Pascal Bruckner — Iubirea fata de aproapele

Pascal BRUCKNER 


IUBIREA FAŢA, 
DE APRO:PELE 


a i 


PASCAL BRUCKNER 


IUBIREA FAŢĂ DE APROAPELE 


Traducere din limba franceză şi note de Vasile Zincenco 
Titlul original: L'amour du prochain, 2004 


Cuprins 
PROLOG 
CAPITOLUL | CONSACRAREA ÎNGERAŞULUI 
CAPITOLUL II IMPROBABILUL 
CAPITOLUL III HORA ÎNGERILOR 
CAPITOLUL IV PERTURBĂRILE ATAŞAMENTULUI 
CAPITOLUL V CU MÂŢA-N SAC 
CAPITOLUL VI MIERCUREA CENUŞII 
CAPITOLUL VII MISIONARII IUBIRII 
CAPITOLUL VIII MARELE DEZASTRU 
CAPITOLUL IX LABIRINTURILE CĂINŢEI 
CAPITOLUL X VIAŢA NOUĂ 
EPILOG 


Pentru Daniele şi Albert în 
amintirea vilei lor „L'Olive”. 


Pentru Francois Samuelson, 
complicele meu de pe Paris-Strasbourg. 


„Nuditatea femeii este mai 
înţeleaptă decât învăţătura filosofului.” 
MAX ERNST 


PROLOG 

Tocmai împlinisem douăzeci de ani, umblam pe străzi ca un 
nebun, cu ochii arşi de trupuri. Sub rochii, sub cămăși, se aflau 
piei incredibil de catifelate pe care n-aveam să le ating 
niciodată. Eram mai bolnav din cauza acestor făpturi 
inaccesibile decât satisfăcut de partenerele deja avute. Mă 
simţeam ca un sărac aşezat în faţa unui miliardar, pântecele cel 
mai neînsemnat era pentru mine un lux de care eram lipsit. 
Aveam douăzeci de ani, eram timid, iubirile-mi reale reflectau 
doar o infimă proporţie din dorinţele mele. 

Într-o zi, mergând pe bulevarde, emoţionat mai mult decât de 
obicei de diversitatea chipurilor, de graţia femeilor care se 
plimbau, am avut o revelaţie: toate aceste trupuri mi se datorau 
tot aşa cum eu eram dator să-l ofer pe-al meu cui îl voia. Pofta 
îmi ricoşa de la o siluetă la alta, le strângea pe trecătoare în 
combinaţii tot mai vaste, mai improbabile. Le vedeam deja 
călare pe mine, punându-mi-se pe faţă, înăbuşindu-mă între 
coapsele lor. Ca să nu cad din picioare, am fost nevoit să mă 
aşez pe o bancă. Prea multe minunăţii erau pe lume: refuzam să 
fiu izgonit de la acest festin. 

Un domn în vârstă, neliniştit de starea mea, m-a abordat: 

— Ce e cu dumneata, tinere, nu te simţi bine? 

l-am răspuns cu un ton exaltat, arătându-i mulţimea ce se 
scurgea pe lângă noi: 

— Uitaţi-vă şi dumneavoastră, sunt atâtea... la care să 
râvneşti, pe care să le-atingi. 

A întors capul, neîncrezător. Nu vedea aceleaşi splendori. 
Cum să-i exprim încântarea ce mă cuprinsese? Am stat acolo 
aproape o oră, timpul necesar ca să-mi treacă ameţeala. Când 
în sfârşit m-am sculat de pe bancă, înţelesesem totul. 

Am jurat să rămân credincios adevărului acelor clipe 
uluitoare. 


CAPITOLUL | 
CONSACRAREA INGERAŞULUI 


Bineînţeles m-am grăbit să-mi trădez jurământul, să mi-l 
ascund în străfundul memoriei. Era o promisiune de beţiv care 
n-a rezistat la proba realităţii. M-au înhăţat reuşita socială şi 
familială, aceste două capcane colective. M-am căsătorit la 
douăzeci şi unu de ani, am făcut trei copii, am început o carieră 
de invidiat. Pe scurt, am comis, un pic mai devreme decât 
ceilalţi, prostiile pe care le face toată lumea. 


Bunătatea vieții 


Am fost un băieţel răsfăţat, un caniş de lux. Având un frate cu 
opt ani mai mare decât mine, părinţii m-au cocolit ca pe un dar 
al providenţei, cel mic pe care nu-l mai sperau. Am trăit într-un 
univers călduţ, cel al jucăriilor de lemn, al trenuleţului electric şi 
al castelelor fortificate. Şi astăzi mai văd Paradisul ca pe un 
spaţiu închis, o încăpere încuiată propice miracolelor. Am avut 
parte de o copilărie blândă ce-a trezit în mine sentimentul 
propriei mele importanţe: niciodată nu mă surprinde că sunt 
iubit şi încă şi mai puţin că sunt preferat. În schimb, sunt 
întotdeauna stupefiat când mă văd ignorat. M-am scăldat în 
aroma complimentelor perpetue. Imi puteau fi adresate toate 
măgulirile din lume, nici măcar nu mă prefăceam că sunt 
stânjenit de ele. Am crescut într-un cocon al cărui odor de preţ 
eram, întotdeauna senin, la fel de bine dispus, indiferent la 
necazurile care-i afectau pe cei apropiaţi mie. 

La naştere, mi s-a întâmplat ceva ciudat: anunţul venirii mele 
pe lume a apărut în cotidianul preferat al părinţilor mei (de 
stânga, fireşte), la rubrica de necrologuri, ca urmare a unei 
greşeli de culegere a textului. Aşa că am fost declarat mort la 
douăzeci şi patru de ore după ce-am ieşit din pântecele mamei, 
ceea ce a declanşat un flux de telefoane angoasate. După 
aceea, am fost tratat ca un înviat din morţi, ca cel scăpat dintr- 
un mare naufragiu. De-aici mi-au rămas părinţii cu o veşnică 
nelinişte şi m-au vegheat până la majorat ca să mă apere de 
lume şi de mârşăviile ei. De când mă ştiu, mama se extazia în 
faţa mea: când eram sugaci, că dorm, îmi sug degetul sau că-mi 
beau biberonul, eram adorabil. Sărmanul meu frate, Leon, a 
suferit din pricina acestor menajamente deosebite. Venirea mea 


pe pământ a marcat pentru el declinul unei efemere 
suveranităţi. Eu eram Unicul, el nu va mai fi niciodată decât un 
încurcă-lume. La vârsta de zece ani, constatând că părinţii îl 
neglijau în favoarea mea, s-a lipit de frigider, din care-şi scotea 
motive de-a trăi. Ronţăitor compulsiv, la cincisprezece ani a 
ajuns la 120 de kilograme, tot îngurgitând hamburgheri, 
îngheţate, bomboane, feculenţi. La masă, după ce mânca, o lua 
întotdeauna de la început. Cât ne necăjeam mama şi cu mine 
să-l vedem, când toată lumea îşi terminase desertul, întorcându- 
se din bucătărie cu un castron de paste aburind şi lucind de- 
atâta unt! Tratamentele, spitalizările, regimurile nu l-au 
schimbat cu nimic. A scăzut la 90 de kilograme, dar era prea 
târziu. Diform, a devenit un paria al familiei, cel ce era ascuns 
oaspeţilor importanţi. Era un adolescent umflat şi transpirat a 
cărui răsuflare grea mă angoasa, un burduhănos care deborda 
mereu peste ceilalţi, ne călca pe nervi. Mă temeam ca grăsimea 
să nu i se reverse peste mine, să nu mă umple şi pe mine. 
Reuşise să facă doar o şcoală de comerţ de mâna a doua şi 
vegeta într-o fabrică de furnituri şcolare unde devaliza 
distribuitoarele automate de batoane cu ciocolată. În vreme ce 
tata, şi el cu tendinţă spre îngrăşare, demisionase în faţa acestei 
probleme, mama îl prevenea cu regularitate pe Leon că va muri 
de infarct înainte de-a împlini patruzeci de ani, că nu-şi va găsi 
niciodată o soţie, că va fi concediat din toate întreprinderile. Cu 
un nivel de colesterol deja ridicat, fratele meu se străduia să-i 
dea dreptate şi se cufunda un pic mai mult în intemperanta 
alimentară. 

Îmi amintesc de două episoade marcante: când am făcut doi 
ani, mama m-a prezentat prietenilor ei purtându-mă gol puşcă 
pe o tavă de argint garnisită cu petale de trandafir. Am fost 
aplaudat, acoperit de sărutări pe pulpe, pe coapse, pe braţe, pe 
obraji, puţin a lipsit să nu fiu devorat aşa crud de convivi. De- 
atunci am păstrat o poftă durabilă pentru exhibiţie, iar după 
aceea adoram să mă despoi în faţa micuţilor mei prieteni, fiind 
sigur că vor veni să mă sărute, să mă ovaţioneze. Un alt 
incident urma să accentueze această tendinţă: avem patru ani, 
mama lua ceaiul cu o prietenă, era ora la care făceam baie. 
Trebuia să mă dezbrac, nu voiam să plec de lângă ele, 
continuam să mă joc printre picioarele lor. Atunci, prietena ei, o 


brunetă înaltă şi picantă, a ales şiretenia: râzând, s-a apucat să 
mă gâdile, spunând că am nişte ochi şi o piele de fată. 

— Dar nu eşti fată, nu-i aşa? 

Am protestat. 

— Nu te cred. 

Am urlat de furie. 

— Atunci, desfă-te la pantalonaşi, arată-mi că eşti băieţel. 

Încă ezitam. 

— Ascultă ce-ţi spun eu: de fiecare dată când ai să dai jos 
ceva de pe tine ai să primeşti o bomboană. 

Acest argument m-a hotărât: mi-am scos, aşadar, pantofii, 
pantalonii. Au curs bomboanele, mama a intrat şi ea în joc şi 
când în sfârşit mi-am dat jos chiloţeii, hohotind de râs, cu 
cocoşelul ridicat pe verticală, eram în posesia unei comori de 
dulciuri. Am prins acest obicei şi multă vreme am refuzat să mă 
dezbrac, inclusiv la ora de gimnastică, fără plată. Am mers atât 
de departe, încât o învăţătoare, şocată de comportarea mea, 
mi-a rugat părinţii să pună capăt acestei apucături. Trebuia să 
învăţ să mă schimb de haine fără să fiu răsplătit. 

Prunc minune, păream hărăzit unui destin fără pereche. 
Cunoscând puterea cuvintelor, uzam şi abuzam de formula „te 
iubesc”, ceea ce avea darul să-i facă praf pe-ai mei. Am fost atât 
de înconjurat, încât, până la vârsta de zece ani, îmi erau 
sărbătorite „luniversările”, o aniversare pe lună, în vreme ce 
aceea a fratelui meu prilejuia o scurtă formalitate fără tort, în 
care îi ofeream un cântar vorbitor, precis până la miligram, cărţi 
de dietetică şi haine prea strâmte ca să-l culpabilizăm bine. 

Şi părinţii mei cunoscuseră o fericită conjuncţie a aştrilor, o 
libertate fără limite. Foşti stângişti amândoi, trecuţi prin sectele 
troţkiste - alegerea numelui fratelui meu era un omagiu adus lui 
Lev Davidovici Bronstein, alias Leon Troțki - cultivau o aversiune 
profundă pentru religie. Biserica, templul, moscheea, sinagoga 
n-aveau presă bună la noi. Un anticlericalism epidermic ne ţinea 
loc de crez. Tata, în tinereţe, beneficiase de o pilozitate 
abundentă. Întreţinea o pasiune pentru părul lui, în acesta 
celebra un semn exterior de bogăţie ca o tiară, o coroană 
vegetală care ar înnobila şi cele mai banale capete. Ghinionul 
lui, după chica din adolescenţă, craniul i se pleşuvise, vaste 
zone aride îi alungaseră ultimele smocuri de păr pe ceafă, unde 
atârnau ca nişte fire de paie. La treizeci de ani, dezgustat, îşi 


răsese occiputul după ce încercase să-şi lase barbă şi favoriţi. 
Se terminase cu desimea şi supleţea de altădată, când pletele 
strălucitoare i se ridicau în vânt ca o pânză de corabie. In 
fotografiile lui de student, avea aerul unui ţigan, al unui pirat de 
trotuar, luând cu asalt, împreună cu alţi indivizi de teapa lui, 
cafenelele de pe strada La Contrescarpe şi de pe bulevardul 
Saint-Michel, umblând să ducă cuvântul cel bun până-n 
străfundul trecătorilor din Ardèche sau al pieţelor din Lubéron. 
Pe vremea aceea, îi cita la grămadă pe Deleuze, Led Zeppelin, 
Castaneda, Wilhelm Reich, Jerry Rubin, Jim Morrison, Dylan, 
potrivit artei de a înşira mărgele specifică acelor ani. Avid să 
reînvie climatul de când avea el douăzeci de ani, ne-a îmbătat, 
cât am fost tânăr, cu muzică rock, funk sau soul cu o sârguinţă 
care friza fanatismul. Ura lui militantă împotriva lui Dumnezeu 
nu împiedica o anumită superstiție. In 1968, fusese foarte 
afectat de o şedinţă de spiritism ţinută la iniţiativa AJS-ului 
(Alliance des Jeunes pour le Socialisme - Alianţa Tinerilor pentru 
Socialism - o ramură a nebuloasei troţkiste). Intrebat de nişte 
stângişti foarte gravi despre viitorul Revoluţiei Mondiale, 
Spiritul, al cărui rol era ţinut de o cubaneză adeptă a sectei 
santeria (acel cult african apropiat de voodoo), răspunsese 
negativ: revoluţia proletară n-avea nicio şansă să reuşească în 
Franţa sau în Europa Occidentală, aceste bastilii îmburghezite 
ale lumii capitaliste. Trebuia să se plece la tropice sau în 
regiunile de Peste-mări. Tata, care detesta să călătorească, pe 
care avionul şi bolile îl panicau, ieşise de acolo foarte abătut. 
Cât despre mama, străbătuse ca turistă toate ideologiile de 
stânga, le vorbea la perfecţie fiecare dialect, chiar dacă într-un 
târziu a înclinat spre ecologie. În Franţa, toată lumea este 
datoare să fie de stânga, inclusiv oamenii de dreapta, este un 
paşaport indispensabil pentru viaţa socială. Mama era mai de 
stânga decât oricine: n-ai fi putut niciodată să o prinzi în flagrant 
delict de complezenţă pentru „sistem”. Membră a unui grup 
feminist radical din anii '60, ea susţinea atunci că „penisul este 
o armă de distrugere în masă”. Tata o sedusese replicându-i: 
da, dar e o armă care se blochează des. Profesoară devenită 
consilieră pedagogică, şi-a descoperit târziu o pasiune pentru 
mâncărurile alese şi îşi invita în fiecare săptămână nişte 
prietene de vârsta ei la partide de cărţi la care refăceau lumea 
îndopându-se cu patiserii pe care ar fi trebuit să le pui să se 


scurgă pe sârmă, atât erau de îmbibate cu alcool şi grăsimi. 
Părinţii mei practicau religia ipocrită a banului, moştenire de la 
catolicism, atât de răspândită în Franţa: în public îl dispreţuiau, 
în particular îl venerau. Faptul că la vârsta lor le lipseau banii îi 
chinuia. Încercaseră să-şi bruieze apartenenţa de clasă, dar sub 
neglijenţa discursului şi a ţinutei, adevărul social ieşea mereu la 
suprafaţă: ei înşişi, copii de feroviari şi de comercianţi, făceau 
parte din mica burghezie superioară franceză, deşi tata, director 
al unei modeste agenţii imobiliare din cartierul Sentier, pe 
strada Saint-Sauveur, visa să se înalțe până la clasa mijlocie. 
Spre deosebire de majoritatea foştilor lui colegi, deveniți şefi de 
întreprindere, oameni de afaceri, directori de ziare, nu făcuse 
niciodată avere şi se uita nu fără amărăciune la aceşti foşti 
radicali trecuţi de la clandestinitate la opulenţă. Mama, 
decepţionată de subţirimea mijloacelor noastre financiare - 
trăiam într-un apartament cu trei camere de pe bulevardul 
Magenta - îşi mutase toate aspiraţiile asupra mea şi era 
supărată pe Leon că dă despre familia noastră o imagine atât de 
proastă. Multă vreme a trebuit să mă bat împotriva iubirii ei 
devoratoare, ba chiar asta a fost singura bătălie pe care am 
dus-o vreodată. Când, la cincisprezece ani, într-un elan de 
independenţă, am hotărât să-mi spăl lenjeria în altă parte, 
mama se simţise rănită şi a început să-mi şterpelească slipurile 
şi ciorapii ca să aibă ea grijă de ele. Intr-o zi, mi s-a pierdut o 
cămaşă la spălătoria de lângă noi: mama a făcut un asemenea 
scandal, încât gestionarul acesteia mi-a interzis să mai calc pe- 
acolo. Păstrarea controlului absolut asupra lenjeriei mele de 
corp constituia principalul ei titlu de glorie. Avea o memorie 
fenomenală a conţinutului sertarelor mele, îşi aducea aminte de 
cel mai mărunt nasture lipsă, de cel mai mic retuş. larna, mă 
aştepta uneori cu o gustare, la ieşirea de la ore, şi-mi înnoda la 
gât un fular gros, sub sarcasmele prietenilor mei, în vreme ce 
Léon umbla mereu cu gâtul gol, cu haina desfăcută. „Pe el îl 
protejează şoriciul lui”, zicea mama cu milostenie. Leon ar fi 
putut să iasă din casă doar cu o bucată de pânză în jurul 
şoldurilor şi ea tot nu i-ar fi dat acestui lucru nicio atenţie. In 
vreme ce el se umfla posomorându-se, eu creşteam înflorind. Eu 
eram aţâţătorul, el, mototolul. Adulat acasă, mă simţeam totuşi 
vulnerabil în faţa celorlalţi. Lumea mă înspăimânta pentru că nu 
avea chipul amabil al părinţilor mei, nu-mi era de ajuns să apar 


printre oameni ca să exist. Aşa încât, la pubertate, barierele 
dintre sexe au devenit pentru mine cvasimetafizice, la fel de 
imposibil de trecut ca şi frontierele dintre specii. Fanfaron 
acasă, rămâneam poltron în afară. 


Învățarea docilității 


Admis prin derogare la liceul Henri IV, am reuşit să fac studii 
strălucite, am intrat la Şcoala Normală Superioară şi la Şcoala 
Naţională de Administraţie! de unde am ieşit al treizecilea din 
promoţia mea. Am optat pentru diplomaţie, visul dintotdeauna 
al mamei mele. Alesesem această cale şi din admiraţie pentru 
rarele figuri de ambasadori sau consuli care, în împrejurări 
dramatice, dăduseră dovadă de curaj, ba chiar de eroism, fără 
să cedeze la tocmaeli, la raţiunea de stat. La ENA, am învăţat 
deferenţa, la Şcoala Normală, disidenţa. Ambele se echilibrară 
ca să mă transforme într-un adevărat francez, pe jumătate 
supus, pe jumătate revoltat. Am intrat încă tânăr la Externe, în 
secţia Cooperare culturală. Intre timp, la douăzeci şi unu de ani, 
m-am căsătorit cu Suzanne, încântătoare fată supradotată din 
burghezia lyoneză, ea însăşi proaspătă absolventă a HEC?, şi i- 
am făcut trei copii unul după altul, fără să mă gândesc, în elanul 
întâlnirii noastre. La primul, Suzanne mă anunţase: am băiatul, 
acum îmi trebuie fata, ca şi cum ar fi zis: am maşină de spălat, 
acum îmi trebuie combina laser. Ne antrenam pe bebeluşi vii, 
împrumutaţi de mame celibatare care veneau să ne înveţe 
gesturile fundamentale. Spre sfârşitul primei sarcini, testam în 
fiecare zi altul: noroc că niciunul nu căzuse din mâinile noastre 
neîndemânatice şi ştiam de-acum să scot nişte scutece, să 
dozez un biberon cu dexteritatea unei puericultoare. Suzanne 
mă cucerise printr-un obicei delicios: când mă săruta, ne proteja 
gurile cu mâinile, de teamă ca sărutările noastre să nu-şi ia 
zborul. Degaja un farmec nebun cu pielea ei albă ca smântână 
pe care pistruii păreau nişte fulgi de ovăz într-un bol de lapte, 


! În franceză Ecole Nationale d'Administration, ENA, care-i pregăteşte pe 
marii funcţionari ai statului, de unde numele familiar de enarh dat 
absolvenţilor săi, consideraţi drept deținători ai puterii. Creată la Paris în 
1945, a fost delocalizată la Strasbourg în 1992. 

2 HEC, Ecole des hautes études comerciales (Şcoala de înalte studii 
comerciale) creată la Paris în 1881, instalată din 1964 la Jouy-en-Josas, în 
partea de est a Parisului. 


izbucnea în râs din orice şi jugula o voinţă debordantă prin 
exerciţii zilnice. Însă, în spatele rotunjimilor ei, manifesta o 
voinţă de fier şi-mi impunea o disciplină de lucru care mă 
salvase şi-mi îngăduise să-mi trec cu brio toate concursurile. 
Avea ambiţie cât pentru doi şi mă readucea la îndatoririle mele 
de fiecare dată când mă abăteam de la drumul trasat. În plus, 
stăvilise intruziunile mamei mele, declarându-i că de-acum 
înainte nu mai eram „puişorul” ei, ci un bărbat matur ce trebuie 
tratat ca atare. Odinioară, Suzanne îşi dăduse o înfăţişare 
boemă, iar după aceea pusese ordine şi aici, în afara duminicilor 
când îşi îmbrăca din nou costumul decontractării. Şi ea, adulată 
de ai săi - formau cu toţii o societate de admiraţie reciprocă în 
care complimentele săreau de la unii la alţii ca mingiile dintr-un 
perete - era conştientă că aparţine unei caste ieşite din comun; 
mama ei, analist financiar într-un grup farmaceutic, o crescuse 
în această certitudine. Refuzând majoritatea slujbelor ce-i 
fuseseră propuse, intrase, din pasiune pentru ştiinţele şi bolile 
grave, la un post de televiziune publică unde asigura reportajele 
medicale. Devotamentul, sensibilitatea sa îi atrăgeau afecțiunea 
generală. Sponsoriza nişte copii canceroşi, dar şi nişte 
handicapaţi şi le consacra câteva ore pe săptămână. După 
bacalaureat, cunoscuse doar o scurtă perioadă de nepăsare: 
intrată devreme în vârsta răspunderilor, nu renunţase totuşi la 
romanţiozitate, fiind sigură că poate concilia căminul conjugal 
cu fantezia. Citându-l pe nu mai ştiu care filosof german, 
înţelegea să-i combată pe ceilalţi cu fericirea noastră şi să 
poarte sus această exigenţă. Nici vorbă să te plângi ori să 
decazi! 

Adevărul este că devenisem funcţionar din automatism şi soţ 
din lipsă de imaginaţie. Suzanne mă acceptase într-o vreme în 
care eram singur, ne mulţumiserăm unul cu celălalt. Oamenii îţi 
spun întotdeauna că au trăit o tinereţe nebună: în realitate, se 
scuză pentru jalnica lor maturitate. Tinereţea le era deja 
mediocră, starea adultă n-a aranjat nimic. Eu jucam jocul: eram 
dus de o mişcare ce mă depăşea şi numai asigurările venite din 
partea celor apropiaţi îmi certificau că luasem loc la bordul 
adevăratei vieţi. Mă prefăceam că am un imens interes pentru 
copiii mei, Adrien, Jules şi Zabo, şopoteam cu ei, vorbeam ore 
întregi, cu alţi taţi, despre problemele lor şcolare, alcătuirea 
programelor, greutatea excesivă a ghiozdanelor pe osatura 


odraslelor noastre. Eram prezentat drept un tată model. Ne 
răsuna casa de ţipete, cavalcade, lacrimi. Acesta este chiar 
zgomotul vieţii, îmi spunea soacră-mea, lrene, cu un aer exaltat, 
atunci când mă găsea închis în toaletă, citind o bandă desenată 
ca să scap de vacarmul făcut de progeniturile mele. Da, asta era 
existenţa: o soţie frumoasă, energică şi nişte mucoşi care după 
aceea te vor detesta, vor avea nevoie de douăzeci de ani ca să 
scape de sub influenţa ta înainte de a face aceleaşi greşeli cu 
vlăstarele lor. 

Toate îmi surâdeau: mi se promitea deja, fapt excepţional, un 
post de director adjunct la DGCID (Direcţia Generală a 
Cooperării Internaţionale şi a Dezvoltării). Mă ocupam de 
gestionarea Institutelor şi Centrelor, de politica culturală şi 
artistică a Franţei în străinătate. Intrasem aici pasionat de 
relaţiile internaţionale. M-am dezumflat repede. Cantonat în 
micul meu sector, mă simţeam pierdut, umilă rotiţă în marea 
maşină de nivelat care este administraţia. Munca mea era 
simplă: primeam ordinele superiorilor mei şi le transmiteam 
subordonaţilor mei, garnisite cu câteva parafraze. Devenisem 
maestru în arta pastişei, mă pliam exact după limba, moravurile 
cu care eram în contact. La birou eram popular, manifestam o 
voie bună constantă, îmi înmulţeam surâsurile către fiecare, un 
compliment bărbaţilor pentru fizicul lor, iar femeilor pentru 
spiritul lor - e foarte bine să interverterşti prejudecățile - şi 
mergea treaba. 

Şeful meu, Jean-Jacques Bremond, un bărbat scund, roşcat, cu 
obrajii căzuţi care-i făceau în jurul fălcilor un guleraş de grăsime, 
mă invita să prânzesc cu el o dată pe lună, ca să ia pulsul 
birourilor. Eram informatorul lui, îi semnalam pe cei 
indisciplinaţi, adunam două-trei anecdote despre iubirile de 
culoar, tensiunile dintre departamente. Uneori, când toată 
comedia asta mă plictisea, când eram sătul să mai suport tutela 
unor despoţi meschini, şeful meu bombănea: 

— Sebastien, nu mai geme atâta! Secretul acestui minister 
este forma. Să înfăşori totul într-o formă elegantă. Fondul nu are 
nicio importanţă. Ca să reuşeşti, trebuie să-ţi scoţi coloana 
vertebrală, să fii suplu precum cauciucul. Diplomaţia este mai 
întâi o carieră. Nu ţi se cere să gândeşti, ci să-ţi ţii degetele pe 
cusătura pantalonilor. Gândeşte-te la următorul dumitale post! 


Îi detestam cinismul. La patruzeci şi şapte de ani, dezabuzat, 
umbla cu tot felul de intrigi în serviciu, aşteptând o promovare, 
şi îşi omora timpul luându-şi metrese din personalul mărunt, 
momindu-le cu o avansare. Urmând sfaturile lui Suzanne şi ale 
soacrei mele, înghiţeam toate bobârnacele, fiind sigur că, într-o 
bună zi, voi deveni la rândul meu un satrap al cancelariilor, 
dispunând sub ordinele mele de o armată de lachei. Aveam 
răbdare, mi se promitea o soartă excepţională, ba chiar un post 
de ambasador înainte de patruzeci de ani, la o vârstă la care 
alţii încă vegetează prin nişte obscure subprefecturi. 


Ta Zoa Trekei 


Totul a început în ziua în care am împlinit treizeci de ani, un 
10 iulie. Prietenii îmi organizaseră o mică petrecere surpriză 
într-un restaurant de pe strada Oberkampf. Cu o seară înainte, 
părinţii mei, mereu în căutarea juneţii pierdute, mă duseseră la 
un concert Rolling Stones la sala Olympia, la care obţinuseră 
foarte scump trei bilete (fratele meu Leon nici măcar nu fusese 
invitat). În vreme ce marionetele britanice perimate ţopăiau pe 
scenă ca tot atâtea argumente publicitare pentru DHEA? - Mick 
Jagger părea o bătrână englezoaică pusă pe arcuri - Jerry Hall şi 
cu fiul lui stropeau de sus, din balconul în care se găsea careul 
VIP-urilor, cu apă minerală publicul. Spre marea mea ruşine, 
părinţii mei se zbânţuiau jubilând, îndemnându-mă să fac la fel, 
să uităm barierele dintre generaţii pentru a ne contopi cu 
mulţimea în transă. La sfârşit, tata, mai excitat ca niciodată, în 
blugii lui strâmţi, purtând nişte Nike de-un albastru fluorescent 
care-i subliniau vârsta în loc să o atenueze, l-a urmărit împreună 
cu alţii pe actorul Robert De Niro care ieşea dintr-o lojă şi se 
strecura afară în căutarea unui taxi. Tata, roşu la faţă de-atâta 
gâfâit, se pusese în fruntea unei haite de fani şi urla într-o 
engleză pariziană: 

„Bob, we met în Baia publică, | give you a cigarette, a 
Gauloise, typical french cigarette, you remember, sunt eu 
Marcel, Marcello?” 

Era nebun de bucurie, toată lumea îl întreba dacă realmente îi 
oferise o ţigară lui De Niro cu o zi înainte, el răspundea, 


3 DHEA, acronim de la  dehidroepiandrosteron, hormon similar 
testosteronului, vândut ca medicament pentru tratarea virilităţii. 


bineînţeles că nu, singurul lucru adevărat este că mă cheamă 
Marcel. A trebuit să intervin ca să-l smulg admiratorilor lui. S-a 
supărat pe mine, ne-a propus apoi să mergem să bem ceva într- 
un bar, la Queen sau la Castel. Am refuzat, mă aştepta Suzanne 
acasă, m-a tratat de senil prematur. Asta era problema cu 
părinţii mei, voiau mereu să-mi devină prieteni. 

In seara aceea de 10 iulie, eram numai între noi, între egali, 
plus familia mea. La masa mea luaseră loc prietenii mei 
credincioşi cei mai apropiaţi şi, de jur-împrejur, alcătuind al 
doilea, al treilea cerc, cei pe care noi îi numeam galeria, 
pedestrimea. Împreună cu cei şase prieteni ai mei de nădejde, 
întemeiasem o minisocietate secretă numită Ta Zoa Trekei. În 
greaca veche, asta înseamnă „animalele aleargă”, un celebru 
exemplu gramatical care dovedeşte că un subiect neutru, chiar 
dacă este la plural, are întotdeauna verbul la singular. 
Juraserăm să rămânem uniţi în jurul acestei devize enigmatice 
al cărei sens numai noi îl înţelegeam şi pe care fiecare o putea 
interpreta după bunul lui plac. Şaisprezece ani mai târziu, 
trebuia să ştim dacă animalele tot mai voiau să alerge 
împreună, dacă nimeni nu rupsese pactul. La început, eram doar 
doi la liceul Henri IV, la Paris: eu eram într-a noua, fusesem lipit 
de un perete de câţiva elevi grăbiţi să-mi fure geaca. Un lungan 
slab şi nervos, un oarecare Julien, îmi luase apărarea şi-i pusese 
pe fugă pe „gangsteri”. Pe vremea aceea, Julien se băga în 
încăierări cu o asemenea sălbăticie, cu ochii nebuni, cu spume 
la gură, hotărât să-şi piardă viaţa în ele, încât îi descuraja pe 
forţoşii dintr-a douăşpea sau din prépa. Pe scurt, aveam 
paisprezece ani, am căzut pradă sindromului curţii şcolii: să te 
duci să-i ceri protecţie celui mai puternic. Între noi s-a stabilit un 
acord pe cât de improbabil, pe atât de imediat. Am devenit de 
nedespărţit, uniţi împotriva brutalităţilor, şefilor de bandă, 
profilor imbecili. Cercul s-a lărgit prin venirea lui Jean-Mark, a lui 
Mario, a lui Theo şi a lui Gerald, iar în anul următor a lui Fanny. 
Atunci, în chip foarte pompos, am edictat un regulament care 
stipula sprijin şi ajutor reciproc. A-l ataca pe unul dintre noi 
însemna a ne ofensa pe toţi. Pe atunci, eram nişte adolescenţi 


t Prépa, abreviere familiară de la classe préparatoire, desemnând, după 
bacalaureat, clasa pregătitoare pentru candidaţii la marile şcoli de 
învăţământ superior unde, în Franţa, spre deosebire de universităţi, există un 
concurs de admitere. 


zgomotoşi, nişte apaşi cu şapca pusă de-a-ndoaselea, nişte 
haioşi profesionişti, aruncând petarde în biroul colegilor noştri, 
broaşte în bluzele fetelor, nişte şterpelitori improvizaţi, 
comunicând între noi prin semne cabalistice sau jargon special. 
Deja, voiam să fim o elită în interiorul elitei. Pure produse ale 
şcolii republicane, ne datoram ascensiunea numai meritului. 
Niciunul dintre noi nu era un moştenitor: fiul unui mare patron 
nu putea să facă parte din clanul nostru care numărase chiar 
douăzeci şi cinci de membri pe când aveam cam optsprezece 
ani. Mulţi afiliaţi plecând în străinătate, acesta s-a restrâns apoi 
la nucleul originar. 

Şi aşa cum Tot-Parisul” înseamnă orice, dar nu Parisul, o mână 
de oameni care se iau drept sarea capitalei, noi alcătuiam o 
minusculă parte a societăţii franceze: foştii elevi ai marilor şcoli. 
Ne unea ceva mai puternic decât legăturile de sânge: o istorie şi 
o voinţă comune. In principiu, nimic nu trebuia să ne despartă. 
Soţiile, copiii, amantele erau integrați în grup şi beneficiau de 
protecţia lui. Ta Zoa Trekei juca şi rolul unei case de ajutor 
reciproc: vărsăm într-un fond comun o sumă fixă pe an cu care 
se plăteau mesele, ieşirile în oraş, spectacolele şi care permitea 
ştergerea datoriilor sau a împrumuturilor abuzive. Aveam în 
acelaşi timp ceva dintr-un comitet de întreprindere şi dintr-o lojă 
masonică. Şi ne mai lega un lucru: pasiunea de a-i judeca pe cei 
mai în vârstă decât noi, generaţia de la '68 care domina Franţa 
şi ale cărei minciuni şi treceri dintr-o tabără într-alta le luam la 
puricat fără milă. Nimic nu ne surprindea din partea lor, nici 
accesele de nostalgie, nici falsele pocăinţe. Aveam o ură 
nestinsă pentru postura lor de foşti combatanți, dar şi pentru 
pseudoînţelepciunea lor de deziluzionaţi. Un singur lucru 
vedeam noi: insurgenții de ieri deveniseră stăpânii de astăzi, 
noii dominatori. Nimeni nu putea intra în clubul nostru dacă nu 
nutrea pentru aceştia cea mai solidă antipatie. Asta nu ne 
transforma în nişte fiinţe mai autentice, ci doar în nişte copii 
bătrâni revoltați împotriva părinţilor aşa cum şi părinţii noştri 
făcuseră cu ai lor: nu ne recuzăm taţii decât reproducându-le 
defectele. Pe scurt, nu eram nici măcar nişte tineri furioşi, ci 
doar nişte indivizi care încercau să se orienteze în întuneric 
blestemându-şi înaintaşii. 


5 În franceză Le Tout-Paris, cele mai notabile persoane, tot ce contează la 
Paris. 


Prietenul meu cel mai bun 


Pentru început, fiecare dintre cei şase companioni ai mei mi- 
au adresat un toast. Mai întâi, Mario Desoto, centralian€ care 
făcuse avere în mai puţin de cinci ani în industria de cosmetice 
importând o argilă specială, cu proprietăţi miraculoase, din Ţara 
de Foc. Trăia cu Prakash, un tânăr pakistanez de o mare 
eleganţă, şi alcătuiau amândoi un înduioşător menaj de băieţi. 
Apoi a venit Gerald Berthet, normalian” răspopit, care încerca în 
acelaşi timp să scrie şi să compună, consacrând aceeaşi pasiune 
şi literaturii şi muzicii: fusese rând pe rând şofer particular, 
grom, disc-jockey, cititor de noapte la SOS lecturi. Astăzi, pianist 
de bar într-un mare hotel, Gerald avea ceva simpatic prin aceea 
că saborda orice posibilitate de carieră pe care i-o ofereau 
diplomele lui. Apoi şi-a ridicat paharul Theo Vandervelt, enarh ca 
şi mine. Consultant al unor grupuri petroliere, specialist în 
limbile arabă şi farsi (mama lui era siriană, tatăl olandez), era 
seducătorul grupului: faţă prelungă, gură mare, umeri laţi, plete 
savant dezordonate şi „privirea de dormitor”, pupilele de un 
albastru spălăcit care le tulbura şi pe cele mai recalcitrante 
femei. Acestora trei le-a urmat singura femeie din cerc: Fanny 
N'Guyen, metisă vietnamo-africană, normaliană şi ea, cu o 
agregaţiet de istorie, fost manechin, autoare a unei teze despre 
originile franceze ale comunismului indochinez. Tatăl ei, 
comerciant la Hué, se căsătorise cu o benineză în Franţa după 
ce fugise de regimul viet-cong în 1975. Spirit fantasc, Fanny 
refuzase cele două clişee ale condiţiei feminine: copiii şi 
căsătoria. Fără să fie frumoasă în sensul îngust al termenului, 
era spectaculară, desfăşura o plastică exuberantă cu o piele de 
culoare brun-închis şi ochi mari migdalaţi, verzi-gălbui, care 
exercitau asupra bărbaţilor o agasare sexuală imediată. Foarte 
liberă în moravuri, se declara cu plăcere budistă-eşanjistă. Toată 
lumea se culcase cu ea în afară de mine care-mi ratasem prilejul 


5 Absolvent al Şcolii Centrale din Paris (Ecole Centrale de Paris, ECP) creată în 
1829 pentru a forma ingineri în toate ramurile industriei şi marile servicii 
publice. 

7 Absolvent al Şcolii Normale Superioare din Paris (Ecole Normale Supérieure, 
ENS), pepinieră a marilor intelectuali francezi, fondată în 1794. 

3 Concurs foarte dificil pentru a fi declarat apt să fii titularul unui post de 
profesor de liceu sau în anumite facultăţi. 


şi nu mai postulasem din nou. Îmi păstra o mică ranchiună din 
cauza asta, ca şi cum întruchipam un eşec al ei personal. Actriţă 
ocazională, Fanny avea mai multe meserii la fel de imprecise pe 
cât de lucrative, printre care aceea de „creatoare de 
evenimente”. Era de un snobism exacerbat şi poseda ca nimeni 
altul o inteligenţă a raporturilor dintre sexe: pe bărbaţi îi lua şi-i 
abandona cu o regularitate care ţinea de scrupul. Se deghiza 
într-o frumoasă piersică aşezată pe marginea unei fructiere şi 
din care fiecare avea dreptul să muşte într-o bună zi: fructul era 
otrăvit şi te ronţăia el pe tine. Celibatul ei foarte populat o 
înfăşură ca un fel de izolant şi-i atrăgea respectul tuturor. 

Al cincilea care mi-a adresat un scurt compliment a fost Jean- 
Marc Donnadieu: administrator al unei societăţi imobiliare, era 
omul spiritului de dreptate absolută. Îl întruchipa pe tipul prin 
excelenţă cumsecade, mereu gata să-i ajute pe ceilalţi cu acel 
ceva moale şi linguşitor care se potriveşte cu adjectivul drăguţ. 
Disponibilitatea lui nu cunoştea limite. Erou al unei vieţi casnice 
înfloritoare, acasă la el făcea mâncarea şi cumpărăturile, se 
ocupa de educaţia celor trei copii, Melusine, Omega şi 
Cassiopée. Jean-Marc era căsătorit prost cu o frumoasă actriță- 
cântăreaţă, Sabine, a cărei carieră nu demara şi care din cauza 
asta resimțea o anumită ciudă. Nemulţumindu-se să-şi verse 
nervii pe soţul ei, prin rafale zilnice de recriminări, îl înşela cu 
încăpățânare şi nu ascundea acest lucru. După fiecare aventură, 
i se făcea urât, se întorcea în căminul ei. Jean-Marc trebuia să o 
consoleze şi chiar să-i ceară iertare. Dacă ea pleca de-acasă, 
vina era numai a lui, era atât de urât, atât de prozaic! Apoi, o 
lua de la început pentru că se plictisea în cuplu şi visa la un 
destin strălucitor. Bârfitoare, rea, geloasă pe toate femeile, 
Sabine constituia însuşi genul de femeie răpitoare, dar 
agasantă. Jean-Marc, veşnic soţ până la capăt, îi trecea cu 
vederea toate rătăcirile. 

În sfârşit, a luat cuvântul cel mai bun prieten al meu, Julien 
Drancourt. Fondator al grupului şi avocat penal, Julien degaja o 
autoritate ce nu suporta nicio contestare. Intrigant, ba chiar 
conspirator, ascundea un secret pe care puţini dintre noi îl 
cunoşteau. Tatăl lui, vânzător de piese de schimb şi un nostalgic 
al celui de-al III-lea Reich, îl crescuse în teroare. Începuse prin a- 
| plăti de cum împlinise trei ani ca să nu vorbească în casă. 
Copilul trebuia să stea zile întregi fără să scoată niciun sunet, 


fără să tuşească ori să-şi tragă nasul. Seara, îşi încasa micul 
salariu, câţiva gologani. Mama lui, speriată, refugiată într-un 
cvasimutism, nu îndrăznise niciodată să-şi apere unicul fiu 
împotriva arbitrariului soţului ei. Mai târziu, acesta, care-l scula 
pe băiat în toiul nopţii şi-l scotea afară în frig doar în cămăşuţă 
ca să-l călească, îi propusese următorul târg: dorea să-l bată în 
schimbul unei sume fixe. Stabilise un barem riguros şi variabil 
pentru dat palme, bătut la fund cu mâna sau cu biciul. Julien n- 
avea de ales: oricum avea să fie cotonogit, o merita ca toţi copiii 
de vârsta lui. Atunci măcar să perceapă o despăgubire. N-o 
vedea oare pe maică-sa cum e bătută, fără motiv şi pe gratis? 
Băiatul a acceptat (era atât de slab în faţa colosului detracat!), 
având intuiţia că acordul financiar avea mai degrabă să-i 
modereze tatăl decât să-l încurajeze. Schimbul era bine reglat: 
de îndată ce vedea o monedă de 5 franci pe pat, Julien se 
dezbrăca şi aştepta  chelfăneala. Banii îi cumpărau 
consimţământul, dar şi tăcerea. Venea la şcoală plin de vânătăi, 
pe care cu greu le ascundea sub mânecile lungi. Îi implora pe 
ceilalţi elevi să nu-i dezvăluie nimic învățătorului. Tatăl nu trişa, 
respecta cu scrupulozitate contractul, remunerând cea mai mică 
variaţiune. În aceeaşi perioadă, mama îmi oferea bomboane ca 
să consimt să-mi schimb hainele, să mă bag în pijama. Adultul îi 
ştergea câte-o palmă celui mic din te miri ce, chipurile ca să-l 
ţină în formă, dar avea grijă să nu-i lase semne pe faţă. Dezvolta 
o furie rece, metodică ce n-avea nevoie de alcool sau excitante 
ca să se declanşeze. Lansat pe această supralicitare, decretase 
după aceea un fel de Cod civil intern pentru casă. De pildă, la 
întrebarea: ce e de făcut când un copil sparge un obiect preţios, 
vază, pahar sau lampă?, părintele răspundea: trebuie spart şi 
copilul în aceleaşi proporţii, să i se aplice un prejudiciu 
echivalent. Fidel acestui principiu, îi rupea cu delicateţe, cu un 
ciocănel, ca pe o rămurică, câte un deget fiului său de fiecare 
dată când acesta comitea vreo prostie sau, din neatenţie, scăpa 
pe jos vreo farfurioară. In câteva luni, Julien s-a pomenit cu 
toate falangele de la mâna stângă în ghips (şi astăzi degetul 
mijlociu şi arătătorul sunt strâmbe). Medicul şi directorul şcolii 
au început să-şi pună întrebări, dar se aflau cu toţii în provincie, 
la sfârşitul anilor 70, în bazinul minier din nord, o regiune 
vitregită de soartă în care protecţia copilului nu era dezvoltată 
ca acum. La fiecare două-trei luni, dl. Drancourt mai născocea 


câte-o şmecherie de-a lui: îşi forţa fiul, de exemplu, să joace 
pocher. Câştigătorul avea dreptul să-l bată pe cel care pierdea, 
aşa cum înţelegea el, cu un băț, o vână de bou, ba chiar cu o 
rangă. Copilul pierdea dinadins ca să nu ridice mâna asupra 
tatălui său. Acesta îl snopea din bătaie pentru încălcarea 
regulamentului până-l lăsa leşinat. De asemenea, îl obliga să-l 
însoţească în marşuri prin păduri întunecoase şi deodată grăbea 
pasul şi-l abandona. Băiatul striga: tăticule, aşteaptă-mă, unde 
eşti? Acesta se făcuse nevăzut la o cotitură de cărare. De mai 
multe ori, pădurari, braconieri îl găsiseră pe Julien zgâriat de 
ramuri şi mărăcini, culcat într-un şanţ, tremurând. Tatăl lui îi 
acuza că a fugit şi-l bătea fără milă ca să-l pedepsească că şi-a 
îngrijorat mama. Aceasta confirma spusele soţului şi mai punea 
şi de la ea. La zece ani, Julien îl ruga pe Dumnezeu în fiecare 
seară ca tatăl lui să moară într-un accident de maşină. Citise 
statisticile şi ştia că era mare probabilitatea unui accident 
pentru cineva asiduu pe şoselele departamentale. Dar 
Dumnezeu nu i-a îndeplinit rugăciunea, bărbatul se întorcea în 
fiecare seară, mai vehement ca niciodată, cu mâinile 
tremurându-i de agitaţie, incapabil să-şi stăvilească violenţa 
care-l copleşea. In căsuţa de ţară în care locuia, Julien creştea 
iepuri, pisici şi căţei. Acesta era refugiul, consolarea lui. Punctul 
culminant a fost atins în ziua în care tatăl lui a deşurubat grila 
de protecţie a unui ventilator, l-a dat la maximum, iar pe 
paletele ce se-nvârteau în mare viteză, şuierând din tăişurile lor 
ascuţite, le-a aruncat unul câte unul pe animăluţe până le-a 
făcut zob, o magmă de păr, oase şi sânge. Atunci Julien, 
nemaicrezând în justiţia divină, şi-a meşterit pe ascuns o suliță 
din lemn de alun, terminată cu un vârf de oţel înroşit în foc. O 
să-şi omoare singur tatăl, îi va înfige lancea în burtă în clipa în 
care o să iasă din maşină. Dar în seara stabilită, un 15 
noiembrie friguros în care cădea prima lapoviţă, dl. Drancourt 
tatăl, mânat de intuiţie, nu s-a mai întors acasă. Mărturiile 
vecinilor, ale învăţătorilor se înmulţeau, căci, după toate 
aparențele, sechestrase şi bătuse şi alţi copii din regiune. A 
dispărut de pe o zi pe alta. Julien l-a căutat peste tot, prin sate, 
prin orăşelele învecinate şi până la Lille, Cherbourg, Dunkerque, 
nebun de frustrare, avid să-i plătească poliţa. Cel mai trist lucru 
pentru el, care îşi reproşa că nu-şi apărase mai bine mama, a 
fost să o vadă pe aceasta plângând plecarea călăului ei şi 


nesupravieţuindu-i mai mult de un an, deşi o bătuse şi o 
batjocorise. În loc să fie plasat la un cămin, Julien fusese salvat 
de un unchi îndepărtat care-l primise la Paris şi-l dăduse la liceul 
Henri IV. Era o minune că supravieţuise unor asemenea 
tratamente: se pare că din aceste episoade se alesese cu o 
putere de rezistenţă nemaipomenită, certitudinea că nimeni şi 
nimic nu-l va putea frânge. Mai rămăsese şi cu vocaţia de 
justiţiar şi uneori, pe stradă, îi ameninţa pe taţii şi mamele care- 
şi certau cam prea tare progeniturile. Pentru el, orice copil care 
plângea era un potenţial martir. Ani întregi de terapie nu-l 
vindecaseră cu totul de aceste traumatisme. O dată, mi-a 
mărturisit că, fără afecțiunea care ne lega, s-ar fi sinucis în 
adolescenţă. 


Prea multă afecțiune strică 


Seara a fost duioasă, reuşită, un val de iubire cam artificială 
ne-a strâns pe toţi laolaltă. A existat chiar şi o surpriză: în clipa 
în care trebuia să suflu în lumânări, în restaurant a ţâşnit un 
mim care a sărit pe masa mea şi a imitat o bocitoare şi o 
răzătoare. Ca bocitoare, a vărsat lacrimi adevărate peste anii 
trecuţi: „Vai, deja treizeci de ani!” Ca răzătoare, s-a bucurat de 
timpul ce-avea să vină: „Ura! Doar treizeci de ani!” Făcea 
grimase cu atâta convingere, încât am fost mişcat. Fiecare s-a 
întrecut în vorbe de duh şi a rivalizat în a-mi oferi cele mai 
frumoase cadouri. Ne tot repetam amintirile, rodeam 
evenimentele ca pe un os, comentându-ne la nesfârşit isprăvile 
şi prostiile de altădată. Cam cherchelit, Jean-Marc ne-a amintit 
că Mario, la şcoală, îşi tot scotea penisul ca pe un talisman pe 
care trebuia să-l atingem ca să ne asigurăm de iubiri benefice. 
Că Prakash, proaspăt imigrat din Pakistan, îl sedusese chiar din 
prima zi, netezindu-i cu fierul de călcat fiecare pagină din jurnal. 
Fanny ne-a mărturisit că, de la paisprezece ani, nu manifesta 
între pieţele La Bastille şi La Republique decât în taior Chanel - 
„Cu cât e mai populară o chestie, cu atât trebuie să fii mai mişto 
îmbrăcat” - şi că-i plătea pe unii să stea la coadă în locul ei la 
cinema sau la muzee. Gerald ne-a citit primele pagini dintr-un 
nou manuscris intitulat: „Fetele frumoase călătoresc mai 
degrabă la clasa a doua”, tata ne-a recitat un scurt poem care 
ne-a făcut să râdem: „Ziua-n care mi-am pierdut ultimul fir de 


păr”, iar Theo a povestit cum a fost dezvirginat la cincisprezece 
ani într-un avion pe linia Paris-San Francisco. lzbucneam în râs 
ca nişte şcolari, ne lăudam cu isprăvi ridicole. Parcă eram o 
reuniune de gangsteri la pensie. 

Eram în centru, dar atât de central, încât dobândeam astfel 
statutul unui observator străin. Îi examinam pe aceşti bărbaţi şi 
aceste femei asupra cărora mai plutea încă o mireasmă de 
tinereţe aşa cum o rază de soare colorează norii înainte de 
ploaie. Erau nişte căţelandri pe care raţiunea socială nu-i 
disciplinase încă de tot şi care râdeau prea tare, se agitau prea 
mult. Datorită alcoolului şi veseliei, chipurile recăpătau o 
anumită juvenilitate, iar aceste fiinţe deghizate în civil în PDG?, 
în cadre, redeveneau nişte puşti turbulenţi. Aveam treizeci de 
ani, vârsta primelor bilanţuri, a burţii ce-şi face apariţia, a cheliei 
care câştigă teren. Încă destul de tineri ca să ne delapidăm 
energia, destul de bătrâni ca să ştim că anumite căi sunt 
închise. Câţiva se simțeau deja păcăliţi, alţii, în aşteptarea 
destinului care-i va răsplăti pentru sacrificiile lor. Nepăsarea 
trecuse, inocenţa n-avea să se mai întoarcă. Treizeci de ani: e 
momentul în care devoratoarele de bărbaţi se transformă în 
mame de familie, iar rebelii romantici în conţopişti. Fie că vrem 
sau nu, vârsta este o închisoare care ne condamnă să aparţinem 
unui timp, unei limbi, unui stil. Ea alcătuieşte o naţiune comună, 
un ansamblu de credinţe, pe care generaţia următoare va trebui 
să le recuze ca să se impună. li adoram pe aceşti fabuloşi flăcăi 
numai muşchi şi supleţe, pe aceste femei asupra cărora planau 
mereu promisiunile unei alte lumi şi mă întrebam cum o să 
îmbătrânim, în ce fel ne va strâmba sau ne va cruța timpul. 

La sfârşitul dineului, Julien, îmbrăcat într-o cămaşă indiană 
albă, imaculată, a rostit o scurtă alocuţiune. In toate 
împrejurările, lui îi revenea ultimul cuvânt: 

— Sebastien, nu e un secret pentru nimeni: eşti un sâcâitor 
afurisit şi de-un egoism beton, nu alta. Ai nişte toane de copil de 
care ar roşi până şi-un ţânc, te-ai obişnuit să fii servit, asistat. Şi 
totuşi, rămâi ataşant şi cred că traduc sentimentul general 
spunându-ţi, în numele tuturor, că te iubim. 

Au ţâşnit aplauzele. 

— De când ne cunoaştem, de aproape optsprezece ani, n-a 
fost zi în care să nu te fi invidiat pentru memoria ta fenomenală, 


? Preşedinte Director General. 


pentru capacităţile tale intelectuale, pentru soţia şi copiii tăi 
magnifici, pentru părinţii tăi mereu insurgenți, pe scurt, pentru 
greţoasa ta... greţoasa ta mică fericire. 

Alte râsete, strigăte de bravo. Degeaba am protestat că 
laudele nu erau meritate, că se datorau numai ignorării 
adevăratei mele naturi, Julien a continuat: 

— Când o să te umfli în pene prin saloanele aurite ale 
Republicii, nu uita niciodată cine suntem noi: familia ta, a doua 
ta patrie, cea pe care ai ales-o liber. La mulţi ani, scumpul meu 
Seb. 

M-a îmbrăţişat, din gulerul cămăşii îi ieşea un miros de 
mirodenii, scorţişoară sau poate cardamom, lui Suzanne i-au dat 
lacrimile ca şi mamei mele. Julien părea atât de sigur de el, atât 
de formidabil în afecțiunea sa, cu statura lui înaltă, masa deasă 
de păr negru, privirea care te fixa până la indecenţă, te înlănţuia 
de el! Nu se îndoia că, peste douăzeci de ani, ne vom strânge 
din nou cu toţii, poate vlăguiţi, dar legaţi între noi ca degetele 
de la o mână. Până la capăt, îşi va exercita pontificatul, slujirea 
infailibilităţii. Era protectorul nostru, profetul nostru, părintele 
nostru spiritual, cel care ne spusese odată: Nu fiţi niciodată 
nişte umbre, staţi în lumină, deveniți copiii luminii. 

Am continuat să bem, să dansăm până la o oră târzie din 
noapte. Perechile îşi legănau şoldurile cu mişcări sacadate, cu 
un antren demonstrativ. Fratele meu Leon, exilat la coada 
mesei, termina ce mai era prin farfurii, se îndopa până ce-şi 
supraîncarcă stomacul şi mi-am întors privirea de la el ca să nu- 
mi stric petrecerea. După miezul nopţii, restaurantul s-a umplut 
cu obişnuiţii casei, cheflii, noctambuli ce-i adăugau adunării 
noastre o notă de clandestinitate. Am dansat cu fiecare dintre 
femeile prezente şi, când i-a venit rândul lui Fanny, spre 
nefericirea mea pe un slow languros pe care tata i-l impusese 
disc-jokey-ului, un alt şlagăr din anii '60, „A whiter shade of 
pale”, ea mi-a strecurat la ureche: 

— Cum de mi-ai scăpat, nemernic mic? Când te văd azi atât 
de cuminte, atât de corect, mă dai gata. 

Purta nişte cercei laţi, care mă gâdilau pe obraz, şi îşi lipea 
sânii tari de pieptul meu. Mirosea frumos, un amestec de alcool, 
sudoare şi parfum care mă zăpăcea. A trebuit să mă stăpânesc 
ca să n-o sărut. 


— Vino cu mine la subsol, nu-i prea târziu. Suzanne e de- 
acord, în seara asta mi te împrumută, ăsta e cadoul ei. 

— Aiurea, n-ai chef de-aşa ceva mai mult decât am eu, e doar 
un joc. 

— Ba deloc, am un chef nebun. Vino s-o constaţi chiar tu, m- 
am muiat toată. 

Situaţia devenea stânjenitoare. 

— Dacă eşti drăguță, peste zece ani, vei putea să mi-o sugi, în 
picioare, pe o masă de faţă cu toată lumea. 

— Peste zece ani, o să fim cu toţii morţi, Sebastien! Ce 
plicticoşi sunt tipii ăştia fideli! 

A ridicat din umeri, pe jumătate vexată, pe jumătate amuzată, 
şi m-a părăsit surâzând. Fanny zâmbea mult, dar ca să-i ţină pe 
oameni la distanţă, nu ca să-i primească. Surâsul ei spunea: te- 
am remarcat, nu te-apropia de mine. Pe la două noaptea, 
transpirat, am ieşit în stradă ca să mă răcoresc. Mă învăluia 
întunericul gras al Parisului. Oraşul se sufoca, îmi plăcea 
răsuflarea lui de cuptor, senzaţia că te scalzi într-o etuvă. 
Treceau perechi în cămaşă sau cu torsul gol, excitate de 
căldură, ridicând deasupra capului sticle cu apă cu care se 
stropeau, căutând sub portaluri sau în curţile interioare locuri 
discrete ca să se strângă în braţe. De sub o maşină, s-a auzit 
mieunatul sinistru al unei pisici, al unui biet animal în rut, şi 
aproape în aceeaşi clipă i-a răspuns ţipătul vesel, agitat al unui 
pescăruş. Această intruziune a unei păsări marine atât de 
departe de mare m-a emoţionat mai mult ca de obicei. 
Pescăruşul este o prevestire de libertate, de mari plecări: faptul 
că el invadează Parisul de ani de zile, momit de gropile de gunoi 
şi de piaţa de la Rungis, mai pline de peşte decât Canalul 
Mânecii, mi s-a părut un îndemn să desprind şi eu parâmele. Îmi 
închipuiam deja o întreagă migraţie de păsări, goelanzi, 
albatroşi, cormorani venind să cuibărească în turnurile de la 
Notre-Dame, în încrengătura metalică a Turnului Eiffel, în vreme 
ce sardelele, codul, tonii urcau pe cursul Senei şi se înmulţeau 
sub Pont des Arts. Lipit cu spatele de un zid, mimul, tot machiat, 
vorbea furios la un mobil şi nici măcar n-am mai avut chef să-l 
felicit pentru prestaţia lui. În clipa când dădeam să mă întorc în 
restaurant, mi-am amintit de vorba lui Fanny. E adevărat, eram 
prea cuminte, prea neted: prototipul elevului bun. Nu reuşeam 
nici măcar să-mi fac duşmani. Oricât de odios aş fi fost, eram 


iertat. Mă credeam adulat, eram inconsistent. Vorba aceea 
anodină mă izbise în inimă ca un cuvânt aruncat la întâmplare şi 
care rezumă adevărul despre o fiinţă fără ştirea celui care-l 
rosteşte. 


Otrava îndoielii 


Dintr-o dată, m-a cuprins o bănuială: şi dacă tocmai o luam pe 
un drum greşit? Dacă nu eram decât prizonierul mediului meu 
mărunt? Ce greşeală am putut oare să comit? Nici una, tocmai, 
asta era problema: nici un singur scandal în treizeci de ani, nici 
un derapaj. Prezentam netezimea unei plăci de sticlă. Mă 
credeam autorul propriei mele existenţe: nici măcar nu era a 
mea, ci aceea dusă de toată lumea. Am făcut un scurt bilanţ: 
era bun, chiar prea bun. Atât de pozitiv, încât devenea 
neliniştitor. Reuşeam în meserie, în viaţa amoroasă, norocul îmi 
zâmbea, în fiecare dimineaţă. lar faptul că locuiesc cu Suzanne 
pe strada L'Arivâe!%, o arteră mărginită de blocuri de beton 
aproape de gara Montparnasse, mi s-a părut de rău augur, ceva 
groaznic. Şi noi, bănuiesc eu, sosiserăm, nu puteam merge mai 
departe. Adresa ni se potrivea cu starea. Un tânăr nu are nicio 
putere asupra bătrânului care va deveni în afară doar dacă-l 
anticipează: poate să tragă cortina încă de la sfârşitul 
adolescenţei, să se transforme într-un cadavru cu tenul 
proaspăt. Aveam treizeci de ani, eram deja respectabil şi pe 
deasupra şi fericit. De când oare se înverşuna succesul asupra 
mea ca o calamitate? 

Când am pătruns în sala plină de fum şi toridă, a izbucnit o 
furtună de strigăte şi râsete, mi s-a cerut un discurs. Era o seară 
perfectă care nu lăsa nimic de dorit: trebuia să o închei cu 
câteva formule strălucite şi cu mulţumiri pentru toţi. M-au 
cocoţat pe un scaun, au strigat: 

— Sebastien la balcon, Sebastien la microfon... 

Ar fi trebuit să fiu intimidat, mi s-a făcut greață. Cunoaşteţi 
senzaţia: să te afli într-o adunare, să simţi tragica insuficienţă a 
fiinţelor, inclusiv pe a ta, şi să n-o poţi exprima. Cuvintele nu 
veneau. Toate elogiile primite în seara aceea se răsfrângeau 
asupra mea ca tot atâtea insulte. Nu eram cel pe care-l credeau 
ei, nu-mi mai plăcea acela pe care-l îndrăgeau. Jean-Marc m-a 


10 Sosirea. 


apucat de mână ca să mă încurajeze, iar acest paternalism m-a 
consternat. Tot ce-aş fi putut spune ar fi sunat fals. Dintr-o dată, 
eu i-am văzut aşa cum eram: nişte fiare castrate, nişte domni 
mărunți, curăţei, resemnaţi cu gloria socială ce li se promitea. 
Ne crezuserăm nişte fiinţe de excepţie, eram doar nişte produse 
conforme, îmbarcate în curentul dominant. Denunţaserăm 
trădarea celor mai în vârstă ca să mascăm faptul că noi n- 
aveam ce să trădăm, nicio valoare pe care s-o călcăm în 
picioare. Dintre toate animalele domesticite, eu eram cel mai 
anchilozat, cel mai sclerozat. Trebuia să se întâmple ceva teribil, 
dacă nu, aveam să mor pe loc. 

În picioare pe scaun, am visat să-mi iau zborul, să fug de acel 
banchet funebru unde îngropam cu toţii o tinereţe care nu 
avusese loc. Am căzut jos ca o cârpă, mi-am pierdut pentru 
scurtă vreme cunoştinţa. Ţipetele s-au stins imediat. Ceilalţi au 
sărit să mă ajute, m-au tamponat cu gheaţă pe frunte. Aceste 
semne de atenţie m-au mâhnit. Şi aşa, mi s-a făcut cu-adevărat 
rău şi am mers să-mi vomit şi maţele la toaletă ca să le 
dovedesc că nu joc teatru. Julien a dat ordin să fiu dus acasă, 
am avut dreptul la nişte luări de rămas-bun interminabile, la 
îmbrăţişări excesive care mi-au lăsat un gust amar. De îndată ce 
sunt prea mult îmbrăţişat, mă tem de lovitura de pumnal. Există 
ceva mai rău decât răutatea oamenilor: bunătatea lor cleioasă, 
gentileţea lor împuţită. Mă slujisem de prieteni ca să scap de 
familie. Acum, nu ştiam cum să mă eliberez de prieteni. Mi-era 
ciudă pe ei că îndrăgesc o imagine dulceagă a mea, refuzam să 
fiu canonizat, îmbălsămat în stima lor. Şi în vreme ce Suzanne, 
cu mama mea lângă ea, mă aducea acasă în maşină, cu 
întreaga autoritate şi blândeţe de care era capabilă, eu gemeam 
pe bancheta din spate, capul mi se învârtea şi aceeaşi întrebare 
revenea tot timpul: 

— De ce oare torturile de aniversare sunt aşa de proaste? 


CAPITOLUL II 
IMPROBABILUL 


În viaţa unui om există mai multe vieţi şi nu seamănă toate 
între ele. Într-o zi, destinul îţi bate la uşă şi te ia de mână. Lasă- 
te condus: este ora unică în care se apleacă el asupra cazului 
tău. Ocazia nu se va mai repeta. Prea mulţi oameni care au 
pierdut până şi ideea de libertate se dau în lături. Sunt 
asemenea unor insecte închise într-un borcan: îşi blestemă 
condiţia, se sfâşie între ele, dar nu fac nimic ca să iasă de-acolo. 
Oferă-le un alt borcan sau, şi mai bine, cerul liber şi-ai să vezi 
că-ţi declină oferta. Incă din copilărie, obişnuinţa îi călăuzeşte pe 
acelaşi făgaş. 


Un fulger în atmosfera posomorâtă 


În perioada aceea, avea să mă reveleze mie însumi un 
incident, o improbabilă deraiere. Eram pe 21 iulie. Peste două 
săptămâni, plecam la socrii mei, la proprietatea lor din sud-vest, 
o şedere de sănătate şi regenerare, lungi drumeţii în 
perspectivă împreună cu socrul meu, Pierre-Yves, cercetător în 
agronomie, devenit celebru la douăzeci şi cinci de ani pentru 
teza lui asupra bolii chiparosului şi care o să mă îmbete, ca de 
obicei, cu biotehnologiile şi noile himere animale. Dimineaţa, îl 
primisem la birou pe ataşatul consular de la Chicago, un tânăr 
gomos proaspăt absolvent al ENA, un gurmand roşu la faţă care 
vorbea tare şi nu-şi ascundea relaţiile cu palatul Elysee. Când să 
plece, m-a întrebat pe nepusă masă: 

— Cunoaşteţi principala diferenţă dintre Franţa şi Statele 
Unite? 

— Nu. 

— Mărimea căcaţilor făcuţi în fiecare din aceste ţări. Oricine 
apreciază bucătăria americană începe, după câteva zile, să cace 
adevărate măciuci de care nu se credea în stare. Asta-i este 
miracolul yankeu: gigantismul până şi în mate. Şerpii lungi care- 
ţi alunecă între fese şi se prăvălesc în closet sunt, nici mai mult 
nici mai puţin, actul tău de naturalizare. 

_ După care, interlocutorul meu s-a eclipsat fără să mai insiste. 
In aceeaşi zi, aveam întâlnire la Cafe de la Paix, în piaţa Operei, 
cu ataşatul cultural de la Sankt Petersburg, un fel de bufon 
neastâmpărat care se căsătorise cu o artistă din partea locului 


căreia îi lăuda frumuseţea de teamă ca nu cumva să uităm noi 
să o facem. 

— Miracolul femeii ruse, mi-a explicat el, sunt tinerele de 
douăzeci de ani capabile să-l citească pe Chrétien de Troyes!! şi 
poezia medievală engleză în original, să-l explice pe Leibniz în 
germană, să ia cursuri de salsa şi să-ţi vorbească despre 
Dumnezeu sau coridă între două sărutări. 

În mod evident, soţia lui nu aparţinea acestei categorii: de 
fapt, era o machioză de teatru care bântuia pe la recepţiile 
ambasadelor ca să-şi găsească protectori. El spunea că e 
nestatornică, îi mânca din ochi pe toţi masculii ce treceau pe 
lângă ea, dar repeta într-una că trebuie să se supună, altfel va fi 
înlocuită în aceeaşi seară de alta. Mă sunase disperat cu două 
zile înainte şi ţinea să mă vadă în particular, în afara biroului. O 
afacere sumbră, o escrocherie imobiliară: cumpărase o casă pe 
numele soţiei, iar acum, aceasta, înarmată cu actul de 
proprietate, începuse o procedură de divorţ şi-l aruncase afară 
din casa lui cu ajutorul unor oameni plătiţi. 

Or, domnul acesta, un anume Jean-Louis Mondetour, n-a mai 
ajuns niciodată la întâlnire pentru un motiv pe care aveam să-l 
aflu doar mai târziu: avionul lui, lovit de trăsnet, a aterizat de 
urgenţă la Helsinki. 

Aşezat pe terasă, nu mai aveam răbdare, mă tot uitam la 
ceas, îmi lungeam gâtul ba la dreapta, ba la stânga. Muream de 
căldură. Suspendată deasupra malului stâng al Senei, ne 
ameninţa o furtună, perdele întunecate de nori acopereau cerul 
şi băteau tot mai mult în negru-plumburiu. Imi desfăcusem 
cravata, cămaşa şi îmi făceam vânt cu lista de băuturi. 

— Întârzie? 

În spatele meu, o voce mieroasă îmi şoptise cuvântul la 
ureche. Am tresărit, m-am întors, uşor speriat: o doamnă 
impozantă, prea decoltată şi al cărei machiaj se topea pe lângă 
nas mă privea cu lăcomie. Răspândea un parfum tare de 
trandafiri sau de violete. Faţa ei refăcută corespundea punct cu 
punct pudingului în stil Napoleon III care era Cafe de la Paix cu 
plafoanele sale false, coloanele aurite şi picturile de modă 
veche. Instantaneu, această doamnă mi le-a evocat pe văduvele 


11 Chrétien de Troyes (c. 1135 - c. 1185), poet francez, autor de romane 
cavalereşti în versuri octosilabice. Limba sa nu mai este accesibilă decât 
medieviştilor. 


cu obrajii pudraţi, cu dinţi carnasieri care domnesc în saloanele 
de ceai peste un regat de ecleruri cu ciocolată şi de savarine cu 
rom şi se mândresc cu faptul că şi-au îngropat mai mulţi soţi. Un 
firicel de sudoare aluneca de la baza gâtului până între sâni, 
croindu-şi drum printre cutele pielii. Abuzul de soare o arsese, 
iar epiderma arămie, asemănătoare unor filamente de zahăr 
ars, crăpa într-o mulţime de mozaicuri. 

— Cu mine vorbiţi? 

— Bineînţeles. Vă întrebam dacă cea pe care o aşteptaţi 
întârzie. Sunteţi atât de agitat pe o aşa căldură! 

— Vă înşelaţi, aştept un coleg de serviciu. 

Mi-am reluat poziţia inițială, având grijă să retez orice 
destăinuire, îi simţeam însă privirea apăsându-mă pe ceafă, 
pătrunzându-mi în craniu ca un sfredel şi încă o dată m-am 
răsucit pe scaun. Continua să surâdă, cu buzele umede, 
împurpurate. A reuşit să mă facă să mă simt prost. 

— Şi ce serviciu aveţi, tinere? 

Cu bustul pe jumătate întors spre ea, i-am explicat totul pe 
scurt. Era aproape ora patru. Mi-am plătit consumaţia, n-aveam 
chef să-i fac conversaţie unei burghezoaice pretenţioase şi în 
vârstă care suferă de lipsa companiei. Fără ruşine, mi-a pus şi 
alte întrebări, silindu-mă să-i răspund din profil, să mă 
contorsionez. În ciuda inconfortului poziţiei mele, intram în nişte 
explicaţii pe care aş fi vrut să le evit, incapabil să-i potolesc 
curiozitatea. Într-un sfert de oră, îi spusesem aproape totul şi 
mi-a fost ciudă pe mine din cauza unei asemenea nerozii. 
Politeţea mă ducea la pierzanie! Desluşeam pe faţa acestei 
pisăloage o suprapunere de largi straturi de fard dens care 
rivalizau cu bronzarea. Văzută sub acest unghi, cu buzele 
umflate, cu pomeţii reconstruiţi, era destul de dizgraţioasă. Mă 
flata, mă găsea fermecător, timid. Afişa o pasiune neînfrânată 
pentru chestiunile internaţionale şi rolul Franţei în lume. A 
împins familiaritatea până acolo, încât s-a invitat la masa mea şi 
i-a făcut semn chelnerului să ne servească alte două băuturi. 
Eram mort de jenă. Mă rugam ca ataşatul cultural să vină să mă 
elibereze din această îngrozitoare capcană. Eram gata să suport 
mai degrabă confidenţele lui inepte decât cotropitoarea 
solicitudine a acestei necunoscute: mi-a zburlit părul. Am sărit în 
sus, scârbit, am dat să plec, mi-am încurcat picioarele în cele ale 
mesei. 


— Calmaţi-vă, domnule diplomat (îmi dădusem acest titlu 
pompos), păstraţi-vă sângele rece! 

Ca să scap de degetele ei indiscrete, mi-am tras capul înapoi. 

— V-ar surâde să petreceţi un scurt moment cu mine? 

— Mulţumesc, nu, fără supărare. 

— Haideţi, gândiţi-vă bine, nu fiţi copil. 

— Nu, categoric, nu e genul meu. 

— Văd bine că nu sunt genul dumneavoastră: mă socotiți prea 
bătrână, nu-i aşa? 

M-am bâlbâit, am lăsat capul în jos. 

— Dar îţi poţi schimba părerea, mai ales la treizeci de ani. 

— Nu asta e problema. 

— Nu sunt atât de sigură că nu. Cum vă cheamă? 

— Sebastien. 

— Ce nume frumos, atât de gotic! Vă şi văd bine străpuns de 
săgeți de dragoste! 

— Nu văd legătura. 

— Sebastien, nu te mai împotrivi. Pe mine mă cheamă 
Florence şi ador le Quai”. 

N-o descuraja nimic, dădea dovadă de un tupeu uimitor. Ne 
întreceam în banalităţi. La un concurs de platitudini, am fi 
câştigat detaşat. Eram uluit. Şi mai uluit am fost de ceea cea 
urmat. Până atunci, am crezut că am de-a face cu o bătrână 
profesionistă în căutare de clienţi. Există anumite meserii în 
care limita de vârstă nu te iartă, vecina mea părea să fi uitat 
această regulă de aur. Mă ridicasem deja pe jumătate de la 
masă, hotărât să-mi iau rămas-bun, să pun capăt acestui rizibil 
quiproquo, când Florence (trebuie să mă decid să-i spun pe 
nume de-acum încolo) a strecurat pe masă două hârtii de o sută 
de euro. Nu mi-a venit să-mi cred ochilor şi, de stupefacţie, m- 
am aşezat la loc. Contemplam bancnotele de un verde crud cu 
motive nedeterminate de arcade şi porţi şi care fâşâiau cu 
nobleţe în degetele intrusei. 

— Pentru dumneata sunt. la-le! 

Erau bancnote noi, care miroseau frumos a cerneală de 
tipografie. Nu-mi venea să cred că mi se întâmpla aşa ceva 


12 Le Quai sau, mai frecvent, le Quai d'Orsay, metonimie pentru Ministerul 
Afacerilor Externe al Franţei, ce-şi are sediul la Paris pe malul stâng al Senei, 
la nr. 37 de pe Quai d'Orsay. 


tocmai mie! Am împins banii până la capătul mesei, m-am 
încruntat ca să par rău şi am articulat: 

— Eu nu accept aşa ceva! 

În realitate, nu mi-a ieşit din gură niciun sunet: această frază 
n-a depăşit niciodată stadiul intenţiilor. Ar fi trebuit să plec 
imediat. În schimb, Florence s-a aplecat spre mine şi, într-un nor 
de parfumuri cu savoare de fruct, a şoptit: 

— Te doresc! 

Dintr-un singur gest, a luat banii şi mi i-a strecurat în 
buzunarul hainei cu o îndemânare care m-a amuţit. Chelnerul 
mi-a făcut cu ochiul, zornăindu-şi mărunţişul în buzunar. 
Încremenisem, m-am înroşit. 

— Îmi pare foarte rău, dar nu-mi înşel nevasta. E o chestiune 
de principii. 

Nici nu declamasem bine această frază, că, spre marea mea 
ruşine, am fost obiectul unei violente excitaţii. Ca să fiu mai 
precis, începuse să mi se scoale: nu una dintre erecţiile acelea 
vagi care sunt lungirea unui animal adormit, ci o măciucă dură, 
întreaga trompă desfăşurată. Florence a băgat de seamă 
imediat, eram îmbrăcat cu un pantalon de pânză subţire bej, şi 
şi-a pus mâna caldă pe pulpa mea, transmiţându-mi un lung fior 
până-n vintre. 

— Înţeleg ce se petrece-n dumneata. E prima oară, nu-i aşa? 
E foarte emoţionant, nu te grăbi! 

Degetele îi urcau de-a lungul picioarelor mele, străbătând 
pânza, exercitând nişte apăsări caline. Eram îngrozit de propria- 
mi reacţie, în mine se înfruntau două persoane şi mi-era ciudă 
că sunt divizat astfel, că nu alcătuiesc un singur bloc de refuz 
intransigent. Nu mi se mai întâmplase niciodată aşa ceva. Mi-aş 
fi dorit atât de mult să fiu atunci acasă, înconjurat de tripla 
centură protectoare a apartamentului, a soţiei şi copiilor mei. 

— Ştiai că eşti drăguţ foc? Hai, urmează-mă! 

Acum îndrăznea să mă tutuiască! Femeia asta era pe cale să- 
mi vândă o marfă infamă. O să i-o spun verde în faţă. 

— N-o să vă urmez. 

— Nu mai vrei? 

A mai pus o sută de euro pe masă cu brutalitatea unui 
negustor de vite. Drept cine mă lua? Verdele bancnotei îmi 
plutea sub ochi ca o preerie ce se mişcă în vânt. Am simţit cum 
îmi creşte erecţia şi am ascuns-o cu poalele hainei. 


— Am poftă să te dezbrac, să te simt gol lângă minte. 

Îşi descoperi până sus picioarele care străluceau de parcă 
fuseseră lustruite. Cum de se putea înşela atât de mult? N- 
aveam fizicul cerut de acest rol, nu eram una dintre puşlamalele 
cu părul pomădat care dau târcoale pe bulevarde în căutare de 
prospătură. Mă ofusca o lipsă atât de flagrantă de discernământ. 
Trebuia să-i arăt clar cum stau lucrurile. Dar ea a împins scaunul 
şi s-a sculat: 

— Vino, am discutat destul. 

M-am ridicat şi eu în picioare, cu pantalonii întinşi înainte ca 
un ţăruş de cort, dar m-am aşezat repede la loc. Fără nicio urmă 
de ironie Florence a luat un ziar care zăcea pe acolo, Le Figaro, 
cred, şi mi l-a întins. 

— Acoperă-te cu asta, trebuie să slujească şi presa la ceva! 

Ca un tâmpit, m-am executat şi am părăsit cafeneaua 
împreună cu ea, fiind sigur că toţi consumatorii asistaseră la 
dialogul nostru şi făceau haz de laşitatea mea. Mi-am promis să- 
mi reiau pledoaria, să-mi apăr cazul departe de martori. 
Mergeam unul lângă celălalt, ea, scundă, înainta greoi şi părea 
inofensivă. Cu o piedică aş fi putut s-o întind lată la pământ, să 
fac să-i cadă încărcătura. Pentru mine, ea nu reprezenta nicio 
ispită aparte. Era ceva ridicol, trebuia s-o părăsesc pe loc. Eram 
priviţi, bărbaţii se holbau la decolteul ei extravagant, 
asemănător unui balcon de carne calcinată. Toţi bănuiau ce 
urma să se petreacă, se uitau la mine cu nişte ochi lubrici. Cum 
de mă puteam afişa cu o asemenea creatură? Am început o 
lungă explicaţie, mi-am întărit argumentele. Era de-ajuns să mă 
arăt convingător, o să cedeze în faţa bunei mele credinţe, o să 
se scuze poate că m-a deranjat. O femeie bătrână, nu tocmai 
răsfăţată de natură, nu poate să-i ceară acest gen de serviciu 
unui bărbat care i-ar putea fi fiu. Chiar şi plătindu-l. Dar că nu 
spunea nimic, mergea fără să se grăbească, lăsând să-i 
plutească pe faţă un surâs enigmatic. Totuşi, la un moment dat, 
plecându-şi ochii spre partea de jos a corpului meu, a spus 
repede: 

— Ai fi mai convingător dacă n-ai fi ridicat vela cea mare... 

— E ceva automat, n-am ce să fac. 

— Ştiu că n-ai ce să faci, nu te forţa. Trupul tău vorbeşte 
pentru tine... şi pentru mine. 


Îmi închisese pliscul. Peste cinci minute, treceam pe sub 
porticul lui Grand Hôtel de pe strada Scribe. Portarii în redingotă 
au zâmbit la trecerea noastră, ridicându-şi pălăria. Fără îndoială, 
erau de conivenţă, slujeau drept furnizori, percepeau un 
comision. Ea m-a apucat de braţ fără să spună nimic, m-a tras 
prin holul scăldat într-un flux de aer rece, a ocolit salonul plin de 
lume aflat sub o cupolă de sticlă şi a ajuns până la cele patru 
ascensoare încastrate într-un bloc de marmură falsă. M-am lăsat 
dus, prea năucit ca să mă mai împotrivesc. Din fericire, doamna 
avea la ea cheia magnetică, n-a trebuit să trecem pe la recepţie 
şi să riscăm astfel să fim priviţi în faţă de chelnerii de la bar. Mă 
făceam mic de tot, înaintam cu ochii plecaţi, spunându-mi că 
dacă eu nu văd pe nimeni, nimeni n-o să mă vadă. Florence, 
zicându-mi când tu, când dumneata sau dumneavoastră, îmi 
şoptea din vârful buzelor mustrări sau încurajări pe care abia 
dacă le auzeam. Am împărţit cabina liftului cu o altă doamnă cu 
o pălărie pe cap şi cu doi turişti în şort de plajă, roşii ca racii pe 
obraji şi pe braţe. Mă temeam ca unul dintre ei să nu se uite 
ţintă în ochii mei şi să exclame cu voce tare: nu vă e ruşine? Am 
străbătut nişte culoare interminabile până la o uşă lăcuită pe 
care trei frumoase cifre aurite indicau: 480. Am făcut adunarea, 
sunt un maniac al socotelilor: 4 + 8 = 12, 1 + 2 = 3. Ce 
însemna oare 3? Trei zile de fericire, trei ani de calamităţi, un 
nou trio? Nici nu intraserăm bine, că doamna mi-a acoperit gura 
cu mâna şi m-a lipit de perete. 

— Taci o dată! Mă ameţeşti. 

Incăperea era îngheţată din cauza unui puternic aparat de aer 
condiţionat dat la maximum. Şi-a pus poşeta jos, s-a aşezat pe 
pat şi a bătut cu un gest neglijent în perne. 

— Vino lângă mine, nătăfleţ mare ce eşti! Arată-mi dacă ai 
ceva în rărunchi. Nu-ţi fie teamă, pedeapsa o să fie 
neînsemnată. N-o să te mănânc. Sau ba da, am să te mănânc, 
dar o să scapi nevătămat. 

In ce cloacă eram pe cale să mă cufund? Mai era vreme, 
puteam să fug, să trântesc uşa după mine. 

— Dezbracă-mă, te rog, fii un pic galant. Pentru asta te 
plătesc. 

Cu delicateţe, a trebuit să-i scot sacoul de in, de culoare bej, 
să-i deschei copcile de la fustă, să-i scot pantofii cu toc înalt 
care o făceau să sufere, picioarele i se umflaseră de căldură. A 


ţinut să mai rămână în chiloţi şi sutien cel puţin câteva minute, 
cât să mă duc eu să fac un duş. Sub haine, Florence afişa o 
plastică mai degrabă arătoasă. Nuditatea o întinerea, trupul nu-i 
îmbătrânise cu aceeaşi viteză ca chipul. Trebuie să fi fost 
frumoasă, îşi mai amintea de omagiile primite. Era prima oară 
când urma să o înşel pe Suzanne şi, pe deasupra, cu o femeie 
cu cel puţin douăzeci de ani mai mare decât mine. Lucrul acesta 
ar fi trebuit să mă copleşească. Nu m-a frânat nicio remuşcare. 
Era ceva prea ireal ca să fie credibil. Mergeam într-un univers 
paralel în care actele nu contau. Între timp, izbucnise furtuna. 
Ploaia a căzut cu găleata, a zdruncinat pereţii şi ferestrele duble 
de la cameră, accentuându-ne intimitatea. N-o să mint, am fost 
excitat la nebunie, iar Florence, care îmi pusese un prezervativ, 
a trebuit să-mi calmeze impetuozitatea. De cum am terminat, 
ea a dat drumul la televizor şi a încetat să-mi mai dea vreo 
atenţie. 

— Poţi să pleci acum, o să fac o baie. Deseară am întâlnire cu 
un prieten. 

Întâlnirea asta cu un „prieten” m-a rănit de parcă aş fi 
dobândit vreun titlu de proprietate asupra ei. Într-o clipă, 
trecusem de la stadiul de obiect dorit la cel de obiect consumat. 
Se terminase cu rugăminţile şi curtoazia. M-am îmbrăcat în 
tăcere, mi-am căutat ciorapii pe sub pat, mi-am încheiat nasturii 
de la cămaşă, dar am ezitat să plec. Companioana mea se uita 
la un flash de informaţii bursiere pe postul Bloomberg. Văzându- 
mă cum mă învârtesc pe loc, mi-a dat un ultim sărut bătându- 
mă peste fese şi m-a împins spre ieşire. Eram atât de tulburat, 
încât am uitat să-i dau banii înapoi. Am scos un timid „La 
revedere, doamnă” şi m-am pomenit pe vastele coridoare de la 
etajul patru, călcând pe o mochetă aşa de groasă şi de moale, 
că-mi venea să mă descalţ şi să merg pe ea cu picioarele goale. 
Nu eram nici trist, nici mort de ruşine, dimpotrivă. Am coborât 
cele patru etaje pe scară, întârziind cu privirile asupra 
tapiseriilor cu motive câmpeneşti, mobilelor în stil fals Empire, 
ilustraţiilor cu vechiul Paris, fiind sigur că n-o să mai pun 
niciodată piciorul pe-aici. Eram foarte diferit de bărbatul temător 
care pătrunsese în acel hotel cu o oră înainte. Afară, aversa 
încetase, iar temperatura scăzuse cu câteva grade. Asupra 
Parisului cădea o lumină afectuos cernută de poluare şi de 
vaporii care se ridicau de pe trotuare. Oraşul îşi secreta singur 


contra-otrăvurile, se proteja de zăpuşelile estivale. Aceasta era 
ora tihnită la care grijile de peste zi se evaporă odată cu 
canicula, la care oamenii de pe străzi, cu mânecile suflecate, se 
instalează la terasele cafenelelor. Am ochit un scaun liber într-o 
cafenea, am comandat o halbă de bere şi, cu ochii pe jumătate 
închişi, fără să mă gândesc la nimic, am gustat din voluptăţile 
amurgului. 


Imposibila veche comedie 


Cum era prea târziu ca să mă mai duc la birou, m-am întors 
acasă într-o stare de exaltare, uimit că simt atât de puţină 
căinţă. Pentru mine, era asigurarea că acest călcat pe de lături 
nu va mai fi urmat de nimic. Cele mai casnice fiinţe cunosc cel 
puţin o dată tipul acesta de schimbare bruscă de direcţie. Pe 
Suzanne am găsit-o schimbând un bec în bucătărie, cocoţată pe 
un scăunel. Chiar şi în poziţia asta trivială, în chip de zeiţă a 
artelor menajere, o socoteam frumoasă şi distinsă. Dintre noi, 
ea era cea care meşterea prin casă, manifesta o inteligenţă 
practică de care eu eram lipsit: era capabilă să schimbe 
siguranţele electrice, să mânuiască un ciocan în vreme ce eu 
rămâneam aiurit în faţa celei mai mici pane de curent, citind în 
dereglarea lucrurilor o condamnare fără apel. În seara aceea, 
soţia mea era foarte excitată: unul dintre reportajele ei era dat 
la jurnalul de la ora opt. Un subiect atipic despre gripa estivală 
la sugari şi la seniori, o formă de virus pernicios care loveşte, 
încă din iunie, categoriile cele mai tinere şi cele mai în vârstă 
ale populaţiei şi în faţa căreia medicina era neputincioasă. Intr- 
un cămin însorit din Seine-et-Marne, îl vedeai pe un bătrân cu 
chipul inexpresiv cum strănută tare pe un geam. Camera de luat 
vederi opera atunci un gros-plan pe mucusul împroşcat care se 
scurgea în josul sticlei. Aici, şi asta era găselniţa lui Suzanne, 
obiectivul, ca într-un film SF, intra în muci, îi decupa fibră cu 
fibră, disecându-le textura, asemănătoare cu transparenţa flu a 
unui vitraliu. Apoi, intrând în miezul lor printr-un proces de 
mărire a imaginii, izola virusul cu pricina, iar o voce gravă 
anunţa: iată ce vă va strica concediul şi vă va putea pune viaţa 
în pericol. 

Precauţiile ce trebuiau luate constau pur şi simplu în purtarea 
unui fular în toiul lui august, în evitarea oricărui fel de curent 


sau ventilaţie. Un cercetător de la Institutul Pasteur, doctorul 
Filanche, enumera după aceea nişte statistici neliniştitoare 
privind inversarea sezonieră a principalelor boli. Pentru iarna 
următoare, prezicea apariţia probabilă a insolaţiei sub ploaie 
datorată dispariţiei stratului de ozon şi le recomanda tuturor să 
se ungă cu cremă protectoare cu coeficient înalt, chiar şi în toiul 
lui decembrie, chiar şi în interiorul unei încăperi închise. Invers, 
pe oamenii fragili îi sfătuia să se îmbrace bine şi să dea drumul 
la radiatoare, începând de la 1 iulie! Lucrul acesta constituia o 
răsturnare majoră a modului nostru de viaţă. Suzanne era 
nebună de bucurie, cu atât mai mult cu cât redactorul-şef o 
felicitase pentru punerea în scenă şi comentariu. Ca şi mine, la 
laude soţia mea se desfăcea ca o floare la lumină. 

Incă de a doua zi, această informaţie avea să provoace o 
panică teribilă la persoanele în vârstă. Ordinul medicilor a 
protestat împotriva postului de televiziune pentru difuzarea de 
ştiri false şi a cerut o dezminţire oficială sub ameninţarea unor 
urmăriri judiciare. A publicat un comunicat acerb afirmând că 
riscurile de insolaţie între octombrie şi mai în ţările din Europa 
de Nord erau cvasinule, mai ales sub ploaie. Dar controversa era 
lansată, Suzanne a fost eroina ei timp de mai multe săptămâni. 
Drept recompensă, postul de televiziune a trimis-o în Egipt să 
facă o anchetă asupra unei fetiţe dintr-o periferie a oraşului 
Cairo care se născuse acoperită de păr, de un covor negru şi 
des. Fetiţa le punea deja o gravă problemă doctorilor în teologie 
de la universitatea Al-Azhar: femeile bărboase trebuiau obligate 
să poarte văl? Pe Suzanne lucrul ăsta o pasiona. Cu totul 
cuprinşi de euforie, am făcut dragoste în seara aceea aşa cum 
se cuvine. Să mărturisesc oare că năzbâtia mea de după-amiază 
făcuse să-mi fie şi mai dragă soţia? Aceasta se arăta foarte 
exigentă la capitolul sex: imposibil să-i scapi, el constituia 
barometrul cuplului. Prietenul meu Gerald susţinea o teorie 
stranie despre sexualitatea feminină: că ea reprezenta o 
păcăleală, o momeală întinsă bărbaţilor ca să-i atragă şi să-i 
lege de casă. Femeia se deghizează într-o furie a lui Venus ca 
să-şi prindă mai bine prada şi să perpetueze specia. Părerea 
aceasta mă tulbura fără să mă convingă: ar fi putut să fie 
aplicată şi multor bărbaţi cu aceeaşi pertinenţă, iar propria-mi 
soţie nu corespundea deloc acestei categorii. Odată înlănţuirea 
terminată, n-am fost în stare, nici Suzanne, nici eu, să ne 


hotărâm să dormim, avizi cum eram să prelungim acele 
frumoase emoţii. Ea s-a apucat să mă maseze pe muzica unui 
disc New Age. Atunci, mi-a revenit în minte scena de la Grand 
Hôtel, suscitând o nouă excitație pe care tovarăşa mea de viaţă 
a luat-o ca atare. Însă dorinţa mea se adresa unei străine 
decrepite care pusese mâna pe mine şi ale cărei farmece ofilite 
mă aţâţau mai mult în clipa aceea decât plastica impecabilă a 
soţiei mele. 

Trebuia totuşi să fiu cu inima împăcată, să mă descarc de 
acest secret în urechile unui prieten! Marea plăcere a unei 
aventuri de dragoste este să o trăieşti pentru a o povesti mai 
bine. Şi tocmai a doua zi, Ta Zoa Trekei avea loc întâlnirea de 
sfârşit de an, un dineu lărgit la neiniţiaţi, al cărui scop era să 
admită câteva figuri noi în cenaclul privilegiaţilor. Şedinţa avea 
loc la Cercul militar, din piaţa Saint-Augustin, pe care-l 
închiriaserăm pentru acea seară. Postulanţii, în număr de vreo 
zece, aşteptau răbdători într-o mică încăpere unde li se serveau 
vin şi băuturi alcoolice. Noi ne aflam într-un mare salon alăturat, 
cam auster, în jurul unei mese aranjate pentru noi. Mă mira 
întotdeauna că nişte femei şi bărbaţi, cu mintea sănătoasă, se 
bat ca să adere la un club ca al nostru şi că respinşii de peste an 
îşi încearcă din nou norocul douăsprezece luni mai târziu. Cu 
atât mai mult, cu cât intrând în grupul nostru, nu accedeau 
niciodată la nucleul central, al celor şapte muşchetari fondatori, 
ci rămâneau membri de rangul doi, supuşi la numeroase 
restricţii şi bucurându-se de puţine drepturi în afara aceluia de a 
ne invidia şi imita. Aşa este făcut spiritul omenesc, încât orice 
asociaţie închisă suscită la cei care nu-i aparţin dorinţa de a 
accede la ea. Reuşita financiară a lui Mario, reputaţia lui Julien, 
viaţa scandaloasă a lui Fanny stârneau jinduirea altora. Ne erau 
atribuite puteri nemăsurate, o întreagă reţea de influenţe 
oculte. Aceste zvonuri fără temei ne flatau. Degeaba protestam 
noi, eram îmbătaţi de faptul că suntem dintr-o castă care credea 
că ţine Franţa în mână. lar ura pe care o provocau la ceilalţi ENA 
şi marile şcoli întărea şi mai mult acest sentiment de 
singularitate. 

Ardeam de nerăbdare să mă destăinuiesc mai degrabă lui 
Jean-Marc decât lui Julien. Prietenul meu cel mai bun se voia a fi 
naşul nostru: celibatar convins, ne considera familia lui, uneori 
se invita dimineaţa la micul dejun, ne copleşea copiii cu daruri, 


ni se alătura în timpul concediilor. Chiar şi părinţii mei care nu-l 
prea plăceau din pricina conservatorismului său politic ştiau să-i 
recunoască devotamentul. Niciodată nu lăsa pe cineva la 
ananghie şi visa să ţină în mâna lui tot grupul ca pe un diamant 
a cărui transparenţă n-ar fi fost umbrită de nicio pată. De altfel, 
la intervale fixe, organiza şedinţe de autocritică la care eram 
invitaţi să spunem public ce nu ne place la el sau la ceilalţi. El 
numea acest obicei „Foc asupra Comitetului Central” în 
amintirea lozincii lui Mao Tze Dun din timpul Revoluţiei 
Culturale. Aceasta era ocazia unei mari psiho-drame în care 
mica noastră societate îşi dădea frâu liber la pasiunea pentru 
bârfă şi răfuieli. Totuşi, mă temeam ca o mărturisire prea intimă 
să nu-l şocheze - era de un puritanism exigent - şi să nu mă 
pună şi mai mult sub dominaţia lui. 

In seara aceea însă, nimic nu s-a desfăşurat aşa cum se 
prevăzuse. Examinarea candidaturilor durase cam trei ore: se 
prezentau doi dentişti, un gestionar de patrimoniu, un avocat, o 
judecătoare, o comisară de poliţie şi trei agenţi de publicitate, 
într-o încăpere închisă, fiecare la rândul lui răspunsese focului 
întrebărilor noastre. Analizam gradul de motivare, de loialitate, 
de curaj al pretendenţilor. Fără ca aceştia să ştie, Mario şi Theo 
făceau o anchetă paralelă asupra lor. Ca preşedinte, Julien 
dispunea de un vot dublu şi putea face să basculeze votarea 
după cum voia el. Dar, spre miezul nopţii, situaţia s-a încordat: 
Fanny o susţinea pe polițistă, Julien pe avocatul de afaceri, un 
anumit Jean-Etienne Labbe, un bărbat scund şi rotunjor cu o faţă 
ingrată, care se asculta vorbind şi intercala la ţanc cuvinte 
argotice în mijlocul celor mai elaborate fraze. Grupurile sunt 
nişte animale ciudate care funcţionează pe principiul supunerii: 
majoritatea a trecut de la bun început de partea lui Julien şi a 
urmat ca de obicei căile puterii cu un panurgism!* scrupulos. 
Fanny n-a cedat deloc şi a continuat să-şi apere alegerea. Se 
putea arăta îngrozitor de superficială - să mai participe la vârsta 
ei la concursuri de bubb/le-gum!, să comercializeze pensula 
care alungă mirosul urât din gură periind în răspăr papilele de 
13 Cuvânt derivat de autor de la Panurge, personaj din romanul Gargantua şi 
Pantagrucel de Francois Rabelais (1483-1553). Amintind de episodul celebru 
al „oilor lui Panurge”, în care acesta aruncă în mare un berbec şi toate 
celelalte oi de pe navă se aruncă şi ele după el, acest cuvânt desemnează 
spiritul gregar al celor ce-i urmează orbeşte pe alţii. 

14 Baloane de gumă de mestecat (în engleză, în text). 


pe limbă - şi incredibil de încăpăţânată pe chestiuni de putere. 
Mâhnit de obstinaţia ei, Julien, pe care rareori îl lăsau nervii, a 
încercat să o convingă. A amintit de motivele preferinţei lui: 
acest Jean-Etienne Labbe bătea la poarta noastră de trei ani şi 
se va arăta mai periculos în afară decât înăuntru. Integrat, va fi 
sub control, iar Julien îşi propunea să-l însărcineze cu o misiune 
de încredere: să-i spioneze pe membrii din al doilea cerc, intraţi 
de cinci ani încoace şi care alcătuiau o confrerie la fel de 
ermetică precum a noastră. Julien, fără să o spună, se temea de 
o lovitură de stat internă care l-ar fi destabilizat. Clubul nostru 
funcţiona ca un serviciu de informaţii, fiecare îi spiona pe ceilalţi 
şi-i raporta lui Julien care ne spiona pe toţi. Cu treizeci de ani 
înainte, el ar fi fost unul dintre acei mici şefi fanatizaţi care-şi 
trimiteau trupele la bătaie, propovăduiau moartea patronilor şi a 
burghezilor înainte de-a o sfârşi bigoţi ai pieţei, ai ieşivei!” sau ai 
Vaticanului. Admitea discuţia numai dacă-i confirma punctul de 
vedere. Dar Fanny nu renunţa nici în ruptul capului, candidata ei 
prezenta toate calităţile cerute, era mai tânără, mai strălucită 
decât obscurul avocat de provincie. Julien îşi trecu mâna prin 
păr şi o fulgeră din priviri pe disidentă. Se făcuse târziu, eram 
obosiţi, iar lui nu-i plăcea ca unul dintre noi să i se pună de-a 
curmezişul de faţă cu martori. A încercat să fie ironic. 

— Ce se petrece, Fanny, în seara asta? Vorbeşte-n tine 
solidaritatea feminină? Te credeam deasupra acestor chestii! 

— Şi cu tine ce se-ntâmplă? Un bufeu de testosteron? 

Julien a primit lovitura în plin. Nu se aştepta la o asemenea 
replică, chipul lui alungit şi solemn a luat o expresie înţepată. A 
tuşit de câteva ori convulsiv, s-a lăsat copleşit de rictusuri ca de 
fiecare dată când era nervos. Situaţia degenera. Am crezut că e 
nimerit să intervin şi am propus să amânăm discuţia pe a doua 
zi, când vom avea capul limpede. Aruncându-mi o privire 
încruntată, Julien a şuierat printre dinţi: 

— Ce te-amesteci? 

S-a ridicat şi-a ieşit. 

— L-aţi vexat, trebuie să ne ducem după el, a spus Jean-Marc 
care fremăta ca o logodnică abandonată. 

— Calmează-te, i-a ordonat Fanny, s-a dus doar să se pişe, o 
să se-n toarcă. 


15 leşiva (la plural ieşivot, literal „adunare, întrunire”), termen al iudaismului 
desemnând diferite centre de studii talmudice. 


Lividă la faţă, înfrunta reprobarea mută a celorlalţi şi trăgea 
de fustă ca să-şi ascundă picioarele lungi dezgolite. Am apucat-o 
de mână în semn de sprijin; aproape că mi-a zdrobit degetele 
înainte de-a mă respinge. Lui Fanny îi era întotdeauna bine, 
manifesta o bună dispoziţie fără milă. S-o bănuieşti de 
slăbiciune era pentru ea o grosolănie. Fanny ura şi cel mai mic 
semn de milă. 


Despotul jupuit de viu 


Julien nu se întorcea, vinul se încălzea în pahare, noi ne 
simţeam prost. Atunci, ca să încheiem cearta, am plecat în 
căutarea prietenului nostru. Am alergat la toaletă, dar nu era 
nimeni. Garderobiera ne-a confirmat că un tânăr înalt, foarte alb 
la faţă, ieşise cu puţin timp înainte. Telefonul lui mobil era 
închis. 

— Ţi-am spus eu, a ţipat Jean-Marc la Fanny, s-a supărat. L-ai 
rănit cu firea ta împuţită. 

Tuna şi fulgera. L-am calmat eu, l-am implorat să-şi vină în 
fire: chiar dacă era liderul nostru, Julien nu avea întotdeauna 
dreptate. După ce-am deliberat, ne-am împărţit în trei grupuri 
ca să-l căutăm pe cel fugit. In agitația noastră, păream ridicoli, 
semănăm cu o grupă de cercetaşi care şi-a pierdut călăuza. Am 
făcut echipă cu Jean-Marc: avea nevoie de prezenţa mea. Am 
condus eu maşina în locul lui, era prea nervos, o Toyota Rav 4, 
un fel de vițel pe roţi, înaltă, ceva între un jeep şi un tractor a 
cărei menire, presupun, era să elimine complexele de 
inferioritate ale utilizatorilor ei. Ros de nelinişte, o învinovăţea 
pe Fanny pentru orgoliul ei deplasat. L-am potolit puţin câte 
puţin, i-am arătat că a-l contrazice pe Julien nu constituie o 
crimă. Speram în sfârşit să-i mărturisesc ce-aveam pe inimă, dar 
pe când cercetam străzile din jur, înspre biserica Madeleine, 
într-o parte, şi Faubourg-Saint-Honore, în cealaltă parte, m-a 
luat el pe neaşteptate. 

— Sebastien, trebuie să-ţi spun ceva. 

— Şi eu. 

— Bine, spune tu! 

— Nu, tu primul. 

Politeţea mi-a fost fatală. Oricum, eram deja la curent: într-un 
cerc ca al nostru, veştile aleargă mai iute ca vântul, bârfele, 


clevetirile făceau parte din viaţa noastră de toate zilele. Soţia 
lui, Sabine, plecase la festivalul de la Avignon cu un tânăr actor, 
un sârb din Novi Sad, un june-prim magnific, vedeta la modă din 
ţara lui. Nu era întâia oară că Sabine o ştergea astfel, însă de 
data asta era nebună după sârb. Jean-Marc închiriase o casă pe 
timpul verii în bazinul Arcachon, nu departe de cea a socrilor 
mei, şi nu se vedea bine, singur cu copiii, rumegându-şi 
supărarea, constrâns să născocească o gogoaşă ca să le explice 
absenţa mamei lor. 

— Ştiu că o agasez pe Sabine, că o exasperez. Când suntem 
faţă-n faţă, îi simt disprețul tangibil. 

Mai avuseserăm discuţia asta de zeci de ori. Jean-Marc avea 
obiceiul să ilustreze căsătoria printr-o metaforă animală: opunea 
iapa, iute, care te duce departe, dar te răstoarnă, cămilei, care- 
şi vede de ritmul ei, dar nu te abandonează niciodată. Ce mult o 
înţelegeam pe Sabine că voia să scape de această comparaţie! 
Uneori, îmi spuneam că Jean-Marc este drăguţ numai din 
neputinţa de-a fi rău. Asta îmi amintea că, altădată, Julien 
exercita un drept de cu/ssage!$ asupra „logodnicelor” noastre 
pentru a ne testa şi a ne pune în faţa faptului împlinit. Cine 
protesta era batjocorit în public, acuzat că preferă micile lui 
iubiri meschine marilor vijelii ale prieteniei. Această practică 
odioasă încetase cam în jurul vârstei noastre de douăzeci de ani. 
Eram totuşi sigur că se culcase cu Sabine, fie şi numai ca să-l 
ţină mai bine-n mână pe Jean-Marc. Oricum, Julien era singurul 
amant pe care acesta l-ar fi acceptat pentru soţia lui, socotindu- 
se chiar foarte mândru de o asemenea promovare. În vreme ce 
mergeam în ralanti, scrutând fiecare intrare de imobil, fiecare 
colţ, m-am hotărât să-i vorbesc sincer. 

— Profită şi tu ca să te-ntâlneşti cu cineva. Eşti liber, dă-i 
bătaie! 

— Dar o iubesc, Seb, nu m-atrage nicio altă femeie. 

— Atunci suferă şi taci, ţi-o cauţi cu lumânarea. 

— Cum poţi să-mi vorbeşti pe tonul ăsta? Ţie ţi-ar plăcea ca 
Suzanne să plece cu copiii? 

Într-un acces de fanfaronadă, i-am replicat: 

— Cred că e cel mai bun serviciu pe care mi l-ar face. 


16 În feudalism, drept pe care-l avea seniorul de a-şi pune piciorul în patul 
soţiei unui şerb în noaptea nunţii şi, în unele localităţi, de a petrece această 
noapte cu ea. 


Vedeam deschizându-se o breşă care-mi va îngădui să-mi 
povestesc aventura, când Jean-Marc a scos un țipăt. Acolo, pe o 
alee a scuarului Henri-Bergson, doi tipi îl izbeau cu picioarele pe 
un al treilea căzut la pământ. Poate că era prietenul nostru. Am 
frânat brusc, iar Jean-Marc i-a sunat pe ceilalţi de pe mobil. 
Perspectiva de a ne bate cu doi golani nu mă prea excita: nu 
coechipierul meu, moale şi grăsuţ, avea să mă apere. Văzându- 
ne că ne dăm jos din maşină, agresorii, cu treninguri şi glugi ale 
Ku Klux Klan-ului pe ei, au ezitat o clipă înainte s-o ia la fugă. În 
lumina galbenă a unui felinar, am văzut că unul dintre ei 
şchiopăta, avea chipul plin de sânge şi părea că se sufocă. La 
pământ era, într-adevăr, Julien: sosiserăm la vreme. L-am ridicat 
cu grijă ca să-l tragem pe o bancă. Norocul lui că nu era rănit la 
faţă, se apărase cu mâinile. Cum de s-a lăsat intimidat un 
bărbat ca el, foarte priceput la sporturile de luptă, de două 
haimanale? Dacă e să ne luăm după el, se năpustiseră asupra 
lui pe la spate ca să-l jefuiască. Surpriza îl derutase. De ce 
plecase de la masă? Prăbuşit pe bancă, cu hainele sfâşiate, cu 
faţa plină de noroi, cu degetele jupuite, Julien a dat din umeri: 

— M-a ridiculizat Fanny, mi-a ţinut piept prosteşte. lar tu, 
Sebastien, te-ai dat de partea ei. 

Am protestat: era vorba despre o deliberare, despre un 
schimb de puncte de vedere. Dar el n-a vrut să ştie nimic, a 
rămas închis în supărarea lui plină de susceptibilităţi. Deşi era 
înfrânt, am refuzat să mă scuz sau să o acuz pe Fanny. 
Strecurându-i trupul înalt pe bancheta din spate a maşinii 4x4, |- 
am dus acasă la el. Ne ceruse expres ca ceilalţi să nu vină. Trăia 
singur în arondismentul IX, pe strada Fontaine, între un fast-food 
turcesc cu kebab şi un bar cu prostituate, într-un mic 
apartament gol şi rece unde-şi primea metresele ocazionale. 
Julien nu era un afemeiat decât dacă era vorba despre femeia 
altuia. Socotea sexualitatea drept o muncă secundară, o igienă 
a instinctelor triviale. Alungit pe pat, asemenea unui gladiator 
învins, în acea încăpere austeră care-i slujea drept dormitor, 
respira deznădejdea de a fi în viaţă, poza în erou trădat. Jean- 
Marc îi aducea de băut, îl ştergea pe faţă cu nişte şerveţele, iar 
solicitudinea lui îmi sublinia prin contrast purtarea. Am vrut să 
chemăm SOS Medecins, dar Julien s-a opus cu înverşunare şi a 
sfârşit prin a adormi îmbrăcat. Se terminase cu veleităţile mele 
de a mă confesa. Dacă în seara aceea Jean-Marc m-ar fi 


ascultat, viaţa mea ar fi luat, poate, o altă întorsătură; iar 
întâmplarea mea de la Cafe de la Paix, banalizată prin acea 
mărturisire, n-ar fi rămas înfiptă în mine ca o aşchie. Dădeam să 
plec, când Jean-Marc, care tocmai îi scosese lui Julien pantofii, 
haina şi cămaşa cu atenţia unui servitor de pe vremuri, scoase 
un țipăt de groază. 

— Vino să vezi şi tu, mi-a şoptit el înclinând lampa de la 
capătul patului. 

Pe lângă vânătăile făcute de agresori, torsul musculos al 
prietenului nostru era plin de răni ce supurau, de umflături ce 
sângerau, aproape violacee: ai fi zis că fusese brăzdat de o 
grapă. Mici coji şi tot atâtea băşici erau presărate pe suprafaţa 
pielii. Astfel tumefiată, epiderma părea un palimpsest pe care 
cicatricele deja închise se învecinau cu lacerări mai proaspete 
care se infectau. Era un spectacol hidos care n-avea nimic de-a 
face cu recenta încăierare. Abia dacă am avut timp să-l 
examinăm, că Julien s-a ridicat în capul oaselor ca un muribund 
şi ne-a insultat, întrebându-l pe Jean-Marc cu ce drept îndrăznise 
să-l dezbrace. Am crezut că avea să-l lovească. Jean-Marc era 
gata să plângă. Aproape instantaneu, Julien, cu aplombul lui 
obişnuit, l-a tras la pieptul lui şi i-a dat dezlegarea: 

— Eşti iertat, ştiu că n-ai făcut-o dinadins. 

Jean-Marc nu mai ştia cum să se scuze, am crezut că avea să-i 
cadă în genunchi. 

— Ascultaţi amândoi ce vă spun, a reluat Julien, ştiţi că sunteţi 
favoriţii mei în această bandă. Ba da, ştiţi! 

A avut în clipa aceea un zâmbet fermecător, devastator. Aşa 
ne ţinea el pe noi: prin invective abjecte urmate de 
complimente hiperbolice care ne rămâneau întipărite pentru 
totdeauna în minte. 

— Vreau să-mi juraţi că n-o să spuneţi la nimeni, dar la 
nimeni, mă auziţi, ce-aţi văzut în seara asta? Sunteţi singurii la 
curent. 

Am promis. Atunci Julien mai întâi reticent, ne-a dezvăluit 
adevărul. De la o vreme, se supunea unor torturi voluntare 
pentru a-şi testa gradul de rezistenţă la durere. Işi impunea 
zilnic nişte suferinţe ca să le stăpânească mai bine. Işi freca 
pântecele şi membrul cu ghimpi de trandafir, se culca pe sticlă 
pisată, îşi înfigea piuneze şi bolduri în piept, îşi brăzda torsul cu 
un cutter, se delecta să vadă fără să leşine cum este scăldat în 


sânge. Ba chiar îşi arsese interiorul pulpelor şi tălpile picioarelor 
cu flacăra unei lumânări şi se însemnase pe şolduri cu un vătrai 
încins. Se martiriza cu mâinile înmănuşate ca şi când un alt 
bărbat l-ar fi supus la acele vătămări şi apoi îşi dezinfecta rănile. 
Arsurile pe carnea vie, inciziile cu lama pe epidermă consacrau 
victoria voinţei asupra fricii. Mi s-a întors stomacul pe dos din 
cauza lor. Julien i-a invocat pe stoici care preconizau acest gen 
de remedii împotriva morţii şi a nenorocirii: în fiecare zi, trebuie 
să te pregăteşti pentru ce e mai rău ca să nu fi surprins atunci 
când ţi se întâmplă aşa ceva. Am crezut că Jean-Marc avea să 
leşine, cu atât mai mult cu cât Julien intra în amănuntele 
operaţiilor ca un tehnician. Pe măsură ce vorbea, ruşinea ceda 
locul mândriei: nu se expunea, ci perora. E adevărat că de ani 
de zile, vara, nu-l mai văzusem în maiou sau gol până la brâu. 
La treizeci de ani, continua, neputând să-i îmblânzească, să-şi 
întoarcă demonii împotriva lui. Îl bănuiam acum că i-a provocat 
pe cei doi hoţi ca să se lase stâlcit în bătaie şi să pună asta pe 
seama noastră. M-am întors acasă sonat, tremurând de 
indignare. Julien, ca gisant cu stigmate, îmi spulberase 
pretenţiile de vedetă. Pe lângă murdăriile lui, escapada mea de 
puştan nu atârna prea mult. Jean-Marc a rămas lângă bolnavul 
nostru şi a dormit la picioarele patului pe o saltea improvizată. 
In orice împrejurare, rămânea lipit de el ca un leucoplast. 
_ A doua zi, dis-de-dimineaţă, Julien a telefonat ca să se scuze. 
li sărise ţandăra prosteşte, se arătase susceptibil şi grosolan. M- 
a implorat încă o dată să nu povestesc nimic din ceea ce 
văzusem. Se bâlbăia, îşi căuta cuvintele ca şi cum ar fi vrut să- 
mi spună altceva. In cele din urmă, a închis telefonul după 
aceste vorbe enigmatice: 

— Şi pentru voi sufăr, pentru că vă iubesc atât de mult... 

Patosul ăsta m-a exasperat. După aceea, mi-a telefonat toată 
banda. Fiecare în felul lui mi-a arătat o tandreţe extravagantă. 
Un soi de legendă, răspândită de Jean-Marc, voia ca eu să fi fost 
cel care îi pusese pe fugă pe cei doi derbedei. Am fost jenat de 
aceste felicitări care nu-şi aveau rostul. Fanny mi-a povestit cu 
de-amănuntul împăcarea ei cu Julien: îi implorase iertarea cu un 
asemenea umor, încât ea cedase în favoarea avocatului şi 
renunţase la comisara de poliţie. 

— Ştii prea bine, nimeni nu-i rezistă lui Julien. 


Se înşela. Julien mă decepţionase. Ne păcălise multă vreme, 
simulând o frumoasă siguranţă de sine: se terminase cu asta. 
Nu mai era demn de rolul pe care şi-l atribuia. Ceea ce aflasem 
avea să ne despartă mai mult decât o divergență politică. Dintr- 
o dată m-am simţit uşurat: puteam zbura cu propriile-mi aripi. 
Nu mai aveam nevoie să-i cer aprobarea acestui mic tiran 
rătăcit şi nici pe cea a celorlalţi. Noi toţi alcătuiam o singură 
persoană făcută din calităţile fiecăruia. Dar acest corp unic îmi 
punea piedici, nu mai regăseam elanul care ne sudase înainte, 
ambiția de a le impune vieților noastre un anumit stil, de a 
rămâne mistuiţi de o flacără interioară. Orice prietenie este o 
limită, orice familie, o închisoare, orice căsătorie, o încarcerare. 
De-ar fi putut camarazii mei să mă uite o clipă ca pe o pălărie pe 
un scaun! 


Propriul meu drum al Damascului 


Minunat într-un cuplu este faptul că te protejează de orice, 
chiar şi de iubire. Menajul meu cu Suzanne nu era scutit de 
rutină. Luasem din el zece ani de fericire conjugală; a mânca în 
fiecare zi din acelaşi fel de mâncare, fie el princiar, trezea în 
mine un vis de diversitate. Ca toţi soţii, aveam să devin eunuc 
din fidelitate mai curând decât prin chirurgie. N-aveam ce să-i 
reproşez lui Suzanne: era perfectă, atentă. Dacă m-aş fi 
îmbolnăvit, m-ar fi îngrijit cu un devotament admirabil, aveam o 
încredere absolută în ea. Chiar şi când făceam dragoste, 
rămâneam caşti: sexul nu mai era un eveniment, se integrase în 
cursul lucrurilor. lar noi eram cuminţiţi, neutralizaţi: doi claponi 
satisfăcuţi care au uitat până şi amintirea primelor lor emoţii. 
Starea aceasta mă aranja totuşi: evoluam mai bine în căldurica 
unei iubiri convenţionale decât în extremele pasiunii. Sunt un 
om al ordinii, nu un rebel. Îmi place, fără cumpătare, ordinea. lar 
când mă dereglez, o fac metodic. 

Cât despre copiii mei, nemernicii ăştia mici plesneau de 
sănătate, vitalitatea lor însemna degenerescenţa mea. Ne 
împingeau în mormânt, ne reduseseră deja la rangul de 
supraviețuitori, împreună cu prietenii lor, zgomotoşi şi căcăcioşi 
ca şi ei, ţipau, se ciondăneau. Camerele lor semănau cu nişte 
caverne de pirați umplute cu o întreagă pradă făcută din 
animale de pluş, maşini, săbii, game-boys şi smulsă bunătăţii 


noastre. Exercitau asupra portofelelor noastre un adevărat hold- 
up, ne jefuiau ca să-şi îngrămădească şi mai bine cadourile şi să 
le uite de îndată. Cum să te superi pe ei? Îşi jucau rolul de mici 
regi ai creaţiei. Fiica mea Zabo era favorita mea poate şi pentru 
că, spre deosebire de fraţii săi mai mari cu opt şi cu şapte ani, 
nişte micuţi duri care vorbeau peltic, ea încă rămânea cufundată 
în prima copilărie. Ridicată în picioare la frontiera camerei sale, 
cuceritoare în miniatură cu rochiţă cu volane, pleca la asaltul 
vastei lumi. Totul mă încânta la această năpârstoacă, corpul 
fragil şi rotund, fandoselile, părul, o flacără blândă şi 
nestăpânită, pe care maică-sa i-l lega într-un rulou gros şi lânos 
atunci când făcea baie, firele fine ce-i umbreau ceafa, sfârcurile 
sânilor, doi vulcani ce-şi aşteptau cuminţi erupția. Într-o zi când 
o dădeam în leagăn, mi-a spus: 

— Ştii, tăticule, azi te iubesc foarte mult. 

Această mărturisire m-a mişcat, denota o mare maturitate 
afectivă. Da, îi iubim pe ceilalţi, dar nu în fiecare zi şi nu în 
acelaşi fel. Ar trebui să-i putem revoca şi convoca după voia 
noastră. Zabo dispunea de o ştiinţă a sentimentelor pe care 
majoritatea oamenilor o dobândeşte doar în treizeci de ani. 

Atunci, ca să mă facă să basculez, a intervenit din nou 
hazardul. La puţin timp după seara de la Cercul militar de pe 
Saint-Augustin, am dat din întâmplare, între filele unei cărţi 
groase consacrate istoriei religioase a Franţei, peste cele trei 
bancnote de o sută de euro pe care mi le dăduse Florence. Le 
pusesem acolo, grăbit să scap de ele. Văzându-le, am fost 
electrizat. Le-am mirosit, le-am pipăit. Modificarea anatomică pe 
care au provocat-o în mine era fără echivoc. Nu că aş fi fost 
cupid: dar îmi deschideau o putere necunoscută şi care mă 
exalta. N-o să le cheltuiesc niciodată. Se întâmpla că peste două 
zile plecam în concediu. Trebuia neapărat să verific dacă 
aventura mea cu Florence constituia o simplă paranteză sau 
începutul unei înclinații pe care abia dacă o întrezăream. 
Pretextând că am o întâlnire de lucru urgentă - administraţia e 
fată bună şi admite o sumedenie de absenţe şi concedii de 
boală - am şters-o de la minister pe la ora patru şi am luat-o pe 
bulevardul Capucines, de la staţia de metrou Madeleine. Parisul 
se scălda în murdăria lui estivală. Asfaltul, aproape topit, 
clipocea sub tălpi cu un zgomot de ventuză. Văzduhul era 
saturat de furtună, o coloană de nori se strângea ca o trupă 


belicoasă şi bubuia. În dreptul sălii Olympia unde se producea 
un alt idol al lui tata, Van Morrison, s-a stârnit un vânt violent, 
măturând hârtiile şi sticlele de plastic. Nişte obloane au fost 
trântite de perete, dintr-un castan a căzut o cracă şi asta i-a 
speriat pe trecători. Se ţineau bine de şepci, de umbrele şi 
mergeau aplecaţi. Toată lumea alerga să se pună la adăpost. 
Cerul era brăzdat de fulgere ca nişte mari dâre oblice, urmate 
de tunete teribile. Era una dintre acele rare perioade ale anului 
în care Parisul devine african, în care te aştepţi să vezi crocodili 
bălăcindu-se în bazinele de la Trocadero. Ajuns în dreptul străzii 
Scribe, în vreme ce zăream deja de departe cum băieţii de la 
hotel se grăbeau să-i întâmpine pe clienţi şi cum drapelele 
izbeau frontonul clădirii, am avut o ameţeală, întru totul 
asemănătoare cu cea de la douăzeci de ani. l-am recunoscut 
simptomele: un spasm la nivelul plexului, o senzaţie de 
sufocare, inima cuprinsă de o galopadă nestăpânită, o 
constelație de pete luminoase care m-au obligat să-mi închid 
ochii. Aş fi vrut să mor acolo, fulgerat, în extaz. A trebuit să mă 
aşez pe o bancă. Inţelegeam prea bine ce voia să însemne asta: 
la Paris, femeile nu sosesc, ci apar, instalează în jurul lor un cerc 
de groază şi de magnetism. Sunt nişte regine care atentează la 
ordinea lumii prin simpla lor irupţie. Din nou, pântecele lor 
păreau tot atâtea guri care mă strigau, iar gurile lor tot atâtea 
uşi al căror secret trebuia să-l forţez. 

Dintr-o dată, plafonul de nori s-a spart, ploaia a căzut cu 
picături enorme, călduţe, ca nişte săgeți care mă străpungeau, 
mă înviau. Strada era ca o plită care fumega şi pârâia. Peste 
oraş s-a abătut un zid lichid, împins de vijelie. În exaltarea mea, 
mă identificam cu această furie climatică. Curând, s-au format 
torente care au blocat circulaţia, au umplut rigolele, luând cu 
ele deşeurile. Singur pe banca nefericirii mele, sub rafalele de 
vânt, eram cuprins de un adevăr pe care nu mai aveam dreptul 
să-l escamotez. 

Când aversa a mai slăbit, iar marea simfonie a fulgerelor şi 
tunetelor s-a îndepărtat, m-am dezbrăcat până la piele: îmi 
storceam haina, cămaşa, pantalonii, gol şi în picioare, în erecţie 
ca un totem al fecundității. Şocul furtunii a fost atât de mare şi 
dezorganizarea atât de generală, încât nimeni nu mi-a dat 
atenţie: se ciocniseră mai multe maşini, se spărseseră geamuri, 
câtorva persoane li se făcuse rău şi primeau primele îngrijiri. În 


catastrofa generală, indecenţa mea era cel mult o anecdotă. Aş 
fi putut să dansez, să urlu de bucurie, să mă masturbez, să mă 
tăvălesc pe jos printre gunoaie. Trebuia că aveam aerul unui 
dement, dar eu mă ştiam mai înţelept în nebunia mea decât cea 
mai raţională fiinţă. M-am îmbrăcat la loc şi încă ud, hirsut, m- 
am îndreptat spre Cafe de la Paix transformat în spital de 
campanie unde supraviețuitorii potopului, cei răniți uşor se 
refugiaseră în aşteptarea ambulanţelor. Mi-am croit drum prin 
mijlocul mulţimii de consumatori surescitaţi. Incă o dată, soarta 
mi-a venit în ajutor: Florence, clienta mea din zilele trecute, se 
afla acolo în compania unei alte femei mai slabe, o euroasiatică. 
O întreagă constelație de semne se arătau ca să mă 
călăuzească. Florence m-a recunoscut, mi-a întins o batistă, m-a 
invitat la masa lor. 

— Ştiam eu că o să apari din nou într-o bună zi, canalie mică. 

Era cât pe ce să-i spun că e o pură coincidenţă, dar m-am 
răzgândit. 

— Ţi-o prezint pe Anita, o veche prietenă. Cum spuneai că te 
cheamă? 

Florence, aşa cum am aflat, în cursul conversaţiei, trăia la 
Bruxelles, căsătorită cu un industriaş specializat în cauciucul 
sintetic, şi venea la Paris ca să se distreze, „să se cultive”. li 
plăcea să dea ordine şi, un sfert de oră mai târziu, mă expedia 
cu Anita într-o altă cameră a hotelului de pe strada Scribe, cea 
cu numărul 302, 3 + 2 = 5, cinci ca ce? mă întrebam eu pe când 
mă dezbrăcăm. Pe Anita o liniştise spunându-i: 

— Încearcă-l, o să mă pomeneşti. 

Anita, mai slabă decât Florence, vorbea-n vietnameză în timp 
ce făcea dragoste, însă a refuzat să-mi traducă interjecţiile sale. 
De data asta onorariul a fost mai redus. Dar puţin îmi păsa. 

Că această a doua iluminare a avut loc în haosul elementelor 
naturii nu era ceva fortuit; chiar cerul mă îndemna la 
voluptuoasa răsculare. Tornada care tocmai zdruncinase Parisul 
distrusese zidurile ce mă împiedicau să cresc. Era atâta vreme 
de când aspiram să mă eliberez! 

Acum ştiam ce-mi rămânea de făcut! 


CAPITOLUL IlI 
HORA INGERILOR 


Cum niciodată nu părăseşti norma fără să-i laşi o a doua 
şansă, încă de la sfârşitul verii am avut câteva aventuri. Până 
atunci, îi rămăsesem credincios lui Suzanne atât din respect, cât 
şi din lene. Complicaţiile adulterului mă făceau să renunţ la el. 
Eram neîndemânatic, îmi lipsea experienţa. Mi-ar fi plăcut ca, la 
fiecare persoană frumoasă întâlnită, o putere tiranică să-mi 
poruncească: sedu-o sau te dobor. Totuşi, niciuna dintre aceste 
scurte aventuri amoroase nu m-a satisfăcut: înşelarea este 
întotdeauna doar sora geamănă a căsătoriei, supapa de 
siguranţă care face ca viaţa unul lângă altul să fie suportabilă. 
Ea mimează despărţirea ca să întărească lanţurile. N-aveam 
niciun chef de o legătură care, după un an sau doi, mă va plictisi 
la fel ca soţia actuală. Ori soţ fad, ori fustangiu: nu voiam 
această alternativă. Cel mai rău ar fi fost ca femeile să accepte 
să se culce cu mine din plăcere! 


Ce-i de făcut? 


Viaţa tocmai îmi fusese tăiată în două de o linie de 
demarcaţie. Intrasem într-o lume nouă fără să o fi părăsit pe cea 
veche. Toată luna august, în timp ce jucam rolul de tată bun, de 
ginere bun pe coasta Aquitaniei, am tot rumegat această 
descoperire. Ţineam să verific că nu mă înşelasem. Am mai 
spus-o: urăsc anarhia, improvizaţia. Mă simţeam sedus din 
pornire de ceremonialul prestaţiei unui prostituat: fantezia mea 
nu era agăţatul cu maşina, ci primirea într-un apartament cu 
salamalecurile, subiînţelesurile şi ritualul ei codificat. Aveam, 
aşadar, nevoie de un adăpost sigur şi plăcut în care să primesc 
un mare număr de pretendente. Voiam să răspund faimoasei 
reguli a unităţii de timp, de loc şi de acţiune, să condensez totul 
într-un spaţiu redus. Or, eu eram singur, fără experienţă şi fără 
mijloace. In viitorul imediat, aveam să pornesc în căutarea unui 
apartament într-un cartier bun şi destul de îndepărtat de 
domiciliul conjugal. Parisul intra-muros este un oraş mic de o 
extraordinară densitate: aici nimic nu se află la o distanţă mai 
mare de treizeci-patruzeci de minute cu metroul. Parisul 
juxtapune totuşi o mulţime de universuri prinse între ele ca 
alveolele dintr-un stup. În fiecare dintre ele, încerci un 


sentiment de impunitate şi de ciudăţenie disproporționat faţă de 
dimensiunile acestor locuri. Fiecare bulevard este o planetă, 
fiecare stradă o naţiune, fiecare imobil un microcosmos în care 
poţi trăi douăzeci de ani fără să te întâlneşti cu niciun vecin. O 
altă aglomeraţie se ascunde în interiorul celei dintâi pe care, cu 
timpul, trebuie să o îmblânzeşti. Secretul Parisului este că poţi 
trăi în el în taină dar la lumină, pentru că oraşul te protejează, te 
face invizibil. 

După lungi căutări, mobilizând două agenţii imobiliare, am 
dibuit la un preţ rezonabil o garsonieră mare în cartierul Marais, 
două foste camere de servitoare unite într-una singură, la limita 
cartierului gay şi a celui evreiesc, pe strada Le-Bout-du-Monde”. 
Era o ulicioară strâmtă, ce părea ieşită dintr-un alt veac, o 
stradă în plus, făcută toată din ziduri înalte, de nepătruns, pe 
care voiam să ies aşa cum ieşi pe mare, lăsându-mă în voia 
vrăjilor ei. Locuinţa mea se afla la etajul cinci al unui frumos 
edificiu din secolul al XVIII-lea, închis cu nişte porţi grele de 
stejar, în susul unei scări şi fără niciun alt locatar pe palier. 
Parcă era o scenă de teatru pripăşită în pod, în vârful unor vaste 
culise. Oferea mai multe avantaje: nu exista portar, activităţile 
mele aveau să rămână deci fără un martor permanent, era 
luminoasă şi dispunea, lux incredibil, de o mică terasă de unde 
zăream ţevăraia Centrului Pompidou, fleşa de la Notre-Dame şi 
fusul îndepărtat al Turnului Eiffel. N-aş fi visat niciodată să am o 
asemenea vedere. Contractul l-am semnat pe numele meu, dar 
pe cutia de scrisori am pus pseudonimul Virgile Coutances. 

Abia intrat în posesia garsonierei, am pus să se scoată 
mocheta, să se zugrăvească pereţii, să se acopere podeaua cu 
un parchet uşor, ale cărui lamele suple se adaptau la talpa 
piciorului. Întâi şi-ntăâi înţelegeam să inspir încredere, să 
privilegiez nuanțele calde, materialele plăcute, lemnul, inul, 
lâna. După ce ieşeam de la birou, mi se întâmpla să traversez 
tot Parisul în căutarea unei noptiere şi a unui abajur zărite într-o 
revistă de design. Bântuiam prin magazinele de obiecte vechi, 
umblam cu frenezie după lucruri de ocazie. Ce mult m-ar fi 
ajutat Suzanne în treaba asta, ea care avea un talent nebun să 
detecteze chilipirurile! Nu mă vedeam spunându-i: 

— Draga mea, am hotărât să fac trotuarul la domiciliu. N-ai 
vrea să mă ajuţi să-mi aranjez casa? 


17 Capătul Lumii. 


La sfârşit, am făcut nişte nebunii şi am cumpărat în Faubourg- 
Saint-Antoine un vast pat cu baldachin din acaju de un prost 
gust desăvârşit, cu văluri din tul şi montanţi de alamă, precum 
şi o sofa, vase de ars mirodenii, plante exotice şi chiar două 
felinare roşii. Cu atât mai rău pentru discreţie şi trăiască 
tradiţia! Chit că aşa recream un bordel, dar măcar rămâneam 
fidel mitologiei. Eram trist doar că nu am un prieten cu care să 
împart această experienţă. Însă cea mai mică vorbă ar fi fost 
colportată: congregația noastră era un castel din sticlă 
supravegheat de ochiul necruţător al lui Julien. 

Amenajarea garsonierei mi-a luat şase luni, dar determinarea 
nu-mi slăbise. Când a fost totul gata, renovat, eram deja în 
februarie şi le-am invitat pe cele două naşe ale mele, Anita şi 
Florence, să vină să-mi inaugureze micul lupanar. Au sosit cu 
braţele încărcate de enorme buchete de trandafiri şi cu o sticlă 
de şampanie. Dar le ieşise sufletul. La amănuntul acesta nu mă 
gândisem. Urcatul a cinci etaje, căci structura în elice a scării nu 
îngăduia niciun ascensor, risca să le descurajeze şi pe cele mai 
binevoitoare femei. Eu eram tânăr, genul acesta de consideraţii 
îmi scăpase. Văzându-le debarcând, un pic trecute, drese, a fost 
cât pe ce să izbucnesc în râs. Amândouă s-au extaziat asupra 
panoramei, mi-au sugerat unele îmbunătăţiri, găsind că locul 
este încă oarecum spartan. Am petrecut o după-amiază 
desfătătoare în care mi-am jucat la perfecţie rolul de slujitor al 
plăcerilor altuia. Mi-au lăsat recompensa sub perna brodată cu 
un TU şi EU cu litere roşii, ca şoricelul pentru copiii cărora le-a 
căzut un dinte. Înainte de a pleca, Florence mi-a dat un sfat: 

— Sebastien, să nu uiţi niciodată că e mai uşor să ţii gura 
deschisă decât braţul întins. Menajează-te! 

Mi-am reorganizat programul: la minister, soseam dimineaţa 
devreme, pe la ora 8, iar asiduitatea îi stupefia pe colaboratorii 
mei la fel de mult ca pe Suzanne, care totuşi o încuraja. Săream 
peste masa de prânz, înghițind un sanaviş pe loc, şi plecam la 
începutul  după-amiezei, pretextând că iau nişte cursuri 
intensive de arabă şi hindi în vederea viitoarelor posturi. Mă 
prefăceam că am o pasiune fără margini pentru Orientul Mijlociu 
şi Asia Centrală. Asiguram cele şapte sau opt ore de prezenţă 
regulamentară la birou. Eram iubit la serviciu, iar ideea că-mi 
ciupeam din somn şi din prânzuri ca să învăţ limbi exotice mi-a 


săltat cota cu o treaptă. Doar superiorul meu, Jean-Jacques 
Bremond, bombănea: 

— Ce te-a apucat, Sebastien, îmi ascunzi ceva? Ca să lucrezi 
aşa, aşteaptă să faci patruzeci şi cinci de ani, surmenajul este 
un semn de panică, de îmbătrânire prematură. 

Soseam în Marais pe la ora trei şi jumătate şi plecam pe la 
şapte seara, ca să-mi rămână timp să beau un păhărel înainte 
de-a mă întoarce la obligaţiile familiale. Insist asupra acestor 
ore, căci ele vor juca un rol esenţial: pasiunea, ca să mi se 
exercite, trebuia limitată de nişte borne stricte care-i aţâţau 
fervoarea. 


Cine mă vrea? 


Rămânea o foarte mare problemă: n-aveam nicio clientă. 
Anita şi Florence îmi promiseseră să-mi trimită nişte prietene. 
Însă obişnuite cum erau cu marile hoteluri, probabil că-mi 
găseau garsoniera cocoţată sus prea acrobatică pentru ele. 
Majoritatea oamenilor încearcă să iasă din venalitate: grija mea 
era să intru în ea. Am început prin a-mi cumpăra presa 
specializată, am navigat pe Internet. Ideea de a mă afilia la o 
reţea îmi displăcea. Eram un mic producător independent care 
ţinea mult la libertatea lui. Curând am strâns o adevărată 
bibliotecă de reviste uşoare, pline de creaturi dezbrăcate. Din 
ele am învăţat sensul anumitor prescurtări: TBM nu însemna 
Tres Bon Marche (foarte ieftin), ci Tres Bien Monte (foarte bine 
dotat), TP nu voia să spună Travaux Publics (lucrări publice), ci 
Tour de Poitrine (circumferința bustului), TGB semnala nu la 
Très Grande Bibliothèque (foarte marea bibliotecă), ci o Très 
Grosse Bite (foarte mare pulă). Cât despre caviar şi şampanie, 
acestea trimiteau la scatofilie şi la urofilie. O săptămână 
întreagă am încercat să redactez un mic anunţ bine adus din 
condei. Acest lucru s-a dovedit mai anevoios decât crezusem. 
Nu puteam expune lucrurile pe şleau cum făcea un graffiti scris 
cu carioca într-un vagon de metrou şi pe care mi-l notasem: 

— lama french gay, 06 14 12 05, le sug bine (se zice). 

Analizasem cu minuţiozitate acest comunicat. Mai întâi, 
începutul pedant în engleză ca să agaţe eventuali străini. Apoi, 
afirmarea îndrăzneață a unei competenţe, temperată de o 
paranteză de modestie, ba chiar de îndoială. Concluzia: cel ce 


redactase această depeşă nu era sigur nici de engleza, nici de 
talentele lui sexuale. O treabă proastă. Dar vai, dacă eram 
prompt în a-i critica pe ceilalţi, nici eu nu făceam mai bine. Unei 
reviste, intitulate La Vie Parisienne’, i-am trimis următoarea 
misivă: 

— Bărbat tânăr, înzestrat cu solide apetituri, aş primi într-un 
loc discret orice persoană de sex feminin fără discriminare de 
vârstă sau de culoare. Fanteziile acceptate. 

Dădeam un număr de telefon şi o adresă e-mail. Mă însufleţea 
o dublă grijă: să atrag atenţia rămânând totuşi politicos. 
Enunţurile prea explicite îmi repugnau, voi exercita această 
meserie cu armele delicateţii. Am aşteptat un răspuns timp de 
nesfârşite săptămâni. Venise deja primăvara, de nouă luni mă 
luminase providenţa şi mă temeam că nu sunt la înălţimea 
acestei elecţiuni. Robotul meu telefonic era plin doar de 
semnale de închidere sau de insulte. Şi atunci am înţeles: chiar 
caracterul complicat al mesajului meu îl făcea obscen, 
menţionarea femeilor de culoare trebuie că le descuraja pe 
multe. Aproape că aveai nevoie de un dicţionar ca să-l 
descifrezi, ceea ce sporea bănuiala de ceva patologic. Mi-am 
reluat lucrarea, m-am cufundat iarăşi în universul anunţurilor 
publicitare libertine. Femeile spuneau de pildă: „amantă bună, 
foarte mămoasă, caută bărbat căruia să-i placă să sugă la sân 
căci am sânii foarte sensibili” sau „escort-girl diletantă, 31 ani, 
cu alură hitchcockiană, foc sub gheaţă, se deplasează numai 
pentru gentleman elitist”. Bărbaţii, în schimb, erau mai brutali: 
„tânăr, membru solid, 23 centimetri, activ/pasiv caută să 
întâlnească bărbaţi, femei sau cupluri”; sau „grăsan supus va 
sluji femeie sau cuplu în ţinută de subretă”. Ori: „Vrei să ţi-o 
tragi cu un gagiu frumos, să-ţi bagi o pulă mare, discreţia fiind 
asigurată? Sună-mă repede!” Eram invidios pe aptitudinile 
afişate de unii de parcă îşi adăugaseră încă o diplomă în cursa 
pentru un loc de muncă. Eram împărţit între diverse tentaţii: cea 
de a spune adevărul nemăsluit însoţindu-l la nevoie de o 
imagine (dar nu prea mă vedeam prinzându-mi apendicele într-o 
fotografie Polaroid) sau cea de a scrie un mic text elaborat care 
să-mi semnaleze şi sălbăticia dorinței, şi întinderea 
rafinamentului. Era oare necesar să-mi menţionez statutul de 
normalian şi de enarh? Ce greu era să te vinzi! Trebuia să obţin 


18 Viața Pariziană. 


maximum de impact cu minimum de cuvinte. Am făcut mai 
multe încercări şi m-am hotărât pentru următorul anunţ: 

— Tu care eşti singură, care te plictiseşti, vino să mă vezi. Te 
voi primi într-un decor plin de căldură, făcut pentru mângâieri şi 
masaje. Te aştept de la 18 la 60 de ani. 

Ultima frază era o greşeală: în ecumenismul meu, uitam că o 
femeie tânără n-are niciun chef să se învecineze în patul unui 
bărbat cu o bunică. Am trimis anunţul pe web, îmi luasem drept 
pseudonim „Marsupilami”, dar l-am înregistrat şi pentru unele 
radiouri din banda FM. Am refuzat să-i alătur însă un clişeu cu 
sexul meu în erecţie. O urmă de pudoare sau teama de a nu 
dezamăgi? Nu ştiu. Degeaba-l măsurăm în toate sensurile, nu 
atingea niciodată dimensiunile exorbitante afişate de ceilalţi 
postulanţi. Am lipit şi mici afişe pe ziduri, pe burlane, cu fâşiuţe 
ce puteau fi desprinse. Eram perplex: să seduci înseamnă să 
linişteşti, să dai dovezi de bună-credinţă, după care te poţi lăsa 
în voia seducătorului. Căutarea sexuală umblă mascată, altfel 
sperie. Dar nici noua tentativă n-a avut mai mult succes. Ca şi 
înainte, tăcere generală. Atâţia bărbaţi trebuie că încercau să 
facă acelaşi demers, împinşi de foame, de nevoie, încât cererea 
mea părea bombastică, ridicolă: n-aveam foc în vine şi asta se 
simţea. Eram un adevărat boboc, respins la porţile casei de 
toleranţă al cărei fondator voiam să fiu. 

Am sunat-o din nou pe Anita: constatându-mi descumpănirea, 
mi-a promis să mi-o trimită pe una dintre prietenele ei care 
venea la Paris, o farmacistă din Pau care se plictisea în căsnicie 
şi voia să pună un pic de sare şi piper în meniul obişnuit. Vestea 
m-a mai reconfortat, căci eram pe punctul de a renunţa. Mi-am 
petrecut următoarele după-amieze într-o anumită apatie, 
uitându-mă la un mic televizor pe care-l închiriasem. Mi se mai 
întâmpla şi să-mi arunc ochii peste metodele de învăţat hindi şi 
arabă pe care mi le procurasem de la Şcoala de Limbi Orientale, 
Inalco'?, unde mă înscrisesem. Incercam cu stângăcie să le 
reproduc splendidele caligrafii. Imi pierdeam vremea cu fleacuri, 
făceam lungi sieste, dădeam cu aspiratorul, ştergeam praful 
prin cameră, udam florile de pe terasă. Inainte de-a pleca, mă 
masturbam pe reviste, aşa, ca să întreţin ambianța, să nu mă 
simt cu totul inutil. 


19 Inalco, Institutul naţional de limbi şi civilizaţii orientale, întemeiat în 1795. 


Prin urmare, debutul mi-a fost lamentabil. Se spune deseori 
că trupul este o marfă: pe-a mea n-o voia nimeni. Îmi lipsea un 
dar pe care nu mi-l dăduse nimeni. La Paris, în fiecare seară, 
spun statisticile, 50.000 de masculi sunt în căutarea unei fete. 
Dar câte fete sunt în căutarea unui mascul? Lor voiam eu să mă 
adresez. |n societatea de servicii în care evoluăm cu toţii, eu 
reprezentam cu siguranţă o nişă de oportunităţi. Şi atunci am 
hotărât să mă informez de la profesioniste. Mă duceam în 
locurile rău famate, acolo unde prosperă în capitală piaţa femeii, 
adică aproape peste tot din moment ce Parisul este 
dintotdeauna un bordel sub cerul liber. Am umblat peste tot, de 
la barurile din Pigalle până la Bulevardele Exterioare unde 
bântuie pipiţele, fără să le uit pe elegantele de pe bulevardul 
Foch, pe leoaicele din strada Saint-Denis, pe bucolicele din 
Bois?" sau pe ucenicele din saloanele de masaj. Mai întâi, ce-am 
văzut m-a îngheţat: ţărănoaice îmbrăcate în culori ţipătoare şi 
care-şi băteau în palmă cu enorme dildo-uri acoperite cu un 
prezervativ, gagici cu fundul mare şi cu un limbaj de precupeţe, 
brute musculoase, cu picioare scurte, care mârâiau, santinele 
însărcinate cu paza micului comerţ. Ca să nu mai vorbesc de 
bătrânele cocote mumificate pe bucăţica lor de trotuar care 
tremurau pe picioarele lor subţiri şi-şi petreceau timpul mai mult 
la bar, tot sorbind dintr-un păhărel, decât la orizontală pe pat. 
Grupuri de bărbaţi, strânşi ca nişte vulturi, se uitau cu lăcomie 
la acele trupuri dezgolite din care se iveau mase de carne 
vânătă, vene albăstrii. Era ceva sacru în această devorare din 
ochi. Atunci am înţeles atracţia prostituatelor. Aceste femei zise 
publice sunt, de fapt, inaccesibile şi n-aparţin nimănui. Sunt 
nişte Eve îndepărtate care nu mai au nicio legătură cu omenirea 
obişnuită. 

Puțin câte puţin, am ales grâul de neghină. Am devenit 
sensibil la poezia crapuloasă a cartierelor rău famate, la idolii 
împopoţonaţi, femei negre, arabe sau albe de pe străzile 
fierbinţi, încadrate în porţi ca nişte tablouri vivante, la răceala 
lor de aristocrate, la disprețul lor afişat pentru toţi coioşii uşor 
abţiguiţi care le dădeau târcoale. A început să-mi placă luxura 
lor expeditivă, viciul lor interesat, maniera expertă în care 
executau dorinţa după ce o treziseră. Aceşti soldaţi de pază la 


% Bois, reducţie familiară pentru Bois de Boulogne, Pădurea Boulogne, din 
vestul Parisului. 


intersecţii şi care te opresc pentru a-ţi verifica starea libidoului 
mi se păreau a fi avangarda unei imense armate a binefacerii. 
Tandrele lor capcane reprezentau după mine culmea 
altruismului. Mi-am împins zelul până acolo încât am urcat cu 
unele dintre ele în garsoniere sordide sau în încăperile dosnice 
ale unor ateliere de confecţii. Mă duceam să mi-o dau la 
masturbat pe strada Fontaine, foarte aproape de locuinţa lui 
Julien, la nişte bunicuţe în string care mă primeau într-o 
bucătărie reamenajată, mă lungeau pe scândura de călcat în 
vreme ce televizorul urla şi un motan mare dormea pe un 
fotoliu. M-am dus şi la o falsă ţigancă, la poarta Asnières, care 
m-a întâmpinat pe jumătate goală, în faţa unui gheridon ce avea 
pe el o bulă de cristal. Un spot roşu-sângeriu lumina masa. Nu 
era lipsită de umor şi, cu o voce sepulcrală, îmi spunea 
invariabil: 

— Văd că-n curând o să-ţi dai jos pantalonii, văd o unire 
sexuală foarte apropiată. Pregăteşte-te! 

Am aflat că clienţilor li se spune ouă fierte, fiindcă durata unui 
raport sexual nu trebuie, în mod ideal, să depăşească timpul lor 
de fierbere. Am constatat cât de mult este felaţia sora geamănă 
a sculpturii: este vorba să edifici cu gura o statuetă turgescentă 
şi rigidă până ce faci să strălucească glandul ca un pantof de 
lac. Dar este o artă efemeră, iar organul astfel sculat este menit 
să se îndoaie ca o lumânare care arde. M-a zăpăcit varietatea 
tarifelor, după cum se referă la satisfacerea manuală sau 
bucală, la masajul anal sau la raportul complet. Imi spuneam că 
trupul este un cadastru divizibil la infinit şi din care fiecare 
milimetru, fiecare organ poate face obiectul unei negocieri la fel 
de aprigă ca acea a diplomaților pentru un acord de pace. 
Detaşarea acestor femei mă tulbura: aceeaşi atenţie îi era 
arătată fiecăruia cu aceeaşi lipsă de interes. Aceste bune 
lucrătoare îţi cereau doar să nu le bruschezi prea tare şi 
îndeosebi să-ţi termini repede treaba. Imi aveam eu locul în 
lumea aceasta? Eram oare destul de rece, de hotărât ca să o 
apuc pe această cale? Tuturor acestor Minotauri femele le 
puneam aceleaşi întrebări despre meseria lor, dar dădeam 
peste un zid de tăcere. O fată robustă de douăzeci şi şapte de 
ani, din Toulouse, întâlnită pe strada Sainte-Apolline - îmi place 
că sfinţii protejează cu moralitatea lor străzile rău famate - a 
fost cea care mi-a deschis ochii. Strigase după mine: 


— Ei, tinere de familie bună, urcăm? 

— Nu ştiu. 

— Ce nu ştii? 

— Dacă sunt într-adevăr de familie bună. 

— Şi eu sunt de familie bună, dar am luat-o pe o pantă rea. 

Câteva clipe mai târziu, pe cuvertura jegoasă a unui pat care 
se hâţâna din toate încheieturile, cu membrul înfăşurat în latex 
până la rădăcină, o bombardam cu întrebări. 

— Eşti ziarist, faci o anchetă? Dacă da, mai bine ai pleca. 

l-am plătit din nou preţul unei alte prestații şi, prin cuvinte 
încâlcite, prin lungi perifraze, i-am dezvăluit ce proiect aveam. 
Spre marea mea dezamăgire, mi-a râs în nas. 

— Tu să faci trotuarul? Dar, scumpete, uită-te la tine, n-o să 
reuşeşti niciodată. Eşti mult prea... cuviincios. Ca să faci 
meseria asta, trebuie să ai un viciu sau să crapi de foame, să n- 
ai de nici unele. Du-te acasă, altfel strada o să te distrugă. 


Bunătatea farmaciei 


Am mers până în Marais foarte abătut. Frazele acelea îmi 
răsunau în cap ca un verdict. Se terminase pentru mine cu 
luxura, pasiunea, viaţa intensă. Mă gândeam iar la micile mele 
texte deocheate şi le vedeam acum ca pe nişte SOS-uri patetice. 
Aveam să-mi reziliez contractul, să-mi reiau existenţa ternă 
dinainte. Mă săturasem să stau în cămăruţa mea şi să nu fac 
nimic. De cum am sosit, a sunat telefonul. Era Anita. Avea o 
veste foarte bună pentru mine: farmacista din Pau sosea a doua 
zi la ora 16, la gara Lyon. Se dădea-n vânt după trufele de 
ciocolată şi ceaiul Earl Grey. Îi fusesem călduros recomandat. 
Era gata să urce cinci etaje pentru un moment de tandreţe. 
Avea nevoie să fiu atent şi prevenitor cu ea. 

— Şi mai ales, de data asta, nu te căca pe tine, e marea ta 
şansă. 

Imediat mi-a revenit speranţa. Am petrecut o noapte febrilă 
ca un student în ajunul unui concurs. A doua zi a fost una dintre 
acele minunate zile de martie în care o primăvară caldă se 
invită cu o lună înainte şi face să domnească promisiunea unei 
clime mediteraneene veşnice. La ora trei, ca să mă calmez, am 
mers pe jos de la minister până pe strada Vieille-du-Temple. 
Parisul deborda de optimism asemenea unei metropole care a 


supravieţuit istoriei şi este gata să trăiască în afara timpului, 
atât de frumoasă că ţi se tăia răsuflarea. În entuziasmul meu, îl 
vedeam ca pe oraşul erotic prin excelenţă, în care te înflăcărezi 
dintr-o privire, în care termometrul arhaic al Turnului Eiffel arăta 
temperatura amoroasă a locului. În vreme ce asupra fiecărui 
oraş american planează un imperativ discret: fii cineva sau cară- 
te, Parisul şopteşte până la saţietate un singur lucru: iubeşte, 
iubeşte cât poţi. Îmi adoram oraşul cu o pasiune fără rezerve şi 
simţeam că şi el avea să-mi întoarcă iubirea cu vârf şi îndesat. 
Capitala era acoperită de un cer înalt ca un cort, aerul era 
călduţ, o uşoară ceaţă estompa contururile edificiilor, le atenua 
unghiurile. Nările-mi erau gâdilate de un norişor de polen 
desprins din primele flori ale copacilor. M-am oprit într-o cafenea 
ca să beau o cafea neagră mică şi să recapăt curaj. Chiar în 
dimineaţa aceea, ducându-mă la birou, pe linia de metrou 13, o 
văzusem pe-o studentă cum îi păştea bărbiţa amantului ei. Era 
subţirică, blondă, veselă, iar el, gras şi fudul; parcă era o căpriţă 
ce devorează iedera de pe un stejar. Văzusem în asta un semn 
bun: la urma urmei, iubirea este şi un fel de păşunat. 

Persoana a sosit pe la patru şi jumătate, cu o poşetă de piele 
neagră în mână. O chema Anne Sophie, avea vârful nasului roz, 
purta pantofi fără toc, un mantou de lână bej peste un taior gri, 
în carouri. Ai fi zis că e o directoare de şcoală venită să le 
anunţe părinţilor exmatricularea odraslei. Nici n-a deschis bine 
uşa garsonierei, că a şi dat înapoi: 

— O, pardon, am greşit etajul. Mă duceam la sora mea care... 

Anita mă prevenise de timiditatea ei bolnăvicioasă. 

— Nu v-aţi înşelat, aici este! 

— Sunteţi sigur? 

— Absolut. Dacă doriţi, las uşa întredeschisă. Puteţi pleca în 
orice clipă. 

— O, da, vă rog. 

Avea un accent melodios. Un sfert de oră mai târziu, după ce 
o evocaserăm pe Anita în toate felurile, ea tot nu-şi lăsase 
poşeta din mână şi nu-şi scosese mantoul. Examina încăperea 
cu o grijă maniacă şi mi-a făcut impresia unui agent imobiliar 
confruntat cu o clientă chiţibuşară. Am servit-o cu un ceai şi cu 
dulciurile recomandate. Abia de s-a atins de ele, a băut câteva 
înghiţituri cu un aer dezgustat de parcă i-aş fi turnat în ceaşcă 
amoniac. Drept încheiere, mi-a mărturisit: 


— Ştiţi, fac asta pentru prima oară (era o mare minciună). Ce 
vreţi de la mine? 

— Să vă beţi ceaiul şi să mâncaţi puţină ciocolată. 

— E-adevărat, nimic mai mult? 

Eram stăpânit de trac ca un debutant. Timpul trecea, iar noi 
nu prea făceam progrese. Ea însăşi părea sub efectul unei panici 
incontrolabile care mi se transmitea şi mie. Cu nasul ei cel lung 
şi înroşit, cu trupul subţirel, semăna cu personajul cunoscut de 
copii: Mimi Şoricuţa. Avea de altfel un firicel de glas ascuţit şi 
aproape inaudibil. Eram doi virgini ai dragostei tarifate şi ne 
îndreptam spre un fiasco. Trebuia să restabilesc situaţia. N-o 
puteam totuşi întreba despre sistemul de îngrijiri medicale din 
Pirineii Atlantici! Frica ei, cvasipalpabilă, răspândea în încăpere 
un miros acru. M-am aşezat la picioarele ei, i-am apucat strâns 
mâinile. Erau îngheţate, iar ale mele la fel. A tresărit. 

— Nu, încă nu, nu acum. 

— Voiam doar să vă încălzesc. 

— Lăsaţi-mă, aşezaţi-vă la loc. 

Mi-a adresat un zâmbet mâhnit. Brusc, s-a ridicat în picioare, 
şi-a adunat lucrurile şi închizând ochii a decretat că e mai bine 
să plece. În chip jalnic, i-am cerşit măcar un sărut. Am prins-o 
de umeri, ea şi-a întors capul, cu bărbia tremurând, a izbucnit în 
plâns. Ăsta era norocul meu. Şi într-o cascadă de cuvinte 
confuze, întretăiate de smiorcăieli, mi-a trântit o poveste de 
necrezut cu un soţ infidel, dar gelos care nu se mai atingea de 
ea. Se spărsese gheaţa, dar şi farmecul. Mimi Şoricuţa cu faţa ei 
devastată, brăzdată de lacrimi, respingea orice idee de 
împreunare trupească. Îmi supraestimasem poate capacitatea 
de a dori pe oricine. Am invitat-o să se şteargă la nas, să se 
aşeze la loc. 

— Cât vă datorez? a întrebat ea între două sughiţuri. 

Am refuzat, scârbit de ideea de a fi asimilat cu un medic. 
Şedinţa se transforma în vodevil. De data asta, aveam s-o şterg. 
Doamna trebuie că mi-a simţit exasperarea. Cu un apropo care 
m-a uimit la o făptură atât de abătută, a făcut o întorsătură de 
180 de grade. 

— Am fost ridicolă, iertaţi-mă. Mi-aţi acorda o a doua şansă? 

Am acceptat şi am înţeles că, în lipsa unor nebunii comise cu 
trupul meu, aveam s-alin îndeosebi sufletele pierdute, să 


împlinesc lipsa de iubire. Mă visasem fornicator, voi sfârşi prin a 
fi consolator. 

Farmacista mea s-a întors a doua zi şi mi-a spus încă din prag: 

— Nu suntem obligaţi, să ştiţi. 

Cu perdelele trase, într-un întuneric aproape deplin 
(cumpărasem nişte draperii groase ca să menajez pudoarea 
vizitatoarelor mele), mi-a acordat favorurile ei gingaşe şoptind: 
încetişor, încetişor. Între noi s-a instalat o emoție de o calitate 
deosebită care ne-a copleşit. Mi-a promis să revină cu ocazia 
următoarei sale treceri prin Paris şi m-a părăsit foarte veselă. 
Atunci, inaugurând o practică ce-avea să-mi devină familiară, 
mi-am deschis pe computer un folder cu numele Mimi Şoricuţa 
şi am transcris în amănunt cele două întrevederi, subliniind cele 
mai uimitoare momente ale înlănţuirii noastre. l-am protejat 
accesul cu codul COI. Nu era prea elegant, de acord, dar uşor de 
tinut minte. 


Bărbatul facil 


Îmi trebuise, aşadar, aproape un an de zile ca să-mi realizez 
visul. După farmacistă, am şomat săptămâni nesfârşite, am 
aşteptat mult şi bine în garsoniera-mi clandestină şi solitară, 
sfâşiat între descurajare şi încăpățânare. Dar încă din luna iunie, 
ca prin minune, situaţia s-a deblocat. Spiţereasa, drăguţa de ea, 
mă vorbise de bine în regiunea sa şi mi-a trimis mai multe 
prietene de-ale ei: încă un pic şi le voi avea pe toate 
reprezentantele profesiunilor liberale din sud-vestul Franţei. Se 
declanşase mecanismul, câştigasem o foarte mică reputaţie în 
fundul provinciilor bască şi bearneză. S-a instaurat o modestă 
rotaţie. lar dacă nu primeam decât una sau două persoane pe 
săptămână, în schimb le tratam cu un lux de menajamente 
demn de un monarh. În sfârşit, experimentam îmbătătoarea 
posibilitate de a fi râvnit pentru corpul meu şi nu pentru altceva. 

Dar s-a ivit un alt obstacol: mă rodea teama, înaintea fiecărei 
vizite eram cuprins de tot felul de deranjamente fiziologice, 
mâini reci ca gheaţa, crampe la stomac, dureri de cap. Trupurile 
nu-mi plăceau imediat, iar al meu nu era imediat bine dispus. 
Ceea ce m-a ajutat să depăşesc această reticenţă au fost banii, 
ei au jucat rolul unui minunat eliberator. Faptul de a fi plătit mă 
arunca într-un univers în care criteriile obişnuite de permis şi 


interzis, de neplăcut şi apetisant nu mai aveau curs. Banii n-au 
fost niciodată drumul spre inima mea, nici nu-i iubesc, nici nu-i 
dispreţuiesc: posedă însă o formidabilă putere de transformare 
şi pe cea mai banală fiinţă o schimbă în divinitate dezirabilă. 
Teama era reciprocă: în fiecare dintre „camaradele” mele 
constatam acelaşi amestec de frică şi dorinţă în faţa unui act 
ilicit şi totuşi delicios. Aceeaşi femeie care-mi explica la telefon 
sila ei de întâlnirile noastre se afla o oră mai târziu la mine-n 
pat, cu picioarele larg desfăcute în compas, şoptindu-mi 
îndemnuri tandre. Nicio ipocrizie într-o asemenea purtare, ci 
dovada unui conflict interior care şi pe mine mă măcina. Îmi 
amintesc de ziarista de la un cotidian de stânga de dimineaţă, 
mamă de treizeci şi unu de ani care se plictisea acasă şi căuta 
emoţii mai condimentate decât fiertura conjugală. Înainte de-a 
consimţi să-mi dea un sărut pe gură, trebuia să o servesc cu cel 
puţin trei pahare de vin. După aceea, se supăra pe ea, pe mine, 
mă blestema, pleda în favoarea monogamiei, a purității 
conjugale. După săptămâni întregi de îmbufnare, reapărea, 
înfometată, scârbită de soţul ei, îmi arunca cu bancnotele peste 
faţă, gata de cele mai mari rătăciri înainte de-a fi din nou roasă 
de remuşcări. 

Capacităţile mele copulatorii erau cele ale unui mascul 
obişnuit care a decis numai să-şi facă din ele centrul vieţii. Eram 
un instrument docil în mâinile iubitelor mele, o fiinţă disponibilă 
pe care o iei şi o laşi după cum ai chef. Aş fi apreciat să se 
fluiere după mine pe stradă ca după un câine. Sunt un bărbat 
facil, când sunt bine dispus mă poate avea oricine, nu fac 
fasoane. Posedam sub pântece un motoraş care se declanşa la 
cel mai mic contact, aveam aptitudini animale pentru meseria 
asta. Nu eram meschin: nu-mi măsuram durata prestaţiilor şi 
puteam rămâne ore întregi cu aceeaşi femeie, dacă aceasta era 
dorinţa ei. În vreme ce bietul Julien îşi cresta venele şi se tăia 
fâşii ca să reziste nu ştiu cărui interogatoriu, eu împărţeam 
fericire. Într-o zi, mi-am înţeles sensul activităţii. Eram într-o 
cafenea din colţul străzii Ecouffes. Îmi plăcea Marais-ul, cartierul 
noii burghezii emancipate care juxtapune sacrul şi profanul, 
ieşivoturile?! şi backrooms-urile. Ca toţi băieţii regrupaţi în acest 
perimetru pentru a-şi trăi înclinația, şi eu îmi ceream dreptul la 
indiferenţă şi ca nimeni să nu se ocupe de mine. In bistroul 


21 Vezi nota 15 de la pagina 64. 


acela, pe o banchetă din faţa mea, o brunetă drăguță într-un 
cardigan roşu îl săruta de mama focului pe un filfizon. În loc să 
aibă ochii închişi aşa cum se cuvine, îi ţinea deschişi şi-mi 
surâdea. Pentru ea era un joc nevinovat, pentru mine a fost un 
declic. A onora pe cineva promiţându-i în acelaşi timp altuia că- 
ţi va obţine favorurile dacă ştie să aştepte, aceasta a devenit 
profesiunea mea de credinţă. Coiturile mele în vrac lăsau o dâră 
pasionată în care fiecare femeie prelua ştafeta de la precedenta 
şi-i întindea mâna următoarei. Eu practicam iubirea faţă de 
aproapele, dar mai ales iubirea faţă de femeia apropiată adică 
cea care va veni după. lar dacă unele radiau de fericire mai mult 
decât altele, erau totuşi supuse aceleiaşi legi a alternanţei. 
Nimic nu mă întrista mai mult la o femeie pe care o tineam în 
braţe decât gândul că va fi ultima: o doream proporţional cu 
aceea care avea să-i urmeze. Eram un adept fanatic al 
principiului circulaţiei, îmi plăcea doar amorul în serie chiar dacă 
nu exclude nici afecțiunile, nici predilecţiile. Şi storceam sexele 
ca pe nişte bureţi vii din care şiroia voluptatea. 

Magia prostituţiei înseamnă disponibilitate fără nefericirea 
refuzurilor arţăgoase, juisare minus povara consecinţelor. O 
dată îndeplinit contractul, nicio privire, niciun cuvânt. Foamea 
mi se hrănea din ea însăşi, nu eram niciodată sătul şi aşteptam 
cu febrilitate noile obiecte pe care mi le trimitea hazardul. Când 
răsuna trompeta veselă a soneriei vestind delicioase bătălii, mi 
se aprindea inima. Puteam schiţa corpul celei care se apropia 
doar după zgomotul paşilor ce urcau scara: ciocănitul uşor al 
tocurilor cui înaintând cu prudenţă, lunecarea suplă a 
bascheţilor zburând din treaptă-n treaptă, tălpile grele răzuind 
gresia şi oprindu-se la jumătatea drumului, cadenţa regulată a 
pantofilor cu tocul jos care ştiu unde merg. În general, ultimul 
etaj era urcat cu mai multă discreţie, de parcă persoana 
respectivă voia să surprindă un zgomot insolit, să se refacă la 
faţă după oboseala ascensiunii. Când auzeam mici bătăi scurte 
la uşă, eram deja în erecţie. Nu mai aveam cliente - cuvânt 
vulgar - aveam numai zâne, îngeri pe care-i primeam în modul 
cel mai curtenitor. Voiam să fiu o călăuză spre Eden, eram 
păstorul ce aduna mieii rătăciţi de turmă şi-i ducea la liman. Îmi 
alesesem pseudonimul Virgile prin analogie cu poetul care l-a 
condus pe Dante din Infern în Paradis. Pe o măsuţă joasă, 
aşezam în orice anotimp o cupă frumoasă plină de fructe 


proaspete, cireşe, mandarine, mango, lychee, dar şi mere 
lustruite, şlefuite ca nişte obraji de copil. Pe fiecare noptieră se 
aflau boluri din care se revărsau migdale trase în ciocolată, trufe 
cu praf de cacao, batoane de ghimbir, biscuiţi fini. Din trei în trei 
zile, cumpăram un nou buchet de flori, evitându-le pe cele prea 
mirositoare sau îmbătătoare. Aprindeam lumânări, beţişoare 
aromate. larna, nasul îngerilor mei se înroşea ca un tăciune 
aprins. Pe geamuri se făceau flori de gheaţă. Le ofeream 
groguri. De fiecare dată când o necunoscută îmi intra în 
garsonieră, fie şi numai pentru o oră, aveam un spasm în 
pântece, orizontul se lărgea, mă împărtăşeam din bunătatea 
unui izvor de lumină. Nu persoanele-mi plăceau, ci situaţia în 
care-mi apăreau. A existat un moment în care am înţeles că pe 
orice femeie o pot dori cu aceeaşi voracitate, fără să încerc 
sentimentul unei repetări. Din clipa aceea, am fost fericit, 
întreaga viaţă mi se scurgea în cei câţiva centimetri care 
despart gura unei zâne de sexul ei. După plecarea lor, 
adulmecam pe cearşafuri sau pe cuvertura patului reziduurile 
luptei senzuale ale căror tandre emanaţii mă îmbătau. 


Fast regal 


De-ndată ce-ajungeam în cămăruţa mea, alunecam într-o altă 
dimensiune a timpului şi-mi închideam uşa lumii. Imi schimbam 
numele, hainele, îmi puneam costumul de scenă, pantofi de 
pânză, pantaloni uşori, cămaşă largă. Toţi îngerii mei erau 
minunaţi printr-o latură sau alta: cântăreţele care-şi intonau un 
cantus planus? al lor încă de la primul sărut; reginele care se 
lăsau în voia mea cu indolenţa unui animal de lux; cele 
îmbrăcate ca de sărbătoare ce-şi lustruiseră părţile intime ca pe 
o punte de navă, se puseseră la patru ace genitale; elegantele 
care-şi păstrau pe nas ochelarii de soare ca să nu derogheze; 
mămoasele, care-mi aduceau borcane de dulceaţă; înflăcăratele 
care se duceau la fund în plăcere ca o piatră; monoteistele care 
nu juisau decât o dată, politeistele de mai multe ori, agnosticele 


22 Muzică vocală rituală, monodică, a liturghiei catolice romane, datând din 
primele timpuri ale Bisericii, al cărei repertoriu (imnuri, psalmi...) a fost 
codificat de sfântul Ambrosie (cânt ambrozian, sec. IV), apoi de sfântul 
Grigore cel Mare (cânt roman, numit din sec. IX gregorian). Aluzie şi la cel 
mai frumos volum de versuri de dragoste al poetului francez Jean Cocteau 
(1889-1963), intitulat Cantus planus (1923), în franceză Plain-Chant. 


niciodată. Sub fiecare pântece se tot izbea o uşiţă care dădea 
spre nişte minunăţii. 

Netezimea pielii, membrele moleşite, mirosul delicios al gurii, 
chiloţeii de mărimea unui timbru poştal, toate erau pentru mine 
un prilej de uimire. Ce căutau la mine logodnicele mele? Nu 
numai iubirea interzisă, brutală, ci şi bucuria copilăriei ce constă 
în a fi mângâiat, pupat, cuprins de mâini iubitoare. Aşa îmi 
concepeam eu noua viaţă: să le înapoiez însutit unor anonime 
afecțiunea pe care mi-o arătaseră părinţii. Ştiusem întotdeauna 
mai mult sau mai puţin că iubirea este pasiunea pentru 
numerele mari şi voiam, ţinând o prăvălie a sexului meu, să mă 
fac agentul acestei multitudini, propagandistul multiplului. 
Pentru prima oară mă simţeam bine şi just, aşa cum se spune 
despre o notă care sună bine că este justă. 

Cred că telefonul arab îmi era favorabil: cererile curgeau. 
Eram cunoscut drept cineva politicos, discret, muncitor, n-o 
lăsam niciodată baltă pe o femeie. Umila mea trudă atingea 
deseori sublimul. Îmi amintesc de-o zi de iarnă rece şi ostilă în 
care la ora patru se înnoptase. De pe terasa mea, vedeam 
Parisul iluminat; acoperişurile de zinc, udate de lapoviţă, aveau 
reflexe lichide. Descoperind-o în patul meu pe o anume 
Natacha, casieră la impozite în arondismentul X, o comoară de 
carne grasă care se lăfăia pe pernele mele, dolofană ca un 
bebeluş, catifelată ca o caisă, cu o vulvă minusculă ca o căsuţă 
de păpuşi, am găsit că e atât de graţioasă şi apetisantă, încât, 
dându-mi seama de norocul ce dăduse peste mine, am izbucnit 
în plâns. Eram în situaţia unui adult căruia i se anunţă că Moş 
Crăciun există într-adevăr şi care trebuie dintr-o dată să-şi 
revizuiască treizeci de ani de incredulitate. Cvartirul meu era 
modest ca suprafaţă, dar luxos prin funcţie: fastul acesta regal 
mă despăgubea pentru tot prestigiul social pe care-l neglijam, 
pentru cariera pe care mi-o torpilam. Cu zânele mele aveam 
nişte conversații de coafor, le vorbeam despre vremea proastă, 
concedii, horoscop, amorurile starurilor, le făceam complimente 
pentru felul cum erau îmbrăcate, pentru forma lor fizică. Eram 
versiunea hard a instructorului de schi, a masorului. Trebuie să 
spun aici că prostituţia nu încetează de a fi castă. Credeam că 
aveam să întâlnesc furie, luxură, bestialitate; mi se cerea 
îndeosebi afecţiune şi mângâieri foarte apăsate, cu ochii închişi. 
Cine a spus că bunele maniere au dispărut? Noi făceam dovada 


unui tact pe care amanţii obişnuiţi nu-l mai cunosc, îmbinam 
neruşinarea cu buna creştere. Şi cât de cuviincioase erau ele 
după, repieptănate, remachiate, istovite poate, dar încântate, 
repetând: of, am o baby-sitter care n-o să fie mulţumită, mă 
aşteaptă şeful, trebuie să trec să-l iau pe soţul meu. Grija 
domestică lua locul grijii erotice, mai puţin la acelea, puţine, 
care după ce făceau dragoste, se prăvăleau, se dezumflau încet- 
încet şi adormeau. 

Funcţia mea de curtezan amator nu se limita la actul fizic, ci 
aproape că semăna cu devotamentul. Mi se făceau confidenţe, 
împăcam familii, refăceam cupluri destrămate. În faţa mea, 
femeile îşi deschideau sufletele fără teamă, mă cufundam în 
intimitatea fiinţelor, eram nepericulos. Câţi soţi nu-mi datorau 
fără să ştie o mai bună înţelegere, o sexualitate regenerată? 
Făceam oficiul de marabu, de terapeut, ascultam doleanţele 
unor tinere persoane care se plângeau că nu-şi găsesc iubiţi, le 
linişteam pe cele planturoase, cu mamele mari şi grele, care 
visau să fie uşoare ca un fulg, le susţineam pe cele cu pieptul 
plat care se scuzau că nu au sâni. Şi când una dintre ele, după 
multe exerciţii de musculaţie în sală, se întorcea să mă vadă 
spunându-mi: „Acum cred că-mi plac fesele pe care le am. În 
vara asta, o să îndrăznesc să-mi pun un string”, eram fericit ca 
un învăţător care l-a scos pe un copil din analfabetism. 
Vegheam asupra dulcineelor mele ca asupra unui pension. Nu 
mă deranja să fiu luat drept un gigolo: eu îmi alesesem acest fel 
de-a petrece timpul, ba chiar îl cucerisem prin luptă grea. lar 
faptul că cele mai multe dintre zânele mele mă priveau ca pe un 
înapoiat mintal, ca pe un piston fără creier mi se părea ceva 
firesc. Mă feream să le arăt că se înşală, nelăsând să zacă pe 
mese decât reviste de dentist. Dacă m-aş fi apucat să o fac pe 
pontiful, să-mi etalez cunoştinţele, ar fi părăsit imediat 
garsoniera. Setea de bunătate îmi era atât de mare, încât, la 
capătul unei zile foarte încărcate, mi se întâmpla să alerg la 
vreo profesionistă unde dădeam drumul la tot, bani şi sămânță, 
într-o rapidă delapidare, avid să inversez rolurile, să închid 
cercul printr-o ultimă drăcovenie. 


Iubirea fără preferințe 


Îmi exercitam profesia într-un dispreţ total faţă de criteriile 
estetice. Tulburarea senzuală nu este legată de frumuseţe, ci de 
noutatea trupului a cărui explorare îţi dă amețeli. Ca să ia 
naştere, dorinţa are nevoie de o anumită imperfecţiune, ea este 
sensibilă la micile defecte pe care le celebrează şi le 
răscumpără în elanul ei, în vreme ce chipurile foarte frumoase, 
închise în mineralitatea lor, emană ceva care te îngheaţă. Imi 
plăcea lucrarea timpului asupra fiinţelor, urmăream cu vârful 
degetelor ridurile din colţurile gurii, zbârciturile de pe gât, 
boţiturile de pe un pântece puţin căzut, îmi plăcea catifelarea de 
hârtie de mătase a pielii lor, organele grele care cădeau cu 
graţie de parcă ar fi fost zdrobite de propria lor inerție, semnele 
de bronzare care vesteau zonele fierbinţi, întipăritul agrafelor şi 
al centurilor pe şolduri desenând hieroglife. Trântor însărcinat cu 
gâdilatul reginelor mele, mergeam din surpriză în surpriză, nu- 
mi repugna nimic. Teribil ce mă excitau trupurile trecute, un pic 
îngrăşate! Şoldurile groase, pulpele cu dungi vinete, sânii cu 
vinişoare pe ei, cu crăpături, îmi vorbeau de experienţă, de 
aptitudinea de-a juisa mai mult decât silueta zveltă a unei 
silfide. Femeile acestea coapte nu veneau la mine pentru că 
erau mai în vârstă, ci pentru că erau mai libere. Tinereţea este 
vremea absolutului, adică a prejudecăţilor. lar atunci când mi se 
întâmpla să-mi sosească vreo fetişcană trimisă de maică-sa ca 
să-şi piardă inocenţa înainte de a se căsători, o găseam pe cât 
de impecabilă pe atât de insipidă, îmi interziceam să emit şi cea 
mai mică judecată chiar şi atunci când femei bărbătoase cu 
sânii flasci, creaturi felliniene cu bazinul enorm veneau să-şi 
suflece poalele la mine. Erau torţe vii ce-mi ardeau în braţe, 
fiecare aureolată de o strălucire feerică. Ce mi se întâmpla 
atunci nu era nimic altceva decât ce simţisem la vârsta de 
douăzeci de ani: o formidabilă pasiune pentru nediferenţiere în 
care conta numai cantitatea. Afundat în căldura unei guri, în 
caliciul unui pântece, eram supus unei singure porunci: nu 
prefera pe nimeni, alege să nu alegi. Tuturor le şopteam 
aceleaşi dezmierdări ca să le mulţumesc că există şi că sunt cu 
mine. Am apreciat întotdeauna afecțiunea anonimă cu care 
pisicile îi gratifică pe aceia care se apropie de ele şi le hrănesc. 
Ele îşi vor raţia de alintări şi mângâieri şi i-o cerşesc primului 
venit. Împărtăşeam şi eu această aviditate şi porneam în 
căutarea aceleiaşi hrane zilnice de la oricine. Nu-mi declarasem 


niciodată atât de mult iubirea în general ca de când nu mai 
eram capabil să iubesc pe cineva în special. Nu-mi repugna 
niciun  simulacru de  adoraţie şi  înţelegeam să-i dau 
concupiscenţei mele masca tandreţei celei mai presante. 
Vorbele dulci creau o intimitate imediată care murea o oră după 
aceea, dar îţi dădea iluzia că trăieşti cu intensitate. Numai 
plăcerea îmi dicta mărturisirile înflăcărate în care, pe moment, 
credeam sincer. „Dacă n-ai fi tu, ar fi altul”, iată ce-ar trebui să- 
şi spună amanţii când se iau în braţe: se cred indispensabili, dar 
sunt interşanjabili. 


Aventurier urban 


Adoram aspectul mecanic al muncii mele. Mă simţeam ca un 
mic meseriaş, un ceasornicar efectuând o treabă de precizie cu 
piese infinit de sensibile şi fine. La urma urmelor, sexul masculin 
nu este decât o unealtă pe care o cureţi şi o lubrifiezi, ceva între 
o şurubelniţă şi un tirbuşon. Înotam în acele femei ca într-un 
acvariu în care eram un locatar provizoriu şi niciodată uluirea 
prestaţiei sexuale nu era urmată de dezamăgire. Nu simţeam 
oboseala. Mă bucuram de o natură bună, pula îmi creştea fără 
probleme la loc. 

Viaţa îmi era decupată în trei părţi: în prima, eram un bun 
tată de familie; în a doua, diplomat şi zelos slujitor al statului; în 
ultima, call-boy tarifat. Dimineaţa, porneam cu inima uşoară, 
orice remuşcare fiind abolită, să-mi întâlnesc promisele zilei, o 
dată ce-nchideam paranteza ministerului. La prânz, mâncam 
ceva uşor, excesul de mâncare sau de alcool îmi tăia inspiraţia. 
Ca să oficiez, aveam nevoie să-mi păstrez mintea limpede, 
pântecele plat şi stomacul gol. Între două vizite, urmam un 
protocol riguros: făceam un duş după fiecare şedinţă şi 
rămâneam cu prosopul după gât ca un sportiv la antrenament. 
Zilele mele erau nişte cufere cu fundul dublu sau triplu, 
asemănătoare cu cele ale contrabandiştilor, între care 
menţineam un perete etanş. Locuiam în arondismentul XV, 
lucram în VII, pe bulevardul Saint-Germain, şi acţionam spre 
fericirea omenirii aproape de strada Rosiers. Îmi plăcea această 
corupere a vieţii obişnuite de către viaţa clandestină. 
Majoritatea oamenilor, când vor să trăiască în altă lume, sunt 
nevoiţi să se exileze, să o rupă cu mediul lor. Eu trebuia doar să 


traversez Sena şi nu răneam pe nimeni. Adormeam soţ, mă 
trezeam funcţionar, mă lungeam curvar. Eram aproape uimit să 
găsesc această din urmă carieră, despre care toţi spun că e 
abominabilă, atât de uşoară: nici statuie a comandorului, nici 
moarte tragică. Seara, mă întorceam acasă fericit, golit, bucuros 
să-mi regăsesc soţioara şi liota de copii. Să fut din greu trei sau 
patru femei după-amiaza şi, câteva ore mai târziu, să mă găsesc 
cu copiii, aşezaţi cuminţi în jurul meu, citindu-le Babar”? sau 
Poveştile motanului cocoțat??, constituia tipul de contrast după 
care mă dădeam în vânt. Eram o trăsătură de unire între sfere 
neasemănătoare. La birou, în timp ce ministrul meu de tutelă ne 
vorbea cu emfază despre influenţa culturală internaţională şi 
măreţia Franţei, eu mă gândeam cu un zâmbet blajin la 
petrecăreţele-mi vulcanice care mă aşteptau acolo, la mine, la 
cucurigu, şi-mi spuneam că lumea este bună, că mă gratifică cu 
favoruri. Aveam nevoie de alte trupuri, de alte piei ca de oxigen 
pentru a supravieţui. În fiecare zi, descopeream noi geografii 
care mă scuteau să fug în lumea largă. Mă găsisem pe mine 
după multă vreme. De-acum înainte, singura mea ambiţie era să 
mă pierd. Sau mai degrabă să mă surprind. Povestea mea nu 
era aceea a unui băiat revoltat care, cu timpul, se cuminţeşte, ci 
aceea a unui bărbat prea cuminte care-şi găseşte târziu calea şi 
se desprinde de anturaj ca să cunoască un pic de nebunie. 
Seara, în coconul apartamentului nostru, atât de frumos 
decorat, Suzanne îmi expunea câte-o problemă educativă de 
primă importanţă. De pildă, de Crăciun trebuia oare să le 
cumpărăm copiilor jocuri de construcţie din plastic sau să 
achiziţionăm, la o vânzare consacrată dezvoltării durabile, un 
sat african de lemn demontabil? Dacă mi-ar fi putut citi în ochi 
adevărata părere, scrisă cu litere de aur: MA DOARE-N CUR!, ar 
fi fost foarte mâhnită. Or, nu voiam s-o necăjesc şi discutam cu 
ea îndelung, cântărind argumentele pro şi contra, într-o 
judecată demnă de regele Solomon sau mai degrabă de regele 
tromboniştilor. Doar în concediu, când redeveneam ostaticul 
alor mei, îmi era greu. Însă, dublându-mi sârguinţa la birou, mă 


233 Babar elefantul, serie de volume de benzi desenate pentru copii, create, 
din 1929, de francezul Jean de Brunhoff (1899-1937). 

24 Poveştile motanului cocoţat (1934, adăugite în 1950 şi 1958), volum de 
povestiri fantastice pornind de la imaginarul personal al autorului, 
romancierul şi dramaturgul francez Marcel Aymé (1902-1967). 


ofeream voluntar pentru ore suplimentare, stagii, misiuni de 
evaluare pe care nu le voia nimeni, în vreme ce progenitura mi 
se bălăcea pe malul oceanului, iar Suzanne era extaziată, în faţa 
părinţilor săi, de îndârjirea mea. 

— Dacă va continua în acest ritm, peste şapte sau opt ani, o 
să fie cel mai tânăr ambasador de la Quai d'Orsay. 

— Măcar de-ar fi adevărat ce spui tu, îi replica soacră-mea, ce 
nu văzuse niciodată cu ochi buni căsătoria noastră pe care o 
considera o mezalianţă. 

Scorpia bătrână nu era uşor de păcălit. Cât despre colegii mei, 
mă luau drept un arivist înrăit şi rânjeau văzându-mă că depun 
atâtea eforturi în amorţeala generală care domnea. 

Eram îmbătat de un fel de orgoliu naiv, iar când îmi întâlneam 
prietenii, îi plângeam în mod sincer. Îi lăsasem atât de mult în 
urmă! Rana pricinuită de banalitate mi se cicatriza puţin câte 
puţin. La ultimul etaj al imobilului meu, eram ca un călugăr în 
chilia lui. Uneori, la înălţimea aceea, se pornea un vânt puternic 
şi mă credeam într-o cabană din Alaska sau din Vestul 
american, confruntat cu elementele naturii sălbatice. 
Călătoream doar prin mişcările mele din cur. Dar degeaba bătea 
vântul tare de făcea să geamă pereții, să se clatine hornurile, 
aici domnea, imuabil, imperiul voluptăţii. Pe patul meu, arenă de 
satin alb încoronată cu un baldachin extravagant, se desfăşurau 
delicioase execuţii. In el încercam un dublu sentiment de 
securitate şi adevăr. Când, în zilele frumoase, îmi ciuleam 
urechea la terasă, auzeam un adevărat freamăt de preerie cu 
basul continuu al insectelor, zumzetul albinelor, cântatul 
păsărilor care plonjau ca nişte săgeți în râpa străzilor. Pe terasă 
se scurgea un şiroi de lumină şi căldură. Fluturi distraţi intrau pe 
fereastră şi se aşezau pe buchetele din vaze, porumbeii se 
umflau în penele lucioase şi se dedau la iubirile lor cu uguiri. Aici 
domina o pace ciudată legată de o nebunie ciudată. Mă aflam în 
mica mea mănăstire din faţa cerului, neavând de dat socoteală 
decât lui. Clopotul unei biserici din vecini bătea la fiecare ceas, 
anunțând plecarea unei zâne şi sosirea alteia, ca şi când chiar 
arhiepiscopia îmi dădea binecuvântarea. Trei ani a durat starea 
aceasta dionisiacă, trei ani de slavă irefutabilă. 


CAPITOLUL IV 
PERTURBARILE ATAŞAMENTULUI 


De cum au împlinit şaizeci de ani, părinţii mei s-au cufundat 
din nou în cel mai clasic stângism. Obosiţi de sarcasme şi 
îndoieli, şi-au regăsit intactă credinţa în romantismul troţkist, 
acea poezie a învinsului care rămâne, în ciuda înfrângerii, 
singurul depozitar al adevărului.  Defilau alături de 
altermondialişti, le luau apărarea palestinienilor, brigadiştilor 
italieni refugiaţi în Franţa şi îşi înfierau foştii camarazi, renegaţi 
trecuţi de partea reacţionarilor. Operau o revoltă de tip pubertar 
împotriva adulţilor în care se transformaseră şi-i reascultau cu 
fervoare pe The Doors, Lou Reed şi The Sex Pistols. Spre 
deosebire de majoritatea oamenilor care vor să pară mai mult 
decât sunt, tatăl meu cădea în snobismul invers al declasării: 
invoca într-una originile populare ale mediului său social ca să 
se apere că este un burghez. Acest burghez voia să treacă drept 
proletar: ăsta era şicul lui muncitoresc. Toate mesele în familie 
degenerau în imprecaţii şi dispute. Socrii mei, liberali de centru 
dreapta, se ofuscau din cauza acestor opinii radicale care le 
răneau simţul nuanţelor. Cât despre ecologismul mamei mele 
(tocmai aderase la organizaţia britanică Frontul de Eliberare a 
Animalelor), îl atribuiau ignoranței crase. Socrul meu lucrase la 
elaborarea unei himere animal, iepurşila, un amestec de iepure 
şi de şinşila, foarte căutată pentru carnea şi blana ei, iar acum, 
împreună cu o echipă australiană, încerca să-i redea struţului 
vocaţia de pasăre, pregătindu-i o suprafaţă portantă şi un 
ampenaj capabile să facă să-i decoleze cele 150 de kilograme. 
Aceste manipulări o revoltau pe mama mea care credea în 
înţelepciunea superioară a Naturii. După părerea ei, exista o 
solidaritate funciară a fiinţelor vii: arborii erau prietenii ei, la fel 
şi iarba, îşi închipuia durerea pătrunjelului smuls din pământ, a 
morcovului când este curăţat. Ciondănelile nu erau numai 
ideologice. Socrii mei, cum am mai spus, erau mai bogaţi şi de 
familie mai bună decât noi: a şti că bunicii ginerelui lor erau de 
origine muncitorească le tăia pofta de mâncare. In ce mă 
priveşte, eu eram din tabăra dorinţei mele şi n-aveam destule 
convingeri ca să ader la un partid sau altul. In împărăţia luxurii, 
diviziunile politice nu au mai curs. Tatăl meu îi tot dădea înainte 
cu deosebirea dintre toropeala vremurilor actuale şi agitația de 
când avea el douăzeci de ani: 


— Noi am avut o tinereţe formidabilă, nu, mamă? Nici nu ştiţi, 
copii, ce era atunci: Dylan, pilula, războiul din Vietnam şi o 
generozitate, o deschidere a spiritului! Şi când te gândeşti că 
poate am să mor fără să văd prăbuşirea capitalismului! 

— Dragă Marcel, eşti atât de pitoresc, spunea atunci Irene, 
soacra mea, punându-şi mâna pe cea a tatălui meu. Eşti 
aproape la vârsta andropauzei şi mai ai porniri de tânăr. Noroc 
că mai există oameni ca dumneata! 

Imi era ciudă pe tatăl meu că se lăsa umilit astfel. 


O nouă trecere sub control 


Cu atât mai mult cu cât bătea ceasul recuperării: la fel ca în 
fizică, după o mişcare de dilatare venea o mişcare inversă, de 
contracție. Toţi cei apropiaţi mie păreau că se coalizează pentru 
a mă recupera. Mă bazasem pe o răcire progresivă a relaţiilor cu 
prietenii mei, fără supărări sau rupturi. N-aveam dreptate. Ei nu 
ştiau nimic, dar intuiţia nu-i înşela, îmi percepeau îndepărtarea 
şi se mobilizau pentru a o contracara. Chiar Suzanne avea cu 
fiecare dintre ei lungi conversații la telefon. Eu visam la vieţi 
compartimentate, relaţii etanşe, apartamente capitonate între 
care nu circulă nimic. Simţind că mi se strânge laţul în jurul 
gâtului, îmi înmulţeam dovezile de bunăvoință, onoram toate 
invitaţiile cu o voioşie prefăcută. Ba chiar, dovadă supremă de 
devotament, mergeam până acolo, încât luam prânzul o dată pe 
trimestru cu fratele meu Leon, năucit că acest butoi este din 
familia mea. Să mănânc cu el era un supliciu pentru mine: la 
simplul pârâit al pâinii sub măselele lui mi se făcea pielea de 
găină. Fălcile stacojii îi atârnau ca două genţi de bicicletă. 
Mesteca cu gura deschisă, cu plescăituri viguroase, punctând 
această operaţiune cu pahare de vin pe care le îngurgita fără 
nicio măsură. Puteam auzi cum coboară lichidul de-a lungul 
tubului digestiv şi se amestecă cu magma în punga gastrică. 
Cămaşa, haina îi erau murdare de firimituri, de bucățele de 
mâncare. Nu mă lăsa să-i ignor nimic din corp, îmi impunea 
tirania esofagului său. Imi venea să-l răstorn cu capul în jos, să-l 
golesc de tot ce avea în burdihan. Când plecam de la mesele 
astea, aproape că plângeam de furie, l-aş fi putut omori pe loc 
ca să-l pedepsesc că e atât de gras şi că îndrăzneşte să se 
ghiftuiască în faţa mea fără să roşească. Tatăl meu avea o 


teorie despre obezitate: aceasta era produsul hiper- 
consumerismului în stadiul său ultim care le ordonă oamenilor 
să acumuleze orice, inclusiv grăsimea. Fiul lui cel mare era 
victima sistemului. Léon suporta predica asta fără să spună 
nimic şi, de îndată ce se termina, alerga la brutărie să-şi 
cumpere raţia de fursecuri şi bomboane Haribo cu căpşuni din 
care-şi îndesa în gură pumni întregi. 

Şi cu unii, şi cu ceilalţi, mă mărgineam la declaraţia mea 
iniţială: după-amiaza învăţam limbi orientale la şcoala cu acelaşi 
nume la care mă înscrisesem ca auditor liber. Era o născocire 
jalnică, dar nu găsisem altceva. Cei mai perspicaci nu se lăsau 
păcăliţi de aferarea mea, începând cu mama care bănuia că am 
o amantă. Bucuria mea secretă o făcea să turbeze, căci însemna 
că nu mai aveam nevoie de ea. „Rămâi cu împuţita ta de 
fericire”, mi-a spus ea într-o zi. Şi Julien se arăta sceptic. Mă 
invita la masă, lua un aer de mâţă blândă, mă adormea cu un 
ton glumeţ ca să mă toace mai uşor cu întrebările. Am dejucat 
una câte una capcanele pe care mi le întindea fără să reuşesc 
să-i dezarmez neîncrederea. Julien îi ghicea pe oameni, de mai 
multe ori ne trăsese cacialmaua cu intuiţiile lui. Discuţia trena, 
se instala o stânjeneală, iar el depunea eforturi mişcătoare 
pentru a întreţine conversaţia. De sub jovialitatea cuvintelor 
sale răzbăteau chinurile unui suflet rănit. Îi plăcea să se creadă 
indispensabil şi trăia cu groaza de a fi ignorat. N-aveam ce să-i 
fac: după dezvăluirea practicilor lui dezgustătoare, nu-l mai 
admiram. Căzuse de pe piedestal. Toate stratagemele pe care le 
născocea pentru a mă seduce îi eşuau. Despărţiţi de aspirații 
divergente, rămâneam izolaţi, fără să ne vedem şi fără să ne 
auzim, fiecare în centrul unui univers diferit. Într-o zi, mi-a şoptit 
fără să se uite la mine: _ 

— Sebastien, tu nu mai eşti cu noi. Intoarce-te! 

Nu mai duceam de nas pe nimeni. Am avut dovada acestui 
lucru în timpul unui alt prânz, de data asta cu Fanny. Urcase în 
grad în grupul nostru, era acum numărul doi, în locul meu. Mi-a 
povestit cu o bucurie rea o întâmplare recentă: într-un bar, un 
bădăran o agăţase şi apoi o insultase, numind-o „niakoué” 
împuţită”. Julien, cu care tocmai avea întâlnire, îi aplicase 


235 Niakoue, cuvânt argotic, cu conotaţie rasistă, desemnând un vietnamez şi, 
prin extensie, un asiatic. Intrat în franceză în perioada colonialistă, 1880- 
1890, provine din vietnamezul niah-kou€, ţăran. 


grosolanului personaj o corecție, într-o tăcere de moarte, cu o 
forţă care ar fi zdrobit şi o gorilă. Se pare că se auzea cum îi 
trosneau degetele pe craniul individului care, căzut jos, cu nasul 
spart, plângea, cerşea milă, îşi cerea iertare. Julien îl apucase de 
turul pantalonilor şi-l aruncase într-o pubelă, cu capul înainte. 
După aceea, şeful nostru a trebuit să fie calmat, bătaia îl 
scosese din minţi: începuse să insulte pe toată lumea, să 
profereze josnicii împotriva lui Jean-Marc, bătaia lui de joc 
obişnuită, care între timp sosise şi el, dar Fanny îl potolise. 
Relatându-mi acest episod greţos, Fanny, mai provocatoare, mai 
sigură de farmecele ei ca niciodată, exulta. Eu i-am obiectat: 

— Nu găseşti că astea sunt metode de mafiot? 

Ea a surâs: mă avea la cheremul ei, lungile-i picioare 
dezgolite fremătau, avea nişte dinţi atât de frumoşi, iar vocea ei 
joasă, puţin răguşită, de fumătoare, aproape că mă făcea să-mi 
pierd firea. 

— Da, e o purtare de golan. Toate grupurile consideră că 
regulile lor sunt mai presus de lege. Dar al nostru nu-i o 
închisoare: noi rămânem împreună din prietenie. Dacă vrei să 
părăseşti clanul golanilor şi să li te alături oamenilor obişnuiţi, 
eşti liber. 

Mă simţeam groaznic de jenat, mă tot foiam pe scaun. Dacă 
Fanny ar fi încercat atunci să mă sărute, i-aş fi mărturisit tot. 

Situaţia se deteriora şi cu Suzanne: plecase de la televiziune 
ca să-şi deschidă propria firmă de producţie specializată în 
documentare ştiinţifice. Se dovedea o femeie de afaceri 
redutabilă, câştiga deja la fel ca mine. O rănea indiferența 
erotică pe care-o arătam faţă de ea. Ca să mă atragă, se extazia 
asupra puterii mele sexuale, îmi amintea de zbenguielile 
noastre înfocate. Mă forţam să o onorez. Intr-un cuplu, nu toate 
sărutările au aceeaşi valoare, sunt unele de revelaţie aşa cum 
sunt altele de confirmare. Sărutul maşina! transformă gura într-o 
cameră de înregistrare. Este vorba doar de marcarea teritoriului, 
de verificarea apartenenţei reciproce. După ce făceam dragoste, 
tot mai rar, Suzanne mă contempla cu nişte ochi extatici de 
parcă tocmai urcaserăm pe scara Paradisului la patru mâini. 
Atâtea emoţii şi ochi umeziţi pentru o prăpădită de tumbă! 
Devenea obsedată de ideea de a-mi plăcea, îşi schimba 
toaletele de două-trei ori pe zi. De îndată ce eu ezitam asupra 
unui cardigan sau a unei fuste, îşi punea altceva în speranţa că-i 


voi elibera un certificat definitiv de seducţie. Supărarea te 
prosteşte, mi-era ciudă pe mine că o depreciam, că o 
transformam într-o marionetă înnebunită. Cuplul nostru se 
menținea, târâş-grăpiş, într-o stare de permanentă invaliditate. 
Îi injectam destule concesii ca să-l menţin în viaţă, dar nu 
îndeajuns de multă pasiune ca să-l vindec. Se adunau norii, 
începeam să învârtim la ciorba acrită a ranchiunelor domestice. 
Exasperarea este climatul sentimental al celor căsătoriţi de ceva 
vreme, ce-au împărţit prea mult acelaşi blid şi nu-şi mai suportă 
unul altuia nici răsuflarea. Şi eşti un soţ bătrân de îndată ce ai 
trei ani de viaţă în comun şi te enervezi că-l găseşti pe celălalt 
atât de previzibil, că te constaţi chiar tu atât de conform cu ceea 
ce ştie celălalt despre tine. Căsătoria este un război dus de două 
persoane pentru a se pedepsi că sunt împreună. Cea mai 
neînsemnată chichiţă ne făcea să ne zbârlim. Ca să evite 
pericolele, Suzanne afişa un optimism exasperant: fanatică a 
happy-end-ului, era mereu în căutarea unor împăcări. Cearta 
trebuia rezolvată, pusă în cuvinte potrivit vechilor reţete 
verificate. Prin urmare, ce nu mergea? Refuzam să răspund, o 
martirizam cu tăcerea mea. Ea revenea la atac, se stăpânea ca 
să nu mă insulte. Mansuetudinea, simţeam eu, n-o să-i dureze 
mult. Mama ei o monta împotriva mea. In cele din urmă, a 
hotărât să mă ducă la un terapeut. Doisprezece ani, a decretat 
ea, este perioada critică. Ne-am pomenit în faţa unor şarlatani 
amabili, cu tâmplele albite, cu feţe de intelectuali chinuiţi şi care 
ne debitau păsăreasca lor freudiană fără convingere. Mă 
închipuiam spunându-le: 

— Domnule, în fiecare după-amiază, îmi vând trupul unor 
necunoscute. Le dau din mine partea pe care-o preferă şi o iau 
pe-aceea pe care ele mi-o acordă. Nevestei-mii nu-i convine: 
NU-I COOL DELOC! 

Mă şi vedeam împreună cu ea, ani întregi, dându-i detalii 
despre ciorovăielile noastre unui necunoscut care ar regiza în 
locul nostru masa, patul, menajul într-un fel de adulter cu plată. 
Suzanne nu ştia cum să mă reţină. Îmi acorda seri libere, descria 
viaţa în doi ca pe mica poezie a serviciilor reciproce, tandra 
asistenţă pe care şi-o datorează soţii. Imi zicea: 

— A fi cu tine înseamnă a trăi într-un permanent entuziasm. 

— Ce spui? 

— Eşti o enigmă pe care nu vreau s-o rezolv. 


— Glumeşti! 

Bunăvoinţa ei mă desfiinţa. Suportam toate aceste lucruri 
penibile, nu voiam să pierd nimic, ci să păstrez un deget în toate 
prăjiturile. Cu cât mă rătăceam în iubirea mercenară, cu atât 
mai mult ţineam la o viaţă normală de tată şi soţ. Mă atrăgea 
doar împletirea dintre normă şi clandestinitate, întinse ca cele 
două capete ale aceleiaşi coarde. 


Nonşalanța necunoscutei 


Îmi amintesc foarte exact de ziua în care am întâlnit-o pe 
Dora. Petrecusem o magnifică după-amiază cu două amazoane 
a căror neruşinare mă subjugase atât de mult, încât uitasem să 
le cer plata. Acum eram departe de rigoarea începuturilor, 
devenisem un greiere ce-şi acorda favorurile fără nimic în 
schimb. Fugacele mele soţii îmi făceau un asemenea cadou, 
încât eu ar fi trebuit să le plătesc pe ele pentru a le mulţumi că 
urcă la mine. Am mai spus-o, înainte de orice îmi plăcea micul 
vibrato al prestaţiei sexuale, un turnir ale cărui figuri, 
improvizate liber, se succedau, imuabile. Precum păianjenul, 
atrăgeam în închisoarea-mi călduroasă prăzile care acceptau. 
După această treabă dulce, eram întotdeauna înfometat. Mă 
scuturam, vesel, destins, şi mă duceam, ca într-un sac de 
decompresiune, să ronţăi un corn cu ciocolată sau să beau un 
pahar la bistrou înainte de-a mă întoarce acasă. Imi plăceau 
cafenelele din cartierul Marais, umplute de o faună heterocilită: 
în ele eşti liniştit fără să fii niciodată singur, sunt nişte sate 
provizorii în care-ţi alegi vecinii fără să fii nevoit să-i suporţi. 
Tocmai îmi citeam ziarul, absorbind ştirile terifiante ce nu-mi 
ştirbeau cu nimic buna dispoziţie, ridicând uneori capul ca să 
văd cum trec nişte băieţi înalţi, cadaverici, îmbrăcaţi numai în 
piele, cu lanţuri şi cătuşe la ei, care-şi beau ceaiul cu mama lor 
înainte de a se duce să se dezlănţuie într-o pivniţă în compania 
altor soldăţoi de-acelaşi soi. Curând, am remarcat-o pe una 
dintre chelneriţe, o făptură numai picioare şi rotunjimi, cu fustă 
scurtă: îndărătul genunchiului avea o mică pată de noroi. Peste 
zi plouase, o aversă caldă de primăvară care o împroşcase. In 
joacă, mă închipuiam deja lăsat pe vine, mâncând acel pământ 
care-i macula pielea, dacă după aceea avea să-mi dea voie să 
urc mai sus. Când s-a întors, am văzut o gură mare, obraji 


catifelaţi, ochi verzi a căror intensitate te orbea ca nişte faruri 
noaptea, ochi umbriţi de gene lungi, întoarse. Fiecare clipire a 
lor va însemna mai târziu dizgraţia sau mântuirea mea. Imediat, 
m-a apucat cheful să mă las în voia ei, să cadă asupra mea ca 
un trăsnet. În schimb, i-am surâs şi mi-am reluat lectura 
tonifiantă a dezastrelor cotidiene. M-am uitat la ea cu o privire 
blajină: simţurile-mi calmate nu-mi recomandau proceduri ale 
agăţatului. N-aş fi mişcat un deget ca să mă duc să-i vorbesc. 

Am revăzut-o aproape în fiecare zi. Era nouă în localul acela, îi 
admiram nonşalanţa în mijlocul grabei generale. De îndată ce 
avea un moment de răgaz, deschidea un volum gros, tipărit într- 
un alfabet străin şi îşi lua notițe pe un caiet muşcându-şi stiloul. 
Probabil o studentă care-şi plătea taxele la universitate prin 
câteva ore de serviciu. Mesteca bomboane, iar mişcările 
regulate ale fălcilor îi însufleţeau chipul de tip îndepărtat 
african, încadrat de un păr creţ în care fiecare buclă avea 
grosimea unui ghemuleţ de lână. Ne zâmbeam unul altuia fără 
să ne vorbim, iar acest surâs accentuat instaura o intimitate 
factică care mă deranja. 

Tandra examinare a farmecelor noastre a durat luni întregi. 
Cred că decontractarea mea prefăcută a fost ceea ce a intrigat- 
o. În realitate, cu cât treceau zilele, cu atât o sorbeam din ochi 
în vreme ce ea trecea prin sală cu o tavă în mână, în mijlocul 
vacarmului. O contemplam cu atât mai mult cu cât mă credeam 
dezinteresat, imunizat împotriva otrăvurilor sentimentului. Într-o 
zi, când ajunsesem ceva mai devreme, eram la jumătatea lui 
august, treburile mergeau potrivit, enoriaşele mi se zbenguiau 
pe Coasta de Azur, familia mea aşijderea, ea mi-a transmis 
printr-un chelner un plic conţinând doar un enorm semn de 
întrebare trasat cu cerneală groasă. l-am răspuns cu un PENTRU 
CA scris cu majuscule şi subliniat de trei ori. Ea mi-a reexpediat 
sub răspunsul meu un A, BINE cu carioca roşie. Am invitat-o să 
se aşeze lângă mine, nu schimbaserăm mai mult de câteva 
cuvinte de când ne văzuserăm prima oară. Fleacurile enunțate 
de noi atunci au fost spuse pe un ton atât de grav, încât asta ar 
fi trebuit să mă alerteze. O regăseam aproape la fiecare sfârşit 
de zi şi, cum avea un moment liber, venea să bea un pahar cu 
mine. Imediat sau aproape imediat, a început să-mi vorbească 
despre Dumnezeu. Măcar aveam o religie? Eu, care fusesem 
crescut în aversiunea pentru preoţi şi rabini, am fost mai întâi 


amuzat de această îndopare cu agheasmă. Dora Anse-Colombe, 
acesta era numele ei, mi-a mărturisit că-i vorbea lui Dumnezeu 
de la vârsta de nouă ani. Ei bine, norocul meu! Cel Veşnic o 
alesese drept interlocutoare şi i se manifesta sub un dublu 
aspect, masculin şi feminin. În fiecare seară, Dora urma cursuri 
de  Talmud-Tora în ebraică, în cartier, şi  deplângea 
anticlericalismul fanatic al francezilor. De îndată ce mi-a 
perceput ironia, s-a închis ca o stridie. Două săptămâni nu ne- 
am mai văzut. 


Dubla crucificare 


La insistenţele mele, a ieşit din îmbufnare. Din nou am avut 
lungi convorbiri în care mai puţin contau cuvintele şi mai mult 
intenţia: doream să ne vorbim, nu contează despre ce. 
Marivodam%, iar această relaţie fără scop nu ducea nicăieri, dar 
ne ducea repede. Dora era o „analfabetă luminată” care urmase 
numeroase cursuri fără să le termine. Autodidactă frenetică, 
devora tot ce-i pica în mână, de la ştiinţele pure la teologie. La 
vârsta la care alţii se bălăcesc în pubertate, ea îi citea fără să-i 
înţeleagă pe Aristotel şi Platon. Din tată antilez şi din mamă 
aşchenază din Franche-Compt&?, Dora avea pielea mată, de un 
frumos cafeniu diluat cu mult lapte, cu nuanţe mai mult sau mai 
puţin ocru când era obosită şi o culoare de coniac învechit când 
se bronza. Dintru început am botezat-o „Miss Caramel”. Îşi 
adora bunica paternă, Naomie Anse-Colombe, o femeie foarte 
frumoasă, se pare, care locuia în nordul insulei Martinica, în plin 
munte, şi care constata cu tristeţe pe chipul copiilor şi nepoților 
diluarea propriului său ten. Bunica denunța impuritatea fatală a 
încrucişărilor şi uneori îşi imagina sfârşitul rasei negre printr-un 
metisaj generalizat care va consacra triumful unui brun spălăcit, 
adică a ceva fad. Lui Dora nu-i plăcea să simtă asupra ei 
această reprobare şi niciodată nu se ducea s-o vadă pe bătrâna 
doamnă fără să se fi prăjit la soare. Atunci însă, părul de-un 
şaten deschis i se schimba în blond venețian. Bunica ei îi 


26 Verb derivat, ca şi substantivul marivodaj, de la numele dramaturgului şi 
romancierului francez Pierre Carlet de Chamblain de Marivaux (1688-1763), 
pentru a desemna, ca la personajele sale, un schimb de vorbe de o 
galanterie delicată, rafinată şi spirituală. 

7 Regiune administrativă din estul Franţei, cu capitala la Besançon. 


spunea: da, eşti foarte drăguță, dar totdeauna o să fiu supărată 
pe taică-tău că s-a însurat cu o metropolitană. Nu dizolvi un 
frumos espresso într-un bol de smântână proaspătă. 

Era evident că Dora nu ştia cum să-şi împace cele două 
origini, evreiască şi antileză. Uneori poza în mare blestemată, 
moştenitoarea unei duble nenorociri, sclavia şi exterminarea 
care o instalau în aristocrația celor respinşi de societate. Ori se 
voia a fi o punte între culturi care nu-şi vorbesc, incapabilă să 
tranşeze între aceste apartenenţe, să aleagă între creştinism şi 
iudaism, întrebându-se dacă acest amestec este un izvor de 
bogăţie sau de blestem. Avea o soră geamănă foarte pioasă pe 
care nu prea o vedea şi care trăia într-un cartier ultraortodox din 
lerusalim. Toată lumea o lua drept o falaşa?: făcuse cinci copii 
şi nu i se dăruia soţului decât acoperită de un cearşaf alb. Dora 
era conştiinţa sfâşiată prin excelenţă: pentru ea, a exista 
însemna a ispăşi păcatul de a fi vie când atâţia alţii muriseră 
înaintea ei. Toată copilăria, visase să se sacrifice. În Martinica îşi 
punea pe cap coroane din sârmă ghimpată ca să semene cu 
lisus Hristos şi se ducea să mediteze pe vârful Muntelui Pleşuv?, 
căruia îi vorbea, îl implora să o înghită pentru a răscumpăra 
suferinţele oamenilor. În fiecare an, în anotimpul ploilor, 
pământul împroşca mii de crabi, zişi diavolii roşii, care coborau 
spre ocean, nepăsându-le de restul lumii, ascultând doar de 
instinct şi acopereau terenurile cu un covor purpuriu de cuirase 
şi cleşti. Când a văzut prima oară crustaceele îndreptându-se 
spre casa ei, Dora s-a întins pe drum, pregătită să fie sfârtecată: 
dar aceste animale cu alură de tancuri s-au speriat de ea şi au 
ocolit-o. Câteva, panicate, i s-au încurcat în păr. A păstrat din 
asta o amintire de coşmar şi multă vreme a visat că un şuvoi de 
crabi îi curgea noaptea din ceafă. Dora nu poza niciodată în 
victimă, în afară de cazurile în care unii martinichezi, plini de 
prejudecăţi rasiale, îi spuneau că-i o „jidoafcă împuţită” sau 
„mMulatră împuţită” ori unii evrei din Franţa o tratau de „negresă 
cu faţa nespălată”. Atunci se întreba: de ce-i lăsaseră părinţii o 


28 Falaşa, evreică animistă din Etiopia, cu pielea neagră şi trăsături semite. 
Populaţia falaşa ar descinde din Dan, unul dintre cele 12 triburi ale Israelului, 
exilat la Cuş în Etiopia în 722 î.e.n., sau din notabilii din lerusalim care, în 
sec. X î.e.n., l-ar fi însoţit pe Menelick, fiul regelui Solomon şi al reginei din 
Saba. Între 1980 şi 1992, toţi falaşa, îi jur de 30.000, au emigrat în Israel. 

29 Muntele Pleşuv (1397 m), în franceză Montague Pelée, masiv vulcanic în 
nordul insulei Martinica. 


asemenea moştenire, de ce trebuia să cumuleze două 
handicapuri când viaţa este deja atât de grea? 

— Când partea caraibiană din mine vorbeşte cu partea 
evreiască, amândouă se invectivează sau se ignoră, coabitează 
ca două străine căzute în acelaşi trup. Fiecare revendică 
suferinţa maximă şi o acuză pe cealaltă de uzurpare. 

Dora se prezenta drept copilul teribil al familiei sale: 
acumularea diplomelor, îmbrăţişarea unei cariere i se păreau 
ceva prea convenţional. Tatăl şi mama ei duceau o existenţă 
ştearsă în sudul Franţei, fraţii şi surorile erau toţi căsătoriţi. 
Plecase de-acasă foarte devreme, trăise în Israel, în Egipt, în 
Statele Unite, petrecuse şase luni în Sierra Leone pentru o 
misiune umanitară şi fusese cât pe ce să-i rămână oasele pe- 
acolo, făcuse o lungă şedere în Afganistan. Combatantă cu 
intermitențe, avea nevoie de marile încăierări, de locurile 
fierbinţi ale planetei, de războaiele insolubile. Cu totul opusul 
meu. Imi spunea, nu fără lăudăroşenie: visez în creolă, gândesc 
în arabă, mă rog în ebraică, iar restul timpului vorbesc 
franţuzeşte. Am băgat de seamă repede un lucru: pruritul ei 
religios nu era o simplă afectare. Evoca, înflăcărată, Palestina de 
pe vremea lui lisus, plină de mulţi mesia autoproclamaţi, de 
Zeloţi, de făcători de minuni. Talmudul devenise patria ei 
portativă, căminul ei. Cu bunica ei avea adevărate discuţii 
filosofice în care o presa să se convertească la credinţa mozaică 
pentru a apropia cele două ramuri ale familiei. Bătrâna, animistă 
şi catolică, se lua tare la ceartă cu ea fără să cedeze nimic. 

Când a ţinut postul de lom Kipur, încă nu ne cunoşteam bine, 
a refuzat să mă sune la telefon, spunându-mi: 

— Trebuie să postesc chiar şi de tine, să-ţi vorbesc ar 
însemna să te mănânc un pic. 

Ideea ca ea să mă mănânce, fie şi numai un pic, îmi devenea 
tot mai puţin dezagreabilă. Mă întrebam peste ce fel de 
iluminată dădusem, căci Dora, foarte ecumenică în gusturi, 
amesteca cu plăcere credinţele. Din fericire, într-o zi când se 
dusese la toaletă, poşeta, lăsată pe o banchetă, i s-a deschis 
sub presiunea voluminosului conţinut. Şi aici, în spatele unui 
exemplar legat în piele al Zoharului*, Cartea splendorilor, între 


3 Lucrare majoră a misticii evreieşti, text fundamental al Cabalei, Zoharu/ 
(sec. XIII) a fost socotit vreme de mai multe veacuri o carte canonică şi pusă 
pe acelaşi plan cu Biblia şi cu Talmudul. A fost scris de Moise ben Şem Tov 


o pudrieră, un plan al Parisului, o sticlă de apă, o agendă 
umflată ca un balon, am zărit, ţuguindu-şi boticul roz ca un 
animal indiscret, un vibrator cu proeminente, un fel de hibrid pe 
jumătate cactus, pe jumătate melc. L-am apucat cu delicateţe, l- 
am adulmecat, sunt un olfactiv compulsiv: nu mirosea, vai, a 
nimic, decât a cauciuc. Descoperirea m-a liniştit: habotnica mea 
era, aşadar, întrupată, aveam amândoi şi un alt viitor decât în 
teologie. Continuam s-o văd la cafenea, rumegând în minte tot 
felul de idei deocheate legate de ea, gândindu-mă la preţioasa-i 
uşă şi la modul de a i-o crăpa în timp ce vorbeşte despre Facere 
şi Psalmi. Am rămas astfel luni întregi într-un platonism integral. 
Eram ghiftuit de altele: de ce să manifest un apetit deplasat? 
Îmi era de-ajuns s-o ascult cum vorbeşte. Uneori îmi spunea în 
glumă că ar fi fost bună de rabin. Călătoream alături de ea, 
sorbindu-i cuvintele, captivat de elocinţa sa. O lăsam să crească 
în mine, să-şi lase amprenta pe teritoriul meu. Ar fi trebuit să 
mă alarmeze această castitate consimţită, atât de potrivnică 
principiilor mele. Eram pur şi simplu pe cale de-a mă îndrăgosti 
de această fată zdravănă şi spectaculoasă în ciuda tuturor 
partenerelor care-mi treceau prin braţe. Inima îmi era în şomaj 
de prea multă vreme. Un fir de nisip strica frumosul program pe 
care mi-l fixasem cu trei ani înainte. Am început să o iubesc 
pentru că era diferită de soţia mea, de mediul meu, contrasta cu 
simplismul familial, îmi deschidea o lume nouă care o 
contrabalansa pe-a mea. M-am ataşat de ea pentru că nu o 
aşteptam şi pentru că întâlnirea noastră a căpătat imediat 
aspectul unei catastrofe fericite. Am încercat să o anexez, însă 
ea a fost cea care m-a răpit. Foarte repede am fost atât posedat 
cât şi revoltat de această dambla intempestivă. 


Incendii frumoase 


Puțin câte puţin, am descoperit o altă Dora, mai mondenă 
decât aş fi crezut, o cochetă care stătea ore întregi la coafor, nu 
putea intra undeva fără să se privească într-o oglindă şi urca din 
nou în apartament ca să se schimbe, dimineaţa, dacă nu-şi 
primise porţia de ocheade. Uneori, se simţea neterminată, 
lăsată în stare de eboşă, ca şi cum Creatorul, în cazul ei, nu 
socotise util să-şi termine lucrarea. Curând, aveam să cunosc 


din Leon (Spania) ca un comentariu hermeneutic al Pentateuhului. 


adevărul despre această tânără femeie de douăzeci şi patru de 
ani, care pretindea că face comentarii asupra Bibliei devorând în 
acelaşi timp horoscoapele şi serialele de televiziune. Imi dădea 
impresia că citeşte Marile Texte de parcă ar fi citit un manual de 
psihologie, ca să ia de-acolo noutăţi despre ea însăşi. Mă 
întrebam dacă religia nu era, pentru ea, o altă formă a căutării 
de sine, iar Dumnezeu, un fel de antrenor superior care o 
călăuzea pe calea înfloririi personale. Intr-o seară, când mă 
tăiasem strângând cioburile unei vaze de flori ce-mi scăpase din 
mână, am ajuns la cafenea cu degetul mare şi arătătorul 
înfăşurate într-o batistă mânjită de sânge. De îndată ce m-a 
văzut în starea aceea, Dora a scos nişte comprese şi apă 
oxigenată şi mi-a pansat rana cu gesturi precise. Sângele vărsat 
ne-a apropiat mai mult decât orice controversă de idei. 
Compasiunea şi râvna sa mi-au dovedit că nu-i eram cu totul 
indiferent. Prefăcându-mă că leşin, m-am aplecat asupra ei şi 
am sărutat-o. Puțin după aceea, în ciuda rezervelor de cuviinţă, 
ne aflam în garsoniera mea, „un loc de meditaţie departe de 
hărmălaia de acasă”, îi spusesem eu ca să-i explic existenţa. 
Dora ştia totul despre statutul meu de bărbat căsătorit, 
funcţionar conştiincios lansat în învăţarea arabei. Asta n-o prea 
impresionase, deşi găsea că ce ştiam eu din limba Profetului era 
aproape egal cu zero. Cu discreţie, mi-am anulat singura clientă 
de la sfârşitul după-amiezei şi am avertizat-o pe Suzanne că în 
seara aceea mă voi întoarce târziu acasă, din pricina unei 
reuniuni privind Orientul Mijlociu de la care nu mă puteam 
sustrage. 

Era o zi blândă de octombrie, scăldată într-o lumină de vară 
indiană şi care purta în ea o ultimă adiere de plăcere înainte de 
doliul iernii. Un soare de culoarea mugştarului îngălbenea oraşul 
şi se cufunda la orizont ca o monedă de aur într-o puşculiţă. 
Deasupra  acoperişurilor dădeau  rotocoale rândunelele şi 
lăstunii, capitala era cuprinsă de un fel de pace senină. 
Intotdeauna am adorat momentul în care o femeie distantă, 
închisă ca un mormânt, ţi se dăruieşte, când pământul 
făgăduinţei devine pământul îngăduinţei. La puţin timp după 
sosirea noastră, rochia lui Dora îi forma o mică băltoacă neagră 
la picioare. Noua mea prietenă m-a subjugat imediat printr-un 
fel de frumuseţe demodată. Dacă chipul era de astăzi, trupul le 
aparţinea pictorilor din trecut, Rubens, Boucher, o natură 


generoasă, sâni voluminoşi, un bust zvelt, un pântece frumos 
rotunjit, iar fesele ca două tandre prietene coabitând în bună 
înţelegere, două baloane de montgolfier pe care m-am grăbit 
să-mi pun mâinile de teamă să nu-şi ia zborul. M-a surprins 
decalajul dintre fizicul de dansatoare cu avantaje proeminente şi 
grija spirituală afişată. Aparenţele nu erau înşelătoare. Dora 
aduna în ea mai multe clişee care se subliniau unele pe altele: 
mistică şi lascivă, bigotă şi bambină. 

Intotdeauna te aştepţi să găseşti ceva sub fustele unei femei, 
dar aici am fost uluit. De îndată, prietena mi s-a depliat, şi-a 
desfăcut picioarele aşa cum o carte se deschide la pagina cea 
bună. Culcată pe pat, s-a lăsat să alunece pe jos într-o manieră 
teatrală, cu capul pe spate, cu pieptul palpitând, cu părul des 
revărsat pe parchet, alcătuind o masă întunecată şi 
amenințătoare. lar eu, care mă credeam ghiftuit cu îngerii mei, 
am fost cucerit. Socoteşti că ai trăit totul când, deodată, vine o 
fiinţă care te aduce într-o stare de contopire, te ridică pe culmi. 
Dora a devenit puţin câte puţin ceea ce eu nu mai credeam că 
este posibil: o femeie cât toate femeile. Mi se păruse că era un 
amor trecător de toamnă: am intrat fără să ştiu într-o perioadă 
de dezordine nebună. Dora avea darul rar al romanţiozităţii în 
dragostea fizică şi ştia să transforme un simplu sărut într-un 
eveniment răscolitor. Era ca un castel ale cărui încăperi se 
deschid unele după altele, la nesfârşit: plăcerea simțită întrecea 
infinit de mult plăcerea aşteptată. 

Am devenit nişte amanți care se întâlnesc cu regularitate. A 
trebuit să-mi dau peste cap programul zilnic deja fragil, să-mi 
mut întâlnirile, să-mi compartimentez şi mai mult existenţa. 
Dora era foarte departe de a bănui adevărul, se mira doar că 
decorația supraîncărcată a garsonierei semăna mai mult cu 
cabina unei cocote decât cu un cabinet de studii. Ne deplângea 
situaţia adulterină, voia să mă aibă numai pentru ea - chiar 
dacă mai ieşise cu un bărbat însurat. In ziua când a sosit pe 
neaşteptate şi când aveam pe mine ţinuta de lucru, un tricou 
inspirat de gogo-girls din Pattaya în Thailanda, cu inscripţia: 
„Poate că nu eşti prima, dar vei fi următoarea”, a izbucnit în râs 
şi nu mi-a cerut nicio explicaţie. 

Se supunea dictatelor unui corp extravagant care o chinuise 
din totdeauna. Încă de la vârsta de opt ani, când se afla în 
maşină, mai ales la virajele strânse, era ţintuită de spaime care-i 


urcau din pântece şi-i blocau vorbirea. Îşi implora tatăl să 
accelereze, asimilând viteza cu năvălirea acelor delicii. De 
atunci, orice urgenţă, orice întârziere la o întâlnire declanşau în 
ea o rafală de convulsii care o frângeau în două, îi tăiau 
răsuflarea, o obligau să se aşeze. Lumea credea că i s-a făcut 
rău, o înconjura, dar ea era doar udă. Se temea atunci ca 
gândurile intime să nu i se înscrie deasupra capului ca bulele 
dintr-o bandă desenată. Putea să o apuce în metrou, la lucru, pe 
stradă: trupul o sfida în momentul în care ea avea mai mult ca 
niciodată nevoie să-şi păstreze mintea limpede. Era una dintre 
acele fiinţe pentru care erotismul nu este primul act al vârstei 
adulte, ci ultimul episod al copilăriei, prelungirea tetinei şi a 
biberonului. De îndată ce simţea că o cuprinde plăcerea, îşi 
sugea degetul; iar când îşi băga degetul în gură, asta însemna 
că avea chef să fie posedată. 

Amanţii îşi inventează întotdeauna o gramatică inedită a 
dorinţei, chiar şi când repetă nişte gesturi imemoriale. Cu 
prietena mea practicam un obicei nevinovat care a dobândit o 
splendoare  neuzitată: îi sărutam sexul. Pentru mine, el 
constituia un fel de mâncare princiară pe care-l gustam sub 
toate formele, îmi izbucnea în nas cu parfumurile lui grele şi-i 
admiram broderia complexă, labiile întredeschise care întreabă 
fără să răspundă, consolează fără să sature. Fiinţele pe care le 
iubeşti nu au un organ genital ca celelalte, ci unul cu un desen 
special, cizelat numai pentru ele, la fel de unic ca o amprentă 
digitală. Pe-al lui Dora aş fi vrut să i-l desprind din trup şi să-l iau 
cu mine. Mă cufundam, aşadar, în vizuina ei, cu vârful nasului 
îndepărtam obstacolele, exploram un întreg peisaj acvatic. Mă 
făceam albină ce-şi culege mierea, câine trufier, porc în troaca 
lui, dar troaca aceasta era mai de preţ decât o grămadă de aur, 
conţinea elementele fundamentale ale vieţii. Devoram dulcea 
crevasă, mă adăpam din acel ulei hrănitor. Dacă, din zăpăceală, 
uitam de ochiul întunecat de-alături, micul vulcan cu parfumuri 
piperate, acesta se supăra, dădea drumul la un protest viguros. 
Când deţii acea gingaşă arhitectură între buze, când învârţi cu 
limba bibeloul veninos al clitorisului, poţi muri împăcat, te afli 
chiar în inima frumuseţii. 

Îmi alesesem domiciliul între picioarele amantei mele, unde 
supravieţuiam între asfixie şi înviere. Sexul ei secreta o cremă 
grasă care, amestecată cu saliva mea, alcătuia o hrană intimă 


pe care ne-o împărţeam ca pe o ostie. Îi scormoneam pântecele 
ca s-o duc la cel mai înalt nivel de incandescenţă. Atunci, se 
lichefia. Cu ochii pe jumătate închişi, arătând faţa oarbă a unei 
statui, scotea un zumzăit continuu, îşi începea recitalul, urca şi 
cobora gamele, zgâlţâia îndelung aceeaşi notă, asemenea 
cântăreţelor orientale. Ai fi zis că un fulger o ridica de la 
pământ, părea saturată de electricitate. Psalmodia, plângea, 
implora şi uneori mă arunca departe de ea, mă lovea ca să mă 
pedepsească pentru binele pe care i-l făceam. Apoi se întorcea 
din morţi, cu tenul ca de cretă, de paloarea unui fildeş vechi. 
Cearcăne negre îi devorau ochii. La rândul meu, ieşeam şi eu la 
suprafaţă, cu gura umflată de sucuri, cu sentimentul că sunt un 
botezat ieşind din apele Iordanului. Şi atunci îmi spuneam: în 
viitoarea mea existenţă, vreau să renasc femeie. 


Gheaţa şi jarul 


Miss Caramel o făcea pe îngerul, dar carnea îi izbucnea peste 
tot, o târa într-o risipire de care-i era ruşine după aceea: rugul 
său aprins puţea a lubricitate şi indecenţă. Mi-a mărturisit că, 
din fragedă copilărie, nu stătuse nicio zi fără să juiseze, fie şi 
numai ca să adoarmă. Invăţase să deosebească orgasmul cafea, 
beţie straşnică ce mistuie şi calcinează, de orgasmul ceai, o 
uşoară şi delicată chercheleală; dar simţea şi orgasmul pumnal 
care sfâşie pântecele, orgasmul val seismic care devastează 
până-n creştetul capului, orgasmul foc de artificii ce-şi trimite 
strălucirile în cele patru colţuri ale trupului. După uitarea de sine 
amoroasă, deseori afişa o rezervă pe care nu îndrăzneam să o 
contrariez. În toiul unei copulaţii, mă putea implora să mă 
opresc şi putea trece de la posedarea erotică la dezgust. Se 
oferea, se lua înapoi. Ca să-şi şteargă rătăcirile, invoca măreţia 
religiei, biciuirea gheții, dar gheaţa reîncepea să ardă, iar religia 
să cadă la învoială cu slăbiciunea omenească. Capitularea era 
ceva tulburător. Plăcerea fizică trebuia să fie o trambulină spre 
sublim, dar trambulina era în sine atât de sublimă, încât se- 
ntorcea fără încetare la ea. Indată după aceea, se retracta, 
furioasă pe propria-i fragilitate, îmi interzicea să mă apropii de 
ea. Trebuia să mă scuz şi, pentru a-mi atinge scopul, să înfăşor 
totul într-un jargon de bigoterie. Doar invocarea Scripturilor 
făcea acceptabilă jinduirea. Voia să se lase pradă lui Venus, dar 


nu fără Domnul, fără îngerii lui şi tot calabalâcul. Amin. Ce îi dă 
importanţă unei fiinţe, nu sunt convingerile ci inconsecvenţele 
sale. Poate că Dora avea dreptate să divinizeze erotismul, să-l 
convertească în gest sacru. La ce bun actul amoros dacă nu 
pentru a căuta în el adevăruri esenţiale? îmi spunea ea. Uneori 
îşi închipuia că, în momentul culminant al extazului, din pântece 
îi ţâşnea floarea fabuloasă ca o dovadă a calităţii pietăţii sale. Işi 
tatuase o mezuza:! pe partea dinăuntru a coapsei drepte pentru 
ca toţi cei care acced la această regiune să fie binecuvântaţi, să 
cunoască bucuria şi gratitudinea. lar înainte de a o onora 
trebuia să sărut cu respect tatuajul. 

Maimuţărelile astea mă amuzau şi nelinişteau totodată. 
Uneori, Dora mă speria: înţeleaptă şi bestială, adăpostea în ea 
două persoane care nu se potriveau una cu alta. Cu timpul, îmi 
devenea mai intimă, dar şi mai tenebroasă, cu atât mai mult cu 
cât credeam că o circumscriu mai bine. Imi povestea de-a fir-a- 
păr aventurile precedente, fără să mă scutească nici de cel mai 
mărunt detaliu, înspăimântându-mă, dar şi înfierbântându-mă 
prin obscenitatea limbajului. Când o întâlnisem, ieşea dintr-o 
legătură de doi ani cu un intelectual din generaţia tatălui meu, 
un fel de maniac al petiţiilor. Dora se declara foarte atrasă de 
bărbaţii maturi şi susţinea că, aşa cum există femei pentru 
soldaţi, există şi femei pentru bătrâni. 

— Lumea greşeşte când crede că erotismul este ceva subtil: 
erotismul merge pentru că este ceva primar şi ascultă de 
instincte simple. Tu eşti bărbat şi ştiu cum raţionezi. Pentru voi, 
există femei trăsnet, femei bune, femei ce pot fi futute, femei la 
care te poţi gândi când n-ai altceva şi femei sperietoare, 
impracticabile orice s-ar întâmpla. Mai există o categorie pe 
care ar trebui s-o iei în considerare şi la care noi, femeile, 
suntem sensibile: BÎB-urile, bătrânii, bătrânele încă bune. 
Începând de pe la patruzeci, cincizeci de ani. Noi le oferim 
tinereţea noastră în schimbul înţelepciunii lor. 

Cum să-i explic, fără să mă dau de gol, că pentru mine vârsta 
n-avea nicio importanţă, că-mi petreceam zilele onorând 
bătrâne încă bune, ba chiar foarte bune? Dar gândul că un 
bărbat trecut, un veteran din '68, a putut să-şi pună labele 
împuţite pe ea mă scârbea. Tipul cu pricina, din genul lunganilor 


31 Mezuza (în ebraica „tocul uşii”), sul mic de pergament cuprinzând anumite 
pasaje din Biblie, fixat în mod tradiţional pe tocul uşilor în locuinţele evreieşti. 


cu plete aşa cum i-au produs în serie anii '70, tuna şi fulgera în 
fiecare săptămână la televizor. Era, se pare, o autoritate în 
domeniul lui şi ţinea cursuri de filosofie la universitatea Paris 
VIII. Lucrul cel mai rău pentru mine a fost să aflu că abia dacă se 
atingea de Dora şi că se mulțumea să-i vorbească. Această 
parcimonie sexuală făcea ca isprăvile mele să fie derizorii. Dora 
spunea că era înzestrat cu un glas melodios, admirabil timbrat 
care-i vrăjea auditorii. M-am strâmbat: să te-ndrăgosteşti de un 
glas? Asta înseamnă că tipul era impotent? 

— Nu, deloc. Ba chiar era foarte bun amant, dar nu asta era 
esenţial pentru el. Să-l aud vorbind aproape că mă băga în 
transă, mă făcea mai inteligentă. 

— Dar dacă nu ţi-o trăgea, ce făceaţi? 

— Discutam de unele şi de altele, îmi explica idealismul 
german, budismul, sufismul, problema israeliano-palestiniană. 
Era foarte angajat. 

— Ce interes are să vorbeşti de un conflict între triburi care se 
decimează pentru câţiva kilometri pătraţi de teritoriu? 

— Vorbeşti prostii, Sebastien. N-ai învăţa araba dacă nu te-ar 
interesa regiunea asta. 

Dora îmi dezaproba viziunea negativă asupra diplomaţiei. De 
îndată ce aduceam în discuţie saltimbancii de la Quai d'Orsay, 
funcţionarul căruia îi e frică de şeful de serviciu care se teme de 
directorul de cabinet care tremură în faţa ministrului, mă oprea. 

— Termină cu văzutul lucrurilor doar prin partea lor măruntă. 
E o meserie pasionantă în care ai posibilitatea să schimbi 
lucrurile. O să ţi-o ratezi din lene sau meschinărie. 

Mă vexa să fiu pus la punct de o puştoaică mai tânără cu zece 
ani. Mai tot timpul povestea anecdote despre bătrânul ei autor: 
după toate aparențele, acest prieten al oprimaţilor declarase un 
război personal răului şi se năpustea asupra masacrelor şi 
gropilor comune cu o indignare care friza lăcomia. Pe acest fond 
de atrocități, cânta marea arie a denunţării, biciuia nepăsarea, 
indiferența celor sătui. Acum înţelegeam de unde-şi luase ea 
proastele obiceiuri, începând cu acela de a tăia firul în patru. 
Dintr-o dată, mă simţeam incult lângă acest personaj public: aş 
fi preferat un obsedat unui spirit pur cu care nu puteam rivaliza. 
Insistam pe părţile scabroase. 

— Şi te mulţumeai cu un bărbat care nu te futea decât o dată 
la două săptămâni? 


— De-asta-l aveam pe Raoul! 

Raoul era numele vibratorului pe care i-l zărisem în poşetă la 
începutul legăturii noastre, cu nasul lui ascuţit şi mirosul sintetic 
insipid. Îl foloseam uneori în jocurile noastre amoroase drept 
demaror. 

În chip stupid, incongruenţa acestor confidenţe care ar fi 
trebuit să mă lase rece făcea să mi se ridice părul pe cap. 
Continenţa voluntară la care mi se supusese metresa cu acel 
bărbat mi se părea o altă formă de desfrâu. De îndată ce se 
confesa, întrezăream nişte abisuri în comparaţie cu care eu îmi 
păream un novice. Dora, ale cărei sonorități le combinam în 
Odorat, Ador, Ardoare, Aura, îşi picura savant mărturisirile, 
alegând în general un moment de destindere ca să-mi 
povestească vreo anecdotă lugubră. Într-o zi, pe când vizitam o 
biserică luterană în fundul unei grădini, pe strada Grenelle - se 
dădea în vânt după locurile de cult, mă lua cu ea la slujbe, o 
treceau fiorii în momentul Euharistiei - mi-a spus că o prietenă 
de-a ei câştiga ceva bani duminica plimbând bătrâni 
academicieni şi membri ai Institutului*?. îi lua la braţ, le făcea 
conversaţie. Îi plăcea compania bătrânilor al căror corp devine 
discret, diafan, urmărea cu pasiune reţeaua de vene albastre de 
pe mâinile lor, degetele slabe şi fine ca nişte elitre de insecte. 
Povestea asta m-a alarmat când Dora a adăugat: 

— Când unii dintre ei insistă, îi mângâie. Prietena mea este o 
brunetă frumoasă de origine egipteană. Se ascund după un 
copac sau intră sub un portal. Îi masturbează cu multă blândeţe, 
ca o mamă, ca o infirmieră. Se teme întotdeauna ca şocul să nu 
le declanşeze în organismul fragil un început de atac. Se pare că 
sperma unui bătrân seamănă cu nişte picături de ploaie caldă cu 
un pic de săpun în ele. E ceva aproape translucid. Se pare şi că 
majoritatea juisează fără erecţie, ca şi când ar face pipi. 

Dora dispunea de o erudiție uimitoare la vârsta ei. 

— Sperma ta, pe care mi-o dai atât de rar, îmi spusese ea cu 
tonul de cunoscător al unui pivnicer, degajă un gust tare de 
lapte de oaie cu o urmă de ciuperci. Când eşti stresat, i se 
adaugă o nuanţă mai acidă. 


32 Institutul Franţei, fondat în 1795 şi alcătuit din cele cinci Academii: 
franceză (1635), de inscripţii şi litere (1664), de ştiinţe (1666), de arte 
frumoase (1816), de ştiinţe morale şi politice (1832). 


Se înflăcăra pentru nişte poveşti tâmpite şi deloc apetisante 
care mă făceau să mă simt prost: o suspectam ori că le-a 
născocit, ceea ce denota o minte bolnavă, ori că le-a trăit, ceea 
ce era şi mai rău. Trăncănea la nesfârşit atunci când urcam la 
ea, un mic apartament cam dărăpănat: două odăiţe 
mansardate, cu pereţii acoperiţi de cărţi până-n tavan. 
Ajungeam acolo pe scara de serviciu, cu treptele de lemn tocite, 
a unui magnific imobil de pe bulevardul Saint-Germain, doar la 
câteva sute de metri de ministerul meu, cu o curte grandioasă şi 
o grădină privată. Aici, în acest fermecător depozit de vechituri 
al cărui talmeş-balmeş o incita la confidenţe drăgălaşe, i se 
exalta inspiraţia de palavragioaică. Işi trosnea degetele ca de 
fiecare dată când era nervoasă, îşi răsucea cu degetul şuviţe 
întregi de păr, transformându-şi capul în arici de homar. O altă 
prietenă a ei, de pildă - eu nu cunoscusem niciuna - a doua zi 
după prima ei noapte de dragoste cu un băiat, lăsase toaleta 
plină de materii fecale fără să tragă apa. Ce voise să spună prin 
asta? Şi eu cum aş reacţiona în faţa unei asemenea 
eventualităţi? Aş vedea-o ca pe o punere la încercare? Aşa era 
Dora: până şi în scatologie, inseparabilă la ea de o anumită 
agresivitate, trebuia să desfăşoare o subtilitate de talmudist, să 
interpreteze la nesfârşit. 

Marea ei preocupare era curăţenia. După ce făcea duş, îşi 
studia progresiva degradare a corpului. In fiecare ceas, se ducea 
să se adulmece pentru a identifica momentul în care impecabilul 
lăsa locul echivocului, în care cadavrul o lua înaintea viului. 
Aceasta era o frontieră  imperceptibilă, dar capitală: 
putreziciunea purta împotriva omenirii un război fără sfârşit. A 
te spăla însemna să întârzii cu câţiva ani rezultatul fatal, 
triumful stârvului. Dora cita mereu o frază a sfântului Augustin, 
care o tulbura şi contraria totuşi principiile iudaismului: 

— Inter faeces et urinam nascimur: ne naştem printre urină şi 
excremente. 

Repeta că sexul este înrudit cu murdăria, de vreme ce 
aceleaşi organe sunt bune şi pentru plăcere, şi pentru evacuare. 
lar cum mie îmi plăcea, după dragoste, să-mi adulmec degetele 
impregnate de intimitatea ei, îmi replica strângându-mă de nas: 

— Nu mă mai mirosi ca un câine, eşti rizibil. Dacă mi-ai vedea 
maţele, sub pielea mea satinată, ţi-ar veni să verşi. 


Dragostea este, în principiu, un proces de domesticire a 
noutăţii: ea transformă necunoscutul în familiar, îl integrează în 
cursul normal al lucrurilor. Cu Dora era invers: o vedeam 
disperat de flu. La douăzeci şi patru de ani, i se întâmplaseră 
atâtea lucruri pe care le enunţa ronţăind un baton de ciocolată, 
ca un copil neastâmpărat ce-şi enumera prostiile făcute la 
şcoală! Avea limbajul neutru al adolescenților: un orgasm era 
calificat drept „genial”, un act sexual reuşit era un „moment 
plăcut, foarte simpatic”, relaţia noastră era „cool”. Ţinea un 
jurnal intim pe care-l ascundea, deşi îmi citea unele pasaje. In el 
vorbea despre mine, bineînţeles, dar în parte îl scria în ebraică, 
în parte în creolă cu unele cuvinte arabe, ceea ce mi-ar fi făcut 
imposibilă citirea lui dacă i l-aş fi furat. Oamenii nu sunt 
niciodată nici atât de nevinovaţi, nici atât de perverşi pe cât se 
crede. O bănuiam pe Dora de cele mai rele rătăciri, iar în clipa 
următoare mă uimea cu naivităţile ei. Dar această gâsculiţă mă 
învăţa sau mai degrabă îmi sugera că ştia mai multe decât 
credeam eu. Prea cuminte sau prea neruşinată, pentru mine 
rămânea o enigmă. Sub un aer indolent, îşi înmulţise deja 
nebuniile şi imprudenţele. Tinereţea nu calculează şi asta fiindcă 
pentru ea miza este nesfârşită, ocaziile nelimitate. Dora se 
bucura de o formidabilă disponibilitate: se scula la prânz, lucra 
câteva ceasuri, îşi termina noaptea prin baruri, pleca după bunul 
ei plac la capătul lumii, în vreme ce eu eram prins într-o reţea 
de obligaţii absurde, alergând de la o treabă la alta. La orice oră 
din zi şi din noapte, mă întrebam: ce-o fi făcând acum şi cu 
cine? 

Mi-am dat seama de servitutea mea în ziua în care, cu totul 
întâmplător, fostul ei amant, intelectualul vorbăreţ, ale cărui 
cărţi părinţii mei le citiseră pe toate chiar dacă astăzi îl socoteau 
reacţionar, a venit să ţină o comunicare la Quai d'Orsay pe 
tema: „Franţa în faţa imperiului american”. Ce-l apucase pe 
directorul nostru de resurse umane să-l invite pe clovnul ăsta de 
care se zicea că este influent pe lângă ministru? Repulsia pe 
care mi-a provocat-o a fost imediată. Îl găseam moale, lipsit de 
vlagă cu pletele lui a la Beatles, buzele obscene care-mi 
atinseseră metresa preaiubită, limba grasă ce-i sălta în gură de 
îndată ce-şi trăgea răsuflarea. Glasul nu-i era „splendid”, mă 
zgâria la urechi, era prea grav, insinuant, ademenitor. Nu 
demonstra, ci profetiza, îşi debita sofismele cu o solemnitate 


ridicolă, iar în momentul când lumea l-a aplaudat, eu l-am 
fluierat. Colegii nu mi-au înţeles înverşunarea, au crezut că e 
vorba de un diferend politic. Eram oare încă atlantist? Atunci mi- 
am măsurat, prin ciuda arătată, profunzimea ataşamentului faţă 
de Dora. Să fiu gelos pe un bărbat trecut bine de cincizeci de ani 
şi aproape impotent, asta însemna că-mi pierdusem capul! Eram 
îndrăgostit, greşeală majoră în meseria mea. Preferam pe 
cineva în detrimentul celorlalte. Cădeam pradă principiului de 
exclusivitate. M-am supărat pe Dora, fiindcă mi-a deranjat 
existenţa, fiindcă a iscat o dezordine inutilă în scurgerea ei 
pasionantă. 


CAPITOLUL V 
CU MAŢA-N SAC 


De cinci ani, viaţa mi se sprijinea pe un eşafodaj de minciuni: 
un etaj pentru soţie, altul pentru colegi, un al treilea pentru 
Dora, un al patrulea pentru prieteni. Le înmulţeam cu o 
prodigalitate ce-avea să mă ruineze. Această fragilă acrobație 
risca să se prăbuşească. Eram atât de îmbibat de înşelătorii, 
încât mă îndoiam şi de adevăr atunci când îl enunţam. Când 
afirmam un fapt, nu mai ştiam dacă-l născocisem sau trăisem. 
Orice mistificator riscă într-o bună zi să fie propriul său păcălit, 
să creadă în propriile-i fabulaţii. Creierul meu era un labirint 
compartimentat care-i oferea fiecăruia o parte de ficţiune. Mă 
temeam mereu de un scurtcircuit şi că n-o să-mi mai amintesc 
ce le spusesem unora şi altora. Mă rătăceam în dedalul creat de 
mine, mă pierdeam în propriile-mi maşinaţii. Era timpul să pun 
din nou în ordine aceste iţe încurcate. 


Amanţții dezmeticiţi 


Acum Suzanne îmi declara un război deschis, trecuse vremea 
dialogului. Aspră, înţepată, mă invectiva din orice: copiii, 
concediul, casa, lipsa de dorinţă, cariera ce bătea pasul pe loc. 
Acesta era principalul ei reproş: putea ierta orice, însă nu şi 
eşecul profesional. 

— Când plecăm în străinătate, Seb? În Franţa, mă înăbuş. Ce- 
ai făcut cu ambițiile tale? Vrei să rămâi un veşnic funcţionăraş la 
minister ca toţi prăpădiţii din jurul tău? Sperasem că te vei ridica 
un pic deasupra lui taică-tău... 

Vocea ei de gaiţă devenea acră, rea. Era Datoria lătrând la 
Nepăsare: în clipele acelea, nasul i se ascuţea ca o lamă de cuţit 
flancată de două nări, un oribil apendice a la Cyrano”. Ca să se 
pedepsească pentru dezinteresul meu faţă de ea, îşi pusese în 
cap să ţină regim când, de fapt, era numai piele şi os. Ingera 
fierturi de slăbit din pricina cărora răsuflarea îi era fetidă, îşi 


33 Savinien de Cyrano de Bergerac (1619-1655), scriitor baroc francez care i-a 
inspirat poetului şi dramaturgului Edmond Rostand (1868-1918) comedia 
eroică în versuri Cyrano de Bergerac (1897), cu efecte comice bazate 
îndeosebi pe imensitatea nasului eroului său principal. 


atrăgea sarcasmele copiilor uimiţi că mama lor, deja famelică, 
se pusese pe dietă. 

— Ca să-i plac lui tata, spunea ea, implorându-mi discret 
ajutorul. 

— Cu cinci kilograme în plus sau în minus n-o să fie nicio 
diferenţă, iubito! 

Degeaba mă stăpâneam, nerăbdarea mă copleşea prea des. 
De îndată ce-şi scuipa veninul, mi-o închipuiam cu plăcere 
urâţită, umflată la faţă, cu pleoapele căzute ca un vechi oblon, 
iar această degradare anticipată mă bucura. lubirea, frumoasa 
iubire cântată de poeţi este o maşină de capitalizat reproşurile, 
o bancă ce contabilizează timpul petrecut împreună în debite şi 
credite. Dar Suzanne nu-şi putea înăbuşi prea multă vreme 
mânia. Supărarea o dobora. Se prăbuşea plângând, spărgea 
două-trei obiecte, trântea uşile, îi aţăţa din nou pe cei mici 
contra mea. Aceştia erau împărţiţi: cel mare îmi lua apărarea, 
mezinii, mai ales fata, se coalizau împotriva mea. Toată lumea 
tipa, plângea, eu o ştergeam în vârful picioarelor în mijlocul 
harababurii. Câteva minute mai târziu, în apartament răsunau 
lovituri de ciocan: ca să se calmeze, Suzanne meşterea prin 
casă. Stăpânirea lucrurilor mici o consola pentru pierderea celor 
mari. Apoi, jalnică şi smiorcăită - smiorcăitul este decăderea 
hohotelor de plâns, erai emoţionant, nu mai eşti decât mucos - 
venea la mine să se scuze pentru vorbele jignitoare şi mă 
asigura că, pentru a ne salva căsnicia, trebuia să plecăm cât 
mai repede din Paris. Putea să-şi exercite meseria în orice punct 
de pe glob. O aprobam, voiam să câştig timp şi mai ales să nu 
deschid un al treilea front. 

Înnebunit, am căutat un ţap ispăşitor. De furia lui Suzanne o 
consideram răspunzătoare pe Dora. Cea pe care o idolatrizam 
mi-a părut dintr-o dată principalul obstacol în calea libertăţii 
mele. Şi fiindcă mă îndrăgostisem de ea, mă sileam să n-o mai 
iubesc printr-o mişcare pendulară nemiloasă, fiind sigur că 
sentimentele vor da ascultare voinţei mele ca o trupă 
disciplinată superiorului ei. A fost o dezangajare progresivă, dar 
continuă, sfârşitul unei ţâşniri inepuizabile. Dincolo de anumite 
praguri de intimitate, fenomenele amoroase se pot inversa şi-i 
pot despărţi pe amanţii pe care totul îi apropia. Crezi că iubeşti 
pe cineva; dar nu pe acea persoană o iubeşti, ci starea în care 
te pune şi căreia i-a fost doar pretext. Mă fortam să n-o mai 


îndrăgesc şi am crezut câtăva vreme c-o să reuşesc, îmi 
inventam tot felul de motive bune sau rele ca să scutur jugul ce 
mă tiraniza. Ca întotdeauna, de cum descreşte încântarea, se 
înmulţesc argumentele acuzatoare pentru a dovedi că celălalt a 
greşit. Au venit astfel să se interpună între noi detalii 
neremarcate până atunci: se pusese în mişcare o subtilă maşină 
de dezintegrare. Mereu o considerasem pe Dora o frumuseţe cu 
eclipse, acum nu mai vedeam decât eclipsa şi căutam în zadar 
fazele de lumină. Din când în când, se lăsa în voia unui prost 
gust ţipător: buze sângerii, ochi tuciurii, blugi cu multe tigheluri 
şi prea strâmţi, tricou ultrascurt, burta ieşindu-i din pantaloni ca 
o hernie dintr-o piele crăpată. La cea mai mică remarcă, se 
împopoţona dinadins şi mai rău. Nu mă mai uitam la ea cu 
privirea admirativă din prima perioadă când totul te încântă la 
celălalt, până şi stângăciile. Vine un moment când o fiinţă nu 
mai este decât ceea ce este, totodată deosebită şi limitată, şi 
încetează să ne mai dea gata cu noutatea sa. Am fost exasperat 
în ziua în care, ducându-ne împreună să cumpărăm un 
medicament, farmacistul, admirându-i pe deasupra tejghelei 
buricul evazat pe care-l afişa cu mândrie, a exclamat: 

— O, văd că doamna aşteaptă un eveniment fericit! 

— Nu, doamna este doar uşor balonată, i-am răspuns eu 
prompt. 

leşind din farmacie, am implorat-o să asculte de glasul 
raţiunii, să înceapă să facă sport, să-şi lucreze abdominalii, altfel 
în curând o să-i plesnească burta. Avertismentele mele au rănit- 
o. N-aveam decât s-o iau aşa cum era. 

Intr-o altă zi, eram la o masă într-o cafenea cu un prieten, un 
vag cineast în şomaj, aşa cum întâlneşti o grămadă în aceste 
cartiere unde fiecare locuitor, sau aproape fiecare, este bântuit 
de răul secolului, dorinţa de a fi artist. Dora a trecut prin faţa 
noastră fără să ne vadă, cu faţa tracasată, târându-şi picioarele, 
adusă de spate datorită oboselii. L-am întrebat pe amic cum o 
găseşte pe această fată, fără să-i spun nimic despre relaţia 
noastră. Mi-a răspuns cu indolenţă: 

— Nu-i grozavă, pare urâtă. 

După o clipă, a adăugat: 

— Mai ales pare pierdută. 

Această frază m-a copleşit: de parcă îşi dăduse verdictul 
tribunalul opiniei publice. Moştenisem o rătăcită! Imediat mi-a 


venit în minte imaginea unei valize părăsite pe peronul unei gări 
şi gata să se agaţe de prima mână care va trece. 

Şi atunci, tot ce venea de la ea a sfârşit prin a mă crispa. Cu 
atât mai mult cu cât acum avea ambiția să mă „smulgă din 
întunericul ignoranței” şi să mă iniţieze în Cabală. Zelul ei 
prozelit se traducea în lungi expuneri care mă extenuau. 
Rămâneam impermeabil la balivernele ei biblice. Era dezolată 
din cauza asta şi rămânea sfâşiată între diversele ei 
apartenenţe; Sionul şi negritudinea, Roma şi lerusalimul, Vechiul 
şi Noul Testament. Garsoniera ei mă mâhnea: nu vedeai decât 
becuri goale atârnând de nişte fire pline de musculiţe, mochetă 
pătată, pereţi mânijiţi, discuri şi cărţi zăcând peste tot, pat 
niciodată făcut. Zgomotul de castaniete al degetelor pe care şi 
le trosnea unul după altul mă oripila. Nu-mi plăcea felul ei de-a 
mânca fără să-şi închidă gura, ca un copil prost crescut, şi fără 
să vreau o comparam cu distincţia cam rece a lui Suzanne. Se 
ţinea de mine scai până devenea un coşmar, se plângea că o 
neglijez şi că povestea noastră nu ducea nicăieri. Cu ea, toate 
trebuiau să aibă un sens, după două săptămâni făcea deja 
bilanţuri. Lângă ea, mă simţeam din nou urmărit de poncifurile 
conjugalităţii. _ 

Tot din cauza ei, îmi delăsam îngerii. Imi lipsea luxura de 
mare clasă. Vocaţia mea nu era iubirea pasiune, ci 
devotamentul erotic de mase. Intotdeauna urcam la cel de-al 
doilea birou cu şliţul umflat, avid să-mi uzinez Perfectele. 
Carnetul meu de bal era bine umplut, iar faptul de a nu putea 
răspunde la toate cererile mă supăra. La fiecare erecţie parcă 
răsărea un soare în mine. Mă arătam odios cu Dora, îi răceam 
tot mai multe scene sub pretexte rizibile, ca să plătească însutit 
ce sufeream eu de la propria-mi soţie. In loc să o ajut, îi 
adânceam faliile, îi accentuam nefericirea. Infailibil, sfârşeam 
unul în braţele celuilalt, Dora redevenea frumosul animal 
fremătător care galopa cu mine pe drumurile fericirii. Inşira o 
serie întreagă de orgasme precum Tom Degeţelul firimiturile de 
pâine; în bucuria simţurilor, chipul i se însufleţea, traducea prin 
contracţii încântătoare extazele care o străbăteau. Ne rodea 
însă veninul discordiei. Cu atât mai mult cu cât îmi înghiţea, fără 
să spună nimic, otrăvurile. Lipsa ei de reacţie îmi întărea 
părerea proastă despre ea. In dragoste există o lege imuabilă, 


ca slăbiciunea celuilalt să nu stârnească indulgență, ci dispreţ. 
Şi încă nu ştia nimic despre industria mea galantă! 


Adevărul organelor 


Aici intervine un element pe care aş îndrăzni să-l calific drept 
anatomic. După-amiezele mele din strada Le-Bout-du-Monde mă 
obligau la anumite precauţii: ca orice bărbat, trebuia să mă 
economisesc, nedispunând de o capacitate de reînnoire 
nelimitată. Ca s-o spun pe şleau, nu puteam ejacula cu fiecare 
clientă, căci riscam să devin indisponibil pentru următoarea. 
Trebuia să simulez. Pusesem la punct câteva stratageme: 
zbieram ca un măgar ca să las să se creadă că e o înfocare 
torențială. Pretindeam că învăţasem de la un maestru zen să 
juisez fără emisie, prin simplă concentrare internă. Îmi era 
admirată stăpânirea acestei tehnici şi-mi crispam cu atât mai 
mult faţa cu cât nu simţeam nimic mai jos. Reuşeam chiar să mi 
se culce fapt care-i dădea procesului o amprentă de 
autenticitate. Citisem undeva că unii prostituaţi masculi se 
stropesc pe pulpe cu albuş de ou pentru a mima juisarea, 
strecurând un mic bol sub pat. Dificultatea acestei jonglerii m-a 
descurajat şi în plus mirosul de ou destrăma orice iluzie. O 
făceam deci dându-mi aere, copulam fără a spermata. Îmi 
însoţeam prietenele în plăcere aşa cum fac alţii cu muribunzii: 
unul se duce, dar celălalt rămâne, îmi vindeam scump 
adevăratele orgasme, căci mă privau de unealta mea de lucru. 
Sămânţa trebuia să rămână rară şi prețioasă. Agonia membrului 
care se retractează, ca un acordeon lipsit de aer, era pentru 
mine un spectacol dureros. 

Cu Dora mă feream de orice libaţie seminală, nu-mi dădeam 
drumul decât o dată din trei sau patru. Ea s-a mirat de aşa ceva, 
m-a întrebat dacă nu mă excita destul: mereu obsesia dovezii, 
ca şi cum erecţia nu era de-ajuns. l-am servit gogoaşa cu 
maestrul zen: ea m-a oprit imediat. Citise cărţile de referinţă 
asupra subiectului, citise tot. În ele se spunea că retenţia 
masculină era motivată de grija de a aspira energia femeii 
pentru a dobândi nemurirea. Dora îmi obiecta: 

— Dacă nu vezi dragostea ca pe un schimb asta înseamnă că 
o vezi ca pe o captare, un zăcământ de forţe pe care cauţi să le 
acaparezi. 


Această remarcă m-a atins din plin şi n-am ştiut ce să 
răspund, însă într-o zi, împins de împrejurări şi gândindu-mă că 
nu mai aveam ce pierde, m-am hotărât să trec la mărturisiri. Pe 
atunci, aveam o clientă care venea regulat, directoarea unui 
mare magazin, a cărei fantezie consta în a mă supune unor 
examene de masturbare. Sosea îmbrăcată foarte strict, cu 
ochelari groşi de soare, taior cenuşiu cu fusta lungă până la 
pulpe, coc strâns ca un pumn, vestă strâmtă strivindu-i sânii pe 
care-i ghiceai a fi copioşi. Oficia cu o biciuşcă de trestie 
împletită. Se presupunea că sunt un elev prost, loaza pusă în 
fundul clasei, îmi comanda cu o voce puternică: 

— Virgile, recitarea! 

Mă ridicam, mergeam până la ea cu capul plecat. Cu un gest 
brusc, îmi desfăcea cureaua, îmi dădea jos pantalonii până la 
călcâie, îmi trăgea slipul (un slip de modă veche, unul dintre 
acele oribile accesorii care-ţi urcă până la buric şi-i dau 
pachetului genital aspectul unui nas lung), îmi examina cu un 
aer sever penisul, îl zgândărea cu biciuşca. 

— Să vedem ce are de spus leneşul ăsta. Te ascult, Virgile. Te 
previn că sunt foarte supărată pe dumneata. Ultimele dumitale 
rezultate au fost sub orice critică. 

În poziţia aceea inconfortabilă şi ridicolă, cu picioarele 
împiedicate de pantaloni, începeam să mă manuelizez. Ea mă 
observa, aplecată, cu nasul deasupra obiectului delictului. Se 
înroşea foarte tare, nările îi fremătau, îmi administra lovituri 
peste fese ţipând: 

— Mai repede şi mai bine, puturosule. 

Trebuia să mă agit cel puţin zece minute şi să accelerez 
mişcarea când ordona ea. Atunci mă trimitea la locul meu, 
aştepta să mi se înmoaie tija, mă convoca din nou urlând. 
Simţea o plăcere deosebită să urle la ea, în stilul unei gardiene 
de lagăr. Scenariul se reproducea absolut identic de trei-patru 
ori. Până în clipa în care, după 30 sau 45 de minute, îmi 
înţepenea antebraţul. Atunci, tuna şi fulgera pocnind din 
biciuşca: 

— Şi concluzia, Virgile, uiţi mereu concluzia. Nu ţi-e ruşine? 

În general, mă trăgea de ureche, îmi răsucea lobul, îl ciupea 
până la sânge şi din dezgust îmi scuipa pe pula care începea să 
lucească. Asemenea împăratului roman arătând cu degetul 
mare în jos ca să i se dea lovitura de graţie învinsului, îşi punea 


după aceea mâna rece ca gheaţa pe membrul meu: acest 
contact unic avea darul de a mă cufunda într-o beatitudine de 
nestăpânit. Eram, în sfârşit, autorizat să eliberez valul, scoțând 
nişte horcăieli de dincolo de mormânt. Trebuia să împroşc peste 
tot. Examina produsele acestei averse cu un aer scârbit, îşi 
înmuia un deget în ea, punea o notă ce depindea de volumul 
emisiei, de vigoarea jetului, de consistenţa acestuia. Pentru 
două sute de euro în plus, trebuia s-o iau de la capăt. Severa 
mea profesoară nu se dezbrăca niciodată şi pleca aşa cum 
venise, cu bagheta ei strecurată cu grijă la loc în geantă. 
Dungile roşii pe care mi le făcuse pe braţe, spate şi fese 
dispăreau repede. 

Or, într-o zi, la o oră după una dintre aceste vizite, o vedeam 
pe Dora. De câtva timp, obosită de viaţa de camuflaj impusă de 
mine, îşi pusese în gând să mă împace cu Suzanne, încercând 
faţă de familia mea un sentiment de vinovăţie până acolo încât, 
noaptea, visa cum copiii o acuză că mă despărţea de ei. 

— Minciuna este o formă de furt, spunea ea, citând din 
Talmud. 

— Nu, este o formă de compasiune, înseamnă să-l scuteşti pe 
celălalt de chinurile francheţei. 

— Termină cu sofismele tale, Sébastien. Spune-i adevărul 
soţiei tale, este o persoană generoasă, o să te ierte. Sunt gata 
să mă retrag ca să vă împăcaţi. 

Abia luată această hotărâre, venea, în general, să se caţere 
pe mine şi mă împingea într-o încăierare sălbatică, mă zgâria, 
mă insulta, se golea pe mine de apele ei şi intra într-un lung 
extaz, după ce înjura şi blasfemia ca un birjar. In seara aceea 
însă, epuizat de recentele mele prestații, i-am refuzat 
avansurile. Acest refuz brutal, excepţional totuşi, a ofensat-o. 
Pentru prima oară după multă vreme, s-a înfuriat. Inghiţise 
săptămâni de ultragii. Dintr-o dată, nu mai suporta nimic şi a 
ţâşnit ca din puşcă. Au ieşit la suprafaţă toate doleanţele. M-a 
hărțuit: 

— Nu eşti decât un mic jucător care ziua se înhăitează cu 
mine şi seara se întoarce să se culce la mamiţica. 3 

În chip prostesc, asta m-a rănit în amorul propriu. În loc să 
tac, mi-a venit deodată chef să-mi termin demolarea şi să dau 
cărţile pe faţă. 


— A, sunt un laş deci? Ei bine, o să-ţi spun adevărul şi n-ai să 
fii decepţionată, crede-mă... 

Atunci, fără să mă gândesc la consecinţe, i-am povestit cu de- 
amănuntul peripeţiile întreprinderii mele venale. Caracterul 
neaşteptat al mărturisirii i-a retezat brusc mânia. 

— De-asta te reţii? 

Era totuşi neîncrezătoare. Revelația era enormă. Mă bucuram 
de dubla plăcere de a spune adevărul şi de a nu fi verosimil. 
Portretul pe care mi-l zugrăvisem ca gigolo îi depăşea 
înţelegerea, ea nu-l cunoştea decât pe funcţionarul gentil şi pe 
amantul capricios. 

— Ai nevoie de bani, ai făcut datorii? 

— Nu, primesc banii din plăcere, pentru că-mi place ce fac. 

— Îndrăzneşti să-mi spui că-ţi place ce faci? 

— Da, iubirea mea, simt o nevoie de nestăvilit de a face 
binele în jurul meu. Am pasiunea mulțimilor, am nevoie ca o 
mulţime de femei să vină să se despoaie la mine în fiecare 
săptămână. 

— Mi-o tragi mie şi apoi o fuţi pe alta? 

— Poate fi şi invers. Toate celelalte mă duc la tine aşa cum tu 
mă trimiţi la ele. 

— Nu se poate! 

— Ba da! De mult voiam să-ţi spun. Dar eşti aşa de 
constipată. Încearcă să te ridici deasupra prejudecăţilor tale, să 
înţelegi frumuseţea a ceea ce înfăptuiesc eu. 

Şi, cu calm, profitând de descumpănirea ei, i-am povestit 
aventura zilei, arătându-i urmele uşoare lăsate de biciuşca, 
glandul meu flacid de tot. 

— Acum, precum vezi, sunt scos din uz, îmi vor trebui câteva 
ore ca să recuperez. 

A fost nevoită să se aşeze, să bea un pahar de ceva tare. 

— Spune-mi, cel puţin te protejezi, eşti atent? 

— În principiu, da. Dar ştii cum e, în focul acţiunii, se mai 
întâmplă să uiţi. 

Dora s-a cutremurat şi şi-a sfârşit paharul dintr-o înghiţitură. 

— Te-ai gândit la soţie, la familie? Ştii câţi germeni rişti să iei 
dintr-un singur sărut? 

Sânii grei i s-au ridicat ca un talaz, însă de indignare. S-a 
apucat să sugă vârful unui creion negru care zăcea pe masă şi l- 
a sfărâmat cu dinţii ei ascuţiţi în mici bucățele. Cu greu mi-am 


înfrânat pofta de a-i înfige creionul în ochi atunci când a 
anunţat, liniştită, cu colţurile gurii mânjite de cărbune: 

— Nu ţine, vrei să-mi tragi o cacialma. 

Şi, uşurată, a zâmbit frumos ca cineva care scapă dintr-o falsă 
spaimă. 

— Şi când mă gândesc că a fost cât pe ce să mă prinzi! 

Excedat de scepticismul ei, m-am hotărât să-i dezvălui 
dovezile. Avea să înţeleagă cu ce şmecher şi-o trăgea ea de un 
an de zile. 

— Fiindcă te-ndoieşti, uită-te aici! 

Am culisat un panou de lemn care adăpostea, în spatele unor 
haine puse pe umeraşe, un dulap mare şi o comodă de nuc. 
Oricine lucrează în domeniul sexului trebuie, la un moment dat, 
să se înconjoare cu o trusă analogă cu ciocanul zidarului, cu 
echerul arhitectului, cu stetoscopul medicului. Imi puneam 
materialul în cutii de acaju, îl curăţăm în fiecare seară, înlocuiam 
piesele stricate. Eram excesiv de meticulos. Dora a fost 
stupefiată să descopere o întreagă adunătură de minijupe de 
piele, rochii patrafir, bodies, corsete, pantaloni scurţi, ciorapi 
plasă, bustiere ce-ţi fac sânii rotunzi, muselină transparentă pe 
care anumite cliente obişnuite le lăsau la mine, în sertare 
clasate alfabetic aşa cum într-o pensiune de familie sunt 
aşezate inelele pentru şerveţele de masă. Devenisem tăinuitor 
de comori feminine, paznicul unui harem de satin, latex şi 
brățări. Alte compartimente erau pline de cadouri făcute de 
păpuşile mele, brichete de unică folosinţă, portchei, statuete 
oribile, mâzgălituri în ulei, pe care nu îndrăzneam să le arunc 
din superstiție, dar şi cătuşe, inele peniene, bice cu multe 
curele, clistire, dildouri aliniate ca legăturile de sparanghel la 
piaţă, o întreagă marchitănie care evoca în acelaşi timp o 
băcănie, o sală de tortură şi un spital. Apartamentul îmi era 
împânzit de ascunzători secrete, pereţi amovibili, găuri săpate 
în zid, toate realizate de un meseriaş. Dora a râs nervos şi, cu 
tonul cuiva care nu se lasă dus de nas, a exclamat: 

— Frumoasă punere în scenă! 

Supărat, aproape că am apucat-o de guler. 

— Vino mâine la ora trei şi un sfert. La trei jumătate, o 
primesc pe Marie-Jeanne, laborantă. Te ascunzi după draperia 
asta şi-o să vezi dacă mint sau nu. 

— Ce, ţi-e teamă că nu te cred? 


— Dacă vrei, poţi să şi participi. Laboranta adoră femeile. 

Insă a doua zi, după ce mi-a bătut la uşă şi s-a strecurat într-o 
minusculă debara plină cu pungi şi cutii de carton, Dora a ieşit 
repede de-acolo, invocând un acces de claustrofobie. A fugit ca 
o hoaţă fără să mai aştepte sosirea lui Marie-Jeanne. Aproape că 
m-am simţit frustrat. 


Alunecări de teren 


Ne-am revăzut. Am mai avut şi alte căderi în extaz. Dar, când 
îmi cădea în braţe, Dora tremura, iar eu nu ştiam dacă tremura 
de excitație sau de repulsie. Fiecare împerechere era mai 
descurajantă decât precedenta. Pe pat, trupurile noastre făceau 
dragoste însă umbrele noastre conturau o altă scenă, cea a unei 
femei gigantice sugrumându-l pe un omuleţ care se zbătea în 
zadar sub ea. Era mişcarea cu scârţâieli a două mecanisme ce 
se ajustează, se îndepărtează, se apropie fără a reuşi să 
găsească distanţa potrivită. Dora nu mi-a mai vorbit despre ce îi 
mărturisisem. Nu ştiam cum să-i interpretez tăcerea: prevestire 
rea sau ultimă dovadă a părţii ei de moluscă? M-am lămurit 
repede. Puțin câte puţin, s-a răcit de mine, înlănţuirile noastre 
au devenit mai rare. Îmi ceda, dar întreba: ai terminat? şi se 
îmbrăca la loc. O dată, dezlănţuită ca o bacantă, altă dată, 
insensibilă ca un metal; excesivă atât în juisare, cât şi în 
abstinenţă. A început să mă domine prin puterea unei frustrări 
deliberate. 

Până în ziua în care m-a respins complet. Din senin, m-a 
anunţat că face un jurământ de castitate ca să-mi răscumpere 
purtarea. Crezând că e vorba despre o nouă divagaţie, am 
insistat, am luat-o la pipăit fără ruşine. M-a dat deoparte. 
Înfuriat de acest interdict, mi-am scos pantalonii şi am început 
să-mi fac laba, plimbându-mi pula pe sub nasul ei ca o sfidare. 
Voiam să o necăjesc cu poftele mele, să o umplu de spermă, să-i 
pătez hainele. 

— Vrei să mă fuţi? Foarte bine. Uită-te bine la mine. 

Cu sânge rece, cu un calm care nu prevestea nimic bun, cu 
ochii bătându-i într-un cenușiu de piatră ponce, şi-a scos fusta şi 
chiloţii. Apoi, fără să bănuiesc nicio clipă ce avea să se întâmple, 
şi-a scos din poşetă un ac şi aţă şi, liniştită, cu picioarele 
desfăcute, potrivindu-şi locul cu degetele, a început să-şi coasă 


sexul ca o croitoreasă care ar fi vrut să-şi închidă toate orificiile. 
Tija fină de oţel s-a înfipt într-o labie, a curs un fir de sânge, iar 
eu am scos un țipăt. Admirabilul organ era pe cale să devină o 
bucată de carne de măcelărie, o rană purulentă. Imi etala sub 
ochi spectacolul acela părând că spune: iată ce-ai făcut din 
mine, o să merg până la capăt! 

Nu plângea, era concentrată asupra operaţiei. Viziunea aceea 
greţoasă mă împietrise. Ca să reacţionez, a trebuit ca acul să 
intre în cealaltă labie. 

— Eşti bolnavă la cap. Ce faci? 

— Vezi bine ce fac. Mă baricadez ca să nu mai ai niciodată 
acces la mine. 

— Opreşte-te, te implor! 

— Şi n-ai să mă mai atingi? Jură! 

— Îți jur. Opreşte grozăvia asta, te rog. 

S-a ridicat cu pulpele mânjite de picături roşii şi s-a închis în 
baie. A ieşit de-acolo foarte palidă. l-am propus să chem un 
medic, să o duc la spital. 

— Îmi pare rău, Seb, dar am eşuat. 

— Ce tot spui acolo? 

Îmi tremura glasul, mi-am pierdut răbdarea. 

— Am eşuat să te scot din greşeală, să te aduc înapoi la 
Dumnezeu. 

— Termină cu Dumnezeu, futu-i mama mă-sii! Să nu mai aud 
niciodată cuvântul ăsta obscen la mine-n casă. 

Exasperat, i-am smuls poşeta din mână, am golit-o de toate 
stupidele lucrări religioase şi le-am aruncat pe terasă unde au 
ajuns pe ghivecele mari de flori. Cu calm, le-a recuperat una 
câte una, le-a şters. Am încercat s-o strâng în braţe. 

— Te duc imediat la spital. Genul ăsta de rană se poate 
infecta. 

M-a împins cu violenţă, ţinându-şi braţul întins. A şoptit câteva 
cuvinte greu de auzit: 

— Am încercat totul, totul... 

A ieşit de-a-ndărătelea şi a trântit uşa după ea. N-am încercat 
s-o prind. Prea mă zdruncinase violenţa acestei scene. La urma 
urmei, ducă-se-nvârtindu-se! Tâmpită! Oricum, o să mă sune! 
Timp de câteva zile, mi-am savurat libertatea regăsită, m-am 
întors la rutina mea iubită: muncă, familie, futai. 


Până ce, într-o bună dimineaţă, m-am trezit şi am realizat 
cam târziu că Dora nu dădea niciun semn de viaţă. Crezusem că 
n-o mai iubesc pe mica mea talmudistă cu fizicul lui Betty 
Boop‘; în realitate, ea era cea care se detaşa. Confundasem 
oboseala trecătoare cu pierderea afecțiunii. l-am trimis pe loc un 
buchet imens de flori însoţit de o frumoasă ilustrată în care-i 
ceream iertare, luam toată vina asupra mea. Apoi, am 
bombardat-o cu telefoane, cu scrisori de implorare, i-am promis 
chiar să mă convertesc şi să învăţ ebraica. Îşi părăsise de luni 
de zile locul de muncă de la cafenea şi acum făcea, cred, 
articole pentru presa străină. De cum suna telefonul, tresăream, 
mă năpusteam spre el: dar niciodată nu era ea. Tonul meu plin 
de speranţă când ridicam receptorul, dezamăgit când auzeam 
glasul interlocutorului, le-a supărat pe multe. Îmi expediam 
îngerii fără pasiune, iar la birou, treaba făcută de mine deja fără 
tragere de inimă a avut şi ea de suferit. Profitasem până la 
indecenţă de „contul de timp economisit” deschis de minister 
pentru funcţionarii săi, în cadrul legii privind cele treizeci şi cinci 
de ore. Conform prevederilor acesteia, aveam dreptul la 
concedii de prezenţă parentală, de pregătire profesională, 
sindicală, la concedii de asistenţă acordată celor grav bolnavi, 
de însoţire a persoanelor aflate la sfârşitul vieţii. Îmi 
înmormântasem deja două mătuşi, două bunici şi ezitam, dintr- 
un rest de superstiție, să fac la fel şi cu propriii mei părinţi. Nu 
mai pun la socoteală zilele de odihnă compensatorie şi cele de 
sărbători religioase neînregistrate în calendarul oficial, dar care 
trebuiau respectate în numele diversităţii culturale. Devenisem 
atât de expert în această echilibristică aritmetică, încât 
protectorul meu, Jean-Jacques Bremond, care până atunci mă 
acoperise, s-a neliniştit şi m-a invitat la un prânz ca să facem un 
bilanţ. Tocmai fusese numit ambasadorul Franţei la Madrid. 
Intrigasem mult pentru ca amanta lui, care lucra la acelaşi etaj, 
să obţină postul de directoare a Institutului francez de la 
Barcelona. Ne susţinuserăm reciproc ani de zile, iar schimbul de 


34 Personaj erotic de desene animate creat în 1930 de americanul Max 
Fleischer (1883-1972) care, din 1934, l-a reluat şi în albume de benzi 
desenate. 

35 35 de ore de lucru pe săptămână: lege votată de Parlamentul Franţei în 
2001, la propunerea deputatei socialiste Martine Aubry. Foarte contestată, 
legea este în curs de reamendare. 


servicii tăcute unul altuia ne sudase ca pe doi complici. Dar 
situaţia se schimbase. 

— Ce se petrece cu dumneata, Sebastien? Nu te mai 
recunosc. Te previn, de săptămâna viitoare, nu te voi mai putea 
ajuta. In principiu, eşti de neatins, dar pe culoare umblă zvonuri 
urâte. Inlocuitorul meu nu va mai avea aceeaşi indulgență faţă 
de dumneata. Vino-ţi în fire, bătrâne, şi găseşte, te rog, un alt 
pretext pentru escapadele dumitale: cursurile de arabă şi de 
hindi sunt o chestie ridicolă. 

Succesorul, Jean-lgnace de Guiolet, în ciuda numelui său cu 
particulă, era un filfizon de douăzeci şi şapte de ani, doar 
aparent decontractat, şi despre care am înţeles de la prima 
strângere de mână că nu-mi va fi un aliat. Culmea ghinionului: 
mi s-a oferit încă o dată să plec în străinătate. Lesotho, 
Nicaragua, Birmania, Bangladesh. De ce nu Groenlanda, de 
vreme ce tot vorbiţi de-aşa ceva, sau insulele Kerguelen? N-a 
trebuit să cheltuiesc prea multă energie ca să declin o 
asemenea propunere: în niciuna dintre aceste ţări nu exista un 
liceu francez convenabil pentru copiii mei. Fără tragere de 
inimă, Suzanne a trebuit să o admită ca să mă facă şi mai 
răspunzător de situaţie şi să mă copleşească cu reproşuri. 
Directorul resurselor umane m-a avertizat că, refuzând 
expatrierea, îmi compromiteam cariera. Dar nu-mi păsa, aşa 
cum nu-mi păsa că colegii începeau să bombănească împotriva 
mea şi să devină bănuitori în privinţa intrigilor mele. 

Singurul lucru de care-mi păsa era ca vocea lui Dora să se 
depună pe robotul meu telefonic ca o rouă şi să mă anunţe că 
am reintrat în grațiile ei. Voind s-o sancţionez pe ea, mă 
pedepsisem pe mine. Am înţeles atunci densitatea pe care o 
capătă o fiinţă atunci când ne părăseşte. Ni se părea 
stânjenitoare când ne era alături, dar devine esenţială de îndată 
ce-şi ia tălpăşiţa. lubirea ne răscumpără păcatul de a exista, 
însă, de îndată ce eşuează, ne copleşeşte cu gratuitatea acestei 
vieţi. Degeaba puneam eu între ea şi mine un zid de trupuri, 
Dora mă obseda, ca o idee fixă. Contrar principiilor mele, eram 
pe cale să descopăr că nu toate fiinţele sunt echivalente, că 
unele sunt chiar de neînlocuit. Dora mi-a telefonat o singură 
dată ca să-mi ceară să n-o mai hărţuiesc. Şi a închis pe fraza 
aceasta: 

— N-o s-o mai atingi pe mica ta negresă caşer... 


Eram atât de fericit că o aud, încât mi-a trebuit ceva timp ca 
să-mi dau seama de conţinutul mesajului. Am sunat-o imediat: 
linia suna în gol. Probabil că-mi telefonase dintr-o cabină 
publică. Am alergat la ea acasă, am urcat gâfâind cele şase 
etaje până la cocina ei. O tânără studentă africană cu umeri 
frumoşi, descoperiţi, m-a informat că Dora Anse-Colombe 
plecase fără să lase nicio adresă. M-a invitat să verific interiorul 
apartamentului: nu mai era simpatica harababură pe care o 
cunoscusem, acum totul era curat, dichisit, în întregime zugrăvit 
în galben, cu gravuri naive reprezentând străzi din Saint-Louis, 
în Senegal. În ciuda descumpănirii mele, o clipă mi-a venit să-i 
muşc umerii noii locatare, să-mi afund nasul în subsuorile ei. 
După aceea, am întrebat-o pe portăreasă care mi-a confirmat 
acea „plecare pe şest”. „Domnişoara de la şase” nu dorise săi 
se trimită corespondenţa. „Al naibii fenomen, fata asta, nimeni 
din imobil n-o s-o regrete.” 


Necunoscuta de la ora 17 şi 15 


Într-o după-amiază, stăteam tolănit pe sofaua din garsonieră, 
nu mă trăgea inima să fac nimic. Tatăl meu îmi împărtăşea la 
telefon ultima lui dambla: să urineze aşezat pe closet, ceea ce, 
după el, avea un dublu avantaj, punea capăt orgoliului 
masculului care, ca să se pişe, se ridică în picioare şi proteja 
prostata, evita tensiunile asupra acestei glande. Morala politică 
se alătura astfel igienei. Deodată, am auzit soneria. Mi-a sărit 
inima din piept. Nu aşteptam pe nimeni: nu putea fi decât Dora, 
mă iertase. Providența mă salva încă o dată. Am închis telefonul 
şi am alergat să caut, ca să le pun la vedere pe masă, câteva 
cărţi de religie, una despre Cabală, alta despre mistica 
evreiască, pe care le cumpărasem după ce plecase pentru a mă 
apropia de ea. Ca să respect adevărul, trebuie să spun că, în 
ciuda eforturilor mele, când am vrut să le citesc, amândouă îmi 
picaseră din mână. Soneria a început iar să zbârnâie, în acelaşi 
timp văicăreaţă şi peremptorie. A trebuit să mă rețin ca să nu 
alerg pe scară şi s-o îmbrăţişez cât mai repede. Am apăsat pe 
butonul de la interfon ce dă drumul la intrare fără să mai întreb 
cine sună. Am aşteptat, sprijinit de tocul uşii, cu inima bătându- 
mi nebuneşte. Într-adevăr, urca cineva care nu socotise util să-şi 
spună numele la interfon. Ce surpriză minunată! Paşii regulaţi s- 


au oprit la ultimul etaj de parcă persoana îşi căuta drumul, ezita 
în loc să o apuce pe scăriţa laterală ce ducea până la mine! Un 
foşnet de hârtie a tulburat liniştea, urmat de două bătăi timide 
în uşă: numai o obişnuită a casei putea bate aşa. Am tras tare 
aer în piept şi am deschis cu un surâs până la urechi. Nu mă 
puteam abţine, întotdeauna surâdeam cu această ocazie, 
rânjetul de îndemn al vânzătorului. Dar acum mi s-au blocat 
încheieturile fălcilor. Pe fondul luminos al culoarului, se înălța o 
siluetă: Suzanne, din profil. 

M-am albit la faţă. Am crezut că o să cad din picioare, trăsnit 
de surpriză. Suzanne se afla înaintea mea, înfofolită într-un 
mantou negru de lână cu cusături duble. Avea nasul înfundat şi 
chipul înroşit de febră. Era perioada anului în care femeile 
răcesc, miros a eucalipt, a bomboane cu mentă. Părea groaznic 
de jenată. 

— Nu pe mine mă aşteptai? 

Îi tremura glasul, în ciuda cordialităţii prefăcute a întrebării. 
Creierul îmi era agitat de o revoluţie mentală: trebuia să găsesc 
ceva cu care să parez, repede, să nu dau impresia că sunt luat 
pe neaşteptate. Ştiam că un om pradă unei bănuieli preferă mai 
degrabă să se agaţe de o ficţiune decât să înfrunte adevărul. 
Suzanne a intrat singură înainte ca eu să o invit. 

— la te uită, e foarte cochet la tine, şi în plus decorat cu gust! 
Aşadar, aici vii tu în fiecare după-amiază. Nu te întrebi cum de 
ştiu? 

— M-ai urmărit? 

— Absolut deloc! 

Işi recăpăta siguranţa de sine. A scos din poşetă un plic violet 
dintr-o hârtie frumoasă, velină, groasă şi suplă, cum îşi trimit 
îndrăgostiţii. 

— Nu ghiceşti? 

— Nu. 

Din plic, a scos o foaie de aceeaşi culoare, scrisă de mână pe 
o singură parte. 

— Citeşte. E o scrisoare anonimă. Cineva care-ţi vrea binele. 
Fără îndoială, una din prietenele pe care le primeşti aici în 
vreme ce înveţi araba. 

La această simplă precizare, mi s-a întunecat privirea. Mai că 
nu m-am prăbuşit: nu-mi venea să cred. Cine-mi jucase festa 
asta urâtă? In momentul acela, ar fi trebuit s-o răstorn pe 


Suzanne pe pat şi să fac dragoste cu ea. Ar fi fost o diversiune 
formidabilă. Dar aveam chef de sex ca de spânzurătoare. Mi-am 
recompus expresia feţei. 

— E-adevărat, ar fi trebuit să ţi-o spun mai demult. Mi-am luat 
garsoniera asta ca să fiu liniştit şi să pot toci după-amiaza la 
limbile mele străine. 

— Sunt sigură că toceşti la tot felul de limbi aici! 

— Uită-te înainte să faci bancuri tâmpite! 

Norocul meu că pe un mic gheridon, lângă volumul despre 
Cabală, erau un caiet, un dicţionar francez-hindi precum şi un 
volum gros, îmbrăcat, de fapt anuarul Parisu/ Deşucheat. Puteau 
păcăli şi dovedi că bordelul meu este o bibliotecă unde se 
aprind lumânări. 

— Suzanne, trebuie să mă înţelegi, am treizeci şi cinci de ani, 
trei copii acasă, un serviciu cu normă întreagă. Am nevoie de o 
cameră a mea, de o grădină secretă unde să mă regăsesc. Am 
greşit, ştiu, dar mai devreme sau mai târziu ţi-aş fi spus totul. 

Imi simţeam soţia gata să muşte din momeală, să înlăture 
îndoiala care o chinuia. 

— Nimeni nu e la curent, nici măcar Julien sau Jean-Marc... 

— In sfârşit, ceva adevărat. lţi pot confirma asta, ei nu sunt la 
curent cu nimic. 

O speranţă nebună încolţea în mine. Era ora cinci şi douăzeci. 
Viitorul înger, de fapt un mastodont, nu sosea înainte de ora 
şase. Cu puţin noroc şi multă îndemânare, aş fi putut până 
atunci s-o liniştesc pe Suzanne, ba chiar, poate, să o conduc la 
maşină. 

— Hai, vino să bem ceva la bistroul din colţ. 

— Nu, prefer grădina ta secretă. Ador grădinile, să văd 
plantele care cresc în ele, legumele cultivate aici. 

Işi recăpătase causticitatea. Era evident că patul cu 
baldachin, cearşafurile de satin alb şi inimile brodate pe perne 
cu inscripţia ce spunea „SA NE IUBIM UNII PESTE ALŢII” (de un 
gust foarte îndoielnic, sunt de-acord) nu puteau fi trecute cu 
vederea. Suzanne le contempla stupefiată. S-a aşezat pe pat, a 
încercat elasticitatea saltelei. 

— Trebuie că te simţi bine pe patul ăsta ca să studiezi limbile 
orientale. Simt că dacă m-aş lungi pe el, aş vorbi curent araba. 


S-a răsturnat pe spate, şi-a desfăcut picioarele şi a început să 
onduleze din bazin, să geamă răsucindu-şi capul la stânga şi la 
dreapta. 

— Ce zici de accentul meu? 

Uitasem că soţia mea poate avea umor. Se-ngroşa gluma. 
Trebuia să o scot afară fără întârziere. Să cobor scările, să mă 
îndepărtez de locul ăsta fierbinte. 

— Ştiu că-ţi poate părea bizar. Dar treceam amândoi printr-o 
criză. Mă temeam să nu mă înţelegi greşit. Hai să bem o bere, 
amândoi avem nevoie de-o bere. 

Suzanne a arătat atunci cu degetul o etajeră plină de sticle de 
vodcă, coniac, lichioruri de fructe, toate începute. 

— Văd că limbile străine îţi fac sete. Sper măcar că n-ai 
devenit alcoolic. 

— Sunt nişte sticle vechi, alese pentru estetica lor. 

— Ce plăcut e cuibuşorul tău de dragoste! Ar fi trebuit să mă 
inviţi mai demult. Aş fi venit, să ştii. 

— Aveam de gând s-o fac, crede-mă, voiam să-ţi fac o 
surpriză. 

Minciunile îmi curgeau din gură ca un sirop scârbos. Suzanne 
s-a încordat. 

— Sebastien, eşti patetic. Mai bine spune-mi cine e această 
femeie. 

Mi-a întins sau mai degrabă mi-a aruncat peste faţă foaia de 
hârtie violetă. Am apucat-o cu groază. Imediat, i-am recunoscut 
scrisul. Nu-şi dăduse osteneala să şi-l prefacă. Nu era o 
scrisoare scrisă în grabă cu rânduri care să se încalece, ci un 
proiect îndelung gândit. Pe o singură parte, erau trasate, cu o 
frumoasă caligrafie, cu cerneală albastră, următoarele cuvinte: 

„Tipul tău e o curvă. Are cliente după-amiaza, pe strada Le- 
Bout-du-Monde, nr. 19, 75004 Paris, etajul V spre faţadă, la 
capătul scării. Cod 07852. Interfon pe numele Virgile 
Coutances”. 

Între paranteze erau indicate stațiile de metrou Saint-Paul sau 
Hôtel-de-Ville, obicei de studentă care foloseşte transportul în 
comun. Trebuie că mă făcusem alb ca varul, căci Suzanne m-a 
întrebat dacă mă simt bine. Mi se înmuiaseră picioarele, 
reflexele cerebrale îmi erau blocate. Cuvintele nu-mi ieşeau din 
gură, mă chinuiam să găsesc unul singur care să mă dezlege de 
vrăjitorie. N-am avut nici măcar puterea să pretind că scrisoarea 


constituia o pură calomnie. Nu ştiam ce este mai rău: să fiu 
descoperit de Suzanne sau trădat de Dora. Combinația dintre 
ele, poate. Nu puteam crede că metresa mea a acţionat în acest 
fel, ea care nu vorbea decât de milostivire. 

— Cine este persoana asta, Sebastien? Vorbeşte-mi un pic 
despre ea. Şi de ce pseudonimul ăsta Virgile? Satisfă-mi 
curiozitatea! Măcar asta să faci, nu? 


O înlănțuire nemiloasă a evenimentelor 


Nu mai eram în stare să gândesc. Pe frunte, sudoarea mi se 
strângea în picături reci. M-a apucat un chef nebun s-o lovesc pe 
Suzanne, să-i zdrobesc capul de pereţi ca să o pedepsesc pentru 
că mă dibuise. Atâta animozitate se acumulase de ambele părţi, 
transformându-ne viața comună într-un mare lac de 
amărăciune. 

— Julien te găseşte bizar de câtăva vreme. Se întreba chiar 
dacă nu eşti sub puterea vreunei secte. O să-l liniştesc 
numaidecât: grădinăreşti. 

Amuţisem, stăteam cu capul plecat, în poziţia unui bandit 
prins asupra faptului. 

— Sebastien, vreau să-mi spui adevărul gol-goluţ. 

Brusc, a sunat interfonul. Asta a fost o altă lovitură de pumnal 
în pieptul meu, mi-a sărit inima în chip anarhic. Era ora şase fix. 
Timpul se scursese atât de repede! Totul era pierdut. Clienta nu 
mă sunase pe mobil aşa cum era regula. În munca mea, 
impusesem o lege intangibilă: să nu las să urce o femeie înainte 
ca precedenta să nu fi dispărut după colţul străzii. O chestiune 
de bună-cuviinţă: în prostituție, ca şi la closet, nu vrei să ştii 
cine-ţi este predecesorul. 

— Răspunde! a spus Suzanne cu un ton mieros. Poate că este 
un pachet de la poştă. Nu mi-ai spus că aştepţi factorul. 

In rătăcirea mea, aproape că mi-a venit să izbucnesc în râs. 
Spaima îmi lua minţile, îmi paraliza facultăţile mintale. Am căzut 
cu amândouă picioarele în capcana grosolană pe care mi-o 
întinsese Suzanne. 

— Da, asta trebuie să fie, o carte trimisă de cineva. 

— O carte! E adevărat că adori cărţile! Le cumperi cu 
pachetul! 


Soneria a zbârnâit încă o dată, nerăbdătoare: recunoşteam 
foarte bine stilul autoritar al următoarei mele cliente. Suzanne a 
mers să apese chiar ea pe butonul care deschide uşa de la 
intrare. Paşi greoi au început să urce scara. In liniştea din imobil, 
îi auzeam de parcă urcau în propriul nostru cap. Era clienta mea 
de joi, ora şase (vorbea ca un şef de gară), o femeie voinică 
între două vârste, îmbrăcată ca un pastor protestant, cu o haină 
neagră cu revere, cu pantalon de culoare închisă, cu antebraţele 
umflate, tatuate cu o cruce celtică. Fantezia ei era să pună pe 
ea o tunică de bronz, de culoarea şofranului, să se aşeze în 
poziţia lotusului, în vreme ce de pe o casetă se auzea o melodie 
cântată la sitar, iar câteva beţişoare aromate ardeau în jur. În 
această atitudine, îmi era de-ajuns să o surprind pe la spate, să 
o răstorn şi să-i suflec tunica, punere în scenă destul de sumară. 
Încă de la etajul doi, i s-au încetinit paşii. Mi-o închipuiam gata 
să facă apoplexie, blestemându-şi corpolenţa şi caracterul 
vetust al clădirii care nu permitea instalarea unui lift. Işi 
continua ascensiunea himalaiană, punctată de accese de tuse 
de ţi se rupea inima. N-ar mai fi lipsit decât să înceapă să 
scuipe, aşa cum i se întâmpla uneori. Suzanne îi asculta speriată 
expectoraţiile demne de un camionagiu. Când s-a deschis uşa, 
zdrahoanca roşie la faţă şi-a tras sufletul, şi-a dres glasul şi a 
făcut un pas înainte. De cum ne-a zărit, a rostit cu un ton 
şmecher, fals parizian: 

— Deranjez cumva, nu-i ora mea? 

Suzanne s-a albit, iar faţa i s-a mototolit ca un cocoloş de 
hârtie. A început să bată dezordonat din pleoape, iar tensiunea 
i-a explodat în contracţii ale muşchilor. 

— Po' s-aştept câteva clipe pe scară, nicio problemă. 

Acum, Suzanne avea aerul unei nevăstuici încolţite, hăituită 
de câinii care o vor omori. Mutrişoara ei ridată, starea ei de 
dereglare m-au încântat. Cincisprezece ani de corvoadă 
conjugală erau astfel răzbunaţi în clipa aceea. Ai fi zis că de pe 
faţă îi cădeau una câte una fâşii de piele ca să o reducă la 
dimensiunile unui cotor de varză. Dacă ar fi putut muri de 
spaimă acolo, sub ochii noştri, am fi aruncat-o pe fereastră, 
grasa şi cu mine, ca pe un deşeu. A încercat să deschidă gura, a 
scos nişte bâlbâieli, s-a înecat şi a fugit, strângând din buze ca 
să nu urle. Aerul se rarefiase, măştile căzuseră cu un zgomot 
înspăimântător. Clienta mea, insensibilă la această minidramă, 


se schimba în baie, ca un luptător de sumo, chemându-mă la 
umila mea îndatorire. 


Chiar în seara aceea, valizele mele mă aşteptau pe palierul 
apartamentului nostru din strada L'Arrivee. Suzanne, în capot, 
cu cearcănele umflate, mi-a ordonat să părăsesc casa. 

— Pe copii i-am culcat. Dacă ţi-au mai rămas alte lucruri, o să 
ţi le trimit în... grădina ta secretă. 

Aerul ei de soţie ofensată m-a scos din sărite. Un ultim acces 
de vindictă mi-a dictat aceste cuvinte: 

— Bine, sunt un gigolo cu jumătate de normă, n-o să faci din 
asta o întreagă poveste. Am totuşi dreptul la timpul meu liber! 

Suzanne şi-a ridicat capul. 

— Vai de tine, Sebastien, n-ai să ţii la drum, nu eşti decât o 
mârţoagă! 

În zilele care au urmat, prietenii mi-au telefonat cu o 
compasiune exasperantă. Am aflat de la Jean-Marc că Suzanne 
era ultragiată de urâţenia creaturii care urcase la mine. Ar fi 
înţeles un elan spre o persoană splendidă, ieşită din comun, dar 
oroarea aceea o sufocase de indignare. Asta denota o 
perversiune abominabilă. Julien m-a conjurat să mă gândesc la 
copii, să nu distrug o familie unită pentru nişte capricii erotice. 
Dar simţeam în tonul lui o repulsie pe care cu greu şi-o 
ascundea, îmi era atât de ruşine că grupul ştia adevărul, încât 
am preferat să tai toate punţile. S-au ţinut scai de mine cu 
telefoanele şi atunci n-am mai ridicat receptorul. Mă simţeam ca 
o muscă prinsă pe hârtie adezivă: de cum îşi eliberează o labă, i 
se lipeşte alta. Intr-o bună zi, au încetat cu toţii să-mi mai 
telefoneze. Cu o surprinzătoare unanimitate. Doar Fanny mi-a 
trimis un bileţel: 

— Scumpul meu ticălos, dacă ce-am aflat este adevărat, eşti 
un afurisit de ipocrit! Asta îţi seamănă atât de puţin! Nu te 
judec, vom fi mereu aici dacă ai nevoie de noi. 


Două săptămâni mai târziu, compăream într-o procedură de 
conciliere cu Suzanne şi avocatul său. Işi umpluse dosarul, mulţi 
din familia ei depuseseră mărturie împotriva mea. Mi-am 
asumat toată vina, am acceptat divorţul în condiţiile puse de 
partea adversă. Eram gata să vărs o sumă compensatorie, să 
renunţ la drepturile paterne. Decepţionată de capitularea mea 


imediată, avidă, cred, să mă vadă muşcând ţărâna, magistrata 
m-a întrebat ce socoteam să le transmit copiilor printr-un 
asemenea comportament. Am răspuns fără să mă gândesc: 

— Gustul pentru ciocolată! 

Pe culoarele tribunalului de primă instanţă, lugubre ca un 
ospiciu unde se târăsc nişte bieţi amărâţi pe care justiţia avea 
să-i zdrobească, aşteptau cuminţi cei trei copii ai mei. Au alergat 
la mama lor fără să-mi vorbească. Zabo, fetiţa, s-a ascuns în 
braţele mezinului şi amândoi în spatele băiatului cel mare, 
Adrien, care împlinise de curând paisprezece ani, s-a aşezat în 
faţa lui Suzanne ca pentru a o apăra. M-am aplecat ca să-l sărut. 
M-a respins, cu ochii strălucindu-i de indignare. 

— Tată, ce-ai făcut tu este dezgustător. 

l-am răspuns cu calm, plecându-mi capul ca să fiu la înălţimea 
lui. 

— Adrien, va veni o zi când ai să-nţelegi că am încercat doar 
să aduc fericire în jurul meu. 

S-a întors pe călcâie spre fratele şi sora lui care, într-un 
frumos elan, şi-au băgat capul în burta mamei lor, iar ea, cu un 
aer cumplit, i-a acoperit cu braţele. Suzanne redevenise 
frumoasă, mândră. Işi proteja puii de turpitudinile părintelui lor. 


CAPITOLUL VI 
MIERCUREA CENUŞII:* 


Dintotdeauna am visat să devin mai uşor, atât de mult îmi 
este frică să nu mă înăbuş sub greutatea fiinţelor, lucrurilor. 
Imaginea părinţilor mei acumulând mobile şi fleacuri an de an, a 
soţiei şi copiilor plecând în vacanţă cu şapte-opt valize una 
lângă alta m-a copleşit mereu. Există un singur argument valabil 
împotriva principiului proprietăţii: eşti posedat de ceea ce 
posezi. Foarte devreme, n-am mai vrut să fiu încărcat, m-am 
visat mercurial, argint-viu. Să nu apăs, să nu mă îngreunez, să 
nu mă angajez: acest triplu program îl dusesem la bun sfârşit. 
Dezlegasem legăturile care mă ataşau de familie, prieteni, 
amantă pentru a mă consacra singurei mele pasiuni. Dar 
despovărându-mă de toate lanţurile, nu sacrificasem oare şi 
esenţialul? 


Mijloace de existență reduse 


După divorţ, pierdusem nenumăratele privilegii ale unei 
existenţe înstărite ce-mi deveniseră indispensabile. Cu vârsta, 
mă transformasem într-o cocotă de lux care se prăpădeşte de 
îndată ce-i lipseşte confortul. Eram un bărbat trecut bine de 
treizeci de ani căruia nu-i lipsise niciodată nimic. Superfluul îmi 
fusese acordat chiar mai mult decât necesarul“: mâncăruri 
alese, mobile vechi, case mari cu parchete lustruite, cu grădini 
elegante, cu servitori discreţi, călătorii la clasa întâi, hoteluri de 
lux şi toate celelalte. Nimic nu-mi aparţinea, trăiam peste 
posibilităţile mele, parazit autorizat care avea norocul să 
evolueze într-un mediu înstărit. lrosisem avantajul de a avea 
nişte socri generoşi care ne ajutau să ne ajungem cu banii la 
sfârşit de lună, ne invitau în ţara bascilor, în Bretania, în Maroc 
sau în Caraibe. Aceste profituri i-ar fi corupt şi pe cei mai înrăiţi. 
M-am pomenit azvârlit în strâmtorare, supus obligaţiei de a 
socoti fiecare bănuţ. Nu-mi scăzuse salariul, dar cheltuielile îmi 


35 Cenuşa, în liturghia catolică, simbol al descompunerii trupurilor, cu care 
preotul face o cruce pe fruntea credincioşilor în prima zi din Postul Paştelui, 
Miercurea Cenugşii. 

37 Aluzie la versul paradoxal „Superfiuul, lucru foarte necesar” din poemul lui 
Voltaire, Mondenul (1736), o apologie morală şi politică a luxului ca expresie 
a progresului civilizaţiei. 


crescuseră. Îi plăteam lui Suzanne o pensie alimentară 
substanţială şi abia dacă-mi mai rămânea cu ce trăi. Vegetam în 
groaza mijloacelor de existenţă reduse, a hainelor prăpădite, a 
cafenelelor împuţite, a birturilor duhnind a untură încinsă, a 
speranţelor înşelate. Îmi imaginam un viitor de indigenţă, 
primele atacuri ale bolii. Eram mai ales limitat la garsoniera mea 
din strada Le-Bout-du-Monde, altădată o oază de libertate, iar 
acum o închisoare în curs de dărăpănare. Până şi baldachinul 
căzuse peste mine în timp ce trudeam la o femeie cât o prăjină 
căreia întâmplarea i se păruse comică. Bucăţi întregi din 
duşumea crăpau, ţevăraia curgea şi şuiera, ferestrele prost 
rostuite lăsau să intre curenţi de aer rece care-mi îngheţau 
picioarele. Bordelul meu semăna tot mai mult cu odaia 
degradată în care trăia odinioară Dora. În dulapurile mele pline 
ochi, contemplam frumoasele rămăşiţe ale unei garderobe 
elegante: costumele de in şi de caşmir se toceau, gulerele 
cămăşilor luceau de atâta purtat, coatele puloverelor erau 
găurite, tălpile pantofilor se subţiau. 

Îmi aminteam cu emoție de zilele fericite lângă Suzanne: 
masa acoperită mereu de culori vii, frumoasa veselă de tip 
provensal, gustul ei fin pentru decorarea şi aranjarea camerelor, 
mâncărurile gătite la foc mic, planul nostru de a cumpăra un 
apartament cu cinci camere într-un cartier mai bun, copiii cu 
tipetele lor pline de bucurie. Şi acum îmi mai răsunau în urechi 
zgomotul creioanelor din trusele lor, alergăturile prin casă 
însoţite de urlete şi mai ales râsetele lui Zabo, mezina, acel 
zbârnâit în cascadă care mă încânta. Deocamdată, nu aveam 
dreptul să-i vizitez: mă resemnam fără să mă înfurii. Dar mai 
mult decât orice, Dora nu mai era cu mine: cum să fac o figură 
frumoasă, să imit până şi cel mai mic interes pentru celelalte? 

Credeam că o văd peste tot, fiecare siluetă feminină mi-o 
sugera printr-un detaliu pentru a mi-o ascunde şi mai bine, 
precum un halo persistent care-i sublinia îndepărtarea. Fantoma 
ei se strecura, rânjind, printre trupurile care mi se întindeau pe 
pat şi îmi strica treaba. Se întâmpla ca vreunul dintre îngerii mei 
să-şi fi dat cu acelaşi parfum ca al ei, iar această coincidenţă mă 
revolta: aş fi pălmuit-o cu plăcere pe uzurpatoare. Mă simţeam 
mic de tot cu supărarea mea din dragoste purtat în bandulieră, 
redus la o dimensiune foarte meschină a existenţei. Dora mă 
obseda: între ea şi mine se produsese ceva admirabil, ceva ce 


nu mai cunoscusem niciodată. Aproape că o binecuvântam că 
mă părăsise, trădarea ei îi dădea o statură formidabilă. O femeie 
capabilă de o asemenea ticăloşie merita întreaga mea 
venerație. Nu-mi rămăsese de la ea decât o fotografie de 
identitate făcută într-un culoar de metrou. Mă consolam de 
urâţenia lumii contemplând acest clişeu prost, decolorat, pe 
care-l ridicam ca pe o icoană deasupra micimilor vremii. 


Cal de circ 


Îmi scădea şi apetitul sexual, ca şi cum faptul de a nu mai 
transgresa ordinea matrimonială îmi tocise libidoul. Era deja o 
minune că putusem rezista cinci ani fără să fi suferit vreo 
decepţie. Acum înghiţeam vitamine pentru a-mi reînsufleţi 
ardoarea, mă duceam să trag de fiare într-o sală, practicam 
bicicleta staţionară. Slujitor dezabuzat al unui cult falic, aveam 
greutăţi să-mi vând farmecele. Gingaşa ceată numai parfumuri 
şi surâsuri a zânelor mele se transformase într-o turmă de ţaţe 
care se perindau, trăncănitoare şi ţipătoare, cu degetele lor 
indiscrete, cu gurile lucitoare. Erau nişte hoarde care dădeau 
năvală la mine pentru a mă pune să le mângâi pe burtă. Să le 
întâmpin la venire, să le însoțesc la plecare cu vorbe dulcege, cu 
zâmbete pline de subiînţelesuri îmi era peste puteri. Pe fiecare 
trebuia să o las să creadă că este unică şi că mă excitase mai 
mult decât oricare alta. Nici n-apucam bine să fac patul la loc că 
soneria de la uşă trâmbiţa din nou la atac. Pe fiecare vizitatoare 
o tratam cu afecțiunea anonimă a unei infirmiere care verifică 
sub cearşaf scurgerea vezicii. Mă străduiam să le termin cât mai 
repede, să le debitez pe bandă rulantă, îmi scoteam mica piesă 
anatomică şi o plasam în receptacolul prevăzut în acest scop. 
Futător mecanic, manevram, răsuceam buloane, acţionam 
manete. Mă simţeam ca actorii ce au câte un mic contract prin 
provincie şi trebuie să le surâdă unor doamne bătrâne care le 
spun: m-aţi făcut să petrec momente plăcute. Unele miroseau a 
gel de păr, a fixativ sau a parfumuri iuți care mă înţepau la ochi, 
mă sufocau. 

Nu mă mai duceam la garsonieră, mă duceam la „uzină”, îmi 
rebotezasem îngerii  „puşculiţele”. Devenisem ahtiat după 
câştig, îmi ceream cu insistenţă obolul şi suprafacturam fiecare 
variaţie, fiecare depăşire, îndeosebi când dădeam peste vreuna 


stăruitoare al cărei tratament era un calvar. Acum le 
interziceam să mă sărute: buzele mele îmi aparţineau numai 
mie. Mai presus de orice, mă temeam de zdrahoancele 
răzbunătoare care mă cântăreau cu mâna ca pe o halcă de 
carne, îmi spuneau „scumpiţel”, „băieţică”, „pulă de negrotei”, 
strigau la mine „fute-mă până mor”, îmi aruncau nişte „te 
iubesc” ca pe nişte mănuşi uzate, fără să le mai socotesc pe 
acelea care mă plăteau ca să-şi ia revanşa de la „nenorociţii 
ăştia de bărbaţi”. Pusă în poziţia de clientă, femeia nu este mai 
puţin vulgară decât bărbatul. Matroane truculente, bondoace 
îmbrăcate în treninguri mov deschis cu un string băgat între 
fesele lor plate credeau că mă ademenesc şoptindu-mi la ureche 
bancuri porcoase şi se jucau cu „cocoşelul” meu de parcă eram 
un bebeluş de celuloid. Toate aceste doamne aparţineau vremii 
lor şi recitau catehismul sexual contemporan, ziceau pulă, pizdă, 
coaie, a fute-n cur aşa cum se spune bună ziua, bună seara. Să 
le spui târâturi, căţele constituia cel mai frumos compliment pe 
care li-l puteai adresa. Odinioară, curvele de înaltă clasă voiau 
să treacă drept femei cinstite, astăzi burghezele sunt cele care 
vor să treacă drept târfe. Dar obscenitatea este o artă delicată 
pe care o nimica toată o desparte de bodogăneala senilă. 
Cuvintele murdare, vai, nu rămân astfel multă vreme şi, ca vinul 
dintr-o sticlă destupată, se trezesc cu o viteză stupefiantă. 
Uneori, una dintre trecătoarele mele rupea această schemă, 
exhuma o metaforă marină sau minieră care mă lăsa cu gura 
căscată, precum acea onorabilă gospodină care într-o zi, 
închizându-şi ochii, mi-a spus: 

— Lucrează-mi străfundurile! 

Drace,  străfundurile  telurice, oceanice sau de mină? 
Deveneam speolog, mă afundam în măruntaiele unei fiinţe 
pentru a extrage din ele aur, foc, minereuri rare. 

Mai grav: urâţenia încetase să mai fie o anecdotă, o mărturie 
a diversităţii, era o agresiune. Nu le mai aşteptam cu aceeaşi 
febrilitate pe bondoacele grase, pe gloabele bătrâne, pe cele 
descărnate ale căror unghiuri mă răneau, la care şira spinării 
avea duritatea unui băț. Bărbiile strâmbe, fesele căzute, sânii 
reconstituiţi în mijlocul unei întinderi de oase şi clavicule nu-mi 
mai spuneau nimic. Mă temeam, mai mult decât de orice, de 
munţii lui Venus raşi, de micile fante golaşe care evocau 
obscenitatea unei scoici şi le reduceau proprietarele la statutul 


ambiguu de fetiţă mică. Depilarea integrală este un vis de 
pedofil. Mai rămânea oare în Franţa vreo femeie care să-şi mai 
lase un mic smoc de păr sub braţ, un pufuleţ pe picioare, ba 
chiar blăniţa de sub buric? Până şi neruşinatele, fetele cu pieptul 
hipertrofiat la care odinioară era aşa de bine să te cuibăreşti, 
mă lăsau rece. Îmi trăgeam sufletul şi mă lansam cu ochii 
închişi, amintindu-mi că în fiecare creatură, aşa cum îmi 
explicase Dora, sălăşluieşte un pic din sufletul divin. Ca să-mi 
relativizez disconfortul, mă gândeam la frumoasele închise în 
case de toleranţă, la cele care bat bulevardele constrânse să 
vidanjeze porci, bătrâni, debili mintali care le bagă organul în 
gură de parcă ar fi ceva ce li se datorează. Inţelegeam acum ura 
prostituatelor pentru client, concepţia lor despre actul venal ca 
o răzbunare. Nu există misiune care să nu cunoască sincope, 
chiar şi martirii au momentele lor de îndoială. Un subţire, foarte 
subţire perete desparte vocaţia de constrângere, paradisul de 
corvoadă. Meseria noastră este înrudită, prin anumite aspecte, 
cu traiectoria unui sfânt care trebuie să spele picioarele 
leprosului, să lingă rănile ciumatului. Eu însă eram departe de 
sfinţenie şi o mutrişoară frumoasă din când în când nu mi-ar fi 
displăcut. Până acum, bătusem la fund bunici, scurmasem la 
hoaşte bătrâne cu seriozitatea unui meşteşugar ce are grijă de 
lucrul bine făcut. Dintr-o dată, m-am blocat, am strigat stop! 


Trecutul care nu trece 


Avusese dreptate Suzanne: nu eram la înălţime. Evenimentele 
îmi puseseră stăpânire pe viaţă. Ar fi trebuit să opresc tot. 
Persistam din nevoia de bani. Această a doua sursă de venituri 
nedeclarate nu era neglijabilă. Şi pe urmă nu doream să mă 
dezic, să dezavuez o alegere care mă costase deja atât de mult. 
Îmi continuam rutina ca un cal de circ. Mi se întâmpla, nu numai 
o dată, să declar forfet. La cea mai mică contrarietate, 
instrumentul meu îşi lăsa nasul în jos, se topea ca o lumânare şi 
nu mai era cu putinţă să ridic iar ştacheta. Când motorul avea 
rateuri, aveam parte de vorbe de compătimire urmate de o 
discretă cerere de rambursare. M-am dus să consult un medic 
care mi-a prescris o doză de comprimate înaintea fiecărui 
raport, „pentru a face să repornească maşina”. 


Singura consolare în mijlocul acestor neplăceri şi dezamăgiri: 
neutralizasem ostilitatea noului meu şef de birou, Jean-lgnace 
de Guiolet. Puțin după numirea sa, mă convocase ca să-mi tragă 
o săpuneală. 

— Dragă Sebastien, am înţeles că predecesorul meu te avea 
la inimă. Sunt încântat de lucrul acesta. Dar eu n-am obiceiul să 
duc o politică de privilegii. Cunoşti indicaţiile primite de sus: 
opinia publică ne cere acum rezultate. Poate părea exorbitant, 
dar asta e. Or, asiduitatea dumitale profesională lasă de dorit. Ai 
o reputaţie de diletant. Nu voi avea nedelicateţea de a te 
întreba cum îţi petreci după-amiezele, eu nu dau ascultare 
bârfelor chiar dacă sunt adevărate... 

Şi-a reprimat un zâmbet, iar degetele lungi i s-au încrucişat 
într-un mod complicat. Chipul juvenil i se străduia să fie 
dezagreabil, în vreme ce evocarea zbenguielilor mele părea că-l 
amuză în cel mai înalt grad. Mai târziu, aveam să constat la el 
acelaşi amestec de ştrengărie şi măgărie. Căcăciosul ăsta avea 
să-mi scoată peri albi. 

— „te previn: n-o să-ţi mai tolerez absenţele zilnice. Măcar 
dacă ai exercita o activitate sindicală, dacă ai milita împotriva 
mondializării, atunci am putea să ne arătăm înţelegători. Ştii cât 
de mult îi plac Castelului (şi a arătat cu degetul în sus) 
asemenea subiecte. Vino-ţi în fire! Începuseşi bine după câte 
văd în dosarul dumitale, şi la aceeaşi vârstă ca mine. Sper să nu 
sfârşesc şi eu ca dumneata! Deci e clar? Nicio absenţă după 
prânz! 

Mi-am modificat programul în consecinţă: acum primeam în 
apartamentul meu de la orele şapte până la zece şi jumătate 
seara. Totuşi, dintr-un fel de vanitate puerilă, mi-am făcut un 
punct de onoare din a-l câştiga pe dl de Guiolet de partea mea. 
Încercam să-mi regăsesc pentru meserie interesul şi credinţa 
din primii ani, când oboseala şi descurajarea încă nu-mi măcinau 
convingerile. Ratasem o şansă extraordinară. O mărturisire 
făcută în fugă m-a pus pe drumul cel bun. Tânărul meu superior, 
încurajat de mama sa, scria o carte, ca toată lumea. Suferea de 
faimosul complex al lui Saint-John Perse?* care-i chinuieşte pe 


38 Saint-John Perse, pseudonimul literar sub care s-a consacrat drept unul 
dintre marii poeţi francezi ai secolului al XX-lea (Premiul Nobel, 1960) Alexis 
Leger (1887-1975), diplomat din 1914, secretar general al Ministerului de 
Externe (1933-1940). 


consulii şi diplomaţii Franţei. Ocazia era prea frumoasă: i-am 
propus să-i citesc textul, la urma urmelor eram normalian, 
păstrasem câteva noţiuni de literatură. A fost derutat şi încântat 
de propunerea mea. Aşa cum mă aşteptam, intriga romanului 
său era jalnic de convenţională, o mai întâlnisem sub 
numeroase forme în benzile desenate: un bătrân înghite din 
neatenţie o pilulă de întinerire care-l aduce la starea de sugar, 
provocând tulburare printre apropiații săi. l-am sugerat să 
inverseze termenii procedeului: un bebeluş din aceeaşi familie 
să înceapă să îmbătrânească în mare viteză, atins de 
degenerescenţă precoce, în vreme ce bunicul lui întinereşte. 
Cele două persoane, fiecare pe o scară a timpului paralelă, dar 
inversată, se întâlnesc la aceeaşi vârstă, treizeci şi cinci de ani, 
îşi povestesc amintirile respective, ştiind că rolurile vor fi 
răsturnate, că bebeluşul va deveni bunicul bunicului, iar acesta 
din urmă nepotul nepotului său. DI de Guiolet s-a pus iar pe 
scris, mi-a dat să-i citesc şi să-i analizez fiecare pagină a noului 
text, şi-a găsit un editor. Îmi garantam astfel liniştea, de-acum 
şeful îmi mânca din palmă. Mama sa, o femeie înaltă şi 
autoritară de o redutabilă distincţie, a venit la birou să mă 
felicite. 

Abia dacă-mi mai vedeam părinţii şi numai prin cafenele, cât 
mâncam un sandviş. Nu mai eram invitat acasă. Mama semăna 
cu o bătrână sqaw cu faţa suptă, părul grizonat; îmi enumera 
activităţile ei militante ca pe un de catalog de acţiuni bune pe 
care-l opunea infamiei mele. Acum punea totul la inimă, cel mai 
mic eşec al unei greve, rărirea unei specii o aduceau la 
disperare; decizia preşedintelui brazilian Lula de a autoriza 
trecerea unui gazoduct prin pădurea amazoniană îi pricinuise o 
febră puternică şi o slăbire brutală. Era mânară că a inventat un 
nou slogan pentru Frontul de Eliberare a Animalelor: „Cât timp 
vor exista abatoare, vor exista şi câmpuri de bătălie”. Ne 
despărţea o jenă durabilă, fiul ei fetiş o batjocorise. După câteva 
minute, pleca, demnă şi tristă, cu corbul negru al durerii căţărat 
pe umeri. Tatăl meu, care se îngrăşase şi mai tare, se întrecea 
în diversiuni, văicăreli. Divorțul meu îl distrusese, nu-şi mai 
putea vedea nepoţii decât între două uşi sub supravegherea 
Cerberului, cum îi spunea el fostei mele soacre, care-şi petrecea 
timpul vorbindu-mă de rău („Sunt sigur că asta votează cu 
Frontul Naţional”). Fratele meu Léon o ducea mai bine, mult mai 


bine, slăbise douăzeci de kilograme, găsise un post la o firmă 
agro-alimentară şi chiar întâlnise o fată pe care urma să le-o 
prezinte. Tatăl meu o lua pe ocolite ca acei oameni cărora nu le 
place autoritatea şi vor să o exercite în stilul prieteniei la 
cataramă. La sfârşit, împingându-şi farfuria, bând o altă 
înghiţitură de bere ca să-şi dea curaj, s-a declarat îngrijorat de 
evoluţia mea, acesta era eufemismul folosit de el ca să spună 
pierzania mea. Refuza să-mi facă morală, acest oribil concept 
burghez, însă mama şi el se temeau să nu o apuc pe un drum 
greşit. L-am rugat să precizeze ce anume înţelegea prin asta. S- 
a sufocat, a cerut ajutor. L-am obligat să rostească limpede 
groaznicul cuvânt care începe cu C şi care-l încremenea, 
cuvântul curvă. l-am confirmat că era una dintre distracţiile 
mele favorite, că aflam în ea mari bucurii. A lăsat capul în jos, 
învins. Cât aş fi preferat să am un tată ca pe vremuri, capabil să 
mă pălmuiască, să-mi ardă câteva la cur, în loc de cârpa asta 
stângistă, năclăită în propriile-i contorsiuni. 

Odată cu starea socială, mi se schimbase şi percepţia asupra 
lumii. Nu-mi mai plăcea Parisul, atmosfera lui posomorâtă care-i 
învăluie pe trecători într-un giulgiu, cloşarzii lui trântiţi grămadă, 
iarna, pe gurile de căldură de la metrou ca nişte gunoaie peste 
care păşesc femei tinere foarte şic. Aura cam putredă a Marais- 
ului, această falsă vitrină a marginalităţii consacrată ţoalelor şi 
restaurantelor, încetase să mă mai atragă. Eram obosit de 
folclorul care aduna toate stereotipurile boemei oficiale, de la 
băiatul de familie bună fugit de-acasă la artistul blestemat 
înscris la Assedic? fără a o uita pe chelneriţa de bar ce-şi 
aşteaptă marele rol într-un film. Când aveam timp, mă refugiam 
într-o cafenea fără pretenţii de pe strada Le-Roi-de-Sicile, La 
Motanul fumător, o bombă ca pe vremuri, cu oglinzi aproape 
opace tot reflectând mutrele împuţite ale clienţilor, banchete de 
moleschin peticit şi o tejghea de zinc tocit, plăcut la pipăit ca 
marmura, pe care dormea un cotoi mare, cu cap de corsar, pe 
jumătate chior, mascota locului. Cine intra fără să-i aducă un 
discret omagiu, fără să-l scarpine pe cap şi sub gât era rugat să 
se care. Între aceşti pereţi se întâlneau meşteşugari, beţivani, 


3 Assedic, Association pour l'emploi dans l'industrie et le commerce 
(Asociaţia pentru locurile de muncă din industrie şi comerţ), este un regim de 
asigurare de şomaj instituit la 31 decembrie 1958 între patronat şi 
confederaţiile sindicale. 


studenţi, imigranţi supraviețuitori ai speculaţiei imobiliare, plus 
câţiva homo ieşiţi din circuit, ispăşind crima de a fi bătrâni şi 
săraci. În fiecare dintre satele ce alcătuiesc Parisul, între 
prăpădiţii de toate originile se ţes nişte legături secrete care le 
îngăduie să fraternizeze în jurul pâinii amare a singurătăţii şi 
mizeriei. 

Aici, într-o dimineaţă, am dat din întâmplare peste prietenul 
meu Gerald, care sorbea o cafeluţă. Lucrul acesta m-a tulburat 
şi nu mi-am pus nicio întrebare asupra unei asemenea 
coincidenţe extraordinare. De cum l-am văzut din spate, cu 
părul lui negru cârlionţat, haina de catifea uzată, pantalonii 
boţiţi, a fost cât pe ce să fug de el. Am raţionat ca hoţul aşteptat 
la intrarea imobilului de doi jandarmi ca să-i pună cătuşele. Din 
toată banda, Gerald era cel de care, spiritual, mă simţeam cel 
mai aproape: ca şi mine, o luase pe drumuri lăturalnice, ca şi 
mine, se împotmolise, reputaţia lui literară sau muzicală 
rămânând aproape de zero. De fapt, şi el a părut uimit să mă 
întâlnească. Venise să repete, într-un studio din cartier, un nou 
cântec compus de el, poate şansa vieţii lui. Nu ştia că locuiesc 
pe aici, m-a întrebat de sănătate. Totul a fost foarte simplu între 
noi, aşa cum sunt lucrurile autentice. Imediat, mi-a mărturisit că 
le lipseam la toţi: nimeni nu înţelegea de ce mă supărasem pe 
grup în momentul în care aveam cel mai mult nevoie de ajutor. 
De altfel, încetasem să-mi mai plătesc cotizaţia la Ta Zoa Trekei. 
Julien era deosebit de afectat de tăcerea mea, se întreba dacă 
nu cumva spusese sau făcuse ceva care să mă fi rănit. Frazele 
acestea mi-au mers drept la inimă. Îmi copleşisem prietenii cu 
dispreţ, când singura lor crimă era că mă iubeau. Am hotărât să 
ne revedem. M-a sunat şi m-a invitat la o cină, săptămâna 
următoare, la Mario. Am acceptat bucuros, mai ales că am aflat 
că Julien, reţinut de un proces în Danemarca, n-avea să vină. 
Era singurul a cărui prezenţă m-ar fi jenat după toate peripeţiile 
mele. 


Conspirațiile bunăvoinţei 
Într-o seară ceţoasă în care iarna îşi impusese tristul camuflaj 


încă de la ora patru, am sunat la o poartă din susul străzii Les 
Martyrs. Mario locuia într-un apartament de o sută cincizeci de 


metri pătraţi, la ultimul etaj al unui imobil haussmannian“ cu o 
vedere formidabilă asupra capitalei. Totul respira bogăţia şi 
bunul-gust, imense buchete de flori rare îmbălsămau aerul, 
aranjate în nişte vaze răsucite ca nişe lumânări. Mario 
cunoscuse un serios eşec financiar cu crahul Internetului, apoi 
se refăcuse lansând un nou produs fabricat în Italia, în regiunea 
Valle d'Aosta, un săpun gras, parfumat cu mosc, având 
proprietăţi regeneratoare. Companionul lui, Prakash, urma nişte 
cursuri la Şcoala florală franceză şi avea să plece peste un an la 
Lahore, ca să întemeieze o instituţie de acelaşi fel. Trei ecrane, 
trei posturi de televiziune financiare, unul în franceză şi două în 
engleză, erau aprinse în permanenţă în birou, baie şi toaletă: 
cuplul juca la bursă. Mâncărurile, indo-pakistaneze, au fost 
delicioase, iar nan-ii, mari cât nişte urechi de elefant, mi-au 
adus aminte de cataplasmele cu muştar pe care mi le punea 
mama când eram copil şi aveam vreo anghina. Prakash se 
întrecuse pe sine cu talentele lui culinare, purta o tunică albă cu 
graţia unui prinţ. M-am lăsat cuprins de atmosfera călduroasă a 
întâlnirii, deplângând doar lipsa lui Fanny, reţinută de o 
deplasare în străinătate. Toate acestea aproape că mă făceau 
să uit ceea ce devenisem, un mărunt manipulant într-ale 
amorului, telegrafistul sexului. Eram în comitet restrâns, fără 
soţii. Prietenii mei nu se schimbaseră şi măsurăm extraordinara 
rezistenţă masculină la uzura timpului, capacitatea proprie 
băieţilor de a-şi prelungi adolescenţa mult după vârsta limită. Ce 
bine era să-i regăsesc cu maniile, cu aspiraţiile lor măreţe. 
Gerald scria acum cântece pentru scena alternativă franceză şi 
avea mari speranţe ca Manu Chao să-i aleagă unul sau două. Mi- 
| închipuisem suferind, zdrobit de eşecuri. Îl descopeream cu 
invidie efervescent, sigur de el, câştigându-şi viaţa ca pianist 
într-un mare hotel de pe Malul Drept şi lucrând tot restul 
timpului la muzica lui. Fanny a făcut obiectul unor elogii ce nu 
mai conteneau: toţi îi enumerau cu admiraţie iniţiativele. 
Inventase pentru un mare lanţ de supermarketuri produsele 
vorbitoare zise „necesare”, care îi puneau oricărui cumpărător 
întrebarea prealabilă: Ai într-adevăr nevoie de mine? Gândeşte- 


10 De pe vremea baronului Georges Eugene Haussmann (1809-1891) care, ca 
prefect al departamentului Sena (1853-1869) şi cu sprijinul împăratului 
Napoleon al Ill-lea, a realizat marile lucrări edilitare de modernizare şi 
înfrumusețare ale Parisului. 


te bine! Asta ar permite, după ea, moralizarea consumerismului 
şi frânarea cumpărătorului compulsiv. De curând, îi propusese 
unui foarte bogat afro-american, B. Jay John al Ill-lea, să 
instaleze lângă Moustique, insula de nababi albi din Grenadine 
care nu folosesc decât personal de serviciu negru, o altă insulă 
populată de milionari negri care nu vor folosi decât servitori albi. 
Omul de afaceri respectiv, specializat în componente 
electronice, căuta o bucată de stâncă pentru a concretiza 
această reparaţie istorică. 

Diversitatea acestor cariere sublinia, prin contrast, caracterul 
sărăcăcios al propriei mele cariere. Prietenii mei au avut tactul 
de a nu pomeni nici de căsătoria distrusă, nici de muncile mele 
anexe. Mi-au vorbit de parcă ne despărţiserăm cu o scară 
înainte. Această fraternitate călduroasă mi-a făcut foarte mult 
bine: mă purtasem ca un mizerabil, mă puteam socoti fericit că 
mă mai primeau printre ei. Pe nesimţite, mi se strecura în minte 
o idee nebunească: şi dacă placam totul? Acum era momentul! 
Aveam să-i anunţ că doresc să intru într-o cură de dezintoxicare. 
Perspectiva aceasta mi-a dat atâta febrilitate, încât n-am mai 
băgat de seamă nimic, pierdut cum eram în gândurile mele. 
Mario ne-a invitat să trecem în salonul oriental, o încăpere 
alăturată decorată cu lămpi de harem, covoare de mătase, 
pufuri aurite. În aer plutea un miros puternic de arome orientale 
pe un fond de alcool. Numaidecât, Jean-Marc, care vorbise puţin, 
m-a strâns în braţe într-un mod excesiv de sentimental, ca acei 
mafioţi care se sărută înainte de a se durui cu gloanţe. l-am 
răspuns cu dragă inimă la îmbrăţişare, emoţionat de 
spontaneitatea ei. Orice tandreţe trebuie acceptată, la urma 
urmelor ne sărbătoream reîntâlnirea. Era deja târziu, nici nu 
văzusem când au trecut orele, mă simţeam atât de bine! În 
salonul abia luminat de un glob de opal verzui, eu m-am aşezat 
ultimul. Am repetat în minte discursul pe care urma să-l ţin, 
şlefuindu-mi frazele, sperând să nu cad victimă tracului. În 
momentul acela, s-a aprins un proiector, violent ca o lampă de 
comisariat, luminând un colţ al salonului, lăsat până atunci în 
întuneric, şi descoperindu-mi-l pe Julien, aşezat într-un fotoliu de 
piele pe o mică estradă. Stupefiat, nu mi-am putut înăbuşi un 
strigăt şi am alergat spre el cu braţele întinse, fericit de plăcuta 
surpriză. El a făcut o strâmbătură care i-a ridicat în sus obrazul 
drept şi i l-a lăsat în jos pe cel stâng ca într-un tablou cubist. L- 


am prins de umeri şi l-am sărutat pe amândoi obrajii. S-a tras 
înapoi ca un şarpe peste care verşi catran încins. 


Procesul de la Moscova 


Începuse, fără să bag de seamă, o bătălie. Suavitatea lor mă 
înşelase. Foarte repede, scena a devenit nebunească. Eu 
repetam ca un cuc: 

— Julien, de ce nu mi-ai spus că eşti aici? Ai auzit conversaţia 
fără să reacţionezi? 

Mă aşteptam la o veselă harababură, la tot felul de clamări 
care să confirme micul mister. Dar acum, peste ceilalţi domnea 
o tăcere de moarte. Am întrebat în jurul meu: 

— Ce se-ntâmplă, am spus o prostie? 

M-am aşezat, maşinal, pe o pernă, aruncând priviri 
neîncrezătoare. Atmosfera se  răcise brusc, zâmbetele 
dispăruseră de pe feţe, parcă şterse cu o cârpă. Nimeni nu mi se 
mai uita în ochi. În cele din urmă, Julien s-a ridicat, cu trăsăturile 
chipului crispate, o rafală de ticuri îl desfigura, în vreme ce din 
gură i-a ieşit un zgomot de apă trasă la closet. Perturbările 
fiziologice anunțau întotdeauna la el un disconfort moral. Mâinile 
îi tremurau atât de tare, încât a trebuit să şi le bage în 
buzunare. Mi-am zis că i se întâmplase o nenorocire şi că dorea 
să ne-o anunţe. A deschis gura şi, cu un glas şovăitor, a spus: 

— Sebastien, te-am convocat astăzi în şedinţă plenară pentru 
a-ţi face o propunere. 

La această frază, am simţit o mâncărime pe piele. 

— N-am fost convocat, am fost invitat... 

Încercam să-l iau cu o glumă. S-a uitat ţintă la mine cu 
severitate. 

— „„„n-o s-o iau pe ocolite. Multă vreme ai fost copilul minune 
al grupului, îţi iertam supărările, tăcerile, dar de data asta s-a 
umplut paharul. Îţi iubeam soţia, copiii şi, potrivit statutului 
nostru, eram gata să-i ajutăm dacă se întâmpla o nenorocire. S- 
a întâmplat o nenorocire, dar nu cea la care ne gândeam noi. 
Motivele divorţului tău ne-au mâhnit şi mai ales scandalizat. 

— Dar despre ce tot vorbeşti tu acolo, Julien? 

— O ştii prea bine: acum ar fi trebuit să fii consilier de 
ambasadă, în schimb, eşti doar un băcan al sexului. 

— Ei şi? 


Printre prietenii mei a trecut un freamăt. Julien se făcuse alb 
aproape ca fildeşul şi lângă ureche îi strălucea o dâră de 
sudoare. Replica mea îi retezase discursul marţial. A reluat, 
clocotind de mânie: 

— Sebastien, practici o meserie scârboasă care ne 
murdăreşte pe toţi. Aleseseşi cel mai onorabil corp profesional, 
diplomaţia, şi te-ai cufundat în cea mai dezonorantă activitate. 
In cazul în care ai uitat, îţi amintesc că grupul nostru urmează 
nişte reguli pe care nu ai dreptul să le calci în picioare. 

Nu-mi venea să cred, cu greu îmi recăpătam răsuflarea. 
Aveau să izbucnească în râs, desigur, dintr-un moment într-altul, 
şi să urle cu toţii că e vorba de o mistificare. 

— Îți mai dăm totuşi o şansă. 

— O şansă? Ce-i cu limbajul ăsta? 

l-am luat pe ceilalţi drept martori. 

— Gerald, Mario, Theo, Jean-Marc, reacţionaţi, spuneţi ceva, 
ce mama mă-sii! Spuneţi-mi că-i o farsă. Gerald, n-ai venit la 
cafeneaua din cartier ca să mă atragi într-o capcană? Asta nu, 
nu de la tine! 

Stăteau toţi ţepeni ca nişte statui, aţintindu-şi asupra mea 
ochii larg deschişi. Niciunul n-a catadicsit să-mi răspundă, îi 
auzeam pe Prakash cum îi dă ordine bucătăresei care aranja 
salonul, făcea să se ciocnească farfuriile şi paharele. Aceste 
zgomote familiare m-au liniştit: nu basculaserăm într-o altă 
lume, nu eram într-unul dintre acele baruri de noapte ţinute de 
gangsteri unde la parter se dansează, în vreme ce la etaj 
oameni plătiţi îi cotonogesc sau îi storc de bani pe unii. Julien se 
lăsa când pe un picior, când pe altul, ca un urs gata să atace. Nu 
încăpea nicio îndoială, se uita la mine cu oroare. | s-au micşorat 
pupilele. Navigaţia mâinilor, din nou în aer liber, i s-a accelerat 
ca şi cum se desprinseseră de trup. Turbulenţa lor contrazicea 
impresia de control de sine pe care voia el să o degajeze. Ale 
mele erau îngheţate, iar sub braţe îmi curgea sudoarea. 

— lată oferta noastră, Sebastien: încetezi totul imediat, iar noi 
ştergem cu buretele. Eşti reintegrat ca membru cu drepturi 
depline în Ta Zoa Trekei. 

M-am îndreptat de spate ca să nu par copleşit de acuzaţiile 
lor. 

— Ce, vechitura asta mai există? 

Din nou, i-am apostrofat pe ceilalţi. 


— Faceţi ceva, băieţi! Lui Julien îi filează o lampă! 

Jean-Marc s-a aplecat spre mine, şi-a pus o mână lipicioasă 
pe-a mea. Uitasem că el era ştergătoarea de picioare a şefului şi 
turnătorul lui. 

— Nu-l insulta pe Julien, nu-ţi agrava cazul. 

— Să-mi agravez cazul? Dar unde ne aflăm noi aici? La Palatul 
de Justiţie? La Marele Inchizitor? N-am nimic ce să-mi reproşez, 
mă auziţi, absolut nimic... 

Mi se tăia respiraţia. 

— „.„şi vă interzic să mă judecaţi. Mă convocați în faţa unui 
tribunal popular sub pretextul unei cine între prieteni. Asta-i 
ceva scârbos, de o josnicie nemaipomenită. 

l-am examinat unul câte unul: feţele lor exprimau ceva şiret, 
o ură crispată. Aş fi vrut să încerc să fac o piruetă, să le 
descreţesc frunţile. Julien a reluat, glacial: 

— Îţi aşteptăm răspunsul, Sebastien. 

— Răspunsul meu? E cuprins într-o singură frază: cu viaţa 
mea fac ce vreau. 

Am mai adăugat aproape şuierând: 

— Nici taică-meu n-ar îndrăzni să-mi vorbească aşa. 

— Taică-tău nu este un model, asta e problema. 

Mă înăbuşeam, îmi căutam cuvintele. Mă cuprindea panica în 
faţa tuturor acestor chipuri reprobatoare. Am simţit că mă 
înţeapă ceva în fundul ochilor, nasul a început să-mi curgă. 
Eram ca un băieţel prins cu o greşeală sau, şi mai rău, ca un 
golan lipit de-un zid şi care urma să primească o mamă de 
bătaie. Printr-o străfulgerare, mi-a revenit în minte o scenă din 
tinereţe. Julien avea douăzeci de ani, se posta într-un vagon de 
metrou şi striga: 

„lertaţi-mă că vă deranjez, doamnelor şi domnilor, că vă 
tulbur digestia. Mă cheamă Anatole Barbachouk, trăiesc într-un 
frumos apartament de pe bulevardul Lannes, mănânc pe 
săturate, dispun de o femeie de serviciu şi de mulţi bani de 
buzunar, n-am nevoie de nimic. Dacă totuşi îmi puteţi da ceva, 
cât de puţin, dar numai bancnote mari, vă rog, monedele îmi 
rup buzunarele, înseamnă că sunteţi într-adevăr nişte tâmpiţi şi 
meritaţi să fiţi jumuliţi”. 

Mergea însă cu mult dincolo de acest tip de provocare. Unui 
cerşetor care întindea mâna i-o strângea şi-i spunea: tu măcar 
n-ai probleme cu chiria. Dacă acesta bombănea ceva, Julien îl 


apuca de guler şi-i ardea două palme. Îi striga pe băieţii din 
suburbii, cam zgomotoşi în transportul public, îşi bătea joc de 
felul lor de-a vorbi, jargonul lor 931, cum îi spunea el, şi sărea la 
ei la cea mai mică insultă, indiferent la pumnii, picioarele ce 
plouau peste el, îl umpleau de sânge, aşteptând ca vreunul să 
scoată un briceag pentru a-i rupe încheietura mâinii. Sălbăticia 
lui, amestecul acela de bravură şi ignominie ne fascinau în 
vremea aceea. Avea un suflet de justiţiar american care-i 
sfidează pe golani ca să-i doboare şi mai bine. 

Am luat un şerveţel din buzunar şi mi-am suflat nasul cu 
zgomot. Fanfara asta nazală m-a mai potolit. Am recăpătat puţin 
aplomb. Tot mai speram ca prietenii mei să vină să mă bată pe 
umăr izbucnind în râs. M-am întrebat cu durere dacă şi Fanny 
intrase în joc, dacă-şi dăduse acordul şi ea la conjuraţia lor. Era 
de neconceput ca asociaţia noastră de foşti elevi să se 
transforme în Comitetul Salvării Publice“?. 

— Te mai poţi retracta, Sebastien, te vom reprimi printre noi. 

In acea clipă, îmi reveniră în minte imagini cu oameni cu glugi 
pe cap arzându-le tălpile ereticilor şi invocând iubirea lui 
Dumnezeu. 

— N-am făcut nimic ca să trebuiască să fiu iertat, mă auziti, 
nimic! 

O furtună de murmure ostile a trecut prin cercul nostru. A 
trebuit să mă opresc ca să-mi recapăt răsuflarea. Inima îmi 
galopa în gură, am crezut că aveam s-o scuip ca pe un sâmbure 
indigest. Nu voiam ca ei să ştie cât de răscolit eram. 

— De ani de zile nu mai fac parte din banda voastră. Ar trebui 
să vă fie ruşine de înscenarea asta. 

De fapt, nu vorbeam, ci lătram furios. Îmi ridicam capul sus ca 
să-i sfidez pe toţi. După aceea, nu ştiu de unde mi-au venit 
cuvintele acestea şi cum am avut curajul să le rostesc. 

— Cât despre a doua mea meserie, aflaţi că sunt mândru că o 
fac. Nu-i o băcănie, cum spuneţi voi, ci un serviciu public. Asta e 
cuvântul potrivit. Mă pun în slujba publicului feminin din ţara 


1193 este numărul departamentului  Sena-Saint-Denis care cuprinde 
suburbiile din nord-estul Parisului, locuite de foarte mulţi imigranţi de origine 
africană şi magrebină. 

42 Comitetul Salvării Publice, organism al Revoluţiei franceze, creat la 6 
aprilie 1793, care a exercitat o putere dictatorială, Teroarea, până la sfârşitul 
lui iulie 1794. 


asta. ENA ar trebui să prevadă o secţie specială pentru acest fel 
de carieră. 

Jean-Marc, apoplectic, cu pete roşii urcându-i pe gât, s-a 
agăţat de braţul meu, prinzându-l ca nişte cleşti de crab. 

— Termină, Sebastien, mergi prea departe. 

Mi-am smuls braţul fără să mă uit la el. 

— Dă-mi drumul, lacheule! 

Am reluat cu glasul prea ridicat. 

— Într-un anumit sens, vă înţeleg reacţia: pătez tabloul de 
onoare al promoţiei noastre. Voi toţi, deja notabili, iar eu, 
curviştina cu coaie. Şi totuşi n-aveţi dreptate: segmentul de 
piaţă pe care-l reprezint se va lărgi o dată cu emanciparea 
femeilor. Multe vor îndrăzni să facă ceea ce le era interzis până 
acum: să-şi ofere nişte bărbaţi plătiţi. Poftim, vă sugerez o idee 
de cadou de Crăciun: dacă soțiile, surorile, fiicele vi se plictisesc, 
trimiteţi-le la mine. O să mă pricep să le fac să strălucească. Am 
tarife rezonabile. 

Am crezut că Julien avea să facă un atac. Nu voi uita niciodată 
fulgerul de panică ce i s-a aprins în priviri după propunerea mea. 
Îi torpilasem predica, îi sabotasem cariera de procuror. 

— Sebastien, eşti un pervers, un cârpaci nenorocit. 

O transpiraţie abundentă făcea să-i strălucească faţa. Dacă ar 
fi comandat un pluton de execuţie, ar fi dat ordin să se tragă. 
Simţeam în jurul meu ferocitatea unei haite gata să se 
dezlănţuie. Acum o jumătate de oră încă ciocneam un pahar 
împreună şi-mi juram să încetez cu prostituţia. În vreme ce luam 
cina, ei pronunţau în tăcere pedeapsa de surghiunire, ridicau o 
spânzurătoare. În ochii lor, eram ceva mai rău ca o dejecţie, 
trebuia să plătesc pentru ca cercul să se sudeze la loc. 

Julien a ordonat: 

— Te rog să ieşi afară... 

Însă vocea i-a murit într-un spasm. Indignarea îi retezase 
corzile vocale. Se voise formidabil, era doar fără răsuflare şi s-a 
aşezat pe fotoliu, tremurând, naş bătrân înconjurat de spionii 
lui. Ceilalţi s-au ridicat în picioare, Gerald s-a postat lângă uşă 
cu picioarele crăcănate, cu aerul unui părlit body-guard. Soarta 
îmi era pecetluită, tabăra mea mă respingea. In gură mi se 
înghesuiau insulte, întrebări pe care le-am înghiţit la loc. Aş fi 
vrut să găsesc nişte replici usturătoare, nişte argumente 
irefutabile ca să-i înfund pe ceilalţi. Era mai bine s-o şterg fără 


scandal. Înainte de a degaja terenul, am schiţat o reverență 
grotescă. Trebuie că eram roşu ca racul, îmi ardeau urechile. Cel 
puţin nu-mi obţinuseră pocăinţa, nu ispăşisem în public. In 
vreme ce ieşeam, a venit după mine Jean-Marc, ţopăind ca o 
bătrânică. 

— Imi pare rău, Sebastien, dar e spre binele tău. 

Revoltat de remarcă, m-am întors spre el. O clipă am ezitat 
între a-l pălmui sau a-i trage un pumn. În loc să fac asta, l-am 
apucat de ceafă şi l-am sărutat pe gură, în văzul tuturor, în 
ciuda răsuflării lui puţind a acetonă. 

Intreaga lume era comprimată în acea încăpere, iar lumea îmi 
spunea: pleacă. Furiile complotaseră ca să-mi asigure căderea, 
plecam scuipat de mulţime. Am trecut prin sufrageria pustie, 
auzind de departe o voce enumerând mecanic în engleză 
procente şi cifre şi am coborât scara imobilului sărind peste 
trepte ca un copil căruia i s-a dat voie să se joace afară. Pe 
strada Les Martyrs, îmi repetam cu glas tare: sunt liber, mi-au 
dat drumul. Ah, tâmpiţii, tâmpiţii! Din cer cădea o lumină 
glacială, caldarâmul plin de gunoaie, lucea. Nu foarte departe, a 
demarat o maşină cu farurile stinse. Am crezut că recunosc 
profilul lui Fanny. Dar nu, Fanny era la mii de kilometri de aici. 
Am izbucnit în râs, sărind într-un picior, până ce, cu respiraţia 
tăiată, m-am aşezat pe marginea trotuarului. Şi acolo am 
izbucnit în plâns. 


CAPITOLUL VII 
MISIONARII IUBIRII 


În viaţa majorităţii oamenilor, sexul este un scurt anotimp 
care nu se mai întoarce şi pe care apoi nu încetează să-l 
regrete. Inapetenţa din lunile precedente dispăruse lăsând locul 
unui fel de detaşare datorită căreia nu-mi mai repugna nimic. 
Bestia cu două spinări funcţiona cu gâfâielile, rânjetele şi 
scenografia sa. Poate că nu mai aveam focul sacru, dar aveam o 
mică flacără asemănătoare cu arzătorul unui boiler ce era de- 
ajuns pentru combustia mea. Dobândeam moravuri de fată de 
stradă, mă cuprindeau o sentimentalitate debordantă, nişte 
înduioşări prosteşti: plângeam la telenovele, mă extaziam 
asupra hamsterilor, îmi gratificam fiecare clientă cu câte un 
„bombonica mea, căprioara mea”, intram în lungi dialoguri cu 
bătrânicile cu căţei întâlnite pe stradă. Îmi cumpărasem chiar un 
urs uriaş din pluş pe care-l strângeam în braţe când dormeam. 
In rest, mă îngrăşam, urmam curba de dilatare a masculilor din 
familie: ronţăiam câte ceva la orice oră din zi şi din noapte, 
devoram chipsuri şi alune cu pumnul. Seara, ca să lupt 
împotriva insomniei - îmi era frică să mă lungesc singur în patul 
pe care se aşezaseră atâtea trupuri - vizionam comedii muzicale 
din anii '50. 

De când mă prostituam, nu mă mai trăgea inima să fac 
dragoste. 


Rugăciuni împlinite 


Peste câteva săptămâni, aveam să împlinesc treizeci şi opt de 
ani. Primăvara a explodat cu o profuziune care ne-a surprins pe 
toţi. Limpezimea aerului, spălat de lunile de ploaie, era atât de 
pură, încât îmi petreceam şedinţele venale cu capul întors spre 
lumină. Terasa pe care creşteau lalele, garoafe, trandafiri mi-o 
transformasem într-o vastă grădină căreia îi călcam orice 
colţişor. Albinele veneau să-mi sugă florile, le potoleam setea cu 
o picătură de apă, eram prinţul unei împărăţii de buzunar unde 
coexistau toate naţiile. Intr-o minunată zi de sfârşit de mai, o 
sâmbătă, pe la ora cinci, a sunat interfonul. Tocmai ieşisem din 
braţele unei mame de familie, grafolog la un tribunal de primă 


instanţă, venită de la Vélizy cu RER-ul“? şi care-mi lăsase pungile 
ei cu cumpărături ca să le recupereze mai târziu. Aşteptam o 
libaneză, o oarecare Myriam, care mă contactase cu o zi înainte 
la recomandarea unei prietene. Vorbea cu un puternic accent, 
rostogolind r-u-rile ca pe nişte pietricele pe limbă. Am văzut 
debarcând la mine o plantă înaltă, căţărată pe nişte tocuri 
imense şi a cărei faţă era ascunsă de o cască de păr negru dat 
cu lac. Purta pe faţă un strat de fard atât de gros, încât am 
bănuit-o că-şi ascunde o erupție de coşuri. Fardul se coagula 
între falcă şi ureche în grămăjoare. M-am dezbrăcat eu primul, 
potrivit ritualului, aşa ca să „arăt marfa”, să-mi „scot chestia”. 
M-a rugat să trag perdelele, avea pudorile ei. A rămas în chiloţi 
şi sutien, acoperindu-şi cu mâinile pieptul şi pântecele, 
neîndrăznind să arunce vreo privire spre sexul meu pe jumătate 
ridicat. În depărtare, se auzea un radio. Am rugat-o să se 
lungească pe pat, dar m-a oprit. 

— Prefer să vorbim mai întâi. 

— Nicio problemă, am tot timpul. 

Am notat că accentul libanez îi devenise într-un minut 
aproape rusesc, dar o rusă parodiată. Mă pregăteam pentru o 
conversaţie  palpitantă despre schimbările climatice sau 
dificultatea de a găsi un taxi la Paris. Am regretat că perdelele 
trase mă împiedicau să admir nuanțele apusului de soare. Drept 
conversaţie, clienta mea s-a chircit în poziţie fetală. Am masat-o 
pe ceafa, pe umeri, i-am încălzit mâinile şi picioarele îngheţate 
suflând peste ele. Nu era prea multă lumină, era mai bine aşa. 
Când s-a destins, mi-am dus, la noroc, un deget sub buricul ei, 
încercând să trezesc câteva senzaţii. Am găsit zona uscată ca 
nişte frunze veştejite după caniculă. 

— Sărutaţi-mă, a spus ea brusc, într-un mod teatral. 

— Îmi pare rău, nu sărut... 

— Vă rog, voi plăti mai mult. 

— Nu, gura nu-mi este... de vânzare. 

Rostind-o, mi-am dat seama de enormitatea frazei. Ea s-a 
repezit la poşetă, a scotocit în ea, a scos două bancnote de o 
sută de euro. 

— La preţul ăsta, săruţi? 


“3 RER (pronunţat eroer), tren din Reţeaua Expres Regională, care leagă, ca 
un metrou, suburbiile de centrul Parisului. 


Dintr-o dată, nu mai avea accent. Ar fi trebuit s-o arunc afară 
pentru a o pedepsi că mă tratează astfel, că, pe deasupra, mă 
mai şi tutuieşte. Dar, dimpotrivă, asta m-a amuzat. Creştea 
licitaţia, începea jocul. 

— Cred că n-aţi înţeles. Nu sărut decât în afara prestaţiei. 

La cuvintele acestea, s-a aruncat asupra buzelor mele şi cu 
limba, a încercat să le desfacă. Spre marea mea surpriză, a fost 
cât pe ce să mă las în voia ei, atât de mult duceam lipsa 
tandreţei pe vremea aceea. Am respins-o. 

— Opriţi-vă, vă rog. 

Se încăpăţâna, nările îi fremătau, totul devenea penibil. Cu 
limba tot scoasă îmi lingea vârful nasului. Răsuflarea îi era 
plăcută. l-am îndepărtat bărbia. Aveam să-i dau banii înapoi şi 
să o azvâri afară. Nu-mi plăceau fetele care fac mofturi. Pe 
nesimţite, ajunseserăm la o adevărată luptă: cu mâinile îi 
strângeam tâmplele, braţele îmi tremurau din cauza efortului, în 
vreme ce întregul ei corp încordat bascula spre mine. Pe când 
mă gândeam deja să-i accept banii ca preţ al complezenţei 
mele, ceva mi-a cedat sub mâna stângă la înălţimea pomeţilor, 
ca un văl care se sfâşie. O parte din obrazul femeii mi-a rămas 
în mână sub forma unei măşti, a unui compus de sinteză. Ea a 
scos un țipăt, şi-a ascuns capul în perne. M-am sculat, mi-am 
pus chiloţii galbeni cu albine, cei pe care-i port în zilele cu 
vreme frumoasă, şi am tras perdelele. Un val de lumină a şters 
scena aceea grotescă. 

— Prefer să ne oprim aici. Luaţi-vă banii înapoi. 

Ea plângea ca un copil copleşit de necaz. 

— De acord, dar vă rog să vă întoarceţi cu spatele. 

Câte mofturi! Mi-am închipuit că are de ascuns vreo boală 
ruşinoasă, un lupus, de exemplu, o acnee recidivantă sau o 
groaznică deformaţie. Grăbit s-o văd uşchindu-se, m-am aşezat 
în faţa unei litografii de Titus-Carmel“ salvată de la divorţ. 
Reprezenta un paralelipiped alterat pe una dintre muchii care se 
şifona asemenea unei hârtii. Piatra făcea cute ca o coală sau ca 
o stofă, contaminarea unei materii de către o alta, ideea aceasta 


4 Gerard Titus-Carmel (n. 1942), artist francez, foarte bine cotat, care şi-a 
aplicat talentul de desenator şi pictor la realizarea unor lungi serii de opere 
(Alterările unei sfere, 1971; Trei concepte de solide deteriorate, 1971; The 
Pocket Size Tlingit Coffin, 1975-1976) în care oboseala, hărţuirea artistului, 
crearea unei impresii mintale accentuează epuizarea obiectului scos din real. 


mă sedusese mereu. Sticla sub care era înrămată litografia 
reflecta restul camerei ca o oglindă şi, fără să vreau, am 
observat ce se întâmplă. Necunoscuta se îmbrăcase şi acum 
încerca să smulgă restul măştii care era încă lipită de celălalt 
obraz şi atârna ca o bucată de zid desprinsă de pe o faţadă: a 
dezlipit plasturele cu un zgomot şuierător, scoţându-şi şi părul 
care s-a dovedit a fi o perucă. Eram intrigat: gestul se situa între 
acela al unui actor care se demachiază şi al unui operat căruia 
chirurgul îi dezvăluie noul lui chip. A aruncat peruca şi faciesul 
artificial într-o geantă, a răsucit clanţa uşii. Dar înainte de-a 
trece pragul, a avut o ezitare fatală, s-a mai întors o dată. Și 
acolo, în reflexia imperfectă a sticlei tabloului, amestecat cu 
liniile desenului, cu perfecțiunea geometrică a solidului, mi-a 
apărut o persoană pe care am recunoscut-o pe loc. 

În loc să fiu flatat, m-am strâmbat de durere. O, sclipirea din 
acea privire, ar fi trebuit s-o identific imediat! 

— De ce te-ai întors, ce faci aici? 

Dora se uita ţintă la mine cu îndrăzneală, roşie la faţă de 
ruşine. Slăbise, ochii îi exprimau tristeţea, neliniştea. De-ndată, 
aripa neagră a trădării a venit să se interpună între noi. 

Mişcat, i-am scuipat: 

— De ce deghizarea asta ridicolă? 

— Mi-era atât de frică să nu mă alungi. 

Surpriza se lupta în mine cu ranchiuna. Rănile vindecate de 
timp s-au redeschis dintr-o dată. Nu este adevărat că 
rugăciunile nu ne sunt niciodată împlinite. Sunt împlinite, dar 
prea târziu, în momentul în care evenimentul aşteptat nu mai 
are nicio importanţă. Aşteptasem atât de mult un semn de la 
Dora, încât reîntoarcerea ei inopinată mă lăsa rece. 

— Ce vrei? 

— Pe tine pur şi simplu. 

— Nu-ţi lipseşte umorul. 

— De ce? 

— Ai ieşit din viaţa mea. 

— Minti. 

— lubesc pe altcineva. 

— Nu te cred. 

Dintr-o dată, am înghețat. N-ar fi trebuit să se arate atât de 
sigură pe ea. S-a aşezat pe pat. Şi lumina care cădea oblic a 
iluminat-o, i-a întinerit fața comprimată de mască. Un chip este 


o fiinţă vie, cunoaşte tot atâtea variaţii ca spectrul culorilor, se 
prăbuşeşte şi renaşte în câteva minute. Epiderma întunecată îi 
era pusă în valoare de părul decolorat de soare care cădea în 
cascadă. Avea aerul unei fetiţe radioase cerându-mi clemenţă. A 
avut o privire dezarmantă, plină de certitudinea de a fi din nou 
binevenită. Ne emoţionează la un om nu ceea ce a conceput el 
pentru a ne seduce, ci ceea ce mărturiseşte el despre sine, fără 
să vrea, când proiectează lumina peste nişte abisuri 
încântătoare. Imediat, am ştiut că nu voi avea puterea să o 
alung pe Dora şi încă şi mai puţin să o pedepsesc, că va face din 
mine ce va vrea. Când a început să vorbească, mi s-a pus un 
nod în gât, mi s-a făcut pielea de găină. Faptul că refuzasem 
adineaori să o sărut pe gură o emoţionase până la lacrimi, mi-a 
mărturisit ea. Prin urmare, nu eram în întregime corupt. Eram 
împărţit între dorinţa de a o arunca afară şi de a mă arunca la 
picioarele ei. Simţeam dubla nevoie de-a o primi şi de-a o 
pedepsi. 


Bumerang 


Speram o rugăminte de iertare spectaculoasă, râuri de lacrimi 
care să-mi justifice capitularea. O visam ca pe o flagelantă, 
copleşită de fărădelegile ei, implorându-mi clemenţa. N-a fost 
deloc aşa. 

— E adevărat, te-am denunţat la nevastă-ta, e-un lucru 
dezgustător. Dar pe vremea aia, în loc să-mi întinzi o mână, tu 
mă băgai la fund. Te-ai purtat ca un ticălos: nu erai amantul 
meu, erai duşmanul meu. lar minciunile tale m-au terminat. Poţi 
să înţelegi aşa ceva? _ 

Nu i-am răspuns nimic. li ghiceam sub bluză sânii cu reţeaua 
lor de vinişoare mov, carnea rotundă, plină, pe care o ţinusem în 
braţe adineauri fără să o recunosc. Lucrul acesta mi-a făcut un 
gol în stomac şi mi-a dat furnicături în pântece. Îmi imaginam 
pielea ei ca pe o mare întindere arămie pe care nişte pete din 
naştere presărau petale lăptoase. O doream ca în prima zi, dar 
dorinţa îmi era măcinată de resentiment. Aş fi vrut s-o posed 
lovind-o, pălmuind-o, izbind-o cu capul de pereţi. 

— Te-am iubit mereu, Sebastien, dar mi-au trebuit doi ani ca 
să-mi potolesc mânia. 


În momentul acela, mi-a încolţit în minte o idee funestă, unul 
dintre acele impulsuri urzite de creier când vrea să satisfacă şi 
spiritul de răzbunare, şi voinţa de împăcare. 

— Cum îndrăzneşti să mi te-arăţi după ce mi-ai făcut? Nu te-ai 
gândit deloc că pedeapsa era disproporţionată faţă de greşeală, 
dacă a existat vreo greşeală, şi că aveai să-mi provoci un rău 
imens? Ştii tu ce-am îndurat din cauza scrisorii tale? 

Şi atunci, mi-a revenit totul în minte, ca un bufeu de fiere, 
angrenajul fatal declanşat de ea, prietenii pierduţi, reputaţia 
distrusă. Ştiind că ar putea face din mine ce vrea, m-am hotărât 
să o îngrozesc, să recurg la extreme. 

— Ascultă, Dora, nu sunt sigur că te mai vreau. 

S-a bosumflat, şi-a aplecat capul într-o parte ca şi când 
aştepta sfârşitul predicii. Această falsă smerenie m-a exasperat 
şi mai mult. Furia mi-a crescut, aveam s-o acopăr cu tone de 
dejecţii, să pun ştacheta atât de sus, încât n-o să aibă altceva 
de făcut decât să se care. Am tras aer în piept, uluit de ce 
aveam să-i spun, şi, fără să mă opresc, i-am trântit următoarea 
frază: 

— Sunt o curvă, Dora, şi doar cu o altă curvă pot trăi. 

A lăsat să treacă câteva clipe, şi-a îndreptat capul, a scos un 
țipăt de animal rănit. 

— Ticălosule! Nu-mi poţi cere una ca asta. E tot o glumă de-a 
ta? 

— Sunt foarte serios. Dacă vrei să te-ntorci, trebuie să faci 
aceeaşi meserie ca mine. 

Îi dispăruse toată siguranţa de sine. Părea groggy, de parcă îi 
dădusem un pumn zdravăn în plină figură. Eu jubilam. Am 
căutat cuvinte şi mai tăioase, pumnale şi mai ascuţite ca s-o 
străpung. Dar nu mi-a ieşit pe gură decât un jalnic: 

— Ori accepţi, ori nu. 

Spatele i s-a gârbovit, bărbia a început să-i tremure. 

— Strici tot, mă bucuram atât de mult că... 

— Nu mai e nimic de stricat. 

Şi, însoţind vorbele cu fapta, am rugat-o să plece, am deschis 
uşa şi am trântit-o cu violenţă în urma ei. 

Îmi luasem un risc: să nu se mai întoarcă. Totuşi, mi-a 
telefonat, m-a implorat să o văd, măcar o dată, la un pahar. 
Mărinimos, am acceptat. Intram cu delicii în pielea personajului 
intransigent; aceasta era răzbunarea mea meschină pentru doi 


ani de suferinţă. A plâns, mi-a cerut în numele lui Dumnezeu să 
renunţ la şantaj. Nu cedam. Îmi era atât de plăcut s-o rănesc şi 
eu, s-o fac să plătească pentru felonia ei, încât nu mă gândeam 
la eventualele contralovituri. Mi-a povestit lunile petrecute 
departe de Paris: câteva săptămâni cu sora ei la evreii habotnici 
din lerusalim, a căror rigiditate doctrinară o îngrozise, o 
călătorie la maica Tereza, la Calcutta, unde se angajase ca 
voluntară pe lângă copiii străzii, un alt an în Israel într-o şcoală 
talmudică liberală unde-şi aprofundase cunoştinţele despre 
iudaism. Şi, în fiecare zi, certitudinea că, în ciuda defectelor 
mele, eram singurul bărbat al vieţii ei, că-i fusesem trimis de 
Dumnezeu. Vorbele acestea cădeau asupra mea ca nişte 
picături de nectar. În forul meu interior, îi dădusem deja 
dezlegarea. Tunam şi fulgeram în continuare, dar numai de 
formă, aveam o nevoie nebună de ea: va fi colacul meu de 
salvare, mă va smulge din mlaştina în care putrezeam. 
Reechilibram vina unuia şi-a altuia, mă acuzam că o iubisem 
rău, iar actul abominabil comis împotriva mea se atenua, de 
venea o simplă plată a unei poliţe. Totuşi, drăcoaica mi-a jucat o 
festă de-ale ei şi, ca prima oară, pedeapsa pe care am vrut să i- 
o dau s-a întors împotriva mea. După întrevederea noastră, nu 
mi-a mai telefonat timp de o lună, sub pretextul că trebuie să 
plece în sud, la părinţii ei. Deja mă nelinişteam, crezând că am 
fost prea neînduplecat. Şi totuşi, într-o zi, mi-a dat întâlnire la 
cină. Ne aşezasem la o masă într-un restaurant, ospătându-ne 
cu o pulpă de berbec, când, pe neaşteptate, a dat drumul unui: 

— Sunt de-acord. 

— Cu ce? 

— Cu ce mi-ai cerut tu. 

Nu eram sigur că înţeleg bine. 

— Şi ce ţi-am cerut eu? 

— Să exercităm aceeaşi profesie. 

Am rămas cu gura căscată. Îmi închipuisem orice, dar nu ca 
ea să accepte. 

A tăcut, uitându-se fix la un punct în depărtare cu o gravitate 
stranie. Eram atât de sigur de refuzul ei, încât n-am ştiut cum să 
reacţionez la aprobare. Ce a urmat a fost şi mai rău. A băut un 
pahar mare de vin şi, trosnindu-şi unul câte unul degetele ca pe 
o plesnitoare, a adăugat: 

— De altfel, am început deja... 


— ...O ştii pe prietena la care stau în arondismentul XVI? Îmi 
împrumută apartamentul şi în cursul zilei. Şi ea a practicat 
treaba asta câtva timp ca să-şi rotunjească veniturile. M-a pus în 
contact cu nişte oameni, o agenţie foarte discretă. 

Rânjeam prosteşte. 

— Nu te cred, îmi tragi o cacialma. 

— Vino şi convinge-te. Primesc mâine la două şi jumătate. O 
să te ascunzi în bucătărie. 

Mi-am pierdut cumpătul. De data acesta bumerangul mă 
izbea chiar în cap. Răsturnase situaţia de acum doi ani, eram 
prins în propria-mi capcană. 

— Voiam să-ţi fac o surpriză. Am început acum cincisprezece 
zile: e groaznic, dar mă ţin bine. Pentru tine, sunt gata de orice. 

O cunoşteam prea bine ca să ştiu că nu glumea. Trebuie că 
eram livid, fiindcă mi-a spus: 

— Ce ai? Nu asta voiai? O dovadă de iubire irefutabilă? 

Am reuşit să şoptesc un ipocrit „Să fie într-un ceas bun!”, 
gândindu-mă că de data aceasta eram pierduţi, şi eu, şi ea. A 
venit să mi se aşeze pe genunchi. 

— Şi acum, mă pot întoarce la tine? 

A arătat cu degetul, la picioarele ei, o geantă de călătorie 
plină. 


În tandem 


Şi atunci, între noi s-a instaurat un climat mistico-crapulos. 
Din întâmplare, era de închiriat o garsonieră la etajul patru din 
imobilul meu, deci nu departe de mine. Dora a luat-o cu 
promisiunea de-a nu o folosi niciodată pentru altceva decât 
pentru locuit. Cu energia ei, a chemat o echipă de lucrători care 
ne-au renovat locuinţele, mai ales apartamentul meu devastat 
de neglijenţă. Am recreat un decor de boemă moderată pe care 
nimic nu-l deosebea de altele: interior cuminte cu mici 
îndrăzneli. Pentru prima oară, am trăit ca un cuplu: ne făceam 
cumpărăturile împreună, porneam în expediţie prin marile 
magazine, ne pregăteam mesele în comun. Duminica, ne 
duceam să mâncăm fa/lafel pe strada Les Rosiers. Păream doi 
logodnici care-şi aranjează gospodăria înainte de nuntă. Doar că 
nunta va fi cu multă lume, iar căsătoria colectivă. Am cunoscut 


astfel câteva luni de amnistie, o nouă vreme de har şi fericire, 
aproape la fel de intensă ca înainte. Seara, pe terasă, strigam: 
Ura! Miss Caramel şi sânii săi formidabili au revenit în oraş! Au 
reînceput marile spasme, cânturile nebune de dragoste, 
extazele în serie. Dora îmi scuipa în urechi cuvinte oribile, apoi 
îmi adormea în braţe după lungi mângâieri. Mereu acelaşi 
amestec de orgie şi dulcegărie. Venea acasă în fiecare seară ca 
şi cum nu se întâmplase nimic. Placiditatea ei mă uimea. O 
întrebam despre munca ei: se descurca sau nu? 

— Uite ce e, Sebastien, cunoşti placa, e inutil să mai spun 
ceva-n plus. 

Mă răsfăţa, mă alinta, sultană slujindu-şi paşa. De cum 
apărea, aţintindu-mă cu ochii ei mari, verzi, mi se trezea focul 
din rărunchi. Micul ei pântece rotund avea moliciunea unei 
perne cu puf. Noaptea, dormeam unul în spatele celuilalt, strâns 
îmbrăţişaţi, fără să ne mişcăm până ce ne deşteptam dimineaţa, 
voind parcă să-i ştergem pe cei care se interpuneau între noi. 

In fiecare dimineaţă, o imploram pe Dora să revină asupra 
deciziei sale, îi arătam capcanele prostituţiei. Nu-i puteam 
înţelege incredibilul reviriment şi încă şi mai puţin să admit că 
acesta se datora doar ultimatului meu. Mi se părea neverosimil 
că acţionase din afecţiune, chiar dacă aveam la îndemână 
exemplul multor fete care se vindeau pentru ochii frumoşi ai 
unui tip. li povesteam cu de-amănuntul deziluziile mele, 
oboseala mea pentru acest comerţ fizic. Mă punea la punct cu 
gentileţe: un pact este un pact. Voisem să împărţim aceeaşi 
soartă, îmi dădea ascultare. O dezlegam imediat de jurământul 
făcut. Prea târziu, mecanismul era declanşat. Atunci mă 
enervam, puneam mii de întrebări indiscrete despre primii ei 
clienţi, o bănuiam că-i place treaba asta. Şi dacă avea viciul în 
sânge, iar eu nu slujisem decât drept catalizator? Nu, dacă 
voiam să ştiu, găsea treaba asta respingătoare, dar o făcea 
pentru mine. Cum puteam fi atât de inconsecvent, mai întâi o 
sileam, iar acum mă retractam? Supralicitam: 

— Să părăsim Franţa, voi demisiona din funcţia publică. Nimic 
nu mă reţine aici, nu mai am prieteni, nici familie, copiii m-au 
renegat. 

Dulcele laţ al privirii ei mă supunea. 

— M-am întors ca să-ţi vin în ajutor, Sebastien, să-ţi redau 
încrederea în tine. 


Frazele acestea mă înspăimântau prin ceea ce implicau ele. Şi 
ca să pună capac la toate, a apucat-o iar religia chiar din clipa în 
care şi-a vândut trupul, la un nivel nemaiatins înainte. Nici nu 
trecuse bine o lună, că şi intra într-o fază de entuziasm 
incontrolabil. În conversaţia ei revenea în mod regulat un 
cuvânt: iubire. Şederea la maica Tereza o întorsese pe dos. 
Constatase acolo un devotament, o abnegaţie fără egal. Din 
nou, nu mai reuşea să aleagă între creştinism şi iudaism pe care 
le găsea la fel de admirabile. De data asta n-am mai luptat, dar 
toată poliloghia asta clericală mă preocupa. Îmi era frică, 
frumoasa mea metresă îmi aluneca din mâini, cădea într-un hău 
unde avea să mă târască şi pe mine dacă n-o opream. 

Toate până-n ziua în care Dora a lăsat deoparte orice reţinere 
şi a devenit o militantă a sacrificiului carnal. Pentru ea, succesul 
comercial a fost imediat, n-a trebuit să frece morcovul, 
pretendenţii dădeau năvală. Primea însinguraţi, bărbaţi însuraţi 
puşi pe petrecere, celibatari rânceziţi în onanism, iar această 
activitate, cum aveam să înţeleg în curând, era departe de ao 
scârbi. Seara, îmi aducea salariul, teancuri groase de euro, cu 
un zâmbet de încântare. Cum spunea ea, „ne împărţeam 
plăcinta”. Ea ţinea socotelile, îşi exercita regența asupra casei. 
O bănuiam că simte plăcere cu clienţii ei. Nu mai nega: 

— Dacă tot e să faci meseria asta, de ce să excluzi plăcerea? 
Ce dau şi primesc. Puțin îmi pasă de la cine. 

Protestam, mă apuca o furie rece. Ea dădea din umeri, îi 
părea rău pentru spiritul meu îngust. 

— Eşti prost plasat ca să faci morală... Te rog, nu mă confisca 
în mod egoist. N-avem dreptul să ne păstrăm atâta timp cât va 
rămâne un singur bărbat sau o singură femeie abandonată. 

Pleca la treabă, serioasă ca o şcolăriţă, micuța mea metisă, 
iar lucrul acesta mă revolta până în străfunduri. Deveneam 
groaznic de gelos! | se întâmpla să o şteargă de-acasă în plină 
noapte, după ce primise un telefon, şi să se întoarcă în zori, 
epuizată, cherchelită, cu cornuri calde şi răsuflarea alcoolizată în 
chip de consolare. Îmi pierdeam somnul, nu-mi puteam stăpâni 
supărarea. In mintea mea, excitată de trecutul de gigolo, se 
desfăşurau scene oribile în care Dora se desfăta fără ştirea mea, 
îi lăsa pe nişte necunoscuţi să-i mănânce pântecele, îmi 
imaginam tot felul de grozăvenii, îmi ardea capul din cauza lor. 
Eram ca hoţii deveniți proprietari şi care sunt indignaţi că li se 


fură bunurile. Aş fi preferat să nu se fi întors niciodată. Îmi 
spuneam, chinuit până în rărunchi, că temperamentul ei sălbatic 
găsise un cadru pe măsură şi că, în culmea extazului, pentru ea 
nu mai existau indivizi precişi, ci numai nişte atomi în 
combustie. În momentul în care eu mă apropiam de iubirea 
sentimentală, ea se cufunda în cel mai neînfrânat libertinaj, ca 
mine acum patru ani. Mă gândeam la toate intimităţile cu care 
mă răsplătise şi de care acum beneficiau alţii. lzbucneam în 
scene teribile, ea începea să plângă, mă acuza că sunt nedemn 
de ambițiile mele. 

— Să ştii că în doi ani m-am schimbat. Multă vreme ţi-am tot 
analizat argumentele, mă îngroziseră atunci, le formulai 
prosteşte, provocator, dar asupra unui punct aveai dreptate: 
prostituţia nu este o meserie ca celelalte. Este o vocaţie, cea 
mai înaltă şi cea mai abjectă în acelaşi timp. 

Remarcile acestea nu mă consolau deloc. Mă rodea ciuda. O 
urmăream pe stradă ca să ştiu dacă nu se întâlnea cu vreun 
galant cunoscut. Imi amintesc cu tristeţe de ziua în care, intrând 
în imobilul în care oficia ea, pe strada Albert-de-Mun, din 
arondismentul XVI, şi lipindu-mi urechea de uşă, am auzit nişte 
accente animalice care m-au tulburat profund. Mi se umeziseră 
mâinile. M-am ascuns în fundul culoarului ca să-l pândesc pe 
acela ce-i smulsese asemenea suspine. Am văzut ieşind un tip 
scund, oarecare, în costum, cu umbrelă şi ochelari mari. Dacă 
juisează cu un oarecare, mi-am spus eu, atunci ce-o să fie cu un 
bărbat frumos, înalt şi voinic? 

Sătulă de văicărelile mele, Dora s-a hotărât să recurgă la 
procedee radicale. Mi-a propus să instalăm în apartamentele 
noastre un circuit video, un mic ochi spion care ne va înregistra 
zbânţuielile. In fiecare seară, vom viziona filmele, voi şti şi voi 
vedea totul despre felul ei de a se comporta, asta mi-ar 
dezamorsa posesivitatea. Am refuzat pe loc, nu ţineam câtuşi de 
puţin să ştiu ce mişcula cu ceilalţi. Dar ea, cel puţin, putea veni 
să mă filmeze, ascunsă într-un dulap? Am acceptat fără tragere 
de inimă. S-a instalat în spatele unei perdele opace, câteva ore 
pe zi, fără să scoată un sunet. Prezenţa sa mă reconforta, mă 
împingea uneori să mai pun de la mine în demonstraţie ca s-o 
fac să-i fie ciudă. Dar, după toate aparențele, n-o impresiona 
nimic, căci această înscenare avea doar un scop pedagogic. 
După cină, ca nişte cadre făcând bilanţul, mă obliga să vizionez 


acele şedinţe, îmi adresa „critici constructive”. Pe un ton 
profesoral, îmi comenta prestațiile, îmi sublinia neglijenţele, îmi 
reproşa, de pildă, că la cutare clientă dădusem rasol, că pe alta 
o ultragiasem... 

— Consideră, îmi spunea ea, că te-ai călugărit. Trebuie să 
sustragi relaţiile amoroase chinurilor mitocăniei. Cere-le iertare 
acelora pe care le-ai respins, disprețuit din cauza aspectului lor. 
Nu mai folosi cuvinte jignitoare precum vacă, pocitanie, beşniţă. 
Fă-ţi un punct de onoare din a le servi pe cele diforme, 
respingătoare. Urâţenia este în ochii tăi, nu pe ele. Şi, mai ales, 
învaţă-te din nou să le săruţi pe gură: s-o lipseşti pe o fiinţă în 
stare de emoție fizică de un sărut pe buze înseamnă s-o 
torturezi. 

Studentul Sebastien trebuia să promită că data viitoare o să 
facă mai bine. Mă ciupeam ca să pot crede că totul se-ntâmpla 
aievea. 


A sluji, a îmbrățişa, a studia 


O mică întâmplare avea să accelereze excesele lui Dora şi 
toată acea perioadă n-a fost decât o serie de transgresiuni care 
ne-au dus de-a dreptul în prăpastie. Intr-o seară, pe când 
treceam pe strada Le-Grenier-sur-l'Eau, la jumătatea drumului 
dintre Le Marais şi insula Saint-Louis, o ulicioară în pantă cu 
faţade medievale, am zărit porţile deschise ale unei biserici. 
Vreo zece cloşarzi dormeau pe jos, chirciţi într-o masă de 
zdrenţe din care ieşea o duhoare groaznică. Se aciuaseră acolo 
pe timpul nopţii, fugind de mizerie şi frig, profitând de 
bunătatea preotului. Atmosfera de reculegere, mirosul 
îndepărtat de tămâie, mulţimea primitoare a statuilor ne-au 
împins repede unul în braţele celuilalt. Am început să facem 
dragoste într-una din stranele din absidă, Dora călare pe mine, 
gâfâielile noastre fiind ritmate de sforăiturile celor fără adăpost, 
ca două instrumente care execută în paralel partituri diferite. 
Cum o călugăriţă trecea nu departe, cu gluga trasă până la ochi, 
fantomă printre alte fantome, prietena mea a strigat-o fără 
echivoc, a poftit-o să ni se alăture. 

— Vino cu noi, maică, vino să ne unim întru Domnul. 

Muream de ruşine. Călugăriţa a fugit, îngrozită, într-un foşnet 
pudibond. Încinsă, brusc, Dora s-a îndreptat spre grupul celor 


care dormeau, l-a trezit pe unul dintre ei şi i-a făcut în şoaptă 
câteva propuneri, cu fusta suflecată pe pulpele dezgolite. Un 
cap ciufulit s-a ridicat, a tras câteva înjurături, mi-a apucat 
amanta de braţ cu violenţă. Noi gisanţi au ieşit din coma lor 
etilică şi, excitaţi de viziunea acelei creaturi, s-au aruncat peste 
ea, scoțând nişte oribile eructaţii. N-am avut vreme decât s-o 
smulg din braţele lor. Nu încape îndoială că ar fi bătut-o şi 
violat-o dacă n-aş fi intervenit la timp. Dora, cuprinsă cu totul de 
paroxismul acelor clipe, n-a fost nicidecum traumatizată. 
Dimpotrivă. 

— E vina mea, i-am trezit din somn, s-au speriat. Să ştii, 
Sebastien, că la început vom cădea pradă sarcasmelor, 
batjocoririlor. 

— La ce început? 

— Ştii tu. 

Toată noaptea, cu calm şi cumpătare, mi-a expus ideea 
măreaţă care încolţise şi se împlinise în ea. Aveam o misiune pe 
pământ: să-i unim pe oamenii despărțiți unii de alţii prin 
legăturile unei căsătorii mistice. Eram ca un Tată şi o Mamă 
meniţi să creeze o nouă familie întemeiată pe iubire şi 
compasiune. 

— Şi, concret, ce-nseamnă asta, am întrebat eu uşor zăpăcit. 

Mulatra mea studioasă şi-a netezit părul cu mâna, semn de 
mare concentrare, şi, ca să se destindă, şi-a trosnit arătătorul şi 
degetul mijlociu. 

— Asta-nseamnă, Seb, să ne oferim fără grija reciprocităţii, să 
dezvoltăm o evanghelie a iubirii integrale. 

— Dar nu asta şi facem? 

— Da, dar pentru bani şi în mod artizanal. Trebuie procedat la 
o scară mai largă, să-i mângâiem pe cei întristaţi, pe cei 
părăsiţi. 

Mi-a citat cazul femeilor scandinave care se duc să-i ajute pe 
handicapaţi şi le slujesc drept asistente tehnice în înlănţuirea 
amoroasă. 

— Dumnezeu este iubire, Sebastien. Dar lisus s-a înşelat: în 
loc să urce pe cruce, însângerat, ar fi trebuit să se întindă pe un 
pat şi să devină fată publică, să-şi împartă tuturor iubirea fără 
de margini cu mâinile, cu pielea, cu gura lui. 

Ce-i puteam eu obiecta? De multă vreme nu mai aveam 
stăpânire pe nimic. Mă domina şi pe plan intelectual, şi pe plan 


emoţional. Nu tâmpeniile învăţate la Şcoala Normală Superioară 
sau la ENA mă puteau ajuta. 

— Ai fost precursorul meu în acest domeniu, a continuat Dora, 
dar n-ai mers până la capătul intuiţiei tale. Lasă-mă să te 
călăuzesc, fii lângă mine ca un orb lângă un văzător. Îţi voi reda 
vederea. 

Nu eram sigur că înţeleg bine, mă lăsam pe seama ei. De 
îndată ce aveam un moment liber, îmi citea poeme de 
Senghor“, de Câsaire“, diserta despre organele genitale ca 
dovezi ale existenţei lui Dumnezeu, părţi nemuritoare ale unui 
trup hărăzit dispariţiei. Deschidea, de asemenea, cărţi groase, 
comenta, înghiţeam tot, libidoul ei sentenţios mă îmbăta şi mă 
fermeca. Seara, pe masa noastră, Sfintele Scripturi se învecinau 
cu tuburi de vaselină şi prezervative. Mai mult ca niciodată, 
metresa mea pendula între Sinagogă şi Bordel, reducea religia 
la o criză de epilepsie erotică. Era la ea un haos al spiritului şi al 
simţurilor, un vârtej nedesluşit de trivialitate şi elevaţie, de 
teologie şi pornografie. Mai des ca înainte totuşi, se împotmolea 
în exegeza unui paragraf, era lipsită de cultură filosofică pentru 
a înţelege cutare sau cutare pasaj. Profitam de lucrul acesta ca 
să obiectez: 

— Crezi că Maimonide“, Avicena“, sfântul Toma d'Aquino”* 
recomandau luxura colectivă, capra sau sodomia? 


5 Leopold Sedar Senghor (1906-2001), om de stat şi poet senegalez a cărui 
operă exprimă dragostea pentru pământul natal şi se ridică uneori până la 
tonul de epopee pentru a celebra „negritudinea” şi speranţa unei reconcilieri 
universale a raselor. 

4 Aimé Césaire (n. 1913), poet francez, originar din Martinica, descendent 
din foştii sclavi africani, a lansat şi cântat conceptul de „negritudine” 
aprofundat de prietenul său Senghor şi a manifestat o aspirație universalistă 
la dreptate şi fericire. 

47 Moise Maimonide (1135-1204), teolog, filosof, medic şi astronom evreu, cel 
mai important gânditor al iudaismului medieval: Comentariu la Mişna, Mişne 
Tora. Lucrarea sa Călăuza rătăciților încearcă să stabilească un acord între 
filosofie şi iudaism. 

48 Abu'Ali ibn'Abd Allah ibn Sină, cunoscut sub numele Avicena (980-1037), 
medic, filosof şi mistic arabo-islamic, de origine iraniană, a operat o fuziune a 
aristotelismului, platonismului şi gândirii islamice în Cartea vindecării. 

9 Sfântul Toma d'Aquino (1228-1274), teolog şi filosof italian, supranumit 
„Doctorul angelic” pentru sfinţenia vieţii sale, autor a două „sume” scrise în 
latină: Summa contra Gentiles şi Summa Theologiae pentru care a fost 
proclamat doctor al Bisericii catolice în 1923. 


Dora avea destul umor ca să izbucnească în râs, mă acoperea 
de sărutări, îşi înmulţea pisicelile, farsele. Ce importanţă aveau, 
de altfel, tratatele, hermeneutica complexă? lubirea salva totul, 
ne alina rănile, ne umplea lacunele. Sub strălucirea ei, vechile 
ceasloave păreau atât de palide! 

La fel de pioasă pe cât de porcoasă, metisa mea dădea 
dovadă de un tupeu halucinant. Innebunita asta după Cabală 
căuta acum garanţia oamenilor lui Dumnezeu, dând târcoale 
prin jurul templelor, moscheilor, catedralelor. La câteva 
săptămâni după episodul nocturn din biserica Saint-Gervais, m-a 
dus cu ea la preotul de la Saint-Antoine de la care obținuse o 
întâlnire, sub pretextul unei căsătorii. Acesta ne-a primit în 
bascheţi, pulover gros şi hanorac; eliminase toate semnele 
funcţiei lui şi putea fi şofer de taxi, tâmplar, zugrav. Rareori un 
om al bisericii desfăşurase atâtea eforturi pentru a semăna cu 
toată lumea, simbol al unui creştinism care se scuză că există. 
Ne-a ascultat cu un aer grav, ne-a expus cu onctuozitate 
măreţia şi povara căsătoriei a cărei finalitate se situează în 
procreaţie şi asistenţa reciprocă pe care şi-o datorează soţii. 
Când Dora i-a explicat marota ei, dăruirea propriului trup ca 
activitate sacră, toată lumea a ridicat din sprâncene, domnul a 
avut un râs nervos. Ea a precizat că se visa ca un Hristos 
femelă, ţintuită pe pat, scormonită, pipăită de nenumăratele 
mâini. Omul Bisericii şi-a dres glasul, era răguşit, s-a ridicat în 
picioare. 

— Copii, cred că e o mică neînțelegere la mijloc. Credeam că 
am întâlnire cu doi logodnici, dar m-am înşelat. Vreau să cred că 
e vorba doar de-o glumă. 

— lertaţi-mă, părinte, că insist, dar noi, Sebastien şi cu mine, 
am vrea să promovăm un fel de comunism voluptuos: toţi 
pentru toate şi invers. 

Preotul a părut stupefiat. 

— Nu sunt sigur că Roma sau prietenii noştri protestanți v-ar 
aproba intenţiile. Nicăieri nu stă scris că viaţa întru Domnul 
porunceşte asemenea... combinaţii. 

— Dar Cântarea Cântărilor, dar Maria Magdalena? 

— Aceasta este cel mult un mit nu un personaj central al 
Evangheliilor. A fost iertată de lisus cel Milostiv şi nu încurajată 
în meseria ei. 

Dora a încercat o ultimă carte. 


— Părinte, gândiţi-vă la toate acele pântece călduţe, orfane 
care aşteaptă să fie atinse... 

l-a apucat mâna ecleziastului şi şi-a pus-o pe sân. Luat prin 
surprindere, mai întâi preotul a lăsat-o. In dimineaţa aceea, 
Dora era strălucitoare, îmbrăcată cu eleganţă şi simplitate. 

— Părinte, să recităm împreună Evangheliile, acest mesaj de 
iubire integrală... 

S-a lăsat o lungă tăcere. Atunci, ea a făcut ceva incredibil: i-a 
suflat peste nas, cu blândeţe, ca unui animal. 

— lubirea, părinte, iubirea nelimitată, fără oprelişti, mai tare 
ca moartea... 

Vorbea cu voce înceată, cu buzele întredeschise, umede. 
Omul s-a clătinat ca un rănit care-o să cadă. Brusc, şi-a retras 
mâna, şi-a şters-o de hanorac de parcă şi-o spurcase, mai 
ofensat ca niciodată. 

— Domnişoară, eu n-am confundat niciodată cateheza cu 
obsesia. În cazul în care nu ştiai acest lucru, îţi pot spune că am 
rostit jurământul de castitate şi nu am de gând să-l încalc cu 
dumneata. În schimb, îţi pot recomanda nişte oameni foarte 
competenţi care să te îngrijească. 

Acest refuz n-a ştirbit cu nimic prozelitismul lui Dora. Cu un 
aplomb siderant, s-a dus fără mine să viziteze doi rabini, unul 
ortodox şi unul liberal, care au poftit-o afară cu fermitate, dar şi 
un călugăr budist dintr-o suburbie din sudul Parisului care a 
izbucnit în râs şi, drept răspuns, i-a oferit un bol de ceai verde. 
Niciun eşec nu o descuraja. 

— Peste tot, casta sacerdotală usucă litera, impune o 
ortodoxie sterilă. Aştia nu sunt gata, noi le-am luat-o prea 
înainte. 


Evangheliile luxurii 


Toate acestea erau lipsite de bun-simţ, dar nu şi de măreție. 
Dora mă ridica mai sus decât orice. Acesta a fost începutul 
naufragiului, dar ce minunat naufragiu! Niciodată n-am admirat- 
o atâta ca în perioada aceea când trăia ca o mistică, ca o punte 
între tradiţie şi inovaţie. Pe de o parte, o vedeam aplecată peste 
literele pătrate ale Torei, luptându-se cu nişte texte absconse, 
umilă verigă a unei tradiţii imemoriale; pe de alta, activistă 
libidinală, dedată exceselor veneriene, având grijă să le dea 


tuturor acces la banchetul trupurilor. Sexul nu înseamnă nimic 
dacă nu este trăit în exces; şi nu faci dragoste dacă nu faci prea 
multă dragoste. Era obsedată de o istorie pe care o citise la 
lerusalim în biblioteca unei biserici armeneşti: Evangelicum 
Maleficum, tradusă din latină în engleză şi scris în 1590 de un 
cleric francez, un anume Jehan de Borgne. Acest opuscul relata 
istoria unui ordin monastic, Companionii lui Cristos cel Negru, 
instalat în regiunea Dauphine, la mijlocul secolului al XVI-lea. În 
vreme ce schisma Reformei ameninţa şi ereticii din cantonul 
elveţian Vaud ocupau deja văile alpine înalte, un bărbat din 
mica nobilime provensală, originar din Lourmarin, Gaspard de 
Perrine, abate de La Grave, un sat de munte situat la poalele 
masivului La Meige, pretindea că primise vizita unui serafim 
cuirasat cu chip dublu, diabolic într-o parte, angelic în cealaltă 
parte. De la acesta concepuse el doctrina infernului ce dă 
socoteală. Considerând că Dumnezeu, demiurg incompetent, 
nu-şi terminase lucrarea, Gaspard de Perrine apăra o concepţie 
cantitativă a răului, reziduu limitat al creaţiei pe care-l poţi face 
să dispară prin răbdare şi tenacitate. Era de-ajuns să înfăptuieşti 
un anumit număr de omoruri, furturi, violuri care erau scăzute 
din Ignominia Globală. Păcatul slujea astfel binelui, greşeala 
lucra pentru mântuire. Luminat de această revelaţie, Gaspard 
de Perrine, adept al predicării itinerante, a coborât în văi şi a 
început să propovăduiască. Cuvântul lui de ordine, contrar 
catehismului oficial, era limpede: a minţi, a jefui, a ucide, a viola 
este îndatorirea oricărui creştin autentic. Chiar el, înarmat cu un 
pumnal şi o sabie, a pus în aplicare acest nou Decalog şi s-a 
întovărăşit cu unii tâlhari locali, prea bucuroşi să-l vadă pe un 
om al Bisericii acoperindu-le fărădelegile, pe deasupra şi într-o 
latină aproximativă. Trecerea lui prin sate şi cătune semăna 
groaza: oricine nu i se alătura era omorât, în numele lui Cristos 
cel întunecat, femeile erau siluite, copiii ciopârţiţi sau răpiți, 
preoţii arşi de vii, bunurile confiscate. Totul devenea permis de 
vreme ce Satana nu exista, iar păcatul era doar o rămăşiţă: un 
uriaş abac cosmic defalca crimele deja comise de crimele 
viitoare, scurtând intervalul ce desparte omenirea de mântuire. 
Agenţi ai Paradisului, hoţul, ucigaşul, sodomitul rămâneau, orice 
ar fi făcut, nevinovaţi. O lungă perioadă de haos trebuia să 
preceadă întoarcerea lui Mesia, venirea Parusiei aşa cum este 
scris în Apocalipsa după sfântul loan. Au fost jefuite capele şi 


sanctuare, rupte cărţi sfinte, celebrate mese negre cu copulaţii 
pe altar şi ucideri de prunci în bisericile recucerite. Gaspard de 
Perrine şi trupa lui au fost excomunicați de Roma, hăituiţi de 
soldaţii regelui în masivul Les Ecrins. Denunţat de un cărbunar, 
supus la tortură, sfârtecat în piaţa publică din Grenoble, el a fost 
după aceea ars pe rug împreună cu companionii săi, cenuşa i-a 
fost dată la porci care, la rândul lor, au fost arşi, iar propria lor 
cenuşă aruncată într-o groapă căreia i s-a dat foc. Biserica a 
denunţat influenţa ocultă a evreilor şi a ordonat omorârea drept 
pildă a câtorva rabini, vrăjitoare şi alchimişti. 

Întotdeauna m-am întrebat ce anume o seducea pe Dora în 
această nebunie milenaristă: demenţa proiectului propriu-zis 
sau sfârşitul tragic al autorului său, vinovat că a vrut să 
convertească imundiţia în frumuseţe. Şi ea voia să atingă 
puritatea prin desfrâu şi să scoată din întunecimea pulsiunilor 
un izvor de lumină. Se botezase logodnica lui Hristos, iar 
pântecele şi-l numea casa Bunului Dumnezeu. Credea sincer că 
în momentul culminant al voluptăţii dobândea o putere de 
clarviziune asemănătoare cu viziunile profeților, că numai 
juisarea era fuziune cu Prea Înaltul. 

— In ebraică, sfântă şi curvă sunt practic acelaşi cuvânt: 
cadoş şi cadeş. Vin dintr-o rădăcină identică ce înseamnă 
separare. Sfântul şi curva se separă de comunitatea oamenilor 
ca să-i mântuiască, fiecare în felul său. 

Lingvistica îi venea în ajutor, ne obliga să fim serviabili şi cu 
atât mai rău dacă iubirea semăna cu desfrânarea. Fără s-o pot 
opri, Dora se lansase într-un eroism al copulaţiei. Amândoi 
deveneam misionari pe pământ păgân. Ea era cea care practica 
acum iubirea faţă de aproapele, fără limite. Altădată, îmi 
obiectase, că iubind totul, pierzi gustul de a iubi bine. Acum îmi 
spunea: nevrând să iubeşti totul, nu iubeşti nimic. Îmi redase 
gustul pentru plăcere: sexul meu, mic dragon dansator, îşi ridica 
iarăşi capul la cea mai mică solicitare şi-mi onora cu ardoare 
îngerii  robuşti sau  costelivi. Până şi gloabele bătrâne 
recondiţionate mă exaltau. Îmi pusesem gelozia între paranteze, 
fiind sigur că, la final, rămâneam preferatul lui Dora, că le 
aparţineam tuturor fără să încetez de a fi împreună cu ea. 
Alcătuiam, ea şi cu mine, unul şi acelaşi trup androgin, eram 
cele două buze ale aceleiaşi guri şi tot ce-l încânta pe unul, îl 
delecta pe celălalt. Lucram în tandem: o chemam ca să le 


termine pe „unele zâne” care apreciau femeile, iar eu o asistam 
pe lângă „logodnicii” săi pe care anatomia masculină nu-i 
descuraja deloc. Unele cupluri ne invitau la seri intime, mici 
supeuri, partide în patru unde ne pomeneam că suntem zece 
sau cincisprezece. In clasa mijlocie franceză era la modă 
eşanjismul5, ridicat la rangul de terapie conjugală şi în care 
găsea un derivativ la plictisul ei. Un fel de snobism obliga pe 
toată lumea să treacă, ca printr-un stagiu, prin aceste reuniuni 
în care se schimba mai ales frustrare pe mişcare, solitudine pe 
zgomot. In această harababură genitală, Dora, cu un coc înfipt 
ca o banderilla pe ceafă, îmi evoca divinităţile hinduse 
înzestrate cu mai multe braţe şi mai multe picioare. Se lăsa 
abordată, crucificată de cei care o voiau cu o abnegaţie 
apropiată de detaşare. In indecenţă degaja o anumită 
maiestate, plutea deasupra participanţilor, era de neatins în 
ciuda  asalturilor, martiră medievală înşurubată în toate 
organele, având grijă să nu uite pe nimeni, îndreptându-se 
spontan spre cei uitaţi, spre cei graşi, mângâindu-i pe aceşti 
viței ca pe nişte crini. Transforma acea mediocră amestecătură 
în ceremonie nupţială. Da, cred că pot spune că peste aceste 
mascarade romane sufla atunci duhul şi că o nouă Biserică se 
edifica pe comuniunea sufletelor şi trupurilor. O contemplam 
sugrumat de emoție. O atinsese harul, depravarea ei se 
transforma în inocenţă. 


Fapte pioase 


Într-o zi, am plecat amândoi cu RER-ul spre suburbia de vest, 
la o comandă. Ne convocase o mamă la Versailles Rive Gauche 
pentru un serviciu mai special. Dora a fost aceea care a 
negociat acest contract şi o făcuse cu tactul unui ministru 
plenipotenţiar. Doamna Lesueur avea doi gemeni, un băiat şi o 
fată, atinşi de obezitate în urma unei dereglări genetice. 
Incapabili să se mişte, parcaţi la etaj, trăiau culcaţi, iar când se 
îmbolnăvea vreunul, ca să fie coborât şi dus la spital era nevoie 
de scara cea mare a pompierilor. Familia Lesueur locuia în 
fundul unei alei private, într-o cochetă vilă din cărămidă albă şi 


5 Eşanjism (substantiv derivat din échange, „schimb între”, atestat în 
franceză după 1960) desemnează practica în cursul căreia două sau mai 
multe cupluri îşi schimbă între ele partenerii sexuali. 


roşie, cu obloane vopsite în verde, cu trandafiri căţărători pe 
ziduri şi un clopot cu sunet grav deasupra timpanului porţii. 
Grădina, în care creşteau meri şi peri, era desfigurată de o 
uriaşă antenă parabolică, semănând cu un capac de pubelă 
curbat înăuntru, ce le transmitea copiilor sute de canale, în 
toate limbile. In salon, lămpile cu abajururile lor festonate şi 
becurile anemice păreau nişte flori ofilite. Mama, o femeie 
mărunţică între două vârste, văduva unui arhitect, afişa un aer 
de melancolie ofensată. Nu înţelegea de ce natura îi jucase 
această oribilă festă: cum de putuse ea, atât de fină, să dea 
naştere acestor pahiderme de 220 de kilograme fiecare? 
Incrimina un carambol hormonal de care s-ar fi făcut vinovat 
răposatul, ce nu mai era prezent ca să se apere, şi ne arăta, 
drept dovezi, fotografia îngălbenită a soacrei, cam voluminoasă 
sub rochia ei. Ereditatea îi împăca într-un fel conştiinţa şi-i 
atenua repulsia pentru propriile-i progenituri. Ne-a mulţumit 
pentru diligenţă exprimându-şi speranţa că n-o să fim dezgustaţi 
de „cei mici”, cum îi numea ea. Avea să plece, să ne lase singuri 
în casă pentru a nu deranja. Banii erau într-un plic pe masa din 
bucătărie. Dacă, oripilaţi de cei mici, vom renunţa, n-o să se 
supere pe noi. Ezitase înainte de a ne chema, era prima oară că 
recurgea la asemenea servicii. li fusesem călduros recomandaţi 
şi, ca să se hotărască, fusese nevoie de toată insistența 
gemenilor, aveau totuşi douăzeci şi cinci de ani. Căci monştirii 
mai erau, pe deasupra, şi lubrici. 

Paul şi Lorraine zăceau în două camere zugrăvite în albastru 
pastel care comunicau între ele, închise printr-o uşă dublă, pe 
nişte imense paturi foarte joase, aproape la nivelul podelei, şi 
întărite cu armături de beton. In fiecare dimineaţă, venea o 
îngrijitoare să le facă toaleta şi să-i îmbrace, însă gesturile lor 
deplasate, insinuările lor pe multe le descurajase. Mama nu-şi 
putea asuma singură această sarcină ingrată. Când i-am văzut, 
mi s-a făcut greață. Nu erau pur şi simplu graşi ca fratele meu 
Leon şi nici măcar enormi: se revărsau ca două grămezi de 
untură, două băltoace de carne de om de mărimea unei piscine. 
Natura renunţase aici la orice noţiune de frontieră. Nu ştiu ce 
cataclism endocrin produsese aceste menhire moi. Proliferarea 
adipoasă le deformase trăsăturile feţelor care se prăbuşiseră în 
acelaşi fel şi se asemănau prin umflături şi prăvăliri identice. 
Numai cele două cozi ale surorii, obrajii machiaţi, pudraţi cu roz 


îţi îngăduiau să o deosebeşti de fratele său care avea, ca şi ea, 
sânii mari. In rest, arborau aceeaşi îmbrăcăminte, o cămaşă de 
noapte de bumbac alb de dimensiunile unui cearşaf ce-ar fi 
putut acoperi un întreg pensionat. Gemenii ce zăceau în pat 
alcătuiau un al treilea sex sau, mai bine spus, un fragment de 
omenire asexuată, apropiată de copilărie. Îmi evocau nişte 
sugari umflaţi cu heliu: nu crescuseră, se umflaseră într-o 
proporţie de nedescris. Am înţeles atunci spaima care trebuie că 
i-a cuprins pe locuitorii Pompeiului când îşi împroşcase Vezuviul 
măruntaiele de foc; aceşti doi mastodonţi lascivi aveau ceva 
dintr-o erupție vulcanică, dintr-o revărsare de ape în cascadă. 
Aproape că-mi venea să-i leg cu sfoară ca pe doi uriaşi caltaboşi 
albi şi apoi să-i tai felii ca să le vin de hac. Cuvântul bunătate îşi 
căpăta aici întregul sens. N-aş fi putut niciodată să-i excit pe 
aceşti mamuti prăbuşiţi, însă Dora îmi promisese să-şi asume ea 
partea cea mai grea a sarcinii. Am început cu băiatul care 
vorbea cu un glas ascuţit de falset de parcă nu i se schimbase 
niciodată vocea. A preferat ca eu să ies din cameră, prezenţa 
mea îl jena. Ochii lui mici înfundaţi în mijlocul umflăturilor pielii 
îmi surâdeau şi mă implorau; totuşi, aş fi fost util ca să-i extrag 
membrul dintr-o grămadă de cute, de grăsimi în care era 
ascuns, căci singur ajungea cu greu la el. M-am dus să-i văd 
sora care luase cu stângăcie o poză de odaliscă. Privirea îi ardea 
ca aceea unui suflet stânjenit şi exprima dorinţa, teama, 
ruşinea. Am însăilat cu ea o conversaţie până ce mi-a întins o 
mânuţă congestionată şi mi-a cerut să o sărut. Am ezitat asupra 
felului în care s-o satisfac, mă temeam de momentul când se va 
dezbrăca. Aveam de-a face cu o cataractă de pernuţe, de 
moviliţe care ascundeau forme şi orificii. Lorraine trebuia în 
permanenţă să se adune, să lupte împotriva împrăştierii, să 
tragă înapoi o parte din ea care atârna, asemenea unei mirese 
ce-şi strânge trena rochiei. Şi-a suflecat încet cămaşa de noapte 
şi m-a lăsat să o contemplu până mă satur ca să mă scutească 
de o comoţie prea brutală. Minute întregi, m-am putut obişnui 
cu acea geografie haotică: sânii aproape că-i dispăruseră, atât 
de mult se înmulţiseră protuberanţele anexe, însă areolele se 
puteau recunoaşte datorită mărimii lor, cât o farfurioară, 
aproape cât o farfurie. Am detectat astfel sfârcurile, două alune 
pe care le-am luat în gură, atât din conştiinţă profesională, cât şi 
pentru a-mi fixa nişte repere. Aş fi vrut, ca la şcoală, să înfig în 


ele nişte steguleţe. În locul câmpiilor, ridicăturilor, râpelor 
obişnuite, erau doar nişte glande hipertrofiate, mamele anarhic 
distribuite, rulouri de piele, pânze de grăsime stătătoare. Un 
peisaj de după un viscol, un mare cataclism flasc. Şi fesele îşi 
pierduseră din rotunjime, presărate de zeci de gâlme căci 
pielea, incapabilă să mai oprească împingerea internă, îşi 
dăduse drumul în fiecare punct al circumferinței, săpând falii şi 
crevase. Sexul rămânea invizibil, inaccesibil pe căile obişnuite. 
Lorraine a ţinut să-şi scoată cămaşa de noapte, fapt care a 
provocat un mare deranj, dar nu prea a adus vreo diferenţă. 
intreg acest volum îmi sfida cunoştinţele, îmi  încurca 
măsurătorile: am procedat la scurte relevee topografice, am 
explorat cu mâinile, încercând să deosebesc părţile, articulațiile, 
regiunile principale. Îmi puteam considera partenera din două 
unghiuri: ca o magmă care m-ar terciui dacă m-aş strecura 
vreodată sub ea sau ca un continent cu provincii diverse în care 
aş putea să pribegesc în voie, cu condiţia să dobândesc un alt 
simţ al spaţiului. Lorraine îmi amintea de mamiferele marine, 
foci sau lamantini, eşuate cu stângăcie pe mal şi care, când sunt 
urmărite, fac salturi neîndemânatice până la mare. Ea aparţinea 
unui alt ordin al creaţiei, eram două specii care încearcă să intre 
în contact făurind un limbaj comun. 

Această dispoziţie de spirit m-a salvat. Curând, am îmblânzit 
masa aceea debordantă, am gustat din suavitatea grămezii de 
gelatină. Imi imaginam acolo, în spatele colinelor, fanta 
rozeolată şi am hotărât să pornesc în căutarea ei. Pielea lui 
Lorraine, catifelată pe bust, avea în rest o consistenţă de papier 
mâche şi era cam aspră peste tot unde se freca de o altă 
suprafaţă. Pe noptieră şi pe nişte etajere erau îngrămădite nişte 
enorme cutii de talc şi tuburi de cremă pentru eritemul fesier al 
sugarului. Balonul uman coopera cum putea mai bine şi-mi arăta 
calea de urmat, îmi călăuzea degetele pe epiderma ei întinsă. 
Gâfâia ca nişte foale pe măsură ce mă apropiam de Sfântul- 
GraalP!, îi desfăceam enormii stâlpi, dezlipeam cu greutate o 
pulpă de alta. În sfârşit, am zărit blăniţa, strat vegetal subţire pe 


51 Graal sau Sfântul Graal, vas sacru în care, după ce i-a servit lui lisus Hristos 
pentru Cina cea de taină, s-ar fi scurs sângele ţâşnit din rănile sale la 
Răstignire. In secolele al XII-lea şi al XIII-lea, romanele lui Robert de Boron şi 
Chrâtien de Troyes povestesc „căutarea” alegorică a Graalului de către 
cavalerii Mesei rotunde, Perceval, Lancelot şi Galaad. 


acea tundră adipoasă. Dar n-am reuşit s-o ating nici măcar o 
clipă. Peste tot, carnea curgea în torente amenințând să mă 
înghită, înotam în această femeie ca într-un ocean, urcam 
curenţi contrari, mă apăram de maree prea puternice, de hule 
sufocante. Mă înecam, ieşeam din nou la suprafaţă, iarăşi 
plonjam. Eram beat, bălăcindu-mă în acea imensitate din care 
se scurgeau, copioase, nişte ape despre care nu ştiam dacă 
erau de plăcere sau rezultatul ruperii unui dig. Ca şi cum, sub 
presiune, ar fi sărit un cep, transformând-o pe Lorraine în 
femeie fântână. Aveam impresia că sunt o insectă căţărată pe 
spatele unei balene şi că-i primesc delicioasa transpiraţie. Mă 
vedeam somat să-i creez o bună dispoziţie acestei femei 
voluminoase. 

Cum să spun: a fost straniu şi frumos. Fără să vreau, eram 
cumplit de excitat, dar era numai o excitație mintală. M-am 
dezbrăcat la rândul meu, lăsând-o pe Lorraine să mă atingă, să- 
şi plimbe degetele pe pielea mea, să mă ia în gura ei. Stângăcia 
sa de novice era mai emoţionantă decât abilitatea unei soţii 
experte. Venită şi ea între timp, Dora a exclamat: 

— Sebastien, Lorraine, sunteţi minunati, sunteţi nişte zei. 

La rândul ei, s-a apucat să o sărute pe fată, să-i frământe 
sfârcurile, să i le ciupească, să i le palpeze. Lorraine se încălzea, 
o străbăteau nişte zguduiri ca pe un bol cu peltea pe care-o 
scuturi. Acest Bibendum”? sufla, gemea, chicotea, vocea sa, 
dulce, era cea a sirenelor care-i cheamă pe marinari, noaptea, în 
apropierea recifelor. Îmi veneau în minte imagini acvatice, 
monştri oceanici, caracatiţe uriaşe împerechindu-se, încâlcindu- 
se la adâncimi vertiginoase. Lorraine manifesta o gracilitate în 
greutatea ei care ne-a uimit. Lui Dora i-a revenit onoarea de a 
ajunge prima la sexul ei, minuscul coral carmin ce-ar fi putut să- 
i aparţină unei fetiţe şi pe care l-am întrezărit câteva clipe 
înainte de a fi acoperit din nou de nişte grele draperii. Nimic mai 
cast decât cei foarte corpolenţi, fiindcă grosimea le ascunde 
nuditatea. Infundată până la gât, cu preţul unui efort susţinut, 
metresa mea o lingea pe Lorraine căreia eu îi ţineam picioarele 


2 Bibendum, personaj creat de desenatorul francez O'Galop, pseudonimul lui 
Marius Rossillon (1867-1946), într-un afiş pentru berea Gambrinus, inspirat 
de formula lui Horaţiu „nune est bibendum” (Ode, |, 37, 1), acum trebuie să 
bem, şi transformat pentru firma Michelin în celebrul obez alcătuit din 
anvelope suprapuse: „Pneul Michelin bea obstacolul!” 


desfăcute, ca un atlet care ţine coloanele unui templu. Gazda 
noastră ar fi dorit o penetrare în toată regula, însă unghiul de 
deschidere al pulpelor şi enormitatea acestora făcea imposibil 
acest lucru, doar dacă nu era ajutat de o echipă de bărbaţi care 
cară mobile. În schimb, a trebuit să folosim un vibrator de talie 
mare cu un zgomot plăcut, ca un tors de pisică. Asediul a durat 
mai multe ore, căci Lorraine dăduse de gustul plăcerii şi nu era 
niciodată sătulă. Lui Dora şi mie ne lucea pielea ca la gladiatori, 
iar eu m-am prăbuşit epuizat, cu sexul odihnindu-se, ca o 
insectă mare, umedă, pe obrazul fetei monumentale. Aceasta 
plângea în hohote de fericire. lar lacrimile, ţâşnindu-i de sub 
pleoape, sfârşeau apoi ca un val, undeva între şolduri şi 
genunchi, un râuleţ plin de sare şi de bucurie. În acea încăpere 
se jucase metamorfoza meduzei în amantă. Paul, din camera 
alăturată cu uşile larg deschise, nu pierdea niciun amănunt din 
scenă şi se uita cu aviditate la noi cum îi facem monta surorii 
lui. Dora a trebuit să se mai ducă o dată să-i potolească pofta 
reizbucnită. Ca să-l izoleze bine de restul burţii, îi legase de 
falus o panglicuţă aurie. Când a juisat, scoțând un urlet 
sfâşietor, casa a început să se zguduie, iar eu am crezut că 
întregul Versailles avea să se ridice de la pământ. Aici se jucase 
un mister şi toţi patru am fost transformați. 

Când ne-am luat rămas-bun, prin ferestre se vedea un apus 
de soare alb. Lorraine şi cu fratele ei tot mai plângeau în 
mijlocul cearşafurilor ude, al pernelor sparte şi din trupurile lor 
în vrac se ridica un puternic miros marin. La parter, doamna 
Lesueur, întoarsă între timp de la cinema - se dusese să revadă 
Douăzeci de mii de leghe sub mări - ne aştepta, resemnată, pe 
un scaun în bucătărie, gata să îndure impudoarea odraslelor ei. 
Mă întrebam dacă auzise urletul zdrobitor al fiului. Ne pregătise 
o ciocolată fierbinte şi chec cu lămâie, era ora opt seara. Dora, 
lirică, nu mai sfârşea cu elogiile la adresa „copiilor”, ne invoca 
încă o dată apostolatul. Cu ea trebuia în permanenţă să te 
menţii în sublim: noi nu eram nişte vulgari salahori ai sexului, ci 
nişte coloşi de dragoste asociaţi spre fericirea omenirii aservite. 
Doamna Lesueur, demnă şi înţepată, a spus doar: m-am rugat 
pentru dumneavoastră. Fără să se ştie dacă o făcuse pentru a 
ne fi iertată purtarea imorală sau a ne uşura succesul. 

— Şi noi, a replicat prompt Dora. Să ştiţi, doamnă, că juisând, 
noi îl întărim pe Domnul în slava lui, aducem laude creaţiei sale. 


La această afirmaţie, stăpâna casei a şovăit şi n-a mai 
continuat discuţia. La onorariul promis a consimţit să ne dea un 
mic supliment. Gemenii, entuziasmați, scânceau la etaj şi ne 
implorau să mai rămânem. De la Versailles ne-am întors cu 
taxiul. Rareori ca în seara aceea am înţeles sensul cuvântului 
sacerdoţiu: deveniserăm nişte sfinţi profani, vom merita într-o 
bună zi să fim canonizaţi. 

— Scopul suprem al oricărei existenţe, spunea Dora, este 
împerecherea adevărului cu frumuseţea. Ce contează că lumea 
ne denunţă drept nebuni şi bolnavi. Ce este nebunie potrivit 
minţii omeneşti este rațiune potrivit lui Dumnezeu. 

— Dora, repetam eu exaltat, tu m-ai adus iarăşi pe lume, mi- 
ai redat credinţa în fiinţa umană. Cum mă voi putea întoarce, 
după toate acestea, în ţara mediocrităţii? 

Mai târziu, am ieşit să sărbătorim într-un mare restaurant, 
apoi să dansăm într-un club de pe malul drept al Senei. Ne-am 
întors în zori, beţi de fericire. Globurile lăptoase ale felinarelor 
păleau. Străzile ieşeau din noapte, drapate într-o lumină violetă. 
In vreme ce paşii ne răsunau pe asfalt şi prin răsuflătorile 
brutăriilor ieşea o mireasmă de cornuri şi baghete calde, Dora 
visa cu voce tare: aveam să creăm nişte falanstere ale iubirii, să 
recrutăm fetele şi băieţii cei mai frumoşi, cei mai elocvenţi, 
pentru a-i consola pe cei nefericiţi, să înmulţim faptele pioase. 
Se va duce să-i vadă pe Monseniorul Lustiger”, pe marele rabin 
Sitruk, pe rectorul Moscheii din Paris şi-i va convinge să 
deschidă case de iubire pe lângă locurile de cult. Aprinzând 
lumina de la intrarea imobilului nostru, am descoperit pe pereţii 
scării, scris gros, cu spray: 

„Virgile Coutances şi Dora Anse-Colombe sunt două curve”. 

Pe uşile garsonierelor noastre, o altă inscripţie zicea: „Curvă 
pe bani de la 100 euro în sus!” 


53 Jean-Marie Lustiger (n. 1928), prelat francez, născut într-o familie de evrei, 
s-a convertit la catolicism (1940), a devenit arhiepiscopul Parisului (1981- 
2005), cardinal (1983) şi membru al Academiei franceze (1995). 

5t Joseph Sitruk (n. 1944, la Tunis), după ce a fost marele rabin al Marsiliei, 
este ales mare rabin al Franţei în 1988 şi reales în 1995. 


CAPITOLUL VIII 


MARELE DEZASTRU 

După escapada noastră de la Versailles, frica mă strângea de 
ceafă ca ghearele unei păsări de pradă. Peste tot, plutea o 
ameninţare, fiecare pieton ascundea un potenţial agresor, 
fiecare intrare de imobil tăinuia o capcană. Intreg oraşul mă 
pândea, şoptea la trecerea mea. Se înmulţeau telefoanele 
anonime. Dora şi cu mine ne schimbam numărul, îl treceam la 
secret, dar noul număr era imediat detectat. Noaptea cineva 
venea să ne scrie pe uşă, cu cretă sau vopsea, vorbe 
insultătoare; pe ştergătoare ni se puneau şoareci şi şobolani 
morţi, în cutia de scrisori mi se strecurau bileţele cu capete de 
mort sau ferpare de condoleanţe pe numele meu. Citeam 
această proză înspăimântat. Nu mai puteam ridica receptorul 
sau cobori în stradă fără să mă tem de tot ce e mai rău. 


Război civil 


Ezitam să facem plângere, conştienţi fiind că ne aflam la 
limita legalităţii. Degeaba ştergeam eu grafitiurile cu o cârpă cu 
spirt, lumea începea să vorbească în imobil. Vecina de 
dedesubt, o doamnă în vârstă, afabilă, mirosind cam fad a 
trecut şi căreia îi făceam amândoi mici servicii, urcase să mă 
vadă de mai multe ori: auzea pe seama noastră lucruri oribile. 
Calomnii, nu-i aşa? Un funcţionar asiduu ca mine nu putea 
îmbrăţişa nişte moravuri atât de depravate? Administratorul 
pregătea o adunare specială a coproprietarilor ca să ne ceară 
expulzarea. Am liniştit-o pe bătrâna noastră prietenă, i-am oferit 
un ceai şi prăjituri. Dar pericolele sporeau. Lui Dora nu-i păsa de 
nimic. Îmi răspundea cu vocea dulceagă a fanaticului; , 

— Nu trebuie să ne supărăm pe cei care ne urăsc. Asta este 
prețul fervorii noastre. Să le primim scuipăturile ca pe o ploaie 
de petale de trandafir... 

Brusc, tensiunile dintre noi s-au reaprins. Pentru ea, legile 
ospitalităţii nu suportau nicio excepţie. Orice bărbat care o 
dorea, oricât de vlăguit ar fi fost, îi sucea capul. Mergea în 
întâmpinarea unor ruine, le provoca cu un zel care se apropia de 
jertfire. Trupul ei nu era decât instrumentul lui Dumnezeu; îl 
oferea pe credit, ba chiar gratis. Dorea să fie ostatica tuturor 
solicitatorilor ei, inclusiv a celor mai mizerabili, preţioşi tocmai 


datorită mizeriei lor. Acum intra în spitale, îi vizita pe bolnavii în 
stadiu terminal, pe bătrânii în tratament de lungă durată şi-i 
mângâia, îi excita încetişor. Aceste organisme emaciate, 
famelice o răscoleau, le făcea un maslu în felul ei. Mi-i 
închipuiam pe aceşti agonizanţi luând cu sine drept ultimă 
viziune a vieţii imaginea unei tinere femei goale, mângâindu-se 
lângă ei, între aparatele de respiraţie artificială şi cele de 
perfuzie, oferindu-le o prefigurare a Paradisului. Lucrul acesta 
făcea foarte bine tot atât cât predica de consolare a unui 
oarecare purtător de sutană. Era alungată, ameninţată cu poliţia 
şi atunci încerca să le facă acelaşi lucru infirmierelor, medicilor. 
O aşteptam afară, la o cafenea, înnebunit de îngrijorare, 
temându-mă să nu i se întâmple ceva rău. Întotdeauna se 
descurca, mai mult sau mai puţin. Însă, prinsă într-o spirală de 
degringoladă, nesăbuita mea profetesă era mereu la un pas de- 
o dramă. In metrou, încă o dată, fusese cât pe ce să fie 
sugrumată de un cloşard, unul cât un dulap, puţind a putred şi a 
puroi, şi căruia, într-o seară de iarnă, în staţia Crimee””, când pe 
peron se formase un bivuac de persoane fără adăpost, îi 
propovăduise iubirea prin dăruire, neîncetând să-şi desfacă 
picioarele în faţa lui ca să-l înnebunească. Nu scăpase cu viaţă 
decât datorită sosirii inopinate a doi controlori care l-au 
împiedicat pe cloşard s-o arunce pe şine. Cu un zâmbet de 
dementă, îi primea pe smintiţi, pe împuţiţi, atingea culmile 
ofrandei, nu mai deosebea beatitudinea de durere. După 
asemenea maratoane ale copulaţiei, putea să doarmă o 
săptămână întreagă, după care, întinerită, îşi relua povara 
filantropică, se întorcea acolo unde era ruptă în bucăţi. Ar fi 
putut muri asaltată din simplu spirit de sacrificiu. Dacă aş fi fost 
mai puţin laş, aş fi smuls-o din hipnoza ei. Nu mă asculta, îmi 
răspundea cu un zâmbet. Cu ea, aveai întotdeauna răsturnarea 
perpetuă a nebuniei în rațiune, a urâţeniei în frumuseţe, a 
scuipatului în mângâiere. Dar de la scuipat nu mai urca spre 
poezie, mecanismul se stricase. Degeaba afişa nişte aere de 
superioritate, nu ne mai putea înşela: nu era decât o nimfomană 
atinsă de logoree, o târâtură flecară. Nu voi descrie situaţiile 
dubioase în care m-a pus Dora, tripotajele sordide de unde 
ieşeam cu mare greutate. Se înhăitase cu nişte actriţe porno 


5 Staţia de metrou Crimée se află spre capătul liniei 7, în nord-estul Parisului, 
în cartierul rău famat La Vilette. 


scoase din circuit, cu mari burghezoaice declasate, cu tineri 
homosexuali famelici, cu prostituaţi toxicomani, cu mici pramatii 
cupide. Meseria noastră pusese mâna pe noi. Deveneam nişte 
proletari ai sexului. 

Vine o clipă când evenimentele se precipită spre o concluzie 
care capătă aspectul unui dezastru. Încarceraţi în mania 
noastră, nu mai înţelegeam mersul obişnuit al lumii. Din nou, 
Dora mă dezgusta, era însă un dezgust amestecat cu tristeţe 
care nu ştirbea cu nimic iubirea pe care i-o purtam: îşi 
recăpătase aerul acela de femeie pierdută, cu umerii căzuţi 
doborâtă de propria-i vacuitate. Trupul i se destrăma, pe pulpe îi 
apăruse o reţea de varice de parcă fusese scurmată cu o 
săpăligă. Işi bomba crupa ca o gâscă şi sfârşise prin a arbora 
uniforma profesiei sale: genul rău, paţachina militantă. Blugi 
prea strâmţi ce i s-ar fi potrivit unei adolescente anorexice, 
decolteuri extravagante, gură mare vopsită ţipător, ochi 
lăcrimoşi înecaţi în rimel, îmi venea să o zgâlţăi, să o bag sub 
duş, să o spăl pe faţă. li spuneam: 

— Există fete prea curate pe care-ţi vine să le murdăreşti şi 
fete murdare ca tine pe care-ţi vine să le bagi în maşina de 
spălat. 

Atunci începea să urle: 

— Sunt încă prea frumoasă pentru tine! Te-ai uitat la tine cum 
arăţi? 

Epuizarea o îmbătrânea: orice lumină era prea crudă pentru 
ea, îi făcea un zâmbet dur, iar răsuflarea îi mirosea a ceva amar. 
Trecea de la volubilitate la prostraţie, râdea în hohote, apoi 
plângea în hohote. Acum citea vieţi de sfinţi, îi invidia pe unii 
dintre ei pentru lacrimile coagulate de sânge pe care le vărsau 
şi pe care le numeau „trandafirii ochilor”, susţinea că Dumnezeu 
o supunea la cazne ca s-o încerce. Uneori, când era prea trudită, 
făcea relaş, se prăbuşea, îmi povestea despre înapoiaţii mintali 
cărora le curg balele, beţivanii cu duhori fetide, erecţiile triste ca 
un apus de soare iarna, pulele enorme, dureroase, care nu se 
culcă niciodată. Fără să-i uite pe scârboşii, mârlanii, ţicniţii pe 
care-i atrăgea ca un magnet. Mă enervam, o sfătuiam să se 
oprească, iar ea mi-l cita pe-un mistic creştin: 

— Trebuie să iubim cu ardoare lucrurile de care lumii îi este 
silă şi să ne fie silă de cele pe care lumea le iubeşte cu patimă. 


— Mă doare-n cur de misticii ăştia, nu eşti obligată să ţi-o 
tragi cu drojdia omenirii. 

— Îți spun eu, Seb, pe păduchioşii ăştia nici măcar nu-i merit! 
Ei sunt atât de deasupra noastră! Şi pe urmă sunt copiii mei. Am 
impresia că-i nasc de fiecare dată când ei ies din mine. 

La asemenea vorbe, îmi pierea glasul. Dora, înger şi martir, 
bătea câmpii, încântată că mă prăbuşeşte cu ea în prăpastie. Nu 
era rea, era numai într-o doagă. Incâlceala aceasta de vitalitate 
şi insanitate mă făcea să mă tem pentru ea de tot ce e mai rău. 

Nu ne mai atingeam unul de altul. Şi atunci când, din 
întâmplare, dorinţa ne mai reunea, metresa mea dădea dovadă 
de o laborioasă vulgaritate, îşi spărgea pieptul urlând, scutura 
din mâini şi din picioare, ca rațele cu capul retezat care continuă 
să alerge. 

— Ce-nseamnă toate zguduielile-astea? Parcă ţi-ar tăia cineva 
beregata! 

Rânjea, cu nervii bolnavi, mă respingea: 

— Să nu te mai apropii de mine! Dacă vrei să fuţi, plăteşti. Ca 
toată lumea, m-ai auzit? 

Zbiera ca o precupeaţă, izbucnea într-o ploaie de injurii. 

— Uită-te la tine, nenorocitule! Şi când fuţi, eşti doar un 
funcţionăraş care face unde i se spune să facă. N-ai nici 
patruzeci de ani şi puţi deja a formol. 

li plăcea la nebunie o replică dintr-un film american de serie 
B: 

— Poate că ai o pulă mare, dar n-ai coaie! 

Se enerva, sfâşia perdelele, şerveţelele, spărgea paharele, 
arunca în oglinzi cu pantofii. 

— Îţi spun eu, Seb, până şi un impotent mă face să juisez mai 
mult ca tine. 

Mă cuprindea şi pe mine animozitatea. l-aş fi zdrobit bucuros 
capul de chiuvetă. li arătam cu de-amănuntul toate defectele, 
reproducere exactă a nulităţii ei spirituale. li luam afurisitele de 
cărţi şi i le rupeam în bucăţi, le aruncam pe fereastră. Lupta 
dintre noi degenera, ea încerca să mă zgârie cu unghiile, eu o 
apucam de gât, o pălmuiam cu furie, ea cădea pe jos în hohote 
de plâns. O terminam prin câteva vorbe veninoase, îi ruinam în 
două cuvinte mesianismul de mocirlă. 

— Nu eşti decât o curvă respingătoare. O s-ajungi o babă 
sifilitică ce ţi-o ia la cioc pe un euro. 


O apuca din nou furia. Ca să mă apăr, îmi cumpărasem o bâtă 
de base-ball pe care-o ascundeam sub pat. Dora o înhăţa şi, 
războinică exasperată, mă lovea tare la mâini şi la picioare. Și 
ea avea chef să mă omoare, să mă şteargă din viaţa sa. Dacă 
mi-ar fi poruncit aşa ceva, m-aş fi lăsat masacrat pe loc: să mor 
de mâna ei era ultima mea ambiţie. Eram plini de sânge, cu 
părul smuls. Exploda toată urâţenia strânsă în noi. Apoi, îngroziţi 
de spectacolul dragostelor noastre jalnice, ne opream de comun 
acord. Ne ceream iertare şi făceam pace printr-un coit rasolit. 
Ne întorceam atunci la viaţa lumii pentru a căuta în ea un răgaz. 
Dora visa să fie mamă, să aibă copii de culoare brun închis, 
ocru, ciocolatiu deschis. Cât despre mine, efectuând un 
reviriment complet, mi-am implorat superiorul, Jean-lgnace de 
Guiolet, să mă expedieze oriunde, în Bielorusia, în Tasmania sau 
la Ulan-Bator. Voiam să lucrez pentru răspândirea culturii 
franceze. Mi-a râs în nas: îi pierdusem favorurile. Cartea îi 
fusese dată la topit la şase luni după apariţie, iar al doilea 
manuscris îi fusese refuzat. Voi fi bătut în cuie la Paris pentru 
totdeauna. Şi cel mai prăpădit post din Europa sau Asia era prea 
frumos pentru mine! 


Indezirabili 


În momentul acela, ar fi trebuit să-mi întrerup viaţa paralelă, 
să cer ajutorul unei asociaţii. Mă încăpăţânam în situaţia 
aceasta ca într-o sinucidere lentă. De câteva săptămâni, 
primeam o clientă ciudată. O chema Cindy, deşi nu era mai 
americană decât mine, consecinţă a serialelor de televiziune în 
alegerea prenumelor. Era o femeie de tip nord-american, fără 
vârstă, cu obrajii supţi din care ieşea un nas lung, gura groasă, 
pomeţii înalţi şi o duritate de piatră în privire. Această păpuşă 
nesănătoasă, cu aspect de junkie, vorbea cu o voce spartă şi o 
intonaţie de suburbie la fel de snoabă ca accentul ascuţit al 
anumitor oameni bogaţi din arondismentul VII. De fiecare dată 
când rămânea goală, mi se făcea greață: fanta ei rasă, 
străpunsă de un inel de argint, părea o plantă carnivoră gata să 
mă devoreze. Era aşa de slabă, că ar fi putut zgâria căzile de 
baie, îi ieşeau prin piele femururile şi coastele, avea vergeturi 
pe pulpe şi şolduri. Nu răspândea niciun miros, fenomen şi mai 
neliniştitor decât o persoană fără umbră. Incă de la prima ei 


vizită, mi-a evaluat cu răceală erecţia, m-a vârât în ea cu 
prezervativ. Am avut impresia că-mi pun sexul într-un cuib de 
vipere. În trei minute am trecut prin trei poziţii diferite. După 
care, m-a scos din ea şi a avut o vorbă teribilă pe care n-o voi 
uita atât de uşor: 

— Când vrei să guşti supa, o lingură e de-ajuns. 

— Şi ce gust are supa asta? 

— Se poate mânca. 

În dreptul stomacului, gâlgâia ca o sticlă de apă minerală, aşa 
că, credincios obiceiului meu, am botezat-o imediat: Marea 
Gazoasă, nume sub care mi-am introdus-o în calculator. In gură, 
îi strălucea slab un dinte de aur pe un fond de colţi îngălbeniţi 
sau negri. Era un aur mat, un aur sărac, de proastă calitate. 
Când o sărutam (cum am mai spus, Dora mă constrânsese să 
practic din nou sărutul pe gură), îi căutam cu limba această 
pepită, singura netedă dintr-o dentiţie neregulată care zgâria, 
îmi agăța papilele. Desfăcându-şi picioarele pe patul meu, Cindy 
îmi ordona întotdeauna cu acelaşi ton tăios: 

— Hai, domnule de consumatie, dovedeşte-mi că eşti bun la 
treabă! 

Această calificare mă rănise şi tot nu înţelegeam de ce 
creatura aceasta frigidă venea la mine. Intr-o zi, pe când Marea 
Gazoasă se îmbrăca la loc, ciudat de nervoasă şi agresivă, s-a 
auzit soneria. Suna încontinuu cu nişte stridenţe de sirenă de 
război. Şi, într-adevăr, se profila un război. Sunetul, produs de 
apăsarea continuă a unui deget, urca prin casa scării, se 
repercuta pe etaje până la craniul meu în care izbucnea precum 
clopotul cel mare al unei catedrale. Fără să-mi ceară părerea, 
Cindy, care n-aştepta decât acest semnal, a alergat să răspundă 
la interfon. Înainte ca eu să bănuiesc că e o capcană, cineva 
bătea insistent la uşă, nişte bătăi de brută. Am fost cuprins de 
un acces de panică şi mi-a venit parcă să vărs. Aş fi vrut să 
dispar sub pat, să sar pe fereastră. Cindy a deschis uşa, şi-a luat 
lucrurile sub braţ şi a dispărut. Au intrat doi indivizi, prost 
îmbrăcaţi, prost raşi şi mi-a fost greu să-mi dau seama dacă 
sunt cloşarzi, vagabonzi sau derbedei. Au făcut, fără convingere, 
câţiva paşi prin cameră: nu erau nici măcar voinici, aveau un 
gabarit cu puţin mai mare decât al meu. Mi-am luat curaj: 

— Ce căutaţi în casa mea, ce vreţi? 


Fără să-mi dea nici cea mai mică atenţie, au început să 
vorbească între ei într-o limbă străină, rusa poate, ca doi actori 
care-şi repetă textul înaintea intrării pe scenă. Ridicau din 
umeri, reluau de mai multe ori aceeaşi frază, se certau pe un 
cuvânt. În sfârşit, cel mai scund s-a aşezat pe pat, m-a chemat 
lângă el aşa cum fluieri după un câine. Şi-a trecut braţul după 
gâtul meu şi prezentându-se cu numele de „Ralph”, a rostit cu 
un accent slav foarte puternic: 

— Brravo! Fuţi femeia mea, Cindy, fără plătit la mine? 

— Soţia dumitale? Păi... ea mă plăteşte pe mine, îmi este 
clientă. 

Ralph, cu nişte ochi mai mult neîncrezători decât sadici, s-a 
uitat atent la mine de jos în sus, m-a sculat în picioare şi mi-a 
desfăcut gura ca un geambaş care verifică animalele la târg. 

— Tu? La tine plăteşte? Râzi de mine? 

Eram atât de paralizat, încât mult mai târziu îmi voi da seama 
că aceste fraze păreau învăţate pe de rost şi prost reproduse. 

— Tu futut la Cindy cinci ori. Ea este la noi care fute cel mai 
bun. Tu datorie la noi 1500 euro. 

— Îţi repet, eu sunt gigoloul. 

Atunci, numitul Ralph a afişat un rânjet, un amestec de 
blândeţe şi de ameninţare, iar cu o mişcare a braţului m-a 
răsturnat pe pat. Mi s-au ridicat picioarele în sus şi m-am dat pe 
spate ca o păpuşă. Înnebunit, m-am sculat iar în picioare. 
Tovarăşul lui, pe cât de înalt, pe atât de uscăţiv - el era 
„Brandon” - şi-a întins palma spre mine şi a spus, laconic: 

— 1500 euro. A 

— Dar nu-i am şi, dacă i-aş avea, ar fi ai mei. Intrebaţi-o pe 
Cindy. 

Am primit un prim pumn sub nas. Urechile au început să-mi 
ţiuie, buza să-mi sângereze. Am dat să fug, am încercat să mă 
strecor sub pat, am schelălăit ca un căţel. Nu mai înfruntasem 
niciodată o asemenea situaţie. M-au tras de sub pat apucându- 
mă de picioare. Faptul că aveam de-a face cu doi nenorociti, 
nişte Picioare-Nichelate* din Balcani sau din Carpaţi, mă 


55 Picioare-Nichelate (în franceză Les Pieds-Nickelss); Filochard (chior), 
Ribouldingue (bărbos), Croquignol (năsos), celebri eroi anarhişti ai unei lungi 
serii de benzi desenate, creaţi în 1908, în revista pentru copii L'Epatant, de 
desenatorul francez Louis Forton (1879-1934). La moartea acestuia, subiectul 
este reluat de Aristide Perre (1888-1958), A.G. Bardet (1914-1994) şi mai 
ales, între 1948-1981, de René Pellos (n. 1900) care i-a dat o notă mai 


neliniştea şi mai mult. M-au ridicat iar cu forţa, m-au țintuit cu 
nişte priviri care nu prevesteau nimic bun. Între două bătăi 
repezi de inimă, am observat cât de jalnic arătau: feţe zbârcite, 
obraji palizi ca ai unora care nu mănâncă pe săturate, îi 
simţeam în stare să mă facă chiseliţă pentru o bucată de pâine. 
În ochii lor, probabil că întruchipam culmea abjecţiei: un bărbat 
curvă care le dă limbi femeilor, oarecum un concentrat de 
muiere. Dacă încercam şi cea mai mică rezistenţă, mă snopeau 
în bătaie. Aveam eu bâta de base-ball, dar mă temeam ca arma 
aceasta, ajunsă în mâinile lor, să nu se întoarcă împotriva mea. 

— OK, luaţi toţi banii! 

Am avut chiar reflexul laşului: să-l îmbunezi pe agresor pentru 
a-i suscita clemenţa. Mă contemplau cu mutrele lor de epave 
epuizate. Mi-am golit buzunarele, le-am întins câteva bancnote. 

— Vă dau tot. 

— Gura, târâtură! a spus Ralph, folosind o grosolănie apăsată 
care părea şi ea învățată de curând. Rezistenţa mea trebuie că-i 
exasperase. Aş exagera spunând că am fost bătut măr. Brandon 
mi-a ars vreo zece scatoalce peste faţă, cu mâna strânsă în 
formă de cârlig ca să simt nodurile tari ale articulaţiilor. Am mai 
avut parte, de formă, şi de o ploaie de lovituri în burtă şi spate. 
Dar, cum să spun?, nişte lovituri amortizate, reţinute, ca şi cum 
agresorii mei îşi cruţau forţele, le era silă să se obosească 
pentru suma mediocră ce le fusese plătită. In vreme ce le 
încasam pumnii, aveam o singură obsesie: să nu-mi vărs matele 
în faţa lor, să nu le dau plăcerea aceasta suplimentară. Să mă 
cac pe mine de frică ar fi constituit ruşinea supremă. Imi 
petrecusem treizeci şi opt de ani de viaţă fără să mă bat cu 
nimeni, în afara încăierărilor din liceu din care mă scosese 
întotdeauna Julien. În cele din urmă, cei doi tipi s-au oprit, s-au 
uitat la mine aşa cum se uită pictorul la pânza lui, masându-şi 
falangele. Ralph a scos un ruj din buzunar şi, hohotind de râs, 
m-a mânjit cu el pe faţă. 

— Ce frumos logodnica, bine machiată... 

Pe bărbie mi se scurgea sânge amestecat cu muci. M-a 
apucat de păr, răsuflarea lui caldă mirosea a usturoi. Am crezut 
că avea să mă termine printr-o directă în plex, dar mi-a dat 
drumul şi m-am prăbuşit ca o păpuşă din cârpe. Brandon a dat 


modernă şi dinamică. Acest trio de canalii simpatice ridiculizează poliţia, pun 
la cale lovituri îndoielnice şi călătoresc în întreaga lume. 


din cap arătând spre uşă, cele două lepădături au ieşit 
aranjându-şi cu ostentaţie comoara dintre picioare. Am alergat 
la toaletă să-mi evacuez groaza şi m-am privit în oglindă: nu 
eram desfigurat, în afară de un hematom la ochiul drept, obrajii 
de un roşu aprins spre violet şi gura roşie umflată ca un organ 
genital. M-am dus imediat la Dora ca să-i povestesc nenorocirea. 
Lipsa ei de reacţie m-a zdrobit. M-a îngrijit sârguincioasă şi 
nimic mai mult. 

— Dumnezeu ne pune la-ncercare, nu-ţi fă griji. Cu cât lumea 
ne înjoseşte mai mult, cu atât ne apropiem de lumină. 

Degeaba îi tot repetam că ne aflam la cheremul unei bande, 
poate din lumea interlopă a Europei de Est, Dora nu voia să 
audă nimic. 

— Dacă vor să stoarcă bani de la mine, o să plătesc. Dacă mă 
bat, o s-o iau ca pe-o suferinţă necesară. 

N-o impresiona niciunul dintre argumentele mele. Nu mai 
aveam ce s-aştept de la ea. Am încercat să-mi pun ordine în 
gânduri. Imi repetam expresia „mare banditism” şi mă treceau 
fiorii. Cine erau? Fuseserăm denunţaţi? Înţelegeam că Cindy, 
femeia cu gura de aur, slujise drept momeală, că cei doi pungaşi 
voiau să mă înnebunească, dar cu ce scop? Ca să ne înroleze în 
organizaţia lor? Toată noaptea, ghemuit sub cuverturi, singur 
(Dora şi cu mine dormeam de-acum separat), cu uşa baricadată 
de o mobilă, am elaborat cele mai întunecate scenarii. Uitasem 
că prostituţia este mai întâi un business. Mă credeam liber, 
eram ipotecat. Frica îmi dicta istorii terifiante: contactul unui 
„om de lume” cu lumea interlopă are întotdeauna ceva exploziv. 
Societatea îmi prezenta nota de plată, prietenii mei mă 
preveniseră. Numai amorul-propriu mă mai oprea să-l chem în 
ajutor pe Julien. 


Degringolada 


O săptămână mai târziu, într-o miercuri, mă întorceam de la 
birou fiind cu ochii-n patru, când am văzut o maşină a poliţiei în 
faţa imobilului meu. Am înţeles că se petrecuse ceva urât. Dora 
tocmai fusese agresată şi dusă la spital. Viaţa nu-i era în pericol. 
Nemulţumindu-se să-i distrugă apartamentul, agresorii îi 
spărseseră nasul, îi rupseseră câteva coaste şi îi provocaseră un 
traumatism cranian. Aparent fără niciun motiv, din pură 


violenţă. Mi-am găsit metresa într-o cameră de la urgente, la 
HGtel-Dieu”, bandajată şi perfuzionată, şi am simţit că mă 
îngheaţă tristeţea. Pseudo-înţelepciunea ei de iniţiată nu o 
protejase. Pe chip îi era zugrăvită o expresie de groază, de 
neîncredere. Cu buzele decolorate, cu ochii dilataţi de spaimă, 
oferea privirii o mască de gisant. Plângând, mi-a confirmat că 
era vorba probabil despre cei doi tâlhari care îmi intraseră deja 
în casă. Descrierea se potrivea. Cu o sălbăticie de fanfaroni, îi 
înfipseseră în gât vârful cruciform al unei şurubelniţe. Apoi, o 
bătuseră măr fără nicio explicaţie, fără să-i ceară nimic, ca şi 
când executau un contract. Încercase să-i potolească, să-i 
seducă. De data aceasta, propovăduitoarea nu-i putuse converti 
pe barbari în mieluşei. Banchetul delicat degenerase într-o 
înfulecare de fiare sălbatice. Îngerul căzuse în noroi. 

— Seb, totul e numai din vina mea, îţi cer iertare, părăseşte- 
mă. Te-am târât într-un ocean de murdării. 

l-am şters lacrimile, am asigurat-o că toate aveau să se 
aranjeze, că aveam s-o protejez. Dar nici eu nu credeam în ceea 
ce-i spuneam. Eliberaserăm prea multe forţe care aveau să se 
întoarcă împotriva noastră. 

Întors acasă, mi-am umplut în mare viteză o valiză, grăbit să 
părăsesc locul acela blestemat. Administratorul imobilului îmi 
lăsase un mesaj pe automat, rugându-mă să-mi reziliez cât mai 
repede contractul. Coproprietarii nu mai puteau tolera scandalul 
pe care-l reprezentam. Un alt mesaj de la comisariatul 
arondismentului IV îmi cerea să mă duc să le semnez în registrul 
de procese verbale. M-am refugiat pe strada Pavee, la câteva 
imobile mai încolo, într-un mic hotel lipit de o sinagogă apărată 
zi şi noapte de poliţie. Am stat aici zece zile, urcând la mine 
doar în fugă ca să-mi schimb hainele, să-mi iau corespondenţa, 
îmi suspendasem provizoriu prestațiile mercenare, cu excepţia 
clientelor care mă primeau la ele. De cum ieşeam de la birou, 
mă duceam s-o văd pe Dora care era mai bine, dar încă 
îngrozită şi se gândea să se exileze departe de Paris. Mi-a 
sugerat câteva destinaţii de care-mi voi aminti mai târziu. 

Într-o dimineaţă, după o noapte îngrozitoare cu coşmaruri 
care-mi tăiaseră respiraţia şi-mi lăsaseră gura uscată, m-am 


5 H6tel-Dieu (Casa Domnului), spital parizian fondat în 650, construit în 
secolul al XII-lea lângă catedrala Notre-Dame, la sud, demolat şi reconstruit, 
mult mărit şi modernizat, la nord de catedrală, între 1868 şi 1878. 


dus, ca de obicei, la Motanul fumător, să-mi beau cafeaua cu 
corn. Patronul, un fost alcoolic cu vorba cleioasă, m-a avertizat 
că, în ajun, un puşti lăsase o scrisoare pentru mine. Era de la 
Dora: cu un scris stângaci, mă anunţa că părăseşte Franţa. 
Prefera să se retragă, îmi purta ghinion. Mă va iubi mereu. M-am 
năpustit, ca un nebun, afară din cafenea şi am alergat spre 
Hotel-Dieu; nu puteam să cred ceea ce citisem. N-avea să mă 
placheze a doua oară! La colţul străzii Les Franes-Bourgeois, 
aproape pustie la ora aceea, un Mercedes vechi, de culoarea 
ruginii, cu calandrul cromat, s-a oprit fix în faţa mea când am 
coborât de pe trotuar. Aproape că m-am culcat lat pe capotă. Nu 
era vorba despre un accident. Cel care conducea, cu cotul scos 
neglijent pe geamul deschis, cu ochii ascunşi de o pereche de 
ochelari Ray Ban albăstrii, mi-a ordonat să urc în maşină. L-am 
recunoscut după accent, era Ralph. Inainte de a-mi putea reveni 
din surpriză, un avorton cu părul ciufulit şi slinos, a coborât din 
spate, m-a apucat de gulerul hainei şi m-a împins fără duritate 
înăuntru, după care a luat loc în stânga mea. Pe ăsta, cu ochi 
pământii şi dinţi stricaţi, nu-l mai văzusem niciodată. Din motive 
pe care nici acum nu mi le pot explica, m-am lăsat răpit. Ralph, 
cu ceafa groasă şi rasă - mi se părea că primise nişte bani, 
acum purta un costum aproape corect - a demarat imediat într- 
un zgomot de fiare vechi, a derapat pe asfalt şi a cotit-o pe o 
arteră mai largă. Efluvii de apă de colonie ieftină umpleau 
maşina. De formă, am întrebat totuşi ţipâna: 

— Unde mă duceţi? 

Răpitorul meu hirsut arbora un cap cadaveric, care părea 
mereu gata să se desprindă de gât şi care se tot răsucea cu o 
rapiditate stupefiantă. | se adresa celuilalt cu monosilabe într-o 
limbă ce putea fi rusa, albaneza sau turca. 

— Vă previn, dacă nu opriţi, o să sar, o să alertez poliţia. 

Vecinul meu mi-a tăcut „şt” răsfrângându-şi buzele, ceea ce i- 
a dat un aer şi mai patibular. Puțin îi păsa lui de avertismentele 
mele. Dinţii din faţă, stricaţi, erau înfipţi strâmb ca nişte stâlpi 
răsturnaţi dintr-un gard. 

— Noi prieteni la Cindy. Nu nelinişti la tine, a spus Ralph ca să 
mă calmeze. 

Evocarea acelei mumii sexuate n-a avut darul să mă bucure. 
Am ieşit din Marais, am luat-o pe strada Rivoli, apoi pe 
bulevardul Sebastopol în direcţia gării de Est. De zece ori, în 


ambuteiaje, aş fi putut să deschid portiera şi să mă topesc în 
mulţime. Privirea dură a bărbatului de-alături m-a descurajat să 
o fac; mi-l închipuiam fugărindu-mă şi dându-mi o mamă de 
bătaie în mijlocul trecătorilor care şi-ar fi întors privirile. |ţi 
venea să crezi că mă lăsam răpit de bună-voie pentru a găsi o 
ieşire din această criză. La Barbès, am luat-o pe bulevardul 
Rochechouart şi am încetinit cu puţin după magazinele Tati. 
Ralph şi-a desfăcut centura de siguranţă şi a venit târşindu-şi 
picioarele să-mi deschidă portiera aşa cum ar fi făcut un şofer 
stilat. Părea un păduchios care parodia lumea bogătaşilor. 
Acolitul lui şi-a scos repede un batic din buzunar şi m-a legat la 
ochi. Numai nişte golani cu sânge rece puteau răpi astfel un 
bărbat, în plină zi, fără să se teamă de intervenţia poliţiei. 
Îngerul meu păzitor, strângându-mă de braţ ca într-o menghină, 
m-a băgat în holul unui imobil: m-am împiedicat de un prag de 
piatră, am urcat câteva trepte, am intrat pe o uşă. După aceea, 
am coborât pe o scară lungă în ceea ce mi se părea a fi un 
spaţiu destul de îngust. Nasul meu înregistra efluvii de 
putreziciune, de apă stătută. Mergeam prin nişte subsoluri, m-a 
izbit un miros iute de dezinfectant de latrine. A fost descuiată o 
altă uşă, mi s-a scos legătura de la ochi: eram într-o încăpere cu 
tavanul jos, mobilată cu o masă de camping zgâriată şi un 
fotoliu de piele jerpelită din care se desprindeau fâşii întregi. 
Ţigările şi berea impregnaseră atât de tare pereţii, încât ai fi 
putut bea şi fuma doar adulmecându-i. Tavanul tremura într-un 
ritm surd, neregulat. Trebuie că mă aflam undeva în cabina unei 
săli de spectacole sau a unui club, poate Elysee-Montmartre 
care se află prin apropiere. Nişte matahale îmi aduceau de 
mâncare la ore fixe, mă însoțeau la toaletă. La toate întrebările 
mele opuneau un mutism absolut. Ciclul pierzaniei fusese 
declanşat. 


Banda gorgonelor 


Două zile mai târziu, am fost transferat, noaptea, la o oră de 
Paris, din nou legat la ochi. Ne-am zdruncinat multă vreme pe 
un drum accidentat. Acum m-am pomenit într-o pivniţă de 
ciment, foarte joasă, glacială, fără fereastră. Un tub de neon 
clipea în permanenţă fără să se-aprindă de-a binelea. Emitea o 
lumină crudă, verzuie, care făcea ca toate lucrurile să pară 


lugubre. În interiorul tubului ce era mereu pe punctul de a 
exploda sfârâia un filament negru. Înţelegeam prea bine ce mi 
se întâmpla. Mă gândeam la terifiantele case de dresaj în care 
proxeneţii îşi închid şeptelul şi-l educă prin violuri şi bătăi. 
Avusese dreptate Dora să-şi ia tălpăşiţa. Ar fi trebuit să fug cu 
ea. Mi-au fost luate toate efectele personale, portofelul, cartea 
de identitate, cheile, banii, dosarele de la minister, până şi 
tichetele de metrou. Celula mea cuprindea o saltea pătată pusă 
chiar pe jos, un scaun din stinghii cu spetează lipsă şi mai ales 
un mare banc de tâmplărie perforat de găuri făcute cu cuțitul 
care sugerau nişte sacrificii abominabile. Într-un colţ, într-o 
chiuvetă de faianţă albă, cu smalţul spart, constelată de 
crăpături, curgea încontinuu un fir de apă. De o grindă atârnau 
nişte cârlige de măcelărie şi un scripete fără funie. Din zid se 
scurgeau dâre de salpetru printre graffiti-uri scrijelite cu un vârf 
de briceag, iniţiale, inimi grosolan schiţate, chemări în ajutor. Un 
rând de trepte ducea la o uşă de metal înnegrită de fum, linsă 
parcă de o limbă de foc. Câte persoane fuseseră oare 
martirizate aici? 

M-am lămurit repede ce soartă mă aşteaptă. Abia instalat, am 
văzut intrând o făptură de talie mijlocie, cu o tavă în mână pe 
care ieşeau aburi dintr-un bol cu cafea lângă o tartină cu unt şi 
nişte bucăţi de zahăr îngălbenite. Înfometat cum eram, m-am 
năpustit asupra acestui festin sărăcăcios. Intre timp, persoana 
îmi adusese o oală de noapte, hârtie igienică şi o sticlă cu apă. 
În lumina proastă din încăpere, am zărit o faţă umflată ca o 
prăjitură necoaptă, într-o parte rotundă, în cealaltă scobită, 
aşezată pe un trup mic şi îndesat. Craniul arbora o perie blondă, 
torsul şi picioarele erau îmbrăcate numai în piele, ca un 
motociclist la pensie care şi-ar fi păstrat uniforma şi băgat 
vehiculul în garaj. Două proeminențe sub bluzon m-au făcut să 
cred că am de-a face cu un individ de sex feminin. Cu o voce de 
beţivă, mi-a lansat: 

— Mănâncă, băieţaş, c-o să ai nevoie. 

Dacă aş fi bănuit ce mă aştepta, cred că imediat aş fi vărsat 
totul! 

Peste puţin timp, cea care mă hrănise s-a întors escortată de 
două bondoace de teapa ei: o bătrână cu mutră de ţigancă şi un 
neg cât o prună pe buza de jos, din care creştea un smoc de 
peri tari, şi o altă sperietoare, cu un fizic de salahor şi faţa 


tăbăcită de corsar. Aceasta din urmă purta un tricou de-un roşu 
aprins pe care stătea scris cu litere gotice negre: „Nu-s rea, dar 
nu trebuie să mă întărâţi”. 

Toate trei m-au lungit pe masa de lemn şi, cu gesturi precise, 
prevenind o eventuală împotrivire din partea mea, mi-au tras 
pantalonii până la genunchi fără să-mi scoată pantofii. M-am 
gândit imediat la o întorsătură fără să-i văd bine realizarea 
practică: cum poate o femeie să violeze un bărbat? Țiganca şi 
pirata mi-au blocat umerii, şoldurile şi picioarele, prinzându-mă 
într-o menghină imposibil de desfăcut. Motociclista şi-a uns 
mâinile cu un lichid gras, şi-a mlădiat încheieturile trosnindu-le 
articulațiile şi-apoi mi-a apucat sexul. Dintr-o răsucire, mi-ar fi 
putut smulge aparatul genital în întregime. În schimb, mi-a luat- 
o la frecat după toate regulile, cu o vivacitate deloc neplăcută. 
Cunoaşteţi anatomia masculină: suntem de-o mecanicitate 
dezolantă. Orice penis agitat de jos în sus cu vigoare sfârşeşte 
prin a-şi scuipa sămânţa, oricare ar fi modul folosit. Aşadar, am 
ejaculat, fără să mă abandonez cu adevărat, sub ochii 
ameninţători ai celor trei femei bărbătoase. Am fost mirat de 
blândeţea pedepsei, de acest bilet, numai dus nu şi întors, spre 
paradis, pe deasupra şi gratis. 

Peste o oră, când îmi pusesem o pijama de serj albastru ce- 
avea să-mi devină uniformă, gardienii mei s-au întors. De data 
aceasta, motociclista şi ţiganca m-au țintuit pe masă şi cea care 
m-a masturbat a fost pirata. Datorită efortului i se închideau 
pleoapele grele şi-i curgeau balele. Până seara, s-au întors în 
fiecare oră, agăţându-se, pe rând de rădăcina mea. A doua zi, 
au luat-o de la capăt încă de cum s-a luminat. Acesta îmi va fi, 
aşadar, calvarul: aveam să plătesc cu vârf şi îndesat plăcerile 
vieţii mele de curtezan. Pedepsit prin organul plăcerii care avea 
să devină cel al nenorocirii. Voi fi vidanjat fără întrerupere, 
maltratat, malaxat, frăgezit ca o halcă de carne de trei 
măcelărite nebune. 

Am intrat atunci în cea mai întunecată noapte. Fofo, Natache 
şi Jaja, căci acestea erau diminutivele torţionarelor mele, nu 
scăpau nicio ocazie ca să-mi înşface instrumentul şi să mi-l 
zgâlţâie. Se iveau pe tăcute din umbră, cu mâinile desfăcute ca 
nişte labe de cauciuc uriaşe, cu buza lăsată a dispreţ. Uneori, 
veneau să mă uşureze în toiul nopţii, aţintind asupra mea 
lumina unei lanterne, în vreme ce eu abia dacă recuperam. Mă 


trezeau cu un ghiont, iar răsuflarea lor împuţită, amestec de 
dinţi cariaţi, alcool şi tutun prost, faţa lor hidoasă mă izbeau ca 
o halucinație. După câteva zile, mă botezaseră „varză umplută”, 
pentru că glandul îmi căpătase o culoare stacojie, aproape 
violetă. Când aveau chef de râs, îmi lipeau de gură sânii lor 
mari: 

— Ospătează-te, varză umplută, excită-te! 

Ghearele lor lungi şi murdare mă manipulau fără 
menajamente. Nimic echivoc în intervenţia lor: aş fi putut fi un 
termometru, un bec. Nu-mi dădeau drumul până nu-şi terminau 
treaba şi după aceea îşi ştergeau mâinile de pantaloni. In timp 
ce mă „tratau”, fumau, eram mereu cufundat într-un fum gros 
de ţigară şi mă uitam fascinat la încheieturile lor umflate, la 
părul negru de pe braţele groase ca nişte ferigi tropicale. 
Căţărate pe mine ca nişte vampiri, ai fi zis că vor să-mi scoată 
toate toxinele. Sexul îmi era umflat şi simplul fapt de a-l atinge 
îmi smulgea nişte ţipete de parcă ar fi fost băgat într-un fascicul 
de lame de ras. Noaptea, de partea cealaltă a uşii, printre 
zgomote de tigăi şi cratiţe, le auzeam glasurile de precupeţe 
întretăiate de accese de tuse, râsete groase, interjecţii gâfâite, 
scuipături. Urlau cântece porcoase. Toate acestea se terminau 
într-un crescendo de invective, ţipete, horcăieli de muribunzi. 
Auzeam zgomote de încăierare, de scaune răsturnate, de farfurii 
grele sparte de exasperare. A doua zi, cea care fusese luată la 
scărmănat, mereu aceeaşi, Fofo motociclista, sosea cu obrajii 
roşii, urechile rupte, un ochi învineţit şi pomeţii lucind de 
cuperoză ca un semnal luminos. 

După o săptămână, mă arătasem atât de docil, încât 
gardienele mele de lagăr nu mai veneau decât una câte una, la 
orice oră, cu câte o ţigară în gură, un walkman în urechi, ca să 
mă mulgă. Cu un semn din cap, mi se arăta să mă sui pe masă, 
să-mi las jos nădragii. Nu mai ejaculam decât un lichid 
translucid amestecat cu sânge şi dacă mă reţineam, primeam o 
palmă. Un început de infecţie urinară îmi dădea dureri până la 
rinichi. Cu timpul, înţelesesem structura subtilă a acestui trio: 
Jaja pirata era şefa, Natache ţiganca, adjuncta ei, iar Fofo, 
bătaia lor de joc, pusă să facă treburile servile. Cum am mai 
spus, jumătate din faţa acesteia era zbârcită, probabil, suferise 
un atac, şi cu greu îşi deschidea ochiul stâng. O dată, am 
încercat cu ea o complicitate şi i-am propus să-i fac şi eu la fel 


cu degetele acolo unde pielea de proastă calitate a pantalonilor 
făcea cute mari între picioare. 

— Nu te obosi, băiete, nu-mi plac gagiii. 

Deşi încercam de bine, de rău să rămân curat, să mă spăl în 
minuscula chiuvetă, simţeam că mă acoperea jegul, că paraziţii 
mă aleg ca domiciliu, împărţindu-şi pe bucăţi carcasa mea. 
Ghemuit în acea cocină a mea, răspândeam o duhoare 
îngrozitoare. 


Represiune 


Într-o dimineaţă în care suferisem ca un martir, iar penisul mi 
se umflase cât un cartof şi supura în permanenţă, m-am 
revoltat. Jaja, îmbrăcată într-un combinezon militar şi cu o 
centură cu cap de mort, tocmai sosise, târşâindu-şi picioarele 
până la mine, anevoios şi dubios. Trebuie că era beată sau 
epuizată. Inainte chiar de a-mi adresa semnul obişnuit, i-am 
făcut din cap un nu hotărât şi m-am chircit pe saltea. A avut 
nevoie de câteva momente ca să-şi dea seama, a trântit o 
ploaie de înjurături şi şi-a scos mobilul: 

— Varză umplută se încontrează. 

Celelalte două s-au şi înfiinţat. Natache, într-o cămaşă de 
noapte largă, murdărită de nişte pete dubioase, ţinea în mână 
un clistir şi un lighean. M-au încolţit aşa cum face un ucigaş cu 
victima lui într-o fundătură, m-au apucat de mâini şi de picioare, 
m-au dus pe altarul de sacrificiu. Degeaba m-am zbătut. 
Natache mi-a smuls pantalonii, i-a aruncat departe în vreme ce 
Jaja, bombănind, mi-a băgat clistirul în rect. Simţind cum mi se 
umflă intestinele şi cum se întăreşte membrana, mi-am 
contractat muşchii. Dar, atacat din toate părţile, solicitat şi pe 
celălalt front, am dat drumul la tot şi am crezut că mor într-o 
hemoragie de căcat şi pişat. M-au lăsat să zac în propriile-mi 
dejecţii şi mi-au aruncat o cârpă veche ca să mă şterg cu ea. 

Corecţia nu se terminase. Puțin după aceea, s-au întors cu o 
mulgătoare electrică ruginită pe care au băgat-o în priză. 
Citisem undeva nişte întâmplări groaznice pe tema aceasta şi 
ştiam că dacă maşina va începe să meargă, îmi va aspira tot din 
interior şi-mi va provoca o hemoragie. Tot ciocnind nişte obiecte 
metalice, Fofo a pus lângă masă un recipient de metal din care 
ieşea un cablu terminat cu o ventuză asemănătoare cu aceea de 


desfundat chiuvete. Mi-a lipit capătul de cauciuc pe membru, a 
verificat fiecare element, tub, valvă, canulă şi a dat drumul 
aparatului. Maşina a fost cuprinsă de un tremurat, în mine a 
explodat panica şi am început să urlu, să implor, să cer iertare. 
Jaja mi-a trântit un pumn în plină faţă, ordonându-mi să tac din 
gură. Avea nevoie să se concentreze. Manşonul mi se lipea tot 
mai mult de gland printr-o sugere uşoară şi progresivă, am 
simţit cum mi se deschide meatul ca o gură. Jaja a trecut la 
viteza superioară, presiunea a crescut, trăgând din tot 
pântecele. Pompa zumzăia şi mă aşteptam ca-n fiecare clipă 
găleata să fie împroşcată de valuri roşii. Aveam să fiu pus în 
sticle ca vinul nou, iar tocitoarea se va umple cu sângele meu. 
Totuşi, am rezistat din toate puterile. Dar în acelaşi moment, 
intestinele mi-au fost inundate de o injectare de apă cu săpun, 
făcută de Fofo, pusă la treburile abjecte. Un fior mi-a îndoit şira 
spinării, prin convulsii am încercat să cad de pe masă, dar 
gorgonele m-au ţinut tare aşa cum se linişteşte un epileptic. Prin 
coloana vertebrală mi-a trecut o descărcare electrică groaznică 
şi am leşinat. 

După acest supliciu care mi-a frânt orice veleitate de 
rebeliune, harpiile şi-au reluat rutina. De-acum înainte, pocnetul 
comutatorului, la fel de regulat ca un orologiu, indica ora 
medicaţiei. Fiecare cobora când îi venea rândul, cu labele ei 
enorme care miroseau a bere, nicotină şi zoaie, şi se uita 
indiferentă la tuberoza stacojie în care mi se transformase 
bărbăţia. Uneori, le vedeam feţele de gargui deasupra mea, 
zguduite de accese de jovialitate nepotrivită cu situaţia. Îmi 
trebuia din ce în ce mai mult timp ca să mă slobod şi 
masturbatoarele se enervau din pricina încetinelii mele, le 
apucau crampele, deveneau apoplectice, cu pieptul şiroind de 
sudoare ca alergătoarele de fond. În lumea crimei, cred că 
aparţineau unei caste inferioare. Fofo, cu faţa ei strâmbă şi 
bărbia ascuţită, lăsa uneori să transpară o melancolie care mă 
mişca. Incercam întotdeauna să intru în dialog cu ea, dar dădea 
din cap în semn de refuz, rămânea mută. Jaja, căreia îi cădea 
părul de pe cap în smocuri, ca unui câine râios, scrâşnea din 
dinţi. Parcă era o râşniţă de cafea. Suferea de artroză şi a doua 
falangă de la arătător i se strâmbase ca un curmei de viţă 
bătrân. Manipularea mea îi cauza asemenea dureri, încât, tot 
mai des, le „subcontracta” pe celelalte două. Cât despre 


Natache, se căznea să-şi stăvilească o salivaţie prea abundentă 
care i se scurgea şiroaie pe bărbie. 

Constatându-mi slăbiciunea, vrăjitoarele nu mai închideau 
uşa: ascultau radioul, se jucau cu săgeţelele şi chicoteau la 
fiecare aruncare reuşită, însă râsetele lor ruginite sfârşeau în 
zgomotoase expectorări de flegmă. Zbierau unele cântece, 
poate că se şi înlănţuiau judecând după unele scâncete ce- 
ajungeau până la mine. Mi le imaginam pe aceste creaturi 
strâmbe, păroase ca nişte maimuțe, pe cale să-şi lingă boturile 
sau restul şi rămâneam perplex. Uneori, deranjate de duhoarea 
mea, mă spălau cu furtunul ca pe vite, iar apa murdară era 
evacuată printr-o rigolă. Oricât de umilitor era, duşul acesta mă 
potolea. Clocind în mizeria din celula mea subterană, mă 
descompuneam, zgâlţâit de febră, cu gingiile sângerânde, cu 
părul ce-mi cădea în smocuri. 


Dispar răufăcătoarele 


Şi atunci, a venit să mă examineze un străin, un medic de 
origine magrebină, iar regimul mi s-a mai îmbunătăţit un pic. 
Am avut voie, o dată pe zi, să mănânc o supă chioară, o farfurie 
cu fidea, cartofi fierţi. lar Fofo motociclista, căreia i se făcuse 
milă de mine, se prefăcea că mi-o ia la labă agitându-şi vag 
mâna în dreptul sexului meu. Captivitatea mă înnebunea. Tot 
întorcând pe toate feţele aceleaşi întrebări, ajunsesem la o 
singură concluzie: Dora era aceea care mă trădase din nou şi 
planificase totul, lăsându-se snopită în bătaie ca să mă înfunde 
mai bine. lar delirul meu luând aspectul unei evidențe, mă 
pomeneam  închipuindu-mi cele mai groaznice răzbunări. În 
acelaşi timp, noaptea, când întunericul mă apăsa ca o mână 
uriaşă pe piept şi spaima îmi tăia răsuflarea, tot pe ea o 
invocam. 

Într-o zi, schingiuitoarele mele au lipsit la apel. Uşa a rămas 
deschisă. Prosteşte, mă ataşasem de prezenţa lor. Cel puţin se 
ocupau de mine. Când le auzeam cum îşi târşâie încălţările, cum 
râgâie, eram parcă uşurat. Le luam maltratările drept îngrijiri. 
Le-am aşteptat ore în şir ca pe nişte doici, auzind doar 
croncănitul îndepărtat al unei ciori şi picuratul robinetului prost 
închis. După o vreme, m-am târât până la scară: balamalele uşii 
erau ruginite, iar broasca smulsă, acoperită de nişte pete verzui 


ca o lepră în jurul unei guri. Cu un glas imperceptibil, am cerut 
ajutor. Îmi era foame. Am urcat treptele în genunchi, nu mă mai 
ţineau picioarele, şi am ajuns într-o încăpere îngustă ocupată de 
o masă de bucătărie şi un reşou cu gaz. Aerul de aici era 
aproape irespirabil din cauza unui miros de untură râncedă. 
Peste tot, farfurii pline de sos de roşii uscat şi de mucuri, pungi 
de gunoi umflate de-atâtea mizerii erau luate cu asalt de 
gândaci. Pe un cuptor trona o cratiţă enormă cu paste în care 
mucegaiul ţesuse o pânză albăstrie, un văl translucid. Pe jos, 
sticle de bere răsturnate răspândiseră arhipelaguri de spumă 
populate de legiuni de furnici. Am explorat împrejurimile, 
ţinându-mă de ziduri ca să nu cad. Pe un scaun desfundat dintr- 
un culoar alăturat, mi-am găsit toate lucrurile spălate, călcate şi 
împăturite cu grijă. Nu lipsea nici un tichet de metrou, nici o 
centimă de euro. Le fuseseră adăugate două bancnote de o sută 
de un verde strălucitor care-mi răscoleau amintiri ciudate. Eram 
prea slab ca să-mi pun întrebări asupra acestor semne de 
consideraţie şi nu le-am priceput sensul decât mai târziu. La 
stânga unui coridor, o încăpere mare, dărăpănată, adăpostea 
trei saltele infecte puse pe jos. Temnicierele mele nu trăiseră 
decât un pic mai bine decât mine. Ridicaseră tabăra, aşadar, şi 
nu vor mai veni să mă mulgă. Un spasm mi-a străpuns 
pântecele şi n-am ştiut dacă era de spaimă sau de regret. M-am 
simţit aproape trădat: mamele mele vitrege mă lăsau orfan. Am 
coborât din nou în pivniţă ca să mă culc. 

Nu ştiu câte zile în şir am dormit acolo. Nu mai voiam să plec, 
ca acei deţinuţi care şi-au pierdut gustul libertăţii. Închisoarea 
îmi devenise adăpost, eram sigur că scârboasele aveau să se 
ivească dintr-o clipă în alta. Numai frigul umed m-a scos din acel 
aşternut de paie în care mă descompuneam. M-am târât încă o 
dată până la bucătărie, am deschis un dulap care era plin. Ca şi 
cum o mână grijulie pusese în el brânză, mere, iaurt, şuncă şi 
alte lucruri de-ale gurii. Am înfulecat prea repede orice şi am 
vărsat tot. După aceea, m-am străduit să mestec încet. 

Am recăpătat un pic de putere. M-am îmbrăcat cu hainele 
curate, am ars la flacăra reşoului pijamaua infectă şi m-am 
hotărât să părăsesc acea cloacă. Un fâlfâit de aripi, un piţigoi 
sau un sturz sărind pe marginea unei ferestruici, m-a făcut să 
tresar. Am împins o uşă care nu mai avea nici zăvor, nici 
broască. Lumina zilei, striată de o ploaie măruntă, m-a spălat pe 


faţă ca un duş rece. Am fost orbit şi aproape că m-am prăbuşit: 
se iveau zorii, cenuşii, ferfeniţiţi. Am făcut câţiva paşi afară, mi- 
am întors capul: fusesem încarcerat mai multe săptămâni într-o 
casă de paznic de barieră lângă o cale ferată dezafectată. 
Urmele şinelor se vedeau încă prin iarbă încrucişându-se 
perpendicular cu un drum desfundat, săpat de cauciucuri. 
Drumul şi trenul dispăruseră în acelaşi timp. Rareori văzusem o 
cocioabă atât de anodină în dezolarea ei. În depărtare, am zărit 
pilonii unei linii de înaltă tensiune şi nişte blocuri multicolore. 
Eram deci în regiunea pariziană, în acel cancer de beton şi oţel 
pe care capitala l-a ridicat în juru-i pentru a respinge natura. Am 
ieşit cu paşi prudenţi, aproape speriat la auzul scrâşnetului 
pantofilor pe pământ. M-am uitat pentru ultima oară la casă, la 
ferestrele astupate cu bucăţi de placaj, orbite fără ochi, la 
tencuiala distrusă de un fel de erupție cutanată, la încheieturile 
căscate ale acoperişului. Buruienile şi câteva plante pipernicite îi 
luau cu asalt faţada. Mi-am pierdut capul, m-am apucat să 
vociferez, să înjur. Am luat nişte pietre dintr-un rambleu alăturat 
şi am aruncat cu ele în clădire. M-a calmat zgomotul înfundat pe 
care-l făceau izbindu-se de ziduri. Cu răsuflarea tăiată, am căzut 
în genunchi. l-am mulţumit lui Dumnezeu că sunt în viaţă. 


CAPITOLUL IX 


LABIRINTURILE CAINŢEI 

Mano solo: aceasta este porecla ce mi-a fost dată la spitalul 
cel mai apropiat de locul meu de detenţie, la est de Paris, unde 
m-am dus să fiu îngrijit. La serviciul de urologie, unde am stat 
sub observaţie zece zile, am fost suspectat de onanism frenetic. 
Nimeni n-a crezut în infecția prost îngrijită. Sufeream, de 
asemenea, de anemie, de topire a muşchilor, de diverse boli de 
piele, iar noaptea îmi sunau neîncetat în urechi mari clopote. 
Am fost ras pe cap, pe picioare şi în regiunea pubisului. Totuşi, 
statutul de diplomat pe care-l atestau actele mele mi-a atras o 
anumită consideraţie. Nu eram numai un coate-goale, una 
dintre epavele care umplu sălile de aşteptare şi grevează 
bugetul Securităţii sociale. A trebuit să suport interogatoriile 
unei psihiatre încă tânără, Mathilde Ayachi: ea a fost cea care a 
emis ipoteza unei masturbări compulsive şi morbide, apropiată 
de automutilare. Era destul de frumoasă, o brunetă înaltă cu 
ochii verzi, cu faţa prelungă, cu un walkman mereu într-una din 
urechi. De-acum înainte însă, gloriile fizice mă lăsau rece. 
Agasat de insistența ei inchizitorială, într-o dimineaţă am fugit, 
luând cu mine o doză masivă de antibiotice furate de la 
infirmerie. 


Predare în plin câmp 


O singură fiinţă, numai una, mă putea ajuta acum: Julien. De 
luni de zile nu mai aveam veşti de la familia mea, iar sclifoselile 
stângiste ale părinţilor nu mi-ar fi fost de niciun ajutor. Ce 
sentiment straniu, ignobil într-un anumit sens, să mă duc să 
caut sprijin la acela pe care, numai cu puţin timp în urmă, îl 
execram! Pentru orice eventualitate, am sunat-o pe Dora de mai 
multe ori: linia îi era deconectată. Am contactat, de asemenea, 
cafeneaua La Motanul fumător ca să întreb dacă nu cumva 
lăsase vreun mesaj. Am încercat să intru în legătură cu câteva 
dintre fostele mele cliente cărora le păstrasem numărul. M-au 
repezit toate, prefăcându-se că nu mai ştiau cine sunt. Cea mai 
dezagreabilă a fost Florence, iniţiatoarea mea de acum nouă 
ani, devenită între timp bunică şi care pur şi simplu mi-a trântit 
telefonul în nas. Eram în decembrie, în frig totul devenea tăios, 
până şi actul de a respira. Aşa că m-am dus, emaciat, cu capul 


tuns zero, cu faţa pământie, să sun la adresa lui Julien, pe 
strada Fontaine, în arondismentul IX. Nemaivăzându-i numele, 
am bătut la portăreasă. O femeie fără vârstă, cu şorţ pe ea, a 
tras perdeaua de la o uşă de sticlă. 

— Domnul Drancourt nu mai locuieşte aici, s-a căsătorit. 

— Nu ştiţi unde s-a mutat? 

— Nu, domnule. 

— Nu v-a lăsat o adresă unde să-i trimiteţi corespondenţa? 

— Nu, domnule, pentru reexpedieri s-a adresat Poştei. Am 
treabă, îmi pare rău. 

In locul ei, s-a ridicat în două labe un enorm rottweiler care 
zgâria sticla cu ghearele şi a lătrat arătându-şi colții imaculaţi şi 
mucoasele obscene ale botului. M-am dus atunci pe strada 
Rennes, la biroul lui Julien. Nu mai lucra acolo. O tânără 
secretară cu vocea blândă mi-a spus că-şi deschisese propriul 
cabinet pe strada La Paix, în arondismentul I. Cuprinsă de o 
compasiune neaşteptată - tremuram în hainele mele uzate - mi- 
a dat 20 de euro ca să mănânc ceva, iar eu aproape că i-am 
sărutat mâinile ca să-i mulţumesc. Nu mai aveam tăria să refuz 
nicio pomană. Pe la începutul după-amiezei, am sosit pe strada 
La Paix, la numărul 10. O placă frumoasă de aramă lângă o 
poartă din lemn masiv sculptat arăta Drancourt şi Asociaţii. Am 
ezitat, mi-am amintit de anecdota cu Andre Breton rătăcind prin 
faţa casei lui Tristan Tzara, în vreme ce acesta agoniza, 
incapabil să intre, fiind certaţi de şaisprezece ani. Nu uitasem că 
Julien îmi organizase judecarea şi mă temeam să nu profite de 
sărăcia mea ca să mă umilească şi mai mult. M-am folosit de 
faptul că ieşea cineva şi m-am strecurat în curtea care 
adăpostea un rond de gazon şi o statuie după un model antic 
din care ţâşnea un jet de apă cu murmurul imperceptibil. Am 
sunat la o a doua poartă, am pătruns într-un hol grandios cu 
plafoanele decorate cu fresce. Cu un vechi ascensor cu grilaj, 
care scotea nişte sughiţuri de astmatic, am urcat până la etajul 
patru. O doamnă în taior m-a rugat să intru. l-am spus că doresc 
să-l văd de urgenţă pe maestrul Drancourt. A avut o expresie 
dubitativă şi mi-a propus o întâlnire pentru săptămâna 
următoare. Aproape că am implorat-o, invocând calitatea mea 
de prieten intim. A dispărut în spatele unei uşi. Fastul birourilor, 
imensitatea lor m-au intimidat: era un labirint de culoare, de 
încăperi, un stup zumzăitor în care persoane grăbite de ambele 


sexe se aflau într-un continuu du-te-vino. Doamna care mă 
primise s-a întors după o oră şi a luat un aer dezolat ca să mă 
prevină că maestrul Drancourt nu este disponibil. Doborât de 
supărare, mă pregăteam să plec când, din pragul uşii, m-a 
chemat înapoi. Acum vorbea în şoaptă la telefon. L-a închis, s-a 
ridicat şi, cu gura foarte aproape de urechea mea, m-a înştiinţat 
că, în mod excepţional, maestrul Drancourt consimte să mă 
primească. Dar dorea să-i scriu pe o foaie motivele cererii mele. 
Umilit, am mâzgălit în grabă: „Julien, te rog, nu mi-e bine” şi am 
împăturit hârtia în patru. Asistenta m-a rugat s-o urmez într-un 
cabinet particular. Ne-am întâlnit cu adulţi în robă, fumând 
trabuce, am străbătut mai multe coridoare pline de rafturi cu 
cărţi legate. La sfârşit, m-a băgat într-o chichineaţă fără ferestre 
care mirosea a apă de Javel"* şi unde un scaun pivotant trona 
între un aspirator, o găleată de metal şi o cârpă de spălat. După 
trei ore, stăteam încă singur în acea cămăruţă, sfâşiat între 
ciudă şi speranţă, stăpânindu-mă să nu fug, când un tânăr cu un 
aer studios m-a anunţat că maestrul Drancourt mă aştepta în 
fundul culoarului, pe stânga. Inutil să bat în uşă. M-am simţit 
slab, oboseala m-a izbit ca o piatră. M-am clătinat, m-am 
sprijinit de pereţii acoperiţi cu gravuri vechi şi fotografii artistice. 
Una dintre ele m-a frapat: reprezenta un Hristos din ghips la 
intrarea unui aeroport. Pe soclu, era scris în spaniolă: „Urcaţi şi 
vă veţi căi”. Am văzut în asta un fel de avertisment şi a fost cât 
pe ce să fac cale întoarsă. 

Nu departe, a răsunat o tuse discretă. Julien mă auzise. Nu 
mai puteam da înapoi. Mă trădaseră scârţâiturile parchetului. 
Am tras ceremonios o uşă capitonată, am intrat într-o vastă 
încăpere mobilată cu un birou stil Empire aproape gol şi cu o 
mare sculptură africană, trei fetişuri călare pe-o pirogă. Într-un 
colţ se aflau două calculatoare cu ecran extraplat. Nu erau 
tumorile de plastic, de gri pişăcios, pe care le vezi în birourile 
administraţiilor, ci combinaţia desăvârşită dintre oţel şi sticlă, 
două păsări ajustate pe un gât gracil. Şi pe fiecare dintre aceste 
cvasioglinzi se răsucea pe axa sa, la nesfârşit, un glob 
pământesc, cu o mişcare aproape hipnotică. M-a acoperit un val 
de ruşine, mi-a dat un aer stupid. Julien stătea cu spatele la 


58 Apa de Javel, după numele satului, astăzi cartier al Parisului, unde, de la 
sfârşitul secolului al XVIII-lea, se află o uzină de produse chimice; este cea 
mai populară soluţie de curăţat, de decolorat şi antiseptică din Franţa. 


mine, aşezat într-un fotoliu, uitându-se pe geam. Nu mi-a spus 
bună ziua. Tot ce-i ceream era să mă trateze ca pe o fiinţă 
umană. L-am strigat: nu s-a mişcat şi nici nu mi-a răspuns. Mi- 
am dres glasul cu discreţie. 

— Julien, eu sunt, Sébastien, sunt aici. 

Stătea nemişcat, fixând nu ştiu ce punct din orizont, 
arătându-mi magnifica lui coamă, dată cu gel şi care îi alcătuia 
pe ceafă o cascadă împietrită, neagră ca plumbul, fără niciun fir 
alb. 

— Julien, vorbeşte-mi te rog, spune ceva! 

Eram un pachet de nervi. Acea tăcere intolerabilă îmi sporea 
sentimentul de destituire. Maşinal, am îngenuncheat şi am 
simţit că-mi dau lacrimile. 

— Julien, spune-mi că nu sunt cu totul nedemn de tine! 

Mi-am luat faţa în mâini şi am dat drumul hohotelor de plâns 
refulate de-atâta vreme. Mă zguduia un plâns pe cât de ridicol 
pe atât de irepresibil, lacrimile-mi intrau ca sângele pe sub 
gulerul cămăşii, în gură. Fără să mă gândesc şi, poate, influenţat 
de fotografia văzută adineauri, m-am întins cât eram de lung, cu 
braţele în cruce, pe covorul de preţ care acoperea podeaua, 
unul dintre acele covoare groase, din lână frumoasă, pe care 
numai persoanele de neam mare au dreptul să calce. Mi-am 
afundat faţa în el, avid la rândul meu să fiu ştergătoarea pe care 
alte picioare de rang înalt vor veni să se curețe de noroi. Am 
perceput zgomotul unui corp care se apropia de mine. Mi-am 
ridicat fruntea: doi pantofi solizi, scumpi, cu botul rotund, 
asemănători volutelor unei caroserii preţioase, îmi stăteau în 
dreptul nasului. Străluceau, miroseau frumos a piele lustruită şi 
mă examinau ca pe un obiect necuviincios, un gunoi căzut în 
faţa lor printr-o inadvertenţă. Aveau, fără îndoială, să-mi 
zdrobească ceafa, să mă calce sub ei aşa cum trebuie făcut cu 
un rebut. Dar Julien s-a aplecat, m-a ridicat de jos. Prin vălul de 
lacrimi, am îndrăznit să-mi pun privirea pe el. M-a izbit 
frumuseţea lui, o frumuseţe maturizată de timp şi care-şi 
pierduse, afectarea din tinereţe. Un chip având întipărite pe el 
maiestatea şi bunăvoința. Pentru a rămâne în orbita acelei feţe 
strălucitoare, aş fi străbătut toată Franţa în genunchi. De acum, 
nimic nu mai conta pe lume decât el şi cu mine, uniţi pe vecie 
într-o alianţă indestructibilă. Înaintea lui, eram ca un excrement 


pe un cearşaf de mătase, un păduchios în faţa unui prinţ. lar 
prinţul, în slava sa, a acceptat să strângă vermina în braţe. 
— Ce mult trebuie să fi suferit, Sebastien! 


Lepădarea lui Petru 


Julien m-a găzduit provizoriu într-o cameră de servitoare 
depinzând de birourile lui şi situată cu două etaje mai sus, sub 
acoperiş. Ajungeam acolo pe scara de serviciu. De câţiva ani, 
eram abonat la sectorul servitorilor. O ferestruică cu un stor 
rabatabil se deschidea pe o bucată de acoperiş din zinc, plină de 
antene. Toaleta era pe palier. Un medic mă îngrijea în mod 
confidenţial: îmi înfăşurase organul într-un fel de zale îmbibate 
cu o pomadă, asemănătoare cu tocurile peniene ale anumitor 
triburi primitive. Cârpirea bărbăţiei mele va lua ceva timp, iar 
rezultatul nu era garantat: unele leziuni nu se vor vindeca, 
poate, niciodată. Nu conta, în fiecare seară, trecând printr-o uşă 
ascunsă, mă strecuram pe furiş în biroul lui Julien şi, cu glasul 
gâfâit, îmi descărcăm sufletul. Nu i-am ascuns nimic din 
existenţa mea infertilă şi nici din pasiunea mea pentru Dora. Mă 
asculta fără să mă dojenească, cu un aer grav. In episoadele 
cele mai cumplite, mă strângea la piept în semn de simpatie. 
Când am terminat, a făcut bilanţul. Mai întâi, la comisariatul 
arondismentului IV, fusese depusă o plângere împotriva mea de 
către proprietarul nostru: ne acuza de abuz de încredere, de 
racolaj şi de proxenetism. Numai statutul meu de înalt 
funcţionar îl oprise să acţioneze mai devreme. Fără ştirea 
noastră, locatarii imobilului făcuseră mai multe fotografii care 
arătau un du-te-vino de necunoscuţi până la garsoniera mea. Pe 
anumite clişee, poliţia îi recunoscuse pe nişte bandiți notorii, 
ceea ce mă învinovăţea de complicitate cu crima organizată. 
Făcând percheziţie la mine, îmi deschisese pe calculator 
dosarele pe care le întocmeam clientelor mele de nouă ani 
încoace, câteva mii cu totul, cu descrieri minuţioase şi 
particularităţile anatomice. Şi, mai grav, poliţia pusese mâna pe 
casetele video cu zbenguielile cu „îngerii” mei, filmate de Dora 
pentru faimoasele noastre reuniuni de „debriefing”. Era un 
delict grav: violarea vieţii private cu posibilitatea unui eventual 
şantaj. Cât despre golanii care mă sechestraseră, Julien a scos 
dintr-un plic trei fotografii cu ei. Pe Cindy o chema în realitate 


Leila ben Saher, cu dublă naţionalitate franco-algeriană, 
originară din regiunea Constantine, de mai multe ori 
condamnată pentru trafic de droguri, racolaj şi proxenetism. 
Acoliţii ei erau exact ceea ce se cheamă „caizii cărnii vii”. Ralph, 
pe adevăratul lui nume Branko Stavajici, bulgar de origine 
muntenegreană, fusese de mai multe ori condamnat la Sofia, 
Hamburg şi Berna, dar n-avea cazier în Franţa; Brandon, alias 
Enver Harjberg, albanez din Kosovo, fusese de trei ori închis de 
Kfor la Priştina pentru rele tratamente aplicate fetelor pe care le 
livra contingentului britanic şi celui francez. Toţi ceilalţi, inclusiv 
cele Trei Hidoase (pe adevăratele lor nume Yvette, Concha şi 
Janine), gravitau în jurul acestora: un frumos buchet de 
gangsteri cosmopoliţi. La enunţarea acestor informaţii, mi s-a 
făcut pielea de găină. 

— Toate acestea, a conchis Julien băgând la loc fotografiile 
într-un plic din hârtie Kraft, nu sunt bune şi nu ţi-o ascund. Dacă 
se-ajunge la proces, o să-ţi plătesc cel mai bun avocat, căci nu 
te pot apăra chiar eu, fiind prietenul tău cel mai bun. 

— Un proces, dar de ce? 

— Eşti marcat, Sebastien, iar treaba mea va fi să şterg 
această marcă. Şi nu ţi-am terminat descrierea tabloului. 

— Dar ce-am mai făcut? 

— N-ai comis decât o singură greşeală, dar una enormă, cu 
multiple consecinţe. De exemplu, la minister s-a angajat 
împotriva ta o procedură de radiere. 

— Nu se poate! 

— Şefii tăi nu te mai pot acoperi. Greşelile profesionale ţi-ar fi 
putut fi trecute cu vederea. Insă absenţele repetate şi dispariţia 
ta au încins spiritele. 

— Dar am fost răpit, Julien. Nu le puteam cere răpitorilor să 
trimită o scrisoare de scuze la Quai d'Orsay! 

— Acesta este climatul general. Acum toată lumea din 
minister îţi cunoaşte „hobbyul”. Eşti cangrena care corupe 
spiritul înaltei funcţii publice. Crima ta e la fel de gravă ca 
traficul de droguri sau spionajul în profitul unei puteri străine. 
Sindicatele sunt făcute foc pe tine. Comitetul de Sancţiuni 
disciplinare te-a suspendat provizoriu. 

— Nu-i drept, tocmai în momentul în care îmi regăsisem 
interesul pentru diplomaţie! 


— Înfruntarea cu judecătorii, Sébastien, e o nimica toată în 
comparaţie cu şederea într-o închisoare suprapopulată unde vei 
coabita cu ucigaşi, cu canalii care te vor da pe mâna celorlalți 
de îndată ce vor afla cine eşti. Nu vor face nicio deosebire între 
un gigolo pentru femei şi un prostituat pentru bărbaţi. 

— Totuşi, n-am meritat cu nimic toate astea, n-am omorât pe 
nimeni. 

— Sunt de-acord cu tine, e disproporționat, dar legea e lege, 
iar tu te-ai făcut detestat cu atâta perseverenţă. Până şi pe 
aceia dintre noi care voiau să te ajute i-ai tratat ca pe nişte 
adversari. 

— Ştiu, Julien, şi încă o dată vă cer iertare. Dar nu vreau să fiu 
băgat la închisoare. Mi-e atât de frică... După câte-am îndurat, 
n-aş mai suporta. 

Julien a plesnit din limbă în semn de dezaprobare şi s-a ridicat 
brusc în picioare. 

— Ar fi trebuit să te gândeşti la asta înainte: ai vrut să te 
pierzi prin etajele inferioare ale vieţii. Ai demisionat de unde 
excelai ca să te afunzi într-un mediu iresponsabil. 

Tonul îi era tăios ca un brici, pleda acuzându-mă. 

— Până şi fata aceea, metisa, afro-aşchenaza, te-a dat peste 
cap, l-a mirosit în tine pe bărbăţelul cuminte ce-şi dorea sfertul 
lui de ceas de exaltare. Te-ai frecat de ea şi te-a ars. N-ai 
statura necesară, bietul de tine, pentru cineva care vorbeşte 
direct cu Dumnezeu. Uită-te la tine: tu nu eşti un om al 
abisurilor, ci al pământului zdravăn sub picioare, al păşunilor. 

— Ştiu şi eu toate astea. Sunt ele un motiv ca să mă acuzi? 

— Eu nu judec, e o simplă constatare. Din punct de vedere 
civil, eşti mort. 

Aceste ultime cuvinte le rostise cu răceală, parcă ar fi 
semnalat o aversă de ploaie pentru după-amiază. 

— Vrei să spui că nu-i nimic de făcut? 

Julien n-a răspuns, s-a aşezat din nou la birou şi şi-a făcut 
nişte însemnări pe un carnet. Eu eram sub tortură. S-a scurs un 
timp, interminabil. Când a sfârşit, a smuls foaia şi mi-a arătat-o. 
În realitate, era un desen, un om atârna de-o spânzurătoare. 

— Ce-nseamnă asta? 

— lată lucrul de care vreau să te feresc: decăderea din 
drepturi. Există poate un mijloc de a scăpa de ea. 

— Vorbeşti serios, nu spui asta doar aşa, ca să mă linişteşti? 


Eram în starea de graţie a păcătosului care-şi caută iertarea şi 
se simte gata să meargă şi pe foc dacă i se porunceşte. 

— Este o cale abruptă şi aş înţelege dacă te descurajează. 

— Nimic nu mă va face să dau înapoi, îţi promit. 

Julien a venit spre mine şi, cu amândouă mâinile puse pe 
braţele fotoliului, cu faţa lipită de-a mea, vorbindu-mi aproape în 
gură, mi-a ordonat: 

— Acuz-o pe Dora, pune-i totul în cârcă... 

— S-o acuz pe Dora? 

— Fă-o răspunzătoare de toate, salvează-te, Sebastien, şi cu- 
atât mai rău pentru ea. 

A tăcut ca să-mi pândească reacţia, dar n-am avut niciuna. 

— Am făcut o anchetă asupra ei: un trecut psihiatric 
complicat. Episoade de decompensare, de trei ori internată. La 
ea acasă au fost găsite importante sume de bani în valută, 
diferite paşapoarte, probabil false... Ea este izvorul necazurilor 
tale. Prima oară ţi-a împlântat un pumnal în spate şi a doua oară 
te-a părăsit. Are trădarea în sânge. Crede-mă: ea, în locul tău, n- 
ar ezita. 

Aţi putea crede că aveam să tergiversez, să refuz cu 
indignare un asemenea târg. Şi totuşi o iubeam pe Dora, dar cu 
o iubire fără niciun Dumnezeu, o iubire stricată de prea multe 
sperjururi, de schimbări reciproce de atitudine. Ajutat şi de frică, 
m-am hotărât să o denunţ. Amintirea scrisorii ei către Suzanne 
m-a întărâtat în această convingere. Avea dreptate Julien: Dora 
mă antrenase în divagaţiile senzuale ca să mă distrugă mai 
bine. Mintal, rescriam povestea noastră, omiţând că alesesem 
această cale cu mult înainte de a ni se încrucişa drumurile. 
Memoria mea a operat un scurtcircuit radical şi a recitit trecutul 
apropiat în mod selectiv. Aveam atâta nevoie să mă alătur 
societăţii oamenilor obişnuiţi! Julien mi-a întins o hârtie cu 
antetul cabinetului său, pe care o pregătise dinainte. În ea 
afirmam lucrul acesta rizibil, când mă gândesc la el astăzi, că 
domnişoara Dora Anse-Colombe, codoaşă şi prostituată notorie, 
mă constrânsese la venalitate sub ameninţarea unei bande 
organizate, neezitând să-mi distrugă reputaţia şi viaţa de 
familie. Am luat frumosul stilou cu peniță de aur şi capac de 
sidef al lui Julien şi am semnat tacticos. 


— Felicitări, Sebastien, ce-ai făcut acum e un act de mare 
curaj. Sacrifici o nebunie de moment, nesănătoasă, unui interes 
superior. Eşti pe calea cea bună. 

Ce bine se pricepea să-mi transforme laşitatea în bravură! 

— Şi-acum, o să avem grijă de tine: mintal şi fizic. Ai nevoie 
de aşa ceva. 

S-a ridicat în picioare şi m-a strâns în braţe. 

— În curând, coşmarul va lua sfârşit, nu-ţi face griji! Mi-am 
băgat capul în umărul lui şi am simţit cum îmi dau lacrimile, 
nişte lacrimi fierbinţi. 

— Mai trebuie să-ţi spun ceva. O nimica toată... 


O cură de castitate 


Spitalul de psihiatrie este mănăstirea modernilor: aici vin ei 
să-şi ispăşească greşelile comise pe pământ. Al treizeci şi 
nouălea an a fost cel mai scurt din întreaga mea viaţă. L-am 
petrecut, într-o ceaţă chimică, la spitalul Pitie-Salpâtriere sub 
supravegherea doctorului Ernest Chavez, un fel de uriaş taciturn 
cu o îndepărtată ascendență iberică. Să urmez un tratament era 
condiţia fixată de Julien ca să mă ajute: era convins că, dacă la 
treizeci de ani am ales „devianţa”, asta avea o origine precisă. 
Eu eram singurul răspunzător pentru ce mi se întâmpla, nu era 
nevoie să caute un ţap ispăşitor, în ciuda documentului semnat 
împotriva lui Dora ca să mă protejez din punct de vedere penal. 
Pur şi simplu greşisem drumul şi plăteam această alegere 
existenţială. Slavă Domnului, lucrurile s-au aranjat mai bine 
decât prevăzusem: datorită elocinţei lui Julien, ministerul a 
acceptat să mă reintegreze în postul anterior. A fost încheiat un 
acord între direcţia personalului, Consiliul de disciplină şi 
sindicatele care au şters totul cu buretele. Comportamentul mi-a 
fost pus pe seama unui episod depresiv grav pe cale de 
rezolvare. Proprietarul meu din strada Le-Bout-du-Monde şi-a 
abandonat urmărirea: o mituire serioasă îi temperase ardoarea 
judiciară. Cât despre plângerea împotriva lui Dora, a fost clasată 
fără urmărire: nu-i fuseseră găsite nici afiliere la Securitatea 
socială, nici conturi în bancă. Propria-i familie nu ştia unde se 
află. Avize de căutare fuseseră afişate în majoritatea 
consulatelor franceze. Lucrurile mele din garsonieră erau 


depuse într-un depozit, iar lucrările de religie aşezate într-o 
cutie de carton specială. 

In primele două luni ale şederii în spital, a trebuit să dorm 
într-un pavilion special la Serviciul de Adicţii grave, un loc curat 
fără deşeuri umane, scuipaţi, bătrâni fără dinţi sau fete de sală 
ce-şi târăsc picioarele. Era vorba să se stabilească să nu fiu fişat 
drept delincvent sexual. Aici se mai aflau şi alţi indivizi de teapa 
mea, pedofili, toxicomani, coprofagi, exhibiţionişti, alcoolici, 
violatori. Atâta agitaţie ca să eşuez cu această turmă de epave 
şi psihopaţi! In fiecare seară, mi se proiectau filme porno, cu 
nişte electrozi fixaţi pe testicule şi penis, care se declanşau la 
cea mai mică excitare. Dozarea volţilor era graduală. Sunt 
mândru să spun că n-am primit nici cea mai mică descărcare de 
curent electric: de îndată ce vedeam un sân gol, mă apuca 
repulsia. Oricum, eram sub castrare medicală şi toate dozele de 
anxiolitice ce mi se administrau inhibau orice instinct. Cămaşa 
de forţă o îngurgitam în fiecare dimineaţă sub formă de buline. 
Nu-mi plăcea tovărăşia celorlalţi bolnavi, proximitatea lor mă 
murdărea. Intr-o zi, am greşit camera şi, deschizând uşa, am 
văzut în penumbră, la lumina slabă a unei plafoniere albastre, 
trei bărbaţi care... l-am denunţat imediat infirmierului-şef şi-am 
cerut să fiu evacuat din acel pavilion. După consultarea lui 
Julien, doctorul Chavez a fost de acord: urma să începem nişte 
convorbiri între patru ochi pe o durată nedeterminată, de patru 
ori pe săptămână, plus o grea farmacopee zilnică până la 
dispariţia totală a simptomelor. Voi fi instalat într-un apartament 
terapeutic de pe bulevardul Saint-Marcel. De partea financiară 
se va ocupa Julien. Niciodată nu-i voi putea mulţumi îndeajuns 
pentru generozitatea lui. 

E puţin spus că am urmat sfaturile doctorului Chavez, am 
colaborat cu entuziasm la răscumpărarea mea. Îmi recitam 
analizele lui ca pe nişte poeme, îi suportam dojenirile ca pe o 
ploaie de blândeţe. Mă crezusem liber, în vreme ce eram prins 
fără să ştiu într-o nosografie, totul devenea clar, acel galimatias 
îmi lumina cele mai întunecate colţuri ale minţii. La fiecare 
început de şedinţă, Ernest Chavez îmi repeta bătând cu un 
creion pe marginea biroului: 

— Nu sunt adversarul dumitale, Sebastien, treaba mea nu 
este să te condamn, ci să înţeleg parcursul care te-a adus unde 
eşti astăzi. Singura mea grijă este să te reinserez în circuitul 


unei sexualităţi adulte şi cu măsură. Nu văd în dumneata un om 
bolnav, ci un om sănătos provizoriu rătăcit. Ba chiar eşti un 
extremist al normalităţii, de vreme ce ai vrut să o extinzi până la 
nişte domenii care nu-i aparţin, să converteşti prostituţia într-o 
activitate benignă. Nu eşti un „pervers instinctiv”, ci un normal 
excesiv. Dar nu aşa merg lucrurile în societate: nu totul este 
banal, iar a te prostitua încă şi mai puţin. 

Diagnosticele doctorului Chavez mă impresionau, iar vocea sa 
gravă, bine timbrată, mă cucerea. De fiecare dacă când lăsa să 
cadă asupra mea o sentinţă peremptorie, rămâneam împietrit: 
omul acesta ştia mai bine decât mine cine eram. Am lăsat deci 
formidabila maşină spitalicească să mi se strecoare în vene, să- 
mi modifice formula sangvină, să-mi reorganizeze neuronii. Oare 
să mărturisesc un lucru? Aproape că eram mulţumit că sufăr, 
credeam că-mi merit pedeapsa şi că-mi răscumpăr astfel 
abaterile de la buna purtare. Mă cufundam în consolarea dată 
de psihotrope, îmi ceream doza. Doctorul Chavez şi asistenta sa 
Juliette Bondoufle (într-o seară i-am surprins sărutându-se) n- 
aveau deloc nevoie să mă tragă de limbă: mă confesam cu 
plăcere şi pe toate tonurile, neomiţând niciun episod, chiar şi pe 
cele deloc apetisante. Doctorul cerea o povestire completă, 
sprijinită pe detalii: de îndată ce mă eschivam sau foloseam 
eufemisme, se supăra, mă forţa să utilizez cuvântul potrivit, 
susţinând că trebuie să înfrunt răul ca să-l elimin mai bine. La 
început, un pas greşit m-a umplut de ruşine: pe când îi 
povesteam un incident deosebit de obscen, mi s-a părut că-l văd 
cum se tulbură. M-a obligat să repet de zece ori scenele picante, 
fluierând de admirație,  înroşindu-se,  încrucişându-şi şi 
descrucişându-şi picioarele. Am îndrăznit atunci să-l întreb: 

— lartă-mă, doctore, dar nu cumva eşti totuşi excitat? 

A protestat râzând: 

— N-ai minte, Sebastien: să crezi că enunţarea peripeţiilor 
dumitale m-ar putea mişca! Şi de ce să nu mi-o scoale, dacă-i 
vorba pe-aşa? Fantasma dumitale de atotputernicie este cea 
care vorbeşte din nou. 

— lartă-mă, am crezut... 

— Priveşte-ţi demonii în ochi, dar, te implor, să nu crezi că 
asta mă atinge în vreun fel. 

Ca să mă pedepsesc pentru această mare gafă, chiar în seara 
aceea am stat lungit ore întregi într-o cadă cu apa rece ca 


gheaţa. Trebuia să plătesc prin durere povara unor plăceri 
necuvenite furate societăţii. Dacă aş fi îndrăznit, mi-aş fi tăiat 
sexul cu un brici, m-aş fi descotorosit de acest organ inutil şi 
turbulent. Când i le-am relatat, doctorul a dezaprobat aceste 
gesturi extreme: el nu înţelegea să mă pedepsească - „nu mai 
suntem în Evul Mediu, Sebastien” - ci să-mi canalizeze libidoul. 

— Problema dumitale este orgoliul, acea iluzie infantilă de 
omnipotenţă în care lumea exterioară devine o proiecţie a 
propriei voințe. Astăzi crezi că e posibil să-ţi suprimi corpul, aşa 
cum ieri credeai că-l poţi da oricui. Graba dumitale de a te 
persecuta o găsesc încă suspectă. Exagerezi, Sebastien, ceea ce 
dovedeşte că nu eşti vindecat. 

Peste două luni, Chavez îşi dădea verdictul. 

— Acest futai fără chip, căci trebuie să le spunem lucrurilor pe 
nume, nu traduce oare el o ură profundă faţă de femei, pe care 
le anulezi prin cantitate? Alta, mereu alta pentru a nu-ţi întâlni 
niciodată seamănă? 

— Da, doctore. 

Acum, Chavez mă diseca punându-mi întrebări. Asta evita 
blocarea curei prin afirmaţii prea tranşante şi lăsa interpretarea 
deschisă. 

— lar ura dumitale faţă de femei oare nu urmează logic urii 
faţă de dumneata? Aşa că îţi dispreţuieşti atât de mult corpul, 
încât îl cedezi unor anonime. 

Admiram înlănţuirea secvenţelor şi mă străduiam să ader la 
portretul pe care mi-l făcea. 

— Şi dacă destinul de gigolo este opţiunea unui mizantrop? 
Dacă acesta este felul dumitale de a te ţine la distanţă de 
contemporani reducându-i la aparatul genital? 

Aprobam încă o dată. 

— Şi pasiunea dumitale pentru racolare, această fericire în 
înjosire? Oare nu-şi află rădăcinile în copilărie: prea multe 
cocoloşiri şi mângâieri, o prea mare promiscuitate cu mama 
dumitale, un tată absent, un frate inexistent. Senzaţiile pe care 
le căutai nu sunt oare tot atâtea regresii spre pulsiunile infantile 
primare? Şi obiceiul dumitale din primii ani, bomboane primite 
în schimbul dezbrăcatului, asta poate detraca o întreagă viaţă, 
nu crezi? În felul ăsta sfârşeşti - iartă-mi expresia - prin a-ţi 
închiria organele genitale. 


O anumită brutalitate de limbaj nu-i displăcea doctorului 
Chavez care-i atribuia virtuţi pozitive. 

— Mamele, Sébastien, mamele sunt o calamitate: au luat 
puterea în familie acum treizeci de ani şi fabrică pe bandă 
rulantă fiinţe imature şi vag refractare. Ce altceva eşti 
dumneata dacă nu un eşec tipic al educaţiei contemporane, 
juisor, iresponsabil şi pueril? Tricourile pe care le purtai: „Born 
to fuck, Natural born fucker”, dincolo de provocare, nu erau un 
strigăt de ajutor? Ruptura dumitale cu mediul social n-a fost la 
fel de enigmatică precum docilitatea de la început? Ce 
prelungeşte ea, dependenţa dumitale sexuală? te întreb eu. 
Dependenţa de sânul mamei, evident! 

Avea dreptate, înţelesese tot. 

— Şi pruritul acela de a face bine? O pură manevră a spiritului 
pentru a-ţi ascunde poftele: o mascare ce nu păcăleşte pe 
nimeni. Să deghizezi tendinţa cea mai egoistă într-o haină 
altruistă, ce subterfugiu mizerabil! 

— E-atât de-adevărat! 

— Şi, pe urmă, voinţa de a fi amabil, de-a prelungi comedia 
socială sub alte forme cu clientele dumitale? Şi insignifianţa 
dumitale personală, partea aceea ştearsă, fără asperităţi, de 
parcă ai fi ales să fii jucăria împrejurărilor? Acel înspăimântător 
conformism care-ţi permite să aluneci uşor de la o personalitate 
la alta? Soţ iubitor, bun funcţionar pe de-o parte, maniac sexual 
pe de alta. 


— Aşa e. 
— Şi tânăra aceea, magnifică după portretul pe care i-l faci - 
n-ai cumva o fotografie de-a ei? - care te târăşte în 


intemperanţă în numele Bibliei şi pe care o urmezi ca un copil? 
Mărturiseşte că te-ai lăsat dus de predica ei, că te-a trombonit 
cu Atotputernicul ei! Ai scăpat ca prin urechile acului, să ştii! 

— Ştiu, datorită dumitale, doctore, îţi mulţumesc, îţi 
mulţumesc. 

— Şi datorită prietenilor dumitale, să nu uiţi asta niciodată! 


Spre eliberare 
La capătul celei de-a patra luni, pe nesimţite, terapia a 


evoluat, doctorul Chavez a încetat să mă mai asculte. Acum mă 
folosea la mici treburi de secretariat. Pregătea o carte despre 


fetişism pe care trebuia să i-o trec pe calculator, în timp ce eu 
băteam la calculator, el se închidea într-un alt birou cu 
asistenta. Când mă aşezam în faţa lui ca să-mi descarc sufletul, 
mă expedia cu blândeţe: 

— Mai târziu, Sebastien, mai târziu, te cunosc pe de rost şi 
mai ales nu-ţi uita medicamentele. Nicio zi fără pilule! 

Nu mă supăram pe el, aproape că-mi era ruşine că i-am 
acaparat atenţia atâta vreme. Îmi adusese reconfortarea 
instituţiei. Datorită lui îmi înfrânasem instinctele: sexul îngrijit 
mi se transformase într-o crevetă roz care se odihnea pe patul 
ei de alge, un animal fricos. Să-mi văd prepuţul, minuscul şi 
moale, acum de mărimea unei unghii, mă liniştea: un obiect atât 
de mic nu va mai putea niciodată să pătrundă o femeie. 
Căzusem sub regimul chircirii. Seara, mă aşezam pe marginea 
patului şi mă întrebam cum de am ajuns aici. Vârsta este 
triumful legilor gravitaţiei, coaiele atârnă, spatele se încovoaie, 
capul se pleacă; membrele şi organele noastre îşi capătă 
autonomia şi se detaşează de rest. Fiecare epocă a existenţei 
are mirosul ei: copilăria miroase a lapte, adolescenţa a 
sălbăticiune, maturitatea a parfum, iar bătrâneţea a 
medicamente. Când mă uitam în oglindă, eram de 
nerecunoscut: parcă o mână îmi apucase o parte a feţei şi o 
mototolise până ce o transformase într-o grămadă de riduri şi 
crăpături. Aşa, ca să treacă de la mine şi la sfatul doctorului 
Chavez, m-am înscris la Federaţia aboliţionistă, Căminul 
Albastru: experienţa mea în materie de „trotuar” le va îngădui 
altor suflete rătăcite în lumea interlopă să iasă şi ele de-acolo. 
Animam, în mod benevol, nişte grupuri de luări de cuvânt, iar 
responsabilii Federaţiei, încântați de conştiinciozitatea mea, mi- 
au cerut să-i îndrum pe candidaţii la reinserţie. M-am întors de 
două-trei ori în Marais, cartierul sodomiţilor liniştiţi, am trecut iar 
pe strada Le-Bout-du-Monde şi am găsit că are un aer de 
provincie potolită. Cum de-am putut cunoaşte aici asemenea 
zguduiri? Ba chiar am băut un pahar la Motanul fumător, unde 
nu m-a recunoscut nimeni. Pagina fusese întoarsă. 

Am avut şi-o altă bucurie: vizita băiatului meu cel mare, 
Adrien, la spital. În noaptea dinaintea reîntâlnirii noastre, 
avusesem un vis ciudat. Eram pe o plută în mijlocul unei mări 
agitate. Ne răsturna o izbitură groaznică şi mă pomeneam într- 
un banc de peşti, porci de mare parcă, în care apărea chipul lui 


Dora care mă trăgea spre fundul oceanului. Visul acesta mi-a 
lăsat în gură un gust oribil. Am evitat totuşi să-i vorbesc despre 
el doctorului Chavez: aşa cum spusese chiar el, ce-a fost mai 
greu se făcuse. Adrien şi cu mine aveam întâlnire la bufetul 
serviciului, o sală la subsol amenajată pe o dală de beton, cu 
nişte scaune de plastic şi un bar aproape mereu închis unde-şi 
dădea întâlnire un întreg popor de abrutizaţi care trăncănea şi 
tropăia ca să-şi ascundă lipsa de ocupaţie. Ne-a trebuit ceva 
vreme până să ne recunoaştem. Aveam dinainte un băiat înalt 
de optsprezece ani cu ochi frumoşi ca ai maică-sii şi nişte plete 
exuberante. Mă întrecea la înălţime cu cel puţin cinci centimetri 
şi nu ştia ce să facă cu un corp prea repede devenit prea înalt şi 
prea puternic. Tălpile îi scârţâiau pe linoleum, purta un fel de 
pantaloni sac, cu turul căzându-i până la genunchi. Se legăna de 
pe un picior pe altul, repetând una-două OK, OK, ca o mantră 
menită să-l protejeze de o intimitate excesivă. Acest pachet de 
hormoni în fierbere era scump la vorbă. Îşi emitea mesajele ca 
pe nişte telegrame: tocmai îşi dăduse bacul S* şi încerca să 
intre la una dintre marile şcoli. Era un demn urmaş al tatălui 
său, elevul bun tip. O dată enunțate aceste informaţii, n-am mai 
avut nimic să ne spunem. Probabil că mă considera un bătrân 
ţicnit care-şi pierduse minţile. Este adevărat că în papuci, cu 
nişte pantaloni de catifea reiată, un pulover cu guler pe gât rupt 
în coate şi cu nebunii ce se-nvârteau în jurul nostru, nu eram 
prea arătos. Nu eram cu adevărat un model de identificare 
paternă, cum ar fi spus doctorul Chavez. Mă simţeam urât, 
avariat. La sfârşit, zdrobit de distanţa dintre noi şi după ce-i 
pusesem de două ori aceeaşi întrebare, am izbucnit în plâns. Mi- 
am acoperit faţa, repetându-i: Scuză-mă, scuză-mi emoția, nu v- 
am văzut crescând, eşti deja un adult, am ratat copilăria 
propriilor mei copii. A încruntat din sprâncene, s-a şters la gură 
cu mâneca. Legănatul i s-a accelerat, a început să bată repede 
din picior. În aceeaşi clipă, lângă noi, doi debili s-au apucat să se 
certe cu ţipete guturale. Pentru el a fost prea mult. Aproape că a 
sărit în sus. 

— Bine, trebuie să plec! 

Mi-a întins mâna, ceea ce a fost şi mai rău. M-am sculat şi eu 
de pe scaun ca să-l îmbrăţişez, l-am simţit reticent, aproape 


5 Bacalaureatul S corespunde în Franţa filierei ştiinţifice din liceu; mai există 
una L, literară, şi una ES, economică şi socială. 


oripilat. M-am ţinut tare, gândindu-mă la mătuşile, prietenele, 
verişoarele mamei care, copil fiind mă sărutau cu de-a sila şi 
cărora le spuneam limacşi, ştergându-mă la gură după ce 
plecau. 

— Adrien, iartă-mă, te implor! 

A stat cu braţele atârnate de-a lungul corpului. L-am lăsat să 
plece. S-a îndreptat, clătinând din umeri, spre ieşire şi brusc s-a 
întors cu faţa spre mine. Cu o voce atonă, a rostit aceste cuvinte 
pe care nici acum nu le înţeleg: 

— Să ştii, tată, că tu aveai dreptate. 

Am rămas cu gura căscată şi n-am putut articula nimic. Când 
mi-am recăpătat graiul, plecase. 


CAPITOLUL X 
VIAŢA NOUA 


Astăzi, am patruzeci de ani, mă simt vindecat. Prietenii mei 
m-au scos din necaz in extremis: generozitatea le va fi fost cea 
mai frumoasă răzbunare. Tot ce blestemam odinioară, căsătoria, 
viaţa de familie, cariera diplomatică, mi se pare delicios şi 
dezgustător ceea ce ţineam atunci la mare cinste. Îmi repet 
vorba din Evanghelie: arde ce-ai adorat, adoră ce-ai ars. Simpla 
vedere a unui cuplu care se sărută mă răvăşeşte, bebeluşii în 
landourile lor îmi storc lacrimi. Nutresc visuri foarte simple: o 
casă la ţară, un foc mare în şemineu lângă un câine, o droaie de 
copii care râd şi se zbenguie. Nu-mi va fi de-ajuns restul 
existenţei mele pentru a ispăşi răul pe care l-am pricinuit lui 
Suzanne şi copiilor. Ce fericiţi eram împreună! 


Un paria şi parveniţii 


În seara aniversării mele, am fost invitat la o mare petrecere 
dată în onoarea mea acasă la Julien. Locuia pe bulevardul 
Suchet, lângă hipodromul de la Longehamp, într-un frumos 
imobil din piatră cu cinci etaje, aşezat ca o bucată de zahăr din 
trestie pe o peluză de un verde strălucitor. Siluete foarte 
decoltate, cu tocuri înalte şi în şort, dădeau târcoale pe aleile 
umbrite în lumina caldă a apusului de soare. Nu voiam să ştiu 
nimic de fauna aceea pe jumătate goală. Eram în iulie, asfaltul 
copsese toată ziua, deasupra copacilor plutea un fel de pâclă 
lipicioasă. În hol, a cărui podea de marmură lucea ca o oglindă, 
a trebuit să mă anunţ unui portar mai galonat decât un general 
al Armatei Roşii. M-a examinat cu suspiciune, a încercat să-mi 
evalueze dintr-o privire rangul social, importanţa pe care o 
aveam eu pentru stăpânul casei. Sub ochii lui, m-am simţit jalnic 
în costumul meu închiriat, cu capul chel pe care nu crescuse la 
spate decât un biet smoc de mărăcini. Am avut impresia că sunt 
unul dintre obiectele decolorate nevândute care sunt băgate la 
solduri la sfârşitul sezonului în marile magazine. M-am gândit la 
fostul membru al grupului Rolling Stones care părăsise formaţia, 
la începuturile ei, ca să facă singur carieră. Zece ani mai târziu, 
era la porţile stadionului Wembley; ceilalţi erau vedetele 
spectacolului, iar el vindea crenvurşti la intrare. Un ascensor 
silențios, căptuşit cu oglinzi uşor fumurii, m-a dus la etajul V 


unde am intrat direct într-un apartament imens. 
Nemaicunoscând uzanţele din lumea mare, i-am strâns mâna 
majordomului, îmbrăcat tot în negru, crezând că este un invitat. 
M-a lăsat s-o fac, dar în silă şi şi-a tras mâna imediat, ofensat de 
această greşeală de gust. L-am urmat fără să văd nimic până în 
salonul zumzăind de mulţimea aferată a invitaţilor: erau cu toţii 
aici, în picioare, în cămăşi albe, pantaloni de in, toalete 
strălucitoare ca nişte mănunchiuri de pietre preţioase. 
Sporovăiau, sorbind cocteiluri într-o dublă încăpere cu plafonul 
înalt care dădea spre o terasă împodobită cu flori şi palmieri 
pitici. În primele clipe, n-am recunoscut pe nimeni, m-a cuprins 
o ameţeală: acel loc a început să tangheze ca o cabină pe o 
navă în plină furtună. Am fost izbit de oceanul de chipuri cu 
gurile deschise, cu ochii curioşi care exprimau surpriza, 
aşteptarea, compătimirea. Işi cususeră pe faţă un fel de rictus 
convenţional. Păreau că de ore întregi pregătesc ceremonia de 
bun venit. De îndată ce-am apărut, glasurile subţiri, melodioase, 
înalte au amuţit. Trebuie că aveam aerul unei bufniţe surprinse 
de fasciculul de lumină al unei lanterne, căci Jean-Marc m-a 
întâmpinat prevenitor ca un frate şi m-a strâns în braţe. Ceafa îi 
făcea o umflătură deasupra gulerului. S-a produs o busculadă, s- 
au auzit fluierături. Mulțimea invitaţilor s-a mişcat spre mine, 
caracatiţa amicală m-a împresurat. Nu mai încetau efuziunile, 
îmbrăţişările, eram un colet care trecea din mână-n mână în 
centrul de triere al unei mari poşte. Toată lumea voia s-o atingă 
pe bătrâna curvă fanată, să constate că sunt viu şi 
metamorfozat. Jean-Marc mă ghida, mă prezenta unora şi altora, 
îşi ţinea mâna pe umărul meu. Era bine să te simţi iubit şi 
îndrumat. Tatăl meu, mama mea vor sosi şi ei dintr-un moment 
într-altul, însoţiţi de fratele meu Léon şi de soţia lui. Eram 
condamnatul în drum spre mântuire, ardeam de nerăbdare să 
mă îndrept. Aerul vibra de o emotie greu de stăpânit. 

Suzanne a venit şi ea să mă sărute. N-o mai văzusem de cinci 
ani, nu ne vorbeam decât prin intermediul avocaţilor. Distincția 
ei, care mă sedusese atât de mult atunci când o întâlnisem, 
acum douăzeci de ani, în parcul La Tâte d'or din Lyon, m-a izbit 
din nou. Părul ei des, cu reflexe roşcate, netezit cuminte, era 
pieptănat cu cărare. Purta o rochie de seară neagră. La mâna 
stângă îi strălucea un ceas de aur, iar la mâna cealaltă o mică 
brățară cu diamante cu o perlă la mijloc. Ca întotdeauna, la ea 


opulenţa era marcată cu discreţie. Degaja o simpatie rece, un 
echilibru precar între exasperare şi politeţe. M-a sărutat pe 
obraji sau mai degrabă i-a atins şi s-a uitat la mine, fără 
animozitate, ca la o greşeală de tinereţe, o bubă la deget care 
te-a durut o clipă, dar se va cicatriza repede. Mi-a strecurat: pari 
obosit! Ea era perfectă, fără cusur, un pic mai machiată ca 
altădată, iradiind o frumuseţe mai distantă. Şi-a întrerupt 
conversaţia cu mine pentru a da câteva ordine scurte şi precise 
servitorilor. Avea aerul acela de falsă complicitate pe care-l iau 
burghezele de stânga când vorbesc cu personalul. Era să uit să 
precizez: Suzanne se căsătorise cu Julien. Acesta era micul 
amănunt despre care voia el să-mi vorbească atunci când ne- 
am reîntâlnit în cabinetul lui, acum şapte luni, la ieşirea mea din 
„captivitate”. El era singur, ea era liberă, copleşită de supărare. 
Eu eram trăsătura lor de unire. 

— Am făcut-o şi pentru tine, mi-a spus Julien, ca să-ţi cultivăm 
amintirea. 

Lucrul acesta m-a mişcat. Suzanne este însărcinată în luna a 
şasea şi aşteaptă un băiat. Până şi burta i s-a rotunjit cu tact. 

Cei doi băieţi mai mari ai mei - acum locuiau aici, iar Julien le 
devenise într-un fel un al doilea tată - ieşiseră în oraş, dar vor 
încerca să se-ntoarcă înainte de sfârşitul petrecerii. Cât despre 
Zabo, fetiţa mea, în vârstă de treisprezece ani, dormea la o 
prietenă şi n-aveam s-o revăd. Asta nu cunoştea virtuțile iertării. 
Léon, scumpul meu frate, a venit şi el să mă salute. Era mai 
bine la patruzeci şi opt de ani decât la douăzeci şi cinci; slăbise, 
îşi câştiga bine viaţa. M-a prezentat noii sale soţii, Eleanore („cu 
un a”, a precizat el) şi a trebuit să admit cu o strângere de inimă 
că era graţioasă, ba chiar drăguță. M-am gândit la teoria 
doctorului Chavez potrivit căreia Leon dăduse în obezitate 
pentru că purta povara tuturor minciunilor familiei în loc să le 
împartă asupra fiecăruia dintre noi. De fiecare dată când minţea 
cineva, mai ales eu, mai lua câteva kilograme în plus. Acum, 
şiretlicurile mele fiind date în vileag, îşi regăsise o corpolenţă 
normală. Fetusul gras care era fratele meu se făcuse mai frumos 
ca mine. Mi-a vorbit frumos, ca un frate mai mare cu fratele mai 
mic: indulgenţa lui m-a rănit mai mult decât o insultă. Când mă 
gândeam la tot răul pe care i-l dorisem, glumind cu mama, 
închipuindu-mi-l cum face explozie la masă de gras ce era sau 
ridicându-se până la lustră, ca un montgolfier! Credea în mine şi 


mi-a spus-o cu vorbe simple care m-au mişcat. Devenise avocat 
de afaceri, specialist în fuzionări-achiziţii. 

In sfârşit, a sosit şi Julien, strălucitor, flancat de escorta lui, 
lăsând în urmă un murmur de devoțiune şi respect. A bătut din 
mâini şi ne-a invitat să trecem în sufragerie, o încăpere vastă 
care, cu perdelele ei translucide şi mobilele lăcuite, semăna cu 
puntea unui iaht. Ferestrele mari dădeau spre bulevardul 
Suchet, Poarta Auteuil şi lăsau să se întrezărească în depărtare 
vârful Turnului Eiffel. Chelneri cu mănuşi albe ne aşteptau în 
poziţie de drepţi în jurul unei mese imense de patruzeci de 
persoane, strălucind de pahare de cristal şi veselă aurită. 
Locurile erau fixate. Eu eram aşezat la dreapta lui Julien, în timp 
ce Suzanne se afla în faţa noastră, la celălalt capăt al mesei, ca 
stăpână a casei ale cărei favoruri erau disputate de toată lumea. 
Ne-a fost servit un Pétrus 19605, şi fără să vreau, deşi îl găseam 
trecut, am fost impresionat, neputându-mă împiedica să nu 
calculez preţul fiecărei înghiţituri. În jurul nostru erau instalaţi 
Jean-Marc, Gerald, Theo şi Mario, toţi însoţiţi de cineva. Numai 
Fanny lipsea de la întâlnire: promisese că vine, lăsase un mesaj 
acum două săptămâni. Evolua pe undeva între Costa Rica, 
Trinidad şi Columbia, cu al n-lea logodnic. Era aşteptată dintr-un 
moment într-altul. Nu îndrăzneam să privesc pe nimeni în ochi, 
atât eram de intimidat. Eurile noastre din trecut ne stăteau 
alături ca nişte fantome, ne îngăduiau să măsurăm intervalul 
scurs, să ne comparăm. Zece ani echivalează cu timpul unei 
schimbări, un fel de năpârlire: fiecare progresase, eu nu. Doar 
îmi ratasem în mod splendid viaţa. Julien a bătut cu cuțitul într- 
un pahar şi a cerut să se facă linişte. 

— Dragi prieteni, ne-am adunat în seara aceasta în onoarea 
lui Sebastien. Acum exact zece ani, îi sărbătoream, într-un 
restaurant din strada Oberkampf, treizeci de ani de viaţă. Ştiţi 
ce s-a petrecut între aceste două date. Dar Sebastien vrea, 
cred, să ne spună ceva... 

L-am implorat din priviri să mă scutească de această 
încercare, dar m-a ridicat de pe scaun cu un zâmbet de îndemn. 
M-am sculat, deşi îmi tremurau genunchii. Un zumzet înfiorat a 
pus stăpânire pe asistenţă. 


5 Château Pétrus, sau Pétrus, este unul dintre marile vinuri roşii de 
Bordeaux, din podgoria Pomerol. O sticlă de vin vechi costă în jur de 500 de 
euro. 


— Dragi prieteni... 

Gura mi se părea încleiată de un fel melasă, tâmplele stăteau 
să mi se spargă. Tot sângele mi-a năvălit în obraji. 

— Prea scumpii mei prieteni... vă datorez atât de mult... 

Nu mai puteam vorbi. Eram atins tare, mă gârboveam. Îmi 
pierdusem răsuflarea, umerii mi-au intrat, ca nişte aripi strânse, 
în torace. Eram pe punctul de a mă prăbuşi, picioarele, 
înmuiate, nu mă mai ţineau. Julien m-a prins, m-a aşezat la loc 
pe scaun, m-a bătut pe spate ca să mă liniştească. Ochiul de 
patrician i s-a umanizat. 

— Ce încearcă Sebastien să ne spună este că nimic nu 
înlocuieşte prietenia, nu-i aşa? 

Am dat din cap că da. Eram cu nervii la pământ, mă simţeam 
ţinta tuturor privirilor. 

— Sebastien - a ridicat tonul - ai vrut să experimentezi marea 
dereglare“!, dar... 

Julien nu şi-a sfârşit fraza. Ardoarea părea să-i fi scăzut, chipul 
i se întunecase. Era mai afectat decât lăsa el să se vadă. Atâta 
vreme cât cuvintele nu vor fi rostite în public, evenimentele 
trecute vor continua să ne dezbine. Trebuiau spuse pentru a le 
pune sub cheie. 

— Sebastien, ai crezut... 

Julien a făcut o altă pauză, a înghiţit în sec. Mărul lui Adam îi 
ieşea în evidenţă. Nici el nu reuşea să se exprime. Respira greu. 
Am fost emoţionat de această fragilitate: nu era uşor pentru 
nimeni. Aş fi vrut să-i exprim solidaritatea mea. O vedeam pe 
Suzanne, acolo, la capătul mesei, cum fărâmiţează nervoasă o 
bucăţică de pâine, cu ochii plecaţi. Când şi-i ridica, îşi privea 
fostul soţ cu o privire dură, dezagreabilă. Părea teribil de 
agasată de o asemenea petrecere dată pentru mine. Toţi 
prietenii mei, de altfel, păreau stânjeniţi, se jucau cu tacâmurile, 
beau maşinal. Poate că le supraestimasem clemenţa? În sfârşit, 
Julien a tuşit, şi-a ridicat o şuviţă de păr cu o mişcare repezită a 


51 Aluzie la formula oraculară a poetului Arthur Rimbaud (1854-1891) din cele 
două „scrisori ale Vizionarului” (13 şi 15 mai 1871): „Poetul se face vizionar 
printr-o lungă, imensă şi raţională dereg/are a tuturor simțurilor. Toate 
formele de iubire, de suferinţă, de nebunie; caută singur, epuizează în el 
toate otrăvurile, pentru a nu păstra din ele decât chintesenţele. Inefabilă 
tortură în care are nevoie de toată credinţa, toată puterea supraomenească, 
în care devine dintre toţi marele bolnav, marele criminal, marele blestemat, - 
şi supremul Savant! - căci ajunge la necunoscut!” 


mâinii. Tulburarea trecuse. În fundul sufrageriei a izbucnit o 
salvă de aplauze. Lumea îl aplauda pe Julien până şi când tăcea, 
de parcă găsea că tăcerile lui sunt geniale. A părut amuzat de 
acest bătut din palme spontan, a reperat micul clan al 
linguşitorilor, apoi, brusc, în loc să ia din nou cuvântul, mi-a 
zâmbit într-un fel care m-a răvăşit. A trebuit să mă rețin ca să 
nu plâng ca un copil. 

— La naiba cu discursurile... Bun venit, Sebastien, bun venit 
printre ai tăi! 

Au izbucnit alte aplauze. E o prostie, dar mă treceau fiorii. 
Defavoarea luase sfârşit, paranteza dezordinii era închisă. Şi 
atunci, toţi s-au repezit spre mine, m-au felicitat, s-au strâns în 
jurul meu. Nu ştiu dacă mişcarea aceasta a fost aranjată de 
Julien sau era spontană, dar mi-a rămas drept cel mai frumos 
moment din viaţă. Restul dineului l-am petrecut într-un fel de 
fericită năuceală: perdelele unduiau în aerul nopţii, şampania 
spumega în cupe. Nu mai eram grămăjoara de gunoi împinsă cu 
piciorul sub covor, ci mai degrabă un diamant tocmai desprins 
din gangă. Străbătusem purgatoriul, acum mă scăldam în 
lumina caldă a pocăiţilor. 


Disonanţe 


La un moment dat, m-am sculat ca să caut toaleta şi, din 
neatenţie, m-am trezit în bucătărie: avea răceala unui bloc 
operator cu o masă de lucru din oţel lustruit, cratiţe din aramă şi 
inox care luceau ca sticla. Două ajutoare, aproape nişte 
băieţandri, se agitau la ordinele unui bucătar roşu la faţă ce-şi 
scosese boneta din cauza căldurii. Tot acest loc spunea: 
opulenţă, ordine, siguranţă. M-am gândit din nou la intrarea 
maiestuoasă a imobilului, la mulurile de pe plafoane, la pânzele 
care împodobeau pereţii şi pe care mi le prezentase amănunţit 
Jean-Marc, tablouri de Arroyo“?, Niki de Saint-Phalle“?, Gaston 


s2 Eduardo Arroyo (n. 1937), pictor spaniol, multă vreme exilat în Franţa, unul 
dintre membrii Noii Figuraţii. Şi-a dezvoltat opera în serii: exilul, rumorile 
oraşului, actualitatea politică. O importantă expoziţie a putut fi admirată la 
Bucureşti, MNAR, 2 aprilie - 18 mai 2003. 

6 Niki de Saint Phalle (1930-2002), pictoriţă şi sculptoriţă franceză, autoare a 
unei lungi serii, în tehnici variate, de Nanas, fete cu forme generoase, viu 
colorate, şi a unor sculpturi-joc, cea mai celebră fiind Fântâna Strayinski de 
lângă Centrul Pompidou din Paris, realizată împreună cu soţul său, sculptorul 


Chaissac$* şi chiar un mic Basquiat. M-am simţit minuscul. 
Julien dobândise formidabila uşurinţă pe care ţi-o dau banii. Şi 
când te gândeşti că porniserăm amândoi cu arme egale! Cotind 
pe un culoar, am dat peste Suzanne care ieşea dintr-o sală de 
baie. O credeam supărată. Mi s-a aruncat de gât, cu pieptul 
agitat de fiori şi mi-a spus: 

— O, Seb, n-ai meritat toate astea! Totul a mers prea departe, 
mult prea departe! 

Să o am aici, agăţată de gâtul meu, asta m-a zăpăcit de tot. 
Nu eram demn de acest pursânge de lux, i se potrivea mai bine 
lui Julien decât mie! Cu stoicism am răspuns: 

— Poate că aveam nevoie de aceste încercări pentru a 
înţelege! 

Suzanne m-a privit ca pe un rănit căruia trebuie să i se 
ascundă gravitatea rănii. 

Intors în sufragerie, am descoperit o dezmăţare generală, un 
uragan de veselie: cămăşile fuseseră desfăcute, decolteurile şi 
ele, alcoolul dezlegase limbile şi trupurile. Ai fi zis că profitaseră 
de absenţa mea ca să-şi dea drumul. Era o căldură umedă, 
rafalele de vânt dinspre Pădurea Boulogne abia dacă ne 
răcoreau. Deodată, Julien, cam cherchelit, s-a urcat pe un scaun: 

— Dragi prieteni, cuprins de emoție, am uitat să vă dau două 
veşti importante. Gerald renunţă la scris şi la muzică şi se 
alătură unui mare grup de presă. lar Leon, fratele lui Sebastien, 
de trei ani deja membru al clubului nostru, se alătură 
cabinetului meu unde va conduce sectorul agro-alimentar. Altfel 
spus, le va putea intenta un proces tuturor firmelor care, în 
trecut, au fost răspunzătoare de supraîncărcarea lui ponderală. 
Le va face să plătească însutit chinurile din tinereţe. Fac un 


elveţian Jean Tinguely (1925-1991). 

5 Gaston Chaissac (1910-1963), pictor francez, reprezentant al artei brute 
(materiale obişnuite lipite pe lemn sau hârtie), dar considerându-se el însuşi 
mai degrabă un „pictor de la ţară, seminaiv” (motivul bestiei, seria de 
Toteme, personaje cu feţe halucinante pictate în plăci de culori tari, 
conturate cu negru). 

6 Jean-Michel Basquiat (1960-1988.); pictor american, debutează cu graffiti 
pe zidurile imobilelor şi metroului din New York, foloseşte apoi suporturi 
diverse (pânză, scânduri, uşi, ferestre, rebuturi) pentru semne elementare; 
apropiate de limbajul animist, şi pictează cu umor, în stilul liber al unei noi 
figuraţii, o anumită istorie cotidiană a anilor '80. 


jurământ solemn în faţa voastră: în cinci ani, vom zdrobi 
McDonald's-ul, cel puţin în Franţa! 

Aclamaţiile care au urmat mi-au dat impresia unei armate în 
mers gata să mă calce în picioare. Julien îşi găsise, în sfârşit, o 
cauză pe măsură, îşi putea canaliza energia pentru binele 
comun. Mi-am adus aminte că, pe la optsprezece ani, fusese 
membru al minusculului „Partid Rataşist” care cerea aderarea 
Franţei la Statele Unite ca al 52-lea membru al Uniunii. Nu era 
momentul acum să-i amintesc lucrul acesta. Pentru prima oară, 
de două ceasuri încoace, îndrăzneam să-mi privesc prietenii în 
faţă. Şterseseră totul cu buretele, cu o măreție sufletească ce 
mă  uluia. Foştii conjuraţi de refectoriu erau acum nişte 
cvadragenari strălucitori. Mi-i imaginam peste câţiva ani: maşini 
de lux, trabuce şi burtă. Ei şi? Cu ce drept îndrăzneam eu să-i 
judec? Imbătrâniseră bine, îi simţeam plini de optimism, eram 
singurul care-şi trăda vârsta. Niciunul nu devenise cu adevărat 
ceea ce se aştepta de la el: Mario, de pildă, îşi efectuase, dacă 
îndrăznesc să spun aşa, „coming out-ul” pe invers. După 
plecarea amantului său Prakash în Pakistan, îşi descoperise 
brusc gustul pentru sexul frumos, avusese mai multe aventuri, 
iar acum trăia cu o femeie mai mare decât el cu zece ani, 
specialistă în domeniul operei. Ţinea conferinţe despre 
metamorfoza sa, povestea anii întregi petrecuţi în minciună. 
Mediile gay nu-l iertaseră pentru lucrul acesta, împotriva lui 
apăruseră diverse articole înveninate. Jean-Marc rămânea 
flancat de Sabine, soţia legitimă, înţepenită sub masca ei de păr 
alb (de cinci ani se vopseşte în această culoare ca să anticipeze 
bătrâneţea). Pe chipu-i distrus mai dăinuiau nişte fragmente 
frumoase drept mărturie a luminii de altădată. Nu mai făcea 
teatru, trăia închisă în casă fără să se ocupe de copii. Era vorba 
să fie internată. Dar la câţiva paşi mai încolo, trăgându-şi coada 
groasă de păr negru, într-o poză interesantă, stătea noua 
metresă a lui Jean-Marc, o grafistă de douăzeci şi cinci de ani, 
absolventă a şcolii de Arte frumoase din Bordeaux. Jean-Marc îi 
venise de hac soţiei lui fluşturatice: acest campion al 
monogamiei îşi arbora viaţa dublă fără ruşine, îşi călca în 
picioare principiile cu mare bucurie. Până şi Gerald, care-şi 
păstrase uniforma fostei lui condiţii, stilul „artist”, un mic batic 
de mătase albă înnodat la gât, picioarele goale în sandale, se 
afişa cu o blondă înaltă foarte bronzată care degaja un erotism 


de ambianţă şi părea emblematică pentru noua lui condiţie: şic 
şi şarmant. Pentru mine era prea târziu: îmi ieşisem din mână. 

Mă forţam să vorbesc cu părinţii mei. În ciuda efuziunilor sale, 
tata nu-şi putea ascunde buimăceala pe care i-o inspiram: nu 
eram din aceeaşi stirpe, zămislise un fel de bastard neconform 
cu aşteptările lui. Era încântat că Julien şi tot grupul Ta Zoa 
Trekei se ocupau de mine. M-a felicitat pentru transformarea lor 
politică: cum, nu eram la curent? Toată banda noastră virase la 
stânga, o!, o stângă foarte moderată după părerea lui, sub 
influenţa lui Suzanne. Ea fusese cea care îl convertise pe Julien 
la progresism. 

— Straşnică femeie, păcat că v-aţi despărţit, dar, în sfârşit, nu 
suntem aici ca să scormonim în căcat, nu, băieţică? În orice caz, 
ai nişte prieteni formidabili, nu-i mai părăsi. 

Continua şi acum să vitupereze canaliile vaticaneşti, mozaice 
şi coranice. Dar şi el părea prosper, afacerile îi mergeau bine, 
cumpărase de curând trei agenţii imobiliare în cartierul străzii 
Montorgueil şi voia să achiziţioneze Stânca de la Cancale, o 
cafenea de pe aceeaşi stradă, celebru punct de întâlnire al 
personajelor din Comedia umană. Prevenindu-mi obiecțiile, mi-a 
trântit: 

— N-o fac cu dragă inimă, crede-mă, profit de contradicţiile 
capitalismului. Dacă mâine se prăbuşeşte sistemul, înapoiez 
totul poporului. 

Cât despre mama, sprijinită de umărul lui Leon, îi citeam în 
privire următoarea sentinţă: m-ai dezamăgit. Îmi pierdusem 
statutul de scumpiţel. Milita mai mult ca niciodată pentru 
respectarea naturii şi respingerea vivisecţiei, organiza acţiuni 
„pumn în nas” la fabricanţii de foie gras, întrerupea coridele la 
Nîmes, Arles, Pampelone, arunca din înaltul tribunelor litri de 
sânge pe picadori şi pe torero. Lumea o insulta, o pălmuia, dar 
nimic n-o descuraja: martiră a cauzei animalelor, prefera să 
înfrunte ura mulţimii decât să-şi renege convingerile. Tatăl meu 
se ducea s-o scoată de la poliţie, îi plătea avocatul. Fratele meu 
Léon îmbrăţişase şi el această luptă: mi-a explicat că pământul 
se micşorează, că peştii şi insectele din Africa urcă spre Europa 
şi că mâine paludismul va bântui, poate, din nou în Provența. 
Parcă pentru a-i ilustra spusele privind dereglarea speciilor, în 


5 Cartier din centrul Parisului, în arondismentul II, pe malul drept al Senei, în 
spatele bisericii Saint-Eustache. 


salon a intrat în trombă un pescăruş, s-a învârtit în jurul unei 
lustre şi, cu nişte croncănituri de spaimă, s-a zdrobit de o 
oglindă pe care-o confundase cu o fereastră. Mama, scoțând un 
țipăt, s-a repezit să-l îngrijească. Această sărmană zburătoare, 
care acum zece ani simboliza pentru mine libertatea, zăcea 
acum la pământ, cu labele rupte, gâtul răsucit, rătăcită într-un 
spaţiu ostil. 

— Ce tâmpiţi sunt şi pescăruşii ăştia! a râs Julien. 

S-a băut mult în seara aceea, mult prea mult. Invitaţii se 
simțeau poate obligaţi să înghită cantităţi mari de alcool pentru 
a-mi înghiţi şi reîntoarcerea. Mă lăsam în voia unei calde 
somnolenţe. Din zece în zece minute, unul dintre prietenii mei o 
suna pe Fanny pe mobil, îi lăsa mesaje stăruitoare. Ne strica 
petrecerea cu absenţa ei prelungită. Eu mă aflam aici pe 
grămada mea de gunoi, iar ei pe tronurile lor respective. Mă 
plimbam de la unii la alţii ca un animal curios. Prezenţa mea 
abia dacă întrerupea conversațiile: femeile vorbeau de centuri 
abdominale, modă, psihanaliză, iar bărbaţii de investiţii 
financiare, fotbal, dezvoltare personală. Mă stupefia rapiditatea 
cu care trecusem de la statutul de proscris la cel de iertat. 
Nimeni nu mă evita, dar nimeni nu mă căuta cu adevărat. 
Sperasem ceva, cât de mic, în plus. Surprindeam frânturi de 
dialog care mă uimeau. Théo Vandervelt, frumosul bandei, 
acum căsătorit cu o iraniană de douăzeci şi şapte de ani, 
exclama surescitat: 

— Tinerii fac dragoste, bătrânii halesc. lar când bătrânii mai 
fac dragoste, găsesc că-i mai puţin bun decât o masă adevărată. 

Era vizibil cherchelit. Ceilalţi încercau să-l facă să tacă. Mi s-a 
părut chiar că-l aud spunându-le unor bărbaţi în timp ce arăta 
spre mine: 

— Ala de colo nu arată, dar e-un nebun după fofoloance, un 
expert în futai... 

Restul mi-a scăpat. Râsetele deocheate care au urmat m-au 
rănit. M-am prefăcut că nu se întâmplase nimic. Trebuie că mă 
înşelasem eu, nu putuse să spună aşa ceva. Imi aşteptam copiii 
care nu mai soseau. Le adusesem nişte cărţi ilustrate, reproduse 


după colecţia Hetzel“, De la Pământ la Lună€8, Singur pe lume*”, 
Robinson Crusoe. Sătul de aşteptare, i le-am dat lui Suzanne 
ocupată cu o înfocată partidă de pocker. A avut un zâmbet 
agasat: 

— Sebastien, copiii noştri sunt toţi acum adolescenţi, nu mai 
citesc genul ăsta de literatură. 

Lângă ea, Julien râdea, fuma, divă înconjurată de admiratori, 
îşi uniseră inteligenţele ca să fondeze o redutabilă asociaţie. 
Fosta mea soacră, se pare, îl adora pe noul său ginere care-i 
întorcea şi el iubirea. 

Pe la ora două noaptea, invitaţii se mai răriseră. Pe căldura 
aceea, cele mai frumoase elanuri se sleiseră, mi se strângea 
mâna fără convingere. Stăteam singur pe terasă, în colţul meu, 
al învinsului, aşezat pe un rocking-chair. Mi se pusese un trabuc 
în gură şi un pahar de coniac în mână. În spatele imobilelor, o 
lună mare şi albă se rostogolea ca o roată de caşcaval. Gerald, 
beat criţă, s-a crezut obligat să-mi ţină companie. Se căznea să- 
şi ţină deschişi ochii sticloşi. 

— Să ştii, Sebastien, că nu cu dragă inimă am renunţat la 
scris. Ba chiar n-am renunţat deloc, în ciuda spuselor lui Julien. 
Dacă aş găsi un subiect bun, m-aş apuca imediat de scris. 

Şi-a turnat din nou de băut, cu mâinile tremurându-i uşor. 
Politicos, am remarcat: 

— Dacă aş putea să te-ajut, Gerald, aş fi încântat. 

— Păi tocmai că poţi, e haios că spui asta, e incredibil. 

Şi-a apropiat scaunul de mine. 

— Ascultă ce-ţi spun, Seb. Am să-ţi fac o propunere. 
Gândeşte-te bine, e o idee de aur. 

— Nu-nţeleg. 

— E simplu... poate nu-i prea bine ales momentul. Nu-i nimic, 
îi dau drumul. 

A tuşit, a luat o înghiţitură de lichid chihlimbariu. 

— Uite ce e: ce-ar fi să-ţi scriu viaţa? În amănunt. Tu mi-ai 
dicta, eu aş transcrie şi i-aş da ansamblului un ton literar. 


67 Pierre-jules Hetzel (1814-1886), editor şi scriitor francez, rămas celebru 
pentru colecţia sa Biblioteca ilustrată a familiilor (1860) devenită în 1864 
Biblioteca de educație şi recreere în care publică, între multe altele, în 
volume fastuos legate şi ilustrate, foarte căutate azi de colecționari, 
cvasitotalitatea operei lui Jules Verne. 

5 De la Pământ la Lună (1865), roman de Jules Verne (1828-1905). 

© Singur pe lume, roman de Hector Malot (1830-19070, publicat în 1878. 


Bineînţeles, te-aş plăti, chiar gras. Dublu avantaj: tu te eliberezi 
povestindu-mi, iar eu scriu o istorie totodată tragică şi erotică. 

— Dar, Gerald... 

— Titlul ar fi Bărbatul uşor sau Strălucirea şi suferințele unui 
curtezan”. Numele ti-ar fi mascat, identitatea, şi ea. Ai fi 
dentist, inginer, medic, nu contează ce. 

— Gerald, nu mi s-a întâmplat nimic interesant, jur. 

— Mincinosule! 

Îmi vorbea cu faţa lipită de-a mea, cu o răsuflare atât de 
alcoolizată, încât mă temeam să nu mă-mbăt de la el. 

— Zece ani te dai în bărci cu necunoscute, tot grupul nostru 
murea de invidie, şi tu-mi spui că asta nu-i nimic? Ce zici, 
bătrâne, trebuie că nu te-ai plic... plictisit! 

A izbucnit într-un râs cam prea zgomotos, un râs apropiat de 
un nechezat. Am zâmbit şi eu şi i-am pus propunerea pe seama 
ebrietăţii. 


Căzută pe câmpul de onoare 


Printr-un mesaj pe robotul meu, în minuscula garsonieră de o 
goliciune carcerală pe care mi-o închiriase pe şase luni Julien la 
Poarta Aubervilliers, am aflat eu vestea. Fanny fusese găsită 
moartă, în stare de descompunere, în apartamentul ei din 
strada L'Oratoire, vizavi de Luvru. Toată lumea o credea plecată 
în America Centrală de unde trebuia să se întoarcă pe 10 iulie, 
dimineaţa, pentru a participa la aniversarea mea. În realitate, se 
baricadase cu două săptămâni înainte în camera ei, 
îngrămădind mobile, dulap, scaune în faţa uşii. Trupul ei, umflat 
ca un burduf, devenise un morman de gunoaie ros de viermi. 
Căldurile mari de la începutul verii acceleraseră putrezirea. Se 
sinucisese înghițind o doză masivă de barbiturice, care 
provocase o oprire a inimii dublată de o sufocare generală. Era 
de multă vreme în depresie: o carieră în cinema care nu 
începuse cu adevărat niciodată, o viaţă amoroasă numai suişuri 
şi coborâşuri. lar mijlocul ei obişnuit de subzistență, creatoare 
de evenimente, n-o mai amuza. Explicând că pleacă într-o 
călătorie de două săptămâni, descurajase astfel orice căutare 
înaintea acestei date. Numai mirosul pestilenţial o alertase pe 


7 Titlu inspirat după Stră/ucirea şi suferințele curtezanelor, celebru roman de 
Honoré de Balzac, apărut în întregime în 1844. 


portăreasă care a trebuit să cheme pompierii pentru deblocarea 
uşii. Ca şi cum ar fi simţit o plăcere diavolească să-şi degradeze 
plastica, să le lase adulatorilor ei imaginea unui hoit respingător. 

Fanny o ştersese fără să-şi ia la revedere, într-un mod 
insolent, iar derobarea ei îmi relativiza dintr-o dată propria 
devianţă. Dincolo de tristeţea pricinuită, moartea sa a izbit tot 
grupul ca o crimă de lezmaiestate. Se desprinsese încet ca o 
navă care porneşte în derivă. Nici o scrisoare de explicaţii, nici o 
confidenţă. Că ea a putut să le joace comedia fericirii, iată ce-l 
consterna pe Julien. S-a simţit înjunghiat pe la spate şi încă o 
dată batjocorit în voinţa lui de control. L-am întâlnit la morga 
spitalului Lariboisire unde era depusă Fanny, coşciugul fiind 
deja sigilat, fiindcă specialiştii în îmbălsămare nu reuşiseră să-i 
remodeleze faţa. Un culoar lung, îngheţat, dădea spre vreo zece 
boxe cu uşi glisante, asemănătoare unor camere de motel. Intr- 
o sală anexă, erau îngrămădite alte coşciuge de lemn, morţii de 
pe lista de aşteptare. Din fiecare alveolă ieşeau cântări funebre 
şi chiar la capătul culoarului, două persoane în vârstă, khmere 
sau vietnameze, se rugau în faţa unui altar budist improvizat din 
nişte cutii de carton puse unele peste altele şi pe care ardeau 
beţişoare aromate. Boxa noastră era singura care exclusese 
orice simbol religios: Fanny nu credea în nimic, Dumnezeu nu 
era punctul ei forte. Pe coridor, treceau într-una femei în doliu, 
sprijinind câte-un băieţel sau vreo văduvă înlăcrimată. Julien, 
înfipt într-un fotoliu, îşi rumega în el ciuda, insensibil la 
atmosfera de reculegere. 

— De ce nu m-a chemat în ajutor? Aş fi găsit cuvintele cu care 
s-o consolez. 

Bătea din picior, îşi freca mâinile. 

— E vina mea, Seb, ca şi cu tine. N-am ştiut să vă dau un 
ideal, am fost un păstor rău. 

Am protestat, nu prea convingător. Şi atunci, tam-nisam, în 
acea încăpere retrasă, delicios de răcoroasă în acel început de 
zi, înaintea cadavrului celei care fusese cea mai bună prietenă a 
noastră, Julien mi-a mărturisit un episod recent din viaţa sa. 
Acum doi ani, chiar înainte de-a se căsători cu Suzanne, aflase 
din întâmplare că tatăl lui, care suferise un atac cerebral, trăgea 
să moară într-un spital din Briançon™. Nu-l mai văzuse de 


7 Briançon, oraş din Alpii francezi, aproape de graniţa cu Italia. Stațiune 
climaterică şi turistică, Briançon a fost dintotdeauna şi un oraş militar. 


douăzeci şi şapte de ani, dar ura faţă de el nu-i slăbise. S-a 
instalat într-un hotel din oraşul vechi, pe o durată 
nedeterminată, şi i-a făcut o vizită: aproape că nu l-ar fi 
recunoscut, de n-ar fi fost strălucirea rea a ochilor şi o contracție 
a maxilarelor care-l îngrozea când era copil, căci anunţa 
întotdeauna o bătaie. Bătrânul a refuzat să-l vadă, a bătut din 
mâini, dar, devenit afazic, nu mai avea cum să-şi exprime 
voinţa. Julien a înscenat comedia fiului iubitor care vine să-i 
uşureze personalului îngrijirea unui bolnav senil. După fiecare 
masă, îşi scotea tatăl cu forţa din pat, îi arăta Alpii. Acesta făcea 
pe el de frică, ştiind perfect ce i se urzeşte. Fiul îl susţinea câţiva 
metri, apoi, cum pe culoare nu era nimeni, îşi retrăgea braţul ca 
din nebăgare de seamă şi exclama: o, iartă-mă, te-am scăpat. 
Bătrânul se prăbuşea pe jos. Julien îi poruncea: scoală-te, da' 
scoală-te o dată! li reveneau în minte imagini cu el bătut de 
părintele lui sau părăsit de acesta în mijlocul pădurii, la căderea 
nopţii. Profitând de faptul că nu exista niciun martor, se aşeza 
lângă bolnav şi-i înşira lista cu ticăloşiile pe care le comisese, 
care adânceau rana amintirilor. Tatăl, terorizat, ţipa, întindea 
mâna spre fiul lui. Singurul lucru care le unea pe aceste două 
făpturi era lipsa de milă: orice persoană în stare de 
vulnerabilitate le excita sadismul. Ani de zile, Julien se brăzdase 
singur pe corp, practicase artele marţiale ca să-şi înfrâneze ura, 
să şi-o întoarcă împotriva lui. Excelent comedian, a ştiut să-i 
păcălească pe doctori şi pe infirmiere. De fiecare dată când intra 
în camera bătrânului, acesta căsca nişte ochi îngroziţi. 

— O plimbare, tăticule, ca pe vremurile bune? Dacă eşti 
cuminte, o să-ţi dau un ban pentru caniotă. 

După două săptămâni de asemenea tratament, bătrânul a 
sucombat. Fiu-său, care-l ţinea de gulerul pijamalei, l-a lăsat 
brusc să cadă la cotul unui coridor şi inima bătrânului l-a lăsat şi 
ea, în acelaşi timp. In vreme ce acesta îşi dădea sufletul, Julien l- 
a silit să se ridice şi, în mare viteză, i-a recitat lista cu mârşăvii 
până ce a sosit un infirmier să-l ajute şi să constate decesul. 
Julien a regretat că totul s-a terminat atât de repede şi şi-ar fi 
torturat foarte bine tatăl încă o lună. 

— Nu mă judeca, Sebastien. Nici nu ştii ce bine mi-a făcut 
deznodământul ăsta. Fiecare zi îmi turna miere în gură, 
ticăloşiile trecute îmi erau plătite cu dobândă una câte una. Ştiu 
că a mai avut şi alţi copii, că i-a terorizat şi pe ei şi aş fi vrut să 


fie şi ei acolo ca să asiste la agonia lui. l-am bântuit ultimele 
nopţi aşa cum mi-a bântuit el tinereţea. Să-l văd slab, paralizat, 
iată ce m-a făcut să cred într-o justiţie imanentă. 

Julien mă apucase de braţ şi-l strângea tare. Era alb, cu 
pupilele contractate. Am crezut că o să i se facă rău. 

— Incă ceva. N-ar trebui să-ţi spun, mai ales nu ţie în acest 
moment. Dar cred în sinceritatea între prieteni. Tot timpul cât 
m-am dus să-l văd pe tata la spital, am avut nişte bufeuri 
erotice delirante. In fiecare seară, plecam în căutarea unei noi 
partenere. Mă cunoşti, sunt mai degrabă puritan, dar atunci îmi 
pierdusem capul. Şi eu eram posedat. Totul s-a oprit a doua zi 
după moartea bătrânului. 

Mi-a zâmbit, de atunci îi era mai bine. Mi-a oferit dovada 
desfăcându-şi cămaşa. Torsul nu mai purta urmele nici unui 
stigmat, nici urma mutilărilor la care se supusese, cu excepţia 
unei mici umflături purpurii în partea dreaptă: semnul lăsat de 
fierul roşu. Mi-a arătat trupul intact ca pe-o dovadă a triumfului 
asupra sa. Am găsit că e un lucru mişcător să-l văd pe acest 
potentat cum îmi mărturiseşte slăbiciunile şi-mi caută 
aprobarea. Dintr-o dată, mi-am amintit de moartea bunicului 
meu în 1997. Fost militant comunist, se stingea la spitalul 
Laennec de un cancer la gât. Într-o zi, tata a dat fuga la 
căpătâiul lui fluturând un ziar, cu un aer extatic. Era pe vremea 
crahului economiilor din Asia de Sud-Est. 

— Tată, gata, se prăbuşeşte capitalismul, ăsta este actul final, 
te poţi duce liniştit, o să câştigăm. 

Jubilaţia lui mă stupefiase. La cimitir, peste câteva săptămâni, 
mai că nu cânta de bucurie arătând la toată lumea un articol 
promiţător privind degringolada monedei thailandeze. Poate că 
moartea unui tată este întotdeauna un prilej de bucurie pentru 
fiii lui? 


O dimineaţă atât de frumoasă 


Înmormântarea lui Fanny a avut loc la Père-Lachaise. 

Spre stupefacţia noastră, am descoperit că, la un preţ 
exorbitant, îşi cumpărase, acum zece ani, un loc de veci aici. 
Până şi moartă, ţinea să rămână în contact cu gotha”. Puţine 


72 Gotha, metonomie creată la sfârşitul secolului al XIX-lea de la numele 
celebrului almanah cuprinzând genealogia marilor familii nobile din Europa, 


sunt necropolele în care vanităţile omeneşti să sară-n ochi ca la 
Père-Lachaise, unde defuncţii rivalizează încă între ei pentru a-şi 
ridica sepulturi monumentale întru slava lor. În ciuda căutărilor 
noastre, nici o rudă nu şi-a făcut apariţia, nici un văr măcar din 
Africa sau Asia, deşi N'Guyen este un nume foarte frecvent la 
vietnamezi. Era o vreme radioasă. Vara, înmormântările au 
întotdeauna un aer de veselie nebună, splendoarea naturii 
diminuând tristețea  doliului. În faţa mormântului, se 
îngrămădeau jerbele, insignifiante şi convenţionale, emanând 
un miros fad. Angajaţii cimitirului îşi luau nişte mine grave şi aş 
fi preferat să-i văd cum îi apucă un râs nebun. Din aleile 
proaspăt stropite, se ridica un miros plăcut de pământ care ne 
hrăneşte, alimentat de toate acele cadavre grase şi prospere. 
Acestea erau primele mele funeralii adevărate, eram novice în 
materie de moarte şi am încercat să-mi iau un aer de 
circumstanţă. Cu o zi înainte, Julien îmi explicase că-şi 
cumpărase deja mormântul în provincie, în departamentul Pas- 
de-Calais, lăsând în alb data morţii, şi că se ducea o dată pe an 
să depună flori pe el. Eram numai vreo douăzeci, plus câteva 
colege şi prietene de-ale ei. La începutul ceremoniei, foarte 
simplă, a existat un quiproquo: în spatele unui mormânt vecin, o 
dală lată de marmură albă cam ţopească, stătea un bărbat înalt, 
prost ras, ţinând de mână un băieţel, foarte frumos, cu trăsături 
vag asiatice. Mario i-a rugat să ni se alăture dacă doresc: 
bărbatul s-a pierdut cu firea, a avut un gest de refuz şi a fugit cu 
copilul împiedicându-se de pietrişul de pe alee. Fără îndoială, 
greşise înmormântarea. Am avut nevoie de patruzeci şi opt de 
ore ca să-mi dau seama cât de mult semăna fixitatea privirii 
copilului cu cea a lui Fanny şi că avea aceleaşi încheieturi fine 
terminate cu degete lungi, cu articulaţii suple (îmi amintesc că 
Fanny îşi putea da mâna peste cap până ce-şi atingea 
antebraţul cu arătătorul). M-am supărat pe mine că nu m-am 
dus după acel bărbat pe alee ca să aflu mai multe. Prietena 
noastră îşi compartimentase viaţa şi mai bine decât mine, ca un 
agent dublu. După atâţia ani, o cunoşteam doar foarte puţin, iar 
această lacună în dispozitivul de supraveghere reciprocă îl 
apăsa pe Julien. Mi-am adus aminte de nişte mici taine de-ale ei 


editat în oraşul german Gotha între 1764 şi 1945, şi care desemnează 
ansamblul personalităţilor din aristocrație, lumea politică, culturală etc, 
considerate din punct de vedere al notorietății lor. 


destul de revelatoare: expertă în bucătăria vietnameză, Fanny 
nu le dădea altora, de pildă, decât jumătate din reţete, omiţând 
ingredientul capital ce dădea toată savoarea ansamblului. Felul 
de mâncare respectiv nu mai avea astfel niciun gust. După 
aceea, se jura pe toţi sfinţii că-ţi oferise indicaţii complete. Julien 
şi-a promis să facă o anchetă exhaustivă asupra ultimilor amanți 
ai ei şi şi-a scris la repezeală câteva rânduri într-un carneţel. Mi- 
a plăcut înverşunarea lui, am perceput-o ca pe-o dovadă de 
fidelitate. Nu s-a rostit niciun discurs. Doar Gérald, care-şi 
adusese o claviatură electrică, a spus, înainte de-a cânta, 
câteva cuvinte: 

„Dragă Fanny, când trăiai nu ştiam niciodată unde te afli. 
Apăreai pe neaşteptate, venită de la capătul lumii. De-acum 
înainte, ai o adresă fixă: aici vom veni să te vedem, să-ți 
povestim ce proiecte avem. lată câteva melodii care-ţi plăceau: 
sper că de-acolo, de unde eşti, le auzi”. 

In dimineaţa aceea, am găsit că Gerald a fost magnific. Nu 
mai căuta să ofere imaginea pianistului ros de alcool şi de nopţi 
albe şi a reuşit să scoată din cutia aceea cu ritmuri sunete 
emoţionante. Mai întâi, a cântat un gospel, Blessed is my lord in 
the pastures of heaven, apoi Ah, oare să-ți spun, mamă pe un 
tempo de jazz şi la sfârşit a intonat la microfon cu o voce firavă 
cântecul favorit al lui Fanny: Un nimic te-mbracă, un om de 
nimic te dezbracă. Am reluat cu toţii refrenul în cor, zâmbind ca 
şi când muzica ar transfigura oroarea pierderii în ceva senin, 
detaşat. Gerald a continuat cu un boogie-woogie. Julien, placând 
câteva acorduri cu mâna dreaptă, a venit să cânte lângă el, un 
cuplu s-a apucat să danseze, iar micul grup pe care-l alcătuiam 
a bătut ritmul din palme. Alte cortegii, întorcându-se de la 
ceremoniile lor, se opreau ca să ne asculte, ezitând între 
indignare şi invidie. Mi-am imaginat cum o văduvă sau o 
frumoasă orfană şi-i lasă pe ai săi, cu ochii încă umezi de 
lacrimi, şi vine să danseze cu noi, alungând spectrele şi 
nenorocirea. Mi-a fost ruşine de acest gând şi l-am refulat 
înspăimântat. Puţine locuri cunosc care să-ţi dea atâta poftă de 
viaţă ca un cimitir: poporul morţilor îi îndeamnă aici pe toţi cei 
vii să iubească lumea de pe pământ. De n-ar fi fost decesul lui 
Fanny, dimineaţa aceea ar fi fost foarte plăcută. 


Câteva rânduri aruncate în grabă pe hârtie 


Într-o dimineaţă, vecinul meu de palier, un kurd student la 
arhitectură, Kendal, mi-a bătut la uşă ca să-mi dea o scrisoare 
cu antetul unui birou de notar din Apt, în departamentul 
Vaucluse”. Trebuie că picase din cutia de scrisori, cineva o 
aruncase în pubelă, unde Kendal o regăsise din întâmplare când 
îşi vărsase gunoiul, mirându-se că o vede nedesfăcută. Un 
anume Jérôme Varnier îmi ţinea la dispoziţie un document 
confidenţial pe care trebuia să mi-l remită mie personal sau, 
dacă nu, să mi-l transmită printr-o terță persoană autorizată. 
Documentul se referea la domnişoara Fanny N'Guyen recent 
dispărută. l-am mulţumit lui Kendal şi l-am invitat să bea o 
cafea, să-mi vorbească despre familia şi ţara sa. Trăia în Irak, 
într-o zonă autonomă din nord, undeva între Kirkuk şi 
Sulaymaniyya. Portăreasa imobilului, o femeie melancolică cu 
un alcoolism discret, îmi făcuse cadou un pisoi pentru a-mi 
înveseli singurătatea. Era un covoraş cu mustăţi mult prea activ, 
cu nişte ochi de vrăjitor care se micşorau la lumină. Torcea ca 
un motor de barcă, sărea peste tot, ataca muştele şi insectele, 
mi se suia pe umeri ca să doarmă, iar dimineaţa, când îi era 
foame, mă muşca uşor de nas. Il botezasem „Meşuga” (nebun, 
în idiş). Acest corcit autentic îl adora pe Kendal, făcea naveta 
între apartamentul lui şi-al meu, dar se arăta alergic la Gerald 
care venea în fiecare zi la ora 11 fix să-mi înregistreze 
depoziţiile la dictafon. Ca şi doctorul Chavez, Gerald insista prea 
mult şi în mod penibil pe subiînţelesurile deocheate, detaliile 
porcoase. Insistenţa lui mă făcea să mă simt prost. Ca să se 
justifice, invoca constrângerile literare ale realismului şi se 
zbătea pentru a obţine casetele video înregistrate de Dora şi 
care rămâneau confiscate de Poliţia Judiciară. Mă confesam 
maşinal: tot ce puteam spune sau face nu mai avea nicio 
importanţă. Vine un moment în care un om este dezamorsat. Mă 
vindecasem poate, dar îmi pierdusem şi gustul de viaţă. 
Remediul omorâse boala, dar şi pe cel bolnav. Julien accelera 
demersurile pentru a mă reintegra la minister, reuşise să-mi 
obţină plata salariilor de pe ultimele douăsprezece luni. li 
mulţumeam, îi dădeam ocazia ca lângă mine să se simtă bun. 
Din când în când, îmi zăream fiii cei mari, dar nu prea aveam ce 


733 Vaucluse, departament din sud-estul Franţei, cu capitala la Avignon. 


ne spune: mă eclipsase contraexemplul strălucit al tatălui lor 
vitreg. Cât despre Zabo, mezina, renunţasem s-o mai revăd. 

A trecut o lună. Am regăsit plicul de la notarul din Apt băgat 
sub un teanc de ziare, am ezitat să-l arunc şi am telefonat totuşi 
la biroul maestrului Varnier. Un angajat al lui, după ce m-a pus 
să-mi declin identitatea, data naşterii, profesia, numărul de 
Securitate socială, numele copiilor şi pe acela al mamei mele, 
toate fiind elemente care mă autentificau, mi-a comunicat că, în 
urmă cu şase luni, Fanny N'Guyen îi încredinţase notarului 
familiei sale (mama ei posedase o casă în acea regiune) o 
scrisoare care să-mi fie remisă personal în caz de deces. 
Această transmitere trebuia să se desfăşoare într-o totală 
confidenţialitate. Un practicant din biroul notarului tocmai venea 
la Paris peste câteva zile pentru alte afaceri. 

Practicantul respectiv m-a sunat într-o seară, pe la şase, m-a 
supus unui interogatoriu în toată regula, mi-a verificat cartea de 
identitate, mi-a pus întrebări despre Fanny şi, în sfârşit, mi-a 
remis documentul. Era o lungă misivă de aproape şase file, cu 
un scris mare şi rotund. Deschizând-o, parcă am mirosit ceva, 
un parfum de dezastru. M-am aşezat pe un scaun, iar ritmul 
cardiac mi s-a accelerat pe măsură ce citeam. 


Sébastien, 


Noi doi am avut întotdeauna nişte relatii ciudate. Niciodată 
nu păreai sensibil la prezența mea şi ani de zile am simtit că 
pentru tine sunt străvezie. Credeam că toți bărbații sunt la 
picioarele mele: tu îmi dovedeai că nu eram irezistibilă. Prin 
distanța ta, mă învățai că nu ai pe cine vrei, ci pe cine te 
vrea. Pentru a mă consola de acest afront, te descriam 
mereu ca pe puritanul grupului, unul care strânge din cur. 
Când am aflat felul în care ai evoluat, am fost uluită. M-aş fi 
propus şi eu ca clientă, dacă nu mi-ar fi fost frică de încă un 
refuz brutal de-al tău. 

Dar nu ca să mă plâng îti scriu. Când o să mă citeşti, 
posibil să nu mai fiu în viață. Te scutesc de motivele plecării 
mele: nu mă privesc decât pe mine. Ţin numai să te avertizez 
de un lucru: duşmanii tăi nu sunt cei pe care-i crezi, iar 
prietenii, la fel. Mă explic şi cu atât mai rău dacă nu-ți place! 
De îndată ce te-ai dedat ca amator la comerțul cu trupuri, pe 


Julien l-a apucat o mânie nebună. Aflase totul punând pe 
cineva să te urmărească neincetat. Deţine într-o casă de 
bani, sub forma unui dosar gros, relatarea celor făcute de 
tine de opt ani încoace. Pe urmele tale erau puşi detectivi 
dintre care unii au simpatizat chiar cu tine fără să o ştii. 
Julien are un suflet de politai şi o totală lipsă de scrupule. 
Când a înțeles că te indepărtezi de noi, că te eliberezi de sub 
tutela lui, a trăit o adevărată prăbuşire morală. Rătăcea, 
buimac, incapabil să lucreze, întrebând mereu: unde e 
Sébastien, ce face? ÍI distruseseşi, îl cufundaseşi în disperare. 
Fericirea ta îl întrista adânc, ca o ofensă personală, numai 
neajutorarea ta l-ar fi umplut de bucurie. Ideea că duceai 
poate o existență mai bogată decât a lui fără a-i propune să o 
împărți cu el îl scotea din minţi. Tu erai pivotul în Ta Zoa 
Trekei, secundul lui; fără tine, banda nu mai avea nicio 
rațiune de a fi. Când Suzanne te-a părăsit, Julien i s-a aruncat 
în brațe, ea l-a îngrijit, bucuroasă că găseşte un apropiat într- 
o stare şi mai proastă decât a ei. Fiecare avea să adulmece la 
celălalt mirosul dezertării tale. Asta a fost alianța a doi 
abandonați uniți printr-o ranchiună comună. Şi atunci, Julien 
i-a mobilizat pe toți membrii din clica noastră şi a hotărât să 
te pedepsească: iți exagera crimele, îti sublinia „lepra 
morală”, se înfuria pe cei şovăielnici, asistat de Jean-Marc 
care s-a arătat în toată această treabă de un servilism 
rezistent şi la gloanțe. Ore întregi teseam cu toții intrigi ca să 
te aducem înapoi pe calea cea dreaptă. Nu puteam suporta 
că nu ne-ai cerut autorizația să te vinzi cu normă parțială. 
Poate că te-am fi refuzat, dar am fi fost cel puţin interesați şi 
noi de ofertă. 

Julien a hotărât o ripostă gradată: mai întâi, judecarea ta în 
apartamentul lui Mario, ceremonie într-un anume sens 
ridicolă, de vreme ce, de fapt, tu nu mai erai cu noi. Dar 
Julien voia să-şi reinsuşească plecarea ta, de parcă el o 
provocase. Dorea o expulzare solemnă, în stil stalinist, care 
trebuia să aibă efectul unui electroşoc. Dezinvoltura ta i-a 
vexat. lar faptul că nu aveai nici remuşcări, nici regrete 
pentru că erai exclus i-a innebunit. S-a trezit în ei 
răzbunarea, ca o bestie însetată de sânge. Julien a început să 
țeasă în jurul tău o pânză care trebuia să te înăbușe, voia să 
te arunce într-un ocean de catastrofe. In loc să o vindece, 


timpul îi învenina ranchiuna. Să-ţi ţină soarta în mâinile lui, 
lucrul acesta îl încânta ca pe un copil care sfârtecă o muscă 
vie. In public, te zugrăvea ca pe o nevertebrată, un limax ce 
se târăşte spre vulve. Ne-a spus textual: 

— Sebastien trebuie să devină ca un câine rătăcitor şi să 
nu ne aibă decât pe noi pentru a-l strânge de pe drumuri. 

Incitat de fosta ta soacră - o persoană destul de 
înspăimântătoare, trebuie s-o spun - care ţesea intrigi în 
spatele fiicei sale (a încercat chiar să-ți înroleze şi fiul cel 
mare care a refuzat luându-ți apărarea), Julien a reuşit să te 
prezinte ca pe-un monstru care avea să ne murdărească pe 
toți. Că erai şi pervers, şi sentimental, asta-l oripila. 
Deveniseşi ghimpele din inima noastră, erai însemnat pentru 
proscriere ca un copac pentru tăiere. Ura lui s-a întâlnit cu 
laşitatea noastră şi a galvanizat-o. Când prietena ta, Dora, ti 
s-a alăturat pentru a exercita aceeaşi profesie ca tine, s-a 
prezentat în fine ocazia de a te pedepsi în mod exemplar. În 
acelaşi timp, Julien voia să dea o dublă lovitură, să le trimită 
celorlalti un avertisment, să-i țină în mână prin frică. Grupul 
începea să se disperseze, tu ai fost agentul involuntar al 
reiînvierii lui. Ne-a amestecat şi pe noi în afacerea asta pentru 
ca niciunul să nu fie ispitit să abandoneze. A fost o treabă 
demnă de un mare abil. Cred că restul îl ghiceşti şi tu. A 
început prin a-i angaja şi plăti pe nişte mici tâlhari din Saint- 
Ouen”, pe jumătate ţigani, pe jumătate iugoslavi, ca să te 
amenințe şi să te hărțuiască. Se zice că, prin meseria sa, 
Julien frecventează unii mari granguri din lumea interlopă 
care l-au ajutat pentru unele contacte. Şi-a urzit intrigile cu 
precizie. Fiecare dintre noi a fost rugat să se culce cu Dora. 
Nicio clipă n-a bănuit cine suntem, toți dădeam nişte nume 
false. Am văzut-o şi eu de trei ori la hotelul Bristol, deşi nu 
prea sunt atrasă de fete. Nu-şi precupețea osteneala şi m-a 
impresionat, prin vehementa şi lirismul ei. Înţeleg că-ţi poti 
pierde capul pentru o asemenea creatură: cred că Gerald 
făcuse o pasiune pentru ea, ceea ce i-a atras din partea lui 
Julien un formidabil perdaf însoțit de injurii şi ameninţări. În 
ceea ce te priveşte, continua războiul de uzură. Sunt 
stupefiată că n-ai bănuit nimic, deşi cunoşteai banda şi 
moravurile ei. Şi totuşi, toate astea săreau în ochi. Julien a 


74 Saint-Ouen, suburbie din nordul Parisului unde se ţine un talcioc. 


reuşit să ne convingă că eşti în pericol, că trebuia să te 
salvăm împotriva voinţei tale. 

Sperase că vei ceda, dar erai neinduplecat. Suzanne, acum 
soția lui oficială, îi dezaproba demersurile, dar fără să le 
combată. Şi atunci, Julien, secondat de Jean-Marc şi de soacra 
ta, a trecut la metodele cele mai dure. Au angajat alți 
oameni, o bandă de moldoveni rusofoni, destul de primitivi, 
afiliați la mafia siriano-libaneză. Le-au născocit nişte biografii 
fictive, i-au pus să repete săptămâni întregi. Julien risca 
foarte mult: să fie radiat din barou, târât în faţa justiției dacă 
se afla de această afacere, dar ca să te pedepsească, era 
gata de orice. Erai obiectul lui, te iubea atât de mult, încât 
prefera să te distrugă decât să te piardă. De îndată ce se 
înmuia, soacra ta, tot fără ştirea fiicei sale, îl bătea la cap cu 
energia pe care i-o ştii: te socotea de o „prea proastă 
extracţie”, nu-ţi ierta nici profanarea patului conjugal, nici 
stigmatul pe care l-ai pus pe reputația familiei lor. Erai o pată 
de noroi pe blazonul lor. Dacă n-ar fi depins decât de ea, ar fi 
pus să fii ucis ca un câine. Ferocitatea ei îl înspăimânta până 
şi pe Julien. 

Urmarea o cunoşti: au hotărât să vă vandalizeze 
apartamentele, să trimită acel duo de golani ca să-ți 
administreze o bătaie bună, apoi s-o ciomăgească pe Dora 
pentru a instala în jurul vostru un climat de teroare. Trebuia 
să votăm ca să le confirmăm hotărârile. Mereu mania lui 
Julien pentru proceduri, respectarea formală a legii. Ca să fiu 
dreaptă cu noi, trebuie să precizez că discuţiile au fost 
furtunoase. De mai multe ori, am fost cât pe ce să ne 
încăieram: nu-ţi voi spune care ti-au fost apărătorii şi 
detractorii cei mai îndârjiti. Eram obligați să păstrăm un mare 
secret şi cred că l-am fi omorât pe acela care ar fi vorbit în 
exterior. Julien ne înregimentase, îşi punea în fraze o forță de 
convingere care ne cucerea. A sosit şi cluul supliciului tău ce 
trebuia să te zdrobească o dată pentru totdeauna: să fii 
închis împreună cu trei femei bărbătoase, trei foste deținute, 
ca să-ți „piară gustul pentru sex”. Ideea labei mortale venea 
de la Theo care o citise într-o bandă desenată. Ai fi putut 
muri de o mie de ori. Dar pentru ei nu conta. În paralel, prin 
telefoane anonime, ti-au distrus reputaţia la minister. În 
privința asta, se pricepeau să folosească marea armă a 


calomniei. Rezultatul le-a depăşit aşteptările. Nu prevăzuseră 
fuga brutală a lui Dora, însă docilitatea ta i-a umplut de 
plăcere. Toată această conspirație i-a costat o avere: au 
plătit acte false, închirieri de maşini, de case, diferite 
contracte, au cumpărat tăcerea unor complici. Ai cooperat cu 
o bunăvoință mişcătoare, iar zgomotoasa ta căință i-a dat 
dreptate lui Julien: e convins că te-a smuls trotuarului, se 
vede ca binefăcătorul tău. Acum, că te-au recuperat, te vor 
ține sub control până la pensionare, n-o să le mai scapi. 
Oricum, au ars şi distrus orice urmă a maşinației lor. Chiar 
dacă unul dintre ei ar trăda secretul, nu mai există nicio 
dovadă materială. 

Ar fi trebuit să te previn mai devreme. Dar loialitatea față 
de grup prima asupra oricărui alt lucru. Nu ţi-aş fi spus nimic, 
dacă nu m-aş pregăti să-mi iau adio de la viață. Ai toate 
elementele în mână, ba chiar posibilitatea să nu mă crezi. 
Dar aş fi plecat şi cu mai multă amărăciune dacă nu te-aş fi 
avertizat. 


Te îmbrățişez cu tandrete, 
Fanny 


P.S. În cursul acestui an, ai primit la cafeneaua La Motanul 
fumător câteva scrisori de la o anumită Miss Caramel. 
Presupun că este vorba de Dora. Le-a interceptat Gérald, 
zicând că este mandatat de tine. 


P.S. bis Fratele tău n-a fost niciodată amestecat în 
complot: prea nou în grup, prea emotiv, prea duios, nu era 
socotit fiabil de către Julien. 


M-a trecut un fior neplăcut. Aş fi preferat să nu fi primit 
niciodată această epistolă. Am recitit-o de trei ori, îmi vâjâiau 
urechile, îmi ardea faţa. M-a lăsat inima: m-am întins pe pat, am 
închis ochii. Pereţii şi tavanul s-au rotunjit, au săpat un 
maelstrom în care cădeam la nesfârşit. Pisoiul meu a fost cel 
care m-a scos din comă lingându-mă pe mâini. M-am ridicat 
aproape asfixiat, m-am dus la fereastră să trag aer în piept. In 
depărtare, Turnul Eiffel, iluminat, îşi purta briliantele de-a lungul 
corpului ca o femeie întreţinută care vrea să mai arunce din ele. 


Nu mai puteam sta în acea încăpere. Am umblat toată noaptea 
prin oraş, iar în zori m-am trezit în faţa bisericii Saint-Gervais 
unde, într-o seară, Dora şi cu mine improvizaserăm un bivuac al 
iubirii. Aşa cum mă aşteptam, uşa baptisteriului era deschisă. M- 
am lungit sub navă lângă ceilalţi oameni fără adăpost, chiar pe 
jos, în murdărie şi vermină, în căldura decăderii noastre 
comune. Înainte de-a închide ochii, m-a apucat un mare hohot 
de râs care a răsunat sub bolți. La un asemenea grad de 
urâţenie, nu mai rămânea decât o sinceră hilaritate. 


EPILOG 

Am patruzeci de ani şi umblu din nou pe străzi ca un nebun, 
cu ochii mistuiţi de trupuri. Din nou pletele femeilor sunt nişte 
incendii în lumina apusului, în inflexiunea şoldurilor, la 
întretăierea picioarelor le bântuie furtuni. Până şi cambrura 
statuilor mă tulbură. Sunt prea multe de iubit, prea multe de 
dorit. Plâng în faţa frumuseţii lumii, nu voi fi niciodată la 
înălţimea Creaţiei. Imi amintesc această frază din Talmud pe 
care mi-o spusese Dora: pentru fiecare om există un moment în 
care porţile se deschid, în care Adevărul devine perceptibil. 

Am renunţat la tratament, am aruncat medicamentele. În 
fiecare zi, îmi recapăt puterile. Această lungă încercare m-a 
maturizat. Sunt, în sfârşit, stăpân pe soarta mea, sigur de 
înclinațiile mele. Aparţii lumii pe care singur ţi-ai făcut-o, nu 
lumii din care vii. Pentru prima oară după multă vreme, în 
dimineaţa aceasta am simţit că mi se umflă sexul, că dragostea 
de viaţă se întoarce în mine. Erecţia ca o arcă de fervoare. 

Cu prietenii mei, continuu să o fac pe deşeul recunoscător. 
Supravieţuiesc din pomenile lor, îmi încovoi spatele. Nu reuşesc 
să-i detest, ura m-ar lega prea mult de ei. Mă duc la cină baia 
unii, ba la alţii, evit înfruntarea, îmi pregătesc evadarea. Singura 
mea retorsiune va fi eschiva. Pe Meşuga o să-l las vecinului meu 
Kendal. 

Acum, că mi-am achitat datoria, mă cuprinde din nou luxura, 
dă buzna peste mine ca o ciumă delicioasă. Sunt într-o stare de 
înfometare absolută, prin cap mi se-nvârtesc nişte imagini 
impudice. Ziua, ca un copil, desenez într-una sexuri de femei: un 
ochi vertical cu gene creţe de-a lungul pleoapelor. Uneori, ochiul 
se întredeschide şi lasă să picure câte-o lacrimă. Noaptea, sunt 
doborât de pofte nemăsurate, aud horcăielile voluptuoase, 
suspine indecente, sun adunarea tăcută a îngerilor mei, le 
mulţumesc, femeile acestea m-au salvat, ele m-au învăţat 
înţelepciunea şi ardoarea. Acum ştiu că nu există profesii 
blestemate, există doar nişte blestemaţi de profesori de 
discordie. Ideea că, în fiecare oră, în fiecare secundă milioane 
de oameni de pe acest pământ se înlănţuie şi se devorează, că 
acelaşi lanţ al plăcerii străbate planeta şi urcă până la ceruri, 
ideea aceasta mă electrizează, mă încântă, mă răvăşeşte. 


Într-o după-amiază de septembrie, mă aflu din nou în arenă, 
la intersecţia Saint-Denis, în dreptul Marilor Bulevarde”5. Strada 
fierbe cu mulţimea ei de kurzi şi afgani ce-şi aşteaptă trecerea 
în Anglia, de tamuli şi pakistanezi ce tot aşteaptă în picioare pe 
piaţa sclavilor, cu căruciorul lor pe două roţi în faţa magazinelor 
de confecţii, de cerşetori ce-şi împing cărucioarele pe patru roţi, 
de fete de la peep-show-uri care se lasă pipăite în cabină. 
Pescăruşii zgârie cerul, se învârt printre nişte nori pufoşi. Aici, 
zăresc o frumoasă doamnă fără îndurare, o cap-verdiană cu 
accent portughez, cozi magnifice, umeri laţi ca nişte reposoirs”. 
Sub ochi are o grămăjoară de mici pete negre asemănătoare cu 
nişte boabe de mac, iar lângă ochiul drept o uşoară umflătură 
de culoare mai deschisă care se răsfrânge pe pomete. Veghează 
în picioare asupra acelei împărăţii de trudă şi angoasă, purtând 
pe cap o bonetă trasă într-o parte, contemplă cu detaşare turma 
umană care-i scânceşte la picioare. O abordez, dintre toate pe 
ea o aleg, pe zeiţa mea de abanos, Venus calipige a mea. Imi 
acordă o vizită ghidată la toate etajele trupului său. Este o 
uriaşă de un metru optzeci şi opt, un bloc de muşchi cu fese şi 
sâni proeminenţi. Este drăguță cu mine, mă mângâie pe cap, îmi 
dă să-i mănânc mameloanele de culoare zmeurie. Incet, ca pe o 
cortină de teatru, îşi deschide picioarele şi o pot vedea în 
întreaga ei maiestate, îi pot admira buchetul regal, mucoasele 
purpurii. li cer permisiunea să lipăi, să beau din izvor. Mă sufoc, 
o să mor de înfiorare. Se întoarce, îmi prezintă maiestuosul ei 
fund, un bloc de marmură aproape plat în vârf. Fesele ei sunt 
şlefuite ca un galet albastru de atâta negreală: le desfac şi sunt 
orbit de acel soare întunecat a cărui tenebră iluminează, o 
picătură de cerneală care, pe măsură ce o fixez, se limpezeşte. 
Adulmec Tronul maiestuos, îmi pierd capul, mă ospătez din 
micul crater picant, cu striaţii roz. Sunt un pirat care ia cu asalt 
acest formidabil galion african. Aleluia, frumuseţe absolută, 
paroxism al minunilor! Nimic de pe pământ nu egalează acest 
spectacol. Dacă paradisul nu se află aici, atunci nu se află 
nicăieri. 

După luni de căutări, am putut în sfârşit să o prind ieri pe 
Dora la telefon. Dora, infanta mea atât de calomniată, căderea 


75 Unul dintre locurile prostituţiei pariziene 
75 Reposoir, suport în formă de altar pe care preotul depune sfântul 
sacrament în cursul unei procesiuni catolice. 


şi mântuirea mea, înfrângerea şi victoria mea: şi-a păstrat 
intactă stăpânirea asupra inimii mele. Pietatea sa lubrică mi-a 
devenit indispensabilă. li datorez totul, m-a regenerat. Trăieşte, 
retrasă, într-un sătuc de munte în Martinica. O îngrijeşte şi o 
răsfaţă bunica ei. Am vorbit o oră, amestecându-ne lacrimile şi 
râsetele. Ne-am iertat unul altuia îndoielile şi greşelile. Ne vom 
relua în altă parte lucrarea mântuitoare în pofida celor răi şi 
obtuzi. Aceasta este misiunea noastră: ne cere haita venală. 
Vom cunoaşte alte sabaturi, alte dimineţi triumfătoare”/. Vom 
trăi fericiţi şi vom avea mulţi amanti. 


Dumnezeu este iubire.” 


77 Metaforă erotică lansată de Victor Hugo într-un celebru vers din poemul 
său Booz adormit (1859) publicat în volumul Legenda secolelor (II, 6): „Când 
eşti tânăr, ai dimineţi triumfătoare”. 

78 1 loan 4, 8 şi 16.