Amelie Nothomb — Biografia foamei

21 ? 1 
élie Nothomb 


Blogna 


foamei 


Amélie Nothomb 


DOT 
Hoy 


i 5 
Amelie Nothomb, Biographie de la faim 


© © by Editura POLIROM, pentru prezenta traducere 

Biografia foamei/ Amelie Nothomb; trad. Din lb. 
Franceză de Claudiu Constantinescu. 

- laşi: Polirom, 

Amelie Nothomb 

Biografia foamei 


Printed in ROMÂNIA 
POLIROM 


Există în Oceania un arhipelag care se numeşte Vanuatu, 
fost Noile Hebride, şi care n-a ştiut niciodată ce este 
foamea. Aflat în largul coastelor Noii Caledonii şi ale 
Insulelor Fiji, Vanuatu s-a bucurat milenii întregi de două 
atuuri foarte rare şi greu de întâlnit laolaltă: belşugul şi 
izolarea. Această din urmă calitate, fiind vorba de un 
arhipelag, reprezintă oarecum un pleonasm, fireşte. Dar 
dacă există totuşi o sumedenie de insule foarte frecventate 
— ei bine, tări-muri mai puţin vizitate decât Noile Hebride 
rar s-au mai văzut. 

Este un adevăr istoric cu totul straniu: nimeni nu şi-a 
dorit vreodată să meargă în Vanuatu. Până şi oropsita 
geografiei care este, de pildă, Insula Dezolării îşi are 
adoratorii săi: lăsarea sa în voia sorții stârneş-te, după câte 
s-ar părea, o anumită atracţie. Cel care vrea să-şi afişeze 
singurătatea ori s-o facă pe poetul damnat va obţine cel 
mai bun rezultat spunând: „Tocmai m-am întors din Insula 
Dezolării". Cel care se întoarce din Insulele Marchize va 
stârni o reflecţie pe teme ecologice, cel care se întoarce din 
Poli-nezia va aminti de Gauguin etc. Intoarcerea din 
Vanuatu nu trezeşte nicio reacţie. 

E cu atât mai ciudat cu cât Noile Hebride sunt nişte 
insule fermecătoare. Ele deţin toate atributele oceaniene 
obişnuite care predispun la visare: palmieri, plaje cu nisip 


fin, cocotieri, flori, viaţă de huzur etc. L-am putea parodia 
pe Vialatte, spunând că sunt nişte insule cum nu se poate 
mai... insulare: de ce oare magia insularităţii, care 
funcţionează pentru cel mai neînsemnat colţ de stâncă ițit 
din mare, nu mai funcţionează deloc când e vorba de Vate 
şi de suratele sale? Pe scurt, s-ar zice că Vanuatu nu 
interesează pe nimeni. 

Această lipsă de interes mă fascinează. Am în faţă harta 
Oceaniei, aşa cum a fost ea publicată în străvechiul 
Larousse din. La vremea respectivă nu exista încă 
Republica Vanuatu: Noile Hebride erau un condominiu 
franco-britanic. 

Harta vorbeşte de la sine. Oceania este compartimentată 
prin acele linii absurde şi fermecătoare care sunt frontierele 
maritime: o chestiune la fel de complicată şi de riguroasă 
precum cubismul. Există totuşi şi o latură integratoare: 
astfel, Wallis îşi intersectează conturul cu Samoa, care, la 
rândul lor, par să ţină de Insulele Cook — e absolut de 
neînțeles. Descoperi aici probleme politice complexe sau 
chiar crize acute: Statele Unite şi Marea Britanie îşi 
contestă reciproc supremaţia asupra Line Islands, insule la 
fel de puţin cunoscute şi sub numele de Sporades 
Equatoriales. Carolinele, care reuşesc performanţa de a 
aparţine simultan Australiei, Noii Zeelande şi Marii Britanii, 
împing perversitatea până la a se plasa totuşi sub tutelă 
engleză. Si aşa mai departe. 

Se spune că Oceania este excentrica atlasului. In mijlocul 
atâtor bizarerii, Arhipelagul Vanuatu şochează prin lipsa lui 
de tonus. Nu are nicio scuză: să fii sub dominaţia conjugată 
a două ţări rivale prin tradiţie, şi încă printr-o tradiţie atât 
de îndelungată — Franţa şi Marea Britanie —, şi să nu işti 
nici cel mai mic litigiu, asta nu poate însemna decât rea- 
voinţă. Să-ţi câştigi independenţa fără s-o conteste cineva 
— şi fără să se vorbească vreodată despre ea! - stâr-neşte 
oarecum mila. 

De atunci încoace, Vanuatu a rămas profund mâhnit. Nu 
ştiu dacă Noile Hebride încercaseră acest sentiment. 
Vanuatu, însă,sigur este profund mâhnit. Am şi dovezi. 


întâmplarea a făcut să primesc un album de artă 
oceaniană, cu o dedicație pe numele meu (de ce?) din 
partea autorului, o persoană de origine vanuatiană. Domnul 
respectiv, al cărui patronim este atât de complicat încât nu 
reuşesc să- transcriu, pare destul de supărat pe mine, dacă 
e să dau crezare celor câteva rânduri scrise de mână: 

Pentru Amelie Nothomb, căreia, sunt convins, nu-i prea 
pasă de asemenea lucruri. 

Semnătură 

Am făcut ochii mari când am citit. De ce oare individul 
acela, cu care nu mă întâl-nisem niciodată, considera că 
albumul său mi-ar stârni o atât de grosolană indiferenţă? 

Ignara de mine a răsfoit, aşadar, cartea aceea cu 
ilustraţii. Incompetenţa-mi în domeniu e notorie: nu cred să 
existe în tot universul o opinie mai neinteresantă decât a 
mea. Ceea ce nu înseamnă totuşi că nu-mi mai dau şi eu 
câteodată cu părerea. 

Am văzut acolo uimitoare amulete din Noua Guinee, 
ţesături elegant pictate din Insulele Samoa, nişte evantaie 
cât se poate de drăguţe din Insulele Wallis, remarcabile 
vase de lemn din Insulele Solomon etc. De îndată însă ce 
un obiect îmi zgândărea plictiseala, abia dacă mai 
catadicseam să citesc textul explicativ: era un pieptene (ori 
o mască ori o efigie) de provenienţă vanuatiană ce semăna 
cu pieptenii (ori măştile ori efigiile) pe care le găseşti în 
nouăzeci şi nouă la sută din muzeele cu vechituri ale 
civilizaţiei omeneşti din lumea întreagă, acolo unde te ia cu 
căscat să tot priveşti la eternele aşchii de silex sau la 
şiragurile de dinţi cu care strămoşii noştri au găsit de 
cuviinţă să-şi umple grotele. Expunerea unor asemenea 
obiecte mi s-a părut întotdeauna la fel de absurdă ca 
eventuala decizie a arheologilor viitorului de a aşeza în 
vitrinele cu vestigii furculiţele noastre de plastic şi farfuriile 
de carton presat. 

Totul a decurs de parcă acel domn din Vanuatu ştiuse 
dinainte că bibelourile din ţara sa n-or să mă impresioneze. 
Mai rău era că avea dreptate. În schimb, nu intuise, poate, 
că asta avea să mă pună pe gânduri. 


La o privire mai atentă, am observat în albumul respectiv 
un alt amănunt care m-a intrigat. Un motiv recurent al artei 
primitive oceaniene părea să fie unul culinar:ignamul, un fel 
de cartof al Oceaniei, făcea obiectul unui adevărat cult. Nu 
vă grăbiţi să râdeţi: oamenii noştri preistorici au desenat şi 
ei lucruri legate de hrană. lar dacă e să nu coborâm în timp 
chiar atât de departe, nu sunt oare naturile noastre moarte 
pline de potol? 

Celor care mi-ar replica: „Totuşi, chiar să te cobori până 
la nişte cartofi!” le-aş răspunde că fiecare trebuie să se 
descurce cu caviarul pe care- are. Singura constantă a 
reprezentării artistice a alimentelor este că desenatorul 
(sculptorul, pictorul etc.) se opreşte asupra bucatelor de 
soi, niciodată asupra celor de rând. S-a putut demonstra, de 
pildă, că oamenii din Lascaux se hrăneau exclusiv cu carne 
de ren — or, pe splendizii pereţi ai catedralei, nu găseşti 
nicio imagine cu reni. Eterna ingratitudine a spiritului 
omenesc, care preferă să glorifice ortolani şi homari, iar nu 
pâinea de fiecare zi!... 

Pe scurt, faptul că în reprezentările plastice ale 
oceanienilor apare atât de des ignamul dovedeşte că el 
constituia mâncarea lor de sărbătoare şi că tuberculii 
respectivi erau foarte greu de cultivat. Dacă la noi cartofii 
ar fi atât de rari, piureul ar fi o mâncare a snobilor. 

Or, în albumul pe care- primisem, nu apărea niciun 
produs culinar — de altfel, nicio reprezentare a vreunui 
aliment — de provenienţă vanuatiană. In mod cert, oamenii 
de acolo nu se gândeau la mâncare. De ce oare? 

Pentru că nu ştiau ce e foamea. Nu ştiuseră niciodată ce 
este foamea. 

O altă constatare: dintre toate insulele Oceaniei, cea în 
ale cărei reprezentări plastice apăreau cel mai des ignami 
şi, în general, de-ale gurii era Noua Guinee. Tot ea era şi 
insula a cărei creaţie artistică mi se păruse cea mai bogată, 
vie şi originală — şi nu doar în cazul efigiilor sale 
„alimentare”, ci şi în cel al unor obiecte cu-adevărat 
sofisticate. Cum să nu deduci de aici mai întâi faptul că 
acelor oameni le fusese foame, iar apoi că lucrul acesta îi 


destupase la minte? 

Jocul, fără îndoială propice, al întâmplă-rii făcuse ca nu 
cu mult timp înainte să întâlnesc trei persoane de origine 
vanuatiană. Înfăţişarea lor era năucitoare, cei trei bărbaţi 
semănând, practic, cu nişte baobabi. 

Asta îţi evocau şi dimensiunile trupurilor, şi coamele lor 
stufoase, dar şi, ca să zic aşa, privirea: nişte ochi enormi şi 
adormiţi. Nu e vorba aici de nicio nuanţă peiorativă, 
întrucât somnul nu este un defect. 

M-am trezit lângă cei trei indivizi la o masă festivă. Toţi 
ceilalţi comeseni înfulecau de zor, adică păreau să aibă un 
apetit sănătos şi, prin urmare, băgau pe sub nas într-un 
ritm susţinut. 

Cei trei ţipi, însă, abia se atingeau de ce aveau în farfurie 
— dar nu în stilul asceţilor, ci al unor oameni care tocmai se 
ridicaseră de la masă. Cineva i-a întrebat dacă nu le place 
mâncarea ce le fusese servită: unul dintre ei i-a răspuns 
însă că totul e foarte gustos. 

— Atunci, de ce nu mâncaţi? 

— Pentru că nu ne e foame. Nu mintea, era evident. 

Celorlalţi răspunsul li se păruse suficient. Eu am mers 
totuşi cu investigaţiile mai departe. 

— De ce nu vă e foame? i-am întrebat. 

Cei trei ţipi din Vanuatu ar fi putut, pe bună dreptate, să se 
simtă jigniţi că trebuie să se justifice pentru un asemenea 
lucru. N-a fost însă cazul. Cel ce părea a fi purtătorul lor de 
cuvânt trebuie să fi considerat întrebarea mea drept 
rezonabilă: încet, ca unul care are burta prea plină şi care 
nu e obişnuit cu efortul, îmi zise: 

— În Vanuatu, găseşti mâncare peste tot. 

N-am fost niciodată nevoiţi s-o producem. 

întinzi mâinile şi într-una îţi cade o nucă de cocos, iar în 
cealaltă, un ciorchine de banane. Intri în mare ca să te 
răcoreşti şi aduni fără să vrei câteva scoici de soi, arici de 
mare, crabi şi peşti cu carnea din cea mai fină. Te plimbi 
puţin prin pădure, dar acolo sunt exagerat de multe păsări: 
nu ai încotro şi, ca să le faci un bine, le iei din cuiburi 
surplusul de ouă sau, uneori, mai suceşti gâtul câtorva 


dintre acele zburătoare care nici măcar nu încearcă să 
scape. Femelele de facocer au prea mult lapte, pentru că şi 
ele sunt supraalimentate, aşa că le vezi cum te imploră să 
le mulgi: încep să scoată nişte guiţături ascuţite şi nu se 
opresc până nu dai curs rugăminţii lor. 

Individul a amuţit. După un moment de tăcere, a 
adăugat: 

— E îngrozitor. 

Apoi, consternat de propria-i poveste, a conchis: 

— Aşa a fost dintotdeauna în Vanuatu. 

Cei trei bărbaţi au schimbat nişte priviri întunecate, 
pătrunşi de acel apăsător şi incomunicabil secret al 
belşugului perpetuu, după care s-au scufundat într-o 
muţenie grea, al cărei înţeles părea să fie: „Nici nu vă 
imaginaţi cum e...” 

Absența foamei este o dramă asupra căreia nimeni nu s- 
a aplecat. 

La fel ca în cazul acelor maladii orfane cărora cercetarea 
nu le acordă nicio atenţie, nonfoamea nu riscă să trezească 
vreun interes: în afară de populaţia din Vanuatu, nimeni nu 
suferă de aşa ceva. 

Supraalimentaţia noastră occidentală este cu totul 
altceva. E de ajuns să ieşi pe stradă, ca să vezi oameni 
murind de foame. lar pentru a ne câştiga traiul, trebuie să 
muncim. La noi, apetitul este cit se poate de vioi. 

în Vanuatu nu există apetit. Acolo, oamenii mănâncă din 
complezenţă, pentru ca natura, singura stăpână a acelui 
tărâm, să nu se simtă prea ofensată. Ea se ocupă de toate: 
peştele este fript pe o piatră încinsă de soare, şi cu asta 
basta. Si, bineînţeles, este delicios, fără nici cel mai mic 
efort. „Nu-i cinstit”, îţi vine să te vaieţi. 

De ce să mai inventezi deserturi, din moment ce pădurea 
oferă fructe atât de bune, atât de subtile, încât, în 
comparaţie cu ele, dulciurile noastre sunt nişte chestii 
infecte şi grosolane? De ce să mai creezi cine ştie ce sosuri, 
din moment ce sucul scoicilor amestecat cu laptele de 
cocos are o asemenea savoare, încât coboară zemurile 
bucătăriei noastre la nivelul unor maioneze greţoase? Nu e 


nevoie de nicio măiestrie pentru a desface un arici de mare 
pe care doar te-ai aplecat să- iei şi pentru a te regala cu 
demenţiala sa carne crudă. lar asta e culmea gastronomiei. 
Câteva goyave tot se vor fi macerat în scobitura în care vor 
fi căzut, aşa că ai şi ce să tragi la măsea. E foarte simplu. 
M-am uitat un pic mai atentă la cei trei locuitori ai acestei 
cămări  înţesate care este Vanuatu: erau amabili, 
curtenitori, blajini. Nu lăsau să transpară nici cel mai mic 
simptom de agresivitate: simţeai că ai de-a face cu nişte 
oameni profund paşnici. În schimb, îţi dădeau senzaţia că 
sunt un pic lehamisiţi: de parcă nimic nu i-ar fi interesat. 
Viaţa lor era o perpetuă hoinăreală. Îi lipsea o ţintă anume. 


. Fruct al unui arbore tropical (n. Tr.). 


Opusul lui Vanuatu nu este greu de localizat: el e 
pretutindeni în rest. Toate celelalte popoare au în comun 
faptul de a fi cunoscut foametea măcar o dată în decursul 
istoriei lor. Lipsurile îi apropie pe oameni. Ai despre ce 
povesti. 

Campioana burţii goale este China. Trecutul său e o 
succesiune neîntreruptă de catastrofe alimentare, cu morţi 
în devălmăşie. Prima întrebare pe care un chinez i-o pune 
unui alt chinez este întotdeauna: „Ai mâncat?” 

Chinezii au trebuit să se deprindă a mânca lucruri de 
nemâncat, de unde un inegalabil rafinament în arta 
culinară. 

Există oare o civilizație mai strălucitoare, mai 
ingenioasă? Chinezii au inventat tot, au gândit tot, au 
înţeles şi au îndrăznit totul. A studia China înseamnă a 
studia inteligenţa. 

Da, numai că au trişat. Erau dopaţi: le era foame. 

Nu vreau să stabilesc aici o ierarhie între popoare. 
Dimpotrivă. Vreau să arăt că foamea constituie identitatea 
lor cea mai înaltă. Să declar, pentru ţările care ne tot 
pisează cu aşa-zisul caracter unic al populaţiei lor, că orice 


naţiune este o ecuaţie ce se articulează în jurul foamei. 

Paradox: dacă Noile Hebride nu le-au trezit cu adevărat 
poftele cuceritorilor externi, asta e pentru că arhipelagul cu 
pricina nu ducea lipsă de nimic. 

Pare ciudat, întrucât Istoria a demonstrat în nenumărate 
rânduri că ţările cele mai colonizate erau cele mai bogate, 
cele mai fertile etc. Da, însă trebuie reţinut că Vanuatu nu e 
o ţară bogată: bogăţia este produsul unei anumite munci, 
iar munca reprezintă o noţiune inexistentă în Vanuatu. Cât 
despre fertilitate, ea presupune că oamenii au cultivat 
pământul — or, în Noile Hebride, niciodată nu s-a plantat 
ceva. 

Prin urmare, ceea ce-i atrage pe prădătorii de pământuri 
nu este, la drept vorbind, un tărâm al abundenței, ci munca 
pe care oamenii au investit-o acolo, adică rezultatul foamei. 

Fiinţele umane au în comun cu celelalte specii faptul de a 
căuta ceea ce le seamănă:acolo unde un om vede lucrarea 
foamei, îşi aude parcă limba maternă şi se simte pe teren 
cunoscut. 

îmi imaginez sosirea năvălitorilor în Noile Hebride; nu 
numai că nu li s-a opus nicio rezistenţă, dar însăşi 
atitudinea localnicilor trebuie să fi fost ceva de genul: „Aţi 
picat la tanc. Ajutaţi-ne să terminăm acest festin, că nu mai 
putem”. 

Restul l-au făcut moravurile oamenilor: ceea ce nu este 
apărat nu merită osteneala, n-o să facem o pasiune pentru 
aceste insule în care o populaţie total satisfăcută şi deloc 
dispusă să lupte nu a construit nimic. 

Bietele Noile Hebride! Probabil că te scoate din sărite să 
te vezi judecat atât de nedrept. Si cât de jignitor trebuie să 
fi fost să te trezeşti colonizat de nişte oameni ce păreau că 
nu-şi doresc deloc să rămână acolo! 

Subiectul de care mă ocup aici mă priveşte şi pe mine. 
Sunt fascinată să descopăr în Vanuatu expresia geografică 
a perfectului meu opus. Căci foamea sunt eu. 

Visul fizicienilor este de a reuşi să explice universul pe 
baza unei singure legi. S-ar părea că este foarte greu. 
Presupunând că eu însămi aş fi un univers, aceasta este 


forţa unică în care mă sprijin: foamea. 

Nu intenţionez să-mi arog monopolul asupra foamei; ea 
este atributul omenesc cel mai larg răspândit. Am însă 
pretenţia că sunt o campioană în acest domeniu. Oricât de 
adânc aş scotoci printre amintiri, s-ar părea că întotdeauna 
am crăpat de foame. 

Provin dintr-un mediu relativ înstărit: acasă, nu am dus 
niciodată lipsă de nimic. Asta mă face să văd în propria-mi 
foame o caracteristică personală, inexplicabilă sub aspect 
social. 

Se cuvine totuşi precizat că foamea mea trebuie 
înţeleasă în sensul ei cel mai larg: 


dacă n-ar fi fost vorba decât de o foame de alimente, 
poate că n-ar fi fost atât de grav. Dar se poate oare să nu-ţi 
fie foame decât de hrană? Există oare o foame a burţii care 
să nu fie semnul unei foame generalizate? înţeleg prin 
foame acele lipsuri îngrozitoare ale întregii fiinţe, acel gol 
care te arde ca un cleşte înroşit în foc, acea aspirație nu 
atât la utopica plenitudine, cât la simpla realitate: acolo 
unde nu există nimic, implor să fie ceva. 

Multă vreme am sperat să descopăr în mine un Vanuatu. 
La douăzeci de ani, citind versul ieşit de sub pana lui Catul 
prin care acesta lansa zadarnicul îndemn: „încetează a mai 
vrea”, am dedus că dacă un asemenea poet nu a izbutit s-o 
facă, nici mie n-o să-mi reuşească. 

Foamea înseamnă a vrea. E o dorinţă mai cuprinzătoare 
decât dorinţa. Nu e voinţă, care înseamnă forţă. Darnue 
nici slăbiciune, căci foamea nu cunoaşte pasivitatea, 
înfometatul e cineva care caută. 

Dacă acest Catul îşi porunceşte resemnarea, asta e 
tocmai pentru că nu-i resemnat, în foame există o dinamică 
ce-ţi interzice să-ţi accepţi propria stare. E o vrere de 
nesuportat. 

Mi se va spune că vrerea lui Catul, care înseamnă lipsa 
dragostei, obsesia generată de absenţa iubitei, nu are nicio 
legătură cu asta. Limbajul meu intuieşte totuşi aici un 
registru identic. Foamea, cea adevărată, care nu e un 


simplu capriciu al maţelor, foamea care-ţi sfâşie pieptul şi-ţi 
goleşte sufletul de substanţă, este scara ce duce către 
dragoste. Marii îndrăgostiţi au fost educați la şcoala foamei. 

Făpturile născute sătule — deloc puţine la număr — nu 
vor cunoaşte niciodată această nelinişte permanentă, 
această aşteptare activă, această febrilitate, această 
suferinţă care te roade zi şi noapte. Omul se construieşte 
pe sine pornind de la ceea ce i-a fost dat să cunoască în 
primele luni de viaţă: dacă nu s-a confruntat cu foamea, va 


fi unul dintre acei ciudaţi privilegiați — sau dintre acei 
ciudati condamnaţi — care nu-şi vor clădi existenţa în jurul 
lipsurilor. 


Poate că asta e formula cea mai apropiată de graţia sau 
dizgraţia de care pomenesc janseniştii: nu se ştie de ce unii 
se nasc flămânzi, iar alţii sătui. E o loterie. 

Eu am tras lozul cel mare. Nu ştiu dacă e un lucru de 
invidiat, dar nu încape nicio îndoială că în acest domeniu 
am nişte competenţe ieşite din comun. Dacă Nietzsche 
vorbeşte despre supraom, eu, una, mă simt îndreptăţită să 
vorbesc despre suprafoame. 

Supraom nu sunt; supraflămândă, în schimb, sunt mai 
abitir decât oricine altcineva. 

Am avut dintotdeauna un apetit excelent, în special 
pentru zahăr. Trebuie să recunosc, bineînţeles, că am 
întâlnit campioni mult mai tari ca mine în ce priveşte 
foamea burţii, începând chiar cu tatăl meu. In privinţa 
dulciurilor, însă, nu cred că mă întrece nimeni. 

Aşa cum era de aşteptat, foamea aceasta m-a molipsit 
de cele mai rele lucruri: încă din fragedă pruncie am suferit 
din pricina chinuitoarei senzaţii că nu mi se dă decât raţia 
minimală. Când tableta de ciocolată îmi dispărea complet 
din mână, când jocul se încheia brusc, când povestea se 
termina aiurea-n tramvai, când titirezul se oprea din 
învârtit, când ajungeam la ultima pagină a unei cărţi care 
părea că abia atunci începe, ceva în mine se revolta. Cum 
adică?! M-au tras pe sfoară! 

Pe cine credeau ei că păcălesc?! Cine s-ar fi putut 
mulţumi cu o biată tabletă de ciocolată, cu o partidă 


câştigată atât de uşor, cu o poveste încheiată aşa de 
comod, cu o învârtire atât de absurd întreruptă, cu o carte 
care vrea să-ţi bage pe gât numai aiureli? î 

Intr-un fel, merita să organizezi evenimente aşa de 
măreţe precum ronţăitul dulciurilor, jocurile, poveştile, 
jucăriile şi, /ast but not least, cărţile, dacă ceea ce se 
urmărea era să fim lăsaţi într-atât de nesătui. 

Insist asupra lui „într-atât”, căci în niciun caz nu apăr 
saţietatea. E bine ca sufletul să-şi conserve o parte din 
dorinţă. Numai că între a te sătura şi a-şi bate cineva joc de 
tine era o diferenţă sensibilă. 

Cazurile cele mai flagrante le constituiau basmele. Un 
creator fabulos de poveşti scotea din pământ, din iarbă 
verde nişte începuturi extraordinare: acolo unde nu exista 
nimic, el punea în funcţiune nişte mecanisme fantastice, 
nişte scorneli fascinante care dădeau minţii tale apă la 
moară. Aveai de-a face cu cizme care săreau câte şapte 
poşte o dată, cu dovleci transformişti, cu animale 
dispunând de o voce încântătoare şi de un vocabular bogat, 
cu rochii de culoarea lunii, cu broaşte care pretindeau a fi 
prinți. Si pentru ce toate astea? Pentru a descoperi că 
broasca era într-adevăr un prinţ şi că, prin urmare, trebuia 
luat de soţ şi făcut cu el cât mai mulţi copii. 

De cine-şi băteau joc? 

Era un complot ni cărui scop secret trebuie să fi fost 
frustrarea. „Cineva” (cine anume? n-am ştiut niciodată) 
încerca să-mi amăgească foamea. Era scandalos! Din 
păcate, indignarea mea avea să fie repede urmată de 
ruşine, atunci când am constatat că alţi copii erau foarte 
mulţumiţi cu o atare situaţie — ba mai mult, nici nu 
înțelegeau care-i problema. 

Ruşine tipică pentru frageda pruncie: în loc să te 
mândreşti cu înaltele tale exigenţe, le trăieşti ca pe o 
singularitate vinovată, întrucât idealul constă în a fi 
asemănător celor de vârsta ta. 


Exigenţe, da. Vechea opoziţie dintre cantitate şi calitate 
este, adeseori, o mare prostie: supraflămândul nu are doar 
apetit, ci, în primul rând, nişte apetituri mai greu de 
satisfăcut. Există o scară de valori unde „mai mult” îl 
presupune pe „mai bine”: marii îndrăgostiţi ştiu asta, la fel 
ca şi artiştii obsesivi. Culmea deliciului are cel mai bun aliat 
în supraabundenţă. 

Stiu ce spun. Suprapofticioasă de zaharicale cum eram, 
umblam neîncetat după tainul zilnic: căutarea zahărului 
era, pentru mine, căutarea Graalului. Maică-mea dezaproba 
şi reprima această pasiune a mea, crezând că mă păcăleşte 
dacă, în loc de ciocolata după care mă tânguiam atâta, îmi 
dădea o felie de brânză care-mi întorcea stomacul pe dos, 
nişte ouă tari, care mă scoteau din sărite, sau nişte mere 
fade, care mă lăsau indiferentă. 

Or, nu numai că foamea nu mi se lăsa amăgită, dar chiar 
sporea. Primind ceea ce nu voiam, pofta mea devenea şi 
mai mare. Mă trezeam, astfel, în situaţia aberantă a unei 
flămânde pe care trebuie s-o forţezi să mănânce. . 

Numai suprafoamea păcălită râvneşte la orice. In starea 
ei normală şi necenzurată, suprafoamea ştie foarte bine ce 
vrea: ea vrea ce este mai bun, ce este desfătător, 
încântător, şi are grijă să descopere aceste lucruri pentru 
fiecare segment al plăcerii. 

Când mă plângeam că mi se interzice zahărul, mama îmi 
zicea: „O să-ţi treacă”. Greşit. Nu mi-a trecut niciodată. De 
cum am fost liberă să mănânc ce vreau, am tinut-o numai 
pe dulciuri. La fel fac şi-n ziua de azi. Si totul merge de 
minune. Nicicând nu m-am simţit mai în formă. Când e să-ţi 
fie bine, niciodată nu-i prea târziu. 

„Prea dulce”: expresia aceasta mi se pare la fel de 
absurdă ca „prea frumos” ori „prea îndrăgostit”. Nu există 
lucruri prea frumoase — există doar percepții a căror foame 
de frumuseţe este mediocră. Si să nu-mi vină mie nimeni 
să-mi vorbească despre barocul opus clasicismului: cei care 
nu văd supraabundenţa ce explodează în chiar miezul ideii 
de măsură au o percepţie jalnică. 

— Mi-e foame, îi spuneam aşadar mai-că-mii, refuzându-i 


mâncărurile saţioase. 

— Nu, nu ţi-e foame. Dacă ti-ar fi foame, ai mânca ce-ţi 
dau eu, auzeam spunân-du-mi-se de mii de ori, 

— Ba chiar mi-e foame! protestam eu. 

— Asta e o maladie sănătoasă, conchidea ea de fiecare 
dată. 

Rămâneam întotdeauna dezorientată de finalul acestui 
refuz de a mi se da ceva. O maladie. Sănătoasă. Măi să fie! 

Mai târziu, am aflat etimologia cuvântului „maladie”. 
Termenul venea de la „mală dire”. Bolnavul este cel căruia 
îi e greu să spună un anumit lucru. Corpul său îl spune în 
locul acestuia sub forma unei boli. Era o idee fascinantă, 
prin care se subînţelegea că, dacă ai reuşi să spui lucrul 
respectiv, nu ai mai suferi. 

Dacă foamea era o maladie sănătoasă, ce anume trebuia 
oare să fi spus pentru a mă vedea vindecată? Care era 
misterul pe care ea îl ascundea? Ce enigmă trebuia 
rezolvată pentru a nu mai simţi într-atât de puternic 
tentaţia zahărului? 

La trei sau patru ani, nu eram în măsură să-mi pun 
asemenea întrebări. Totuşi, fără să-mi dau seama, 
încercam deja să găsesc răspunsul — şi fremâtam toata, 
pentru că aceea a fost perioada în care am început să-mi 
povestesc tot felul de istorioare. 

Ce e o istorioară, când ai patru ani? E un concentrat de 
viaţă, de senzaţii tari. O prinţesă închisă în turn era supusă 
la chinuri. Nişte copii abandonaţi ajungeau să trăiască în 
mizeria cea mai cruntă. Un erou era cado-risit cu puterea 
de a zbura în înaltul cerului. Nişte broaşte mă înghiţeau, iar 
eu ţopăiam prin burta lor. 

Atunci când Rimbaud, al cărui geniu datorează atât de 
multe copilăriei, evocă dezgustat poezia „îngrozitor de 
fadă” a contemporanilor săi, revendicarea lui este cea a 
unui puşti care vrea ceva puternic, ameţitor, insuportabil, 
sfâşietor, bizar, căci, până la urmă, „o muzică savantă 
lipseşte dorinţei noastre”. 

Fondul istorioarelor pe care mi le povesteam conta mai 
puţin decât forma, care nu a fost niciodată una scrisă; pe 


de altă parte, ar fi impropriu să o consider o formă orală, 
căci murmurului aceluia din mintea mea nu i-am dat 
niciodată glas. Nu erau nici istorioare pur mentale, 
deoarece sunetul avea aici o importanţă capitală — un 
sunet de zero decibeli, care nu este decât vibraţie a corzilor 
mute şi ritm exclusiv cranian, asemănător doar cu zgomotul 
din staţiile de metrou pustii, atunci când nu trece nicio 
garnitură de tren. Genul ăsta de mormăit surd este cel mai 
bun, dacă vrei să-ţi stea mmtea-n loc. 

Stilul era cel al febrilităţii. Febril era şi prinţul care se 
înverşuna să descopere înfiorătoarele cotloane unde era 
închisă prinţesa, febrili erau şi copiii care smulgeau naturii 
cele trebuincioase supravieţuirii, febril era şi zborul haotic 
al eroului, febrilă era şi digestia broaştei în al cărei pântec 
ajunsesem. Ea, febrilitatea asta, mă făcea să cad într-un fel 
de transă în timpul istorioarelor mele interioare. 

Atunci când, în urma unor căutări clandestine, dădeam în 
sfârşit peste nişte dulciuri — bezele sau şoricei de gumă —, 
mă ascundeam cu pradă cu tot şi molfăiam la ea cu 
înfocare, în timp ce creierul meu, confiscat de urgenţa 
plăcerii, provoca adevărate scurtcircuite, aşa de mare era 
voltajul extazului meu ce încălca orice normă a contoarelor 
electrice; iar eu mă cufundam în starea aceea de beţie, 
pentru a urca şi mai vertiginos în gheizerul ei terminal. 

Dacă tatăl meu n-ar fi fost mereu omul cel mai ocupat 
din lume, presupun că l-aş fi văzut mai des intrând în 
bucătărie cu o figură încordată şi cotrobăind după vreun 
aliment prin definiţie interzis, deoarece nu cred ca 
mâncatul între mese să-i fi fost permis acestui bulimic 
înveterat. In rarele ocazii când l-am putut urmări dedân-du- 
se propriei sale porniri, sfârşea prin a o şterge cu un pumn 
de mâncare otova — pâine, alune sau alte flecuşteţe de 
ronţăit —, tot ce putea încăpea într-o mână ruşinoasă. 

Tata este un martir al alimentaţiei. E un individ căruia 
foamea i-a fost injectată cu forţa de către cei din jur, apoi 
continuu reprimată. El, care era un copil delicat, sensibil şi 
firav, a fost obligat să mănânce în numele unui asemenea 
şantaj sentimental, aşa-încât a ajuns să îmbrăţişeze cauza 


călăilor săi (în special a bunicii dinspre mamă) şi să 
imprime stomacului său nişte dimensiuni astronomice. 

Omul acesta a fost victima unei farse mârşave: i s-a 
impus mai întâi obsesia îmbuibării, iar când el i-a cedat 
complet, s-a trezit pus la regim pentru tot restul vieţii. 
Bietul taică-meu a cunoscut această soartă absurdă a 
contrarietăţii, cu tot ce implică ea. 

Infulecă cu o rapiditate  înspăimântă-toare, pe 
nemestecate, şi cu o asemenea angoasă, încât ai zice că 
mâncatul nu-i face nicio plăcere. Rămân întotdeauna uluită 
când îi aud pe unii considerându- chefliu. Trupul lui rotofei îi 
înşală: el este anxietatea întruchipată, persoana total 
incapabilă să se bucure de prezent. 

Mama a hotărât foarte repede că eu sunt leit taică-meu. 
Acolo unde era vorba de o oarecare asemănare, ea a văzut 
identitatea perfectă. Când aveam trei ani, întâmpinam 
hoardele de invitaţi ai părinţilor mei cu o voce sastisită: „Eu 
sunt Patrick”. Toţi rămi-neau cu gura căscată. 

De fapt, mă obişnuisem atât de tare ca maică-mea, 
atunci când îşi prezenta cei trei copii, să încheie cu cea mai 
mică, spunând: „lar ea e Patrick”, încât i-o luam înainte. 
Aşadar, eram îmbrăcată în rochii, aveam părul lung şi 
ondulat şi mă numeam Patrick. 

Greşeala ei mă necăjea. Eu ştiam foarte bine că nu sunt 
Patrick. Si nu doar pentru că nu eram băiat. E adevărat că 
semănăm mai mult cu tata decât cu mama, dar deosebirea 
dintre el şi mine nu era mai puţin substanţială. 

Degeaba fusese tata consul, că tot un sclav rămăsese. In 
primul rând, sclavul său personal: n-am văzut pe nimeni 
care să pretindă de la sine însuşi atâta muncă, efort, 
randament, îndatoriri. Sclav era apoi şi prin stilul său de a 
se hrăni: permanent înfometat, aşteptând cu o dureroasă 
nerăbdare o raţie care nu te lăsa chiar hămesit, dar care 
aşa părea să fie. In sfârşit, sclav al ininteligibilei sale 
concepţii de viaţă, care consta poate într-o lipsă a oricărei 
concepţii, dar care nu- făcea mai puţin sclav. 

Si dacă mama nu era, şeful tatălui meu, era, în schimb, 
administratorul sclaviei sale alimentare. Ea deţinea puterea 


în privinţa alimentaţiei. E o situaţie întâlnită în multe familii. 
Totuşi, am impresia că, în cazul părinţilor mei, puterea 
aceasta a avut un impact ceva mai serios. Si unul, şi 
celălalt întreţineau o relaţie obsesivă cu mâncarea -situația 
maică-mii fiind încă şi mai greu de definit. 

Eu, însă, eram opusul unui sclav, întrucât eram 
Dumnezeu. Domneam peste întreg universul şi, în special, 
peste ceea ce înseamnă plăcere, prerogativă a 
prerogativelor, pe care mi-o chiverniseam pe toată durata 
zilei. Mama mă ţinea din scurt cu dulciurile, dar nu era o 
problemă, fiindcă eu tot găseam nenumărate prilejuri de 
bucurie — trebuia doar să le provoc. 

Era şi un pic enervant ca maică-mea să mă identifice cu 
tata. Acesta din urmă, mult prea fericit că i se oferea un 
dublu al său, se ralia opticii ei şi susţinea, la rândul lui, că 
eu sunt el. In mintea mea, băteam furioasă din picior, 
neţinându-mă puterile să le demonstrez confuzia pe care o 
făceau. 

Aş fi vrut să le explic cine sunt eu, cine eram convinsă că 
sunt. Eram revărsarea, plinătatea, desăvârşita absenţă a 
golului, fluviul în curgerea sa cea mai masivă, dătătorul de 
viaţă, forţa pe care s-o implori. 

Convingerea asta era motivată de nişte lucruri pe care le 
consemnasem în tratatul meu referitor la metafizica 
tuburilor, dar şi de suprafoame. Inţelesesem că eram 
singura care suferea de aşa ceva. Tatăl meu era bulimic, 
maică-mea era obsedată de alimente, fratele şi sora mea, 
mai mari ca mine, erau normali, la fel ca şi cei care gravitau 
în jurul nostru. Eu eram singura deţinătoare a acestei 
comori care, de îndata ce aveam să împlinesc şase ani, mă 
va face să mă simt oarecum ruşinată, dar care, la trei ani, 
la patru ani, îmi apărea sub adevăratul ei chip: o 
supremație, un semn al alesului. 

Suprafoamea nu însemna posibilitatea de a-ţi oferi mai 
multă plăcere, ci deținerea principiului însuşi al plăcerii, 
care este infinitul. Eu eram zăcământul acestei lipse atât de 
grandioase încât totul ajungea să-mi stea la îndemână. 


Mama găsea de cuviinţă să mă ţină în frâu, întrucât eu 
eram tata, iar taică-meu trebuia să fie ţinut în frâu. „Asta ca 
să nu ajungi ca taică-tău”, îmi spunea ea. Nu era deloc 
logic, atâta vreme cât, în opinia ei, eu eram deja Patrick. 

In plus, tata nu simţea o atracţie deosebită pentru 
zaharuri. Si nici nu pretindea vreo postură divină. 
Neconcordanţele astea atât de flagrante nu i-au deschis 
totuşi ochii  maică-mii asupra  singularităţii mele 
fundamentale. 

Dacă Dumnezeu ar mânca, atunci ar mânca dulciuri. 
jertfele de oameni sau de animale mi s-au părut întotdeana 
nişte aberaţii: câtă risipă de sânge pentru o fiinţă care ar fi 
fost atât de fericită cu o ofrandă sub formă de bomboane! 

Ar trebui introduse totuşi nişte nuanţe, în cadrul 
zaharurilor, există unele mai mult sau mai puţin metafizice. 
În urma unor cercetări îndelungate, am ajuns la această 
concluzie: alimentul teologal este ciocolata. 

Aş putea aduce mai multe probe ştiinţifice, începând cu 
teobromina, pe care numai ea o conţine şi a cărei 
etimologie este cum nu se poate mai grăitoare. Dar aş avea 
senzaţia că insult întruritva ciocolata. Caracterul ei divin îmi 
pare că precede orice apologetică. 

Nu e oare de ajuns să ai în gură nişte ciocolată foarte 
bună, nu doar ca să crezi în Dumnezeu, ci şi ca să te simţi 
în prezenţa Lui? Dumnezeu nu este ciocolata, ci întâl-nirea 
dintre ciocolată şi un văl palatin capabil s-o aprecieze. 

Dumnezeu eram eu în starea de plăcere sau de 
potenţialitate a plăcerii — adică eu clipă de clipă. 

Deşi părinţii mei nu-mi înțelegeau la modul conştient 
latura divină, aveam uneori impresia că o zonă obscură a 
creierului lor era la curent cu ea şi o accepta. Mă bucuram 
de un statut special. Astfel, când a venit vremea să fiu 
înscrisă într-o instituţie de învăţământ, nu m-au dat la 
şcoala americană unde mergeau frate-meu şi soră-mea, ci 
la un yochien, o grădiniţă japoneză aflată în capătul străzii. 

Am aterizat, aşadar, într-o tampopogumi (clasa 
prichindeilor). Am primit şi uniforma: fustiţă bleumarin, 
sacou bleumarin, bască bleumarin şi un ghiozdănel de pus 


în spate. Vara, această ţinută era înlocuită cu un sarafan 
care stătea pe tine ca un cort şi cu o pălărie de paie 
ascuţită, de ziceai că sunt toată numai acoperişuri. Eram ca 
o casă cu mai multe etaje. K 

Totul părea drăgălaş; în realitate, era abject. Incă din 
prima zi, am simțit o aversiune nemărginită pentru yochien. 
Această tampopogumi, era anticamera armatei. Să pleci la 
război, mai ziceam, dar să faci mersul piticului în cadenţa 
impusă de fluier, să asculţi de ordinele sacadate ale 
caporalilor deghizați în educatoare, toate astea erau sub 
demnitatea mea şi ar fi trebuit să fie şi sub demnitatea 
celorlalţi. 

Eram singura neniponă din yochien. Nu vreau să spun 
prin asta că tovarăşii mei de suferinţă se împăcau cu 
situaţia de acolo. Ar fi, de altfel, o infamie să crezi că, 
pentru simplul motiv că aparţii unui popor sau altuia, ai o 
anumită aplecare spre sclavie. 

De fapt, bănuiesc că şi ceilalţi copii percepeau lucrurile la 
fel ca mine. Si că toţi ne prefăceam. Fotografiile din 
perioada aceea o dovedesc cu prisosinţă: acolo pot fi 
văzută zâmbind alături de colegii mei sau cosind cuminte la 
ora de croitorie, cu ochii plecaţi asupra lucrării la care 
rasoleam cu sârg. Pe de altă parte, îmi amintesc foarte bine 
ce simţeam când eram la tampopogumi: eram mereu 
indignată, furioasă şi, în acelaşi timp, terorizată. 
Educatoarele întruchipau într-o asemenea măsură opusul 
blândei mele guvernante Nishio-san, încât le uram. 
Suavitatea chipului lor era o trădare în plus. 

Tin minte o scenă. Una dintre caporale avea obsesia de a 
ne pune să cântăm, într-o armonie perfectă, un cântecel 
plin de entuziasm ce exprima bucuria noastră de a fi nişte 
prichindei  disciplinaţi şi voioşi. În ce mă priveşte, 
hotărâsem din capul locului că intonarea acelui cântec era 
un fel de a-ţi turna cenuşă-n cap în faţa duşmanului şi 
profitam de efectul coral pentru a simula cântatul, aşa cum 
simulam complezenţa şcolară: gura mea schiţa rostirea 
cuvintelor, dar fără nicio implicare a corzilor vocale. Eram 
foarte mândră de stratagema asta a mea, prin care mă 


eschivam atât de comod. Pesemne însă că educatoarea mi- 
a dibuit şmecheria, fiindcă într-o zi a zis: 

— O să schimbăm exerciţiul: fiecare elev va cânta singur 
două versuri din imnul prichindeilor, apoi îl va lăsa pe 
vecinul lui să continue, şi tot aşa, până la sfârşit. 

Mintea mea n-a sesizat imediat pericolul. Am hotărât să 
fac o excepţie de la regulă şi să cânt, de astă dată, de- 
adevăratelea. Treptat, însă, mi-am dat seama că nu ştiam 
deloc cuvintele: creierul meu refuzase atât de categoric 
imnul prichindeilor, încât nu reţinuse nicio fărâmă din el. 
Atunci când simulam cântatul, buzele mele nu imitau ceea 
ce ar fi trebuit să rostească, ci se mişcau la întâm-plare, 
într-un mutism anarhic. 

Intre timp, cântecul avansa inexorabil, urmând parcă un 
principiu al dominoului. Singurul lucru care m-ar fi putut 
salva, în afară de un cutremur, ar fi fost ivirea unui alt 
simulant înainte de a-mi fi venit mie rândul. Nici nu mai 
respiram. 

N-a mai fost nimeni care să fi umblat cu asemenea 
parşivenii, aşa că momentul fatidic sosi: am deschis gura, 
dar din ea nu a ieşit niciun sunet. Imnul prichindeilor, care 
până atunci trecuse vesel de pe buzele unuia pe ale altuia, 
într-un ritm neîntrerupt, căzu într-o prăpastie a tăcerii ce 
purta numele meu. Toţi ochii se întoarseră spre mine, 
începând cu cei ai educatoarei. Luându-şi un fals aer 
binevoitor, ea se prefăcu că vede în toată tărăşenia o 
măruntă scăpare de memorie şi că încearcă să mă repună 
în circuit suflân du-mi primul cuvânt al porțiunii mele de 
cântec. 

Inutil. Eram paralizată; N-am putut nici măcar să repet 
cuvântul respectiv. Abia mă abţineam să nu vomit. A 
insistat, insă fără niciun rezultat. Îmi făcu favoarea de a-mi 
spune şi cuvântul următor, dar degeaba. Mă întrebă apoi 
dacă mă durea în gât. Nu i-am dat niciun răspuns. 

Apogeul a fost atins atunci când m-a întrebat dacă 
înţelegeam ce-mi spunea. Sugera astfel că, dacă aş fi fost 
japoneză, nu ar fi apărut asemenea probleme — adică, 
dacă aş fi vorbit limba ei, aş fi cântat ca toţi ceilalţi. 


Numai că eu vorbeam japoneza. Atâta doar că, în acel 
moment, nu puteam s-o demonstrez: îmi pierise, pur şi 
simplu, graiul. Nici măcar asta nu puteam s-o spun. lar în 
ochii celorlalţi pişpirei citeam deja un lucru înfiorător, de 
genul: „Cum de n-om fi observat până acum că nu e 
niponă?” 

Episodul s-a încheiat cu îngrozitoarea indulgență a 
educatoarei pentru acea micuță străină care, evident, nu 
avea aptitudinile prichindeilor naţionali. Pişpirica belgiancă 
părea să fie un subprichindel. Aşa că următorul copil cântă 
ce nu putusem eu să cânt. 

Acasă nu îndrăzneam să scot o vorbă despre ura pe care 
mi-o stârnea yochien-ul. M-ar fi mutat, poate, la şcoala 
americană şi aş fi pierdut astfel semnul cel mai clar al 
singularităţii mele. În plus, observasem că atunci când 
frate-meu şi soră-mea vorbeau în engleză, nu înţelegeam 
nimic. Pentru mine, a fost o descoperire intelectuală de-a 
dreptul scandaloasă: o limbă ininteligibilă! 

Exista, prin urmare, un gen de limbaj la care nu aveam 
acces. În loc să mă gândesc că puteam deprinde cu 
uşurinţă acest nou teritoriu al verbului, îl condamnam 
pentru crima de lezdivinitate: cu ce drept îmi opuneau 
rezistenţă acele cuvinte? Niciodată n-aveam să mă înjosesc 
până într-atât, încât să cer cheia descifrării lor. Ele erau 
cele care trebuiau să se înalțe până la mine, ele trebuiau să 
dobândească deosebita onoare de a trece hotarul minţii 
mele şi bariera dinţilor mei. 

Eu, una, vorbeam o singură limbă: franponeza. Cei care 
vedeau aici două limbi distincte  păcătuiau prin 
superficialitate, se opreau asupra unor chestiuni de 
amănunt ca vocabularul sau sintaxa. Asemenea fleacuri n- 
ar fi trebuit să le ascundă nişte puncte comune obiective 
precum latinitatea consonanţelor ori precizia gramaticii şi, 
cu atât mai puţin, acea înrudire metafizică ce le unea în 
măreţia lor: delectabilul. 

Cum să nu-ţi fie foame de franponeza? Cuvintele acelea 
cu silabe bine delimitate unele de altele, cu sonorități clare, 
erau  su-shi-urile, îmbucăturile pralinate, tabletele de 


ciocolată din care fiecare pătrăţică verbală se decupa cu 
uşurinţă, erau prăjiturile pentru ceremonia ceaiului, ale 
căror ambalaje individuale permiteau voluptatea 
dezbrăcării şi diferenţierea aromelor. 

Nu-mi era foame de engleză, o limbă răscoaptă, un terci 
de şuierături, o gumă mestecată pe care ţi-o treceai de la 
unul la altul. Anglo-americana nu ştia ce-i aia crud, călit, 
fript, gătit la aburi: nu cunoştea decât fiertura. Abia dacă 
articulai, ca la acele mese ale unor oameni extenuaţi care 
hagă sub nas fără să scoată un cuvânt. Era o zeamă lungă 
şi primitvă. 

Frate-meu şi soră-mea erau încântați de şcoala 
americană si aveam motive să cred că acolo aş fi fost 
deosebit de liberă şi de liniştită. Totuşi, preferam 
deocamdată să-mi continui serviciul militar în limba mea 
delectabilă, decât să mă duc să mă joc în limba aceea 
răsfâartă. 

Foarte curând, am găsit soluţia: nu trebuia decât să fug 
de la yochien. 

Strategia era simplă: aşteptam recreaţia de la zece 
dimineaţa, mă prefăceam că am o nevoie presantă, mă 
închideam la toaletă, apoi deschideam fereastra cocoţându- 
mă pe scaunul WC-ului. Momentul fabulos era cel al saltului 
în gol. După aceea, într-un elan de eroism, mă năpusteam 
spre ieşirea de serviciu. 

Nebunia începea de îndată ce ajungeam în stradă. Lumea 
nu era diferită de cea pe care o vedeam zi de zi, când 
ieşeam la plimbare: nimic mai mult decât un sat japonez de 
munte, la începutul anilor '. Numai că, în urma evadării, el 
nu mai era cartierul meu, ci cucerirea mea. Teritoriul acela 
vuia de delirul insurecției mele. 

Ceea ce descopeream se numea libertate, în sensul ei cel 
mai concret. Nu mai eram legată în lanţuri, alături de 
vâslaşii la galeră de la grădiniţă, şi nici sub blinda tutelă a 
guvernantei nu mă aflam: era o nebunie să te trezeşti că 
poţi face orice, inclusiv să te culci în mijlocul străzii, să 
ţopăi prin şanţuri, să mergi pe ţiglele de pe înaltele ziduri 
împrejmuitoare ce ascundeau privirii casele din spatele lor 


sau să urci până la micuțul iezer cu apă verzuie. Toate 
aceste gesturi, care nu aveau nimic extraordinar în sine, 
căpătau prin prisma libertăţii mele un prestigiu ce-ţi tăia 
răsuflarea. 

Cel mai adesea, nu făceam nimic. Mă aşezam pe 
marginea drumului şi priveam metamorfoza lucrurilor din 
jur, cărora le re-dasem, în avântul meu vitejesc, înfăţişarea 
măreaţă a unui trecut de legendă. Micuța gară din 
Shukugawa devenea la fel de minunată precum castelul cel 
alb de la Himeji, calea ferată, care reprezintă virtutea cel 
mai larg răspândită la niponi, deschidea drumul unui 
dragon din suburbii, rigola de piatră de la marginea 
străduţei devenea un fluviu învolburat pe care cavalerii 
abia îndrăzneau să- treacă, munţii din apropiere se făceau 
atât de abrupți şi ascuţiţi, încât păreau imposibil de 
escaladat, şi cu cât peisajul arăta mai ostil, cu atât era mai 
frumos. 

Mă lua cu ameţeală de la atâta splendoare, aşa că 
picioarele mă cărau înapoi acasă, pentru a mă trezi din 
beţia epopeii. 

— Te-ai şi întors? se mira Nishio-san. 

— Da. Astăzi a fost o chestie mai scurtă. 

„Chestia” începu să fie mai scurtă cu o regularitate 
suspectă. Nishio-san mă respecta mult prea mult ca să 
meargă mai departe cu ancheta. Din păcate, una dintre 
caporale trecu într-o zi pe la noi pentru a semnala 
dispariţiile mele. 

Toţi au sărit ca arşi. Eu o făceam pe naiva. 

— Credeam că la zece se termină. 

— Să nu mai crezi. 

A trebuit să mă resemnez să fiu prichindel câte patru ore 
pe zi. 


Din fericire, îmi rămâneau după-amiezile. Mi-era foame 
de momentele acelea de trândăveală. Pe cit detestam 
senzaţia de a fi trecută sub tutela yochien-ului şi a 
comenzilor sale din fluier, pe atât de tare îmi plăcea să fiu 
lăsată în voia mea. A merge încolonată în urma drapelului 
educatoarei mi se părea o soartă cum nu se poate mai 
crudă; a mă juca în grădină cu arcul şi săgețile mele îmi 
amintea de adevărata mea fire. 

Mai aveam şi alte îndeletniciri minunate: să golesc 
maşina de spălat împreună cu Nishio-san şi să ling rufele pe 
care le întindea la uscat — îmi înfigeam atunci dinţii cu 
poftă în cearşafurile curate, ca să-mi rămână gustul acela 
încântător de detergent. 

Ai mei au văzut cât de tare îmi plăcea treaba asta, aşa 
încât, la împlinirea vârstei de patru ani, am primit cadou o 
micuță maşină de spălat, cu baterii. Trebuia să o umpli cu 
apă, să adaugi o linguriţă de detergent, apoi o batistă. 
Închideai maşina, apăsai pe buton şi te uitai cum se 
învârteşte ce era înăuntru. După aceea, trebuia s-o deschizi 
şi să-i goleşti conţinutul. 

In continuare însă, în loc să-mi bat joc de toată munca 
întinzând batista la uscat, eu o băgăm în gură şi o 
molfăiam. N-o scoteam decât după ce gustul de săpun 
dispăruse complet. lar atunci, trebuia spălată din nou, din 
pricina salivei. 

Mi-era foame de Nishio-san, de soră-mea şi de mama: 
simţeam nevoia ca ele să mă ia în braţe, să mă strângă la 
piept, mi-era foame de ochii lor coborâţi asupră-mi. 

Mi-era foame de privirea tatălui meu, dar nu şi de braţele 
sale. Relaţia mea cu el era una cerebrală. 

Nu-mi era foame de frate-meu, aşa cum nu-mi era foame 
nici de ceilalţi copii. Nu aveam nimic împotriva lor; pur şi 
simplu nu trezeau în mine niciun fel de apetit. 

Foamea mea de fiinţe omeneşti era, aşadar, satisfăcută: 
cele trei zeițe ale panteonului meu nu-mi refuzau dragostea 
lor, taică-meu nu-mi refuza privirea sa, iar restul omenirii 
nu mă sâcâia prea tare. 

Dacă mă rugam de Nishio-san şi o linguşeam puţin, 


puteam obţine de la ea bomboane, batoane mici de 
ciocolată, iar uneori -oh, minune a minunilor! — chiar şi 
umeshu: alcoolul era piscul ameţitor al zahărului, dovada 
divinității lui, apogeul existenţei sale. 

Alcoolul de prune era un sirop care ţi se urca la cap: nu 
exista ceva mai bun pe lume. 

Nishio-san nu se îndupleca prea des să-mi dea umeshu. 

— Nu e bun pentru copii. 

— De ce? 

— Te îmbată. E pentru oamenii mari. Ciudat raţionament! 
Stiam cum e beţia: 

o adoram. De ce ar avea parte de ea numai oamenii 
mari? 

Interdicţiile nu erau niciodată foarte drastice: puteai să le 
driblezi. Aşa că am început să-mi trăiesc pasiunea pentru 
alcool într-o aceeaşi clandestinitate ca şi pasiunea pentru 
dulciuri. 

Părinţii mei erau de profesie oameni de lume. Casa 
noastră devenise, aşadar, teatrul unor cocteiluri nesfârşite. 
Prezenţa mea la asemenea întâlniri nu era obligatorie. 
Puteam totuşi să trec pe acolo, dacă aşa aveam chef. 
Spuneam; „Eu sunt Patrick”. Oamenii cădeau în extaz, după 
care îmi dădeau pace. Odată îndeplinite formalităţile, mă 
duceam ţintă la bar. 

Nimeni nu mă vedea înşfăcând cupele de şampanie care 
zăceau acolo pe jumătate pline. Vinul acela auriu şi acidulat 
devenise într-o clipită prietenul meu cel mai bun: 
înghiţiturile delicat înţepătoare, gustul de bal al papilelor, 
modul acela de a te pili atât de repede şi de uşor mi se 
păreau ideale. Lucrurile mergeau strună: invitaţii plecau, 
şampania rămânea. lar eu dădeam pe gât pahar după 
pahar. 

Incântător de cherchelită, mă duceam apoi să trag 
câteva piruete prin grădină. Cerul se învârtea mai tare 
decât mine. Rotaţia universală era atât de vizibilă şi de 
sensibilă, încât mă făcea să chiui de plăcere. 

La yochien mă simţeam uneori mahmură. Pişpirica 
belgiancă mergea mai puţin drept decât ceilalţi şi într-o 


cadență bizară. Onorata conducere m-a supus unui test şi a 
stabilit că sufăr de aritmie, chestie care-mi interzicea 
accesul la câteva cariere admirabile. Nimeni n-a bănuit că 
explicaţia handicapului meu era alcoolismul. 

Nu vreau să preamăresc alcoolismul infantil, dar trebuie 
să spun că niciodată nu mi-a făcut vreo problemă. Copilăria 
mea se împăca foarte bine cu pasiunile mele. Nu eram o 
nevolnică, trupul meu amărât se călea prin suprafoame. 

Aveam o constituţie cu totul aiurea. O dovedesc 
fotografiile de pe plajă: un cap enorm aşezat pe nişte umeri 
debili, braţe prea lungi, un trunchi prea mare, picioare 
minuscule, uscate şi strâmbe, pieptul scobit, burta umflată 
şi scoasă în faţă de o scolioză dramatică; disproporţia 
domnea în toate, dându-mi aerul unui copil defect. 

Mie, însă, puţin îmi păsa. Nishio-san îmi zicea „frumoaso” 
şi asta îmi era de ajuns. 

Acasă, mă îmbuibam de frumuseţe omenească prin 
spectacolul oferit de mama şi de soră-mea. Mama era o 
minunăţie binecunoscută, o religie revelată luminii celor 
mulţi. In faţa ei rămâneam cu gura căscată ca în faţa unei 
statui, dar şi mai mult mă adăpam din drăgălăşenia lui 
Juliette, care-mi era mai accesibilă. Mai mare cu doi ani şi 
jumătate ca mine, cu un căpşor încân-tător şi un trup 
delicat, fin, cu un păr de zână şi un chip de o prospeţime 
sfâşietoare, ea oferea o imagine desăvârşită prenumelui 
său de fetiţă fatală. 

Consumarea frumuseţii nu însemna alterarea ei: puteam 
s-o privesc pe mama ore întregi, puteam s-o devorez din 
ochi pe soră-mea, fără ca apoi să lipsească vreo fă-râmă 
din ele. La fel cum mă bucuram şi de munţi, de păduri, de 
cer şi pământ. 

Suprafoamea include şi suprasetea. Foarte repede mi-am 
descoperit o caracteristică formidabilă: potomania. 

Faptul că adoram alcoolul nu mă împiedica să venerez 
apa, de care mă simţeam foarte legată. Apa se adresa unei 
alte sete decât alcoolul; dacă acesta din urmă răspundea 
nevoii mele de arsură, război, dans, senzaţii tari, apa 
murmura nişte promisiuni  înnebunitoare deşertului 


ancestral pe care-l aveam în gâtlej. Era de ajuns să cobor 
numai un pic în lăuntrul meu, ca să dau peste nişte teritorii 
de o ariditate siderantă — maluri râpoase ce aşteptau de 
milenii întregi revărsarea Nilului. Revelația acestei secete 
mi-a stârnit odată pentru totdeauna setea de apă. Textele 
mistice vorbesc despre o sete de nestins: mi se pare o 
chestie enervantă, în-trucât e vorba de o metaforă. De fapt, 
marele mistic sorbea din căuşul palmelor câteva înghiţituri 
din apa unui izvor sau din cuvintele divine, şi cu asta basta. 

Setea cu care mă învăţasem eu nu avea nimic metaforic: 
când mă pălea un acces de potomanie, puteam să beau 
până la sfârşitul veacurilor. La fântânile din temple, unde 
apa, mereu împrospătată, era cea mai bună, îmi umpleam 
întruna polonicul de lemn şi beam miracolul de mii de ori 
reînnoit. Singura limită era propria-mi capacitate, altminteri 
imensă: nici nu vă imaginaţi cât poate încăpea într-un 
butoiaş din ăsta pe două picioare. 

Ce-mi spunea apa era minunat: „Dacă vrei, poţi să bei 
tot. Nicio înghiţitură din mine nu-ţi e refuzată. Si pentru că 
mă iubeşti atât de tare, îţi voi da harul de a mă dori 
neîncetat. Spre deosebire de toţi acei amărâţi cărora le 
trece setea pe măsură ce beau, ţie, cu cât mă vei bea, cu 
atât pofta de mine îţi va fi mai mare, şi cu atât mai vie 
plăcerea de a ţi-o potoli. O soartă fabuloasă a vrut ca eu să- 
ţi fiu binele suprem, şi tocmai acela a cărui absolută 
generozitate îţi va fi acordată. Nu-ţi fie teamă, nimeni nu-ți 
va spune să te opreşti, poţi să continui, eu sunt prerogativa 
ta, stă scris că îţi voi fi oferită nelimitat, ţie şi numai ţie, 
căci doar tu eşti înzestrată cu atâta sete încât să mă 
desfeţi”. 

Apa avea gustul pietrelor de fântână: era aşa de bună, că 
aş fi urlat de plăcere, dacă n-aş fi avut mereu gura plină. 
Muşcătura ei rece îmi făcea gâtlejui să zvâcnească şi îmi 
umplea ochii de lacrimi. 

Problema era că adeseori treceau pe acolo pelerini, 
cărora trebuia să le cedez singurul polonic de lemn 
existent. Mă agasa nu atât faptul că eram întreruptă, ci că 
eram întreruptă doar pentru atâta lucru. Unul după altul, 


umpleau linguroiul sub jetul de apă, sorbeau o înghiţitură, 
după care deşertau recipientul. Bună treabă! Apogeul era 
atins de cei care scuipau apa pe jos. Ce insultă! 

Trecerea pe la fântână nu era pentru ei decât un ritual de 
purificare, după îndeplinirea căruia puteau merge să se 
roage în templul shintoist. Pentru mine, templul era chiar 
fântâna, iar băutul era rugăciunea, accesul direct spre 
sacru. Si de ce să te mulţumeşti cu o singură gură de sacru, 
când aveai atâta de băut? Dintre frumuseţile lumii, apa era 
cea mai miraculoasă. Ea era singura pe care, deşi n-o 
consumai doar cu ochii, nu se împuţina. Beam litri întregi, 
dar întotdeauna rămânea la fel de multă ca la început. 

Apa mă împrospăta, fără să se altereze şi fără să-mi 
altereze setea. Ea mă învăţa adevăratul infinit, care nu e o 
idee sau o noţiune, ci o experienţă. 

Nishio-san se ruga fără convingere. l-am cerut să-mi 
explice religia shintoistă. A stat puţin pe gânduri, după care 
păru a se hotărî că n-o să se complice cu lungi discursuri, şi 
mi-a zis: 

— Principiul este că tot ce-i frumos e Dumnezeu. 

Mi se părea nemaipomenit. M-am mirat că Nishio-san nu 
se arăta mai entuziastă. Aveam să aflu apoi că acest 
principiu îl desemnase ca frumuseţe supremă pe împărat, 
care era mai degrabă urât, şi am înţeles ceva mai bine 
moleşeala religioasă a guvernantei mele. La vremea 
respectivă nu ştiam însă acest amănunt, aşa că mi-am 
însuşit imediat principiul cu pricina, la fel cum asimilasem şi 
sacrul din apă. 

Asimilare tranzitorie: odată întoarsă acasă, mă instalam 
la toaletă, devenind eu însămi fântână. 

Tata şi mama fuseseră crescuţi în credinţa catolică, 
credinţă pe care au pierdut-o în momentul naşterii mele. Ar 
fi o monumentală grozăvie să se poată stabili aici o 
legătură de tip cauză-efect, dar, din păcate, s-ar părea că 
ivirea mea pe lume nu a jucat niciun rol în această pierdere 
mistică: determinantă a fost descoperirea de către ai mei a 
Japoniei. 

In tinereţe, părinţilor mei li se explicase, că bătrânul 


creştinism — mai exact, catolicismul — era singura religie 
bună şi adevărată. Fuseseră îndopaţi cu dogma aceasta. 
Când au ajuns în Kansai, au dat peste o civilizaţie sublimă, 
unde creştinismul nu jucase totuşi niciun rol: au considerat 
atunci că fuseseră minţiţi în privinţa religiei şi au aruncat 
apa din copaie cu tot cu copil, renunțând la orice aplecare 
mistică. 

Asta nu înseamnă că nu rămăseseră nişte foarte buni 
cunoscători ai Bibliei, care apărea necontenit în discursurile 
lor — ici minunea cu peştii, colo femeia lui Putifar, iar mirul 
văduvei şi înmulţirea pâinilor ori de câte ori se ivea ocazia. 

Textul acesta fantomă, dar atât de prezent, n-avea cum 
să nu mă pasioneze, la asta adăugându-se teama de a nu fi 
surprinsă _citindu-: „Stai să citeşti Evangheliile, când ai 
Tintin? |” Citeam Tintin cu plăcere, iar Biblia, cu o groază 
absolut agreabilă. 

Era o teroare pe care o adoram, ea amin-tindu-mi de cea 
pe care o simţeam atunci când urmam un itinerar cunoscut 
ce mă conducea spre necunoscut, acolo unde răsuna 
marea voce întunecată care-mi spunea tot felul de fraze 
sepulcrale, „ţine minte, eu sunt cel care trăieşte, eu sunt 
cel care trăieşte în tine”, ceea ce mă făcea să tremur cu 
ochii deschişi, singura mea certitudine fiind că acea 
întunecime vorbitoare nu-mi era străină; dacă era 
Dumnezeu, însemna că Dumnezeu locuia în mine, iar dacă 
nu era Dumnezeu, însemna că ceea ce nu era Dumnezeu 
era creat de mine, lucru care mă făcea egala lui Dumnezeu; 
mă rog, apologetica asta nu prea mă interesa, exista un 
Dumnezeu în cea căreia îi era o sete necontenită de 
fântâni, în cea care trăia acea aşteptare virulentă de mii de 
ori umplută cu vârf şi îndesat, împlinită până la extazul 
inepuizabil şi totuşi niciodată potolită, miracolul acela al 
dorinţei maxime în maxima ei satisfacere. 

Credeam aşadar în Dumnezeu, fără a mă exclude din El 
— şi fără a vorbi vreodată despre El, deoarece înţelesesem 
că un asemenea lucru nu era văzut cu ochi buni la noi 
acasă. Era o credinţă secretă, pe care o trăiam în tăcere, un 
fel de credinţă paleocreştină corcită cu ceva shintoism. 


Simţeam, de la bun început, că viaţa mea nu avea să fie 
o reuşită. Stiam că aveam să părăsesc la un moment dat 
Japonia, ceea ce nu putea fi decât un eşec monumental. La 
patru ani, o terminasem deja cu vârsta de aur, aşa că nu 
mai eram o divinitate, chiar dacă Nishio-san încerca să mă 
convingă de contrariu. Dacă în străfundul meu păstram încă 
viu sentimentul unei înrudiri cu divinul, la yochien şi în alte 
părţi mi se oferea, zi de zi, dovada că în ochii celorlalți 
revenisem la specia umană comună. Trecerea timpului îşi 
anunţa astfel, din start, naufragiul. 

Nu aveam prieteni printre prichindei şi nici nu căutam să 
am. După povestea cu cân-tecul-domino, tampopogumi se 
uita la mine cam strâmb. Mie, însă, puţin îmi păsa. 

Din păcate, nu se mai punea problema evadărilor, aşa că 
trebuia să îndur recreaţiile alături de ceilalţi. Dacă un 
leagăn era liber, mă izolam repede în el şi nu mai plecam 
de acolo, căci era o poziţie strategică foarte râvnită. 

într-o zi, pe când mă instalam confortabil în scrânciob, 
mi-am dat seama că inamicul mă înconjura din toate 
părţile. Cei ce mă împresurau nu erau doar pişpireii de la 
tampopogumi, ci copiii întregii grădiniţe: toată suflarea 
regiunii Shukugawa cu vârsta între trei şi şase ani mă fixa 
acum cu o privire de gheaţă. Complice, leagănul se opri. 

Mulțimea de copii mă înşfacă. N-ar fi avut niciun rost să 
opun vreo rezistenţă; m-am lăsat luată pe sus ca un star de 
muzică rock uşor plictisit. M-au culcat la pă-mânt, iar nişte 
mâini ai căror proprietari nu-i puteam vedea m-au 
dezbrăcat. Totul, într-o tăcere de mormânt. Când am rămas 
goală, m-au măsurat din cap până-n picioare, cu mare 
atenţie. Niciun comentariu nu s-a făcut auzit. 

O femeie-caporal a apărut atunci vocife-rând, iar când 
dădu cu ochii de mine, începu să urle la copii cât o ţineau 
puterile. 

— De ce-aţi făcut una ca asta? îi întrebă ea tremurând de 
furie. 

— Voiam să vedem dacă e albă peste tot, zise un 
purtător de cuvânt ales ad-hoc. 

Educatoarea cea furioasă strigă la ei că era un lucru 


foarte urât, că îşi făcuseră ţara de ruşine etc, după care se 
apropie de goliciunea mea întinsă pe pământ, înge-nunche 
şi le ordonă copiilor să-mi dea înapoi veşmintele. Fără să 
scoată o vorbă, unul întinse o şosetă, una o fustiţă, şi tot 
aşa, un pic dezamăgiţi că trebuiau să înapoieze acea 
captură de război, dar disciplinaţi şi serioşi. Femeia îmi 
înmâna obiectele de îmbrăcăminte în ordinea în care-i 
soseau: mai întâi am fost goală cu o şosetă, apoi goală cuo 
şosetă şi o fustiţă etc, până când edificiul iniţial a fost 
complet reconstituit. 

Puştimea a fost pusă şi să-şi ceară scuze: cu toţii au spus 
atunci, într-un glas, un şomeri nasai” de curte marţială, 
dinaintea sobrei mele indiferenţe. După care au şters-o 
care-ncotro, adio şi n-am cuvinte. 

— Cum te simţi? mă întrebă femeia-ca-poral. 

— Bine, răspunsei eu cu demnitate. 

— Vrei să te duci acasă? 

Am acceptat, considerând că nu trebuia ratată o 
asemenea ocazie. l-au dat telefon mamei, care a venit să 
mă ia. 

Mama şi Nishio-san ra-au admirat pentru stăpânirea de 
sine într-o situaţie atât de dificilă: nu păream din cale-afară 
de şocată de batjocura la care fusesem supusă. In forul 
meu interior, simţeam în chip tulbure că, dacă agresorii mei 
ar fi fost oameni mari, altfel aş fi reacţionat. În situaţia 
dată, fusesem însă dezbrăcată de nişte copii de vârsta 
mea: era doar unul dintre riscurile războiului. 

A avea cinci ani s-a dovedit a fi un fapt dezastruos. 
Amenințarea tulbure care plutea asupra capetelor noastre 
de mai bine de doi ani s-a concretizat brusc: plecam din 
Japonia. Ne mutam la Beijing. 

Degeaba ştiusem eu din timp că avea să se producă o 
asemenea dramă, fiindcă tot nepregătită eram. Te poţi oare 
înarma pentru sfârşitul lumii? S-o părăseşti pe Nishio-san, 
să fii smulsă din acest univers al perfecțiunii, să pleci în 
necunoscut: îmi venea să vărs, nu alta. 

Ultimele zile le-am petrecut cu senzaţia unui haos 
absolut. Tara aceasta care de cincizeci de ani trăia cu 


spaima de uriaşul cutremur ce-i fusese promis nu-şi dădea 
seama de iminenţa catastrofei: nu cumva pământul se 
zguduia deja, pentru că persoana mea avea să fie 
catapultată atât de departe? Groaza mea interioară nu 
avea nicio limită. 

A venit şi momentul fatidic: trebuia să urc în maşina care 
ne ducea la aeroport. leşită în faţa casei, Nishio-san a 
îngenuncheat chiar acolo în stradă. M-a cuprins cu braţele 
şi m-a strâns la piept atât cât poţi strânge un copil. 

M-am trezit apoi în maşină, a cărei portieră a fost închisă. 
Pe geam, o vedeam pe Nishio-san stând tot în genunchi şi 
atin-gând cu fruntea caldarâmul. A rămas în poziţia asta tot 
timpul cât s-a aflat în câmpul nostru vizual. Apoi, n-a mai 
fost nicio Nishio-san. 

Aşa s-a încheiat povestea divinității mele. 

La aeroport, eram atât de mâhnită de pierderea mamei 
mele japoneze, încât abia am băgat de seamă momentul în 
care pămân-tul natal a scuipat avionul nostru înspre cer. 

Aerianul strop de salivă a traversat Marea Japoniei, 
Coreea de Sud, Marea Galbenă, după care a aterizat pe 
pământ străin: în China. Trebuie să precizez că, de atunci 
înainte, orice altă ţară decât cea a Soarelui Răsare a fost 
considerată de mine astfel. 

Totuşi, China populară din contribuia şi ea serios în 
privinţa asta: era străinătatea însăşi. 

Spaţiul acesta al terorii şi suspiciunii permanente îmi era 
cu totul străin. Dacă nu am avut de suferit niciuna dintre 
atrocitățile pe care poporul chinez le-a îndurat în acea 
perioadă de sfârşit al Revoluţiei Culturale, dacă vârsta mea 
fragedă m-a ţinut departe de tensiunea neîncetată în care 
au trăit părinţii mei, asta nu înseamnă că nu m-am simţit la 
Beijing ca în plină urgie. 

In primul rând, dintr-un motiv personal: nu numai că ţara 
aceasta făcea greşeala de a nu fi Japonia, dar împingea 
viciul până la a fi contrariul Japoniei. Lăsam în urmă un 
munte  înverzit şi dădeam peste un deşert, Gobi, ce 
reprezenta clima însăşi a Beijingului. 

Tinutul meu era unul al apei, China era uscăciunea. Aerul 


de aici te durea când îl respirai, atât de arid era. Exilarea 
mea de umiditate s-a tradus imediat prin descoperirea 
astmului, de care nu suferisem niciodată până atunci şi 
care urma să mă însoţească pretutindeni, de-a lungul 
întregii mele vieţi. Trăitul în străinătate însemna o 
problemă respiratorie. 

Tinutul meu era cel al naturii, al florilor şi copacilor, 
Japonia mea era o grădină de munte. Beijingul era tot ce a 
inventat oraşul mai urât, mai concentraţionar în materie de 
betoane. 

Tinutul meu era populat cu păsări şi maimuțe, cu peşti şi 
veveriţe, toate libere în fluiditatea spaţiului lor. La Beijing, 
nu erau animale decât în prizonierat: măgari încărcaţi cu 
poveri, cai legaţi trainic la nişte docare enorme, porci care- 
şi citeau moartea iminentă în ochii unei populaţii 
înfometate căreia n-aveam dreptul să-i adresăm niciun 
cuvânt. 

Tinutul meu era cel al. Lui Nishio-san, mama mea niponă, 
care însemna tandreţe, mâini iubitoare, sărutări, care 
vorbea japoneza femeilor şi a copiilor, o limbă a blândeţii 
transformate în cuvânt. La Beijing, tovarăşa Tre, a cărei 
unică misiune era să mă tragă de păr dimineaţa, vorbea 
limba din perioada Bandei celor Patru, un fel de dialect an- 
ti-mandarin care era faţă de chineză cam ce era germana 
lui Hitler faţă de cea a lui Goethe: o pervertire imundă, cu 
consonante de labe trase peste bot. 

Departe de mine intenţia absurdă de a strecura nişte fine 
analize politice în judecata unei copile de cinci ani. Oroarea 
acelui regim n-aveam s-o înţeleg decât mult mai târziu, 
citindu- pe Simon Leys şi făcând ceea ce la vremea 
respectivă era interzis, adică vorbind cu câţiva chinezi. 
Intre şi, a i te adresa unui om de pe stradă însemna a- 
trimite la închisoare. 

Chiar dacă nu pricepeam mare lucru am trăit povestea 
din China ca pe o lungă apocalipsă, cu toată abjecţia şi 
bucuria conţinute în acest cuvânt. Experienţa apocaliptică 
este contrariul plictiselii. Cine vede lumea prăbuşindu-se 
este deopotrivă îndurerat şi amuzat: grozăvia permanentă 


este un spectacol, dezastrul este un joc tonic, mai ales 
când ai între cinci şi opt ani. 

Orice ar fi pretins propaganda, Beijingul suferea de 
foame. Mai puţin totuşi decât în câmpia din jur, unde 
bântuia o foamete în toată puterea cuvântului. Viaţa în 
capitală însemna însă, în esenţă, căutarea hranei. 

In Japonia domneau abundența şi varietatea. Domnul 
Chang, bucătarul chinez, trebuia să se dea peste cap 
pentru a obţine de pe piaţa Beijingului eterna varză şi 
eterna grăsime de porc. Era un artist: în fiecare zi, varza cu 
grăsime de porc era gătită altfel. Revoluţia Culturală nu 
reuşise să distrugă pe de-a-ntregul geniul — inclusiv culinar 
— al poporului. 

Uneori, domnul Chang înfăptuia adevărate minuni. Dacă 
găsea puţin zahăr, îl topea şi plămădea din el splendide 
figurine din caramel, coşuleţe, fundiţe crocante, care îmi 
stârneau entuziasmul. 

îmi amintesc că într-o zi a adus nişte căpşuni. Căpşunile 
erau o fericire pe care o cunoscusem deja în Japonia şi pe 
care aveam s-o mai cunosc deseori după aceea. Sunt 
datoare totuşi, de dragul adevărului, cu această revelaţie: 
căpşunile din Beijing sunt cele mai bune din univers. 
Căpşuna e delicată prin excelenţă; căpşuna de Beijing este 
sublimul delicateţii. 

In China am descoperit şi o foame pe care n-o ştiam: 
foamea de ceilalţi. Si, în special, foamea de alţi copii. In 
Japonia, n-avusesem timp să mi se facă foame de fiinţele 
omeneşti: Nishio-san mă alimenta din belşug cu o dragoste 
de o asemenea calitate, încât nu-mi trecuse niciodată prin 
minte să cer mai mult. lar pispireii de la yochien mă lăsau 
cu totul indiferentă. 

La Beijing, simţeam lipsa lui Nishio-san. Oare asta să-mi 
fi trezit apetitul? Posibil. Din fericire, mama, tata şi soră- 
mea nu se zgârceau în a-mi arăta dragostea lor. Numai că 
ea nu putea înlocui adoraţia, cultul pe care mi- închina 
femeia aceea din Kobe. 

Am început astfel campania de cucerire a iubirii. Pentru 
aceasta, prima condiţie era să mă îndrăgostesc, lucru care 


s-a petrecut neîntârziat şi care, evident, a fost un dezastru 
în urma căruia foamea mea s-a dublat. Avea să fie doar cel 
dintâi sabotaj din iubire dintr-o lungă serie. Nu e 
întâmplător că el s-a petrecut în acea Chină devastată. Intr- 
o ţară a prosperității şi a liniştii, poate că foamea mea n-ar 
fi mers până la insurecție. Cele mai frumoase săruturi din 
cinema le găseşti în filmele de război. 

Beijingul m-a făcut totodată să descopăr un lucru 
interesant: tai-că-meu era un om ciudat. 

Când eram între noi, nu ezita să spună despre regimul 
chinez de atunci tot răul pe care acesta îl merita. Intr- 
adevăr, până şi în vremurile acelea ticăloşite, Banda celor 
Patru era de domeniul inimaginabilului. Doamna Mao şi ai 
săi reprezentau tot ce s-a inventat mai aprig ca infamie de 
nedescris. In panteonul mârşavilor, ei se bucură de o 
eternitate pe care nimeni nu le-o poate submina. 

Faptul că tata a trebuit să aibă contacte şi chiar să 
negocieze cu un asemenea guvern era fatalitatea meseriei 
sale de diplomat. Din prima clipă mi s-a părut admirabil că 
putea face faţă unei misiuni într-atât de ingrate, a cărei 
utilitate era uşor de înţeles. 

Nu l-am văzut niciodată pe tata să nu-i mai fie foame, în 
afară de serile când se întorcea de la banchetele chinezeşti 
desfăşurate în prezenţa oficialilor regimului. Atunci venea 
sătul în toate sensurile cuvântului şi exclama rând pe rând: 
„Să nu mai aud de mâncare!” şi: „Să nu mai aud de Banda 
celor Patru!” Ai fi zis că ţinea de politica acesteia din urmă 
să-şi ameţească interlocutorii atât cu alcool, cât şi cu 
mâncăruri, ca la acele festinuri primitive unde 
supraalimentarea tribului advers era o chestiune de artă 
militară. 

Uneori, însă, se întâmpla ca taică-meu să se întoarcă de 
la un astfel de dineu fără nicio îngreţoşare; era semn că 
avusese ocazia să stea de vorbă cu Zhou En-lai. Acesta îi 
inspira o imensă admiraţie. Faptul de a fi fost prim-ministrul 
unui guvern nefast nu părea să constituie o problemă. 
Pentru mine, era un lucru greu de înţeles. Erai sau un om 
bun, sau un om rău. N-aveai cum să fii amândouă în acelaşi 


timp. 

Ei bine, Zhou En-lai era. Datele sunt grăitoare: nu puteai 
fi prim-ministrul Chinei Populare din până în fără ceea ce 
unii ar numi o anumită capacitate de a trăda. Aici puteai 
vedea însă şi ceva mai înălţător decât abilitatea: marea 
virtute a supleţii. El participa la cea mai rea dintre 
guvernări, moderându-i acea nebunie care, altminteri, ar fi 
fost probabil încă şi mai nocivă. 

Dacă există un personaj al Istoriei care să fi acţionat 
dincolo de bine şi de rău, el este acela. Până şi detractorii 
săi cei mai virulenţi recunosc dimensiunea şi impactul 
inteligenţei lui. 

Entuziasmul tatălui meu pentru Zhou En-lai mă lăsa pe 
gânduri. Dincolo de faptul că nu puteam emite o judecată 
politică, în-trucât era un lucru care mă depăşea, rămi-neam 
perplexă descoperind că autorul zilelor mele era de 
neînțeles şi că avea dreptate să fie aşa. 

Personalitatea paternă nu era singura în cauză. China a 
fost prilejul întâlnirii cu tot ce înseamnă complexitate. In 
Japonia, credeam că omenirea este alcătuită din niponi, 
belgieni, plus nişte americani pe care abia de-i zăreai. La 
Beijing, mi-am dat seama că trebuia să-i adaug pe această 
listă nu numai pe chinezi, ci şi pe francezi, italieni, nemti, 
camerunezi, peruani, alături de alte naţionalităţi încă şi mai 
bizare. 

Descoperirea existenţei francezilor m-a amuzat. Aşadar, 
exista pe pământ o populaţie care vorbea aproape aceeaşi 
limbă ca a noastră şi a cărei denumire au acaparat-o. Tara 
lor se numea Franţa, era departe de aici şi ea deţinea 
şcoala. 

Căci se terminase cu grădinițele japoneze. Primul an 
serios de studii l-am înce- put la Scoala primară franceză 
din Beijing. Personalul didactic era francez şi rareori 
calificat. 

Cel dinţii învăţător pe care l-am avut era o brută ca re-mi 
trăgea şuturi în fund când îi ceream voie să merg la toaletă. 
Temându-mă de această pedeapsă publică, nici n-am mai 
îndrăznit să-i întrerup ora pentru astfel de nevoi. 


într-o bună zi, nemaiputând să mă ţin, m-am hotărât să 
fac pipi în clasă. Cum învățătorul vorbea, i-am dat drumul 
fără să mă mişc de pe scaun. Iniţial, totul a mers strună şi 
deja mizam pe succesul acestei operaţiuni secrete când, 
deodată, excesul de lichid se prelinse peste marginile 
scaunului şi curse pe podea cu fâşâitul unui şarpe de apă. 
Zgomotul acela îi atrase atenţia unui pârâcios care strigă: 

— Domnule, domnule, asta face pipi în clasă! 

M-am topit de ruşine: şutul învățătorului mă azvârli afară 
în hohotele de râs ale celorlalţi. 

Pe de altă parte, am avut revelaţia complexităţii 
naţionale: existau şi belgieni care nu vorbeau franceza. 
Hotărât lucru, lumea era foarte ciudată. lar limbi erau cu 
nemiluita. Mi se părea cam greu să nu te pierzi pe planeta 
asta. 

Dacă Biblia a fost marea carte a anilor mei niponi, atlasul 
a fost principala lectură a anilor petrecuţi la Beijing, îmi era 
foame de ţări. Claritatea hărților mă fermeca. 

La ora şase dimineaţa, mă găseau întinsă peste Eurasia, 
urmărind cu degetul frontierele şi mângâind cu nostalgie 
arhipelagul japonez. Geografia mă scufunda în poezia pură: 
pentru mine, nu exista ceva mai frumos ca desfăşurarea 
spaţiilor. 

Niciun stat nu-mi rezista. Intr-o seară, la un cocteil, pe 
când traversam în patru labe sala pentru a mă duce să fur 
nişte şampanie, taică-meu m-a luat în braţe şi m-a 
prezentat ambasadorului Bangladeshului. 

— Ah, Pakistanul răsăritean, comentai eu, flegmatică. 

Aveam şase ani şi pasiunea naționalităților, închise fiind 
cu toatele în ghetoul Sanlitun, puteam să le examinez. 
Singura ţară căreia rămăsese să-i prind identitatea era 
China. 

Cuvântul „atlas” îmi plăcea la nebunie. Dacă într-o zi aş 
avea un copil, ăsta ar fi numele pe care i l-aş pune. 
Descoperisem, într-un dicţionar, că existase deja cineva 
care s-a numit astfel. 

Dicţionarul era atlasul cuvintelor. El le definea suprafaţa, 
populaţia, graniţele. Unele dintre aceste imperii erau de o 


bizarerie ameţitoare. De exemplu: azimut, berii, odaliscă, 
abracadabra. 

Dacă cercetai cu atenţie paginile, aflai şi lucrul de care 
sufereai. Al meu se numea dorul de Japonia, care este 
adevărata definiţie a cuvântului „nostalgie”. 

Orice nostalgie este niponă. Nu există ceva mai japonez 
decât să tânjeşti după pro-priu-ţi trecut, după măreţia ta de 
atunci, şi să trăieşti scurgerea timpului ca pe o înfrân-gere 
tragică şi grandioasă. Un senegalez care duce dorul 
Senegalului de odinioară este un nipon care se ignoră. O 
fetiţă bel-giancă ce plânge la amintirea Tării Soare-lui- 
Răsare merită de două ori naționalitatea japoneză. 

— Când ne întoarcem acasă? - îl întrebam adeseori pe 
tata — acasă însemnând Shukugawa. 

— Niciodată. 

Dicţionarul îmi confirma că răspunsul acesta era într- 
adevăr teribil. 

Niciodată era ţara în care locuiam. Era o ţară fără de 
întoarcere. Nu-mi plăcea. Japonia era adevărata mea ţară, 
cea pe care o alesesem, dar care nu voise să mă aleagă la 
rândul ei. Cel care mă alesese era niciodată: eram un 
cetăţean al statului niciodată. 

Locuitorii acestui niciodată nu nutresc speranţe. Limba 
pe care o vorbesc este nostalgia. Moneda lor e timpul care 
trece: sunt incapabili să pună ceva deoparte, iar viaţa lor se 
iroseşte în direcţia unei prăpăstii care se numeşte moarte şi 
care este capitala ţării lor. 

Niciodatezii sunt nişte mari constructori ai iubirilor, ai 
prieteniilor şi ai altor edificii sfâşietoare care-şi conţin deja 
ruinele, dar sunt incapabili să construiască o casă, o 
locuinţă sau orice ar aduce cât de cât cu un adăpost stabil 
şi locuibil. Si totuşi nimic nu le pare mai invidiabil decât un 
morman de pietre care să le fie adăpost. O fatalitate le 
răpeşte acest pământ al făgăduinţei de îndată ce cred că 
au ajuns să-i deţină cheia. 

Niciodatezii nu cred că existenţa este o creştere, o 
acumulare de frumusețe, înţelepciune, bogăţie şi 
experienţă; ei ştiu de când se nasc că viaţa este 


descreştere, diminuare, deposedare, dezmembrare. Li se 
oferă o împărăție doar cu scopul de a o pierde. Niciodatezii 
ştiu încă de la trei ani ceea ce oamenii din alte ţări ajung să 
ştie abia pe la şaizeci şi trei. 

N-ar trebui să deducem de aici că locuitorii acestui 
niciodată sunt trişti. Dimpotrivă: nu există un popor mai 
vesel. Cele mai mărunte firimituri de bunăstare îi aduc pe 
niciodatezi în stare de ebrietate. Aplecarea lor înspre râs, 
voie bună, extaz şi uimire e fără pereche pe această 
planetă. Moartea îi bântuie în aşa măsură, încât au o 
delirantă poftă de viaţă. 

Imnul lor naţional este un marş funebru, marşul lor 
funebru este un imn al bucuriei: e o rapsodie atât de 
frenetică, încât simpla lectură a partiturii te face să 
freamăţi. Si totuşi, niciodatezii îi cântă toate notele. 

Simbolul care înfloreşte pe blazonul lor este măsclariţa. 

La Beijing, procurarea dulciurilor era mult mai dificilă ca 
în Japonia. Trebuia să-ţi iei bicicleta, să le arăţi soldaţilor că 
la şase ani nu reprezentai un pericol capital pentru 
populaţia chineză, apoi s-o tuleşti la piaţă ca să-ţi cumperi 
nişte bomboane excelente şi nişte caramele expirate. Dar 
ce te făceai când puţinii bani de buzunar se terminau? 

Atunci, trebuia să devalizezi garajele din ghetou. Acolo îşi 
ascundeau proviziile adulţii comunităţii de străini. Acele 
peşteri ale lui Aii Baba erau încuiate cu lacăt şi nimic nu e 
mai uşor decât să spargi un lacăt de calitate comunistă. 

Nu eram rasistă, aşa că furam din toate garajele, inclusiv 
din cel al părinţilor mei, care nu era cel mai rău. Intr-o zi, 
am descoperit acolo o delicatesă belgiană pe care n-o 
cunoşteam: speculoos| 

. Sortiment rafinat de biscuiţi, foarte apreciat în ţările 
nordice (n. Tr.). 

Am gustat imediat. M-am înroşit toată: chestia aceea 
crocantă şi aromată era demenţială, un eveniment prea 
important pentru a- sărbători într-un garaj. Care era locul 
cel mai potrivit pentru o asemenea sărbătoare? Gata, 
ştiam. 

Am ţâşnit până la clădirea în care locuiam, am urcat în 


fugă cele patru etaje şi m-am năpustit în baie, închizând 
uşa în urma mea. M-am postat în faţa uriaşei oglinzi, am 
scos prada de sub pulover şi am început să mănânc, 
observându-mi imaginea reflectată: voiam să mă văd în 
starea de extaz. Ceea ce se citea pe chipul meu era gustul 
acelor speculoos. 

Era un spectacol. Doar privindu-mă, şi puteam deja să 
identific savorile: era, bineînţeles, ceva dulce, altfel n-aş fi 
avut un aer aşa de fericit; acest dulce trebuie să fi fost dat 
de zahărul brun, judecând după freamătul caracteristic al 
nărilor. Multă scorţişoară, spunea vârful nasului încreţit de 
plăcere. Ochii plini de strălucire anunțau culoarea celorlalte 
mirodenii, pe cât de necunoscute, pe atât de 
entuziasmante. Cât despre prezenţa mierii, cum s-o mai 
pun la îndoială, când îmi vedeam buzele ţuguindu-se 
fericite? 

Ca să stau mai comod, m-am aşezat pe marginea 
chiuvetei şi am continuat să înfulec din speculoos 
devorându-mă din priviri. Imaginea propriei mele voluptăţi 
îmi sporea voluptatea. 

Fără să ştiu, procedam asemenea acelor oameni care 
mergeau în bordelurile singa-porene cu tavanele în 
întregime din oglinzi, pentru a se privi în timp ce făceau 
amor, încinşi de spectacolul propriilor lor zbenguie li. 

Maică-mea a intrat în baie, prinzându-mă în flagrant. Eu 
însă eram atât de absorbită de propria-mi contemplare, 
încât nici n-am văzut-o, aşa că mi-am continuat acel 
exerciţiu de dublă devorare. 

Prima ei reacţie a fost una de furie: „la uite, fură! Si 
dulciuri, pe deasupra! Si încă delicatese, singurul nostru 
pachet de speculoos, o adevărată comoară! Să dai cu tunul, 
şi nu mai găseşti aşa ceva la Beijing!” 

Urmă perplexitatea: „Dar chiar nu mă vede? De ce stă şi 
se uită la ea cum mă-nâncă?” 

înţelese, în sfârşit, şi zâmbi: „A descoperit plăcerea şi 
vrea să vadă cum arată!” 

Dovedi atunci că era o mamă grozavă: ieşi în vârful 
picioarelor şi închise uşa. Mă lăsă singură cu extazul meu. 


N-aş fi aflat niciodată de intruziunea ei, dacă n-aş fi auzit-o 
povestind acest episod unei prietene. 

Vreme de câteva zile, l-am găzduit în modestul nostru 
apartament pe un domn care nu prea obişnuia să 
zâmbească. Purta barbă, lucru pe care- credeam a fi 
atributul unei vârste înaintate: în realitate, era de vârsta 
tatălui meu, iar taică-meu vorbea despre el cu cea mai 
mare admiraţie. Domnul acesta era Simon Leys. Tata se 
ocupa de problemele sale legate de viză. 

Dacă aş fi ştiut cât de importantă avea să fie pentru mine 
opera sa peste cincisprezece ani, l-aş fi privit altfel. Acea 
scurtă perioadă în care l-am putut vedea zi de zi m-a făcut 
totuşi să descopăr, datorită consideraţiei pe care părinţii 
mei i-o arătau, acest lucru capital: un individ care scrie cărţi 
frumoase şi percutante merită veneraţia tuturor. 

Interesul meu pentru lectură a crescut atunci simţitor. 
Prin urmare, nu mai trebuia să citesc doar Tintin, Biblia, 
atlasul şi dicţionarul, trebuia să citesc şi acele oglinzi ale 
plăcerii şi durerii care erau romanele. 

Am cerut şi eu aşa ceva. Mi s-au arătat cu degetul 
romanele pentru copii. In bătrâni-cioasa bibliotecă a 
părinţilor mei găseai cărţile lui Jules Verne, Hector Malot, 
Frances Burnett, ale contesei de Segur... Am început cu 
parcimonie. Existau totuşi şi alte activităţi, mai serioase: 
războiul din Sanlitun, spionajul pe bicicletă, furatul cu 
intrarea prin efracţie, făcutul pipiului la ţintă, din picioare. 

Cu toate acestea, am simţit că acolo se afla o sursă 
serioasă de siderări: copiii părăsiţi care mureau de foame şi 
de frig, fetiţele cele răutăcioase şi dispreţuitoare, cursele în 
jurul lumii şi decăderile sociale, toate erau un fel de dulciuri 
rafinate pentru spiritul omului. Încă nu simţeam nevoia lor, 
dar intuiam că o să vină şi asta într-o bună zi. 

Preferam poveştile, de care-mi era şi foame, şi sete. In 
Japonia, erau cele povestite de Nishio-san (Yamambsa, 
vrăjitoarea din munți; Momutaru, fiul piersicilor; Cocorul 
alb; Recunoştința vulpii) sau de mama (Albă ca Zăpada, 
Cenuşăreasa, Barbă Albastră, Pielea de măgar etc). In 
China, au fost poveştile din O mie şi una de nopți, pe care 


le-am citit în traducerea din secolul al XVIII-lea si cărora le 
datorez cele mai vio-lente emoţii literare de la cei şase ani 
ai mei. 

Lucrul care-mi plăcea cel mai mult în aceste istorioare cu 
sultani,  calenderi, viziri şi marinari era prezentarea 
prinţeselor. Te trezeai cu câte una de o frumuseţe 
uluitoare, relatarea neomiţând niciun detaliu al graţiei 
acesteia, şi abia ce apucai să-ţi vii un pic în fire, că deja 
țâşnea o alta; aceasta, preciza textul, era infinit mai 
frumoasă decât prima, dovadă stând descrierile care 
urmau. Încetul cu încetul, ajungeai să te convingi că e 
vorba de o făptură care o depăşea cu mult pe cea 
anterioară, când, brusc, apărea o a treia, a cărei splendoare 
trimitea la vestiar frumuseţea celei de-a doua, aşa de 
surclasantă era. Deja bănuiai atunci că această a treia 
minunăţie trebuia să-şi cam vadă lungul nasului, căci 
epifania celei de-a patra avea s-o eclipseze complet, lucru 
care nu întârzia să se producă. Si aşa mai departe. 

O asemenea supralicitare în ale frumuseţii depăşea 
puterea imaginaţiei mele. Era o adevărate delectare. 

. Călugări turci sau persani, adepţi de obicei ai unei vieţi 
de pribegie (n. Tr.). 


La şapte ani, am avut senzaţia clară că mi se 
întâmplaseră toate câte se puteau întâmpla. 

Am făcut o recapitulare, pentru a fi sigură că n-am uitat 
nimic din parcursul omenesc: cunoscusem divinitatea şi 
satisfacția ei absolută, cunoscusem naşterea, furia, 
neînţelegerea, plăcerea, rostirea, accidentele, florile, pe 
ceilalţi, peştii, ploaia, sinuciderea, salvarea, şcoala, 
destituirea,  dezrădăcinarea, exilul, deşertul, boala, 
creşterea şi sentimentul pierzaniei care-o însoțea, războiul, 
beţia subtilă de a avea un duşman, alcoolul şi — /ast but 
nat least — iubirea, această săgeată trimisă atât de 
măiastru în gol. 

în afară de moarte, pe lingă care trecusem de mai multe 
ori şi care ar fi adus contorul la zero, ce mai aveam de 


aflat? 

Mama mi-a povestit despre o femeie care murise 
mâncând din greşeală o ciupercă otrăvitoare. Am întrebat-o 
câţi ani avea femeia aceea. „Patruzeci şi nouă de ani”, zise 
ea. De şapte ori vârsta mea: de cine-şi băteau joc? Ce mare 
chestie era să mori după o viaţă de o întindere atât de 
nesăbuită? 

M-a luat cu ameţeală la ideea că providenţiala ciupercă 
m-ar putea găsi la o vârstă atât de înaintată: trebuia oare 
să mai îndur încă de şase ori viaţa mea până să ajung la 
termenul ei limită? 

Ca să mă mai liniştesc, mi-am fixat decesul la 
doisprezece ani. Am simţit cum mă cuprinde un profund 
sentiment de uşurare. Doisprezece ani însemnau vârsta 
ideală pentru a muri. Trebuia plecat înainte de începerea 
procesului de decrepitudine. 

Acestea fiind zise, mai aveam de tras încă cinci ani. Oare 
aveam să mă plictisesc? 

Mi-am amintit că la vârsta de trei ani, imediat după 
tentativa mea de sinucidere, avusesem deja sfâşietoarea 
convingere că le trăisem pe toate. Numai că, deşi era 
adevărat că în acea perioadă străveche nu mai aveam 
nimic de aflat în privinţa supremei deziluzii pe care o 
constituia absenţa eternității, am descoperit totuşi, după 
aceea, o serie de lucruri care făceau să merite ocolul. De 
exemplu, mi-ar fi lipsit de pe listă războiul, care te aducea 
într-o stare de extaz fără pereche. 

Prin urmare, nu trebuia pierdută din vedere posibilitatea 
de a nu fi cunoscut încă ceea ce nu experimentasem. 

Gândul acesta era deopotrivă agreabil şi frustrant. 
Curiozitatea mă rodea: care să fi fost acele lucruri pe care 
mintea mea nu reuşea să le dibuiască? 

Tot gândindu-mă eu aşa, am dat peste o posibilitate 
care-mi scăpase: cunoscusem iubirea, dar nu cunoscusem 
fericirea iubirii. Dintr-odată, mi s-a părut de neconceput să 
mori fără a fi trăit o beţie atât de greu de imaginat. 

In primăvara lui, am aflat că, la vară, aveam să ne 
mutăm din Beijing la New York. Vestea asta m-a lăsat cu 


gura căscată: se putea aşadar trăi şi altundeva decât în 
Extremul Orient? 

Taică-meu a fost foarte necăjit. Sperase că ministerul 
belgian îl va trimite în Malaiezia. America nu- tenta. Pe de 
altă parte, se simţea uşurat că pleca din această Chină. Ca 
noi toţi, de altfel. 

Pentru tata, părăsirea Beijingului însemna ieşirea din 
infernul maoismului, din dezgustul de a se şti în preajma 
atâtor crime fără nume. 

Pentru mine, însemna să scap de şcoala care fusese 
martora umilirii mele în iubire, şi să nu mai am de-a face cu 
Tre, care mă trăgea de păr în fiecare dimineaţă. Singura 
chestie tristă era că trebuia să ne luăm adio de la domnul 
Chang, bucătarul fermecat. 

Ceea ce China avea autentic chinezesc ne încânta. Din 
păcate, China aceea se strângea tot mai mult, ca o piele de 
şagri. Revoluția Culturală o înlocuise cu un uriaş 
penitenciar. 

In plus, războiul mă învățase că trebuia să-ţi alegi tabăra. 
Intre China şi Japonia, n-am avut nicio umbră de ezitare. Se 
poate spune fără a greşi că, dincolo de orice politică, aceste 
două ţări erau doi poli adverşi: a o adora pe una implica, 
dacă nu erai ipocritul ipocriţilor, a avea reticenţe în privinţa 
celeilalte. Eu, una, veneram Imperiul Soare-lui-Răsare, 
sobrietatea sa, dezvoltatul său simţ al umbrei, blândeţea şi 
politeţea lui. Lumina orbitoare a Imperiului de Mijloc, 
omniprezenţa  roşului, ţipătorul său simţ al fastului, 
duritatea şi uscăciunea lui — splendoarea acestor realităţi 
nu-mi scăpa, dar mă făcea să mă simt din start o exilată. 

Dualitatea respectivă o trăiam şi la nivelul său cel mai 
simplu: între ţara lui Nishio-san şi ţara lui Tre, preferința 
mea era clară. Una dintre cele două ţări era mult prea 
intens a mea pentru ca cealaltă să mă mai accepte. 

Pentru aniversarea mea de opt ani, am primit aşadar cel 
mai fantastic cadou: New Yorkul. 

Complotul fusese pus la cale în aşa fel încât să ne 
traumatizeze până în pragul crizei cardiace. Petrecuserăm 
trei ani sub supraveghere în ghetoul Sanlitun, înconjurați de 


soldaţi chinezi care nu ne slăbeau o clipă din ochi. Vreme 
de trei ani tremuraserăm la ideea răului pe care cel mai 
mărunt gest sau cuvânt al nostru l-ar fi putut pri-cinui unui 
popor deja martir. 

Apoi ne strânseserăm catrafusele în mai multe cufere şi 
ne duseserăm la aeroportul din Beijing cu cinci bilete 
pentru Kennedy Airport. Avionul survolase deşertul Gobi, 
insula Sahalin, Kamceatka, strâmtoarea Bering. Aterizase 
mai întâi la Anchorage, Alaska, pentru o escală de câteva 
ore. Prin hublou, vedeam o ciudată lume îngheţată. 

După aceea, avionul decolase din nou, iar eu am adormit. 
Soră-mea m-a trezit, spu-nându-mi aceste cuvinte 
incredibile: 

— Scoală-te, am ajuns la New York. 

Aveai de ce să te scoli: întregul oraş făcea asta. Totul se 
înălța spre tării, totul încerca să atingă cerul. Nu mai 
văzusem până atunci un univers atât de vertical. New 
Yorkul mi-a insuflat, încă din prima clipă, un obicei de care 
nu m-am mai dezbărat niciodată: mersul cu nasul pe sus. 

Nu-mi venea să cred. Nimic de pe lumea asta nu putea fi 
atât de departe de Beijingul din. Părăsisem o planetă 
pentru o alta care cu siguranţă nu se afla în acelaşi sistem 
solar. 

Când, în taxiul galben fiind, am dat cu ochii de skyline, 
am început pur şi simplu să chiui. Chiuitul acesta a durat 
trei ani. 

Ar fi, evident, multe de spus despre America lui Gerald 
Ford şi despre New York în special, despre inegalităţile 
monstruoase pe care oraşul le găzduia şi despre 
criminalitatea  înspăimântătoare generată de atâta 
nedreptate. Sunt lucruri care nu pot fi negate. 

Dacă aceste pagini abia vorbesc despre ele, aceasta se 
explică prin grija pentru redare autentică a delirului unei 
puştoaice de opt ani. Nici măcar nu pretind că aş fi locuit la 
New York: vreme de trei ani, am fost un copil care a trăit 
New Yorkul ca pe o nebunie. 

Sunt de acord, din capul locului, să semnez toate 
derogările: nu eram lucidă, părinții mei erau la vremea 


aceea nişte privilegiați etc. Odată luate aceste precauţii, 
pot însă să afirm sus şi tare: să ai, la New York, opt ani, 
nouă ani, zece ani — ce delir! ce delir! ce delir! 

Taxiul galben s-a oprit în faţa unei clădiri cu patruzeci de 
etaje. Avea ascensoare cu nemiluita şi care urcau atât de 
repede, încât abia aveai timp să-ţi desfunzi urechile: 
ajunsesem deja la al şaisprezecelea etaj, etajul nostru. 

O fericire scandaloasă nu vine niciodată singură. 
Descoperind apartamentul spaţios şi confortabil, cu vedere 
spre Guggenheim Museum, am descoperit ceva şi mai 
măreț: tânăra guvernantă care ne aştepta. 

Inge abia ce sosise şi ea la New York. Venea din Belgia 
germanofonă. Avea nouăsprezece ani, dar era de o 
frumuseţe într-atât de desăvârşită, încât părea să aibă cu 
zece ani mai mult. Ziceai că-i Greta Garbo. 

New Yorkul şi Inge: viaţa avea să fie grandioasă. 

Două fericiri scandaloase au tendinţa de a atrage după 
ele o a treia: frate-meu a fost trimis în Belgia pentru a-şi 
continua şcoala într-un internat iezuit. Asa că Andre, cu cei 
doisprezece ani ai lui, inamicul meu public numărul unu, cel 
al cărui Graal era să mă facă să-mi ies din minţi, cel care nu 
pierdea nicio ocazie când era vorba să-şi bată joc de mine, 
marele frate mai mare, cel mai mare frate cu putinţă, nu 
numai că avea să fie trimis la ocnă, ceea ce mă încânta, 
dar, în primul rând, avea să dispară din preajma mea, avea 
să se cărăbănească din peisajul meu, lăsându-mă în sfârşit 
singură cu divina mea soră. 

L-am privit împreună cu Juliette cum urca în maşină, 
însoţit de părinţii noştri care îl duceau la aeroport. 

— Îţi dai seama? zise ea. Sărăcuţul de el se duce într-o 
închisoare belgiană, în vreme ce noi o să stăm la New York. 

— Există o dreptate pe lumea asta, am scrâşnit eu din 
dinţi. 

Juliette avea zece ani şi jumătate şi era visul meu. Când 
cineva o întreba ce voia să se facă atunci când o să fie 
mare, ea răspundea: „Zână”. În realitate, ea era zână de 
mai bine de o veşnicie, după cum o dovedea frumosul său 
chip mereu distrat. Ambiţia ei cea mai mare era să ajungă 


într-o bună zi să aibă părul cel mai lung din lume. Cum să 
nu iubeşti la nebunie o fiinţă animată de dorinţe atât de 
nobile? 

Am făcut o evaluare rapidă a situaţiei în care mă aflam: 
în preajma mea avea să fie de acum încolo mama, a cărei 
frumuseţe solară n-o voi putea niciodată povesti îndeajuns, 
avea să fie încântătoarea mea soră -elf între elfi —, şi avea 
să fie Inge, sublima necunoscută. 

Mai avea să fie tata, suporterul meu dintotdeauna, şi nu 
mai avea să fie fratele cel mare, 

Când existenţa se anunţă atât de exagerat de exaltantă, 
asta se numeşte New York, 

New York, oraş plin de ascensoare supersonice pe care 
nu mai pridideam să le încerc, oraş al vijeliilor atât de 
puternice, încât deveneam un zmeu de hârtie printre 
creştetele zgârie-norilor, oraş al dezmăţurilor sinelui, al 
deşănţatei explorări a propriilor excese şi propriilor 
adâncuri interioare, oraş care mută inima din piept la 
tâmpla asupra căreia e aţintit în permanenţă revolverul 
plăcerii: „Exultă sau crapi!” 

Exultam. Vreme de trei ani, pulsul meu a ţinut, secundă 
de secundă, ritmul delirant al străzilor New Yorkului, 
străbătute de hoarde întregi de oameni care păreau să se 
îndrepte cu hotărâre înspre un loc numai de ei ştiut. Mă 
alăturam lor, neînfricată şi fremătătoare. 

Trebuia să urci în vârful fiecărei clădiri ceva mai înalte: 
defunctele turnuri gemene, Empire State Building şi acea 
bijuterie absolută care e Chrysler Building. Existau clădiri 
de forma unei fuste, care-i dădeau oraşului un mers 
înnebunitor. 

De-acolo de sus, priveliştea te făcea întotdeauna să chiui. 
De jos, ameteala era încă şi mai mare. 

Inge avea un metru optzeci înălţime. Era o femeie zgârie- 
nori. Când mergeam prin New York, o ţineam de mână. Se 
paraşutase aici din sătucul ei belgian şi nu-i venea să-şi 
creadă ochilor. Newyorkezii, deşi obişnuiţi cu minunăţiile, 
întorceau capul după frumuseţea aceea care trecuse prin 
dreptul lor, iar eu mă întorceam spre ei, scoţându-le limba: 


„Pe mine mă ţine de mână, nu pe voi!” 

— Oraşul ăsta e făcut pentru mine, zicea Inge, cu nasul 
tot pe sus. 

Avea dreptate: pentru ea era făcut acel oraş al giganţilor. 
Tinuturile natale sunt absurde: Inge nu se putea naşte într- 
un cătun obscur de prin cantoanele din Est, ea care avea 
talia şi eleganța lui Chrysler Building. 

într-o zi, pe când ne plimbam pe Madison Avenue, un tip 
veni în fugă din urmă şi îi întinse lui Inge cartea sa de 
vizită: făcea recrutări pentru o agenţie de manechine şi îi 
propunea o şedinţă foto. 

— Eu nu mă dezbrac, răspunse ea speriată. 

— Dacă vă e teamă de ceva, puteţi veni cu fetiţa, zise el. 

Argumentul acesta îi inspiră tinerei încredere. Două zile 
mai târziu, am însoţit-o într-un studio unde a fost coafată, 
machiată şi mitraliată cu un aparat foto. Au învăţat-o să 
meargă ca un manechin. 

Mă uitam la ea plină de admiraţie. Am fost 
complimentată că sunt atât de cuminte, nu mai văzuseră 
un copil atât de discret. Păi, bineînţeles: eram la spectacol, 
subjugată de prestigiul de care se bucura frumuseţea. 

Părinţii mei şi-au pierdut minţile. După trei ani de carceră 
maoistă, exuberanţele capitaliste i-au zăpăcit cu totul. 
Febra care i-a cuprins nu i-a mai părăsit nicio clipă. 

— Trebuie să ieşim în fiecare seară, a zis tata. 

Au vrut să vadă tot, să audă tot, să încerce tot, să bea 
tot, să mănânce tot. Juliette şi cu mine îi însoţeam 
întotdeauna. După flecare concert sau comedie muzicală, 
puteam fi văzute la restaurant, aşezate dinaintea unor 
fripturi mai mari decât noi, apoi la cabaret, unde le 
ascultam pe cântărețe la un pahar de bourbon. Părinţii mei 
s-au gândit că trebuia să ne îmbrăcăm adecvat pentru 
asemenea împrejurări şi ne-au cumpărat nişte etole din 
blană sintetică. 

Si eu, şi Juliette eram năucite de atâta fast. Ne îmbătăm 
înfăşurându-ne etolele în jurul gâtului şi trăgeam bobârnace 
în geamul care ne despărţea de homarii vii. 

Intr-o seară, spectacolul a fost un balet. Am descoperit 


atunci că-ţi puteai folosi trupul ca să zbori. Soră-mea şi cu 
mine ne-am decretat, într-un glas, vocaţia noastră de stele, 
aşa că aveam să fim înscrise imediat la o şcoală de dans. 

Noaptea târziu, un taxi galben ducea acasă patru 
belgieni afumati, care se uitau întruna spre cer. 

— Asta-i adevărata viaţă, zicea mai- că-mea. 

Inge refuza să vină cu noi. „Mie nu-mi place decât la 
cinema şi, în plus, sunt la regim”, spunea ea. Avea propria-i 
viaţă de noapte, iar în camera sa, un poster cu Robert 
Redford, la care se uita topită. 

— Ce are el şi eu n-am? am întrebat-o într-o zi, înfigându- 
mi mâinile în şold. 

Ea a zâmbit şi mi-a dat un pupic. Mă iubea tare mult. 

Aici am trăit primul început serios de an şcolar. Liceul 
francez din New York era altceva decât Scoala primară 
franceză din Beijing. Era un aşezământ snob, reacţionar, 
dispreţuitor. Profesorii se ţineau foarte băţoşi şi ne explicau 
că trebuie să ne comportăm ca o elită. 

Aiurelile astea mă lăsau indiferentă. Clasa mea era plină 
până la refuz de copii, pe care îi iscodeam curioasă. 
Majoritatea o formau francezii, dar se aflau acolo şi destui 
americani, căci, pentru newyorkezi, a-ţi înscrie progenitura 
la Liceul francez era o chestie cum nu se poate mai şic. 

Belgieni nu erau deloc. Acest curios fenomen l-am 
remarcat peste tot în lume: întotdeauna eram singura 
belgiancă din clasă, fapt soldat cu valuri întregi de ironii, la 
care eu râdeam prima. 

Pe vremea aceea, creierul meu funcţiona perfect. li 
ajungea mai puţin de-o secundă pentru a face înmulţiri cu 
numere iraționale, ale căror zecimale le enumerăm 
plictisită, într-atât de conştientă eram de exactitatea mea. 
Gramatica o aveam parcă în sânge, ignoranţa mi se părea 
din altă lume, atlasul era cartea mea de identitate, limbile 
străine mă aleseseră ca pe un turn Babei. 

Aş fi fost odioasă dacă nu mi-ar fi păsat atât de puţin de 
lucrurile astea. 

Profesorii cădeau în extaz şi mă întrebau: 

— Chiar sunteţi belgiancă? 


li asiguram că da. Da, şi mama era tot belgiancă. Da, şi 
strămoşii mei. 

Profesorii francezi rămâneau perplecşi. 

Băieţii din clasă se uitau la mine cu neîncredere, părând 
să spună: „E o şmecherie la mijloc”. 

Fetele îmi făceau ochi dulci. Monstruosul elitism al 
liceului se răsfrângea şi asupra lor, aşa că îmi declarau fără 
înconjur: „Eşti cea mai bună. Vrei să fii prietena mea?” 
Eram  consternată. Asemenea maniere ar fi fost de 
neconceput la Beijing, unde singurele merite erau cele 
războinice. Nu puteam însă să refuz: inimile fetiţelor nu se 
refuză. 

Uneori, apărea câte o fată din Coasta de Fildeş, din 
lugoslavia sau Yemen. Eram foarte impresionată de aceste 
naţionalităţi la fel de sporadice ca a mea. Americanilor şi 
francezilor li se părea întotdeauna incredibil că nu erai 
american sau francez. 

O franţuzoaică venită la două săptămâni după începerea 
anului şcolar ajunsese să mă iubească foarte tare. O chema 
Mărie. 

într-o zi, luată de valul pasiunii, i-am mărturisit cruntul 
adevăr: 

— Sunt belgiancă, să ştii. 

Mărie mi-a oferit atunci o frumoasă dovadă a dragostei 
sale, declarându-mi, pe un ton reţinut: 

— N-o să spun la nimeni. 

Esenţial nu era mersul la liceu, ci la şcoala de balet, pe 
care o frecventam cu asiduitate. 

Acolo, cel puţin, era într-adevăr greu. Trebuia să-ţi înveţi 
corpul să devină un arc pe care să- poţi întinde până 
simţeai că stă să se rupă; săgețile n-aveai să le primeşti 
decât atunci când ajungeai să le meriţi. 

Prima etapă era şpagatul. Profesoara americană, o 
bătrână dansatoare scheletică ce fuma ca un turc, se 
burzuluia la cele care nu reuşeau să- facă: 

— La opt ani, n-are cum să nu-ți iasă şpagatul. La vârsta 
voastră, articulațiile sunt ca guma de mestecat. 

M-am grăbit aşadar să-mi întind gumele, ca să obţin 


crăcănarea mult sperată. A fost de-ajuns să forţez numai un 
pic natura, şi iată-mă reuşind, fără prea mari bătăi de cap. 
Ce ciudat era să-ţi vezi picioarele desfăcute ca un compas 
în jurul tău. 

La şcoala de balet, toate elevele erau americance. 
Degeaba le-am dat eu târcoale atâţia ani, că tot nu mi-am 
făcut nicio prietenă printre ele. Mediul acesta al dansului mi 
s-a părut teribil de individualist: triumful lui „fiecare pentru 
sine”. Când o elevă cădea grămadă după câte un salt şi se 
rănea, celelalte zâmbeau: o concurentă mai puţin. Fetiţele 
astea vorbeau puţin între ele, iar când o făceau totuşi, 
abordau un singur subiect: selecţia pentru Nutcracker. 

In fiecare an, de Crăciun, baletul Spărgătorul de nuci era 
dansat în cea mai mare sală newyorkeză, de copii care 
aveau în jur de zece ani. Într-un oraş în care lumea dansului 
se bucura de aceeaşi atenţie ca la Moscova, era un 
eveniment. 

Selecţionerii luau şcolile la rând pentru a repera cele mai 
bune elemente. Profesoara noastră îşi scotea în faţă cele 
mai bune eleve şi le spunea celorlalte că n-avea rost să mai 
tragă vreo nădejde. Foarte suplă fiind, dar cam împiedicată 
şi croită şui, făceam parte din cea de-a doua categorie. 

Beţia venea după cursul de balet. Intoarsă acasă, urcam 
glonţ la al patruzecilea etaj al clădirii, unde se afla o piscină 
cu acoperişul de sticlă. Ilnotam privind asfinţitul soarelui 
după meterezele celor mai frumoase turnuri gotice. Cerul 
newyorkez avea nişte culori incredibile. Era acolo mai multă 
splendoare decât puteai duce; şi totuşi, ochii mei reuşeau 
să absoarbă tot. 

Când în sfirşit intram în casă, primeam dispoziţie să-mi 
pun imediat costumaţia de gală. Rezolvam cu temele în opt 
secunde, apoi mă duceam în salon şi mă aşezam lângă 
tata, care-mi turna un whisky pentru a bea cu el. 

îmi povestea cât îi displăcea munca lui: 

— ONU nu e pentru mine. Trebuie să dai întruna din gură. 
Eu, unul, sunt un om de acţiune. 

Clătinam din cap, plină de înţelegere. 

— Si tu, cum ţi-ai petrecut ziua? 


— Ca de obicei. 

— Prima la liceu, nu tocmai sclipitoare la balet? 

— Da. Dar tot o să ajung dansatoare. 

— Bineînţeles. 

Nu credea nimic din ce zicea. L-am auzit spunându-le 
prietenilor săi că aveam să lucrez în diplomaţie. „Seamănă 
cu mine.” i 

Apoi mergeam pe Broadway să ne petrecem noaptea. Imi 
plăcea la nebunie să ies în oraş. N-am fost pasăre de 
noapte decât la vârsta aceea. 

Succesul meu la fetiţele de la liceu mă încuraja să încerc 
o cucerire mai dificilă: Inge. 

li scriam poeme de dragoste, după care îi băteam la uşă 
şi i le ofeream. Ea le citea pe loc, întinzându-se pe pat şi 
trăgând dintr-o ţigară. Eu mă aşezam lângă ea, privind cum 
urca fumul spre tavan: cele care ardeau erau versurile 
mele. 

— Ce drăguţ, spunea ea. 

— Asta înseamnă că mă iubeşti? 

— Bineînţeles că te iubesc. 

— Atunci, dă-mi un pupic. 

Ea mă pupa, gâdilându-mă pe burtă. Urlam de râs. 

După aceea, îşi lua din nou aerul ei melancolic şi 
continua să fumeze, privind undeva în sus. 

Stiam de ce era tristă. 

— N-ai reuşit nici acum să vorbeşti cu el? 

— Nu. 

„El” era un domn de care se îndrăgostise. 

Una dintre marile fericiri ale vieţii era s-o însoţeşti pe 
Inge la /aundry, încăperea cu maşini de spălat de la 
subsolul clădirii. Eu mă uitam cum se învârtesc rufele, iar în 
acest timp, Inge se uita la necunoscutul care fuma 
aşteptând ca maşina lui să-şi încheie programul. 

Era cu siguranţă celibatar, dat fiind că se ocupa el însuşi 
de spălatul hainelor. Lui Inge i se părea că americanul acela 
înjur de treizeci de ani, serios, ţanţoş în costumul său, 
aducea întrucâtva cu Robert Redford. 

Observase la ce oră cobora el la /aundry şi nu pierdea 


niciodată ocazia să se ducă şi ea. N-am mai văzut vreo 
femeie care să se bibilească atâta pentru a spăla nişte rufe. 

— Până la urmă, tot o să mă observe, zicea ea. 

Făcea în aşa fel încât să plece exact în momentul în care 
pleca şi el. In ascensor, apăsa ostentativ pe butonul cu 
numărul, asta ca tipul să ştie la ce etaj o putea găsi. El, cu 
capul în nori, apăsa pe. 

— Dublul lui... E un semn, suspina ea. 

„Gogoriţe”, îmi ziceam eu în sinea mea. 

Prostovanul nici n-o băga în seamă. In ceea ce mă privea, 
rufele care clăbuceau în maşina de spălat mi se păreau 
infinit mai interesante decât el. Nu reuşeam însă nicicum s- 
o câştig pe Inge de partea mea în această chestiune. 

— Sunt sigură că poartă ochelari când citeşte, murmura 
ea. Are o urmă mică pe nas. 

— Ce aiurea, un bărbat cu ochelari! 

— Ador chestia asta... 

Am făcut nişte cercetări şi am aflat că pe domnul 
gândurilor ei de taină îl chema Clayton Newlin. 

Bucuroasă, am dat fuga să-i spun şi lui Inge, convinsă că 
asta avea s-o lecuiască. 

— Nu poţi să te îndrăgosteşti de un tip pe care- cheamă 
Clayton, i-am zis eu, con vinsă că ce spuneam era de 
domeniul evi denţei. 

Fata se întinse atunci pe pat, repetând ca în transă: 

— Clayton Newlin... Clayton Newlin... 

Clayton... Inge Newlin... Clayton Newlin... 

Situaţia ei mi s-a părut brusc disperată. 

Merita să fii nespus de sublimă dacă asta te ajuta să te 
îndrăgosteşti de Clayton Newlin. Ce ştia ea despre el? Că-şi 
spăla singur rufele, că purta ochelari la citit... Era de-ajuns, 
care va să zică? Ah, femeile astea! 

Părinţii mei au închiriat în afara New Yorkului, la oră şi 
jumătate de mers cu maşina, o cabană din lemn, pierdută 
în mijlocul pădurii, unde ne petreceam adesea weekendul şi 
o parte din vacanţă. 

Asta e formidabil în America: de cum ieşi din oraş, te 
trezeşti în plin nicăieri; cu două secunde mai devreme, erau 


clădiri peste clădiri, iar două secunde mai târziu, nu mai e 
nimic. Natura era lăsată incredibil de în voia ei. Nimic n-o 
delimita. Debarcai în neant, cu senzaţia că te afli la o mie 
de miles de orice formă de civilizaţie. 

Inge refuza să calce pe-acolo: abia reuşise să plece din 
sătucul ei belgian, doar n-avea să umble acum prin păduri; 
plus că nu voia să rateze momentul în care Clayton Newlin 
se va hotărî să-i bată la uşă. 

Mie şi lui Juliette ne plăcea la nebunie locul acela, care se 
numea Kent Cliffes. Dormeam într-o cămăruţă în care se 
auzeau atât de puternic zgomotele vietăţilor nocturne şi ale 
copacilor care trosneau, încât ne strângeam una într-alta în 
pat, terifiate de plăcere. 

Ne spălam împreună, folosind un duş mizerabil a cărui 
apă curgea când rece ca gheaţa, când clocotită, o 
adevărată ruletă rusească a igienei, ce ocupa un loc imens 
în mitologia noastră. 

Ne organizam distracţiile cu grijă: eu, una, făceam în aşa 
fel încât să am o criză de potomanie chiar înainte de 
culcare. Apoi mă întindeam lângă Juliette, iar ea îmi 
zgâlţâia burta umflată de apă: gâlgâitul niagarian care 
ieşea de-acolo ne făcea să râdem până la lacrimi. 

Ziua, mergeam până la un ranch aproape fantomatic, 
unde un tip complet zăbăuc ne lăsa să călărim. 

Soţia lui ne-a învăţat lucrurile de bază: cum să punem 
şaua şi cum să tragem de hăţuri. Cu asemenea cunoştinţe, 
am putut să ne aventurăm în pădure. In sezonul cald, am 
avut parte de cea mai fantastică distracţie: înotul cu caii. li 
încălecam fără să-i mai înşeuăm şi intram în lac ţinându-ne 
încleştate pe spinarea lor. Momentul sublim era când ei nu 
mai atingeau fundul apei şi începeau să înoate cu adevărat, 
zvâcnind din picioare şi ţinându-şi nările ridicate spre cer. 
Atunci trebuia să te prinzi bine cu mâinile de grumazul lor, 
dacă voiai să rămâi în continuare călare. 

larna, cădeau metri întregi de zăpadă. Bidiviii noştri ne 
duceau până în inima ima-culării. Uneori, Juliette şi cu mine 
ne uitam una la alta, înspăimântate de atâta fericire. 

Da, aveai de ce să-ţi fie frică. Frică de ce, asta n-aş şti să 


spun. Era ceva în neregulă cu atâta extaz. Trăiam cu 
această teamă confuză, care-mi sporea şi mai mult 
exaltarea. 

Frica îmi înteţea foamea. Îmbucăturile mele se făceau de 
două ori mai mari. Îmbrăţişam lumea până la sufocare. Si 
zăpada voiam s-o mănânc. Am inventat şerbetul de omăt: 
storceam nişte lămâi, adăugam zahăr şi gin, apoi mă 
duceam cu acest elixir în pădure, alegeam frumuşel un loc 
cu zăpadă groasă, afinată, neatinsă, vărsăm peste ea 
poţiunea, îmi scoteam linguriţa şi mâncam până mă pileam. 
Mă întorceam acasă cu nişte grame bune de alcool în sânge 
şi cu inima arsă de excesul de zăpadă. 

La Liceul francez din New York s-a produs un fenomen 
îngrijorător: zece fete din clasa mea s-au îndrăgostit de 
mine. Eu, în schimb, nu eram îndrăgostită decât de două 
dintre ele. Era o problemă de matematică aici. 

Povestea ar fi putut să rămână doar o dramă de budoar, 
dacă n-ar fi existat acea traversare zilnică a bulevardului. 
La amiază, după prânzul luat împreună la cantină, toţi elevii 
liceului aveau dreptul la o oră de recreere în Central Park. 
Date fiind mărimea şi frumuseţea parcului, ora respectivă 
era momentul cel mai aşteptat al oricărei zile de şcoală. 

Pentru a ne deplasa în acel loc sublim, autorităţile ne 
cereau să formăm un lung şir de copii, încolonându-ne doi 
câte doi şi ţinân-du-ne de mină. Astfel, puteam traversa 
bulevardul ce ne despărţea de Central Park fără a ne face 
liceul de ruşine. 

Trebuia aşadar să alegi pe cineva cu care să te ţii de 
mână, cât timp traversai pe bulevardul respectiv. Eu 
alternam între cele două prietene bune ale mele, 
franţuzoaica Mărie şi elveţianca Roselyne. 

într-o zi, mârinimoasa Roselyne m-a avertizat în legătură 
cu iminenţa unei veritabile crize. 

— Să ştii că în clasa noastră sunt mai multe fete care ar 
vrea să te ţină de mână când mergem în parc. 

— Eu nu vreau să mă ţin de mână decât cu Mărie şi cu 
tine, am răspuns eu, implacabilă. 

— Sunt foarte nefericite, obiectă Roselyne. Corinne a 


plâns în neştire. 

Am izbucnit în râs, lacrimile vărsate pentru o asemenea 
cauză părându-mi-se o prostie. Roselyne vedea altfel 
lucrurile. 

— Ar trebui s-o mai ţii uneori de mână pe 
Corinne sau pe Caroline. Aşa ar fi frumos. 

Cam aşa procedează şi unele favorite, în haremuri, când 
îl sfătuiesc pe sultan să le onoreze şi pe soțiile lăsate de 
izbelişte; e de presupus că gestul lor vine din mărinimie, 
dar şi din prudenţă — atenţia specială de care ele se 
bucură atrăgându-le antipatii notorii. 

în bunătatea mea, am anunţat-o a doua zi pe Corinne că 
îi voi da mâna ca să traversăm bulevardul. Prin urmare: 
după masa de prânz, când trebuia să ne încolonăm, m-am 
dus spre ea cu părere de rău, arun-cându-le totodată o 
privire disperată lui Roselyne şi Mărie, care dispuneau nu 
numai de favorurile mele, ci şi de nişte mâmi subţiri şi 
catifelate; numai eu mă găsisem să-mi umplu palma cu 
lăboiul lui Corinne. 

Si de-ar fi fost numai asta! A trebuit, mai întâi de toate, 
să suport urletele de bucurie ale fetei, care a trăit această 
strângere de mână ca pe un triumf, lăudându-se toată ziua 
cu ceea ce ei i se părea un eveniment planetar. 

Căci, de la prima oră a dimineţii, Corinne nu încetase să 
anunţe, înnebunită: 

— O să mă ţină de mână! 

lar după-amiaza şi-a petrecut-o repetând întruna: 

— M-a ţinut de mână! 

Am crezut că acest episod ridicol se va încheia fără 
niciun fel de urmări. 

A doua zi dimineaţa, ajungând în clasă înainte de 
începutul orelor, am asistat la o scenă halucinantă: Corinne, 
Caroline, Denise, Nicole, Nathalie, Annick, Patricia, 
Veronique, ba chiar şi cele două favorite ale mele 
încinseseră o păruială de o violenţă incredibilă. Băieţii 
savurau spectacolul şi numărau punctele. 

L-am întrebat pe Philippe ce se întâmpla. 

— Din cauza ta s-au pornit, îmi răspunse el plin de 


veselie. Au zis că ieri i-ai dat mâna lui Corinne şi-acum vor 
toate să te ţină de mână. Sunt proaste rău, fetele astea! 

Nenorocirea era că avea dreptate: fetele astea erau 
proaste rău de tot. Am izbucnit în râs şi m-am alăturat 
publicului băieţesc. jJubilam la ideea că tot acel caft avea ca 
motiv dorinţa de a-mi fi atinsă mână timp de două minute 
şi jumătate. 

Treptat, însă, nu mi-a mai venit să râd. Pentru că fetele 
nu se mulţumeau să se tragă de ciuf şi să-şi dea la ţurloaie, 
ci încinseseră o bătaie în toată regula! Pumni în coaste 
colea, degete în ochi dincolo — iar la un moment dat am 
văzut că una dintre frumoasele mele favorite era pe 
punctul de a fi desfigurată în acea învălmăşeală demnă de 
un meci de rugby. 

Atunci, asemenea lui Hristos, am ridicat nişte braţe 
pacificatoare şi am glăsuit, ce-rându-le tuturor să se 
liniştească. 

Cele zece fete s-au oprit pe dată şi m-au privit pline, de 
evlavie. Cel mai greu îmi era să nu izbucnesc în râs. 

— Gata, am zis eu, să uităm povestea de ieri. De-acum 
încolo, n-o să mă mai ţin de mână decât cu Mărie şi 
Roselyne. 

Furie în opt perechi de ochi. Insurecția era iminentă: 

— Nu e drept! leri ai luat-o de mină pe Corinne! Trebuie 
să mă iei şi pe mine! 

— Si pe mine! 

— Si pe mine! 

— N-am chef să mă ţin de mină cu voi! N-o să mă ţin 
decât cu Mărie şi cu Roselyne! 

Acestea din urmă se uitau la mine disperate, aşteptând 
să mă răzgândesc, şi am înţeles că le păşteau nenumărate 
persecuții. Cât despre celelalte fete, o luaseră de la capăt 
cu protestele. 

— Dacă-i pe-aşa, am strigat eu ca să le acopăr, o să 
instaurez un regulament. 

Am luat o foaie uriaşă de hârtie, pe care am schiţat un 
calendar al atingerilor manuale pentru lunile următoare: 
fiecare căsuţă corespundea unei traversări a bulevardului, 


iar acolo am înscris, potrivit nedreptului hazard al 
preferințelor mele, câte un nume. 

— Luni, Patricia. Marţi, Roselyne. 

Miercuri... 

Si aşa mai departe. Numele favoritelor mele au fost 
înscrise mult mai des, pentru că aveam totuşi dreptul să-mi 
păstrez anumite predilecţii. Lucrul cel mai caraghios era 
supuşenia acelui harem care, de atunci încolo, şi-a făcut un 
obicei din a veni să consulte preţiosul document. Si nu de 
puţine ori dădeai peste câte o fată care se uita pioasă la 
program şi suspina: 

— Ah, eu o să fiu joi. 

Toate astea sub privirile consternate ale băieţilor, care 
exclamau: 

— Sunt blege rău, fetele astea! 

Le dădeam al naibii de multă dreptate. Mă delectam, ce-i 
drept, cu admiraţia aceasta exagerată pentru persoana 
mea, dar nu eram de acord cu ea. Dacă fetele acelea m-ar 
fi iubit pentru ceea ce eu consideram a fi calităţile mele, 
adică îndemânarea mea la scrimă, şpagatul meu 
nemaipomenit, talentul localizărilor geografice, şerbetul 
meu cu zăpadă sau sensibilitatea mea, aş mai fi înţeles. 

Numai că ele mă iubeau pentru ceea ce dascălii numeau, 
cu un termen pompos, inteligenţa mea şi care nu era, în 
fond, decât o aptitudine absurdă. Ele mă iubeau pentru că 
eram cea mai bună elevă. Mi-era ruşine pentru ele. 

Asta nu mă împiedica însă să leşin de bucurie atunci 
când în mâna mea stătea cea a uneia dintre favorite. Nu 
ştiam ce reprezint pentru Mărie sau Roselyne — o atracţie? 
un obiect de standing! un divertisment? O tandreţe 
veritabilă? -, dar ştiam ce reprezentau ele pentru mine. 
Inainte vreme, lucrul acela îmi fusese mult prea ades 
refuzat ca să nu-i fi înţeles valoarea. 

Lucrul pe care mi- ofereau ele, mi- ofereau în virtutea 
unui sistem ce mă întorcea pur şi simplu pe dos: infecta 
lege a Liceului francez, care-i arăta cu degetul pe codaşi şi-i 
propunea admiraţiei generale pe cei aflaţi în frunte. Eu le 
iubeam pe acele fetele care mă făceau să visez, cele ale 


căror ochi frumoşi dezintegrau reperele, cele ale căror 
mâini delicate te purtau spre destinaţii misterioase, cele 
care deschideau porţile exaltării prin uitare; ele însă o 
iubeau pe cea care avea succes. 

Acasă, era cam la fel. O iubeam cu toată fiinţa pe 
preafrumoasa mea mamă, care mă iubea şi ea, bineînţeles, 
numai că dragostea ei o simţeam a fi de alt soi. Mama era 
tare mândră de lucrul acela găunos numit inteligenţa mea 
şi se lăuda cu aşa-zisele mele triumfuri. Oare asta să fi fost 
eu — suma acelor chestii de prestigiu? N-aş prea fi zis. Eu 
mă recunoşteam în visele mele şi în suferinţele nopţilor 
mele de astm, când îmi cream nişte viziuni sublime pentru 
a scăpa de sufocare; carnetul meu de note nu era cartea 
mea de identitate. 

O iubeam cu toată fiinţa pe celesta Inge, care mă iubea 
şi ea, bineînţeles, numai că, şi aici la fel, pe cine iubea de 
fapt? O iubea pe puştoaica aceea ciudată care-i scria poezii 
şi care-i declara focul inimii sale cu o emfază caraghioasă. 
Oare frânturile acelea eram eu? Mă cam îndoiam. 

O iubeam cu toată fiinţa pe încântătoarea Juliette, iar ea 
— 0, minune a minunilor -mă iubea aşa cum o iubeam şi eu, 
necondiţionat, mă iubea pentru ceea ce eram, dormea 
lângă mine şi mă iubea când tuşeam noaptea: iubirea 
adevărată încăpea şi ea în lumea asta. 

Cu bărbaţii, lucrurile stăteau foarte clar: a-i iubi sau a fi 
iubită de ei era pur şi simplu un dat al firii. II iubeam pe tata 
şi el mă iubea. Nu vedeam în asta nimic complicat şi, de 
altfel, nici nu-mi băteam capul. 

Faptul că dragostea unui băiat ar fi putut să constituie 
obiectul unei căutări mi se părea ceva grotesc. Să te baţi 
pentru un drapel sau pentru un Graal, da, avea un sens; un 
băiat, însă, nu era niciuna, nici alta. Asta mă străduiam eu 
să-i explic lui Inge. Din păcate însă, nu voia deloc să- 
nţeleagă. 

Pe de altă parte, le recunoşteam băieţilor tot felul de 
virtuţi: erau mai buni tovarăşi de luptă, băteau mai bine 
mingea, în timpul cafturilor nu se încurcau cu agasante 
stări sufleteşti şi mă stimau deschis pentru ceea ce eram: o 


adversară. 

Reuşisem să- ucid pe un tip din clasa mea numai prin 
forţa gândului. Îi dorisem moartea o noapte întreagă, iar 
dimineaţa, diriginta ne anunţase, distrusă, decesul acelui 
elev. 

Cine poate mult poate şi puţin: dacă omorâsem un băiat, 
aveam să pot omori şi nişte cuvinte. 

Existau trei cuvinte pe care nu le suportam: suferinţă, 
veşmânt şi îmbăiere (acesta din urmă mi se părea odios 
mai ales ca verb reflexiv). Sensurile lor nu mă deranjau, 
dovadă că acceptam fără probleme sinonimele. Sonoritatea 
lor era cea care făcea să mi se ridice părul în cap. 

Am început prin a le urî de moarte o noapte întreagă, în 
speranţa unei victorii la fel de uşoare ca în cazul colegului 
de clasă. Din păcate, a doua zi, am asistat la nenumărate 
utilizări ale ruşinoaselor vocabule. 

Trebuia dat aşadar un decret. Am promulgat, şi acasă, şi 
la liceu, un edict care scotea în afara legii cele trei cuvinte. 
Toţi s-au uitat la mine miraţi, continuând să sufere, să 
poarte veşminte şi să se îmbăieze. 

Fină pedagogă, le-am explicat că puteau obţine rezultate 
la fel de bune cu a te durea, a face baie şi a purta haine. S- 
au uitat la mine perplecşi şi n-au schimbat nimic din 
vocabularul lor. 

Am simţit că-mi pierd minţile. Cuvintele acelea îmi erau 
realmente insuportabile. 

Sonoritatea riguroasă a verbului „a suferi” mă făcea să 
mă urc pe pereţi. Preţiozitatea cuvântului „veşmânt”, 
subliniată de acel „eşm” fandosit, îmi trezea dorinţe 
ucigaşe. Culmea ororii era atinsă de „a se îmbăia”, 
sintagmă abstractă care avea pretenţia de a desemna cel 
mai frumos lucru pe care- poate face omul pe această 
planetă: intratul în apă. 

Am început să am crize de furie de fiecare dată când 
erau folosite în prezenţa mea. Oamenii ridicau din umeri şi 
persistau în ticurile lor verbale. Din gura mea ieşeau 
spume. 

Juliette mi-a declarat că era de acord cu mine: 


— Cuvintele astea sunt îngrozitoare. N-o să le mai 
folosesc niciodată. 

Cineva totuşi mă iubea şi pe mine. 

Pentru vacanţa de Crăciun, fratelui meu i s-a dat drumul 
din internatul său belgian şi a venit să petreacă două 
săptămâni cu noi la New York. A aflat cu mare bucurie de 
legile mele lexicale şi s-a apucat să folosească vocabulele 
interzise de patru ori pe minut. li plăcea la nebunie să-mi 
observe reacţiile şi susţinea că semănăm cu eroina din 
Exorcistul. 

La capătul celor cincisprezece zile, a trebuit să plece 
înapoi spre temnita lui iezuită. 

„Uite ce păţeşti dacă-mi nesocoteşti decretele”, am zis 
eu în gând când l-am văzut pierind spre aeroport. 

Până la urmă, cu bărbaţii era mai simplu decât cu 
cuvintele: puteam asasina un băiat într-o singură noapte de 
concentrare. Împotriva cuvintelor n-aveam nicio putere. 

Mă socoteam ghinionistă: cele trei vocabule insuportabile 
erau nişte cuvinte de uz frecvent. Nu trecea o zi fără să le 
îndur prezenţa; ele erau gloanţele rătăcite ale oricărei 
discuţii. 

Dacă aş fi fost alergică la termeni precum „cenotaf, 
„Zitum", „nomarh", viaţa mea ar fi fost mai puţin 
complicată. 

Intr-o zi, un individ de la liceu a sunat-o pe mama. 

— Fiica dumneavoastră arc un creier supradezvoltat. 

— Stiu, răspunse mama, pe care asemenea lucruri n-o 
impresionau. 

— Credeţi că suferă din cauza asta? 

— Fiica mea nu suferă niciodată, zise ea izbucnind în râs. 

Si a închis. Tipul de la celălalt capăt al firului trebuie să-şi 
fi spus că veneam din-tr-o familie de ţicniţi. 

Altminteri, mama nu greşea: în afară de alergiile mele 
verbale şi de calvarurile astmatice, nu sufeream de nimic. 
Pretinsa-mi supradotare mentală însemna pentru mine mai 
cu seamă un extraordinar instrument al plăcerii: îmi era 
foame şi-mi cream lumi care cu siguranţă nu mă 
îndestulau, dar care declanşau extaz acolo unde era foame. 


Pentru vacanţa de vară, părinţii mei şi-au înscris cei trei 
copii într-o tabără de activităţi practice pentru tineret, 
aflată nu departe de Kent Ciliffes. Voiau să ne cufundăm 
într-un mediu sută la sută american, ca să vorbim limba 
ceva mai fluent. 

La nouă dimineaţa, tata ne conducea până la tabără şi nu 
mai venea să ne ia decât la şase seara. Ziua începea 
întotdeauna cu lucrul cel mai grotesc din univers: salutul 
drapelului. 

Toţi copiii şi instructorii se adunau în poiana din jurul 
catargului, unde drapelul american tocmai fusese înălţat. 
Apoi, din cele o sută de piepturi prezente, se ridica 
următoarea rugă: 

— To the flag of the United States of America, orie 
nation, orie... 

Acest blabla patriotic, cu majusculele răsunând răspicat, 
se pierdea treptat într-o hărmălaie plină de patos. Andre, 
Juliette şi cu mine ne cruceam văzând atâta prostie: nu mai 
eram la New York, eram în pădurea americană, unde se 
cultivau adevăratele valori — să te tăvăleşti pe jos de râs, 
nu alta. Frate-meu, soră-mea şi cu mine psal-modiam pe 
ascuns o variantă proprie a textului: 

— To the corn flakes ofthe United States of America, one 
ketchup, onc... 

Instructorii ne spuneau „cei trei bulgari”: asta 
înţeleseseră ei când le-am dezvăluit naționalitatea noastră 
belgiană. Altminteri, erau foarte drăguţi şi s-au declarat 
încântați să aibă în tabără nişte copii din Europa de Est: 

— Nu-i minunat să vedeţi cum arată o ţară liberă?! 

Existau activităţi de vreme frumoasă şi activităţi de 
vreme urâtă. Cum timpul era excelent, petreceam câteva 
ore bune pe zi cu învățatul echităţi ei. In rarele daţi când 
catadicsea să plouă, eram iniţiaţi în arta confecţionării 
păturilor de şei apaşe sau a podoabelor irocheze. 

Profesorul de meşteşuguri americane (aşa-i zicea acelei 
discipline) se numea Peter şi a făcut o adevărată pasiune 
pentru mine. Nu pierdea nicio ocazie să-mi sugereze 
utilizarea cutărei sau cutărei perle pentru confecţionarea 


unui colier sioux. 

— Ai, într-adevăr, o figură autentic bulgărească, mi-a 
spus el, pe tonul unui în drăgostit. 

M-am apucat atunci să-i explic adevărata mea origine: 
veneam din Belgia, ea era ţara care inventase biscuiţii 
speculoos, iar ciocolata de acolo era mai bună decât cea 
din alte părţi. 

— Parcă Sofia e capitala Bulgariei, nu? 
mă întrebă el cu duioşie 

N-am mai insistat. 

Peter avea treizeci şi cinci de ani, iar eu, nouă. Avea un 
fiu de vârsta mea, Terry, care nu mi-a adresat niciodată 
vreun cuvânt şi viceversa. Într-o seară, instructorul acesta - 
a întrebat pe tata dacă mă lăsa să dorm la el acasă 
noaptea următoare, ca să mă joc cu băieţelul lui: tata a 
acceptat. Mi s-a părut cam bizar: dacă Terry avea ochi 
pentru mine, atunci ascunsese asta foarte bine. 

A doua zi seara, Peter m-a luat la el acasă. Pe pereţi erau 
numai pături de şei apaşe. Soţia sa, urâtă şi amabilă, purta 
podoabe chayenne. M-am uitat la televizor cu Terry, care n- 
a vorbit deloc cu mine şi viceversa. 

Cina a fost groaznică. Jurai că în ham-burgerii aceia cu 
carne uscată puseseră o pastă de păianjeni terciuiţi. Ca un 
omagiu adus Bulgariei, s-au servit iaurturi, cu scuzele de 
rigoare că nu erau chiar autentice (cuvânt foarte drag lui 
Peter). 

Apoi am fost condusă într-o ditamai camera în care nu se 
afla decât un pat. Mi s-a părut ciudat că nu dormeam cu 
Terry, dar, în fond, preferam aşa. Mi-am pus pijamaua şi m- 
am băgat sub pătură. 

In momentul acela a intrat Peter, ţinând în mână un 
obiect mare, învelit într-o pânzâ. S-a aşezat pe pat, lingă 
mine. Tulburat, a desfăcut pânza şi mi-a arătat o cască de 
soldat: 

— Asta e casca tatălui meu. 

Am privit-o, politicoasă. 

— A murit încercând să-ţi elibereze ţara, zise el cu o voce 

tremurată. 


N-am îndrăznit să cer precizări nici despre ce ţară, nici 
despre ce încercare de eliberare vorbea. Eram 
dezorientată, neştiind ce se cuvenea să fac într-o 
asemenea situaţie. 

Trebuia oare să spun ceva de genul „Mulţumesc Statelor 
Unite că l-au trimis pe tatăl dumneavoastră să moară 
încercând să elibereze biata mea ţară”? Era o situaţie 
ridicolă, iar eu sufeream în demnitatea mea de copil. 

Spectacolul, însă, abia acum începea. Peter privi îndelung 
casca tatălui său, apoi izbucni în plâns şi mă prinse în 
braţe, repetând spasmodic: 

— l love you ’. / love you ! 

Mă strângea ca un nebun. Cu capul înălţat deasupra 
umărului său, mă schimonosisem toata de ruşine. 

Am stat aşa o veşnicie. Ce-i puteai spune unui tip careți 
declara una ca asta? Nimic, fără îndoială. 

în cele din urmă, mă aşeză înapoi pe pat. Cu chipul 
scăldat în lacrimi, mă privi în ochi şi mă mângâie pe obraz. 
Părea într-adevăr să mă iubească. Aş fi dat orice să nu fiu 
acolo. Eram conştientă că n-aveam nimic să-i reproşez, dar 
mă simţeam îngrozitor de jenată. Mi-a mulţumit, cu o voce 
demnă de Actors's Studio, că „îi fusesem alături în acele 
clipe”. 

După aceea a plecat, lăsându-mă singură în cameră. 

Am petrecut o noapte de totală perplexitate. Niciodată n- 
aveam să aflu mai multe. 

Ne-am întors la New York pentru începerea noului an 
şcolar. 

lubirea dintre Inge şi Clayton Newlin nu progresase niciun 
strop. Mama a sfătuit-o să încerce să intre în vorbă cu el, să 
facă ea primul pas. 

— Niciodată, răspunse băţoasă fata. 

Petreceam mult timp în preajma ei. Îmi plăcea s-o 
privesc. Ea încerca diferite ţinute în faţa oglinzii, iar eu 
comentam. Nu mai avea mult şi s-ar fi îmbrăcat în rochie de 
seară ca să coboare la etajul Laundry să tragă un spălat. 

Orice pretext era bun ca să se ducă să mai bage nişte 
rufe într-o maşină. Pretindea că poate ghici când vine şi 


Clayton Newlin. De cum îl zărea, se schimba la faţă. 
Împietrea, pur şi simplu. 

Ne-am urcat de nu ştiu câte ori în lift împreună cu 
Clayton Newlin. Situaţia asta devenea obsedantă: el, ea şi 
eu, într-un ascensor. Ea îl sorbea din ochi, el nici măcar n-o 
vedea, iar eu asistam, neputincioasă, la întreaga scenă. 

Intr-o seară, miracolul s-a produs. 

Inge şi cu mine săriserăm în lift în acelaşi timp cu 
fabulosul celibatar. lar atunci s-a întâmplat un lucru 
formidabil: am devenit Clayton Newlin. Pe dată, ochii mi s- 
au deschis şi am văzut. Am văzut, dinaintea mea, cea mai 
frumoasă fată din univers, care mă privea palpitând de 
iubire. Eram un bărbat pe care o femeie sublimă îl iubea cu 
toată fiinţa ei: eram Dumnezeu. 

Acest năuc de Clayton Newlin n-ar fi observat poate 
niciodată minunea aceea dacă eu n-aş fi devenit el. El nu 
era totuşi pe de-a-ntregul eu, căci n-a îngenuncheat în faţa 
ei şi n-a cerut-o de soţie. Dar amândouă am aflat în sfârşit 
cum suna vocea lui Clayton Newlin: i-a propus lui Inge să ia 
cina cu el. 

Avea o voce frumoasă. Clipa mult aşteptată sosise. 

Eu eram ochii americanului, o vedeam pe fată stând să 
leşine, simţeam că inima ei se oprea, deveneam viaţa sa, 
ascensorul acela era o grădină, un mic şarpe o ţinea pe 
îndrăgostită de mână, era cel mai înălţător moment din 
Istorie. 

Eram puştoaica de nouă ani care asista la scena dintre 
cei doi aleşi, femeia gindu-rilor mele, Inge la cei douăzeci 
de ani ai săi de perfecţiune pură, şi bărbatul gândurilor ei, 
căruia îi împrumutam puterile mele, fără îndoială cel mai 
fericit om al zilei. 

Inge nu mai avea glas, era toată numai ochi; merita să fii 
Clayton Newlin ca să fii privit astfel. Oare n-ar fi 
răscumpărată întreaga umanitate dacă o făptură celestă ar 
avea, preţ de un singur minut, asemenea ochi pentru 
cineva? 

El intra deja în îmbrăţişarea ei, iar ea îi sorbea răsuflarea, 
o să-ţi spun un mare secret, te aşteptam de-atâta timp, un 


timp cu mult mai lung decât timpul vieţii mele, atâtea 
milenii până să ajung la tine, lasă-ţi mâinile să-mi atingă 
chipul, ştiu în sfârşit de ce respir, chiar dacă în secunda 
asta nu mai respir deloc, o să-ţi spun un mare secret, e 
mult mai uşor să mori decât să trăieşti, de-asta eu am să 
trăiesc pentru tine, dragostea mea — căci toţi îndrăgostiţii 
adevăraţi citează din Aragon fără s-o ştie, sau cu bună 
ştiinţă. 

Legea nescrisă a genului: când apar o grădină, un bărbat, 
o femeie, o dorinţă şi un şarpe, trebuie să te aştepţi la un 
dezastru. 

Catastrofa planetară se petrecu în liftul acela newyorkez. 

Inge şi-a recăpătat glasul. O răceală de neînțeles i se 
cuibări în ochi, iar răspunsul ei fu un cuvânt infect: 

— Nu. 

Nu, nu va fi nicio cină cu Clayton Newlin, nu va fi nicio 
iubire, m-ai aşteptat milenii întregi, iar eu îţi trag clapa, 
îmbrăţişarea ta se va încleşta în gol, răsuflarea ta nu va 
arde pe nimeni, te-am aşteptat stând acolo, în grădină, dar 
între noi nu se va petrece nimic, asta este suprema dorinţă 
a nefericirii, nu-ţi voi spune niciun secret, e mai uşor să 
mori decât să trăieşti, de aceea viaţa mea va fi numai 
moarte, în fiecare dimineaţă, la ieşirea din somn, primul 
meu gând va fi că sunt deja moartă, că m-am omorât 
spunând nu bărbatului care era viaţa mea, aşa, fără niciun 
motiv, fără alt motiv decât vârtejul care te împinge să 
ratezi totul, decât această putere abjectă a cuvântului nu, 
un nu care a pus stăpânire pe mine în momentul crucial al 
existenţei mele, stingeţi făcliile, daţi-vă jos hainele de 
sărbătoare, petrecerea s-a terminat înainte de a fi început, 
să nu mai existe soare, să nu mai existe timp, să nu mai 
existe lume, să nu mai existe nimic, să nu mai simt în inimă 
acest enorm de ce, eram cea care ţinea universul în mâini 
şi eu am hotărât că va muri. Deşi voiam să trăiască, nu 
înţeleg ce s-a întimplat. 

Nimeni n-a înţeles ce s-a întimplat. Inge a zis nu fără să 
ştie de ce. Cuvântul acela m-a alungat brusc din trupul 
americanului, făcându-mă să redevin eu şi să ridic spre 


chipul fetei nişte ochi stupefiaţi. 

Am văzut impactul refuzului în pieptul lui Clayton Newlin. 
Ceva urieşesc a fost ucis instantaneu. Tipul a reacţionat cu 
multă demnitate. A articulat doar un mic „oh”. 

Al naibii caz de litotă: în el tocmai se produsese 
apocalipsa, iar singurul lui comentariu era „oh”. 

După asta şi-a plecat privirea spre bombeuri şi a amuţit. 
Niciodată n-aveam să-i mai auzim vocea. 

Ascensorul s-a oprit la etajul al şaisprezecelea. Inge şi cu 
mine am coborât. Povestea sfârsitului lumii avusese loc 
într-un lift newyorkez, între etajul minus unu şi etajul plus 
şaisprezece. 

Uşile automate s-au închis. Aşa s-a încheiat episodul 
acelei lovituri de greblă pe care o încasase Clayton Newlin. 

Am înşfăcat-o pe Inge de o mână rece ca gheaţa şi i-am 
târât cadavrul până în holul apartamentului. 

Fata s-a prăbuşit pe canapea. Ore întregi n-a făcut decât 
să repete, buimacă: 

— De ce am zis nu? De ce am zis nu? 

Prima întrebare pe care i-am pus-o a fost: 

— De ce ai zis nu? 

— Nu ştiu. 

Mama veni în fuga mare. În câteva fraze spasmodice, 
Inge îi povesti şi ei drama. 

— De ce ai zis nu? 

— Nu ştiu. 

Nu plângea. Era moartă. Mama hotărî atunci să schimbe 
cursul Istoriei: 

— N-are nimic, Inge. N-o să laşi lucrurile aşa. O să-ți 
repari greşeala. Te duci imediat la el şi-i spui că ai obţinut 
în sfârşit o seară liberă. Poţi să-i spui orice, că nu te-ai uitat 
bine în agendă, inventezi tu ceva. Ar fi o prostie să pierzi o 
asemenea ocazie pentru o aiureală, 

— Nu, doamnă. 

— Măi să fie, de ce? 

— Ar însemna să mint. 

— Dimpotrivă. Ar însemna să restabileşti adevărul. l-ai zis 
nu, în timp ce gândeai da: aia era o minciună. 


— Nu, nu era o minciună. 

— Dar ce era atunci? 

— Era vocea nefericirii. Era destinul. 

— Fii serioasă, Inge, ce prostie! 

— Nu, doamnă. 

— Vrei să mă duc eu să vorbesc cu el? 

— În niciun caz, doamnă. 

— Când te-aud cu chestiile astea, Inge, îmi vine să mă 
dau cu capul de pereţi. 

— Asta e. 

— Oricine poate să greşească. Dar greşelile pot fi 
îndreptate. 

— E prea târziu, doamnă. Nu mai insistaţi. 

Inge nu s-a lăsat nicicum înduplecată. 
Descoperisem în seara aceea un lucru teribil: îţi puteai rata 
viaţa din cauza unui singur cuvânt. 

Trebuie precizat că acel cuvânt nu era unul oarecare, era 
cuvântul „nu”, cuvânt al morţii, prăbuşire a universului. 
Cuvânt indispensabil, fără discuţie, dar pe care, după 
episodul din liftul newyorkez, nu l-am mai pronunţat 
niciodată fără a-mi răsuna în urechi şuieratul unui glonţ. În 
Vestul american, o crestătură pe patul unei arme de foc 
însemna un mort: palmaresul unei puşti se citea în numărul 
de semne făcute pe pat. Dacă şi cuvintele au asemenea 
crestături, cu siguranţă că „nu” are cele mai multe cadavre 
la activ. 

In scurt timp, Inge a fost concediată de la agenţia de 
manechine. 

— Sunteţi prea nefericită ca să mai fiţi frumoasă, îi spuse 
sec cel care o recrutase. 

Păcat: tocmai când nu mai avea nevoie de niciun regim 
pentru fi slabă ca un ţâr... 

Inge a trăit în continuare, a avut parte şi de bărbaţi, iar 
eu nici măcar nu pretind că aş şti totul despre existenţa sa 
ulterioară. Am totuşi convingerea că partea esenţială a 
fiinţei sale a murit sub ochii mei, în lift, din cauza unui 
cuvânt absurd. 

De atunci încolo, n-am mai văzut-o niciodată zâmbind. 


Moartea conținută în viaţă m-a speriat rău de tot. 

Ca să mă liniştesc, am vrut iubire în exces. Asemenea 
suveranilor medievali care-şi cocoşau cu impozite poporul 
vlăguit, le-am cerut favoritelor mele nişte tributuri de iubire 
de-a dreptul inumane: le-am pus literalmente să cadă în 
genunchi. 

Ele au acceptat bucuroase, dar ofrandele lor nu-mi erau 
de ajuns. Inge murise şi nu mai putea să-mi ofere dragoste. 
Mi-am îndreptat atunci atenţia spre cea mai sublimă dintre 
femei: mama. 

M-am atârnat de gâtul ei. 

— Mamă, te iubesc. 

— Si eu te iubesc. 

— lubeşte-mă mai tare. 

— Te iubesc foarte tare. 

— lubeşte-mă şi mai tare. 

— Te iubesc aşa cum numai o mamă îşi poate iubi 
copilul. 

— lubeşte-mă şi mai mult. 

Brusc, mama văzu monstrul care o înlănţuise. Văzu 
căpcăunul pe care- născuse, văzu foamea în persoană, cu 
ochii săi uriaşi care cereau un tain incomensurabil. 

Inspirată probabil de nişte forţe obscure, mama spuse un 
cuvânt pe care unii l-ar putea interpreta drept cruzime, dar 
care era de o fermitate indispensabilă şi care a jucat un rol 
capital în existenţa mea de după aceea: 

— Dacă vrei să te iubesc şi mai mult, sedu-mă! 

Fraza asta m-a umplut de indignare. Sân-gele mi-a urcat 
în obraji: 

— Nu! Eşti mama mea! Nu trebuie să te seduc! Trebuie 
să mă iubeşti! 

— Cine-a mai pomenit aşa ceva? Nimeni nu trebuie să 
iubească pe nimeni. lubirea trebuie s-o meriţi. 

Am rămas interzisă. Era cea mai proastă veste pe care o 
primisem vreodată: trebuia să-mi seduc mama. Trebuia să 
merit iubirea ei şi toate celelalte iubiri. 

Care va să zică, nu era de ajuns să apari şi să ceri să fii 
iubită. Care va să zică, nu eram de esenţă divină. Dozele 


faraonice de iubire pe care le ceream nu erau, care va să 
zică, îndreptăţite. Avalanşa aceea de „care va să zică” m-a 
pus în fund. 

Să-mi seduc mama:. N-avea sâ fie deloc floare la ureche. 
Cum să procedez? Habar n-aveam. 

Si mai grav încă: trebuia sâ merit dragostea. Eram ca 
familia regală a Angliei aflând că va trebui să plătească 
impozite: cum adică? Nu mi se cuvenea totul? 

In plus, simţeam foarte clar că aveam nevoie de iubire în 
exces: raţia normală nu putea să mă satisfacă. Trebuia să 
fac în aşa fel încât să merit nişte doze anormale de 
dragoste. Pe scurt, aveam să mă chinui ca un câine. 

Erau multe de făcut. Am înţeles atunci un lucru care s-a 
confirmat ulterior şi care n-a încetat să se tot confirme: cât 
aveam să trăiesc, trebuia să pun osul la treabă. 

Ideea asta m-a epuizat din start. 

Din fericire, o aveam pe Juliette. Cu ea, excesul era 
absolut şi necondiţionat. 

Era admirabilă. Scria poeme presărate cu adjective 
ininteligibile. Îşi punea mereu flori în păr. Îşi farda ochii şi 
carnetul de note. Era iubită de cai. Cânta fără să falseze. Se 
duelase cu un tip din clasa ei şi se alesese cu o tăietură 
adâncă la deget. Stia să răsucească în aer clătitele. Era 
impertinentă cu adulţii. 

Mă lăsa, pur şi simplu, cu gura căscată. 

Părinţii o lăudau că citea Theophile Gautier. Aici am văzut 
o modalitate de a o seduce pe mama. 

Am hotârât aşadar să trec la lecturi serioase. Am citit 
Mizerabilii. Mi-a plăcut la nebunie. Cosette persecutată de 
Thenardier -un deliciu. Urmărirea lui Jean Valjean de către 
Javert — fascinant. 

Citisem ca să fiu admirată. Acum citeam şi descopeream 
că admiram eu însămi. Admiratul era o îndeletnicire 
încântătoare, îţi dădea furnicături în degete şi-ţi stimula 
respiraţia. 

Lectura era spaţiul privilegiat al admiraţiei. M-am apucat 
să citesc mult ca să admir cât mai des. 


Viaţa noastră newyorkeză continua cu cortegiul ei 
neîntrerupt de extaze. 

Era o continuă desfătare, dar Juliettc şi cu mine ştiam de- 
acum regula: toate aveau un sfârşit. De îndată ce 
ministerul belgian de Externe va fi luat o hotărâre, aveam 
să ne ducem acolo unde urma să ne trimită. 

Trebuia aşadar să-i tragem tare cu beţiile. Oriunde s-ar fi 
mutat postul tatei, n-avea cum să fie o ţară atât de 
delirantă, n-aveau cum să fie atâtea ieşiri nocturne şi atât a 
whisky. 

M-am îndrăgostit de o dansatoare, Susan Farrell, marea 
stea a New Yorkului la vremea respectivă. Era de o graţie 
înspăimântă-toare. Mă duceam să-i văd toate baletele, într- 
o seară, am aşteptat-o în culise pentru a o ruga să-mi 
vândă pantofii de balet cu care fusese încălţată: sub 
privirea mea îndrăgostită, şi i-a scos din picioarele-i delicate 
şi mi i-a dat cu dedicație, apoi m-a sărutat. 

Am constatat că, în ciuda celor nouă ani ai mei, aveam 
aceeaşi mărime la picior: pesemne că, tot mergând în 
poante, lui Susan Farrell i se tasaseră falangele. Plină de 
pioşenie, nu mă mai încălţam acum decât cu pantofii ei. La 
liceu, mă deplasam în poante. Băieţii din clasă au zis că 
aveau de-acum dovada clară a ţicnelii mele. 

Când îmi petreceam în jurul gleznelor panglicile 
pantofilor de balet ai lui Susan Farrell, simţeam, ca să zic 
aşa, strânsoarea picioarelor ei pe picioarele mele şi mă 
înfioram toată de plăcere. 

O ascultam pe profesoară privind-o ţintă în ochi, ca să 
dau impresia unei atenţii ca la carte. In timpul ăsta, nu mă 
gândeam decât că degetele mele de la picioare stăteau 
cuibărite acolo unde se cuibăriseră şi cele ale zeiţei mele. 
Extazul meu era nesfârşit. 

In vara următoare, tata ne-a îmbarcat în Dodge-ul său şi 
ne-a dus să vedem Vestul american. 

Credeam că ştiu când poţi să spui despre ceva că e 
„mare”. Trebuie să străbaţi mai întâi Statele Unite cu 
maşina ca să începi să înţelegi cum arată de fapt lucrurile 
mari: zile întregi de mers pe nişte şosele care o ţineau tot 


drept, fără să vezi ţipenie de om. 

Deserturi nesfârşite, câmpuri atât de enorme încât 
păreau necultivate, prerii cât vedeai cu ochii, munţi până la 
marginea cerului, orăşele la marginea civilizaţiei, moteluri 
populate cu zombi, copaci atât de bătrâni, încât viaţa 
noastră părea un fleac, California şi, pentru aniversarea 
celor zece ani ai mei, San Francisco, pe care l-am iubit de 
îndată din toată inima. Cu denivelările lui iraționale, oraşul 
acesta era ameţitorul Golden Gate Bridge şi reminiscenţele 
Vertigo-ulul lui Hitchcock la fiecare colţ de stradă. 

Zece ani: vârsta cea mai semeaţă a vieţii mele, 
maturitatea absolută a copilăriei. Fericirea mea nu-şi găsea 
egal decât în neliniştea care mă încolţea: auzeam în 
depărtare cum bat clopotele. Zgomotele surde ale 
pubertăţii nu erau încă perceptibile, în schimb începeau să 
prindă contur sinistrele zvonuri legate de plecare. 

Avea să fie ultimul an pe care- petreceam la New York. 
Ceva mai mult de douăsprezece luni. Gustul morţii se 
insinua deja în savoarea lucrurilor, făcându-le deopotrivă 
sublime şi sfâşietoare. Orchestrele viitoarei nostalgii îşi 
acordau instrumentele. 

Tatăl meu află că în cursul verii viitoare urma să fie 
mutat cu postul în Bangladesh. Pentru prima dată în viaţa 
lui avea să fie ambasador. A fost foarte bucuros, mai ales 
că pleca în sfârşit de la ONU, unde se plictisea peste 
măsură. 

Deşi nu mai fusesem niciodată acolo, ştiam că 
Bangladeshul, ţara cea mai săracă din lume, avea să fie 
perfectul opus al New Yorkului. Preventiv, mi-am dublat 
porţiile de whisky. Nu eşti niciodată îndeajuns de prudent. 

îmi intrase al naibii de adine în cap ideea că existenţa eo 
lungă  desfătare alcoolizată, populată cu dansatoare, 
animată de comedii muzicale şi având drept orizont zgârie- 
norii din Manhattan. 

Preferam să nu mă gândesc la extrema mizerie care ne 
aştepta în următoarea noastră ţară. 

De comun acord, Juliette şi cu mine ne-am dedat 
dezmăţului. La precedentele sărbători de Halloween ne 


deghizaserăm convenţional, în vrăjitoare sau în gheişe. 
Anul acesta, pentru ultimul Halloween din viaţa noastră, 
Juliette şi-a tras un machiaj de templier fin de siecle, iar eu, 
unul de pagodă marțiană. Ne-am băgat pe străduţe 
întunecoase, urlând cântece barbare şi ata-cându-i cu 
săbiile pe trecători. 

Juliette a decretat că aici, la New York, trebuia să ne 
facem praf micile noastre economii. 

— În Bangladesh n-o să fie nimic de cumpărat, mă 
avertiză ea. 

Ne-am spart puşculiţele şi am pornit-o prin baruri să-i 
tragem cu /rish coffees, whiskies sour on the rocks, 
cocteiluri cu nume hirsute. Acasă, ne trosneam cu lichior 
verde de plante, pe care soră-mea îl numea fastuos absint. 
Inge ne dădea ţigări, aşa încât chercheleala noastră 
devenea de cinci ori mai straşnică. La liceu, eram 
întotdeauna mahmură. 

— Ce viaţă frumoasă! exclamam noi într-un glas. 


Părăsirea New Yorkului însemna şi părăsirea favoritelor 
mele. Pasiunea mea pentru Mărie şi Roselyne s-a dublat. 
Ne-am jurat dragoste eternă, ne-am dat unele altora sânge, 
unghii, şuviţe de păr. 

Scena despărțirii a durat, la fel ca la Operă, luni întregi. 
Ne tot luam rămas-bun închinând ode iubirii noastre 
arzătoare, evo-când supliciul de a nu ne mai vedea, 
povestind sacrificiile pe care am fi gata să le facem unele 
pentru altele („după ce o să pleci, n-o să mai mănânc 
niciodată îngheţată cu fistic”), scoțând de prin cărţi pasaje 
suficient de tulburătoare pentru a se potrivi iminentei 
tragedii („... înceapă ziua şi sfâr-şească-se ziua...”), 
atingându-ne gleznele pe sub bancă, la ore. 

Mărie şi Roselyne m-au asigurat că aveau să fie văduvele 
mele înlăcrimate. Ziceau că aveau să ţină doliu după mine 
şi să-şi toarne cenuşă în cap. In bunătatea mea, mi-am 


făcut griji pentru patimile lor viitoare: spre a mai îmblânzi 
din atrocitatea acelei vieţi fără mine, le-am sugerat să se 
iubească una pe cealaltă. Memoria mea avea să fie onorată 
prin persistenţa dragostei ce le-ar uni. Eram foarte serioasă 
când proferam asemenea enormităţi. l-am povestit şi 
mamei despre nesfârşitul calvar pe care aveau să- trăiască 
cele două favorite după plecarea mea. Ca răspuns, mama 
m-a dus să văd Cosi fan tutte. Mi-a plăcut foarte mult, dar 
n-am înţeles mesajul. Semn că eu, una, mă pregăteam să le 
port o dragoste veşnică. 

într-o seară, pe când îmi potoleam o criză de potomanie 
sorbind al nu ştiu câtelea litru de apă, mama, care asista în 
tăcere la acel spectacol recurent, mă întrerupse cu o 
mişcare scurtă din mână: 

— Ajunge. 

— Mi-e sete! 

— Îţi ajunge! Ai golit cincisprezece pahare de apă în 
patru minute. O să explodezi. 

— Ba n-o să explodez deloc. Mi-e o sete de mor. 

— O să-ţi treacă. Acuma, gata! 

Am simţit un tsunami de revoltă. Beţia cu apă era 
fericirea mea mistică şi nu deranja pe nimeni. Nicio altă 
experienţă nu mă satisfăcea atât de deplin, plus că ea îmi 
demonstra existența unei generozităţi realmente de 
nestăvilit. Într-o lume în care totul era drămuit, în care şi 
porţiile cele mai urieşeşti mi se păreau a fi totuşi rodul unei 
raţionalizări, singurul infinit fiabil era apa, robinetul deschis 
prin care curgea izvorul etern. 

Nu ştiu dacă potomania mea era o boală trupească. Mi se 
părea mai degrabă un semn al sănătăţii sufletului: nu era 
ea oare metafora fiziologică a nevoii mele de absolut? 

Mama se temea probabil să nu-mi explodeze burta de 
atâta lichid: nu-mi cunoştea structura infantilă care mă 
făcea să funcţionez asemenea tuburilor. Tubulatura mea 
era atât de rapidă încât, la cinci minute după o criză de 
potomanie, mă instalam la toaletă pentru un pipi de zece 
minute fără întrerupere, lucru care o făcea pe Juliette să se 
tăvălească pe jos de râs şi care a devenit astfel una dintre 


marile plăceri ale existenţei. 

Furia a fost cea care m-a făcut să explodez. Căutau să 
mă despartă de apă, elementul meu. Voiau să mă ţină 
departe de ceea ce mă definea. Un baraj interior a cedat 
atunci, iar din mine s-au revărsat puhoaie de furie. 

M-am calmat totuşi foarte repede. Aveam să procedez şi 
cu această pasiune aşa cum procedam cu toate celelalte: 
aveam s-o trăiesc în clandestinitate, acea veche prietenă 
care îngăduia dulciurile, alcoolul şi nebănuitele destrăbălări 
ale unei fetiţe belgiene. 

Aveam deja o lungă listă de apucături care mă obligau să 
acţionez pe ascuns. 

Inge n-avea să părăsească New Yorkul. Voia să rămână 
pe teritoriul nefericirii sale. 

Ea a fost cea care ne-a condus, într-o teribilă zi din vara 
lui, la aeroport. 

Eram năucă de durere. Nu era pentru prima oară când 
trăiam Apocalipsa. Însă pentru astfel de smulgeri nu exista 
niciun mecanism de acomodare, ci doar o acumulare de 
suferinţe. 

Au trebuit s-o tragă cu forţa pe Inge din îmbrăţişarea 
mea. De partea cealaltă a geamului, favoritele mele îmi 
trimiteau bezele. Spaima mă încolţiese din toate părţile. 

Juliette m-a luat de mână. Groaza ei era egală cu a mea, 
ştiam exact. 

Avionul. Decolarea. Dispariţia New Yorku-lui în depărtări. 
Niciodată. New Yorkul anexat brusc ţării lui niciodată. În 
mine, numai dă-râmături. Cum să trăieşti cu atâta moarte? 

Soră-mea, fată subţire, îmi arătă o sticluţă pe care o 
ţinea în geantă. 

— E apă de la Kent Cliffes. 

Am făcut ochii mari în faţa acelei comori. Kent Ciliffes era 
locul unde Juliette şi cu mine petrecuserăm cele mai 
frumoase nopţi ale noastre. Apă de la Kent Ciliffes! O 
decantare de magie! Elixirul acela avea să ne însoţească 
pretutindeni. 


In, Bangladeshul era o uliţă plină de oameni care trăgeau 
să moară. 

Niciodată nu mai văzusem o populaţie atât de 
înflăcărată. Toată lumea avea flăcări în priviri. Oamenii 
crăpau cu înflăcărare. Foamea omniprezentă incendia 
sângele băştinaşilor. 

Casa noastră era un buncăr oribil în care exista mâncare: 
luxul suprem. 

Zilele oamenilor din acea ţară aveau ca unică acţiune 
lupta cu agonia. 

Părinţii mei aveau patruzeci de ani, vârsta la care îţi 
sufleci mânecile şi îţi dovedeşti responsabilitatea prin 
muncă. Tata, îmbătat de amploarea misiunii sale, a 
înfăptuit acolo nişte lucruri imense. 

Eu aveam unsprezece ani. Nu era o vârstă a compasiunii. 
În acel uriaş muritoriu, nu simţeam altceva decât spaimă. 
Eram ca o soprană trimisă pe cel mai sângeros câmp de 
bătălie şi care, văzând spectacolul de acolo, înţelegea brusc 
cât de nepotrivită îi era vocea, fără ca asta să-i dea puterea 
de a-şi schimba registrul. Cel mai bine era să tacă. 

Am tăcut. 

Soră-mea a amuţit şi ea. Eram mult prea conştiente de 
statutul nostru de privilegiate pentru a mai îndrăzni să 
scoatem vreun sunet. leşirea pe stradă ne cerea un curaj 
nemaipomenit: trebuia să-ţi protejezi ochii, să le pregăteşti 
dinainte un scut. 

Chiar şi pusă în gardă, privirea rămânea poroasă. 
Încasam în stomac directa acelor trupuri de o slăbănogeală 
neînchipuită, a acelor cioturi care se iţeau acolo unde nici 
nu te-ai fi aşteptat, a acelor plăgi, guşe, gâlme, dar mai 
ales a acelei flămânzeli urlate în cor de atâtea perechi de 
ochi, încât nicio pleoapă nu te-ar fi putut scăpa de 
spectacolul ei. 

Mă întorceam în buncăr bolnavă de ură, o ură care nui 
se adresa cuiva anume şi pe care mi-o vărsăm pe ce se 
nimerea, păstrând pentru mine o parte echitabilă. 

Am început să urăsc foamea, orice foame, foamea mea, 
a celorlalţi, ba chiar şi pe cei care o puteau simţi. Uram 


oamenii, animalele, plantele. Doar pietrele scăpaseră. Aş fi 
vrut să fiu o piatră. 

Juliette şi cu mine alunecaserăm pe o pantă greşită. Tata 
a ţinut să aibă cu noi o discuţie răspicată: eram rugate să 
ne revizuim comportamentul. Nu trebuia să uităm nicio 
clipă că, aici, oricine ar fi vrut să fie în locul nostru. Trebuia 
să încetăm odată cu strâmbatul ăsta din nas. Fusese 
întotdeauna mândru de noi şi spera că avea să poată fi în 
continuare. 

— Viaţa merge înainte, zise el. 

Această ultimă frază a fost ca o plută de care am încercat 
să mă agăţ. M-am gândit la favoritele mele şi i-am scris 
fiecăreia câte o scrisoare lungă, plină de ardoare. N-am 
încercat să le povestesc despre Bangladesh: nu-mi găseam 
cuvintele. Le-am sfătuit să profite cât mai mult de New 
York. 

Juliette şi cu mine ne-am refugiat apoi în lectură. Toată 
ziua, stăteam late una lângă alta pe canapea şi citeam: ea, 
Dialogurile necuvântătoarelor, eu, Contele de Monte Cristo. 
Era extraordinar să descoperi că exista o lume în care 
animale bine hrănite întreţineau conversații sofisticate şi 
unde îţi puteai dedica viaţa unor țeluri atât de luxoase 
precum răzbunarea. 

leşeam din ce în ce mai puţin, lucru pe care părinţii ni- 
reproşau. Ilnvocam ca pretext căldura. Tata, care făcea 
fleaşcă patru cămăşi pe zi, ne-a zis că nu vedea unde era 
problema. 

— Sunteţi nişte râzgâiate. 

Juliette a acceptat verdictul. Eu, teribil de jignită, am 
hotărât să mă duc pe front pentru a-mi arăta vitejia. Am 
încălecat pe o bicicletă şi, strecurându-mă prin mulţime, 
am tinut-o tot într-o goană până la piaţa cea mare din 
centrul oraşului. Acolo am găsit o tejghea plină de muşte; 
băteai din palme, norul de insecte se ridica şi astfel 
descopereai carnea împuţită pe care o vindea măcelarul. 

Cât despre farmacist, acesta era un lepros care avea trei 
degete la mâna dreaptă şi, poate ca o compensație, şase 
degete la mâna stingă. Dacă îi cereai nişte aspirine, trăgea 


un sertar, îşi strecura acolo ciotul înzestrat cu mai multe 
falange şi îţi întindea apoi un pumn de tablete. 

Oamenii care nu erau foarte marcați de boli mi se păreau 
nespus de frumoşi. 

Slăbiciunea le scotea chipul în evidenţă. Ceva violent 
strălucea în ochii lor. Hainele, reduse la expresia lor cea 
mai simplă, dezvăluiau privirii nişte trupuri ca surceaua. 

Brusc, dinspre strada principală s-a auzit mare zarvă. 
Luată de puhoiul de lume, m-am îndreptat şi eu într-acolo, 
având grijă să nu scap din mâini coarnele bicicletei. Un tip 
fusese strivit de o maşină care îi trecuse cu roţile peste 
cap. Teasta îi explodase, pur şi simplu. Împrăştiat în jurul 
lui, creierul îi lucea în soare. 

Am simţit că-mi vine să vărs, aşa că mi-am pus repede 
fundul în şa şi am luat-o la sănătoasa. Nu mai voiam să văd 
nimic. 

Ajunsă în buncăr, m-am prăvălit lângă soră-mea, pe 
canapea. N-am mai plecat de acolo. 

Ajunsese ca un gag: la orice oră din zí, puteai fi sigur că 
pe Juliette şi pe mine ne găseai tolănite pe canapea, cu 
câte o carte în mână. Singura transhumantă avea loc seara, 
când ne duceam să ne băgăm în pat. 

Pe vremea aceea, Bangladeshul încerca varianta 
democraţiei. Curajosul preşedinte Zia ur-Rahman voia să 
dezmintă prejudecata potrivit căreia sărăcia extremă duce 
la dictatură. El se străduia ca ţara sa să fie o republică 
demnă de acest statut. Invocând din proprie iniţiativă 
libertatea presei, a încurajat înfiinţarea nu a unui cotidian 
independent, ci a două cotidiene independente, pentru a 
putea exista o dezbatere. Aşa au luat fiinţă Bang/adesh 
Times şi Bangladesh Observer. 

Din păcate, intenţiile acestea atât de nobile au avut un 
rezultat consternant: în fiecare dimineaţă, când cele două 
cotidiene apăreau, descopereai că. Se reproduceau unul pe 
altul cuvânt cu cuvint, virgulă cu virgulă, fotografie cu 
fotografie. Orice anchetă a fost zadarnică: nu s-a găsit nicio 
explicaţie. lar acest blestem jurnalistic a continuat. 

In fiecare duminică seara, sorâ-mea şi cu mine trebuia 


să-i scriem o scrisoare bunicului nostru dinspre mamă, care 
trăia la Bruxelles; depeşa urma să plece a doua zi, cu valiza 
diplomatică. Fiecare primeam o foaie albă de hârtie, cu 
obligaţia de a o umple. Era îngrozitor: n-aveam nimic să-i 
spunem. „Ei, hai, puţină bunăvoință!” insista mama. 

Juliette stătea la un capăt al canapelei, eu, la celălalt. Ne 
storceam creierii în căutarea unei idei, fără a ne inspira una 
de la alta. Până la urmă, găseam nişte cuvinte, acolo, pe 
care le scriam cât mai mare, pentru a ocupa cât mai mult 
spaţiu. Când ajungeam la capătul paginii, eram epuizate. 
Tata venea să ne ia foile de hârtie şi dispărea cu ele în 
camera sa. 

Il auzeam apoi râzând în hohote. Le zicea scrisorilor 
noastre Bangladesh Times şi Bangladesh Observer, 
săptămână de săptă-mână, se producea acel miracol care, 
chiar dacă va fi fost mai puţin extraordinar decât 
traducerea septuagintală a Bibliei, nu era totuşi mai puţin 
edificator: cuvânt cu cuvânt, virgulă cu virgulă, eu şi soră- 
mea reuşeam întotdeauna să scriem nişte scrisori riguros 
identice. Ce umilinţă! 

Fără să ne dăm seama, poate că ofeream astfel o 
explicaţie a misterului jurnalistic din Bangladesh: dacă două 
fiinţe distincte încercau să comenteze actualitatea acelei 
ţări, o fatalitate verbală le făcea să scrie nişte texte perfect 
gemene. 

Cu condiţia, fireşte, ca acele două fiinţe să nu fie şi ele 
gemene. In privinţa lui Bangladesh Times şi Bangladesh 
Observer, nu ştiam nimic; în privinţa mea şi a lui Juliette, 
începeam să avem unele dubii. 

Ne despărţeau doi ani şi jumătate. Soră-mea fusese 
întotdeauna foarte diferită de mine la o serie întreagă de 
capitole: mult mai blândă, mai visătoare, mai drăguță şi 
mai artistă decât mine, Juliette era întruparea poeziei. De 
altfel, chiar era scriitoare: compunea poezii, romane şi 
tragedii de o graţie fără pereche. Eu, una, eram o mistică: 
de fiecare dată când necredincioasa de soră-mea mă 
prindea rugându-mă, se tăvălea pe jos de râs. Părea cu 
neputinţă ca aceste două persoane să semene până la a fi 


confundate. _ 

Si totuşi, se putea. In Bangladesh a început procesul 
nostru de asemănare. Nu- hotărâserăm noi, şi nici nu- 
remarcaserăm. Trăitul în doi pe o aceeaşi canapea a 
favorizat, se pare, acest fenomen. Creşteam amândouă 
după modelul dublului. 

Aceasta a fost vârsta la care am început să aştept 
corespondenţa cu sufletul la gură. Intr-o primă etapă, 
primeam uneori câte o scrisorică drăgălaşă de la New York: 
era fie de la Mărie, fie de la Roselyne. Inflăcărarea mea 
adăuga cuvintelor lor atâta patimă, încât eram convinsă că 
citesc adevărate declaraţii de dragoste. Le răspundeam 
imediat cu o cascadă de jurăminte solemne, nebăgând de 
seamă disproporţia dintre ceea ce scriam eu şi ceea ce mi 
se scria. Drept urmare, după o scurtă vreme, n-am mai 
primit nicio scrisoare de la favoritele mele. Mi-a trebuit 
ceva timp până să accept această realitate: luni întregi am 
pus totul pe seama poştei. Părinţii mei, însă, primeau 
scrisori din toate colţurile lumii. Mama încerca să mă 
liniştească: — Oamenii care scriu sunt destul de rari. Asta 
nu înseamnă că ceilalţi te-au uitat sau că te iubesc mai 
puţin. Inge, care te iubeşte atât de mult, te-a avertizat că n- 
o să-ţi scrie... Si nu din alt motiv,.ci doar pentru că intră în 
categoria oamenilor care nu scriu. 

Am încercat să înghit povestea asta. Era greu, pentru că 
la început favoritele mele îmi scriau. De ce deveniseră 
brusc nişte persoane care nu mai scriau? De ce se 
schimbaseră? 

— Eu n-o să mă schimb! i-am zis maică-mii, indignată. 

— Ba da, o să te schimbi. 

Avea dreptate: deşi sentimentele mele rămăseseră 
aceleaşi, statutul meu evolua. Nu mai eram deloc regina 
care mă credeam pe vremea când stăteam la New York. Imi 
pierdusem regatul. Ca să nu mai vorbesc de altele... 

Din fericire, îmi rămânea încă destul de multă copilărie. 
Când părinţii noştri ne luau, pe Juliette şi pe mine, în câte o 
călătorie prin ţară, simţeam cum energiile copilăreşti încă 
mă mai îmbătau. Astfel, de cum vedeam un braţ de fluviu, 


un lac sau un râu — iar Bangladeshul e realmente un ţinut 
al apelor —, mă aruncam pe dată în unda lor, incapabilă să 
rezist chemării elementului meu. Aşa se face că, plonjând o 
dată în Gange aproape de gura lui de vărsare, m-am 
potcovit cu otita secolului, lăsându-mi în valurile fluviului 
jumătate din auz. 

Tara aceasta nu avea altă bogăţie şi altă frumuseţe decât 
populaţia ei, o populaţie care, mult prea numeroasă fiind, 
era şi principala cauză a sărăciei sale halucinante. 
Călătoream prin toate provinciile şi niciodată nu era nimic 
de văzut în afară de oamenii de acolo, întotdeauna 
minunaţi; din păcate, jumătate dintre ei erau într-o 
perpetuă agonie. Asta era principala ocupaţie în 
Bangladesh. 

In Bangladesh, principala ocupaţie a tatălui meu era 
tocmai aceea de a nu-i lăsa pe oameni să moară, 
favorizând acordarea de ajutoare pentru dezvoltare. In 
inima junglei, într-o aşezare complet izolată numită 
Jalchatra, se afla o leprozerie creată de o belgiancă. Părinţii 
mei s-au alăturat trup şi suflet cauzei sale, astfel că 
Jalchatra a devenit unul dintre sălaşurile noastre. 

Belgiancă respectivă era un fel de  gene-răleasă 
deghizată în călugăriţă, iar lumea îi spunea maica Marie- 
Paule. Acea femeie admirabilă mutase şi munţii din loc 
pentru a-şi întemeia leprozeria. Abia dacă apuca să 
doarmă; zilele şi nopţile şi le petrecea îngrijind nişte făpturi 
neverosimil de bolnave,  administrând  aşezământul, 
căutând hrană şi alungind şerpii şi tigrii. 

Aşa se scurgea existenţa maicii Marie-Paule de când, în 
urmă cu douăzeci de ani, pusese prima piatră la temelia 
leprozeriei. Era slabă băț, aprigă şi ursuză, lucru perfect de 
înţeles. 

Maică-mea şi taicâ-meu s-au oferit imediat să-i dea o 
mână de ajutor. Soră-mea şi cu mine am început prin a 
urmări maimuţele prin junglă. S-au dovedit a fi cam 
agresive, aşa că ne-am întors la dispensar. În jurul nostru 
nu era nimic. Ne-am aşezat pe o piatră. 

— Vrei să-i vezi pe leproşi? am întrebat-o eu pe Juliette. 


— Glumeşti! 

— Si ce facem atunci? 

— Bună întrebare. 

— Tu unde crezi că pun morții? 

— li îngroapă, presupun. 

— Mă duc să văd. 

— Eşti nebună. 

Am bătut Jalchatra încolo şi încoace, fără să găsesc locul 
unde erau îngropate cadavrele. Leproşii mai puţin afectaţi 
de boală ieşiseră să se plimbe. Starea lor te punea pe 
gânduri în privinţa celor foarte bolnavi. Un bărbat care 
stătea în fund pe pământ nu mai avea nas deloc. In locul 
acestuia din urmă se căsca o gaură prin care-i puteai vedea 
creierul. 

M-am dus să vorbesc cu el. Prin câteva cuvinte în 
bengali, mi-a zis că nu înţelegea nicio iotă de engleză. 
Creierul îi tremura tot când vorbea. Imaginea aceea m-a 
înmărmurit: limbajul era o bucată de creier care trepida. 

Seara, ni s-au arătat camerele în care urma să înnoptăm: 
soră-mea şi cu mine aveam să împărţim o chilie minusculă, 
cu o fereastră cit o căpăţână de om. Nu exista curent 
electric; luminările erau singura sursă de lumină. In 
penumbră, se ghiceau nişte păianjeni mari de care, trebuie 
să recunosc, nu mi-a fost niciodată frică. O însoţeam pe 
Juliette la toaletă, ca să o apăr de ei. Acel loc aşa-zicând de 
uşurare mi se părea cu mult mai periculos. Jalchatra era 
anticamera infernului. Ne-am culcat fiecare pe rogojina sa, 
hotărâte să ieşim cit mai puţin cu putinţă din chilia aceea. 
Noaptea, încercam să ne explicăm zgomotele care 
răzbăteau dinspre junglă. Ziua, citeam, scufun-dându-ne 
pur şi simplu în cărţile noastre: soră-mea, în Pe aripile 
vintului, eu, în Quo vadis? 

Cititul a fost pentru noi un fel de Plut a Meauzei. Era 
reflexul cruzimii suverane, al luptei pentru supravieţuire. N- 
aveam nimic 


cu oamenii care mureau în jurul nostru. Ne simţeam doar 
foarte permeabile în faţa atâtor agonii şi, pentru a nu ne 
lăsa luate de acel fluviu al morţii, ne agăţăm fiecare de 
cartea sa. 

Maica Marie-Paule curăța o plagă purulentă. Scarlett 
O'Hara dansa la bal cu Rhett Butler. Unei femei i se 
întrerupseseră terminaţiile nervoase de la propriile-i mâini. 
Petronius îi explica lui Nero că asemenea versuri nu erau pe 
măsura geniului său. 

Când ne chemau la masă, ştiam că urma să împărţim 
eterna zeamă de linte în vreme ce maica Marie-Paule 
povestea nişte chestii inimaginabile. Cam prin perioada 
aceea m-am hotărât să nu înfiinţez niciodată o leprozerie. E 
de admirat fermitatea cu care mi-am respectat această 
hotărâre. 

La aniversarea mea de doisprezece ani am primit cadou 
un elefant: unul adevărat. Din păcate, numai pentru 
douăzeci şi patru de ore. 

în acele douăzeci şi patru de ore însă, elefantul a fost al 
meu. M-am urcat pe spinarea lui împreună cu cornacul şi 
acolo am stat până la sfârşitul aniversării. Prin oraş, toată 
lumea se uita la mine ca la o regina. 

Viaţa părea mai frumoasă când o trăiai pe un elefant. 
Poziţia aceea îţi dădea ceva maiestuos, o anumită măreție, 
un capital de admiraţie. Aş fi rămas acolo până la sfârşitul 
veacurilor. 

Când m-am întors în buncăr pentru gustarea de după- 
amiază, Juliette s-a cocoţat lângă mine pe spinarea lată a 
pahidermului, ţinând în mâini tortul cu cele douăsprezece 
luminări. Cornacul şi elefantul şi-au primit partea lor, însă 
animalul nu s-a arătat deloc interesat de prăjitura aceea. 
Pentru five o'c/lock-ul său, a smuls un ciorchine de 


banane pe care -a mâncat cit ai clipi, apoi a înşfăcat 
capătul furtunului folosit la udatul grădinii, pe care -a ţinut 
în gură până şi-a făcut plinul cu lichid (patruzeci de 
minute). Un atât de minunat cadou de aniversare mi s-a 
părut a fi un semn rău. Am încercat să analizez raţional 
acea superstiție. Nu mă simţeam deloc fericită că 
împlinisem doisprezece ani, ăsta-i adevărul. Era ultima 
aniversare a copilăriei. 

Intr-o seară, am avut o revelaţie. Stăteam lată pe 
canapea şi citeam o nuvelă de Colette care se numea 
Ceara verde. Povestea aceea nu povestea, ca să zic aşa, 
nimic; o fată punea sigilii pe nişte scrisori. Si totuşi, în mod 
cu totul inexplicabil, istorioara respectivă mă captiva. Apoi, 
la cotitura unei fraze care nu părea să aducă nicio 
informaţie în plus, s-a produs un fenomen incredibil: un 
frison mi-a coborât pe şira spinării, părul mi s-a zbârlit tot, 
iar pielea, în ciuda unei temperaturi ambiante de treizeci şi 
opt de grade, mi s-a făcut ca de găină. 

Siderată, am recitit pasajul care-mi provocase acea 
reacţie, încercând să găsesc o explicaţie. Nu se vorbea însă 
decât despre ceară topită, despre textura sa, despre 
mirosul ei. Cu alte cuvinte, nimic. De unde, atunci, acea 
emoție spectaculoasă? 

Până la urmă, am găsit. Fraza aceea era frumoasă: ceea 
ce se întâmplase era frumuseţea. 

Imi aminteam, bineînţeles, discursurile profesorilor: 
„Analizaţi stilul acestui scriitor”, „Poemul acesta este foarte 
bine scris, vocala cutare apare, de exemplu, de patru ori în 
versul x” etc. Asemenea disecţii sunt la fel de plictisitoare 
ca un îndrăgostit care le-ar povesti unor terţi despre 
farmecele iubitei sale. Nu că n-ar exista o frumuseţe 
literară; doar că e vorba de o experienţă la fel de 
incomunicabilă ca şi grațiile unei Dulcinee pentru cineva 
care nu e sensibil la aşa ceva. Trebuie să fii tu însuţi 
îndrăgostit sau să accepţi că nu vei înţelege niciodată. 


Pentru mine, descoperirea respectivă echivala cu o 
revoluţie coperniciană. Lectura reprezenta, laolaltă cu 
alcoolul, esenţa zilelor mele. De acum încolo, ea avea să fie 
căutarea acelei frumuseți misterioase. 

Mama ne-a dus la mare. Un hârb de avion al companiei 
Bangladesh Biman ne-a transportat până la Cox's Bazar, o 
veche staţiune balneară de pe vremea coloniştilor englezi. 
Ne-am cazat în ceea ce fusese când-va un somptuos hotel 
victorian şi care nu mai era acum decât o ruină plină de 
libărci enorme. Locul îşi avea farmecul lui. 

Niciun alt turist nu se mai afla la Cox's Bazar. In general, 
Bangladeshul nu era o destinaţie de vacanţă. Hotelul era 
pustiu, singurii colocatari fiind un cuplu de englezi de 
şaptezeci şi cinci de ani care stăteau toată ziua în cameră şi 
citeau nişte exemplare antediluviene din Times; seara 
coborau la „restaurant” — ea, în rochie de seară, el, în 
smoking — şi se uitau în jurul lor cu dispreţ. 

Noi ne duceam fără răgaz la plajă. Golful Bengal era de o 
frumuseţe apocaliptică: niciodată n-am mai văzut o mare 
aşa de agitată. Nu puteam să rezist chemării acelor valuri 
imense: stăteam în apă de dimineaţă până seara. 

Nimeni altcineva nu mai înota. Mama şi cu Juliette 
preferau să rămână întinse pe nisip. Micuța populaţie a 
plajei, constituită în principal din copii, căuta cochilii de 
scoici care să poată fi vândute. Am invitat vreo câţiva să 
intre cu mine în mare. Zâmbeau şi refuzau. 

Erau nişte zile îmbătătoare. Îmi găseam sensul vieţii în a 
lua cerul la per tu când ieşeam la suprafaţa valurilor. Cu cât 
erau mai mari, cu atât mă duceau mai departe, cu atât mă 
săltau mai sus. 

Noaptea, întinsă în patul cu baldachin de la vetustul 
nostru hotel, priveam libărcile urcând pe pânza care ne 
apăra de țânțari, în vreme ce oasele mele încă mai savurau 
dansul fluxului şi refluxului. N-aveam decât o dorinţă: să 
mă întorc cât mai repede în mare. 

Intr-o zi, pe când mă zbenguiam în apă de ore în şir, 
undeva foarte departe de țărm, am simţit cum picioarele 
îmi sunt prinse de o sumedenie de braţe. In jurul meu, 


nimeni. Mi-am zis că erau, pesemne, mâinile mării. 

Spaima mea a fost atât de mare, încât am rămas fără 
grai. 

Mâinile mării îmi urcară de-a lungul corpului şi-mi 
smulseră costumul de baie. 

Mă zbăteam cu acea energie pe care ţi-o dă disperarea, 
însă mâinile mării erau puternice si covârsitoare ca număr. 

In jurul meu, tot nimeni. 

Mâinile mării îmi depărtară picioarele şi intrară în mine. 

Durerea a fost atât de intensă, încât mi-am recăpătat 
brusc glasul. Am urlat cât am putut de tare. 

Mama m-a auzit şi a pornit-o în grabă spre mine, ţipând 
aşa cum numai o mamă înnebunită poate să ţipe. Mâinile 
mării mi-au dat atunci drumul. 

Mama mă prinse în braţe şi mă scoase pe țărm. 

In depărtare, se zăreau ieşind din apă patru băştinaşi de 
douăzeci de ani, cu trupuri subţiri şi nervoase. Au fugit 
mâncând pământul. N-aveau să mai fie găsiţi niciodată. lar 
eu n-aveam să mai fiu văzută niciodată în nicio apă. 

Viaţa n-a mai fost aşa frumoasă. 

Când ne-am întors la Dhaka, am descoperit că nu mă mai 
puteam folosi de o parte a creierului. Indemânarea mea 
într-ale numerelor dispăruse. Nu mai eram în stare să 
efectuez nici măcar operaţiile simple. 

Capul mi se umpluse, în schimb, cu bucăţi mari de neant. 
Acolo au rămas până în ziua de azi. 

Eram în continuare un tub, dar, în mintea mea, începea 
deja marea dislocare a adolescenţei. 

în mine vorbea o voce nouă — una care, fără a le reduce 
la tăcere pe cele anterioare, a devenit interlocutoarea mea 
definitivă şi m-a obişnuit să gândesc pe două voci. 
Niciodată n-a pregetat să-mi semnaleze râzând grozăviile 
din jur. 

Maica Marie-Paule implora de nu ştiu câtă vreme un 
ajutor belgian pentru leprozeria sa. Tata s-a pus pe hărțuit 
ministerul şi fundaţiile: în cele din urmă, i-a fost anunţată 
sosirea a două călugăriţe flamande hotărâte să-şi dedice 
viaţa Jalchatrei. 


Tata s-a dus să le aştepte la aeroportul din Dhaka; aveau 
să ia prânzul cu noi, în buncăr, iar după aceea să fie 
conduse în junglă. Le aşteptam cu acea curiozitate pe care 
ţi-o stârnesc sacrificiile: cine naiba ar fi plecat de bunăvoie 
dintr-o mânăstire confortabilă din Flandra pentru a-şi 
nenoroci mai mult decât tot restul zilelor în infernul unei 
leprozerii bengaleze? Ce taină omenească se ascundea în 
spatele unei jertfe atât de nebuneşti? 

Uşa le-a deschis-o  grădinarul.  Musulmanul acela 
magnific, care trebuie să fi cântărit cincizeci de kilograme 
cu tot cu hainele de pe el, a rămas mai întâi încremenit, 
după care a început să tremure. Abia a reuşit să se dealao 
parte pentru a le face loc — o, cât de necesar! — unor 
creaturi atât de enorme, încât trebuia să-ţi căşti ochii la 
maximum ca să le vezi în întregime. Cele două maici nu 
erau cu siguranţă surori, dar erau gemene în obezitate. 

Maica Lies şi maica Leen aveau douăzeci şi cinci de ani. 
Ai fi putut să le dai însă orice vârstă. Gemenoşenia lor 
dobândită natural era întărită de uniformele pe care le 
purtau şi de valizele lor călugăreşti. Chipurile lor erau nişte 
buhăituri pline de cumsecădenie. 

Mama se prefăcu a nu observa nimic ieşit din comun şi 
se apucă să discute cu ele cât se poate de politicos. Am 
observat atunci că maica Lies şi maica Leen, care nu-şi 
părăsiseră niciodată satul lor din Flandra Occidentală, 
vorbeau un dialect de neînțeles. Graiul lor aducea cu 
zăngănitul capacului unei oale în care tocmai începeau să 
fiarbă nişte cartofi. 

Părinţii mei se uitară unul la celălalt, părând a se întreba 
ce ochi va face maica Marie-Paule când le va vedea pe 
recrute. După masă, le-am îndesat în maşină pe cele două 
personaje, apoi ne-am găsit şi noi un locşor. Era pentru 
prima dată când îmi doream să merg la Jalchatra: nu voiam 
să ratez scena debarcării. Vocea cea nouă din capul meu se 
regala: „Uită-te la ele, cea mai mică zdruncinătură a 
tărăboanţei declanşează un seism de grăsime; ţi-e clar 
acum că nimeni nu ţine să-şi consacre viaţa binelui dacă n- 
are într-adevăr o problemă”. 


Ajunşi la destinaţie, maica Lies şi maica Leen au fost 
tractate afară din maşină. S-au uitat cu îneântare la jungla 
care le schimba radical biotopul lor flamand. Maica Marie-- 
Paule apăru ca un general. Nici nu băgă de seamă 
dimensiunile călugăriţelor. Se grăbi doar să le ia cu ea, 
spunându-le răspicat că le aştepta o muncă monstru. 

A fost un miracol. Maica Lies şi maica Leen s-au dovedit a 
fi nişte supereroi. S-au înhămat la corvezi supraomeneşti şi 
au salvat sute de leproşi. N-au mai plecat niciodată din 
Jalchatra şi niciodată n-au pierdut vreun gram. 

India vecină era o ţară a abundenței, în comparaţie cu 
Bangladeshul. Pentru cineva venit de la Dhaka, Bombayul 
părea un fel de New York, iar Calcutta, un soi de New 
Orleans. Si totuşi, viaţa de acolo era chiar mai nenorocită, 
din cauza unui hinduism tot mai exclusivist. În Bangladesh 
domnea pe atunci un islam moderat, admirabil pentru 
egalitarismul său. 

Noi eram singurii oameni de pe planetă care se duceau la 
Calcutta, oraşul cel mai apropiat de graniţă, pentru a căuta 
alimente. Puţinul pe care- găseai în acel oraş infernal, nouă 
ni se părea belşug. 

Ne-am oprit mai întâi la Darjeeling, un loc a cărui 
frumuseţe nostalgică m-a dat pe spate. Tot bând ceaiuri şi 
contemplând Everestul, tentaţia himalayană a devenit 
irezistibilă, aşa că ne-am dus o săptămână în Nepal. 

O ţară în care-ţi petreceai timpul ridicând privirea până la 
cer pentru a vedea nişte piscuri de o înălţime neverosimilă 
era ceva normal pentru mine. De la altitudinea unui adult, 
însă, era cu totul altceva. 

Acolo am vizitat un loc care mi se pare şi astăzi mai 
cutremurător decât tot ce am văzut eu pe această planetă: 
templul Zeiţei Vii. Aceasta era o copilă pe care brahmanii o 
alegeau la naştere după mii de criterii astrologice, karmice, 
sociale etc. Bebeluşa acceda imediat la rangul de divinitate 
şi, ca divinitate, era, ca să zic aşa, încastrată în însăşi 
materia templului. Fixată pe tronul ei, fetiţa creştea — 
somptuos hrănită, împodobită şi venerată de către preotese 
—, fără a învăţa să meargă. Singurele mişcări permise 


constau în fluturarea unor obiecte de cult. In afară de 
vestale, nimeni nu avea voie să ridice privirea spre ea. 

Mai puţin o dată pe an — în ziua procesiunii —, când 
Zeița Vie era purtată într-o lectică uriaşă prin oraş şi când 
oamenii veneau cu mic, cu mare să privească, să aclame şi 
să înalțe rugi fetiţei pentru care acela era singurul prilej de 
a vedea lumea reală. Atunci i se făceau fotografii din greu. 
Seara, era reintegrată în templu, porţile acestuia fiind 
închise până anul următor. 

Manejul acesta dura până când copila împlinea 
doisprezece ani. In chiar ziua aniversării, ea îşi pierdea 
statutul de divinitate şi era invitată să se ducă unde o 
vedea cu ochii. | se dădea drumul în natură unei fetiţe 
obeze, incapabile să-şi folosească picioarele şi pe care 
familia o uitase demult. Nimeni nu părea să-şi bată capul cu 
ce avea să facă mai departe făptura aceea proaspăt 
redevenită om. 

In afara templului erau prinse în piu-neze, pe post de ex 
uoto, nenumărate fotografii ale actualei Zeiţe Vii, la diferite 
vârste. Era cutremurător să vezi cum, an după an, micuța 
aceea se transforma într-un soi de vierme de mătase 
puhav. Acolo găseai şi poze vechi cu Zeiţele Vii anterioare, 
fapt ce confirma îngrozitoarea legendă a acelor fetiţe unele 
mai grase decât altele care, după ce împlineau doisprezece 
ani, încetau pur şi simplu să mai existe. Nu puteai decât să 
te întrebi care parte a vieţii lor fusese mai groaznică: 
înainte sau după fatidica vârstă? Aveam doisprezece ani 
când am ajuns să văd templul Zeiţei Vii. E puţin spus că am 
fost bulversată. Din fericire, destinul meu n-avea nimic în 
comun cu cel al bietei fetiţe nepaleze, dar ceva în inima 
mea o înţelegea cum nu se poate mai bine. 

In mod ciudat, de la prima mea conştientizare, am ştiut 
precis că orice creştere avea să fie o descreştere şi că acea 
pierdere perpetuă putea atinge nişte paliere îngrozitoare. 
Templul Zeiţei Vii m-a pus nas în nas cu un adevăr pe care- 
intuisem încă din zorii vieţii: la doisprezece ani, fetiţele 
erau alungate. 


In mintea mea, marea dislocare era în plină desfăşurare. 
Vocea cea nouă era puternică şi nu-mi mai dădea voie să 
umblu cu baliverne. Poveştile mele interioare, amestec de 
real şi de fantasmagorie, nu conteniseră nicio clipă: ele îmi 
însoțeau cele mai mărunte gesturi, cele mai mărunte 
gânduri. Acum, ori de câte ori încercam să reînnod firul 
acela narativ, se interpunea vocea cea nouă, care nu tolera 
decât anaco-lutul. 

Totul a devenit fragment, un puzzle din care lipseau tot 
mai multe piese. Creierul — până atunci o maşină de 
fabricat continuitate pornind de la haos — s-a transformat 
într-un concasor. 

Am împlinit treisprezece ani în Birmania. Era cea mai 
frumoasă ţară din lume şi era insuportabil să-ţi dai seama 
de lucrul acesta la o vârstă când te simţi total nepregătit. 
Dacă aş fi avut cu cinci ani mai puţin sau cu cinci ani mai 
mult, aş fi putut face faţă unei asemenea splendori. La 
treisprezece ani, îmi era pur şi simplu imposibil s-o diger. 

Am citit Pavilionul de aur al lui Mishima. Eu eram 
călugărul acela căzut în dizgrație căruia frumuseţea îi 
stârnea ura. Frumosul nu mă putea emoţiona decât 
imaginându-mi cum l-aş distruge. Spre deosebire de 
călugărul piroman, n-aş fi îndrăznit niciodată să trec la 
fapte: mă mulţumeam cu incendiile mentale. Graţie lor, mi 
se dezvăluia şi mie splendoarea din jur. 

Părinţii ne-au dus la Pagan, care era şi mai încântător 
decât Kyoto; vechiul oraş al templelor era pur şi simplu cel 
mai sublim loc de pe planetă. Am înmărmurit. Din fericire, 
am aflat că unul dintre ingredientele acelui peisaj selenar 
fusese un incendiu devastator: asta mi -a făcut mai uşor de 
suportat. Când mă simţeam mult prea covâr-şită de 
somptuoasele pagode, mintea mea le restituia flăcărilor 
antice şi, brusc, mă simţeam ceva mai bine. 

O bănuiam pe Juliette la fel de tulburată ca şi mine. 

— E mult prea frumos! zicea ea întruna. 

Vorba asta s-a impus în limbă ca o expresie, însă în gura 
soră-mii, ca şi într-a mea, ea trebuia înţeleasă în sensul său 
propriu: eram strivite de acel exces. Atâta frumuseţe obliga 


la sacrificii, iar eu şi Juliette nu ne aveam decât pe noi de 
sacrificat — ori, dacă nu, frumuseţea incriminată. Era un fel 
de „ori ea, ori noi” — chestie de legitimă apărare. De altfel, 
Juliette citea şi ea Pavilionul de aur, cu aviditate, fără niciun 
comentariu. 

Trupul meu a început să se deformeze. Am crescut 
doisprezece centimetri într-un singur an. Mi-au apărut sânii, 
grotesc de mici, dar deja mult prea împovărători pentru 
mine: am încercat să le dau foc cu o brichetă, gândindu-mă 
la amazoanele care îşi ardeau un sân ca să tragă mai bine 
cu arcul; n-am reuşit decât să mă aleg cu nişte usturimi 
teribile. Am hotărât să las pe altă dată rezolvarea acelei 
probleme, convinsă că mai devreme sau mai târziu voi găsi 
eu o soluţie. 

Creşterea aceea violentă m-a readus la starea vegetală 
din primii mei ani. Eram sfârşită de oboseală. Târâtul până 
la bar devenise un act eroic: numai perspectiva câtorva 
pahare de whisky îmi dădea puterea de a- duce la bun 
sfârşit. Beam ca să uit că aveam treisprezece ani. 

Eram imensă şi urâtă, şi purtam un aparat dentar. 
Preşedintele Bangladeshului, admirabilul Zia ur-Rahman, a 
fost asasinat. Era de ajuns să plec dintr-o ţară, că se şi 
întâmpla ceva acolo. Lumea mă dezgusta. 

Bangladeshul s-a cufundat în dictatură militară. Eu m-am 
cufundat în dictatura propriului meu corp. Birmania, acea 
Albanie a Asiei, trăia în plină autarhie. Mi-am închis, la 
rândul meu, toate frontierele. 

Tata a fost profund afectat de moartea lui Zia ur- 
Rahman. Mama era profund afectată de starea larvară a 
fiicelor sale, şi în special de a celei mai mici, care nu se mai 
dezlipea de pe canapea. 

— O să caut o macara, zicea ea văzân-du-mi trupul imens 
prăvălit printre perne. Ne-a târât la clubul englez, sub 
pretext că aveau şi piscină, lucru de care mie puţin îmi 
păsa. Acolo mi s-a întâmplat o mare nenorocire: un englez 
de cincisprezece ani, zvelt şi delicat, s-a aruncat în apă sub 
ochii mei, moment în care am simţit cum se rupe ceva în 
mine. Groaznic: doream un băiat! Asta-mi mai lipsea! 


Trupul meu era un trădător! 

Desigur, englezul avea părul lung şi negru, tenul palid, 
buzele zmeurii şi încheieturile fine, dar toate acestea nu- 
făceau mai puţin băiat. Dezonoare absolută. Am început să- 
i dau târcoale, doar-doar o să mă vadă. Nu m-a văzut. Il 
înţelegeam: nimeni nu s-ar fi uitat la mino. Remediul acelei 
situaţii infecte era, bineînţeles, lectura. Am citit Fedra cu o 
exaltare neînchipuită: eu eram Fedra, el era Hipolit. Versul 
lui Racine se potrivea numai bine cu transa în care 
intrasem. Pe de altă parte, îmi dădeam seama ce lipsită de 
glorie era acea dispoziţie. Am hotărât că n-aveam cu ce să 
mă laud. 

în străfundul neantului meu hormonal, domnea numai 
haosul. Noaptea, mă sculam şi mă duceam în bucătărie ca 
să mă lupt cu ananaşii: am observat că-mi sângerau 
gingiile de fiecare dată când consumam în exces acest 
fruct, aşa încât se impunea o luptă corp la corp cu el. Luam 
un cuţit mare, însfăcam de ciuf ananasul, îl curăţăm de 
coajă din câteva mişcări şi- devoram până la cotor. Dacă 
simţeam că nu-mi dăduse încă sângele, hăcuiam încă unul: 
aşa ajungeam la acel moment excitant când vedeam pulpa 
galbenă inundată de propria-mi hemoglobina. 

Imaginea aceea mă făcea să-mi pierd minţile de plăcere. 
Mâncam roşul din miezul auriu. Gustul sângelui meu 
amestecat cu ananasul îmi dădea fiori de voluptate. 
Înfulecam dumicaţi de două ori mai mari, sân-gerând tot 
mai mult. Era ca un duel între mine si fructe. 

Stiam că n-aş fi putut câştiga decât dacă aş fi acceptat 
să-mi vărs şi ultima picătură de sânge. Mă opream din acea 
luptă neobişnuită numai când simţeam că dinţii stăteau să- 
mi cadă. Masa din bucătărie era un ring în care rămâneau 
urme cu totul enigmatice. 

Iliada aceea fructiferă îmi mai domolea puţin furia. 


Mă săturasem tot aşteptând un dezastru. Am început să 
înţeleg că n-avea să se producă. Nu te puteai baza nici pe 
actualitate — loviturile de stat aveau loc doar după ce 
plecam din ţara respectivă —, nici pe metafizică — degeaba 
scrutam eu cerul şi pământul, că nu se vedea niciun semn 
prevestitor de Apocalipsă. 

Mi-era foame de un cataclism, la fel ca şi lui Juliette. Nu 
vorbeam între noi despre asta. Ajunseserăm deja în acel 
stadiu în care am rămas până astăzi: nu mai aveam nevoie 
de cuvinte ca să comunicăm. Stiam fiecare ce simţea 
cealaltă: acelaşi lucru. 

II doream în continuare pe tânărul englez, corpul meu 
creştea în continuare, vocea mea interioară mă ura în 
continuare, Dumnezeu mă pedepsea în continuare. lar eu 
opuneam acelor agresiuni cea mai eroică rezistenţă din 
toate timpurile. 

în Bangladesh, descoperisem că foamea era o durere 
care dispărea foarte repede: îi îndurai efectele fără a mai 
îndura vreo suferinţă. Pe baza acestei constatări am 
instituit Marea Lege: în ianuarie, de Sfânta Amelia, am 
încetat să mai mănânc. Această pierdere de sine avea să 
fie însoţită de o retenţie: Marea Lege stipula şi că, înce- 
pând cu acea dată, nu voi mai uita nicio emoție a vieţii 
mele. 

Puteau să ţi se şteargă din memorie detaliile tehnice ale 
universului, Marignan, pătratul ipotenuzei, imnul naţional 
american şi tabloul lui Mendeleev. Dar a nu mai ţine minte 
ceea ce te-a emoţionat, fie şi numai puţin, era o crimă pe 
care mult prea mulţi oameni din jurul meu o comiteau. Asta 
îmi stârnea o indignare deopotrivă mentală şi fizică. 

In noaptea de spre ianuarie am asistat la prima proiecţie 
interioară a emoţiilor mele de peste zi: ele se datorau mai 
ales foamei. De atunci încolo, noapte de noapte, în mintea 
mea se derula cu viteza luminii filmul emoţiilor trăite 
începând cu ianuarie. 

Să fi fost oare pentru că aveam treisprezece ani şi 
jumătate, vârsta când nevoile alimentare ating pragul 
demenţei? Foamea a dispărut din stomacul meu cu o 


încetineală de melc. Agonia ei a durat două luni, lungi ca un 
supliciu. Memoriei i-a fost foarte uşor să se pună pe roate. 

După două luni de suferinţă, s-a produs în sfârşit 
miracolul: foamea a dispărut, ce-dând locul unei bucurii 
torențiale. Îmi uci-sesem corpul. Mie, uneia, mi s-a părut o 
victorie colosală. 

Juliette a ajuns o slăbănoagă, iar eu, o scheletică. 
Anorexia a fost pentru mine o binecuvântare: vocea 
interioară, subalimen-tată fiind, amuţise; pieptul mi se 
făcuse din nou încântător de plat; nu mai simţeam urmă de 
dorinţă pentru tânărul englez; la drept vorbind, nu mai 
simţeam nimic. 

Viaţa aceea jansenistă — zero barat la toate mesele 
trupului şi ale sufletului — mă menținea într-o eră glaciară 
în care sentimentele nu-mi mai dădeau ghes nicicum. A fost 
ca o relaxare: reuşisem să nu mă mai urăsc. 

Intrucât o încheiasem cu mâncarea, m-am hotărât să 
mănânc toate cuvintele: am citit dicţionarul din scoarță în 
scoarță. Ideea era să nu sar niciun cuvânt: cum să hotărăşti 
dinainte cu care dintre ele nu merita să-ţi baţi capul? 

Tentaţia de a mă plimba de la o literă la alta, aşa cum ar 
fi făcut orice utilizator al dicționarului, era foarte mare. Mi- 
am impus totuşi să- citesc în ordine alfabetică, pentru a nu 
scăpa nici cea mai mică firimitură. Efectul era năucitor. 

Aşa mi-am dat seama de o nedreptate enciclopedică: 
anumite litere erau mai interesante decât vecinele lor. Cea 
mai pasionantă era litera A: să se fi datorat asta negrelii pe 
care i-o remarcase Rimbaud? Sau era vorba pur şi simplu 
de acea putere bul-versantă, de acea energie a incipitului? 

Lecturii mele de atunci îi bănuiesc şi un al doilea scop, pe 
care nu mi- mărturisisem la vremea respectivă: dorinţa de 
a nu-mi lăsa creierul să se irosească în continuare. Cu cit 
slăbeam mai mult, cu atât simţeam mai tare cum se înmuia 
ceea ce-mi ţinea loc de minte. 

Cei care vorbesc despre bogăţia spirituală a asceţilor ar 
merita să sufere un timp de anorexie. Nu există o şcoală 
mai bună a materialismului pur şi dur ca flă-mânzeala 
prelungită. De la un anumit prag încolo, ceea ce 


considerăm a fi sufletul se sfrijeşte până la dispariţia 
completă. 

Această mizerie mentală a fiinţei nehrănite este atât de 
dureroasă, încât poate stârni reacţii de-a dreptul eroice. 
Orgoliul ajunge să concureze instinctul de supravieţuire. In 
cazul meu, asta s-a tradus prin proiecte intelectuale 
faraonice, precum citirea dicționarului de la A la Z. 

Greşeala consta în a vedea aici un fel de inteligenţă 
proprie anorexiei. Ar fi bine să se înţeleagă odată pentru 
totdeauna acest adevăr evident: asceza nu îmbogăţeşte 
spiritul. Nu există nicio virtute în privaţiuni. 

Părinţii ne-au dus să vedem Piscul Poppa: e vorba de o 
mânăstire buddhistă amplasată în vârful unui munte atât 
de abrupt, încât pare o halucinație. 

Aveam paisprezece ani şi, cu condiţia să fiu îmbrăcată, 
merita să fiu privită. Călugării mă măsurară din cap până în 
picioare şi-i spuseră tatălui meu că ar vrea să mă cumpere. 
Mama i-a întrebat de ce. 

— Pentru că are tenul unei păpuşi de porțelan, 
răspunseră ei. 

Incântaţi, părinţii mei se arătară interesaţi de propunere 
şi discutară despre preţ. 

Nu mi s-a părut deloc nostim. Există o pudibonderie 
maladivă a acelei vârste. 

Aveam patruzeci de kilograme şi ştiam că o să slăbesc în 
continuare. Aveam să ajung la un stadiu în care niciun 
călugăr buddhist nu va mai propune, chiar şi în glumă, să 
mă cumpere. Gândul ăsta m-a liniştit. 

Am citit pentru întâia oară Mânăstirea din Parma. 
Povestea aceea, ca toate istoriile în care închisoarea juca 
un rol important, m-a siderat: numai temniţa făcea cu 
putinţă iubirea. Nu ştiam de ce mă impresiona atât de tare 
lucrul ăsta. 

Pe de altă parte, cartea aceea era cum nu se poate mai 
civilizată. Anorexia mă ţinea departe de civilizaţie, iar 
chestia asta mă cam durea. Citeam cu mare pasiune şi 
literatură concentraţionară: Moartea este meseria mea, Mai 
este oare acesta un om? La Primo Levi, am descoperit o 


frază a lui Dante: „Oamenii nu sunt făcuţi pentru a trăi ca 
nişte brute”. Eu trăiam ca o brută. 

Exceptând rarele momente de luciditate când 
întrezăream sordidul acelei maladii, îmi făceam din maladia 
respectivă un titlu de glorie. Mă mândream cu neomenescul 
condiţiilor în care alesesem să-mi duc existenta. 

îmi spuneam că era bine să acţionez împotriva mea, că 
ostilitatea faţă de propria-mi persoană avea să mă salveze. 
Îmi aminteam vara de la treisprezece ani: eram o larvă din 
care nu ieşea nimic. Acum, că nu mai mâncam, activitatea 
mea fizică şi mentală era deosebit de intensă. Invinsesem 
foamea şi savuram de-acum beţia vidului. 

De fapt, atinsesem paroxismul foamei: mi-era foame de 
senzaţia de foame. 

Laosul era ţara neantului. Nu pentru că acolo nu s-ar fi 
întâmplat nimic; dominaţia vietnameză vătuia însă în aşa 
măsură evenimentele, încât înăbuşea orice senzaţie de 
viaţă. 

Niciodată o dictatură n-a fost atât de vicleană. Regimul îi 
sălta pe oameni numai noaptea. Dimineaţa te trezeai că nu 
mai ai vecin, din motive cu totul stranii: vorbise cu un străin 
sau ascultase muzică. 

Colonizarea aceasta ticăloasă nu-i împiedica totuşi pe 
laoţieni să fie oamenii cei mai minunaţi de pe faţa 
pământului: condamnaţi la neant, ei se plictiseau cu 
eleganţă şi delicateţe. 

Mutările nu mă mai chinuiau: anorexia era transportabilă. 

La cincisprezece ani, aveam un metru şaptezeci înălţime 
şi treizeci şi două de kilograme. Părul îmi cădea masiv. Mă 
închideam în baie ca să-mi privesc nuditatea: eram ca un 
cadavru. Asta mă fascina. 

In capul meu, o voce comenta imaginea din oglindă: „O 
să moară cât de curând”. Vorba asta mă făcea să exult. 

Părinţii mei erau furioşi. Nu înţelegeam de ce nu-mi 
împărtăşeau bucuria. Boala aceea mă vindecase de 
alcoolism. Mama mă cântărea regulat. O păcăleam cu opt 
kilograme, strecurându-mi sub tricou nişte lingouri de metal 
şi dedându-mă, cu douăzeci de minute înainte de cântărire, 


plăcutului supliciu al apei: într-un sfert de oră înghi-ţeam 
trei litri. Durerea era extraordinară. 

Să te tot uiţi atunci în oglindă: eram un schelet cu burta 
hipertrofiată. Imaginea aceea era atât de monstruoasă, 
încât mă fascina. Nu regretam decât că-mi pierdusem po- 
tomania: divinul meu dar de odinioară mi-ar fi uşurat mult 
situaţia. 

Creierul este alcătuit în principal din grăsime. Cele mai 
nobile gânduri omeneşti se nasc din osânză. Ca să nu-mi 
pierd de tot acel organ, am retradus, cu înfrigurare, //iaga şi 
Odiseea. Lui Homer îi datorez cei câţiva neuroni pe care-i 
mai am. 

La cincisprezece ani şi jumătate, am simţit, într-o noapte, 
că viaţa mă părăsea. Eram de un rece absolut. 

Mintea mea a acceptat. 

Atunci s-a petrecut un lucru incredibil: trupul s-a revoltat 
împotriva minţii. El n-a acceptat moartea. 

In ciuda urletelor din cap, trupul meu s-a ridicat, s-a dus 
în bucătărie şi a mâncat. 

A mâncat cu lacrimi în ochi, căci mintea mea suferea 
teribil pentru ceea ce făcea el. 

A mâncat zi de zi. Cum nu mai digera nimic, durerilor 
mentale li s-au adăugat durerile fizice: hrana era străinul, 
răul. Cuvântul „diavol” înseamnă „ceea ce separă”. 
Mâncatul era diavolul care-mi separa trupul de cap. 

N-am murit. Aş fi preferat să mor: suferinţele însănătoşirii 
au fost inumane. Vocea urii, pe care anorexia o 
cloroformizase doi ani la rând, s-a trezit şi m-a făcut mai de 
ocară ca niciodată. Aşa aveam să pătimesc zile în şir. 

Corpul meu şi-a recăpătat înfăţişarea normală. II uram 
atât cât poate uri un om. 

Am citit Metamorfoza lui Kafka cu ochii cât cepele: era 
povestea mea. Fiinţa trans-formându-se în animal, obiect 
îngrozitor pentru ai săi şi, în primul rând, pentru sine însuşi, 
propriul trup devenind necunoscutul, inamicul... 

Urmând exemplul lui Gregor Samsa, nu mai ieşeam deloc 
din camera mea. Mi-era prea frică de dezgustul oamenilor, 
mă temeam că or să mă strivească. Trăiam în fantasma cea 


mai abjectă: aveam de-acum fizicul obişnuit al unei fete de 
şaisprezece ani, ceea ce nu cred să fi oferit imaginea cea 
mai îngrozitoare din univers; din interiorul meu, însă, mă 
percepeam ca o libarcă imensă şi nu reuşeam să ies din 
asta, aşa cum nu mai reuşeam să ies nici în lume. 

Nu mai ştiam în ce ţară eram. Mă închi-sesem în camera 
aceea, pe care o împărţeam cu Juliette. Soră-mea venea 
acolo doar ca să doarmă. Eu stăteam acolo tot timpul. 

Când eram bolnavă, mă dădeam încă şi mai puţin jos din 
pat. După ani întregi de şomaj tehnic, organele mele 
digestive nu mai tolerau nimic. Dacă mâncam altceva decât 
orez sau legume fierte, mă tăvăleam pe jos de durere. 

In anul acela, singurele momente bune au fost cele în 
care aveam febră. Nu mai sufeream atât cât aş fi vrut: doar 
două zile pe lună, dar ce desfătare! Mintea mea cădea 
atunci în nişte deliruri salvatoare. Prin faţa ochilor mi se 
perindau întotdeauna aceleaşi imagini: eram un con mare 
care se preumbla prin vidul sideral şi aveam sarcina de a 
mă transforma în cilindru. 

Mă concentram, cu toată puterea celor patruzeci de 
grade ale fierbinţelii, pentru a deveni tubul dorit. Uneori, 
senzaţia de a-mi fi dus la îndeplinire misiunea aceea 
geometrică mă făcea să mă simt nespus de mândră. Mă 
trezeam lac de transpiraţie şi savuram câteva minute de 
relaxare. 

Statul în cameră mi-a oferit prilejul de a citi mai mult ca 
oricând. 

Atunci am citit întâia oară romanul pe care aveam să- 
recitesc de cele mai multe ori — mai bine de o sută —, 
Fetele lui Montherlant. Lectura aceea jubilatorie mi-a 
confirmat ideea că merita să devii orice, numai femeie nu. 
Eu, una, mă aflam pe drumul cel bun, întrucât eram o 
libarcă. 

Rar de tot, găseam forţa necesară pentru a ieşi din 
cameră. Îmi pierdusem simţul realităţii. Tineam discursuri 
despre inexistenţa sufletului. Unuia dintre demnitarii care 
ne vizitau îi spuneam „viteazul meu”. 

Jocurile de noroc, asemenea muzicii, erau interzise în 


Laos. Trebuia să te închizi bine în casă pentru a te răsfăţa 
ori cu una, ori cu celelalte. Cum jocurile de cărţi erau 
socotite tot jocuri de noroc, whist-ul a devenit o 
îndeletnicire sublimă care se bucura, în plus, de prestigiul 
prohibiţiei. 

Nu mă mai săturam privindu-i pe jucători, într-o zi, l-am 
văzut pe unul trişând. L-am demascat, strigând cât mă 
ţinea gura. Omul a negat, iar eu i-am tras un pumn în ochi. 
Tata m-a trimis imediat în camera mea. 

Cum soarta mea era să stau închisă în cameră, am 
devenit un fel de prezicătoare: stăteam în pat şi priveam pe 
fereastră zborul păsărilor în înaltul cerului. În zborul 
păsărilor nu  desluşeam nimic altceva decât zborul 
păsărilor: orice altă interpretare ar fi fost rudimentară şi 
incompletă. Nu mai văzusem niciodată ceva atât de 
spectaculos. 

Adeseori, păsările erau mult prea departe pentru a le 
putea identifica specia. 

Siluetele lor se reduceau la o caligrafie arabă ce se 
învârtejea în eter. 

Tare aş fi vrut să fiu ca ele: ceva nelegat de nimic, ceva 
liber să zboare oriunde. Eu, însă, eram ţintuită într-un trup 
ostil şi bolnav, şi într-o minte obsedată de distrugere. 

S-ar părea că grosul terorismului internaţional se 
recrutează din rândul copiilor de diplomaţi. Nici nu mă mir. 

I| a şaptesprezece ani, am debarcat la J—/Universitatea 
Liberă din Bruxelles. 

Era un oraş plin de tramvaie care ieşeau din depou la 
cinci şi jumătate dimineaţa, cu un scrâşnet melancolic, de 
parcă ar fi plecat pentru totdeauna. 

Dintre toate ţările în care mi-a fost dat să trăiesc, Belgia 
este cea pe care am înţeles-o cel mai puţin. Poate că asta 
înseamnă să provii de undeva: să nu pricepi ce e cu locul 
acela. 

Pesemne că ăsta a fost şi motivul pentru care m-am 
apucat să scriu. A nu înţelege e un ferment al naibii de bun 
pentru scris. Romanele mele dădeau glas unei neînţelegeri 
tot mai mari. 


Anorexia îmi servise drept lecţie de anatomie, îmi ştiam 
pe dinafară trupul acela pe care- descompusesem. Acum 
trebuia să- reconstruiesc. 

In mod ciudat, scrisul a avut şi el o contribuţie în această 
privinţă. Era, în primul rând, un act fizic: ca să obţin ceva 
din mine, trebuia să înving nişte obstacole. 

Efortul respectiv s-a adunat într-un fel de țesătură care a 
devenit propriu-mi trup. 

Din fericire, în viaţa mea exista soră-mea. După ce-şi 
luase permisul de conducere, m-a dus de mai multe ori să 
văd marea. Zilele acelea erau de vis. 

Ne opream la Coq, undeva între Wenduyne şi Oostcnde. 
Acolo ne întindeam pe dunele de nisip şi vorbeam despre 
lucruri care nu existau. Apoi ne plimbam pe plajă ore în şir. 

Juliette era existenţa mea, iar eu eram existenţa ei. 
Câţiva din familia noastră s-au găsit să spună că eram mult 
prea apropiate una de cealaltă şi că trebuia să fim 
despărțite: nu i-am mai văzut niciodată de-atunci. 

Intr-o zi, i-am mărturisit că scriam. Scrisese şi ea până la 
şaisprezece ani, după care se oprise. Simţeam că, într-un 
fel, preluasem eu făclia. l-am spus că manuscrisul meu nu 
va fi văzut niciodată de altcineva. 

— Eu nu sunt altcineva, zise ea. 

Aşa că a citit povestea mea cu oul. Nu mă aşteptam să- 
mi spună cum i s-a părut. 

Mi-a dat textul înapoi cu acest unic comentariu: 

— E autobiografic. 

într-adevăr, în oul acela gigantic, gălbenuşul nu rezistase 
loviturii de stat puse la cale de tinerii revoluționari. Se 
răspândise în albuş, iar acea apocalipsă de lecitină dusese 
la explozia cojii. Oul se transformase atunci într-o imensă 
omletă spaţială care avea să crească în vidul cosmic până 
la sfâr-şitul timpurilor. 

Da, asta trebuie să fi fost, o autobiografie. 

La douăzeci şi unu de ani, cu diploma de filologie în 
buzunar, mi-am cumpărat un bilet de avion — numai dus — 
până la Tokio. 

Asta presupunea un lucru groaznic: despărţirea de 


Juliette, care avea să rămână la Bruxelles. Soră-mea şi cu 
mine nu stătuserăm niciodată atât de departe una de alta. 
Juliette mă tot pisa: „Cum poţi să pleci?” Era o crimă, ştiam. 
Si totuşi, simţeam că trebuia s-o comit. 

Am strâns-o în braţe gata-gata s-o sufoc, apoi am şters-o. 
Ea a scos un geamăt prelung, care-mi răsună încă şi astăzi 
în urechi. E incredibil cât poate suferi un om. 

Tokio: nu era Japonia pe care o ştiam eu, şi totuşi ea era. 
Ascunse printre bulevardele monstruoase, descopeream 
acele străduţe care-mi adăposteau vechea ţară, cu 
strigătele cântate ale vânzătorului de cartofi dulci,cu 
bătrânele în chimonou, mulţimea de du-ghene, zgomotele 
trenurilor, mirosul supelor din bucătării, strigătele copiilor. 
Acolo regăseam totul. 

Eram în ianuarie. Era frig, iar cerul se încăpăţâna să 
rămână de un albastru absolut. Numai vorbisem japoneza 
de la vârsta de cinci ani, eram sigură c-o uitasem. Totuşi, 
cuvintele nipone îmi veneau în minte cu carul. 

Trăiam o formidabilă aventură a memoriei. Aveam 
douăzeci şi unu de ani, dar, de fapt, aveam cinci ani. Stiam 
că nu mai căl-casem pe-acolo vreme de cincisprezece ani, 
dar parcă n-aş fi lipsit decât o lună, două. 

îmi petreceam timpul ţinând-o tot într-o emotie. Când 
dinspre vreo barieră răsuna acel ding-ding-ding care anunţa 
apropierea trenului, existenţa mea era abolită, mă aflam 
brusc la Shukugawa, mi se făcea pielea de găină, iar 
lacrimile îmi curgeau şiroaie. 

După şase zile de la întoarcerea în acea ţară care nu 
putea fi decât a mea, am întâlnit un tokioian de douăzeci 
de ani care m-a invitat la muzeu, la restaurant, la concert, 
în camera sa, şi care m-a prezentat apoi părinţilor lui. 

Nu mi se mai întâmplase niciodată aşa ceva: un băiat mă 
trata ca pe o fiinţă omenească. 

In plus, era fermecător, drăgălaş, delicat, distins şi de o 
politeţe desăvârşită: perfectul opus al legăturilor pe care le 
avusesem la Bruxelles. 

II chema Rinri, ceea ce înseamnă Moral, şi aşa şi era. 
Numele acesta e la fel de rar acolo cum ar fi la noi 


Pretextaţiu sau  Eleuterie, dar onomastica niponă e 
obişnuită cu unicatele. 

Băiatul venea dintr-o familie bogată. Tatăl său era cel 
mai mare producător japonez de bijuterii. 

Până avea să preia afacerea paternă, Rinri era student 
aşa cum eram şi eu şi aşa cum poţi fi în Japonia când 
frecventezi o altă universitate decât cele unsprezece 
celebre: în dorul lelii. 

El studia limba şi literatura franceză din plăcere, aşa că l- 
am învăţat vreo câteva şmecherii. 

Eu studiam japoneza afacerilor, aşa că el mi-a îmbogăţit 
serios vocabularul. 

Sub  pojghiţa uceniciei lingvistice se ascundea însă 
aventura. 

Rinri conducea o adevărată maşină de yakusa, albă şi 
strălucitoare ca dinţii săi. Îl întrebam: 

— Unde mergem? îmi răspundea: 

— Ai să vezi. 

Seara, eram la Hiroshima sau pe vaporul care avea ca 
destinaţie Insula Sado. 

La un moment dat, îşi deschidea dicţionarul japonezo- 
francez, căuta îndelung, după care declara: 

— Aşa eşti: chintesenţială. 

în familia sa era mai puţin vesel: unicul moştenitor iubea 
o albă. Toţi se uitau la mine chiorâş. Se purtau cu o 
curtoazie afectată, dar găseau întotdeauna o modalitate de 
a-mi spune că eram un motiv de consternare. 

Rinri nu-şi dădea seama de nimic. Amintirile mele cu el 
sunt numai amintiri frumoase: o raritate, băiatul ăsta. 

Aveam cu un an mai mult ca el, ceea ce era de ajuns 
pentru a face din mine o ane-okusan: o „soţie-soră-mai- 
mare”. Se presupunea că, de la înălţimea îndelungatei mele 
experienţe, îl puteam învăţa tainele vieţii pe acest 
„logodnic-frate-mai-mic”. 

Era caraghios. L-am învăţat să bea ceaiul la fel de tare 
cum îl beam eu. A vomitat instantaneu. 

în am început să scriu vârtos. Regăsirea pământului 
japonez mi-a dat energia necesară. Acolo am trecut la ceea 


ce avea să fie ritmul meu personal: un minimum de patru 
ore pe zi consacrate scrisului. 

Scrisul acesta nu mai avea nicio legătură cu încercările 
accidentale de la început; devenise ceea ce este şi astăzi — 
marele puseu, teama extaziantă, dorinţa realimentată 
neîncetat, necesitatea voluptuoasă. 

In vara aceea, Juliette a venit şi ea la Tokio. Când ne-am 
întâlnit, am urlat de bucurie ca nişte fiare. Viaţa mea fără 
ea avea să fie întotdeauna ceva contra naturii. 

Juliette era acolo: pelerinajul putea să înceapă. 
Shinkansen-ul ne-a dus până la Kobe, apoi ne-am urcat într- 
un tren care făcea legătura cu periferiile şi am ajuns la 
Shukugawa. De cum am coborât pe peronul gării, ne-am 
dat seama că toată acea călătorie era o greşeală. 

Satul nu se schimbase practic deloc; eu şi soră-mea nu 
mai eram însă cele de odinioară. Yochien-ul mi s-a părut 
minuscul, o grădiniţă pentru jocuri anodine. Străduţa care 
ducea către casa unde locuiserăm nu mai avea niciun 
farmec. Până şi munţii din jur mi se păreau pitici. 

Când am ajuns în faţa casei în care copilăriserăm, mi-am 
strecurat capul prin-tr-o deschizătura a zidului împrejmuitor 
şi am cercetat cu privirea grădina: era cam la fel, numai că 
eu părăsisem un imperiu şi regăseam în locul lui doar o 
grădină. 

Juliette şi cu mine aveam senzaţia că păşeam pe un 
câmp de bătălie înţesat de cadavre. 

— Hai să plecăm de-aici! 

La gară, am intrat într-o cabină telefonică şi am format 
numărul lui Nishio-san. N-a răspuns nimeni. M-am simţit 
deopotrivă mâhnită şi uşurată; ardeam de dorinţa de ao 
revedea, iar acum mă temeam ca întâlnirea noastră să nu 
fie un eşec. Ratarea reîntâlnirii cu acele locuri fusese 
dureroasă, dar suportabilă; ratarea reîntâlnirii cu iubita mea 
guvernantă ar fi fost de neîndurat pentru mine. 

După o lună, soră-mea a plecat. Mi-a promis că ne vom 
revedea foarte curând. Asta nu m-a împiedicat să gem ca 
un animal ore în şir. 

Seara, Rinri mă ducea adesea în portul din Tokio. 


Priveam, emoţionaţi, vasele încărcate cu chimicale şi munţii 
absurzi de cauciucuri. Cel mai mult îmi plăcea însă să 
contemplu şirul nesfârşit al giganticelor macarale Komatsu: 
berzele acelea de metal sfidau marea cu o grandoare 
marţială al cărei estetism mă exalta. 

Din postul nostru de observaţie, dacă întorceam puţin 
capul, puteam vedea şi trenurile care treceau pe vechea 
pasarelă aeriană. Noaptea, huruitul acela feroviar mă 
răvăşea complet. Era frumos. 

în maşina sa de yakusa, Rinri punea CD-uri cu Ryuichi 
Sakamoto şi îmi dădea să beau sake rece: aşa era la modă. 
In Japonia, postmodernismul îşi avea farmecul lui. 

Pe decembrie, am intrat într-o cabină telefonică şi am 
format numărul lui  Nishio-san. Am auzit-o ridicând 
receptorul. Când a aflat cu cine stătea de vorbă a scos un 
strigăt de uimire. Am întrebat-o dacă voia să vină la Kyoto 
ca să petrecem împreună Anul Nou. 

Kobe nu era departe. Aveam s-o aştept la gară. 

Mi-am petrecut ziua tremurând în faţa Pavilionului de 
Aur. Nu l-am incendiat. Nu mă gândeam decât la întâlnirea 
care urma să aibă loc în curând. Vremea era geroasă şi 
umedă, ca în mai toate iernile de la Kyoto. 

La ora stabilită, am văzut coborând din tren o femeie 
mărunţică, de vreun metru şi jumătate. M-a recunoscut 
imediat: 

— Te-ai făcut ditamai omul, dar ai aceeaşi figură ca la 
cinci ani. 

Nishio-san trebuie să fi avut înjur de cincizeci de ani. 
Părea mai în vârstă: muncise din greu. 

Am îmbrăţişat-o: era jenant. 

— De când nu ne-am mai văzut? 

— Din. Sunt mai bine de şaptesprezece ani de-atunci. 

Zâmbetul guvernantei mele rămăsese neschimbat. 

A zis că voia să meargă la un restaurant chinezesc. Acolo 
am dus-o. Mi-a povestit că fiicele ei, gemenele, se 
căsătoriseră şi mi-a arătat nişte fotografii cu nepoţii. A băut 
mult vin mandarin şi a fost foarte veselă. 

l-am zis că peste câteva zile aveam să intru ca translator 


la una dintre cele mai mari companii japoneze. Nishio-san 
m-a felicitat. 

La miezul nopţii, conform tradiţiei, ne-am dus să sunăm 
din clopot la unul dintre temple. Din toate colţurile oraşului 
vechi se auzeau numai dangăte. Puțin cherche-lită, Nishio- 
san râdca. Eu aveam ochii plini de lacrimi. 

Pe ianuarie a avut loc îngrozitorul cutremur de la Kobe. 

Pe ianuarie formam fără încetare, de la Bruxelles, 
numărul de telefon al lui Nishio-san. Zadarnic. Poate 
căzuseră liniile de telecomunicaţii. Ce era de făcut? 

Pe ianuarie, nu ştiu prin ce minune, am dat de Nishio-san 
la celălalt capăt al firului. Mi-a zis că se prăbuşise casa 
peste ea şi că asta îi amintise de. 

Scăpase cu bine, la fel ca toţi ai săi. Numai că ea 
păstrase acel obicei ancestral de a-şi ţine banii la saltea, iar 
acum pierduse totul. Am mustrat-o: 

— Promite-mi că te duci chiar acum să-ţi deschizi un cont 
în bancă. 

— Pentru ce, pentru mărunţişul pe care- mai am prin 
buzunare? 

— Hai, Nishio-san, nu vorbi aşa! 

— Ce mai contează? Bine că trăiesc!