlnirile, atunci 
când celelalte doamne lipseau, şi citeam amândouă din cele două 
volume ale lui Bai Juyi, Balade noi. Având în vedere faptul că eu nu 
eram un cărturar adevărat, am îndemnat-o să studieze cu un 
maestru, ca tata, însă ea a ţinut-o morţiş că nu se simte în largul ei 



decât cu mine. 

In primele zile de slujbă la palat, lumea mă tachinase pentru 
cunoştinţele mele din clasicii chinezi. Mai ales Saemon no Naishi - îi 
căşunase pe mine încă din prima clipa. La început auzeam întruna 
zvonuri răutăcioase pe seama mea, până când am descoperit că 
toate porneau de la ea. Odată împăratul a ascultat un fragment 
dintr-o poveste cu Genji şi se pare că ar fi spus: 

— Cine a scris bucata aceasta fără îndoială că a citit Cronicile 
Japoniei. Scriitura ei este cu adevărat cultă! 

Auzind cuvintele împăratului, Saemon no Naishi a început să 
răspândească bârfe printre curtenii de rang înalt, cum că eu m-aş fi 
falit cu învăţătura mea despre clasici. Ba chiar m-a poreclit 
„Doamna Cronicilor"! Ce m-am mai amărât din pricina asta la 
vremea aceea. Eu, care nu voiam să-mi dau pe faţă cunoştinţele nici 
măcar în preajma slujnicelor din casa mea, n-aş fi îndrăznit în vecii 
vecilor să fac paradă de ştiinţa mea tocmai la curte! Doar cu 
sprijinul şi înţelegerea prietenilor am reuşit să trec peste clipele 
acelea de cumplită îndoială şi mâhnire. 

A urmat apoi un timp în care m-am ferit să scriu până şi cel mai 
simplu semn chinezesc şi m-am prefăcut că nu eram în stare să 
citesc nici măcar o notă de pe un paravan pictat. Dar împărăteasa 
m-a chemat la ea între patru ochi şi mi-a spus să nu pun la suflet 
vorbele unor oameni de teapa lui Saemon no Naishi. Cu toate 
acestea, când mă ruga să citim din antologiile lui Bai Juyi, alegeam 
întotdeauna clipele când nu era nimeni prin preajmă să ne audă. 
Amândouă aveam motivele noastre să ţinem aceste lecţii în taină. In 
cele din urmă, Michinaga a prins de veste despre noua pasiune a 
fiicei sale şi a poruncit să-i fie copiate cu măiestrie felurite texte 
chinezeşti, pe care i le-a dăruit. Socotea că era un bun prilej să 
instruiască pruncul din pântecul împărătesei, deplin încredinţat că 
avea să fie băiat. Slavă Domnului că Saemon no Naishi n-a aflat 
niciodată că Maiestatea Sa m-a rugat să studiez împreună cu ea. 



fiindcă nu i-ar mai fi tăcut gura. 

Cine ar fi crezut că viaţa la palat poate fi un izvor nesecat de 
supărări? 

în luna a şaptea împărăteasa începea deja să se mişte anevoie din 
pricina sarcinii, dar venise din nou vremea să se întoarcă la conacul 
mamei sale. Cu un alai mult mai modest de această dată, am părăsit 
palatul Ichijo în ziua a şaisprezecea, înainte de revărsatul zorilor, ca 
să ne ferim de căldură şi de zarvă. Am sosit la Tsuchimikado la 
timp pentru masa de dimineaţă. Ne-am instalat în aceleaşi camere 
pe care le ocupaserăm şi înainte. Totul ne era bine cunoscut, de 
parcă nici n-am fi plecat vreodată de acolo. 

Pruncul urma să vină pe lume în luna a noua, dar Michinaga, 
nerăbdător din fire, înălţa rugăciuni să se nască mai devreme. într- 
un târziu, cineva a îndrăznit să-i spună că asemenea soroace au 
timpul lor şi că, dacă s-ar fi împlinit ceea ce voia el, s-ar fi putut 
întâmpla o nenorocire. Michinaga a pus capăt pe loc rugilor pentru 
o naştere vremelnică. îmi închipui că ar fi dat orice să poată purta 
copilul chiar în pântecul său. Era atât de iute la mânie, încât nu 
suferea pe nimeni prin preajmă prea multă vreme. 

într-o noapte mi s-a părut că aud un ciocănit liniştit în uşă, dar 
nu m-am dus să văd cine e. Am stat toată noaptea nemişcată, fără să 
scot nici cel mai mic sunet. A doua zi dimineaţă, odată cu micul 
dejun, o slujnică mi-a adus pe furiş poemul următor: 

Yomosugara kuina yori ke ni naku naku zo maki no toguchi ni 
tatakiwabitsuru 

Noaptea întreagă am strigat iar şi iar la uşa ta / Mai tare decât strigă 
până şi găinuşa de baltă. 


Era limpede - Michinaga îşi ieşise cu totul din minţi. De n-ar fi 



fost atât de plin de el, poate că mi s-ar fi făcut milă. Repede, i-am 
scris un răspuns şi i l-am trimis prin aceeaşi slujnică: 


Tada naraji to bakari tatakn kuina yue akete wa ika ni 
kuyashikaramashi 

De i-aşfi deschis găinuşei de baltă / Care tot ciocănea de parcă venea 
sfârşitul lumii / Ce m-aş mai fi căit a doua zi dimineaţă! 

In ziua a unsprezecea a lunii a opta, la ivirea zorilor. Maiestatea 
Sa a pornit spre Sala Devoţiunii, aflată în colţul de miazăzi al 
conacului. Mama ei a însoţit-o în trăsură, iar doamnele din alaiul 
împărătesei au trecut lacul cu barca. Eu am ajuns mai târziu şi am 
pierdut mare parte din ceremonie. Saisho mi-a povestit cum s-au 
înghesuit în paraclis douăzeci de preoţi, fiecare simţindu-se obligat 
să ţină câte o mică slujbă de bun augur în onoarea împărătesei. 

— Se tot întrerupeau unul pe altul sau rămâneau fără cuvinte. 
De-abia ne-am ţinut râsul. 

Nobilii s-au delectat pictând pagode mici şi albe pe numeroasele 
petale de lotus din hârtie care aveau să fie împărţite mai târziu în 
timpul ceremoniei. 

La sfârşit, curtenii au vâslit bărcile pe lac, una după alta. 
Tadanobu, stăpânul gospodăriei imperiale, a traversat lacul şi s-a 
urcat pe veranda paraclisului. L-am văzut aplecat peste balustrada 
de lângă treptele care duceau la malul apei. Cu toată că nu ard de 
nerăbdare să plutesc pe apă, m-am lăsat prinsă într-o barcă, 
împreună cu mai multe tinere. Din acel loc, l-am zărit pe Michinaga 
intrând în paraclis. Câteva clipe mai târziu, l-am văzut pe Tadanobu 
furişându-se pe trepte şi încercând să schimbe câteva vorbe cu 
Saisho. Pesemne că voia să profite de momentele în care atenţia 
Maiestăţii Sale era îndreptată către tatăl său. Era un spectacol 
grozav - el de o parte, ea de cealaltă a paravanului, străduindu-se să 
nu pară prea apropiaţi. Shoshi nu le îngăduia doamnelor din suita 



ei un comportament uşuratic, aşa că toate deveniserăm cât se poate 
de grijulii. 

Deşi încă nu se înserase, luna răsărise plutind înceţoşată pe cerul 
tomnatic. Băieţii lui Michinaga vâsleau toţi într-o barcă, fredonând 
cântece la modă. Din clădirea principală, le auzeam glasurile tinere 
şi viguroase zburând deasupra apei. îl vedeam şi pe mai vârstnicul 
Ministru al Trezoreriei, care se urcase împreună cu ei, dar se făcuse 
mic în pupa bărcii, speriat la gândul de a cânta în cor. Devenise 
dintr-odată sfios şi era aşa de nostim, că stârnise râsete printre 
doamnele din spatele paravanelor. Eu mi-am adus aminte de un 
vers dintr-o baladă de-a lui Bai Juyi, numită întinsa mare, şi l-am 
rostit cu voce tare: 

— „în barcă îşi simte vârsta grea pe umeri". 

Pesemne că Tadanobu m-a auzit, căci a răspuns cât ai clipi cu 
următorul vers al baladei. Am rămas uşor stânjenită, dar şi 
impresionată că înţelesese aluzia. 

De pe luciul apei plutea spre noi cântecul băieţilor: „Şi lintiţa pe 
iaz", suna refrenul. Unul dintre ei îi acompania la flaut, iar 
acordurile ne făceau parcă să simţim şi mai adânc răcoarea brizei de 
seară. Chiar şi cele mai neînsemnate lucruri îşi au vremea lor. 


Se naşte un prinţ 
Atsuhira 

Pe măsură ce toamna îşi intra în drepturi, Tsuchimikado se 
înveşmânta cum nu se poate mai frumos. Copacii de pe malul 
lacului şi iarba de-a lungul pârâului căpătau seara culori aprinse, 
fiece frunză şi fir de iarbă limpede vădite în lumina aurie, piezişă. 
Valul de rugăciuni răsunătoare ce se ridicau la unison din toate 
clădirile se contopea cu murmurul pârâului în bătaia rece a 



vântului. 

în camera împărătesei. Maiestatea Sa şedea toropită şi asculta 
cântecul minunat al rugăciunilor împletit cu taifasul doamnelor din 
suita ei. Stătea pe o parte, sprijinită de perne, şi, cu toate că nu se 
plângea, eu îi cunoşteam chinul şi mi se rupea inima pentru ea. în 
preajma sa, veşnica mea ranchiună faţă de lume se topea ca prin 
farmec şi mă întrebam cât de diferită ar fi fost viaţa mea dacă aş fi 
intrat în serviciul Maiestăţii Sale mai devreme. Poate că atunci m-aş 
fi simţit mai în largul meu în locurile acelea. 

Era luna a opta. Mă uit acum peste jurnalul de atunci şi văd că 
rămâneam adesea trează în miez de noapte. Scriam: „E târziu în 
puterea nopţii, până şi luna s-a înceţoşat, sporind negura umbrelor 
de sub copaci. Ca de obicei, eu sunt trează. Dacă vreau să scriu cât 
timp locuiesc la curte, nu am încotro, sunt nevoită să lucrez în orele 
liniştite dinaintea zorilor". 

în dimineaţa aceea însă, atenţia mi-a fost abătută de câteva 
glasuri care se dondăneau sub fereastra mea: 

— Hai să deschidem storurile! 

— Nu fi copil, slujitorii nu s-au trezit încă la ora asta. 

— Servitor, deschide! 

Bubuitul clopotelor din aripa de răsărit a spart apoi liniştea, dând 
tonul Incantaţiei pentru Cei Cinci Regi Ascunşi. 

Mi-am strâns instrumentele de scris şi am ascultat urcuşul şi 
coborâşul cântărilor, pe măsură ce preoţii recitau rugile, fiecare mai 
tare decât cel de dinaintea lui. Era încă întuneric, dar se auzeau 
limpede paşii răsunători ai celor douăzeci de preoţi care treceau 
podul spre clădirea principală, purtând cu ei obiectele sfinţite de 
care împărăteasa urma să aibă nevoie în curând. Mi-am deschis 
storurile ca să arunc o privire la veşmintele splendide ale stareţului 
şi ale preohilui de rang înalt, în drumul lor spre chilii, printre copaci 
şi peste podurile chinezeşti din grădină. Fiecare colţişor al conacului 
fusese transformat în cameră de oaspeţi, iar preoţii ocupau cabana 



şi biblioteca. M-am lăsat convinsă că am zărit chiar şi firul de aur 
strălucind pe mantiile lor în depărtare. Slujnicele şi servitorii 
începeau să se audă trebăluind. Florile şi copacii prindeau contur în 
lumina zorilor. 

Protocolul cerea ca nobilii să-şi prezinte urările, aşa că toţi se 
adunaseră buluc la conac. Aveau să rămână până la naştere şi între 
timp trebuiau hrăniţi şi răsfăţaţi cu distracţii. Noi nu aveam vreme 
nici să respirăm. Seara se aşezau la rând pe veranda aripii de răsărit 
şi pe pod, cântând, recitând sutre sau fredonând melodii cunoscute. 
Fireşte, băutura curgea din plin. 

Aproape de sfârşitul lunii, esenţele parfumate pe care le 
pregătisem cu câteva zile înainte erau gata să fie îngropate, ca să 
dospească la timp pentru Festivalul Crizantemelor. Toate cele care 
am pregătit esenţe ne-am adunat în camera Maiestăţii Sale, să ne 
primim bulgării. Când m-am întors în încăperea noastră, am deschis 
uşa glisantă şi am găsit-o pe Saisho adormită. Stătea cu capul pe 
cutia de scris, iar mâneca îi acoperea chipul. Era un tablou 
fermecător, ca desprins dintr-o carte de poveşti. Purta un kimono 
cafeniu, tivit cu alb astru-verzui şi unul violet, tivit cu roşu-închis, şi 
pe post de pătură folosise o haină ruginie. Nu m-am putut abţine să 
nu-i dau la o parte mâneca de pe chipul frumos. Ea şi-a deschis 
ochii. 

— Arăţi ca o prinţesă din poveste, i-am spus eu. 

— Ai luat-o razna? a bombănit ea, ridicând la mine o sprânceană. 
Să trezeşti lumea aşa! 

încerca să se prefacă supărată, dar îmbujorarea care i-a înflorit 
gingaş pe chip o făcea să arate şi mai încântătoare decât de obicei. 

în ziua Festivalului Crizantemei m-a trezit un ciocănit în uşă 
dimineaţa devreme. M-am smuls din aşternut să deschid - era una 
dintre doamnele din suita lui Rinshi, doamna Hyobu. Avea în mână 



o bucată de mătase ce fusese lăsată afară toată noaptea, să absoarbă 
picăturile de rouă de pe florile de crizantemă. Mi-a întins-o cu un 
zâmbet mic, încordat. 

— Poftiţi, mi-a spus ea. Doamna Rinshi speră să vă ajute să 
ştergeţi urmele vârstei. Este încredinţată că va fi de ajuns. 

Mi-e teamă că la ceasul acela al dimineţii încă nu mă 
dezmeticisem din somn şi, oricum, Hyobu s-a făcut nevăzută 
înainte să apuc să-i răspund. Pe neaşteptate, mi-am amintit că mai 
primisem odată, în trecut, o bucată de mătase înmuiată în rouă - 
eram însărcinată, şi soţul meu îmi trimisese un bol mare cu fire de 
mătase, cu care m-am şters pe tot corpul. Un gest de iubire cu totul 
ieşit din comun. Rămăsesem fără cuvinte, cu bucata aceea de pânză 
înmiresmată în mână. Am rămas nemişcată până când Saisho m-a 
întrebat cu glas somnoros, de sub mormanul de aşternuturi sub care 
dormiserăm: 

— Cine era? 

M-am scuturat de amintirile pe care mi le trezise mireasma 
mătăsii umede. 

— Am primit ceva de la Rinshi, i-am răspuns. 

— Ceva otrăvit? 

— Hmmmm. Oarecum. Mă întreb câte alte doamne au mai primit 
azi un asemenea dar, sau sunt singura pe care a blagoslovit-o cu 
această favoare specială? 

— Pesemne că are iscoade peste tot, a zis Saisho, ridicându-se şi 
trăgându-şi pătura în jurul ei. Fac prinsoare cu tine că a aflat despre 
„ciocănitul găinuşei de baltă" la uşa ta luna trecută. Ce ai de gând 
să faci? 

Mi-am scos batonul de cerneală şi am început să-l frec furioasă pe 
piatra înmuiată în apă. N-a trecut mult şi am găsit răspunsul. 

— Mă gândesc să-i trimit mătasea înapoi, cu un poem, i-am spus 
lui Saisho şi i-am arătat versurile acestea: 



Kiku no tsuyu wakayu bakari ni sode jurete hana no aruji ni chiyo 

wa yuzuramu 

Ca să-mi recâştig prospeţimea chipului / Ajunge doar să-mi trec 

mâneca muiată în rouă crizantemei. / Mătasea o înapoiez, ca să-şi 

lucreze magia asupra stăpânei! 

— Doar nu vorbeşti serios! mi-a răspuns Saisho, făcând ochii 
mari şi izbucnind în râs. 

Eu am zâmbit şi mi-am clătit pensula de cerneală. 

— Ai dreptate, nu ar avea niciun rost să-i trimit poemul. Poate că 
e mai bine să nu răspund deloc. 

Dar în clipa în care i l-am arătat lui Saisho, ştiam foarte bine că ea 
avea să povestească despre ce se întâmplase şi despre poezia mea. 
Aceasta avea să-mi fie răzbunarea. 

în seara aceea am fost de serviciu la Maiestatea Sa. A trimis după 
vase cu beţişoare parfumate, ca să încercăm esenţele pe care le 
pregătiserăm. După trenele lungi care se revărsau în cascade sub 
storuri, îmi dădeam seama că doamna Koshosho şi doamna 
Danagon se aflau afară pe verandă, la locurile lor obişnuite. Era o 
noapte cu lună frumoasă. Ne-am întins alene la vorbă despre cât de 
mândră arăta grădina şi despre vremea caldă, care era semn că viile 
aveau să-şi capete culorile de toamnă mult mai târziu decât în alţi 
ani. împărăteasa părea mai neliniştită decât de obicei şi, dintr-odată, 
am avut o presimţire. 

Am fost chemată să împlinesc o poruncă, iar după ce am isprăvit 
m-am oprit în camera mea. Am vrut doar să-mi odihnesc puţin 
ochii, dar pesemne că am aţipit, căci pe la miezul nopţii m-am trezit 
din pricina larmei şi a forfotei din jur. Am auzit paşi grăbiţi încoace 
şi-ncolo, am scos capul pe coridor şi am oprit o slujnică: 

— I-a venit sorocul Maiestăţii Sale! mi-a strigat ea cu răsuflarea 
tăiată şi a fugit mai departe. 



Presimţirea mea se adeverea. M-am hotărât să mă ţin cât mai 
departe cu putinţă de toată zarva aceea. în zori - venise deja ziua a 
zecea a lunii - Michinaga stătea în mijlocul clădirii principale şi 
împărţea porunci în stânga şi-n dreapta. Fraţii lui Shoshi şi alţi 
nobili de rangul al patrulea şi al cincilea nu mai pridideau atârnând 
perdele şi aducând rogojini şi teancuri de perne de papură 
împletită. Lângă platforma obişnuită a împărătesei mai fusese 
aşezată una, de un alb imaculat, în care Maiestatea Sa tocmai se 
muta în clipa în care am intrat în sala mare. Toţi roiau încoace şi- 
ncolo, cu grijă să nu dea peste preoţii care murmurau un şir 
nesfârşit de rugăciuni răsunătoare, menite să ţină departe duhurile 
rele. Alături de prelaţii care se aflau deja la conac de o lună de zile, 
se îngrămădeau acum şi alţii, adunaţi din toate templele capitalei, 
fiecare lăcaş primind porunca de a trimite câte un preot cu har la 
alungat duhurile rele. Era ca şi cum toţi bodisatva din univers se 
pogorâseră peste conac la chemările grabnice ale regentului. 

Doamnele de la palat începură să se adune în galeria de răsărit. 
Femeile care urmau să îndeplinească rolul de medium se aşezară pe 
latura de apus a platformei albe, fiecare despărţită de celelalte de o 
împrejmuire de paravane cu perdea. în faţa fiecărui pătrăţel se afla 
câte un preot care se ruga plin de râvnă. în partea de miazăzi a 
divanului alb, unde avea să aibă loc naşterea, stăteau aliniaţi stareţi 
şi preoţi de rang înalt, cu glasurile răguşite de rugile cântate din 
rărunchi. Strigătele lor erau atât de puternice, încât ajungeau să 
cheme până şi cei mai înfricoşători zei ocrotitori, în locşorul strâmt 
dintre paravanele glisante din spatele platformei, în partea de 
miazănoapte, stăteau înghesuite peste patruzeci de suflete. Era aşa o 
îmbulzeală, că nici nu puteai respira. M-am retras în camera mea 
pentru câteva clipe. 

La scurtă vreme după aceea, am auzit un ciocănit greu în stâlpul 
uşii. Am ridicat voalul şi l-am văzut pe şambelanul lui Michinaga, 
cuprins de înfrigurare şi nerăbdare. 



— Excelenţa Sa doreşte să ştie de ce nu sunteţi în slujba 
împărătesei, mi-a spus el tăios. Mi-a poruncit să vă aduc înapoi 
neîntârziat. 

M-am simţit stingherită şi ruşinată. Cu toată agitaţia şi zăpăceala, 
nu mi-am închipuit că lipsa mea avea să fie observată. 

— îmi împrospătez fardul, i-am spus pe post de explicaţie. Vin în 
câteva clipe. 

Dar, înainte să dau drumul voalului, şambelanul şi-a întins mâna 
pe rama uşii, spunând că mă aşteaptă. Era limpede din gestul lui că 
nu mă lăsa să mă codesc. Nu aveam nevoie să îmi pudrez faţa, dar 
mi-am zăngănit puţin trusa cu cosmetice şi am tras adânc aer în 
piept de câteva ori. Apoi am păşit pe culoar. Spre uimirea mea, m-a 
dus repede prin clădirea principală, direct spre aripa de apus. 
Acolo, departe de zgomotele însufleţite şi de ghionturile mulţimii 
îngrămădite în jurul lui Shoshi, se afla Michinaga, în faţa unui mic 
altar de familie. Părea cufundat în rugăciune, tras la faţă, cu un aer 
sobru. Era limpede că nu dormise. 

în clipa în care şambelanul m-a anunţat în şoaptă şi s-a făcut, cu 
bună-cuviinţă, nevăzut, Michinaga s-a întors către mine. M-a privit 
adânc înainte de a vorbi. 

— Am nevoie de tine, a zis el încet. 

Eu am aşteptat în tăcere. 

— Am nevoie de tine să scrii, a spus el mai departe. Va fi clipa 
mea cea mai măreaţă şi vreau să rămână înscrisă amănunţit. Fireşte 
că sunt şi alţii care consemnează, a continuat el, dar eu vreau cu tot 
dinadinsul ca tu să notezi tot ce observi - şi bune, şi rele, orice s-ar 
întâmpla, numai să scrii. Contez pe tine. 

Am încuviinţat, cu inima înspăimântată de mirare. 

— Asta e tot, a zis el, întorcându-se cu faţa spre altar. 

Cu toate că nu se mai uita la mine, am făcut o plecăciune şi m-am 
furişat afară din încăpere. Dacă mai aveam vreo îndoială, oricât de 
mică, despre ce soi de simţăminte nutrea Michinaga pentru mine. 



discuţia aceasta scurtă îmi oferise răspunsul. Pentru el nu eram 
nimic mai mult decât un scrib - vocea sa pentru generaţiile viitoare. 
Mă învoisem să-i scriu cronica, dar începeam să mă gândesc la rece 
despre ce însemna de fapt acest lucru. 

Ajunsă înapoi în sala mare, priveam cum se aduna şi mai multă 
lume. Era încă devreme şi se vedea bine că unii dintre ei abia 
aflaseră vestea despre starea împărătesei şi se grăbiseră să vină, dar 
aproape că nu mai era loc pentru nimeni. Mi-am croit cu greu drum 
înapoi înspre galeria de miazănoapte, unde doamnele din suită erau 
nevoite să stea înghesuite ca sardelele, astfel încât multe dintre ele 
îşi pierduseră ba tivul de la trenă, ba câte o bucată din mânecă. Era 
o învălmăşeală îngrozitoare, dar nu aveam încotro - trebuia să mă 
alătur şi eu. 

Toată ziua, împărăteasa Shoshi s-a chinuit în durerile facerii, dar 
pruncul tot nu dădea semne că ar vrea să se nască. Unul după altul, 
duhurile rele erau călăuzite în femeile-medium, cu preoţii strigând 
unul mai tare ca altul. La un moment dat, întreg soborul a început 
să ţipe incantaţiile la unison. Era o hărmălaie de neînchipuit. Spre 
seară, a sosit de la palat o trăsură plină cu moaşe. Se tot furişau pe 
sub perdelele divanului alb, neputincioase. Se vedea cum îşi 
muşcau buzele şi-şi înghiţeau plânsul. In galeria din spate, 
doamnele începeau să leşine, fiind apoi scoase din mulţime. Altele 
se legănau văicărindu-se, căzute în transă din pricina emoţiei 
copleşitoare. 

Larma şi învălmăşeala s-au ţinut lanţ până târziu în noapte. Eram 
cu toţii istoviţi, dar nimeni nu îndrăznea să plece. Din când în când 
se arunca împrejur câte o mână de orez, ca să alunge duhurile rele, 
şi boabele ne cădeau pe spate, prin gulerele kimonourilor. 
Doamnele care se aflau în serviciul Maiestăţii Sale de multă vreme 
erau, fireşte, înnebunite de felul în care decurgeau evenimentele. 
Chiar dacă eu nu fusesem în slujba împărătesei la fel de mult timp 
ca ele, înţelegeam prea bine că trăiam un moment de o însemnătate 



magistrală. 


Se revărsară zorii. Era ziua a unsprezecea. Michinaga fu cuprins 
de spaimă din pricina chinurilor neobişnuit de lungi prin care trecea 
fiica sa. Cum duhurile rele pe care le scoteau preoţii păreau să nu se 
mai sfârşească, cineva propuse ca împărăteasa să fie mutată într-un 
alt loc, fie şi înăuntrul conacului. Michinaga, care nu lăsa niciodată 
lucrurile să-şi urmeze cursul firesc, încuviinţă. Dis-de-dimineaţă, 
slujitorii îndepărtară două seturi de paravane din partea de 
miazănoapte a divanului şi o duseră pe Shoshi în galeria din spate. 
Acolo nu se puteau atârna paravane, aşa că o împresurară cu mai 
multe rânduri de perdele, una peste alta. Doamnele mai în vârstă se 
aşezară lângă ea, să o vegheze. Michinaga, îngrijorat că înghesuiala 
ar fi putut s-o supere pe Maiestatea Sa, le porunci doamnelor mai 
tinere să se îndepărteze, îndrumându-le spre miazăzi şi pe 
coridoarele de răsărit. Doamna Saisho se numără printre puţinele 
doamne care primiră încuviinţarea de a rămâne înăuntrul 
perdelelor, împreună cu mama împărătesei şi cu fratele ei, stareţul 
Templului Ninnaji. 

Eu stăteam chiar la poalele celor două platforme, alături de alte 
doamne, când un grup de femei, printre care şi doicile celorlalte 
fiice ale lui Michinaga, îşi făcură drum până la perdelele care 
serveau drept paravan în spatele nostru. Lumea abia mai putea 
trece prin culoarul strâmt din spate, iar cei care totuşi izbuteau să se 
strecoare nu aveau de unde să ştie pe cine înghionteau. Colac peste 
pupăză, bărbaţii se puteau uita la noi printre perdele ori de câte ori 
pofteau. Nu mă miram că băieţii lui Michinaga se purtau astfel, dar 
până şi Tadanobu, stăpânul gospodăriei Maiestăţii Sale, care era 
prevăzător de fel, şi Tsunefusa, sfetnic de Stânga, parcă uitaseră de 
orice bună-cuviinţă şi aruncau câte o ocheadă dimpreună cu restul. 
Prinse ca nişte păsări într-o colivie prea strâmtă, şi noi am lăsat 
deoparte, în cele din urmă, orice urmă de ruşine. Nu ne mai 



oboseam să ne ascundem feţele, cu ochii umflaţi de atâta plâns, cu 
orezul curgându-ne în păr ca fulgii de zăpadă şi cu hainele boţite 
cum nu se poate mai rău. Fără îndoială că arătam jalnic. Dar chiar şi 
atunci simţeam că într-o bună zi aveam să ne aducem aminte şi să 
râdem de clipele acelea. 

Bineînţeles că în mijlocul evenimentelor nu era nimic amuzant. 
Aproape de prânz, copilul părea să vină pe lume dintr-o clipă în 
alta, iar duhurile rele urlau şi se văicăreau. Unul dintre sfinţii 
părinţi a fost aruncat la pământ de forţa unui demon care se 
sălăşluise în el. L-au salvat rugăciunile strigate cu putere de un 
confrate de-al său. Doamna Saisho avea în grijă o mână de femei 
conduse de preotul Eiko. După ce niciuna dintre ele nu a fost în 
stare să primească un duh rătăcitor, s-a iscat un iureş 
nemaipomenit. 

Pe neaşteptate, unul dintre preoţi pătrunse dincolo de perdele cu 
cele necesare pentru a călugări pe cineva. Un val de mâhnire răvăşi 
mulţimea. Era cumva pe moarte Maiestatea Sa? Nu voiam să 
credem una ca asta. Unele doamne îşi pierdură cu desăvârşire 
stăpânirea de sine şi începură să ţipe şi să se vaiete. în mijlocul 
acestei învălmăşeli grozave îşi făcu apariţia Michinaga. Cu un glas 
puternic şi neabătut, începu să recite Sutra Lotusului, încetul cu 
încetul, nebunia generală se potoli şi o linişte scurtă luă locul 
zbuciumului dinainte. Atunci veni pe lume pruncul. 

Se născuse un prinţ! Vestea se răspândi în cercuri prin marea de 
oameni de la sanctuarul din jurul împărătesei, prin zidurile groase, 
pe coridoare şi dincolo de ele. Dar căiţa încă nu ieşise, aşa că 
atmosfera rămânea încordată. Toată lumea se înghesui în spaţiul 
uriaş ce se întindea între sala mare şi galeria de miazăzi, până la 
balustrade. Rugile începură din nou. Mireni şi preoţi se aruncară 
deopotrivă la pământ în rugăciune. Eu mă aflam în celălalt colţ al 
camerei, dar mai târziu am auzit că femeile din galeria de la apus s- 
au trezit dintr-odată faţă în faţă cu un grup de nobili de rang înalt. 



Doamna Kochujo, care era întotdeauna nespus de atentă în privinţa 
înfăţişării ei, a dat nas în nas cu Primul Secretar de Stânga, Yorisada, 
cu care avusese cândva o aventură. Oricât de bine s-ar fi aranjat ea 
de dimineaţă, până la ora aceea ochii i se înroşiseră deja de atâta 
plâns şi pudra i se ştersese de pe faţa cu pete. Până şi ea îşi dădea 
seama că arăta într-un hal fără de hal, mâniindu-se cu atât mai mult 
să dea ochii cu un fost iubit tocmai atunci. 

Mi-am croit cu greu drum printre oameni până în camera 
împărătesei, la Saisho. Când am văzut-o, am descoperit cu groază că 
şi chipul ei era la fel de răvăşit. Nici nu vreau să mă gândesc cum 
arătam eu însămi. Noroc că toată lumea era într-o asemenea stare de 
nebunie, încât nimeni nu avea să-şi aducă aminte după aceea cât 
îngrozitor arătau ceilalţi. 

Saisho mi-a spus că în sfârşit ieşise şi căiţa, iar împărăteasa se 
odihnea. O coborâseră cu blândeţe pe perne, după ce fusese ţinută 
în braţe de femeile mai în vârstă tot timpul cât o munciseră durerile 
facerii. Mama şi pruncul erau amândoi teferi. Mă gândeam ce 
naştere uşoară avusesem eu în comparaţie cu împărăteasa. Am avut 
o sarcină îngrozitoare, dar naşterea lui Katako s-a petrecut repede, 
slavă Domnului. 

Vestea naşterii a venit ziua în amiaza mare, dar toată lumea se 
bucura ca şi cum abia atunci ar fi răsărit soarele pe cerul senin. 
Faptul că Shoshi supravieţuise era un motiv de sărbătoare în sine, 
dar vestea că pruncul era băiat i-a aruncat pe toţi în culmea fericirii. 
Doamnele care până mai deunăzi fuseseră ofilite, iar în dimineaţa 
aceea căzuseră scufundate într-o tristeţe tomnatică, păreau acum 
reînviate şi alergau în camerele lor să se împrospăteze. Mai 
rămăseseră doar bătrânele să aibă grijă de mamă şi de prunc - aşa 
se cuvenea. Atunci m-am retras şi eu împreună cu Saisho. 

Amândouă eram sleite de puteri, mai cu seamă Saisho, însă nu 
aveam vreme nici să ne tragem sufletul. Slujnicele alergau deja de la 
o cameră la alta, cu mormane de haine în braţe. Ne aduceau haine 



de gală, brodate cu sidef. Dacă ar fi fost cu modele diferite, atunci 
le-am fi admirat îndelung, dar, cum toate am primit haine identice, 
nici nu le-am băgat în seamă, ci ne-am văzut mai departe ba de 
machiaj, ba de făcut caz că nu ne găseam evantaiul cel bun. 

Eu am isprăvit prima cu aranjatul. In aşteptarea lui Saisho, am 
deschis fereastra doar un deget, ca să-mi arunc privirea peste 
grădină, înspre colţul de miazăzi al clădirii. Acolo aşteptau câţiva 
nobili de rang înalt, apoi l-am zărit pe Michinaga venind cu un 
zâmbet larg pe chip şi poruncindu-le slujitorilor să cureţe pârâul de 
frunze. Mi-am amintit de ziua în care l-am auzit prima dată rostind 
această poruncă. Atunci Michinaga a cules un fir de floarea-miresei 
şi mi l-a aruncat printre perdele, în cameră. Uitându-mă înapoi, mi- 
am dat seama că probabil aceea a fost clipa din care au pornit toate 
neînţelegerile mele cu Michinaga. 

Spre uimirea mea, m-a zărit prin fereastra deschisă şi s-a 
îndreptat spre mine. 

— Iei notiţe? m-a întrebat el vesel. Urmează încă multe - primul 
scăldat, prezentarea săbiei, aniversările de trei zile, de cinci zile, de 
şapte zile, de nouă zile. Totul - vreau să consemnezi totul de-a fir a 
păr! 

Pe dată m-am simţit copleşită de oboseală. 


în bătaia razelor de lună 
Hikari sashisou 

Timp de zece zile după naşterea prinţului, ceremoniile s-au ţinut 
lanţ, una după alta, necontenit. Eu eram sleită, deloc în largul meu, 
dar cu toate acestea am scris întruna, simţind că aveam să cad 
doborâtă de trudă. Michinaga îmi poruncise să aştern totul pe 
hârtie, aşa că mi-am dat osteneala cum am putut mai bine, de cele 



mai multe ori scriind noaptea, la lumina lumânărilor. Cum nu 
puteam să fiu de faţă la toate evenimentele, mă bizuiam pe Saisho, 
Koshosho şi pe celelalte prietene. Saisho a avut privilegiul să se 
îngrijească de prima baie a prinţului. 

Conacul fusese împodobit în alb, pentru a sărbători naşterea. Mă 
fascina purtarea doamnelor de rang înalt, care aveau dreptul să 
poarte culorile interzise. După naştere, nicio altă culoare în afară de 
alb nu a fost îngăduită un timp, şi din această pricină duşmăniile s- 
au înteţit, căci femeile se întreceau acum numai în ţesături. Cele de 
rang înalt şi-au făcut haine din aceeaşi mătase cu model ca mantaua, 
cu manşete brodate. In schimb, cele de rang mai mic, mai ales cele 
mai în vârstă, s-au mărginit la haine simple. Toate erau 
impunătoare, dar la urma urmei erau izbitor de asemănătoare. 
Evantaiele tuturor erau de bun-gust, fără să iasă în evidenţă, şi toate 
erau inscripţionate cu fraze mişcătoare, dar potrivite ocaziei. Fără 
îndoială, fiecare s-a gândit că dacă îşi pictează evantaiul cu mâna ei 
are să fie altfel decât celelalte. E limpede cât de zguduite au fost 
toate când s-au uitat una la alta şi s-au dat seama că toate evantaiele 
semănau între ele. 

Chiar şi aşa, era o privelişte maiestuoasă, de o frumuseţe austeră. 
Broderiile erau toate în argint, iar tivurile trenelor noastre erau 
cusute şi ele cu fir de argint atât de gros, încât arăta ca nişte cosiţe 
împletite. Spiţele evantaielor erau incrustate în argint, cu felurite 
modele. Când ne adunam toate, arătam ca un şir de creste 
înzăpezite sub clar de lună - eram de o strălucire orbitoare şi 
făceam orice încăpere să pară ca împânzită de oglinzi. 

Ceremoniile pentru ziua a treia au fost organizate de slujbaşii din 
gospodăria Maiestăţii Sale. Au făcut o prezentare de îmbrăcăminte 
şi de aşternuturi pentru prinţ - fiecare set de haine avea un aşternut 
asortat, din aceeaşi ţesătură albă şi cu acelaşi model, cu grijă să nu 
existe două seturi la fel. Nu ştiu cum au reuşit să organizeze o 
asemenea ceremonie într-un timp atât de scurt. Ceremoniile de ziua 



a cincea au fost dirijate de însuşi Michinaga. Peste tot a răspândit 
purtători de torţe, care se înălţau ca nişte lumânări vii, luminând ca 
ziua grădina şi sălile cele mari. Pâlcuri de oaspeţi se adunau în 
umbra torţelor, iar şambelanii lui Michinaga alergau încolo şi 
încoace numai zâmbete şi plecăciuni, primind felicitările tuturor. 

Michinaga a ales opt dintre cele mai tinere şi atrăgătoare slujnice 
din serviciul fiicei sale pentru a servi mâncarea în seara aceea, 
îmbrăcate în rochii albe, cu funde albe prinse în păr, fetele stăteau 
una lângă alta pe două şiruri şi îşi treceau din mână în mână tăvi 
argintii şi albe. Cârcotaşele s-au plâns şi de această dată că au fost 
lăsate deoparte, reuşind să se facă de râs, şi nu am fost singura care 
a avut această impresie. 

Odată ceremoniile încheiate, mulţi nobili şi-au părăsit locurile şi 
s-au dus pe pod, unde au început un joc cu zaruri. Am băgat apoi 
de seamă că Michinaga li s-a alăturat. Era un obicei pe care tata nu-1 
suferea deloc, găsindu-1 nepotrivit pentru viaţa la palat. I-am 
mulţumit cerului că fratele meu era de serviciu în seara aceea la 
palatul Ichijo - dacă ar fi fost şi el de faţă, fără îndoială m-ar fi făcut 
din nou de ruşine. Pe lângă sake, au curs şi poemele, iar doamnele 
împreună cu care mă aflam au început să se îngrijoreze, căci, dacă 
ajungea şi la noi cupa de sake, atunci trebuia să răspundem. 
Vorbeam între noi despre câtă grijă trebuia să avem când 
compuneam poeme în prezenţa lui Kinto, trebuia să fim atente nu 
doar la cuvinte, ci şi la felul în care recitam. Câteva dintre noi ne-am 
pregătit poeziile dinainte, ca să nu fim luate prin surprindere dacă 
ne-ar fi venit rândul. Eu m-am jucat cu imaginile rotunde ale lunii 
pline şi ale cupelor de sake şi am scris poemul următor: 

Mezurashiki hikari sashisou sakazuki wa mochinagara koso chiyo zoo 
megurame 

în bătaia razelor de lună plină / Ne trecem cupa de sake din mână în 
mână / Să trăim fericiţi până la adânci bătrâneţi! 



Dar s-a făcut târziu şi unii au plecat, alţii au aţipit, aşa că nimănui 
nu i-a mai stat gândul să ne asculte poemele. Păcat. Cred că al meu 
ar fi făcut impresie bună. 

Luna creştea pe cer, luminând tot mai puternic întunericul nopţii. 
Din umbră se desprindeau tot soiul de oameni. Slujitori, frizeri, fete 
în casă, îngrijitoare - pe mulţi nu-i mai văzusem niciodată până 
atunci. Am zărit o pereche ciudată, pesemne chelăresele, înfipte 
ţeapăn în hainele lor cele mai bune, cu o pădure de piepteni 
răsărindu-le din păr. Mi-am adus atunci aminte că şi la Echizen, 
după căderea nopţii, ieşeau la iveală, din întuneric, fel de fel de 
creaturi - o lume cu totul diferită. Prispa care se întindea de la buza 
coridorului din spate până la pod era atât de înţesată de lume, încât 
nici nu mai încăpea vorbă să poţi trece pe acolo. 

în seara aceea am avut onoarea să stau în aceeaşi încăpere cu 
împărăteasa şi m-am bucurat să văd că se întremase după chinurile 
facerii. Arăta atât de împlinită şi de frumoasă, având în obraji primii 
bujori de tânără mamă, că am simţit nevoia să ne fălim cu ea. De 
serviciu în noaptea aceea era un preot şi, cuprinsă de entuziasm, am 
dat paravanul la o parte şi i-am oferit o privire furişă spre 
împărăteasă: 

— Părinte, uite, i-am spus. Sunt sigur că n-aţi văzut niciodată o 
privelişte mai încântătoare. 

De cum şi-a aruncat ochii înăuntru, a rămas cu gura căscată de 
uimire. Şi-a împreunat mâinile înspre noi, murmurând: 

— Mulţumesc! Sunteţi atât de bune cu mine, mulţumesc! 

M-am bucurat la gândul că în mintea acelui om avea să rămână 
întipărită pentru totdeauna imaginea împărătesei noastre, cu părul 
negru ca pana corbului revărsându-se într-un râu de abanos peste 
hainele sale albe-argintii. 

A doua zi am avut răgazul să ne tragem puţin sufletul după 
ceremoniile de ziua a cincea şi a şaptea. Cele mai multe dintre noi 



ne-am trezit târziu şi ne-am petrecut după-amiaza cosând câte un 
set nou de haine. Era greu cu atâtea ceremonii una după alta: nu 
puteam să ne prezentăm în aceleaşi haine, dar aveam atât de puţin 
timp să ne pregătim. Cu toate acestea, seara am avut vreme şi 
pentru puţină odihnă. Era timp frumos. Eu stăteam afară, pe 
coridorul-pod, alături de prietenele mele, când şi-a făcut apariţia cel 
de-al doilea fiu al lui Michinaga, Norimichi, însoţit de câţiva ofiţeri. 
S-a străduit să le ademenească pe cele mai tinere să-i însoţească într- 
o barcă pe lac, şi în cele din urmă a reuşit să convingă aproape 
jumătate din grup. Cele timide s-au retras înăuntru, dar judecând 
după ocheadele pe care le aruncau înspre lac era limpede că le părea 
rău că se arătaseră sfioase. De pe pod priveam la siluetele înceţoşate 
din grădină devenind străvezii în lumina lunii. Nu conteneam să 
mă minunez de contrastul izbitor dintre părul negru al doamnelor 
şi hainele lor imaculate. Era un efect de o frumuseţe dumnezeiască, 
mult mai puternic decât dacă ar fi fost îmbrăcate în straie colorate, 
ca de obicei. 

Mai devreme în seara aceea, o eclipsă a acoperit luna pe jumătate. 
Una dintre doamnele mai tinere a observat-o prima şi ne-a atras 
atenţia, cuprinsă de nelinişte. Nu era deloc semn bun. Tocmai într-o 
noapte ca aceea, cu un cer atât de senin! De-ar fi fost măcar un strop 
de nor care să mai acopere din rătăcirea lunii. In Echizen, într-o 
seară în care umbrele păreau că muşcă din coasta lunii, maestrul Jyo 
ne-a povestit că în patria lui astfel de momente puteau fi prevăzute 
dinainte. Tata i-a cerut să ne lămurească mai bine. După cum îmi 
povestise şi Ming-gwok odată, maestrul Jyo ne-a dezvăluit atunci 
că, deşi el însuşi nu era instruit să poată face astfel de calcule, 
împăratul Chinei avea un întreg cabinet de înţelepţi însărcinaţi cu 
studierea fenomenelor cereşti. Tata s-a minunat atunci de cât de 
grozav era să putem prevedea eclipsele de soare şi de lună. 

Doamnele din jurul nostru se văitau de relele pe care le-ar fi 
putut aduce piaza aceea rea, când deodată Saisho le arătă că eclipsa 



trecuse şi luna se arăta din nou în toată splendoarea ei. 

M-a rugat apoi să compun un poem care să ilustreze clipa. Iată ce 
am recitat: 

Kumori naku chitose ni sumeru mizu no omo ni yadokeru tsuki no 

kage mo nodokeshi 

Chipul lunii pe luciul apei / Adastă împăcat, / Veşnic fără pată! 

— Vedeţi? a întrebat apoi Saisho. Michinaga are o aură atât de 
puternică, încât orice umbră neprielnică se topeşte cât ai clipi. 
Gândiţi-vă numai la chinurile prin care a trecut Maiestatea Sa la 
naştere. Când ne-am pierdut cu toţii orice nădejde, Michinaga însuşi 
a început să recite Sutra Lotusului şi atunci s-a născut pruncul. 

în clipa aceea a sosit un paj care ne-a înştiinţat că la tumul de 
gardă din miazănoapte trăsese o trăsură cu doamne venite de la 
palat. Am uitat cu totul de lună, în graba cu care ne-am întors 
fiecare la locul ei. Apoi ne-am adus aminte de cele care erau încă pe 
lac şi tocmai făceau un ocol pe după insula de pini, cârmind încet 
înspre mal. Am început să le facem semne disperate să se grăbească. 
Când în sfârşit s-au întors, nu le-a căzut deloc bine să afle că 
sosiseră doamnele de la palat şi ne-au certat că nu le-am înştiinţat 
mai devreme. 

— Dar am făcut tot ce-am putut, le-am răspuns noi. Pesemne că 
nu ne-aţi văzut pe pod. 

— Am crezut că ne faceţi cu mâna, au zis ele amărâte şi au fugit 
să-şi schimbe hainele. 

Ciudat, dar încă ne simţeam stânjenite în prezenţa doamnelor de 
la palat. 86 Ar fi fost de aşteptat ca la vremea aceea, mai ales după ce 


86 Numeroasele doamne care alcătuiau suita lui Shoshi nu erau doamne 
din suita oficială de la palat, ci erau plătite exclusiv din fondurile private 
ale familiei Fujiwara. (N. a.) 



Maiestatea Sa adusese pe lume un prinţ, să fim mai sigure pe noi. 
Spre norocul nostru, chiar când am început să alergăm pentru a ne 
împrospăta repede ţinuta, Michinaga a ieşit să le ţină companie 
doamnelor. Arăta mult mai destins acum, aşa cum nu mai fusese de 
luni de zile. S-a comportat impecabil, schimbând complezenţe şi 
glume cu doamnele şi oferindu-le fiecăreia câte un dar, potrivit 
rangului. Astfel, noi am avut răgazul să ne aranjăm. Apoi ne-am 
alăturat lui, să le întâmpinăm pe doamne la conac. Ceremoniile din 
ziua următoare erau organizate de palat, iar doamnele veniseră să 
rânduiască din vreme cele trebuincioase. Au cerut să ştie unde se 
găseau felurite lucruri, pe cine puteau să conteze ca să le 
îndeplinească poruncile şi unde aveau să doarmă în seara aceea. Ca 
şi noi, nici ele nu erau prea dornice să stea prea mult de vorbă, aşa 
că după ce le-am răspuns la toate întrebările şi le-a arătat camerele, 
ne-am retras în încăperile noastre. 

în ziua a şaptea ne ajunsese deja pe toate o oboseală cumplită. Un 
sol împărătesc i-a oferit Maiestăţii Sale o cutie de lemn de salcie în 
care se afla un pergament rulat cu lista tuturor darurilor trimise de 
la palat. Eu şedeam la poalele platformei pe care stătea Maiestatea 
Sa, dar Koshosho se afla înăuntru şi de la ea am înţeles apoi că 
împărăteasa nici măcar nu s-a uitat la pergament, ci l-a înmânat 
direct însoţitoarelor sale. După aceea, s-a făcut un schimb de daruri 
printre perdele. Mai târziu, când am intrat s-o caut pe Saisho, am 
aruncat o privire la împărăteasă. Şedea întinsă pe perne şi părea 
vlăguită. Am rămas uimită cât de palidă şi firavă arăta. în spatele 
perdelelor atârna o lămpiţă cu ulei. în lumina ei limpede, chipul 
împărătesei strălucea cu o gingăşie diafană. Părea atât de tânără şi, 
în ciuda slăbiciunii ei, frumoasă, mai ales cu părul negru, bogat, 
pieptănat şi aranjat la spate. Nu era deloc imaginea pe care te 
aşteptai s-o vezi la cea care era sărbătorită drept „Mama Ţării". 
Când m-a văzut, mi-a zâmbit. 

— Oare când o să ne puteam întoarce la studiile noastre de 



chineză? mi-a şoptit. 

In clipa aceea mi s-a făcut milă de ea. De fiecare dată când mă 
simţeam istovită de şirul nesfârşit al ceremoniilor oficiale, îmi 
spuneam în sinea mea că era de o mie de ori mai chinuitor pentru 
tânăra împărăteasă, care trebuia să îndure totul slăbită cum era. I- 
am spus câteva cuvinte menite s-o îmbărbăteze şi m-am retras uşor 
înapoi după perdele. Petrecerile din seara aceea au fost, dacă e cu 
putinţă, şi mai înflăcărate decât cele de dinainte. Eu m-am prefăcut 
că mă doare capul şi am reuşit să mă retrag devreme. Sărmana 
doamna Koma nu a fost la fel de norocoasă, după cum am auzit mai 
târziu. 

In ziua a opta, am renunţat toate la hainele albe şi ne-am întors la 
cele colorate. Platforma albă a fost înlocuită şi perdelele au fost 
schimbate cu unele cu model de lemn. Culorile erau o uşurare 
pentru ochi, dar albul rece avusese şi el frumuseţea lui. Pe fondul 
alb imaculat, tobil sărea în ochi, ca în desenele schiţate în cărbune, 
în care părul lung al doamnelor pare să crească direct din hârtie. 
Festivităţile de ziua a noua au fost pregătite de prinţul consort, iar 
slujnicele au fost îmbrăcate în roşu-închis, cu haine transparente de 
mătase. Erau de o eleganţă nespusă, iar culorile lor ne-au 
dezmierdat privirile. A fost o ceremonie deosebită, fiindcă ştiam că 
e ultima din şirul festivităţilor dedicate nou-născutului. Poate că m- 
aş fi bucurat mai mult dacă nu m-aş fi simţit presată să iau seama la 
toate detaliile şi să le consemnez de-a fir a păr. 


Păsări de apă 
Mizutori 


în miez de noapte, Koshosho mi-a ciocănit la uşă. Eram trează, 
cum se întâmpla adesea, aşa că am auzit kimonoul ei de mătase 



foşnind pe podea şi apoi liniştea care s-a lăsat după ce s-a oprit, 
chiar înainte să bată încet la uşă. Am poftit-o înăuntru. Saisho 
plecase acasă, aşa că eram singură. Luna, în descreştere după ce în 
urmă cu două zile fusese plină, domnea peste dealurile de la apus, 
risipindu-şi razele argintii prin grădină. Koshosho s-a întins lângă 
mine şi a căscat delicat. 

— Ai fost atât de înţeleaptă că ai plecat mai devreme, mi-a spus 
ea. Lucrurile s-au încâlcit. O ştii pe Koma, noua doamnă din suită? 

Koma era foarte frumoasă. Dar era şi tânără şi lipsită de 
experienţă. Cum-necum, s-a trezit prinsă în jocul unor nobili care 
băuseră prea mult şi, neştiind cum să-şi facă o ieşire iscusită, nu s-a 
putut retrage înainte ca lucrurile să meargă prea departe. 

— S-au comportat copilăreşte, ca de obicei, mi-a povestit 
Koshosho. Vorbeau despre doica Sho, când bătrânul Toshitaka s-a 
trezit zicând că avea şi el nevoie de o doică. Se tot uita galeş la 
Koma şi încerca s-o convingă să-i dea sân. „Doar un strop" - se tot 
smiorcăia el. Apoi ştii tu cine a tot stăruit să-şi pună capul în poala 
ei. 

E limpede că inocenţa era ceva în faţa căreia bărbaţii nu puteau 
rezista. Mi se rupea inima de biata fată, căci avea să-şi ţeasă de 
acum încolo mantia de bunăvoinţă rece şi elegantă, pe care învăţăm 
să o purtăm toate. 

— Adevărul este că ar fi putut să scape în mai multe rânduri, a 
adăugat Koshosho, fluturându-şi mâna supărată. Dar părea cu totul 
năucită. In cele din urmă, Michinaga şi-a scos una dintre haine şi i-a 
oferit-o în dar. 

— Şi ea a primit-o? am întrebat eu. 

— A încercat să refuze, stânjenită. Nici nu cred că-şi dădea bine 
seama ce însemna să primească. Dar Michinaga a tot stăruit. 

— Făurindu-şi un motiv desăvârşit ca să treacă pe la ea mai 
târziu, am adăugat eu. 

— Până la urmă a primit. 



— Da, până la urmă toate trebuie să primim, am oftat eu. 

S-au încheiat toate ceremoniile. Mi s-a luat o piatră de pe suflet 
ştiind că îmi terminasem misiunea şi că nu mai trebuia să ţin minte 
toate amănuntele şi să le pun pe hârtie. Intr-o seară umedă şi 
neclintită, stăteam de vorbă cu Saisho în linişte, când ne-am 
pomenit cu Yorimichi, fiul cel mare al lui Michinaga. Să fi avut vreo 
şaisprezece ani, dar era nespus de experimentat pentru vârsta lui. 
Când ne-a văzut, a dat la o parte unul dintre storuri şi s-a aşezat 
chiar pe pragul uşii. Deja aflase că bărbaţii aveau întotdeauna 
dreptul să întrerupă oricând conversaţiile dintre femei. S-a apucat 
să ne vorbească despre dragoste, plin de seriozitate, ca orice tânăr 
care se află la vârsta când descoperă iubirea. 

— Of, femeile! a început el să se plângă. Ce fiinţe complicate! 

Saisho l-a găsit fermecător, dar mie mi-a părut sâcâitor. Parcă s-ar 

fi jucat de-a eroul într-un roman de dragoste. La scurt timp s-a 
ridicat şi a plecat, mormăind ceva despre un câmp cu prea multe 
fire de floarea-miresei. 

— Nu crezi că s-a purtat ca un adevărat Genji? a întrebat Saisho 
după plecarea lui. 

A citat apoi poemul la care se referise Yorimichi. 

Ominaeshi oukam nobe ni yadoriseba ayanakn ada no na wo ya 

tachinamu 

De-ar fi să mai zăbovesc / în câmpul de floarea-miresei / Mi-aş face 

numele de ocară! 

— Ai dreptate, am răspuns. Seamănă prea mult cu un erou dintr- 
un roman de dragoste. 

Cu toate acestea, în comparaţie cu alţi tineri de vârsta lui, nu era 
chiar de lepădat. Tatăl său l-a povăţuit că destinul unui bărbat 
depinde în bună măsură de familia soţiei pe care şi-o alege şi l-a 



încurajat să o curteze pe fiica prinţului Tomohira. Pesemne 
Michinaga socotea că eu aş fi avut o oarecare influenţă asupra 
prinţului din pricina legăturilor de familie dintre noi şi îmi dădea de 
înţeles cât putea de limpede că ar fi trebuit să pun o vorbă bună 
pentru Yorimichi. Prinţul era un admirator al lui Genji şi se arătase 
binevoitor faţă de mine, aşa încât mă aflam într-o poziţie delicată. 
Ştiam că visul lui era să-si trimită fiica la curte în calitate de 

9 9 

mireasă-împărătească, aşa că o căsătorie cu Yorimichi ar fi fost o 
dezamăgire pentru el. Totuşi, când voinţa de fier a lui Michinaga se 
năpustea asupra unui lucru, atunci rezultatul era de neschimbat. 
Când prinţul Tomohira mi-a cerut părerea, l-am sfătuit să nu i se 
împotrivească lui Michinaga, fiindcă ar fi fost în zadar, şi l-am 
îndemnat să-şi dea fiica lui Yorimichi, de bunăvoie. 

Am schimbat anotimpul. 87 Ne-am încredinţat slujnicelor 
kimonourile de mătase şi pe cele nevătuite, iar ele au scos din 
cuierele protejate împotriva moliilor hainele de iarnă, groase şi 
vătuite. Shoshi se apropia de sfârşitul lăuziei, dar încă nu se putea 
întoarce la palat înainte ca orice urmă de necurăţenie provocată de 
naştere să se fi şters cu desăvârşire. împăratul era nerăbdător să-şi 
vadă fiul nou-născut, aşa că Michinaga ne-a uimit pe toţi invitându- 
1 la Tsuchimikado s-o viziteze pe împărăteasă. 

Făceam cu rândul în fiecare noapte şi o vegheam pe împărăteasă 
în interiorul platformei acoperite cu perdele, unde se cuibărise după 
naştere. A ieşit de acolo pentru prima dată în ziua în care am trecut 
la hainele de iarnă. Micul prinţ stătea mai mult cu doica lui, aşa cum 
se cuvenea, dar interesul stăruitor pe care Michinaga îl arăta 


87 Conform calendarului oficial, schimbările cele mai drastice între 
anotimpuri se petreceau în ziua a zecea a lunii a zecea, când erau scoase 
din dulapuri hainele groase, şi la începutul lunii a patra, când toată lumea 
se schimba în haine subţiri, de vară. (N. a.) 



pruncului o punea pe femeie într-o situaţie delicată. Michinaga 
venea să vadă pruncul în fiecare dimineaţă şi seară, negreşit. Nu-i 
păsa nici dacă doica dormea buştean, ca duşii de pe lume, ci intra 
fără ocolişuri şi desfăcea perdelele. Sărmana femeie se trezea din 
somn năucă şi îl găsea cu mâinile în sânul ei, jucându-se cu pruncul, 
îmi era milă de ea. Iar pruncul era prea mic pentru a fi tratat în felul 
acesta. 

Cât despre Michinaga, era topit după moştenitorul său 
împărătesc. Nu era bucurie mai mare pentru el decât aceea de a lua 
copilul în braţe, ca pe un odor nepreţuit. Nu se supăra nici măcar 
atunci când micul prinţ îşi dădea drumul din senin şi îi uda hainele. 

— Ia priviţi, chicotea el depărtând copilul de la piept. M-a 
binecuvântat micuţul. Ce dovadă mai bună că rugile mi-au fost 
ascultate? 

Doica înşfăca atunci pruncul cu un aer nedumerit, iar Michinaga 
îşi scotea haina şi o agăţa la uscat. 

Cu doar patru zile înainte de sosirea împăratului, alergam cu toţii 
încoace şi-ncolo, fără o clipă de răgaz. Orice lucru câtuşi de puţin 
tocit era reparat, înnoit sau înlocuit. Verandele erau şlefuite cu 
sâmburi de piersică. Grădina era şi ea primenită. Se plantau care 
întregi de crizanteme de soiuri rare, aduse special - albe, bătând în 
violet sau în galben pe margini, ori roşii, galbene-aurii în plină 
floare, de toate formele şi mărimile, aşezate împreună în fel de fel 
de combinaţii plăcute ochiului. Privindu-le prin ceaţa lăptoasă a 
dimineţii, îmi păreau venite dintr-o grădină taoistă magică, 
înzestrate cu puterea de a aduce tinereţe fără bătrâneţe. 

O, de-ar fi fost cu putinţă! îmi aduc aminte şi acum că în zilele 
acelea mă simţeam ca într-un vis. Voiam atât de mult să pot 
împrumuta din rouă crizantemelor ca să capăt o imagine mai 
proaspătă asupra lumii. Peste tot aveam parte numai de ceremonii 
şi sărbători pline de voie bună, dar în sufletul meu se pogora. 



dimpotrivă, o dezamăgire insidioasă şi atotstăpânitoare. După toate 
socotelile, mă aflam pe treapta cea mai înaltă a unei nesperate 
reuşite în viaţă. Nu numai că intrasem în slujbă la curte, dar 
împărăteasa îmi arăta, prin nenumărate semne de bunăvoinţă, că îi 
făcea plăcere să-i fiu alături. Cititorii erau vrăjiţi de poveştile mele 
despre Genji şi nu duceam niciodată lipsă de hârtie. 

De ce oare nu puteam să mă mulţumesc cu ce primisem şi să fiu 
recunoscătoare? îi invidiam nespus pe cei care aveau năzuinţe 
cuminţi şi care erau în stare să-şi găsească fericirea în viaţa de zi cu 
zi. Fără îndoială că nu aveam de ce să nu mă bucur de lucrurile 
minunate pe care aveam privilegiul să le văd şi să le aud din poziţia 
în care mă aflam, şi cu toate acestea nu simţeam decât o adâncă 
istovire. 

Iar apoi mă cuprindea o tristeţe şi mai chinuitoare, din pricină că 
mă lăsam măcinată astfel. Şi ce dacă începusem să am îndoieli în 
legătură cu prinţul meu strălucitor? Cititorii erau foarte mulţumiţi, 
îmi doream să am răgazul de a mă gândi mai bine la Genji, dar 
trebuia mereu să mă dedic câte unei ceremonii de la palat şi să 
consemnez totul pentru Michinaga. Ce caraghioasă eram să mă simt 
mâhnită doar pentru că nu aveam tihnă să petrec ore în şir în lumea 
aceea închipuită! Aveam o viaţă reală îndeajuns de interesantă, nu-i 
aşa? E timpul să uit de suferinţe, îmi spuneam cu îndârjire. La ce 
bun să mă tot gândesc la ele? De cloceşti peste un cuib de 
ranchiună, din el ciocneşte numai durere. 

Mi-am ridicat privirea, să văd zorii mijind, şi am văzut o familie 
de păsări de apă jucându-se pe lac, fără nicio grijă pe lumea asta. 
Atunci mi-am dat seama că, pentru un privitor din afară, arătau ca 
şi cum s-ar fi bucurat din plin de viaţă, dar de fapt aveau şi ele 
durerile lor nespuse. 

Mizutori wo mizu no ue to ya yoso ni mimu ware mo ukitaru yo wo 
sugushitsutsu 



De mă uit cu atenţie la păsările de apă / Văd că şi eu, ca şi ele, 
plutesc printr-o lume tristă, îndoielnică! 

Am primit un mesaj de la Koshosho, care se întorsese acasă 
pentru câteva zile, şi pe când îi scriam răspunsul, cerul s-a umplut 
dintr-odată de nori negri şi s-a pornit ploaia. II auzeam pe sol 
plângându-se şi, văzându-1 cum stă ca pe ace, aşteptând să se 
întoarcă mai repede, am scrijelit în încheiere - „cerul pare şi el 
tulburat". Nu-mi amintesc poemul, dar pesemne că am scris unul, 
fiindcă solul s-a întors spre seară cu versurile de răspuns ale lui 
Koshosho, scrise pe o hârtie violet-închis, cu nori. 

Kumo ma naku nagamuru sora mo kakikurashi ika ni shinoburu shigure 
naruramu 

Privesc văzduhul greu de nori apăsători. / Inima mea plânge şi ea cu 
lacrimi de dor! 

Eram foarte apropiate şi îmi lipsea mult. Nici atunci nu mi-am 
putut aminti ce poem îi scrisesem prima oară, de aceea i-am răspuns 
folosind propriile ei motive: 

Kotowari no shigure no sora wa kumo ma aredo nagamuru sode zo 
kawaku ma mo naki 

Chiar de norii se mai risipesc în anotimpul ploios, / Mâneca mea nu 
are răgaz nici să se usuce! 

I-am trimis poemul bucuroasă că urma să ne vedem curând, din 
pricină că vizita împăratului avea loc a doua zi şi toată lumea care 
îşi luase liber din serviciu trebuia să se întoarcă. Tata a fost 
dezamăgit că nu a primit invitaţie, dar a înţeles că era un eveniment 
cu o mulţime de oaspeţi şi că ar fi fost cu neputinţă ca printre 
invitaţi să se numere şi cei de rangul lui, chiar dacă el avea o fiică în 



serviciul împărătesc. Ce ciudat - înainte tata era cel care fusese ochii 
şi urechile mele la palat, iar acum îi luasem eu locul. 

Koshosho s-a întors în dimineaţa vizitei, înainte de răsăritul 
soarelui, când afară era încă rece. împreună ne-am îmbrăcat şi ne¬ 
am aranjat părul. Cu un pieptene, i-am netezit cosiţele lungi şi 
negre, care se încâlciseră pe sub hainele de călătorie. Avea un păr 
drept-drept, fără nicio buclă. Din când în când începusem să 
descopăr câte un fir albit în părul meu. Firele albe se vedeau de 
departe, erau mai groase decât celelalte. Obişnuiam să le rup şi le 
ţineam înfăşurate pe un beţişor pe care îl păstram în trusa mea de 
farduri. Koshosho mă certa, zicând că e un obicei bolnav. 


O mie de ani, o mie de toamne 
Mannen senju 

Ni se spusese că alaiul împărătesc urma să vină dimineaţa, aşa că 
toate doamnele s-au grăbit să se aranjeze înainte de răsăritul 
soarelui. Bizuindu-ne pe faptul că asemenea ceremonii nu începeau 
niciodată la timp, eu şi Koshosho ne-am pregătit încet, închipuindu- 
ne că vom avea destulă vreme să ne înlocuim evantaiele noastre 
plicticoase cu unele noi. Eram în aşteptarea evantaielor noi, când am 
auzit deodată sunet de tobe. N-am avut încotro şi ne-am mulţumit 
cu ce aveam. Nu era deloc elegant din partea noastră, dar am rupt-o 
la fugă spre clădirea principală. Nu am fost singurele luate prin 
surprindere - din aripa de răsărit au ajuns odată cu noi multe alte 
doamne. în clădirea de apus, Kenshi, sora mai mică a împărătesei, 
era deja aşezată cuviincios la locul ei, împreună cu întreaga suită. 
Desigur, nu aveau încotro - erau nevoite să se comporte cu grijă, 
fiindcă în aripa de apus îşi aveau locuinţele şi câţiva nobili de rang 
înalt. 



Soarele dimineţii sclipea pe bărcile care fuseseră construite 
special pentru orchestre. Barca pentru muzică chinezească avea o 
provă cu cap de dragon, în chip de stăpân al valurilor, iar cea 
pentru cântece coreene era o pasăre geki, stăpâna vânturilor, cioplită 
în lemn şi poleită cu aur. Aceste fiinţe fabuloase păreau însufleţite, 
alunecând maiestuos pe ape. Sunetul de tobe pe care îl auziserăm 
venea dinspre orchestra plutitoare şi era menit să-l întâmpine pe 
împărat la sosire. L-au adus cu lectica prin poarta de miazăzi, şi 
când hamalii au ajuns la trepte au ridicat palanchinul greoi pe 
umeri, iar apoi au îngenuncheat sub el, sprijinind lectica pe 
spinările lor, astfel încât împăratul a păşit afară direct pe verandă. 
Fireşte că oamenii de teapa lor nu aveau voie să urce pe treptele de 
miazăzi, dar când i-am văzut ghemuiţi acolo - chirciţi sub greutatea 
lecticii - mi-am dat seama că noi nu eram cu mult deosebiţi de ei. 
Chiar şi aceia dintre noi care nu aveam oprelişti şi ne aflam adesea 
în prezenţa feţelor împărăteşti eram în continuare legaţi de 
rangurile noastre, la fel ca sărmanii hamali. 

— Ce grea e viaţa, am oftat eu cu glas tare, dar Koshosho m-a tras 
repede de mânecă. 

— Şşşt, ascultă muzica, mi-a şoptit ea. 

Din cele două bărci se răspândeau în jur nişte cântece 
dumnezeieşti. Simţeam cum vibrează tobele în adâncul fiinţei mele 
şi mi se părea că notele înalte ale instrumentelor de suflat pluteau în 
aer ca nişte văluri de aur. 

împăratul Ichijo a coborât din lectică foarte demn şi s-a îndreptat 
către tronul care fusese aşezat pentru el la capătul de răsărit al 
galeriei. Storurile care de obicei acopereau suita de doamne dinspre 
partea mea fuseseră ridicate, pentru a le permite doamnelor de 
curte să iasă şi să poarte sabia imperială şi giuvaerul care-1 însoţeau 
pe împărat pretutindeni. Vechiul meu vrăjmaş, doamna Saemon no 
Naishi, cea care mă numise odinioară Doamna Cronicilor, purta 
sabia sfântă pe o pernă, iar Ben no Naishi ţinea colierul sfânt într-un 



coşuleţ. Kimonourile şi brâiele cu care erau încinse şerpuiau în jurul 
şi înapoia lor, făcându-le să semene cu nişte dansatoare cereşti sau 
cu nişte personaje desprinse dintr-un tablou chinezesc. Ben no 
Naishi arăta fâstâcită şi emoţionată, nu ştiu de ce. Saemon no Naishi 
era mult mai frumoasă la chip, cel puţin din ce se zărea în spatele 
evantaiului ei, dar de la evantai în jos, nu încăpea nicio îndoială - 
Ben no Naishi era mult mai elegantă. Purta un kimono cu două 
straturi de culori, levănţică şi cărămiziu, şi o trenă verde-albăstrie, 
din ce în ce mai închisă spre poale. Avea un brâu cu pătrăţele verzi 
şi purpurii. Tot consemnând pentru Michinaga, căpătasem un ochi 
pătrunzător pentru astfel de detalii. 

M-am uitat înăuntrul storurilor: toate doamnele erau îmbrăcate 
minunat. întotdeauna puteam să spun dintr-o privire dacă cineva 
nu şi-a dat prea multă osteneală să arate bine, dar în ziua aceea 
fiecare doamnă se străduise din răsputeri să se prezinte cât mai 
frumos cu putinţă. Cele care aveau rangul cuvenit pentru ţesăturile 
interzise purtau hainele chinezeşti obişnuite, verde-ceai sau 
cărămiziu, asortate cu trene de mătase cu modele. Pe dedesubt, cele 
mai multe aveau mantale de mătase lucioasă, cafenie cu căptuşeală 
cărămizie, mai puţin Muma, care îşi pusese una violet, doar pentru 
a fi diferită. Pe sub mantale, kimonourile se întrevedeau în straturi, 
ca un brocart de frunze tomnatice în nuanţe de şofran, muştar, 
purpuriu, tivite cu roşu-închis şi galbene tivite cu albastru. 

împreună cu toate celelalte doamne mai în vârstă, care nu aveam 
voie să purtăm ţesăturile alese pentru ranguri înalte, eu mă 
îmbrăcasem cu o haină chinezească roşu-închis, fără model, 
împodobită cu cinci manşete de damasc. Kimonourile mele erau din 
mătase simplă, albe cu căptuşeală maro. Doamnele mai tinere se 
mândreau cu manşete asortate, unele aşezate cu mare măiestrie, de 
pildă, cu faţă albă peste maro şi galben-verzui sau albe cu o 
căptuşeală verzuie, în combinaţie cu cele roz bătând în roşu închis, 
cu un strat între ele. Am luat seama şi la unele evantaie cu totul 



deosebite. 

Pot spune că împreună arătam ca o scenă dintr-un paravan 
pictat. Toate eram splendide. Singura diferenţă dintre noi se vedea 
la cap - multe dintre doamnele mai în vârstă aveau părul rărit, pe 
când cele tinere încă se mândreau cu cosiţe bogate. Erau totuşi şi 
unele care nu se potriveau - din păcate pentru fetele cu părul rar. 
Cea mai impresionantă era Rinshi, care avea de bună seamă în jur 
de patruzeci de ani, dar se mândrea cu un păr la fel de negru şi 
lucios ca şi al fetelor sale. în clipa aceea nu m-am putut abţine să nu 
mă gândesc la faptul că răutatea funcţionează pesemne ca o poţiune 
miraculoasă, care te întinereşte. 

Dar eleganţa doamnelor nu stă întotdeauna în înfăţişarea părului. 
Mie mi se pare că o ocheadă fugară la crâmpeiul de chip care se 
întrezăreşte deasupra evantaiului este hotărâtoare pentru a spune 
dacă o doamnă este cu adevărat rafinată. între doamnele din suita 
împărătesei, mă tem că numai câteva se remarcau din acest punct 
de vedere. 

Cinci doamne de la palat au fost trecute în serviciul împărătesei 
Shoshi. Au ieşit de sub storurile ridicate din colţul nostru pentru a 
servi la masa împărătească. Aveau părul prins în coc şi cred că 
semănau cu nişte îngeri, deşi nu cu unii nemaipomenit de drăgălaşi. 
Jiju purta o haină chinezească verde-ceai din mătase simplă, cu 
kimonouri albe căptuşite cu verde-albăstrui palid, iar Chikuzen 
avea o haină asemănătoare peste kimonouri albe, tivite cu roşu- 
închis. Amândouă aveau trene cu model argintiu. Tachibana no 
Sanmi era cea care servea la masă, dar nu o puteam vedea bine din 
pricina unui stâlp din faţa mea. Şi ea avea părul strâns şi parcă 
purta o haină verde peste kimonouri galbene, căptuşite cu albastru- 
verzui. 

Nu e ciudat câte detalii mărunte ne rămân întipărite în amintire 
odată cu momentele importante? 

Când a sosit clipa ca pruncul să fie prezentat împăratului. 



Michinaga însuşi a ridicat copilul şi l-a aşezat în braţele lui Ichijo. în 
acel moment, pruncul a scos un scâncet pe care l-a auzit toată 
lumea, căci peste sala mare se aşternuse liniştea. Apoi li s-a alăturat 
Saisho, ducând în mână sabia imperială. 88 Toţi ochii erau aţintiţi 
asupra ei. Aceasta era clipa mult aşteptată, şi ce repede s-a dus! 
Doica s-a năpustit să ia pruncul şi l-a dus în apartamentele lui 
Rinshi, din aripa de apus. Saisho şi-a reluat locul alături de ceilalţi. 
Era îmbujorată, trăsăturile ei fine ieşind şi mai mult în evidenţă din 
pricina agitaţiei. 

— întreaga ceremonie a fost atât de formală, am fost peste fire de 
mişcată, ne-a mărturisit ea. 

Eu nu cred că aş fi fost în stare să ies în faţa atâtor oameni de 
vază în felul acela, dar pesemne că te deprinzi cu toate dacă te 
pregăteşti. Iar Saisho nu era tocmai lipsită de experienţă. 

Locuiam la conacul lui Rinshi din vara trecută, de aceea nu-1 mai 
văzusem pe împărat de luni bune. Ştiind prea bine cât de mult îşi 
iubea copiii, când l-am văzut ţinându-şi pruncul la piept, mi s-a 
făcut milă de el. Pe vremea împărătesei Teishi, fusese nevoit să 
aştepte aproape un an ca să-şi vadă pentru prima oară fiul întâi 
născut, prinţul Atsuyasu. Hlamida care învăluie fiinţele de os 
împărătesc este atât de grea, încât de cele mai multe ori dorinţele 
personale ale împăratului nu au niciun fel de precădere. Cred că 
sentimentele care îl încercau în clipa în care şi-a luat în braţe fiul 
nou-născut erau mai degrabă amestecate. Speranţa că mult iubitul 
său Atsuyasu avea să devină într-o zi prinţ moştenitor scădea ca o 
maree. 

Ce mult mi-aş fi dorit ca tata să fi fost de faţă, să audă cu urechile 
lui muzica şi să vadă dansurile din după-amiaza aceea. Nici eu nu 
le-am văzut pe toate - am pierdut spectacolul coreean şi am reuşit 


Gest ce reprezintă recunoaşterea oficială a copilului. (N. a.) 



să asist doar la cele chinezeşti. în timpul bine-cunoscutei bucăţi 
muzicale O mie de ani, pruncul a început să plângă, iar Ministrul de 
Dreapta a exclamat: „Ia ascultaţi ce bine se potriveşte cu muzica!" în 
clipa aceea, Kinto a început să intoneze, la unison cu alţi câţiva 
oaspeţi, versurile poemului chinezesc O mie de ani, o mie de toamne. 
De-ar fi fost şi tata de faţă, i-ar fi întrecut pe toţi! 

Acesta a fost momentul cel mai emoţionant dintre toate. Până şi 
Michinaga a fost impresionat până la lacrimi, zicând: 

— După vizita de astăzi pot spune că nicio alta nu m-a 
impresionat la fel. Aceasta le-a întrecut cu mult pe toate celelalte 
dinainte. 

A avut măcar buna-cuviinţă de a recunoaşte că era deosebit de 
norocos. 

Apoi orchestra plutitoare a intonat glorios acordurile vioaie de 
final; cu melodia Marea bucurie, bărcile s-au apropiat de insulă şi s- 
au retras. Glasul fluierelor şi duduitul tobelor se contopeau cu 
adierea vântului printre pini, pierzându-se în depărtare. Era o 
atmosferă ruptă din rai. Pârâul, limpede şi curat, curgea lin până în 
lacul înfiorat de briză. Deja se răcorise. Maiestatea Sa nu purta decât 
două jacheţele de piele şi Jiju, una dintre doamnele de la palat, a 
început să se dea de ceasul morţii de îngrijorare pentru el. Noi de- 
abia ne ţineam râsul, stând de-o parte şi privind cum se agita plină 
de atenţie. 

însoţitoarea lui Jiju, Chikuzen, care şedea alături de noi, începu 
să depene amintiri despre prilejurile cu care împărăteasa mamă 
Senshi vizitase înainte conacul. 

— Ce vremuri au fost acelea! oftă ea, pomenind unul după altul 
nume de persoane de mult răposate. 

Nu era de bun augur să vorbim prea mult despre cei duşi de pe 
lume într-o zi de sărbătoare. Câteva doamne şi-au aruncat priviri 
pline de înţeles una alteia şi s-au mutat pe partea cealaltă a 
divanului, ca să nu fie nevoite să-i răspundă lui Chikuzen, cu 



amintirile ei tot mai pline de nostalgie. Era gata să izbucnească în 
lacrimi la cea mai mică încurajare. 

La lăsarea serii, Michinaga s-a îndreptat spre aripa de apus, să 
anunţe promovările. împăratul l-a urmat şi a cerut lista cu cei 
propuşi, pe care i-a înaintat în funcţie unul după altul. Odată 
încheiate ceremoniile oficiale din ziua aceea, împăratul a găsit în 
sfârşit răgaz pentru a intra după perdelele divanului, să-şi viziteze 
soţia. Nu au stat împreună nici măcar o oră, deoarece lectica 
împăratului a fost gata de plecare, iar el s-a văzut nevoit să-şi ia 
rămas-bun. După aceea, toţi au răsuflat uşuraţi, s-au destins şi s-au 
îmbătat pulbere. Eu însămi am stat de vorbă cu Saisho până târziu. 

în ziua următoare am dormit până mai târziu şi nu am fost de 
faţă când a ajuns solul de la palat. A venit dis-de-dimineaţă, înainte 
să se limpezească negura zorilor. Când m-am trezit, odată cu 
Saisho, erau deja în toi pregătirile pentru tăierea moţului, ceremonie 
ce fusese amânată după prima întâlnire cu tatăl copilului. Noi nu 
aveam atribuţii speciale cu acel prilej, aşa că ne-am petrecut ziua în 
camera noastră, liniştite. Saisho aştepta cu nerăbdare numirile 
pentru suita micului prinţ, căci avea o soră mai mică pe care spera s- 
o vadă doamnă de onoare. Din păcate, nu a fost să fie. 

Ca să nu încurce mulţimile de oaspeţi de vază, mobila din 
camerele Maiestăţii Sale fusese în mare parte îndepărtată. Acum, 
pentru că viaţa revenea în matca ei obişnuită, minunatele cufere 
lăcuite şi ramele pentru perdele fuseseră aduse înapoi şi încăperile 
deveniseră iarăşi somptuoase. Cum se lumina de ziuă, Rinshi venea 
să drăgălăşească pruncul, ca orice bunică topită după nepotul ei. 
Era politicoasă cu toate doamnele din suita împărătesei, inclusiv cu 
mine. 

într-o seară cu lună sclipitoare, am auzit mişcare la capătul 
coridorului. Era Sanenari, mâna dreaptă a stăpânului gospodăriei 
imperiale. Pesemne o căuta pe una dintre noi, să-i transmită 



Maiestăţii Sale gratitudinea lui pentru promovarea în funcţie. 
Trecuse pe la uşa de serviciu a apartamentelor împărăteşti, unde 
aflase locul ud după îmbăierea prinţului, dar nu găsise pe nimeni 
acolo, aşa că venise pe coridorul nostru. Din când în când, Sanenari 
îmi trimitea poeme la care eu obişnuiam să-i răspund. Nu era un 
om rău, pentru un oficial împărătesc, dar inima nu-mi dădea ghes 
să merg mai departe în privinţa lui. 

— E cineva aici? l-am auzit strigând. 

Apoi a intrat în sala de mijloc, unde mă aflam eu, şi a dat la o 
parte jumătatea de sus a storurilor pe care uitasem să le încui. 

— E cineva? a întrebat din nou, dar eu nu am răspuns. 

în clipa aceea a apărut şi Tadanobu, superiorul lui, şi mi-am dat 
seama că ar fi fost prea nepoliticos din partea mea să tac mâlc, aşa 
că am dat un răspuns vag. Cei doi au fost încântaţi să audă un 
semn, oricât de stins. 

— Pe mine nu mă bagi în seamă, dar eşti atentă când te strigă 
însuşi stăpânul gospodăriei, mi-a zis arţăgos Sanenari. Este de 
înţeles, dar e păcat. La ce bun să păstrăm formalităţile între noi? 

Apoi prinse a fredona un crâmpei dintr-un cântec popular: Astăzi 
e o zi deosebită, deosebită, neîntrecută de tot ce-am trăit până acum.... 

Se făcuse deja miezul nopţii, iar luna îşi revărsa razele 
strălucitoare în grădină. Deşi bănuiam că băuseră, glasul lui 
Sanenari mi s-a părut atunci nesupus de încântător. 

— Deschide şi jumătatea de jos a storurilor, au stăruit amândoi, 
până când aproape că m-am lăsat înduplecată. 

De-ar fi fost în alt loc şi în alt timp... dar a doua zi de dimineaţă 
m-aş fi simţit mult prea stânjenită dacă aş fi lăsat doi domni să se 
poarte atât de uşuratic. De-aş fi fost mai tânără, un astfel de gest 
nesocotit ar fi putut fi iertat şi pus pe seama naivităţii, dar acum nu¬ 
mi mai permiteam să mă las pradă bârfelor. Aşa că nu le-am 
deschis. în adâncul inimii am sperat că se vor strădui mai tare să mă 
înduplece, dar s-au lăsat păgubaşi şi au plecat. Doar ca să-l încerc, a 



doua zi de dimineaţă i-am trimis lui Sanenari următorul poem: 


Irukata wa sayaka narikeru tsukikage zoo uzva no sora ni mo machishi 
yoi ka na 

Luna cea strălucitoare şi-a revărsat razele altundeva, / Eu mi-am 
petrecut noaptea sub un cer gol. 

Răspunsul lui nu s-a lăsat aşteptat: 

Sashiteyuku yama no ha mo mina kakikumori kokoro mo sora ni 
kieshi tsukikage 

Luna s-a apropiat de munte, / Dar fără de veste au acoperit-o norii. / 
Stinse s-au mistuit deopotrivă / lumina lunii pe cer şi ghesul inimii. 

Slavă Domnului că nu-1 încurajasem! Multe doamne se lasă 
amăgite de slăbiciunea de o clipă a inimii, doar ca să descopere mai 
târziu că lumina strălucitoare a lunii se stinge la primul nor. 


Micuţa noastră Murasaki 
Wagamurasaki 

După ce am verificat fiecare amănunt în parte cu mai multe 
prietene, într-un târziu am aşternut pe curat toate însemnările mele 
despre naşterea prinţului şi i le-am transmis lui Michinaga. Era într- 
o dispoziţie de zile mari şi s-a arătat încântat. Mi-a dăruit un set de 
pensule elegante şi un sul de hârtie fină, zicând că e vremea să mă 
întorc la Genji, după încheierea ceremoniei de cincizeci de zile de la 
naşterea prinţului. 

Am crezut că însărcinarea de a consemna evenimentele 
împărăteşti avea să se încheie odată cu vizita împăratului, aşa că 



observaţia lui m-a luat prin surprindere: 

— Excelenţa Sa doreşte să consemnez şi sărbătoarea de cincizeci 
de zile? am întrebat eu. 

Michinaga mi-a zâmbit în cel mai binevoitor mod cu putinţă: 

— Dacă nu te deranjează prea mult, a zis el. Şi a adăugat: Şi apoi, 
poate ar fi potrivit să pui pe hârtie şi observaţiile tale despre 
dansurile Gosechi de la sfârşitul anului. Este foarte bine să avem 
toate aceste lucruri consemnate. 

Smerită, m-am împotrivit şi am spus că exista deja un scrib oficial 
care lua notiţe şi că impresiile mele nu se ridicau la nivelul celor 
care se cuveneau a fi lăsate urmaşilor. Am mai adăugat câteva 
aprecieri la adresa lui Akazome Emon, una dintre doamnele lui 
Rinshi, pe care o preţuiam ca scriitoare. Michinaga a zâmbit din nou 
şi a alungat cu un gest al mâinii obiecţiile mele: 

— Da, sunt o mulţime de persoane care pot să consemneze data, 
cine şi unde, dar nu pot să prindă parfumul evenimentelor, a zis el. 
La bătrâneţe, vreau să gust toate aceste clipe din plin. Cu siguranţă 
şi restul lumii va dori, de asemenea, să cunoască îndeaproape cum 
era viaţa pe vremea când Michinaga se afla la cârma ţării. Genji e 
foarte bun aşa cum este, dar nu crezi că oamenii vor fi mult mai 
interesaţi de adevăratul Michinaga? 

Am rămas uluită şi mi-am zis în sinea mea că generaţiile viitoare 
ar citi cu mare uimire despre beţiile euforice de la banchetele sale, 
despre atingerile nepotrivite pe care le primeau femeile din partea 
miniştrilor lui luminaţi, care recitau sus şi tare virtuţile chinezeşti în 
versuri sau despre nebunia doamnelor părăsite şi stăpânite de 
duhuri rele, ori despre ceasurile nesfârşite de bârfe răutăcioase. 

Pesemne că mi se lăsase o umbră pe chip, fiindcă Michinaga mi-a 
întrerupt nervos şirul gândurilor amare: 

— Ei, ce spui? a întrebat el tăios. La urma urmei, e simplu - tot 
ce-i cer unei scriitoare este să scrie. 

— Aşa este. Excelenţă, am răspuns eu. E simplu. 



I-am mulţumit pentru hârtie şi pentru pensule şi m-am strecurat 
înapoi în camera mea, cufundată în cea mai neagră amărăciune. 

Sărbătoarea celei de-a cincizecea zi de la naştere a avut loc în 
prima zi din luna a unsprezecea. Eu am stat chiar în spatele 
împărătesei, loc de unde nu am putut vedea prea bine. Saisho s-a 
numărat însă printre participante, aşa că m-a ajutat din nou, 
oferindu-mi amănuntele care mi-au scăpat. Micul prinţ s-a aflat în 
grija doamnei Dainagon, iar după ceremonie mi-a povestit şi ea 
despre farfurioara şi boluleţele lui delicate, ca de jucărie, şi despre 
vasul principal, aranjat astfel încât să închipuie o plajă, cu 
beţişoarele sprijinite pe aripile întinse a doi cocori ghemuiţi. 

Doica Sho a primit învoire să îmbrace culorile interzise în seara 
aceea. Arăta nespus de tânără, ducând copilul după perdele. Rinshi 
a luat pruncul de la ea şi a ieşit din încăpere în genunchi, cu copilul 
în braţe. Mi s-a părut interesant faptul că Rinshi era îmbrăcată atât 
de formal, cu o trenă împodobită cu model în relief şi cu o haină 
roşie. Ţinuta ei spunea nu numai că e bunica mândră a unui copil 
minunat, ci şi slujnica devotată a viitorului împărat. Nu toţi fiii unui 
împărat erau meniţi să ajungă pe tron, dar cu acesta nu era nici 
urmă de îndoială că aşa avea să se întâmple. Se vedea cu ochiul liber 
cum sclipea în braţele lui Rinshi aura destinului măreţ cu care 
fusese înzestrat pruncul. 

împărăteasa era mai puţin formal îmbrăcată decât mama ei, dar 
culorile pe care le alesese mărturiseau obişnuitul ei bun-gust. Avea 
un set de kimonouri castanii, cu cinci straturi căptuşite cu albastru- 
azuriu şi o haină maronie, semiformală, cu căptuşeală cărămizie. 

La scurtă vreme după ce Michinaga i-a oferit prinţului cele 
cincizeci de prăjiturele de orez, nobilii şi miniştrii care stăteau pe 
coridor s-au mutat pe pod şi au dat drumul la beţie. Slujnicele 
aveau datoria să împartă darurile - cutii de lemn îndoit pline cu 
dulciuri, aşa că au luat-o pe urmele petrecăreţilor şi le-au aşezat 



stânjenite pe balustrada de lemn. Pentru că era iarnă, soarele 
apusese devreme, iar focurile aprinse în grădină erau prea slabe şi 
nu luminau îndeajuns încât să se vadă ce era în cutii. Nobilii cei 
îngâmfaţi au început atunci să strige la purtătorii de torţe să vină 
mai aproape, să-şi cerceteze darurile. Nu credeam să spun vreodată 
acest lucru, dar mi s-a părut o adevărată mitocănie din partea lor. 
Intr-un târziu, Michinaga a reuşit să-i liniştească pe oaspeţii cei 
îndărătnici şi i-a aranjat pe toţi pe verandă, după rangul fiecăruia. 
Cupa cu vin a fost apoi trecută din mână în mână, fiecare fiind dator 
să recite ceva de bun augur în cinstea împărătesei. 

Noi, femeile, stăteam aşezate pe coridor, cu faţa spre verandă. 
Toate storurile erau ridicate, aşa că între noi şi nobilii cei rebeli nu 
se afla decât un rând de perdele suprapuse. în scurt timp am băgat 
de seamă că perdeaua din dreptul lui Koshosho a prins a se mişca, 
apoi am văzut iţindu-se nişte degete, iar în cele din urmă perdele s- 
au dat de o parte şi de alta. Era Akimitsu, Ministrul de Dreapta. 

— E mult prea bătrân ca să se prostească în asemenea hal, şopti 
printre dinţi doamna Dainagon, dar ministrul ameţit de băutură nici 
nu se sinchisi de remarcile noastre. 

Ba chiar ne luă evantaiele şi începu să şoptească glume deocheate 
la urechile unora dintre doamne. 

La câţiva paşi distanţă către răsărit. Căpitanul de Dreapta, 
Sanesuke, începu să ne gâdile tivurile şi mânecile hainelor. în mod 
obişnuit, era un om atât de sobru, încât am rămas mute de uimire şi 
am crezut că se îmbătase şi el. Socotind că nu avea cum să le 
recunoască, unele dintre doamne începură să-şi bată joc de el şi 
chiar se prefăcură că flirtează. închipuiţi-vă ce dezamăgire a fost 
când s-a aflat că nu era deloc ameţit, ci de fapt, aşa cum îi stătea în 
fire, nu făcuse decât să verifice cât de scumpe ne erau hainele, ca 
apoi să poată critica extravaganţa împărătesei. 

Era într-adevăr neobişnuit - cât de sfios putea să fie un om atât 
de scorţos ca el. Era îngrozit să vorbească în public, aşa că am 



aşteptat cu nerăbdare să vedem ce face când primeşte cupa. Alţii 
puteau să fie bine chercheliţi, şi tot erau în stare să schimbe până şi 
cel mai neînsemnat cântec popular în cele mai încântătoare şi 
emoţionante cuvinte. Ascultam cântecele de felicitare pe care le 
intonau cei ce primeau cupa şi vorbeam despre cât de repede 
înaintau, când Kinto, vechi prieten cu tata, şi-a vârât deodată capul 
printre perdele. 

— Iertaţi-mă, zise el. Micuţa noastră Murasaki este pe aici? 

— Nu văd nici urmă de Genji prin preajmă, i-am răspuns eu sec. 
Aşa că nu cred să fie nici Murasaki. 

Kinto s-a fâstâcit şi s-a retras în râsetele înăbuşite ale doamnelor. 

Şirul ceremoniilor oficiale nu se încheiase încă, dar eram deja 
încredinţată că avea să urmeze o beţie pe cinste tot restul serii. Când 
Michinaga l-a strigat pe Sanenari să ia cupa de sake, el s-a ridicat în 
picioare şi, în loc să meargă în faţa şirului de nobili, unde se afla 
tatăl său, s-a dus până în grădină şi a urcat treptele. Un asemenea 
gest de profund respect filial l-a făcut pe tatăl lui Sanenari, care era 
bine cherchelit, să izbucnească în lacrimi. Dintre toţi bărbaţii pe care 
i-am întâlnit la palat, Sanenari era de departe cel mai sincer. Dincolo 
de micul nostru schimb de poeme despre lumina lunii, dacă n-ar fi 
fost el, părerea mea despre bărbaţii de la palat ar fi fost întru totul 
dispreţuitoare. Intr-un colţ, cel care îndeplinea temporar funcţia de 
consilier de mijloc o trăgea pe doamna Hyobu de haine şi bălmăjea 
nişte cântece îngrozitoare. Michinaga îl încuraja cu totul felul de 
îndemnuri pline de subînţeles. 

I-am aruncat o privire lui Saisho, iar ea a priceput pe dată ce 
voiam. Urma să ne furişăm cu primul prilej care se ivea. Chiar în 
timp ce ieşeam, cei doi fii ai lui Michinaga, împreună cu alţi nobili, 
se năpustiră pe culoarul de răsărit şi toţi ochii se îndreptară în 
direcţia în care o apucaserăm noi două. Ne-am ascuns repede după 
nişte perdele, dar Michinaga ne-a văzut şi a venit în grabă după noi, 
dând perdelele la o parte. Nu mai aveam unde fugi. 



— Un poem pentru prinţ! a strigat el. După aceea vă dau voie să 
plecaţi. 

Mă gândisem deja la o poezie în timp ce urmăream cum se trecea 
cupa din mână în mână şi, cu toată stânjeneala împrejurării în care 
mă aflam, am avut totuşi prezenţa de spirit să mi-o reamintesc. 
Saisho, deşi dăduse întotdeauna dovadă de sânge-rece, era acum 
ruşinată la culme şi îşi acoperise chipul cu mâneca. Aşa că am 
recitat eu: 

Ika ni ikaga kazoeyarubeki yachitose no amari hisashiki kimi ga miyo 
oba 

în cea de-a cincizecea zi IE cu neputinţă să socotim anii fără număr de 
domnie ai prinţului nostru. 

— Bravo! a strigat Michinaga. 

Apoi a repetat poezia mea cu voce tare, de două ori. La sfârşit, a 
declamat următoarele versuri: 

Ashitazu no yowai shi araba kimi go yo to chitose no kazu mo 

kazoetoriten 

Numai de-am avea o viaţă lungă / Precum cocorii trăitori în papură / 

Abia atunci am putea să numărăm cei o mie de ani de domnie care îl 

aşteaptă pe prinţul nostru. 89 

Toată lumea a rămas plăcut impresionată că, în starea în care se 
afla, izbutise să dea un răspuns atât de iscusit. Michinaga însuşi era 
mândru de sine. 

— A auzit şi împărăteasa? întrebă el fălos. Este unul dintre cele 
mai bune poeme ale mele, dacă îmi daţi voie să spun. Sper că l-aţi 


89 în tradiţia japoneză, cocorul este un simbol de bun augur, despre care se 
crede că aduce o mie de ani de fericire şi noroc. 



consemnat. 

Apoi şi-a îndreptat atenţia în altă parte, iar eu şi Saisho am 
răsuflat uşurate. Clătinându-se, Michinaga s-a întors în sala mare. L- 
am urmărit croindu-şi drum printre ceilalţi. Bănuiam că îşi 
pregătise poemul dinainte, sub îndrumarea cuiva priceput. Era 
limpede că ţinuse cu tot dinadinsul să facă o bună impresie în faţa 
oaspeţilor, dar mă întrebam ce se întâmplase oare cu pasiunea lui de 
odinioară pentru poezia adevărată. Pesemne că acum avea alte 
gânduri despre cum să dobândească un nume nemuritor peste 
veacuri. Deocamdată părea mulţumit de cursul vieţii sale. 

împreună cu Saisho, am mai zăbovit câteva clipe, să-l vedem 
umflându-se în pene. 

— Se vede că sunt un tată demn de o fiică împărăteasă! a răsunat 
el tare, către mulţime. Si nici ea nu este nedemnă de un om ca mine. 
Mama ei trebuie să se socotească peste măsură de norocoasă cu un 
soţ atât de bun! 

împărăteasa Shoshi asculta plină de îngăduinţă lăudăroşeniile 
tatălui său, dar Rinshi nu părea deloc încântată. Se pregăti să 
părăsească încăperea, sătulă de semeţia lui. 

— A, să ştiţi că mama are să se supere dacă nu o însoţesc! strigă 
Michinaga în clipa în care îşi văzu soţia chemându-şi doamnele din 
suită. 

Trecu în grabă pe lângă locul în care se afla împărăteasa, 
bolborosind către Shoshi: 

— Draga mea, ştiu că am fost necioplit, dar până la urmă tatălui 
tău îi datorezi totul... 

Toată lumea a izbucnit în râs, iar eu am reuşit să mă retrag 
neobservată, împreună cu Saisho. 



Tristă plutire 
Ukine seshi 


împărăteasa Shoshi a hotărât ca toate poveştile mele să fie scrise 
pe hârtie frumoasă şi legate în cărţi, pentru a le lua cu ea la palat, în 
chip de dar pentru împărat. Toate doamnele au fost mobilizate să 
ajute la pregătiri. Dis-de-dimineaţă, ne-am strâns în apartamentele 
împărătesei, am ales hârtie de felurite culori şi am scris scrisori către 
caligrafi, rugându-i să ne sprijine. La fiecare scrisoare am ataşat câte 
un fragment din poveştile originale, precum şi hârtie - îndeajuns 
pentru fiecare copie. Apoi, pe măsură ce primeam copiile cerute, 
zoream zi şi noapte să le aşezăm în ordine şi să le legăm. Intrând 
într-una dintre aceste zile în vizită la fiica sa, Michinaga a rămas 
mut de uimire când ne-a văzut ocupate cu o astfel de îndeletnicire - 
sporovăind întruna cu mânecile suflecate, cu degetele lipicioase din 
pricina pastei de legat, cu hârtie împrăştiată ori grămădită în fiece 
colţişor. 

— Ei, asta-i bună! o mustră el arţăgos pe Shoshi. Ce tot faceţi pe 
frigul ăsta? Tu ar trebui să-ţi cruţi puterile! 

însă nu era aşa de supărat cum lăsa să se vadă, de vreme ce mai 
târziu ne-a adus un teanc de hârtie chinezească din cea mai fină, 
nişte pensule şi o piatră elegantă pentru cerneală, punând astfel şi el 
umărul la treaba noastră. 

într-o după-amiază târzie, după ce aproape toate celelalte 
doamne au plecat, Shoshi m-a chemat lângă ea. 

— Vreau să-ţi mulţumesc, mi-a spus ea cu blândeţe. Nimeni 
altcineva nu merită acest dar. 

Mi-a făcut semn să iau piatra pentru cerneală. 

— Cât am stat aici, departe de palat, poveştile tale au fost singura 



mea bucurie. De n-ar fi fost aventurile lui Genji să-mi mai abată 
gândurile, mi-aş fi ieşit din minţi, negreşit. 

Am primit darul cu smerenie, cu toate că atunci când lucram la 
Genji îmi plăcea să-mi folosesc vechea piatră purpurie pe care mi-o 
oferise Ming-gwok odinioară. Câteva dintre doamne au aflat că 
Maiestatea Sa mi-a dat piatra de cerneală şi au început să 
răspândească bârfe, cum că aş fi stăruit pe lângă împărăteasă, pe la 
spatele lor. Când răutăţile au ajuns la urechile lui Shoshi, 
împărăteasa a mers mai departe şi mi-a oferit în dar un set deosebit 
de fin de hârtii colorate şi pensule, de această dată chiar în faţa lor. 
In clipa aceea au rămas fără cuvinte, dar îmi închipui că apoi m-au 
tocat fără milă. 

Când m-am întors în cameră, am găsit-o pe Saisho aşteptându- 
mă. Nu părea în apele ei. 

— Mă îndreptam spre camera noastră să-mi dreg un tiv ce stătea 
să se deşire când l-am zărit pe Michinaga furişându-se din 
apartamentele noastre şi apucând-o valvârtej pe culoar. M-am 
ascuns de cum l-am văzut şi nu cred că el şi-a dat seama de 
prezenţa mea. Oare ce o fi căutat la noi? 

Un gând negru m-a săgetat atunci şi, într-adevăr, când am căutat 
printre lucruri, copia mea de povestiri cu Genji nu mai era. De 
necrezut! în timp ce eu eram de serviciu lângă împărăteasă, 
Michinaga intrase pe furiş în camera mea şi luase cu el copia cu 
povestiri pe care mi-o adusesem de acasă, pentru a o avea mereu 
alături. 

A doua zi am cercetat cum stăteau lucrurile şi nu după mult timp 
am descoperit că Michinaga îi dăduse manuscrisul lui Kenshi, cea 
de-a doua fiică a sa. Singura copie bună pe care o mai aveam era 
acum destrămată, iar fragmentele le trimisesem la caligrafi. Aşa se 
face că am rămas fără nicio carte întreagă. La gândul că varianta 
aceea necizelată, care îmi scăpase din mâini fără voie, avea să-mi 
ruineze reputaţia, m-a năpădit o amărăciune fără margini. Cu inima 



grea cum eram, am plecat pentru câteva zile la tata. 


Cât am stat acolo, stolurile de păsări de apă care străbăteau 
capitala creşteau din zi în zi. Şi de la conac, din pavilionul 
împărătesei, băgasem de seamă că erau mai multe păsări decât de 
obicei, dar am socotit că fuseseră atrase de iazul din grădină. Citind 
jurnalul de atunci, văd că aşteptam cu nerăbdare să ningă, pentru că 
voiam să văd cât de frumoasă ar fi fost grădina imperială acoperită 
cu o mantie de nea. Totuşi, în perioada aceea a vieţii mele, eram 
mereu nemulţumită, chiar şi atunci când mi se îndeplinea ceea ce 
îmi doream. îmi amintesc că a nins în timp ce mă aflam la tata, dar 
eu tot mâhnită am fost. în grădina aceea neîngrijită şi tristă, 
minunea zăpezii imaculate se irosea. Cei o sută de bambuşi pe care 
tata ţinuse morţiş să-i planteze se uscaseră toţi, iar el îşi pierduse 
interesul pentru grădinărit. 

M-am apucat să citesc fragmente din poveştile mele, dar mi se 
păreau serbede şi dezamăgitoare. Cum de puteau cititorii să le 
găsească interesante? Mă afundam şi mai mult în disperare şi 
dispreţ faţă de mine însămi. Mi se părea că toţi cei cu care stăteam 
de vorbă despre subiecte care ne interesau mă socoteau în sinea lor 
îngâmfată şi nestatornică. Dar, în acelaşi timp, mă ruşinam că îmi 
puteau trece prin cap astfel de gânduri despre prietenii mei de la 
palat şi îmi venea greu să le mai scriu. în afară de ei, pe cine mai 
aveam? Prietenii pe care îi preţuiam înainte de a intra în serviciul 
împărătesei mă priveau acum, fără îndoială, ca pe o doamnă de 
curte snoabă, care ar fi râs de scrisorile lor. îmi părea rău de toate 
fleacurile pe care i le scrisesem lui Trandafir Domnesc la mănăstire. 
Poate că nu ar fi trebuit să mă aştept ca ea să înţeleagă ce simţeam în 
adâncul sufletului, dar tot dezamăgită eram. Rupsesem relaţiile cu 
ea şi cu alţii, însă nu dinadins. Pur şi simplu s-a întâmplat să-mi 
pierd interesul pentru mulţi dintre ei. Alţii n-au mai vrut să vină să 
mă vadă, gândindu-se că nu mai aveam o locuinţă a mea. în clipa în 



care am intrat în slujbă la împărăteasă, toate în jurul meu se urziseră 
parcă dinadins să-mi arate că am intrat într-o cu totul altă lume. 

Revenirea mea acasă nu a făcut altceva decât să-mi înrăutăţească 
starea de spirit. Eram întristată de faptul că singurele persoane de 
care îmi era oarecum dor erau câteva prietene de la curte la care 
ţineam şi cărora le împărtăşeam secrete. Am descoperit încă un 
lucru: cel mai mult dintre toate îi simţeam lipsa doamnei Dainagon, 
cu care şuşoteam adesea în nopţile când se întâmpla să fim 
amândouă de serviciu lângă împărăteasă. Oare să fi fost acesta 
semnul că mă lăsasem cucerită de viaţa la palat? Ce gând apăsător! 

Cu mintea la păsări de apă şi la toate poemele despre perechi de 
raţe chinezeşti, i-am scris lui Dainagon: 

Ukine seshi mizu no ue nomi koishikute kamo no uwage ni sae zo 
otoranu 

Ca o pereche de răţuşte / Pluteam triste / Pe apă. / Dorul de acele nopţi 
îmi străpunge inima / Mai tăios decât bruma care le strânge lor penele. 

In aceeaşi zi am primit răspunsul ei: 

Uchiharau tomo naki koro no nezame ni wa tsugaishi oshi zo yoha ni 

koishiki 

Singuratică se trezeşte răţuşca / Şi negăsindu-şi prietena lângă ea / 

îşi aminteşte cu dor de nopţile când erau amândouă. 

Era scris cu atâta eleganţă! M-am minunat iarăşi de soarta ei: ce 
femeie înzestrată fusese şi cum se ofilise. Totuşi, nu mai fusese 
bântuită de niciun duh cumplit de ceva vreme şi părea că-şi 
revenise din rătăcirea cea mai grea. Socotesc că se resemnase în faţa 
sorţii. S-ar cuveni să fac şi eu la fel, mi-am spus. 

Am început să primesc scrisori şi de la alte persoane, care îmi 
povesteau cât de mâhnită era Maiestatea Sa că nu am fost lângă ea. 



să admirăm împreună ninsoarea. Cred că erau nişte îndemnuri 
blânde, menite să mă facă să înţeleg că sosise timpul să revin, dar eu 
tot nu m-am întors. 

Apoi m-am pomenit cu un bileţel de la Rinshi: „Este limpede că 
n-ai fost sinceră când ai făgăduit că nu vei lipsi mult. Bănuiesc că 
întârzii dinadins, pentru că eu am încercat să te opresc". 

M-am căznit să-mi amintesc ultima întâlnire, scurtă, pe care am 
avut-o cu Rinshi în timp ce căutam să aflu ce se întâmplase cu 
manuscrisul meu. Intr-adevăr, îi spusesem că voiam să mă întorc 
acasă pentru scurt timp, dar ea n-a încercat câtuşi de puţin să mă 
oprească. Totuşi, din scrisoarea ei înţelegeam limpede ce se 
întâmplase: Rinshi îi spusese lui Shoshi că ar fi încercat să mă 
împiedice să plec şi astfel făcea să pară că stăteam departe de conac 
doar ca să-i fac ei în ciudă. N-am mai avut încotro şi, din respect 
sincer pentru împărăteasă, m-am întors. 

Ce frig am îndurat! A treia zi după ce m-am înapoiat la 
Tsuchimikado, am primit poruncă să ne pregătim toate pentru 
întoarcerea la palat. Am sosit în miez de noapte, îngheţate până în 
măduva oaselor din pricina drumului. A fost un chin cumplit. Mai 
întâi ni s-a spus să fim gata de plecare la lăsarea serii, aşa că ne-am 
aşezat una lângă cealaltă, îmbrăcate în costume de călătorie ţepene, 
de gală, cu părul frumos aranjat, şi am început să aşteptăm trăsurile. 
In sala de miazăzi erau mai bine de treizeci de doamne, iar în aripa 
de apus mai aşteptau încă vreo douăsprezece. încăperea era 
luminată slab şi chipurile abia ni se puteau desluşi, dar pretutindeni 
se auzeau şuşoteli şi cârteli. Lumea vorbea mai ales despre cine cu 
cine avea să meargă în pereche. Ceasurile treceau şi nemulţumirile 
creşteau. în sfârşit, trăsurile erau gata de plecare. Atunci a apărut 
Michinaga şi ne-a înştiinţat mânios că trebuie să ne aşezăm la locul 
nostru, după rânduielile statornicite. 

— Fără nicio abatere! a tunat el pentru a potoli valul de 



împotrivire ce se ridicase la auzul poruncii sale. 

Doamna Senshi s-a aşezat împreună cu împărăteasa, în 
palanchinul din fruntea alaiului; în lectica următoare, acoperită cu 
brocart, Rinshi avea grijă de micul prinţ împreună cu doica; apoi s- 
au urcat Dainagon şi Saisho, într-o trăsură cu încheieturi de aur; în 
urma lor veneau Koshosho şi Ben no Naishi. Eu m-am ales cu 
Moma, în trăsura următoare. Nu ştiu de ce, dar prezenţa mea nu-i 
era deloc pe plac. Poate că nu era în apele ei, dar totuşi ce motiv 
avea să se arate atât de înţepată şi nemiloasă? Tot drumul de-abia a 
catadicsit să-mi spună câteva cuvinte, lucru cu atât mai urât din 
partea ei. 

Când am ajuns, luna strălucea atât de tare, încât nu era deloc cu 
putinţă să ne întoarcem neobservate în camerele noastre. Am lăsat-o 
pe Moma să coboare înaintea mea şi am privit cum îşi aduna 
poalele pe lângă ea din pricina frigului, poticnindu-se în lumina 
nepământeană. Mi-am dat atunci seama ce privelişte demnă de 
plâns ofeream. Era greu să fii distins pe ger. Camera mea era a treia 
de la capăt, pe culoarul din afară. Primul lucru pe care l-am făcut a 
fost să-mi scot haina de gală, în care parcă se strânsese tot frigul de 
afară, apoi m-am schimbat într-un set vătuit gros. Tocmai mă 
întinsesem să-mi trag sufletul, când a venit Koshosho să se plângă şi 
ea de drumul îngrozitor pe care am fost nevoite să-l parcurgem. I- 
am povestit şi eu despre purtarea rece pe care mi-o arătase Moma, 
iar ea m-a sfătuit să nu pun la suflet şi mi-a dezvăluit că Moma era 
pizmuitoare pentru că împărăteasa mă pomenise de multe ori cât 
timp fusesem plecată. 

Simţeam din nou contradicţiile vieţii de la palat. Pentru fiecare 
personaj răutăcios ca Moma exista un om înţelegător, precum 
Koshosho. Faptul că am revăzut-o iarăşi m-a făcut fericită, cum nu 
mai fusesem de mult. Iată cum mă mângâia tocmai ea, care avea 
destule motive să fie întristată de propria soartă. M-am ridicat şi am 
mai pus cărbuni în hibachi. în clipa aceea am auzit paşi pe coridor. 



Se făcuse târziu şi speram să-mi pot petrece seara în linişte, dar se 
pare că lumea de la palat aşteptase să ne întoarcem. Nu aveam 
deloc chef de vizitatori, dar iată-1 pe Sanenari cu doi tovarăşi de-ai 
lui, tremurând cu mâinile ascunse în mâneci şi strigând la noi din 
capătul culoarului. Nu le-am făcut niciun semn să intre şi nici ei nu 
au stăruit mult. Era prea frig. 

— Venim iar mâine-dimineaţă! au strigat ei, clănţănind. In seara 
asta e un ger de crapă pietrele! 

Au ieşit prin spate. Privind cum se îndepărtau grăbiţi, gândul mi- 
a zburat la femeile care îi aşteptau acasă. Eu nu aveam ce să mai 
regret, dar mă uitam la Koshosho, o fată nespus de frumoasă în 
ochii oricui, căreia îi fusese răpit dreptul de a avea un soţ, o familie, 
un cămin al ei. Dacă tatăl ei nu s-ar fi retras atât de devreme din 
slujbă, ar fi putut să-şi găsească o pereche minunată. Dar aşa, nu 
mai avea încotro: urma să-şi petreacă restul zilelor în alaiul 
împărătesei, şi la sfârşit avea să se retragă la o mănăstire. Ne-am 
întins una lângă alta sub o păbiră groasă şi am privit căldura 
rumenă ce se răsfrângea din cenuşa încinsă, până când am adormit. 


Dansurile Gosechi 
Gosechi no mai 

După ce ne-am întors, ceilalţi băieţi ai lui Michinaga 90 au început 
să dea târcoale pe la apartamentele doamnelor. Cât timp stătusem la 
conacul lui Rinshi, se ţinuseră departe de noi, dar la palat nu se 
arătau deloc sfioşi. Era stânjenitor să-i ştiu intrând şi ieşind întruna. 


90 Cei trei băieţi erau fiii lui Meishi, cea de-a doua soţie a lui Michinaga. 
Aveau şaisprezece, cincisprezece şi paisprezece ani. (N. a.) 



aşa că nu m-am prea arătat, prefăcându-mă că sunt ocupată cu 
scrisul. Dansurile Gosechi nu prea i-au impresionat pe băieţi, căci s- 
au aşezat lângă doamnele mai tinere, sporovăind şi glumind cu ele 
şi, de cele mai multe ori, reuşind să supere pe toată lumea. 

Eu mi-am propus să iau bine seama la toate cele patru dansatoare 
şi la suita lor în clipa în care veneau la palat, pentru a putea descrie 
scena, aşa cum mi se poruncise, dar plănuiam să mă întorc din nou 
acasă îndată după încheierea dansurilor, de teamă să nu fiu obligată 
să scriu şi despre sărbătoarea de o sută de zile de la naşterea 
prinţului. Mai erau şi alte doamne, la fel de pricepute ca mine, care 
ar fi putut scrie despre asemenea evenimente, iar eu începeam să 
mă satur de astfel de însemnări. 

Fetele au sosit la palat în seara a douăzecea a lunii şi, sub lumina 
orbitoare a nenumăratelor torţe aprinse, s-au îndreptat către sala 
mare. M-a cuprins mila pentru ele, deoarece erau nevoite să treacă 
prin faţa tuturor curtenilor de rang înalt. Păreau încordate, dar era 
de înţeles. Ştiau foarte bine că le privea însuşi împăratul, la fel şi 
Michinaga. Intr-un grup, erau fete îmbrăcate cu nişte haine superbe 
de brocart, ce aruncau străluciri de diamant în lumina făcliilor, dar 
pe dedesubt îşi luaseră atât de multe kimonouri, încât de-abia se 
puteau mişca. Fiica lui Sanenari a fost şi ea dansatoare în anul acela, 
cu costum şi găteli oferite de către împărăteasă. Grupul ei a defilat 
ultimul, iar mie mi s-a părut cel mai frumos. 

A doua zi dimineaţă, palatul era înţesat de nobili de rang înalt 
veniţi să-şi prezinte omagiile, iar doamnele mai tinere din suita 
împărătesei nu-şi mai încăpeau în piele de emoţie. Era limpede că se 
bucurau să fie din nou în miezul evenimentelor, după ce lipsiseră 
luni de-a rândul de la palat. Cât era ziua de lungă alergau încoace 
şi-ncolo, schimbând impresii despre dansatoare şi costumele lor. 
Toată lumea s-a adunat în sala mare, să privească ceremoniile 
speciale organizate în cinstea împăratului, care urmau să aibă loc în 
seara aceea. Shoshi a venit împreună cu micul prinţ, ceea ce a făcut 



ca atmosfera să fie şi mai mândră. Mulţi au aruncat cu orez 91 şi au 
strigat urale. 

După o vreme m-am ales cu o durere de cap sfredelitoare, 
cauzată de toată zarva aceea, aşa că m-am înapoiat în camera mea 
cu gândul să mă întorc mai târziu, când avea să mă mai slăbească. 
Tocmai răsuceam cărbunii în hibachi când au intrat la mine două 
doamne tinere, Kohyoe şi Kohyobu, care părăsiseră şi ele 
festivităţile. 

— Este aşa de multă lume, că nu se vede mare lucru! se plângeau 
ele. 

Cum stăteam noi de vorbă în şoaptă, Michinaga şi-a vârât capul 
pe uşă. 

— Cum îndrăzniţi să staţi aici? s-a răstit el la noi. 

Apoi s-a uitat la mine. 

— Mai ales tu! a zis el tăios. Vino încoace! 

Cu toate că nu mă simţeam în stare, m-am întors să văd 
dansurile, împinsă de la spate. 

Dansatoarele mi s-au părut foarte încordate şi, într-adevăr, una 
dintre ele a leşinat şi a fost scoasă afară. în clipa aceea, totul plutea 
ca într-un vis. Poate eram doar obosită. La sfârşit, i-am auzit pe 
nobilii mai tineri şuşotind despre cât de încântătoare erau camerele 
dansatoarelor şi cum ştiau să le deosebească pe fete după felul în 
care se aşezau sau după cum îşi aranjau părul. Mi s-a părut grosolan 
din partea lor, parcă ar fi comparat rădăcini de obligeană, nici mai 
mult, nici mai puţin. 

în cea de-a treia zi, tinerele ucenice au dansat pentru împărat, 
pline de sfială. Abia aşteptam să le văd, dar aveam inima strânsă. 
Nu erau decât puţin mai mari decât Katako a mea. Când au păşit în 


91 Ca şi la naşterea prinţului, aruncatul orezului era un obicei menit să ţină 
spiritele rele departe de copil. (N. a.) 



faţă, toate laolaltă, m-a copleşit dragul de ele, cu toate că nu aveam 
legătură cu niciuna în mod deosebit. Fiecare copilă era îmbrăcată, 
din cap până în picioare, cu haine oferite de câte un protector, care 
era încredinţat că pupila lui arăta cel mai bine. Insă eu nu puteam să 
aleg între ele nici picată cu ceară. Trebuia să rog pe cineva care 
cunoştea mai bine moda să le judece. 

Ştiind la ce încordare fără seamăn erau supuse copilele, nu mă 
puteam gândi la altceva decât la urmele adânci pe care evenimentul 
avea să le lase în sufletele lor. Poată că aveau rangul şi inteligenţa 
necesare să poată face faţă situaţiei, dar chiar şi aşa, mi se părea 
ruşinos că erau silite să treacă printr-o luptă atât de crâncenă la 
vârsta lor fragedă. Eram eu de modă veche, dar nici prin gând nu 
mi-ar fi trecut să o supun pe Katako la o asemenea încercare. 

Curtenii s-au apropiat să le ia evantaiele şi, pe negândite, una 
dintre copile şi l-a aruncat pe-al său înspre ei. Era înaltă şi 
mlădioasă, cu un păr neasemuit de frumos. Cu toate acestea, lumea 
a rămas surprinsă de îndrăzneala ei. Puteai să dai vina pe lipsa de 
experienţă, fireşte. Dar puteam eu să jur că propria mea fiică nu s-ar 
fi arătat la fel de obraznică dacă ar fi fost în locul ei? Cine ar fi 
crezut pe vremuri că eu însămi aveam să devin atât de îndrăzneaţă 
cum sunt acum? 

Am început să visez cu ochii deschişi la soarta care mă aştepta. 
Ce-ar fi fost dacă m-aş fi hotărât să las deoparte orice sfială şi să mă 
arat lumii aşa cum eram, după cum făcea Sei Shonagon? Am tot 
rumegat gândul acesta, până când am pierdut complet şirul 
ceremoniilor pe care trebuia să le urmăresc. Anevoie m-am scuturat 
din visare, minunându-mă cât de înşelătoare era mintea omului. 

După ce s-au sfârşit dansurile, am petrecut câteva zile liniştite. 
Tinerii păreau din cale-afară de plictisiţi. Apoi a sosit vremea unui 
nou festival la Templul Kamo, pentru care Norimichi, al doilea fiu 
al lui Michinaga, a fost ales mesager împărătesc. Cum ziua 



festivalului căzuse într-una nefastă pentru palat92, Michinaga şi toţi 
ceilalţi tineri participanţi la ceremonie sosiseră cu o seară înainte. 
Toată noaptea a fost agitaţie şi du-te-vino în apartamentele 
doamnelor. 

A doua zi de dimineaţă, Norimichi a primit un dar oficial. Am 
văzut o cutie de argint cu o oglindă, un pieptene din lemn de oud şi 
un ac de păr din argint, ca să-şi aranjeze perciunii. Lucrurile erau 
aşezate pe capacul cutiei, care mi se părea cunoscută de undeva. Mi- 
am dat seama cu tristeţe că venea de la Sanenari, care înţelesese 
greşit farsa pe care i-o jucaserăm noi cuiva din suita fiicei sale în 
timpul ceremoniilor. Când Sanenari a descoperit isprava noastră, s- 
a făcut foc şi pară. Fireşte că avea dreptate să ne mustre - era un soi 
de glumă care scotea la iveală ce aveam mai rău în noi. Deşi farsa 
nu a fost ideea mea, nici mie nu mi s-a făcut milă de biata fată, aşa 
că şi eu mă arătasem la fel de rea ca şi celelalte. Una peste alta, mi-a 
lăsat un gust amar şi m-am întors acasă cu sufletul întunecat, 
lăsându-1 în urmă pe Sanenari supărat. Ar fi fost mai bine să fi 
plecat de cum s-au încheiat dansurile, aşa cum plănuisem iniţial. 

Uitându-mă înapoi la ce am făcut, îmi dau seama că a fost un gest 
demn de milă. Voi încerca să nu şovăi şi să pun totul pe hârtie, aşa 
cum s-a întâmplat. Dacă vreodată voi ajunge să mă cred desăvârşită, 
atunci va trebui să privesc înapoi şi să recitesc întâmplarea. 

Era vorba despre o doamnă pe nume Sakyo, care locuise pe 
vremuri la palat, aflându-se în suita prinţesei Gishi, consoarta mai 
tânără a împăratului. Cu câtva timp în urmă, se retrăsese din slujbă 
- nimeni nu mai ştia din ce pricină - şi se întorsese acasă. De această 
dată venise din nou la palat, în suita fiicei lui Sanenari, pentru 
dansurile Gosechi, şi una dintre doamne a recunoscut-o. 
Mărturisesc că mie nu-mi plăcea Sakyo, pentru că avusese o 


92 în astfel de zile, socotite de prezicători, intrările şi ieşirile din palat erau 
interzise. (N. a.) 



aventură cu soţul meu, care se făcuse de râs din pricina ei. Poate de 
aceea m-am alăturat şi eu doamnelor care jucau tot felul de feste 
răutăcioase doar ca să-şi râdă de alţii. Au mai luat parte şi câţiva 
nobili tineri. 

— Ce părere aveţi despre cineva care a avut o poziţie atât de 
înaltă la palat şi care se furişează înapoi în felul acesta? 

— Pesemne crede că n-o mai cunoaşte nimeni. 

— Atunci, trebuie să-i arătăm că lucrurile nu stau deloc aşa! 

în clipa aceea, apartamentele lui Shoshi au început să fiarbă de 
agitaţie. Una dintre noi a căutat printre nenumăratele evantaie ale 
împărătesei şi a ales unul care avea pictat muntele nemuririi. Am 
fost cu toate de acord că se potrivea cel mai bine. Am aranjat apoi 
evantaiul deschis pe capacul unei cutii şi, în jurul lui, am aşezat un 
colier cu şnur împletit, din cele pe care le poartă dansatoarele. Am 
mai pus un pieptene încovoiat, împodobit cu hârtii legate la capete, 
din culori îngăduite doar pentru copilele tinere. 

— Ia te uită, pieptenele acesta nu este prea ţipător? 

Unul dintre tinerii nobili l-a curbat şi mai mult, făcându-1 să arate 
după cea mai îndrăzneaţă modă. Aşa ceva ar fi putut purta numai o 
dansatoare foarte tânără, în caz că Sakyo n-ar fi înţeles unde băteam 
noi. Am mai pus un sul mic de esenţă parfumată, învelit în hârtie 
albă, şi Kodayu a scris un poem pe care l-am ataşat la dar: 

Oukarishi toyo no miyabito sashizvakite shiruki shikage zvo azvare to 

zo mishi 

în mulţimea de feţe nobile de la ceremonie / Colierul tău cu şnur 

împletit / Ne-a furat privirile şi ne-a fermecat. 

Tot mai încântaţi de farsa noastră, am căutat apoi un mesager 
care să-i ducă darul şi care să nu fie uşor de recunoscut. Am învăţat- 
o pe fata cu pricina să spună că era din partea unei doamne care se 
afla în slujba consoartei mai tinere a împăratului, astfel încât să o 



facem pe Sakyo să creadă că venea din partea fostei sale stăpâne. 
Fără să ştie ce puneam noi la cale, împărăteasa a zărit cutiuţa pe 
care o pregătiserăm şi ne-a spus: 

— Dacă vreţi să-l trimiteţi în dar, atunci faceţi-1 mai frumos. Mai 
puneţi un evantai, de pildă. 

Dar noi nu ne-am lăsat înduplecaţi. 

— Ar fi mult prea elegant. Dacă ar veni fost din partea Maiestăţii 
Voastre, atunci n-am păstra taina. Dar este treaba noastră şi vă 
rugăm să vă prefaceţi că nu ştiţi nimic. 

Cu sufletul la gură, am aşteptat să se întoarcă mesagerul nostru, 
frământându-ne ca nu cumva să fie recunoscut şi farsa noastră - 
dată în vileag. Dar fata s-a întors înapoi cât ai zice peşte, abia 
ţinându-şi râsul. 

— M-au întrebat cine m-a trimis şi le-am spus că mai tânăra 
consoartă. M-au crezut cu toţii şi au căzut în plasă. 

Câteva doamne au surâs mulţumite. 

Sanenari era fratele mai mic al lui Gishi. De aceea le-a rugat pe 
fostele doamne din suita ei de la palat s-o însoţească pe fiica lui la 
ceremonie. Când Sakyo şi-a dat seama că darul nu putea fi trimis 
decât din apartamentele lui Shoshi, a cuprins-o o ruşine cumplită la 
gândul că a fost descoperită şi arătată cu degetul pentru poziţia ei 
decăzută. Pentru cineva care nu a trăit niciodată la palat, printre 
doamne, poate părea un fleac. Dar locul acesta are şi partea lui 
întunecată. îmi aminteşte câteodată de acele pânze de păianjen 
uriaşe, întinse pretutindeni, pe care le-am văzut în Echizen. Eu 
încercam să mă ţin departe de astfel de tabere, dar era atât de uşor 
să fii atras în tot felul de răzbunări meschine, doar pentru că pur şi 
simplu nu-ţi plăcea cineva. Sanenari s-a supărat pe mine şi m-a 
întrebat de ce n-am lăsat-o pur şi simplu în plata ei pe sărmana 
femeie. Era cu atât mai necăjit cu cât el chiar crezuse că darul fusese 
trimis de împărăteasă şi se pregătise să-i răspundă printr-un dar 
rafinat. 



Pe la mijlocul lunii a douăsprezecea m-am întors din nou acasă 
pentru câteva zile. Voiam să vorbesc cu tata despre Nobunori. îmi 
ajunsese la urechi o nouă boroboaţă pe care o făcuse la palat. Fratele 
meu s-a numărat printre oficialii însărcinaţi cu împărţirea darurilor 
de pânză către preoţii care ţineau slujbele de dimineaţă. Sunt sigură 
că atunci a fost mahmur, ba chiar ameţit de-a binelea, după 
petrecerea din noaptea de dinainte. Ajutat de încă un tânăr, 
Nobunori a scos cufărul cu bumbac din magazie şi l-a aşezat în 
altarul unde se afla şi preotul. Apoi, fratele meu a scos ţesăturile 
menite pentru călugări afară, pe prispă şi s-a apucat să le împartă în 
stânga şi-n dreapta. Dar în loc să le dea una câte una, el le împărţea 
cu toptanul. Lumea s-a strâns în jurul lui şi a început să tragă de 
pânzeturi. Numaidecât s-a iscat un vălmăşag de toată frumuseţea. 
Toţi cei care au văzut întâmplarea au rămas muţi de uimire. 

Pentru bunul meu renume, boacănele pe care le făcea fratele meu 
nu erau deloc prielnice, fiindcă dădeau apă la moara bârfelor pe 
seama noastră. 

Uitasem să le rog pe slujnice să-mi scoată punţile de la koto în 
zilele ploioase şi, când mi-am adus aminte şi le-am scos din dulap, 
după ce luni întregi nu mă atinsesem de ele, am descoperit că toate 
aveau corzile întinse şi nu scoteau niciun acord. Trebuia să le 
acordez din nou pe amândouă, ca să le aduc în stare de funcţionare, 
în tinereţe îmi plăcea să cânt, cu toate că nu eram om de muzică, dar 
îmi ţineam întotdeauna amândouă koto, şi pe cel cu treisprezece, şi 
pe cel cu şase coarde, bine acordate şi gata de cântat. Uneori 
scoteam câte un koto la apusul soarelui, când se mai liniştea 
freamătul de peste zi, şi mă închipuiam cântând pentru Genji. Apoi 
îmi reveneam repede, speriată să nu mă audă cineva. Ce neghiobie 
din partea mea şi ce vrednică de plâns eram! Dar şi mai trist era să- 
mi văd acum instrumentele sprijinite de cufărul prăfuit şi plin de 



funingine. 

înţesat de poezii şi poveşti vechi, cufărul se transformase în cuib 
pentru milioane de miriapode peştişori de argint. Când l-am 
deschis, au prins a fugi care încotro. Era o privelişte atât de hidoasă, 
încât mi-a pierit tot cheful să mă uit înăuntru. Lângă cufăr, se afla 
un raft plin cu cărţi chinezeşti, pe care le adunasem cu grijă de-a 
lungul anilor. Când mă simţeam singură, aveam obiceiul să scot 
câte una din ele şi să o răsfoiesc, şi atunci le auzeam mereu pe 
slujnice şuşotind pe la spatele meu: 

— Ce fel de doamnă citeşte cărţi chinezeşti? 

— Din pricina asta e mereu abătută. 

— înainte, doamnele adevărate nu citeau nici măcar sutre. 

— Darămite chineză! 

îmi venea să mă întorc şi să le strig: 

— Da, aşa se spune, dar nu am auzit de nimeni care să trăiască 
mai mult păzind astfel de rânduieli. 

însă la ce bun să mă răstesc la ele? M-ar fi socotit cu atât mai 
ieşită din comun, aşa că nu ziceam nimic. în afară de asta, ele aveau 
dreptatea lor. Ştiam bine că numai eu eram de vină pentru tristeţile 
mele. 

Fiecare cu firea lui. Unii se nasc veseli, deschişi la minte şi sinceri. 
Alţii sunt posomorâţi, nu le intri în voie cu nimic, de felul celor care 
transformă scrisori vechi în sutre, se pedepsesc singuri şi-şi numără 
întotdeauna mătăniile, gesturi care pe mine mă scârbesc. îmi 
doream atât de mult să am o inimă mai largă! în fiecare zi eram 
nevoită să mă stăpânesc cu bună ştiinţă, ca să nu devin şi eu vreo 
snoabă ursuză de felul celor pe care le dispreţuiam. 

Ţineam bine seama la ochii străini care mă iscodeau neîncetat, 
chiar şi acasă, şi de aceea şovăiam să fac până şi lucrurile pe care o 
femeie în poziţia mea s-ar fi cuvenit să şi le permită. Şi asta la mine 
acasă! La curte eram şi mai prevăzătoare şi mi se întâmpla de multe 
ori să vreau să spun ceva, dar întotdeauna îmi înghiţeam cuvintele. 



Ce rost avea să mă căznesc să le explic unora care şi aşa n-ar fi 
înţeles niciodată? Sinceritatea nu făcea decât să stârnească zâzanie 
printre femeile de la palat, care se gândeau mereu numai la ele, 
căutând noi pricini să-i piseze la cap pe alţii şi să se plângă. Era tare 
greu să găseşti pe cineva cu care să te înţelegi cu adevărat, iar eu 
învăţasem să-mi păstrez gândurile numai pentru mine. De n-aş fi 
cunoscut înainte astfel de persoane, aş fi putut spune chiar că erau 
cu neputinţă de găsit. Mulţi oameni judecă totul după mintea lor 
strâmtă. 

Era ciudat faptul că mulţi mă credeau sfioasă. Când eram nevoită 
să particip la discuţii, de obicei păstram tăcerea atunci când toată 
lumea bârfea şi cârtea, dar nu pentru că aş fi fost sfioasă, ci pentru 
că dispreţuiam asemenea discuţii. Nu era de mirare că lumea 
începuse să mă creadă rece şi plictisitoare. Când am ajuns prima 
dată la palat, mi-era teamă că toţi îşi făcuseră deja o părere despre 
mine. Şi, într-adevăr, aşa era. Mai târziu am aflat că mi se dusese 
vestea că eram pretenţioasă şi că era greu să se apropie cineva de 
mine. La început şuşoteau că aş fi fost colţoasă, prea absorbită de 
propriile mele poveşti, cu nasul pe sus, dispreţuitoare, înţepătoare, 
zeflemitoare şi înclinată spre poezie. Totuşi după o vreme le-am 
auzit minunându-se: 

— Dar, când o cunoşti mai bine, este aşa de blajină! 

Fireşte că o spuneau ca pe un compliment! Până la urmă, ce rost 
avea să-mi tot chinui mintea cu ce credeau alţii despre mine? Să-mi 
schimb firea nu puteam. Mi-aş fi dorit totuşi să nu mai fiu atât de 
rezervată. îmi era teamă că, din pricina asta, uneori îi îndepărtam de 
mine tocmai pe aceia pe care îi preţuiam cel mai mult. Singura mea 
mângâiere era când o auzeam pe Maiestatea Sa spunând că nu şi-a 
închipuit niciodată că se va simţi în largul ei în preajma mea, dar că 
ajunsese să se apropie de mine mai mult decât oricine altcineva. 

Rememorând greşelile pe care le-am făcut de-a lungul vieţii, 
încercam să văd cum aş fi putut s-o învăţ pe copila mea să se 



ferească de ele. Era isteaţă şi frumoasă şi avea toate şansele să 
dobândească o poziţie bună la curte mai târziu. Fetele care înfloreau 
în această lume erau plăcute, delicate, stăpâne pe sine şi ştiau să fie 
discrete chiar şi atunci când ajungeau în ranguri înalte, precum 
doamna Saisho. Un astfel de caracter era cheia succesului în viaţă. 
Lumea, de obicei, îi iartă orice unei persoane bine intenţionate şi 
care nu caută cu tot dinadinsul să-i stânjenească pe ceilalţi, oricâte 
aventuri ar avea. Cele care atrag atenţia asupra lor sunt femeile care 
se cred de viţă nobilă şi se poartă sfidător. Chiar dacă îşi plănuiesc 
cu mare grijă fiecare mişcare, lumea oricum le va găsi nod în papură 
şi le va arăta cu degetul pentru orice fleac, până şi pentru felul cum 
se aşază sau se retrag dintr-o încăpere. Fireşte, cele care se contrazic 
singure atunci când vorbesc sau îi umilesc pe cei din jurul lor sunt 
luate la ochi tocmai pentru astfel de greşeli, atunci când le săvârşesc 
ele însele, învăţasem toate acestea pe pielea mea. 

Cu timpul, am descoperit şi ce fel de ciudăţenii avea fiecare. Cei 
care îţi doreau răul îţi aruncau deschis priviri răutăcioase şi 
răspândeau zvonuri îngrozitoare despre tine, urzite în aşa fel încât 
să iasă ei în faţă. Aceştia erau cel mai uşor de aflat şi de ţinut la 
depărtate. Dar erau şi alţii care îşi ascundeau veninul şi ţi se arătau 
prietenoşi în faţă. Din păcate, eu am aflat lucrul acesta abia mai 
târziu, iar descoperirea m-a durut mult. 

Când Katako a împlinit nouă ani, mi-am spus că nu e prea 
devreme să încerc să-i modelez comportamentul, astfel încât, la 
vremea când avea să aibă vârsta potrivită pentru curte, aceste 
purtări să vină de la sine. 

— Dacă te ţii departe de cleveteli, îi spuneam eu, atunci lumea va 
avea încredere în tine şi îţi va arăta bunăvoinţă, fie şi doar din 
complezenţă, dar de cele mai multe ori atâta este de-ajuns. 

Tot chibzuind ce anume era necesar pentru ca o fată să aibă o 
carieră frumoasă la curte, mi-am dat seama cu durere cât de multe 
lipsuri aveam eu însămi. Nu ajunge să înţelegi că tot ce faci are 



urmări. Este o amăgire să-ţi închipui că poţi prevedea toate urmările 
posibile ale unei fapte. Mai bine să făptuieşti totul cu bună-credinţă 
şi să ai încredere că soarta le va duce pe toate la bun sfârşit. Unii 
oameni au o fire atât de bună, încât sunt în stare să-i iubească până 
şi pe cei care îi urăsc. Eu una nu am reuşit niciodată, iar o asemenea 
putere dulceagă mă lăsa întotdeauna fără grai. Spune oare Buddha, 
cu tot harul lui nemărginit, că e bine să necinsteşti prin iertare Cele 
Trei Comori? 

în viaţa de zi cu zi, nu e cumpătat să te aştepţi ca aceia care au 
suferit un rău să răspundă cu bunătate. Cei care se dau peste cap să- 
şi rănească semenii merită să fie făcuţi de ocară, ca şi aceia care se 
comportă necugetat şi pricinuiesc rău altora, fie şi fără voie. 
Neghiobia şi delăsarea se cuvine să nu fie iertate. Totuşi, pe Katako 
nu ştiam cum era mai bine s-o sfătuiesc, deoarece, în ciuda celor mai 
bune intenţii, se mai întâmplă să fii înţeles greşit şi oropsit. Mă 
uitam la chipul său nevinovat şi încrezător şi mă rugam ca nu 
cumva firea ei să nutrească mai târziu asemenea prăpăstii, sub 
muşchiul gros al neliniştii. 


Sfârşit de an 
Toshi kurete 

în jurnalul meu scrie că m-am întors la palat în cea de-a douăzeci 
şi noua zi a lunii a douăsprezecea - cu o zi înainte de ultima din acel 
an plin de întâmplări. Se împlineau trei ani de când intrasem în 
serviciul împărătesei. Ce-a fost în sufletul meu atunci! Tot ce era 
legat de maiestăţile lor imperiale mă lăsa înmărmurită de admiraţie, 
iar teama mă ţintuia locului. Aproape că nu-mi venea a crede cum 
ajunsesem între timp să mă satur de viaţa de la curte. 

Mi-am petrecut întreaga zi împreună cu fiica mea şi am plecat de 



acasă abia după ce a dormit ea. Când am ajuns la palat. Maiestatea 
Sa se retrăsese, şi oricum era prea târziu ca să o salut, aşa că mi-am 
dus bagajele şi m-am întins în camera mea. 

Eram istovită, dar nu puteam adormi. Oricum m-aş fi răsucit în 
aşternut, tot le auzeam pe doamnele din încăperea vecină. 

— Acasă toată lumea doarme la ora asta, dar nu şi aici! 

— Da, toată noaptea se aud paşi prin palat. Anevoie îţi găseşti 
liniştea. 

Şi ele se întorseseră de curând de acasă. Prima noapte a fost cea 
mai grea. Mi-era dor de căldura cuminte a trupului adormit al lui 
Katako şi de răsuflarea ei sacadată. Când dormi alături de un copil, 
primeşti o linişte mângâietoare pe care nimeni altcineva, niciun 
iubit, nu ţi-o poate oferi. Mă gândeam cu groază că mai aveam 
puţin şi intram în cel de-al treizeci şi şaptelea an de viaţă. Cum 
stăteam trează, tot zvârcolindu-mă şi perpelindu-mă în aşternut, 
mi-a venit în minte un poem, aşa că mi-am scos jurnalul şi am 
început să-l scriu în dogoarea plăpândă a cărbunilor încinşi: 

Toshi kurete waga yo fukete yukn kaze no oto ni kokoro no naka no 

susamajiki kana 

Sfârşit de an - viaţa mea se duce şi ea. / Vuietul vântului spintecă 

sufletu-mi, rece. 

Ceremonia tsuina de alungare a spiritelor rele s-a isprăvit 
devreme. Tânărul care a condus ritualul în anul acela nu m-a 
impresionat deloc. Era prea slab pentru un vânător de demoni în 
toată puterea cuvântului. M-am întors în camera mea, să mă 
odihnesc puţin. Tocmai îmi terminasem de înnegrit dinţii şi îmi 
pudram puţin faţa, când a intrat Ben no Naishi. Avea nişte buze 
pline, ca florile îmbobocite, şi ochii migdalaţi fermecător la colţuri. 
Pe cât era de blândă la chip, pe atât era de bună la inimă. Am stat de 
vorbă un timp, apoi ea s-a aşezat în tihnă şi a adormit. Eu mi-am 



scos jurnalul şi am început să scriu. O auzeam pe fata în casă, 
Takumi, stând afară pe coridor şi încercând s-o înveţe pe Ateki cum 
să însăileze tivul kimonoului pe care tocmai îl isprăvise de cusut. 

Deodată, dinspre apartamentele împărătesei se auzi un zgomot 
asurzitor, urmat de plânsete. Am sărit ca arsă. Am lăsat jos pensula 
şi am încercat s-o trezesc pe Ben no Naishi. Ţipetele şi plânsele se 
înteţeau. Pesemne că a luat foc ceva, mi-am spus în sinea mea, cu 
toate că nu simţeam pic de fum. 

Takumi îşi îţi chipul îngrozit pe uşă: 

— Oare ce s-o fi întâmplat? bălmăji ea. 

— Nu ştiu, am răspuns eu, dar Maiestatea Sa se află în 
apartamentele ei în seara aceasta. Trebuie să mergem să vedem dacă 
n-a păţit ceva. 

In sfârşit, am reuşit să o trezesc şi pe Ben no Naishi şi toate trei 
am purces către apartamentele împărătesei, tremurând de frică. 
Loviturile şi ţipetele amuţiseră, dar încă se auzeau plânsete. Ne-am 
luat după zgomotele înfundate şi, în cele din urmă, am ajuns într-o 
mică încăpere, unde am găsit două doamne, Yugei şi Kohyobu, 
ţinându-se de mână şi suspinând de groază. Erau goale puşcă! 

Uluite, am bătut din palme şi am strigat după ajutor, dar 
slujnicele şi gărzile plecaseră la culcare la scurt timp după ce se 
terminaseră ceremoniile. Nu mai era nimeni împrejur. Takumi reuşi 
să aducă o slujnică de la bucătărie. 

— Du-te repede! am strigat la ea, uitând cu toată devălmăşia 
aceea până şi ce rang aveam. Adu-1 pe secretarul ministrului de 
război! îl găseşti în sala mare! 

Atunci mi-am dat seama că se ivise un bun prilej pentru ca fratele 
meu să-şi spele păcatele venind să le salveze pe doamne. Am 
aşteptat ca pe ace, înţelegând că sărmanele fuseseră atacate chiar în 
apartamentele imperiale. Ben no Naishi şi cu mine ne-am scos 
hainele şi le-am dat să se acopere până când aveam să primim 
ajutor. Le-am ascultat povestind îngrozite cum fuseseră înşfăcate şi 



dezbrăcate de nişte făptaşi pe care nici măcar nu-i văzuseră în 
întunericul de pe coridoare. 

— A fost un demon! suspină Yugei. I-am simţit răsuflarea 
greţoasă! 

— Aveau gheare ascuţite şi pinteni, se plânse şi Kohyobu. A fost 
cumplit! 

Amândouă erau încredinţate că fuseseră victimele duhurilor rele 
pe care ceremonia din seara aceea nu reuşise să le alunge. 

Takumi veni într-un suflet şi îmi spuse că Nobunori plecase mai 
devreme în seara aceea, împreună cu alţi nobili. Mi-am muscat 
buzele de necaz. Nici măcar atunci când aveam cea mai mare nevoie 
nu mă puteam bizui pe el! Câteva clipe mai târziu sosi adversarul 
lui, Sakunari, secretarul Biroului de ceremonii şi, stăpân pe sine, 
începu să cerceteze ce se întâmplase. Făcu ocolul sălii, aprinse 
lămpile cu ulei şi trimise un sol la magazia împărătească, să aducă 
nişte haine pentru cele două doamne. Intre timp, se adunase o mică 
mulţime. Veni şi un trimis al împăratului, care întrebă ce se 
întâmplase. Câteva doamne stăteau ca încremenite şi se uitau unele 
la altele îngrozite. 

— Ce nenorocire! se plângeau ele, compătimindu-le pe cele două 
păţite. 

— Bine măcar că nu v-au luat kimonourile de gală pentru 
ceremoniile de Anul Nou, zise un glas. 

Aşa era. Doamnele căzură pe gânduri, ţinând seama că scăpaseră 
de ceva şi mai rău. Incet-încet îşi veneau în fire, dar eu îmi spuneam 
că nu trebuia să uit niciodată că le văzusem goale. Trupurile lor 
dezgolite mă trimiteau cu gândul la nişte pui de şoareci. Era 
îngrozitor, dar acum, privind înapoi, îmi dau seama că a fost hazliu, 
deşi n-aş îndrăzni nici picată cu ceară să spun aşa ceva cu voce tare. 

Cum-necum, împărăteasa a reuşit să doarmă în ciuda 
vălmăşagului din noaptea aceea şi abia a doua zi de dimineaţă a 
aflat cu uimire ce se petrecuse. 



După cum stăteau lucrurile, noul an începea prost. Deşi era ziua 
de Anul Nou, lumea nu vorbea decât despre întâmplarea cu pricina. 
Unii spuneau că simţiseră duhuri necurate în palat şi nu conteneau 
să judece aspru firea slabă a celor care fuseseră însărcinaţi cu 
ritualul de alungare. Cineva îşi dădu cu părerea că făptaşii puteau 
să fie chiar oameni. Greu de spus ce ar fi fost mai rău. Gândul că 
palatul era bântuit de duhuri rele era îngrozitor, dar ideea că 
doamnele Maiestăţii Sale fuseseră atacate şi jefuite de mână 
omenească era de-a dreptul strigătoare la cer. 

In după-amiaza celei de-a treia zi a noului an am ajuns acasă şi 
am descoperit cu uimire cât de mult praf se aşezase în camerele 
mele într-un timp atât de scurt. încăperile arătau prăpădite şi 
dărăpănate. Cu toate că de Anul Nou e bine să compui numai 
poeme de bun augur, nu m-am putut abţine şi am scris: 

Aratamete kyou shimo mono wo kanashiki wa mi no uşa ya mata 
sama kawarinuru 

Astăzi înţeleg din nou ce trist e totul / Şi trăiesc iarăşi, dar sub alt 
chip, aceeaşi veche descurajare. 

M-am străduit din răsputeri să-mi ascund gândurile negre de 
fiica mea. De la palat, i-am adus evantaie, piepteni şi cărţi pictate. O 
încânta tot ce avea legătură cu viaţa împărătească, aşa că i-am 
povestit despre ceremoniile somptuoase dedicate prinţilor şi despre 
gusturile neobişnuite ale împăratului Ichijo. Se dădea în vânt după 
brânză şi întotdeauna îi trimitea şi lui Shoshi. Nouă nu ne prea 
plăcea şi o dădeam pe furiş câinilor din palat, care după aceea 
trăgeau o mulţime de vânturi. Odată i-am adus şi lui Katako să 
guste. Cum ştia că împăratului îi plăcea, a declarat solemn că o 
găsea delicioasă. 

îi aduceam şi bucăţi de materiale rămase nefolosite, să-şi facă 



haine pentru păpuşi. Ani şi ani mai târziu, am găsit într-una dintre 
cutiile ei cu păpuşi vechi o scrisoare pe care i-o trimisesem atunci, 
împreună cu nişte ţesături: 


Draga mea fiică, îmi pare atât de rău că am fost nevoită să plec 
înainte ca tu să te trezeşti în ziua de Anul Nou. Când vei creşte puţin 
mai mare, am să te iau cu mine la palat, aşa cum ţi-am făgăduit. Până 
atunci, văd că îţi place mult moda împărătească, aşa că ţi-am păstrat 
nişte resturi din ţesăturile pe care le-a folosit doamna Dainagon pentru 
hainele din primele trei zile ale noului an, când a avut sarcina de a o 
servi pe Maiestatea Sa cu vin aromat şi bucate binefăcătoare. 

în prima zi, a purtat un kimono dublu, cu violet şi cărămiziu, o 
haină chinezească roşie, iar trena a fost dintr-o mătase argintie cu 
broderii, apretată. A doua zi s-a schimbat într-o haină verde, pe 
dedesubt purtând veşminte de damasc întreţesut cu sângeriu şi 
cărămiziu peste un kimono de mătase lucioasă, roşu-închis. Trena era 
pictată în dungi de mai multe cidori, care se contopeau una cu alta. în 
cea de-a treia zi a fost îmbrăcată într-o haină de gală de mătase grea, 
cafenie, veşminte de damasc chinezesc alb cu căptuşeală purpurie, 
purtate peste un kimono roşu, bogat, tivit cu roz. 

Din aceste crâmpeie de mătăsuri poţi să le faci haine păpuşilor tale. 
Ţine minte, dacă veşmintele sunt de cidoare închisă, atunci căptuşeala 
trebuie să fie o nuanţă mai deschisă, iar dacă sunt deschise, atunci 
trebuie să faci căptuşeala mai închisă la culoare. Pentru kimonourile 
care se poartă dedesubt, unul peste altul, poţi să alegi ce-ţi place. 
Doamna Dainagon a purtat setul acesta: verde-pal; alb cu tiv cafeniu; 
gălbui; galben-auriu; stacojiu tivit cu roşu-închis şi unul de culoarea 
levănţicii, tivit cu alb. Dintr-o as fel de combinaţie de culori obişnuite a 
obţinut un efect surprinzător. încearcă şi tu. Roag-o pe mătuşica să te 
ajute dacă ţi-e greu. 

La ritualul din cea de-a treia zi, cea care a purtat sabia împărătească 
a fost iarăşi doamna Saisho. Mergea între împărat şi Excelenţa Sa, 



Michinaga, care îl ţinea în braţe pe micul prinţ. A avut însă nişte haine 
cu totul şi cu totul deosebite, cum eu una nu-mi aduc aminte să mai fi 
văzut vreodată. Păreau mai bine de treizeci de straturi, dar obţinuse 
acest efect prin multe manşete şi tivuri ataşate, altfel ar fi arătat ca un 
munte de kimonouri purtate unul peste celălalt. Veşmântul principal 
era cărămiziu, din mătase grea, bătută, cu cinci manşete ataşate. Peste 
el, purta o mantie de culoarea levănţicii, cu o broderie fină în chip de 
frunze de stejar. Haina de gală era de un roşu închis, cusută în romburi 
ce aduceau aminte de modele chinezeşti. Până şi trena de mătase avea 
trei straturi. Pe dedesubt, purta un kimono cărămiziu căptuşit, la care 
ataşase şapte manşete prinse de cămaşa de piele albă. După aceea avea 
încă patru kimonouri în nuanţe de roşu, care aveau ataşate fiecare câte 
trei sau cinci manşete, în ordine alternativă. Părul şi-l prinsese sus, la 
spate, aşa că toate gulerele se vedeau frumos, şi ea arăta minunat. Avea 
înălţimea potrivită pentru a purta un asemenea veşmânt, cu o siluetă 
împlinită, trăsături fine şi o piele moale. Arăta superb şi gesturile ei 
erau, ca de obicei, fără cusur. 

Dar asta nu înseamnă că tu trebuie să coşi toate aceste haine pentru 
păpuşile tale. 

Când mă gândeam la un model pentru Katako, doamna Saisho 
era prima care îmi venea în minte. Nefiind deloc înfigăreaţă, Saisho 
reuşea să obţină mereu cele mai râvnite posturi, fără să-şi atragă 
pizma celorlalte. Pe alţii nu-i vorbea de rău aproape niciodată, dar 
nici nu făcea întruna complimente. Puteai să contezi pe ea, pentru 
că se comporta întotdeauna cu bun-simţ. Singurul ei neajuns, dacă 
putea fi socotit un neajuns, era faptul că rar scria poezii. Dar cel 
puţin îşi cunoştea puterile literare şi nu încerca să jignească lumea 
cu tot soiul de compoziţii nepotrivite. Pentru toate acestea, era 
răsplătită cu prieteni şi iubiţi credincioşi. Tadanobu şi-ar fi dat viaţa 
pentru ea. 

Tot cugetând cum anume putea cineva să reuşească la curte, am 



ajuns la concluzia că doamnele cu ambiţii literare aveau mai multe 
şanse să sfârşească rău. Ca Sei Shonagon. 


Păianjenul 

Sasanagi 

Spre sfârşitul primăverii, pe vremea când florile de cireş începeau 
să se scuture în vânt, împărăteasa începu să se trezească cu greţuri. 
La început am pus boala ei pe seama vreunei scoici stricate, dar 
după o săptămână am prins să ne gândim toate la un singur lucru: 
dacă împărăteasa nu era bolnavă, ci căzuse din nou grea? Aşa era. 
Se pare că roata vieţii se întorsese din nou. Shoshi aşteptase zece ani 
să aibă un prunc şi apoi, spre uimirea tuturor, căzuse grea de două 
ori la rând. Rugăciunile lui Michinaga se împlineau aproape 
înfiorător de precis. Cum era norocos din fire, ne-am închipuit că şi 
cel de-al doilea prunc al fiicei sale avea să fie tot băiat. Celelalte soţii 
ale lui Ichijo erau îngrozite. Ele de ce nu cădeau grele? Unele îi 
stăteau alături împăratului de ani buni de zile, iar taţii lor scrâşneau 
acum din dinţi. 

Michinaga nu-şi mai încăpea în piele de încântare. De această 
dată rugăciunile au fost arvunite şi ritualul de veghe stabilit 
întocmai după calapodul împământenit cu un an în urmă, la prima 
sarcină. Toate au mers bine până când una dintre doamnele din 
suita lui Shoshi a descoperit în camerele împărătesei o bucăţică de 
hârtie cu nişte semne tainice. Pesemne că cineva încerca să arunce 
un blestem asupra mamei şi asupra pruncului împărătesc, încă de la 
începutul anului ne ajungeau la urechi zvonuri supărătoare cum că 
tabăra lui Korechika ne făcea vrăji rele, şi acum iată dovadă. 
Michinaga s-a făcut foc şi pară de mânie şi l-a chemat pe 
aghiotantul lui Korechika să-i dea socoteală. 



Câteva zile mai târziu, omul a murit. De ciudă, se zice. Mă 
întrebam dacă răutatea putea fi totuşi atât de ucigătoare. Korechika 
însuşi se retrăsese departe de lume, dar printre slujnice se 
răspândise vorba că ar fi suferit de o boală ciudată. Se pare că era 
mereu însetat şi că slăbise mult, cu toate că înfuleca cât şapte. Şi 
când te gândeşti că odinioară îl admirasem şi mi-1 închipuisem pe el 
când scriam despre Genji. Ce trist! Nu mai scrisesem nicio poveste 
de multă vreme. 

La începutul verii ne-am întors la conacul lui Rinshi. Sora mai 
mică a împărătesei, domniţa Kinshi, era de-a dreptul fermecată de 
micul prinţ şi se juca toată ziua cu el în camerele ei. Doicile nu 
făceau decât să schimbe din când în când câte un scutec murdar, 
ceea ce le convenea de minune, pentru că se simţeau mult mai în 
largul lor între ele, decât să vadă de un prunc plângăcios, fie el şi 
prinţ. In schimb, eu mă luptam cu timpul. Toată lumea îmi cerea să 
scriu mai multe aventuri cu Genji, dar nu ştiu de ce, mi se părea 
greu să continui. Lumea lui Genji începuse să mi se pară ştearsă. 

Anul meu fatidic era pe jumătate încheiat şi, în adâncul 
sufletului, simţeam o mică mulţumire că reuşisem să mă ţin departe 
de nenorociri. Puneam acest noroc pe seama milei nemărginite a lui 
Buddha Amida şi a numeroaselor copii din Sutra Lotusului pe care 
le făcusem. Aveam clipe când simţeam un imbold de nestăpânit 
pentru viaţa religioasă şi visam să mă retrag departe de lume. Apoi 
mă gândeam la fiica mea. Aş fi fost oare în stare să fac vreodată 
pasul pe care îl făcuse Trandafir Domnesc? 

în luna a şaptea ne-am întors la palat, la timp pentru întrecerea 
anuală de sumai. Din câte ştiam, împăratul ar fi trebuit să asiste la 
lupte, dar vremea se anunţa neprielnică. în ziua dinaintea primului 
meci, slujitorii care pregăteau ringul se tot uitau îngrijoraţi în sus. 
Erau încredinţaţi că jocurile aveau să fie amânate. Bunul meu 



prieten Sanenari era un mare iubitor de lupte şi o ţinea morţiş că 
vântul avea să alunge norii în cele din urmă, de parcă spusele lui ar 
fi avut această putere. Eu mă îndoiam. 

In ziua cu pricina a început să plouă dis-de-dimineaţă, aşa încât, 
fireşte, meciurile au fost amânate. Ce dezamăgire! Abătut, Sanenari 
a trecut într-o zi prin aripa noastră şi i-am dat următorul poem: 

Tazuki naki tabi no sora nani sumai wo ba ame mo \jo ni tou hito mo 
araji na 

Meciurile de sumai sunt La fel de trecătoare ca şi locuinţa omului. / 
Este oare cineva care ar vrea să le vadă într-o zi ploioasă ca aceasta? 93 

Ploaia cădea în rafale uriaşe, ca nişte cortine de stropi răpăind pe 
streşini. Sanenari s-a aşezat în faţa paravanului meu, aşteptând să se 
mai domolească. Nu mai era nimeni prin preajmă, aşa că ne-am 
întins la vorbă despre lucruri vremelnice. De-a lungul anilor am stat 
de mai multe ori până târziu în noapte, şopocăind prin paravan. 
Saisho chiar mă tachina că aş fi avut un iubit tainic. De fapt, până să 
ne supărăm din pricina neînţelegerii legate de farsa cu Sakyo din 
timpul dansurilor Gosechi, l-am socotit pe Sanenari chiar mai mult 
decât un iubit. îmi era un adevărat prieten, singurul bărbat pe care 
îl puteam numi astfel din câţi întâlnisem la curte. Mi-am amintit 
cum obişnuiam să ne scriem unul altuia. 

înainte de plecare, mi-a cerut setul de scris şi o hârtie şi mi-a 
răspuns la poemul pe care i-1 oferisem mai devreme: 

Idomu hito amata kikoyuru momoshiki no sumai ushi to iva 
omoishiru \ja iva 


93 Versurile se bazează pe un joc de cuvinte, sumai are atât înţelesul de 
meci de sumai, cât şi de locuinţă. Această dublă citire se regăseşte şi în 
poemul de răspuns al lui Sanenari. 



Sunt mulţi luptători de sumai / Dar totul pare acum fără rost, nu-i 

aşa? 

L-am citit repede, admirând mai mult caligrafia decât cuvintele 
lui Sanenari. Mai târziu însă, când mi-am aruncat din nou ochii 
peste versuri, am înţeles că puteau fi citite şi astfel: 

La palat sunt mulţi care încearcă mereu să lupte. / Nici nu-ţi închipui 
cât de greu este să locuieşti la curtea împărătească. 

Sanenari era un om sensibil. îmi puteam lesne închipui ce-1 
frământa. într-adevăr, cu cât eşti mai supus emoţiilor, cu atât mai 
grea îţi este viaţa la curte. Nu ai încotro. 

în toamnă, am ajuns la concluzia că personajul meu, Murasaki, 
nu mai era folositor de multă vreme, dar reuşise să-şi păstreze locul 
în poveste. Plăsmuisem o femeie atât de lipsită de orice cusur, încât 
nu-i mai rămăsese decât să moară. Deja începusem să mă satur să 
mi se zică mereu Murasaki. Voiam să scap de umbra ei. Mi-a luat 
multă vreme să-mi dau seama că trebuia s-o sacrific pe ea ca să-mi 
pot vedea de drum. Mi-a luat şi mai mult să înţeleg că problema nu 
era la Murasaki, ci la Genji. 

Murasaki era femeia ideală din toate punctele de vedere: 
frumoasă, ascultătoare, grijulie, sensibilă. Nu izbucnea niciodată în 
atacuri de furie duşmănoase şi nici nu-i întorcea spatele lui Genji 
atunci când el o înşela. Genji însuşi o socotea desăvârşită. Ea era cea 
alături de care spera să stea pe o petală de lotus în rai. 

Şi totuşi, de ce o înşela? se întreba Genji în sinea lui. 

A, erau o mulţime de pricini, dar Murasaki rămânea întotdeauna 
lângă el, iertătoare. 

Ea se străduise din răsputeri să fie desăvârşită pentru Genji, dar 
acum se întreba dacă era de-ajuns. Trăia mereu cu spaima că fiecare 



aventură a lui Genji nu era decât o probă pentru ziua în care avea să 
se descotorosească de ea cu totul. Desigur, ar fi fost nepoliticos din 
partea lui să nesocotească rugămintea împăratului de a se căsători 
cu cea de-a treia prinţesă, dar chiar era nevoie să lase împrăştiate 
peste tot scrisorile ei copilăreşti de dragoste? Era prea târziu să 
înceapă dintr-odată să-l mustre pe Genji pentru legăturile lui 
efemere şi pentru noua căsătorie. Murasaki simţea că nu mai avea 
niciun cuvânt de spus. 

De când Genji o luase la el, pe când era încă o copilă, Murasaki îşi 
pusese viaţa chezăşie să-i facă lui pe plac. Ce învăţăcel bun fusese! 
Genji o crescuse ca pe o floare rară, o ajutase să înflorească femeie şi 
îi nimicise în faşă toate simţămintele nepotrivite, mai ales gelozia. 
Dar acum, ceea ce crescuse ca o umbră trecătoare peste dragostea pe 
care i-o purta lui Genji se căsca în inima ei ca o prăpastie neagră şi, 
în cele din urmă, prăpastia se adânci până într-acolo încât în hăul 
acela se înstăpâni un duh rău. 

Murasaki era pe moarte, dar cititorii începură să se 
împotrivească, cerându-mi să o însănătoşesc. Era spre sfârşitul lunii 
a noua şi scriam de acasă. Koshosho găsi îngrozitor planul meu de a 
o lăsa pe Murasaki să moară şi îmi trimise o notă plină de 
îngrijorare, întrebându-mă dacă mă simţeam bine. Ca să-i potolesc 
neliniştea, am descris-o pe Murasaki din ce în ce mai slăbită şi 
dornică să-şi închine restul vieţii rugăciunii şi meditaţiei. Este 
adevărat că mă frământau multe în perioada aceea, dar i-am scris 
următorul poem: 

Hanasusuki hawake no tsuyu ya nani ni kakn kareyuku nobe ni 
kietomaruramu 

Rouă cuibărită în iarba de câmp / De ce oare nu se usucă de pe 
câmpia ofilită? 


Speram să înţeleagă în cele de urmă că aveam nevoie să stau 



departe de palat o vreme. 

Sanenari mi-a scris şi el de câteva ori după întâlnirea noastră din 
ziua aceea ploioasă, dându-mi de înţeles că voia să reînnoade 
legătura dintre noi. încă ţineam la el, dar am şovăit. Am hotărât că 
era mai bine să nu-i răspund. Eram prea absorbită de necazurile 
personajelor mele, pentru a avea timp şi de unele adevărate. într-un 
târziu, mi-a trimis acest poem năstruşnic: 

Ori ori ni kaku to wa miete sasagani no ikani omoeba tayuru naruramu 
Odinioară păianjenul îşi întindea pânza când şi când. / Acum de ce oare 
nu o rupe de tot? 

Dacă ar fi venit de la oricine altcineva în afară de Sanenari, m-aş 
fi simţit jignită de o asemenea metaforă. însă de la el am primit-o, 
încredinţată că avea să înţeleagă de ce pregetam să-mi întind noi 
pânze, care oricum erau sortite să dispară. Se spune că păianjenii 
ocupaţi cu ţesutul pânzei anunţă sosirea unui iubit. Era ultima zi de 
toamnă şi i-am scris următorul poem drept răspuns: 

Shimogare no asaji ni magau sasagani no ikanaru ori ni kaku to 
miyuramu 

Năpădit de papura acoperită de brumă /păianjenul cumpăneşte / fără 
să ştie când îşi va ţese din nou pânza. 

Nu am vrut să rup legătura cu el, dar se cuvenea să-l iert că îşi 
închipuise asta. 

La începutul iernii, m-am întors înapoi la conacul Tsuchimikado, 
alăhiri de împărăteasă. Venisem de numai două zile, când într-o 
dimineaţă, la ivirea zorilor, ne-am pomenit cu un sol plin de 
funingine şi abia trăgându-şi sufletul. Venise valvârtej să ne aducă o 
veste îngrozitoare: în timpul nopţii, palatul Ichijo fusese mistuit de 



flăcări din temelii. Slavă Domnului că sarcina împărătesei ne-a ţinut 
pe toate departe! împăratul scăpase şi el teafăr, dar era zguduit. încă 
un incendiu! S-a mutat la conacul Biwa, îndepărtându-1 pe prinţul 
moştenitor. Cu toată durerea din jur, am reuşit totuşi să duc la bun 
sfârşit fragmentul la care lucram, despre moartea lui Murasaki. 

După ce am terminat, am simţit o mulţumire cum nu mai trăisem 
de multă vreme. Eram mândră de ceea ce scrisesem. M-a cuprins 
dorinţa de a-i arăta şi lui Trandafir Domnesc, cu toate că, de când 
luase drumul mănăstirii, nu mai păstrasem o legătură atât de 
strânsă. Fără să stau prea mult pe gânduri, m-am aşternut pe scris şi 
am rămas trează toată noaptea, copiind pasajul cu pricina. 
Dimineaţa am chemat un sol şi l-am trimis să-i caute chilia, în 
dealurile de apus. 

Spre marea mea uimire, câteva zile mai târziu am primit 
răspunsul ei. Păstrez şi acum scrisoarea. 

Draga mea soră mai mică, 

Am citit povestea ta cu sufletul la gură. De fapt, află că am urmărit 
toate aventurile lui Genji, de aici, din coliba mea de munte. Nu-i aşa că 
te minunezi? Uneori ajung mai greu până aici, dar, după cum bine ştii, 
ce e pus pe hârtie prinde viaţă şi îşi croieşte singur drum prin lume. 

înţeleg că ai ajuns la o răscruce cu poveştile tale. Mie una îmi pare 
rău că Murasaki nu mai e, dar îţi dau dreptate: nu mai era nevoie de ea. 
în altă ordine de idei, trupul ei fără viaţă mi s-a părut foarte frumos, 
ceea ce nu se întâmplă adesea. 

Mă întreb dacă ţi-a trecut prin minte să te descotoroseşti şi de Genji. 
Dacă nu, atunci cum are să-şi ducă el zilele mai departe fără Murasaki? 
Nu-l lăsa să bântuie prea mult. Mi-e greu să mi-l închipui pe Genji 
bătrân. 


Am rămas cu gura căscată citind scrisoarea vechii mele prietene, 
scrisă de parcă am fi vorbit ultima oară cu o zi înainte, nu cu ani în 



urmă. Eram măgulită de faptul că citise ce se întâmplase cu Genji în 
tot acest timp şi mă încuraja faptul că, dintre toţi cititorii 
nemulţumiţi de moartea lui Murasaki, ea era singura care înţelegea 
de ce era nevoie de acest lucru. Pentru prima oară începeam să mă 
gândesc să-l las şi pe Genji deoparte. Prinsesem din nou drag de 
scris. 


în cea de-a douăzeci şi şasea zi a lunii a unsprezecea, împărăteasa 
a adus pe lume încă un băiat. De data aceasta totul a mers bine. Eu 
m-am ferit de Michinaga de teamă să nu-mi ceară iarăşi să 
consemnez totul. S-a întâmplat ca şi el să fie absorbit de pregătirile 
pentru nunta fiicei sale celei mici, Kenshi, cu prinţul moştenitor. 

Dacă îmi aduc bine aminte, în aceeaşi perioadă a invitat-o 
Michinaga pe Izumi Shikibu la salonul Maiestăţii Sale. De multă 
vreme îi admira poemele, iar faima ei scandaloasă, departe de a-1 
îndepărta de ea, îl atrăgea şi mai mult. Pe de altă parte, împărăteasa 
Shoshi nu le vedea deloc cu ochi buni pe doamnele din suita sa care 
afişau un comportament aţâţător, aşa că toate cele care voiau să-i 
intre în graţii aveau grijă să nu se arate prea uşuratice. (Ceea ce nu 
înseamnă că nu aveam fiecare aventurile noastre la palat, trebuia 
doar să păstrăm taina.) M-am mirat că Michinaga reuşise să o 
convingă pe împărăteasă s-o accepte pe Izumi, dar m-am bucurat de 
sosirea ei, gândindu-mă că putea să mai insufle puţină viaţă 
cercului nostru. 


Pui de pin în câmp 
Nobe ni komatsu 


Odată cu începutul noului an, mi-am recăpătat încrederea în 
mine. Toate doamnele de onoare mai vechi din suita împărătesei 



urmau să-i însoţească pe cei doi prinţişori la curte - vremelnic 
instalată la conacul Biwa. Maiestatea Sa ar fi trebuit să vină 
împreună cu noi, dar nu se simţea întremată. Mie mi-ar fi plăcut să 
rămân cu ea, dar am fost nevoită să plec la curte împreună cu 
celelalte doamne. 

In anul acela, Saisho a fost cea care a primit sarcina de a servi la 
mesele împărăteşti. Se îmbrăca de fiecare dată nespus de elegant, 
după cum îi era obiceiul, şi arăta foarte bine chiar şi cu părul 
strâns. 94 Cele două fete în casă, Takumi şi Hyogo, îi dădeau o mână 
de ajutor lui Saisho, dar în comparaţie cu ea arătau atât de şterse, 
încât îmi părea rău pentru ele. Insă doamna Fuya, cea care a fost 
aleasă să servească vinul nou din anul respectiv făcut din ierburi, a 
reuşit să scoată din fire pe toată lumea cu înfumurarea ei. Dacă tot 
primeşti îndatoriri publice, atunci măcar străduieşte-te să te porţi 
cumpătat. 

Ospăţul organizat în cinstea împărătesei fusese plănuit pentru a 
doua zi, dar a fost amânat din pricina stării sale de sănătate. Din 
păcate, nu toată lumea a aflat la timp că acesta nu va mai avea loc, 
aşa că oaspeţii au venit la conac şi am fost nevoiţi să-i primim. Am 
deschis aripa de răsărit pentru ei. Michinaga era, ca de obicei, într-o 
dispoziţie de zile mari, ieşind în întâmpinarea tuturor cu prinţul 
Atsuhira în braţe. Se juca, făcându-1 pe prunc să pară că îşi pleacă 
fruntea în întâmpinarea oaspeţilor. La un moment dat a întrebat-o 
pe Rinshi: 

— Să-l iau acum şi pe cel mic? şi s-a prefăcut că-1 lasă pe Atsuhira 
ca să-l ia pe prinţul nou-născut. 

Insă prinţul cel mare, care avea un an, se împotrivi şi începu să 
scâncească, aşa că Michinaga se văzu nevoit să-l lase în pace pe cel 


94 în perioada Heian doamnele îşi purtau de obicei părul dezlegat şi lăsat 
pe spate şi îl strângeau doar pentru ceremonii de gală. De aceea lui 
Murasaki i se păreau surprinzătoare coafurile cu părul prins. (N. a.) 



mic şi să se grăbească să-l liniştească pe Atsuhira. Oaspeţii erau 
încântaţi că şi copiii de os regesc se purtau la fel ca toţi pruncii de 
vârsta lor. 

După un timp, Michinaga a lăsat copilul în grija doicilor şi, 
împreună cu nobilii, s-a dus să-l întâmpine pe împărat, care tocmai 
sosise în Sala Curtenilor. Au cântat şi au ascultat muzică, iar 
Michinaga a început să se poarte ca de fiecare dată când se 
cherchelea. Presimţind că urma să mă tachineze, am încercat să mă 
ascund, dar fără succes. Michinaga m-a zărit şi a strigat la mine pe 
un ton certăreţ: 

— Doamnă! m-a mustrat el. De ce s-a fofilat tatăl tău când l-am 
rugat să vină la concert? De ce mă supără astfel? 

Habar nu aveam despre ce vorbea, aşa că am încercat să iau totul 
în glumă, dar el nu m-a lăsat în pace. 

— Vreau un poem de la tine, ca să-l iert pe tatăl tău! Este prima zi 
a Şobolanului - asta să fie tema. Hai să te auzim! 

9 

Luată aşa, ca din oală, nu mi-a venit nimic în minte. M-am tot 
jucat cu evantaiul, în speranţa că Michinaga avea să uite - ceea ce 
nu a durat mult. în fapt, nu era chiar atât de ameţit de băutură. Nu¬ 
mi venea să-mi cred ochilor cât de chipeş arăta în lumina torţelor, 
chiar şi aşa cherchelit. 

S-a dus să vadă ce făceau copiii. I-a privit cum dormeau duşi şi a 
zis: 

— Ce necăjit am fost s-o văd pe împărăteasă fără copii atâta 
vreme. Acum, pretutindeni în jurul meu văd motiv de bucurie. 

Mi-a aruncat o privire şi a recitat un vers dintr-o veche antologie 
imperială: în câmp de n-ar fi pui de pin... 

Cuvintele lui m-au mişcat adânc. Era mai potrivit decât orice vers 
nou pe care l-aş fi putut eu născoci. 

A doua zi, spre seară, s-a întâmplat să mă aflu împreună cu 
Izumi Shikibu în camera doamnei Nakatsukasa. Dând semne de 
primăvară, cerul se înceţoşase dintr-odată, dar din locul în care 



eram nu puteam vedea decât un mic crâmpei de văzduh, chiar 
deasupra acoperişului de pe coridorul din faţă. Streşinile erau atât 
de apropiate unele de altele, încât era cu neputinţă să poţi vedea o 
bucată mai mare de cer. Eu am povestit despre aluzia la puii de pin 
pe care Michinaga o făcuse cu atâta naturaleţe deunăzi. Spre marea 
mea uimire, Izumi a întrebat în şoaptă: 

— Oare ce-a vrut să spună cu vorbele acestea? 

Doamna Nakatsukasa a recitat atunci: 

Ne no hi suni nobe ni komatsu no nakariseba chiyo no tameshi ni 
nani wo hikamashi 

De ziua Şobolanului / în câmp de n-ar fi pui de pin / De ce oare ne¬ 
am mai putea lega speranţa / Pentru mlădiţele ce vor să vină după noi? 

Avea cunoştinţe foarte bune de literatură clasică. Eu una poate că 
nu aş fi fost în stare să recit tot poemul fără greşeală, dar neştiinţa 
lui Izumi m-a lăsat fără cuvinte. Intr-adevăr, era iscusită la compus 
poezii pe loc, dar cu cât o cunoşteam mai bine, cu atât mai mult îmi 
schimbam părerea despre geniul ei poetic. 

M-am întors acasă pentru câteva zile, să petrec Anul Nou cu fiica 
mea şi să o învăţ cum pregăteam faimosul nostru terci lună-plină, 
din plante. Era o copilă grijulie şi destoinică. îndrăzneam să sper că 
avea să-i fie mai uşor la curte decât îmi era mie. Puteam să răsuflu 
uşurată, acum că trecusem cu bine peste anul meu fatidic. Cu mila 
zeiţei Kannon, reuşisem să stau cuminte la locul meu şi să mă ţin 
departe de nenorociri. începeam să cred că scăpasem nevătămată 
tot anul pentru că o sacrificasem pe Murasaki. 

Trebuia să mă întorc la Conacul Biwa pentru sărbătoarea de 
cincizeci de zile a micului prinţ şi am sosit chiar înainte de 
revărsatul zorilor. Biata Koshosho a sosit abia după câteva ore, când 
deja se luminase afară. S-a simţit ruşinată că a apărut târziu, în 



văzul lumii. Camerele noastre erau una lângă alta, iar noi le 
uniserăm, făcând din două încăperi mici una mare, pe care o 
foloseam chiar şi când una dintre noi era plecată. Atunci când eram 
amândouă la curte, nu ne separa decât un paravan. Lui Michinaga i 
se părea amuzant: 

— Ce se întâmplă când una dintre voi pleacă? Cealaltă se poate 
împrieteni cu acela care ar veni s-o caute pe prietena ei. 

Ce idee revoltătoare. Dar nu era de mirare că aşa gândea 
Michinaga. Pesemne că bărbaţilor le este uşor să schimbe doamnele 
între ele. 

Toată dimineaţa ne-am îmbrăcat în hainele noastre de gală, iar la 
prânz ne-am dus s-o ajutăm pe Maiestatea Sa. Koshosho purta o 
haină chinezească roşie peste kimonouri din mătase matlasată, albe 
şi de culoarea levănţicii, şi obişnuita ei trenă brodată. Eu aveam o 
haină albă, tivită cu verde-gălbui şi veşminte stacojii cu căptuşeală 
violet şi verzui cu căptuşeală verde-închis. Trena mea era brodată 
după ultima modă. Una peste alta, purtam un set tineresc şi modern 
şi mă simţeam puţin nelalocul meu. 

în suita Maiestăţii Sale erau şaptesprezece doamne de onoare. 
Fireşte că toate se îmbrăcaseră cu ce aveau mai frumos, dar au fost 
două doamne însărcinate cu servibil la masă, care s-au dovedit cu 
totul lipsite de gust în ceea ce priveşte asortatul culorilor. Din 
păcate pentru ele, s-au tot perindat prin faţa tuturor nobililor de 
fiecare dată când au adus felurile de mâncare, astfel încât toată 
lumea a fost cu ochii pe ele şi le-a vorbit de rău. Saisho a fost mai 
aspră decât de obicei când am discutat mai târziu, dar mie nu mi s-a 
părut chiar un capăt de ţară. Greşeala lor a fost că au ales nişte 
nuanţe reci de roşu şi de violet, pe care ar fi trebuit să le asorteze cu 
o culoare mai pală sau cu puţin verde. Mai bine ar fi cerut sfatul 
cuiva când au aflat că aveau să îndeplinească un rol atât de 
însemnat în faţa oaspeţilor. 

După ritualul prin care au atins prăjiturelele de orez de buzele 



copilului, toate tăvile au fost îndepărtate, iar eu m-am aşezat alături 
de doamna Dainagon şi de doamna Koshosho, în locul strâmt dintre 
platforma împărătesei şi galeria de răsărit. De acolo am privit restul 
ceremoniilor. Miniştrii de stat stăteau aşezaţi pe veranda dinspre 
miazăzi, curtenii de rang înalt, pe coridor, iar nobilii de rang mai 
mic stăteau în picioare, în grădină. In galeria de sus, miniştrii cântau 
la instrumente şi din gură. Cel care ţinea ritmul cu nişte clopoţei de 
lemn era însuşi Kinto. Jos, în grădină, le ţineau isonul câţiva tineri 
cu flaute. Am închis ochii, lăsându-mă legănată de valurile muzicii 
şi de căldura parfumată ce se ridica din hainele prietenelor mele, 
aşa cum stăteam toate trei lipite una de alta în aerul răcoros al zilei. 
Pentru o clipă, am uitat de Genji, deşi în zilele acelea mă gândeam 
la el necontenit. 

Apoi, Ministrul de Dreapta, Akimitsu, s-a făcut iarăşi de râs. Cu 
un an înainte, la ceremonia de cincizeci de zile închinată primului 
prinţ, îşi făcuse loc acolo unde stăteam noi, doamnele, şi începuse să 
ne spună glume deocheate. De data aceasta, ameţit de băutură, a 
încercat să ajungă la bucatele dintr-un bol aşezat între doi cocori ce 
împodobeau masa împăratului, dar s-a poticnit şi a răsturnat tava. 
Cocorii se dărâmaseră şi ei, ceea ce nu era semn bun. Michinaga s-a 
înfuriat. îngemănarea unică de sunet, mireasmă şi căldură cu care 
mă desfătam în clipele acelea a fost curmată dintr-odată de o ploaie 
de vorbe răstite, mustrări şi reproşuri. 

La încheierea ceremoniilor l-am văzut pe Michinaga oferindu-i 
împăratului o cutie cu renumitul flaut Hafutatsu. Am auzit-o pe 
una dintre doamne şoptind că Michinaga însuşi primise 
instrumentul de la împăratul retras Kazan, cu doar câteva zile 
înainte. Era un gest de mare mărinimie şi îmi închipui că Ichijo a 
fost luat prin surprindere. Pentru un suflător iscusit, nu exista pe 
lume dar mai bine-venit decât acel faimos instrument. 



Preoteasa fecioară 


Sai-in 


într-o zi de primăvară din anul acela, una dintre servitoarele din 
casa noastră mi-a adus o scrisoare adresată fratelui meu de către o 
anume doamnă Chujo, care slujea în casa Preotesei Fecioare de la 
Templul Kamo. Fata îl auzise pe Nobunori lăudându-se că schimbă 
scrisori cu o persoană nemaipomenit de elegantă şi, când l-a văzut 
ascunzând una dintre scrisori, a luat-o pe furiş ca să mi-o arate şi să 
o pună la loc după aceea. Ştia că mă interesa. Mi-am adus aminte 
cum îmi spuneam cu ani în urmă că nu mi-ar fi plăcut de femeia 
care s-ar fi îndrăgostit de fratele meu, dar eram totuşi curioasă. Din 
clipa în care am despăturit scrisoarea, am înţeles pe dată că tot ceea 
ce Nobunori luase drept eleganţă nu era nimic mai mult decât un fel 
de a scrie îngrozitor de afectat. Femeia scria ca şi cum n-ar mai fi 
existat nimeni la fel de sensibil ca ea. M-am revoltat peste măsură 
când am citit părerea ei despre poezie: „La apreciat poezia, nimeni 
nu o întrece pe prinţesa noastră. Este singura care poate recunoaşte 
un tânăr poet talentat". 

Ce snoabă cumplită! N-aş îndrăzni să o critic pe Preoteasa 
Fecioară, dar dacă această Chujo pretindea că ele ştiau atât de multe 
despre poezie, cum se face că de scris scriau atât de puţine poeme? 
Erau renumite pentru rafinamentul şi felul lor sofisticat de a se 
purta, dar era oare cu putinţă să fie cu mult deasupra doamnelor 
din preajma mea? Tonul acela plin de mulţumire de sine ce răzbătea 
din scrisoare mi-a răsunat în minte toată după-amiaza. Mi-ar fi 
plăcut să-i arăt scrisoarea şi lui Saisho, dar fata în casă trebuia s-o 
ducă înapoi înainte să i se bage de seamă lipsa. Pe lângă asta, 
prietena mea era deasupra nimicurilor de felul acesta. Mă întrebam 



ce-ar fi spus Trandafir Domnesc de fleacurile pentru care mă 
frământam eu atât de mult. 

In luna a cincea s-a ivit prilejul să merg eu însămi în vizită la 
conacul Preotesei Fecioare. Nu mai trecusem pe acolo de multă 
vreme şi, de când citisem scrisoarea primită de fratele meu de la 
acea doamnă aflată în serviciul preotesei, am ţinut morţiş să-mi 
împrospătez impresiile. 

Pe bună dreptate, conacul era un loc minunat, vestit pentru 
priveliştea oferită de răsăritul lunii în faptul serii şi pentru cerul 
splendid luminat în zori. Un loc desăvârşit în care să asculţi 
chemarea cucului sub pomii înfloriţi. Era limpede că Preoteasa 
Fecioară era o femeie de o sensibilitate ieşită din comun, dar 
doamnele din suita ei mi s-au părut, chiar dacă nu tocmai 
neprietenoase, cel puţin reţinute. Locul avea o aură de sihăstrie şi 
mister, cu totul diferită de zarva care ne înconjura pe noi la curtea 
Maiestăţii Sale, unde era un du-te-vino neîncetat. Spre deosebire de 
noi, doamnele de aici nu aveau multe lucruri care să le abată atenţia 
şi nu erau niciodată cuprinse de graba în care ne aflam noi ori de 
câte ori stăpâna noastră se pregătea să meargă în vizită la împărat 
sau când Michinaga se hotăra să înnopteze alături de fiica sa. 

Trăind înconjurate de liniştea de la conac, ai fi crezut că 
doamnele Preotesei nu aveau niciun motiv pentru care să nu poată 
scrie poeme desăvârşite. In minte mi-a apărut chipul nobililor sobri 
şi scorţoşi care ne vizitau la palat. Dacă ar fi venit aici, ar fi găsit fără 
îndoială inspiraţie să compună poezii minunate închinate lunii sau 
naturii. 

M-am lăsat purtată de gânduri, închipuindu-mi că până şi eu, o 
poamă uscată cum eram, de-ar fi fost să mă alătur doamnelor de 
aici, aş fi inspirat eleganţa locului odată cu aerul pe care l-aş fi 
respirat. Intr-un astfel de tablou, nimeni nu avea să mă bârfească 
sau să-mi dea nume rele, chiar dacă ar fi fost să mă întâlnesc cu un 



necunoscut şi să fac schimb de poeme cu el. Eram încredinţată că 
oricare din doamnele noastre mai tinere le-ar fi întrecut pe cele de 
aici dacă ar fi avut privilegiul să locuiască într-un astfel de loc 
dumnezeiesc. Poate că firea oamenilor este într-adevăr înnăscută, 
dar eu cred totuşi că şi mediul în care trăim are un cuvânt greu de 
spus. 

De când am citit scrisoarea adresată fratelui meu de către 
doamna Chujo, mi-am dat seama că ţineam partea împărătesei şi 
doamnelor de la curte. După ce ni se alăturase Izumi Shikibu, eram 
şi mai tulburate. Avea un talent deosebit să compună versuri la 
minut şi să facă până şi cele mai comune simţăminte să sune 
nemaipomenit. Isteţimea ei ne făcea pe noi, celelalte, să părem 
serbede ca piatra seacă. Pe noi ce ne împiedica oare să strălucim mai 
tare? 

Am ajuns la concluzia că pricina avea legătură cu faptul că 
niciuna dintre consoarte nu era îndeajuns de însemnată pentru a 
rivali z a cu Shoshi. In afară de casa Preotesei Fecioare nu exista nicio 
altă suită de doamne care să ne poată ţine piept. Rămase fără nicio 
provocare să ne îmboldească, ne culcaserăm pe lauri. Erau de-a 
dreptul demne de dispreţ mulţumirea de sine şi trufia doamnelor 
din rangurile superioare. Suficienţa lor nu o punea deloc pe 
Maiestatea Sa într-o lumină bună. 

Eu găseam că Shoshi se maturizase ea însăşi, fiindcă începea să-şi 
dea seama că era prea sobră. Când i-a ajuns la urechi vorba că 
oficialii de rang înalt socoteau curtea ei plicticoasă şi lipsită de 
vervă, împărăteasa a început să îndrepte lucrurile. înainte era atât 
de atentă ca nu cumva vreuna dintre doamnele din suita ei să 
încalce protocolul, încât toată lumea se temea să nu se dea în 
stambă. Ca urmare, multe dintre doamne deveniseră din cale-afară 
de sfioase. Din păcate, acum, când împărăteasa însăşi le încuraja să 
se arate mai prietenoase, timiditatea era deja mult prea înrădăcinată 



în firea lor ca să se poată lesne descotorosi de ea. 

— Femeile care se pricep să ţeasă o conversaţie captivantă sau să 
compună un răspuns ager la o poezie interesantă sunt puţine şi greu 
de găsit. 

Se zvonea că aşa spuneau bărbaţii despre noi. Eu nu îi auzisem 
mărturisind lucrul acesta cu atât de multe cuvinte, dar ştiam ce 
gândeau. 

Mă durea sufletul că grupul nostru dobândise faima unor găini 
plouate, dar nu aveam încotro şi, ori îmi păstram părerile pentru 
mine, ori le scriam şi i le trimiteam tatei sau lui Trandafir Domnesc. 
Fireşte, aveam încredere oarbă în ei, dar de teamă ca nu cumva 
gândurile, odată puse pe hârtie, să înceapă să se răspândească în 
lume, îi rugam întotdeauna să-mi înapoieze scrisorile cu pricina de 
îndată ce le citeau: 

Dragă tată, 

S-ar putea să crezi că încep să critic anumite doamne pe nedrept. Dar 
nu asta am de gând. în realitate, niciuna nu este cu mult mai bună sau 
mai rea decât celelalte. îmi pare că acelea care sunt desăvârşite într-o 
anumită privinţă au un cusur în altă parte. Te rog să nu-ţi închipui că 
vreau să îndemn doamnele mai în vârstă la un comportament uşuratic 
pe când cele mai tinere se străduiesc să pară serioase. îmi doresc doar ca 
şi unele, şi celelalte să fie mai deschise la minte. 

De pildă, cred că atunci când eşti curtată şi răspunzi rapid cu un 
poem este caraghios să scrii ceva jignitor. (Ştiu că eu m-am făcut 
vinovată de acest păcat în trecut, dar pot spune cu mâna pe inimă că, de 
când am intrat la curte, nu am mai repetat greşeala.) Nu este atât de 
greu să compui ceva potrivit, chiar dacă nu e nemaipomenit. Totuşi 
unele doamne socotesc că este mai bine să întoarcă spatele celuilalt în 
tăcere decât să facă vreo greşeală. La polul opus sunt acele câteva 
doamne care îşi vâră mereu nasul unde nu le fierbe oala. Fiecare situaţie 
este diferită şi cere să ne comportăm diferit. Aici la curte nimeni nu 



pricepe lucrul acesta. 

De pildă, ori de câte ori Tadanobu soseşte cu vreun mesaj, doamnele 
mai în vârstă, care se cuvine să se îngrijească de el şi să-i iasă în 
întâmpinare, nu se poartă deloc cum trebuie. Parcă ar fi nişte codane 
sfioase: se trag înapoi, se împing în fată una pe cealaltă şi se căznesc să 
se ascundă. Urmarea este că nu se duce niciuna sau, dacă se duce 
vreuna, atunci aceea tace mâlc tot timpul. Sunt cumva neghioabe? 

Nu. 

Sunt urâte? 

Nu. 

Singura problemă este că se codesc şi se ruşinează că ar putea să 
spună vreo gogomănie, iar până la urmă sfârşesc prin a nu mai spune 
nimic. Nu cred că mai există alte femei, în alte suite, care să se comporte 
aşa! 

De la doamnele care intră în slujba împărătesei te aştepţi ca toate, 
mai ales cele de familie nobilă, să înţeleagă repede ce au de făcut şi să se 
poarte cum se cuvine. Dar mi-am pierdut de atâtea ori răbdarea din 
pricina şovăielii lor, încât am ieşit eu însămi sau altcineva de rang mai 
mic în întâmpinarea oficialilor de vază. Pe bună dreptate că aceştia ne 
iau pe toate drept lipsite de maniere. Nobilii care doresc să comunice cu 
Maiestatea Sa au înţelegeri tainice cu anumite doamne pe care şi le-au 
ales după placul inimii. Dacă se întâmplă ca doamna cu pricina să 
lipsească atunci când sosesc în vizită, fac cale întoarsă dezamăgiţi. Şi 
atunci, nici nu e de mirare că suita noastră li se pare îngrozitoare. 

Simt convinsă că doamnele de la curtea Preotesei Fecioare ştiu totul 
şi de aceea ne privesc cu dispreţ. Ce mă dă peste cap este faptul că se 
cred „singurele care merită atenţie", noi, celelalte, fiind „pur şi simplu 
oarbe şi surde la tot ce înseamnă bun-gust". 

Iată că am scris mai mult decât aş fi vrut. Este uşor să-i critici pe 
alţii şi, odată ce te-ai pornit, greu te mai opreşti. Mult mai anevoie este 
să te ţii în frâu. în afară de tine, oricine altcineva ar citi cuvintele mele 
m-ar socoti la fel de rea şi dispreţuitoare ca doamna Chujo. Mi-e teamă 



că mi-am dat arama pe faţă. însă tu mă cunoşti. Te rog să-mi înapoiezi 
această scrisoare de îndată ce vei fi isprăvit de citit. Poate că simt unele 
fragmente mai greu de înţeles şi altele în care am sărit un cuvânt-două, 
dar încearcă totuşi să citeşti până La capăt. 

Tata a început să se teamă pentru mine. Mi-a trimis înapoi o 
scrisoare în care mă avertiza că nu e deloc bine să fiu atât de 
deschisă şi sinceră cu părerile mele în scris. Bineînţeles că îmi 
dădeam şi eu seama, dar deja apucasem să-i scriu şi lui Trandafir 
Domnesc nişte gânduri asemănătoare. 

Draga mea soră mai mare, 

Cu toate că mă plâng întruna, încă ţin seama de ceea ce crede lumea 
despre mine. Fireşte, înseamnă că sunt încă puternic legată de lumea 
aceasta - de fiica mea mai mult decât orice altceva. Dar ce pot face? 
Uneori tânjesc să-ţi calc pe urme şi să mă rup de toate cele lumeşti, dar 
nu mi-e cu putinţă. Chiar de-ar fi să nu înfăptuiesc nimic altceva cât 
trăiesc, vreau s-o pregătesc pe Katako pentru o carieră de succes la 
curte. 

Am început să scriu cu gândul de a-ţi împărtăşi părerile mele, pe cele 
bune şi pe cele rele, durerile din sufletul meu şi ce mă necăjeşte în 
legătură cu alţii, precum şi tot ceea ce nu este înţelept să discut cu 
cineva în scris. Poate că am greşit. Oricât de nepărtinitor ai fi, poate că 
nu este bine să pui totul pe hârtie. Sunt convinsă că viaţa ta nu este nici 
pe departe la fel de sălcie! Nu găseşti că am devenit dezgustător de 
plângăreaţă? Te rog să-mi scrii. Gândurile tale sunt mai folositoare 
decât toată pălăvrăgeala mea fără rost. 

Aş vrea să-ţi spun şi mai multe, dar zilele astea nu am fost prea 
însufleţită. Fii atentă, te rog, dacă vreuna dintre scrisorile mele cade în 
mâinile cui nu trebuie, fie şi pentru o clipă doar, m-ar paşte pierzania. 

Mai deunăzi, am rupt şi am ars o mulţime de scrisori şi hârtii vechi. 
Primăvara asta am folosit un vraf de ciorne acoperite cu poveşti despre 



Genji şi am făcut din ele căsuţe pentru păpuşi. De fapt, de atunci nici 
nu am mai avut schimburi de răvaşe demne de atenţie. Nu vreau să 
folosesc hârtie nouă pentru nişte vorbe fără şir. De aceea, scrisoarea 
aceasta s-ar putea să-ţi pară de mântuială. Rogu-te, iartă-mă, am 
motivele mele, dar nu voiesc să fiu nepoliticoasă cu tine. Oricum, sper 
că îmi vei trimite această scrisoare înapoi. 

Ca de obicei. Trandafir Domnesc m-a încurajat să mă rup de 
legăturile acestea puternice, dar trecătoare cu lumea. Mă simţeam ca 
o prună pârguită, care nu este încă gata să cadă din pom, dar ştiam 
că va veni şi ziua în care voi fi în stare să mă desprind de toate. 

Toamna acelui an a fost una tristă. Recunosc că avusesem un 
dinte împotriva altor doamne, dar iată că reuşisem să 
supravieţuiesc. însă nu aveam nimic demn de laudă, după toate 
strădaniile mele, şi nimic pe care să mă bizui mai departe. M-am 
prefăcut că nu sunt dintre acele persoane care se lasă pradă 
disperării toamna, în amurg, când te cuprinde numaidecât dorul. Ba 
chiar am îndrăznit să stau afară, pe veranda scăldată în razele lunii, 
şi să mă las în voia amintirilor. 

— Oare este una şi aceeaşi lună care odinioară mă făcea 
frumoasă? m-am întrebat, cu gândul la un poem chinezesc. 

Dar apoi mi-am dat iute seama că nu făceam decât ceea ce 
pretindeam că nu fac. Aşa că n-am mai avut stare şi am intrat în 
cameră, tot frământându-mă îngrijorată. 

Sanenari, cu care îmi făcea plăcere să schimb răvaşe, nu-mi mai 
scrisese şi nici nu mă mai vizitase de multă vreme. Dar nici nu 
puteam să mă supăr pe el, după felul în care îi răspunsesem ultima 
oară. Totuşi, atunci eram pe deplin încredinţată că prietenia noastră 
putea să facă faţă oricăror încercări. Iar acum auzeam că începuse s- 
o curteze pe nimeni alta decât pe Izumi Shikibu! Că era isteaţă, 
eram prima care o recunoştea. Era în stare să compună poeme 



oricând şi întotdeauna reuşea să adauge ceva inedit, care atrăgea 
neîntârziat atenţia. Dar când venea vorba de o bună cunoaştere a 
clasicilor şi de puterea de a aprecia operele altora, atunci lăsa mult 
de dorit. Mie nu mi se părea o poetă de mare valoare, dar bănuiesc 
că avea alte calităţi. 

In nopţile de toamnă lumina lunii este atât de strălucitoare încât, 
fără voia mea, în minte mi-a răsărit un poem şi am fost pe punctul 
de a i-1 trimite lui Sanenari: 

Oukata no aki no aware wo omoiyare tsuki ni kokoro zoa akugarenu 
tomo 

Să te gândeşti la mine / învăluită în tristeţea toamnei, / Chiar de 
inima ţi-e vrăjită acum de lună. 

După ce am chibzuit puţin, nu i l-am mai trimis. Dacă mi-ar fi 
răspuns, atunci aş fi fost nevoită să încep din nou să schimb scrisori 
cu el şi n-aş fi avut linişte, tot întrebându-mă dacă nu cumva îi 
plăceau mai mult poeziile lui Izumi. Iar dacă nu mi-ar fi răspuns, 
atunci aş fi înţeles că o preferă pe ea. 

Vreme de un an de zile meşterii munciseră la reconstrucţia 
palatului Ichijo, ars din temelii cu o iarnă în urmă. Noua clădire era 
gata, iar împăratul se mutase deja înapoi. Era vremea pentru 
dansurile Gosechi, dar eu nu mă lăsam dusă de acasă. Mă 
afundasem din nou în scris şi încercam încă o dată să meşteresc 
scena morţii lui Genji. Ştiam că dacă m-aş fi întors la palat pentru 
dansuri cu greu aş fi putut să-mi reiau firul gândurilor. Pe lângă 
asta, îmi era teamă că aveau să apară zvonuri despre intenţiile mele 
de a-i pune capăt vieţii lui Genji. 

Lumea se supărase oricum pe mine după moartea lui Murasaki. 
Dacă împărăteasa m-ar fi rugat să-l cruţ pe Genji, nu mi-ar fi fost 
deloc uşor. I-am spus că aveam nişte vise rău prevestitoare şi că se 



cuvenea să mă retrag, ca să nu întinez palatul. Ceea ce nu era 
departe de adevăr. Mă visasem tunsă chilug pe frunte, ca o 
călugăriţă. In alt vis, o viperă îmi străpungea măruntaiele şi îmi 
rodea ficatul şi eram încredinţată că leacul potrivit ar fi fost ca un 
preot să-mi toarne apă pe genunchiul drept. Cu toate că nu era 
limpede ce putea să însemne un asemenea vis, am simţit că nu avea 
cum să fie de bun augur. 

In timp ce mă aflam acasă, am primit un mesaj de la Saisho. 
Spunea că îmi simţea lipsa şi îi părea rău că nu am fost să văd 
dansurile. Sinceră să fiu, oricât de dragă îmi era Saisho, prietenia ei 
începea să mă sufoce. Odată cu trecerea anilor, se împlinise la trup, 
pesemne din pricină că mânca mereu la ore nepotrivite. O găseam 
adesea scuturându-şi ruşinată firimiturile de pe mâneci. Jinduia 
după dovezi de apreciere la fel de mult ca după mâncare, iar eu 
eram deseori prea ocupată cu altele ca să îi răspund după plac. în 
replică la mesajul ei, i-am scris: 

Mezurashi to kimi shi omowaba kite miemu sureru koromo no hodo 
suginu tomo 

Dacă tu găseşti că dansurile sunt atât de plăcute / Am să încerc să vin, 
/ Chiar dacă a trecut vremea hainelor azurii. 

Răspunsul ei nu s-a lăsat aşteptat: 

Saraba kimi yamai no koromo suginu tomo koishiki hodo ni kite mo 

mienamu 

Atunci, de dragul meu, / Vino în veşmintele albastre, deşi le-a trecut 

vremea. 

Prima zăpadă a început să cearnă albă din văzduhul plumburiu, 
în seara aceea, am primit o altă scrisoare de la Saisho, însoţită de 
următorul poem: 



Koiwabite arifuru hodo no hatsuyuki wa kienuru ka to zo 
utagawarekeru 

în fiecare zi ard de dorul tău. / Prima zăpadă se topeşte de cum 
poposeşte peste inima mea. 

Nu i-am răspuns pe loc, dar a doua zi am scris următorul poem, 
privind pe fereastră la văzduhul prăvălit peste pământ şi la grădina 
mea, unde fulgii de zăpadă dansau prin papura uscată: 

Tsureba kaku uşa nomi masaru yo wo shirade aretaru niwa ni 
tsumom hatsuyuki 

Neştiutoare că pe astă lume se adună doar tristeţea, / Prima zăpadă 
se aşterne / Peste grădina uscată. 

Sărmana Saisho. De-aş fi avut eu însămi o inimă mai voinică, s-ar 
fi cuvenit să o mângâi, dar mie nu-mi stătea gândul decât la ale 
mele. Mă întrebam de ce oare îmi era atât de greu să-mi închipui 
moartea lui Genji. Deja aruncasem la coş trei variante diferite. 


Uji 

Uji 

Când s-au anunţat promovările de anul nou, spre uluirea mea, 
tata a fost numit guvernatorul provinciei Echigo. Am înţeles atunci 
că aceasta trebuie să fi fost supărarea despre care vorbea Michinaga. 
Iar tata nu suflase niciun cuvânt despre ce i se pregătea! Mă 
întrebam cum de putea un om la şaizeci şi şapte de ani să fie 
considerat potrivit pentru un post atât de îndepărtat, fiindcă Echigo 
se afla la două zile distanţă de Echizen. Cum tata era în vârstă, urma 



să fie însoţit de fratele meu, Nobunori. Nu-mi imaginam cum i-ar fi 
putut fi de ajutor tatei, dar cel puţin nu ne-ar mai fi făcut de râs, 
acolo, la capătul lumii, în Echigo. La palat, primeam felicitări pentru 
însărcinarea prestigioasă pe care o dobândise tata la finalul carierei, 
iar eu zâmbeam, ascunzându-mi temerile. Tata era în putere pentru 
un bărbat de vârsta lui, dar Echigo era un post dificil. 

In acelaşi timp, am lămurit o neînţelegere cu Maiestatea Sa. Mi-a 
mărturisit îngrijorarea că odată cu moartea prinţului s-ar fi isprăvit 
şi poveştile cu Genji. Eu am răsuflat uşurată că îmi spusese ce avea 
pe suflet şi am încredinţat-o că nu avea de ce să-şi facă griji. Ba mai 
mult, i-am mărturisit că după ce îl scoteam pe Genji din scenă 
aveam să mă simt şi mai liberă să mă aştern iarăşi la scris. 

Multă vreme nu m-am putut dezbăra de sentimentul că nu 
făceam decât să-mi duc viaţa de pe o zi pe alta, înregistrând 
nepăsătoare trecerea timpului, după florile care apăreau, după 
cântecul păsărilor, după cum se schimba cerul de la un anotimp la 
altul, după lună, după brumă, după zăpadă, dar adevărul este că 
toate mă lăsau rece. Ce rost aveau? Uneori nu mai puteam îndura 
nici măcar gândul de a trăi în continuare în mlaştina aceasta 
scâmavă. Mi-am strâns toate puterile pentru a mă scutura din starea 
de dezamăgire în care căzusem şi am plecat în pelerinaj la Uji, să mă 
rog pentru verişoara mea Ruri, care se aruncase cu ani în urmă în 
râul acela plumburiu şi sălbatic. Călătorind prin câmpiile 
mocirloase aflate la sud-est de Miyako, am căzut pe gânduri. In 
timp ce mă rugam pentru Ruri, mi-a răsărit în minte chipul de stafie 
al Doamnei de la Podul Uji şi un val de inspiraţie m-a năpădit pe 
loc. 

Ajunsesem în pragul nebuniei, încercând să mă eliberez de 
prinţul cel strălucitor, când Trandafir Domnesc mi-a propus o cale 
pe cât de simplă, pe atât de ingenioasă. Pur şi simplu l-am lăsat în 
pace. Cititorii erau liberi să-şi închipuie ce doreau. L-am lăsat 
rumegând semne rău prevestitoare, dar încă în stare să uimească 



lumea cu strălucirea sa. Singurul lucru pe care nu l-am îngăduit a 
fost ca Genji să îmbătrânească. A dispărut, atâta tot. 

Mă aşteptasem să mă simt puţin tristă, căci era ca şi cum mi-ar fi 
murit un prieten vechi sau o rudă apropiată, dar, spre mirarea mea, 
nu am simţit decât un sentiment din ce în ce mai profund de 
uşurare. Eram liberă. Plină de inspiraţie, am scris toată vara şi am 
făcut şi câteva excursii prin ţinuturile mlăştinoase dinspre Uji, unde 
priveam de pe pod cum se învolbura la vale râul înverşunat. Plute 
mici, hârbuite, împovărate cu stive de surcele, îşi vedeau de drum 
de-a lungul malurilor, plutaşii ducându-şi fiecare traiul lui trist şi 
necăjit, în voia apelor. Am tras peste noapte la o căsuţă de ţară, 
ascultând foşnetul neîncetat şi plânsetul şoptit al apei şi privind 
bărcuţele acelea neobişnuite. Deşi mă socoteam privilegiată pentru 
că trăiam în palatele strălucitoare ale capitalei, de fapt îmi dădeam 
seama că viaţa mea nu era cu mult diferită de cea a barcagiilor care 
pluteau dintr-un necunoscut în altul, fără să simtă pământul 
statornic sub picioare. Ce lesne se mai schimbă limanul unui om! 

începeam să mă simt mai bine singură în Uji decât la palat şi aş fi 
rămas acolo, scriind pătimaş la romanul meu, dacă nu aş fi primit 
un mesaj cum că împăratul se îmbolnăvise, iar împărăteasa era 
neliniştită. Cerea să mă întorc. 

Am găsit-o într-o stare de plâns. împăratul era chinuit de multe 
duhuri rele şi se arăta încredinţat că avea să-i fie din ce în ce mai 
rău. Ichijo voia, nici mai mult, nici mai puţin, să abdice, dar 
Michinaga nici nu voia să audă. 

— Vreau să mă retrag cât mai am mintea limpede, îi spunea 
împăratul lui Shoshi, sperând că-i va câştiga ajutorul să-l înduplece 
pe tatăl ei. 

Dar nici împărăteasa nu se putea împăca deloc cu un astfel de 
gând. Nu făcea decât să plângă cât era ziua de lungă. 

Arşiţa ucigătoare din vara aceea ar fi putut să doboare până şi cel 
mai puternic trup, iar împăratul, care era deja slăbit de boală, a 



suferit cumplit. La capătul puterilor, în luna a şasea, l-a chemat pe 
Michinaga şi l-a implorat să-l lase să se călugărească. De data 
aceasta dorinţa i-a fost îndeplinită. Durerea lui Shoshi era fără de 
alin. Toată lumea bătea apa în piuă, niciuna dintre doamne 
neîndrăznind să se învoiască în asemenea împrejurări. 

împăratul Ichijo a murit în cea de-a douăzeci şi doua zi a lunii a 
şasea şi lumea întreagă s-a cufundat în doliu. Devenise prinţ 
moştenitor la patru ani, urcase pe tron la şapte şi domnise douăzeci 
şi cinci de ani - mai mult decât orice împărat din vremurile noastre. 
Cum pot oare să zugrăvesc jalea care ne-a cuprins? Nu ne venea să 
credem că dispăruse dintre noi nici după ce numeroasele altare au 
fost strânse şi soborul de preoţi s-a retras cu tot calabalâcul, lăsând 
în urmă adevărul negru şi tăcut al morţii sale. Shoshi a rămas lângă 
trupul lipsit de viaţă al soţului ei multă vreme, până când am reuşit 
s-o smulgem de acolo şi s-o ducem înapoi în camerele ei. împietrită 
de durere, s-a lăsat convinsă. Toate doamnele de onoare din suita ei 
au rămas lângă ea, deşi nu aveau cum s-o aline. Chiar şi poezia se 
cuvine să aştepte până când spinii suferinţei se mai tocesc. 

După înmormântare, împărăteasa s-a mutat la Conacul Biwa. 
Prinţul moştenitor Okisada a fost uns împărat şi înscăunat cu mare 
pompă în sălile palatului propriu-zis, care fuseseră în sfârşit 
reconstruite după atâţia ani şi arătau iarăşi ca la început. Pentru 
mine era deja prea târziu şi de atunci am rămas mereu cu regretul 
că nu am avut niciodată prilejul să locuiesc în palatul-matcă. Shoshi 
se declara bucuroasă că nu fusese nevoită să se stabilească acolo, 
fiindcă locul îi inspira teamă şi era îngrozită de clădirile mari, 
despre care se spunea că ar fi fost bântuite. Sora ei, Kenshi, a 
devenit împărăteasă. 

După cum era de aşteptat, prinţ moştenitor a fost desemnat fiul 
lui Shoshi, nu întâiul născut al lui Ichijo, cu Teishi. Prin urmare, cu 
toate că nu avea decât trei ani, micul Atsuhira a fost nevoit să plece 



de lângă mama lui, ca să locuiască la palat. După ce de-abia îşi 
pierduse soţul, stăpâna mea s-a întristat şi mai tare la plecarea fiului 
ei. Ii mai rămânea totuşi băiatul cel mic. 

După moartea împăratului, doamnele de onoare au început să 
plece din serviciul lui Shoshi, rând pe rând. Când s-a mutat la 
Conacul Biwa, unele dintre ele pur şi simplu au refuzat s-o mai 
însoţească. Uşurinţa cu care o trădau mi se părea de neîngăduit, aşa 
că m-am simţit datoare să rămân lângă ea, renunţând chiar şi la 
zilele de răgaz cuvenite. Acolo, la Conacul Biwa, am lucrat mai 
departe la poveştile mele, care se desfăşurau în Uji, în speranţa de a- 
i oferi împărătesei prilejul să-şi mai abată gândurile de la jalea ei 
neagră. Din păcate pentru ea. Conacul Biwa era înţesat de amintiri 
din vremurile de demult şi fiecare lucru i-1 aducea din nou în minte 
pe răposatul împărat. Iată copia unui poem pe care i l-am scris lui 
Shoshi pe atunci. L-am regăsit în cutia mea cu însemnări: 

Arishi yo wa yume ni minashite namida sae tomaranu yado zo 
kanashikarikeru 

Lumea de altădată / Pare un vis acum. / Ce tristă e casa / Unde 
lacrimile curg neîncetat. 

Poemul a primit multe laude, cu toate că nu a izbutit s-o aline pe 
Maiestatea Sa. Ea a ţinut totuşi să mă măgulească, inserându-1 în 
colecţia ei personală de poezii. 

In toamna aceea, Nobunori, fratele meu, şi-a găsit sfârşitul în 
Echigo. Tata mi-a povestit că ţinea în mână un poem pentru 
doamna Chujo, pe care nu mai apucase să-l isprăvească. Am părăsit 
Conacul Biwa şi m-am întors acasă, pentru doliu. Katako avea 
unsprezece ani şi putea să poarte cenuşiu. Privindu-i chipul mic şi 
grav în straiele cernite, m-a izbit dintr-odată gândul că avea să 
devină în curând o femeie în toată firea. Trupeşte, încă nu era 



pregătită să îmbrace haine de femeie, dar la minte era îndeajuns de 
coaptă să priceapă ce era nevoie să ştie pentru o carieră la curte. Sub 
îndrumarea mea, studiase poezia de când luase prima dată pensula 
în mână. O încurajasem să facă exerciţii cu orice prilej, chiar dacă nu 
avea cui să-i împărtăşească încercările ei. 

— Iscusinţa literară îţi va aduce recunoaştere, îi spuneam eu, dar 
nu te va face fericită. Ai grijă să înveţi din greşelile mele şi încearcă 
să fii mai sociabilă. 

Katako părea că mă ascultă cu luare-aminte. La vremea aceea mă 
temeam însă că multe dintre sfaturile mele îi intrau pe o ureche şi îi 
ieşeau pe cealaltă, dar speram să-şi aducă aminte de vorbele mele 
când avea să fie la curte. 

In anul următor, la vârsta de douăzeci şi trei de ani, Shoshi a fost 
numită împărăteasă-mamă. I-a fost greu să se deprindă cu noul ei 
rang. Când trebuia să participe la ceremoniile oficiale, plângea 
mereu, aducându-şi aminte de zarva bine cunoscută din urmă cu un 
an, când Ichijo încă trăia. Peste Conacul Biwa se pogorâse liniştea, 
după ce toată lumea se înghesuise la palat, în jurul noii împărătese - 
sora lui Shoshi. M-am gândit că dacă Shoshi ar fi avut puterea să-şi 
închipuie soţul aşezat în paradisul lui Amida, atunci i s-ar mai fi 
domolit durerea din inimă. Aşa că i-am dăruit următorul poem: 

Kumo no ne zoo kumo no yoso nite omoiyaru tsuki zva karazu ama no 
shita ni 

Ţii minte viaţa de deasupra norilor / Chiar şi acum, când ţi-e inima 
înnourată. / Dar luna luminează neschimbată / întreg tărâmul 
pământesc de sub ceruri. 

Mi-a mulţumit pentru gândurile mele şi a inclus şi această poezie 
în antologia ei. 

— îţi sunt recunoscătoare pentru versurile tale, mi-a şoptit ea 



încet, dar m-ar înveseli mai mult să citesc o poveste cu Genji. 

Am scos un volum pe care îl alcătuisem cu ani în urmă şi am 
întrebat-o ce poveste i-ar fi plăcut să audă. îi plăcea mai cu seamă 
fragmentul cu Tamakazura, fiica sălbatică pierdută, dar de data 
aceasta a cerut să asculte din nou scena morţii lui Murasaki. 

Când am isprăvit de citit, o podidise iarăşi un potop de lacrimi. 

— Maiestatea Voastră, am îndrăznit eu, ce-ar fi să vă citesc ceva 
nou? 

în ultima vreme mă dedicasem trup şi suflet şlefuirii poveştilor 
mele fără Genji, pe care mă pregăteam să i le prezint împărătesei ca 
pe o surpriză. Le-am arătat şi câtorva prietene, care mi-au mărturisit 
că au fost atât de încântate, încât au rămas treze toată noaptea, 
citind pe nerăsuflate. Părerea lor mi-a întărit convingerea că 
poveştile din seria Uji aveau să fie bine primite. Speram să o ajute 
pe împărăteasă să-şi mai alunge gândurile negre. 

Poveştile se desfăşurau acum în jurul urmaşilor lui Genji. Tot 
încercând să mă desprind de prinţul strălucitor, mi-am dat seama 
că, în ciuda firii lui uşuratice, îşi păstrase neîntinată sensibilitatea 
pentru frumuseţea şi farmecul negrăit ale vieţii. Spre mirarea mea, 
după ce Genji a dispărut din carte, am înţeles că era o anumită 
candoare în felul lui de a fi, complet lipsit de orice urmă de cruzime. 
Acum însă nu mă mai amăgeam cu faptul că Genji ar fi putut 
întruchipa un bărbat din viaţa reală. 

Genji era ca soarele. Lumea îi spunea Hikaru - Strălucitorul. 
Când a dispărut el, a pierit şi lumina pe care o radia. în viaţa pe care 
am închipuit-o după Genji, niciunul dintre urmaşii lui nu i-a 
moştenit strălucirea, doar voluptatea îmbătătoare ca un parfum. 
Kaoru, care se trăgea din A Treia Prinţesă, mireasa-copilă a lui 
Genji, nici măcar nu era fiul său natural. Fata fusese siluită chiar sub 
nasul lui Genji, şi aşa se născuse Kaoru. Nevoit să trăiască în 
minciună toată viaţa lui, tânărul ajunsese un ostatic al propriilor 
sale gânduri. Nepotul lui Genji, prinţul Niou, era exact pe dos - cu 



capul în nori şi mofturos, mânat de simţăminte neînfrânate. în 
încercarea lor de a-i urma exemplul lui Genji într-ale amorului, au 
ajuns măcinaţi de gelozie, duşmănie şi neîncredere. 

— Kaoru ăsta al tău reuşeşte să-şi pricinuiască singur atâta 
nefericire! s-a revoltat Shoshi după ce am terminat de citit. De ce 
oare se leagă mereu numai de femei care sunt sortite să-i aducă 
suferinţă? Zbuciumul lui zadarnic mă oboseşte. Nimic nu-1 im 

piedică să-şi construiască o dragoste frumoasă, în afară de 
tumultul din inima lui. 

împărăteasa nu era deloc mulţumită de personajul lui Kaoru, fapt 
care mă descuraja, deoarece mie mi se părea că îmi semăna mult. 
Un bărbat care, fie şi instinctiv, înţelegea ce înseamnă să fii 
dezamăgit după ce primeşti ceea ce credeai că îţi doreşti. 

— Şi, colac peste pupăză, a continuat Shoshi, prinţul Niou se 
repede la orice şi la oricine îi cade cu tronc, dar cu toate acestea nici 
el nu-şi găseşte vreodată mulţumirea. Parcă ar fi un duh flămând. 
Mai bine zis, amândoi sunt ca nişte duhuri flămânde. Kaoru mă 
duce cu gândul la una dintre fiinţele acelea cu pântecul umflat de 
foame şi cu gura cât un bob de orez. 

împărăteasa se tot uitase în ultima vreme la unul dintre 
paravanele pictate ale lui Genshin, care înfăţişa iadul şi fiinţele 
chinuite de pe diferite trepte ale desfrâului. Poate că de aceea 
înflorea realitatea. Totuşi, observaţiile ei nu erau lipsite de temei. Eu 
socoteam că oamenii se pricep de minune să-şi facă viaţa un iad cu 
mâna lor - temă despre care merita din plin să scriu. Ba chiar mi se 
părea că aceşti doi eroi erau mai interesanţi decât strălucitorul 
Genji. I-am făcut să curteze aceeaşi femeie. Prinsă la mijloc, doamna 
cu pricina plutea ca o barcă fără cârmaci, sfâşiată între dorinţele ei 
de neîmpăcat şi capriciile celor doi iubiţi. Izbutisem să fac din 
Ukifune o eroină cu un suflet adânc, pe care puteam să-l cercetez în 
voie până în străfunduri. 

Dar Shoshi, cu cât asculta mai multe poveşti, cu atât se arăta mai 



dezamăgită. Eu am implorat-o să aibă răbdare şi să nu mă judece 
înainte de a le fi citit pe toate, deoarece eram încredinţată că avea s- 
o îndrăgească pe Ukifune, dar în cele din urmă împărăteasa mi-a 
mărturisit că episoadele triste de la Uji o mâhneau peste măsură. 
Kaoru o enerva, iar pe Niou îl găsea lipsit de simţul răspunderii. De 
departe, preferatul ei era sclipitorul Genji, cu aventurile lui. Nu 
puteam să fac ceva pentru a-1 aduce înapoi? 

— Ce-ar fi să-l reîncarnezi? mi-a sugerat ea entuziasmată. 

împărăteasa s-ar fi descotorosit bucuroasă de urmaşii lui Genji şi 

de patimile lor râncede. Când a aflat că eroina mea plănuia să-şi 
pună capăt zilelor din pricina disperării, împărăteasa a protestat 
uluită: 

— Purtarea ei este cu totul nebunească, m-a certat ea. Pune-o să-l 
aleagă pe unul dintre ei şi termină odată! 

Shoshi era de părere că se cuvenea ca Ukifune să rămână cu 
Kaoru, ca să-l vindece de veşnica lui melancolie. 

— Soarta prinţului Niou nu mă interesează. Dar, te rog, 
străduieşte-te şi fă-1 fericit pe Kaoru. Fireşte că poţi s-o faci pe 
doamna ta plutitoare să cadă la înţelegere cu el, nu-i aşa? 

— Mă gândeam, mai degrabă, am îndrăznit eu să mă 
împotrivesc, să o eliberez de amândoi şi s-o trimit la mănăstire. 

— Hmmm, a grăit Shoshi neîncrezătoare, poţi să încerci şi asta, 
dar, rogu-te, nu o lăsa acolo! E cumplit de trist. 

Aşa că am continuat să mă frământ. Ceea ce îmi doream cu toată 
fiinţa mea îmi pricinuia în acelaşi timp cea mai adâncă suferinţă. 
Câteodată mi se părea că nimic nu are rost şi mă cuprindea o 
deznădejde neagră şi adâncă. Totuşi, ceva mă îmboldea să scriu mai 
departe, fără să ţin seama de părerile împărătesei şi ale celorlalte 
doamne de onoare. 

Eram sleită de puteri, tot căznindu-mă cum să zugrăvesc esenţa 
încâlcitelor relaţii care se înfiripă între femei şi bărbaţi. Eliberată de 
Genji, după moartea lui, am descoperit că erau atât de multe lucruri 



pe care îmi doream să le analizez mai îndeaproape, încât scriam din 
zori până în noapte, fără să mă las abătută nicio clipă. In tinereţe mă 
ferisem să-l las pe Genji pradă fanteziilor magice, desprinse de 
realitate. II voiam fermecător, dar în acelaşi timp credibil. Aşa l-au 
găsit şi cititorii mei, judecând după entuziasmul cu care au fost 
primite poveştile. Vrăjită de Genji, vreme de mai bine de douăzeci 
de ani l-am privit cum creşte, până când, în cele din urmă, am ajuns 
să mă simt eu însămi doar o unealtă în mâinile fiinţei lui 
strălucitoare. Eram eu oare cu adevărat cea care îl modela pe Genji? 
Sau el se folosea de mine? 

Privind înapoi, mi se pare de-a dreptul îngrozitor cum m-am 
lăsat atunci torturată de îndoieli. încercam să mă gândesc la 
prietenii cu care îndrăzneam să vorbesc şi despre cele mai ascunse 
gânduri şi, deopotrivă, despre cele mai neînsemnate scrieri ale mele. 
Dacă as fi rămas văduvă acasă, nu as fi sfârşit oare mai rău? La 
curte reuşisem totuşi să întâlnesc oameni sus-puşi şi puternici. Dar, 
dacă stau bine să mă gândesc, nu cumva mă amăgeam cu bietele 
mele poveşti, căutând alinare în nişte simple cuvinte? Conştientă de 
nimicnicia mea, îmi găseam meschină mângâiere doar la gândul că 
izbutisem să nu-mi scot vorbe cum că aş fi avut o purtare ruşinoasă 
ori necuviincioasă. Dacă aş fi dus un trai de văduvă, mi-ar fi fost şi 
mai greu să mă ţin departe de bârfe. La capătul frământărilor, am 
ajuns la concluzia că scriitura plăsmuită îşi făureşte până la urmă 
propriul său adevăr, de una singură. 

Aşa socoteam atunci. Când împărăteasa mi-a dat de înţeles, cu 
toată blândeţea ei, că nu e deloc încântată de întorsătura pe care o 
luase firul poveştilor de la Uji, m-a potopit disperarea. M-am 
străduit din răsputeri să-i ţin partea eroinei mele, Ukifune, şi să o 
fac să fugă, pe bună dreptate, de amândoi pretendenţii. Toţi cei din 
jurul ei voiau ba s-o subjuge după bunul lor plac, ba s-o păstreze 
lângă ei doar pentru că le aducea aminte de altcineva - aici 
împărăteasa nu avea cum să nu o înţeleagă şi să nu o 



compătimească. Abia după ce s-a retras în singurătate şi a găsit 
răgazul să reflecteze la înţelesul scripturilor, Ukifune a început să-şi 
pună ordine în viaţă. 

— Dar nu e cu putinţă să rămână călugăriţă până la adânci 
bătrâneţi, a remarcat Shoshi. Cui i-ar mai plăcea să citească despre 
ea mai departe? 

Aici avea dreptate. Insă pe Genji nu m-am îndurat să-l readuc în 
poveste, în ciuda stăruinţelor împărătesei. Pentru ca apoi să rămân 
fără grai la aflarea veştii că Shoshi o rugase în secret pe o altă 
doamnă de onoare, Akazome Emon, să scrie poveşti noi cu Genji. 
împărăteasa iubea nespus personajul Tamakazurei şi ardea de 
nerăbdare să afle ce s-a mai întâmplat cu ea după ce scăpase din 
mrejele lui Genji, printr-o căsătorie pripită cu altcineva. 

Akazome Emon s-a dovedit vrednică de laudă şi nu a îndrăznit 
să scrie despre Genji, dar s-a simţit totuşi în largul ei scriind despre 
Tamakazura şi copiii acesteia. N-am avut încotro şi m-am văzut 
nevoită să mă prefac că nu-mi pasă, dar în sinea mea eram pustiită. 
N-am mai fost în stare să scriu niciun cuvânt şi am lăsat-o pe 
Ukifune la mănăstire, măcinată de îndoieli legate de ce avea să-i mai 
aducă soarta. Mi se părea că o părăsisem acolo. Eu însămi sorbeam 
până la fund cupa amară a vieţii. Pesemne că poemul acesta e de pe 
vremea aceea: 

Izuku to mo mi woyaru kata no shirareneba ushi to mitsutsu mo 
nagarauru ka na 

Fără să ştiu / încotro s-o apuc, / Nici ce să fac cu mine însămi / îmi 
duc mai departe traiul, / cu inima greu împovărată. 

Nu aveam nici măcar cui să-i trimit versurile. 


Ca să fiu tăios de sinceră, ajunsesem să nu mai dau nici doi bani 
pe ceea ce spuneau alţii despre mine. încercările mele de a zugrăvi 



adevărul despre întortocheatele meandre ale legăturilor dintre 
oameni fuseseră greşit înţelese şi eşuaseră fără drept de apel. Mă tot 
gândeam la înaintaşii mei într-ale literelor şi la cum se căzneau ei să 
pună în cumpănă cuvintele şi sentimentele în poeziile lor. Pentru ei, 
cuvintele lăsau să se vadă clar adevărul pe care îl exprimau. Pe 
mine, oricât de mult m-aş fi străduit să dobândesc limpezime în 
scris, cuvintele ajunseseră mai mult să mă încurce. Cu cât le căutam 
şi le alegeam mai atent, cu atât mai mincinoase deveneau. Demult, 
demult, poetul chinez Du Mu s-a luptat şi el cu problema mea şi a 
ajuns la concluzia că: 

în lumea aceasta plutitoare, toate cuvintele, în afară de cele din 

poeme, sunt căutate. 

Eu nu mai aveam nici puterea, nici dorinţa de a mă chinui să le 
mai caut. Ca o barcă fără cârmaci, îmi pierdusem ţelul în lumea 
aceasta plutitoare. 

Nu-mi mai rămânea decât să-mi pun toate speranţele în Buddha 
Amida. Nu eram cu niciun chip în stare să mă arunc în râul Uji, ca 
Ruri. In schimb, m-am cufundat în sutre. Trandafir Domnesc mă 
întreba de ce nu voiam să mă retrag în sihăstria muntelui, de vreme 
ce încetasem să mai scriu şi mărturiseam că mă dezlegasem şi de 
ultimele iţe care mă ţineau agăţată de viaţa lumească, plină de 
încercări şi amar. Şovăiam. Mi-era teamă că, dacă m-aş fi călugărit şi 
aş fi întors spatele lumii, m-ar fi putut bântui iarăşi îndoiala, iar 
atunci n-ar mai fi fost cu putinţă să urc în slava cerească în clipa 
când Duhul Sfânt avea să mă cheme la el. Voiam să o ştiu pe Katako 
pe picioarele ei. Abia atunci aveam să mă eliberez de toate legăturile 
lumeşti. Speram să vină cât mai repede ziua aceea, fiindcă nu voiam 
să îmbătrânesc şi să-mi slăbească vederea într-atât încât nici să nu 
mai pot citi sutre. 

Trandafir Domnesc mă îndemna neîncetat să-i calc pe urme, dar 



eu tot amânam. Gândea probabil că mă încercau obişnuitele îndoieli 
prin care trece un credincios în drumul lui spre călugărie, dar pe 
mine mă frământa altceva. Nu cred că ea ar fi reuşit să înţeleagă 
zbuciumul din inima cuiva care avea atât de multe de ispăşit ca 
mine. Poate că nici nu meritam mântuirea, în ciuda celor 
propovăduite de preotul Genshin. In fiece clipă îmi aduceam aminte 
de păcatele mele şi mă copleşea nefericirea tot cumpănindu-le. 

Pe la sfârşitul anotimpului ploios, micul prinţ moştenitor a căzut 
bolnav şi s-a întors la Conacul Biwa, să stea lângă mama lui. îmi 
aduc aminte că s-a înzdrăvenit repede - alerga plin de viaţă încoace 
şi-ncolo. Dar Shoshi ţinea morţiş să-l mai oprească puţin lângă ea şi 
pretindea că încă nu se însănătoşise de-a binelea. Mi-a revenit mie 
sarcina să-l încunoştinţez despre starea micului prinţ pe mesagerul 
împărătesc sosit special de la palat ca să afle veşti. I-am spus că 
boala prinţului nu părea să fie gravă, dar cu toate acestea era încă 
prea slăbit pentru a participa la ceremoniile de la palat. Era o 
minciună la care încuviinţasem cu inima mea de mamă. 

La vremea aceea, mulţi nu se simţeau în largul lor, printre ei şi 
Michinaga. Buna mea prietenă Koshosho se plângea de dureri de 
cap şi de greutate în piept. Dar o ştiam delicată din fire şi o văzusem 
mereu trecând cu bine peste astfel de suferinţe, aşa că nu m-am 
îngrijorat prea mult pentru ea. De data aceasta însă s-a stins cât ai 
clipi. A dispărut dintre noi înainte să ne dăm seama cât era de 
suferindă. 

Moartea ei m-a dus din nou cu gândul la vremelnicia vieţii şi mi- 
a pecetluit hotărârea de a mă retrage din viaţa publică. 

toamna aceea, am început să mă retrag pentru scurte perioade de 
timp într-o colibă pe care o numeam Chilia Vremelnică, undeva pe 
dealurile dimprejurul Templului Kiyomizu. Katako era încă acasă, 
ocupată cu lecţii nesfârşite. Dacă îşi dădea silinţa cum se cuvine, îi 
promiteam eu, atunci aveam s-o iau cu mine la Conacul Biwa, unde 



putea chiar să intre, alături de mine, în serviciul împărătesei-mame. 
Copila îşi urmărea neabătută visul, în timp ce îşi exersa de zor 
caligrafia şi învăţa cum să amestece ingredientele pentru esenţe 
parfumate sau cum să combine vopselele pentru ţesături. în fiecare 
zi învăţa pe de rost un nou calup de versuri din canonul clasic de 
poezie. La vremea aceea ea nu avea cum să înţeleagă, dar cu cât se 
străduia mai mult să mi se alăture în serviciul de la curte, cu atât mă 
slobozea mai tare de legăturile mele cu lumea împărătească. în 
adâncul sufletului mă învinovăţeam pentru dezamăgirea pe care 
avea s-o cunoască în curând, dar socoteam că totul avea să fie spre 
binele ei. 

La începutul anului următor, începusem deja să petrec din ce în 
ce mai mult timp în Chilia Vremelnică. Mă simţeam bine în locul 
acela strâmt şi auster. Nu mai aveam poftă să-mi răsfoiesc cărţile 
chinezeşti şi nici să cânt la koto -ul meu cu treisprezece coarde. Nu 
le-am luat cu mine. în schimb, nu m-am putut lipsi de piatra pentru 
cerneală sau de pensule şi hârtie de scris. 

Trandafir Domnesc mi-a dăruit un soi de harpă cu o singură 
coardă, care mă distra nespus. Ce gând năstruşnic, să faci muzică 
numai dintr-o coardă! în minte mi-a răsărit povestea unei doamne 
de onoare pe nume Koma, care fusese în slujba Maiestăţii Sale. Deşi 
avea înclinaţie pentru viaţa la curte, o întâmplare nefericită de la 
începutul carierei sale a făcut-o să se retragă din serviciu şi să 
rămână mai mult acasă. Neizbutind să treacă peste cele petrecute, 
după o vreme lumea a început să o ocolească. Era ca un koto „cu 
punţile înţepenite pentru acelaşi cântec vechi", după cum spune 
zicala. Şi iată-mă pe mine, tocmai primisem un koto fără niciun fel 
de punte! 

Trandafir Domnesc mi-a arătat cum se cântă la el. Am rămas 
uimită cât de multe şi variate simţiri se înfiripau din coarda aceea 
unică. Mi-a povestit că instrumentul fusese întâia oară făurit de 
Yukihira, în timpul surghiunului său în Suma. Singur pe plajele 



pustii, a luat o coardă din arcul său şi a prins-o de un lemn dintr-o 
plută, stabilind apoi punctele fixe de-a lungul coardei cu pietricele 
şi scoici prinse pe lemn. Şi pe koto- ul meu din lemn uşor de 
paulownia, şlefuit până la fibră, erau incrustate mici cochilii de coral. 
Era o lucrătură frumoasă, fără zorzoane, care se potrivea de minune 
cu viaţa mea mult mai simplă, căci trecusem de la treisprezece 
coarde la una singură. 

Celelalte doamne de onoare se obişnuiseră cu faptul că mă 
retrăgeam departe de ele pentru perioade tot mai lungi de timp. 
Totuşi, multe găseau purtarea mea cu totul şi cu totul de neînţeles. 

Kodayu a trecut să mă vadă în cea de-a douăzecea zi din prima 
lună a anului. împreună am aprins candele la Templul Kiyomizu, 
rugându-ne pentru însănătoşirea lui Shoshi, care căzuse bolnavă. Ea 
a cules o frunză parfumată de magnolie de pe altarul templului şi a 
scris pe spatele ei un poem: 

Kokorozashi kimi ni kakagnrn tomoshibi no onaji hikari ni au ga 

ureshisa 

Ce bucurie îmi umple inima / Să-ţi fiu alături, / Amândouă scăldate 

în lumina candelei / Aprinse pentru sufletul împărătesei noastre. 

Kodayu nu era ca alte doamne, ea înţelegea de ce mă retrăgeam 
tot mai mult în sihăstrie. Atunci a rămas cu mine peste noapte, iar în 
zori, în timp ce stăteam amândouă şi priveam ramurile de pin albite 
de nea, a compus versurile următoare: 

Okuyama no matsuba ni kouru yuki yori mo waga mi yo ni furu hodo 
zo kanashiki 

Viaţa mea pluteşte prin lume / Mai trist decât fulgii de nea care 
îngheaţă acele de pin / în creierii munţilor. 


Eram înfofolite în haine groase, vătuite cu fire de mătase, dar tot 



aveam nasurile roşii de frig. Kodayu suspina. Ne ştiam de multă 
vreme. Intre timp, ajunsese şi ea să fie dezamăgită de urzelile şi 
zavistia de la palat. 

Cu cât mai mult timp petreceam în chilia mea, cu atât mă 
simţeam mai în largul meu. Trandafir Domnesc locuia în apropiere 
şi adesea mergeam împreună la slujbele de la Templul Kiyomizu. In 
luna a doua, scăldată de lumina strălucitoare a soarelui de 
primăvară ce inunda dealurile de răsărit, am înţeles că locul meu 
era acolo. Sosise timpul să mă întorc acasă, să-mi pun scrierile şi 
lucrurile în ordine. Râvnind să mă desprind cu totul de lumea 
aceasta, am citit din nou fiecare bucată de hârtie. Cel mai anevoie 
mi-a fost cu scrisorile. Răsfoind teancul de misive, am dat peste o 
scrisoare nespus de sinceră, pe care am primit-o odinioară de la 
doamna Koshosho. Cum nu m-am putut îndura s-o arunc, i-am 
trimis-o mai departe doamnei Kaga, care îi fusese apropiată. Am 
adăugat şi un poem: 

Kurenu ma no mi wo ba omowade hito no yo no aware wo shiru zo 
katsu wa kanashiki 

Dacă stau să mă gândesc, / Viaţa mea este întunecată. / Dar 
nefericirea altora / Mă mâhneşte infinit mai mult. 

Mi se rupea inima când mă gândeam că tot ce-mi mai rămăsese 
de la draga mea prietenă era doar o foaie firavă de hârtie, însemnată 
cu gândurile pe care mâna ei nu mai prididise să le aştearnă. Am 
scris mai departe: 

Tare ka yo ni nagarete mimu kakitomeshi ato wa kiesenu katami 
naredomo 

în vâltoarea vieţii / Cine oare va mai citi / Ce-a rămas / De pe urma 
dragei noastre / De neuitat? 



De-aş fi zăbovit să citesc fiecare scrisoare din cele pe care le 
păstrasem, atunci n-aş mai fi isprăvit în veci, îmi spuneam supărată. 
Dar nici nu mă lăsa inima să le ard pe toate. Seara, le-am aşezat într- 
un cufăr mare, care le cuprindea pe toate. 

Aşa firavă cum este, hârtia e totuşi singurul lucru ce rămâne în 
urma noastră. 

Cu puţin timp înainte de a o duce pe Katako la Conacul Biwa, să 
o prezint împărătesei-mame, am primit următorul răspuns de la 
doamna Kaga: 

Naki hito wo shinoburu koto mo itsu made zo kyou no aware wa asu 
no waka mi wo 

Până când să mai plângem urma celor care au pierit? / Tristeţea 
noastră de astăzi / Mâine va fi după noi înşine. 

De dragul lui Katako, m-am scuturat repede de toate aceste 
presimţiri negre. Pe bună dreptate, copila ardea de nerăbdare şi de 
bucurie la gândul că urma să-şi facă intrarea la curte. Eram 
încredinţată că, odată intrată în serviciul împărătesc la vârsta ei 
fragedă, avea să se obişnuiască mult mai uşor decât mama ei cu 
viaţa de la palat. Când îmi venise mie rândul, eram deja bătrână, 
nepregătită şi greu de schimbat. Mai mult, aveam capul plin de 
aşteptări neîntemeiate, pe care m-am străduit cât am putut să nu i le 
insuflu şi fiicei mele. 

Am pregătit seturile de haine pentru Katako, din ţesături oferite 
de familia răposatului meu soţ. Niciuna dintre celelalte fiice ale lui 
Nobutaka nu se arătase înzestrată pentru serviciul împărătesc. Cu 
toate acestea, familia acestuia a încurajat-o cu bucurie pe Katako. 

— Mai ţii minte când erai mică şi te uitai cum îmi făceam rochiile 
înainte să plec la palat şi voiai să vii cu mine la împărăteasă? am 
întrebat-o. Iţi spuneam atunci că o să vină şi vremea ta şi uite că a 
venit, acum coasem rochii pentru tine. 



Ea mi-a dat dreptate fericită, trecându-şi limba peste dinţii 
proaspăt înnegriţi. Arăta ca o păpuşă şi parcă o vedeam pe Shoshi 
bucurându-se ca un copil de companiei ei. 

După ce am introdus-o pe Katako în serviciul împărătesei mame, 
s-a simţit ca un peşte în apă. Din capul locului s-a împrietenit cu 
fetele mai tinere şi şi-a câştigat admiraţia doamnelor mai în vârstă. 
Eu am răsuflat uşurată, şi inima mi s-a umplut de un val de 
mulţumire. Simţeam că îmi îndeplinisem datoria faţă de Shoshi cum 
nu se poate mai bine, oferindu-i-o pe fiica mea în locul meu. 

Eram pregătită. Am rugat-o pe Trandafir Domnesc să mă ajute să 
fac rost de cele şapte ierburi şi miresme de care aveam nevoie 
pentru ceremonia goma 95 . Ginseng, şerpăriţă şi asparagus - pe 
acestea le aveam. Mucegai de brad şi frunze de plop puteam să 
găsesc, dar pentru coada-cocoşului şi rădăcină de lemn dulce era 
nevoie de cineva care să cunoască ţăranii trăitori în inima muntelui. 

După ce le-am adunat pe toate, m-am dus la templu. Trandafir 
Domnesc mă aştepta cu o pereche de foarfeci. Aveam un păr încă 
des. Şuviţele tăiate au început să zboare în vânt, speriate parcă de 
călătoria lor neaşteptată. Am înţesat plantele aromate în vase pe 
care le-am aşezat în faţa unui tablou înspăimântător, înfăţişându-1 
pe cumplitul Fudo 96 . Lângă altar am aprins un foc mic, cu lemn de 


95 Ritual budist de purificare a spiritului şi trupului, centrat în jurul 
focului. 

96 Zeitate din panteonul budismului Shingon, care le oferă salvare celor ce 
urmează învăţăturile lui Buddha. Este reprezentat cu trăsături 
înspăimântătoare şi furioase, menite a-i convinge pe credincioşi să nu se 
abată de la calea budistă. Are o aureolă de flăcări, focul având rolul de a 
purifica spiritul prin puterea cu care arde toate dorinţele lumeşti. în unele 
reprezentări apare cu un al treilea ochi în frunte şi colţi care îi străpung 
buzele, în mână poartă o sabie cu care alungă demonii şi adesea este 



oţetar parfumat. Când s-au înteţit flăcările, am azvârlit în foc 
ierburile frumos mirositoare, care au prins a arde cu scântei şi fum. 
Mistuite au pierit apoi şi scrisorile, şi poemele, şi vechile mele 
manuscrise. Nori de fum învăluiau chipul înverşunat al lui Fudo, în 
timp ce flăcările îmi pârjoleau toate patimile şi amăgirile vieţii. 
Arvunisem un preot să predice incantaţiile potrivite şi simţeam cum 
păcatele mi se spulberau unul câte unul, risipite de glasul lui 
răsunător. 

Fără să vreau, gândul mi-a zburat la firul gingaş de fum de la 
înmormântarea mamei - fumul care mă amăgise că aş fi putut să 
modelez realitatea cu scrierile mele. 

Am ieşit din templu buimacă şi ameţită. Pe cărarea ce ducea 
înapoi la Chilia Vremelnică, mi-am simţit părul tăiat scurt fluturând 
pe umeri - ce ciudat şi amuzant mi se părea! Cireşii sălbatici îşi 
întindeau ramurile spumate de flori în aerul dulce al serii de 
primăvară. Am căzut în meditaţie pentru tot restul nopţii. Poate că 
ar fi fost mai bine dacă aş fi urcat la ceruri în ziua aceea. Aveam 
sufletul curăţit şi mă descotorosisem de orice regret. De mi s-ar fi 
arătat atunci Buddha Amida, nici nu mai încape vorbă - aş fi plutit 
lin drept în Rai. 

Dar viaţa nu se întrerupe în astfel de clipe sublime decât arareori, 
în coliba mea, zilele au început să se scurgă într-o altă matcă. 
Treptat, m-am liniştit ca un melc de livadă care-şi scoate încet 
coarnele subţiri şi m-am dezbărat de zbuciumul înnebunitor de 
cicadă care ne înghiţea pe toate la palat. Am pus din nou mâna pe 
pensulă şi m-am întors la mănăstirea de măicuţe la care o lăsasem 
pe Ukifune. Departe de iureş şi întreruperi, am izbutit să văd cu 
ochii minţii sfârşitul poveştii mele. După ce am isprăvit de scris, n- 
am mai simţit nevoia să o arăt nimănui, în afară de Trandafir 


aşezat pe o rocă sau e sculptat în piatră, în consonanţă cu numele său, 
Fudo — „cel neclintit" ca piatra în credinţă. 



Domnesc. 

Odată încheiată şi această ultimă socoteală, s-ar fi cuvenit să-mi 
găsesc în sfârşit pacea, dar, spre mirarea mea, mai rămăsese totuşi 
ceva ce-mi zgândărea tihna după care tânjeam cu tot sufletul. M-am 
gândit atunci la bătrânul din poveste, care într-o bună zi şi-a săpat o 
groapă şi s-a apucat să strige înlăuntrul ei, pentru că, „atunci când 
ţii ceva în tine, sufletul se umflă şi dă pe dinafară." 

Aşa că am luat iarăşi pensula şi am stors din mine tot ce mai 
ţineam înăuntru. La capătul acestei strădanii, am ajuns să înţeleg că 
m-am înşelat când mi-am închipuit că prin scrierile mele voi ajunge 
la adevăr, doar ferindu-mă să folosesc în poveştile mele trucuri 
fantastice. Viaţa aşa cum e ea nu a fost niciodată subiectul şi nici 
obiectul poveştilor mele, căci Genji şi-a făurit propria lui viaţă. 

Mare minune! După atâtea însemnări, tot mi-a mai rămas nişte 
hârtie goală, dar socotesc că am scris îndeajuns. 


Katako 

Bunica ta m-a pregătit temeinic pentru îndatoririle de la curte, în 
timp ce-şi punea ordine în treburile ei lumeşti. Adevărul este că eu 
rămăsesem principala ei grijă lumească atunci când s-a hotărât să se 
călugărească, iar înainte de asta m-a aşezat şi pe mine la locul meu, 
aşa cum a făcut cu poezia ei. Şi-a copiat într-o antologie toate 
poemele - cunoscute şi necunoscute, multe scrise în jurnalul ei -, 
curăţându-le de patima clipelor în care au fost compuse şi 
adăugându-le scurte titluri. După ce a terminat, i-a trimis colecţia de 
poezii tatălui ei, în Echigo. 

Mulţi ani mai târziu, când eram împreună cu Sadayori, am găsit 
din întâmplare una dintre misivele pe care mama avea obiceiul să i 
le scrie lui Tametoki, aflat în misiune în provincie. Mi-au dat 



lacrimile: cu toate că în jurnalul ei se socoteşte o fiică nedemnă, în 
fapt a fost animată de o dragoste neţărmurită pentru tatăl său. 
Scrisoarea care mi-a căzut mie sub ochi se încheia cu următorul 
poem, prin care îi ura bunicului multă sănătate: 

Yuki tsumoru toshi ni soete mo tanomu kana kimi wo shirane no 
matsu ni soetsutsu 

Zăpada se afână / Şi anii trec. / Fie-ţi bătrâneţile verzi ca pinii de pe 
muntele Shirane. 

Versurile s-au dovedit a fi de bun augur. Spre sfârşitul vieţii, 
bunicul era chiar stânjenit de puterea lui, fiindcă trăise mai mult 
decât toţi cei trei copii ai săi din prima căsătorie. 

Când mama s-a retras definitiv la Chilia ei Vremelnică, în 
primăvara de după intrarea mea la curte, bunicul s-a simţit obligat 
să revină în capitală, să aibă grijă de mine. Mi-a dăruit mie antologia 
ei de poezii, spre păstrare, dar mărturisesc că nu am citit-o cu prea 
multă atenţie la vremea aceea. Eram ocupată până peste cap cu 
treburile de la curte, mai ales cu Sadayori, care m-a învăţat multe 
despre dragoste şi despre bunele maniere. Nu-mi stătea gândul la 
altceva decât la a-mi fauri o viaţă reuşită la curte, sfaturile mamei 
răsunându-mi neîncetat în ureche. 

In timpul primului an de serviciu în slujba lui Shoshi nu m-am 
întors prea des acasă. Fireşte că mai treceam să-l salut pe bunicul, 
dar nu aveam de ce să stau mai mult, mama fiind deja departe, la 
chilia ei. Pe ea am vizitat-o de două ori, dar drumul până acolo era 
lung şi întotdeauna primeam însărcinări pe care trebuia să le 
îndeplinesc la curte, fără zăbavă. Niciodată nu m-a obligat să rămân 
cu ea. 

Am rămas surprinsă că nu a pomenit nimic despre ceremoniile 
prilejuite de cea de-a cincizecea aniversare a lui Michinaga, 
desfăşurate la sfârşitul anului următor. Nu a scris niciun cuvânt nici 



despre incendiul devastator care a distrus cinci sute de case în 
capitală, printre care s-au numărat Conacul Tsuchimikado şi 
propria ei casă de pe Strada a Şasea. După dezastru, Tametoki s-a 
retras, bătrân şi istovit, la Templul Miidera, dar mama nu a făcut 
nicio însemnare nici despre acest lucru. 

împreună cu prietena ei de-o viaţă. Trandafir Domnesc, s-a retras 
ca mulţi alţi oameni de vază de pe vremuri, care ajunseseră să fie 
dezamăgiţi de lume. Toţi îşi părăsiseră casele elegante şi funcţiile 
înalte din capitală, retrăgându-se în colibe sărăcăcioase din 
apropierea templelor - aproape de ele, dar nu în interiorul lor. Erau 
dezamăgiţi chiar şi de preoţii şi călugării budişti şi nu voiau să fie 
prinşi în hăţişul ierarhiei lor religioase. îşi puneau credinţa în 
Genshin, care propovăduia o cale de mântuire a tuturor sufletelor, 
chiar şi a celor de femeie, prin mila nemijlocită a lui Buddha Amida. 
îşi petreceau zilele cufundaţi în meditaţie. Ideea de a contempla 
efemeritatea lumii pentru a ajunge la iluminare trebuie să fi fost 
înnăscută în mintea lui Murasaki, fiindcă a scris despre acest gând 
toată viaţa ei, şi în poveştile lui Genji, şi în jurnal, şi în poemele sale. 

Pe lângă îndelungata meditaţie asupra vieţii ei de scriitoare, am 
mai găsit un fragment dintr-o poveste, care se potriveşte cu sfârşitul 
capitolelor despre Ukifune. N-aş vrea să i-o ofer împărătesei-mame, 
dat fiind că nu i-a plăcut deloc ce a scris mama în ultima parte a 
vieţii sale. Ţi-o încredinţez ţie, cu speranţa că le-o vei arăta cititorilor 
la vremea cuvenită. 

Murasaki a murit în al treilea an de domnie a împăratului 
Kannin, an în care Michinaga s-a călugărit. Am aflat că a fost găsită 
slăbită şi uşoară ca fulgul, pesemne refuzase să se mai hrănească. 
Nu pot să pretind că am înţeles-o pe mama în ultima parte a vieţii 
ei. M-am zbătut să ating ţelurile pe care mi le-a insuflat, chiar dacă 
ea şi le-a refuzat sieşi. Socotesc că ultimul ei poem a fost acesta: 


Yo no naka wo nani nagekamashi yamazaknra hana miru hodo no 



kokoro nariseba 

De ce oare suferim atât în lumea aceasta? / Viaţa să o privim cu 
inima uşoară / Cape o floare de cireş sălbatic. 

De-a lungul anilor, am ajuns să citesc poemul în mod diferit. La 
început mi s-a părut doar o altă tânguire în nota posomorâtă în care 
scria mama adeseori. Apoi, într-o bună zi, mi-am dat seama că este 
o poezie luminoasă, şi aşa am ajuns să o înţeleg altfel pe mama. In 
ultima clipă a vieţii sale, n-a avut mai multe păreri de rău decât au 
florile de cireş atunci când se scutură. 



EPILOG 


ULTIMUL CAPITOL PIERDUT 

din 

Povestea lui Genji 
de 

MURASAKI 

Fulgerul 

Inazuma 

Crâmpeie înfundate de glasuri bărbăteşti, întrerupte ca nişte 
strigăte de păsări în desiş, o făcură pe Ukifune să-şi ridice ochii din 
slovele budiste. îşi lunecă şiragul de mătănii peste încheietura 
mâinii şi ciuli urechile. în răstimpurile de linişte dintre ţipetele 
asurzitoare ale cicadelor, desluşi freamătul unui alai. în clipa în care 
recunoscu glasurile slujbaşilor lui Kaoru, Ukifune o zbughi în odaia 
ei, din ungherul cel mai îndepărtat al mănăstirii ponosite. 

în jumătatea de an care se scursese de când îl înduplecase pe 
stareţ să-i taie părul şi să o călugărească, Ukifune aflase împăcare şi 
izbutise în sfârşit să revină cu picioarele pe pământ, lăsând în urma 
ei păienjenişul de spaime şi legături sfâşietoare cu viaţa nefericită de 
până atunci. Mănăstirea din Ono era o gură de rai, unde putea să se 
dedice scripturilor sfinte pe care stareţul i le dăduse să le citească. 
Sutra Lotusului îi adusese în suflet o bucurie nespusă. Fireşte că o 
auzise cântată de nenumărate ori la sărbătorile la care luase parte 
de-a lungul vieţii, dar întotdeauna se simţise vrăjită de şuvoiul 
bogat al sunetelor zdrumicate unul peste altul, care îi abătuseră 



luarea-aminte de la înţelesurile cuvintelor sfinte. Citind scriptura, 
povestea nemaiînchipuită în care până şi fiica unui dragon 
dobândea iluminare într-o clipită îi umplea sufletul de curiozitate şi 
speranţă şi o călăuzea cu lumina ei printre fragmentele lungi şi 
încâlcite, ce făceau înţelesul scrierii deloc lesne de descifrat. Chiar şi 
atunci când nu pricepea o iotă, Ukifune tot simţea cuvintele 
mustind de făgăduinţa păcii nepieritoare. Cu mare grijă, îşi pregăti 
câteva picături de cerneală. Ceasurile zburau unul după altul când 
se cufunda în scris, copiind sutrele în cea mai adâncă uitare de sine. 

Bătrânele măicuţe în chiliile cărora se pogorâse Ukifune fură 
uluite să descopere cum sfiala tăioasă care o învăluia pe frumoasa 
tânără se topise văzând cu ochii de îndată ce primise încuviinţarea 
să-şi lase deoparte veşmintele ei liliachii şi să îmbrace mantia 
cenuşie a smeritului lor ordin. înainte ca fata să facă legământul - 
fapt pe care doamnele mai în vârstă nu l-au putut înţelege şi pentru 
care s-au căinat îndelung - călugăriţele nu izbutiseră nici în ruptul 
capului să schimbe purtarea descumpănită şi rece a făpturii 
neobişnuite care le răsărise în cale. 

împăcarea cu sine pe care Ukifune abia şi-o redobândise se nărui 
cât ai zice peşte la auzul glasurilor bine cunoscute, dar odată ajunsă 
înapoi în odaia ei, cu inima bătând să-i spargă pieptul, se linişti ca 
prin farmec când dădu cu ochii de hainele fumurii de călugăriţă. 

— La urma urmei, m-am călugărit, îşi zise ea. Cine ar cuteza să 
tânjească după o măicuţă ori să reînvie patimi adânc îngropate sub 
haina monahală? 

De-ar fi aflat Ukifune de scânteia ce s-a aprins în inima 
căpitanului în clipa în care a zărit-o pe furiş, ajutat de una dintre 
măicuţele bătrâne şi cumsecade, îţi închipui tu, dragă cititorule, că 
şi-ar fi pierdut cu totul încrederea în scutul oferit de veşmântul 
sărăcăcios de călugăriţă. Ştiindu-şi inima mistuită de o iubire 



deznădăjduită, sărmanul tânăr gândise că focul patimii sale avea să 
se mai potolească, doar să o vadă în straie călugăreşti pe fiinţa 
dragă ce-i perpelea sufletul. Dar când îşi aruncă ochii prin crăpătura 
din perete, spre care îl călăuzise unul dintre slujbaşii săi, în loc să-şi 
piardă dragostea aceea arzătoare, la vederea chipului drag al lui 
Ukifune, mărginit de bogate cosiţe scurte ce-i mângâiau umerii, 
inima i se potopi în piept de un dor fierbinte şi fu cât pe ce să dea 
buzna înăuntru şi s-o cuprindă în braţe pe fată. Mantia plumburie 
ce lăsa să se întrevadă rochia galben-pământie de dedesubt o făcea 
pe Ukifune, cu talia ei gingaşă, sfâşietor de fermecătoare şi mult mai 
frumoasă decât era în roşul hainelor împărăteşti. Gândul că o fiinţă 
desăvârşită ca ea se călugărise era cu neputinţă de îndurat pentru 
căpitan. 

Tulburată, Ukifune îşi netezi palmele jilave peste damascul 
simplu şi hotărî că era doar o părere că ţesătura începuse să-şi 
schimbe culoarea. îşi atinse părul cu vârful degetelor. Răsuflă 
uşurată: se oprea, într-adevăr, la umeri şi nu crescuse peste noapte 
la loc, aşa cum descoperea uneori cu spaimă în coşmarurile ei. Avea 
un vis urât, pe care îl tot visa întruna. Se făcea că părul îi creştea pe 
neaşteptate lung până în pământ, aşa cum îl avusese, şi rămânea 
întreg chiar şi ahmci când ea se apuca îngrozită să scurteze cu 
foarfecile şuvoiul negru de abanos. 

— Nu, îşi zise în sinea ei. Nu aveau cum s-o întoarcă înapoi cu 
de-a sila. 

Totuşi, neliniştea i se furişa în inimă fără voia ei când se gândea 
la scrisoarea pe care o primise de la stareţ cu doar o zi înainte. 
Simţea o umbră de reproş, ca şi cum cineva i-ar fi vorbit înaltei feţe 
bisericeşti despre legăhira ei cu căpitanul Kaoru. Era oare cu putinţă 
să fie desfăcut legământul prin care ea se legase pe viaţă, cu toată 
inima? N-ar fi cutezat niciodată un asemenea gând, şi totuşi i se 
părea că asta voise stareţul să spună. Nu-i scrisese el că, de-ar fi 



petrecut fie şi numai o zi la mănăstire, tot ar fi fost vrednică de 
laudă? Că ar fi bine să se gândească la cele şase luni de sihăstrie ca 
fiind îndeajuns şi că se cuvenea să se întoarcă în lume? După ce 
îndurase sfaturile tuturor celor care nu mai conteneau să-i atragă 
luarea-aminte că era prea tânără să facă pasul acesta, care, odată 
făcut, nu mai putea fi desfăcut şi părerile de rău nu ar mai folosi la 
nimic, că mustrările de cuget aveau să-i pricinuiască spiritului ei 
karmic mult mai mult rău decât dacă nu s-ar călugări niciodată - 
după toate acestea, lui Ukifune i se părea de-a dreptul strigător la 
cer faptul că acum îi dădeau de înţeles că ar fi fost cu putinţă să 
treacă podul plutitor înapoi spre lumea trecătoare şi să se întoarcă la 
vechiul ei sine. 

Le iertase pe slujnicele şi doicile sale, care nu ţinuseră 
întotdeauna seama de dorinţele ei şi mijlociseră, mai întâi pentru 
Kaoru, apoi pentru prinţul Niou, calea până la casa ei, la odaia ei şi 
la trupul ei. Erau nişte uneltitoare fără minte. Unele erau poate 
încredinţate că îi făceau un bine, deşi cele mai multe nu se gândeau 
decât la ele însele. Sperau să plece din Uji împreună cu stăpâna lor 
şi de aceea voiau să fie luată de un prinţ mândru. Se şi vedeau 
fericite în suita ei, urmând-o la palatul elegant în care avea să se 
mute, în capitală. Oricât de amarnic s-au sfârşit strădaniile lor, 
Ukifune tot nu putea să le învinovăţească numai pe ele. Sufereau de 
tristeţe, ba chiar începuseră să-şi piardă cumpătul din pricina 
însingurării lor la Uji, cu nervii măcinaţi de vaierul tânguitor al 
râului din apropiere. Pesemne că începuseră să creadă în poveştile 
cu zâne şi în cele de dragoste pe care le citeau adesea, să-şi mai 
ostoiască mâhnirea. Oare Ukifune nu se lăsase ea însăşi prinsă în 
mrejele unei patimi pustiitoare pentru prinţul Niou şi nu căzuse 
grabnic subjugată de vorbele lui dulci şi de mângâierile-i şi mai 
dulci? Se simţise mereu, chiar şi în clipele acelea, ca într-un vis. Cu 
atât mai mult un vis i se părea şi starea în care se găsea acum - 
Ukifune simţi dintr-odată un fior rece pe şira spinării. 



Mai greu era să le ierte pe călugăriţe. Măicuţele îi oferiseră 
adăpost, dar, în acelaşi timp, toate păreau dornice s-o facă pe 
peţitoarele şi s-o trimită înapoi în lumea chinuitoare din care ea 
tânjea să scape. Până şi stareţul, cel mai înţelept cărturar, care ţinuse 
seama de vrerea ei şi îi dăduse binecuvântarea să se călugărească, 
până şi el parcă se lăsase înmuiat de stăruinţele lui Kaoru şi 
începuse să pună la îndoială legământul pe care îl făcuse - iar 
aceasta era cea mai cumplită trădare dintre toate. 

Ukifune începea să se întrebe dacă nu cumva toate jurămintele 
lor pioase nu erau decât o amăgire. îşi aminti cât se lăudase Kaoru 
că râvnea să se călugărească, de parcă s-ar fi dezbărat de toate 
poftele lumeşti cunoscute, dar de fapt era şi el la fel de mistuit de 
dorinţe ca orice mirean. Ukifune băgase de seamă că tocmai oamenii 
cei mai chinuiţi şi fără de astâmpăr căutau mai cu zel sihăstria, 
urmăriţi de un dor neostoit după pacea lui Buddha. Oamenii cu 
adevărat luminaţi nu aveau nevoie să vorbească despre cele 
nenumite. 

Ukifune se înfurie la amintirea cuvântărilor pioase pe care le 
ţinea Kaoru şi se descoperi parcă mai puternică pe creasta acestui 
val de ură. Da, se prea poate să fi fost Kaoru cel care s-a dus la 
sfânbil părinte şi a izbutit să smulgă de la el tot ce se petrecuse cu 
ea. De ce nu voise el oare să lase totul în voia sortii? Toţi o credeau 
moartă, înecată în râul Uji, avusese loc chiar şi o înmormântare 
mincinoasă, mai bine-zis, fără trup, dar în fapt mult mai plină de 
miez decât şi-ar fi închipuit lumea. Acea Ukifune chiar pierise, la fel 
de neîndoios ca şi cum ar fi murit cu adevărat. 

Istovită, Ukifune îşi şterse fruntea cu dosul palmei şi îşi aruncă 
privirea către dealurile înverzite, vălurite unul după albii ca nişte 
căpiţe de catifea, verzi şi ciufulite. Se lăsa întunericul, iar bărbaţii 
aprinseseră făcliile. Luminile pâlpâiră şi se făcură nevăzute, apoi se 
iviră din nou pe după dealurile înfrunzite, mişcându-se odată cu 
alaiul. Ukifune le asemui cu nişte licurici. Cu mare uşurare, îi 



urmări îndreptându-se înapoi către Miyako, fără să mai poposească 
la mănăstire. 

In noaptea aceea, Ukifune nu se încumetă nici măcar să se întindă 
în aşternut. Ingenunche la măsuţă, silindu-se să citească din sutre, 
până când semnele începură să-i joace sub ochi, pentru ca apoi să-i 
alunece cu totul de pe pagini. Tresări când băgă de seamă că 
luminiţa palidă a lămpii se stinsese. Era încredinţată că de acum 
încolo nu se mai putea bizui pe nimeni să o ajute să-şi împlinească 
dorul de singurătate. 

In zorii firavi ai dimineţii, Ukifune se apucă de scris. Crescută 
prin provincii, nu primise o educaţie aleasă, dar mama ei se îngrijise 
ca ea să aibă un scris cât de cât frumos. De-ar fi învăţat mai multe 
poeme, acum ar fi avut mai mult material de exersat. Uneori era o 
adevărată gură de aer pentru ea când reuşea să se desprindă de 
copiatul chinezei colţuroase din sutre şi să-şi ungă mâna cu câte un 
poem scris curgător. înmuiată în cerneală, pensula începu să 
alunece uşor pe hârtie: 

Ware kakute ukiyo no naka ni meguru tomo tare ka wa shiramu tsuki 

no miyako ni 

Sub razele lunii / Ce scaldă capitala / Se află oare vreun suflet / 

Ştiutor de soarta mea / în această lume plutitoare? 

Temerile lui Ukifune se întrupară a doua zi de dimineaţă, când 
un sol trimis de Kaoru se arătă la porţile vechiului conac dărăpănat, 
unde locuiau măicuţele. 

Bătrâna maică stareţă rămase cu gura căscată în faţa acestei noi 
mărturii care vorbea despre legătura lui Ukifune cu o persoană de o 
asemenea greutate precum căpitanul Kaoru. Desigur, pricepuse de 
la bun început că Ukifune nu o era o ţărăncuţă oarecare, dar rămase 
năucă să descopere că fata se învârtea în lumea bună, de rang 
împărătesc. Cu lacrimi în ochi, o certă pe copilă fiindcă păstrase 



taina asupra trecutului ei şi o conjură să-l primească pe solul trimis 
de Kaoru. Stăruinţele măicuţei nu făcură decât s-o întărească şi pe 
mai tare pe Ukifune în hotărârea ei de a păstra tăcerea. In cele din 
urmă, călugăriţa, care era chiar sora stareţului, izbuti s-o înduplece 
pe îndărătnica tânără să-i arunce măcar o privire mesagerului venit 
cu scrisori din capitală. 

De la fereastra cea tainică, Ukifune îl cercetă pe furiş. Solul era un 
paj tânăr şi chipeş, care se juca lovind pietricele cu piciorul. Când îşi 
întoarse capul, fetei i se tăie răsuflarea dintr-odată, ca străpunsă de 
săgeată. Băiatul era nimeni altul decât fratele ei vitreg. Era limpede 
- Kaoru îl luase în slujba lui ca să dea de urma ei. In clipa în care îl 
zări pe fratele ce-i fusese atât de drag, inima îi fu copleşită de o 
durere ce deveni de neîndurat la gândul că nu mai încăpea nicio 
îndoială - Kaoru era cel care îl trimisese pe post de iscoadă, să-i 
adeverească faptul că rămăsese în viaţă şi găsise, într-adevăr, 
adăpost la mănăstire. Ştia că băiatul ar fi recunoscut-o cât ai zice 
peşte. 

Ukifune nu se înşela deloc. Căpitanul Kaoru era atât de bănuitor 
din fire, că mergea cu gândul până într-acolo încât să o creadă în 
stare să-şi însceneze propria moarte doar ca să-şi piardă urma şi să 
fugă de el. în adâncul inimii, Kaoru socotea că Ukifune se adăpostea 
într-un loc uitat de lume, cu ştiinţa prinţului Niou sau chiar a unui 
alt iubit. 

— Pesemne că aşa stau lucrurile, se gândea el. 

Nu mai era un copil, să creadă că Ukifune îşi tăiase toate 
legăturile cu lumea. Dacă el însuşi, care fusese un învăţăcel aşa de 
sârguincios într-ale scriphirilor, şi tot nu reuşise să se rupă de grijile 
lumeşti, cum ar fi fost oare cu putinţă să-şi închipuie că un fluture 
zănatec precum Ukifune ar fi fost în stare de o asemenea izbândă? 

însă avea de gând să se arate mărinimos. Căpitanul Kaoru se lăsă 
furat de gânduri - parcă o vedea aievea pe Ukifune, ruşinată să fie 
descoperită şi ademenită afară din ascunzătoarea ei, ca apoi să-i fie 



veşnic recunoscătoare, când avea să se ofere s-o ia în grija lui, 
iertându-i toate greşelile. La urma urmei, dintre ei doi el era cel 
statornic, şi toată lumea îl ştia de om serios. 

Dar dacă era adevărat că se călugărise? Zbuciumat, întoarse 
gândul pe toate feţele până când, încet-încet ajunse să-şi spună că 
tot răul era de fapt spre binele lui. Nimeni nu avea să se mai 
intereseze de soarta ei şi el urma să fie singurul care să o viziteze, 
fireşte, cu buna-cuviinţă potrivită situaţiei, şi ar sta de vorbă despre 
lucruri bisericeşti şi ar face schimb de poeme sfâşietor de triste. 
Dacă ea ar fi măicuţă, atunci el ar fi îndreptăţit să-i dea la o parte 
paravanul şi chiar s-o ţină de mână, fără nicio remuşcare. Avea să o 
cucerească, dar nu ca un crai mârşav, precum prinţul Niou. Cel mai 
mult se bucura la gândul că avea să fie cruţat de dezamăgirea de a 
se plictisi de ea. 

Cu cât se gândea mai mult la un astfel de deznodământ, cu atât 
Kaoru era mai încântat. Nici măcar un dezmăţat ca prinţul Niou, îşi 
zicea căpitanul în sinea lui, n-ar fi îndrăznit să curteze o măicuţă, 
fiindcă şi-ar fi spulberat toate şansele să fie numit prinţ moştenitor. 
Şi aşa împăratul îl blogodorea destul pentru uşurătatea lui. 

La palat, prinţul Niou prinsese şi el de veste că Ukifune ar fi fost 
încă în viaţă. Se făcuse nevăzută tocmai când patima lor ardea mai 
cu foc. Niou fusese sfâşiat de durere. Lumea nici nu bănuia cât de 
mult suferea din dragoste pentru enigmatica doamnă din Uji, 
deoarece el înţelese să se vindece de suferinţă aruncându-se în 
vârtejul unor noi cuceriri. 

Ukifune nu voi nici în ruptul capului să se arate în faţa tânărului 
sol, dar când băiatul îi înmână scrisoarea de la Kaoru, bătrâna 
măicuţă băgă de seamă că între pajul cel chipeş şi tânăra visătoare 
pe care o readusese la viaţă cu mâna ei era o umbră de asemănare. 

— Haide, haide, o îmboldi ea pe Ukifune. E limpede că sunteţi 



din acelaşi sânge. Uite ce mâhnit este că nu vrei să vorbeşti cu el. 

Ukifune ar fi vrut să strige „Lăsaţi-mă în pace!". îşi îngropă 
chipul în mâneca hainei. După o vreme, ridică ochii şi îi şopti 
măicuţei: 

— Iertaţi-mă că par răuvoitoare, dar nu am nimic să-i spun. Ştiţi 
prea bine că atunci când m-aţi găsit eram mai mult moartă decât 
vie, cu sufletul înşfăcat de cine ştie ce duh rău. Nu ştiu cum, dar 
viaţa mea de dinainte mi s-a şters cu totul din inimă. Când şi când 
apare câte ceva şi-mi aduce înapoi în suflet crâmpeie de amintiri, 
care se aprind doar pentru o clipă, ca nişte străfulgerări în noapte. 

Maica stareţă dădu din cap abătută. Nu izbutea cu niciun chip să 
o înţeleagă pe făptura aceea atât de sfioasă. 

— Este adevărat că l-am cunoscut pe mesager în viaţa mea de 
dinainte, zise Ukifune. Dar simt că mi se rupe inima de durere dacă 
mă căznesc să-mi aduc aminte ce s-a întâmplat. Vă rog, trimiteţi-1 
înapoi. Spuneţi-i că s-a înşelat. 

Călugăriţa oftă din adâncul sufletului, apoi îl chemă pe băiat şi îl 
lămuri. El se întristă amarnic, după cum îşi închipuise măicuţa de la 
bun început. 

înapoi în chilia ei, Ukifune stătea la măsuţa de scris, cu răvaşul 
de la Kaoru în faţa ei, desfăcut. Inspira izul aparte care-1 însoţea 
oriunde şi se prindea de orice atingea el. Mai mult decât cuvintele 
rugătoare din scrisoare, pline de frământările lui bine cunoscute, în 
minte îi pătrunsese parfumul său, sfredelind amintiri pe care le 
simţea de acum străine de ea. 

Prinţul Genji era cunoscut ca meşter neîntrecut în arta 
amestecului de esenţe parfumate şi era mult vestit pentru mireasma 
fermecătoare care-i învăluia mereu făptura. La palat se mai găseau 
şi acum doamne de onoare care jurau că parfumul izvora chiar din 
trupul lui. Ukifune ştia că mireasma deosebită pe care o purta 
Kaoru venea din nişte săculeţe parfumate prinse înadins de haine, 
aşa că nu se încredea în poveştile despre mirosul natural al lui 



Genji. Dar ce ştia ea de fapt despre Genji? Prinţul se transformase 
într-o legendă vie, strălucirea lui devenind şi mai orbitoare după 
moarte, mai ales în comparaţie cu urmaşii săi, pe care Ukifune îi 
cunoştea prea bine - prinţul Niou şi căpitanul Kaoru. Nu încape 
vorbă că Niou se deosebea şi el printr-un parfum aparte. Ukifune 
fusese, nu de puţine ori, învinuită de fiecare dintre ei că s-ar fi lipit 
de ea parfumul greu al celuilalt. 

— Ce ciudat, îşi zise Ukifune, urmaşii strălucitorului Genji i-au 
moştenit tocmai această calitate. Din faimoasa lui aură sclipitoare 
nu mai rămăsese nici urmă. Kaoru era cel mai întunecat şi mai 
abătut om de pe faţa pământului. Cât despre prinţul Niou, adevărul 
este că putea fi socotit fermecător, fără îndoială, dar strălucirea pe 
care o iradia nu era decât lumina unei lumânări oglindită pe luciul 
argintului. Nu avea pic de limpezime şi de statornicie. 

Astfel de gânduri îi trezise în minte lui Ukifune parfumul ce 
izvodea din scrisoarea lui Kaoru. Celelalte măicuţe se adunaseră 
ciorchine în jurul ei, admirând hârtia frumoasă şi caligrafia rafinată 
a lui Kaoru. Aproape că o scoaseră din minţi pe Ukifune cu sfaturile 
lor despre cum s-ar fi cuvenit să-i răspundă. Ea nici măcar nu voia 
să-i scrie. 

Oricât s-ar fi căznit ea să se ascundă, cum se făcea că izbutea 
mereu să atragă şi mai mult atenţia celor doi, aşa cum un copac înalt 
chema fulgerele peste el? Şi nu numai ochii lor erau aţintiţi asupra 
ei. Bătrâna stareţă care o găsise fără vlagă o privea ca pe o fiică 
venită să umple golul lăsat de fata ei răposată, un dar trimis de 
Kannon cea milostivă ca răspuns la rugile ei fierbinţi de ani de zile. 
Desigur, bătrâna o îngrijise cu bunătate până când îşi revenise în 
simţiri şi îşi recâştigase sănătatea, iar Ukifune nu rămăsese 
indiferentă la dragostea ei. Dar, la urma urmei, nu era şi aceasta o 
nouă legătură, pe care Ukifune nu şi-o dorise şi nu o căutase? De ce 
nu putuse măicuţa s-o lase sub stejarul bătrân sub care o găsise? 
Mulţi dintre slujitorii care fuseseră acolo în dimineaţa aceea ceţoasă 



de primăvară socotiseră că aşa ar fi fost mai bine - să o lase acolo, 
cum se cădeau lăsate neatinse asemenea făpturi, care nu puteau fi 
altceva decât duhuri de vulpi întrupate în chip de femeie. 

Intr-o noapte, la scurtă vreme după ce se întremase, o întrebară 
dacă ştia să cânte la vreun instrument şi, stânjenită de educaţia ei 
săracă, Ukifune să văzu nevoită să tăgăduiască. Se retrase dintre 
măicuţe şi se întoarse la scrisul ei. Atunci îi lunecă din pensulă 
poemul următor: 

Mi zoo nageshi namida no kawa no hayaki se o shigarami kakete tare 
ka todomeshi 

în zadar am voit / Să mă duc la vale pe apa răului de lacrimi. / 
Cineva mi-a întins un năvod şi m-a oprit. 

în noaptea aceea furtunoasă, Ukifune se furişase afară cu un 
singur gând: să se arunce în apele înşelătoare ale râului Uji, umflat 
de ploile năvalnice de primăvară. îşi amintea limpede cum ridicase 
zăvorul şi cum se strecurase pe prispa îngustă. Un vânt rece prinse 
viaţă şi îi biciui părul peste faţă şi peste braţe. Şovăi. Nu mai vedea 
nimic înaintea ei, dar nici înapoi nu era în stare să se întoarcă. 
Rămase acolo, tremurând de frig. Dumnezeu ştie câtă vreme. Ca 
printr-un vis nedesluşit, părea că un tânăr o ridicase în braţe, dar 
apoi îşi pierduse cunoştinţa. Tot ce-şi amintea după aceea era clipa 
în care deschisese ochii într-un loc pustiu, printre vălătuci de ceaţă, 
în lumina dimineţii, sub un stejar noduros. Era udă şi lipicioasă, 
îngheţată până în măduva oaselor. 

Oare o trăsese cineva afară din râu? La început, Ukifune nu-şi 
dădea seama ce se petrecea cu ea - nu cumva izbutise să se înece şi 
acum se afla pe o treaptă fantomatică a existenţei ei, pricinuită de 
păcatul de moarte pe care îl săvârşise luându-şi viaţa? Chiţăitul cum 
nu se putea mai pământesc al unei veveriţe care se auzea din 
stejarul de alături o încredinţă însă că dăduse greş şi că, neîndoios. 




se afla încă în viaţă. Aşa au găsit-o, plângând amar, slujitorii 
stareţului care se adăpostiseră la conacul părăsit pe moşia căruia 
ajunsese în chip misterios Ukifune. 

Se căzni din răsputeri să-şi dorească moartea. La început nici nu 
voi să mănânce. Dar scânteia neabătută a vieţii se dovedi mai 
puternică, ajutată şi de sora stareţului, care stăruia că această fiinţă 
frumoasă şi neobişnuită care le răsărise în cale era nimeni alta decât 
fiica ei de mult pierdută. Nu mică îi fu mirarea lui Ukifune când 
călugăriţa se strădui chiar să-i trezească interesul pentru tânărul - 
un căpitan de gardă - cu care fiica ei fusese logodită până să cadă 
răpusă, înainte de vreme. 

Ukifune ştia prea bine: Kaoru nu avea să se dea bătut doar pentru 
că ea nu voia să-i răspundă la scrisoare. La fel de bine îşi dădea 
seama că, odată descoperită de Kaoru, Niou nu avea decât să-l 
urmărească pe acesta ca să afle şi el unde se ascunde. Nu peste 
multă vreme, avea să cadă iarăşi pradă aceluiaşi blestem care o 
îmboldise să-şi ia viaţa. In ciuda rugăminţilor măicuţelor, rămase 
neînduplecată şi îl lăsă pe băiat să se întoarcă îngândurat, fără 
niciun răspuns pentru stăpânul său. 

Din ce în ce mai mult, Ukifune descoperea că îi plăcea să scrie. 
Era păcat că trebuia să-şi înfrâneze această pornire. Fusese încolţită 
în situaţii în care se văzuse mereu silită să se lepede de toate, iar 
acum scrisul devenise singura ei avuţie. 

începu din nou să scrie. Priveliştea satului care se vedea de la 
fereastra ei era de un verde orbitor în aerul încărcat. Era vremea 
când plantaţiile de orez înfloreau. Lângă nişte tufe lăsate neîngrijite, 
descoperi o garofiţă rozalie, franj urată - „o floare de căpătâi" -, 
care înflorise singuratică. Trecu încet batonul de cerneală peste 
piatră, până când apăru un căuş de lichid negru ca pana corbului. în 
depărtare, un lanţ de tunete vestea începutul unei furtuni de vară. 
Ukifune ştia că toate celelalte măicuţe şuşoteau necontenit despre 



vizitatorii care urmau să vină de la oraş în chiliile lor necioplite. Tot 
frecând cerneala de piatră, obţinu o mâzgă prea groasă pentru a 
putea scrie. Adăugă puţină apă. 

Kakiho are sabishisa masaru tokonatsu ni tsuyu oki sowamu aki 
macle wa miji 

Lângă tufele sălbatice / Floarea de căpătâi pare şi mai singuratică. / 
Nu va mai apuca să prindă nici rouă toamnei, / Darămite să te 
plictiseşti de ea. 

Versurile îi alunecară din vârful pensulei înainte ca ea să 
cumpănească ce scrie, ca şi cum pensula ar fi fost legată direct la 
inima ei. Când pritocea prea mult versurile în minte, cu greu mai 
putea pune ceva pe hârtie. Dar când îşi lăsa mintea să zburde, 
simţămintele ei găseau iute chiar şi cea mai strâmtă deschizătură şi 
ţâşneau afară. Devenea din ce în ce mai bună la meşteşugul aceasta 
de a se strădui să nu se străduiască. Erau multe gânduri pe care nu 
îndrăznea să şi le spună nici măcar ei. 

Ukifune surâse când citi ce scrisese. Nu putea găsi pentru Kaoru 
un poem mai potrivit decât cel despre floarea de căpătâi, ca să-l 
ducă pe o pistă greşită. Dar mai era şi jocul de cuvinte cu aki 97 - nu, 
nu era o idee prea bună. Ukifune ar fi crâmpoţit poemul într-o clipă 
dacă nu s-ar fi gândit că iroseşte hârtia. Privi afară spre floarea 
firavă şi înfoiată, văzând cum începea să tremure în bătaia vântului 
care se înteţea. Cerul se înnegurase, iar Ukifune le auzea pe măicuţe 
grăbindu-se să închidă storurile. Un picur greu de ploaie bubui pe 
prispă. 

Mai bine mă duc să rup floarea, îi răsări din senin un gând pe 
când îşi clătea pensula. Nu avea nicio noimă, bineînţeles, dar 


97 Cuvântul înseamnă atât „toamnă", cât şi „lehamite". 



Ukifune se lăsă copleşită la gândul că ar fi fost păcat să lase floarea 
aceea gingaşă să sfârşească terfelită în noroi de furtuna care stătea 
să se dezlănţuie. Floarea aceea firavă era singura pată de culoare în 
marea înecăcioasă de verde din faţa ferestrei sale. Nu era nicio 
supărare dacă avea să se ude puţin. 

Un tunet asurzitor despică văzduhul în bucăţi, îngrozindu-le pe 
măicuţe. Parcă îi vedeau pe zeii furtunii călărind vânjoşi peste 
vânturi, mâncând norii şi zvârlindu-şi mingi de jar pe deasupra 
capetelor. Se înghesuiră toate în sala principală, unde se înstăpânea 
o statuie a lui Buddha Amida ce le privea cu bunătate în lumina 
palidă a lumânărilor. începură să-şi zornăie mătăniile, murmurând 
tare rugăciuni de apărare. Din senin, un bubuit asurzitor străpunse 
aerul. Măicuţele căzură toate la pământ, jelindu-se şi acoperindu-şi 
capetele, încredinţate că mănăstirea fusese nimicită de pe faţa 
pămânhilui. 

Un al doilea hmet vui din nou, dar de data aceasta mai departe, 
şi apoi iarăşi, încă şi mai departe. Nu trecu mult şi se porni ploaia, 
dar se domoli încet-încet într-o bură fină. în toiul furtunii, copleşită 
cum fusese de spaimă, bătrâna călugăriţă nu băgase de seamă că 
Ukifune lipsea. Abia după ce se mai liniştiră lucrurile, îşi aduse 
aminte că fata se tulburase adânc în dimineaţa aceea din pricina 
fratelui ei vitreg. Era firesc ca oamenii să se adune laolaltă în clipe 
de groază, dar fata aceasta nu era deloc în rând cu lumea, îşi zise 
măicuţa în sinea ei. Se cuibărise oare în odaia ei, înlemnită de frică? 
îngrijorată, călugăriţa se avântă în spatele mănăstirii, să vadă cum 
înfruntase Ukifune furtuna. 

Odaia era goală. Măicuţa rămase ţintuită câteva clipe, apoi simţi 
un fior rece pe şira spinării şi le chemă şi pe celelalte. O văzuse 
cineva pe Ukifune? le întrebă ea. Se răspândiră prin toate cotloanele 
mănăstirii, deschizând obloanele şi strigând-o pe nume. Pensulele 
de scris, cerneala şi hârtia erau aşezate cuminţi pe măsuţa ei de 



scris, dar nu era nici urmă de fată. Bătrâna măicuţă fu cuprinsă de 
remuşcări sfredelitoare. Lucrul de care se temea cel mai tare se 
împlinise - duhul rău care o răpise pe fată şi îi furase amintirile din 
viaţa de dinainte se întorsese de astă dată cu chip de tunet şi o luase 
din nou cu el. De ce oare nu alergase ea lângă Ukifune de la prima 
pală de vânt rău prevestitor? Bătrâna călugăriţă se învinovăţea 
crunt şi nu voia să fie mângâiată. Dacă ar fi adus-o pe fată sub 
privirile sculpturii ce o înfăţişa pe Kannon, atunci nu i s-ar fi 
întâmplat nimic rău. Celelalte călugăriţe erau şi ele la fel de 
descumpănite. 

Pe la apusul soarelui, sub ploaia de raze piezişe revărsate printre 
nori, unul dintre grădinari ieşi să vadă pagubele pricinuite de 
furtună şi văzu bătrânul stejar de lângă tufele părăsite lovit de 
fulger. Copacul fusese despicat în două, iar pe pământ se întindeau 
în neorânduire ramuri, frunze şi aşchii arse de lemn. îşi muşcă 
buzele de necaz, apoi luarea-aminte îi fu atrasă de o grămăjoară 
cenuşie căzută lângă trunchiul sfâşiat. 

Ukifune era, dacă nu moartă, lipsită de orice urmă de suflare. 

Stareţa se gândi la ce e mai rău, dar îşi adună puterile ca prin vis 
şi porunci ca trupul firav al fetei să fie adus înăuntru şi aşezat pe 
nişte pături moi. Până în ziua aceea şi-o închipuise mereu pe 
Ukifune redobândindu-şi poziţia grandioasă cu ajutorul 
persoanelor de vază care ţinuseră la ea în viaţa de dinainte şi nu 
izbutise nici în ruptul capului să pună temei pe încăpăţânarea de 
fier cu care Ukifune fugea de oamenii aceia. Măicuţa pusese 
îndârjirea ei pe seama duhului rău care se înstăpânise înlăuntrul 
fetei. Abia acum se întreba dacă nu cumva tocmai îndemnurile ei 
stăruitoare de a o aduce pe fată înapoi în lumea din care venise o 
aruncaseră din nou în braţele duhului fulgerător care-i înşfăcase şi îi 
zdrobise inima. Cum de fusese atât de oarbă? 

Ukifune zăcu trei zile fără cunoştinţă, răstimp în care stareţa o 
veghe neîntrerupt, căutând înfrigurată un semn, oricât de slab, că 



sufletul ei tânăr hălăduia încă în trupul adânc zguduit. Bătrâna se 
simţea întru totul vinovată pentru necazul care se abătuse asupra 
lui Ukifune şi îi făgădui lui Kannon să o ajute pe fată să-şi 
îndeplinească jurămintele de călugăriţă dacă zeiţa avea s-o salveze 
de la moarte şi de această dată. Dintr-o cârpă udă, picură cu grijă 
puţină apă în gura fetei, şi nu mică îi fu bucuria când o văzu 
înghiţind stropii. 

In dimineaţa celei de-a patra zi, Ukifune deschise ochii. O auzi pe 
bătrâna măicuţă strigând fericită de bucurie şi simţi mâinile uscate 
şi moi mângâindu-i faţa. In nări îi pătrunse mirosul cunoscut de 
lemn de santal amestecat cu un iz de murături ce venea dinspre 
bătrâna măicuţă. Cu toate acestea, simţurile îi erau încâlcite într-un 
mare talmeş-balmeş. Ukifune căută mâna bătrânei, iar călugăriţa, 
covârşită de uşurare şi de fericire că o vedea în sfârşit răspunzându- 
i, nu băgă de seamă decât la amiază că Ukifune orbise. 

în vara aceea, Ukifune îşi reîntregi, puţin câte puţin, sufletul 
spulberat în mii de bucăţi. Numai ochii nu voiau să vadă, dar toate 
celelalte simţuri i se ascuţiseră de pe urma loviturii fulgerului 
necruţător care îi străbătuse trupul. îi stăruia încă vie în minte 
amintirea mirosului înecăcios care umplea aerul în clipa în care s-a 
aplecat să culeagă floarea crescută la umbra bătrânului stejar. Ştia că 
prinţul Niou îşi croise în cele din urmă drum până la mănăstire, căci 
îi simţise într-o după-amiază ecoul stins al parfumului. Poate că le 
înduplecase pe măicuţe să-l lase s-o privească fie şi pentru o clipă 
doar - nu ştia, dar în orice caz, el nu-i vorbise şi nici nu îi scrisese 
nimic. Apoi parfumul lui se risipi şi el în văzduh. 

Niou ardea de nerăbdare să-şi urmeze inima după discuţia avută 
cu Kaoru. De bună seamă, căpitanul socotea că ascunsese cu 
măiestrie faptul că aflase locul în care se găsea Ukifune, dar pentru 
Niou fusese uşor să-l pună pe unul dintre oamenii lui să ia urma 
solului trimis de Kaoru peste dealuri, până la Ono. Ajuns acolo, nu 



făcuse decât s-o tragă puţin de limbă pe una dintre slujnicele de la 
mănăstire şi aflase totul de-a fir a păr. Aşa că prinţul ştia unde se 
ascunde Ukifune. Singura piedică rămasă în calea lui era să 
găsească un pretext bun pentru împărat şi împărăteasă, ca să poată 
lipsi o zi de la palat. In cele din urmă, la începutul toamnei, Niou 
propuse o călătorie cu nimic neobişnuită, ba chiar firească, la un 
templu din apropiere, şi atunci izbuti să se abată şi la Ono. 

Stareţa mănăstirii se arată îngrozitor de îndărătnică la 
rugămintea lui de a-i permite să o vadă pe Ukifune şi, cu toate că 
era nespus de dibaci în a dobândi înţelegere din partea unor femei 
ca ea, de această dată se văzu respins. Se prefăcu atunci că pleacă şi 
îşi îndreptă farmecele spre o călugăriţă mai tânără, pe care o 
înduplecă să-l ducă până într-un colţ al grădinii, de unde se vedea 
bine odaia lui Ukifune. 

Ce bine că se ostenise s-o vadă, îşi spuse Niou după aceea. Altfel, 
ar fi tânjit fără speranţă după ceva ce nu mai exista de mult. 
Rămăsese mut de uimire când tânăra călugăriţă îi povestise cum 
fulgerul o trăsnise şi o lăsase oarbă pe Ukifune. Dacă n-ar fi văzut-o 
cu ochii lui, nu şi-ar fi crezut urechilor şi ar fi socotit că era doar o 
născocire scornită de Kaoru, ca să-l ţină departe de ea. Privirea 
pierdută din ochii aceia fără vedere îi făcu pielea de găină. Se furişă 
înapoi în linişte. N-avea niciun rost să-i trimită versuri, pentru că nu 
ar fi putut să le citească. Mai bine să nu ştie că o vizitase. 

Kaoru află neîntârziat de nenorocirea care o lovise pe Ukifune, 
prin legăturile pe care le avea cu stareţul. Sfetnicii lui îl convinseră 
să nu dea ghes imboldului de o vizita în pripă, iar apoi se luă cu 
una, cu alta şi, cu toate îndatoririle oficiale care îl apăsau, nu mai 
reuşi să călătorească până la Ono decât abia când toamna era pe 
jumătate trecută. în drum, se opri să-l vadă pe stareţ la chilia lui din 
munte. 

— După tot ce s-a întâmplat, îi spuse stareţul, e mai bine că a 
apucat să se călugărească. 



— Oricum, răspunse Kaoru, nu are ce rău să-mi facă dacă mă duc 
s-o văd acum, nu-i aşa? 

Kaoru nu avu inimă să-l întrebe pe stareţ dacă aşa e, dar îşi 
închipuia că Ukifune fusese desfigurată de fulger. Se întreba dacă o 
va mai putea iubi. 

Ukifune şedea pe prispa din faţa grădinii, boarea răcoroasă a 
toamnei suflându-i peste obraji. Era ajunul echinocţiului şi toate 
călugăriţele pregăteau slujba din zorii zilei. Nimeni nu avea răgaz 
să-i citească. Ascultă greierii, furnicile ţesătoare şi kirigirisu. înainte, 
toate toamnele îi răsunaseră aidoma în urechi, dar acum era în stare 
să deosebească până şi cele mai fine nuanţe din glasurile şi din 
cântecele gângăniilor. Băgă de seamă că frigul le făcea mai 
asurzitoare. 

O slujnică de la bucătărie îi adusese un buchet de crizanteme, pe 
care Ukifune le ridica din când în când, sorbind parfumul lor dulce- 
amărui. 

— Ce culoare sunt? o întrebase ea pe fată. 

— Sunt şi albe, şi galbene. Şi unele albe cu miez galben, şi 
cărămizii, şi albe tivite cu roşu... 

Fata îi aşeza mâna pe fiecare în parte, pe măsură ce le numea. 

— Lumea zice că rouă de pe crizanteme face foarte bine la 
vedere, îndrăzni fata cu sfială. Poate n-ar strica să vă umeziţi puţin 
ochii, doamnă. 

Ukifune îi zâmbi. 

— Poate că ai dreptate, aşa am să fac, îţi mulţumesc. 

Se auzi huruitul unei trăsuri oprind la poartă. 

— De bună seamă că a venit preotul să citească sutrele, zise 
slujnica, apoi se şi auzi strigată de o slujnică furioasă, în căutare de 
cârpe, să şteargă cenuşa din jurul altarului. 

Ukifune îşi aşeză buchetul de crizanteme în poală şi o îndemnă 
pe fată să se grăbească. îşi trecu degetele peste petale: unele erau 




băţoase, altele moi şi gata să cadă. Încet-încet desluşi încă un 
parfum, un amestec sofisticat de mosc şi aloe, cu un strop de 
cuişoare. Era o mireasmă pe care o cunoştea atât de bine, încât i se 
păru că visează. Rând pe rând, aroma îi smulgea amintiri adânc 
îngropate în suflet. Apoi auzi glasuri - al bătrânei măicuţe care 
striga ca scoasă din minţi şi încă unul, scăzut şi necruţător. Oare 
cine să fie? 

Kaoru. Fără îndoială, era parfumul lui. 

Se opriră la uşa ei. Stareţa îşi dădu seama că orice ar fi spus ea, 
Kaoru era pornit s-o vadă, aşa că nu avu încotro şi îi făcu pe plac. 
întrecea toate canoanele şi avea de gând să-i spună fratelui său - 
stareţul - despre purtarea lui. Era el om de seamă în Miyako, dar la 
mănăstire guvernau alte legi. Dar cel puţin nu avea de gând să o 
lase pe fată singură cu el. 

Stareţa era revoltată, însă tot îi trecu prin minte că poate 
întrevederea nu era o idee chiar aşa de rea - da, putea să-l lase pe 
căpitan să o vadă, ba chiar să-i şi vorbească. Să vadă cu ochii lui că 
Ukifune nu mai era făptura de care fusese odinioară îndrăgostit 
până peste cap. Atunci el avea să o lase în pace, iar fata putea să-şi 
dobândească în sfârşit tihna sufletului. 

Cu astfel de gânduri în minte, stareţa deschise uşa. Ukifune 
rămase neclintită, cu buchetul de crizanteme în mână şi cu chipul 
încadrat de priveliştea grădinii. Kaoru se îmbătă cu imaginea ei. Ea 
nu se uită la el. Fireşte că nu se uită. Nu putea să-l vadă. El o sorbi 
din priviri cu îndrăzneală, neluând deloc seama la bătrâna măicuţă 
care şedea vajnică lângă el. într-adevăr, avea privirea aceea 
neclintită şi oarbă a celor fără de vedere, dar frumuseţea ei rămăsese 
neatinsă. Kaoru răsuflă uşurat. îi vorbi cu blândeţe, şoptindu-i să nu 
se teamă şi îi spuse că acum se simţea legat de ea mai mult decât 
oricând. Ukifune părea că-1 ascultă, deşi abia dacă schiţă un semn. 

Ce tot îndrugă căpitanul? se întreba stareţa veghind asupra lor. 
Ce soartă leagă oară sufletele acestea două? 



Se făcu târziu, aşa că bătrâna călugăriţă se văzu nevoită să se 
întoarcă la treburile ei. Stareţul sosise la câteva clipe după Kaoru şi 
acum aştepta să înceapă slujba. îl rugă pe căpitan să plece 
neîntârziat şi, spre marea ei mirare, el o urmă spăşit. 

— înţelegeţi. Luminăţia Voastră, zise maica stareţă. Nu mai are 
rost să vă străduiţi să o înduplecaţi pe fată acum. Lucrurile au mers 
mult prea departe. 

— Da, răspunse Kaoru, înţeleg foarte bine. Totuşi ţin nespus de 
mult la ea şi sunt încredinţat că nu veţi avea nimic împotrivă să mai 
trec pe aici din când în când. 

Prea grăbită să-l mai contrazică, bătrâna călugăriţă făcu o 
plecăciune şi li se alătură celorlalte măicuţe. Kaoru îşi luă rămas- 
bun, cu inima plină de o bucurie de neînţeles. Această nouă Ukifune 
îi era tare dragă. Se bucura ca un hoţ vinovat că putea s-o privească 
fără să se simtă stânjenit, aşa cum păţea în prezenţa doamnelor de la 
palat. Ea nu-1 putea vedea. Şi ştia să-l asculte. Kaoru abia aştepta să 
vină din nou la mănăstirea din Ono. Pe drumul de întoarcere spre 
capitală se destinse, bucurându-se de priveliştea minunată cu care îl 
încântau dealurile îmbrăcate în arţari roşii. 

în noaptea din jurul ei, Ukifune se simţise aproape sufocată de 
mireasma lui Kaoru. Din ziua în care fulgerul îi străpunsese trupul 
ca un şuvoi de foc, simţurile ei o luau uneori razna. Parfumul 
căpitanului o asurzise aşa de tare, încât de-abia izbutise să fie atentă 
la ce-i spunea el, prin susurul neîntrerupt de cuvinte pe care i le 
picura în ureche fără preget. Cuvinte plutitoare şi necârmite, gândi 
în sinea ei. Vorbe sălbatice, în vânt. Neajunsul lui Kaoru era că 
încurca vorbele cu viaţa. Era ceva greu de lămurit în... cuvinte. De 
aceea, Ukifune rămăsese mai mult tăcută. La adăpostul vălului său 
negru de nepătruns, nu se mai simţea hăituită şi aproape că i se făcu 
milă de Kaoru. El era cel care bâjbâia în întuneric, nu ea. 

Afară se lăsa întunericul. Ukifune simţea înserarea după felul 



cum gângăniile îşi schimbau cântecele de zi cu cele de seară. 
Noaptea avea şi ea un aer cu totul aparte. Ukifune îşi fauri drum 
până la uşa odăii şi o deschise, ca să lase înăuntru boarea tomnatică, 
risipind şi ultima rămăşiţă de parfum. 



Nota autoarei 


Am citit pentru prima dată romanul de dragoste care îl avea ca 
personaj central pe strălucitorul prinţ Genji când aveam şaisprezece 
ani, în traducerea devenită clasică a lui Arthur Waley. Am citit 
cartea pe îndelete, de-a lungul unei veri. De fiecare dată când 
deschideam romanul, mă simţeam transportată din grădina mea 
umedă, aflată în Indiana, la curtea imperială a Japoniei din urmă cu 
o mie de ani, într-o lume rafinată şi modelată de sensibilitate 
poetică. Am fost de-a dreptul vrăjită de capacitatea acestei opere de 
ficţiune de a crea o lume captivantă, complet ruptă de realitatea 
vieţii mele de adolescentă din Occidentul secolului XX. De atunci 
am recitit Povestea lui Genji de nenumărate ori, în toate variantele 
traduse în engleză, precum şi în japoneza modernă. 

De-a lungul anilor, Murasaki Shikibu a început să mă fascineze 
tot mai mult. Legenda spune că a scris despre prinţul Genji dintr-o 
răsuflare, după ce şi-a găsit inspiraţia privind luna plină în timpul 
unei călătorii la Templul Ishiyama. Intr-adevăr, la templul respectiv 
există acum o „Cameră Genji", cu un manechin în mărime nahirală 
care o reprezintă pe Murasaki aşezată la măsuţa ei de scris, cu o 
fetiţă drăgălaşă în fundal - fiica ei, Katako. Este doar o legendă, 
desigur, dar japonezii au simţit un imbold de nestăpânit să aranjeze 
locul, fie doar şi pentru a-i aduce astfel un omagiu romanului, 
stabilind că acolo a fost creat Genji. Despre viaţa lui Murasaki 
Shikibu putem să aflăm câte ceva din fragmentele de jurnal care s- 
au păstrat până în zilele noastre şi din opera sa - Povestea lui Genji. 
Dar până nu va ieşi la lumină vreun manuscris de mult pierdut, 
după un mileniu de necunoaştere, nu se pot spune mai multe 
despre ea. 

Cine ştie de ce unele părţi din jurnalul ei au supravieţuit peste 



secole, iar altele nu. Poate Murasaki, ori poate urmaşii ei au distrus 
cu bună ştiinţă anumite fragmente din jurnalul şi din scrisorile ei. 
Sau poate că fragilele ei caiete au ars într-unul dintre nenumăratele 
incendii care au devastat vechiul Kyoto - un oraş construit în mare 
parte din lemn şi hârtie. M-am lăsat ispitită de gândul că probabil ea 
şi-a însemnat în jurnal mult mai multe întâmplări în timpul 
remarcabilei sale vieţi, şi aşa am prins curaj să-mi imaginez 
povestea ei. 

Graţie unei burse primite din partea Japan Foundation, m-am 
întors la Kyoto în toamna anului 1998 şi am petrecut acolo două 
luni, căutând indicii despre capitala Miyako din veacul al Xl-lea. 
Am fost cu flori şi beţişoare parfumate la mormântul lui Murasaki şi 
am vizitat Templul Rozanji, situat pe locul unde se presupune că s-a 
născut. Acolo am găsit, sculptate în lespezile răspândite prin 
grădină, poemele lui Murasaki, care îmi deveniseră atât de 
familiare. Ascunsă pe domeniul templului, se află o grădină numită 
Grădina lui Genji - Genji no tei, alcătuită doar din pietricele albe 
greblate şi pini crescuţi pe insuliţe de muşchi. Preţ de numai o lună 
de zile pe an grădina se colorează în violet - în septembrie, când 
înfloresc clopoţeii de munte purpurii. 

Am pedalat pe bicicletă de-a lungul râului Kamo, înspre apus. 
Egrete ninse şi stârci mari, albaştri despicau apele pescuind; libelule 
negre, iridescente zburau de colo-colo. Odată am observat o 
bijuterie azurie - un pescăruş albastru migrator poposit în stufăriş. 
Am înaintat pe cursul superior al râului Kamo, care avea o 
importanţă deosebită pe vremea lui Murasaki şi care îşi păstrează şi 
astăzi rolul de centru sacru al religiei shinto. In seara cu cea mai 
luminoasă lună plină din anotimpul recoltelor, când se zice că 
Murasaki a început să scrie la povestea lui Genji, am coborât pe 



cursul inferior al râului Kamo şi am asistat la o reprezentaţie de 
dans şi muzică bugaku 98 - genul de spectacol pe care Murasaki l-ar fi 
gustat din plin. Nori străvezii treceau în goană peste chipul rotund 
al lunii pline. 

Palatul imperial se află situat pe un teren întins, rectangular, în 
centrul oraşului Kyoto de astăzi, orientat puţin mai la est faţă de 
configuraţia iniţială a palatului original de la curtea Heian din 
secolul al Xl-lea. Cu permisiunea Agenţiei Imperiale, am făcut un 
tur al clădirilor construite în stil Heian. 

Am mers pe urmele eroinei mele până în Echizen: am ocolit lacul 
Biwa pe la sud, la bordul unui vas de agrement şi apoi, pe latura de 
est a lacului, am luat trenul şi am trecut munţii Shiozu, peste Calea 
Hokuriku, spre Tsuruga şi mai departe spre Takefu, unde Tametoki 
a lucrat ca guvernator. M-am înapoiat la Kyoto, unde am vizitat 
dealurile de vest, Arashiyama, şi pe cele de est, unde se află 
Templul Kiyomizu. Am fost şi la Uji, pentru Templul Ishiyama, 
precum şi la Suma. 

Am descoperit Asociaţia de la Kyoto a celor ce îndrăgesc scrierile 
lui Murasaki Shikibu, care sponsorizează diverse activităţi legate de 
Povestea lui Genji şi am participat la mai multe prelegeri organizate 
de asociaţie în legătură cu diverse aspecte ale culturii Heian. De 
asemenea, am asistat şi la o conferinţă susţinută de Setouchi 
Jakucho despre noua ei traducere a Poveştii lui Genji în japoneza 
modernă. In căutările mele despre puţin cunoscutul Miyako din 
vremea lui Murasaki, am avut privilegiul de a descoperi în amănunt 
vechiul oraş Kyoto. Umbrele capitalei de odinioară se mai găsesc şi 
astăzi, cu condiţia să ştii unde să cauţi. 


98 Dans tradiţional japonez, cu semnificaţii rituale şi religioase, apărut la 
curtea imperială în secolul al X-lea. Se caracterizează prin muzică şi 
mişcări lente şi hieratice, costume şi măşti spectaculoase, de inspiraţie 
shinto şi budistă şi subiecte cu conţinut mitologic. 



Mulţumiri 

9 


Povestea lui Murasaki este o operă de ficţiune, dar conţine 
fragmente întregi din jurnalul istoric al lui Murasaki, precum şi 
toate poemele waka din antologia ei de poezii. Cel care a realizat o 
traducere fascinantă şi bine documentată în limba engleză, precum 
şi un studiu asupra acestor lucrări este Richard Bowring: Murasaki 
Shikibu: Her Diary and Poetic Memoirs (Princeton University Press, 
1982), informaţii disponibile şi în traducerea sa revizuită, fără 
poeme, apărută sub titlul The Diary of lady Murasaki într-o ediţie 
Penguin din 1996. 

Cititorii familiarizaţi cu literatura din perioada Heian vor găsi 
numeroase ecouri ale Poveştii lui Genji, pe care le-am rescris de o 
manieră retrospectivă în versiunea mea despre viaţa lui Murasaki. 
Aceşti cititori pot consulta magnifica traducere a lui Edward 
Seidensticker, considerată un reper pentru ediţiile în engleză ale 
Poveştii lui Genji. Vor găsi, de asemenea, reflecţii împrumutate din 
însemnările de căpătâi ale lui Sei Shonagon (traducere în engleză de 
Ivan Morris), din jurnalul şi poemele lui Izumi Shikibu (traducere 
de Edwin Cranston) şi Jurnalul vremelniciei, scris de o doamnă 
cunoscută sub numele de „mama lui Michitsuna" (carte tradusă de 
Edward Seidensticker şi, recent, de Sonja Arntzen). Cea mai mare 
parte dintre referinţele istorice au fost extrase din A Tale ofFloivering 
Fortunes (Eiga Monogatari), în traducerea lui Helen şi William 
McCullough. Această lucrare remarcabilă este considerată replica 
istorică a operei de ficţiune Povestea lui Genji. Le sunt profund 
îndatorată tuturor acestor cercetători eminenţi. 

In plus, m-am inspirat din studiile realizate de diverşi specialişti 
în literatura din perioada Heian: Doris Bargen, Karen Brazell, 
Norma Field, Aileen Gatten, Thomas Harper, G. Cameron Hurst, 



Edward Kamens, Donald Keene, Earl Miner, Joshua Mostow, 
Andrew Pekarik, Esperanza Ramirez-Christiansen şi Haruo Shirane. 
In Kyoto, Okara Kiyoko a avut amabilitatea de a-mi permite să mă 
alătur faimosului ei grup de studiu prin expediţii în locuri renumite 
din Uji. In cel mai pur stil Genji, prof. Ike Kozo de la Universitatea 
Chubu mi-a trimis o rădăcină de iris după ce l-am întrebat cum 
arată specimenul botanic al plantei japoneze. Gaye Rowley mi-a 
oferit traducerea singurei ivaka din carte care nu datează din vremea 
lui Murasaki. Este scrisă de prima traducătoare de prestigiu a lui 
Murasaki, anume Yosano Akiko, la pagina 144. 

Pentru că m-au ajutat să înţeleg gustul cititorilor din vremea lui 
Murasaki, le sunt recunoscătoare lui Margret Corrigan, Mărie 
Dalby, Jennifer Futernik, Arthur Golden, Carolyn Grote, Kathy 
Kunst, Gaye Rowley, Cathleen Schwartz, John Stevenson şi Nan 
Talese. 

Profesorii H. Mack Horton, Helen McCullough, Joshua Mostow 
şi Patricia Fister au avut bunăvoinţa de a citi primele versiuni, 
oferindu-mi sfaturi şi încurajări preţioase. Prof. Doris Bargen s-a 
dovedit o companie care mi-a oferit inspiraţie intelectuală pe tot 
parcursul procesului de redactare. Ca întotdeauna, soţul meu 
Michael mi-a dăruit asistenţă editorială şi dragoste neclintită. 


Liza Dalby 
Berkeley, California, 1999