Amelie Nothomb — Metafizica Tuburilor

Amélie Nothomb 


NL. ba F. 


Metafizica 


Amelie Nothomb 


Metafizica Tuburilor 


La început nu era nimic. lar nimicul nu era nici gol, nici 
pustiit şi nu avea nevoie de nimic în afară de sine însuşi. Şi a 
văzut Dumnezeu că este bine. Pentru nimic în lume nu ar fi 
creat ceva. Nimicul nu doar că-i era prielnic: mai mult, îl 
copleşea. 

Dumnezeu avea ochii veşnic deschişi şi ficşi. Dacă ar fi 
fost închişi, nu s-ar fi schimbat nimic. Nu era nimic de văzut, iar 
Dumnezeu nu privea la nimic. Era plin şi dens ca un ou tare, cu 
care se mai asemăna prin nemişcare şi rotunjime. 

Dumnezeu era satisfacția desăvârşită. Nu voia nimic, nu 
aştepta nimic, nu percepea nimic, nu refuză nimic şi nimic nu-l 
interesa. Viaţa era deplinătate până acolo încât nu mai era 
viaţă. Dumnezeu nu trăia, ci există. 

Pentru el, propria-i existenţă nu avusese vreun început 
perceptibil. Primele fraze ale unora dintre marile cărţi sunt atât 
de discrete încât le uiţi pe dată şi ai impresia că eşti prins în 
lectură de la începutul vremurilor. Tot astfel, era cu neputinţă 
să-ţi dai seama când anume începuse Dumnezeu să existe. 
Parcă ar fi existat dintotdeauna. Dumnezeu nu avea limbaj, deci 
nu avea nici gândire. Era satietate şi eternitate. Totul dovedea 
cum nu se poate mai bine că Dumnezeu era Dumnezeu. lar 
această evidenţă nu avea nici o importanţă, fiindcă lui 
Dumnezeu nu-i păsa câtuşi de puţin că e Dumnezeu. 

Ochii fiinţelor vii posedă cea mai uimitoare dintre 
proprietăţi: privirea. Ceva mai neobişnuit nici că există. Despre 
urechile vietätilor nu se spune că au o „ascultare", nici despre 
nările lor că au o „mirosire" sau o „adulmecare”. 

Ce este privirea? Cu neputinţă de spus. Nici un cuvânt nu 
se poate apropia de strania-i esenţă. Si totuşi, privirea există. Ba 
chiar puţine sunt realităţile care există în asemenea măsură. 


Ce deosebeste ochii care au o privire de cei care nu o au? 
Această deosebire poartă un nume: viaţa. Viaţa începe acolo 
unde începe privirea. 

Dumnezeu nu avea privire. 

Singurele ocupaţii ale lui Dumnezeu erau deglutiţia, 
digestia şi, ca o consecinţă directă, excretia. Aceste activităţi 
vegetative treceau prin corpul lui Dumnezeu fără ca el să prindă 
de veste. Hrana, mereu aceeaşi, nu era destul de tentantă ca să 
o bage în seamă. Nici băutura nu avea alt statut. Dumnezeu 
deschidea toate orificiile necesare pentru ca alimentele solide şi 
lichide să treacă prin el. 

Este şi motivul pentru care, în acest stadiu al dezvoltării 
lui, îl vom numi pe Dumnezeu „tubul". 

Există o metafizică a tuburilor. Cu privire la furtunuri, 
Slawomir Mrozek a scris cuvinte despre care nu se ştie dacă 
sunt tulburător de adânci sau minunat de hazlii. Poate că sunt şi 
una, şi alta: tuburile sunt stranii combinaţii de plin şi de gol, 
materie găunoasă, o membrană de existenţă ce protejează un 
fascicul de inexistenţă. Furtunul este versiunea flexibilă a 
tubului: deşi e moale, rămâne la fel de enigmatic. Dumnezeu 
avea supletea furtunului, dar rămânea rigid şi inert, 
confirmându-şi astfel natura de tub. Se bucura de serenitatea 
absolută a cilindrului. Filtra universul şi nu retinea nimic. 

Părinţii tubului erau nelinistiti. Chemară medici să se 
aplece asupra cazului acestui segment de materie care nu părea 
să trăiască. 

Doctorii îl întoarseră pe o parte şi pe alta, îi dădură palme 
peste unele articulaţii ca să vadă dacă are mecanisme reflexe şi 
constatară că nu avea. Ochii tubului nici nu clipiră când doctorii 
îi examinară cu o lampă. 

— Copilul ăsta nu plânge niciodată şi nu se mişcă 
niciodată. Un sunet nu-i iese din gură, ziseră părinţii. 

Medicii diagnosticară o „apatie patologică", fără să-şi dea 
seama că era o contradicţie în termeni: 

— Copilul dumneavoastră este o legumă. E foarte 
îngrijorător. 

Părinţii se simţiră usurati auzind ceea ce li se păru a fi o 
veste bună. O legumă însemna viaţa. 

— Trebuie spitalizat, decretară doctorii. 


Părinţii nu luară în seamă acest imperativ. Aveau deja doi 
copii care aparţineau speciei umane: nu găseau că ar fi 
inacceptabil să mai aibă, pe deasupra, şi o progenitură vegetală. 
Ba chiar erau aproape înduioşaţi. 

II numiră cu delicateţe „Planta”. 

Aici se înşelau cu toţii. Căci plantele, inclusiv legumele, 
deşi au o viaţă imperceptibilă pentru ochiul omenesc, au totuşi o 
viaţă. Freamătă la apropierea furtunii, plâng de bucurie în 
revărsatul zorilor, îmbracă o platoşă de dispreţ când sunt 
agresate şi se prind în dansul celor şapte văluril când vine 
vremea polenizării. Că au o privire nu încape îndoială, deşi 
nimeni nu ştie unde le sunt pupilele. 

Pe când tubul era pură pasivitate. Nimic nu-l afecta, nici 
schimbarea vremii, nici căderea nopţii, nici sumedenia de mici 
emoţii ale fiecărei zile, nici mările, inefabilele mistere ale tăcerii. 

Cutremurele de pământ săptămi-nale din Kansai, care-i 
făceau să plângă de spaimă pe cei doi fraţi mai mari, nu aveau 
nici o putere asupra lui. Scara Richter era pentru alţii, într-o 
seară, un seism de 5,6 grade zgudui muntele pe care trona 
casa; plăci din tavan s-au prăbuşit peste leagănul tubului. Când 
l-au scos de dedesubt, era nepăsarea întruchipată: ochii lui îi 
pironeau fără să-i vadă pe necioplitii care veniseră să-l 
deranjeze sub dărâmături, unde îi era cald şi bine. 

Părinţii erau amuzati de impasibilitatea Plantei lor şi 
hotărâră să o pună la încercare. Aveau să nu-i mai dea să bea şi 
să mănânce până când nu cerea singură: în felul acesta, până la 
urmă avea să fie silită să reacționeze. 

Işi găsiră însă naşul: tubul acceptă inanitia aşa cum le 
accepta pe toate, fără umbră de dezaprobare sau asentiment. A 
mânca sau a nu mânca, a bea sau a nu bea pentru el erau 
totuna: a fi sau a nu fi, aceasta nu-i era întrebarea. 

La capătul celei de-a treia zile, înfricoşaţi, părinţii îl 
examinară: slăbise un pic, iar buzele-i întredeschise erau uscate, 
însă nu părea să se simtă mai rău. Îi administrară un biberon cu 
apă îndulcită pe care-o înghiţi fără tragere de inimă. 

— Copilul ăsta ar fi murit fără să se plângă, spuse mama 
cu groază. 

— Să nu le spunem medicilor, zise tatăl. Ne-ar considera 
nişte sadici. 


În realitate, părinţii nu erau sadici, ci doar înspăimântați 
să constate că odraslei lor îi lipsea instinctul de supravieţuire. Le 
trecu prin minte şi ideea că bebeluşul nu era o plantă, ci un tub, 
dar alungară pe dată acest gând insuportabil. 

Prin natura lor, părinţii nu-şi prea făceau griji, aşa că 
uitară episodul înfometării. Aveau trei copii: un băiat, o fată şi o 
legumă. Diversitatea asta le plăcea cu atât mai mult cu cât cei 
doi fraţi mai mari nu mai conteneau să alerge, să sară. Să tipe, 
să se ciondănească şi să născocească alte şi alte prostii: 
trebuiau să fie tot timpul pe aproape ca să-i supravegheze. 

Cel puţin cu ultimul nu aveau asemenea griji. Puteai să-l 
laşi zile întregi fără baby-sitter: seara, îl găseai în aceeaşi poziţie 
ca şi dimineaţa, îi schimbai scutecele, îl hrăneai, şi-atâta tot. Un 
peşte roşu într-un acvariu le-ar fi dat mai multă bătaie de cap. 

Undo mai pui că, dincolo de lipsa privirii, tubul avea o 
înfăţişare normală: era un bebeluş frumos, liniştit, pe care-l 
puteai arăta musafirilor fără să roşeşti. Ceilalţi părinţi erau chiar 
invidioşi. 

De fapt. Dumnezeu era întruparea forţei de inertie - cea 
mai puternică dintre foite. Dar şi cea mai paradoxală dintre 
forţe: ce poate fi mai bizar decât puterea de nestăvilit emanată 
de ceea ce nu se mişcă? Forţa de inertie este puterea larvarului. 
Când un popor refuză un progres uşor de înfăptuit, când un 
vehicul împins de zece bărbaţi nu se urneşte din loc, când un 
copil lâncezeşte în faţa televizorului ceasuri întregi, când o idee 
a cărei inutilitate a fost dovedită continuă să facă rău, 
descoperi, stupefiat, îngrozitoarea putere a neclintirii. Asta era 
puterea tubului. 

Nu plângea niciodată. Nici măcar la naştere nu plmsese şi 
nu scosese vreun sunet. Fără îndoială, lumea nu-i părea nici 
tulburătoare, nici emoţionantă. 

La început, mama încercase să-i dea sin. Nici o luminiţă nu 
se aprinsese în ochii bebelusului la vederea ţiţei hränitoare: 
rămase cu nasul în ea, fără să facă nimic. Contrariată, mama îi 
strecură sfârcul în gură. Dumnezeu abia catadicsi să sugă. 
Mama hotărî atunci să nu-l alăpteze. Avea dreptate; biberonul 
se potrivea mai bine cu natura lui de tub, care se recunoştea în 
acest recipient cilindric, pe când rotunjimea mamară nu-i sugera 
nici o legătură de rudenie. Ca urmare, mama îl hrănea de câteva 
ori pe zi cu biberonul, fără să ştie că asigură astfel conexiunea 


între două tuburi. Alimentarea lui Dumnezeu ţinea de munca 
instalatorului. 

„Totul curge", „totul e mişcare", „nu te scalzi niciodată de 
două ori în acelaşi râu" etc. Bietul Heraclit şi-ar fi luat singur 
zilele dacă l-ar fi întâlnit pe Dumnezeu, care era negarea viziunii 
sale fluide asupra universului. Dacă tubul ar fi posedat vreo 
formă oarecare de limbaj, i-ar fi replicat gânditorului din Efes: 
„Totul încremeneşte", „totul e inertie", „te scalzi întotdeauna în 
aceeaşi baltă" etc. 

Din fericire, nici o formă de limbaj nu este posibilă fără 
ideea de mişcare, care este unul dintre motoarele iniţiale ale 
acestuia. lar fără limbaj nu este posibilă nici un fel de gândire. 
Conceptele filosofice ale lui Dumnezeu nu puteau fi, aşadar, nici 
gândite, nici comunicate: ca atare, nu puteau face rău nimănui, 
ceea ce era bine, fiindcă asemenea principii ar fi şubrezit 
moralul umanităţii pentru multă vreme. 

Părinţii tubului erau de naţionalitate belgiană. În 
consecinţă, Dumnezeu era belgian, ceea ce explica destule 
dezastre încă de la începutul vremurilor. Faptul nu are cu nimic 
surprinzător în sine: Adam şi Eva vorbeau în flamandă, lucru 
dovedit ştiinţific cu câteva secole în urmă de un preot belgian. 

Tubul găsise o rezolvare ingenioasă a disputelor lingvistice 
naţionale: nu vorbea, nu zisese niciodată nimic, ba chiar nu 
scosese niciodată cel mai mic sunet. 

Însă nu atât mutenia, cât imobilitatea să îi neliniştea pe 
părinţi, împlini un an fără să fi apucat să schiteze prima mişcare. 
Ceilalţi copilaşi erau la primii lor paşi, la primele surâsuri, făceau 
şi ei ceva pentru prima oară. Dumnezeu înfăptuia în continuare 
primul său absolut nimic. 

Lucrul era cu atât mai straniu cu cât Dumnezeu creştea. 
Creşterea lui era perfect normală. Numai creierul nu ţinea pasul. 
Părinţii îl priveau perplecşi: în casa lor exista un neant care 
ocupa din ce în ce mai mult loc. 

Curând, leagănul deveni prea mic. Trebuiră să 
transplanteze tubul în pătuţul de tip tarc care fusese folosit şi de 
fratele şi sora lui. 

— Poate că schimbarea o să-l trezească, nădăjdui mama. 

Schimbarea nu a schimbat nimic. 

Încă de la începutul universului, Dumnezeu dormea în 
camera părinţilor. Nu-i stingherea absolut deloc. Şi o plantă 


ornamentală ar fi fost mai zgomotoasă decât el. Nici măcar nu 
se uita la ei. 

Timpul este o invenţie a mişcării. Cine nu se mişcă nu 
vede cum trece timpul. 

Tubul nu avea nici urmă de conştiinţă a duratei, împlini doi 
ani la fel cum ar fi împlinit două zile sau două secole. Tot nu-şi 
schimbase poziţia, şi nici nu încercase măcar să şi-o schimbe: 
rămânea culcat pe spate, cu braţele de-a lungul corpului, ca un 
minuscul gigant. 

Mama îl luă atunci de subtiori ca să-l ridice în picioare; 
tatăl îi puse minutele pe zăbrelele pätutului ca să ştie că trebuie 
să se ţină de ele. Dădură drumul edificiului astfel obţinut: 
Dumnezeu căzu pe spate şi îşi continuă netulburat meditaţia. 

— Are nevoie de muzică, zise mama. Copiilor le place 
muzica. 

Mozart, Chopin, discurile cu 101 Dalmatieni, Beatleşii şi 
cântările de shaku hachi2 se soldară cu o egală lipsă de reacţie 
din partea sensibilităţii lui. 

Părinţii renunţară să mai facă un muzician din el. De altfel, 
renunţară să mai facă din el o fiinţă omenească. 

Privirea este o alegere. Cel care priveşte decide să se 
fixeze asupra unui anumit lucru şi, inevitabil, să nu mai dea 
atenţie restului câmpului vizual. Tocmai de aceea, privirea, 
esenţa vieţii, este în primul rând un refuz. 

A trăi înseamnă a refuza. Cel care acceptă totul nu 
trăieşte în mai mare măsură decât gaura de la chiuvetă. Ca să 
trăieşti, trebuie să fii capabil să nu mai pui pe acelaşi plan, 
deasupra ta, două lucruri: mama şi tavanul. 

Trebuie să-l refuzi pe unul din ele şi să alegi să te 
interesezi fie de mamă, fie de tavan. Singura alegere proastă 
este absenţa unei alegeri. 

Dumnezeu nu refuzase nimic pentru că nu alesese nimic. 
De aceea, nici nu trăia. 

În clipa când se nasc, bebeluşii ţipă. Acest urlet de durere 
este deja o revoltă, iar această revoltă este deja un refuz. De 
aceea, viaţa începe în ziua când te naşti, şi nu înainte, orice-ar 
spune alţii. 

Tubul nu emisese nici cel mai firav decibel atunci când 
venise pe lume. 


Medicii stabiliseră totuşi că nu era nici surd, nici mut, nici 
orb. Era doar o chiuvetă căreia îi lipsea dopul. Dacă ar fi putut 
vorbi, ar fi repetat fără întrerupere unul şi acelaşi cuvânt: „da". 

Oamenii consacră un adevărat cult regularitätii. Le place 
să creadă că evoluţia rezultă dintr-un proces normal şi natural; 
specia umană ar fi guvernată de un soi de fatalitate biologică 
interioară care a determinat-o să renunţe la mersul în patru labe 
în jurul vârstei de un an sau să facă primii paşi după câteva 
milenii. 

Nimeni nu vrea să creadă în accidente. Acestea, expresie 
fie a unei fatalitäti exterioare, ceea ce e deja supărător, fie a 
întâmplării, ceea ce e şi mai rău, sunt izgonite din imaginarul 
omenesc. Dacă cineva ar îndrăzni să spună: „Numai printr-un 
accident, pe la vârsta de un an, am făcut primii paşi" sau 
„Numai printr-un accident, într-o bună zi, omul a făcut pe 
bipedul", ar fi socotit fără întârziere nebun. 

Teoria accidentelor este inacceptabilă, deoarece dă de 
înţeles că lucrurile s-ar fi putut petrece şi altfel. Oamenii nu 
admit ideea că unui copil în vârstă de un an s-ar putea să nu-i 
treacă prin minte să meargă pe picioarele lui; ar însemna să 
admită că şi omului s-ar fi putut să nu-i treacă prin minte să 
meargă pe picioare. Şi cine ar putea crede că o specie atât de 
strălucită ar fi putut să nu se gândească la aşa ceva? 

La doi ani, tubul nici măcar nu experimentase mersul 
patruped - şi, de altfel, nici mişcarea. Nici sunetul nu-l 
experimentase vreodată. Adulții deduceau de aici că în evoluţia 
lui se produsese un blocaj. In ruptul capului nu ar fi putut 
deduce că bebeluşul nu avusese încă parte de un accident; 
fiindcă cine ar putea crede că, în lipsa accidentului, omul ar 
rămâne perfect inert? 

Există accidente fizice şi accidente mintale. Oamenii 
neagă hotărât existenţa acestora din urmă: despre ele nu se 
vorbeşte niciodată ca despre un motor al evoluţiei. 

Or, în devenirea omului, nu există nimic mai important 
decât accidentele mintale. Accidentul mintal este un fir de praf 
intrat din întâmplare în scoica creierului, în pofida protecţiei 
asigurate de cochiliile zăvorâte ale cutiei craniene. Brusc, 
materia fragedă ce trăieşte în adâncul craniului este tulburată, 
înnebunită, ameninţată de lucrul acela străin care s-a strecurat 
înăuntru; scoica vegetând până atunci în tihnă declanşează 


alarma şi caută un mijloc de apărare. Inventează o substanţă 
minunată, sideful, cu care înveleşte particula intrusă pentru a şi- 
o încorpora, şi creează astfel perlă. 

Se poate întâmpla şi ca accidentul mintal să fie secretat, 
de creierul însuşi: acestea sunt accidentele cele mai misterioase 
şi cele mai grave. Fără motiv, o circumvolutiune de materie 
cenuşie dă naştere unei idei teribile, unui gând înfricoşător - şi, 
într-o secundă, liniştea minţii s-a dus pe vecie. Virusul lucrează. 
Cu neputinţă să-l mai opresti. 

Atunci, neavând încotro, fiinţa iese din toropeala ei. Pentru 
înspăimântătoarea şi neformulabila dilemă care o torturează, ea 
caută şi găseşte mii de soluţii nepotrivite, începe să meargă, să 
vorbească, adoptă câte şi mai câte atitudini inutile prin care 
nădăjduieşte să o scoată cumva la capăt. 

Nu numai că nu o scoate la capăt, dar îşi mai şi 
înrăutăţeşte situaţia. Cu cât vorbeşte mai mult, cu atât înţelege 
mai puţin, iar cu cât merge mai mult, cu atât bate mai mult 
pasul pe loc. Foarte repede, îşi va regreta viaţa larvară, însă nu 
va îndrăzni să o recunoască faţă de sine. 

Şi totuşi, există fiinţe care nu se supun legii evoluţiei şi nu 
se confruntă cu nici un accident fatal. Acestea sunt legumele 
clinice. Medicii se apleacă asupra cazului lor. In realitate, ele 
sunt ceea ce noi am vrea să fim. Şi, dimpotrivă, viaţa ar trebui 
văzută ca o proastă funcţionare. 

Era o zi ca toate celelalte. Nu se întâmplase nimic 
deosebit. Părinţii îşi exercitau meseria de părinţi, copiii îşi 
executau misiunea de copii, tubul se concentra asupra vocației 
sale cilindrice. 

Şi totuşi, a fost ziua cea mai importantă din istoria lui. Ca 
atare, nu i s-a păstrat nici o urmă. Tot aşa cum nu s-a păstrat 
nici o mărturie despre ziua în care omul a stat în picioare pentru 
prima dată sau despre cea când a înţeles, în sfârşit, moartea. 
Evenimentele cruciale ale omenirii au trecut aproape 
neobservate. 

Brusc, casa prinse să răsune de urlete, înmărmurite la 
început, mama şi guvernanta încercară să afle care era originea 
tipetelor. Intrase o maimuţă în casă? Scăpase vreun nebun de la 
balamuc? 


În disperare de cauză, mama se duse să se uite în camera 
ei. Şi ce văzu acolo o năuci: Dumnezeu şedea în pătuţul lui şi 
urlă atâta cât poate urla un copilaş de doi ani. 

Mama se apropie de scena mitologică: nu mai recunoştea 
ceea ce, doi ani la rând, constituise o privelişte atât de 
liniştitoare. Copilaşul îşi tinuse dintotdeauna ochii larg deschişi 
şi ficşi, astfel încât culoarea lor verde-cenuşie fusese uşor de 
identificat; acum, pupilele îi erau complet negre, negre ca un 
peisaj pârjolit. 

Ce putuse fi atât de puternic încât să ardă ochii aceia 
deschişi la culoare şi să-i facă negri ca tăciunele? Ce lucru atât 
de groaznic se putuse întâmpla încât să-l trezească dintr-un 
somn aşa de lung şi să-l transforme în maşina aceea de scos 
tipete? 

Exista o singură certitudine: copilul era furios. O mânie 
cumplită îl smulsese din torpoare şi, cu toate că nimeni nu-i 
cunoştea originea, motivul trebuia să fi fost foarte grav, având 
în vedere proporțiile ei. 

Fascinată, mama veni să-şi ia odrasla în braţe. Trebui să o 
lase imediat în pătuţ, întrucât dădea din mâini şi din picioare, 
lovind-o. 

Dădu fugă în casă strigând: „Planta nu mai e o plantă!" îl 
chemă pe tată să vină şi el la locul evenimentului. Fratele şi sora 
fură poftiţi să se minuneze în faţa sfintei minuni a lui Dumnezeu. 

După câteva ore, acesta se opri din urlat, dar ochii îi 
rămaseră tot negri de furie. Ţintui cu o privire grea de supărare 
omenirea ce-l înconjura. Apoi, istovit de atâta proastă dispoziţie, 
se lungi şi adormi. 

Familia aplaudă. Toţi fură de părere că era o veste 
minunată. În sfârşit, copilul trăia. 

Cum să explici această naştere la doi ani de la venirea pe 
lume? 

Nici un medic nu putu să descopere cheia misterului. Era 
ca şi cum copilul ar fi avut nevoie de doi ani suplimentari de 
sarcină extrauterină pentru a deveni operaţional. 

Bine, dar de ce atâta mânie? Singura cauză care putea fi 
întrezărită era accidentul mintal, în creierul lui apăruse ceva cei 
se păruse de nesuportat. 

Şi, într-o secundă, materia cenuşie începuse să lucreze. 
Influxuri nervoase străbătuseră botul acela de carne. Corpul 


făcuse primele mişcări. Tot astfel, cele mai mari imperii se pot 
prăbuşi clin motive imposibil de cunoscut. E deajuns un 
bobârnac, şi minunätii de prunci nemiscati precum stanele de 
piatră se preschimbă în fiare care nu ştiu decât să zbiere. 
Uimitor este că familiile lor sunt încântate. 

Sic transit iubi gloria. 

Tatăl era surescitat de parcă i s-ar fi născut al patrulea 
copil. 

Îşi sună mama, care locuia la Bruxelles. 

— Planta s-a trezit! la un avion şi vino! 

Bunica spuse că trebuia să-şi facă la croitor câteva taioare 
înainte să vină: era o femeie foarte elegantă. Astfel că vizita ei 
era amânată cu câteva luni. 

Până una alta, părinţii începeau să regrete leguma de 
odinioară. Lui Dumnezeu nu-i mai trecea mânia. Aproape că 
trebuiau să-i arunce biberonul, de frică să nu încaseze o 
lovitură. 

Putea să se calmeze preţ de câteva ceasuri, dar nu ştiai 
niciodată la ce trebuia să te aştepţi după aceea. 

Noul scenariu era următorul: profitau de un moment când 
copilaşul era liniştit pentru a-l lua şi a-l pune în tarcul lui. Mai 
întâi rămânea ca năuc, contemplând jucăriile ce-l înconjurau. 
Încet-încet, îl cuprindea o mare nemulţumire, îşi dădea seama 
că acele obiecte existau dincolo de el, fără să aibă nevoie de 
domnia lui. Asta nu-i era pe plac, aşa că se punea pe tipat. Pe 
de altă parte, observase că părinţii şi sateliții lor produceau cu 
ajutorul gurii sunete articulate foarte precise: prin acest 
procedeu păreau să controleze lucrurile, să şi le anexeze. 

Ar fi vrut să facă şi el aşa. Să dai nume întregului univers 
nu era oare una dintre principalele prerogative divine? Arăta 
atunci cu degetul spre o jucărie şi deschidea gura pentru a o 
aduce la existenţă, dar sunetele pe care le producea nu 
alcătuiau înlănţuiri coerente. Era din cale-afară de surprins, 
pentru că se simţea perfect capabil să vorbească. După ce-şi 
revenea din uimire, considera că o asemenea situaţie era 
umilitoare şi insuportabilă. Se mânia şi începea să-şi reverse 
furia prin urlete. 

lată care era sensul tipetelor sale: 

— Voi vă miscati buzele şi iese limbaj! Eu le misc pe ale 
mele şi nu iese decât zgomot! Aşa o nedreptate e cu neputinţă 


de îndurat! Am să răcnesc până când răcnetele mele or să se 
prefacă în cuvinte! 

Şi iată care era interpretarea mamei: 

— Să fii încă un bebeluş la doi ani nu-i ceva normal, îşi dă 
seama de întârzierea lui şi se enervează. 

Fals: Dumnezeu nu era câtuşi de puţin în întârziere. Cine 
zice întârziere zice comparaţie. Dumnezeu nu se compara. 
Simţea în el o putere de uriaş şi se scandaliza descoperind că nu 
este în stare să o folosească. Gura nu voia să-l asculte. Nu se 
îndoia nici o clipă de dumnezeirea lui şi era indignat că propriile- 
i buze nu păreau să fie la curent. 

Mama se apropia de el şi rostea răspicat cuvinte simple: 

— Tati! Mami! 

Dumnezeu era furios că mama îi propune imitatii atât de 
prosteşti: adică nu ştia cu cine are de-a face? El era stăpânul 
limbajului! Niciodată nu se va înjosi să repete „Mami" şi ,Tati". 
Ca să se răzbune, urla mai dihai ca înainte. 

Treptat, părinţii începură să-l pomenească pe copilul lor 
de odinioară. Făcuseră oare un schimb avantajos? Inainte aveau 
o odraslă liniştită şi misterioasă, iar acum vedeau că au un pui 
de doberman. 

— Îţi mai aduci aminte ce drăguță era Planta, cu ochii ei 
mari şi senini? Şi cum ne mai odihneam nopţile! Somnul lor se 
dusese pe apa sâmbetei: Dumnezeu era insomnia întruchipată. 
Abia dacă dormea două ceasuri pe noapte. Şi cum nu mai 
dormea, cum îşi manifesta mânia prin tipete. 

— Hai, ajunge! Îl dojenea tatăl. Ştim că ţi-ai petrecut doi 
ani de zile motäind. Totuşi, nu-i un motiv ca să nu mai laşi pe 
nimeni să doarmă. 

Dumnezeu se purta ca Ludovic al XIV-lea: nu suporta ca 
lumea să doarmă dacă el nu dormea, să mănânce dacă el nu 
mânca, să se plimbe dacă el nu se plimbă şi să vorbească dacă 
nu vorbea şi el. În special ultimul lucru îl scotea din minţi. 

Medicii nu au înţeles noua stare, cum nu o înţeleseseră 
nici pe cea dinainte: „apatia patologică" se transformase în 
„iritabilitate patologică" fără ca nici o analiză să explice 
diagnosticul. Preferară să recurgă la un fel de înţelepciune 
populară: 

— Asta-i ca să compenseze cei doi ani dinainte. Copilul 
dumneavoastră are să se calmeze până la urmă. 


„Dacă nu cumva apuc să-l arunc pe geam până atunci", îşi 
zicea mama exasperată. 

Taioarele bunicii fură terminate. Bunica le puse într-o _ 
valiză, trecu pe la coafor, apoi luă avionul Bruxelles-Osaka. In 
1970, acesta făcea cursa cam în douăzeci de ore. 

Părinţii o aşteptau la aeroport. Nu se mai văzuseră din 
1967: fiul fu îmbrăţişat, nora, complimentată, iar Japonia, 
admirată. 

Pe drumul spre munte, vorbiră despre copii: cei doi mai 
mari erau minunati, al treilea, în schimb, era o problemă. „Ne- 
am săturat de el!" 

Bunica îi asigură că totul avea să se rezolve. 

Frumuseţea casei o fermecă. „Ce poate fi mai japonez?", 
exclamă ea privind sala de tatami şi grădina care, în acel 
februarie, îmbrăca deja strai alb sub prunii în floare. 

Pe cei doi copii mai mari nu-i mai văzuse de trei ani de 
zile. Se minună auzind că băiatul are 7 ani, iar fetiţa -5. Ceru 
atunci să fie prezentată celui de-al treilea copil, pe care nu-l mai 
văzuse niciodată. 

Nimeni nu voi să o însoţească în bârlogul monstrului: „E 
prima pe stânga, nu ai cum să nu nimeresti". Din depărtare, se 
auzeau urlete răguşite. Bunica luă ceva din geanta ei de voiaj şi 
păşi vitejeşte spre arenă. 

Doi ani şi jumătate. Tipete, furie, ură. Lumea este 
inaccesibilă pentru mâinile şi glasul lui Dumnezeu. Jur-împrejur, 
zăbrelele pătuţului. Dumnezeu e întemnițat. Ar vrea să facă rău 
şi nu poate. Se răzbună pe cearşaf şi plapumă, pe care le 
loveşte crunt cu picioarele. 

Deasupra, tavanul cu fisurile pe care le ştie pe de rost. Nu 
are alţi interlocutori, aşa că asupra lor îşi revarsă, urlând, 
disprețul. Evident, tavanul nici nu se sinchiseşte. Dumnezeu se 
enervează. 

Brusc, un chip necunoscut şi cu neputinţă de identificat îi 
umple întreg câmpul vizual. Ce să fie? O fiinţă omenească, un 
adult, de acelaşi sex ca şi mama, pare-se. Odată depăşit primul 
moment de surpriză, Dumnezeu îşi manifestă nemulţumirea 
horcăind prelung. 

Chipul surâde. Dumnezeu ştie: vor. Să-l amăgească. Nu 
ţine. Îşi arată dinţii. Din gura chipului curg cuvinte. Dumnezeu 


boxează cuvintele din zbor. Pumnii lui strânşi izbesc sunetele şi 
le fac K. O. 

Dumnezeu ştie că, după aceea, chipul va încerca să 
întindă mâna spre el. Are experienţă: adulţii îşi apropie tot 
timpul degetele de figura lui. Decide că va musca arătătorul 
necunoscutei. Se pregăteşte. 

Într-adevăr, o mina apare în câmpul său vizual, dar - 
stupoare! 

— Ţine între degete un baton albicios. Dumnezeu nu a 
văzut niciodată aşa ceva şi uită să mai tipe. 

— E ciocolată albă din Belgia, îi spune bunica copilaşului 
pe care îl descoperă. 

Dintre toate aceste cuvinte, Dumnezeu nu înţelege decât 
„alb": ştie, l-a văzut în lapte şi pe pereţi. Celelalte vocabule, 
„ciocolată" şi mai ales „Belgia“, sunt de nepătruns. Intre timp, 
batonul i-a ajuns în dreptul gurii. 

— E de mâncat, spune glasul. Mâncat: Dumnezeu ştie. E 
un lucru cu care se îndeletniceşte adesea. Mâncat înseamnă 
biberonul, piureul cu bucățele de carne, banana terciuită cu măr 
ras şi sucul de portocale. 

Mâncatul miroase. Batonul albicios are un miros pe care 
Dumnezeu nu-l ştie. Miroase mai bine decât săpunul sau alifia. 
Lui Dumnezeu Îi e frică şi poftă în acelaşi timp. Se strâmba de 
dezgust şi salivează de dorinţă. 

Într-o tresărire de curaj, apucă noutatea cu dinţii şi o 
mestecă, dar nu e nevoie, se topeşte pe limbă, îi căptuşeşte 
cerul gurii, i-o umple toată - şi minunea se întâmpla. 

Voluptatea îi urcă la cap, îi sfredeleşte creierii şi face să 
răsune înăuntru un glas pe care nu l-a mai auzit până acum: 

— Sunt eu! Eu trăiesc! Eu vorbesc! Eu nu sunt nici ,el", 
nici „dânsul", sunt eu! NU ai să mai spui ,el" ca să vorbeşti 
despre tine, ai să spui ,eu". Şi tot eu îţi sunt cel mai bun prieten: 
eu îţi dăruiesc plăcerea. 

Atunci m-am născut eu, la vârsta de doi ani şi jumătate, în 
februarie 1970, în munţii din Kansai, în satul Shukugawa, sub 
ochii bunicii mele dinspre tată, prin harul ciocolatei albe. 

Glasul, care de atunci nu a mai tăcut niciodată, continuă 
să vorbească în capul meu: 

— E bun, e dulce, se topeşte-n gură, mai vreau Î 

Am muşcat iar din baton, mormăind. 


— Pläcerea e o minune care mă învaţă că eu sunt eu. În 
eu îşi află sălaş plăcerea. Plăcerea sunt eu: de fiecare dată când 
va exista plăcere, voi exista şi eu. Nici plăcere fără mine, nici eu 
fără plăcere! 

Batonul dispărea în mine, îmbucătură cu îmbucătură. 
Glasul urla din ce în ce mai tare în capul meu: 

— Trăiască eu! Sunt nemaipomenită ca voluptatea pe care 
eu o simt şi eu am inventat-o! Fără mine, ciocolata asta co 
bucată de nimic, în gura mea, se transformă însă în plăcere. Are 
nevoie de mine. 

Gândurile acestea se traduceau prin eructatii sonore din 
ce în ce mai entuziaste. Găseam nişte ochi cât toate zilele, 
bâtâiam din picioare de fericire. Simţeam că lucrurile se 
întipăreau într-o porţiune moale a creierului meu care păstra 
câtc o urmă din toate. 

Bucată cu bucată, ciocolata intrase în mine. Mi-am dat 
atunci seama că la capătul răposatei bunätäti se afla o mână şi 
că la capătul acelei mâini se afla un corp, iar deasupra lui, un 
chip binevoitor. În mine, glasul zise: 

— Nu ştiu cine eşti, dar având în vedere ce mi-ai adus de 
mâncare, eşti o fiinţă de treabă. 

Cele două mâini îmi ridicară trupul din pătuţ şi m-am trezit 
în nişte braţe necunoscute. 

Părinţii mei văzură stupefiaţi cum bunica venea cu 
zâmbetul pe buze, ducând în braţe o copilă cuminte şi 
mulţumită. 

— V-o prezint pe bună mea prietenă, spuse ea 
triumfătoare. 

M-am lăsat trecută din braţe în braţe cu bunătate. Tata şi 
mamă nu-şi mai reveneau după metamorfoză: erau fericiţi, dar 
şi vexati. O descusură pe bunică. 

Ea se feri cu străşnicie să le dezvăluie natura armei 
secrete la care apelase. Preferă să lase să plutească o undă de 
mister. O bănuiră că ar avea daruri demonologice. Nimeni nu 
prevăzuse că fiară avea să-şi aducă aminte de exorcizare. 

Albinele ştiu că numai mierea le dă larvelor poftă de viaţă. 
Ele nu ar aduce pe lume nişte lucrătoare atât de înfocate pentru 
a le hrăni cu piure şi cu bucățele de carne. Mama avea teoriile ei 
despre zahăr, pe care-l socotea vinovat de toate suferinţele 


omenirii. Şi totuşi, numai datorită „otrăvii albe" (cum îi spunea 
ea) are un al treilea copil cu o dispoziţie acceptabilă. 

Eu una mă înţeleg. La vârsta de doi ani, ieşisem din 
torpoarea mea şi descoperisem că viaţa e o vale a plângeri 
unde mănânci morcovi fierti cu pulpă de porc. Trebuie să fi avut 
sentimentul că fusesem dusă de nas. De ce să te mai dai de 
ceasul morţii ca să te naşti dacă nu tocmai pentru a cunoaşte 
plăcerea? Adulții au acces la câte şi mai câte soiuri de voluptäti, 
dar copilaşilor numai bunătăţile le pot deschide porţile 
delectării. 

Bunica îmi umpluse gura de dulceaţă: pe dată, animalul 
furios aflase că există o justificare pentru atâta neplăcere, că 
trupul şi mintea sunt făcute pentru a te umple de bucurie şi că, 
prin urmare, nu trebuie să fii supărat nici pe universul întreg, 
nici pe tine însuţi fiindcă trăieşti. Plăcerea a profitat de ocazie 
pentru a-şi numi instrumentul: i-a spus „eu" -nume pe care l-am 
păstrat. 

Există încă de foarte multă vreme o imensă categorie de 
imbecili care opun senzualitatea inteligenţei, E un cerc vicios: se 
lipsesc de voluptate ca să-şi dezvolte capacităţile intelectuale, 
ceea ce are ca rezultat o secătuire. Devin din ce în ce mai 
stupizi, ceea ce le întăreşte convingerea că sunt sclipitori - căci 
de la prostie încoace nu s-a inventat nimic mai potrivit pentru a- 
ti da impresia că eşti inteligent. 

Delectarea te face să te pleci cuprins de admiraţie în faţa 
a ceea ce o face cu putinţă, plăcerea deşteaptă mintea şi o 
îndeamnă la agerime, dar şi la profunzime. E o magie atât de 
puternică încât, în lipsa voluptätii, ideea de voluptate e deajuns. 
O dată ce această noţiune există, fiinţa este salvată, frigiditatea 
triumfătoare se condamnă însă la preamărirea propriului neant. 

Intâlnim prin saloane oameni care se laudă sus şi tare că 
s-au lipsit de cutare sau cutare deliciu vreme de douăzeci şi 
cinci de ani. Intâlnim, de asemenea, idioţi fără pereche care îşi 
fac un titlu de glorie din faptul că niciodată nu ascultă muzică, 
nu deschid o carte sau nu merg la cinematograf. Mai sunt şi cei 
care speră să trezească admiraţia prin castitatea lor fără pată. 
Chiar că trebuie să se fălească cu ea: atâta mulţumire vor avea 
şi ei în viaţă. 

Dăruindu-mi o identitate, ciocolată albă, îmi dăduse şi o 
memorie: începând din februarie 1970, îmi amintesc totul. La ce 


bun să-ţi aminteşti lucruri care nu sunt legate de plăcere? 
Amintirea este unul dintre aliaţii absolut indispensabili ai 
voluptätii. 

O afirmaţie atât de exagerată precum „îmi amintesc totul" 
nu are nici o şansă să fie crezută de toată lumea. Nu contează. 
Fiind vorba de un enunţ atât de puţin verificabil, nu văd deloc ce 
interes aş avea să fiu credibilă. 

Fără îndoială, nu-mi amintesc grijile părinţilor, 
conversațiile lor cu prietenii etc. În schimb, nu am uitat nimic 
din ce merita ţinut minte: verdele lacului în care am învăţat să 
înot, mirosul grădinii, gustul alcoolului de prune încercat pe 
ascuns sau alte descoperiri intelectuale. 

Înainte de ciocolată albă, nu-mi amintesc de nimic: trebuie 
să mă încred în mărturia apropiaților mei, reinterpretată prin 
grija mea. După aceea, informaţiile mele sunt de primă mână: 
însăşi mâna care scrie. 

Am devenit genul de copilă la care visează părinţii: 
deopotrivă cuminte şi dezgheţată, tăcută şi prezentă, poznaşă şi 
chibzuită, entuziastă şi metafizică, ascultătoare şi independentă. 
Totuşi, bunica şi dulciurile ei nu au rămas în Japonia decât o 
lună: a fost însă deajuns. Noţiunea de plăcere mă făcuse 
operaţională. Tata şi mama se simțeau usurati: după ce 
avuseseră doi ani o legumă, apoi şase luni o fiară turbată, aveau 
în sfârşit ceva mai mult sau mai puţin normal, începură să mă 
desemneze printr-un prenume. 

A fost nevoie, ca să folosesc expresia consacrată, „să 
recuperez timpul pierdut" (eu una nu credeam că-l pierdusem): 
la doi ani şi jumătate, o fiinţă omenească este datoare să 
meargă şi să vorbească. Am început cu mersul, cum e obiceiul. 
Nu trebuia să muţi munţii din loc: te ridicai în picioare, te lăsai în 
faţă, te propteai într-un picior, pe urmă repetai pasul de dans cu 
celălalt. 

Mersul era de o utilitate incontestabilă, îmi permitea să 
înaintez văzând peisajul mai bine decât în patru labe. Şi cine 
zice mers zice alergat: alerga-tul era o găselniţă nemaipomenită 
care făcea cu putinţă toate evadările. Puteai să înhaţi un lucru şi 
să fugi cu el fără să te vadă nimeni. Mulțumită alcrgatului. Cele 
mai condamnabile acţiuni rămâneau nepedepsite. A alerga era 
verbul tâlharilor de drumul mare şi al eroilor în general. 


Vorbitul ridica o problemă de etichetă: ce cuvânt să aleg 
mai întâi? Aş fi optat pentru o vocabulă necesară, precum 
„castană zaharisită" sau ,pipi", ori pentru una frumoasă, precum 
„pneu" sau „scotch“, dar simţeam că aş fi atins astfel anumite 
sensibilitäti. Părinţii sunt o specie susceptibilă: trebuie să le 
serveşti marii clasici, care le dau sentimentul că au şi ei 
importanţa lor. lar eu nu încercam să ies în evidenţă. 

Am luat deci un aer fericit şi solemn şi, pentru prima oară, 
am dat glas sunetelor pe care le aveam în minte: 

— Mami! Extaz matern. 

Şi, întrucât nu trebuia să vexez pe nimeni, m-am grăbit să 
adaug: 

— Tati! 

Înduioşare paternă. Părinţii se aruncară asupra mea si mă 
acoperiră cu sărutări. Mi-am zis că nu erau greu de mulţumit. Ar 
fi fost mai putin înu cântati şi plini de admiraţie dacă aş fi 
început să vorbesc spunând: „Cui daţi toţi şerpii care vă şuieră 
prin plete3 " sau „E = mc2". Măi-măi să crezi că se îndoiau de 
propria lor identitate: adică nu erau siguri că se numesc Tati şi 
Mami? Păreau să fi avut mare nevoie de confirmarea mea. 

M-am felicitat pentru alegerea făcută: de ce să te complici 
dacă se poate şi simplu? Nici un alt prim cuvânt nu le-ar fi adus 
atâta mulţumire celor ce-mi dăduseră viaţă. Acum că-mi 
îndeplinisem datoria impusă de politeţe, puteam să mă 
consacru artei şi filosofiei: problema celui de-al treilea cuvânt 
era deosebit de incitantă, fiindcă nu trebuia să ţin cont decât de 
criterii calitative. Libertatea asta era aşa de îmbătătoare încât 
mă stânjenea: mi-a trebuit o grămadă de timp ca să rostesc al 
treilea cuvânt. Părinţii mei au fost cu atât mai măguliţi: „NU 
avea nevoie de altceva, doar să ne numească. Era singura ei 
urgenţă". 

Nu ştiau că, în gând, vorbeam de multă vreme. Ce-i drept, 
când spui lucrurile cu voce tare e altceva: cuvântului rostit i se 
conferă astfel o valoare excepţională. Simţi că acel cuvânt este 
încărcat, de emoție, că o trăieşte ca pe un semn de 
recunoaştere, că i se dă ce i se cuvine sau că este celebrat. Să 
dai glas vocabulei „banană" înseamnă să aduci cinstire 
bananelor de-a lungul veacurilor. 

Un motiv în plus ca să reflectez. M-am lansat deci într-o 
fază de explorare intelectuală care a durat săptămâni întregi. 


Fotografiile din vremea aceea mă înfăţişează cu o figură atât de 
serioasă încât e de-a dreptul comică. Asta fiindcă discursul meu 
interior era existenţial: „încălţăminte? Nu, nu e lucrul cel mai 
important; poţi merge şi fără. Hârtie? Da, dar e la fel de 
trebuincioasă ca şi creionul. Între hârtie şi creion nu-i chip să 
alegi. Ciocolată? Nu, ăsta-i secretul meu. Focă? Foca este 
sublimă, scoate nişte tipete minunate, dar oare chiar e mai bună 
decât sfârleaza? Sfârleaza, nici că se poate ceva mai frumos! 
Numai că foca e o făptură vie. Ce-i mai potrivit, o sfârlează care 
se învârte sau o focă, o fiinţă vie? Nu pot alege, aşa că mă abtin. 
Muzicuţă? Sună bine, dar o fi chiar indispensabilă? Lunetă? Nu, e 
amuzantă, însă nu foloseşte la nimic. Xilofon?". 

Într-o zi, mama intră în salon cu un animal cu gâtul lung a 
cărui coadă lungă şi subţire se termină într-o priză electrică. 
Apăsă pe un buton, iar dihania începu o tânguire regulată şi 
neîntreruptă. Capul prinse să se mişte pe podea într-o mişcare 
de du-te-vino, trăgând şi braţul lui Mami după el. În răstimpuri, 
trupul înainta cu ajutorul labelor care erau nişte roticele. 

Nu era prima dată când vedeam un aspirator, însă până 
atunci nu mai reflectasem asupra condiţiei lui. M-am apropiat de 
el în patru labe ca să fiu la aceeaşi înălţime cu el; ştiam că 
întotdeauna trebuie să fii la înălţimea a ceea ce examinezi. l-am 
urmărit capul şi mi-am lipit obrazul de covor ca să observ ce se 
întâmpla. Era o minune: aparatul înghiţea realităţile materiale 
pe care le întâlnea şi le transformă în inexistenţă. 

Înlocuia ceva cu nimic: o asemenea substituire nu putea fi 
decât lucrare dumnezeiască. 

Îmi aminteam vag că, nu cu foarte multă vreme în urmă, 
fusesem Dumnezeu. Uneori auzeam în mintea mea un glas 
măreț ce mă cufunda în tenebre fără de sfârşit şi care-mi 
spunea: ,Adu-ti aminte! În tine trăiesc eu! Adu-ti aminte! " Nu- 
mi era foarte clar ce părere am despre asta, în schimb 
divinitatea mea mi se părea dintre cele mai probabile şi mai 
plăcute. 

Brusc, întâlneam un frate: aspiratorul. Ce putea fi mai 
dumnezeiesc decât pură şi simpla anihilare? Degeaba mi se 
părea mie că un Dumnezeu nu are nimic de dovedit, aş fi vrut 
eu să pot împlini o minune ca aceea, o sarcină atât de 
metafizică, „Anciosono pittore", a exclamat Correggio 


descoperind tablourile lui Rafael. Cuprinsă de un entuziasm 
similar, eram cât pe ce să strig: „Şi eu sunt un aspirator!" 

În ultimul moment, mi-am amintit că trebuia să ştiu cum 
să fac impresie: se presupunea că posed două cuvinte la activ, 
aşa că nu aveam să-mi pierd credibilitatea emițând fraze întregi. 
Găsisem însă care va fi al treilea cuvin t. 

Fără să mai aştept, am deschis gura şi am scandat cele 
patru silabe: „Aspirator!" 

Interzisă pentru o clipă, mama lăsă gâtul furtunului şi 
dădu fuga să-l sune pe tata: 

— A zis al treilea cuvânt! 

— Care-i? 

— Aspirator! 

— Bine. O să facem din ea o menajeră desăvârşită. 

Trebuie să fi fost un pic dezamăgit. 

Muncisem din greu pentru cel de-al treilea cuvânt; îmi 
puteam deci permite să fiu mai putin existenţialistă pentru al 
patrulea. Considerând că sora mea, mai mare decât mine cu doi 
ani şi jumătate, era o persoană cumsecade, am optat pentru 
prenumele ei: 

— Juliette! Am zbierat eu privind-o în ochi. 

Nemăsurate sunt puterile limbajului: abia am rostit cu 
voce tare acest nume că am şi făcut o pasiune nebunească una 
pentru alta. Sora mea mă prinse în braţe şi mă strânse. Precum 
filtrul de dragoste al lui Tristan şi al Isoldei, cuvântul ne unise pe 
vecie. 

Nici vorbă nu putea fi ca pentru a cincea vocabulă să aleg 
prenumele fratelui meu, cu patru ani mai în vârstă decât mine: 
neobrăzatul îşi petrecuse o dată după-amiaza aşezat pe capul 
meu şi citind un Tintin. Îi plăcea la nebunie să mă persecute. Ca 
să-l pedepsesc, nu aveam să-i zic numele. In felul ăsta, avea să 
existe în mai mică măsură. 

Cu noi locuia Nishio-san, guvernanta mea japoneză. Era 
bunătatea întruchipată şi mă alintă ceasuri întregi. Nu vorbea 
decât propria-i limbă. 

Înţelegeam tot ce zice. Al cincilea cuvânt pe care l-am 
rostit a fost deci nipon, fiindcă i-am zis pe nume. 

Dădusem deja nume la patru persoane; de fiecare dată, 
erau atât de fericite încât nu mă mai îndoiam de importanţa 
cuvântului: el le dovedea indivizilor că existau. De unde am 


dedus că nu erau convinşi de acest lucru. Aveau nevoie de mine 
ca să-l ştie. 

Vorbitul servea deci la a da viaţă? Nu era sigur. În jurul 
meu, oamenii vorbeau din zori şi până-n seară fără ca urmările 
să fie la fel de miraculoase. Pentru părinţii mei, de pildă, vorbitul 
era echivalent cu formulări ca: 

— l-am invitat pe Cutăreşti pe 26. 

— Cinc-s Cutăreştii? 

— Ei, hai, Daniele, că numai pe ei îi cunoşti. Am mai luat 
de douăzeci de ori masa împreună până acum. 

— Nu-mi aduc aminte. Cinc-s Cutăreştii? 

— Ai să vezi. 

Nu mi se părea că familia Cutărescu ar exista în mai mare 
măsură după discursuri de genul ăsta. Dimpotrivă. 

Pentru fratele şi sora mea, vorbit însemna: 

— Unde-i cutia mea de Lego? 

— Habar nu am. 

— Mincinoase! Tu ai luat-o! 

— Nu-i adevărat. 

— Imi spui odată unde-i? 

Pe urmă se păruiau. Vorbitul era un preludiu al luptei. 

Când îmi vorbea blinda Nishio-san, cel mai adesea îmi 
povestea, cu surâsul japonez rezervat ororii, cum o călcase 
trenul Kobe-Nishinomyia pe soră-sa când era ea mică. De 
fiecare dată când era spusă povestea, invariabil, cuvintele 
guvernantei o ucideau pe fetiţă. Vorbitul putea servi deci şi 
pentru a asasina. 

Examinarea instructivului limbaj al semenilor m-a condus 
la următoarea concluzie: vorbirea era un act în egală măsură 
creator şi nimicitor. Era indicat să fiu foarte atentă cu această 
invenţie. 

Pe de altă parte, observasem că există şi o utilizare 
inofensivă a cuvântului. „Frumoasă vreme, nu?" sau „Draga 
mea, văd că eşti într-o formă excelentă!" erau fraze care nu 
produceau nici un efect metafizic. Puteai să le spui fără nici o 
teamă. Puteai chiar nici să nu le spui. Fără doar şi poate, le 
spuneai tocmai pentru a-i înştiinţa pe oameni că nu ai să-i 
omori. Era ca şi cu pistolul cu apă al fratelui meu; când trăgea în 
mine anunându-mă: Pac! Ai murit!", eu nu muream, ci eram 


doar stropită. Recurgeai la exprimări de genul ăsta ca să arăţi 
că arma ta e încărcată cu gloanţe oarbe. 

Pe post de Q. E. D., al şaselea cuvânt a fost ,moarte". 

În casă domnea o tăcere nefirească. Am vrut să capăt 
informaţii, aşa că am coborât pe scara principală. În salon, tata 
plângea: spectacol de neînchipuit pe care nu l-am mai văzut 
apoi niciodată. Mama îl ţine în braţe ca pe un prunc uriaş. 

Îmi spuse cu multă blândete: 

— Tati şi-a pierdut mama. Bunica a murit. 

Mi-am compus o figură încruntată. 

— Sigur, continuă ea, tu nu ştii ce înseamnă moartea. NU 
ai decât doi ani şi jumătate. 

— Moarte! Am zis eu pe tonul unei asertiuni ce nu admitea 
replică, după care am făcut stânga-mprejur. 

Moarte! Ca şi cum nu aş fi ştiut! Ca şi cum dacă aveam doi 
ani şi jumătate eram departe de ea, când de fapt eram cu atât 
mai aproape! Moarte! Cine o ştia mai bine decât mine? Abia ce 
mă despärtisem de sensul acestui cuvânt! Il cunoşteam chiar 
mai bine decât ceilalţi copii, eu. Care-l dusesem dincolo de 
limitele omeneşti! Nu trăisem cu doi ani în comă, în măsura în 
care comă poate fi trăită? Ce crezuseră ei că fac în leagănul 
meu atâta amar de vreme? Nu să-mi mor viaţa, să mor timpul, 
să mor frica, neantul, torpoarea? Problema morţii o examinasem 
îndeaproape: moartea era tavanul. Când cunoşti tavanul mai 
bine decât pe tine însuţi, asta se cheamă moarte. Tavanul e 
ceea ce împiedică privirea să se ridice şi gândirea să se înalte. 
Cine zice tavan zice cavou: tavanul este capacul creierului. Când 
vine moartea, un capac uriaş ti se aşează pe cratiţa craniană. Mi 
se întâmplase ceva puţin obişnuit: trăisem lucrul ăsta în sens 
invers, la o vârstă la care memoria mea putea păstra dacă nu 
amintirea lui, cel puţin o vagă impresie. 

Când metroul iese de sub pământ, când perdelele negre 
se dau în lături, când nu ne mai sufocăm, când singurii ochi de 
care avem nevoie ne privesc din nou, atunci capacul morţii se 
ridică, iar cavoul nostru cranian se preschimbă într-un creier sub 
cerul liber. 

Cei care, într-un fel sau altul, au cunoscut moartea prea 
îndeaproape şi s-au întors printre cei vii îşi conţin propria 
Euridice: aceia ştiu că există în ei ceva ce-şi aduce prea bine 
aminte de moarte şi că ar fi mai bine să nu o privească în faţă. 


Fiindcă moartea, ca o hrubă, ca o cameră cu perdelele trase sau 
ca singurătatea, te îngrozeşte, dar e şi ispititoare: simţi că ar 
putea să-ţi facă bine. Ar fi deajuns să te abandonezi pentru a 
ajunge în hibernarea aceea interioară. Euridice este atât de 
seducătoare încât ai tendinţa să uiţi de ce trebuie să-i rezişti. 

Şi trebuie, pentru simplul motiv că drumul e numai dus, 
nu şi întors. Altminteri, nu ar trebui. 

M-am aşezat pe scară cu gândul la bunica şi la ciocolată ei 
albă. Mă ajutase să scap din braţele morţii, iar la atât de puţină 
vreme după aceea îi venise şi ei rândul. Ca şi cum s-ar fi făcut 
un târg. Plătise viaţa mea cu a ei. Ştiuse oare? 

Oricum, în amintirile mele ea continuă să existe. Bunica s- 
a instalat cea dinţii în memoria mea. Roata s-a întors: aici. Ea 
este în continuare la fel de vie. Ţinând batonul de ciocolată ca 
pe un sceptru. Este felul meu de a-i înapoia ce mi-a dăruit. 

NU am plâns. Am urcat înapoi în cameră ca să joc cel mai 
frumos joc din lume: jocul cu sfârleaza. Aveam o sfârlează din 
plastic care preţuia cât toate minunile universului. O învârteam 
şi mă uitam ţintă la ea ore în şir. Rotatia asta neîntreruptă îmi 
dădea un aer grav. 

Ştiam ce-i moartea. Dar nu-mi era deajuns ca să o şi 
înţeleg. Aveam depus o sumedenie de întrebări. Problema era 
că. Oficial, dispuneam de şase cuvinte, dintre care zero verbe, 
zero conjunctii şi zero adverbe: cam greu să compui întrebări cu 
aşa ceva. Desigur, în realitate, aveam în minte vocabularul 
necesar - dar cum să trec dintr-o dată de la şase cuvinte la o 
mie fără să mă dau de gol? 

Din fericire, exista o soluţie: Nishio-san. Nu vorbea decât 
japoneza, ceea ce îi limita conversațiile cu mama. Puteam să-i 
vorbesc pe furiş, la adăpostul limbii ei. 

— Nishio-san, de ce mor oamenii? 

— Cum, tu vorbeşti? 

— Da, dar să nu mai zici la nimeni. E un secret. 

— Părinţii tăi s-ar bucura dacă ar şti că vorbeşti. 

— Vreau să le fac o surpriză. De ce mor oamenii? 

— Pentru că aşa vrea Dumnezeu. 

— Chiar crezi? 

— Nu ştiu. Am văzut murind atâţia oameni: sora mea 
călcată de tren, părinţii mei ucişi de bombardamente în timpul 
războiului. Nu ştiu dacă Dumnezeu a vrut aşa. 


— Si atunci de ce mor oamenii? 

— Vorbesti de bunica ta? Când eşti bătrân, e normal să 
mori. 

— De ce? 

— Când ai trăit mult, eşti obosit. Pentru un bătrân, să 
moară e ca şi cum s-ar duce la culcare. E bine. 

— Şi dacă mori când nu eşti bătrân? 

— Asta nu ştiu de ce e cu putinţă. Dar tu înţelegi tot ce-ţi 
spun? 

— Da. 

— Adică vorbeşti în japoneză înainte să vorbeşti în 
franceză? 

— Nu. E totuna. 

Pentru mine nu existau limbi, ci o singură limbă 
atotcuprinzătoare din care îţi puteai alege variantele japoneze 
sau frantuzesti, după fantezie. Până atunci nu auzisem niciodată 
o limbă pe care să nu o înţeleg. 

— Dacă e totuna, atunci cum poţi tu să explici că eu nu 
vorbesc franceza? 

— Nu ştiu. Povesteşte-mi bombardamentele. 

— Eşti sigură că vrei să auzi aşa ceva? 

— Da. 

Se apucă să-mi spună o poveste de coşmar. În 1945, avea 
şapte ani. Într-o dimineaţă, începuse să plouă cu bombe. La 
Kobe nu era nicidecum prima oară când oamenii le auzeau. Dar, 
în dimineaţa aceea, Nishio-san simtise că are să fie rândul alor 
săi, şi nu se înşelase. Rămăsese lungită pe tatami, sperând că 
moartea o va găsi adormită. Dintr-o dată, chiar alături de ea, se 
produsese o explozie atât de cumplită, încât fetiţa crezuse la 
început că fusese sfârtecată în mii de bucăţi. Imediat după 
aceea, uimită că mai era în viaţă, voise să se asigure că 
mădularele îi erau încă prinse de trup, însă ceva o împiedica: i-a 
trebuit un anumit timp ca să înţeleagă că era îngropată. 

A început atunci să sape cu mâinile, sperând că se 
îndreaptă spre suprafaţă, lucru de care nu era sigură. La un 
moment dat, în pământ, a atins un braţ: nu ştia al cui era, nu 
ştia nici măcar dacă braţul acela mai era prins de un corp - 
singura ei certitudine era că braţul e mort, dat fiind faptul că 
proprietarul nu era de găsit. 


O luase într-o direcţie greşită. S-a oprit din săpat ca să 
asculte: „Trebuie să merg spre zgomot: acolo e viaţa". A auzit 
tipete şi a încercat să sape în direcţia lor. Şi-a reînceput munca 
de cârtiţa. 

— Cum respirai? Am întrebat-o eu. 

— Nu ştiu. Se putea. La urma urmei, există animale care 
trăiesc sub pământ şi care respiră. Aerul pătrundea cu greu, dar 
pătrundea totuşi. Vrei să auzi şi urmarea? 

Am cerut-o cu entuziasm. 

Până la urmă, Nishio-san ajunsese la suprafaţă. „Acolo e 
viaţa", îi spusese instinctul. O înşelase: acolo era moartea. 
Bucäti de fiinţe omeneşti zăceau printre casele distruse. Micuța 
apucase doar să identifice capul tatălui ei înainte ca o bombă, 
cine mai ştie a cita, să explodeze şi să o îngroape adânc de tot 
sub dărâmături. 

La adăpostul lintoliului de pământ, s-a întrebat mai întâi 
dacă nu cumva era mai bine să rămână acolo: „Tot aici sunt mai 
în siguranţă, şi-s mai puţine grozăvii de văzut". Treptat, începu 
să se sufoce. Sapă în direcţia din care se auzea zgomot, _ 
înspăimântată la gândul a ceea ce avea să mai descopere. Işi 
făcuse griji degeaba: nu putu să vadă nimic, căci cum răzbea, se 
şi pomenea cu patru metri mai jos. 

— Nu ştiu câte ore a durat. Săpam, săpam şi, de fiecare 
dată când mă trezeam la suprafaţă, o explozie mă îngropa la 
loc. Nu mai ştiam de ce urc, şi totuşi urcam pentru că era ceva 
mai puternic decât mine. Ştiam deja că tata murise şi că nu mai 
aveam casă, dar încă nu cunoşteam soarta mamei şi a fraţilor 
mei. Când ploaia de bombe a încetat, eram stupefiată că mai 
sunt în viaţă. Îndepărtând dărâmăturile, oamenii au dat încetul 
cu încetul peste cadavrele, întregi sau sfârtecate, ale celor ce 
lipseau, printre care şi mama, şi fraţii mei. O invidiam pe sora 
mea care, călcată de tren cu doi ani înainte, scăpase de un 
asemenea spectacol. 

Într-adevăr, Nishio-san ştia să spună poveşti frumoase: la 
ea, corpurile sfârşeau totdeauna în bucăţi. 

Fiindcă îmi acaparam guvernanta din ce în ce mai mult, 
părinţii mei au decis să angajeze încă o japoneză care să-i ajute. 
Dădură un anunţ în satul Shukugawa. 

Nu le-a fost greu să aleagă: s-a prezentat o singură 
doamnă. 


Kashima-san a devenit, aşadar, a doua guvernantă. Era 
exact opusul celei dinţii. Nishio-san era tânără, blândă şi 
îndatoritoare; nu era frumuşică şi venea dintr-un mediu sărac, 
popular. Kashima-san avea în jur de cincizeci de ani, iar 
frumuseţea îi era la fel de aristocratică precum originea: chipul 
ei superb ne privea cu dispreţ. Făcea parte din vechea nobilime 
niponă pe care americanii o desfiintaserà în 1945. Aproape 
treizeci de ani fusese o prinţesă şi, peste noapte, se trezise fără 
titlu şi fără bani. 

De atunci, trăia din slujbe mărunte pe la unii şi pe la alţii, 
cum era şi cea pe care i-o propusese familia mea. li socotea pe 
toţi albii răspunzători de decăderea ei şi ne ura pe toţi, fără 
deosebire. Trăsăturile de o fineţe fără cusur şi silueta ei 
uscăţivă, semeaţă inspirau respect. Părinţii mei îi vorbeau cu 
respectul cuvenit unei doamne de neam mare; că nu vorbea cu 
ei şi lucra cât mai puţin cu putinţă. Când mama îi cerea s-o ajute 
la vreo treabă, Kashima-san suspina şi îi arunca o privire care 
spunea: „Dumneata cine te crezi? " 

Cea de-a doua guvernantă se purta cu prima fără pic de 
omenie, şi nu numai din cauza originii modeste a acesteia, ci şi 
pentru că o vedea ca pe o trădătoare care pactiza cu inamicul. 
Lăsa toată munca pe umerii lui Nishio-san, care avea un 
nefericit instinct de obedienţă fată de suzerana ei. Nu scăpa nici 
o ocazie să o apostrofeze: 

— Ai văzut cum vorbeşti cu ei? 

— Vorbesc cu ei cum vorbesc şi ei cu mine. 

— NU ai nici urmă de simţ al onoarei. Adică nu-ţi ajunge că 
ne-au umilit în 1945? 

— Nu ci. 

— E totuna. Oamenii ăştia erau aliaţii americanilor. 

— Pe vremea războiului erau nişte tânci, ca şi mine. 

— Şi ce dacă? Părinţii lor erau duşmanii noştri. Aschia nu 
sare departe de trunchi. In ce mă priveşte, îi dispretuiesc. 

— NU ar trebui să zici aşa ceva de faţă cu puştoaica, 
spuse Nishio-san făcând semn din bărbie către mine. 

— Copilul ăsta? 

— Intelege ce zici. 

— Cu atât mai bine. 

— Eu una o iubesc pe asta mică. Nu mintea: mă iubea 
întocmai cum îşi iubea fiicele, două gemene în vârstă de zece 


ani pe care nu le chema niciodată pe nume, întrucât nu le 
deosebea între ele. Le numea întotdeauna futago, şi multă 
vreme am crezut că acest cuvânt dual era prenumele unui 
singur copil, mărcile pluralului fiind destul de vagi în japoneză, 
într-o zi, fetiţele au venit la noi acasă, iar Nishio-san le-a strigat 
de departe: futago!" Au dat fugă ca nişte siameze, dezvăluindu- 
mi prin chiar acest fapt sensul cuvântului. În Japonia, 
gemelitatea trebuie să fie o problemă mai gravă decât în alte 
părţi. 

Foarte repede, mi-am dat seama că vârsta îmi conferea 
un statut special, în Ţara Soarelui-Răsare, de la naştere şi până 
în pragul grădiniţei, eşti un zeu. Nishio-san mă trata ca pe o 
divinitate. Fratele, sora mea şi cele două futago trecuseră de 
vârsta sacră: li se vorbea în mod obişnuit. Eu, în schimb, eram 
un okosama: o onorabilă excelenţă nevârstnica, un senior copil. 

Când ajungeam dimineaţa la bucătărie, Nishio-san se 
prosterna ca să ajungă la înălţimea mea. Nu-mi refuza nimic. 
Dacă îmi manifestam dorinţa de a mânca din farfuria ei - ceea 
ce se întâmplă frecvent, având îr vedere că mâncarea lui Nishio- 
san îmi plăcea mai mult decât a mea - nu-ş: mai atingea tainul: 
aştepta să termin eu şi abia după aceea reîncepea sa mănânce, 
dacă avusesem măreţia sufletească să-i mai las ceva. 

Într-o zi, pe la amiază, mama a înţeles smecheria şi m-a 
certat cu asprime l-a poruncit mai apoi lui Nishio-sai să nu-mi 
mai accepte tirania. Degeaba abia s-a întors Mami cu spatele, c 
am şi luat-o de la capăt cu şterpeli tu Şi din motive întemeiate: 
okonomiyak (clătite cu varză, crevete şi ghimbii şi orezul cu 
tsukemono (hrean marina într-o saramură galbenul şofran) era 
mult mai ispititoare decât bucätelei de carne cu morcovi fierti. 

Erau două mese: cea pe care o luai în sufragerie şi cea de 
la bucătari Făceam mofturi la cea dintâi ca să-n ram în ă loc şi 
pentru a doua. 

Mi-am ales foarte repede tabăra: între nişte părinţi care 
mă tratau ca pe toţi ceilalţi şi o guvernantă care mă diviniza nu 
era loc de ezitări. 

Aveam să fiu japoneză. 

Eram japoneză. La doi ani şi jumătate, în provincia Kansai, 
a fi japoneză însemna să trăieşti înconjurată de frumuseţe şi de 
adoratie. A fi japoneză însemna să te îndopi cu flori prea 
mirositoare din grădina udă de ploaie, să te aşezi pe malul 


iazului cu pietre, să priveşti în depărtare munţii märeti precum 
adâncul din pieptul tău şi să prelungesti în suflet cântul mistic al 
vânzătorului de cartofi dulci ce străbătea cartierul la lăsarea 
serii. 

La doi ani şi jumătate, să fii japoneză însemna să fii aleasa 
lui Nishio-san. În orice clipă, dacă-i ceream, îşi lăsa treburile ca 
să mă ia în braţe, să mă alinte şi să-mi cânte cântece în care era 
vorba despre motănaşi sau despre cireşi în floare. 

Era gata oricând să-mi istorisească poveştile ei cu trupuri 
hăcuite ce mă făceau să mă minunez ori legenda vreunei 
vrăjitoare care fierbea oamenii într-un cazan ca să facă supă din 
ei: aceste basme adorabile mă fermecau, ba chiar mă lăsau 
complet ameţită. 

Se aşeza şi mă legăna ca pe o păpuşă. Luam un aer 
suferind, fără alt motiv decât dorinţa de a primi alinare: Nishio- 
san îmi alina îndelung durerile inexistente, prinzându-se în joc, 
compătimindu-mă cu o artă desăvârşită. 

Îmi urmărea apoi delicat, cu degetul, conturul trăsăturilor 
şi le lăuda frumuseţea despre care spunea că nu-şi află pereche: 
se entuziasma vorbind despre gura, despre fruntea mea, despre 
obrajii şi ochii mei şi încheia declarând că niciodată nu mai 
văzuse o zeiţă cu un chip atât de încântător. Era o persoană tare 
cumsecade. 

Nu mă mai săturam să stau în braţele ei, şi aş fi stat aşa o 
veşnicie, pierdută de atâta idolatrizare. lar că se pierdea la 
rându-i tot idolatrizându-mă, ceea ce dovedea îndreptăţirea şi 
perfecțiunea divinității melc. 

La doi ani şi jumătate, ar fi trebuit să fiu tâmpita să nu fiu 
japoneză. 

Nu întâmplător îmi dezvăluisem mai devreme cunoştinţele 
de japoneză decât pe acelea de limbă maternă: cultul adus 
persoanei mele avea exigenţele lui lingvistice. Aveam nevoie de 
un idiom ca să comunic cu credincioşii mei. Aceştia nu erau 
foarte numeroşi, însă mie îmi ajungeau, date fiind tăria credinţei 
lor şi importanţa locului pe care îl ocupau în universul meu: 
credincioşii mei erau Nishio-san, cele două futago şi trecătorii. 

Când mă plimbam pe stradă de mâna cu principala 
preoteasă a cultului meu, aşteptam cu seninătate aclamatiile 
mulţimii de gură-cască. Ştiam că întotdeauna farmecele mele le 
vor smulge exclamatii de surpriză. 


Si totuşi, această religie nu-mi era niciodată mai plăcută 
ca între zidurile grădinii: aici era templul meu. O porţiune de 
teren plantată cu flori şi arbori şi împrejmuită cu zid: cel mai bun 
lucru care s-a inventat vreodată pentru a face pace cu universul. 

Grădina casei era japoneză şi, prin urmare, pleonastică. 
Nu era o grădină zen, dar iazul cu pietre, sobrietatea ei şi 
vegetaţia ce o îmbrăca exprimau ţara care a definit grădina cu 
mai multă religiozitate decât oricare alta. 

Aria geografică a credinţei în mine îşi atingea gradul 
maxim de densitate în grădină. Zidurile înalte şi acoperite cu 
ţiglă japoneză care o înconjurau mă ascundeau de privirile 
laicilor şi dovedeau că ne aflăm într-un sanctuar. 

Când Dumnezeu are nevoie de un loc care să simbolizeze 
fericirea pe pământ, nu optează nici pentru insulă pustie, nici 
pentru plaja cu nisip fin, nici pentru lanul de grâne aurii, nici 
pentru păşunea înverzită de pe munte, ci alege grădina. 

Eram de aceeaşi părere cu el: nu există teritoriu mai bun 
peşte care să domneşti. Fief îmi era grădina, iar supuşi, plantele 
care, la porunca mea, înfloreau văzând cu ochii. Era cea dinţii 
primăvară a vieţii mele şi nu-mi închipuiam că această 
adolescenţă vegetală va cunoaşte un apogeu urmat de un 
declin. 

Într-o seară, spusesem unei tulpini pe care se înălța un 
boboc: „înfloreşte". A doua zi, se prefăcuse într-un bujor alb în 
plină explozie. Fără doar şi poate, aveam anumite puteri. l-am 
zis lui Nishio-san, care nu a tăgăduit. 

De la naşterea memoriei mele, în februarie, lumea nu 
contenise să se împlinească. Natura lua şi ea parte la întronarea 
mea. În fiecare zi, grădina era mai luxuriantă decât în ajun. O 
floare se vestejea doar pentru a renaşte mai frumoasă puţin mai 
departe. 

Cât de recunoscători trebuiau să-mi fie oamenii! Ce tristă 
trebuie să le fi fost viaţa până la mine! Căci eu le adusesem 
aceste minuni fără număr. Ce putea fi mai de înţeles decât 
adoratia lor? 

Şi totuşi, în această apologetică rămânea şi o problemă 
logică: Kashima-san. 

Nu credea în mine. Era singura japoneză care nu accepta 
noua religie. Mă detestă. Numai gramaticienii sunt atât de naivi 


încât să creadă că excepţia confirmă regula: eu una nu eram, iar 
cazul lui Kashima-san mă tulbura. 

Bunăoară, când mă duceam să iau a doua masă la 
bucătărie, nu-mi dădea voie să mănânc din farfuria ei. 
Stupefiată de această impertinenţă, îmi băgasem clin nou mâna 
în mâncarea ei: ca răsplată, luasem o palmă. 

Uluită, m-am dus să mă plâng lui Nishio-san, în speranţa 
că o va pedepsi pe scelerată; nu a fost deloc aşa. 

— Tie ti se pare normal? l-am zis eu cu indignare. 

— Asta e Kashima-san. Aşa e ea. M-am întrebat dacă un 
asemenea răspuns putea fi acceptat. Cineva avea dreptul să mă 
lovească pentru simplul motiv că era ,asa"? Era un pic cam 
mult. Răzvrătita avea să plătească pentru că se sustrăgea 
cultului meu. 

Am poruncit ca grădina ei să nu înflorească. NU a părut 
deloc impresionată. Am dedus de aici că era indiferentă la 
farmecele botanicii. De fapt, Kashima-san nu avea grădină. 

Am optat atunci pentru o atitudine mai caritabilă şi am 
decis să o seduc. l-am ieşit dinainte surâzänd cu mărinimie şi i- 
am întins mâna, precum 

Dumnezeu lui Adam pe bolta Capelei Sixtine: mi-a întors 
spatele. 

Kashima-san mă refuza. Mă nega. Aşa cum există 
Antihristul, ea era Anticul. 

Am fost cuprinsă de un profund sentiment de milă faţă de 
ea. Ce sinistru trebuie să fi fost să nu mă adori! Era evident, 
Nishio-san şi ceilalţi credincioşi ai mei străluceau de fericire, căci 
era bine pentru ei să mă iubească. 

Kashima-san nu voia să cedeze acestei plăcute nevoi: i se 
citea pe frumoasele trăsături ale chipului, în expresia ei 
plăsmuită toată din duritate şi refuz. Mă învârteam în jurul ei 
studiind-o, căutând cauza lipsei sale de afecţiune faţă de mine. 
Atât eram de convinsă că sunt din cap până-n picioare podoabă 
de netăgăduit a acestei lumi, încât în veci nu mi-aş fi închipuit 
că motivul s-ar fi putut afla în mine însămi. Dacă aristocratica 
guvernantă nu mă iubea, însemna că are o problemă. 

Am găsit-o: tot scrutând-o pe Kashima-san, am descoperit 
că suferea de o boală, aceea de a se abtine. 


De fiecare dată când se ivea un prilej de bucurie, de 
delectare, de uimire sau de amuzament, gura nobilei doamne se 
făcea pungă, iar buzele îi intepeneau: se abtinea. 

Ca şi cum plăcerile ar fi fost sub demnitatea ei. Ca şi cum, 
pentru ea, bucuria ar fi însemnat o abdicare. 

M-am angajat în câteva experimente ştiinţifice. l-am adus 
lui Kashima-san cea mai frumoasă camelie din grădină, 
precizând că o culesesem anume pentru ea: cu buzele încreţite, 
mi-a mulţumit sec. l-am cerut lui Nishio-san să-i gătească 
mâncarea ei preferată: aceasta a preparat un cha-wan mushi 
sublim care a fost mâncat din vârful buzelor şi comentat printr-o 
tăcere. Zărind un curcubeu, am dat fugă să o chem pe Kashima- 
san ca să-l admire: a ridicat din umeri. 

În generozitatea mea, am hotărât atunci să-i înfăţişez cel 
mai frumos spectacol ce se poate închipui. Am îmbrăcat ţinuta 
pe care mi-o oferise Nishio-san: un mic chimonou din mătase 
roz, ornat cu nuferi şi încins cu un obi lat de culoare roşie, geta 
lăcuite şi umbrelă din hârtie stacojie decorată cu cocori albi în 
zbor spre alte meleaguri. M-am mâzgălit pe la gură cu ruj de la 
mama şi am mers să mă uit în oglindă: hotărât lucru, eram 
magnifică. Nimeni nu ar fi rezistat în faţa unei asemenea 
apariţii. 

M-am dus mai întâi să mă las admirată de credincioşii mei 
cei mai statornici, iar ei scoaseră strigătele la care mă 
aşteptam. Învârtindu-mă aidoma celui mai râvnit dintre fluturi, 
mi-am oferit apoi grădinii siguranţa plină de orgoliu, sub forma 
unui dans frenetic si săltăreţ. Am profitat de prilej pentru a mai 
adăuga la ţinuta mea un bujor uriaş pe care mi l-am pus pe cap, 
precum o pălărie roşie ca focul. Astfel gătită, m-am înfăţişat lui 
Kashima-san. NU a reacţionat în nici un fel. 

Diagnosticul meu era confirmat: se abtinea. Altfel cum ar 
fi putut să nu tipe văzându-mă? Aidoma lui Dumnezeu pentru 
păcătos, am simţit o milă nesfârşită pentru ea. Biata Kashima- 
san! 

Dacă aş fi ştiut că rugăciunea există, m-aş fi rugat pentru 
ea. Nu vedeam însă nici un mijloc de a integra această 
guvernantă aporetică în viziunea mea despre lume, ceea ce mă 
contraria. 

Descopeream limitele puterii mele. 


Printre prietenii tatei se numära si un om de afaceri 
vietnamez care luase în căsătorie o franţuzoaică. Ca urmare a 
unor probleme uşor de imaginat în Vietnamul anului 1970, acest 
bărbat a trebuit să se întoarcă de urgenţă în ţara sa, luându-şi 
soţia cu sine, dar neîndrăznind să se împovăreze şi cu fiul în 
vârstă de şase ani, care le-a fost încredinţat părinţilor mei 
pentru o perioadă nedeterminată. Hugo era un băiat calm şi 
rezervat. Mi-a făcut o bună impresie până în momentul când a 
trecut de partea duşmanului, adică a fratelui meu. Cei doi 
băieţei deveniră de nedespärtit. Drept pedeapsă, am hotărât să 
nu-i spun pe nume lui Hugo. 

Ca să fac impresie, rosteam în continuare foarte puţine 
cuvinte în franceză. 

Nu puteam s-o mai tin mult aşa. Simteam nevoia să strig 
lucruri de o importanţă crucială, precum: „Hugo şi Andre sunt 
nişte raliatei verzi". Dar, vai, se presupunea că nu sunt în stare 
să dau glas unor asertiuni atât de sofisticate! Mă înfrânam cu 
greu, gândindu-mă că ce-i al lor e pus deoparte. 

Uneori, mă întrebam de ce nu le arăt părinţilor până unde 
se întindea vorbirea mea: de ce să mă privez de o asemenea 
putere? Fidelă fără să ştiu etimologiei cuvântului ,copil"4, 
simţeam în chip nelămurit că, vorbind, aş fi pierdut un anumit 
respect rezervat magilor şi debililor mintali. 

În sudul Japoniei, aprilie este de o blândete voluptuoasă. 
Părinţii ne-au dus la mare. Cunoşteam deja foarte bine oceanul 
mulţumită golfului Osaka, ale cărui ape, pe vremea aceea, 
gemeau de murdării: la fel de bine ai fi putut înota prin 
canalizare. Ne-am dus deci în celălalt capăt al ţării, la Tottori, 
unde am descoperit 

Marea Japoniei care m-a subjugat cu frumuseţea ei. 
Niponii consideră că această mare este de parte bărbătească, 
prin opoziţie cu oceanul, pe care-l socotesc de parte femeiască, 
distincţie care m-a lăsat perplexă. Nici astăzi nu am înţeles-o în 
mai mare măsură. 

Plaja din Tottori era întinsă cât un deşert. Am traversat 
această Sahară şi am ajuns la apă. Era la fel de temătoare că şi 
mine: asemenea copiilor sfioşi, înainta şi dădea înapoi 
necontenit. Am imitat-o. 

Toţi ai mei se aruncară în apă. Mama strigă după mine. NU 
am îndrăznit să-i urmez, în ciuda colacului ce-mi încingea 


mijlocul. Priveam marea cu spaimă şi dorinţă. Mama veni să mă 
ia de mină şi mă trase după ea. Dintr-o dată, am scăpat de 
gravitația terestră: fluidul puse stăpânire pe mine şi mă urcă la 
suprafaţă. Extaziată, am tipat de plăcere. Maiestuoasă precum 
Saturn, cu colacul în chip de inel, am rămas în apă ceasuri 
întregi. Au trebuit să mă scoată cu forţa. 

— Marc! A fost cel de-al şaptelea cuvânt. 

Foarte repede, am învăţat să mă descurc şi fără colac. Era 
suficient să dai din mâini şi din picioare ca să obţii ceva ce 
semăna cu felul în care înoată un căţeluş. Deoarece era 
obositor, făceam astfel încât să rămân acolo unde atingeam 
fundul. 

Într-o zi s-a produs un miracol: am intrat în mare, am 
început să merg drept înainte, în direcţia Coreei, şi am constatat 
că fundul nu mai cobora. Se înălţase anume pentru mine. 
Hristos mergea pe apă; eu făceam fundul mării să se ridice. 
Fiecare cu minunile lui. Cuprinsă de entuziasm, am hotărât să 
merg cu capul afară din apă până pe continent. 

M-am avântat în necunoscut, călcând pe covorul moale al 
acelui fund de mare atât de prietenos. Am mers, am tot mers, 
îndepărtându-mă de Japonia cu paşi de titan, gândindu-mă că 
era nemaipomenit să ai asemenea puteri. 

Am mers şi iar am mers - şi deodată am căzut. Bancul de 
nisip care mă purtase până acolo se surpase. NU am mai atins 
fundul. Apa m-a înghiţit. Am încercat să dau din mâini şi din 
picioare ca să revin la suprafaţă, dar de fiecare dată când capul 
mi se itea de sub apă, un val mi-l afunda din nou, ca un 
tortionar ce încerca să-mi smulgă mărturisiri. 

Am înţeles că sunt pe cale să mă înec. Când marea nu-mi 
acoperea ochii, vedeam plaja care mi se părea nespus de 
departe, pe părinţii mei care-şi făceau siesta şi oameni care mă 
priveau fără să facă nici o mişcare, fideli vechiului principiu 
nipon de a nu salva niciodată viaţa cuiva, fiindcă ar însemna să-l 
obligi la o recunoştinţă peste puterile lui. 

Spectacolul publicului ce asista la moartea mea era chiar 
mai înfiorător decât moartea însăşi. 

Am strigat: 

— Tasukete! 

În zadar. 


Mi-am zis atunci că nu mai am timp să fac pe mironosita 
cu limba franceză şi am tradus strigătul de mai înainte, urlând: 

— Ajutor! 

Poate că asta era şi mărturisirea pe care apa voia să o 
obţină de la mine: să vorbesc în limba părinţilor mei. Din păcate, 
aceştia nu m-au auzit. Spectatorii niponi şi-au respectat regula 
noninterventiei până acolo încât nici nu i-au avertizat pe cei ce- 
mi dăduseră viaţă. lar eu i-am privit cum mă priveau cu atenţie 
murind. 

Curând, nu am mai fost în stare să-mi mişc membrele şi 
m-am lăsat înghițită de apă. Trupul mi-a alunecat sub valuri. 
Ştiam că erau ultimele momente din viaţa mea şi nu voiam să le 
pierd: am încercat să deschid ochii şi ce am văzut m-a uimit. 
Lumina soarelui nu fusese niciodată mai frumoasă ca acum, 
străpungând adâncul mării. Mişcarea valurilor propaga unde 
sclipitoare. 

Am uitat de frică de moarte. Mi s-a părut că am rămas aşa 
ceasuri în şir. 

Nişte braţe mă apucară şi mă scoaseră la aer. Am respirat 
adânc şi m-am uitat să văd cine mă salvase: era mama, care 
plângea. M-a adus înapoi pe plajă ţinându-mă strâns lipită de 
pântecele ei. 

M-a învelit într-un prosop şi m-a frecat viguros pe spate şi 
pe piept: am vomitat multă apă. Apoi m-a legănat, povestindu- 
mi printre lacrimi: 

— Hugo ţi-a salvat viaţa. Se juca cu Andre şi Juliette când, 
din întâmplare, ţi-a zărit capul tocmai când dispărea în mare. A 
venit să-mi dea de ştire şi mi-a arătat unde erai. Fără el, ţi-ai fi 
luat adio de la viaţă! 

L-am privit pe micul eurasian şi am spus solemn: 

— Mulţumesc, Hugo, eşti drăguţ. Tăcere încremenită. 

— Vorbeşte! Vorbeşte ca o împărăteasă! Jubilă tata, 
trecând într-o clipă de la fiorii aducerii-aminte la râs. 

— Vorbesc încă de mult, am zis eu ridicând din umeri. 

Planul apei izbutise: mărturisisem. 

Întinsă pe nisip lângă sora mea, m-am întrebat dacă sunt 
fericită că nu am murit. Mă uitam la Hugo ca la o ecuaţie 
matematică: fără el, adio eu. Adio eu: oare mi-ar fi plăcut? „NU 
aş mai fi fost aici ca să ştiu dacă-mi place", mi-am spus, foarte 


logică. Da, eram fericită că nu murisem, fiindcă puteam şti că-mi 
place. 

Eu şi, alături, Juliette cea drăguță. Eu şi, deasupra, norii 
maiestuosi. Eu şi, dinaintea mea, marea cea minunată. Eu şi, 
dinapoia mea, plaja nesfârşită. Lumea era frumoasă: merita să 
trăieşti. 

La întoarcerea în Shukugawa, m-am decis să învăţ să înot. 
Nu departe de casă, în munte, se afla un lăcuşor verde pe care 
l-am numit Lăcuşorul Verde. Era un adevărat paradis lichid. 
Călduţ, încântător, se pierdea sub o puzderie de azalee. 

Nishio-san a luat obiceiul să mă ducă la Läcusorul Verde în 
fiecare dimineaţă. Singură, am descoperit arta de a înota ca un 
peşte, tot cu capul sub apă, cu ochii deschişi spre misterele din 
adâncuri de a căror existenţă aflasem când fusesem cât pe ce 
să mă înec. 

Atunci când capul îmi ieşea la suprafaţă, vedeam munţii 
împăduriţi înălțându-se jur-împrejurul meu. Eram centrul 
geometric al unui cerc de splendoare ce se lărgea necontenit. 

Faptul că fusesem la un pas de moarte nu-mi zdruncina 
convingerea nerostită că sunt o divinitate. De ce ar fi zeii 
nemuritori? Prin ce anume te-ar face nemurirea o divinitate? 
Oare bujorul e mai puţin sublim pentru că are să se 
vestejească? 

Am întrebat-o pe Nishio-san cine era lisus. Mi-a spus că nu 
ştia prea bine. 

— Ştiu că e un zeu, riscă ea. Avea părul lung. 

— Crezi în el? 

— Nu. 

— În mine crezi? 

— Da. 

— Şi cu am părul lung. 

— Da. Dar pe tine te şi cunosc. Nishio-san era o fiinţă de 
treabă: avea argumente temeinice. 

Fratele, sora mea şi Hugo mergeau la şcoala americană, 
lingă muntele Rokko. Printre manualele şcolare, Andre avea o 
carte care se numea My friend Jesus. Incă nu ştiam să citesc, 
dar erau şi poze. Pe la sfârşit, vedeai eroul pe o cruce şi o 
mulţime de oameni care se uitau la el. Desenul ăsta mă fascină. 
L-am întrebat pe Hugo de ce era lisus atârnat pe o cruce. 

— Ca să-l omoare, mi-a răspuns el. 


— Dacä-s pe cruce, oamenii mor? 

— Da. Fiindcă e tintuit în cuie pe lemn. Cuiele îl omoară. 

Explicaţia mi s-a părut acceptabilă. Imaginea era cu atât 
mai teribilă. Vasăzică lisus murea în faţa unei mulţimi şi nimeni 
nu venea să-l salveze! Asta îmi aducea aminte de ceva. 

În aceeaşi situaţie mă aflasem şi eu: fusesem cât pe ce să- 
mi dau duhul privindu-i pe oameni cum mă privesc. Ar fi fost 
deajuns să vină cineva şi să scoată cuiele din răstignit ca să-l 
salveze: ar fi fost deajuns să vină cineva şi să mă scoată din apă 
sau, pur şi simplu, să-i prevină pe părinţii mei. Şi în cazul meu, 
şi în cazul lui lisus, spectatorii preferaseră să nu intervină. 

Fără îndoială, locuitorii din ţara răstignitului aveau 
aceleaşi principii ca şi japonezii: să salvezi viaţa unei fiinţe 
însemna să o înrobeşti din cauza unei recunostinte exagerate. 
Mai bine o lăsai să moară decât să o lipsesti de libertate. 

Nu mă gândeam să contest această teorie; ştiam doar că 
e cumplit să simţi cum mori în faţa unui public pasiv. Şi simţeam 
o complicitate profundă cu lisus, deoarece eram sigură că 
înţeleg revolta de care era cuprins în momentul acela. 

Voiam să ştiu mai multe despre această poveste. Intrucât 
adevărul părea închis în foitajul dreptunghiular al cărţilor, am 
decis că voi învăţa să citesc. Mi-am anunţat hotărârea; mi s-a 
râs în nas. 

Fiindcă nu eram luată în serios, aveam să mă apuc 
singură. Nu vedeam unde-i problema, învăţasem de una singură 
să fac lucruri cu totul remarcabile: să vorbesc, să merg, să înot, 
să domnesc şi să mă joc cu sfârleaza. Mi s-a părut raţional să 
încep cu un Tintin, fiindcă avea poze. Am ales un număr la 
întâmplare, m-am aşezat pe jos şi am început să întorc paginile. 
Mi-ar fi cu neputinţă să explic ce s-a întâmplat, dar, în clipa când 
vaca a ieşit din uzină printr-un robinet care făcea cârnaţi, mi-am 
dat seama că ştiu să citesc. 

Am avut mare grijă să nu le dezvălui semenilor minunea, 
întrucât dorinţa mea de a citi fusese considerată ridicolă. Aprilie 
era luna cireşilor japonezi în floare. Cartierul sărbătorea acest 
lucru seara, cu sake. Nishio-san mi-a dat şi mie un pahar: am 
urlat de plăcere. 

Petreceam nopţi întregi în picioare, pe pernă, agätatà de 
zăbrelele pătuţului. Uitându-mă ţintă la tata şi la mama, ca şi 
cum aveam de gând să scriu un studiu zoologic despre ei. Se 


simteau din ce în ce mai jenati. Seriozitatea cu care îi 
contemplam îi intimida într-atât încât îşi pierdeau somnul. 
Părinţii înţeleseră că nu mai puteam dormi la ei în cameră. 

Mi-au mutat domiciliul într-un fel de pod. Ceea ce m-a 
încântat. Puteam examina un tavan necunoscut, ale cărui fisuri 
mi s-au părut din start mai expresive decât cele ale căror 
meandre le studiam de doi ani şi jumătate. De asemenea, 
puteam cerceta din ochi o mulţime de lucruri puse claie peste 
grămadă: lăzi, haine vechi, o piscină gonflabilă dezumflată, 
rachete putrezite şi câte alte minuni. 

Am petrecut insomnii fascinante imaginându-mi conţinutul 
cutiilor: trebuie să fi fost tare frumos de vreme ce era atât de 
bine ascuns. NU aş fi fost însă în stare să cobor din pätut ca să 
privesc mai deaproape: era prea înalt. 

La sfârşitul lui aprilie, o minunată noutate mi-a bulversat 
existenţa: fereastra camerei mele a fost lăsată deschisă pe 
timpul nopţii. Nu-mi aminteam să mai fi dormit cu fereastra 
deschisă. Era fantastic: puteam să pândesc murmurele 
enigmatice ce se ridicau dinspre lumea adormită, să le 
interpretez, să le dau un sens. Pătuţul era aşezat la perete, sub 
fereastra mansardată. Când vântul dădea perdelele în lături, 
vedeam cerul conabiu. Descoperirea acestei culori mi-a tăiat 
răsuflarea: mă simţeam îmbărbătată aflând că noaptea nu e 
neagră. 

Zgomotul meu favorit era lătratul chinuitor şi îndepărtat al 
unui câine neidentificabil pe care lam botezat Yorukoe, „glasul 
serii". Vaierele lui deranjau tot cartierul. Pe mine mă fermecau 
aidoma unei muzici melancolice. Aş fi vrut să ştiu care era 
motivul unei asemenea disperări. 

Dulce, aerul nopţii curgea prin fereastră şi se revărsa 
drept în patul meu. Il sorbeam, mă îmbătăm cu el. Aş fi fost în 
stare să venerez universul fie şi numai pentru această risipă de 
oxigen, Auzul şi mirosul îmi funcționau la parametrii maximi în 
timpul acestor fastuoase insomnii. Ispita de a-mi folosi vederea 
era cu atât mai puternică. Hubloul de deasupra mea era o 
provocare. 

Într-o noapte nu am mai putut rezista. Am escaladat 
zăbrelele pătuţu-lui de-a lungul peretelui şi am ridicat mâinile 
cât de sus am putut: reuşiră să apuce marginea de jos a 
ferestrei. Ameţită de izbândă, am izbutit să-mi aburc trupul firav 


până la reazemul acela. Cocoţată pe burtă şi pe coate, am 
descoperit în sfârşit peisajul nocturn: am fost copleşită de 
admiraţie faţă în faţă cu munţii înalţi şi întunecaţi, cu 
acoperişurile grele şi maiestuoase ale caselor învecinate, cu 
fosforescenta florilor de cireş şi misterul străzilor învăluite în 
beznă. Am vrut să mă aplec ca să văd locul unde întindea rufele 
Nishio-san, şi ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat: am 
căzut. 

S-a petrecut o minune: din reflex, am depărtat picioarele 
şi am rămas agăţată de colţurile de jos ale ferestrei. Pulpele şi 
coapsele îmi erau lungite pe marginea îngustă a acoperişului, 
până aproape de mijloc mă sprijineam pe jgheabul de scurgere, 
trunchiul şi capul îmi atârnau în gol. 

După ce mi-a trecut prima spaimă, m-am simţit destul de 
bine în noul meu post de observaţie. Am contemplat partea din 
spate a casei cu mult interes. Mă jucam legănându-mă de la 
stingă la dreapta şi adâncindu-mă în studiul balistic al 
scuipaţilor. 

Dimineaţa, intrând în cameră, mama dădu un tipät de 
groază: deasupra patului gol, fereastra cu perdelele date în 
lături şi tălpile mele de-o parte şi de alta. Mă ridică ţinându-mă 
de pulpe, mă aduse intra-muros şi fundul meu încasă papara 
secolului. 

— NU o mai putem lăsa să doarmă singură. E prea 
periculos. 

Se decretă că podul urma să devină camera fratelui meu 
şi că pe viitor aveam să stau cu sora mea, în locul lui Andre. 
Această mutare mi-a schimbat complet viaţa. Dormind cu 
Juliette, pasiunea mea pentru ea s-a întețit: am împărţit camera 
cu ea în cei cincisprezece ani care au urmat. 

Din acel moment, mi-am folosit insomniile pentru a-mi 
admira sora. Zânele ce se aplecaseră deasupra leagănului ei îi 
dăruiseră graţia de a dormi, dar şi graţia pur şi simplu: câtuşi de 
puţin deranjată de privirea mea fixă, dormea atât de liniştită 
încât nu puteai să nu o admiri. l-am învăţat pe de rost ritmul 
răsuflării şi muzicalitatea suspinelor. Nimeni nu cunoaşte mai 
bine ca mine odihna altuia. 

Douăzeci de ani mai târziu, am citit fremătând acest poem 
al lui Aragon: 


Întors din nou acasă, că fur mă strecurat De somnul greu 
cuprinsă, ca floare, tu dormeai (.) 

Mă sperie, tăcerea-ţi, dar nu, tu sufli, vie La piept te Uri, 
din vise, a mea împărăție şi sunt cu ti ne-alături pândarul 
tulburat 

Când de ecoul geamăn i-e pasul îngânat în noapte-nvăluit 
şi sunt cu tine-alături pândar pe ziduri, sus, Pe el o frunză-l 
doare, şi-un murmur l-a răpus în noapte-nvăluit 

Trăiesc spre tânguire când somnul ţi-e veşmânt 

Trăiesc spre-nfiorare de toate cile sunt În noapte-nvăluit 
Gazel al meu, le spune acelor ce-or veni 

Că doar un nume, Elsa, însemnul mie aci în noapte- 
nvăluit. 

Era suficient să înlocuieşti Elsa cu Juliette. 

Ea dormea pentru amândouă. Dimineaţa mă ridicam din 
pat proaspătă şi bine dispusă, odihnită de somnul surorii mele. 

Luna mai a început bine. jur-împrejurul Läcusorului Verde, 
florile azaleelor au explodat. Ca pulberea ce se aprinde de la o 
scânteie, tot muntele a fost năpădit de flori, înotam acum 
înconjurată de un roz intens. 

Temperatura din timpul zilei nu se îndepărta de douăzeci 
de grade: raiul pe pământ. Eram cât pe ce să cred că maieo 
lună grozavă, când scandalul a izbucnit: părinţii au înălţat în 
grădină un catarg în vârful căruia, asemenea unui drapel, flutura 
un peşte mare din hârtie de culoare roşie ce plesnea în bătaia 
vântului. 

Am întrebat despre ce era vorba. Mi s-a explicat că e un 
crap în cinstea lunii mai, lună a băieţilor. Am zis că nu văd 
legătura. Mi s-a răspuns că crapul este simbolul băieţilor şi că 
genul acela de efigie pisciformă se arborează în locuinţele 
familiilor care au un copil de sex bărbătesc. 

— Şi luna fetelor când pică? Am întrebat. 

— Nu există aşa ceva. 

Am rămas fără glas. Ce era cu nedreptatea aceea 
uluitoare? Fratele meu şi cu Hugo mă priviră cu un aer malitios. 

— De ce un crap pentru un băiat? Am mai întrebat eu. 

— De ce copiii mici zic tot timpul de ce? Mi s-a replicat. 

Am plecat vexată, convinsă de pertinenta întrebării mele. 

Fireşte, observasem deja că există o diferenţă sexuală, 
dar asta nu mă tulburase niciodată. În lume existau multe 


diferenţe: japonezi şi belgieni (credeam că toţi albii sunt 
belgieni, în afară de mine, care mă consideram japoneză), mici 
şi mari, buni şi răi etc. Mi se părea că opoziţia dintre bărbat şi 
femeie este una ca atâtea altele. Pentru prima oară, am bănuit 
că aici se ascunde o chestiune a naibii de complicată. 

În grădină, m-am postat sub catarg şi m-am apucat să 
studiez crapul. Prin ce anume trimitea mai degrabă la fratele 
meu decât la mine? Şi prin ce era masculinitatea atât de 
nemaipomenită încât să i se consacre un drapel şi o lună -a 
fortiori, o lună toată numai desfătare şi azalee? In vreme ce 
feminităţii nu i se consacra nici măcar un stegulet, nici măcar o 
zi! 

Am tras un şut în catarg, care nu a reacționat în nici un 
fel. 

Nu mai eram aşa de sigură că-mi place luna mai. De altfel, 
cireşii din Japonia îşi pierduseră florile: venise parcă o toamnă a 
primăverii. O prospeţime se trecuse şi nu am mai văzut-o 
renăscând două tufişuri mai încolo. 

Mai chiar că merita să fie lună băieţilor: era o lună a 
declinului. 

Am cerut să văd crapi adevăraţi, la fel cum un împărat ar 
fi cerut să vadă un elefant în carne şi oase. 

În Japonia, să vezi crapi e tot ce poate fi mai simplu, a 
fortiori în mai. E un spectacol greu de evitat. Dacă într-o grădină 
publică există vreun ochi de apă, înăuntru sunt crapi. Aceştikoi 
nu au menirea de a fi mâncaţi - de altminteri, un sashimi făcut 
din ei ar fi un coşmar - ci de a fi priviţi şi admirati. A merge în 
parc să-i contempli e o activitate la fel de civilizată ca şi a 
merge la concert. 

Nishio-san m-a dus la arboretul din Futatabi. Mergeam cu 
capul dat pe spate, înfricoşată de imensa splendoare a 
criptomerilor, îngrozită de vârsta lor: eu aveam doi ani şi 
jumătate, iar ei două sute cincizeci de ani - erau literalmente de 
o sută de ori mai bătrâni decât mine. 

Futatabi era un sanctuar vegetal. Chiar dacă trăiai 
înconjurată de frumuseţe, ca mine, nu puteai fi decât subjugată 
de trufia acestei naturi dichisite. Copacii păreau conştienţi de 
prestigiul lor. 

Am ajuns la apă. Am zărit o forfotă de culori. De cealaltă 
parte a heleşteu-lui, un călugăr budist începu să arunce boabe: 


am văzut cum crapii săreau să le prindă. Unii erau enormi, 
împroşcături irizate ce mergeau de la albastru ca oţelul la 
portocaliu, trecând prin alb, negru, argintiu şi auriu. 

Dacä-ti mijeai ochii, puteai să le vezi doar culorile 
scânteind în lumină şi să te minunezi. În schimb, dacă-i făceai 
mari, nu puteai să nu le vezi formele greoaie de peşti-dive, de 
preotese ghiftuite ale pisciculturii. 

De fapt, semănau cu nişte Castafiore5 mute, obeze şi 
înveşmântate în furouri numai ape. Veşmintele multicolore 
subliniază ridicolul grăsanelor, după cum tatuajele pestrite scot 
în evidenţă şuncile malacilor. Nici că putea fi ceva mai dizgratios 
decât crapii aceia. Nu-mi părea rău că erau simbolul băieţilor. 

— Trăiesc peste o sută de ani, mi-a spus Nishio-san cu 
tonul rezervat celui mai înalt respect. 

Nu eram atât de sigură că ar fi un motiv de laudă. 
Longevitatea nu era un scop în sine. Pentru criptomer, o viaţă 
foarte îndelungată însenina sădea amploarea cuvenită unei 
nobleţi magnifice, însemna să aibă timp să-şi aşeze domnia, să 
stârnească admiraţia şi teamă amestecată cu respect datorate 
unui asemenea monument de forţă şi răbdare. 

Pentru un crap, a fi centenar însemna să se bălăcească 
într-o durată adipoasă, să lase să mucezească pe el carnea 
aceea miloasă de peşte de apă stătătoare. Există ceva chiar mai 
dezgustător decât grăsimea tinerilor: grăsimea bătrânilor. 

Mi-am păstrat părerea pentru mine. Ne-am întors acasă. 
Nishio-san i-a asigurat pe ai mei că-mi plăcuseră foarte mult 
crapii. NU am tăgăduit, obosită la gândul de a-mi expune 
concepţiile în faţa lor. 

Andre, Hngo, Juliette şi cu mine făceam baie împreună. 
Cei doi strengari sfrijiti semănau cu orice, numai nu cu nişte 
crapi. Ceea ce nu-i împiedica să fie urâţi. Poate că aici era şi 
punctul comun care stătea la originea acelei simbolistici: faptul 
de a avea ceva dezagreabil. Fetele nu ar fi putut fi reprezentate 
de un animal respingător. 

l-am cerut mamei să mă ducă la „apariul" (în mod ciudat, 
nu puteam să pronunt ,acvariu") din Kobe, unul dintre cele mai 
vestite din lume. Părinţii mei se mirară de această pasiune 
ihtiologica. 

Nu voiam decât să văd dacă toţi peştii sunt la fel de urâţi 
cum erau crapii. Am urmărit timp îndelungat fauna din marile 


bazine cu pereţi de sticlă: am descoperit animale care de care 
mai fermecătoare şi mai pline de graţie. Unele erau 
fantasmagorice de-ai fi zis că sunt artă abstractă. Un creator s- 
ar fi delectat văzând atâta eleganţă imposibil de purtat şi totuşi 
purtată. 

Concluzia mea a fost categorică: dintre toţi peştii, cel mai 
de nimic - de fapt, singurul de nimic - era crapul. Am râs în 
sinea mea. Mama m-a văzut jubilând: „Asta mică are să facă 
biologie submarină", decretă ea cu perspicacitate. 

Japonezii nu greşiseră alegând animalul acela drept simbol 
al sexului urât. 

II iubeam pe tata, îl toleram pe Hugo - totuşi, îmi salvase 
viaţa - dar pe fratele meu îl consideram cea mai mare pacoste. 
Unica ambiţie a vieţii lui părea să fie aceea de a mă persecuta: îi 
făcea atâta plăcere încât era pentru el un scop în sine. Când 
reuşea să mă scoată din minţi ceasuri întregi, îşi atingea scopul 
pe ziua aceea. Se pare că aşa s În t toți fraţii: poate că ar trebui 
exterminați. 

Odată cu iunie a venit şi căldura. Trăiam acum în grădină, 
pe care o părăseam, cu regret, doar ca să dorm. Catargul şi 
drapelul pisciform fuseseră strânse încă din prima zi a lunii: 
băieţii nu mai erau la loc de cinste. Parcă ar fi fost dată jos 
statuia cuiva care nu-mi plăcea. Nici urmă de crap pe cer. lunie 
mi-a fost o lună simpatică de la bun început. 

Acum. Temperatura îngăduia spectacolele în aer liber. Am 
fost anunţată că eram poftiti cu toţii să mergem şi să-l ascultăm 
pe tata cântând. 

— Tati cânta? 

— Cânta no. 

— Ce-i aia? 

— Ai să vezi. 

Nu-l auzisem niciodată pe tata cântând: se retrăgea ca să- 
şi facă exerciţiile sau le făcea la şcoală, alături de maestrul său 
de no. 

Douăzeci de ani mai târziu, am aflat curioasa întâmplare 
prin care părintele meu, care nu avea nici o predispozitie pentru 
o carieră lirică, devenise cântăreţ de no. Debarcase la Osaka în 
1967, în calitate de consul al Belgiei. Aflat la primul său post 
asiatic, tânărul diplomat în vârstă de treizeci de ani se 
îndrăgostise şi fusese îndrăgit fulgerător de această ţară. 


Japonia a devenit şi a rămas iubirea vieţii lui. Cu entuziasmul 
neofitului, voia să descopere toate minunile Imperiului. 
Deoarece nu vorbea încă limba, o strălucită interpretă niponă îl 
însoțea pretutindeni. Tot ea îi ţinea loc de ghid şi de initiatoare 
în diversele forme de arte naţionale. Văzându-l cât e de receptiv 
la toate, i-a venit ideea să-i arate unul dintre giuvaierurile cel 
mai puţin accesibile ale culturii tradiţionale: arta no. Pe vremea 
aceea, occidentalii erau tot atât de refractari la no pe cât de 
favorabili erau teatrului kabuki. 

Il duse, aşadar, într-o venerabilă şcoală de no din Kansai, 
al cărei maestru era o Comoară Vie. Tata avu impresia că se 
întorsese în timp cu o mic de ani. Sentimentul său se accentua 
în momentul în care auzi o cântare no: la început, crezu că erau 
nişte bolboroseli venite din străfundul veacurilor. Simti genul 
acela de stânjeneala amuzată pe care ţi-o provoacă 
reconstituirile de scene preistorice prin muzee. 

Incetul cu încetul, înţelese că era exact invers, că avea de- 
a face cu sofisticarea întruchipată şi că nu exista nimic mai 
stilizat şi mai civilizat. De aici şi până la a considera că e frumos 
mai era un pas pe care, deocamdată, nu-l putea face. 

In ciuda acelor decibeli ciudati care-l înspăimântau, îşi 
păstră expresia amabilă şi plină de încântare a unui adevărat 
diplomat. La sfârşitul melopeei, care, fireşte, dură câteva 
ceasuri, nu lăsă să se vadă nici urmă din plictiseală pe care o 
încercase. 

Până una-alta, prezenţa sa lăsase întreaga şcoală 
perplexă. Bătrânul maestru de no veni în cele din urmă în faţa 
lui şi îi spuse: 

— Onorabile oaspete, e pentru prima oară când un străin 
calcă aici. 

Pot să vă cer părerea despre cântările pe care le-aţi auzit? 

Interpreta îşi făcu datoria, încurcat de propria-i ignoranță, 
tata încercă nişte disec politicoase despre importanţa culturii 
strămoşeşti, despre bogăţia patrimoniului artistic al ţării, 
precum şi alte prostii, unele mai mişcătoare decât altele. 

Consternată, interpreta luă hotărârea să nu traducă un 
răspuns atât de stupid. Japoneza aceea cultivată înlocui, aşadar, 
părerea părintelui meu cu a sa şi o exprimă în cuvinte alese. Pe 
măsură ce ea „traducea", bătrânul maestru făcea ochii din ce în 
ce mai mari. Cum?! Un alb neştiutor care abia debarcase şi care 


asculta no pentru prima oară intelesese deja esenţa şi 
subtilitatea acestei arte supreme? Cu un gest neverosimil din 
partea unui nipon, a fortiori din partea unei Comori Vii, apucă 
solemn mina străinului şi îi spuse: 

— Onorabile oaspete, sunteţi un vrăjitor! O fiinţă de 
excepţie! Trebuie să deveniți elevul meu! 

lar tata, care este un excelent diplomat, îi răspunse 
numaidecât prin intermediul doamnei: 

— Era cea mai mare dorinţă a mea. La început nu-şi dădu 
seama de consecinţele politetii sale, presupunând că aceasta va 
rămâne literă moartă. Fără să mai aştepte însă, bătrânul 
maestru îi porunci să vină şi să ia prima lecţie la şcoală peste 
două zile, la ora şapte dimineaţa. 

Un om întreg la minte s-ar fi grăbit să contramandeze 
totul chiar a doua zi, printr-un telefon dat de secretară. Dar, în 
ziua cu pricina, tatăl meu se trezi în zori şi veni la ora stabilită. 
Venerabilul profesor nu fu câtuşi de puţin mirat şi îi dărui 
anevoioasa-i învăţătură fără pic de indulgență, socotind că un 
suflet atât de mare merit onoarea de a fi tratat cu severitate. 

La sfârşitul lectiei, bietul tată era epuizat. 

— Foarte bine, zise bătrânul maestru. Veniti din nou 
mâine dimineaţă la aceeaşi oră. 

— Numai că, la opt şi jumătate încep lucrul la consulat. 

— Nici o problemă. Veniţi atunci la cinci dimineaţa. 

Dărâmat, elevul se supuse. Veni la şcoală în fiecare 
dimineaţă la ora aceea inumană pentru un om care şi aşa avea 
o meserie înrobitoare, cu excepţia weekend-urilor, când îşi 
putea permite luxul să înceapă cursul la şapte dimineaţa, ceea 
ce însemna o adevărată trândăvie. 

Discipolul belgian se simţea zdrobit de monumentul de 
civilizaţie niponă în care se încerca integrarea lui. El care, 
înainte să pună piciorul în Japonia, era pasionat de fotbal şi de 
ciclism, se întreba prin ce dezagreabilă eroare a destinului 
ajunsese să-şi sacrifice existenţa pe altarul unei arte atât de 
absconse. Ceea ce-i plăcea tot atât de putin pe cât îi place 
jansenismul unui chefliu sau asceza unui mâncau. 

Se înşela. Bătrânul maestru avusese perfectă dreptate, 
Nu-i trebui mult până să descopere în adâncul pieptului lat al 
străinului o voce de primă mină. 


— Sunteţi un cântăreţ remarcabil, îi spuse el tatălui meu, 
care între timp învățase. Japoneza. Am să vă completez 
pregătirea şi am să vă învăţ să dansati. 

— Să dansez.? Dar, onorabile maestre, uitaţi-vă la mine! 
Bâigui belgianul arătând spre silueta sa masivă şi greoaie. 

— Nu văd unde-i problema. Vom începe lecţia de dans 
mâine dimineaţă, la ora cinci. 

A doua zi, la sfârşitul cursului, a fost rândul profesorului să 
rămână consternat. În trei ore, cu toată răbdarea lui, nu a reuşit 
să smulgă de la tata nici cea mai mică mişcare care să nu fie 
descurajantă prin stângăcie şi lipsă de graţie. 

Politicos şi întristat, Comoara Vie încheie cu aceste 
cuvinte: 

— Pentru dumneavoastră vom face o excepţie. Veţi fi un 
cântăreţ de no care nu va dansa. 

Mai târziu, prăpădindu-se de râs, bătrânul maestru nu 
avea să piardă prilejul de a le povesti coriştilor săi cu ce 
seamănă un belgian care învaţă dansul evantaiului. 

Jalnicul dansator deveni totuşi un artist dacă nu uluitor, 
cel puţin demn de apreciere. Întrucât era singurul străin din 
lume ce posedă acest talent, deveni celebru în Japonia sub un 
nume care nu l-a mai părăsit: „cântăreţul de no cu ochi 
albaştri". 

Zi de zi, pe durata celor cinci ani de consulat la Osaka, a 
mers să-şi ia în zori cele trei ore de lecţie la venerabilul său 
profesor, între ei s-a înnodat minunata legătură de prietenie şi 
admiraţie care, în Ţara Soarelui-Răsare, îl ataşează pe discipol 
de şansei. 

La doi ani şi jumătate, nu ştiam nimic despre povestea 
asta. Habar nu aveam cum îşi umple ziua tatăl meu. Seara, se 
întorcea acasă. Nu ştiam de unde vine. 

— Ce face Tati? Ani întrebat-o eu pe mama odată. 

— E consul. 

Încă un cuvânt necunoscut căruia aveam să-i găsesc până 
la urmă semnificaţia. 

Veni şi după-amiaza spectacolului anunţat. Mama îşi luă 
cei trei copii şi pe Hugo şi merse la templu. Scena rituală pentru 
no fusese instalată în aer liber, în grădina sanctuarului. 


Ca şi ceilalţi spectatori, am primit toţi câte o pernutà tare 
pe care să îngenunchem. Locul era foarte frumos şi chiar mă 
întrebam ce urma să se întâmple. 

Spectacolul de operă începu. L-am văzut pe tata intrând 
pe scenă extrem de încet, aşa cum se cuvenea. Purta un costum 
superb. M-am simţit tare mândră că am un părinte atât de bine 
îmbrăcat. 

Apoi începu să cânte. Mi-am înăbuşit o expresie de 
spaimă. Ce era cu sunetele acelea ciudate care-i ieşeau din 
pântece? Ce era cu limba aceea imposibil de înţeles? De ce 
vocea tatei se preschimbase în jeluirea aceea de nerecunoscut? 
Ce se întâmplase cu el? Voiam să plâng, ca atunci când vezi un 
accident. 

— Ce-a păţit Tati? Am susotit eu către mama, care îmi 
porunci să tac. Asta era cântat? Când Nishio-san îmi cânta 
numărători pentru jocurile de copii, îmi plăcea, în schimb, 
zgomotele care ieşeau din gura tatei nu ştiam dacă-mi plac; 
ştiam doar că mă sperie, că intrasem în panică şi că aş fi 
preferat să fiu în altă parte. 

Mai târziu, mult mai târziu, am învăţat să iubesc arta no, 
să o ador, tot aşa cum părintele meu a trebuit să înveţe să o 
interpreteze pentru a o iubi la nebunie. Un spectator sincer şi 
necultivat care ascultă no pentru prima oară nu poate încerca 
decât o profundă indispozitie, la fel că străinul care mănâncă 
pentru prima oară pruna marinată cu sare, atât de greu de 
înghiţit, de la micul dejun tradiţional al japonezilor. 

Am trăit o după-amiază cumplită. După teama de la 
început a venit plictiseala. Spectacolul de operă a ţinut patru 
ore, timp în care nu s-a întâmplat absolut nimic. M-am întrebat 
pentru ce ne aflăm noi acolo. Nu păream să fiu singura care îşi 
pune o asemenea întrebare. Hugo şi Andre arătau că lor le 
ajunsese. Cât despre Juliette, adormise pur şi simplu pe pernuta 
ei. Fericită, o invidiam. Până şi mama abia se abtinea să nu 
caste. 

Ingenuncheat ca să nu danseze, tata îşi psalmodia 
interminabila melopee. Mă întrebam ce se petrece în capul lui. 
In jurul meu, publicul japonez îl asculta impasibil, semn că tata 
cânta bine. 

La asfintitul soarelui, spectacolul se încheie în sfârşit. 
Artistul belgian se ridică şi părăsi scena mult mai repede decât o 


îngăduia tradiţia, motivul fiind de natură tehnică: pentru corpul 
unui nipon, statul în genunchi ore în şir nu constituie nici o 
problemă, pe când picioarele tatei adormiseră buştean. Nu-i 
rămânea decât să alerge spre culise şi să se prăbuşească acolo, 
la adăpost de privirile altora. Oricum, în no, cântăreţul nu se 
întoarce pe scenă ca să adune aplauze, care, de altminteri, sunt 
întotdeauna la fel de anemice. Ovaţionarea unui artist care ar 
veni să salute ar fi părut culmea vulgarităţii. 

Seara, tata m-a întrebat cum mi se păruse reprezentatia. 
Am răspuns printr-o întrebare: 

— Asta înseamnă să fii consul? Să cânti? Râse. 

— Nu, nu-i asta. 

— Atunci ce înseamnă consul? 

— E greu de explicat. O să-ţi spun când ai să fii mai mare. 

„Aici se ascunde ceva", mi-am zis eu. Pesemne că 
desfăşura cine ştie ce activităţi compromiţătoare. 

Când stăteam cu un Tintin deschis pe genunchi, nimeni nu 
ştia că citesc. Credeau că mă mulţumesc să mă uit la poze. In 
ascuns, citeam Biblia. Vechiul Testament era de neînțeles, dar în 
cel Nou existau şi lucruri expresive pentru mine. 

Adoram pasajul în care lisus o iartă pe Măria Magdalena, 
deşi nu înţelegeam natura păcatelor ei, amănunt ce-mi era însă 
indiferent; îmi plăcea că i se aruncă la picioare şi i le şterge cu 
părul ei. Aş fi vrut să-mi facă şi mie cineva aşa. 

Căldura crescu vertiginos. lulie începu o dată cu anotimpul 
umed. Începu să plouă aproape în fiecare zi. Călduţă şi 
frumoasă, ploaia m-a cucerit de la bun început. 

Îmi plăcea nespus să stau zile întregi pe terasă, privind 
cum cerul se înverşunează asupra pământului. Mă jucam de-a 
arbitrul acestui meci cosmogonic, ţinând socoteala punctelor. 
Norii erau mult mai impresionanti decât pământul, şi totuşi 
acesta învingea tot timpul până la urmă, căci era marele 
campion al forţei de inertie. Când vedea cum sosesc norii 
superbi, încărcaţi de apă, îşi bombănea refrenul: 

— Hai, loveşte-mă, descarcă-ţi pe mine stocul de muniții, 
dă-i bătaie, zdrobeşte-mă, nu o să spun o vorbă, nu o să scot un 
geamăt, nimeni nu ştie să încaseze ca mine, şi când tu nici nu o 
să mai exişti de-atâta cât m-ai scuipat, eu o să fiu tot aici. 

Uneori îmi părăseam adăpostul ca să mă întind deasupra 
victimei şi să-i împărtăşesc soarta. Alegeam momentul cel mai 


fascinant, cel al aversei - pugilatul final, acea fază a luptei când 
loviturile la figură ale ucigaşului cad ca grindină, fără oprire, 
într-un trosnet răsunător de carcasă care se desface. 

Încercam să ţin ochii deschişi ca să privesc duşmanul în 
faţă. Frumuseţea lui te înspăimântă. Eram tristă, ştiind că, mai 
devreme sau mai târziu, va pierde. In acest duel, îmi alesesem 
deja tabăra: mă vândusem adversarului. Chiar clacă trăiam pe 
Pământ, tineam cu norii: erau mult mai seducători. NU aş ezita 
să trădez pentru ei. 

Nishio-san venea să mă caute ca să mă pună la adăpost 
sub acoperişul terasei. 

— Eşti nebună, ai să te îmbolnăveşti! În timp ce ea îmi 
scotea hainele ude leoarcă şi mă frictiona învelită într-un 
cearşaf, eu priveam perdeaua de apă care îşi continua opera 
pleonastică: făcea Pământul una cu pământul. Aveam impresia 
că locuiesc într-un gigantic car-wash. 

Se putea întâmpla şi că ploaia să învingă. Această victorie 
efemeră se numea inundație. 

Nivelul apei crescu în cartier, în Kansai, genul acesta de 
fenomen se producea în fiecare vară şi nu era considerat o 
catastrofă: era un ritual prevăzut şi în vederea căruia se luau 
măsuri - lăsându-se, de pildă, aşa-numitele b-miso (onorabilele 
rigole) larg deschise pe străzi. 

Dacă erai cu maşina, trebuia să mergi încet ca să nu 
împroşti prea tare. Anotimpul ploios m-a fermecat din mai multe 
motive. 

Lăcuşorul Verde aproape că-şi dublai”; întinderea, 
înghițind azaleele din jur. Aveam de două ori mai mult loc să 
înot şi mi se părea delicios de straniu să simt din când în când 
sub picior un tufiş înflorit. 

Într-o zi, profitând de o scurtă acalmie, tatăl meu a vrut să 
se plimbe prin cartier. 

— Vii cu mine? M-a întrebat el întinzându-mi mâna. 

Aşa ceva nu se refuza. 

Am plecat împreună să hoinărim pe strädutele inundate, 
îmi plăcea grozav să mă plimb cu tată care, pierdut în gândurile 
lui, mă lăsa să fac ce prostii voiam. Mama nu mi-ar fi dat voie 
niciodată să topäi prin puhoaiele de pe marginea străzii, 
stropind şi rochia mea, şi pantalonii tatei. El, în schimb, nici 
măcar nu-şi dădea seama. 


Era un adevărat cartier japonez, frumos şi liniştit, mărginit 
de ziduri acoperite cu ţiglă japoneză, cu arborii ginkgo pe care-i 
vedeai înălțându-se din grădini, în depărtare, străduţa se 
transforma într-un drum ce se strecura în munte spre Lăcuşorul 
Verde. Asta era universul meu: aici mi-a fost dat, pentru prima şi 
ultima oară în viaţă, să mă simt cu adevărat la mine acasă. 
Stăteam cu braţul ridicat ca să-l ţin de mâna pe tata. Toate erau 
la locul lor, începând cu mine însămi, când mi-am dat seama că 
mâna mi-era goală. 

M-am uitat la locul de lângă mine: nu mai era nimeni. Cu o 
secundă mai înainte, eram sigură, acolo se afla tata. A fost dc- 
ajuns să întorc capul pentru o clipă că a şi pierit. Nici nu am ştiut 
când mi-a dat drumul. 

O angoasă de nedescris puse stăpânire pe mine: cum 
putea să se volatilizeze un om în felul ăsta? Oare fiinţele erau 
nişte lucruri atât de precare încât să le poţi pierde fără motiv şi 
fără explicaţie? Putea un asemenea colos să dispară cât ai clipi 
din ochi? 

Deodată, am auzit vocea tatei care mă chema - fără doar 
şi poate, de dincolo de mormânt, fiindcă oricât m-aş fi uitat în 
jurul meu, nu era acolo. Vocea lui părea să vină ele pe altă 
lume. 

— Tati, unde eşti? 

— Aici, răspunse el liniştit. 

— Unde aici? 

— Nu te mişca. Si nu care cumva să te duci acolo unde 
eram eu. 

— Unde erai tu? 

— La un metru în dreapta ta. 

— Ce-ai păţit? 

— Sunt sub tine. Era o rigolă deschisă şi am căzut 
înăuntru. 

Am privit în jur. În mijlocul străzii transformate încă nu se 
zărea nici o deschizătură. Dacă te uitai însă mai cu atenţie, 
vedeai un fel de vârtej care semnala probabil gura canalelor. 

— Tati, eşti în miso? Am întrebat eu făcând haz. 

— Da, scumpa mea, zise el calm ca să nu mă înspăimânte. 

Gresea: mai bine arfi fost să bage spaima în mine. Nu mă 
speriam eu cu una, cu două. Episodul mi se părea cât se poate 
de comic şi nu vedeam nici un pericol. Mă uitam fix la gaură de 


apă care-l înghiţise, minunându-mă că tată poate vorbi cu mine 
prin zidul acela lichid: aş fi vrut să ajung şi eu acolo, ca să văd 
cum e sălaşul lui acvatic. 

— Tati, eşti bine acolo unde eşti? 

— Merge. Du-te înapoi acasă şi spune-i lui Mami că sunt în 
canalizare, da? Imi ceru el cu atâta sânge rece încât nu am 
înţeles cât de urgentă era misiunea mea. 

— Mă duc. 

Am făcut stânga-mprejur şi m-am pus pe zburdat. 

Pe drum, m-am oprit, lovită de o evidenţă: şi dacă asta era 
meseria tatălui meu? Păi da, sigur! Consul însemna vidanjor! Nu 
voise să-mi spună fiindcă nu era mândru de profesia lui. Ce mai 
secretos! 

M-am înveselit: în sfârşit, dezlegasem misterul activităţilor 
lui tata. Pleca devreme în fiecare dimineaţă şi se întorcea scara 
fără ca eu să ştiu unde se ducea. De-acum eram la curent: îşi 
petrecea ziua în canalizare. 

Dacă stăteam să mă gândesc, eram mulţumită că tata 
face o muncă legată de apă - căci, deşi era apă murdară, tot 
apă era, elementul prieten cu mine şi care îmi semăna cel mai 
mult, cu toate că puţin a lipsit să nu mă înec în el. De altfel, oare 
nu era logic că fusesem în pericol să mor în elementul care 
vorbea cel mai bine pe limba mea? Încă nu ştiam că prietenii 
sunt cei dinţii trădători potenţiali, dar ştiam că lucrurile cele mai 
seducătoare sunt cu siguranţă şi cele mai periculoase, cum ar fi 
să te apleci prea tare pe fereastră sau să te culci în mijlocul 
drumului. 

Aceste gânduri interesante au şters până şi amintirea 
misiunii pe care mi-o dăduse vidanjorul. Am început să mă joc 
pe marginea strädutei şi să topäi prin nişte adevărate fluvii în 
timp ce cântam cântece născocite de mine; pe un zid, am văzut 
un pisic care nu îndrăznea să treacă apa de frică să nu se ude: l- 
am luat în braţe şi l-am pus pe zidul de pe cealaltă parte, nu 
însă înainte de a-i ţine un discurs despre plăcerile natatiei şi 
despre binefacerile ei. Motanul fugi fără să-mi mulţumească. 

Curios mijloc alesese tatăl meu ca să-mi dezvăluie ce 
meserie are. In loc să-mi explice, mă dusese la locul lui de 
muncă şi, pe furiş, se dăduse la fund ca să facă mai multă 
impresie. Al naibii, Tati! Probabil că tot acolo îşi repeta şi lecţiile 
de no, de aceea nu-l auzisem niciodată cântând. 


Aşezată pe. Trotuar, ara construit o bärcutà din frunze de 
ginkgo şi i-am dat drumul pe firul apei. Mergeam în urma ei cu 
paşi mărunți. Ciudati şi japonezii ăştia care aveau nevoie de un 
belgian pentru canalele lor! Pesemne că în Belgia se găseau 
vidanjorii cei mai deosebiți. Oricum, toate astea nu aveau prea 
mare importanţă. Peste o lună urma să sărbătoresc împlinirea 
vârstei de trei ani: măcar de-aş fi primit elefantul de plus! 
Făcusem aluzii peste aluzii ca părinţii să înţeleagă ce-mi doresc, 
dar oamenii ăştia erau uneori tare încuiaţi. 

De nu ar fi fost inundația, as fi jucat jocul meu preferat, pe 
care-l numeam „provocarea": trebuia să te lungeşti în mijlocul 
străzii, să cânti un cântec în minte şi să rămâi acolo până ce-l 
sfârşeşti, fără să te mişti indiferent ce s-ar întâmpla. Totdeauna 
mă întrebasem dacă aş fi rămas în caz că trecea vreo maşină: 
oare aş fi avut curajul să nu-mi părăsesc postul? Inima îmi bătea 
năvalnic la gândul ăsta. Din păcate, în rarele ocazii când 
scăpasem de sub supravegherea adulţilor ca să mă joc de-a 
provocarea nu trecuse nici o maşină. Aşa încât nu primisem 
răspuns la întrebarea mea ştiinţifică. 

După atâtea aventuri mintale, fizice, subterane şi navale, 
am ajuns acasă. M-am instalat pe terasă şi am început să învârt 
sfârleaza cu înverşunare. Nu ştiu cât timp a trecut aşa. 

În cele din urmă, mama m-a văzut. 

— A, v-aţi întors, zise ea. 

— M-am întors singură. 

— Şi unde a rămas tata? 

— E la serviciu. 

— S-a dus la consulat? 

— E în canalizare. Chiar mi-a cerut să-ţi spun. 

— Ce? 

Mama sări în maşină şi-mi porunci să-i arăt drumul până la 
canalul cu pricina. 

— În sfârşit, aţi ajuns! Gemu vidanjorul. 

Fiindcă nu reuşea să-l scoată la suprafaţă, mama chemă 
în ajutor câţiva vecini, iar unul dintre ei avu fericită idee să ia şi 
o funie pe care o aruncă în miso. Câţiva fortosi îl traseră pe tata 
afară. O întreagă mulţime se adunase să vadă cum iese din 
adâncuri belgianul anadiomene. Merita osteneala: la fel cum 
sunt oameni de zăpadă, acum ai fi zis că e un om de nămol. Nici 
mirosul nu era de colo. 


Judecänd după uimirea generală, am înţeles că tata nu era 
vidanjor şi că asistasem la un accident. Am fost oarecum 
decepţionată, nu numai pentru că-mi plăcuse ideea să am pe 
cineva din familie la canalizare, dar şi pentru că mă întorceam 
de unde plecasem în încercarea mea de a elucida sensul 
cuvântului „consul. 

Ni s-a interzis să mai hoinărim pe străzi până la sfârşitul 
potopului. 

Când ploaia nu mai conteneşte, idealul e totuşi să te duci 
să inoti. Remediul împotriva apei este multă apă, Acum îmi 
petreceam viaţa la Lăcuşorul Verde. Nishio-san mă însoțea în 
fiecare zi. Cramponată de umbrelă ci: rămăsese tot de partea 
uscăciunii. Pe când eu, de la bun început, alesesem tabăra 
opusă: plecăm de acasă în costum de baie ca să mă ud încă 
înainte să înot. Deviza mea era să nu apuc niciodată să mă 
zvânt. 

Săream în lac şi nu mai ieşeam de acolo. Cel mai frumos 
moment era aversa: atunci, mă ridicam la suprafaţă ca să fac 
pluta şi să primesc perpendicular duşul acela sublim. Lumea îmi 
cădea pe tot corpul. Deschideam gura ca să-i înghit revărsarea, 
nu refuzam nici o picătură din tot ce-mi oferea. Universul era 
dărnicie, iar eu eram destul de însetată ca să-l sorb până la 
ultima înghiţitură. 

Eu şi, dedesubt, apă; cu şi, deasupra, apă; eu şi, în mine, 
apă - apa eram eu. Nu degeaba, în japoneză, prenumele meu 
cuprindea ploaia. Asemenea ei, mă simţeam prețioasă şi 
primejdioasă, inofensivă şi mortală, tăcută şi tumultuoasă, 
detestabilă şi fericită, blândă şi corozivă, neînsemnată şi rară, 
naturală şi surprinzătoare, insidioasăşi răbdătoare, muzicală şi 
cacofonică - însă dincolo de toate, înainte de a fi orice altceva, 
mă simţeam invulnerabilă. 

Puteai să te aperi de mine stând sub un acoperiş sau sub 
o umbrelă, asta nu mă deranja. Mai devreme sau mai târziu, 
nimic nu rămânea de nepătruns pentru mine. Puteai să mă dai 
afară sau să-mi pui stavile în cale la nesfârşit, până la urmă tot 
mă infiltram. Nici măcar în deşert nu puteai fi absolut sigur că 
nu ai să mă întâlneşti - în schimb, puteai fi absolut sigur că ai să 
te gândeşti la mine. Puteai să mă blestemi văzând cum cad 
chiar şi în a patruzecea zi a potopului, aş fi rămas nepăsătoare. 


Dată fiind vasta mea experienţă antediluviană, ştiam că 
ploaia este o culme a plăcerii. Unele persoane observaseră că 
era bine să mă accepti, să te laşi potopit de mine fără să încerci 
să opui rezistenţă. Insă cel mai bine era, categoric, să fii eu, să 
fii ploaia: nu exista voluptate mai mare decât să te reverşi, 
burniţă sau aversă, să biciu-ieşti chipuri şi peisaje, să alimentezi 
izvoare ori să scoţi fluvii din matcă, să strici nunţi şi să 
sărbătoreşti înmormântări, să cazi cu nemiluita, dar sau blestem 
al cerului. 

Copilăriei mele ploioase Japonia îi pria precum peştelui 
apa. 

Sătulă de nesfârşitele nuntiri dintre mine şi elementul 
meu, Nishio-san mă chemă în cele din urmă: 

— leşi din lac! Ai să te topeşti! 

Prea târziu. Mă topisem încă de multă vreme. _ 

August., „Mushiatsui", se plângea Nishio-san. Intr-adevăr, 
era o căldură de etuvă. Lichefierile şi sublimările se succedau 
într-un ritm insuportabil. Pentru corpul meu amfibiu era o 
plăcere. Dar numai pentru el. 

Tatălui meu i se părea un infern să cânte pe căldura 
aceea. La reprezentațiile în aer liber, îşi dorea să vină ploaia şi 
să întrerupă spectacolul. Şi eu o doream, nu numai pentru că 
orele de no mă umpleau de plictiseală, ci mai ales pentru 
bucuria aversei. Bubuitul tunetului în munte era cel mai frumos 
zgomot din lume. 

Mă jucam minţind-o pe sora Orice era bun, numai să fo 
invenţie. 

— Am un măgar, i-am zis. De ce un măgar? Cu o 
clipădevreme nu ştiam ce urma să-i spun. 

— Un măgar adevărat, am continuat eu la întâmplare, 
înfruntând cu mult curaj necunoscutul. 

— Ce tot îndrugi acolo? Zise în din urmă Juliette. 

— Da, am un măgar. Trăieşte pe pajişte, îl văd când mă 
duc la Lacul Verde. 

— Acolo nu-i nici o pajişte. 

— E o pajişte secretă. 

— Şi cum e măgarul tău? 

— Cenuşiu, cu urechi lungi cheamă Kaniku, am inventat 
eu 

— De unde ştii că-l cheamă aş 


— Eu i-am dat numele ăsta. 

— NU ai dreptul. Nu-i al tău. 

— Ba da, e al meu. 

— De unde ştii tu că-i al tău, şi nu al altcuiva? 

— Mi-a zis el. 

Sora mea izbucni în râs: 

— Mincinoaso! Măgarii nu vorbesc. Drace! Uitasem 
amănuntul ăsta. 

Totuşi, m-am încăpățânat: 

— E un măgar fermecat care vorbeşte. 

— Nu te cred. 

— Treaba ta, am încheiat eu cu superioritate. 

Mi-am repetat în sinea mea: „Data viitoare trebuie să-mi 
aduc aminte că animalele nu vorbesc". 

Am luat-o de la capăt: 

— Am un gândac de bucătărie. Din motive care îmi scapă, 
minciuna asta nu a produs nici un efect. 

Am încercat cu un adevăr, ca să mă lămuresc: 

— Ştiu să citesc. 

— Bine. 

— E adevărat. 

— Cum să nu, cum să nu. 

Bine. Nu mergea nici cu adevărul. Fără să deznädäjduiesc, 
am mers mai departe în căutarea credibilitätii: 

— Am trei ani. 

— De ce minţi tot timpul? 

— Nu mint. Am trei ani. 

— O să ai peste zece zile! 

— Da. Am aproape trei ani. 

— Aproape nu înseamnă trei ani. Vezi că minţi tot timpul. 

Trebuia să mă obişnuiesc cu ideea: nu eram credibilă. Nu 
era ceva grav. La urma urmei, mi-era totuna dacă mi se dă 
crezare sau nu. O să inventez mai departe, pentru plăcerea 
mea. 

Am început deci să-mi spun poveşti. Cel puţin eu mă 
credeam. 

Nimeni în bucătărie: o ocazie ce nu trebuia pierdută. Dintr- 
un salt am fost pe masă şi am început ascensiunea pe peretele 
de nord al rafturilor cu provizii. Un picior pe cutia de ceai, 
celălalt pe pachetul de biscuiţi, în timp ce o mână se agăța de 


coada polonicului: trebuia să găsesc eu până la urmă comoară 
pentru care mă luptam, locul unde ascundea mama ciocolată şi 
caramelele. 

O cutiutà din tinichea: inima prinse să-mi bată de-mi 
spărgea pieptul. Cu piciorul drept în sacul de orez şi cel stâng pe 
algele uscate, am aruncat în aer încuietoarea cu dinamită poftei 
mele. Am deschis şi am descoperit, cu ochii ieşiţi din orbite, 
dublonii de cacao, perlele de zahăr, colierele de gumă de 
mestecat, diademele de lemn dulce şi brăţările de marshmallow. 
Pradă. Mă pregăteam să-mi înfig steagul şi să-mi contemplu 
victoria din înaltul acelui Himalaya de sirop de glucoză şi 
antioxidant E 428, când am auzit zgomot de paşi. 

Panică. Lăsându-mi pietrele preţioase în vârful dulapului, 
am coborât în rapel şi m-am ascuns sub masă. Picioarele sosiră: 
pe Nishio-san am recunoscut-o după papucii de casă, iar pe 
Kashima-san după geta. 

Aceasta din urmă se aşeză în vreme ce femeia mai tânăra 
încălzea apa pentru ceai. li dădea porunci de parcă ar fi vorbit 
cu o sclavă şi, nemultumindu-se să o domine, îi spunea nişte 
lucruri cumplite: 

— Oamenii ăştia te dispretuiesc, e limpede. 

— Nu-i adevărat. 

— Se vede de la o poştă. Belgianca îţi vorbeşte ca unei 
subordonate. 

— Aici, o singură persoană îmi vorbeşte ca unei 
subordonate: tu. 

— Normal: chiar eşti o subordonată. Eu, una, nu sunt 
ipocrită. 

— Doamna nu e ipocrită. 

— Obiceiul ăsta al tău de a-i spune „doamnă" e ridicol. 

— Ea îmi spune Nishio-san. În limba ei, echivalentul e 
„doamnă". 

— Poţi fi sigură că pe la spate îţi spune „slujnicuţă". 

— De unde ştii? Tu nu vorbeşti franceza. 

— Albii i-au disprețuit întotdeauna pe japonezi. 

— Nu şi ei. 

— Proastă mai eşti! 

— Domnul cânta no! 

— Domnul"! Nu vezi că belgianul face asta ca să-şi bată 
joc de noi! 


— În fiecare dimineaţă se ridică din pat înainte de răsăritul 
soarelui ca să se ducă la lecţia de muzică. 

— E normal ca un soldat să se trezească devreme pentru 
a-şi apăra ţara. 

— E diplomat, nu soldat. 

— S-a văzut clar la ce servesc diplomaţii, în 1940. 

— Suntem în 1970, Kashima-san. 

— Şi ce? Nu s-a schimbat nimic. 

— Dacă sunt duşmanii tăi, de ce mai lucrezi pentru ei? 

— Nu lucrez. NU ai observat? 

— Ba da, am observat. Dar primeşti banii lor. 

— E puţin pe lângă cât ne datorează ei nouă. 

— Nu ne datorează nimic. 

— Ne-au luat cea mai frumoasă ţară din lume. Au ucis-o în 
1945. 

— Până la urmă tot noi am câştigat. Acum ţara noastră e 
mai bogată decât a lor. 

— Ţara noastră nu mai e nimic faţă de ce era înainte de 
război. Tu nu ai cunoscut vremurile acelea. Pe atunci aveai de 
ce să te mândreşti că eşti japonez. 

— Zici aşa pentru că vorbeşti despre vremea tinereţii. 
Idealizezi. 

— Nu e deajuns să vorbeşti despre vremea tinereţii ca să 
fie frumos. Dacă tu ai vorbi despre tinereţea ta, ar fi mizerabil. 

— Aşa e. Fiindcă sunt săracă. Şi înainte de război, tot 
săracă aş fi fost. 

— Înainte era frumuseţe pentru toată lumea. Şi pentru 
bogaţi, şi pentru săraci. 

— Ce ştii tu despre asta? 

— Astăzi nu mai e frumuseţe pentru nimeni. Nici pentru 
săraci, nici pentru bogaţi. 

— Frumuseţea nu-i greu de găsit. 

— Sunt doar nişte resturi sortite să dispară. Japonia 
decade. 

— Am mai auzit asta undeva. 

— Ştiu ce crezi. Deşi nu eşti de părerea mea, ar trebui să- 
ti faci griji. Nu eşti chiar atât de iubită pe cât crezi aici. Eşti 
foarte naivă dacă nu vezi disprețul ce se ascunde în spatele 
zâmbetului lor. E normal. Oamenii din mediul tău sunt atât de 
obişnuiţi să fie trataţi ca nişte câini încât nici nu mai bagă de 


seamă. Eu, în schimb, sunt o aristocrată: simt dacă nu mi se 
acordă respect. 

— Aici chiar că ţi se acordă respect. 

— Mie, da. Le-am dat de înţeles că nu e în interesul lor să 
mă confunde cu ţine. 

— Rezultatul e că eu fac parte din familie, nu tu. 

— Tare proastă trebuie să fii ca să crezi aşa ceva. 

— Copiii mă adoră, mai ales cea mică. 

— Evident! La vârsta asta sunt nişte căţei! Dacă îi dai de 
mâncare unui căţel, te iubeşte! 

— Eu îi iubesc pe căţeii ăştia. 

— Dacă vrei să faci parte dintr-o familie de crini, nu ai 
decât. Dar să nu te miri dacă într-o zi au să te trateze şi pe tine 
ca pe un câine. 

— Ce vrei să spui? 

— Ştiu eu ce vreau să spun, zise Kashima-san punându-şi 
bolul de ceai pe masă, ca pentru a încheia discuţia. 

A doua zi, Nishio-san l-a anunţat pe tata că renunţă la 
slujbă. 

— Am prea mult de muncă, sunt obosită. Trebuie să mă 
întorc acasă şi să mă îngrijesc de gemenele mele. Fetele nu au 
decât zece ani, au încă nevoie de mine. 

Zdrobiti, părinţii mei nu au putut decât să accepte. 

M-am aruncat de gâtul lui Nishio-san: 

— Nu pleca! Te implor! 

A plâns, însă nu şi-a schimbat hotărârea. Am văzut-o pe 
Kashima-san schiţând un zâmbet. 

Am dat fugă să le povestesc părinţilor ce am înţeles din 
discuţia la care asistasem pe ascuns, înfuriat pe Kashima-san, 
tata se duse să discute cu Nishio-san între patru ochi, Eu am 
rămas în braţele mamei, hohotind şi repetând convulsiv: 

— Nishio-san trebuie să rămână cu mine! Nishio-san 
trebuie să rămână cu mine! 

Mama mi-a explicat cu blândete că, oricum, într-o zi 
aveam să mă despart de Nishio-san. 

— Tata nu are să stea o veşnicie la post în Japonia. Peste 
un an, doi sau trei, o să plecăm. lar Nishio-san nu o să plece cu 
noi. Atunci, are să trebuiască să te desparti de ea. 

Universul se nărui sub picioarele mele. Aflasem atâtea 
grozăvii dintr-o dată încât nu mai puteam asimila nici măcar 


una. Mama părea să nu-şi dea seama că îmi vesteste 
Apocalipsa. 

Am avut nevoie de ceva timp până să pot scoate un sunet. 

— NU o să rămânem aici pentru totdeauna? 

— Nu. Tata are să primească post altundeva. 

— Unde? 

— Nu se ştie. 

— Când? 

— Nici asta nu se ştie. 

— Nu. Eu nu plec. Nu pot să plec. 

— Nu vrei să mai fii cu noi? 

— Ba da. Dar şi voi trebuie să rămâneţi. 

— Nu avem dreptul. 

— De ce? 

— Tata e diplomat. Asta-i meseria lui. 

— Şi ce dacă? 

— Trebuie să asculte de Belgia. 

— Belgia e departe. Nu-l poate pedepsi dacă nu ascultă. 

Mama a râs. Eu am plâns şi mai tare. 

— Ce mi-ai spus tu e o glumă. NU o să plecăm! 

— Nu e o glumă. Intr-o zi, o să plecăm. 

— Eu nu pot să plec! Trebuie să trăiesc aici! E ţara mea! E 
casa mea! 

— Nu e ţara ta! 

— E ţara mea! Dacă plec, mor! Dădeam din cap ca o 
nebună. Eram în mare, nu mai atingeam fundul, apa mă 
înghiţea, mă zbăteam, căutam un sprijin, nu mai găseam 
nicăieri pământ tare, lumea nu mai voia să ştie de mine. 

— Ba nu, nu ai să mori. 

Era adevărat însă: muream deja. Tocmai aflasem cumplita 
veste pe care orice om o află mai devreme sau mai târziu: ce 
iubeşti ai să pierzi. „Ce ti s-a dat ti se va lua înapoi": sub 
această formă am conştientizat eu dezastrul ce avea să-mi fie 
laitmotivul copilăriei, al adolescenţei şi al peripetiilor ulterioare. 
„Ce ti s-a dat ti se va lua înapoi": toată viaţa îţi va fi marcată de 
doliu. Doliu după ţara mult iubită, după munte, şi flori, şi casă, 
după Nishio-san şi limba în care îi vorbeşti. Şi are să fie doar 
primul doliu dintr-o serie a cărei lungime nici nu ţi-o închipui. 
Doliu în adevăratul sens al cuvântului, fiindcă nu ai să 
recuperezi şi nu ai să mai regăseşti nimic: vor încerca să te 


amăgească aşa cum l-a amăgit Dumnezeu pe lov „dându-i 
înapoi" altă femeie, altă casă şi alţi copii. Din păcate, nu ai să fii 
îndeajuns de proastă ca să te laşi păcălită. 

— Dar ce-am făcut rău? 

— Nimic. Nu eşti tu de vină. Asta este. 

Măcar de-aş fi făcut ceva rău! Măcar dacă această 
atrocitate ar fi fost o pedeapsă! Dar nu. Pur şi simplu, asta este. 
Nu contează dacă eşti rea sau nu. „Ce ţi s-a dat ti se va lua 
înapoi": asta-i regula. 

La vârsta de aproape trei ani, ştii că într-o bună zi vei 
muri. NU are nici o importanţă: mai este atâta vreme până 
atunci încât moartea parcă nici nu ar exista. Să afli însă la 
aceeaşi vârstă că peste un an, doi sau trei vei fi izgonit din 
grădină, fără să fi încălcat măcar poruncile supreme, este lecţia 
cea mai dură şi cea mai nedreaptă, sursa unor chinuri şi 
angoase fără sfârşit. 

„Ce ti s-a dat ti se va lua înapoi": şi dacă ai şti ce-or să 
îndrăznească să-ţi ia într-o zi! 

Am început să tip de disperare. 

În clipa aceea, tata şi Nishio-san şi-au făcut din nou 
apariţia. Aceasta din urmă a venit repede şi m-a luat în braţe. 

— Linişteşte-te, rămân, nu mai plec, rămân cu tine, s-a 
terminat! 

Dacă mi-ar fi spus acelaşi lucru cu un sfert de oră mai 
înainte, aş fi explodat de bucurie. De acum, ştiam însă că e doar 
o păsuire: drama era lăsată pentru mai târziu. Slabă consolare. 

Când te confrunti cu descoperirea acestei viitoare spolieri, 
nu sunt posibile decât două atitudini: te decizi ori să nu te 
ataşezi de fiinţe şi de lucruri, astfel încât amputarea să fie cât 
mai puţin dureroasă, ori, dimpotrivă, să iubeşti cu atât mai mult 
fiinţele şi lucrurile, să te dăruieşti fără rezerve -„pentru că nu 
vom fi decât puţin timp împreună, îţi voi dărui într-un an toată 
dragostea pe care aş fi putut să ţi-o dăruiesc într-o viaţă". 

Asta a fost imediat şi alegerea mea: am cuprins trupul lui 
Nishio-san şi l-am strâns în braţe atât cât îmi îngăduiau 
neînsemnatele-mi puteri. Şi totuşi, am mai plâns încă multă 
vreme. 

Kashima-san a trecut pe acolo şi a văzut scenă: eu 
strângând-o în braţe pe Nishio-san, acum calmă şi înduioşată. Si 


a înţeles dacă nu faptul că le spionasem, cel putin rolul afectiv 
pe care-l jucasem în toată povestea. 

A strâns din buze. Am văzut cum îmi aruncă o privire 
încărcată de ură. 

Tata m-a mai liniştit cât de cât: plecarea noastră din 
Japonia era prevăzută abia peste doi sau trei ani. Pentru mine, 
doi sau trei ani echivalau cu durata unei vieţi: îmi rămânea timp 
pentru o întreaga existenţă în ţara mea natală. A fost o uşurare 
amară, cum sunt medicamentele care calmează durerea fără să 
vindece boala. l-am sugerat părintelui meu să-şi schimbe 
meseria. Mi-a răspuns că, oricum, cariera de vidanjor nu-l prea 
atrage. 

Am trăit de atunci cu un sentiment de solemnitate tragică. 
Chiar în după-amiaza acelei revelații tragice, Nishio-san m-a dus 
la locul de joacă: mi-am petrecut o oră sărind cu frenezie pe 
micul zid din jurul gropii cu nisip şi repetând în minte aceste 
cuvinte: „Trebuie să ţii minte! Trebuie să ţii minte! 

Pentru că nu ai să rămâi la nesfârşit în Japonia, pentru că 
ai să fii alungată din grădină, pentru că ai să pierzi muntele şi 
pe Nishio-san, pentru că ce ţi s-a dat ti se va lua înapoi, ai 
datoria să ţii minte aceste comori. Amintirea are aceeaşi putere 
ca şi scrisul: când vezi scris într-o carte cuvântul «pisică», el 
diferă foarte mult la înfăţişare de motanul din vecini care s-a 
uitat la tine cu ochii lui atât de frumoşi. Şi totuşi, la vederea 
cuvântului scris încerci o plăcere asemenea celei pe care ţi-o 
dau prezenţa pisicii şi privirea ei aurie atintità către tine. 

La fel e şi memoria. Bunica ta a murit, dar amintirea ei o 
ţine în viaţă. Dacă izbuteşti să-ţi înscrii în materia creierului 
minunile din paradisul tău, ai să duci cu tine în minte dacă nu 
realitatea lor miraculoasă, măcar puterea lor. 

De azi înainte nu vei mai trăi decât consacrări solemne. 
Momentele care vor merita vor fi înveşmântate cu mantie de 
hermină şi încoronate în catedrala de sub fruntea ta. Emoţiile îţi 
vor fi dinastii”. 

În sfârşit, a venit şi ziua când am împlinit trei ani. Era 
prima aniversare de care eram conştientă. Evenimentul mi s-a 
părut de importanţă planetară. Dimineaţa, m-am trezit 
imaginându-mi că Shukugawa are să fie în sărbătoare. 

Am sărit în patul surorii mele care dormea încă şi am 
zgâlţâit-o: 


— Vreau să-mi spui tu prima la multi ani. 

Credeam că arc să fie foarte onorată. A mormăit la mulţi 
ani şi s-a întors pe cealaltă parte cu un aer nemulţumit. 

Am lăsat-o pe ingrată şi am coborât la bucătărie. Nishio- 
san a fost perfectă: a îngenuncheat dinaintea mea, a copilului- 
zeu, şi m-a felicitat pentru realizare. Avea dreptate: să 
împlineşti trei ani nu era ceva la îndemâna oricui. 

Apoi s-a prosternat în faţa mea. Am simţit o mare 
mulţumire. 

Am întrebat-o dacă sătenii vor veni să mă aclame la mme 
acasă sau trebuie să ies eu pe stradă ca să primesc aplauzele 
lor. Nishio-san a rămas perplexă preţ de o clipă, după care a 
găsit acest răspuns: 

— E vară. Oamenii sunt plecaţi în concediu. Altminteri, ar 
fi organizat un festival pentru tine. 

Mi-am zis că e mai bine aşa. Desigur că festivitățile m-ar fi 
obosit. Nimic nu era mai bun decât intimitatea pentru a-mi 
sărbători triumful. Din moment ce-mi primeam elefantul din 
pluş, ziua avea să cunoască o culme a fastului. 

Părinţii m-au anunţat că îmi voi primi cadoul la gustare. 
Hugo şi Andre mi-au spus că, în mod excepţional, se vor abtine 
să mă sâcâie pentru o zi. Kashima-san nu mi-a spus nimic. 

Am petrecut orele care au urmat cu o nerăbdare 
halucinantă. Elefantul urma să fie cel mai fantastic cadou care 
mi s-ar fi oferit în viaţa mea. Mă întrebam cât de lungă o să aibă 
trompă şi cât de greu are să fie la mine în braţe. 

Aveam să-i spun acestui elefant. Elefant: un nume frumos 
pentru un elefant. 

La patru după-amiaza, m-au chemat. Când am ajuns la 
masa unde se lua gustarea, aveam nişte bătăi de inimă de opt 
grade pe scara Richter. NU am văzut nici un pachet. Probabil că 
era ascuns. 

Formalităţi. Tort. Trei luminări aprinse în care am suflat ca 
să termin rapid şi cu asta. Cântece. 

— Unde mi-e cadoul? Am întrebat în cele din urmă. 

Părinţii mei zâmbiră cu şiretenie. 

— E o surpriză. Nelinişte: 

— Nu e ce-am cerut eu? 

— E ceva şi mai şi! 


Ceva si mai si decât un pahiderm din plus nu exista. Am 
presimtit tot ce putea fi mai rău. 

— Ce el 

M-au dus la micul iaz cu pietre din grădină. 

— Uită-te în apă. 

În iaz se zbenguiau trei crapi vii. 

— Am observat că ai o pasiune pentru peşti şi mai ales 
pentru crapi. 

Aşa că îţi dăruim trei: câte unul pentru fiecare an. E o idee 
bună, nu? 

— Da, am răspuns eu cu o politeţe consternată. 

— Primul e portocaliu, al doilea verde, iar al treilea 
argintiu. E o încântare, nu crezi? 

— Ba da, am zis eu gândindu-mă că era o mizerie. 

— Tu ai să te ocupi de ei. [i-am pregătit un stoc de 
pesmeti din orez expandat: îi faci bucățele şi le arunci, uite-aşa. 
Eşti mulţumită? 

— Foarte. 

Drăcia dracului. Aş fi preferat să nu primesc nimic. 

Mintisem nu atât din politeţe, cât pentru că nu exista 
limbaj cunoscut care să-mi fi putut egala în tărie amărăciunea, 
şi nici expresie care să fi putut ajunge măcar până la călcâiul 
deceptiei mele. 

La nesfârşita listă a întrebărilor omeneşti rămase fără 
răspuns trebuie adăugată şi aceasta: ce se petrece în mintea 
unor părinţi bine intenţionaţi atunci când nu le e destul că-şi fac 
despre copiii lor nişte idei care te năucesc, dar mai iau şi 
iniţiative în locul lor? 

Se obişnuieşte ca oamenii să fie întrebaţi ce voiau să 
devină când erau mici. În cazul meu, mai interesant ar fi ca 
întrebarea să Ic fie pusă părinţilor: răspunsurile lor succesive 
oferă imaginea exactă a ceea ce eu nu am vrut să devin 
niciodată. 

Pe când aveam trei ani, trâmbitau pasiunea „mea" pentru 
creşterea crapilor. Când am împlinit şapte, au anunţat decizia 
„mea" solemnă de a face o carieră diplomatică. La doisprezece 
ani, le-a sporit convingerea că au drept vlăstar un lider politic. 
lar când am împlinit şaptesprezece ani, au declarat că voi fi 
avocata familiei. 


Mi se mai întâmpla să-i întreb de unde le vin ideile acelea 
ciudate, îmi răspundeau, totdeauna cu acelaşi aplomb, că „se 
vede" şi că „aşa zice toată lumea". lar când voiam să aflu cine 
era „toată lumea", spuneau: 

— Păi, toată lumea, ce mai! 

Nu se cuvenea să ofensezi buna lor credinţă. 

Să ne întoarcem însă la vremea când aveam trei ani. 
Întrucât tata şi mama aveau pentru mine ambiţii în piscicultura, 
m-am străduit, din bunăvoință filială, să mimez semnele 
exterioare ale ihtiofiliei. 

Cu creioane colorate, am început să creez, în carnetele 
mele cu desene, mii şi mii de peşti, cu înotătoare mari şi mici, 
cu mai multe, fără, cu solzi verzi, roşii, albaştri cu puncte 
galbene sau portocalii cu dungi mov. 

— Bine am făcut că i-am dăruit crapii! Ziceau părinţii 
încântați în timp ce-mi priveau operele. 

Toată povestea ar fi fost comică dacă nu aş fi avut datoria 
să-mi hrănesc zi de zi fauna acvatică. 

Mă duceam în cămară să iau câţiva pesmeti din orez 
expandat. Apoi, în picioare pe malul iazului cu pietre, fărâmiţam 
alimentul din granule aglomerate şi aruncam în apă bucăţi de 
mărimea floricelelor de porumb. 

Era destul de amuzant. Problema erau bestiile acelea de 
crapi care ieşeau atunci la suprafaţă, cu boturile căscate, să-şi 
ia gustarea. 

La vederea celor trei guri fără trup care se iveau din iaz 
puse pe îndopat îngheţam de dezgust. 

Părinţii mei, care nu duceau niciodată lipsă de idei bune, 
mi-au zis: 

— Tu, cu fratele tău şi cu sora ta sunteţi trei la număr, ca 
şi crapii. Ai putea să-l numeşti pe cel portocaliu Andre, pe cel 
verde Juliette, iar cel argintiu ar purta numele tău. 

Am găsit un pretext politicos ca să evit dezastrul 
onomastic. 

— Nu. Hugo s-ar întrista. 

— Aşa e. Oare nu am putea cumpăra şi al patrulea crap? 

Repede, să inventez ceva, orice. 

— Nu. Deja le-am dat nume. 

— A, da? Si cum le-ai spus?,Ce merge cu trei? ", m-am 
întrebat iute ca fulgerul. Am răspuns: 


— Lisus, Măria şi losif. 

— Lisus, Măria şi losif? Nu crezi că sunt nume ciudate 
pentru nişte peşti? 

— Nu, am zis eu. 

— Şi cum îl cheamă pe fiecare în parte? 

— Cel portocaliu e losif, cel verde e Măria, iar cel argintiu 
e lisus. 

Până la urmă, mama a râs la gândul că pe un crap îl putea 
chema losif. Botezul meu a fost acceptat. 

Mi-am făcut obiceiul ca zi de zi, la amiază, când soarele 
era sus de tot pe cer, să vin şi să hrănesc treimea. Preoteasă 
piscicolă, binecuvântam pesmetul de orez, îl rupeam, apoi îl 
aruncăm în apă zicând: 

— Acesta este trupul meu care se dă pentru voi. 

Mutrele urâte ale lui lisus, Măria şi losif apăreau într-o 
clipită. Cu lovituri din înotătoare ce făceau apa să clocotească, 
se aruncau asupra tainului, se luptau ca să înghită cât mai 
multe cocoloaşe de mâncare. 

Să fi fost chiar aşa de bună încât să justifice asemenea 
dispute? Am muşcat şi eu din chestia aceea care aducea cu 
polistirenul expandat: nu avea nici un gust. La fel de bine ai fi 
putut mânca pastă de hârtie. 

Şi totuşi, trebuia să vezi cum se băteau prostănacii de 
peşti pentru mâna aceea care, îmbibată cu apă, nu putea fi 
decât pur şi simplu infectă. 

Crapii ăştia îmi inspirau un dispreţ nemărginit. 

Împrăştiind orezul aglomerat, mă străduiam să mă uit cât 
mai puţin la gurile turmei. Şi gurile oamenilor care se îndoapă 
oferă un spectacol penibil, dar asta nu era nimic pe lângă gurile 
lui lisus, Măria şi losif. În comparaţie cu ele, o gură de canal ar fi 
fost ispititoare. Diametrul orificiului era aproape egal cu 
diametrul corpului, ceea ce te-ar fi dus cu gândul la secţiunea 
unui tub dacă nu ar fi fost buzele acelea de peste care mă 
priveau cu privirea lor de buze, buze scârboase ce se 
deschideau şi se închideau cu un zgomot obscen, guri în formă 
de colaci de salvare ce-mi mâncau mâncarea înainte de a mă 
mânca pe mine însămi! 

M-am deprins să-mi îndeplinesc sarcina cu ochii închişi. 
Era o problemă de supravieţuire. Mâinile mele fărâmiţau orbeste 
pesmetii şi aruncau în faţă, la întâmplare. Un ropot de plescăieli 


si clenfăieli mă anunţa că treimea, aidoma unei populaţii 
înfometate, îmi urmărise pas cu pas experienţele de balistică 
alimentară. Chiar şi zgomotele astea erau abjecte, dar mi-ar fi 
fost imposibil să-mi astup urechile. 

A fost primul meu dezgust. Ciudat, îmi aduc aminte că, 
înainte să împlinesc trei ani, am contemplat broaşte storcite, am 
modelat olărie artizanală din propriile-mi dejectii, am cercetat în 
amănunt conţinutul batistei surorii mele când era răcită şi am 
pus degetul pe o bucată de ficat crud de vitel - de fiecare dată, 
fără pic de repulsie, mânată de o nobilă curiozitate ştiinţifică. 

Şi atunci de ce gura crapilor îmi provoca o ameţeală 
amestecată cu oroare, o consternare a simţurilor, sudori reci, o 
obsesie morbidă, spasme ale trupului şi minţii? Mister. 

Uneori mă gândesc că unica noastră specificitate 
individuală e cuprinsă aici: spune-mi din ce te scârbesti si am 
să-ţi spun cine eşti. Personalităţile noastre nu au nici o valoare, 
înclinațiile ne sunt unele mai banale decât altele. Numai 
repulsiile vorbesc cu adevărat despre noi. 

Zece ani mai târziu, pe când învăţam latină, am dat peste 
această frază:156 _ 

Cârpe diem. Inainte ca mintea mea să f! Putut să o 
analizeze, un vechi instinct din mine tradusese deja: „Un crap 
pe zi". Absolut greţoasă, maxima rezuma calvarul prin care 
trecusem odinioară. 

Evident, traducerea corectă era „Bucură-te de ziua de 
azi". Bucură-te de ziua de azi? Vezi să nu! Cum vrei să te mai 
bucuri de roadele fiecărei zile când până la amiază nu te 
gândeşti decât la supliciul care te aşteaptă, iar după-amiază 
rumegi ce ai văzut? 

Incercam să nu mă mai gândesc la asta. Din păcate, nimic 
nu se învaţă mai greu. Dacă am fi în stare să nu ne mai gândim 
la problemele noastre, am fi o rasă fericită, E ca şi cum Sfânta 
Blandine ar fi în groapa supliciului şi tu i-ai spune: „Ei, lasă, nu 
te gândi la lei!" 

Comparatia este întemeiată: aveam tot mai mult impresia 
că crapii se hrănesc cu carnea mea. Slăbeam. După ce peştii 
prânzeau, eram chemată la masă; nu puteam să înghit nimic. 

Noaptea, în pat, intesam întunericul cu guri căscate. 
Plângeam sub pernă de groază. Autosugestia era atât de 
puternică încât trupurile pline, solzoase şi flexibile ajungeau 


până la mine în aşternut, mă înlănţuiau, iar gurile lor reci şi 
buzate o sărutau cu sete pe a mea. Eram impubera amantă a 
unor fantasme pisciforme. Lona şi balena? Ce glumet! Era la 
adăpost în pântecele cetaceului. De-as fi putut servi pe post de 
umplutură pentru burta crapului, încă aş fi scăpat. Mă dezgustă 
nu atât stomacul, cât gura lui, mişcarea valvulară a 
mandibulelor care-mi pângăreau buzele în nopţi fără sfârşit. 
După atâtea întâlniri cu creaturi demne de Hieronymus Bosch, 
insomniile mele până nu demult feerice s-au transformat în 
martiriu. Angoasă suplimentară: tot îndurând sărutările acelea 
de peşti, oare nu aveam să-mi schimb specia? NU aveam să mă 
prefac în somn? Mâinile mi se plimbau de-a lungul corpului, 
pândind halucinante metamorfoze. 

Hotărât lucru, împlinirea vârstei de trei ani nu-ţi aducea 
nimic bun. Niponii aveau dreptate să plaseze la această vârstă 
sfârşitul stării divine. Ceva se pierduse - deja! 

— Ceva mai preţios decât orice şi care nu se va mai 
recupera: o formă de încredere în perenitatea binevoitoare a 
lumii. 

Îi auzisem pe părinţi spunând că, în scurtă vreme, aveam 
să merg la grădiniţa japoneză, cuvinte care prevesteau numai 
dezastre. Cum? Să părăsesc grădina? Să intru într-o turmă de 
copii? Ce idee! 

Era însă şi altceva, mai grav. Chiar în sânul grădinii exista 
o anumită angoasă. Natura ajunsese la un fel de saturație. 
Copacii erau prea verzi, prea frunzoşi, iarba era prea bogată, iar 
florile explodau de parcă ar fi mâncat prea mult. Din a doua 
jumătate a lunii august, pe chipul plantelor se citea ghiftuirea ca 
a doua zi după orgie. Forţa vitală pe care o simtisem ascunsă în 
orice lucru era pe cale să se transforme în greutate. Fără să-mi 
dau seama, vedeam cum mi se dezvăluie una dintre cele mai 
înspăimântătoare legi ale universului: ceea ce nu înaintează dă 
înapoi. Există creştere, apoi decrepitudine; între ele, nimic. 
Apogeul nu există. E o iluzie. Tot astfel, nu exista vară. Exista o 
lungă primăvară, o umflare spectaculoasă a sevelor şi a 
dorințelor: de îndată însă ce acest elan lua sfârşit, venea deja 
căderea. 

Încă de pe 15 august, moartea a câştigat. Fireşte, nici o 
frunză nu dă vreun semn de vestejire cât de mic; fireşte, copacii 
au o coamă atât de bogată încât apropiata lor calvitie este de 


neimaginat. Verdeturile sunt mai planturoase ca niciodată, iar 
straturile prosperă, ducându-te cu gândul la vârsta de aur. Si 
totuşi, nu e vârsta de aur, pentru că vârsta de aur nu este cu 
putinţă, pentru că stabilitatea nu există. 

La trei ani, nu ştiam nimic din toate astea. Eram la ani- 
lumină de regele care moare strigând: „Ce trebuie să sfârşească 
s-a şi sfârşit". NU aş fi fost în stare să găsesc cuvintele potrivite 
pentru angoasa mea. Simţeam însă, da, simţeam că se 
pregăteşte o agonie. Natura prea era lăsată în voia ei: aici se 
ascundea ceva. 

Dacă aş fi vorbit cu ceilalţi, mi-ar fi explicat ciclul 
anotimpurilor. La trei ani, nu-ţi aduci aminte de anul trecut, nu 
ai putut constata eterna întoarcere a identicului şi un nou 
anotimp este un dezastru ireversibil. 

La doi ani, nu vezi asemenea schimbări şi puţin îţi pasă de 
ele. La patru ani, le vezi. Dar amintirea anului dinainte le 
banalizează şi le răpeşte dramatismul. La trei ani, anxietatea 
este absolută: vezi totul şi nu înţelegi nimic. Nu există nici o 
jurisprudenţă mintală pe care să o consulti ca să te linişteşti. La 
trei ani, nu ai nici reflexul de a cere o explicaţie de la ceilalţi: nu 
eşti neapărat conştient de faptul că cei mari au mai multă 
experienţă - şi poate că nu greşeşti. 

La trei ani eşti un marțian. E şi pasionant, dar şi cumplit să 
vii de pe Marte. Observi fenomene inedite, greu de pătruns. Nu 
ai nici o cheie. Trebuie să inventezi legi bizuindu-le doar pe 
observaţii. Trebuie să fii aristotelician douăzeci şi patru de ore 
din douăzeci şi patru, ceea ce este deosebit de obositor atunci 
când n-ai auzit niciodată vorbindu-se despre greci. 

Cu o floare nu se face primăvară. La trei ani, ai vrea să ştii 
de la ce număr de flori în sus poţi să crezi în ceva. Cu o floare 
care piere nu se face toamnă. Nici cu două cadavre de flori, 
desigur. Totuşi, neliniştea se instalează. Începând de la câte 
agonii florale va trebui să tragi în minte semnalul de alarmă al 
morţii ce se înstăpâneşte? 

Champollion al unui haos ce lua proporţii, căutam un 
refugiu în intimitate cu sfârleaza mea. Simţeam că are să-mi 
transmită nişte informaţii cruciale. Dar vai, nu-i pricepeam 
graiul! 

Sfârşit de august. Miezul zilei. E ora supliciului. Du-te şi dă 
de mâncare la crapi. 


Curaj. Ai mai făcut-o de atâtea ori. Si nu ai murit din asta. 
Nu e decât un moment greu care trebuie depăşit. 

lau pesmetii de orez din cămară. Mă duc la iazul cu pietre. 
Sub razele perpendiculare, apa scânteiază ca aluminiul. Nu 
trece mult şi trei sărituri sparg rând pe rând suprafaţa netedă şi 
lucitoare: lisus, Măria şi losif m-au văzut şi sar, acesta fiind felul 
lor de a-i chema şi pe ceilalţi la masă. 

Când nu se mai cred peşti zburători - ceea ce, având în 
vedere cât sunt de graşi, este pur şi simplu obscen - îşi aşează 
gurile deschise la nivelul apei şi se pun pe aşteptat. 

Arunc bucățele de mâncare. Mănunchiul de guri se aruncă 
pe ele. Inghit ca nişte furtunuri destupate. După ce ingurgitează, 
cer şi mai abitir. Gâtlejul li se cască atât de larg încât dacă te-ai 
apleca putin ai vedea până în stomac, împărțind în continuare 
tainul, sunt tot mai obsedată de ceea ce-mi arată treimea: în 
mod normal, vietätile îşi ascund interiorul corpului. Ce s-ar 
întâmpla dacă oamenii şi-ar etala măruntaiele? 

Crapii au încălcat acest tabu primordial şi îmi impun 
imaginea tubului lor digestiv pe care nimic nu-l ascunde. 

Ti se pare respingător? La fel e şi-n pântecele tău. Poate 
că spectacolul te obsedează atât de mult tocmai pentru că te 
recunosti în el. Crezi cumva că specia ta e diferită? Ai tăi 
mănâncă mai puţin mizerabil, dar mănâncă totuşi, iar înăuntru, 
mama şi sora ta sunt tot aşa. 

Şi tu? Ce altceva crezi că eşti tu? Eşti un tub care a ieşit 
din alt tub. În ultima vreme ai avut impresia glorioasă că 
evoluezi, că devii materie gânditoare. Vacs! Oare gura crapilor 
ti-ar mai face atât de rău dacă nu ţi-ai vedea în ea răsfrângerea 
abjectă? Aminteste-ti că tub eşti şi între tuburi te vei întoarce! 

Inăbuş glasul care-mi spune asemenea orori. De două 
săptămâni, înfrunt în fiecare zi la amiază bazinul cu peşti şi 
constat că, departe de a mă obişnui cu această grozăvie, sunt 
din ce în ce mai sensibilă la ea. Şi dacă dezgustul pe care l-am 
luat drept o fandoseală debilă, un moft, ar fi un mesaj sacru? În 
acest caz, trebuie să-l înfrunt ca să-l înţeleg. Trebuie să las 
glasul să vorbească. 

Priveşte atunci. Priveşte cu mare atenţie. Viaţa e ceea ce 
vezi: mucoasă, mat, gaură fără fund care cere să fie umplută. 
Viaţa e furtunul ăsta care înghite şi tot gol rămâne. 


Picioarele îmi stau pe malul iazului. Le cercetez cu 
suspiciune, nu mai sunt sigură de ele. Ridic privirea şi mi-o 
îndrept spre grădină. Nu mai este sipetul care mă proteja, oază 
de perfecţiune. Moartea e înăuntru. 

Intre viaţă - guri de crapi care ingurgitează - şi moarte - 
vegetale în lentă putrefacție - ce alegi? Ce te face mai putin să 
vomiti? 

Nu mai gândesc. Tremur. Privirile îmi coboară din nou spre 
gurile animalelor. Mi-e frig. Mi se face greață. Picioarele nu mă 
mai ţin. Nu mai lupt. Hipnotizată, îmi dau drumul în bazin. 

Capul mi se loveşte de fundul din piatră. Durerea loviturii 
dispare aproape imediat. Devenit independent de voinţa mea, 
corpul mi se răsuceşte şi mă pomenesc la orizontală, între ape, 
ca şi cum aş face pluta la un metru de suprafaţă. Ajunsă aici, nu 
mă mai misc. In jurul meu se face iarăşi linişte. Angoasa s-a 
risipit. Mă simt foarte bine. 

E comic. Când m-am înecat ultima oară, aveam în mine o 
revoltă, o furie, nevoia acută de a scăpa de acolo. De astă dată, 
nici urmă de aşa ceva. Ce-i drept, acum am vrut-o eu. Nici 
măcar nu simt că-mi lipseşte aerul. 

Delicios de calmă, privesc cerul prin suprafaţa iazului. 
Lumina soarelui nu e niciodată mai frumoasă ca atunci când o 
vezi de sub apă. Mă mai gândisem la asta şi când m-am înecat 
prima oară. 

Mă simt bine. Niciodată nu m-am mai simţit atât de bine. 
Lumea văzută de aici îmi convine de minune. Lichidul m-a 
mistuit până acolo încât nu mai stârnesc nici un vârtej. 
Scandalizati de intruziunea mea, crapii s-au pitit într-un colţ şi 
nu mai fac nici o mişcare. Fluidul a încremenit într-un calm de 
apă stătătoare ce-mi îngăduie să contemplu copacii din grădină 
ca printr-un monoclu uriaş. Mă hotărăsc să nu mai privesc decât 
bambusii: în universul nostru, nimic nu merită să fie mai admirat 
decât bambusii. Metrul de apă care mă separă de ei le sporeşte 
frumuseţea. 

Zâmbesc fericită. 

Deodată, ceva se interpune între mine şi bambusi: apare o 
siluetă umană delicată ce se apleacă spre mine. Îmi spun 
plictisită că persoana cu pricina are să vrea să mă salveze. Nici 
să te sinucizi nu mai poţi fără să fii deranjat. 


Nu. Prisma apei îmi dezvăluie putin câte putin trăsăturile 
omului care m-a observat: e Kashima-san. Teama îmi dispare pe 
dată. E o adevărată japoneză din alte vremuri şi, în plus, nu mă 
poate suferi: două motive întemeiate ca să nu mă salveze. 

Într-adevăr. Chipul elegant al lui Kashima-san rămâne 
impasibil. Nemişcată, mă priveşte în ochi. O fi văzând că sunt 
mulţumită? Nu ştiu. Află, dacă poţi, ce se petrece în mintea unei 
japoneze din vremurile de altădată. 

Un singur lucru e sigur: femeia asta nu are să se atingă de 
moartea mea. 

La jumătatea drumului dintre lumea de dincolo şi grădină, 
spun încetişor în gând:,Stiam că o să ne înţelegem până la 
urmă, Kashima-san. Acum totul e în regulă. Când mă înecam în 
mare şi vedeam cum oamenii de pe plajă se uită la mine fără să 
încerce să mă salveze, mi se făcea rău. Acum, datorită ţie, îi 
înţeleg. Erau la fel de calmi ca şi tine. Nu voiau să tulbure 
ordinea universului, care voia ca moartea să mi se tragă de la 
apă. Ştiau că nu ajută la nimic dacă mă salvează. Cine trebuie 
să se înece se va îneca. Ca dovadă, mama m-a scos din apă, şi 
tot acolo am ajuns." 

să fie o iluzie? Mi se pare că o văd pe Kashima-san 
zâmbind. 

„Bine faci că zâmbeşti. Când destinul cuiva se împlineşte, 
trebuie să zâmbim. Sunt fericită ştiind că nu am să mai dau 
niciodată de mâncare la crapi, şi nici nu am să mai plec din 
Japonia vreodată." 

De data asta văd limpede: Kashima-san zâmbeste - în 
sfârşit, îmi zâmbeşte! 

— Apoi pleacă fără să se grăbească. Acum stau faţă în 
faţă cu moartea. Ştiu sigur, Kashima-san nu are să anunţe pe 
nimeni. Am dreptate. 

Iti ia ceva timp ca să-ţi dai duhul. Parcă as fi de o vesnicie 
între două ape. Mă gândesc iar la Kashima-san. Nu există nimic 
mai fascinant decât expresia unei fiinţe omeneşti care se uită la 
tine cum mori fără să încerce să te salveze. l-ar fi fost deajuns 
să-şi afunde mina în bazin şi ar fi readus la viaţă un copil de trei 
ani. Dar, dacă ar fi făcut aşa, nu ar mai fi fost Kashima-san. 

Ce mă mângâie pe mine mai mult şi mai mult în tot ce mi 
se întâmplă este că nu o să-mi mai fie teamă de moarte. 


În 1945, în Okinawa, insulă din sudul Japoniei, s-a 
întâmplat. Ce anume? Nu găsesc cuvântul potrivit ca să numesc 
aşa ceva. 

Era imediat după capitulare. Locuitorii din Okinawa ştiau 
că războiul fusese pierdut şi că americanii, deja debarcati pe 
insulă, aveau să le ocupe tot teritoriul. Ştiau şi că noul ordin era 
să nu se mai bată. 

Alte informaţii nu mai aveau. Conducătorii lor le spuseseră 
nu cu mult timp înainte că americanii au să-i ucidă până la 
ultimul; insularii rămăseseră cu această convingere. lar când 
soldaţii albi au început să înainteze, oamenii au început să se 
retragă. Şi s-au tot retras pe măsură ce inamicul victorios 
câştiga teren. Au ajuns la capătul insulei, care se termina printr- 
o faleză lungă şi abruptă ce se înălța deasupra mării. Si fiindcă 
erau convinşi că vor fi ucişi, imensa lor majoritate s-au aruncat 
din înaltul acelui promontoriu în braţele morţii. 

Faleza era foarte sus şi, dedesubt, ţărmul era înţesat de 
recife tăioase. Niciunul dintre cei care s-au aruncat nu a 
supravieţuit. Când au ajuns şi americanii, au fost îngroziţi de 
ceea ce au putut să vadă. 

În 1989, m-am dus să văd faleza. Nimic, nici măcar o 
pancartă, nu indică ce s-a întâmplat aici. Mii de oameni s-au 
sinucis în câteva ore, iar locul nu pare să fie afectat în vreun fel. 
Marea a înghiţit trupurile care se zdrobiseră de stânci. In 
Japonia, apa rămâne o moarte mai obişnuită decât seppuku. 

E cu neputinţă să te afli într-un asemenea loc şi să nu 
încerci să intri în pielea celor care au participat la această 
sinucidere colectivă. Probabil că mulţi dintre ei s-au sinucis de 
teamă că vor fi torturați. E posibil şi ca splendoarea locului să-i fi 
încurajat pe mulţi dintre ei să comită acest gest care simboliza 
mândria patriotică. 

Şi totuşi, ecuaţia fundamentală a hecatombei este 
următoarea: din înaltul acestei magnifice faleze, mii de oameni 
s-au omorât pentru că nu voiau să fie omorâţi, mii de oameni s- 
au aruncat în braţele morţii pentru că se temeau de moarte. E 
aici o logică a paradoxului care mă năuceşte. 

Problema nu este de a aproba sau dezaproba un 
asemenea gest. De altminteri, pe cadavrele din Okinawa nu le- 
ar încălzi cu nimic. Mă încăpăţânez să cred că, pentru a te 
sinucide, cel mai bun motiv este teamă de moarte. 


La trei ani, nu ştiu nimic despre toate astea. Aştept să 
crăp în bazinul cu crapi. Mă apropii, pesemne, de marele 
moment, fiindcă încep să văd cum viaţa mi se perindă pe 
dinaintea ochilor. 

Să fie oare din cauză că a fost atât de scurtă? Nu reuşesc 
să văd detaliile existenţei mele. E ca atunci când te afli într-un 
tren atât de rapid încât nu izbuteşti să citeşti numele gărilor 
considerate fără importanţă. Mi-e totuna. Mă afund într-o 
minunată lipsă de angoasă. 

Incet-încet, persoana a treia singular pune din nou 
stăpânire pe ,eul" de care m-am folosit timp de şase luni. Din ce 
în ce mai golit de viaţă, lucrul simte că redevine tub, ceea ce 
poate că nu a încetat nici o clipă să fie. 

In curând, trupul nu va mai fi decât tub. Se va lăsa potopit 
de elementul adorat ce dăruieşte moartea, în sfârşit 
despovărată de functiile-i inutile, canalizarea va lăsa cale liberă 
apei - şi numai apei. 

Brusc, o mână apucă masa aproape neînsufleţită de după 
gât, o scutură şi o readuce brutal, dureros, la persoana întâi 
singular. 

Aerul îmi pătrunde în plămânii care se crezuseră branhii. 
Doare. Urlu. Trăiesc, îmi recapăt vederea. 

Văd că Nishio-san e cea care m-a scos din apă. 

Ţipă, cere ajutor. Si ea trăieşte. Dă fuga în casă cu mine în 
braţe. O găseşte pe mama care, când mă vede, strigă: 

— Fugim la spitalul din Kobe! Nishio-san o însoţeşte în 
goană până la maşină. li bolboroseşte, într-un amestec de 
japoneză, franceză, engleză şi gemete, în ce stare eram când m- 
a salvat. 

Mama mă aruncă pe bancheta din spate şi demarează. 
Conduce nebuneşte, ceea ce este absurd când încerci să salvezi 
viaţa cuiva. Probabil crede că nu sunt conştientă, căci îmi 
explică ce mi s-a întâmplat: 

— Dădeai de mâncare la peşti, ai alunecat şi ai căzut în 
bazin, în mod normal, ai fi înotat fără nici o problemă. Dar, în 
cădere, te-ai lovit cu fruntea de fundul de piatră şi ţi-ai pierdut 
cunoştinţa. 

O ascult perplexă. Ştiu foarte bine că nu asta mi s-a 
întâmplat. Insistă întrebându-mă: 

— Întelegi? 


— Da. 

Înţeleg că nu trebuie să-i spun adevărul, înţeleg că e mai 
bine să rămânem la versiunea asta oficială. De altfel, nici măcar 
nu-mi dau seama cu ce cuvinte aş putea să-i povestesc ce s-a 
întâmplat. Nu cunosc termenul sinucidere. 

Şi totuşi, există un lucru pe care vreau să i-l spun: 

— Nu vreau să mai hrănesc crapii niciodată! _ 

— Sigur, înţeleg. Ti-e frică să nu cazi iarăşi în apă. ţi 
promit că nu ai să-i mai hränesti. 

Tot am câştigat ceva. Gestul meu nu a fost zadarnic. 

— Am să te iau în braţe şi o să mergem împreună să le 
dăm de mâncare. 

Închid ochii. Totul trebuie luat de la capăt. 

La spital, mama mă duce la urgente. Îmi zice: 

— Ai o gaură în cap. 

lată ceva nou. Sunt încântată şi vreau să aflu mai multe: 

— Unde? 

— La frunte, unde te-ai lovit. 

— O ga ura marc? 

— Da, îţi curge mult sânge. 

Îmi atinge tâmpla cu degetele şi mi le arată pline de 
sânge. Fascinată, îmi înmoi arătătorul în rana căscată, fără să 
ştiu că-mi subliniez propria nebunie. 

— Simt o deschizătură. 

— Da. Ti-e crăpată pielea. 

Îmi privesc sângele cu delectare. 

— Vreau să mă uit într-o oglindă! Vreau să-mi văd gaura 
din cap! 

— Potoleşte-te. 

Infirmierele se ocupă de mine şi o liniştesc pe mama. Nu 
sunt atentă la ce-şi spun. Mă gândesc la gaura pe care o am în 
cap. De vreme ce nu am dreptul să o văd, mi-o închipui, îmi 
imaginez craniul meu găurit într-o parte. Mă înfior de extaz. 

O ating iar cu degetul: vreau să intru prin gaură în cap şi 
să-i explorez interiorul. O infirmieră mă prinde de mâna cu 
blândeţe că să mă împiedice. Nu suntem stăpâni nici măcar pe 
propriul nostru corp. 

— O să te coase la frunte, zice mama. 

— Cu ac şi aţă? 

— Cam aşa ceva. 


Nu-mi aduc aminte să mă fi adormit. Mi se pare că-l văd 
încă deasupra mea pe medic cum îmi coase la loc, cu ac şi aţă 
neagră, groasă, butoniera de la tâmplă, ca un croitor care 
retuşează un model direct pe clientă. 

Astfel s-a încheiat ceea ce a fost prima - şi, până astăzi, 
ultima - mea tentativă de sinucidere. 

Nu le-am spus niciodată părinţilor că nu a fost un 
accident. 

Nu am povestit nici despre strania lipsă de reacţie din 
partea lui Kashima-san. Nu încape îndoială că asta i-ar fi adus 
necazuri. Mă ura şi probabil că se bucurase de moartea mea 
apropiată. Nu exclud totuşi nici posibilitatea ca ea să fi intuit 
adevărata natură a gestului meu şi să-mi fi respectat decizia. 

Eram supărată că scăpasem cu viaţă? Da. Mă simţeam 
totuşi uşurată că fusesem salvată la timp? Da. In concluzie, am 
optat pentru indiferentă. În fond, tot atâta îmi păsa dacă trăiesc 
sau mor. Era doar o amânare. 

Nici astăzi nu sunt în stare să decid: ar fi fost oare mai 
bine ca drumul să se oprească la sfârşitul lui august 1970, în 
bazinul cu crapi? De unde să ştiu? Existenţa nu m-a plictisit 
niciodată, dar cine-mi poate spune dacă de cealaltă parte nu ar 
fi fost mai interesant? 

Nu e chiar atât de grav. Oricum, salvarea nu e decât un 
subterfugiu, într-o zi n-are să mai fie mijloc de amânare - şi nici 
cele mai bine intenţionate persoane din lume nu au să mai 
poată face nimic. 

De un lucru îmi aduc cu siguranţă aminte, şi anume că mă 
simţeam bine atunci când eram între două ape. 

Uneori mă întreb dacă nu cumva am visat, dacă nu cumva 
această aventură fondatoare este o fantasmă. Mă duc atunci să 
mă uit în oglindă şi văd că, pe tâmpla stingă, am o cicatrice 
nespus de grăitoare. 

După aceea, nu s-a mai întâmplat nimic. 

În cultura occidentală, dansul celor şapte văluri, simbol al 
seducţiei feminine în care se împletesc ingenuitatea, capriciul şi 
cruzimea, îi este atribuit Salomeei, fiica lrodiadei. La îndemnul 
mamei sale, aceasta a cerut în schimbul dansului care i-a 
fascinat pe Irod şi oaspeţii săi capul profetului loan Botezătorul 
(n.t.). 


Instrument traditional japonez construit din bambus si 
asemănător flautului (n.t.). 

Jean Racine, Andromaca, trad. Petru Mavrodin, CLU, f.a. 
(n.t.) 

În fr. enfant, din latinescul infans, „care nu vorbeşte" (n.t.) 

Bianca Castafiore, supranumită Privighetoarea din Milano, 
este unul dintre puţinele personaje feminine prezente în 
aventurile lui Tintin. Drept model a servit, se pare, cântăreaţa 
italiană Renata Tebaldi (n.t.).