Amelie Nothomb — Sabotaj din iubire

Amelie Nothomb 


Sabotaj 
din iubire 


Sabotaj din iubire 


Amelie Nothomb 
Sabotaj din iubire 


În galopul întins al calului meu, defilam printre 
ventilatoare. 

Aveam şapte ani. Nu exista plăcere mai mare decât să- 
mi şuiere vântul în creier. Cu cât şuierul vitezei era mai 
mare, cu atât intra mai mult oxigen şi-ţi alunga toate 
gândurile. 

Bidiviul meu ajunse în Piaţa Marelui Ventilator, mai 
vulgar numită şi Piaţa Tien An Men. O luă la dreapta, pe 
Bulevardul Urâţeniei Locuibile. 

Ţineam frâul cu o mână. Cealaltă mână măsura 
întinderea imensităţii mele lăuntrice, mângâind rând pe 
rând crupa calului şi cerul de deasupra Beijingului. 

Eleganţa cu care călăream strivea trecătorii, scuipaţii, 
măgarii şi ventilatoarele. 

Nu era nevoie să dau pinteni calului. China îl făurise 
după asemănarea mea: era întruchiparea însăşi a 
vitezelor mari. Funcţiona nutrindu-se cu fervoarea intimă 
şi cu admiraţia mulțimilor. 

Încă din prima zi, înţelesesem axioma: în Cetatea 
Ventilatoarelor, tot ce nu era splendid era hidos. 

Ceea ce e totuna cu a spune că aproape totul era hidos. 

Consecinţă directă: frumuseţea lumii eram eu. 

Să nu se înţeleagă cumva că acei şapte ani ai mei de 
piele, de carne, de păr şi de oase ar fi putut eclipsa 
făpturile de vis din grădinile lui Allah şi din ghetoul 
comunităţii internaţionale. 

Frumuseţea lumii era falnica mea defilare în plină zi, era 
iuţeala calului meu, era craniul meu desfăşurat ca o velă 
în suflul ventilatoarelor. 

Beijingul mirosea a vomă de copil. 


Amélie Nothomb 


Pe Bulevardul Urâţeniei Locuibile nu se auzea decât 
zgomotul  galopului menit să acopere hârâitul din 
gâtlejuri, interdicţia de a intra în vorbă cu chinezii şi vidul 
înfricoşător din priviri. 

În apropierea barierei, bidiviul îşi încetini goana pentru a 
permite gărzilor să mă identifice. Nu le-am părut mai 
suspectă decât de obicei. 

Am pătruns în inima ghetoului Sanlitun, unde locuiam 
de la inventarea scrisului, adică de aproape doi ani, cam 
de prin neolitic, sub regimul Bandei celor Patru. 

„Lumea este tot ceea ce se întâmplă", scria 
Wittgenstein în proza sa admirabilă. 

În 1974, Beijingul nu se întâmpla: nu văd cum aş putea 
exprima mai bine situaţia. 

Wittgenstein nu era lectura mea favorită la şapte ani. 
Ochii mei, însă, precedaseră silogismul de mai sus şi 
ajunseseră la concluzia că Beijingul nu prea avea 
legătură cu lumea. 

Eu mă împăcăm cu situaţia: aveam un cal şi o aerofagie 
tentaculară în creier. 

Eu aveam totul. Eram o epopee interminabilă. 

Nu mă simţeam înrudită decât cu Marele Zid: singura 
construcţie omenească vizibilă de pe Lună, cel puţin el 
era croit la scara mea. El nu-ţi închidea privirea, ci o 
conducea spre infinit. 


În fiecare dimineaţă o sclavă venea să-mi aranjeze 
părul. 

Ea nu ştia că era sclava mea. Se credea chinezoaică. De 
fapt, nu avea nici o naţionalitate, de vreme ce era sclava 
mea. 

Înainte de Beijing, am locuit în Japonia, unde se găseau 
cele mai bune sclave. In China, calitatea sclavelor lăsa 
de dorit. 


Sabotaj din iubire 


În Japonia, când aveam patru ani, aveam o sclavă plină 
de devoțiune faţă de mine. Se prosterna deseori la 
picioarele mele. Mă simţeam bine. 

Sclava din Beijing nu cunoştea aceste reguli de 
conduită. Dimineaţa începea prin a-mi pieptăna părul 
lung: era lipsită de îndemânare ca o brută. Urlam de 
durere şi îi administram în minte o mulţime de lovituri de 
bici. Pe urmă, îmi împletea una sau două cozi superbe, 
cu acea artă ancestrală a împletitului căreia Revoluţia 
Culturală nu i-a clintit un fir. Eu preferam să-mi facă o 
singură coadă: mi se părea că asta se potrivea mai bine 
unei persoane de rangul meu. 

Chinezoaica aceasta se numea Tre, nume pe care din 
capul locului l-am găsit inadmisibil. l-am adus la 
cunoştinţă că avea să poarte numele sclavei mele 
japoneze, care era fermecător. M-a privit cu un aer aiurit 
si a continuat să se numească Tre. Din ziua aceea, am 
înţeles că era ceva putred în politica acestei ţări. 


Unele ţări acţionează asemenea unor droguri. Este şi 
cazul Chinei, care are puterea uimitoare de a-i face să-şi 
dea ifose pe toţi cei care au fost acolo, ba chiar şi pe toţi 
cei care vorbesc despre ea. 

lfosele te îndeamnă să scrii. De unde numărul 
extraordinar de cărţi despre China. După imaginea ţării 
care le-a inspirat, aceste scrieri reprezintă tot ce există 
mai bun (Leys, Segalen, Claudel) sau mai rău. 

Nici eu n-am făcut excepţie de la regulă. 

China m-a făcut să-mi dau mari aere. 

Eu aveam însă o scuză pe care puţini sinomani de trei 
parale o pot invoca: eu aveam cinci ani când am ajuns 
aici şi opt ani când am plecat. 


Amélie Nothomb 


Îmi amintesc foarte bine ziua când am aflat că urmam 
să trăiesc în China. Aveam abia cinci ani, dar înţelesesem 
deja esenţialul, şi anume că aveam să mă pot lăuda. 

Este o regulă fără excepţii: chiar şi cei mai mari 
detractori ai Chinei resimt ca pe o ridicare în rang 
perspectiva de a pune piciorul acolo. 

Nimic nu-i conferă cuiva mai multă prestanţă decât 
cuvintele: „Tocmai m-am întors din China", rostite cu un 
aer detaşat. Chiar şi astăzi, atunci când consider că 
cineva nu mă admiră îndeajuns, plasez, la cotitura unei 
fraze, vorbele „pe vremea când locuiam la Beijing", pe 
un ton indiferent. 

Aceasta este o precizare reală, căci, la urma urmei, aş 
putea la fel de bine să spun „pe când locuiam în Laos", 
lucru care ar fi în mod clar şi mai excepţional. Dar nu la 
fel de sic. China înseamnă lucrul clasic, necondiţionat, 
este Chanel n° 5. 

Snobismul nu explică totul. Partea de fantasmă este 
enormă şi invincibilă. Călătorul care ar descinde în China 
fără o doză de iluzii chinezeşti nu ar vedea altceva decât 
un coşmar. 

Mama a avut întotdeauna firea cea mai fericită din 
univers. În seara sosirii noastre la Beijing, urâţenia a 
izbit-o atât de tare, încât a plâns. Şi mama este o femeie 
care nu plânge niciodată. 

Desigur, existau Oraşul Interzis, Templul Cerului, Colina 
Înmi resmată, Marele Zid, mormintele Ming. Dar astea 
erau duminica. 

În restul săptămânii, erau murdăria de pe străzi, 
deznădejdea, betonul turnat, ghetoul, supravegherea - 
toate, discipline în care chinezii excelează. 

Nici o ţară nu te orbeşte în asemenea măsură: oamenii 
care o părăsesc vorbesc despre splendorile pe care le-au 
văzut. Cu toată buna lor credinţă, ei au tendinţa de a nu 


5 


Sabotaj din iubire 


menţiona o hidoşenie tentaculară care e cu neputinţă să 
le fi scăpat. E un fenomen straniu. China poate fi 
asemuită cu o curtezană abilă care ar reuşi să facă să i 
se uite nenumăratele imperfecţiuni fizice, fără ca măcar 
să şi le ascundă, şi care i-ar face pe toţi amanţii ei să se 
laude cu ea. 


Cu doi ani mai înainte, tatăl meu îşi primise numirea la 
Beijing cu un aer grav. 

In ce mă priveşte, eu consideram de neimaginat să 
părăsesc satul Shukugawa, munţii, casa şi grădina. 

Tata mi-a explicat că nu aceasta era problema. După 
câte povestea el, China era o ţară care nu mergea 
tocmai bine. 

- E război? am sperat eu. 

- Nu. 

Mă bosumflu. Sunt obligată să părăsesc Japonia mea 
adorată şi să plec într-o ţară care nici măcar nu se află în 
război. Evident, e vorba de China: sună bine. Despre asta 
era deja vorba. Dar ce se va întâmpla cu Japonia fără 
mine? Inconştienţa ministerului mă îngrijorează. 

In 1972, se organizează plecarea. Situaţia e tensionată. 
Sunt împachetaţi ursuleţii mei de pluş. Aud spunându-se 
că China e o tară comunistă. Am să analizez chestia asta. 
Se întâmplă ceva şi mai grav: casa se goleşte de lucrurile 
sale. într-o bună zi nu mai există nimic. Trebuie să 
plecăm. 


Aeroportul de la Beijing: nici o îndoială, este o altă ţară. 
Din nişte motive obscure, bagajele noastre nu au sosit 
odată cu noi. Trebuie să rămânem câteva ore în aeroport 
ca să le aşteptăm. Câte ore? Poate două, poate patru, 
poate douăzeci. Unul dintre farmecele Chinei e 
neprevăzutul. 


Amélie Nothomb 


Foarte bine. Asta îmi va permite să încep imediat 
analizarea situaţiei. Mă plimb prin aeroport cu un aer 
iscoditor. N-am fost minţită: ţara aceasta este diferită. N- 
aş putea spune exact în ce constă această diferenţă. 
Este urâtă, desigur, dar are un soi de urâţenie pe care nu 
am mai văzut-o niciodată. Trebuie să existe un cuvânt 
pentru a descrie această urâţenie: eu nu-l cunosc încă. 
Mă întreb ce poate fi comunismul. Am cinci ani şi prea 
mult simţ al demnităţii pentru a-i întreba pe adulţi ce 
anume înseamnă. La urma urmei, nu am avut nevoie de 
ajutorul lor pentru a învăţa să vorbesc. Dacă ar fi trebuit 
să-i întreb de fiecare dată înţelesul cuvintelor, m-aş afla 
şi acum la starea de bâiguială a limbajului. Eu am înţeles 
singură că vorba câine însemna câine, că rău însemna 
rău: nu văd de ce ar trebui să fiu ajutată pentru a 
înţelege un cuvânt în plus. 

Cu atât mai mult, cu cât acesta nu pare a fi dificil: există 
ceva foarte specific aici. Mă întreb de ce anume ţine 
acest lucru: există oamenii care sunt toti îmbrăcaţi la fel, 
e lumina care seamănă cu cea din spitalul din Kobe, 
este... 

să nu ne ambalăm. Comunismul se află aici, e lucru 
cert, dar să nu-i dăm un înţeles judecând cu 
superficialitate. E ceva serios, deoarece e un cuvânt. 
Care este deci lucrul cel mai ciudat care există aici? 
Brusc, întrebarea asta mă epuizează. Mă întind pe jos 
pe o dală mare din aeroport şi adorm în aceeaşi clipă. 


Mă trezesc. Nu ştiu câte ore am dormit. Părinţii mei 
aşteaptă în continuare bagajele, cu un aer cam abătut. 
Fratele meu şi sora mea dorm întinşi pe jos. 

Am uitat de comunism. Mi-e sete. Tata îmi dă o 
bancnotă ca să-mi cumpăr ceva de băut. 


Sabotaj din iubire 


Mă plimb. E cu neputinţă să cumperi băuturi colorate şi 
gazoase ca în Japonia. Nu se vinde decât ceai. „China eo 
ţară în care se bea ceai", îmi spun. Bun. Mă apropii de 
bătrânul mărunţel care serveşte această băutură. Imi 
întinde un castron cu ceai fierbinte. 

Mă aşez pe jos cu castronul acela enorm. Ceaiul e tare 
şi extraordinar. Nu am mai băut niciodată ceva 
asemănător. Îmi ameţeşte creierul în câteva secunde. 
Cunosc primul delir din viaţa mea. Îmi place enorm. Am 
să fac lucruri mari în ţara asta. Ţopăi prin aeroport 
învârtindu-mă ca un titirez. 

Şi brusc, dau nas în nas cu comunismul. 

S-a înnoptat de mult când bagajele sosesc în sfârşit. 

O maşină ne duce printr-o lume nespus de bizară. Este 
aproape miezul nopţii, străzile sunt largi şi pustii. 

Părinţii mei au în continuare un aer abătut, fraţii mei 
mai mari privesc lucrurile cu uimire. 

Teina produce focuri de artificii în craniul meu. Fără a 
mă trăda prin ceva faţă de ceilalţi, sunt într-o stare de 
agitaţie nebună. Totul mi se pare grandios, începând cu 
mine însămi. Ideile joacă şotron în capul meu. 

Nu îmi dau seama că extazul acesta e nepotrivit cu 
situaţia. Mă aflu în decalaj în raport cu China Bandei 
celor Patru. Decalajul acesta va dura trei ani. 

Maşina ajunge în ghetoul Sanlitun. Ghetoul e înconjurat 
de ziduri înalte, zidurile sunt înconjurate de soldaţi 
chinezi. Clădirile seamănă cu nişte închisori. Ni se 
repartizează un apartament la etajul patru. Nu există 
ascensor şi cele opt segmente ale scării şiroiesc de urină. 

Ducem sus bagajele. Mama plânge. Inţeleg că nu ar fi 
un moment nimerit să-mi manifest criza de euforie. O 
păstrez pentru mine. 


Amélie Nothomb 


De la fereastra noii mele camere, China e urâtă de-ţi 
vine să verşi. Cerului îi arunc o privire condescendentă. 
Mă joc sărind pe pat ca pe o trambulină. 


„Lumea este tot ceea ce se întâmplă", scria 
Wittgenstein. 

Potrivit ziarului chinez, la Beijing se întâmplau tot felul 
de lucruri edificatoare. 

Nici unul nu era verificabil. 

In fiecare săptămână, valizele diplomatice aduceau la 
ambasade ziarele naţionale: pasajele consacrate Chinei 
lăsau impresia că se refereau la altă planetă. 

O circulară cu tiraj restrâns era distribuită membrilor 
guvernului chinez şi, dintr-o aberantă preocupare pentru 
transparenţă, diplomaților străini: ea emana de la acelaşi 
organ de presă ca şi Cotidianul Poporului şi conţinea ştiri 
din care în mod strict nu-ţi puteai forma o imagine. 
Acestea din urmă erau destul de puţin triumfaliste pentru 
a fi adevărate, nereuşind totuşi să convingă că erau şi 
exacte: sub Banda celor Patru, fabricanţii unor versiuni 
diferite se încurcau ei înşişi în ele. 

Cât despre comunitatea străină, aceasta era total 
dezorientată. Şi mulţi diplomaţi spuneau că, în cele din 
urmă, nu-şi puteau face nici o idee despre ceea ce se 
întâmpla în China. 

Astfel că rapoartele pe care trebuiau să le trimită la 
ministerele lor au fost cele mai frumoase şi cele mai 
literare din cariera lor. Numeroase vocaţii de scriitor s-au 
născut la Beijing fără a mai fi nevoie să se caute alte 
explicaţii. 

Dacă Baudelaire ar fi putut afla că „oriunde în afara 
lumii" avea să-şi afle o ilustrare în această acumulare 
chineză de adevăr, de minciună şi de nici adevăr, nici 
minciună, dorinţa lui ar fi fost mai puţin arzătoare. 


Sabotaj din iubire 


La Beijing, în 1974, eu nu citeam nici Wittgenstein, nici 
Baudelaire şi nici Renmin Ribao. 

Citeam prea puţin: aveam prea multe de făcut. Cititul 
era bun pentru cei ce nu aveau nici o treabă de făcut, 
aşa cum erau adulţii. Trebuiau să-şi ocupe şi ei timpul cu 
ceva. 

Eu însă aveam funcţii importante. Aveam un cal care îmi 
lua trei sferturi din timp. 

Aveam mulţimi pe care trebuia să le uimesc. 

Aveam o imagine de excepţie de întreţinut. 

Aveam o legendă de construit. 

Şi apoi, mai presus de toate, era războiul: războiul epic 
şi teribil din ghetoul Sanlitun. 

Luaţi o liotă de copii de toate naţionalităţile: închideţi-i 
laolaltă într-un spaţiu strâmt şi betonat. Lăsaţi-i liberi şi 
nesupravegheaţi. 

Cei care îşi închipuie că puștii aceştia îşi vor da mâna cu 
prietenie sunt nişte mari naivi. 

Sosirea noastră a coincis cu o conferinţă la vârf unde s-a 
decretat că al doilea război mondial fusese încheiat şi 
bătut în cuie o dată pentru totdeauna. 

Totul trebuia reluat de la capăt, dat fiind că nimic nu se 
schimbase: cei răi nu încetaseră să fie nemţii. 

lar de nemți nu duceam lipsă la Sanlitun. 

În plus, ultimului război mondial îi lipsise anvergura; de 
data asta, armata 

Aliaților cuprindea toate naţionalităţile posibile, inclusiv 
chilieni şi camerunezi. 

Dar nici un american şi nici un englez. Rasism? Nu, 
geografie. Războiul era strict limitat la ghetoul Sanlitun. 

Or, englezii locuiau în vechiul ghetou care se numea 
Wai Jiao Ta Lu. lar americanii trăiau cu toţii laolaltă în 


10 


Amélie Nothomb 


complexul lor particular, în jurul ambasadorului lor, un 
oarecare George Bush. 

Absența acestor două naţiuni nu ne-a deranjat câtuşi de 
puţin. Ne puteam lipsi de americani şi de englezi. În 
schimb, nu ne puteam lipsi de nemti. 

Războiul a început în 1972. Acela a fost anul în care am 
înţeles un adevăr imens: pe pământ nimeni nu este 
indispensabil, cu excepţia duşmanului. 

Fără duşman, fiinţa omenească este o creatură jalnică. 
Viaţa sa este un şir de încercări, o povară de neîndurat 
alcătuită din nimicnicie şi plictis. 

Duşmanul este un adevărat Mesia. 

Simpla lui existenţă e de ajuns pentru a dinamiza fiinţa 
omenească. 

Gratie duşmanului, acest accident sinistru care e viaţa 
devine o epopee. 

Aşadar, Cristos avea dreptate când spunea: „lubiţi-i pe 
duşmanii voştri”. 

Dar el trăgea de aici nişte concluzii aberante: trebuia să 
te împaci cu duşmanul tău, să-i întorci şi celălalt obraz 
etc. 

Deşteaptă chestie! Păi, dacă te împaci cu duşmanul, el 
încetează să-ţi mai fie duşman. 

Şi, dacă nu mai ai duşman, trebuie să-ţi găseşti altul: 
trebuie să iei totul de la capăt. 

Drept care nu se ajunge la nici un rezultat. 

Prin urmare, trebuie să-ţi iubeşti duşmanul, dar să nu i-o 
spui. În nici un caz nu trebuie să ai în vedere o împăcare. 
Armistițiul e un lux pe care fiinţa omenească nu şi-l 
poate permite. 

Dovada este că perioadele de pace duc întotdeauna la 
noi războaie. 

In timp ce războaiele se soldează în general cu perioade 
de pace. 


11 


Sabotaj din iubire 


De unde decurge că pacea este dăunătoare omului, pe 
când războiul îi este benefic. 

Trebuie deci să acceptăm cele câteva aspecte 
dăunătoare ale războiului cu înţelepciune. 

Nici un ziar, nici o agenţie de presă, nici o istoriografie 
nu a menţionat vreodată războiul mondial din ghetoul 
Sanlitun, care a durat din 1972 până în 1975. 

În felul acesta, de la cea mai fragedă vârstă, am aflat eu 
la ce trebuia să mă aştept din partea cenzurii şi a 
dezinformării. 

Căci, în sfârşit, poate fi oare considerat derizoriu un 
conflict de trei ani, la care au luat parte zeci de naţiuni şi 
în cursul căruia s-au săvârşit atrocități atât de 
înfiorătoare? 

Pretext pentru această tăcere a presei: media de vârstă 
a combatanţilor era de circa zece ani. Aşadar, copiii sunt 
cumva străini de istorie? 


În urma conferinţei internaţionale din 1972, un turnător 
a adus la cunoştinţa adulţilor războiul care stătea să 
înceapă. 

Părinţii au înţeles că tensiunea războinică era prea 
puternică şi că ei nu puteau să împiedice conflictul 
iminent. 

Totuşi, un nou război împotriva germanilor ar fi avut 
repercusiuni insuportabile asupra relaţiilor cu teutonii 
adulţi. La Beijing, ţările non-comuniste trebuiau să se 
susţină între ele. 

O delegaţie de părinţi veni deci să-şi impună poziţiile: 
„Da războiului mondial, fiindcă este inevitabil. Dar nici un 
german din Vest nu va putea fi considerat duşman". 

Clauza aceasta nu ne-a deranjat nici cât negru sub 
unghie: germanii din Est erau îndeajuns de numeroşi 
pentru a ne servi drept adversari. 


12 


Amélie Nothomb 


Or, adulţii urmăreau ceva mai mult: ei cereau cu tărie 
ca germanii din Vest să fie încorporaţi în armata Aliaților. 
Noi nu puteam să luăm o asemenea decizie. Acceptam 
să nu-i nimicim, dar să luptăm alături de ei ni se părea 
ceva împotriva naturii. De altfel, copiii din Germania de 
Vest nu au fost nici ei de acord: în lipsa unui duşman, 
nefericiţii au fost constrânşi să adopte neutralitatea. S-au 
plictisit de moarte. 

(Cu excepţia câtorva trădători mărunți care au trecut în 
Est: dezertări ciudate, care nu au fost niciodată 
menţionate.) 

Astfel, în mintea celor mari, situaţia era regularizată: 
războiul copiilor era un război împotriva comunismului. 
Eu afirm cu tărie că nu a fost deloc aşa. Pentru rolul de 
tipi răi, singurii pe care îi puteam accepta cu entuziasm 
erau nemţii. Dovada acestui lucru este că nu ne-am 
luptat niciodată cu albanezii sau cu bulgarii din Sanlitun. 
Aceste cantităţi neglijabile au rămas în afara jocului. 

Cât despre ruşi, nici nu s-a pus problema: şi ei locuiau 
într-un complex al lor separat. Celelalte ţări din Est 
aveau locuințele la Wai Jiao Ta Lu, cu excepţia 
iugoslavilor, pe care nu aveam nici un motiv să-i socotim 
duşmani, şi a românilor, pe care adulţii încercau să ne 
silească să-i înrolăm, într-atât era de bonton, la vremea 
aceea, să ai prieteni români. 

Acestea au fost singurele imixtiuni ale părinţilor în 
declaraţia noastră de război. Ţin să subliniez cât de 
artificiale ni s-au părut ele. 

În 1974, eu eram prâslea Aliaților, având doar şapte ani. 
Decanul de vârstă, care avea treisprezece, îmi părea un 
bătrân. Grosul efectivelor noastre îl constituiau francezii, 
dar continentul cel mai bine reprezentat era Africa: 
malieni, camerunezi, zairezi, marocani, algerieni etc. 
umpleau batalioanele noastre. Mai erau, de asemenea, 


13 


Sabotaj din iubire 


chilienii, italienii şi acei faimoşi români pe care nu-i 
puteam suferi, fiindcă ne fuseseră impuşi şi fiindcă lăsau 
impresia unei delegaţii oficiale. 

Belgienii se limitau la trei : fratele meu André, sora mea 
Juliette şi eu. Nu erau alţi copii de naționalitatea noastră. 
În 1975 au sosit două mici flamande delicioase, dar 
dezolant de pacifiste : nu am putut scoate nimic din ele. 

În rândurile armatei s-a constituit din 1972 un nucleu 
dur din trei naţiuni incapabile să trădeze în prietenie, ca 
şi în luptă : francezii, belgienii şi camerunezii. Aceştia din 
urmă purtau nişte prenume aiuritoare, aveau glasuri 
puternice şi râdeau tot timpul: toţi îi adorau. Francezii ni 
se păreau pitoreşti: ne cereau cu o candoare reală să 
vorbim în belgiană, ceea ce ne amuza, şi menţionau 
deseori un necunoscut al cărui nume - Pompidou - îmi 
provoca ilaritate. 

Italienii erau tot ce e mai rău sau mai bun: aveau tot 
atâţia fricoşi câţi viteji. Ba mai mult: eroismul acestor 
viteji era în funcţie de toanele lor schimbătoare. Cei mai 
temerari se dovedeau cei mai laşi a doua zi după nişte 
fapte de vitejie. Printre ei se afla o semi-italiancă semi- 
egipteancă pe nume Jihan: la doisprezece ani, avea 1,70 
m şi cântărea 65 kg. Faptul că aveam în rândurile 
noastre un asemenea monstru constituia un atu: chiar şi 
de una singură, ea putea să pună pe fugă o patrulă 
germană, şi era un adevărat spectacol să vezi acel trup 
împărțind lovituri. Creşterea ei înfiorătoare îi dereglase 
însă caracterul. În zilele când Jihan creştea, era de 
nefolosit şi de nefrecventat. 

Zairezii erau nişte luptători minunaţi: problema era că 
se băteau la fel de mult între ei ca şi cu inamicul. lar 
dacă interveneam în certurile lor intestine, se băteau şi 
cu noi. 


14 


Amélie Nothomb 


Războiul a căpătat rapid proporţii serioase şi s-a vădit 
că armata noastră nu se putea lipsi de un spital. 

In interiorul ghetoului, lângă cărămidărie, am găsit o 
ladă uriaşă din lemn care slujise la o mutare. Zece copii 
încăpeau acolo stând în picioare. 

Lada pentru mutatul mobilei a fost aleasă în 
unanimitate drept spital militar. 

Nu ne mai lipsea decât personalul medical. Sora mea, 
Juliette, în vârstă de zece ani, a fost decretată prea fru- 
moasă şi prea delicată pentru a lupta pe front. Ea a fost 
numită infirmieră-medic-chirurg-psihiatru-intendentă şi s- 
a descurcat de minune. A furat de la nişte diplomaţi 
elveţieni, renumiţi pentru curăţenia lor, faşă sterilă, 


mercurocrom, aspirine şi vitamine C - ea atribuia 
acestora din urmă nişte virtuţi suverane împotriva 
laşităţii. 


Cu prilejul unei expediţii de mare anvergură, armata 
noastră a reuşit să pătrundă într-un garaj al unei familii 
de germani din Est. Garajele constituiau poziţii strategice 
considerabile, fiindcă acolo era locul unde adulţii îşi 
păstrau proviziile. Şi numai Dumnezeu ştie cât de 
preţioase erau acele rezerve la Beijing, unde la piaţă nu 
se găsea altceva decât carne de porc şi varză. 

In acel garaj teuton am dibuit o cutie plină cu plicuri de 
supă deshidratată. Ea a fost confiscată şi depozitată la 
spital. Trebuia doar să-i mai şi găsim o utilizare. Un 
simpozion a studiat această chestiune şi a descoperit că 
supa în plic era mai bună în stare de pulbere. Generalii s- 
au întâlnit în taină cu infirmiera-medic pentru a decreta 
că această pulbere va fi un placebo al nostru de război: i 
se va atribui o valoare de panaceu atât pentru rănile 
fizice, cât şi pentru tulburările sufleteşti. Acela care va 
pune apă în el va fi deferit tribunalului militar. 


15 


Sabotaj din iubire 


Acest placebo s-a bucurat de un asemenea succes, încât 
spitalul era tot timpul ticsit de pacienţi. Simulanţii erau 
scuzabili: Juliette transformase dispensarul într-o 
anticameră a Edenului. Ea îi culca pe „bolnavi" şi pe 
„răniţi" pe saltele făcute din ziare Renmin Ribao, îi 
întreba blândă şi serioasă ce anume îi supără, le cânta 
cântece de leagăn şi le făcea vânt cu evantaiul în timp ce 
le turna în gura deschisă conţinutul unui plic cu supă 
deshidratată. O plăcere mai ceva decât în grădinile lui 
Allah. 

Generalii aveau îndoieli în legătură cu acele epidemii, 
dar nu au dezaprobat stratagema aceasta care, la urma 
urmei, li s-a părut benefică pentru moralul trupei şi care 
a adus armatei un număr de înrolări spontane: desigur, 
noii recruți doreau să devină soldaţi în speranţa că vor fi 
răniţi. 

Căpeteniile nu-şi pierdeau totuşi nădejdea că vor face 
din ei nişte războinici adevăraţi. 


Fără încăpăţânarea mea, nu aş fi fost admisă în rândul 
Aliaților. Mă considerau prea mică. Mai existau şi alţi 
copii de vârsta mea, ba chiar mai mici, în ghetou, dar 
aceştia nu aveau încă ambiţii militare. 

Mi-am scos în evidenţă meritele: curaj, tenacitate, 
loialitate nemărginită şi mai cu seamă iuţeala mea 
călare. 

Această din urmă virtute a reţinut atenţia. 

Generalii au dezbătut îndelung între ei. Au sfârşit prin a 
mă convoca. Am sosit tremurând. M-au anunţat că, 
datorită taliei mici şi a iuţelii mele, am fost numită 
luminător. 

- În plus, fiindcă eşti un bebeluş, inamicul nu va fi 
bănuitor. 


16 


Amélie Nothomb 


Meschinăria acestei alegaţii nu a putut întuneca 
fericirea pe care mi-a adus-o numirea. 

Luminător: nici nu-mi puteam închipui ceva mai frumos, 
mai măreț, mai demn de mine. 

Puteam să prind acest cuvânt de la un capăt la celălalt, 
în toate sensurile, să-l încalec ca pe un cal sălbatic, să 
mă atârn de el ca de un trapez: era mereu la fel de 
frumos. 

Luminătorul era cel de care depindea supraviețuirea 
armatei. Punându-şi viaţa în pericol, el înainta singur în 
teritoriul inamic pentru a repera primejdiile. El putea, 
după bunul plac al hazardului, să calce pe o mină şi să 
sară în aer în mii de bucăţi - iar trupul său, transformat 
într-un puzzle de eroism, ar recădea încet pe pământ 
descriind în aer o ciupercă atomică de confetti de carne 
-, iar ai lui, încremeniţi pe loc, văzând cum urcă spre cer 
fragmente organice, ar exclama într-un glas: „E 
luminătorul!" Şi, după ce s-ar înălța, fiecare după 
importanţa sa istorică, miile de bucățele ar rămâne o 
clipă nemişcate în acel eter, apoi ar ateriza cu atâta 
graţie că până şi inamicul ar plânge văzând o atât de 
nobilă jertfă. Eu visam să mor astfel: acel foc de artificii 
ar fi făcut ca legenda mea să dureze o veşnicie. 

Misiunea luminătorului este aceea de a lumina, în 
multiplele accepţiuni ale termenului. lar verbul a lumina 
mi se potrivea ca o mănuşă: aveam să fiu o făclie 
umană. 

Dar, capabil de a se contrazice întocmai ca înfăţişările 
unui Proteu de geniu, luminătorul putea, de asemenea, 
să devină invizibil, inaudibil. Silueta sa furişată trebuia să 
se strecoare în rândurile inamicului neobservată de 
nimeni. Spionul, picaresc, se deghizează; luminătorul, 
epic, nu se coboară la asemenea travestiuri. Pitulat în 
umbră, el îşi riscă viaţa cu semeţie. 


17 


Sabotaj din iubire 


Şi atunci când, după o misiune de recunoaştere 
sinucigaşă, luminătorul se întoarce în tabără, armata lui, 
tulburată de o recunoştinţă plină de admiraţie, îi 
primeşte informaţiile nepreţuite ca pe o mană cerească. 
De îndată ce luminătorul deschide gura pentru a vorbi, 
generalii îi sorb fiecare cuvânt. Nimeni nu-l felicită, dar 
cu toţii se uită drept în ochii lui cu priviri strălucitoare 
care spun mult mai mult. 

În viaţa mea, nici o numire nu m-a copleşit atât de mult 
ca aceea: niciodată vreun titlu nu mi s-a părut că s-a 
potrivit mai profund cu valoarea pe care mi-o atribuiam. 
Mai târziu, atunci când aveam să mă mulţumesc cu 
Premiul Nobel pentru medicină sau cu un rol de martir, 
aveam să accept fără prea mult dispreţ aceste destine 
niţel vulgare, amintindu-mi că partea cea mai nobilă a 
existenţei mele era undeva în urmă şi că ea avea să-mi 
rămână pentru totdeauna cea mai de preţ avere. Aveam 
să-i pot ului pe oameni până la sfârşitul zilelor mele cu 
această simplă frază: „La Beijing, în timpul războiului, 
eram luminător”. 


Degeaba l-am citit eu pe Ho Şi Min în original, degeaba 
l-am tradus eu pe Marx în hitita clasică, degeaba am 
întreprins o analiză stilistică a epanadiplozelor din 
Cărticica Roşie, degeaba am realizat o transcriere 
ulipiană a gândirii lui Lenin, degeaba am oferit eu 
comunismul drept hrană reflecţiei mele, sau invers, că 
tot n-am reuşit să depăşesc concluziile mele de la cinci 
ani. 

De-abia pusesem piciorul pe pământul Roşu, nici nu 
părăsisem măcar aeroportul, şi deja înţelesesem. 
Găsisem singurul vector care permitea rezumarea 
situaţiei într-o frază. 


18 


Amélie Nothomb 


Această aserţiune era în acelaşi timp frumoasă, simplă, 
poetică şi puţin cam dezamăgitoare, ca toate marile 
adevăruri. 

„Apa fierbe la o sută de grade." Frumuseţe elementară 
a unei fraze, care te cam lasă nesatisfăcut. 

Dar adevărata frumuseţe trebuie să te lase nesatisfăcut: 
ea trebuie să mai lase sufletului o parte din dorinţa lui. 

Sub acest aspect, fraza mea era frumoasă. 

lat-o: „O ţară comunistă este o ţară unde sunt 
ventilatoare". 

Această frază are o structură atât de luminoasă, încât ar 
putea sluji drept exemplu într-un tratat de logică 
vieneză. Dar, dincolo de farmecele ei stilistice, 
aserţiunea frapează prin aceea că este adevărată. 

In aeroportul din Beijing, atunci când m-am trezit nas în 
nas cu un buchet de ventilatoare, acest adevăr mi-a sărit 
în ochi cu inexplicabila evidenţă a revelaţiilor. 

Aceste flori stranii, cu corola pivotantă închisă într-un 
coş pentru salată, nu puteau să nu fie indiciul unui mediu 
neobişnuit. 

In japonia exista aerul condiţionat. Eu nu-mi aminteam 
să fi văzut acolo aceste plante din plastic. 

In ţările comuniste, se putea întâmpla să existe aparatul 
de aer condiţionat, dar el nu funcţiona: era nevoie atunci 
de un ventilator. 

Ulterior, am trăit şi în alte ţări comuniste, Birmania şi 
Laos, care mi-au confirmat convingerile din 1972. 

Eu nu spun că nu vezi niciodată ventilatoare în ţările 
necomuniste, dar ele sunt mult mai rare şi, lucru mai 
subtil, acolo sunt insignifiante. 

Ventilatorul este pentru comunism ceea ce epitetul este 
pentru Homer: Homer nu e singurul scriitor din lume care 
foloseşte epitete. Dar numai sub pana lui epitetele îşi 
dobândesc întregul lor înţeles. 


19 


Sabotaj din iubire 


În 1985, în filmul său Tata e în călătorie de afaceri, 
Kusturica a turnat o scenă de interogatoriu comunist 
care punea faţă-n faţă trei persoane: anchetatorul, 
anchetatul şi un ventilator. În cursul interminabilei 
şedinţe de întrebări şi răspunsuri, capul pivotant al 
aparatului se opreşte, într-un ritm inexorabil când asupra 
anchetatorului, când asupra anchetatului: el 
încremeneşte pe fiecare personaj înainte de a-şi 
parcurge sectorul până la celălalt. Mişcarea aceasta 
absurdă şi oripilantă face ca starea chinuitoare a scenei 
să ajungă la paroxism. 

Pe parcursul întregului interogatoriu, nimic nu se mişcă, 
nici cei doi bărbaţi, nici camera de filmat: nu există decât 
acea mişcare de oscilație a ventilatorului. Fără el, scena 
nu ar atinge niciodată gradul acela de crispare. El joacă 
rolul corului antic, cu mult mai insuportabil însă, 
deoarece el nu emite nici o judecată, nu gândeşte nimic, 
el se mulţumeşte cu faptul de a fi de faţă pentru a se 
face ecou lucrurilor şi pentru a-şi îndeplini, cu o precizie 
infailibilă, sarcina sa de ventilator: eficace şi lipsit de 
opinie, corul la care visează regimurile totalitare. 

Mă îndoiesc însă că girul unui cineast iugoslav, oricât de 
celebru, ar putea fi suficient pentru a convinge de 
pertinenta reflecţiilor mele asupra ventilatoarelor. Asta 
nu are nici o importanţă. Mai există oare minţi destul de 
naive care să-şi închipuie că teoriile există pentru a fi 
crezute? Teoriile sunt bune pentru a-i irita pe filistini, 
pentru a-i seduce pe esteţi şi pentru a-i face pe ceilalţi să 
râdă. 

Principala caracteristică a adevărurilor năucitoare este 
că ele se sustrag oricărei analize. Vialette a scris această 
frază minunată: „Luna iulie este o lună foarte mensuală". 
S-a spus oare vreodată ceva mai adevărat şi mai 
năucitor despre luna iulie? 


20 


Amélie Nothomb 


Astăzi nu mai locuiesc la Beijing şi nu mai am nici cal. 
Am înlocuit Beijingul cu hârtia şi calul, cu cerneala. 
Eroismul meu a devenit subteran. 

Am ştiut întotdeauna că vârsta adultă nu conta: de la 
pubertate încolo, existenţa nu mai e decât un epilog. 

La Beijing, viaţa mea era de o importanţă capitală. 
Omenirea avea nevoie de mine. 

De altfel, eram luminător şi ne aflam în război. 

Armata noastră găsise o nouă formă de agresiune 
împotriva inamicului. 

În fiecare dimineaţă, autorităţile chineze veneau si 
livrau iaurturi naturale locuitorilor din ghetou. Ei lăsau în 
faţa uşilor fiecărui apartament o cutie cu iaurturi 
individuale, aflate în borcănaşe de sticlă şi acoperite cu o 
simplă foiţă de hârtie. Deasupra produsului lactat se afla 
un strat de cheag gălbui. 

În zori, un comando de soldaţi masculini se ducea în 
faţa uşilor apartamentelor est-germane, ridicau 
capacele, beau cheagul si îl înlocuiau cu o doză 
echivalentă dintr-un lichid de aceeaşi culoare furnizat de 
organismul lor. Apoi puneau la loc capacele, prinde orbul, 
scoate-i ochii, şi pe-aci ţi-e drumul. 

Nu am aflat niciodată dacă victimele noastre îşi mâncau 
iaurturile. Totul ne face să credem că da, mai ales că nu 
s-a menţionat nici o plângere. Acele produse lactate 
chinezeşti erau atât de acide, încât anumite gusturi 
bizare puteau foarte bine să treacă neobservate. 

Josnicia acelei manevre ne făcea să râgâim de extaz. Ne 
spuneam că eram nişte scârnăvii. Era un sentiment 
măreț. 


Copiii din Germania de Est erau solizi, curajoşi şi 
puternici. De aceea se mulţumeau doar să ne 


21 


Sabotaj din iubire 


bumbăcească. Genul acesta de ostilităţi părea derizoriu 
în comparaţie cu crimele noastre. 

Noi însă eram nişte ticăloşi de anvergură. Cantitatea de 
muşchi a armatei noastre era ridicolă raportată la cea a 
armatei duşmane, totuşi mai puţin numeroasă, dar noi 
eram cu mult mai răi. 

Atunci când unul dintre noi cădea în mâinile germanilor 
din Est, el scăpa după o oră, plin de cucuie şi de vânătăi. 
Atunci când rolurile se inversau, inamicul o încasa cu 
vârf şi îndesat. 

Mai întâi, tratamentele noastre durau mai mult timp. 
Micul neamţ se bucura de cel puţin o după-amiază de 
distracţie. Uneori chiar de mai mult. 

Pentru început, ne dedam, în prezenţa victimei, la o 
orgie intelectuală privind soarta lui. Vorbeam în franceză, 
iar teutonul nu pricepea o iotă: teama lui era cu atât mai 
mare. Mai ales că sugestiile noastre erau proferate cu 
asemenea jubilaţie şi exaltare pline de cruzime, încât 
chipurile şi glasurile noastre îi puneau în gardă în 
legătură cu ce avea să urmeze. Litota era ceva mai 
prejos de demnitatea noastră: 

- O să-i tăiem... şi... constituia clasica introducere la 
puhoiul nostru verbal. 

(Nu se afla nici o fetiţă printre germanii din Est. E un 
mister pe care nu l-am dezlegat niciodată. Poate că 
părinţii le lăsau în ţară, pe mâinile vreunui antrenor de 
nataţie sau de aruncare a greutăţii.) 

- Cu cuțitul de bucătărie al domnului Chang. 

- Nu! Cu briciul domnului Ziegler. 

- Şi o să-l punem să şi le înghită, tranşa un pragmatic 
care găsea lipsite de importanţă acele complemente 
circumstanţiale. 

- Cu... şi cu... ca garnitură. 

- Foarte încet, relua un amator de adverbe. 


22 


Amélie Nothomb 


- Da. Va trebui să mestece ca lumea, spunea un spirit 
glosator. 

- Şi pe urmă o să-l facem să vomite, profera un 
blasfemator. 

- Asta în nici un caz! Ar vrea el! Trebuie să-i rămână 
totul în burtă, ţipa un altul care avea sentimentul 
sacrului. 

- Ba chiar o să-i punem un dop la..., ca să nu mai iasă 
niciodată, supralicita un confrate care vedea departe. 

- Da, făcu un discipol al Sfântului Matei. 

- N-o să ţină, comentă un filistin pe care nu-l asculta 
nimeni. 

- Cu ciment de la lucrători. Şi o să-i astupăm şi gura, ca 
să nu strige după ajutor. 

- O să-i astupăm totul! exultă un mistic. 

- Cimentul chinezesc e un rahat, observă un expert. 

- Cu atât mai bine. In felul ăsta va fi astupat cu rahat! 
reluă misticul în transă. 

- Dar o să moară, bâigui un nemernic care se credea 
Convenţia de la Geneva. 

- Nu, făcu discipolul Sfântului Matei. 

- O să-l împiedicăm să moară. Ar fi prea uşor. 

- Trebuie să sufere până la capăt! 

- Care capăt? se interesă Convenţia de la Geneva. 

- Păi, sfârşitul. Când o să-l lăsăm să fugă la mămica 
plângând. 

- Ce mutră o să facă maică-sa când o vedea cum i-am 
aranjat odrasla ticăloasă! 

- Asta o s-o înveţe minte să mai aibă copii germani! 

- Singurii germani buni sunt germanii astupaţi cu ciment 
chinezesc. 

Aforismul acesta, îndeajuns de criptic pentru a stârni 
entuziasmul, provocă urlete în adunare. 


23 


Sabotaj din iubire 


- Ne-am înţeles. Dar mai înainte va trebui să-i mai 
smulgem părul, genele şi sprâncenele. 

- Şi unghiile! 

- O să-i smulgem totul! strigă misticul. 

- Şi o să amestecăm totul cu cimentul înainte de a-l 
astupa, ca să fie mai solid. 

- Asta ca să ţină minte altă dată. Aceste exerciţii de stil 
aveau în ele ceva patetic, pentru că, foarte repede, ne- 
am lovit de limitele limbajului, mai ales că aveam destul 
de des câte o victimă capturată: era nevoie de comori de 
imaginaţie pentru a împrospăta supralicitările fără a le 
lua din savoare. 

Trupul având dimensiuni mai restrânse decât 
vocabularul, noi îl exploram pe acesta din urmă cu o 
înverşunare pe care lexicografii ar trebui s-o ia drept 
pildă: 

- Păi astea se mai numesc şi testicule. 

- Sau gonade. 

- Gonade! Ca o grenadă!! 

- O să-i extragem gonadele! 

- O să facem din ele gonadină. 

Eu eram cea care vorbea cel mai puțin în acele turniruri 
în care frazele alergau de la unul la altul întocmai ca 
dihorul din cântec. Ascultam subjugată de atâta elocinţă 
şi de o asemenea cutezanţă întru Rău. 

Oratorii îmi făceau impresia că jonglau în grup cu o 
virtuozitate care avea să dureze până ce un 
neîndemânatic va rata o minge. Astfel că preferam să 
rămân afară din joc şi să urmăresc mişcările rapide ale 
cuvântului. Eu nu ajungeam să vorbesc decât singură, 
atunci când puteam să mă joc cu fraza mea ca o focă la 
circ, ţinând-o sus pe vârful nasului ca pe o minge roşie. 


1 În franceză, grenade - rodie, grenadine - băutură din rodie, de 
unde, mai jos, gonadine (n. tr.). 


24 


Amélie Nothomb 


Bietul nemţişor avusese timp berechet să-şi ude 
pantalonii atunci când armata noastră trecea în sfârşit de 
la teorie la practică. El putuse să audă toate râsetele 
amenințătoare şi toate rafalele de mitralieră ale 
cuvintelor. Adesea, plângea de frică atunci când călăii se 
apropiau de el, spre marea noastră bucurie: 

- Sfrijitură! 

- Gonadă bleagă! 

Dar, vai, tragedia limbajului obligă, lucrurile rămâneau 
mai prejos de cuvinte. lar noi aplicam suplicii foarte puţin 
diversificate. 

În general, acestea se limitau la o imersiune în arma 
secretă. 

Arma secretă comporta, între altele, toată urina noastră, 
cu excepția celei rezervate iaurturilor germane. 
Depuneam un zel exemplar în a nu ne despărţi de acest 
preţios lichid altundeva decât în marea noastră cuvă 
comună. Aceasta era instalată în vârful scării de incendiu 
a celei mai înalte clădiri din ghetou, şi păzită de cei mai 
fioroşi dintre noi. 

(Multă vreme, adulţii sau alţi spectatori s-au întrebat de 
ce erau văzuţi atât de des copii alergând la această 
scară de incendiu, cu un aer chinuit.) 

În această urină din ce în ce mai puţin proaspătă se 
adăuga o bună doză de tuş -tuş de două ori de China. 

Formulă chimică destul de simplă, la urma urmei, care 
producea un elixir verzui cu miresme de amoniac. 

Germanul era înşfăcat strâns de picioare şi de braţe şi 
era scufundat până la fundul vasului. 

Mai apoi ne debarasam de arma secretă, considerând 
că victima îi maculase monstruoasa puritate. Şi 
reîncepeam să adunăm urina până la prizonierul 
următor. 


25 


Sabotaj din iubire 


Dacă ar fi trebuit să-l citesc pe Wittgenstein pe vremea 
aceea, aş fi socotit că era cu totul în afara problemei. 

Şapte propoziţii absconse pentru a explica universul, 
când una singură, şi atât de simplă, ar fi putut prezenta 
întregul sistem! 

Şi nici măcar nu a fost nevoie să meditez pentru a o 
găsi. Şi nici măcar nu a fost nevoie s-o formulez pentru a 
o trăi. Era o certitudine dobândită. În fiecare dimineaţă, 
ea se năştea odată cu mine: 

„Universul există pentru ca eu să exist". 

Părinţii mei, comunismul, rochiile de bumbac, poveştile 
din O mie şi una de nopţi, iaurturile naturale, corpul 
diplomatic, duşmanii, mirosul de la arderea cărămizilor, 
unghiul drept, patinele pentru gheaţă, Chu En Lai, 
ortografia şi Bulevardul Urâţeniei Locuibile: nici una 
dintre aceste enumerări nu era superfluă, pentru că 
toate aceste lucruri existau în vederea existenţei mele. 
Întregul univers ducea la mine. 

China păcătuia prin exces de modestie. Imperiul de 
Mijloc? Era suficient să auzi acest enunţ pentru a-i 
înţelege limitele. China ar fi Mijlocul planetei cu condiţia 
să stea foarte cuminte la locul ei. 

Eu puteam să mă deplasez oriunde doream: centrul de 
gravitație al lumii mă urma îndeaproape. 

Nobleţea înseamnă şi a recunoaşte ceea ce se înţelege 
de la sine. Nu trebuia ascuns faptul că universul se 
pregătise pentru existenţa mea de miliarde de ani. 

Problema existenţei de după mine nu mă preocupa. 
Avea să fie nevoie fără îndoială de câteva miliarde de ani 
în plus pentru ca ultimii exegeţi să încheie glosarea 
cazului meu. Dar acest aspect al problemei era atât de 
puţin important în faţa imediatităţii vertiginoase a zilelor 
mele. Eu lăsam aceste speculaţii în seama glosatorilor 
mei şi a glosatorilor glosatorilor mei. 


26 


Amélie Nothomb 


Prin urmare, Wittgenstein era pe dinafara subiectului. 

El comisese o eroare gravă: scrisese. Adică abdicase din 
capul locului. 

Câtă vreme Împărații chinezi nu scriau, China se afla la 
apogeul apogeului său. Decadenţa a început odată cu 
prima scriere imperială. 

Eu, una, nu scriam. Atunci când ai ventilatoare gigantice 
de impresionat, când ai un cal de îmbătat de iuţeala 
galopului, când ai o armată de luminat, când ai un rang 
de păstrat şi un inamic de umilit, ridici capul sus şi nu 
scrii. 


Şi totuşi, chiar acolo, în inima Cetăţii Ventilatoarelor, a 
început decadenţa mea. 

A început în clipa când am înţeles că centrul universului 
nu eram eu. 

A început în clipa când am fost încântată să descopăr 
cine anume era centrul universului. 

În timpul verii, umblam mereu desculţă. Luminătorii 
conştiincioşi n-ar trebui niciodată să poarte încălţăminte. 
Aşadar, paşii mei în ghetou făceau la fel de puţin 
zgomot ca şi tai chi shuan-ul, disciplină interzisă la acea 
epocă şi pe care câţiva încăpăţânaţi o practicau pe 
ascuns într-o tăcere înspăimântătoare. 

Furişată si solemnă, căutam duşmanul. 

Sanlitun era un loc atât de urât, încât era nevoie deo 
epopee neîntreruptă ca să poţi supravieţui acolo. 

Eu supravieţuiam de minune. Epopeea eram eu însămi. 
O maşină necunoscută se opri în faţa clădirii de alături. 
Era vorba de nişte nou-sosiţi: alţi străini ce trebuiau să 
fie plasați în ghetou, pentru a nu-i contamina pe chinezi. 
Maşina conţinea nişte valize mari şi patru persoane, 
printre care se număra şi centrul universului. 


27 


Sabotaj din iubire 


Centrul universului locuia la patruzeci de metri de mine. 

Centrul universului era de naţionalitate italiană şi se 
numea Elena. 

Elena deveni centrul universului din clipa când 
picioarele ei atinseră solul betonat din Sanlitun. 

Tatăl ei era un italian mărunţel şi agitat. Mama ei era o 
indiancă masivă din Surinam, cu o privire la fel de 
neliniştitoare ca şi Cărarea Luminoasă. 

Elena avea sase ani. Era frumoasă ca un înger care ar 
poza pentru o fotografie artistică. 

Avea ochi întunecaţi, imenşi şi ficşi, pielea de culoarea 
nisipului umed. 

Părul ei, negru ca bachelita, strălucea ca şi cum ar fi 
fost dat cu ceară fir cu fir şi nu se mai termina 
atârnându-i pe spate şi pe fese. 

Năsucul ei încântător i-ar fi putut provoca amnezie chiar 
şi lui Pascal. 

Obrajii ei desenau un oval dumnezeiesc, însă, numai ce- 
i vedeai perfecțiunea gurii, îţi si dădeai seama cât era de 
rea. 

Trupul ei era o chintesenţă a armoniei universale, dens 
şi delicat, având netezimea copilăriei, cu contururi 
anormal de clare, ca şi cum ea s-ar fi străduit să se 
decupeze mai bine decât ceilalţi pe ecranul lumii. 

Descrierea Elenei ar trimite Cântarea Cântărilor în 
categoria inventarelor de măcelărie. 

Dintr-o singură privire, simţeai că a o iubi pe Elena ar fi 
pentru suferinţă ceea ce Grevisse este pentru gramatica 
franceză: un clasic disprețuit şi indispensabil. 

În ziua aceea ea purta o rochie ca-n filme, din broderie 
englezească albă. Eu aş fi murit de ruşine dacă ar fi 
trebuit să mă îmbrac într-o asemenea ţinută. Elena însă 
nu aparţinea sistemului nostru de valori, iar rochia făcea 
din ea un înger în culmea splendorii. 


28 


Amélie Nothomb 


Ea ieşi din maşină si nici nu mă văzu. 

Cam asta a fost politica ei pe parcursul întregului an pe 
care aveam să-l petrecem împreună. 

Urmând pilda mistificărilor după care s-a inspirat, China 
îşi are şi ea legile ei de acelaşi tip. 

Scurtă lecţie de gramatică. 

Este corect să spui: „Am învăţat să citesc în Bulgaria" 
sau: „Am cunoscut-o pe Eulalie în Brazilia". Însă ar fi 
greşit să spui: „Am învăţat să citesc în China" sau: „Am 
cunoscut-o pe Eulalie în China". Se spune: „În China am 
învăţat eu să scriu" sau: „La Beijing am cunoscut-o eu pe 
Eulalie". 

Nimic nu e mai puțin inocent decât sintaxa. 

În cazul de față, se înțelege de la sine că inversarea 
aceasta nu poate să introducă un lucru anodin. 

Prin urmare, nu poţi să spui: „În 1974 mi-am suflat eu 
nasul" sau: „La Beijing mi-am legat eu şireturile la 
pantofi". Sau, dacă o faci, trebuie măcar să adaugi: 
„pentru prima oară", dacă nu, enunţul şchioapătă. 

Consecinţă surprinzătoare: dacă povestirile chinezeşti 
conţin fapte atât de extraordinare, aceasta se întâmplă 
în primul rând din motive gramaticale. 

lar când sintaxa vine în atingere cu mitologia, stilistul nu 
poate decât să se bucure. 

Şi atunci când au fost satisfăcute exigenţele stilistului, 
te poţi avânta să scrii enunţul următor: „În China am 
descoperit eu libertatea". 

Exegeza acestei fraze scandaloase: „În China 
înspăimântătoare a Bandei celor Patru am descoperit eu 
libertatea". 

Exegeza acestei fraze absurde: „În ghetoul-închisoare 
Sanlitun am descoperit eu libertatea". 

Singura scuză pentru o declaraţie atât de şocantă este 
că e adevărată. 


29 


Sabotaj din iubire 


În China aceea de coşmar, străinii adulţi erau 
consternaţi. Ceea ce vedeau îi revolta, ceea ce nu 
vedeau îi revolta şi mai mult. 

Copiii lor, însă, petreceau. 

Suferințele poporului chinez nu-i interesau. 

lar plasarea lor într-un ghetou de beton împreună cu 
alte sute de copii li se părea ceva idilic. 

Pentru mine, chiar mai mult decât pentru alţii, acest 
lucru a însemnat descoperirea libertăţii. Eu tocmai 
petrecusem ani îndelungaţi în Japonia. Am făcut grădiniţa 
în sistemul japonez - cum s-ar spune, în armată. Acasă, 
guvernantele se ocupau foarte mult de mine. 

La Sanlitun, nimeni nu-i supraveghea pe copii. Eram 
atât de numeroşi şi spaţiul era atât de mic, încât lucrul 
acesta nu părea necesar. Şi, printr-un fel de lege 
nescrisă, de îndată ce soseau la Beijing, părinţii îşi lăsau 
progeniturile de capul lor. Serile mergeau cu toţii în vizită 
pentru a nu cădea în depresie şi ne lăsau în legea 
noastră. Cu naivitatea tipică pentru vârsta lor, ei credeau 
că eram obosiţi şi că ne culcam la ora nouă. 

Seară de seară, ne delegam un responsabil care îi 
supraveghea pe adulţi şi care ne dădea de veste când se 
întorceau. Începea atunci o debandadă generală. Copiii 
alergau ca să ajungă în carcerele lor respective, săreau 
în pat îmbrăcaţi şi se prefăceau că dorm. 

Pentru că războiul nu era niciodată atât de frumos ca în 
timpul nopţii. Ţipetele de spaimă ale inamicului răsunau 
mai tare în întuneric, ambuscadele erau mai pline de 
mister, iar rolul meu de luminător îsi dobândea înţelesul 
lui luminos mai profund: pe calul meu care mergea în 
buiestru, mă simţeam ca o torţă vie. Eu nu eram 
Prometeu, eram focul, mă dădeam pe mine însămi la o 
parte şi, în culmea exaltării, observam traseul furişat al 
luminiţei pe fondul beznei imense a zidurilor chinezeşti. 


30 


Amélie Nothomb 


Războiul era cel mai nobil dintre jocuri. Cuvântul suna 
ca un sipet purtând o comoară: îl forţam ca să-l 
deschidem şi strălucirea giuvaerurilor ne ţâşnea în faţă - 
dubloni, perle şi pietre preţioase, dar mai cu seamă 
violenţă  nebunească, riscuri fabuloase, prădăciune, 
teroare fără capăt şi, în sfârşit, diamant al diamantelor, 
abaterea de la norme, libertatea care ne şuiera pe la 
urechi şi făcea din noi nişte titani. 

Mare scofală că nu puteam să ieşim din ghetou! 
Libertatea nu se calcula în metrii pătraţi de care 
dispuneai. Libertatea însemna faptul de a fi, în sfârşit, 
lăsaţi de capul nostru. Adulții nu puteau face un dar mai 
frumos copiilor lor decât să uite de ei. 

Uitaţi de autorităţile chineze şi de autorităţile părinteşti, 
copiii din Sanlitun erau singurii indivizi din toată China 
populară. Dovada acestui fapt este că posedau beţia, 
eroismul şi răutatea sacră caracteristice. 

Să se joace de-a altceva decât de-a războiul ar fi 
însemnat o decădere. 

Acest lucru Elena nu a vrut niciodată să-l înţeleagă. 


Elena nu voia să înţeleagă nimic. 

Incă din prima zi, s-a purtat ca şi cum înţelesese deja 
totul. Şi era foarte convingătoare. Avea opinii şi nu 
încerca niciodată să le dovedească justeţea. Vorbea 
puţin, cu o siguranţă plină de trufie şi dezinvoltură. 

- Nu am chef să mă joc de-a războiul. Nu e ceva 
interesant. 

M-am simţit uşurată că eram singura care auzisem o 
asemenea blasfemie. Aveam să muşamalizez povestea. 
Mai ales nu trebuia ca Aliaţii să aibă motive să gân- 
dească rău despre iubita mea. 

- Războiul e magnific, am rectificat eu. Păru a nu fi auzit. 
Avea darul de a părea 


31 


Sabotaj din iubire 


că nu ascultă. 

Avea tot timpul aerul că nu avea nevoie de nimic si de 
nimeni. 

Trăia ca şi cum îi era cu totul de ajuns să fie cea mai 
frumoasă şi să aibă cele mai lungi plete. 


Eu nu avusesem niciodată un prieten sau o prietenă. 
Nici măcar nu mă gândisem la asta. La ce mi-ar fi slujit 
ei? Eu eram încântată de compania mea. 

Aveam nevoie de părinţi, de inamici şi de tovarăşi de 
arme. într-o mai mică măsură, aveam nevoie de sclavi şi 
de spectatori - chestie de standing. 

Cei care nu aparţineau vreuneia dintre cele cinci 
categorii puteau foarte bine să nu existe. 

Cu atât mai vârtos eventualii prieteni. 

Părinţii mei aveau prieteni. Aceştia erau oameni cu care 
se vizitau pentru a bea împreună nişte alcooluri de toate 
culorile. De parcă nu le puteau bea şi fără ei! 

În afară de asta, prietenii slujeau la vorbit si la ascultat. 
Li se istoriseau nişte poveşti lipsite de semnificaţie, ei 
râdeau foarte tare şi povesteau şi ei altele. Apoi mâncau. 

Uneori, prietenii dansau. Era un spectacol consternant. 

Pe scurt, prietenii erau un soi de oameni cu care te 
întâlneai pentru a adopta, în tovărăşia lor, 
comportamente absurde, chiar groteşti, sau pentru a te 
deda la nişte activităţi normale, dar pentru care nu aveai 
nevoie de ei. 

A avea prieteni era un semn de degenerescentă. 

Fratele meu şi sora mea aveau prieteni. Din partea lor 
era un lucru scuzabil, fiindcă acei oameni erau, de 
asemenea, tovarăşii lor de arme. Prietenia se năştea din 
fraternitatea în luptă. Nu era cazul să roşească din acest 
motiv. 


32 


Amélie Nothomb 


Eu eram luminător. Eu mă războiam de una singură. A 
avea prieteni era o treabă pentru ceilalţi. 

Cât despre iubire, aceasta mă preocupa şi mai puţin. 
Era o bizarerie legată de geografie: poveştile din O mie şi 
una de nopţi semnalau frecvente accese de iubire în 
ţările din Orientul Mijlociu. Eu mă aflam prea la est. 
Contrar celor ce s-ar putea crede, atitudinea mea cu 
privire le celălalt nu ţinea de vanitate. Ea nu era decât 
logică. Universul ducea la mine: nu era vina mea, nu eu 
hotărâsem asta. Era un dat cu care trebuia să mă pun de 
acord. Pentru ce m-aş mai fi împiedicat de nişte prieteni? 
Ei nu aveau de jucat nici un rol în existenţa mea. Eu 
eram centrul universului: ei nu mă puteau plasa mai în 
centru. 

Singura relaţie care conta era cea pe care o aveai cu 
calul tău. 


Întâlnirea mea cu Elena nu a însemnat un transfer al 
puterii - nu aveam nici una şi nici nu-mi păsa de aşa 
ceva -, ci o deplasare intelectuală: de-acum, centrul 
universului se situa în afara mea. lar eu făceam totul 
pentru a mă apropia de el. 

Am descoperit că nu era de ajuns să mă aflu în 
apropierea ei. Trebuia să mai şi însemn ceva în ochii săi. 
Nu era cazul. Eu nu o interesam. La drept vorbind, nimic 
nu părea s-o intereseze. Ea nu privea la nimic şi nu 
spunea nimic. Părea mulţumită că se află înlăuntrul ei 
însăşi. Totuşi, simţeai că se ştia privită şi că asta îi făcea 
plăcere. 

Avea să-mi ia ceva timp pentru a înţelege că un singur 
lucru avea importanţă pentru Elena: să fie privită. 
Aşadar, fără să ştiu, o făceam fericită: o sorbeam din 
ochi. Mi-era cu neputinţă să-mi desprind privirea de la 
ea. Nu mai văzusem niciodată ceva atât de frumos. Era 


33 


Sabotaj din iubire 


pentru prima oară în viaţă că eram izbită de frumuseţea 
cuiva. întâlnisem deja multe persoane frumoase, dar ele 
nu-mi reţinuseră atenţia. Din motive care îmi scapă încă, 
frumuseţea Elenei mă obseda. 

Am iubit-o din prima clipă. Cum să explici astfel de 
lucruri? Nu mă gândisem niciodată să iubesc pe cineva, 
oricine ar fi fost. Nu mă gândisem niciodată că fru- 
museţea cuiva ar fi putut să stârnească un sentiment. Și 
cu toate acestea, totul s-a declanşat în clipa când am 
văzut-o, cu o forţă şi o determinare fără fisură: era cea 
mai frumoasă, aşadar o iubeam, aşadar ea devenea 
centrul universului. 

Misterul se prelungea. înţelegeam că nu mă puteam 
mulţumi cu faptul că o iubesc: mai era nevoie ca şi ea să 
mă iubească. De ce? Aşa stăteau lucrurile. 

Am pus-o la curent fără înconjur. Era firesc că trebuia s- 
o informez neapărat: 

- Trebuie să mă iubeşti. 

Ea catadicsi să mă privească, dar era o privire de care 
mai bine mă lipseam. Avu un mic hohot de râs 
dispreţuitor. Era clar că spusesem o idioţenie. Trebuia să- 
i explic de ce lucrurile nu stăteau tocmai aşa: _ 

- Trebuie să mă iubeşti, fiindcă eu te iubesc. Inţelegi? 

Aveam impresia că, oferindu-i aceste date suplimentare, 
totul avea să reintre în normal. Însă Elena se porni să 
râdă şi mai tare. 

Am simţit deschizându-se o rană nelă- 

murită. 

- De ce râzi? 

Pe un ton sobru, sfidător şi amuzat, ea 

răspunse: 

- Pentru că eşti proastă. 

Aşa a fost primită prima mea declaraţie de dragoste. 


34 


Amélie Nothomb 


Descopeream totul în acelaşi timp: uimire, iubire, 
altruism şi umilinţă. 

Această tetralogie mi-a fost jucată în ordine încă din 
prima zi. Am tras concluzia că trebuie să existe nişte 
legături logice între acele patru accidente. Ar fi fost deci 
mult mai bine să-l fi evitat pe primul, dar era prea târziu. 
Oricum, nu eram sigură că aş fi avut de ales. 

Dar consideram această situaţie regretabilă. Căci ea mă 
făcea, de asemenea, să descopăr suferinţa. Aceasta din 
urmă mi s-a părut nespus de neplăcută. 

Totuşi, nu ajungeam să regret c-o iubeam pe Elena, nici 
să regret că ea exista. N-avea cum să-mi pară rău că se 
întâmpla un asemenea lucru. lar dacă asta se întâmpla, 
înseamnă că era inevitabil s-o iubesc. 

Încă din prima clipă când am iubit-o -vreau să spun 
chiar din prima clipă - m-am gândit că trebuia să fac 
ceva. Laitmotivul acesta s-a impus de la sine şi nu mi-a 
mai dat pace până la sfârşitul acestei iubiri. 

„Trebuie să fac ceva. 

Pentru că o iubesc pe Elena, pentru că e cea mai 
frumoasă, pentru că există pe pământ o persoană demnă 
de atâta venerație, pentru că am întâlnit-o, pentru că - 
chiar dacă ea ignoră acest lucru - este iubita mea, 
trebuie să fac ceva. 

Ceva măreț, ceva superb - ceva demn de ea şi de 
dragostea mea. 

Să ucid un german, de pildă. Dar nu mă vor lăsa s-o fac. 
Victimelor, în cele din urmă, li se dă drumul în viaţă. Incă 
o lovitură a adulţilor şi a Convenţiei de la Geneva. 
Războiul ăsta e măsluit. 

Nu. Ceva ce pot să fac de una singură. Un lucru care s-o 
impresioneze pe Elena." 

Am simţit un bufeu de deznădejde, al cărui efect fu 
acela că mi se muiară picioarele. Am căzut în capul 


35 


Sabotaj din iubire 


oaselor pe beton. Convingerea neputinței mele mă făcea 
incapabilă să schiţez vreo mişcare. 

Doream să nu mă mai mişc niciodată. Doream să fac o 
răceală. Aveam să rămân acolo, şezând pe beton, fără să 
fac nimic, fără să beau, fără să mănânc, până când 
aveam să mor. Aveam să mor foarte repede şi iubita 
mea avea să fie foarte impresionată. 

Nu, asta nu mergea. Aveau să vină să mă ridice cu forţa 
si aveau să mă silească să beau şi să mănânc printr-o 
pâlnie. Adulții urmau să mă facă să par ridicolă. 

Atunci se va întâmpla contrariul. Dacă nu aveam dreptul 
să rămân nemişcată, am să mă mişc. Am să le arăt eu 
lor. 

A trebuit să fac un efort nemaipomenit ca să-mi mişc 
trupul, pe care suferinţa îl preschimbase în piatră. 

Am dat fuga la grajd şi dintr-un salt am fost călare pe 
bidiviu. 

Santinelele mă lăsară să ies fără probleme. 
(Superficialitatea gărzilor chineze mă uimea 
întotdeauna. Eram destul de jignită de faptul că nu eram 
considerată mai suspectă. In cei trei ani cât locuisem în 
Sanlitun, nu am fost percheziţionată niciodată. Era ceva 
putred în sistem.) 

Pe Bulevardul Urâţeniei Locuibile, mi-am lansat calul în 
galopul cel mai ameţitor din istoria vitezei. 

Nimic nu l-ar fi putut opri. N-aş putea spune care era 
mai beat, bidiviul, ori călăreţul. Ne ambalaserăm ca o 
singură fiinţă. Creierul meu străpunse curând zidul 
sunetului. Un hublou al carlingii zbură în ţăndări şi 
interiorul capului meu fu aspirat în exterior într-o 
secundă. Un vid strident îmi umplu craniul şi suferinţa 
mă părăsi în acelaşi timp cu gândirea. 

Calul meu şi cu mine nu mai eram decât un bolid lansat 
în Cetatea Ventilatoarelor. 


36 


Amélie Nothomb 


În vremea aceea aproape că nu existau automobile la 
Beijing. Puteai galopa fără să te opreşti la intersecţii, fără 
să priveşti, fără să stai cu atenţia încordată. 

Cursa mea halucinantă a durat două ore. 

Când am revenit în ghetou, eram complet năucă. 


„Trebuie să fac ceva." Făcusem ceva: mă dizolvasem în 
viteză timp de ore întregi străbătând oraşul. 

Evident, Elena nu ştiuse nimic despre asta. Intr-un fel, 
era chiar mai frumos aşa. 

Nobleţea acestei curse dezinteresate mă umplea de 
orgoliu. Dar a nu-i vorbi Elenei despre orgoliul meu ar fi 
însemnat să irosesc un avantaj. 

A doua zi, m-am dus la ea cu o faţă pătrunsă de 
ezoterism. 

Ea nici nu catadicsi să mă vadă. Asta nu mă neliniştea 
defel. Avea să mă vadă. 

M-am aşezat alături de ea pe zid şi am spus pe un ton 
detaşat: 

- Am un cal. 

Mă privi cu un aer neîncrezător. Exultam. 

- Un cal de pluş? 

- Un cal pe care galopez peste tot. 

- Un cal, aici, la Sanlitun? Unde este? Curiozitatea ei m-a 
încântat. M-am năpustit în grajd şi m-am întors călare pe 
calul meu. 

Dintr-o ochire, iubita mea a înţeles situaţia. 

Ridică din umeri şi spuse cu o indiferenţă totală, fără 
măcar să-mi arunce pomana vreunei ironii: 

- Asta nu-i un cal, e o bicicletă. 

- Este un cal, am asigurat-o eu calmă. Convingerea mea 
senină nu sluji la nimic. Elena nu mai asculta. 

La Beijing, a avea o bicicletă mare şi frumoasă era ceva 
la fel de firesc ca şi a avea picioare. Vehiculul meu 


37 


Sabotaj din iubire 


dobândise în viaţa mea o asemenea dimensiune 
mitologică, încât se ridicase la statutul ecvestru. 

În propriii mei ochi, acest adevăr era atât de bine 
statornicit, încât nu mai avusesem nevoie de nici o 
dovadă pentru a arăta animalul. Nici prin gând nu-mi 
trecuse că Elena ar fi putut să vadă altceva decât un cal. 

E ceva care şi în ziua de astăzi mi se pare abscons. Nu 
trăiam nici o fantasmagorie puerilă, nu-mi făurisem un 
substitut de feerie. Acea bicicletă era un cal, asta era 
situaţia. Nu-mi amintesc de nici un moment în care eu să 
fi hotărât într-un fel sau altul. Calul acela fusese 
dintotdeauna un cal. Nici nu se putea să fie altminteri. 
Acel animal din carne şi sânge făcea parte din realitatea 
obiectivă în aceeaşi măsură ca si ventilatoarele uriaşe pe 
care le priveam drept în faţă în cursul plimbărilor mele. 
Şi cu toată sinceritatea crezusem că şi centrul 
universului va vedea lucrurile ca mine. 

Nu trecuseră decât două zile si această iubire îmi punea 
în pericol universul mental. 

Prin comparaţie, revoluţia coperniciană era doar o 
glumă. Trebuia să rezolv situaţia încăpăţânându-mă. 
Hotărârea mea se putea rezuma într-o propoziţie: „Elena 
este oarbă". 

Singurul mod de a pune capăt suferinţei este să nu mai 
ai decât vid în minte. Singurul mod de a-ţi goli complet 
mintea este să te deplasezi cu cea mai mare viteză 
posibilă, să-ţi lansezi calul în galop, să-ţi apleci fruntea în 
vânt, să nu mai fii decât prelungirea bidiviului tău, cornul 
unicornului, până la încleştarea finală, în care va triumfa 
eterul, în care călăreț şi cal, pierduţi în avântul lor, vor fi 
dezintegraţi şi absorbiți în invizibil, aspiraţi şi pulverizaţi 
de Ventilatoare. 

Elena este oarbă. Calul acesta este un cal. Odată ce 
există eliberare prin viteză şi prin vânt, există şi cal. Eu 


38 


Amélie Nothomb 


numesc cal nu ceea ce are patru picioare şi produce 
băligar, ci ceea ce refuză ţărâna şi mă depărtează de ea, 
ceea ce mă înalţă şi îmi porunceşte să nu cad, ceea ce 
m-ar ucide călcându-mă în picioare dacă aş ceda ispitei 
noroiului, ceea ce îmi face inima să joace şi pântecele să 
necheze, ceea ce mă aruncă într-o iuţeală atât de 
frenetică, încât trebuie să-mi încreţesc pleoapele, fiindcă 
nici lumina cea mai pură nu te poate orbi precum şfichiul 
aerului. 

Eu numesc cal acel loc unic în care e cu putinţă să pierzi 
tot ceea ce te ţine legat, orice gând, orice conştiinţă, 
orice idee de mâine, pentru a nu mai fi decât elan, 
pentru a nu mai fi decât năvală rostogolindu-se. 

Eu numesc cal acel acces la infinit şi numesc cavalcadă 
acel moment în care mă întâlnesc cu mulțimile de 
mongoli, de tătari, de sarazini, de piei-roşii sau cu alţi 
fraţi de galop care au trăit pentru a fi călăreţi, adică 
pentru a fi. 

Eu numesc cavalcadă spiritul care azvârle din cele patru 
potcoave, şi eu ştiu că bicicleta mea are patru potcoave 
şi că dă din copite şi că este un cal. 

Eu îl numesc călăreț pe acela pe care calul său 1-a 
smuls din împotmolire, pe cel pe care calul său 1-a redat 
libertăţii care şuieră pe la urechi. 

lată de ce niciodată un cal nu a meritat în asemenea 
măsură numele de cal precum al meu. 

Dacă Elena nu ar fi fost oarbă, ea ar fi trebuit să vadă că 
acea bicicletă este un cal şi să mă iubească. 


Nu trecuseră decât două zile şi deja fusesem lovită de 
două ori în demnitatea mea. 

Pentru chinezi, a-ţi pierde demnitatea e tot ce poate fi 
mai rău. 


39 


Sabotaj din iubire 


Eu nu eram chinezoaică, dar tot asa gândeam şi eu. 
Această dublă umilire mă descalifica profund. Aveam 
nevoie de o faptă măreaţă pentru a-mi spăla onoarea. 
Dacă nu, Elena nu avea să mă iubească. 

Aşteptam, pusă pe harţă, un prilej. 

Mi-era teamă de ziua a treia. 


De fiecare dată când torturam un nemţişor, drept 
represalii, tabăra adversă îl snopea în bătaie pe unul de- 
ai noştri. De aici răzbunarea ş.a.m.d. 

Din expediţie de pedepsire în expediţie de pedepsire, 
forţele ce se înfruntau au putut să-şi legitimeze toate 
crimele. 

Este ceea ce se numeşte război. 

Râdeam de copiii care încearcă să-şi găsească scuze 
pentru o încăierare smiorcăindu-se: „El a început!" Dar 
nici un conflict adult nu-şi află geneza în altă parte. 

În Sanlitun, Aliaţii erau cei care începuseră. Dar unul 
dintre viciile istoriei este că începuturile se pot situa 
acolo unde se doreşte. 

Germanii din Est nu scăpau niciodată prilejul de a ne 
aminti primul nostru atac în interiorul ghetoului. 

În ce ne priveşte, noi consideram meschine aceste 
limitări geografice. Războiul nu începuse la Beijing în 
1972. Originea lui era europeană şi data din 1939. 

Câţiva intelectuali în devenire au atras atenţia asupra 
faptului că existase armistițiul din 1945. l-am taxat drept 
nişte naivi. În 1945, se petrecuse acelaşi lucru ca şi în 
1918: soldaţii ridicaseră două degete ca să-şi mai tragă 
sufletul. 

Noi ne trăsesem sufletul, iar inamicul nu se schimbase. 
Drept care totul rămăsese ca mai înainte. 

Unul dintre episoadele cele mai teribile ale războiului a 
fost bătălia de la spital şi urmările ei. 


40 


Amélie Nothomb 


Printre secretele militare asupra cărora Aliaţii trebuiau 
să păstreze tăcerea se afla şi spitalul. 

Noi lăsaserăm faimoasa ladă pentru mutatul mobilei pe 
locul ei iniţial. Din exterior, dispozitivul nostru era 
invizibil. 

Regula era că trebuia să se intre în spital cât mai pe 
furiş şi numai câte unul odată. Acest lucru nu punea nici 
o problemă: containerul era aşezat de-a lungul unui zid 
în apropierea cărămidăriei. A te strecura acolo fără să fii 
văzut era - se poate spune o joacă de copil. 

De altfel, nu existau spioni mai slabi decât germanii. Ei 
nu localizaseră nici una dintre bazele noastre. Războiul 
cu ei era foarte uşor de purtat. 

Cu excepţia vreunui turnător, nu aveam a ne teme de 
nimic. Şi era imposibil să existe vreun trădător printre 
noi. Dacă rândurile noastre cuprindeau câţiva laşi, ele nu 
numărau, în schimb, nici un ticălos. 

Căderea în mâinile inamicului se solda cu o bumbăceală 
zdravănă: treceai printr-un moment greu, dar noi îl 
suportam cu toţii. Consideram că astfel de maltratări nu 
constituiau o tortură. Nu ne trecuse niciodată prin minte 
că unul dintre ai noştri ar fi putut trăda un secret militar 
ca să scape de o pedeapsă atât de neînsemnată. 

Şi totuşi asta s-a întâmplat în cele din urmă. 

Elena avea un frate în vârstă de zece ani. În măsura în 
care ea impresiona prin frumuseţe şi trufie, în aceeaşi 
măsură Claudio era incarnarea ridicolului. Nu că ar fi fost 
urât sau diform, dar din cele mai mărunte gesturi ale 
sale se degaja o afectare denotând slăbiciune, o micime 
şi o lipsă de convingere care te enerva din primele 
minute. Pe deasupra, întocmai ca şi sora lui, era mereu 
pus la patru ace, cărarea lui într-o parte era întotdeauna 
fără cusur, părul lui exagerat de pieptănat strălucea de 


41 


Sabotaj din iubire 


curăţenie, iar hainele lui cu dunga călcată păreau scoase 
dintr-un catalog de modă pentru copiii de aparatcici. 

Îl uram cu toţii din aceste excelente motive. 

Cu toate acestea, nu-i puteam refuza înrolarea. Elena 
considera războiul ridicol şi ne privea de sus. Cât despre 
Claudio, acesta a văzut aici un mijloc de integrare socială 
şi s-a prostituat pentru a fi admis printre noi. 

Şi a reuşit. Noi nu puteam risca să ne punem rău cu 
numeroşii noştri soldaţi italieni - printre care şi preţioasa 
Jihan -neacceptându-l pe unul dintre compatrioţii lor. 
Lucrul era cu atât mai enervant, cu cât ei înşişi îl 
detestau pe nou-venit, dar susceptibilitatea lor deborda 
de paradoxuri derutante. 

Nu era nici o problemă. Claudio avea să fie un soldat rău 
şi atâta tot. Armata nu putea fi alcătuită numai din eroi. 

La două săptămâni de la învestirea sa, într-o încăierare, 
fratele Elenei fu capturat de germani. Nu mai văzuserăm 
niciodată pe cineva să se apere atât de prost şi să alerge 
atât de încet. 

La urma urmei, eram încântați. Gândul la loviturile pe 
care avea să le încaseze ne făcea să jubilăm. Incercam o 
adevărată simpatie pentru inamic, cu atât mai mult cu 
cât micul italian era răsfăţat ca nimeni altul, iar mama sa 
îl cocolea din cale-afară. 

Claudio se întoarse şchiopătând. Nu purta nici o urmă 
de lovituri sau alte contuzii. Spuse smiorcăindu-se că 
germanii îi răsuciseră piciorul la 360 de grade. Ne-am 
mirat de aceste noi maniere. 

A doua zi, o ofensivă teutonă transformă spitalul în 
rumeguş, iar fratele Elenei uită să mai şchioapete. 
Înţeleseserăm. Claudio vorbea prost englezeşte, dar 
suficient de bine pentru a trăda. 

(Engleza era limba noastră de comunicare cu inamicul. 
Cum schimburile noastre se limitau în general la lovituri 


42 


Amélie Nothomb 


sau la torturi, nu fuseserăm niciodată puşi în situaţia de 
a ne sluji de această limbă. Toţi Aliaţii vorbeau franceza : 
acest fenomen mi se părea a fi de la sine înţeles.) 
Soldaţii italieni s-au grăbit primii să ceară pedepsirea 
turnătorului. Tocmai ţineam consiliul de război când ni se 
dezvălui amploarea laşităţii lui Claudio: mama sa veni 
personal să ne dea ordinul de a-l cruța pe bietul copilaş. 
„Şi dacă vă atingeţi de un fir de păr din capul lui, am să 
vă trag o bătaie de o s-o ţineţi minte toată viaţa!", ne 
spuse ea cu o privire înfricoşătoare. _ 
Acuzatul fu grațiat, dar deveni simbolul viu al josniciei. Il 
dispreţuiam cum nu se poate mai mult. 


Orice mi se părea nimerit pentru a înnoda legături cu 
Elena. Îi ajunsese, desigur, la urechi povestea prin fratele 
ei şi prin mama sa. l-am povestit versiunea noastră. 
Aerul ei trufaş nu putu ascunde o oarecare durere. O 
înţelegeam: dacă Andre sau Juliette s-ar fi făcut vinovaţi 
de o asemenea mârşăvie, dezonoarea lor s-ar fi răsfrânt 
şi asupra mea. 

Tocmai în această perspectivă îi relatasem Elenei toată 
tărăşenia. Doream să fiu eu aceea care s-o vadă 
vulnerabilă. lar o făptură atât de sublimă nu putea să 
aibă un alt punct slab decât pe fratele ei. 

Se înţelegea de la sine că ea nu avea să se recunoască 
învinsă. 

- Oricum ar fi, războiul e ridicol, zise ea cu disprețul ei 
obişnuit. 

- Ridicol sau nu, Claudio a plâns ca să-i dăm voie să facă 
acest război alături de noi. 

Ea ştia că argumentul meu era imparabil. Nu răspunse 
şi se închise în tăcerea ei suficientă. 

Dar preţ de o clipă o văzusem suferind. Preţ de o 
secundă, ea nu a mai fost de neatins. 


43 


Sabotaj din iubire 


Am simţit acest lucru ca pe o victorie amoroasă 
răvăşitoare. 


În zori, în patul meu, am revăzut în minte scena. 

Mi se părea într-adevăr că atinsesem sublimul. 

Există oare, în cadrul vreunei culturi mondiale, vreun 
episod mitologic de genul: „Îndrăgostitul respins, în 
speranţa de a ajunge la inima iubitei inaccesibile, vine s- 
o anunţe că fratele ei a trădat"? 

După câte cunosc eu, o asemenea scenă nu şi-a aflat 
nicăieri ilustrarea tragică. Marii clasici nu ar fi admis o 
purtare atât de josnică. 

Aspectul demn de dispreţ al acestei atitudini îmi scăpa 
cu totul. Şi chiar dacă aş fi fost conştientă de el, nu cred 
că acest lucru m-ar fi deranjat: iubirea aceea îmi inspira 
o asemenea uitare de sine, încât nu aş fi şovăit să mă 
acopăr de oprobriu. Ce mai conta valoarea mea, de- 
acum înainte? Aceasta nu conta de vreme ce nu eram 
nimic. Câtă vreme fusesem centrul universului, aveam 
un rang de păstrat. În prezent, rangul Elenei era cel 
asupra căruia trebuia să veghez. 

Binecuvântam faptul că exista Claudio. Fără el, nici o 
breşă, nici o cale de acces, dacă nu la inima, măcar la 
onoarea iubitei mele. 

Revedeam scena în minte: eu, venind în faţa 
indiferenţei ei obişnuite. Ea, frumoasă, doar frumoasă, 
necatadicsind să facă altceva decât să fie frumoasă. 

Şi apoi cuvintele de ruşine: fratele tău pe care nu-l 
iubeşti - nu iubeşti pe nimeni, decât pe tine însăţi -, dar 
care este fratele tău, inseparabil de prestigiul tău, fratele 
tău, divina mea, e un netrebnic şi un trădător de primă 
clasă. 

Acel moment infim şi sublim în care am văzut cum, din 
cauza celor pe care ţi le adusesem la cunoştinţă, ceva, în 


44 


Amélie Nothomb 


tine, ceva de nedefinit - şi deci important - se dezvăluise! 

Din cauza mea! 

Scopul meu nu fusese acela de a te face să suferi. De 
altfel, țelul acelei iubiri îmi era necunoscut. Numai că, 
pentru a-mi servi pasiunea, fusese nevoie ca eu să 
stârnesc în tine o emoție adevărată, indiferent care. 

Acea durere de-o clipă din spatele privirii tale, ce 
confirmare pentru mine! 

Revedeam în minte scena folosindu-mă de stop-cadru. 
O transă amoroasă punea stăpânire pe mine. De-acum 
înainte, în ochii Elenei, aveam să fiu cineva. 

Trebuia să continuu tot aşa. Ea avea să mai sufere. 
Eram prea laşă pentru a-i face rău eu însămi, dar aveam 
să mă străduiesc să găsesc toate informaţiile care ar 
putea-o răni şi nu aveam să pierd nici un prilej de a fi cea 
care aduce vestea cea rea. 

Ajungeam să nutresc vise necuviincioase. Mama Elenei 
se sinucidea la volan. 

Ambasadorul Italiei îl degrada pe tatăl ei. Claudio se 
plimba cu pantalonii găuriţi în fund, fără să-şi dea seama, 
şi ajungea de râsul ghetoului. 

Toate catastrofe care se supuneau acestei reguli: să nu 
lovesc niciodată direct persoana Elenei, ci pe cei care 
înseamnă ceva pentru ea. 

În străfundul fiinţei eram vrăjită de aceste fantasme. 
Veneam în faţa iubitei mele, cu un aer teribil de grav, şi 
spuneam rostind cuvintele lent şi solemn: „Elena, mama 
ta a murit" sau „Fratele tău şi-a pierdut onoarea". 

Durerea îţi biciuia chipul: viziune care îmi străpungea 
inima şi care mă făcea să te iubesc şi mai mult. 

Da, iubito, tu suferi din cauza mea, asta nu pentru că 
mie îmi place suferinţa, dacă aş putea să-ţi dăruiesc 
fericire, ar fi mai bine, numai că am înţeles că era cu 
neputinţă, pentru ca eu să fiu în stare să-ţi aduc fericire, 


45 


Sabotaj din iubire 


ar trebui mai întâi ca tu să mă iubeşti, iar tu nu mă 
iubeşti, pe când pentru a-ţi dărui nefericire, nu e necesar 
ca tu să mă iubeşti, şi apoi, pentru a te face fericită, ar 
trebui mai întâi ca tu să fii nefericită - cum să faci fericit 
pe cineva fericit? - deci, trebuie să te fac nefericită 
pentru a avea o şansă de a te face fericită după aceea, 
oricum, ceea ce contează este ca totul să fie din cauza 
mea, iubito, dacă ai putea simţi pentru mine a zecea 
parte din ceea ce simt eu pentru tine, ai fi fericită să 
suferi, la gândul plăcerii pe care mi-o produci tu suferind. 
Leşinam de plăcere. 


A trebuit să ne găsim un nou spital. 

Nu mai putea fi vorba să ne instalăm într-o ladă pentru 
mutat. De fapt, nici nu aveam de ales. A fost inevitabil să 
acordăm îngrijirile medicale în acelaşi loc în care 
pregăteam şi păstram arma secretă. Nu era prea igienic, 
dar China ne obişnuise cu murdăria. 

Paturile făcute din Renmin Ribao au fost aşadar 
reconstituite la ultimul etaj al scării de incendiu a 
imobilului celui mai înalt din Sanlitun. Cuva cu urină 
trona în centrul acestui dormitor acrobatic. 

Germanii fuseseră destul de proşti să ne cruţe rezervele 
de faşă sterilă, de vitamina C şi de supă în plic. Ele au 
fost depozitate în rucsacuri pe care le-am atârnat de 
balustradele scării metalice. Cum ploaia era foarte rară 
la Beijing, dispozitivul nostru nu risca mare lucru. Dar 
această bază secretă devenea mult mai vizibilă. Ar fi fost 
de ajuns ca teutonii să ridice nasul şi să privească atent 
ca să ne repereze. Noi nu am fost niciodată destul de 
stupizi pentru a duce acolo un prizonier: atunci când 
doream să torturăm o victimă, coboram arma secretă. 

Războiul  căpătă atunci o dimensiune politică 
neaşteptată. 


46 


Amélie Nothomb 


într-o dimineaţă, am vrut să urcăm la tabără. Stupoare: 
uşa de acces la scara de incendiu fusese închisă cu un 
lacăt. 

Dar nu a fost greu să stabilim că lacătul nu era german. 
Era chinezesc. 

Aşadar, paza ghetoului ne reperase dispozitivul. Acesta 
le displăcuse atât de mult, încât au luat această măsură 
monstruoasă: condamnarea unei scări de incendiu - 
singura scară de incendiu a celui mai înalt imobil din 
Sanlitun; în caz de incendiu, locatarii săi ar fi fost nevoiţi 
să se arunce pe fereastră. 

Acest scandal ne făcu să exultăm de bucurie. 

Aveam şi de ce. Nu este oare o bucurie nesperată să afli 
că ai un nou duşman? 

Şi ce duşman! China! Traiul în această ţară ne conferea 
deja un titlu de nobleţe. Faptul de a ne lupta cu ea ne 
înălța la rangul de eroi. 

Cândva, aveam să le putem spune descendenților 
noştri, pe tonul sobru al măreției, că ne războiserăm, la 
Beijing, cu germanii şi cu chinezii. Culmea gloriei. 

Ca supliment, această ştire minunată: inamicul nostru 
era idiot. El construia scări de incendiu şi le închidea cu 
lacăte. Această inconsecventă ne încânta. E ca si cum ai 
construi o piscină şi nu ai pune în ea un strop de apă. 

Pe deasupra, am început să sperăm că va veni acel 
incendiu. După anchetă, se va dezvălui întregii lumi 
faptul că poporul chinez condamnase la moarte, ca să 
zicem aşa, sute de străini. Şi pe lângă faptul că am fi 
nişte eroi, am fi si ridicaţi la statutul 

de oprimaţi politici - de martiri internaţionali. Într- 
adevăr, nu ne vom fi pierdut zadarnic timpul în această 
ţară. 


47 


Sabotaj din iubire 


(Eram foarte naivi. În cazul unui incendiu şi al anchetei 
respective, scandalul lacătului ar fi fost cu grijă 
muşamalizat.) 

Se înţelegea de la sine că aveam să ascundem părinţilor 
o afacere atât de suculentă. Dacă ar fi intervenit, n-am 
mai fi avut nici o şansă de a deveni martiri. Şi apoi, 
detestam ca adulţii să se amestece în poveştile noastre. 
Ei făceau ca totul să devină fad. Nu aveau nici urmă de 
simt epic. Nu se gândeau decât la drepturile omului, la 
tenis şi la bridge. Nu păreau să-şi dea seama că, măcar o 
dată în viaţa lor neînsemnată, li se oferea prilejul de a fi 
eroi. 

Culmea vulgarităţii, ei ţineau la viaţă. Şi noi, de altfel, 
dar cu condiţia să-i putem conferi prestigiul nostru, 
sacrificând-o, de pildă, în favoarea unui incendiu ca 
lumea. 

(De fapt, dacă acel incendiu ar fi avut loc, noi am fi 
purtat o parte din responsabilitate, egală cu cea a 
gărzilor chineze. Eram vag conştienţi de acest lucru, fără 
ca aceasta să ne tulbure. în ce mă priveşte, nici nu mă 
sinchiseam, cu atât mai mult cu cât nici Elena, nici 
familia mea nu locuiau în acel imobil.) 

Vestea cea minunată comporta totuşi un inconvenient 
deloc neglijabil: nu mai aveam acces la tabără. 

Insă enunţul problemei îşi avea soluţia sa: lacătul era 
chinezesc. 

O pilă de unghii din metal uşor a fost de ajuns pentru a-l 
distruge. 

Şi pentru ca paznicii să nu se neliniştească, am avut 
prezenţa de spirit să cumpărăm un alt lacăt chinezesc 
identic si intact, pentru care aveam chei, şi să-l punem în 
locul celui vechi. 

Aşadar, în caz de incendiu, noi deveneam principalii 
vinovaţi de crimă, deoarece la urma urmei lacătul nostru 


48 


Amélie Nothomb 


ar fi fost cel care i-ar fi condamnat la moarte pe cei ce ar 
fi încercat să scape fugind. 

Şi de acest lucru eram vag conştienţi. Dar asta nu era o 
problemă. Trăiam la Beijing şi nu la Geneva. Noi nu 
avuseserăm niciodată intenţia de a purta un război curat. 

Noi nu doream în mod deosebit să existe morţi. Dar 
dacă aceştia trebuiau să existe pentru ca războiul să 
continue, ei aveau să existe. 

Oricum, acest soi de consideraţii secundare nu ne 
obseda. 

De minimis non curat praetor. Era normal ca adulţii, 
aceşti copii decăzuţi, interesându-se de aceste chestiuni, 
să piardă un timp căruia, oricum, nu-i puteau da o 
întrebuințare serioasă. 

In ceea ce ne privea, noi aveam un simţ atât de acut al 
valorilor umane, încât nu vorbeam aproape niciodată 
despre cei trecuţi de cincisprezece ani. Ei aparţineau 
unei lumi paralele, cu care noi trăiam în bună înţelegere 
deoarece nu ne intersectam. 

Tot astfel, noi nu abordam nici inepta problemă a 
viitorului nostru. Poate pentru că în mod instinctiv 
aflaserăm singurul răspuns adevărat: „Când voi fi mare, 
mă voi gândi la vremea când eram mic". 

Se înţelegea de la sine că vârsta adultă era dedicată 
copilăriei. Părinţii şi complicii lor se aflau pe pământ 
pentru ca odraslele lor să nu fie nevoite să se îngrijească 
de probleme ancilare ca hrana şi locuinţa -pentru ca ele 
să-şi poată asuma temeinic rolul lor esenţial, acela de a 
fi copii, adică de a fi. Copiii care vorbesc despre viitorul 
lor m-au intrigat întotdeauna. Atunci când mi se punea 
faimoasa întrebare: „Ce vrei să te faci când vei fi mare?", 
eu răspundeam invariabil că aveam „să mă fac" laureat 
al Premiului Nobel pentru medicină sau martir sau 
amândouă deodată. Şi răspundeam foarte rapid, nu 


49 


Sabotaj din iubire 


pentru a impresiona, dimpotrivă: acest răspuns de-a gata 
mă ajuta să scap cât mai grabnic de subiectul acesta 
absurd. 

Mai mult abstract decât absurd: în forul meu lăuntric, 
eram convinsă că nu aveam să devin niciodată adultă. 
Timpul dura prea mult pentru ca acest lucru să se 
întâmple. Aveam şapte ani: acele optzeci şi patru de luni 
îmi păruseră interminabile. Ce lungă era viaţa mea! 
Simplul gând că aş putea să mai trăiesc un număr egal 
de ani îmi provoca ameţeală. Incă şapte ani! Nu. Era prea 
mult. Aveam să mă opresc fără îndoială la zece sau 
unsprezece ani, sătulă până-n gât. Mă simţeam deja 
aproape sătulă, de altfel: mi se întâmplaseră atâtea 
lucruri! 

Prin urmare, atunci când vorbeam despre Premiul meu 
Nobel pentru medicină sau despre martiriu, nu era vorba 
de vanitate: era un răspuns abstract la o întrebare 
abstractă. Şi apoi, eu nu vedeam ceva atât de grandios 
în aceste profesii. 

Singura ocupaţie care îmi inspira un respect veritabil 
era cea de soldat, şi îndeosebi cea de luminător. Culmea 
carierei o trăiam în prezent. După - dacă mai exista un 
după - urma să decad şi să mă mulţumesc cu Nobelul. 
Dar în adâncul meu nu credeam în acest după. 

Această neîncredere era însoţită de alta: atunci când 
adulţii vorbeau despre copilăria lor, nu mă puteam 
împiedica să gândesc că minţeau. Ei nu fuseseră copii. 
Erau adulţi dintotdeauna. Decăderea nu exista, deoarece 
copiii rămâneau copii, tot aşa cum adulţii rămâneau 
adulţi. 

Convingerea aceasta neformulată o păstram în mine. 
Îmi dădeam seama că nu aş fi putut s-o susţin - cu atât 
mai mult credeam în ea. 


50 


Amélie Nothomb 


Elena nu povesti nimănui că bicicleta mea era un cal, 
sau invers. 

Dinspre partea ei, nu a fost semnul unei bunătăţi 
deosebite: însemna doar că eu nu aveam nici o 
importanţă. Ea nu vorbea despre cantităţile neglijabile. 

De altfel, ea vorbea puţin. Şi nu lua niciodată cuvântul 
ea însăşi: se mulțumea să răspundă la întrebările care nu 
i se păreau nedemne de ea. 

- Ce vrei să te faci când vei fi mare? am întrebat-o eu, 
pur şi simplu având chef de-un experiment ştiinţific. 

Nici un răspuns. 

A posteriori, atitudinea ei îmi confirmă convingerea. 
Copiii care găsesc un răspuns la o asemenea întrebare 
sunt fie falşi copii (există mulţi din aceştia), fie copii care 
au o înclinaţie pentru abstract şi speculație pură (era 
cazul meu). 

Elena era un copil adevărat care nu avea o aplecare a 
minţii pentru speculație. Pentru ea, să răspundă la o 
întrebare atât de prostească însemna să se înjosească. 
Fiindcă această întrebare stupidă ar fi echivalat cu a-l 
întreba pe un echilibrist ce-ar face dacă ar fi contabil. 

- De unde ai rochia asta? 

Aici, ea catadicsea să răspundă. Cel mai adesea era: 

- Mama a făcut-o. Ştie să coasă foarte bine. Sau: 

- Mama mi-a cumpărat-o la Torino. Era oraşul de unde 
venea ea. Nici măcar 
Bagdadul nu mi se părea mai extraordinar. 

Ea purta deseori îmbrăcăminte albă. Culoarea asta îi 
venea de minune. 

Părul ei drept era atât de lung, încât, chiar şi împletit, îi 
ajungea până la fese. Mama ei n-ar fi îngăduit niciodată 
unei chinezoaice să se atingă de el: ea era cea care, 
încet, cu migală, întreținea comoara fiicei sale. 


51 


Sabotaj din iubire 


Eu preferam să am o singură codiţă, dar Tre îmi 
împletea cel mai adesea două, cum îşi făcea şi ea. In 
zilele când obţineam codiţa unică, mă simţeam foarte 
elegantă. Aveam cel mai mare respect pentru părul meu 
până a apărut al Elenei: de atunci, al meu mi s-a părut 
trivial. Adevărul acesta îmi sărea în ochi mai cu seamă 
atunci când, din întâmplare, eram pieptănate identic: 
coada mea era lungă şi întunecată, a ei nu se mai 
sfârşea şi strălucea de neagră ce era. 

Elena era cu un an mai mică decât mine şi eu aveam 
cinci centimetri buni mai mult decât ea, dar ea îmi era 
superioară în toate cele, mă depăşea aşa cum depăşea 
universul întreg. Avea atât de puţină nevoie de ceilalţi, 
încât îmi părea mai în vârstă decât mine. 

Putea să petreacă zile întregi măsurând în lung şi-n lat 
spaţiul strâmt al ghetoului, cu paşi mici foarte înceţi. Ea 
privea exact atât cât să vadă că e privită. 

Mă întreb dacă erau copii care să nu o privească. Ea 
inspira admiraţie, respect, încântare şi teamă, pentru că 
era cea mai frumoasă şi pentru că era întotdeauna 
senină, pentru că niciodată nu făcea ea primii paşi în 
contactele umane, pentru că trebuia să-i ieşi înainte 
pentru a intra în universul ei, şi pentru că la urma urmei 
nimeni nu intra în universul ei, care trebuie să fi fost 
alcătuit din lux sfidător, din calm sfidător şi din voluptate 
sfidătoare, şi unde, cu ea însăşi şi numai cu ea, părea să 
se complacă la perfecţie. 


Nimeni nu o privea la fel de mult ca mine. 

Din 1974, multe au fost fiinţele pe care le-am privit 
îndelung, cu aviditate - încât le şi deranjam. 

Dar Elena a fost prima. 

Şi lucrul acesta nu o deranja câtuşi de puţin. 


52, 


Amélie Nothomb 


Ea este cea care m-a învăţat să privesc oamenii. Pentru 
că era frumoasă, şi pentru că părea să pretindă foarte 
tare să fie privită. Pretenţie pe care eu am satisfăcut-o cu 
un zel rar. 

Din cauza ei, eficienţa mea militară a început să scadă. 
Luminătorul lumina mai puţin. Înainte de apariţia ei, îmi 
petreceam tot timpul liber călare, cu depistarea 
inamicului. În prezent, trebuia, de asemenea, să 
consacru multe ore pentru privitul Elenei. Această 
activitate putea fi practicată în şa sau stând în picioare, 
dar tot timpul de la o distanţă respectuoasă. 

Nu mi-ar fi trecut prin minte că o asemenea atitudine ar 
fi putut fi nelalocul ei. Când o vedeam, uitam că exist. 
Această amnezie îndreptăţea comportamentele cele mai 
ciudate. 

Numai noaptea, în pat, îmi aminteam de prezenţa mea. 
Şi atunci sufeream; o iubeam pe Elena şi simţeam că 
această iubire striga ceva. Habar nu aveam despre 
natura acelui ceva. Ştiam că ar fi trebuit măcar ca 
frumoasei să-i pese cât de cât de mine: era prima etapă, 
indispensabilă. Însă ştiam că mai apoi trebuia să existe 
un schimb obscur şi nedefinit. Imi spuneam poveşti - pe 
care unii le-ar putea considera metafore pentru a 
pătrunde acest mister: în acele relatări experimentale, 
iubitei îi era tot timpul îngrozitor de frig. De cele mai 
multe ori, ea apărea culcată pe zăpadă. Era foarte sumar 
îmbrăcată, aproape goală, şi plângea de frig. Zăpada 
juca un rol important. 

Îmi plăcea faptul că-i era atât de frig, fiindcă trebuia s-o 
încălzesc. Imaginaţia mea nu era destul de pertinentă 
pentru a găsi metoda ideală: în schimb, mă delectam 
imaginându-mi - simțind - căldura care năpădea încet şi 
subtil trupul paralizat şi care îi alina muşcăturile produse 
de frig, făcând-o să suspine de o plăcere nemaiîntâlnită. 


53 


Sabotaj din iubire 


Aceste poveşti îmi creau nişte stări atât de minunate, 
încât le credeam supranaturale. Puterea vrajei lor se 
revărsa asupra mea: eram cu siguranţă un medium. 
Deţineam secrete uimitoare şi dacă Elena le-ar putea 
bănui, m-ar iubi. 

Mai rămânea să-i aduc la cunoştinţă acest lucru. 

Am încercat. Tactica mea, de o naivitate năucitoare, 
dovedeşte cât de încredinţată eram de acel supranatural 
fără nume. 

Într-o dimineaţă, i-am ieşit în cale. Purta o rochie 
purpurie, fără mâneci, foarte strânsă în talie şi apoi 
evazată ca un bujor. Frumuseţea şi graţia ei mi-au 
înceţoşat mintea. 

Mi-am amintit, totuşi, ce anume trebuia să-i spun. 

- Elena, eu am o taină. 

Ea catadicsi să mă privească, părând a gândi că un fapt 
divers era întotdeauna bine venit. 

- Un alt cal? întrebă ea cu o ironie reţinută. 

- Nu. O taină adevărată. Un lucru pe care doar eu îl 
cunosc pe lume. 

Nici nu mă îndoiam de asta. 

- Ce anume? 

Mi-am dat seama - dar era deja prea târziu - că eram 
absolut incapabilă să exprim acel lucru. Ce-i puteam 
spune? Nu puteam totuşi să-i vorbesc despre zăpadă şi 
despre suspinele ciudate. 

Era îngrozitor. Ea mă privea şi uite că nu găseam nimic 
de spus. 

Am ieşit din încurcătură printr-o temporizare. 

- Urmează-mă. 

Şi am pornit-o într-o direcţie oarecare, cu un aer 
hotărât, care ascundea doar confuzie şi panică. 

Miracol: ea mă urmă. E adevărat că, din partea ei, nu 
era o concesie extraordinară. Ea îşi petrecea zilele 


54 


Amélie Nothomb 


umblând cu paşi înceţi prin ghetou. Astăzi, se mulțumea 
să facă acest lucru în tovărăşia mea, alături de mine, dar 
la fel de distantă ca de obicei. 

Era foarte greu să mergi atât de încet. Aveam impresia 
că turnam un film cu  încetinitorul. Dar această 
indispoziţie nu era nimic în comparaţie cu teroarea mea 
interioară la gândul că nu aveam nimic, nimic să-i arăt. 
Încercam, cu toate astea, emoția unui triumf văzând-o 
cum merge alături de mine. Nu o mai văzusem mergând 
alături de cineva sau ceva. Părul îi era aranjat într-o 
coadă pornind mai de sus, astfel că profilul ei încântător 
îmi apărea în toată limpezimea lui. 

Dar unde naiba urma s-o duc? Nu exista nici un mister 
în incinta ghetoului, pe care ea îl cunoştea la fel de bine 
ca mine. 

Episodul acela trebuie să fi durat o jumătate de ceas. În 
memoria mea, el ţine o săptămână întreagă. Eu, 
mergând cu o încetineală incredibilă, atât pentru a nu 
mă depărta de Elena, cât şi pentru a întârzia umilinţa 
inevitabilă - acel moment al ruşinii în care aveam să-i 
arăt o gaură în pământ ori o cărămidă spartă, sau mai 
ştiu eu ce altă prostie, şi în care aveam să îndrăznesc să 
spun vreo enormitate de genul: „O! Cineva l-a furat! Cine 
mi-o fi luat sipetul cu smaralde?" Frumoasa avea să-mi 
râdă-n nas. Dizgraţia rânjea din toate părţile. 

Mă făcusem de râs şi totuşi nu reuşeam să-mi găsesc 
vreo vină, fiindcă eu ştiam că taina exista şi că ea era 
mai prețioasă decât sipetul cu smaralde. De-aş fi putut 
găsi cuvintele potrivite pentru a-i spune Elenei sublimul 
acelui mister - despre zăpadă, despre căldura bizară, 
despre deliciile necunoscute, despre surâsurile insolite şi 
despre lucrurile şi mai inexplicabile care urmau să se 
petreacă mai apoi. 


55 


Sabotaj din iubire 


De-aş fi putut măcar s-o las să întrezărească acele 
minuni, ea m-ar fi admirat, apoi m-ar fi iubit, nu mă 
îndoiam. Eram ruptă de ea din pricina cuvintelor. Şi când 
te gândeşti că ar fi fost de-ajuns să găsesc formularea 
potrivită pentru a ajunge la comoară, aşa ca Ali Baba cu 
„Sesam, deschide-te!' Dar marea taină îmi ascundea 
limbajul ei, iar eu nu puteam decât să încetinesc, să 
încetinesc, nutrind vag speranţa în apariţia miraculoasă a 
unui elefant, a unei corăbii înaripate sau a unei centrale 
nucleare în chip de diversiune. 

Răbdarea Elenei vădea lipsa ei de curiozitate - de parcă 
ar fi decretat, dinainte, că taina mea era dezamăgitoare. 
Aproape că-i mulţumeam pentru asta. Din încetineală în 
încetineală, din parcurs absurd în ocol idiot, itinerarul 
meu ne purtă la porţile ghetoului. 

Un val de deznădejde şi de furie era gata să pună 
stăpânire pe mine. Eram pe punctul de a mă arunca la 
pământ urlâna: 

- Taina nu este nicăieri! Nu am cum s-o arăt, nu am nici 
măcar cum să vorbesc despre ea! Şi totuşi ea există! 
Trebuie să crezi pentru că eu o simt în mine şi pentru că 
ea e de o mie de ori mai frumoasă decât ţi-ai putea 
închipui! lar tu trebuie să mă iubeşti pentru că eu sunt 
singura persoană care poartă acel lucru în sine. Nu lăsa 
să treacă pe lângă tine ceva atât de extraordinar cum 
sunt eu ! 

Tocmai atunci Elena mă salvă fără să ştie : 

- Taina ta este cumva afară din Sanlitun? 

Am răspuns da ca să răspund ceva, ştiind prea bine că 
Bulevardul Urâţeniei Locuibile nu putea ascunde nimic 
ce-ar fi putut semăna cu o taină. 

lubita mea se opri pe loc: 

- Atunci cu atât mai rău. Nu am voie să ies din Sanlitun. 


56 


Amélie Nothomb 


- Ah? am făcut eu, cu aerul că nimic nu s-a întâmplat, 
încă nevenindu-mi să cred în salvarea aceasta de ultimă 
clipă. 

- Mama mi-a interzis. Ea zice că chinezii sunt 
primejdioşi. 

Am fost cât pe-aci să strig: „Trăiască rasismul!", dar m- 
am mulţumit să conchid cu ceea ce se impunea: 

- Ce păcat ! De-ai fi putut vedea ce frumoasă e taina ! 
Mallarmé murind nu spusese altceva. Elena ridică din 
umeri şi se depărtă cu paşi înceţi. 

Trebuie să recunosc: din ziua aceea, păstrez o 
recunoştinţă nebună şi nesfârşită comunismului chinez. 


Doi cai părăsiră incinta prin poarta unică şi păzită tot 
timpul. Pe Bulevardul Urâţeniei Locuibile, nu o luară în 
direcţia Pieţei Marelui Ventilator. Se lansară, dimpotrivă, 
spre stânga. Ei părăseau oraşul. 

In Piaţa Marelui Ventilator, era Oraşul Interzis. El era mai 
puţin interzis decât zona rurală. Dar cei doi călăreţi nu 
aveau vârsta interdicţiilor şi ei nu fură opriţi. 

Galopul îi mână departe pe drumul dintre câmpuri. 
Cetatea Ventilatoarelor dispăruse în zare. 

Nu cunoşti cu adevărat tristeţea lumii dacă nu ai văzut 
pământurile din jurul Beijingului. E greu de conceput că 
Imperiul cel mai prestigios din Istorie s-a putut clădi pe o 
asemenea sterilitate. 

Deşertul e ceva frumos. Dar un deşert deghizat în zonă 
rurală e un spectacol penibil. Cele mai mici culturi aveau 
o înfăţişare extenuată. Rarele fiinţe omeneşti 
erau de nevăzut pe acolo, deoarece ele 
îşi construiau cocioabele în găurile din pământ. 

Dacă există pe această planetă un peisaj dezolant, 
acesta este. Cei doi cai tropoteau pe drumul îngust în 
speranţa de a acoperi această linişte de ruine. 


57 


Sabotaj din iubire 


Nu ştiu dacă sora mea ştia că bicicleta ei era un cal; în 
orice caz, nimic din atitudinea ei nu dezminţea acest 
adevăr de legendă. 

Ajunşi la balta înconjurată de orezării, ne opream caii, 
ne scoteam armurile şi plonjam în apa noroioasă. Era 
escapada din zilele de sâmbătă. 

Uneori, un ţăran chinez, cu chipul total golit de expresie, 
venea să privească cele două trupuri albe plutind. 

Cei doi călăreţi ieşeau din apă, îşi îmbrăcau armurile şi 
se aşezau pe pământ. In timp ce bidiviii lor păşteau iarba 
săracă, ei mâncau pişcoturi. 


În septembrie a început şcoala. 

Pentru mine, nu era o noutate. Pentru Elena, era pentru 
prima dată. 

Dar mica şcoală franceză din Beijing nu avea mare lucru 
de-a face cu învăţământul. 

Noi ăştia, copii de toate naţiile - în afară de anglofoni şi 
de germanofoni -, am fi fost foarte miraţi dacă cineva ne- 
ar fi dezvăluit că frecventam acea instituţie cu scopul de 
a învăţa. 

Noi nu băgaserăm de seamă. 

Pentru mine, şcoala era o mare fabrică de mici avioane 
din hârtie. 

In asemenea măsură încât profesorii ne ajutau să le 
confecţionăm. Şi pe bună dreptate: cum ei nu erau nici 
profesori, nici învăţători, asta era aproape tot ce puteau 
să facă. 

Acei oameni de treabă, nişte voluntari, aterizaseră în 
China accidental - fiindcă e permis să considerăm 
accident o sumă atât de importantă de iluzii şi de 
decepţii ulterioare. 


58 


Amélie Nothomb 


De altfel, cu excepţia diplomaților şi sinologilor, toţi 
străinii care rezidau în China la acea epocă se aflau acolo 
din aceleaşi motive „accidentale". 

Şi cum trebuia ca aceşti nefericiţi să facă ceva, odată 
ajunşi la faţa locului, ei aveau „să predea" la mica Şcoală 
franceză din Beijing. 

A fost prima mea şcoală. Acolo am urmat trei ani, 
consideraţi a fi cei mai importanţi. 

Dar, oricât mi-aş scormoni memoria, cred că pur şi 
simplu nu am învăţat nimic, în afară de confecţionarea 
micilor avioane din hârtie. 

Nu era nici o problemă. Ştiam să citesc de la patru ani, 
să scriu de la cinci ani şi puteam să-mi leg singură 
şireturile la pantofi încă din preistorie. Nu mai aveam 
deci nimic de învăţat. 

Profesorilor le revenea o sarcină supraomenească: 
aceea de a-i împiedica pe copii să se ucidă între ei. Şi 
reuşeau. Trebuie deci să-i felicităm pe aceşti oameni 
admirabili şi să înţelegem că, în asemenea condiţii, a-i 
învăţa pe copii alfabetul ar fi constituit un lux bizar, 
pentru idealişti fin de siècle. 

Pentru noi, copiii de toate naţionalităţile, învăţământul 
nu era nimic altceva decât continuarea războiului prin 
aceleaşi mijloace. 

Dar cu o unică diferenţă: în mica şcoală franceză din 
Beijing, nu existau germani. Ei mergeau la Şcoala 
Germaniei de Est. 

Noi rezolvaserăm acest amănunt neplăcut printr-o 
reglementare genială şi cuprinzătoare: la şcoală, 
inamicul era toată lumea. 

Şi cum localul avea dimensiuni foarte reduse, ne 
cotonogeam între noi cu multă uşurinţă: nu era nevoie să 
cauţi inamicul, el se afla pretutindeni, la îndemână, 
expus dinților, picioarelor,  scuipaţilor, unghiilor, 


59 


Sabotaj din iubire 


capetelor, piedicilor, urinei şi vomei. Era de-ajuns să te 
cobori. 

Şcoala aceea era cu atât mai pitorească, cu cât un sfert 
dintre elevii ei nu cunoşteau un cuvânt în franceză, şi nici 
nu avuseseră vreodată intenţia de a învăţa vreunul. 
Părinţii lor îi vârâseră acolo în ţarc pentru că nu ştiau 
într-adevăr unde să-i plaseze şi pentru că doreau să aibă 
linişte pentru a savura, între adulţi, bucuriile regimului la 
putere. 

Aveam astfel, printre noi, mici peruvieni sau alţi 
marţieni, pe care îi torturam pe-ndelete şi ale căror 
urlete de groază erau absolut ininteligibile. Păstrez cele 
mai bune amintiri din Şcoala franceză. 


Şi pentru Elena avea să fie primul an de şcoală. 
Tremuram pentru ea. Adoram acest loc de perdiţie, dar 
gândul că o făptură ca ea s-ar fi putut aventura într-un 
loc atât de primejdios mă îngrozea. Ea, care detesta 
violențele fizice! 

În orice caz, hotărâsem să stâlcesc mutra celui sau celei 
care s-ar fi atins de un singur fir de păr din capul ei. Ar fi 
fost un bun prilej de a mă face remarcată de ea, mai ales 
că eu nu aş fi fost la înălţimea agresorului care m-ar fi 
făcut fărâme şi m-ar fi făcut astfel irezistibilă în ochii 
protejatei mele. 

Nu a fost nevoie de aşa ceva. 

Miracolul se producea oriunde se ducea Elena. Chiar din 
prima zi de şcoală, o sferă de pace, de blândeţe şi de 
curtoazie s-a constituit în jurul dragei mele. Ea putea să 
traverseze bătăliile cele mai sângeroase, sfera o însoțea 
pas cu pas. Era o reacţie universală, firească, instinctivă: 
nimeni nu aducea atingere unei fiinţe superioare şi atât 
de frumoase. 


60 


Amélie Nothomb 


La ora patru, ea se întorcea în ghetou, la fel de curată şi 
de nepătată cum plecase de dimineaţă. 

Atmosfera insurecţională din şcoală nu părea s-o 
incomodeze: ea nici nu o observa. Sau cel puţin se 
prefăcea că nu o observă. În timpul recreaţiilor, ea 
străbătea în lung şi-n lat curticica de pământ cu pasul ei 
încet, părând a fi cu gândurile duse, fericită de 
singurătatea ei. 

Ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat: această 
singurătate nu avea să dureze. 

O frumuseţe atât de trufaşă ca a ei impunea o distanţă 
respectuoasă. Nu mi-aş fi putut închipui vreodată că ar fi 
putut să apară un individ destul de temerar pentru a 
îndrăzni să se apropie de ea. Prin urmare, iubirea 
aceasta mă făcea să cunosc suferinţe de tot felul, dar 
gelozia rămânea exclusă. 

Nu mică mi-a fost stupoarea de a vedea, într-o 
dimineaţă, un băiat plin de haz care povestea o mulţime 
de lucruri micii italience. 

Şi ea se oprise să-l asculte. 

Şi ea îl asculta. Îşi înălţase chipul către cel al băiatului. 
lar ochii şi gura ei erau cele ale unei persoane care 
ascultă. 

Desigur, nu părea plină de entuziasm sau de admiraţie. 
Dar asculta cu adevărat. Catadicsise să acorde atenţie 
cuiva. 

Sub ochii mei, băiatul acela tocmai exista pentru ea. 

Şi el a existat preţ de cel puţin zece minute. 

Si cum el era în aceeaşi clasă cu ea, Dumnezeu ştie cât 
timp a mai existat fără ca eu să ştiu. 

O infamie nemaiîntâlnită. 


Se impun câteva precizări ontologice. 


61 


Sabotaj din iubire 


Până la vârsta de paisprezece ani, eu am împărţit 
omenirea în trei categorii: femeile, fetitele si ridicolii. 
Toate celelalte deosebiri îmi păreau anecdotice: bogaţi 
ori săraci, chinezi ori brazilieni (lăsând deoparte 
germanii), stăpâni ori sclavi, frumoşi sau urâţi, adulţi sau 
bătrâni, aceste distincţii erau desigur importante, dar nu 
afectau esenţa indivizilor. 

Femeile erau persoane indispensabile. Ele pregăteau de 
mâncare, îi îmbrăcau pe copii, îi învățau să-şi lege 
şireturile la pantofi, ele făceau curăţenie, confecţionau 
copii cu ajutorul pântecelui lor, purtau vesminte 
interesante. 

Ridicolii nu slujeau la nimic. Dimineaţa, ridicolii cei mari 
se duceau la „birou“, care era o şcoală pentru adulţi, 
adică un loc inutil. Seara, ei îşi vizitau prietenii -activitate 
puţin onorabilă despre care am vorbit mai înainte. 

De fapt, ridicolii adulţi rămăseseră foarte asemănători 
cu ridicolii copii, cu diferenţa deloc neglijabilă că ei 
pierduseră comoara copilăriei. Insă funcţiile lor nu se 
schimbau deloc şi nici fizicul. 

În schimb, exista o deosebire imensă între femei şi 
fetiţe. În primul rând, ele nu erau de acelaşi sex -o 
singură privire era de-ajuns pentru a înţelege. Şi apoi, 
rolul lor se schimba enorm odată cu vârsta: ele treceau 
de la inutilitatea copilăriei la utilitatea primordială a 
femeilor, pe când ridicolii rămâneau inutili toată viaţa. 

Singurii ridicoli adulţi care serveau la ceva erau cei care 
le imitau pe femei: bucătarii, vânzătorii, profesorii, 
medicii şi muncitorii. 

Întrucât aceste ocupaţii erau în primul rând feminine, 
mai ales aceasta din urmă: pe nenumăratele afişe de 
propagandă care împânzeau Cetatea Ventilatoarelor, 
muncitorii nu ratau niciodată prilejul de a fi nişte 


62 


Amélie Nothomb 


muncitoare, bucălate şi vesele. Ele reparau nişte piloni 
pline de atâta fericire, încât aveau tenul trandafiriu. 

Zona rurală confirma adevărurile oraşului: panourile nu 
arătau decât agricultoare voioase şi de nădejde care 
recoltau nişte snopi în extaz. 

Ridicolii adulţi serveau mai cu seamă ocupaţiilor de 
simulare. Astfel, soldaţii chinezi aflaţi în jurul ghetoului 
se prefăceau a fi primejdioşi, dar nu ucideau pe nimeni. 

Eu simţeam simpatie faţă de ridicoli, cu atât mai mult cu 
cât socoteam că soarta lor era tragică: ei se năşteau 
ridicoli. Ei se năşteau având între picioare acel lucru 
caraghios de care erau din cale-afară de mândri, ceea ce 
îi făcea şi mai ridicoli. 

Deseori, ridicolii copii îmi arătau acel obiect, ceea ce mă 
făcea să râd cu lacrimi de fiecare dată. Reacţia aceasta îi 
lăsa perplecşi. 

Într-o zi nu m-am putut abţine să nu-i spun unuia dintre 
ei, plină de o compasiune sinceră: 

- Sărmanul! 

- De ce? întrebă el înmărmurit. 

- Păi trebuie să fie foarte neplăcut. 

- Ba nu, mă asigură el. 

- Ba da; dovada, când cineva vă loveşte acolo... 

- A, da, însă e practic. 

- Cum? 

- Poţi face pipi stând în picioare. 

- Şi ce-i cu asta? 

- E mai bine. 

- Crezi? 

- Ascultă, ca să faci pipi în iaurturile nemților, trebuie să 
fii băiat. 

Argumentul acesta mă cufundă într-o meditaţie 
profundă. Nu aveam nici o îndoială că trebuia să existe o 


63 


Sabotaj din iubire 


portiţă de scăpare, dar care anume? Aveam s-o aflu ceva 
mai târziu. 

Elita omenirii o constituiau fetiţele. Omenirea exista 
doar pentru ca ele să existe. 

Femeile şi ridicolii erau nişte infirmi. Trupurile lor 
prezentau nişte erori al căror aspect nu putea inspira 
altceva decât râsul. 

Numai fetiţele erau desăvârşite. Nimic nu ieşea în afara 
trupului lor, nici un apendice grotesc, nici alte 
protuberanţe rizibile. Ele erau concepute de minune, 
profilate pentru a nu opune nici o rezistenţă vieţii. 

Ele nu aveau nici o utilitate materială, dar erau mai 
necesare decât oricine, căci ele erau frumuseţea lumii - 
adevărata frumuseţe, cea care este pură uşurinţă de a 
exista, cea în care nimic nu stânjeneşte, în care trupul nu 
e decât fericire din cap până-n picioare. Numai dacă ai 
fost cândva fetiţă poţi să ştii ce deliciu poate fi faptul de 
a avea un trup. 

Ce anume trebuia să fie trupul? Un obiect de plăcere 
pură şi de bucurie pură. 

De îndată ce trupul prezintă ceva jenant - de îndată ce 
trupul te stânjeneşte - s-a terminat. 

Remarc exact în clipa asta că adjectivului lis nu-i 
corespunde nici un substantiv!. Nu e de mirare: 
vocabularul fericirii şi al plăcerii a fost totdeauna cel mai 
sărac, şi asta în toate limbile. 

Fie-mi îngăduit să creez cuvântul „lisitate" pentru a da o 
idee stânjeniţilor de orice natură despre ceea ce poate fi 
un trup fericit. 

Platon consideră trupul ecran, închisoare, şi îi dau de o 
sută de ori dreptate, dar cu excepţia fetiţelor. Dacă 


1 Nu şi în limba română, unde există neted şi netezime. Pentru a 
reda însă ideea autoarei, am folosit barbarismul la îndemână is (din 
fr. lisse) (n. tr.). 

64 


Amélie Nothomb 


Platon ar fi fost cândva o fetiţă, el ar fi ştiut că trupul 
poate să fie exact contrariul - instrumentul tuturor 
libertăţilor, trambulina beţiilor celor mai delicioase, 
şotronul sufletului, jocul de-a capra al ideilor, sipetul 
virtuozităţii şi al vitezei, singura fereastră a bietului 
creier. Dar Platon nu a evocat niciodată fetiţele, cantitate 
neglijabilă în cadrul Cetăţii Ideale. 

Bineînţeles, nu toate fetiţele sunt frumoase. Dar şi 
fetiţele urâte sunt plăcute la vedere. 

lar atunci când o fetiţă este frumoasă, cel mai mare 
poet al Italiei îi dedică întreaga sa operă, un logician 
englez îşi pierde minţile pentru ea, un scriitor rus fuge 
din propria sa ţară pentru a da numele ei unui roman 
primejdios etc. Căci fetiţele te pot duce la nebunie. 

Până la vârsta de paisprezece ani, îmi plăceau femeile, 
îmi plăceau ridicolii, dar mă gândeam că a te îndrăgosti 
de altceva decât de o fetiţă nu avea nici o noimă. 


Prin urmare, atunci când am văzut-o pe Elena acordând 
atenţie unui ridicol, am fost scandalizată. 

Consideram că era admisibil ca ea să nu mă iubească. 
Dar ca ea să prefere în locul meu un ridicol, asta 
depăşea limitele absurdului. 

Oare chiar era oarbă? 

Ea avea totuşi un frate: era imposibil să nu cunoască 
infirmitatea băieţilor. Şi nu se putea îndrăgosti de un 
infirm. 

A iubi un infirm nu putea fi decât un act de compasiune. 
lar compasiunea era ceva străin de Elena. 

Nu înţelegeam. 

Îl iubea oare cu adevărat? Imposibil de aflat. Dar pentru 
el, catadicsea să nu mai umble cu un aer absent, 
catadicsea să se oprească pentru a-l asculta. Niciodată 
nu o văzusem arătând atâta consideraţie faţă de cineva. 


65 


Sabotaj din iubire 


Fenomenul s-a repetat în numeroase recreaţii. Era ceva 
intolerabil. 

Cine naiba era acest mic ridicol? Eu nu-l cunoşteam. 

Am făcut anchetă. Era vorba de un francez de şase ani 
care locuia în Wai Jiao Ta Lu - deci despre asta era vorba: 
dacă ar fi locuit în acelaşi ghetou ca noi, ar fi fost 
culmea. El însă o frecventa pe Elena la şcoală, adică şase 
ore zilnic. Era ceva infernal. 

Se numea Fabrice. Nu auzisem niciodată acest prenume 
şi am decretat din capul locului că nu exista ceva mai 
ridicol. Printr-un spor de ridicol, el avea plete. Era un 
ridicol extrem de ridicol. 

Dar, vai, se părea că eram singura care gândeam astfel. 
Fabrice părea a fi liderul clasei celor mici. 

lubita mea alesese puterea: mi-era ruşine pentru ea. 

Printr-un mecanism straniu, acum o iubeam chiar mai 
mult. 


Nu înţelegeam deloc de ce tatăl meu avea un aer atât 
de chinuit. În Japonia, era jovial. La Beijing, era alt om. 

De pildă, încă de la sosire, făcea nesfârşite demersuri 
pentru a obţine dezvăluirea componenţei guvernului 
chinez. 

Mă întrebam dacă această obsesie era chiar serioasă. 

In ochii lui, în orice caz, era ceva serios. Nici o şansă: de 
fiecare dată când punea această problemă, autorităţile 
chineze răspundeau că era un secret. 

El se revolta în modul cel mai politicos cu putinţă: 

- Dar în nici o ţară din lume nu se ţine ascunsă 
componenţa guvernului! 

Argument ce nu părea să impresioneze autorităţile 
chineze. 

Astfel, diplomaţii aflaţi în post la Beijing erau puşi în 
situaţia de a se adresa unor miniştri fictivi şi fără nume: 


66 


Amélie Nothomb 


exerciţiu interesant care necesita un simţ dezvoltat al 
abstractizării şi o admirabilă îndrăzneală speculativă. 

E cunoscută rugăciunea lui Stendhal: 

- Dumnezeule, dacă exişti, ai milă de sufletul meu, dacă 
am aşa ceva. 

A încerca să comunici cu guvernul chinez era acelaşi 
lucru. 

Dar sistemul instalat era mai subtil decât teologia, prin 
aceea că el deruta fără încetare prin incoerenţa sa; 
astfel, multe comunicate oficiale conţineau fraze de 
genul: „Noua fabrică de textile din comuna... a fost 
recent inaugurată de către tovarăşul ministru al 
Industriei, Cutărescu..." 

Şi toţi diplomaţii de la Beijing se repezeau la ecuaţiile 
lor cu douăzeci de necunoscute şi notau: „La 11 
septembrie 1974, ministrul Industriei este Cutărescu..." 

Puzzle-ul politic putea fi completat încetul cu încetul, 
lună după lună, însă mereu cu o marjă de incertitudine, 
deoarece componenţa guvernului era instabilitatea 
însăşi. Şi după două luni, fără să fii avertizat în vreun fel, 
dădeai peste un comunicat oficial care spunea: „Potrivit 
declaraţiilor tovarăşului ministru al Industriei, Cutărică..." 
Şi totul trebuia luat de la început. 

Cei mai mistici se consolau cu consideraţii care îi făceau 
să viseze: 

- La Beijing, ne va fi dat să înţelegem natura a ceea ce 
anticii numeau deus absconditus. 

Ceilalţi mergeau să joace bridge. 


Pe mine nu mă preocupau aceste lucruri. 

Existau altele mai grave. 

Exista acel Fabrice, al cărui prestigiu sporea văzând cu 
ochii şi faţă de care Elena părea a fi din ce în ce mai 
puţin insensibilă. 


67 


Sabotaj din iubire 


Eu nu-mi puneam problema de a afla ce anume avea 
acel băiat în plus faţă de mine. Ştiam ce anume avea în 
plus faţă de mine. 

Şi tocmai asta mă lăsa perplexă: era oare posibil ca 
Elena să nu considere acel obiect ridicol? Era oare posibil 
ca ea să-l găsească plin de farmec? Totul înclina în acest 
sens. 

La vârsta de paisprezece ani, aveam să-mi schimb şi eu 
opinia asupra acestui subiect, spre marea mea mirare. 

La şapte ani, însă, această înclinaţie mi se părea de 
neconceput. 

Am tras cu groază concluzia că iubita mea îşi pierduse 
judecata. 

Am jucat totul pe-o carte. Luând-o deoparte pe mica 
italiancă, i-am strecurat în ureche de ce infirmitate 
suferea Fabrice. 

Mă privi cu o ilaritate reţinută - şi era limpede că eu, şi 
nu obiectul în chestiune, eram cea care i-o provocam. 
Am înţeles că Elena era irecuperabilă. Mi-am petrecut 
noaptea plângând, nu pentru că eu nu posedam chestia 
aceea, ci pentru că iubita mea avea gusturi proaste. 


La şcoală, un profesor temerar concepu proiectul de a 
ne pune să facem şi altceva decât mici avioane din 
hârtie. 

El reuni cele trei clase mici şi m-am trezit deci laolaltă 
cu Elena şi alaiul ei. 

- Copii, am o idee: vom încerca să scriem împreună o 
poveste. 

Din capul locului, această propunere mi-a stârnit cea 
mai mare neîncredere. Dar am fost singura care am 
reacţionat astfel: ceilalţi exultau. 


68 


Amélie Nothomb 


- Cei care ştiu să scrie vor scrie fiecare o poveste. După 
aceea, o vom alege împreună pe cea mai frumoasă şi 
vom face o carte mare cu desene. 

„E caraghios", m-am gândit eu. 

Acel proiect trebuia să stârnească în nenumăraţii 
analfabeți din clasele mici dorinţa de a învăţa să scrie. 

Dacă tot trebuia să-mi pierd timpul, măcar să aleg o 
poveste care să-mi placă. 

M-am lansat într-o naraţiune toridă. 

O preafrumoasă prinţesă rusoaică (de ce rusoaică? mă 
întreb şi acum) era îngropată goală într-un munte de 
zăpadă. Ea avea un păr negru foarte lung şi ochi adânci, 
care se potriveau bine cu genul ei de suferinţă. Fiindcă 
frigul o făcea să îndure dureri îngrozitoare. Doar capul îi 
ieşea din zăpadă şi ea vedea că nu era în jur nimeni care 
s-o salveze. Lungă descriere a tânguielilor şi chinurilor ei. 
Jubilam. Atunci apărea o altă prinţesă, dea ex machina, 
care o scotea de-acolo şi se apuca să-i încălzească trupul 
îngheţat. Leşinam de voluptate povestind cum anume 
proceda. 

Am predat lucrarea având pe chip o expresie rătăcită. 

Din motive misterioase, lucrarea a dispărut imediat în 
uitare. Învățătorul nici măcar nu a menţionat-o. 

El le-a povestit totuşi pe toate celelalte, în care era 
vorba despre mici purceluşi, despre dalmaţieni, despre 
nasuri care se lungeau când personajul minţea - pe scurt, 
nişte scenarii lăsând impresia de lucruri deja ştiute". 

Spre marea mea ruşine, mărturisesc că am uitat 
povestirea Elenei. 

Însă nu am uitat cine a fost elevul care a câştigat şi prin 
ce demagogie a reuşit acest lucru. 

Prin comparaţie, o campanie electorală românească ar fi 
întruchiparea unui model de onestitate. 


69 


Sabotaj din iubire 


Fabrice - căci, evident, el era - întreprinsese o acţiune 
de binefacere. Asta se petrecea în Africa. Un mic negru, 
văzând cum îi moare familia de foame, pleca în căutarea 
hranei. El ajungea la oraş şi devenea foarte bogat. Zece 
ani mai târziu, se întorcea în sat, îi copleşea pe ai lui cu 
provizii de alimente şi cu cadouri şi construia un spital. 

lată cum prezentase profesorul această povestire 
edificatoare: 

- Am păstrat pentru sfârşit povestirea prietenului nostru 
Fabrice. Nu ştiu care va fi părerea voastră, dar eu pe 
aceasta o prefer. 

Şi el citise lucrarea, care a fost salutată prin manifestări 
de entuziasm ultimul kitsch. 

- Ei bine, cred că suntem cu toţii de aceeaşi părere, 
copii. 

Nici n-am cuvinte să spun în ce hal m-a scârbit această 
manevră. 

Mai întâi, eu găseam saga lui Fabrice neghioabă şi 
tâmpit de naivă. 

„Dar e ceva umanitar!" exclamasem eu în sinea mea 
ascultând-o citită, cu tot atâta consternare cu care aş fi 
putut spune: „Dar asta e propagandă!" 

Apoi, sprijinul spontan al acelui adult mi-a apărut din 
capul locului ca o garanţie a mediocrităţii. 

Impresie pe care a confirmat-o manipularea ideologică 
odioasă care a urmat. 

Restul era pe măsură: vot prin aclamații şi nu prin 
scrutin, triumf al aproximaţiei în estimări etc. 

În sfârşit, clou-ul: chipul învingătorului care a venit pe 
estradă pentru a-i saluta pe alegători şi a-şi expune 
proiectul mai în detaliu. 

Zâmbetul lui calm şi reţinut! 

Tonul lui cretin cu care explica frumoasa lui poveste cu 
înfometați plini de curaj! 


70 


Amélie Nothomb 


Singura care nu a luat parte la hărmălaie a fost Elena, 
dar expresia de mândrie cu care îl privea pe eroul zilei 
spunea mai mult decât orice altă manifestare. 

Sinceră să fiu, faptul că povestirea mea fusese trecută 
sub tăcere abia dacă mă atingea. Nu aveam ambiţii 
decât războinice şi amoroase. Scrisul îl socoteam bun 
pentru alţii. 

În schimb, faptul că infama stupizenie a acelui mic 
ridicol stârnise o asemenea admiraţie mă făcea să vărs. 
Faptul că o enormă parte de gelozie şi de rea-credinţă 
era amestecată cu indignarea mea nu contrazice fondul 
chestiunii: eram dezgustată că era ridicată în slăvi o 
poveste în care bunele sentimente ţineau loc de 
imaginaţie. 

Din ziua aceea, am decretat că literatura era o lume 
putredă. 


Maşinaţiunea se puse în funcţiune. 

Se presupunea că eram patruzeci de copii - trei clase - 
care aveam să lucrăm la acest proiect. 

Ţin să subliniez că istoriografii au fost în număr de cel 
mult treizeci si nouă. Fiindcă eu aş fi preferat mai 
degrabă să crăp decât să contribui, oricât de puţin, la 
această întreprindere, de edificare, populară. 

Dacă îi excludem, de asemenea, pe micii peruvieni sau 
alţi seleniţi care aterizaseră printre noi şi care nu 
pricepeau o iotă în franceză, ajungem la treizeci şi patru. 

Din care trebuie să-i scădem pe eternii adepţi muţi pe 
care-i îndrăgesc toate sistemele, şi a căror tăcere 
îndobitocită ţinea loc de participare. Mai rămân atunci 
douăzeci de istoriografi. 

Din aceştia, Elena, care nu vorbea niciodată, pentru a-şi 
respecta imaginea de sfinx. Nouăsprezece. 


71 


Sabotaj din iubire 


Din care nouă fetiţe îndrăgostite de Fabrice şi care nu 
deschideau gura decât pentru a aproba zgomotos 
sugestiile idolului lor cu plete. Ceea ce reduce efectivul la 
zece. 

Din care patru băieţi care îl aveau pe Fabrice drept 
model, şi a căror acţiune se mărginea la a rămâne cu 
gura căscată de extaz atunci când vorbea el. Şase. 

Din care un român care, foarte oficial, repeta cât îl ţinea 
gura ce mult îi plăcea toată treaba şi cât ar dori să 
participe şi el. Lucru care a constituit singura lui parti- 
cipare. Cinci. 

Din care doi rivali ai lui Fabrice, care se străduiau timid 
să-i contrazică ideile, şi ale căror intervenţii, oricât de 
scurte, erau imediat acoperite de huiduieli. Trei. 

Din care un caz straniu, care nu se exprima niciodată 
decât în play-back. Doi. 

Din care un băiat care se plângea, poate sincer, că nu 
avea nici un atom de imaginaţie. 

Si iată cum rivalul meu a scris de unul singur lucrarea 
noastră colectivă. 

(Aşa cum, de altminteri, este cazul majorităţii lucrărilor 
colective.) 

Şi iată cum cei despre care se preconiza că vor învăţa 
să citească ori să scrie, graţie acestei stimulări, nu au 
învăţat nimic. 

Maşinaţiunea a durat trei luni. 

Procesul fiind în curs, profesorul observă câteva vicii de 
funcţionare a acestei întreprinderi din ce în ce mai puţin 
colective. 

El nu avea totuşi să-şi regrete ideea, căci în cele trei luni 
noi nu am ucis pe nimeni, ceea ce însemna deja un mare 
succes. 

Într-o zi, el avu, cu toate acestea, un acces de furie 
constatând cum caravan-seraiul celor muţi se hipertrofia 


72 


Amélie Nothomb 


văzând cu ochii. Şi ordonă ca toţi cei care nu participau 
la scriere să se apuce de ilustrarea acelei frumoase 
poveşti. 

Aşadar se alcătui o comisie, cuprinzând vreo douăzeci 
de copii care ar fi urmat să deseneze fapta admirabilă a 
eroului. 

Din motive obscure, dar care, la urma urmei, se 
încadrau bine în climatul nutritiv şi plin de voioşie al 
acelui basm umanitar, profesorul decretă că aveam să 
ne executăm capodoperele picturale cu ajutorul unor 
bastonaşe din cartof crud muiate în tuş. 

Sugestie care se dorea fără îndoială avangardistă şi 
care era mai degrabă caraghioasă, cu atât mai mult cu 
cât la 

Beijing preţul cartofilor îl depăşea cu mult pe cel al 
pensulelor. 

Membrii comisiei au fost împărţiţi în artişti pictori şi în 
curăţitori-tăietori de cartofi. Am dat asigurări că nu 
aveam nici un talent şi m-am alăturat curăţitorilor, unde 
am inaugurat, cu o furie ascunsă, multiple tehnici de 
sabotare a cartofilor. Orice mi se părea potrivit pentru a 
rata bastonaşele, tăindu-le prea subţiri sau pieziş, 
ajungând chiar să mănânc tuberculii cruzi pentru a-i face 
să dispară, procedeu eroic la nevoie. 

Nu am pus niciodată piciorul într-un minister al Culturii, 
însă, atunci când încerc să-mi fac o idee, văd clasa din 
Cetatea Ventilatoarelor, cu zece curăţitori de cartofi, 
zece pictori improvizând pete pe hârtie, nouăsprezece 
intelectuali fără utilitate perceptibilă şi un pontif scriind 
de unul singur o mare şi nobilă poveste colectivă. 


Dacă China e aproape absentă din aceste pagini, asta 
nu se datorează faptului că nu mă interesa: nu trebuie să 
fii adult pentru a contracta acel virus care ar merita, 


73 


Sabotaj din iubire 


după caz, numele de sinomanie, de sinolalie, de 
sinopatie, de sinolatrie sau chiar de sinofagie - denumiri 
putând fi modulate în funcţie de uzul pe care subiecţii îl 
dau ţării alese. Abia acum începe să se înţeleagă faptul 
că a te interesa de China înseamnă a te interesa de tine 
însuţi. Din motive foarte ciudate, care ţin fără îndoială de 
imensitatea ei, de vechimea ei, de gradul ei inegal de 
civilizaţie, de orgoliul ei, de rafinamentul ei monstruos, 
de cruzimea ei legendară, de mizeria ei, de paradoxurile 
ei mai insondabile decât în alte părţi, de tăcerea ei, de 
frumuseţea ei mitică, de libertatea de interpretare pe 
care o permite misterul ei, de completudinea ei, de 
reputaţia ei de inteligenţă, de hegemonia ei surdă, de 
permanenţa ei, de pasiunea pe care o stârneşte, în 
sfârşit şi mai cu seamă de necunoaşterea ei - din aceste 
motive prea puţin avuabile deci, tendinţa intimă a 
individului este să se identifice cu China, ba mai rău, să 
vadă în China emanaţia geografică a propriului eu. 

Şi, urmând pilda caselor de toleranţă, unde burghezul 
merge să-şi pună în practică fantasmele cele mai 
ascunse, China devine teritoriul unde e voie să te dedai 
instinctelor celor mai josnice, adică să vorbeşti despre 
tine însuţi. Căci, printr-un travesti destul de comod, a 
vorbi despre China înseamnă aproape întotdeauna a 
vorbi despre sine (excepţiile se numără pe degetele unei 
mâini). De unde pretenţia despre care vorbeam mai 
devreme şi care, sub pretextul unor denigrări sau al unor 
mortificări de tot felul, nu este niciodată îndepărtată de 
persoana întâi singular. 

Copiii sunt chiar mai egocentrici decât adulţii. lată de ce 
China m-a fascinat de îndată ce-am pus piciorul acolo, la 
vârsta de cinci ani. Fiindcă această fantasmă, aflată la 
îndemâna minţilor celor mai simple, nu este gratuită: 
este exact că noi suntem cu toţii chinezi. In diferite 


74 


Amélie Nothomb 


grade, desigur. Fiecare are în sine partea lui de Chină, 
aşa cum fiecare are partea lui de narcisism în privire. 
Orice civilizaţie este o interpretare a universului chinez. 
Printre reţelele de pleonasme, înţelept ar fi să stabilim 
marea axă preistorie-China-civilizaţie, deoarece e cu 
neputinţă să rostim unul dintre aceste trei cuvinte fără a 
le include pe celelalte două. 

Şi, totuşi, China aproape că lipseşte din aceste pagini. S- 
ar putea invoca mai multe argumente admirabile: că ea 
este cu atât mai prezentă, cu cât e mai puţin amintită; că 
este vorba de o naraţiune despre copilărie şi că, într-un 
anume fel, toate copilăriile se desfăşoară în China; că 
Imperiul de Mijloc e o regiune prea intimă a umanului 
pentru ca eu să îndrăznesc a o descrie mai pe larg; că, în 
faţa acestei duble călătorii - copilăria şi China -, cuvintele 
sunt deosebit de plăpânde. Motivele acestea de omitere 
nu ar fi mincinoase şi ar găsi susţinători. 

Eu, însă, le refuz pe toate în numele argumentului celui 
mai regretabil: şi anume că povestea se petrece în 
China, dar cu greu. Mi-ar plăcea de o sută de ori mai 
mult să spun că această naraţiune nu se petrece în China 
- şi s-ar putea enumera nişte motive puternice. Ar fi 
reconfortant să ne imaginăm că ţara aceasta nu mai este 
China, că aceasta din urmă s-a exportat şi că la capătul 
Eurasiei nu mai există decât o enormă naţiune fără 
suflet, fără nume si deci fără o suferinţă reală. Dar vai, 
eu n-aş putea să-mi fac iluzii în această privinţă. Şi în 
ciuda oricărei speranțe, ţara aceea sordidă era 
realmente China. 

Ceea ce pun eu în discuţie este prezenţa străinilor 
acolo. Ar trebui să ne înţelegem în privinţa a ceea ce 
înseamnă „a fi prezent". Desigur, noi locuiam în Beijing; 
dar se poate oare vorbi de prezenţă în China atunci când 
eşti izolat de chinezi cu atâta grijă? Atunci când accesul 


75 


Sabotaj din iubire 


la imensa majoritate a teritoriului e interzis? Atunci când 
contactele cu populaţia sunt imposibile? 

În trei ani, nu am avut o adevărată comunicare umană 
decât cu un singur chinez: era vorba de interpretul 
ambasadei, un om delicat care purta numele neaşteptat 
de Chang. Vorbea o franceză delicioasă şi rafinată, cu 
aproximaţii fonetice fermecătoare: de pildă, în loc să 
spună „dans le passe€!", el zicea „dans l'eau très froide?", 
căci aşa percepuse el cuvântul „autrefois*". Ne-a trebuit 
un oarecare timp pentru a înţelege de ce domnul Chang 
îşi începea atât de des frazele cu „dans l'eau très froide". 
Informaţiile sale privind această apă rece erau, de altfel, 
pasionante şi simţeai cum îl cuprindea nostalgia. Dar tot 
vorbind despre apa foarte rece, domnul Chang a fost luat 
în colimator: de la o zi la alta, a dispărut sau mai degrabă 
s-a evaporat fără a lăsa nici cea mai mică urmă - ca şi 
cum n-ar fi existat niciodată. 

Se pot face orice supoziţii în privinţa a ceea ce i s-a 
întâmplat. 

El a fost înlocuit aproape imediat de o chinezoaică 
ursuză care purta numele neaşteptat de Chang. Dar dacă 
domnul Chang era un domn, ea nu tolera să fie altceva 
decât o tovarăşă; adresările cu „doamnă Chang" sau 
„domnişoară Chang" erau pe dată corectate ca nişte 
grosolane greşeli de gramatică, într-o zi, mama mea a 
întrebat-o: „Tovarăşă Chang, cum se adresau înainte 
chinezii între ei? Exista cumva un echivalent pentru 
«domnule» sau «doamnă»?" 

- Chinezii sunt numiţi tovarăşi, răspunse interpreta, 
implacabilă. 


! În trecut (n. tr.). 
2 În apa foarte rece (n. tr.). 
3 Altădată (n. tr.). 
76 


Amélie Nothomb 


- Da, bineînţeles, insistă naiva de maică-mea. Dar 
înainte, ştiţi... înainte? 

- Nu există „înainte", încheie discuţia tovarăşa Chang, 
mai peremptorie ca niciodată. 

Inţelesesem. 

China nu avea pur şi simplu trecut. 

Nu s-a mai vorbit niciodată despre apa foarte rece. 

Pe stradă, chinezii se depărtau în mare grabă de noi ca 
şi cum am fi fost purtători ai unei maladii contagioase. 
Cât despre servitorii pe care autorităţile îi repartizau 
străinilor, ei întreţineau cu noi raporturi neînchipuit de 
sumare - ceea ce lăsa loc supoziţiei că măcar nu erau 
spioni. 

Bucătarul nostru, care purta numele neaşteptat de 
Chang, se arătă uimitor de uman faţă de noi, fără 
îndoială pentru că avea acces la universul hranei, din 
care China înfometată făcuse valoarea supremă. Chang 
era obsedat de ideea de a-i îndopa pe cei trei copii 
occidentali care îi fuseseră încredinţaţi. El asista la toate 
mesele pe care le luam în absenţa părinţilor, adică la 
aproape toate mesele noastre, şi ne privea cum mâncam 
având o expresie extrem de gravă pe chipul auster, ca şi 
cum problemele cele mai importante ale universului se 
jucau în farfuriile noastre. Nu spunea niciodată nimic, cu 
excepţia acestor două cuvinte: „mult mâncat", formulă 
sacră de care se folosea cu raritatea şi sobrietatea 
incantaţiilor ezoterice. După cum aveam sau nu poftă de 
mâncare, pe trăsăturile chipului său se putea citi 
satisfacția datoriei împlinite sau, dimpotrivă, o anxietate 
dureroasă. Bucătarul Chang ne iubea. Şi dacă ne obliga 
să mâncăm, o făcea fiindcă autorităţile nu-i permiteau 
să-şi exprime în alt chip tandreţea faţă de noi: hrana era 
singurul limbaj autorizat între străini şi chinezi. 


77 


Sabotaj din iubire 


În afară de aceasta, mai existau pieţele unde, călare, 
mergeam să cumpăr caramele, peşti roşii saşii, tuş sau 
alte minunăţii, dar unde comunicarea se limita la 
schimburi pe bani. 

Garantez că asta a fost tot. 

În aceste condiţii, nu pot decât să trag următoarea 
concluzie: această poveste s-a petrecut în China atâta 
cât i s-a permis -adică foarte puţin. 

E o poveste de ghetou. Prin urmare, e povestea unui 
dublu exil: exil în raport cu ţara noastră de baştină 
(pentru mine Japonia, căci eram convinsă că eram 
japoneză), şi exil în raport cu China care ne înconjura, 
dar de care eram izolaţi, în virtutea calităţii noastre de 
oaspeţi profund indezirabili. 

să nu ne lăsăm înşelaţi, la urma urmei: China ocupă în 
aceste pagini acelaşi loc pe care îl ocupă ciuma neagră 
în Decameronul lui Boccaccio; dacă aproape că nu este 
amintită, e din cauză că ea bântuie pretutindeni. 


Elena mi-a rămas mereu inaccesibilă. lar de la apariţia 
lui Fabrice, ea se depărta tot mai mult. 

Nu mai ştiam ce să fac pentru a-i atrage atenţia. Am 
fost ispitită să-i vorbesc despre ventilatoare, dar am 
intuit că ar fi reacţionat la fel ca atunci când îi vorbisem 
despre cal: ar fi ridicat din umeri şi nu m-ar mai fi băgat 
în seamă. 

Binecuvântam soarta care hotărâse ca Fabrice să 
locuiască la Wai Jiao Ta Lu. Şi o binecuvântam pe mama 
iubitei mele care le interzicea copiilor săi să pună piciorul 
afară din Sanlitun. 

Efectiv, deplasarea de la un ghetou la celălalt nu punea 
nici o problemă. Cu bicicleta, îţi lua un sfert de oră. Eu 
făceam deseori naveta pentru că la Wai Jiao Ta Lu exista 
un magazin cu caramele chinezeşti infecte, sută la sută 


78 


Amélie Nothomb 


bacterii, care mi se păreau delicatesele cele mai celeste 
din lumea sublunară. 

Am observat că în trei luni de flirt, Fabrice nu venise 
niciodată la Sanlitun. 

Constatarea aceasta mi-a inspirat o idee pe care o 
speram plină de cruzime. La întoarcerea de la şcoală, am 
întrebat-o pe mica italiancă pe un ton neutru: 

- Fabrice e îndrăgostit de tine? 

- Da, a răspuns ea cu indiferenţă, ca şi cum asta se 
înţelegea de la sine. 

- Dar tu îl iubeşti? 

- Sunt logodnica lui. 

- Logodnica lui! Dar atunci înseamnă că te vezi cu el 
foarte des. 

- În fiecare zi, la şcoală. 

- A, nu, nu în fiecare zi. Nu şi sâmbetele şi duminicile. 

Tăcere distantă. 

- Şi nici serile nu te vezi cu el. Totuşi, logodnicii trebuie 
să se vadă mai ales seara. Ca să meargă la cinema. 

- Nu există cinema la Sanlitun. 

- Există un cinematograf la Alliance française, lângă Wai 
Jiao Ta Lu. 

- Dar mama nu-mi dă voie să ies de aici. 

- Şi de ce nu vine Fabrice să te vadă la Sanlitun? 

Tăcere. 

- Cu bicicleta se face un sfert de oră. Eu merg zilnic 
acolo. 

- Mama zice că e periculos să ies. 

- Ei şi? Lui Fabrice îi e frică? Eu ies în fiecare zi. 

- Părinţii lui nu-l lasă. 

- Şi el îi ascultă? Tăcere. 

- Am să-i cer să vină să ne vedem mâine la Sanlitun. Ai 
să vezi că vine. Face tot ce-i cer. 


79 


Sabotaj din iubire 


- A, nu! Dacă te iubeşte, trebuie să se gândească şi 
singur. Dacă nu, n-are nici o valoare. 

- Mă iubeşte. 

- Atunci de ce nu vine? Tăcere. 

- Poate că Fabrice are o altă logodnică la Wai Jiao Ta Lu, 
am lansat eu în chip de ipoteză. 

Elena râse dispreţuitor. 

- Celelalte fete sunt mult mai puţin frumoase ca mine. 

- Habar nu ai. Ele nu merg toate la Şcoala franceză. 
Englezoaicele, de pildă. 

- Englezoaicele! râse mica italiancă, ca şi cum acest 
simplu enunţ îndepărta orice bănuială. 

- Ei bine, ce-i cu englezoaicele? Există Lady Godiva. 

Elena mă privi cu ochi întrebători. Şi i-am explicat că 
englezoaicele aveau obiceiul să se plimbe călare goale- 
goluţe, înveşmântate doar în părul lor lung. 

- Dar nu există cai în ghetouri, zise ea cu răceală. 

- Dacă tu crezi cumva că asta le deranjează pe 
englezoaice. 

lubita mea o luă din loc cu un pas grăbit. Era prima oară 
că o vedeam mergând repede. 

Chipul ei nu trădase nici o suferinţă, însă eram sigură că 
o atinsesem măcar în orgoliu, dacă nu şi în inimă, a cărei 
existenţă nu mi-a fost niciodată atestată. 

Am simţit că obţinusem un triumf strălucit. 


Nu am aflat nimic despre o eventuală bigamie a rivalului 
meu. 

Tot ce am aflat este că Elena a rupt logodna chiar a 
doua zi. 

Ea făcu acest lucru cu o indiferenţă exemplară. Am fost 
foarte mândră de absenţa la ea a oricărui sentiment. 
Prestigiul seducătorului cu plete primi o lovitură pe 
cinste. 


80 


Amélie Nothomb 


Jubilam. 
Pentru a doua oară am fost  recunoscătoare 
comunismului chinez. 


În preajma iernii, războiul se înteţea. 

Într-adevăr, atunci când gheaţa punea stăpânire pe 
ghetou, ştiam că aveam să fim mobilizați cu toţii, volens 
nolens, ca să spargem cu lovituri de târnăcop oceanele 
de polei care imobilizau vehiculele. 

Trebuia aşadar să ne expectorăm dinainte nivelul de 
agresivitate. 

Nu ne refuzam nimic. 

Eram nemaipomenit de mândri de noul nostru 
detaşament pe care îl numeam „cohorta vomitatorilor". 
Descoperisem că unii dintre noi posedau un har 
deosebit: ursitoarele care se aplecaseră peste leagănele 
lor îi dăruiseră cu capacitatea de a voma aproape la 
dorinţă. 

Era de-ajuns ca stomacul lor să fie încărcat pentru ca el 
să fie în stare să se descarce. 

Aceşti oameni atrăgeau admiraţia. 

Cei mai mulţi dintre ei recurgeau la metoda clasică a 
degetului vârât în gâtlej. Unii însă erau mult mai 
impresionanţi: ei se executau prin simpla putere a 
voinţei. Datorită unei extraordinare pătrunderi spirituale, 
ei aveau acces la centrele emetice din creier: se 
concentrau niţel şi treaba era făcută. 

Întreţinerea cohortei de vomitători o evoca pe aceea a 
unor avioane: trebuia ca ele să poată fi alimentate în 
zbor. Noi înţeleseserăm foarte bine că a voma pe 
stomacul gol nu era ceva raţional. 

Cei mai nefolositori dintre noi au fost însărcinaţi deci cu 
procurarea  carburantului emetic: ei trebuiau să 
şterpelească de la bucătarii chinezi alimente uşor de 


81 


Sabotaj din iubire 


mâncat. Adulții aveau să constate importante dispariţii 
de pişcoturi, de stafide, de Vache qui rit, de lapte 
condensat îndulcit, de ciocolată şi mai ales de ulei şi de 
cafea solubilă - căci noi descoperiserăm piatra filozofală 
a vomatului: un amestec de ulei de salată cu cafea 
solubilă. Acesta ieşea cel mai uşor. 

(Detaliu  emoţionant: nici unul dintre articolele 
menţionate nu era de găsit pe piaţa din Beijing. O dată la 
trei luni, părinţii noştri trebuiau să meargă la Hong Kong 
pentru aprovizionare. Aceste drumuri îi costau scump. 
Noi vomitam deci pe bani mulţi.) 

Criteriul era greutatea: produsele trebuiau să fie uşoare 
la transportat, ceea ce elimina din start toate alimentele 
în borcane de sticlă. Cei care vehiculau atâtea alimente 
erau numiţi „rezervoare". Un vomitător trebuia să fie tot 
timpul escortat de cel puţin un rezervor. Din aceste 
relaţii complementare se puteau naşte prietenii 
frumoase. 

Pentru germani, nu exista tortură mai îngrozitoare. 
Cufundarea în arma secretă îi făcea adesea să plângă, 
însă cu demnitate. Vomitatul le terfelea onoarea: ei urlau 
de groază de îndată ce substanţa îi atingea, ca şi când ar 
fi fost vorba de acid sulfuric, într-o zi, unul dintre ei a fost 
atât de scârbit de această aspersie, încât a vomat el 
însuşi, spre marea noastră bucurie. 

Desigur, sănătatea vomitatorilor se şubrezea foarte 
rapid. Dar acest sacerdoţiu le aducea atâtea laude din 
partea noastră, încât acceptau cu seninătate 
prejudicierea fizică. 

În ochii mei, prestigiul lor era fără egal. Visam să fac 
parte din cohortă. Vai, însă, nu aveam nici una dintre 
calităţile cerute pentru a fi înrolată. Zadarnic înghiţeam 
oribila piatră filozofală, nu reuşeam să obţin rezultatul 
scontat. 


82 


Amélie Nothomb 


Or, eu aveam absolută nevoie de o reuşită răsunătoare. 
In lipsa acesteia, Elena nici nu voia să ştie de mine. 
Mă pregăteam pentru aşa ceva în mare taină. 


Între timp, la şcoală, iubita mea îşi reluase singurătatea 
ambulatorie. _ 

Dar eu ştiam de-acum că nu era inaccesibilă. In 
consecinţă, mă tineam scai de ea în fiecare recreaţie, 
fără să-mi dau seama de prostia unei astfel de metode. 

Mergeam alături de ea vorbindu-i. Ea abia de părea să 
mă audă. Aproape că-mi era totuna: frumuseţea ei 
nemaiîntâlnită mă făcea să nu mai judec. 

Fiindcă Elena era într-adevăr superbă. Graţia ei italiană, 
rafinată de civilizaţie, de eleganţă şi de spirit, se îmbina 
cu sângele amerindian al mamei ei, cu întreg lirismul 
sălbatic al sacrificiilor omeneşti şi cu alte minunate 
barbarii pe care naivitatea mea pitorească le leagă şi 
astăzi de acesta. Privirea frumoasei distila în acelaşi timp 
curara şi pe Rafael: lucru din care puteai să cazi mort pe 
loc. 

lar fetiţa o ştia prea bine. 

În ziua aceea, în curtea şcolii, nu m-am putut împiedica 
să-i spun această mare banalitate care, în gura mea, era 
ceva inedit şi de o sinceritate nemărginită: 

- Eşti atât de frumoasă, încât pentru tine aş face orice. 

- Mi s-a mai spus asta, observă ea cu indiferenţă. 

- Dar în cazul meu e adevărat, am continuat eu, 
conştientă de in cauda venenum-ul subiînţeles din 
răspunsul meu, cu aluzie la recentul caz Fabrice. 

Am fost răsplătită cu o scurtă privire şireată ce părea să 
spună: „Ai impresia că mă răneşti?" 

Fiindcă trebuia să fim de acord: în timp ce francezul 
suferise din cauza rupturii, italianca nu fusese deloc 


83 


Sabotaj din iubire 


afectată, dovedind astfel că ea nu-şi iubise niciodată 
logodnicul. 

- Aşadar, ai face orice pentru mine? reluă ea pe un ton 
amuzat. 

- Da! am zis eu, sperând ca ea să-mi poruncească ce 
era mai rău. 

- Ei bine, vreau să faci de douăzeci de ori înconjurul 
curţii alergând, fără să te opreşti. 

În clipa când a fost rostită, proba mi s-a părut derizorie. 
Am pornit imediat. Alergam ca un bolid, nebună de 
fericire. Entuziasmul meu a început să scadă începând cu 
al zecelea tur. S-a diminuat şi mai mult când am 
constatat că Elena nici nu mă privea, şi pe bună 
dreptate: un ridicol venise să-i vorbească. Mi-am onorat 
totuşi contractul, prea loială (prea nătângă) pentru a 
minţi, apoi am venit în faţa frumoasei şi a terţului. 

- Am terminat, am zis. 

- Ce? catadicsi ea să întrebe. 

- Am făcut douăzeci de tururi ale curţii. 

- Ah. Uitasem. Mai fă-le o dată, nu te-am văzut. 

Am pornit ca din puşcă. Am văzut că nici acum nu mă 
privea. Dar nimic nu mă putea opri. Descopeream că 
eram fericită că alerg: pasiunea mea găsea în viteză o 
manieră nobilă de a se exprima şi, chiar dacă aşteptările 
mele erau înşelate, mă simţeam plină de avânt în 
fervoarea mea. 

- Am terminat din nou. i 

- Bine, a zis ea fără a avea aerul că mă observă. Incă 
douăzeci de tururi. 

Nici ea, nici ridicolul nu păreau măcar să mă observe. 
Alergam. Îmi repetam cu un început de extaz că 
alergam din dragoste. În acelaşi timp, simțeam cum 
astmul pune stăpânire pe mine. Mai rău: îmi aminteam 
că-i spusesem Elenei că eram astmatică. Ea nu ştia ce 


84 


Amélie Nothomb 


era aia şi îi explicasem; mă ascultase cu interes, de data 
aceea. 

Prin urmare, îmi dăduse acel ordin în deplină cunoştinţă 
de cauză. 

După şaizeci de tururi, mă întorc la iubita mea. 

- la-o de la capăt. 

- Ţi-aduci aminte ce ţi-am spus mai demult? am întrebat 
cu timiditate. 

- Ce anume? 

- Astmul. 

- Crezi că ţi-aş cere să alergi, dacă nu mi-aş aminti? 
răspunse ea cu o indiferenţă absolută. 

Subjugată, am pornit din nou. 

Stare secundă. Alergam. Un glas monologa în capul 
meu: „Vrei ca eu să mă sabotez pentru tine? E minunat. 
E ceva demn de tine şi demn de mine. Ai să vezi până 
unde voi merge". 

A sabota era un verb care îşi găsea ecou în mine. Nu 
aveam nici o noţiune de etimologie, dar în verbul „a 
sabota!", eu auzeam copită, iar copite însemnau picioa- 
rele calului meu, însemnau deci picioarele mele 
veritabile. Elena dorea ca eu să mă sabotez pentru ea: 
însemna că dorea ca eu să-mi strivesc fiinţa sub acest 
galop. lar eu alergam închipuindu-mi că solul era trupul 
meu şi că eu îl călcam în picioare pentru a da ascultare 
frumoasei şi că aveam să-l calc în picioare până va intra 
în agonie. Îmi surâdea această perspectivă magnifică şi 
îmi acceleram sabotajul trecând în viteza superioară. 
Rezistenţa mea mă uimea. Bicicleta intensivă - echitaţia 
- îmi dăduse un suflu îndrăcit, în pofida astmului. Asta nu 
mă împiedica să simt cum vine criza. Aerul ajungea din 
ce în ce mai puţin, durerea devenea inumană. 


1 În franceză, saboter, derivat de la sabot - copită, de unde, în 
imaginaţia personajului, a sabota - a călca sub copite etc. (n. tr.). 
85 


Sabotaj din iubire 


Mica italiancă nu avea nici măcar o aruncătură de ochi 
pentru goana mea, dar nimic, nimic pe lumea asta nu m- 
ar fi putut opri. 

Ea se gândise la această încercare pentru că ştia că 
eram astmatică; nici nu ştia cât de judicioasă era 
alegerea sa. Astmul? Un detaliu, simplă defecţiune 
tehnică a trupului meu. Ceea ce conta cu adevărat era 
faptul că ea îmi cerea să alerg. lar viteza era virtutea pe 
care o preţuiam, era blazonul calului meu - viteza pură, 
al cărei scop nu e acela de a câştiga timp, ci de a se 
sustrage timpului şi tuturor vâscozităţilor pe care le 
poartă cu sine durata, de a scăpa din mlaştina gândurilor 
lipsite de bucurie, a trupurilor triste, a vieților obeze şi a 
rumegărilor fără suflu. 

Tu, Elena, erai frumoasa, lenta - poate pentru că tu 
singură îţi puteai permite aceasta. Tu, care mergeai 
mereu la ralanti, parcă pentru a ne lăsa să te admirăm 
mai îndelung, tu, fără să ştii, de bună seamă, îmi 
porunciseşi să fiu eu însămi, adică să nu mai fiu nimic 
altceva decât viteza mea, năucă, bolid beat de propria-i 
goană. 

La al optzeci şi optulea tur, lumina începu să scadă. 
Chipurile copiilor se  întunecară. Ultimul dintre 
ventilatoarele gigantice încetă să funcţioneze. Plămânii 
mei explodară de suferinţă. 

Sincopă. 


Când mi-am recăpătat cunoştinţa, eram în pat, acasă. 
Mama mă întrebă ce se întâmplase. 

- Copiii au spus că nu te mai opreai din alergat. 

- Mă antrenam. 

- Jură-mi că n-ai să mai faci aşa ceva. 

- Nu pot. 

- De ce? 


86 


Amélie Nothomb 


Am sfârşit prin a recunoaşte, din slăbiciune. Doream ca 
măcar o persoană să fie la curent cu eroismul meu. 
Acceptam să mor din dragoste, dar trebuia să se ştie 
acest lucru. 

Mama se lansă atunci într-o explicare a legilor 
universului. Spuse că existau pe pământ persoane foarte 
pline de răutate şi, într-adevăr, foarte seducătoare. Ea 
mă asigura că, dacă doream să mă fac iubită de una 
dintre ele, exista o singură soluţie: trebuia ca şi eu să 
devin foarte rea faţă de aceea. 

- Trebuie să te porţi cu ea aşa cum se poartă şi ea cu 
tine. 

- Dar e imposibil. Ea nu mă iubeşte. 

- Fii ca ea site va iubi. 

Sentința era fără apel. O consideram absurdă: mie îmi 
plăcea ca Elena să nu se poarte ca mine. Ce sens ar fi 
avut o iubire concepută ca o oglindă? Am să încerc totuşi 
tehnica mamei mele, chiar dacă numai cu titlu 
experimental. Eu plecam de la principiul că o persoană 
care mă învățase să-mi leg şireturile la pantofi nu putea 
să vorbească aiurea. 

Împrejurările favorizară această politică nouă. 

În cursul unei bătălii, aliaţii îl capturaseră pe şeful 
armatei germane, un oarecare Werner, pe care nu 
reuşiserăm niciodată să-l prindem până atunci şi care, în 
ochii noştri, era întruchiparea Răului. 

Exaltam. Avea să vadă el acum. Aveau să i se acorde 
onorurile marelui joc. 

Cu alte cuvinte, avea să treacă prin toate cele. 
Generalul fu legat fedeleş şi i se puse un căluş de vată 
muiată. (Muiată în arma secretă, se-nţelege.) 

După două ore de orgie intelectuală amenințătoare cât 
cuprinde, Werner fu mai întâi transportat în vârful scării 
de incendiu şi suspendat în vid timp de un sfert de oră, la 


87 


Sabotaj din iubire 


capătul unei sfori nu prea solide. După felul cum se 
agita, se înţelegea că suferea de un vertij înfiorător. 

Când îl ridicară pe platformă, era vânăt tot. 

Fu coborât apoi pe pământ şi torturat la modul mai 
clasic. Fu cufundat cu totul în arma secretă timp de un 
minut, după care fu lăsat pradă talentelor a cinci 
vomitatori îndopaţi ca lumea. 

Era bine, dar agresivitatea noastră rămânea tot 
flămândă. Nu mai ştiam ce să facem. 

Mi-am zis că acum sosise momentul. 

- Staţi puţin, am murmurat pe un ton atât de solemn, 
încât se făcu tăcere. 

Copiii mă priviră cu o oarecare bunăvoință pentru că eu 
eram bebeluşul armatei. Dar ceea ce am făcut mă înălţă 
la rangul de monstru războinic. 

M-am apropiat de capul generalului german. 

Am anunţat, întocmai ca un muzician care ar preciza 
„allegro ma non troppo" înaintea unei bucăţi muzicale: 

- Din picioare şi fără mâini. 

Vocea mea fusese la fel de sobră ca aceea a Elenei. 

Şi am procedat după cum promisesem, exact între cei 
doi ochi ai lui Werner, care se holbară de umilinţă. 

Un murmur îngheţat străbătu adunarea. Nu se mai 
văzuse aşa ceva. 

M-am depărtat cu paşi lenți. Pe chipul meu nu se citea 
nimic. Deliram de orgoliu. 

Mă simţeam lovită de glorie precum alţii de trăsnet. 
Cele mai mărunte gesturi ale mele mi se păreau auguste. 
Aveam impresia că trăiesc un marş triumfal. Măsuram 
cerul Beijingului cu trufie. Calul meu avea să fie mulţumit 
de mine. 

Era noapte. Au lăsat-o moartă cu neamţul. Aliaţii îl 
uitaseră din cauza gestului meu minunat. 


88 


Amélie Nothomb 


A doua zi dimineaţa, părinţii săi îl găsiră. Hainele şi 
părul lui muiate în arma secretă îngheţaseră, ca şi 
valurile de vomă. 

Copilul contractă o bronșită zdravănă. 

Şi asta nu fu nimic în comparaţie cu daunele morale pe 
care le suferise. A existat chiar un element din 
povestirea lui care i-a făcut pe ai săi să creadă că îşi 
pierduse minţile. 

La Sanlitun, tensiunea Est-Vest era la culme. 

Mândria mea nu mai cunoştea margini. 


La Şcoala franceză, faima mea se răspândi asemenea 
unei dâre de praf de puşcă. 

Nu trecuse decât o săptămână de când căzusem în 
sincopă. lar în prezent, lumea descoperea talentele mele 
de monstru. Nu mai exista îndoială, eram cineva. 

lubita mea a aflat si ea. 

Conform instrucţiunilor, mă prefăceam că nu-mi mai 
păsa de existenţa ei. 

Intr-o zi, în curte, ea se apropie de mine - miracol fără 
precedent. 

Mă întrebă cu o vagă perplexitate: 

- E adevărat ce se spune? 

- Ce anume se spune? am făcut eu, fără ca măcar s-o 
privesc. 

- Că o faci stând în picioare, fără mâini, şi că poţi să 
ocheşti? 

- E adevărat, am răspuns eu cu dispreţ, ca şi cum era 
vorba de un lucru foarte obişnuit. 

Şi am continuat să merg cu paşi lenți, fără a mai adăuga 
un cuvânt. 

Simularea acelei indiferenţe a constituit o grea 
încercare pentru mine, dar procedeul se dovedea a fi 
atât de eficace, încât îmi dădea curaj să continuu. 


89 


Sabotaj din iubire 


Se aşternu zăpada. 


Era a treia mea iarnă în ţara Ventilatoarelor. Ca de 
obicei, nasul meu se transforma în Dama cu cameilii, 
scuipând sânge cu mare risipă. 

Zăpada era singurul lucru care putea să ascundă 
urâţenia Beijingului. Şi ea reuşea s-o facă în cursul 
primelor zece ore de viaţă. Betonul chinezesc, cel mai 
înfiorător beton din lume, dispărea sub albul uluitor care 
contopea totul. El contopea şi cerul cu pământul: graţie 
albului desăvârşit, era cu putinţă să-ţi imaginezi că 
imense parcele de neant năpădiseră bucăţi din oraş - iar 
la Beijing, neantul, departe de a fi ce poate fi mai rău, 
avea un rol izbăvitor. 

Prin această suprapunere efemeră de gol şi de plin, 
Sanlitun dobândea aparente de stampă. 

Aproape că te-ai fi putut crede în China. 


După zece ore, contaminarea se inversa. 

Culoarea betonului ieşea la iveală pe zăpadă, urâţenia 
ieşea la iveală peste frumuseţe. 

Şi totul reintra în normal. 

Noile zăpezi nu puteau schimba nimic. E izbitor să 
constaţi cum urâţenia e mereu cea mai tare: aşadar, abia 
aterizaţi pe solul Beijingului, fulgii noi deveneau imediat 
hidoşi. 

Nu-mi plac metaforele. De aceea n-am să spun că 
zăpada citadină e o metaforă a vieţii. Nu am să spun 
acest lucru deoarece nu e nevoie: toată lumea a înțeles- 
O. 
Într-o zi, voi scrie o carte groasă care se va numi 
Zăpada de la oraş. Va fi cartea cea mai tristă din istoria 
cărților. Dar nu, n-am s-o scriu. La ce bun să relatezi 
nişte orori pe care toată lumea le cunoaşte? 


90 


Amélie Nothomb 


Atunci, mai bine să spun ce am pe suflet o dată pentru 

totdeauna: faptul că un lucru atât de încântător, atât de 
pufos, atât de plăcut, atât de învârtejit, atât de uşor ca 
zăpada se poate transforma atât de repede în contrariul 
său - un talmeş-balmeş cenuşiu, lipicios, îngheţat, greu, 
zgrunţuros - este o porcărie de pe urma căreia nu-mi mai 
revin. 

La Beijing, detestam iarna. Spargerea cu târnăcopul şi 
cu ranga a stratului gros de zăpadă îngheţată care bloca 
ghetoul îmi displăcea în mod funciar. 

Şi ceilalţi copii scoşi la muncă gândeau ca şi mine. 

Războiul era suspendat până la dezgheţ - ceea ce poate 
să pară paradoxal. 

Ca să ne despăgubească pentru acele munci de 
săpători, adulţii ne duceau să patinăm duminica pe lacul 
Palatului de Vară: acele expediţii mi se păreau prea 
frumoase pentru a fi adevărate. Imensa apă îngheţată 
care reflecta lumina boreală şi care urla de zgomotele 
teribile de sub patine îmi provoca un asemenea extaz, 
încât aveam dureri de cap. Nu aveam imunitate care să 
mă apere în faţa frumuseţii. 

In celelalte zile, imediat ce veneam de la şcoală, la 
târnăcop şi lopată. 

Toţi copiii erau prinşi în această activitate. 

Cu două excepţii, şi nu dintre cele mai neînsemnate: 
foarte preţioşii Claudio şi Elena. 

Mama lor decretase că micuţii ei erau prea firavi pentru 
o muncă atât de aspră. 

În cazul frumoasei, nimeni nu a protestat. 

Dar scutirea fratelui mai mare i-a sporit şi mai mult 
impopularitatea. 

Infăşurată într-un palton vechi şi cu o căciulă 
chinezească din piele de capră, mă străduiam şi eu să 
sparg gheaţa. Cum Sanlitun semăna până la confuzie cu 


91 


Sabotaj din iubire 


un penitenciar, aveam impresia că sunt condamnată la 
muncă forţată. 

Mai târziu, atunci când aveam să fiu laureată a 
Premiului Nobel pentru medicină sau martiră, aveam să 
povestesc cum, ca urmare a unor fapte de arme, 
ispăşisem o condamnare la ocna din Beijing. 

Nu-mi mai lipsea decât ghiuleaua de picior. 

Apariție: o făptură delicată purtând o pelerină albă veni 
în faţa mea. Părul ei negru, foarte lung şi lăsat liber, 
ieşea de sub o mică beretă din fetru alb. 

Era atât de frumoasă, încât am crezut că leşin, ceea ce 
ar fi fost o soluţie avantajoasă. 

Dar consemnul nu se schimbase. M-am prefăcut că n-o 
văd şi am tras o lovitură zdravănă de târnăcop în zăpada 
îngheţată. 

- Mă plictisesc. Vino să te joci cu mine. Avea într-adevăr 
un glăscior de hermină. 

- Nu vezi că am de lucru? am răspuns eu cât se poate 
de nepoliticos. 

- Sunt destui alţi copii care să lucreze, zise ea arătând 
mulţimea de puştani care râcâiau gheaţa în jurul meu. 

- Eu nu sunt o mironosiţă. Mie mi-ar fi ruşine să stau 
degeaba. 

Mi-era mai degrabă ruşine să spun un asemenea lucru, 
dar aşa era consemnul. Tăcere. Mi-am reluat munca mea 
grea. Elena realiză atunci o lovitură de teatru. 

- Dă-mi târnăcopul, spuse ea. Năucită, am privit-o fără 
să spun nimic. Îmi luă târnăcopul, îl ridică în aer cu preţul 
unui efort patetic şi îl propti în pământ. Apoi se prefăcu 
că vrea s-o ia de la capăt. 

Aveam impresia că nu mai văzusem niciodată un 
asemenea sacrilegiu insuportabil. 

l-am smuls unealta şi i-am poruncit pe un ton foarte 
aspru: 


92 


Amélie Nothomb 


- Nu! Tunul! 

- De ce? întrebă hermina cu o expresie angelică. 

Nu am răspuns nimic şi mi-am reluat lucrul, cu ochii în 
pământ. 

lubita mea se depărtă cu paşi lenți, foarte conştientă că 
marcase un punct. 


Şcoala făcea ca războiul să fie si mai catartic. 

Războiul servea la distrugerea inamicului şi nu la 
propria noastră distrugere. 

Şcoala servea la reglarea conturilor cu aliaţii. 

Aşadar, războiul servea la golirea agresivităţii secretate 
de viaţă. 

lar şcoala servea la epurarea agresivităţii secretate de 
război. 

Prin mijlocirea căruia eram foarte fericiţi. 

Însă afacerea Werner a produs agitaţie printre adulţi. 

Părinţii din Germania de Est au adus la cunoştinţa 
părinţilor Aliaților că, de data aceasta, copiii lor 
merseseră prea departe. 

Întrucât nu puteau să pretindă pedepsirea vinovaţilor, ei 
cereau cu fermitate încheierea unui armistițiu. Neînche- 
ierea acestuia ar fi atras „represalii diplomatice". 

Părinţii noştri le-au dat imediat dreptate. Ne-a fost 
ruşine pentru ei. 

O delegaţie adultă veni să-i admonesteze pe generalii 
noştri. Ea declară că războiul rece nu era compatibil cu 
războiul nostru fierbinte. Trebuia să încetăm. 

Nu mai era loc de discuţii. Părinţii erau cei care posedau 
alimentele, paturile şi automobilele. Nici vorbă să nu le 
dăm ascultare. 

Generalii noştri avură, cu toate acestea, îndrăzneala să 
susţină că noi aveam nevoie de inamici. 

- Pentru ce? 


93 


Sabotaj din iubire 


- Păi pentru război! 

Nu ne venea să credem că cineva putea să pună o 
întrebare atât de tautologică. 

- Chiar aveţi nevoie de război? întrebară adulţii cu un 
aer de oameni depăşiţi. 

Am înţeles în ce hal erau de degeneraţi şi nici n-am mai 
răspuns. 


În orice caz, cât timp avea să dureze gerul, ostilitățile 
aveau să fie suspendate. 

Părinţii crezură că semnaserăm armistițiul. De fapt, noi 
aşteptam dezgheţul. 

larna a fost o grea încercare. 

O grea încercare pentru chinezii care mureau de frig - 
lucru care, trebuie să recunoaştem, nu-i preocupa pe 
copiii din Sanlitun. 

O grea încercare pentru agresivitatea noastră ţinută-n 
frâu până în primăvară: războiul ne apărea asemenea 
unui Graal. Dar stratul de zăpadă îngheţată care trebuia 
îndepărtat creştea în fiecare noapte şi aveam impresia 
că ne depărtam de luna martie. S-ar fi putut crede că 
lucrul cu târnăcopul ne potolea setea de violenţă: 
dimpotrivă. Mai mult turna gaz peste foc. Unele blocuri 
de gheaţă erau atât de dure încât, pentru a căpăta mai 
multă forţă, ne imaginam că ne abăteam uneltele asupra 
cărnii germane. 

Grea încercare şi pentru mine, în sfârşit, pe toate 
fronturile iubirii mele. Respectam consemnul ad litteram 
şi eram faţă de Elena la fel de rece ca acea iarnă la 
Beijing. 

Or, cu cât mă tineam mai strict de consemn, cu atât 
mica italiancă mă învăluia mai mult cu privirea ei tandră. 
Da, tandră. Nu mi-aş fi închipuit niciodată că putea să 
aibă într-o zi acea expresie. Şi asta pentru mine! 


94 


Amélie Nothomb 


Nu aveam de unde să ştiu că ea şi cu mine făceam 
parte din două specii diferite. Elena făcea parte dintre 
aceia care iubesc mai mult atunci când sunt trataţi cu 
răceală. Eu, dimpotrivă: cu cât mă simţeam mai iubită, 
cu atât iubeam mai mult. 

Desigur, eu nu aşteptasem ca frumoasa să mă 
privească cu tandreţe pentru a mă îndrăgosti de ea. Dar 
noile ei dispoziţii sufleteşti la adresa mea îmi înzeceau 
pasiunea. 

Şi ajungeam să delirez din iubire. Noaptea, în patul 
meu, revedeam ochii blânzi care mă mângâiaseră şi 
atingeam o stare hibridă, jumătate tremur, jumătate 
leşin. 

Mă întrebam ce mai aşteptam ca să cedez. Nu mă mai 
îndoiam de iubirea ei. Nu-mi rămânea decât să-i răspund. 

Nu îndrăzneam. Simţeam că pasiunea mea căpătase 
proporţii formidabile. Declararea ei m-ar fi dus foarte 
departe: era nevoie de ceva mai mult decât limbajul, era 
nevoie de acel dincolo în faţa căruia eu mă simţeam 
dezarmată, fiindcă nu înţelegeam -fiindcă întrezăream 
fără să înţeleg. 

Si nu renunţam la consemnul care era din ce în ce mai 
chinuitor, dar al cărui mod de utilizare nu presupunea 
misterul. 

lar ocheadele Elenei deveneau din ce în ce mai 
insistente, din ce în ce mai sfâşietoare, căci cu cât un 
chip e mai puţin perceput pentru dulceaţă, cu atât 
dulceaţa lui va fi mai tulburătoare - iar dulceaţa ochilor ei 
străpungători şi dulceaţa buzelor ei afurisite mă 
îmbolnăveau. 

Dintr-odată, simţeam nevoia de a mă blinda şi mai mult, 
şi deveneam glacială şi tăioasă ca grindina - iar privirea 
frumoasei se catifela de tandreţe drăgăstoasă. Era ceva 
insuportabil. 


95 


Sabotaj din iubire 


Culme a cruzimii, zăpada. 

Zăpada, oricât ar fi fost ea de urâtă şi de cenuşie 
precum Cetatea Ventilatoarelor, era totuşi zăpadă. 
Zăpada, în care orbecăielile mele analfabete văzuseră 
imaginea iubirii prin excelenţă, ceea ce cu siguranţă nu 
era ceva gratuit. 

Zăpada, nu cu totul lipsită de inocenţă sub beatitudinea 
ei candidă. 

Zăpada, în care citeam întrebări din cauza cărora mă 
lua cu călduri şi apoi cu frig. 

Zăpada, murdară şi întărită, pe care în cele din urmă o 
mâncam în speranţa de a găsi în ea un răspuns, în zadar. 
Zăpada, apă explodată, nisip de ger, sare nu din 
pământ, ci din cer, sare nesărată, cu gust de cremene, 
cu textura de nestemată pisată, cu parfum de frig, 
pigment al albului, singura culoare ce cade din nori. 
Zăpada care atenuează totul - zgomotele, căderile, 
timpul - pentru a scoate mai bine în evidenţă lucrurile 
eterne şi imuabile ca sângele, lumina, iluziile. 

Zăpada, prima hârtie a Istoriei, pe care s-au scris atâtea 
urme de paşi, atâtea urmăriri nemiloase, zăpada care a 
fost deci primul gen literar, imensă carte întinsă pe 
pământ, în care nu era vorba decât despre poteci de 
vânătoare sau despre peregrinările duşmanului, un soi 
de epopee geografică ce dădea celui mai mărunt semn 
valoarea unei enigme - piciorul acela era al fratelui ori al 
ucigaşului fratelui? 

Din acel cărţoi kilometric şi neterminat, care s-ar putea 
intitula Cea mai vastă carte a lumii, nu ne-a rămas nici 
un fragment - este opusul bibliotecii din Alexandria: 
toate textele s-au topit. Dar trebuie să ne fi rămas din ea 
o frântură îndepărtată ce reapare odată cu fiecare nouă 
zăpadă, ca un fel de angoasă a paginii albe, care ne dă o 


96 


Amélie Nothomb 


dorinţă teribilă de a călca în picioare spaţiile încă virgine, 
precum şi un instinct de exeget de îndată ce întâlnim 
urma lăsată de un altul. 

In fond, zăpada e cea care a inventat misterul. Prin 
însuşi acest fapt, ea este cea care a inventat poezia, 
stampa, semnul de întrebare - precum şi acest mare joc 
de căutare a urmei numit iubire. 

Zăpada, fals linţoliu, mare ideogramă vidă în care eu 
desluşeam infinitul senzaţiilor pe care doream să le ofer 
iubitei mele. 

Nu eram preocupată să aflu dacă dorinţa mea 
necunoscută era pură sau impură. 

Simţeam doar că această zăpadă o făcea pe Elena şi 
mai irezistibilă, misterul şi mai plin de fior, iar consemnul 
şi mai insuportabil. 

Primăvara nu a fost niciodată aşteptată cu atâta 
înfrigurare. 


Trebuie să fii circumspect cu florile. 

Mai ales la Beijing. 

Dar comunismul era pentru mine o chestiune de 
ventilatoare, iar episodul celor O Sută de Flori îmi era la 
fel de necunoscut ca şi Ho Şi Min sau Wittgenstein. 

Oricum, când e vorba de flori, avertismentele nu 
servesc la nimic: cazi mereu în cursă. 

Ce este o floare? Un sex uriaş care s-a pus la patru ace. 

Adevărul acesta e cunoscut de multă vreme; ceea ce nu 
ne împiedică pe noi, marii nătăfleţi, să ne sclifosim 
vorbind despre delicateţea florilor. S-a ajuns chiar să se 
spună despre suspinătorii netoţi că sunt floare albastră: 
este la fel de necuviincios şi de nepotrivit ca şi a-i 
declara „sex albastru”. 

La Sanlitun erau foarte puţine flori şi ele erau nasoale. 

Dar erau totuşi flori. 


97 


Sabotaj din iubire 


Florile de seră sunt frumoase ca nişte manechine, dar 
nu au nici un miros. Florile din ghetou păreau îmbrăcate 
aiurea: unele erau la fel de dezagreabile ca nişte ţărănci 
care ar merge în capitală, altele erau la fel de inelegante 
ca nişte orăşence la ţară. Toate păreau a fi pe-alături de 
problemă. 

Totuşi, dacă îţi vârai nasul în corola lor, dacă închideai 
ochii şi îţi astupai urechile, îţi venea să plângi - ce putea 
oare să fie acolo, în adâncul florilor celor mai oarecare, 
cu parfum plăcut la modul banal, ce oare putea fi în ele 
atât de sfâşietor, de unde oare acea nostalgie a unor 
amintiri ce nu-ţi aparţin, a unor grădini pe care nu le-ai 
cunoscut niciodată, a unor frumuseți imperiale despre 
care nu ai auzit niciodată vorbindu-se? Ca urmare a cărui 
fapt Revoluţia culturală nu a interzis florilor să miroasă a 
floare? 

La umbra ghetoului în floare, războiul putu în sfârşit să 
reînceapă. 


A fost pornirea zăporului, în toate sensurile termenului. 
În 1972, adulţii acaparaseră războiul nostru. Lucru care 
ne-a lăsat cu totul indiferenți. 

În primăvara lui 1975, ei l-au sabotat. Lucru care ne-a 
indignat. 

Abia se topise gheaţa, abia se terminase cu munca 
noastră forţată, abia reluaserăm lupta, cu extaz şi cu 
frenezie, că părinţii ofuscaţi si veniră să ne strice cheful: 
- Dar armistițiul? 

- Noi nu am semnat nimic. 

- Aveţi deci nevoie de semnături? Foarte bine. Ne 
ocupăm noi de asta. 

A fost un coşmar cum nu se poate mai grotesc. 

Adulții dactilografiară un tratat de pace confuz cât 
cuprinde. 


98 


Amélie Nothomb 


Îi convocară pe generalii din taberele adverse la o 
„masă de negocieri" unde nu a fost nimic de negociat. Ei 
citiră cu voce tare textul francez şi textul german: noi nu 
am înţeles nici unul din ele. 

Noi aveam doar dreptul de a semna. 

Datorită acestei umilinţe comune, noi nu simţiserăm 
niciodată o simpatie atât de profundă pentru inamicii 
noştri. Şi era în mod vizibil ceva reciproc. 

Chiar şi Werner, care se afla la originea acestei parodii 
de armistițiu, părea dezgustat. 

După aceste semnături de operetă, adulţii crezură de 
bonton să ne pună să ţinem un toast cu limonada 
gazoasă în nişte pahare cu picior. Ei păreau mulţumiţi şi 
uşuraţi, zâmbeau. Secretarul ambasadei Germaniei de 
Est, un arian afabil şi jerpelit, cântă un cântecel. 

Şi aşa s-a întâmplat că, după ce acaparaseră războiul 
nostru, părinţii au recuperat şi pacea noastră. 

Ne era ruşine pentru ei. 


Rezultatul paradoxal al acelui tratat artificial fu o mare 
apropiere reciprocă. 

Foştii inamici căzură unii în braţele celorlalţi, plângând 
de furie împotriva vârstnicilor lor. 

Niciodată germanii din Est nu fuseseră atât de iubiţi în 
lume. 

Werner plângea în hohote. Noi îl îmbrăţişam: trădase, 
dar asta făcea parte din războiul cel bun. 

Pleonasm: făcea parte din război, deci obligatoriu bun. 
Deja începea nostalgia. Schimbam, în engleză, frumoase 
amintiri din timpul luptelor şi al torturilor. Te-ai fi crezut 
în scena împăcării dintr-un film american. 


Primul - ba nu, singurul lucru ce trebuia făcut era să ne 
găsim un nou inamic. 


99 


Sabotaj din iubire 


Nu oricine vrea poate fi inamic: existau nişte criterii de 
îndeplinit. 

Primul era geografic: trebuia ca națiunea aleasă să fie 
cazată la Sanlitun. 

Al doilea criteriu era istoric: nu trebuia să luptăm contra 
unor foşti aliaţi. Desigur, nu eşti niciodată trădat decât 
de ai tăi, desigur, mai mare primejdie decât prietenii nu 
există: dar nu-ţi poţi ataca fratele, nu poţi să te iei de cel 
care, pe front, a vomat cot la cot cu tine şi şi-a făcut 
nevoile în aceeaşi cuvă. Ar fi să păcătuieşti contra 
spiritului. 

Al treilea criteriu friza iraţionalul: trebuia ca inamicul să 
aibă ceva detestabil. lar aici, toate registrele erau avute 
în vedere. 

Unii i-au propus pe albanezi sau pe bulgari, pe motivul 
uşor neserios că erau comunişti. Sugestia nu a câştigat 
nici un vot: se mersese deja pe ţările din Est, şi se 
văzuse cât ne-a costat asta. 

- Dar peruvienii? zise cineva. 

- Pentru ce să detestăm un peruvian? întrebă unul dintre 
noi - întrebare de o mare simplitate metafizică. 

- Pentru că nu vorbeşte limba noastră, răspunse un 
supus venit din negura turnului Babei. 

În mod evident, era un motiv bun. 

Un mic gânditor ansamblist făcu observaţia că, dacă-i 
vorba pe-aşa, am putea la fel de bine să declarăm război 
la trei sferturi din ghetou, şi chiar întregii Chine. 

- Prin urmare, este un motiv bun, dar nu suficient. 

Am continuat această puricare a naționalităților până ce 
o iluminare se produse în mine: 

- Nepalezii, am exultat eu. 

- Pentru ce am detesta un nepalez? La această întrebare 
demnă de Montesquieu, am dat un răspuns năucitor: 


100 


Amélie Nothomb 


- Pentru că e singura ţară din lume care nu are un 
drapel dreptunghiular. 

O tăcere de scandal lovi adunarea. 

- E adevărat? întrebă un glas deja răguşit. 

M-am lansat într-o descriere a drapelului nepalez, o 
combinaţie de triunghiuri, un diabolo tăiat în două pe 
lungime. Nepalezii fură declaraţi inamici pe loc. 

- Ah, ticăloşii! 

- O să le arătăm noi nepalezilor ăstora, o să-i învăţăm 
noi minte să nu aibă un drapel dreptunghiular, ca toată 
lumea! 

- Cine se cred şi nepalezii ăştia? Ura se pornise. 
Germanii din Est erau la fel de indignaţi ca şi noi. Ei 
cerură să facă parte din rândurile Aliaților în această 
minunată cruciadă împotriva drapelelor 
nedreptunghiulare. Noi am fost nespus de fericiţi să-i 
înrolăm. Să luptăm cot la cot cu cei care ne snopiseră în 
bătaie şi pe care noi îi torturaserăm era ceva 
emotionant. 

Nepalezii se vădiră a fi nişte inamici aparte. 

Ei erau infinit mai puţin numeroşi decât Aliaţii. În primul 
rând, acest amănunt ni se păru simpatic. Că ar fi putut 
să ne fie ruşine de această disproporţie nici nu ne-a 
trecut prin minte. Această superioritate numerică ne 
făcea mai degrabă plăcere. 

Media lor de vârstă era mai ridicată decât a noastră. 
Unii aveau deja cincisprezece ani: pragul senilităţii. 

Un motiv în plus ca să-i urâm. 

Le-am declarat război cu o transparenţă cum nu s-a mai 
văzut: primii doi nepalezi care trecură pe acolo se treziră 
atacați de şaizeci de copii. 

Când le-am dat drumul, erau de jos şi până sus doar 
răni şi cucuie. 


101 


Sabotaj din iubire 


Acei mici munteni nefericiţi, abia coborâţi din Himalaya 
lor, nu au înţeles nimic din situaţie. 

toate astea împotriva unei biete ţărişoare fără 
anvergură ideologică, fără nici o influenţă. Era ceva 
original. 

În afară de asta, fără să ştim, noi completam politica 
chineză. în timp ce soldaţii maoişti invadau Tibetul, noi 
atacam lanţul muntos pe alt flanc. 

Himalaya nu a cunoscut nici o cruţare. 

Însă nepalezii ne-au uimit. Am descoperit că erau soldaţi 
teribili: brutalitatea lor depăşea tot ce cunoscuserăm noi 
în trei ani de război împotriva germanilor din Est, care 
erau totuşi departe de a fi nişte pirpirii. 

Copiii din Katmandu, care trebuie să fi fost cel mult 
şapte la număr, ţinură sfat. Ei adoptară singura politică 
posibilă: lupta -având în vedere metodele noastre, înţe- 
leseseră că negocierile diplomatice nu ar fi slujit la nimic. 

Trebuie să recunoaştem că acel comportament al 
puştanilor din Sanlitun era negarea absolută a legilor 
eredității. Ocupaţia părinţilor noştri consta în reducerea 
pe cât posibil a tensiunilor internaţionale. lar noi făceam 
exact contrariul. Şi să mai faci copii. 

Dar aici noi inovam: o alianţă atât de puternică, un 
asemenea război mondial. 

Copiii din Katmandu aveau o lovitură de pumn şi o 
lovitură de picior de o rapiditate şi de o precizie 
nemaipomenite. Doar şapte la număr, ei constituiau un 
inamic de temut. 

Noi nu ştiam ceea ce Istoria a dovedit cu nenumărate 
prilejuri: nici un continent nu ajunge nici la călcâiul Asiei 
în ceea ce priveşte violenţa. 

Căzuserăm în cursă, dar asta ne făcea fericiţi. 


Elena rămânea deasupra acestei gloate învălmăşite. 


102 


Amélie Nothomb 


Mai târziu, am citit o poveste obscură, în care era vorba 
despre un război între greci şi troieni. Totul începuse din 
cauza unei creaturi superbe care se numea Elena. 

Amănunt care mă făcu să zâmbesc, se poate bănui. 

Evident, eu nu puteam spera să fac o paralelă. Războiul 
din Sanlitun nu începuse din cauza Elenei. Şi aceasta din 
urmă nu a dorit niciodată să fie amestecată. 

În mod bizar, lliada m-a învăţat mai puţine lucruri 
despre Sanlitun decât Sanlitun despre Iliada. In primul 
rând, sunt sigură că nu aş fi fost atât de sensibilă la 
liada dacă nu aş fi luat parte la războiul din ghetou. 
Pentru mine, întemeietor fusese nu mitul, ci experienţa. 
Şi îndrăznesc să spun că această experienţă mi-a luminat 
unele puncte ale mitului. Îndeosebi în privinţa 
personajului Elena. 

Există oare vreo poveste mai măgulitoare pentru o 
femeie decât Iliada? Două civilizaţii se măcelăresc fără 
milă şi până la capăt, se amestecă şi Olimpul, inteligenţa 
militară cunoaşte o nobilă consacrare, dispare o lume - şi 
toate acestea pentru ce, pentru cine? Pentru o fată 
frumoasă. 

Ne-o imaginăm cu plăcere pe cochetă lăudându-se în 
faţa prietenelor sale: 

- Da, dragele mele, un genocid şi câteva intervenţii 
divine doar pentru mine! Şi nu am făcut nimic pentru 
asta. Ce vreţi, sunt frumoasă, n-am nici o vină. 

Reluările mitului s-au făcut ecoul acestei frivolităţi 
excesive a Elenei, care devenea caricatura fermecătoarei 
egoiste, găsind că e ceva normal şi chiar încântător ca 
oamenii să se ucidă unii pe alţii în numele ei. 

Eu însă, când eram la război, am întâlnit-o pe frumoasa 
Elena şi m-am îndrăgostit de ea şi din cauza asta am o 
altă viziune asupra Iliadei. 


103 


Sabotaj din iubire 


Pentru că eu am văzut cum era frumoasa Elena, cum 
reacţiona ea. lar asta mă îndeamnă să cred că 
îndepărtata ei înaintaşă omonimă îi semăna. 

Aşadar, eu cred că frumoasa Elena nu se sinchisea de 
războiul Troiei nici cât negru sub unghie. Nu cred că-şi 
hrănea de aici amorul propriu: ar fi însemnat să acorde 
prea mare atenţie armatelor omeneşti. 

Cred că ea rămânea infinit mai presus de această 
poveste şi stătea printre oglinzi. 

Cred că ea avea nevoie să fie privită - şi puţin îi păsa 
dacă privirile erau ale unor războinici sau ale unor 
pacificatori: de la priviri aştepta ca ele să-i vorbească 
despre ea, şi numai despre ea, nu despre cei ce i le 
adresau. 

Eu cred că ea avea nevoie să fie iubită. Să iubească, nu: 
asta nu era în vederile ei. Fiecare cu specialitatea sa. 

Dacă îl iubea pe Paris? Mira-m-aş. Ea iubea faptul că 
Paris o iubeşte şi nici prin gând nu i-ar fi trecut că acesta 
ar fi putut face altfel. 

Atunci ce este războiul Troiei? O barbarie monstruoasă, 
sângeroasă, dezonorantă şi nedreaptă, comisă în numele 
unei frumoase care prea puţin se sinchisea de toate 
astea. 

Şi toate războaiele sunt războiul Troiei, şi toate cauzele 
nobile pentru ai căror ochi frumoşi sunt purtate se 
sinchisesc de nu mai pot. 

Căci singura sinceritate a războiului e cea trecută sub 
tăcere: dacă declari război, o faci pentru că îţi place 
războiul şi pentru că e un mod agreabil de a-ţi petrece 
timpul. Şi se va găsi întotdeauna o cauză nobilă cu ochi 
frumoşi. 

Prin urmare, frumoasa Elena avea dreptate să nu se 
simtă implicată şi să stea în oglindă. 


104 


Amélie Nothomb 


Şi îmi place mult acea Elenă pe care am iubit-o, în 1974, 
la Beijing. 


Atâţia oameni se cred însetaţi de război când de fapt ei 

visează la un duel. Şi Iliada dă uneori impresia că este 
juxtapunerea mai multor rivalități elective: fiecare erou 
îşi găseşte în tabăra adversă duşmanul desemnat, mitic, 
cel care îl va obseda până în clipa când îl va fi nimicit, şi 
invers. Dar asta nu înseamnă război: este dragoste, cu 
tot orgoliul şi individualismul pe care aceasta le 
presupune. Cine nu visează o ceartă frumoasă cu bătaie 
cu un duşman dintotdeauna, un duşman care va fi al lui? 
Si ce n-am da ca să avem de-a face cu un adversar demn 
de noi? 

Aşadar, dintre toate bătăliile la care am luat parte la 
Sanlitun, cea care m-a pregătit cel mai bine să citesc 
lliada a fost dragostea mea pentru Elena. Căci, printre 
atâtea asalturi confuze şi încăierări, a fost singura mea 
luptă aparte, a fost lupta călare cu lancea care a răspuns 
în sfârşit aspirațiilor mele celor mai înalte. 

Nu a fost lupta corp la corp sperată, ci a fost, ca să spun 
aşa, o luptă spirit cu spirit, şi nu dintre cele mai 
neînsemnate. Graţie Elenei, aveam să am parte de duelul 
meu. 

Şi nu mai e nevoie să precizez că adversarul era la 
înălţime. 


Eu nu eram Paris. 

Însă Elena mă privea acum într-un asemenea mod, încât 
ajungeam să nu mai fiu sigură de propria-mi identitate. 
Ştiam că aveam să cedez într-una din zile. 

Ziua aceea veni. 

Era primăvară, bineînţeles, şi florile din ghetou, oricât 
de urâte ar fi fost ele, îşi făceau totuşi treaba lor de flori, 


105 


Sabotaj din iubire 


asemenea unor lucrătoare cinstite dintr-o comună 
populară. 

Plutea ceva licenţios în aer. Ventilatoarele uriaşe 
răspândeau acel ceva pretutindeni. 

Inclusiv la şcoală. 

Era într-o vineri. Nu mai pusesem piciorul în clasă de o 
săptămână din cauza unei bronşite pe care speram s-o 
prelungesc cu o zi ca să sar peste weekend, dar în zadar. 

Mă străduisem să-i explic mamei că a pierde o 
săptămână întreagă de şcoală la Beijing nu era mare 
pagubă când câştigul era intelectual, că eu mă instruiam 
de o sută de ori mai mult citind prima traducere a 
basmelor din O mie şi una de nopţi în pat şi că mă 
simţeam încă uşor slăbită; ea nu voia să înţeleagă nimic 
şi îmi servea un argument iritant: 

- Dacă eşti bolnavă vineri, te ţin la pat şi sâmbătă şi 
duminică pentru convalescentă. 

A trebuit deci să mă supun şi să merg la şcoală în acea 
vineri despre care încă nu ştiam că era vorba de ziua 
atribuită Venerei de unii, răstignirii de alţii şi focului de 
alţii iarăşi, ceea ce, judecând ulterior, nu mi se pare ceva 
incoerent. Zilele de vineri din viaţa mea au împins 
rigoarea etimologică până la combinarea celor trei 
sensuri în mai multe rânduri. 

O absenţă îndelungată are drept consecinţă înnobilarea 
şi excluderea. Prestigiul bolii mă izola niţel şi m-am putut 
concentra mai mult asupra fabricării modelelor celor mai 
sofisticate de mici avioane de hârtie. 

Recreaţie. Cuvântul este limpede: e vorba de a se crea 
din nou. Experienţa mi-ar dovedi mai degrabă contrariul: 
majoritatea recreaţiilor la care am luat parte au virat 
spre acţiunea de distrugere - şi nu neapărat spre 
distrugerea celuilalt. 


106 


Amélie Nothomb 


Pentru mine, însă, recreaţiile erau sfinte, deoarece îmi 
ofereau prilejul de a o vedea pe Elena. 

Tocmai petrecusem şapte zile fără măcar s-o zăresc. 
Şapte zile înseamnă mai mult timp decât e nevoie pentru 
a crea universul: înseamnă veşnicia. 

Veşnicia fără iubita mea fusese o grea încercare. 
Desigur, relaţiile mele cu ea se limitau, de când cu 
consemnul, la câteva priviri aruncate pe ascuns, dar 
acele imagini furate constituiau esenţialul vieţii mele: a 
vedea chipul fiinţei iubite, mai ales când acel chip e 
frumos, poate să umple un suflet neîndestulat. 

Al meu era în asemenea hal de flămând, încât, întocmai 
ca pisicile prea înfometate, nu mai îndrăznea să 
mănânce: eu nu mai îndrăzneam nici măcar s-o caut din 
ochi pe Elena. Umblam prin curte cu privirile în pământ. 

Din cauza dezgheţului încă recent, pământul era o 
mlaştină. Puneam piciorul cu precauţie pe nişte insulițe 
mai puţin muiate. Asta îmi dădea o ocupaţie. 

Am văzut apropiindu-se două picioruşe delicate, cu 
încălţăminte fină, care mergeau cu paşi graţioşi şi fără să 
se ferească de noroi. 

Ea mă privea cu o expresie! 

Era atât de frumoasă, de o frumuseţe care îmi tortura 
mintea cu laitmotivul idiot şi deja amintit: „Trebuie să fac 
ceva". 

Mă întrebă: 

- Te-ai vindecat acum? 

Un înger venit să-şi viziteze fratele în spital n-ar fi avut 
alt glas. Vindecat? Mai e vorbă? 

- Merge. 

- Mi-a fost dor de tine. Am vrut să-ţi fac o vizită, dar 
mama ta a zis că erai prea bolnavă. 

Şi să mai ai părinţi! Am încercat cel puţin să obţin un 
avantaj din această veste sufocantă: 


107 


Sabotaj din iubire 


- Da, am făcut eu cu o gravitate detaşată. Era cât pe ce 
să mor. 

- Chiar aşa? 

- Nu e prima oară, am răspuns ridicând din umeri. 

Faptul de a mă fi aflat în mai multe rânduri în preajma 
morţii putea să constituie un admirabil certificat de 
nobleţe. Aveam relaţii. 

- Atunci, ai să te poţi juca din nou cu mine? 

Îmi făcea propuneri! 

- Dar eu nu m-am jucat niciodată cu tine! 

- Şi nu doreşti? 

- Nu am dorit niciodată. 

Spuse cu un glas trist: 

- Nu-i adevărat. Înainte doreai. Nu mă mai iubeşti. 

La aceste cuvinte, trebuia să plec imediat, ori, de nu, 
aveam să rostesc ireparabilul. 

M-am răsucit pe călcâie şi am căutat un loc unde să pun 
piciorul. Eram atât de încordată, încât nu mai deosebeam 
pământul de băltoace. 

Încercam să chibzuiesc când Elena îmi rosti numele. 

Era pentru prima oară. 

Am simţit o tulburare extraordinară. Nu ştiam nici măcar 
dacă era plăcut sau nu. 

Trupul îmi înţepeni din cap până-n picioare, statuie pe 
un soclu de noroi. 

Mica italiancă îmi dădu roată cu 180 de grade, călcând 
fără să-i pese, indiferentă la soarta pantofilor ei delicaţi. 
Vederea picioarelor ei în noroi mă umplea de 
consternare. 

Ajunse în faţa mea. 

Culmea culmilor: plângea. 

- De ce nu mă mai iubeşti? 


108 


Amélie Nothomb 


Nu ştiu dacă poseda facultatea de a plânge la comandă. 
Oricum ar fi stat lucrurile, lacrimile ei erau 
convingătoare. 

Plângea cu o artă rafinată: doar niţel, astfel încât să nu 
fie ceva inestetic, şi cu ochii larg deschişi, aşa încât să 
nu-şi acopere privirea magnifică şi să afişeze lenta 
geneză a fiecărei lacrimi. 

Nu se mişca din loc, voia ca eu să asist la întregul 
spectacol. Chipul îi era absolut imobil: nici măcar nu 
clipea - de parcă degajase scena de toate decorurile şi 
despuiase acţiunea de toate peripeţiile pentru a scoate 
mai bine în evidenţă miracolul. 

Elena plângând: contradicţie în termeni. 

Şi nici eu nu mă mişcam mai mult decât ea, şi o priveam 
drept în ochi: ca şi cum ne-am fi jucat de-a cine clipeşte 
primul. Dar adevărata încleştare a acelei priviri se 
petrecea mult mai profund. 

Simţeam că era o luptă şi nu-i cunoşteam miza - şi mai 
ştiam că ea o cunoştea, că ea ştia unde dorea să ajungă 
şi unde voia să mă aducă şi că ea ştia că eu nu ştiu. 

Ea se lupta bine. Se bătea ca şi cum mă cunoştea 
dintotdeauna, ca şi când mi-ar fi văzut punctele slabe la 
razele X. Dacă nu ar fi fost o luptătoare atât de rafinată, 
nu mi-ar fi aruncat acea privire rănită, care ar fi provocat 
râsul unei fiinţe sănătoase la minte, dar care mie îmi 
torpila sărmana inimă caraghioasă. 

Eu nu citisem decât două cărţi: Biblia şi basmele din O 
mie şi una de nopţi. Aceste lecturi nepotrivite mă 
contaminaseră cu un sentimentalism mijlociu-oriental de 
care mi-era deja ruşine la vremea aceea. Acele cărţi ar 
trebui să fie cenzurate. 

Aici tocmai avea loc lupta mea cu îngerul, şi aveam 
impresia că mă descurcam la fel de bine ca lacob. Nu 
clipeam deloc şi privirea mea nu trăda nimic. 


109 


Sabotaj din iubire 


Nu ştiu şi nu voi şti niciodată dacă lacrimile Elenei erau 

sincere. Dacă as şti, aş putea în prezent să-mi dau 
seama dacă ceea ce a urmat a fost din partea ei o 
lovitură de maestru sau un noroc chior. 

Poate că au fost amândouă la un loc, adică un risc. 

Ea îşi plecă ochii. 

Era o înfrângere cu mult mai puternică decât clipitul. 

Îşi plecă fără înconjur capul, ca pentru a sublinia faptul 
că pierduse. 

Şi, în virtutea legilor gravitaţiei universale, această 
înclinare a chipului îi goli rezervele lacrimale, şi am văzut 
două cascade tăcute rostogolindu-se pe obrajii ei. 

Câştigasem, deci. Dar trebuie să fiu crezută că această 
victorie mi-a fost insuportabilă. 

Am început să vorbesc; am spus tot ce nu trebuia să 
spun: 

- Elena, am minţit. De luni de zile mint. Doi ochi se 
ridicară. Eram uimită că nu exprimau nici o uimire: 
stăteau doar la pândă. 

Era deja prea târziu. 

- Te iubesc. Nu am încetat niciodată să te iubesc. Nu mă 
mai uitam la tine din cauza consemnului. Dar te priveam 
totuşi, pe ascuns, pentru că nu mă pot abţine să nu te 
privesc, fiindcă eşti cea mai frumoasă şi fiindcă te 
iubesc. 

O pedeapsă mai puţin crudă ar fi fost ca ea să fi spus 
ceva de genul: „Nu mai aruncaţi!" Elena nu zicea nimic si 
mă privea cu un interes medical. Imi dădeam seama. 

Greşeala e ca alcoolul: devii foarte repede conştient că 
ai mers prea departe, dar în loc să ai înţelepciunea de a 
te opri pentru a limita daunele, un soi de furie, a cărei 
origine e străină beţiei, te obligă să continui. Această 
furie, oricât de bizar ar părea, s-ar putea numi orgoliu: 
orgoliul de a susţine sus şi tare că, împotriva tuturor 


110 


Amélie Nothomb 


evidenţelor, aveai dreptate să bei şi aveai dreptate să 
greşeşti. Persistenţa în greşeală sau în alcool dobândeşte 
atunci o valoare de argument, de sfidare a logicii: dacă 
mă încăpăţânez, e fiindcă am dreptate, orice ar putea 
gândi cineva. Şi am să mă încăpăţânez până ce 
elementele îmi vor da dreptate - voi deveni alcoolic, voi 
juca pe cartea insistenţei în greşeala mea, aşteptând să 
cad sub masă sau să ajung de batjocură, cu vaga 
speranţă agresivă de a ajunge de râsul lumii întregi, 
convins că peste zece ani, peste zece secole, timpul, 
Istoria sau Legenda vor sfârşi prin a-mi da dreptate, lucru 
ce nu va mai avea de altfel nici un sens, odată ce timpul 
e garant pentru orice, odată ce fiecare greşeală şi fiecare 
viciu îşi va avea epoca sa de aur, odată ce a greşi este 
întotdeauna o problemă de epocă. 

În fond, oamenii care se încăpăţânează în greşelile lor 
sunt nişte mistici: fiindcă ei ştiu bine, în adâncul lor, că 
investesc pe termen prea lung, că vor fi morţi cu mult 
timp înainte de a lua sfârşit cauţiunea Istoriei, dar ei se 
proiectează în viitor cu o emoție mesianică, fiind convinşi 
că oamenii îşi vor aduce aminte de ei - că în veacul de 
aur al alcoolicilor se va spune: „Cutare, beat pulbere, a 
fost un precursor", şi că la apogeul ldioţiei li se va dedica 
un cult. 

Aşadar, în acea lună martie din 1975, eu am ştiut 
imediat că greşeam. Şi cum aveam destulă credinţă 
pentru a fi o adevărată imbecilă, cu alte cuvinte, de a 
avea simţul onoarei, am luat hotărârea de a mă prăbuşi 
în abis. 

- Acum n-am să mă mai prefac. Sau poate că o voi lua 
de la capăt, dar atunci tu vei şti că mă prefac. 

Spunând aceasta, mergeam într-adevăr prea departe. 
Elena trebuie să fi considerat că, ajungându-se la halul 
acela de exagerare, povestea nu mai avea nici un haz. 


111 


Sabotaj din iubire 


Ea spuse cu o indiferenţă strivitoare întărită de privirea 
sa: 

- Asta e tot ce doream să ştiu. 

Se răsuci pe călcâie şi se depărtă cu paşi lenți care abia 
de se afundau în noroi. Degeaba eram eu conştientă de 
greşeala mea, nu i-am putut suporta consecinţele. In 
afară de asta, consideram că prea repede mi se prezenta 
nota de plată: nici nu avusesem timpul să-mi savurez 
greşelile. 

Am sărit cu amândouă picioarele în mocirlă ca s-o prind 
din urmă pe frumoasă. 

- Dar tu, Elena, mă iubeşti? 

Ea mă privi cu un aer politicos şi absent, ceea ce 
constituia un răspuns elocvent, şi continuă să meargă. 
Am resimţit-o ca pe o palmă. Obraijii îmi ardeau de 
mânie, de deznădejde şi de umilinţă. 

Se întâmplă ca orgoliul să te facă să-ţi pierzi 
demnitatea. Când la acesta se adaugă o dragoste 
nebună şi batjocorită, acest dezastru poate căpăta 
proporţii teribile. 

Dintr-un salt în noroi, am ajuns-o din urmă pe iubita 
mea. 

- A, nu! Ar fi prea uşor! Dacă vrei să mă faci să sufăr, 
trebuie să mă priveşti cum sufăr. 

- De ce? E interesant? zise glasul de hermină. 

- Asta nu e problema mea. Mi-ai cerut să sufăr, ai să mă 
priveşti cum sufăr. 

- Ţi-am cerut eu ceva? făcu ea, neutră ca Elveţia. 

- Asta-i culmea! 

- De ce vorbeşti atât de tare? Vrei cumva să te audă 
toată lumea? 

- Da, vreau! 

- A, bun. 

- Da, vreau ca toată lumea să afle. 


112 


Amélie Nothomb 


- Ca toată lumea să afle că tu suferi şi că trebuie să te 
privesc cum suferi? 

- Exact asta! 

- Aha. 

indiferența ei absolută era invers proporţională cu 
interesul crescând al copiilor pentru cearta noastră. Un 
mic cerc se forma în jurul nostru. 

- Opreşte-te din mers! Priveşte-mă! Ea se opri şi mă 
privi, cu o expresie plină de răbdare, aşa cum priveşti la 
un biet amărât care vrea să facă circ. 

- Vreau să ştii şi vreau ca ei să ştie. O iubesc pe Elena 
şi, prin urmare, fac ceea ce-mi cere până la capăt. Chiar 
şi atunci când asta nu o mai interesează. Când am 
leşinat, s-a întâmplat din cauză că Elena îmi ceruse să 
alerg fără oprire. Şi a cerut asta pentru că ştia că am 
astm şi că am să-i dau ascultare. Ea dorea ca eu să mă 
sabotez, dar nu ştia că voi merge atât de departe. Pentru 
că şi acum, dacă vă povestesc toate astea, o fac tot 
pentru a-i da ascultare. Ca să fiu complet sabotată. 

Cei mai mici dintre copii nu păreau să înţeleagă, dar 
ceilalţi înțelegeau. Cei care mă iubeau mă priveau cu 
mâhnire. 

Elena se uită la frumosul ei ceas de mână. 

- Recreaţia aproape că s-a terminat. Eu mă întorc în 
clasă, spuse ea ca un copil model. 

Spectatorii zâmbeau. Ei aveau aerul că găseau povestea 
mai degrabă comică. 

Norocul făcea ca ei să nu fie „decât" treizeci-treizeci şi 
cinci, adică o treime din elevi. Ar fi putut fi mai rău. 
Reuşisem totuşi un afurisit de sabotaj. 


Delirul meu mai dură vreo oră. Simţeam o mândrie de 
neînțeles. 
Mai apoi, orgoliul acela se diminuă foarte rapid. 


113 


Sabotaj din iubire 


La ora patru, amintirea dimineţii nu-mi mai inspira decât 
consternare. 

În aceeaşi seară mi-am anunţat părinţii că doream să 
părăsesc cât mai repede China. 

- Cu toţii ne dorim asta, spuse tatăl meu. 

Era cât pe-aci să răspund: „Da, dar eu am motive 
întemeiate pentru asta". Am avut fericita inspiraţie de a 
tăia această replică. 

Fratele meu şi sora mea nu asistaseră la toată 
tărăşenia. Ceilalţi s-au mulţumit să le relateze cum se 
dăduse surioara lor în spectacol, lucru care nu i-a 
traumatizat. 

Curând, tatăl meu află despre numirea sa la New York. l- 
am rămas recunoscătoare lui Cristofor Columb. 

A trebuit să mai aşteptăm până în vară. 

Am trăit acele câteva luni în oprobriu. Ruşinea aceasta 
era exagerată: copiii uitaseră foarte rapid scena. 

Elena, însă, şi-o amintea. Atunci când privirea ei se 
încrucişa cu a mea, citeam în ea o distanţare maliţioasă 
care mă tortura. 


Cu o săptămână înainte de plecarea noastră, a trebuit 
să încetăm războiul cu nepalezii. 

De data aceasta, părinţii n-au avut nici un amestec. 

În cursul unei lupte, un nepalez a scos din buzunar un 
pumnal. 

Până atunci, ne bătuserăm cu trupul nostru, cu 
conţinătorul, ca şi cu conţinutul. Nu ne folosiserăm 
niciodată de arme. 

Apariţia lamei de cuţit avu asupra noastră un efect 
comparabil cu al celor două bombe atomice asupra 
Japoniei. 

Generalul nostru şef a comis inimaginabilul: el a 
străbătut la pas întregul ghetou agitând un steag alb. 


114 


Amélie Nothomb 


Nepalul acceptă pacea. 
Părăseam China exact la timp. 


Trecerea fără tranziţie de la Beijing la New York mi-a 
afectat echilibrul mental. _ 

Părinţii mei îşi pierdură bunul-simţ. Işi răsfăţară copiii 
peste măsură. Adoram chestia asta. Am devenit odioasă. 
La liceul francez din New York, zece fetiţe se 
îndrăgostiră nebuneşte de mine. Le-am făcut să sufere 
ca o ticăloasă. 

Era minunat. 


Acum doi ani, hazardurile diplomaţiei îi aduseră alături 
pe tatăl meu şi pe tatăl Elenei, cu prilejul unei 
mondenităţi la Tokyo. 

Efuziuni, schimburi de amintiri din „vremurile bune" de 
la Beijing. 

Politeţuri obişnuite: 

- Şi copiii dumitale, dragă prietene? 

Dintr-o scrisoare distrată de la tatăl meu, am aflat că 
Elena devenise o frumuseţe fatală. Îşi făcea studiile la 
Roma, unde nenumărați nefericiţi spuneau că s-ar putea 
sinucide pentru ea, dacă nu cumva s-a şi întâmplat aşa 
ceva. 

Această veste mă binedispuse. 

Îi mulţumesc Elenei, pentru că m-a învăţat totul despre 
dragoste. 

Şi îi mulţumesc, îi mulţumesc mult Elenei, pentru că a 
rămas credincioasă legendei sale. 


115