Pascal Bruckner — Luni de fiere

Pascal Bruckner 
LUNI DE FIERE 


Traducere din limba franceză 
de Vasile Zincenco 
Cu o postfață de Vasile Dem. Zamfirescu 


EDITURA TREI 
Editori: MARIUS CHIVU SILVIU DRAGOMIR VASILE 
DEM.ZAMFIRESCU 
Tehnoredactarea computerizată şi coperta 
CRISTIAN CLAUDIU COBAN 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale 
BRUCKNER, PASCAL Luni de fiere / Pascal Bruckner; trad.: 
Vasile Zincenco. 

Bucureşti; Editura Trei, 2001 
ISBN 973-9419-88-7 
Zincenco, Vasile (trad) 
821.135.1-31 
@ Editions de Seuil, 1981 Q Editura Trei, 2001 
ISBN: 973-9419-88-7 


Veghează să nu dispari în personalitatea altcuiva, bărbat 
sau femeie. 
Scott Fitzgerald 


Pentru Brigitte 


CUPRINS 


Ziua întâi: ...11 

Ziua a doua:...53 

Ziua a treia: ...95 

Ziua a patra:...151 

Ziua a cincea:...201 

Epilog...211 

Postfaţă:Dilemele cuplului contemporan 
(Vasile Dem. Zamfirescu) ...217 


Ziua Întâi: 
Farmecul înclinațiilor ce se-nfiripă. 


Eternitatea, domnule, începu pentru mine într-o seară de 
iulie în autobuzul 96 care face naveta între Montparnasse şi 
Porte des Lilas. Era acum patru ani. La intersecţia de la Odeon, 
veni să se aşeze în fata mea o fată îmbrăcată cu o fustă neagră 
cu volane, cu şosete albe lungi întinse pe glezne. Instantaneu 
privirile mi se fixaseră asupra ei. Am fost literalmente uluit de 
acest chip pe care-l contemplam ținându-mi răsuflarea. Nu ştiu 
ce admiram mai mult în el: obrajii care păreau o pastă 
frământată în lapte sau genele care mângâiau nişte ochi verzi 
făcând în acelaşi timp o stavilă în calea privirilor indiscrete. Nu o 
vedeam, eram orbit, hipnotizat şi aveam o singură dorință: să o 
abordez; o singură groază: să o las să plece. Se prea poate ca 
admiraţia mea să fi fost lipsită de măsură căci necunoscuta 
întoarse curând capul cu un suspin excedat şi îmi fu teamă o 
clipă să nu-şi schimbe locul. Dar această reticentă căreia îi 
găseam un anumit rafinament mi-o făcu şi mai dragă. 

Nu râde de autobuz: nu există un loc de elecțiune pentru o 
dragoste la prima vedere. Chiar şi o cutie pe roți poate deveni 
anticamera paradisului atunci când crezi în hazard. Preferinţa 
mea se va îndrepta întotdeauna spre ființa întâlnită întâmplător 
şi nu spre cea pe care mi-o prezintă prietenii: căci soarta care a 
favorizat conjuncţia noastră va continua în chip misterios, îmi 
închipui, să o fecundeze. lar neprevăzutul rămâne singura 
putere în stare să dea căldură vieții. 

Groaza îmi venea aşadar din aceea că nu găseam niciun 
cuvânt ca să rup tăcerea, că iroseam ocazia acestui față-in-față 
rapid. Cum să eviti primele cuvinte veşnic aceleaşi, cum să te 
arăţi în acelaşi timp delicat, original, seducător, ispititor? 
Intrebare gravă care fu, presupun, cea a Diavolului în ultima 
seară a Facerii. 

Îmi veni în ajutor controlorul: niciodată nu-i voi mulțumi 
îndeajuns RATP!-ului pentru cooperarea acestuia. Ne ceru 
biletele. Frumoasa mea vecină pretinse că şi-a pierdut tichetul 
pe jos. Eram cu toții aplecați ca să căutăm printre gunoaie micul 
carton galben. Funcţionarul îşi pregătea deja procesul-verbal. Ea 


1 RATP, Regia Autonomă a Transporturilor Pariziene (n.t.). 


îşi lăsase ochii în jos roşie de ruşine: înţelesei că minte. Această 
tulburare îmi merse drept la inimă. Fără să mă vadă nimeni, îi 
strecurai în mână propriul meu tichet pe care tocmai i-l 
arătasem controlorului. Ea avu un moment de stupoare apoi imi 
surâse. Controlorul se îndepărtă. Eram salvat: aveam amândoi o 
întâmplare. Intelegi de ce după asta spun nu gratuităţii 
transporturilor în comun. Contravenienta mea îmi mulțumi 
printr-o apăsare de mână dar comise greşeala teribilă de a-mi 
restitui tichetul. O doamnă care ne supraveghea, o curcă grasă 
cu permanent, ne reperă tertipul şi-l strigă pe controlor. 
Autobuzul tocmai se oprise în staţia Saint-Paul: avui doar timpul 
să-i dau cu tifla delatoarei noastre şi să cobor. Eram pierdut, aş 
fi plâns de turbare: ii adresai complicei mele mari semne cu 
mâna dar vehiculul o smulse curând vederii mele. Rătăceam ca 
un damnat: Parisul nu este mare dar ființele pot dispărea în el 
ca într-un puț. Nu mai aveam decât o singură dorinţă: să o 
revăd cu orice preț, chiar dacă ar fi trebuit să-mi petrec toată 
vara căutând-o. 


Bărbatul care-mi spunea aceste vorbe se afla lângă mine 
într-o cabină de pachebot, în plină Mediterană. Era noapte. Cu 
picioarele acoperite de un pled, aşezat într-un fotoliu, îşi plimba 
de colo colo nişte ochi neliniştiţi şi şovăitori pe care şi-i punea 
din când în când pe ai mei. Avea un chip răvăşit pe care nu 
puteai pune nici o vârstă dar în care rămâneau totuşi câteva 
urme de tinereţe. Intreaga sa persoană respira o stranie 
nelinişte, o nervozitate stăpânită. In seara aceea, deşi distant 
căci l-am urât pe Franz încă de la prima noastră convorbire, cu o 
ură proporţională cu ascendentul pe care-l exercita asupra mea, 
- eram încă departe de a fi ghicit gândurile acestui om pervers. 
Ascultam pur şi simplu debitul regulat al frazelor lui, vocea sa de 
zăvor scârţâitor pe care o însoțea susurul melancolic al unui 
ceainic. 

Dar să-mi fie îngăduit să precizez împrejurările în care ne- 
am întâlnit. Tocmai împlinisem treizeci de ani şi plecam în India 
cu Beatrice, prietena mea. Eram fericiţi, siguri că mergem în 
întâmpinarea unui adevăr. Era 28 decembrie 1979. Părăsisem 
Marsilia în dimineaţa aceea la bordul feribotului turc Truva care 
asigura, via Neapole-Veneţia-Pireu, ultima legătură maritimă 
între Franţa şi Istanbul. Dacă evidente raţiuni ne împingeau să 


părăsim pentru câteva luni plictiseala unei meserii devalorizate 
- eram profesor de litere într-un liceu parizian, Beatrice 
profesoară de italiană, - fugeam mai ales atraşi ca de un 
magnet de Orient. Era în acest cuvânt o pulbere de aur fin, o 
auroră strălucitoare care mă răpeau. Vibram la splendoarea sa 
imprecisă, iar prejudecata mea pentru acest pământ îndepărtat 
ţinea, cred, de fervoare. Mă duceam în Asia în întâmpinarea 
unei dezordini sacre pe care Europa nu mi-o mai oferea, pentru 
ca să abandonez tot ce nu-mi era indispensabil. Pentru această 
călătorie, pe care Beatrice şi cu mine o pregăteam de multă 
vreme, luasem un an de concediu fără plată de la Ministerul 
Educaţiei Naţionale şi lucrasem toată vara la o companie de 
asigurări. Dorinţa de a ajunge până-n India în mici etape şi de-a 
nu ne grăbi la începutul unui lung periplu motivase alegerea 
unui vapor, cu atât mai mult cu cât această linie, ieftină şi 
deficitară, era sortită să dispară. Să ne închipuim atmosfera de 
speranţă, de indeterminarea unei traversări la începutul ei. Un 
pachebot, oricât de modest ar fi el, este mai mult decât un 
mijloc de transport: o stare de spirit. Odată trecută pasarela, 
viziunea despre lume se schimbă, devii cetăţeanul unei republici 
deosebite care este un loc închis ai cărui ocupanţi sunt cu toţii 
fără ocupaţie. Mi-a plăcut imediat felul în care culoarele 
înăbuşeau zgomotele, şi grelele duhori care zăceau aici, 
amestec de mirosuri marine şi de cauciuc încins. Truva, vechi 
vas de linie norvegian reparat de turci, n-avea nimic dintr-un 
mastodont cu micul său coş de fum înfipt pe şira spinării ca un 
degetar răsturnat. Prinsă între doi pereţi metalici, cabina 
noastră era un dulap strâmt mobilat cu două paturi suprapuse şi 
cu un minuscul lavabou.'"Ce cavou frumos, spusese Beatrice 
intrând, ia tu sarcofagul de sus, eu îl iau pe cel de jos." Paharul 
pentru periuţa de dinţi tremura lângă armătura de fier a 
lavaboului şi întreaga noastră cămăruţă fremăta de trepidaţiile 
motorului. Aveam un cantonament modest dar perspectiva unor 
surâzătoare promiscuităţi amoroase ne consola de absenţa 
luxului şi a spaţiului. Şi pe urmă era hubloul, iar eu am găsit 
întotdeauna hublourilor un farmec deosebit: farmecul de a 
vedea tot fără să fii niciodată văzut. E mica gaură a cheii prin 
care o să surprinzi secretele mării, o confruntare fără pericol cu 
monstrul sărat, un renghi jucat adversităţii elementelor lichide. 
lmensitatea are nevoie să fie abordată prin această 


lucarnă, şi mai emoţionantă atunci când este încadrată de 
perdele şi dă cabinei înfăţişarea unei case de păpuşi. lar în 
spatele fiecărui gemuleţ exista o locuinţă, fiinţe vii, mii de 
destine încrucişate. 

De altfel, în dimineaţa plecării noastre, la Marsilia era o 
vreme de o miraculoasă frumuseţe: soarele bătea în flancurile 
vasului, iar sub focul lui bastimentul nostru scorojit strălucea ca 
o bucată de zahăr. Eram fericit, aveam aprobarea luminii, adică 
a zeilor şi vedeam în aceasta un bun augur pentru restul 
călătoriei.  Savuram consistenţa înghețată a aerului, 
asemănătoare cu a şerbetului, pe care un vânt dinspre uscat ÎI 
impregna cu parfumuri de plante aromate şi de pini silveştri. În 
depărtare, alte pacheboturi, jucării albe, tăiau mătasea 
orizontului. Niciodată nu simţisem asemenea impresie de 
beatitudine. Tulburat de sentimente pure, privind cum coastele 
franceze se estompează într-un abur luminos, temându-mă încă 
uneori că sunt jucăria unui vis, cu greu îmi stăpâneam 
exaltarea. 

Această primă zi dintr-o traversare care trebuia să numere 
cinci zile fu extraordinară prin impresia de vid fericit pe care mi- 
o lăsă. Toată lumea ştie că la bordul unei nave nu se-ntâmplă 
niciodată nimic, dar că simţi aici o plictiseală de calitate 
superioară care seamănă a euforie. Cea mai mică platitudine 
dintre Beatrice şi mine căpăta în contextul plecării valoare de 
talisman. Această odisee ne scotea sufletul la iarbă verde pe 
lungile câmpii ale punților, fără să vedem pe nimeni, absorbiți 
cu totul unul pe către celălalt. Era prima noastră escapadă de 
cinci ani de când trăiam împreună: trăiserăm puţin şi totuşi mult 
dar prin procură, prin intermediul sutelor de cărţi pe care le 
citiserăm. Cuplul nostru era o bibliotecă, /nfo/io-urile ne ţineau 
loc de copil şi de călătorii. Şi ezitaserăm multă vreme înainte de 
a întreprinde această peregrinare care ne dădea peste cap cele 
mai dragi obişnuinţe. Beatrice avea frumuseţea marcată a unei 
anglo-saxone şi, deşi de vârsta mea, ştiuse să-şi păstreze un 
farmec de adolescentă. Chiar corpul ei ezita între fetiţă şi 
femeie, iar dacă n-ar fi fost lunga cascadă de valuri roşcate care 
încadra un chip încântător, grav uneori, i-ai fi dat doar douăzeci 
de ani. li spuneam "hărăzita mea" şi ne spuneam la ureche 
secrete pe care le cunoaşte toată lumea dar pe care noi nu 
voiam să le împrăştiem. 


La masă eram puţini, doar treizeci, într-un restaurant care 
putea să conţină cel puţin două sute de persoane; strânsă la 
patru mese, mica trupă simpatiză repede. Mesele sunt marile 
distracţii ale croazierelor: la ele îţi inspectezi tovarăşii de drum 
ca să ghiceşti cine sunt, ce fac, ce-o să faci cu ei. În această 
viaţă închisă, necunoscuţii capătă o importanţă extremă iar în 
mintea pasagerilor bântuie dorinţa de a lega cunoştinţe 
agreabile. Se aflau aici, în afară de inevitabilele contingente de 
nemți şi de olandezi, câţiva italieni şi un mic grup de studenţi 
greci şi turci. Credeam că plutesc pe o arcă în care vor fi fost 
îngrămădiţi un specimen din fiecare ţară limitrofă cu 
Mediterana. Neştiind cum să conversăm şi după ce am încercat 
mai multe limbi latine, convenirăm să ne oprim la engleză ca 
idiom comun. Cum foarte puţini o vorbeau corect, rezultau de 
aici lungi întârzieri în debitul cuvintelor, qui pro quo-uri care ne 
făceau să râdem, iar fiecare mânca, bea ca şi cum nu mai 
trebuia să ni se servească altă masă până la sosire. Mă lăsam 
fără reţinere în voia plăcerii de a ne descoperi unii pe alţii, fie 
numai din ochi, gândindu-mă că mâine, poate, le vom spune, 
tuturor acestor oameni pe nume. 

Tocmai ne sculaserăm de la masă când Beatrice îmi ceru 
să o aştept două minute în faţa uneia din uşile de la lavabourile 
rezervate femeilor. Întârzia să vină; pătrunsei în silă la rândul 
meu în acest loc. O găsii aplecată asupra unei tinere înlăcrimate 
al cărei machiaj îi înnegrise obrajii. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— A fumat prea mult haşiş, îmi răspunse Beatrice. Nu 
putui să ascund o ridicare din umeri. 

Necunoscuta îşi înteţea hohotele. Era îmbrăcată cu un 
hanorac căptuşit şi cu blugi. N-o văzuserăm la prânz. 
Lamentaţiile ei mă iritau. La întrebările noastre răspundea cu 
monosilabe ca şi cum curiozitatea noastră o deranja, vorbe 
confuze din care reieşeau furia ei că se afla la bord şi 
nerăbdarea de a părăsi nava. Ne spuse că se cheamă Rebecca. 
Ajunsese într-o stare de abrutizare în care încetează orice grijă 
pentru aparente. 

— Unde mergeţi? reuşi ea să articuleze cu o voce 
încleiată. 

— Istanbul mai întâi, după aceea India şi poate Thailanda. 

— India, dar e o chestie complet demodată! Nu-i replicai 


nimic, punând această reflecţie pe socoteala beţiei. 

— Te conduc la cabina ta, îi spuse Beatrice. 

— Eşti... eşti drăguță... părul tău îmi aminteşte de... 
prăjitura cu miere de Roch Hachanah. 

— Vino pe punte, aerul proaspăt o să-ţi facă bine. 

Trebui să o susţin de-a lungul culoarului; soarele făcu să-i 
sclipească la gât un lanţ şi un pandantiv: două degete întinse 
contra deochiului. Începuse din nou să delireze, trecând de la 
râs la plâns, mormăind fraze fără şir care o făceau să pufnească 
în râs. Mi-era ruşine şi mă temeam să nu fim văzuţi în tovărăşia 
ei. Simţindu-mi rezerva, Beatrice îmi ceru frumos să le las. 

La întoarcerea ei făcui un comentariu dezabuzat asupra 
amărăciunii de a-i găsi în plină mare pe copiii pribegi ai străzii 
Huchette şi ai bulevardului Saint-Michel. 

— Nu spune asta, Didier, e frumoasă şi pare foarte 
nefericită. 

—  Nefericirea ei nu mă interesează şi nu m-a izbit 
frumuseţea ei. Incidentul fu închis printr-o serie de săruturi, şi 
începu o după-amiază la fel de calmă şi de încântătoare ca 
dimineaţa. 

Mica punte pe care ne lungiserăm ca să citim, eu 
Bhagavad Gita, Beatrice un roman de Mircea Eliade, era o 
adevărată terasă tăiată cu briciul pe cer şi adăpostită de vânt de 
coşul de fum. Doar zgomotul făcut de paginile întoarse de 
prietena mea întretăia îndepărtatul frecuş al apei de coca navei 
şi gâfâitul maşinilor. Orice voinţă pierea, ne cuibăream în 
căldură, amorţiţi de lumina care se izbea, din proră până la 
pupa, de acest imens palat de oţel alb. 

La apusul soarelui şi în timp ce cădea o noapte rece, 
gustarăm în alcovul nostru o sfântă oră de voluptate. Copleşit 
de atâtea emoţii, aş fi adormit imediat dacă Beatrice n-ar fi 
insistat să o însoțesc la cină. Comparată cu seninătatea 
impozantă de afară, vasta sală de mese, deşi cam goală, 
zumzăia ca un stup; şi ai fi zis că mica încărcătură care o 
popula, înscrisă între pereţii săi fremătători, scotea din 
ostilitatea rece a mării comori de intimitate şi voie bună. La 
masă, făcurăm cunoştinţă cu unicul pasager indian de la bord, 
un sikh naturalizat englez, medic de profesie, care trăia la 
Londra şi se ducea la Istanbul la un congres de acupunctură. Raj 
Tiwari, acesta era numele lui, râse tare când mă văzu cu 


Bhagavad Gita sub braţ. 

— Ştiţi că nimeni nu mai citeşte aşa ceva în India. În afară 
de nostalgici. 

— E totuşi baza culturii dumneavoastră. 

— Nu mai mult decât Biblia pentru dumneavoastră. Şi apoi 
atenţie: zeii suportă foarte prost exportul. Divinitate terifiantă la 
Calcutta, Kali este doar un idol de ghips la Paris. 

— Didier vrea să se retragă într-un ashram, spuse 
Beatrice, înţepătoare. 

— Ca să mulgă vacile toată ziua? Ce idee ciudată când ai o 
soţie atât de frumoasă ca dumneavoastră! 

Râserăm toţi trei şi conversaţia alunecă spre altceva. Raj 
Tiwari, îmbrăcat într-un costum de tweed, vorbea o engleză 
elegantă şi avea acea nobleţe a trăsăturilor proprie indienilor 
adulţi. Entuziasmul nostru pentru India îl miră şi de trei ori ne 
întrebă de ce nu ne ducem mai degrabă în Singapore sau în 
Taiwan, ţări curate şi moderne. Aceste restricţii mă 
descumpăneau, dar manierele lui afabile, complimentele pe 
care nu înceta să i le adreseze lui Beatrice ne încurajară să-l 
urmăm după cină la barul de la clasa întâi, îmbrăcat în întregime 
în lambriuri de o culoare caldă, ca mierea, cu banchete de piele 
groasă şi un pian alb acoperit cu o husă. Noi care beam rareori 
intrarăm curând, mulţumită bunei calităţi a ginului şi a 
burbonului, într-o veselă ebrietate, iar Beatrice se arăta cea mai 
zgomotoasă şi mai exuberantă dintre noi trei. Oaspetele nostru 
era în vervă, şi ca s-o facă să râdă şi mai mult spunea cele mai 
nebuneşti lucruri. 

— Chiar înainte de a părăsi India, englezii, ca s-o 
occidentalizeze pentru totdeauna, au presărat pe peninsulă 
coteţe de găini ultramoderne. Selecţionate, bilingve, absolvente 
ale celor mai bune colegii, aceste găini aveau particularitatea că 
ouau ouă gata pregătite, fierte, tari, moi, care plecau direct pe 
masa coloniilor. Ştiind galinaceele puţin receptive la propaganda 
politică, guvernul britanic conta pe aceste realizări 
spectaculoase ca să facă să eşueze mişcarea autonomistă a lui 
Gandhi. Urma să fie creată găina omletă, o de-abia schiţată 
contorsiune a bazinului pe o melodie de ragtime era de-ajuns ca 
să amestece albuşurile cu gălbenuşurile - găinile alese luaseră 
cursuri de step -, când propaganda nonviolentă le atinse şi pe 
păsări, care declanşară faimoasa grevă a micului dejun, “bacon 


and eggs strike“. Independenţa din 1947 făcu să le bată ceasul 
acestor crescătorii:  găinile  colaboraţioniste  trebuiră să 
abandoneze engleza şi să se întoarcă sub ameninţarea unor 
sancţiuni la ouatul ouălor crude. 

Deşi perfect nebunească, această istorioară şi altele 
câteva declanşară în noi valuri de veselie pe care le favoriza 
alcoolul. Şi ne despărţirăm de Tiwari în cea mai bună dispoziţie 
după ce mi-a cerut permisiunea să o sărute pe Beatrice pe 
obraji. Acest mic chef ne distrase: îmi culcai prietena cu o 
grămadă de dezmierdări şi, promiţându-i că mă întorc imediat, 
ieşii pe punte ca să-mi piară beţia. Aerul rece îmi ardea nările, 
era lună plină şi priveam vibrația fosforescentă a siajului care în 
ciuda întunericului lumina marea în urma noastră înainte de a 
dispărea în noapte. O pânză lăptoasă se scurgea pe pereţi şi pe 
bărcile de salvare, un vânticel uscat făcea să trosnească 
cordajele. Paşii mă purtau cu totul firesc la etajele superioare 
ale pachebotului care adăposteau, în afară de o piscină, închisă 
iarna, un mic bar care slujea şi de discotecă. Intrai jurându-mi să 
nu rămân decât câteva minute. Se aflau aici vreo zece masculi, 
şi o fată care dansa singură în mijlocul ringului, într-un pantalon 
de satin negru mulat pe corp. Mă aşezai şi mă uitai la ea, 
pătrunzându-mă de spectacolul sânilor săi tari, al coapselor 
cambrate, al braţelor care băteau spaţiul ca o pereche de aripi. 
Silueta sa care se învârtea, rapiditatea aeriană a gesturilor 
alcătuiau un desen ataşant. Cine putea fi? Nu se uita la nimeni, 
aluneca pe podele cu uşurinţa unui voal, prinsă sub cupola de 
luminozitate care o aspira în sus, când, deodată, încetând să se 
mai învârtă, părăsi ringul şi merse să se aşeze la bar. Spre 
surprinderea mea, crezui că o recunosc pe tânăra înlăcrimată de 
după-amiază. Mă dusei la ea. Pe cât de fadă şi de ridicolă o 
găsisem după prânz, pe atât de atrăgătoare mi se păru în acea 
seară. Işi lungise pleoapele cu fard, îşi acoperise pomeţii cu 
carmin iar dunga foarte dreaptă a nasului, părul său întunecat 
tras spre spate îi dădeau o uşoară notă orientală. 

— Cum vă mai simţiţi? 

— Ce vă interesează? 

— Bine dar... plângeaţi la toaletă, nu vă amintiţi? 

— Ar trebui să găsiţi altceva, ca să abordaţi fetele. 

Această brutalitate mă  descumpăni; iar când sunt 
stingherit, orice se poate spune, numai că îmi găsesc replicile 


nu. Înciudat, mă îndepărtai. Mă strigă înapoi: 

— Vino, te-am recunoscut, bineînţeles; dar recunosc pe 
cine am chef. 

In această frază, nu auzisem tutuitul: şi totuşi, în ciuda 
familiarităţii ei, vorbea cu un fel de bravadă tristă. Ochii ei 
prelungi, migdalaţi, zidiţi în spatele tăieturilor lor, mă priveau 
fără să mă vadă ca şi cum ea lăsa transparentă ideea existenţei 
mele. 

— De-a ce vă jucaţi? 

— Mă joc de-a conduce jocul. 

Izbucni în râs. Era în acelaşi timp burlesc şi penibil. 

— Dansezi? 

— Oh... ah nu, dansez foarte puţin. 

Mă simţeam deja atât de stingherit încât aş fi murit de 
frică să mă arăt cu ea: sunt strălucit uneori când ar fi de-ajuns 
să fiu mediocru, însă întotdeauna paralizat în locurile unde 
veselia e obligatorie. 

— Nu mă miră, eşti ţeapăn ca un boy-scout. 

Izbucni iar într-un râs uşor iar ochii traşi spre tâmple îi 
corectară o clipă severitatea chipului. Mi se înghesuiau în minte 
mii de banalităţi, de întrebări convenţionale. Vru să afle cum mă 
cheamă şi numele meu păru să o decepţioneze. Nu mai ştiam ce 
vrea şi nu găseam nimic ce să-i replic. Atitudinea mea jalnică 
era fără doar şi poate comică. 

— Didier, spune-mi ceva nostim, distrează-mă. 

Această cerere mă lăsă buimac. Eram nemulţumit că nu 
pot continua conversaţia. Mă simţeam nervos şi anxietăţii mele 
obişnuite veni să i se adauge noţiunea exasperantă de a nu şti 
să mă port cu acest gen de femeie. Badineria se transforma într- 
o încercare de forţă. Mă lăsai în voia acestei încurcături: sunt un 
timid iar când soarta îmi este defavorabilă spun Mektoub?: 
aprob ireversibilul, nu vreau să ştiu că totul se poate răsturna, 
modifica. Insolenţa acestei fete, întorsăturile ei bruşte mă iritau. 
Acum se uita în depărtare fără să-i mai pese de mine. 

— Te-ai... te-ai îmbufnat, o întrebai, încercând la rândul 
meu să o tutuiesc, cu vaga speranţă de a o drege poate. 

Dădu din umeri. 

Vrând să fac o glumă, una măcar, o mai întrebai subliniind 
fiecare silabă: 


2 În arabă: (aşa a fost) scris (n.t.). 


— Eşti o-fus-ca-tă? 

— Ce-i aia? 

— Ofuscată? Asta-nseamnă supărată. Se sculă. 

— Eşti prea haios pentru mine, scumpule, am un junghi în 
coaste de atâta râs. 

— Te... te-ntorci sus deja? 

— Da. Bună seara. Vă las în seama ghiduşei şi captivantei 
dumneavoastră personalităţi. 

Aceste ultime cuvinte mă răniră mai mult decât orice. Nu 
numai că restabilise pronumele de politeţe adică distanţa, dar 
vorbind de ghiduşiile şi de personalitatea mea, sublinia cu 
cruzime cât eram de lipsit şi de unele, şi de cealaltă. Ce imbecil 
păream! Şi totuşi "ofuscat" este un cuvânt din limba franceză şi 
nu e vina mea dacă noile generaţii folosesc un vocabular 
restrâns. La treizeci de ani, să mă las derutat de provocările 
unei adolescente care ar fi putut să-mi fie elevă, când primul 
venit cu faţa încă plină de coşuri ar fi pus-o la locul ei în câteva 
cuvinte! Deodată, îmi dădui seama că nici măcar nu o 
întrebasem unde se duce, dacă e singură la bord. Nu mai mi-era 
somn, comandai ceva de băut şi lăsai să mai treacă o oră tot 
rumegând incidentul. Când mă întorsei spre cabină, cufundat în 
gândurile mele, am greşit probabil drumul căci mă pomenii 
curând în culoarul de la clasa întâi. Aceste lungi coridoare pustii 
cu luminile pâlpâitoare, tăcerea pe care o rupeau nişte lovituri 
distante de ciocane, umbrele pe care le vedeam defilând pe 
pereţi, toată această noapte peste toată această viaţă gata să 
nască făcură asupra mea o impresie stranie. Deschisei la 
întâmplare o uşă şi dădui peste o pasarelă: frigul era tare şi nu 
vedeai la un pas. Deodată auzii în spatele meu parcă un plânset. 
Mă întorsei fără să desluşesc nimic în întuneric. Acelaşi sunet se 
făcu auzit din nou: scrutând întunericul crezui că zăresc o formă. 
O siluetă se afla acolo la pândă. Tresării şi mă pregăteam să mă 
întorc înăuntru când o mână puternică mă strânse de braţ. 

— Dumneata eşti, Didier? 

Solemnitatea acestei întrebări, aceste vorbe şoptite şi 
şuierătoare mă emoţionară foarte tare. Şi mai presus de orice, 
forţa acelei mâini! Aşteptam un agresor: cel care apăru fu un 
handicapat în scaunul lui pe rotile. Nu-l văzusem niciodată. 

Cu faţa răvăşită, cu părul rar, mă fixa cu nişte ochi 
pierduţi care în întuneric căpătau o dimensiune aproape 


înspăimântătoare. 

— Dumneata eşti Didier, nu-iaşa? Fereşte-te, fereşte-te de 
ea... 

— Despre ce, de cine vorbiţi? 

Cu greu îmi stăpâneam senzațiile care năvăleau în mine. 

Aş fi vrut să plec dar mâna cu gheare de granit mă bloca 
într-o menghină: ai fi zis că acest trup se răzbunase pe atrofia 
sa  dezvoltându-şi fără măsură extremităţile. De-a lungul 
încheieturilor mâinilor, prin reţeaua reliefată a venelor, curgea o 
forţă ce părea să poată zdrobi tot ceea ce îi opunea rezistenţă. 
Infirmul îşi apropiase de mine tristul său facies gălbejit. Incepu 
să vorbească cu o voce ţipătoare: 

— De ea, de Rebecca bine-nţeles, tânăra cu care ai 
discutat adineauri. Nu te lăsa mistuit de focul pe care-l aprinde: 
seamănă capcane peste tot pe unde trece. Uită-te ce-a făcut din 
mine: câţiva ani au fost de-ajuns pentru acest rezultat. 

Şi dând la o parte un pled de lână care-i acoperea 
genunchii, îmi arătă cele două picioare moarte care-i atârnau. 

— Dar... de unde ştiţi că am văzut-o, de unde îmi ştiţi 
numele? 

— Tocmai mi-a povestit întrevederea voastră şi mi te-a 
descris. Te-am identificat imediat. 

— Ce vreţi de la mine, la urma urmei, daţi-mi drumul, e 
ridicol.. . 

— Mult mai puţin decât crezi. Ai remarcat, domnule, că 
femeile îi doresc mai ales pe bărbaţii bine, însoţiţi? O persoană 
frumoasă lângă ei le dă îndată o valoare incomparabilă, chiar 
dacă sunt urâţi sau dizgraţioşi. E ceea ce a simţit Rebecca 
văzându-te cu prietena dumitale. 

— Cine sunteţi pentru ea, îmi spuneţi sau nu? 

— lartă-mi impoliteţea. Să mă prezint: mă cheamă Franz, 
şi sunt soţul ei. 

Îmi dădu drumul la braţ ca să-mi strângă mâna cu o 
efuziune ce mi se păru deplasată. Mă treceau fiori: ceața şi 
noaptea mă îngheţau până la os iar acest dialog în întuneric mi 
se părea culmea absurdităţii. 

— Ţi-e frig, nu-i aşa? Să intrăm. 

Făcu să-i pivoteze scaunul mecanic pe care-l acţiona cu 
mâna şi împinse o uşă de pe palier. Il urmai maşinal. Odată 
ajunşi în culoar, reluă: 


— Didier, îmi dai voie să-ţi spun pe nume? Didier (marcă 
un moment de ezitare), ce crezi despre soţia mea? 

Tresării. 

— O găsesc... o găsesc foarte seducătoare. 

— Nu-i aşa? Şi ce bine e făcută! 

— Sigur că da. 

— Ah, şmechere! Îţi place, te-ai zgâit la ea cu nişte ochi 
lacomi. 

— Da de unde... 

— Hai, fără falsă ruşine, m-ai vexa. De altfel, sunt sigur că 
te intrigăm. Da, da, simt eu. Ştii cine este Rebecca, nu ştii însă 
tot ce e ea. Ti-ar plăcea să cunoşti mai multe în legătură cu ea? 

Nu ştiu cum de ridicolul acestei propuneri nu mi-a sărit în 
ochi pe loc. Trebuie să fi fost paralizat de ora târzie. Mai întâi 
declinai propunerea, căci încep întotdeauna prin a spune nu, 
argumentând că treburile lor particulare nu mă privesc. Refuzul 
meu trebuie că n-a fost prea convingător. 

— Ai un fel atât de gentil de a spune nu în timp ce privirea 
dumitale spune da! Vezi dumneata, abia te cunosc şi totuşi cele 
mai mici particularităţi ale persoanei dumitale mi-l revelează pe 
confidentul pe care îl aştept de ani de zile. Şi pe urmă, eu am un 
principiu în viaţă: trebuie să n-ai încredere în femeile care te 
iubesc căci tot ele îţi sunt cei mai mari duşmani. De aceea nu 
mă destăinuiesc total decât necunoscuţilor. Atenţia pe care mi-o 
arăţi este spre onoarea dumitale căci îmi dau seama de puţinele 
şanse de a te mişca pe care le are o aventură care nu te 
priveşte... doar dacă nu cumva te priveşte deja? 

— Nu văd în ce fel. 

— Nu ştiu, o intuiţie. Atunci, accepţi? 

Emisei câteva obiecţii apoi, fără să opinez cu adevărat, 
consimţii fără entuziasm. De ce n-aş mărturisi-o, latura 
romanescă a situaţiei îmi flata creierul de profesor umplut cu o 
grămadă de fleacuri literare. Îl urmai, aşadar, pe Franz în cabina 
sa, o încăpere de dimensiuni mijlocii, tapisată cu şipcă de lemn 
şi găurită de două hublouri. Deşi era la clasa întâi, nimic de aici 
nu-mi putea lua ochii. La lumină, chipul infirmului semăna cu o 
oglindă plumburie în care odinioară se reflectase poate bucuria 
de-a trăi, dar pe care iremediabil o acoperise o albeaţă. Ochii lui 
de un albastru pal erau două băltoace reci şi amare. 

— Decepţionat, nu-iaşa? Chiar şi clasa întâi seamănă cu 


un drugstore! Un decor ca la Galeries Lafayette şi în chip de 
bună societate nordici graşi şi muncitori imigranţi. Bun, ne-am 
lamentat destul! Vrei puţin ceai? E Darjeeling. 

Darjeeling: oraşul în care visam să ne ducem, Beatrice şi 
cu mine. Nu era oare o coincidenţă în asta? Infirmul scoase 
dintr-o valiză un fierbător electric pe care-l umplu cu apă şi îl 
băgă în priză. Mă aşezai pe pat. Ochii lui mobili şi strălucitori 
treceau cu vioiciune de la un obiect la altul. Privirea 
sfredelitoare a unui bărbat a cărui soţie încercase să mă seducă 
cu puţin timp în urmă îmi cauza totuşi o oarecare indispoziţie. 
Ca să mă liniştească parcă, îmi spuse: 

— Trăiesc singur aici, Rebecca are propria ei cabină trei 
uşi mai încolo: aşa e convenţia. 

Atunci începu confesiunea redată mai sus, o întrerupse ca 
să servească un ceai fierbinte şi foarte îndulcit. După primele 
înghiţituri, continuă astfel: 

Aşteptai trei seri la rând în staţia autobuzului 96 de la 
intersecţia de la Odeon la aceeaşi oră. In zadar. Neresemnânau- 
mă, mă hotărâi să iau cartierul stradă cu stradă, cu toată 
ardoarea unui câine de vânătoare. Tot ce avusesem înainte nu 
mai conta, conta numai această femeie pe care n-o aveam. 
Unica mea speranță era ca ea să lucreze sau să locuiască în 
perimetrul Odeonului, în care eu însumi locuiam pe atunci. 
Aveam tot timpul, îmi terminam nişte studii de medicină în 
domeniul  parazitologiei şi tocmai îmi dădusem ultimele 
examene cu succes. Luai la rând magazinele, cursurile de dans, 
de yoga, de ceramică, şcolile şi liceele la ora de ieşire, 
cafenelele, cele mai probabile locuri ale prezenţei feminine. 
Trecură două săptămâni şi aproape că renunțasem. Intre timp 
făcusem cunoştinţă cu o coafeză la intersecţia de la Buci, o iapă 
înaltă, roşcată, decolorată care-mi plăcea doar în chip mediocru 
dar care-mi popula singurătatea, o pară de sete care va asigura 
un interim aşteptând să găsesc ceva mai bun. Uneori, seara, 
veneam s-o iau - rămânea până la închidere - dar nu-i zărisem 
colegele de lucru. 

Intr-o zi în care sosisem mai devreme şi făceam câţiva 
paşi pe trotuar, crezui că o văd ieşind din salonul de coafură pe 
pasagera din autobuz. Mai întâi mă frecai la ochi, crezând că 
sunt jucăria imaginației. Dar nu, ea era! Era fericită să mă 
revadă, îmi lansă numele ei, Rebecca, îmi spuse că lucrează aici 


şi Îmi sugeră să o sun a doua zi. Îmi întelegi bucuria: o căutasem 
pe această fată peste tot în afară de locul în care puteam s-o 
găsesc; exultam şi cu greu îi ascunsei roşcatei încântarea pe 
care o luă drept o manifestare de ataşament față de ea. 

Aşteptai cu anxietate răsăritul soarelui şi, încă de la 
primele ore ale dimineții, o sunai pe tandra, pe adorabila 
Rebecca. De patru ori telefonai în zadar: nu sosise sau ieşise. La 
al cincilea apel, o găsesc în sfârşit şi convenirăm asupra unei 
întâlniri seara, la ora 8. La 8 fix soseşte, eu fiind sosit de 10 
minute deja; e la fel de frumoasă şi de emoţionantă ca prima 
dată; schimbăm câteva banalități, încerc să  reînsuflețesc 
incidentul din autobuz, inima îmi bate să-mi spargă pieptul. 

Vom merge mai întăi la cinema şi apoi la restaurant? Când 
deodată debarcă, aterizează impozanta roşcată care se preface, 
şireata, că e mirată şi cere autorizația să se aşeze. Inteleg prea 
târziu că am căzut într-o capcană şi că s-au înteles pe socoteala 
mea ca să mă pedepsească pentru că alerg după doi iepuri 
deodată. Mai întâi mă clatin sub zeflemelile lor apoi, încolțit, 
încerc o ieşire. Ghicesc că sunt rivale în secret, că sub aparența 
unei pseudo complicități se urăsc, şi joc tare pe această 
dezbinare, montându-le fără încetare, prin mici tuşe, pe una 
împotriva celeilalte. 

Stratagema îmi reuşi şi, curând, împreună cu Rebecca 
moartă de râs, fac front împotriva nepoftitei. Dar aparențele 
trebuie salvate. Le invit să cinăm într-un restaurant american 
din cartierul Halelor: trebuie să-i fac conversație fiecăreia dar pe 
furiș nu mă adresez decât uneia singure, zbătându-mă, cu 
problema atroce de a mă descotorosi de cea stânjenitoare. 
Înmulțesc glumele, bătându-mi joc pe ascuns de iapa înaltă care 
râde în hohote din conveniență la fiecare săgeată pe care i-o 
trimit. Simţind partida pierdută, mă ceartă că proferez prostii 
dar continui şi mai şi pentru ca s-o scandalizez, încântat să aud 
răsunându-i nechezatul, ciocnindu-i-se dinții mari, pocnindu-i 
limba ca o lovitură de bici pe crupa unui cal de povară. 

Miezul nopții ne prinse umblând pe străzile din cartierul 
Marais, sunând la porți, jucându-ne de-a v-ati ascunselea, pe 
după lăzile de gunoi. În sfârşit, extenuanta vițică, obosită de a 
se crampona, manifestă dorința de a se culca: o aplaud pentru 
asta dar mă tem ca Rebecca să nu o şteargă şi ea. După 
sărutările de rigoare, gloaba noastră ia un taxi; Rebecca 


traversează strada ca să ia altul în sens invers. Dar abia a dat 
colțul cerberul nostru că ea şi traversează înapoi râzând, mă 
apucă de braț şi-mi propune să continuăm să ne plimbăm. 

Fu una din cele mai frumoase nopți din viața m ea. Ştiui 
îndată că această fată va conta mai mult decât o simplă 
aventură. Era atât de plină de farmec, de copilărie, de spirit 
încât te întrebai, potrivit formulei consacrate, cum de-ai putut să 
iubeşti pe cineva înaintea ei. Toate cele anterioare păreau nişte 
schițe ale acesteia care va fi apoteoza lor. Pe vremea aceea, 
jeşeam dintr-o legătură de doi ani pe care o ghilotinaseră 
plictiseala şi rutina. Regăseam întinerirea care este legată de 
începuturi. Fără s-o cunosc, iubeam deja în Rebecca iubirea pe 
care urma să mi-o inspire. Puteam oare să pretind că voi găsi 
drumul spre inima ei? Încă de la început, fu pentru mine una din 
acele ființe esențiale care te duc spre limite, pe când celelalte, 
ghicim noi, nu ne vor scoate din noi niciodată. Avea un aer 
nebunesc şi mângâietor, gata de orice ca să-mi placă, strălucea 
cu un fel de a se lăsa în voia mea care în acelaşi timp o făcea de 
neatins şi care mă răscolea. Această distanţă subtilă, căreia îi 
atribuiam țeluri extravagante, avea darul să mă captiveze 
neliniştindu-mă. Ce importă, o făceam să râdă, născocind vorbe 
de duh, celebrând opulenta celor mai anodine fapte, scoțând din 
banalitate o facultate de reînnoire infinită. Adevăratele întâlniri 
ne aruncă în afara noastră, ne pun în stare de transă, de creaţie 
permanentă. O amuzam şi o uimeam pentru că mă amuzam, şi 
mă uimeam pe mine însumi. 

Seara a fost numai gânguriri, galanterii, îmbrățişări, 
genoflexiuni, dulcegării, voluptăți insignifiante. De la Rebecca 
aflai că are optsprezece ani, cu zece ani mai puțin decât mine. 
Evreică arabă, originară din Africa de Nord, venea dintr-un 
mediu modest - tatăl ei ținea o băcănie la Belleville -, pe când 
eu, cu o ascendență germanică îndepărtată, mă trăgeam dintr-o 
familie din burghezia mijlocie. Vei vedea la timpul potrivit, dacă 
îmi faci onoarea să mă asculti până atunci, importanța acestor 
detalii. Rebecca avea drept experiență cele câteva zeci de 
bărbați pe care-i luase amanti - viața sa amoroasă începuse la 
vârsta la care eu îmi abandonam ultimele animale de pluş -, 
două sau trei şederi în Orientul Mijlociu şi în Israel, şi acel aliaj 
deconcertant de maturitate sexuală şi de idealism copilăresc 
care constituie bagajul metafizic al adolescenților de azi. Se 


fălea cu cuceririle ei dintr-o provocare naivă care tinea atât de 
sfidare cât şi de scuză, parcă pentru a-mi spune: iartă-mă, nu te 
cunoşteam încă. 

Dintru început legătura noastră se plasă sub auspicii 
bufone: umorul este plăcerea pe care şi-o acordă cele două sexe 
convenind să uite o clipă ceea ce le separă. Gusta tot atât ca şi 
mine  lapsusurile infantile, frazele  lungite,  anagramele, 
calambururile, bancurile piperate, cunoştea toate poezioarele şi 
cântecele de copii, ştia să imite majoritatea personajelor din 
benzile desenate, îndeosebi pe Titi şi Gros Minet pe care-i reda 
la perfectie. Mă minunam de prospetimea puştească pe care o 
punea în vorbele sale, şi găseam în ea o diversitate generoasă, 
o ardoare pentru viață care mă emoționau foarte adânc. Nu-mi 
mai rămânea nimic, nici măcar experiența pe care vârsta mea 
superioară vârstei sale îmi îngăduise s-o dobândesc. Şi deşi cu 
două luni mai devreme îi mai spuneam "te iubesc" unei alte fete 
care îmi inspirase sentimente identice, mi se părea că stătusem 
ani de zile fără să iubesc. Găsisem o ființă care prin tuşe 
succesive răspundea aşteptării mele depăşind-o şi ale cărei 
afinități şi diferențe făceau din ea simultan o parte din mine 
însumi şi o parte exterioară. Ţi-am spus că în ochii mei Rebecca 
era frumoasă: mai puțin prin armonia cât prin puritatea 
trăsăturilor sale care îi aureolau chipul cu o dimensiune de 
prezență strălucită. 

Zorii primei nopți ne aflară aşezaţi pe o bancă din scuarul 
Archeveche, în spatele catedralei Notre-Dame, în tovărăşia 
numeroşilor homosexuali care vin aici de mulţi ani să aducă 
prinos Sodomei. Îmi plăcea proximitatea acestor trupuri 
industrioase în spatele templului credinței: dădeau iubirii 
noastre un mic parfum de clandestinitate atât de rară azi. O 
legătură care debutează astfel lângă aceste ființe de la 
marginea societății, într-un decor de spasme fremătătoare, nu 
putea fi decât marginală şi romanescă. Umbra caldă încă părea 
plină de sărutări. Toţi aceşti oameni imperecheaţi răspândeau în 
jurul lor o febră însuflețită de aceeaşi ardoare. 

Fermecător spectacol Parisul văzut dinspre această 
grădină la primele luciri ale unei zile de vară! Soarele stătea să 
apară: o lumină foarte albă făcea să se reliefeze în mod viu 
toate planurile malurilor Senei, acoperite în acest loc cu o haină 
de iederă. Oraşul începea să se miște, răsuna deja de huruitul 


primelor metrouri. Acela fu momentul în care Rebecca, îmi 
amintesc, Îmi ceru să-i încălzesc picioarele; de la gambă urcai 
până la gură, potrivit acelei bune-cuviințe care iţi cere să 
onorezi susul pentru a avea cheia josului.Dar râdeam atât de 
tare încât dinții noştri mai întâi, mai apoi nasurile se izbiră multă 
vreme mai înainte ca prima noastră sărutare să cunoască forma 
sa adultă şi canonică. 

— Ascultă, îi spusei după ce gurile noastre se dezlipiră, 
trebuie să mă duc să văd un medic. Mi se întâmplă un lucru 
straniu... 

Luându-i mâna, o făcui să atingă erecţia pe care contactul 
nostru o provocase în mine. Mica ridicătură o flată dar nu-i 
provocă vreo emoție deosebită. De fapt, nu prea eram grăbiţi să 
sfârşim. Nu aveam nevoie de grosolanele dovezi carnale pe care 
ard de nerăbdare să şi le dea un bărbat şi o femeie de îndată ce 
intră în relație. Alături de focul de artificii care-l precedase, actul 
amoros, în seara aceea, ne părea superfluu sau cel puțin fără 
urgență. Planam într-o năucă seducţie care se imbăta cu ea 
însăşi, era uimită de isprăvile sale, işi bătea joc de rezultat. Şi 
apoi, să ti-o mărturisesc, Rebecca făcea parte dintre acele fiinţe 
atât de frumoase încât nu ţi le închipui sexuate ca celelalte. Atât 
de departe de specia umană curentă prin siluetă şi prin 
trăsături, presupuneam că e la fel de diferită în intimitatea sa. 
Mintea mea  înflăcărată îi atribuia cine ştie ce organ 
nemaipomenit, o incongruitate minunată la fel de derutantă ca 
frumosul său chip. Şi dacă, îmi spuneam, n-are sex în josul 
pântecului? Natura trebuie să fi plăsmuit pentru ea o soluţie 
nouă! 

Și doar spre dimineață, către orele 8, după o noapte de 
rătăcire, intră acasă la mine. Ştii că, dezbrăcându-se, bărbații şi 
femeile îşi pierd deseori grația de care au dat dovadă îmbrăcați: 
nuditatea este un veşmânt prost croit în care înoată încurcați. 
Rebecca scăpa acestei coruperi. Imbrăcată, avea deja aerul că e 
goală atât de mult îi ieşeau în relief formele cu o exuberantă 
afirmare, în timp ce goală indecenţa sa o proteja, precum un 
muşchi perfect neted, se mulțumea să schimbe un artificiu cu 
un altul, jucându-se cu pielea sa precum cu o draperie, cu o 
pătură în care se înfăşura. Reabilita ostentația, întreținea o 
mare alură în jurul farmecelor sale, întărind culoarea celei mai 
neînsemnate cârpe cu care se împopotona, iar prestanța sa mă 


intimidă atât încât mai multe zile nici n-am văzut-o bine, nici n- 
am cunoscut-o. 

Trebui, aşadar, câtva timp înainte ca raporturile noastre 
trupeşti să fie la înălțimea vieții tumultuoase şi variate pe care o 
cunoşteam împreună. Îmi plăcuse imediat corpul opulent care 
nu culmina la brâu ci se sfărâma în minuni distincte precum tot 
atâtea centre de atracţie. De la coafură la degetele de la 
picioare, păstra ondulaţia precisă a volumelor care îi umflau 
sânii ridicați: cele două coloane ale picioarelor sale se smulgeau 
din pământ într-un singur jet, deschizându-se asupra unui spate 
care nu mai sfârșea să se desfăşoare până la masa craniului, 
fină şi mititică. Îi veneram mai ales abundența la vremea când 
parcă năpârlea: atunci formele i se umflau şi roşea de această 
exuberanță; sânii se apucau să trăiască propria lor 
viață,căpătau un aspect animalic, fremătător, se acopereau cu 
vinişoare care îi albăstreau ca pe nişte valuri. 

Îşi ridicau marile corale în mijlocul torsului, asemenea 
unor corturi de nomazi, iar acest piept majuscul, hiperbolic pe 
un corp de adolescentă mă băga în extaz: se găseau în ea două 
vârste, sărutam un copil pe gură, o femeie pe sfârcurile sânilor, 
mama şi fiica se întâlneau într-o singură persoană. 

Și o respiram ca pe un luxos magazin de mătăsuri care 
împrăştia parfumuri bogate şi tari, până şi transpirația care-i 
lichefia subsuorile, umoare înțepătoare şi sărată după care mă 
dădeam în vânt într-atât încât adormeam deseori în acest rug 
aprins. 

Poseda şi alte comori mai intime dar la fel de 
surprinzătoare. De exemplu, dacă o priveam neatent, găseam 
că are, iartă-mi amănuntul, fanta discretă, timidă ca şi cum ar fi 
vrut să-i ascundă impudoarea disimulând-o în cutele pântecelui. 
Dar încă de la primele mângăieri, acest mic animal se întindea, 
dădea la o parte leagănul de ierburi în care dormea, îşi înălța 
capul, devenea o floare lacomă, o gură de copil mic mâncăcios 
care Îmi sugea degetul. Adoram să zgândăresc cu limba boticul 
clitorisului, să-l excit şi apoi să-l las, umed şi lucitor, în seama 
iritării lui, rățuşcă bălăcindu-se într-un val de carne roz. Imi 
plăcea să-mi netezesc obrajii de lenjeria prețioasă a pântecelui 
ei, să-mi cufund nasul în cutele lui onctuoase, uneori încordate, 
alte ori destinse ca nişte pânze de proră de către vânt, să 
boțesc cu degetul imensa draperie cuprinsă de înfiorări şi de 


suspine. Alteori aş fivrut să mă aşez, cu picioarele atârnând, pe 
marginea acestui orificiu şi să observ minut cu minut evoluția 
madreporului gigant, să înregistrez fiecare palpitaţie, fiecare 
respirație a petalelor sale inundate de un nectar irezistibil. 

O aversiune naturală pentru confidenţele licenţioase făcu 
să nu-mi pot reprima o întoarcere a stomacului pe dos pe care 
Franz o observă. 

— N-o fă pe ruşinosul, nu insist asupra acestor detalii 
fermecătoare - dar poate că n-ai iubit niciodată îndeajuns ca să 
mergi până la detalii -, nu insist decât ca să-ţi arăt cât de multo 
acceptam atunci pe Rebecca printr-o elecţiune masivă şi 
indiviză. 

O găseam pur şi simplu adorabilă, oricât de naivă ti-ar 
putea părea profesiunea mea de credință. Acest entuziasm care 
avea să mă conducă mai târziu la anumite excese nu rămânea 
pentru moment decât la stadiul de exaltare drăgălaşă şi mă 
împingea doar la omagiile tandre şi înflăcărate pe care şi le 
aduc în fiecare zi toți amanţii din lume. Foarte repede Rebecca 
jucă în folosul ei cu această fascinatie înțelegând că era în mine 
o aplecare spre idolatrie care nu cerea decât să fie cultivată. 
Aveam zece ani mai mult decât ea dar căutam un stăpân care 
să mă poată subjuga. 

În societăţile noastre, nuditatea femeii este măsura 
tuturor lucrurilor: recompensa şi visul fiecăruia de la naştere 
până la moarte. Am exaltat pentru dumneata silueta Rebeccăi, 
i-am lăudat proporțiile admirabile, pântecele ei răscolitor; dar n- 
am spus încă nimic despre ceea ce într-adevăr mă uluia la ea: 
fesele ei, cele mai frumoase ce mi-a fost dat să văd vreodată. 
Era un bloc tare, un giuvaer perfect închis pe lângă care îmi 
pledam cauza cu succese variate, un dos rotund, dolofan, foarte 
gras care ţâşnea ca o bombă fără ca această rotunjime să-i 
strice cu ceva farmecul. Aş vrea să am elocința unui poet ca să 
redau acest duplicat de minuni, această pilotă sublimă aşezată 
la mijlocul corpului, şi desenând o crăpătură atât de adâncă 
încât ai fi putut să strecori în ea o scrisoare. Nu văzusem nimic 
atât de viu, de expresiv. Aceste două perne de dragoste îmi 
ofereau contrastul enigmatic al enormității lor străpuns de un 
minuscul puț de santal: ca şi cum cel mic era substanța celui 
mare. Axa coapselor, partea de sus a gambelor, rotunjimea 
crupei constituiau un ansamblu surprinzător,o pură bucată de 


linii de care metresa mea era excesiv de mândră şi pe care nu 
scăpa nici o ocazie să o pună în valoare, să o afişeze, să o 
dezgolească chiar în public pentru a nu lipsi pe nimeni de acest 
răpitor spectacol. Am fese prea frumoase, spunea ea, ca să mă 
aşez pe ele, merită să fie expuse într-un muzeu în vârful unei 
coloane. 

Găseam în aceste două sfere o bonomie surâzătoare care 
mă înduioşa. Cea mai mică încrețire a acestui balon tăiat în 
două imi era subiect de admiraţie: văzându-l nu puteai decât să 
te extaziezi, să-l săruți, şi iar să te extaziezi, să-l gâdili, să-l 
mănânci. Mai versat în ştiinţa tricotatului, aş fi împletit pentru 
această promițătoare umflătură scutece, bavețele, brasiere de 
dantelă, mici acoperitoare din satin şi mătase, aş fi înfăşat-o în 
panglici şi broderii ca pe un prunc regal, tăind un tipar diferit 
pentru fiecare emisferă, rezervând un găitan de aur şi de argint 
pentru brazda din m ijloc. 

Nici una din sărutările mele nu constituia un omagiu 
suficient pentru albeața emoţionată a pielii. Armonia dintre 
aceste fragmente şi restul mă uimea mai mult decât orice: 
corpul era o sumă de mici splendori, şi te minunai să găseşti în 
ansamblul lor desăvârşirea fiecărui detaliu. Meditam ca un 
filozof asupra acestor două globuri, cu ochii pierduţi în curbele 
lor: câte milioane de ani i-au trebuit oare speciei înainte de a 
ajunge la această perfecțiune a conturului şi a proporțiilor? 

Ciudat era că fesele metresei mele nici nu se topeau nici 
nu se deformau: fie că le lăsa într-un pat, fie că le lăsa pe un 
scaun, le regăsea ca-nainte, consistente, tari, ştrengare; două 
adevărate mic-burgheze confortabile, nebunatice şi bucălate, 
malițioase domnişoare de companie, zeițe binevoitoare şi 
durdulii, santinele ale sanctuarului, preţioase pernițe, Sesam al 
unei peşteri a lui Ali Baba cu patruzeci de mirosuri; blânde şi 
duioase fete  băieţoase, înalte glorii joase abundente 
răspunzându-le gemenelor lor din fată, frumoase coci, frumoase 
prore, frumoase scoici, caroserii indeformabile, una la dreapta şi 
alta la stânga fără nici o inversare niciodată, fructe mereu 
proaspete, consumabile atât vara cât şi iarna căci perfecțiunea 
merge întotdeauna în doi. Dar emana mai ales din acest fund un 
fel de bună dispoziţie, o amenitate fată de ființe şi de lucruri 
care te invita la înțelegeri idilice. Erau doi îngeraşi râzând în 
hohote şi care îşi băteau joc de tine, te provocau; cele mai 


vrăjmaşe popoare s-ar fi reconciliat uşor sub auspiciile lor 
surâzătoare, căci făceau dreptate cu atât mai multă echitate cu 
cât natura îi plasase de o parte şi de alta a şanțului median. lar 
când fata se încrunta, mă întorceam spre fundament, sigur că 
aici primesc prietenie şi alinare. Dacă mi-era foame sau sete, 
dacă sufeream de vreo supărare sau de vreo durere, îmi era de 
ajuns să le evoc căldura luminoasă, să mă cuibăresc lângă ei ca 
să mă simt restabilit. De altfel făcui un acord secret cu un brutar 
din cartier ca să-mi coacă pâini după tiparul din ghips al 
posteriorului Rebeccăi pe care i-l dădui, şi în fiecare zi mâncam 
popoul amicei mele făcut din pâine cu coajă, cu tărâțe, cu 
secară, din cozonac şi chiar, duminica, din cornuri. 

Fesele sunt o imagine a paradisului, un simbol de bogăție, 
o Cocagn®æ vie: de aici atracţia pe care o exercită asupra 
credincioşilor şi a săracilor. Neavând în mine nimic din aceste 
rotunjimi adorabile, mă închinam în faţa celor ale Rebeccăi ca în 
fața centrului vieții mele. Ele erau soarele, izvorul de la care mă 
luminam. Pe acest altar afabil, făceam sacrificii mai mult decât 
trebuia, neincetând să-l botez cu toate numele, spunându-i 
Bunul Păstor, Imperiul de Mijloc, Sferele Celeste, Ingenuele, 
Fantastele, Sculpturalele, Nevestele Dragostei, Meteorii, Brazda 
Roditoare, Baloanele de Mătase, Para cu Parfumuri, sau Stan şi 
Bran, Surorile Marx, Tom şi Jerry, Bonny and Clyde şi chiar 39/40 
pentru că făceau să-mi crească temperatura şi pentru că, 
precum cele două blocuri din ultimul război, mă puneau în stare 
de revoluție. Rebecca îmi acordase titlu bucolic de cioban al 
anusului, de păstor al clitorisului, de paznic al lerusalimului său 
ceresc. Astfel mângâind acest fund siderant, îmi spuneam 
rugăciunea de seară şi de dimineață, cu ardoarea unui fanatic, 
iar din impozanta sa maiestate făcui un zeu al cărui habotnic mă 
instituii. Şi nu-mi mai închipuiam să trăiesc departe de groasele 
sale ziduri, fără ca să fiu încălzit în fiecare clipă de radiaţia lor 
difuză. In faţa iubitei mele eram deci o modestie maladivă, mă 
consideram drept un sex dizgraţios. "li plâng pe bărbați, spunea 
Rebecca, sunt virgini de aceste nenorociri  îmbătătoare: 
maternitatea şi juisarea. Nu văd cum vor putea învinge acest 
handicap. "Ce este un orgasm? Un fel ca atâtea altele în care 
corpul nostru răspunde unor emoții externe. Trebuie să credem 
că trupul masculin nu prea este impresionabil căci orgasmele 


3 Cocagne: ţară imaginară unde ai de toate din abundență (n.t.). 


mele erau invariabile şi sărmane zgâălțâituri a căror amplitudine 
abia dacă varia de la o dată la alta. Îmi era ruşine de hrana mea 
posomorâtă față de căutarea orgiacă a Rebeccăi şi-mi treceam 
sub tăcere plăcerea atât de repede săturată pentru că era 
momentul separării trupurilor, al singurătăţii regăsite. 
Dispretuiam acele flori albe pe care i le expediam în pântece, 
buchet mizerabil care, oferindu-mi plăcerea, mă priva de 
obiectul ei. Bucuria Rebeccăi era cea pe care mă străduiam să o 
onorez, servitor al voluptății amantei constrâns să-i imit fastul, 
să-i plagiez abandonul, nefiind în stare să-l simt cu adevărat. Şi 
vai, biet plugar pe pământurile ei roz şi roditoare, nu mă înălțam 
niciodată la nivelul delirului ei. Rebecca era, cum se spune, o 
natură generoasă şi bogată, un pom încărcat cu prea multe 
fructe, aplecându-se sub greutatea poftelor. Bineînțeles, noi 
suntem cei care atribuim o asemenea valoare juisării femeilor, 
cei care transpunem în ea neliniştea şi slăbiciunile noastre căci 
această juisare îşi trage o parte din infinita sa putere din 
invizibilitatea sa. Şi totuşi: Rebecca nu falsifica, nu mă lăsa să 
ignor nimic din emoțiile ei, țipându-le până la a-mi sparge 
timpanul în momentul slobozirii. Muzicalmente, erotismul ei era 
cea mai subtilă parură născocită pentru a mă seduce, o 
manevră şarlatană care mă aservea prin monodia continuă a 
vocii ei. Nu mă puteam sustrage acestor armonii plângătoare, 
erau lungi concerte care mergeau de la introit la Kyrie, şiruri de 
gângurituri, vocalize amestecându-se cu răsuflări mai grave, o 
broderie de sonorități înnebunitoare ca pentru marea mesă. 
Această cântăreață a dragostei paroxistice avea în gâtlej o 
gamă pentru fiecare senzaţie. Strângeam în brate o voce, nu 
numai un trup, un târg de sunete care mă înfricoşa şi mă excita, 
şi a cărui fanfară impudică iți dădea senzația că eşti pe o scenă 
al cărei public va fi fost constituit din imobil, din vecini şi din 
mine însumi. Rebecca dramatiza cele mai mici îmbrățişări ale 
noastre cu o tandrete teatrală care părea şi simulată, şi trăită. 
Ca să iubească, avea nevoie de excese şi de exagerări, şi se 
arăta mai autentică în artificiu decât într-o sinceritate de 
comandă care ar fi făcut ca afecțiunea să se lase ca un sufleu. 
Cât despre ochii ei, în ceasurile de dragoste băteau în verde ca 
şi cum un soare interior exploda în ea şi îi ieşea culoarea pe 
pupile; criza odată trecută, pleoapele grele băteau încet, 
descoperind un pic mai mult privirea arzătoare, pierdută care 


mă înnebunea. 

Pe scurt, a nu cunoaşte noaptea orbitoare care cade peste 
femei în timpul înlănţuirii mă făcea să mor deruşine. Dar în timp 
ce cu acest sentiment deja încercat cu altele mă resemnasem 
fără greutate, cu Rebecca mă hotărâsem să-i fac fată într-un 
mod inedit. Nu mai voiam să consimt la simplitatea dorinței 
masculine şi îmi promiteam să introduc în ea vreo rotită de 
natură să o complice. Precum un catehumen care se pătrunde 
de o dogmă, Îmi repetam: acest corp este perfect, nici o 
extravagantă nu va fi prea mare pentru a-l omagia, merită să 
mă distrug pentru el printr-o emoţionantă nebunie a cărei 
dorință sălbatică şi religioasă o aveam. Cu ea mă simțeam în 
Zorii unei existente nervoase şi sfâşietoare. 

Oh! minunata fraternizare a începuturilor când fiecare 
cuvânt, fiecare gest curge ca dintr-un izvor, ca o creație 
continuă! Din căutările şi din decepțiile mele succesive era pe 
cale să se nască o mare, o arzătoare pasiune. Atunci credeam 
asta, între noi nu era posibil decât ceva nobil, ea-mi va deruta 
defectele, îmi va eschiva ghearele pe care le scosesem în 
legăturile mele precedente. Această femeie mă ducea mai sus 
decât fusesem obişnuit vreodată. Mă leg mai ales de ființele 
care n-au nevoie de mine şi pe care deodată le înlănțui prin cea 
mai puternică legătură. Sunt gata să dau totul cui nu cere nimic, 
dar nu vreau să cedez nimic cui aşteaptă totul de la celălalt. Mă 
îndrăgostisem de Rebecca pentru că întimpinase legătura 
noastră ca pe un prisos de fericire într-o existență senină şi nu 
ca pe colacul de salvare al unei singurătăți descumpănite. 

Feeria primei dăți dură o lună întreagă. Ne întorceam 
acasă către ora trei-patru dimineața, fumam o pipă de haşiş sau 
trăgeam pe nas o dâră de heroină când ne permiteau mijloacele 
să o cumpărăm, apoi plecam iar fără să fi dormit înainte ca 
arborii să se fi scuturat de noaptea de pe ei. Umblările noastre 
se întretăiau la întâmplare cu itinerariile unui întreg popor 
aventuros care se înveselea pe străzi la adăpostul întunericului. 
Deseori, escaladam grilele grădinilor publice, mai ales pe cele 
ale parcului Montsouris pe vremea aceea smulse în mai multe 
locuri -şi ne alungeam pe frumoasele peluze tunse scurt, 
învăluite în calda noapte de iulie, împroşcată de stele. Intr-un 
cadru de roman-foileton sau de comedie polițistă, ne ofeream 
acest cadou princiar: diamantul negru al Parisului, imensitatea 


teatrului său fremătător. 

Gustam complicitatea zorilor de zi, a oboselilor extreme, a 
situațiilor periculoase, acea tresărire de a fi doar doi contra 
tuturor, contra obişnuinţei imemoriale care decupează viata într- 
o bucată diurnă şi o bucată nocturnă: astfel tineam de natura a 
două lumi distincte, iar amanţii care se despărțeau dimineața nu 
erau cei care se întâlniseră cu o seară înainte. Toţi zorii, toate 
momentele când se crapă de ziuă şi când oraşul se scutură şi 
alungă ultimele urme de somn, noi le-am cunoscut. Aerul era 
curat şi viu ca un pahar de apă şi ne impregna cu o rouă care ne 
amețea cu seva sa. Despre această epocă păstrez amintirea 
unei extraordinare energii iar diversele excitante de care ne 
foloseam ca să ne menţinem nu erau nimic pe lângă dinamismul 
care ne împingea în fiecare zi să ne inventăm relația. Adevăratul 
nostru drog era noutatea. Degajam deja un dispreț comun 
pentru tradiţie şi ne trăiam întâlnirea ca pe o exaltare pe care 
nu o ştirbea încă nici o mohorâre. 

Către jumătatea lui august, Rebecca plecă în concediu în 
Maroc. Incepusem să lucrez într-un spital şi îmi luam concediu 
abia în septembrie. Fiecare ignora ce simţea celălalt pentru el, 
nici măcar o dată nu fusese formulat vreun "te iubesc". A-I 
pronunța ar fi însemnat să inchizi această uniune deloc 
premeditată într-un soi de sentimente prea comune pentru 
starea care ne ținea sub farmecul ei. Deci cu o mărturisire 
ascunsă ne despărțirăm într-o seară ploioasă în fața unei statii 
de taxi. Avui totuşi curajul să-i cer un gaj de prietenie. Atunci, 
fără să ezite, îşi ridică rochia în plină stradă şi cu dibăcie se 
descotorosi de micul său slip pe care mi-l strecură în mână. 
"Păstrează-l până mă-ntorc" fură ultimele sale cuvinte. Eram 
nefericit, abătut. Despărțirea este o anticipare a rupturii pentru 
că ne obişnuieşte cu ideea că poți trăi fără celălalt. 

Miracolul încetase de pe o zi pe alta. Nu mai ştiam ce să 
fac cu lungile mele nopți vacante şi mă ofeream voluntar 
aproape în fiecare seară ca să asigur garda la urgente. În 
imaginaţia mea posomorâtă, îmi populam timpul mort din viata 
de celibatar cu timpul intens din viața Rebeccăi. Atâtea ore 
pierdute pentru mine cu sarcini monotone nu puteau fi pentru 
ea decât infinit de bogate. Odată am prins-o la telefon: părea, 
cum se spune, că se distrează bine. Mimai şi eu fericirea, 
victimă a acelei nemiloase dezinvolturi care-i obligă pe amanții 


moderni să considere suferința drept o dizgrație şi gelozia drept 
o lipsă de educație. Admiteam cu greu că absenţa să se traducă 
prin simptome diferite la oameni şi ceream o aceeaşi şi vizibilă 
durere pentru toți. Aş fi vrut s-o ştiu pe Rebecca dramatic de 
disperată din cauza despărțirii noastre, torturându-se de 
supărare. Era cu putinţă să nu-i lipsesc decât cu intermitențe? 
După tot ce trăisem amândoi? Îmi venea o oribilă bănuială: şi 
dacă ea trăieşte tot în ritmul ăsta? Dacă simţisem drept 
excepție ceea ce nu era pentru ea decât banalitate? Pasăre de 
noapte, Rebecca îi luase ochii micului medic muncitor şi 
devreme culcat care eram. Nici o îndoială: fusese o maldonă şi 
sufeream doar eu. Perspectiva mă îngrozea: blestemam cuplul 
care, cu mult înainte de a-ți da o siguranţă, înfăşoară viaţa în 
jurul unei singure ființe, şi te face dependent de cele mai mici 
capricii ale acesteia. A iubi înseamnă să-i dau celuilalt, cu 
propriul meu consimțământ, o putere infinită asupra mea. Cum 
de putusem contribui la propria mea servitute? 

Mă străduiam să o uit: dar eram şi mai neliniştit. De fiinţa 
care ne este cea mai dragă ne temem cel mai mult. lar gelozia 
este doar o formă a imaginației terorizate care transformă în 
certitudine cea mai mică bănuială. Toate aceste răni mă învățau 
ce e sentimentul, ştiinţă de care m-aş fi lipsit foarte bine. De-ar 
putea amanţii, odată sfârşită legătura lor; să-şi mărturisească 
cât de mult au suferit unul din cauza celuilalt din incertitudinea 
în care i-a ținut pasiunea lor comună, insomniile, minutele 
dureroase petrecute întrebându-se asupra enigmei celuilalt! Dar 
vai, atunci când o fac, mărturisirea numai are putere, nu se mai 
iubesc, prea mulțumiți că s-au descotorosit de o afecţiune care-i 
hărțuia. Trecu deci vara. Plecai ca şi ea în Maroc dar o lună mai 
târziu şi fără să o fi revăzut. Vizitarea acestui pământ pe care ea 
tocmai îl părăsise îmi dădu impresia dezagreabilă de a face o 
anchetă privind purtarea ei. Un cuplu întâlnit din întâmplare şi 
care o cunoscuse accentuă impresia dureroasă iar semi aluziile 
pe care le făcură despre ea nu făcură decât să-mi sporească 
tulburarea. 

Avui câteva aventuri: imi trebuia acest meterez de trupuri 
şi de nume ca să mă apăr de Rebecca şi, la momentul potrivit, 
să o pot schimba pe propriile ei aventuri. Căci amanții, 
asemenea națiunilor, iau ostateci pe care-i negociază, din teama 
de a se regăsi goi unul în fata altuia. Aceste scurte întâlniri îmi 


potoliră neliniştile şi îmi îngăduiră să rezist până la reintâlnirea 
noastră. 

Aceasta se petrecu mai bine decât credeam. Rebecca nu 
mă uitase şi, în ciuda câtorva infidelităţi asupra cărora insistă cu 
cam prea multă complezență după mine, continuam să ocup în 
inima ei un loc preponderent. Rana primei sfâşieri se închise 
fără greutate şi profitai de această întoarcere ca să-mi potolesc 
fără măsură setea pe care o aveam de femeia care mă 
încurcase atât de mult cu absenţa ei. La cel mai mic pretext, o 
strângeam de mine, talia, carnea ei mă atrăgeau ca o poruncă. 
O găseam frumoasă, fermecătoare, impenetrabilă şi i-o 
mărturiseam. Ti-am mai spus: iubisem deja, încercasem eşecul 
oricărei relaţii de dragoste; căsătorit timp de doi ani, aveam 
chiar un copil în vârstă de nouă ani la începutul acestei poveşti 
şi care, trăind cu maică-sa, mă vizita o dată sau de două ori pe 
săptămână. Dragostea inseamnă evident două solitudini care se 
împerechează ca să creeze o neînțelegere. Există însă 
neînțelegere mai seducătoare? lar adevărata înțelepciune nu 
rezidă oare într-o capacitate neîncetată de a te îndrăgosti din 
nou? Începutul unei legături îşi imprimă stilul asupra a tot ceea 
ce va urma: clipă magică asupra căreia vorbele amanților vor 
reveni neostoit pentru a povesti până la tocire dulceata primelor 
Zile. De fapt, primul contact se află de partea speranței, el 
repune pe linia de plutire visul nebunesc al unei iubiri autentice, 
definitive. lată de ce există întâlniri prea frumoase care ucid 
sentimentul, întâlniri banale care emit o judecată prematură 
asupra josniciei relaţiilor, altele în sfârşit purtătoare de exigente 
cărora amanții nu li se pot sustrage fără să decadă. 

Ne reluarăm viața; dar iarna care sosea, primele ploi ne 
îngreunară expedițiile nocturne. Ne închiserăm deci la mine 
acasă (Rebecca trăia cu părinții ei) ca să cunoaştem acea 
fericire tipică a cuplului care este cea a repetiţiei şăgalnice, a 
afecțiunilor recurente, a grijilor amânate, o fericire de dulcețuri 
în borcan şi de foc cu lemne în care te încui împotriva rafalelor 
de afară. Banalitate pe care o gustam amândoi cu atât mai 
multă inocentă cu cât, fiind nou-nouţți unul pentru celălalt, o 
trăiam ca pe o abatere. Eram destul de bogați, de inventivi ca 
să ne permitem un pic de conjungo“, să alegem mediocritatea în 
loc să o suportăm. Simplul fapt de a deschide televizorul, de a 


t Cuvânt latinesc însemnând "unesc" şi desemnând, în glumă, căsătoria (n.t.). 


găti la foc mic câte o mâncărică era pentru noi un lux. Un 
anotimp rece şi un sentiment în expansiune se coalizau ca să ne 
aglutineze unul de altul. O vreme-ntreagă de lene şi de 
indolență se desfăşură în acest unul-lângă-altul al nostru. 
Existența comună secreta încredere şi linişte. Momente unice 
care nu se povestesc: căci fericirea are o poveste care nu este 
povestea obișnuită; ea este confuzia memoriei cu uitarea: 
amintiri ale unor episoade atât de dense încât sunt şterse de 
însăşi perfecțiunea lor, încremenite într-o estompare veşnică. 
Foarte repede, calda, supla, opulenta Rebecca deveni 
suma tuturor acelora care o precedaseră în inima mea. Era 
pentru mine un izvor nesecat de reflecții şi de entuziasm. O 
coroană de lumină o urma peste tot, cerc fermecat la care 
aveam să-mi ard aripile precum un fluture fascinat de lampa 
care-l va calcina. Invățai să o cunosc mai bine şi o deschideam 
ca pe un fruct frumos în toate dimensiunile apartenențelor sale. 
Dacă între noi exista cea mai mare prăpastie culturală posibilă - 
prăpastie de clasă şi de religie -, eram departe de a mă văita de 
asta. Nu concep altfel dragostea decât ca pe o mezalianţă şi 
găsesc că e sinistru să iubeşti în mediul tău şi în religia ta de 
origine. In loc de a ierarhiza clasele şi culturile, de ce să nu le 
vedem ca pe nişte blocuri de diferență pură care se atrag şi se 
resping? La Rebecca îmi plăcea distanța care ne separa şi 
pasarela pe care o lansam pentru a trece dincolo de această 
distanță. Pentru că, fiică de băcan şi coafeză, era înzestrată 
după mine cu acea calitate aristocratică prin excelență, pe care 
nici o domnişorică îmbogățită sau cultivată n-o putea atinge: 
stranietatea. lar ea-mi spunea în felul metaforic al literaturii 
andaluze: "Sunt întreaga poezie a fructelor şi legumelor, sunt 
fiica lui Fauchon din Belleville”, prințesă de Harissa, regină a 
coriandrului şi zeiță de cardamomă, am prospetimea roşiilor, 
verdele unei lăptuci, aciditatea piperului, pielea mea are 
dulceata şi aroma unui strugure muscat, saliva mea este mierea 
pe care o păzesc cu străşnicie albinele, pântecele meu o plajă 
de nisip fin iar sexul meu o bucăţică de rahat suculent care 
plânge cu lacrimi de zahăr." O scumpa şi duioasa mea, 
mărturisindu-le cu ruşine profesia ei tuturor acelor burghezi de 
stânga pe care-i frecventam şi care îşi astupau nasul când le 


> Fauchon, băcănie de lux din centrul Parisului, piaţa Madeleine; Belleville, 
cartier popular din estul Parisului, arondismentul 20 (n.t.). 


strecura la ureche meseria tatălui su!" Franz se golăneşte, 
suspinau aceştia, întotdeauna a avut o predilecție pentru 
coafeze şi vânzătoare." Dă-mi voie să precizez: prietenii mei şi 
cu mine, toți foşti militanti reconvertiţi la profesiunile liberale, 
aparțineam acelei stângi de caşmir care locuieşte în centrul 
Parisului şi disprețuieşte tot atât de mult poporul pe cât de mult 
se teme de el dreapta. Eram acei băieţi de familie în blugi, tari 
la marxism dar pe care tovărăşia unui muncitor îi indispunea şi 
care nu-i tolerau pe muncitorii imigrați decât la locul lor, adică în 
rigolă şi în lăzile de gunoi. Formam deci acea confrerie atât de 
prosperă, atât de influentă azi, a staliniştilor disco: ex-militanţi 
care şi-au deplasat sectarismul asupra celor mai futile subiecte 
şi pun în discuțiile despre modă, baruri de noapte sau 
pieptănături aceeaşi intransigență ca altădată când analizau o 
linie politică. Din scurta noastră pasiune pentru revoluție nu 
păstraserăm decât gustul de a comanda şi a tranşa, dorința 
tenace de a ne domina interlocutorii şi de a le inchide pliscul. 
Eram cu atât mai tranşanţi cu cât ne ştiam frivoli, avizi de a ne 
răscumpăra, prin dogmatism, păcatul nostru de uşurătate. Ani 
întregi de propagandă socialistă sfârşeau, în narcisismul nostru 
delirant, prin această compulsiune maniacă de putere şi de 
autoritate. 

lar eu o împingeam pe Rebecca să-şi ascundă originile 
familiale, să nu vorbească de meseria ei, încurajându-i 
contrabanda prins între două focuri şi prea laş ca să-i trădez pe 
cei din casta mea: cu atât mai mult cu cât ne aflam în acei ani în 
care disprețul pentru plăcerile populare şi pentru majoritățile 
tăcute devenise tema centrală a stângii oficiale. Şi totuşi îmi 
plăcea profesia ei, îmi plăcea aparența de lux şi strălucirea 
salonului de coafură în care era angajată, uniformele albe, 
căştile lunguiețe ale uscătoarelor, iluminatul excesiv care dădea 
ansamblului aspectul unei nave cosmice; iar dintr-un gust 
pentru frivolitate pe care studiile mele de medicină n-o 
satisfăcuseră, aveam nostalgia fastului modei şi al confecțiilor şi 
rătăceam cu Rebecca prin magazinele pentru femei, buticurile 
specializate,  palpând  ţesăturile cele mai strălucitoare, 
comparând croielile, cu febra unui novice în pragul inițierii. 

Și pe urmă metresa mea mă făcea să râd, iar în câteva 
luni afecțiunea noastră deveni o maşină de fabricat jocuri de 
cuvinte, locuţiuni hazlii, bufonerii din care ne făceam o hrană ca 


şi cum am fi fost coalizați ca să sfidăm gramatica şi vorbirea 
adultă. Amploarea sentimentelor noastre, pofta de a le exprima 
într-un strigăt care să nu ia nimic din limbajul curent ne 
împingeau să născocim un jargon de onomatopee şi de intonații 
copilăreşti, o amestecătură ciripitoare care ne era mai prețioasă 
decât înlănțuirile noastre pentru că ne îngăduia să intervertim 
sexele, să anulăm rolurile de bărbat şi de femeie. A se iubi 
înseamnă a aduce fără încetare dicţionarul la zi în numele unei 
aceleiaşi libertăţi de a fi impreună pentru a fi proşti cu toată 
nevinovăția. Nu eram pretenţioşi, râdeam din nimic, de la mici 
cuvinte încărcate mai mult de prestigiu şi de tandrete decât de 
sens: de exemplu, de mult numele de Rebecca dispăruse sub 
toate numele de alint pe care i le dădeam fără încetare: 
Doudounette, Biquette, Ninouchinounette, Chouchoute, 
Bouloute,  Poupounette,  Pitchoune,  Choupette,  Cabarette 
(anagrama numelui ei), o întreagă galerie de porecle ridicole 
care constituiau tot atâtea nuclee dense de intimitate. Nu 
simțeam ridicolul, numai  diminutivele. Sau  botezaserăm 
defectele noastre respective cu cuvinte arabe: Rebecca era 
domnişoara Inch'Allah din cauza supunerii ei în fata fatalitătii, 
doamna Kif-Kif pentru că răspundea întotdeauna "mi-e totuna" 
şi refuza să decidă. Eu care eram mereu grăbit, eram domnul 
Fissa şi de asemenea domnul Chouff pentru că îmi puneam ochii 
pe fiecare siluetă care trecea. Vorbeam precum copiii mici şi cu 
cât intonația vocilor era mai infantilă, frazele mai alungite, 
silabele mai  intervertite, cuvintele mai supte ca nişte 
bomboane, cu atât mai mult ne apropiam de fericire. Da, aceste 
drăgălăşenii constituiau armura noastră de ne-nvins, universul 
feeric în care totul este iertat pentru că ne regăsim în el 
împreună frate şi soră siamezi. Şi ne reactivam prostiile aşa cum 
sufli în jăratic, țânci gângurind dobitocii, recreându-şi, prin 
simple vorbării, un paradis de copilărie la care nimeni nu avea 
acces. 

Toate-mi plăceau la surioara mea pueril incestuoasă, 
voiam să cunosc totul, şi în mâinile ei, mi se părea că adevăratul 
lux al dragostei este să trăiesc cu o persoană ale cărei 
neînțelegeri şi paşi greşiţi vor fi în stare să mă bucure prin 
calitatea lor. Cum să nu adori popoarele, continentele care 
răsunau în ea şi până şi pe amanţii care păstraseră ceva din 
lumina sa? lubind-o pe Rebecca mă converteam la o religie 


nouă. Era, cum ţi-am spus, evreică arabă de origine tunisiană. 
Mă făleam cu alianţa strălucită dintre frumusețea şi comunitatea 
sa, şi nu mai puteam să o înconjur decât amestecându-mă în tot 
ceea ce o preocupa, printr-o devoțiune arzătoare față de 
inteligența poporului său. O iubisem mai întâi pe Rebecca 
pentru că nu era nici franțuzoaică, nici blondă, nici catolică, nici 
protestantă, nu putea a apă sfințită cu care fusesem stropit de 
la naştere până la şaisprezece ani, şi mai ales nu era una din 
acele prăjini blonde şi fade, din acele Gretchen, din acele 
Walkirii diafane, acele fetişcane din paie uscate care, copil, mă 
orbeau cu paloarea lor de grâu spălăcit. Mă sufocam sub blondul 
nordic, albastrul arian, pieile gălbejite pe care le asimilam naiv 
cu lipsa de temperament, voiam tonalități calde şi închise la 
culoare, tonuri mate, aspiram la metisaj după infama puritate 
germanică a familiei mele. Şi avui imediat față de prietena mea 
atracţia unui om din nord pentru mirajele sudului. Lângă ea, cel 
puțin, nu simțeam dând târcoale hoitul cristic tolănit pe 
spânzurătoarea lui, infanteria în sutană, canaliile iezuitice şi 
romane care mă educaseră. Şi pe urmă mă simțeam prea 
strâmtorat în Franța, înțepenit între o absenţă de istorie şi lipsa 
unui proiect, penalizat de apatia unui popor prea bătrân şi 
mediocritatea unei politici lipsită de grandoare. Ca acele peisaje 
din Renaştere care, privite sub un anumit unghi, revelă un cap 
de om, contemplând chipul Rebeccăi, vedem de-a-ndoaselea 
apărând o întreagă societate, o succesiune de tablouri 
mediteraneene, un întreg miraj de nisip şi de soare. ludaismul ei 
mă fascina: n-avea decât optsprezece ani dar cinci mii de ani de 
istorie în spatele ei: sub speţele finite ale unei fiinţe şi ale unui 
corp, eram solicitat să integrez o memorie infinită. lar dacă 
avusesem mai multe femei unice înaintea ei, această femeie 
unică va fi ultima căci era mai multe. Lasă-mă să frunzăresc o 
clipă insipidul album de familie: la originea filosemitismului meu, 
nu trebuie să subestimez plăcerea de a o rupe cu tradiţia: acasă 
la noi, evreul era ţapul ispăşitor, ținta constantă a 
resentimentului parental; nici o masă, nici o reuniune de familie 
la care să nu aud din gura paternă sau maternă imprecații 
vărsate Împotriva "jidanilor, asasinilor lui Hristos, apatrizilor din 
Sion, plutocraților, iudeobolşevicilor, internaționalei sioniste, 
lobbyului american", aşa încât din contradicţie mă pasionam 
pentru poporul căruia îi atribuiam extraordinare calități 


judecând după mâniile pe care le provoca la noi în casă. 
ludeofobia noastră, întelesei repede, se întemeia pe adorarea 
secretă a evreilor care reprezentau ansamblul a tot ceea ce noi, 
bieti papişti mărginiți la evangheliile noastre, nu eram în stare 
să înfăptuim. Atunci mă cuprindea admiraţia şi ajungeam să mă 
identific cu cei care erau împroşcați în fiecare zi cu torente de 
duşmănie. 

Hazardul îmi ajută curiozitatea: sosind din provincie la 
Paris, nu-ntâlnii decât ashkenazi şi sefarzi, iar curând cei mai 
mulţi dintre prietenii mei, cu câteva excepții, se întâmplară să 
fie de religie israelită. Tot ce-mi plăcea de aproape sau de 
departe, tot ce mă intriga, mă atrăgea, mă uimea era legat de 
poporul ales. Viaţa, coincidențele mă evreizaseră din cap până-n 
picioare. Devenind nebun după Rebecca,  desăvârşeam 
transformarea, deturnam generatii întregi de antisemiti. Ea-mi 
sfărâma copilăria, frângea direcţia unei existente predestinate, 
apropia lumi disperat de îndepărtate de spatiu şi de ură. 

Fiică a trei mame - vorbea curent araba, ebraica şi 
franceza -, simboliza o diaspora radiantă deschisă pe viu între 
Asia şi Occident. Nu-i puțin lucru, crede-mă, să te căsătoreşti cu 
Africa de nord şi cu Orientul Mijlociu reunite într-o singură 
persoană când tu însuţi te tragi dintr-o spiță restrânsă. 
Ashkenază, Rebecca m-ar fi fascinat mai puţin fără îndoială ca 
fiind încă prea nordică; şi întotdeauna accentuam natura sa 
arabă de care eram copilăreşte de mândru. Ceea ce-mi aducea 
această mediteraneană în coşul său de nuntă era mai mult 
decât un oarecare patrimoniu sau o simplă frumuseţe: ea 
întrupa o emoție istorică, “reconcilia” într-o singură persoană pe 
Israel, pe Ismael şi Europa. Dotată, după mine, cu o constelație 
psihică preeminentă, combina atracția nomazilor şi uşurinţa 
cosmopoliților. Între ea şi mine, nu se aflau numai două clase, ci 
trei culturi, trei continente care dialogau şi-şi luau unul altuia 
locul. 

În mod paradoxal, eram în căutarea acestui exotism atât 
din gustul depeizării cât şi din nevoia de a fi înrădăcinat. 
Căutam o ființă care să aibă în sfârşit justeţea obiceiurilor, 
eternitatea gesturilor şi a cuvintelor. Şi pentru că minoritățile au 
o memorie pe care majorităţile au pierdut-o, veneram în această 
femeie o identitate puternică, călită de secole de suferință. O 
interogam fără încetare despre ritualurile cele mai minuţioase 


ale Sabatului şi ale Kippurului, despre interdictele mâncărurilor 
cuşer, o întrebam mereu sensul cutărui sau cutărui cuvânt din 
arabă, simțind o adevărată jubilație la auzul acestei limbi 
vorbite de gura ei ca şi cum, prin vraja unui sunet, se ridica 
deodată în fata mea o străină absolută. Astfel legat printr-o 
legătură de iubire de o națiune - fie ea una de apatrizi - puteam 
să mă închipui, măcar o clipă, membrul ei onorific, gata să 
înțeleg rădăcinile acestui popor fără rădăcini căruia rătăcitul 
prin lume sfârşeşte prin a-i conferi însuşi chipul stabilităţii. Îmi 
înhămam carcasa goală la coada acestui convoi maiestuos, 
luam şi eu parte la tunica pestriță pe care o tese emigrația 
evreiască împrăştiată în cele patru colţuri ale lumii. Franța era 
patria mea, dar iubind-o pe Rebecca, făceam legământ de 
supunere poporului Cărţii. Pentru că era leagănul amantei mele, 
iudaismul deveni patria mea spirituală, creanga mistică a inimii 
mele. Uneori îmi închipuiam că m-am născut cu un suflet de 
evreu şi că eram adus înapoi la origini de metresa mea; Moise 
fericit, strângeam prin ea în braţe pământul făgăduit şi regăsit. 

Imi amintesc de o seară de armonie excepțională: se 
dădea la televizor serialul Holocaustul; după filmul la care ne 
uitaserăm împreună cu fiul meu acasă la mine în seara aceea, 
cel mic cu lacrimi în ochi o luă pe Rebecca de gât şi îi spuse: 
"Din fericire nemţii nu ti-au omorât şi tie familia, altfel nu te-am 
fi cunoscut niciodată. Dacă se întorc, o să te ascundem.” Răzi, 
dacă vrei, dar mă simțeam emoționat până la lacrimi, mi se 
părea că atunci legaserăm o alianță veşnică împotriva răului şi a 
demonilor. Dacă avem un copil, o întrebam eu pe Rebecca, o să 
fie evreu? Bineinţeles că o să-l circumcidem dar o să-l şi 
botezăm după ritul catolic şi poate de asemenea o să-l învăţăm 
Coranul. In felul ăsta vom fi pus tot norocul de partea lui. 

Un incident survenit într-o cafenea de pe strada Saint- 
Andre-des-Arts o să-ți dea măsura stării mele de spirit de atunci. 
Sprijiniti cu coatele pe bar, Rebecca şi cu mine ne sărutam când 
un tânăr vagabond care se uita la noi ne trată cu voce tare de 
“iidani împuțiți”. In mod curios, insulta îmi făcu o bucurie 
perversă: prin miracolul unui cuvânt, mă întrona în rândurile 
fiilor lui Abraham, mă spăla de păcatul de a mă fi născut creştin! 
Mă îndreptai spre insultător, acesta îşi inchipui că aveam să-l 
pălmuiesc dar îl sărutai. Crezuse că m-a scuipat în faţă: îmi 
redăduse inocența. 


Uneori, noaptea, presăram străzile din jurul locuinței mele 
cu inscripții: “Trăiască evreii”, sau mergeam să depunem 
buchete de flori la uşile sinagogilor, la picioarele Memorialului 
Martiriului evreiesc. 

Pentru mine  stranietatea iubitei se confunda cu 
stranietatea iudaismului: apartenența sa la familia ebraică o 
transforma pe această femeie deja depărtată într-o fiintă 
ilimitată; mă simteam exilat lângă această exilată. Chiar părând 
că mi se supune, păstra o pozitie de eminență din care nu 
puteam s-o dau la o parte. lar eu îmi simţeam neputinta la 
simpla evocare a lumii fastuoase pe care o târa după ea; cu o 
singură privire avea acces la imensitate pe când eu încercam să 
o reduc la dimensiunile dorinței mele. Mă sufocam sub bogăția 
ei şi turbam că mă aflu în faţa ei atât de lipsit de toate. 

Această rană care supura mereu şi pe care o deschidea în 
mine, o concretizam amândoi într-un comun ataşament pentru 
muzica arabă. Om Kalsoum. Fairuz, Abdel Halim Afez, Farid el- 
Atrache deveniră imnul naţional al duoului nostru. 

Ascultam cele mai frumoase pasaje pe care Rebecca mi le 
traducea ca şi cum exprimau stări sufleteşti fidele poveştii 
noastre, iar ritmul lor convulsiv fixa momente privilegiate pe 
care alte armonii n-ar fi ştiut să le redea. Adoram monotonia 
pasionată a acestor melopei care prin contrast puneau în 
valoare claritatea  cântului. Aceste cadențe pasionate ne 
aruncau în transe apropiate de hipnoză, punând în dragostea 
noastră născândă o tuşă nostalgică, aproape funebră. Este 
paradoxal, ştiu, că o muzică de tristețe şi suferință ne-a sudat 
unul de celălalt într-atât încât să o alegem drept emblemă: 
oamenii se mângâie cu nefericirea exprimată, lucru ce îi 
scuteşte de suferință şi îi fereşte de nefericirea trăită. Preferinţa 
noastră pentru tot ce atesta fragilitatea era încântată îndeosebi 
de frisonul flautului derviş: ştii că, în tradiția islamică, pămătuful 
de stuf a fost primul lucru creat de Dumnezeu. Nu cunosc 
instrument mai răscolitor prin melancolie. Cântul său, de o 
extremă puritate, ne cufunda într-un extaz de dincolo de orice 
bucurie sau nenorocire. Se sufla atunci în propriile noastre oase, 
trupul nostru evada în lungi tremurături, în înfiorări delicioase 
din cauza cărora ni se făcea pielea de găină şi-mi dădeau 
lacrimile. Vocile stranii, dureroase ale vedetelor arabe, sfâşiate 
între disperarea infinită şi pasiunea de a trăi, atingeau registre 


pe care vocile occidentale nu le acoperă. Sorbeam până ne 
amețeam din acest doliu imaginar pentru a ne consolida 
primăvara, vrăjiți cu totul de incantațiile răscolitoare. Muzică a 
despărțirii, a iubirii imposibile, sonoritățile orientale ne curățau 
de suferință cântând-o. Ele o invocau pe ființa iubită şi 
străpungeau această prezență cu posibila ei pierdere; nu 
auzeam decât invocarea şi uitam pierderea. 

Să nu te înşele tabloul: în această idilă cloceau furtuni 
care nu aveau să întârzie să izbucnească. Virtuţile pe care i le 
atribuiam  Rebeccăi datorită dublei sale origini erau prea 
exterioare ca să o definească pe ea însăşi. Orice evreică din 
Africa de Nord ar fi beneficiat în mintea mea de aceleaşi calități. 
Și apoi, ea n-avea decât o apartenență pasională, negândită, la 
comunitatea sa, ignorând cvasitotalitatea istoriei şi textelor 
acesteia. Exact în clipa în care eu îi exaltam exotismul, cerându- 
i aproape să i se conformeze, ea n-avea altă intenţie decât să-i 
trădeze statutul, să se asimileze. Nu-şi renega iudaismul cât 
originile nord-africane, temându-se mai presus de orice, într-o 
Franță intolerantă, să nu fie confundată cu o arabă. li lăudam o 
distincție pe care ea voia s-o ascundă, o felicitam că se 
deosebeşte când ea nu aspira decât să semene. Pe scurt, exista 
în ea o nevoie de respectabilitate legată de statutul său de 
emigrantă care uneori o făcea mai conformistă decât te-ai fi 
aşteptat din partea unei tinere de vârsta ei. 

Rebecca era de asemenea posedată de un ideal de iubire 
romantică pe care eram departe de a-l împărtăşi. lubind pentru 
prima oară, tot ce nu era pasiune i se părea a fi dantelărie, 
absurdități, palavre, preziceri de oameni slabi. Adera fără 
rezerve la sentimentele ei fără ca vreo umbră de perplexitate 
să-i frâneze elanurile. Veselă, dinamică, suferind uneori că nu 
este decât o femeie frumoasă curtată pentru farmecul său, se 
lansă în aventura noastră cu o aprindere care repudia orice 
calcule, orice placiditate: pretindea să trăiască intens în cadrul 
menajului, utopie absurdă după mine. Dar voința de a imbina 
intensitatea cu cuplul mă emoţiona atât de mult încât sfârşii 
prin a iubi, mai mult decât Rebecca însăşi, pasiunea pe care mi- 
o purta. Deja deci incolțeau boabele discordiilor noastre. 

Un diferend, care atunci mă impresionă foarte mult, 
aruncă o primă umbră asupra înțelegerii dintre noi. Trecutul 
meu zgomotos şi cu care mă lăudasem, o speriase pe Rebecca 


care îmi atribuia un temperament uşuratic. Eram într-o seară la 
nişte prieteni; închipuindu-şi greşit - dar asta n-am ştiut-o decât 
mai târziu - că vreau s-o seduc pe stăpâna casei nu găsi altceva 
mai bun de făcut decât să aibă un flirt foarte stăruitor, sub ochii 
mei, cu unul din invitaţi; băuse, era beată, spunea vrute şi 
nevrute şi pentru prima dată îmi lansă răutăţi în public, iar 
auditoriul, cu urechile ciulite, se desftăta. Devenea o altă ființă 
pe care n-o văzusem niciodată, deschidea uşa unor obişnuinţe 
pe care nu i le cunoşteam . 

Îl săruta pe filfizon pe gură, chicotea la tot ce spunea el, 
vărsa un torent de expresii deocheate, bea din toate paharele, 
se lăsa mângâiată de nemernicul ametit care o zorea să ducă 
lucrurile la ultima lor limită. Să o văd cum mimează uitarea de 
sine cu un altul - scenă care întotdeauna m-a fascinat din nu 
ştiu ce cauză obscură, poate fiindcă în dragoste pun trădarea 
mai presus de orice - să o văd astfel deci îmi infierbântă nervii şi 
rațiunea, fantasma mea aplauada, gustul meu de scandal exulta, 
amorul meu propriu se burzuluia. Evident, nu lăsai să se vadă 
nimic din toate astea, afişând cea mai totală indiferență. Când 
se sfârşi petrecerea, către ora 5 dimineața şi o văzui pe 
Rebecca, în fața taxiului, sărutându-şi cucerirea şi comparând 
vigoarea reacțiilor lui virile cu a mea, nu mă putui gândii decât 
la răzbunare. Abia sosit acasă, făcurăm dragoste ultima oară şi 
o părăsii a doua zi, rece, foarte decis să n-o mai revăd. Trecură 
două zile. Mânia care mă susținuse lăsase locul unei anumite 
descurajări. Pentru nimic în lume n-aş fi făcut eu primul pas, 
socotindu-mă cel ofensat. Rebecca trimise pe o prietenă ca 
ambasadoare. Mă arătai intransigent. Mai mult: mă afişai cu o 
fată întâlnită într-o cafenea din fata salonului ei de coafură, de 
care domiciliul meu nu era departe, şi mă străduii să o sărut 
lung pe gură în plină stradă. A doua zi, Rebecca mă sună chiar 
ea. Se scuză pentru scena din seara trecută cu lacrimi în glas. 
Eram calm, triumfător şi îi confirmai hotărârea mea de a nu o 
mai revedea. După încă o zi, mă sună iar implorându-mă să-i 
acord o întâlnire. Acceptai din vârful buzelor, preafericit să o văd 
umilindu-se în fața mea: în sfârşit, această fată trufaşă muşca 
țărâna. Veni îmbrăcată în negru din cap până-n picioare ca 
pentru un doliu şi-mi explică rațiunile actului său. Mărturisesc că 
sinceritatea sa, tonul umil al vocii sale mă mişcară; eram chiar 
încântat că tinea atât de mult la mine. Acel ceva nesigur şi fragil 


care m-ar fi speriat la oricare alta pe ea o înfrumuseţa la culme. 
Dar nu voiam să cedez înainte de a o fi făcut să-şi plătească 
foarte scump afrontul, ce vrei, aşa sunt eu de îndată ce 
îmbrățişez, prevăd şi clipa în care o să zgării. li povestii deci cu 
de-amănuntul aventurile mele din vară şi îi detaliai unul câte 
unul defectele sale atât fizice cât şi morale; fiecare cuvânt o 
făcea să tresară şi declanşa un aflux de lacrimi. Cu toate astea, 
nefiind foarte sigur de poziția mea, dădui dovadă de o cruzime 
temperată. După ore de rugăminţi şi de imprecații în care 
aproape că îi mărisem greşeala la dimensiunile unei crime, o 
strânsei lângă mine şi o a sigurai că am uitat totul. Îmi jură că n- 
o să mai înceapă niciodată ceea ce fusese rodul unei 
neînțelegeri mai mult decât al unei voințe deliberate de a-mi 
face vreun rău. Fapt e că mă speriase cu reacţiile ei 
neaşteptate: cum să te bazezi pe o ființă atât de imprevizibilă? 
Înțelesesem cât de mult tineam la ea: până într-atât încât să o 
iert că mă batjocorise - cel mai grav ultragiu pentru mine care 
dintre toate simţurile nu-l am decât pe cel al ridicolului. 
Înțelesesem de asemenea cât de mult ţinea ea la mine: până- 
ntr-atât încât să se prosterneze la picioarele mele. Fiecare 
pusese la încercare rezistența celuilalt, fiecare se inclinase nu 
fără a-l face să cedeze pe cel din fața sa: bun exemplu de 
capitulare reciprocă în aşteptarea altor lupte; tocmai făcusem 
un galop de incercare şi această primă înfruntare prefigura tot 
ceea ce s-a întâmplat după aceea. 

Ne  speriaserăm, trebuia să punem capăt chinurilor 
noastre, să ne legăm unul de altul prin plasa unui contract 
reciproc. După această ciocnire, eram gata pentru "te iubesc". 
Jurământul fu pronunţat două săptămâni mai târziu în timpul 
unei plimbări cu bicicleta pe un drum din Provența unde 
petreceam câteva zile cu ocazia sărbătorii tuturor sfinţilor. La 
mărturisirea mea, Rebecca fu cât pe-aci să cadă de pe bicicletă. 
Și eu eram foarte emoţionat şi accelerai ca şi cum viteza putea 
lua un pic din seriozitatea revelației; Rebecca mă puse să repet 
de mai multe ori de teamă că n-a auzit bine. Astfel ireversibilul 
se comisese: iar acel „te iubesc“ odată mărturisit cu corolarul 
său imperativ "iubeşte-mă", nici că mai poți să te dezici, trebuie 
să absorbi datoria până la epuizarea ei. Înlăturasem 
incertitudinea, acum aveam să-i plătim prețul. 

Infirmul se opri brusc. Avea ochii înfundaţi în orbite, obrajii 


palizi de efort. 

— Îţi fac oroare, nu-i aşa? 

— Oroare, deloc. 

— Ba da, îţi arunc în faţă mărturisirile mele, dumitale 
onorabilul turist, şi îţi spun: iată, ăsta sunt eu. 

— Vă asigur că... 

— lartă-mă, sunt epuizat: reînsufleţirea acestui trecut mi-a 
pus nervii la pământ. Pot oare spera c-o să te întorci mâine? 

— Da, poate, de ce nu? 

Elocventa furie a invalidului se prelungise foarte mult în 
noapte şi era ora trei dimineaţa când mă întorsei buimac până 
la cabina mea, străbătând culoarele pustii. Uşile se succedau la 
nesfârşit ca în acele imense clinici în care angoasa capătă o 
strălucire albă. Această confesiune pe cât de melancolică pe 
atât de licenţioasă mă pusese la-ncercare, aproape că mă 
şocase: la drept vorbind, prostul gust al acestei istorisiri şi al 
procedeului născocit ca să mă facă s-o ascult ar fi trebuit să mă 
avertizeze încă de la-nceput. Cedasem numai din deferenţă 
pentru acest handicapat. Eram nerăbdător să-i povestesc totul 
lui Beatrice şi să-i cer sfatul, dar dormea. Liniştea cabinei 
înecată în albul lunii mă însenină. Sânii tovarăşei mele erau 
două mere coapte în cuptor pe care îmi pusei capul. Mă mai 
gândii o ultimă dată la prosteasca depreciere a blondelor pe 
care o încercase Franz în seara aceea şi, cuibărindu-mă în 
căldura aşternutului, adormii, fericit de sănătatea noastră, de 
tinereţea noastră atât de departe de universul acrit, nesănătos 
al acestui om. 


Ziua a doua: 
Pisica salvată din apă. Perverşi rizibili. 


De cum mă trezii, îi împărtăşii lui Beatrice evenimentele 
din cursul nopţii. Surâse de întrevederea mea cu Rebecca şi mă 
imploră să nu iau câteva spume verbale drept injurii. Când 
ajunsei la episodul cu Franz, păru mai interesată. 

— Ce ţi-a povestit de fapt? 

— Mă face să gust din soţia lui prin cuvinte, îmi comunică 
informaţii intime despre ea, îmi face exegeza lirică a înlănţuirilor 
lor. 

— Nu eşti jenat că un necunoscut îşi deschide inima în faţa 
ta, că nu te scuteşte de niciun amănunt din viaţa sa? 

— Aproape că m-a înrolat cu forţa ca să-l ascult; vezi, cam 
în stilul din Eternul soț. Şi apoi n-a încetat să se scuze, să se 
învinovăţească. 

— Ca să se ponegrească atâta, trebuie să aibă ceva de 
ascuns... 

— Nu cred în viciile lui; ca să-ţi mărturisesc totul, l-am 
găsit mai degrabă patetic. Nu sunt sigur că o să mă-ntorc să-l 
ascult. 

— De ce nu? E o distracţie pentru tine, faci un serviciu 
unui paralitic şi o să poţi oricum să-mi repeţi şi mie ce-ţi va fi 
spus. Acest târg şi mai ales indiferența cu care Beatrice 
întâmpină ceea ce pentru mine era aproape un incident mă 
liniştiră. Ce naiv eram ca să mă alarmez de atâta lucru! 

Era încă devreme. Ne îndreptam spre pupă, partea cea 
mai feminină dintr-un vapor pentru că în rotunjimea ei 
acreditează aproape ideea unui fund. Nici o briză nu încreţea 
apa, ziua se anunţa la fel de frumoasă ca cea dinainte. Balansul 
navei, ţipetele pescăruşilor - navigam de-a lungul coastelor şi 
depăşisem Neapole în zori -, în fine huruitul cvasinarcotic al 
maşinilor mă umpleau de o bucurie irezistibilă. Ce-i mai frumos 
decât să fugi cu cea pe care o iubeşti, să uneşti fantezia 
nomadului cu constanţa afectivă? Fiecare minut ne apropia de 
Asia, iar imaginaţia noastră pe care nimic n-o refuta încă putea 


5 Mic roman de Fiodor Dostoievski, publicat în 1870, pe tema triunghiului 
erotic, a geloziei, a dragostei şi urii ca veşnice antinomii ale sufletului 
omenesc (n.t). 


după voia ei să împodobească acest tărâm îndepărtat cu cele 
mai strălucitoare culori. Deodată, pe solariu, în mijlocul 
şezlongurilor, zărirăm un bărbat făcând yoga. Drept ca o tulpină, 
îmbrăcat cu un colant şi cu o cămaşă desfăcută, adopta cu o 
infinită încetineală posturi dificile, asemenea unei flori care ar fi 
crescut ca prin minune printre interstiţiile punţii. De îndată ce 
termină, ne apropiarăm de el. Ne întimpină fără efuzii. Urcase la 
Neapole în timpul nopţii. De naţionalitate italiană, se chema 
Marcello şi vorbea franceza curent. Pretindea că-i place această 
oră matinală şi acest loc ca să-şi practice gimnastica: "Este 
singurul moment în care pot să-mi pun picioarele pe cer." 
Avurăm o scurtă conversaţie: petrecuse deja doi ani în India 
unde se ducea şi de data aceasta, într-un ashram de lângă 
Bombay. Tot despre India ne spuse că nu este un punct în spaţiu 
ci un nivel al conştiinţei umane, şi ne recomandă să ne ducem 
acolo într-un spirit de lipsă şi de umilinţă totală. Consimţii cu 
aviditate, sorbindu-i vorbele ca pe un nectar. Profitai de prilej ca 
să-i enumăr imediat toate cărţile pe care le citisem despre 
această ţară. Îmi răspunse cu scepticism că nu erau cărţile 
esenţiale şi că oricum a citi nu slujeşte la nimic. Atunci ce-i de 
făcut? Se sculă şi ne spuse: 

— Rabindranath Tagore îi cerea lui Dumnezeu să facă din 
el o trestie pe care să o poată umple cu muzica lui. Să aspirăm 
la a nu fi decât cel mai bun instrument cu putinţă în mâinile Lui. 

Cu aceste cuvinte enigmatice şi aproape deplasate în 
acest loc profan, ne părăsi. Mă temeam să nu fi spus vreo 
prostie. Beatrice izbucni în râs: 

— Există într-adevăr tot ce vrei pe pachebot: un sikh 
indian care vrea să treacă drept un lord englez, un guru 
napolitan care o face pe profetul, un hemiplegic care se crede 
într-un roman rusesc şi chiar doi profesori fugari care se iau 
drept aventurieri! 

La prânz, un soare admirabil intra prin peretele de sticlă al 
sălii de mese, reflectându-se pe albul imaculat al feţelor de 
masă. Încăperea era liniştită, cu excepţia unui grup de studenţi 
greco-turci care se înfruntau în engleză pe chestiunea cipriotă. 
Tonul lor ridicat te făcea să te temi de o ceartă dar veni să-i 
despartă un membru al echipajului. Ne aflam la mijlocul mesei 
când Franz îşi făcu intrarea, împins cu căruciorul lui de o 
Rebeccă deghizată în bonă austeră şi rece. Era prima lor 


apariţie în public: disparitatea halucinantă a acestui cuplu avea 
în şchiopătarea ei ceva şocant, ceva ce te-ngheţa şi care 
impunea tăcere tuturor. Paraliticul îşi plecă privirile într-o 
atitudine plină de umilinţă, jenat parcă să-şi dezvăluie mizeria 
condiţiei. Prăbuşit în scaunul său, cu gulerul prea larg al cămăşii 
absorbindu-i gâtul, părea atât de fragil, de micşorat încât mă 
simţii pătruns de o milă instinctivă şi-mi păru rău de 
condescendenţa mea cu o seară înainte. Rebecca ne salută cu 
un ton zeflemitor. Infirmul îşi întinse mâna spre Beatrice: 

— Agreabila ruină care vă vorbeşte poartă numele de 
Franz. 

— O ruină nu e niciodată agreabilă, i-o tăie Rebecca. 

Apoi întorcându-se spre mine: 

— Se pare, "domnule Ofuscat", că v-a prins cu harponul 
ieri seară. Vă plâng căci asta nu e un plocon. 

La această reflecţie, invalidul tresări ca un copil chemat la 
un ordin a cărui severitate o ştie dar pe care nu-l condamnă. Era 
într-adevăr o biată mizerie de om, şi totuşi chiar în sânul 
nenorocirii, păstra în ochi o lucire de răutate. Mi-era ruşine că 
particip ca martor la înjosirea lui dar nu găseam nici un cuvânt 
ca să abat discuţia. 

— L-aţi luat pe Didier drept confident, e oficială treaba? 
întrebă Beatrice. 

— Didier a făcut un pact cu mine. 

— Şi ce-i daţi în schimb? 

— Îi insuflu stări sufleteşti, nu e oare de-ajuns? 

Rebecca nu a stat cu noi, reţinută la o altă masă unde-l 
recunoscui pe comandantul de bord precum şi pe Raj Tiwari. 
Abia i se îndepărtase soţia că Franz îşi şi veni în fire şi manifestă 
o bună dispoziţie aproape jovială. Atunci începu un straniu 
dialog la jumătate de drum între glumă şi agresiune, exemplu 
premonitoriu a ceea ce aveau să devină raporturile noastre în 
timpul următoarelor patru zile. Infirmul ne explică motivele 
călătoriei lor la Istanbul: un congres mondial de acupunctură la 
care veneau cei mai mari specialişti din China populară, şi de la 
care spera o ameliorarea stării lui. Cu Beatrice se arăta de o 
amabilitate excesivă, lăudându-i farmecul şi frumuseţea, lucru 
ciudat din moment ce-mi mărturisise cu o seară înainte 
aversiunea lui pentru blonde. Dar între două complimente nu 
scăpă nici o ocazie de a-şi scoate ghearele ca şi cum ar fi vrut 


să ne pedepsească că a fost umilit în public de soţia sa. Însoţea 
fiecare dulcegărie cu lucruri pline de fiere care îi stricau imediat 
efectul, jucându-se cu starea sa ca să-şi inocenteze vorbele. 
Vorbea atât de repede, amestecând drăgălăşenii şi răutăţi, încât 
n-aveam timp să facem o triere, să dăm o replică la cutare sau 
cutare punct precis. Astfel, ne întreba de pildă: 

— Cum v-aţi cunoscut? 

Beatrice îi răspundea cu toată candoarea fără să se 
ferească. 

— La biblioteca Sorbonei, Didier îşi pregătea capesul”, iar 
eu licenţa. 

— Destul de convenţional ca întâlnire, dar, bineînţeles, 
pentru nişte cadre didactice nu poţi cere ceva mai original. 

Dacă era să-l credem, eram ameninţaţi de cele mai mari 
nenorociri şi mergeam pe marginea prăpastiei. Astfel afirma că: 

— Ceva în cuplul vostru, poate o anumită jubilare, 
proclamă că n-aveţi nevoie de nimeni şi de nimic. 

Afabilă constatare pe care o corectă îndată: 

— Orice formă de iubire, oricât de armonioasă ar fi ea, 
adăposteşte o dramă sau o farsă latentă. lar în omul cel mai 
cinstit oricând rămâne destulă stofă ca să devină un ticălos. Dar 
nu vă neliniştiţi: aveţi aerul unui cuplu foarte cuminte, un pic 
desuet chiar. Împreună vă stă la fel de bine ca unei cravate 
negre cu un costum gri. O spun fără răutate, a fi retro e la modă 
azi. 

Sau ne bombarda cu subiînţelesuri despre o pretinsă 
infidelitate din partea mea: 

— Cu o prietenă ca dumneata, acest libertin afurisit (şi mă 
arăta cu capul) n-ar trebui niciodată să se uite la o altă femeie. 

— Nu se uită la niciuna şi nu se arată libertin decât în 
braţele mele, replica Beatrice. 

Îi aplaudam dezinvoltura, dar Franz nu se dădea niciodată 
bătut: continua prin mici tuşe sau întrebări abil orientate să 
lanseze săgeți privind viaţa noastră mărginită, naivitatea 
proiectelor noastre. Ne spuse apoi că soţia lui nu lua masa cu 
noi pentru că avea un cavaler servant printre ofiţerii de la bord. 

— Are un succes nebun, se înghesuie bărbaţii în jurul ei ca 
muştele. Dar dumneata, Beatrice, cum se face că masculii de pe 


7 C.A.P.E.S., certificat de aptitudine pedagogică pentru învăţământul 
secundar (n.t.). 


această navă nu sunt la picioarele dumitale? 

Crezui că avea să se scoale atât de palidă se făcuse. 

— Nu ştiu, răspunse ea până la urmă, fără îndoială că nu-i 
magnetizez atât de mult ca soţia dumneavoastră. 

Până la urmă, această avalanşă de înţepături mă irita. Pot 
fi socotite minore; la urma urmei, în fiecare zi, necunoscuţi te 
provoacă fără nici o noimă vădită. Totuşi, eram inexplicabil de 
vexat de absenţa Rebeccăi de la masa noastră. Mă întrebam de 
ce ea, şi nu Beatrice, devenise răsfăţata echipajului. Şi de ce 
Tiwari, atât de atent cu o seară înainte cu prietena mea, o 
neglija acum pentru soţia lui Franz? Aveam oare drept metresă 
o femeie la care nu se uita nimeni? Nimic nu afla îngăduinţă în 
ochii infirmului care distribuia blamuri şi sat/sfecit-uri precum un 
preot împarte ostia credincioşilor săi. Când termină cu disecatul 
cuplului nostru se puse să ne atace călătoria: 

— Ce idee să pleci în India, la mai mult de zece ani de la 
marea vogă. Ştiţi că sunteţi complet în afara evenimentelor? 
Călătoria în Orient e un gen condamnat. 

— Moda, replicai eu sec, a trecut poate. Dar India persistă 
şi pentru mine nu şi-a pierdut nimic din fascinaţie. 

— lartă-mi brutalitatea, dragul meu, dar încetează de a 
mai lua aerul ăsta serafic când evoci Asia; nu eşti decât un 
ageamiu în ale călătoriei, o să te întorci ca toţi ceilalţi. N-aş vrea 
să-i fac un duş rece entuziasmului dumitale dar lasă-mă să-ţi 
povestesc câteva întâmplări. Acum trei ani mă aflam cu 
Rebecca la Bombay. leşisem dinTaj Mahal, unul din cele mai 
mari palate ale Indiei, şi ne îndreptam spre un muzeu de 
miniaturi moghole nu departe de el. La o intersecţie, zărim o 
mulţime de gură cască. Să fie vorba oare de un accident, de un 
fachir, de-un îmblânzitor de şerpi? Ne oprim şi noi. În centrul 
cercului,o femeie poartă în braţe un copil mic care scoate nişte 
ţipete stridente. Cerşeşte. Pe ochii copilului e pusă o fâşie de 
pânză strâns legată. Copilaşul meu bolnav, spune femeia într-o 
engleză aproximativă şi întinde mâna spre noi. Mă prezint drept 
doctor şi întreb de ce boală suferă copilul. Femeia nu răspunde 
nimic. Insist: sunt medic, lăsaţi-mă să văd despre ce este vorba, 
sunt aici ca să vă ajut. Femeia refuză cu îndârjire să-mi 
încredinţeze pe cel mic care urlă şi mai tare pradă clară a unor 
dureri insuportabile. Mulțimea începe s-o insulte pe mamă şi 
atunci îi smulg copilul din braţe şi-i scot legătura: pe orbitele lui 


sunt lipite două libarci mari care cu foarfecele şi ghearele lor rod 
fără încetare micile pleoape însângerate. Furioasă, femeia o ia 
la fugă şi-l abandonează pe bietul copil în braţele mele. 

Îmi pusei furculiţa în farfurie. Franz ne observa, savurând 
impactul infamei sale istorisiri, mormăind uneori fără a putea şti 
dacă era un sughiţ sau icnete de râs. Cea dintâi îşi reveni 
Beatrice: 

— Cred c-am mai auzit întâmplarea asta. Aveţi aerul că 
adoraţi clevetirile. 

— Da' de unde, protestă Franz, vreau doar să vă deschid 
ochii. Acest faimos popor hindus de care se spune că e pătruns 
de spiritualitate, este corupt de sus şi până jos pe scară socială: 
de la brahman la paria, de la ministru la cerşetor, toţi se întrec 
în cupiditate; muzica, obsedanta muzică indiană care te 
însoţeşte peste tot, ştiţi care e: bacşiş. Sir, give me bakchich. 

Ne făcu după aceea hatârul altor câtorva istorisiri la fel de 
ignobile ca prima: această acumulare de sordid ne tăiase pofta 
de mâncare. 

— Vă luaţi informaţiile din lăzile de gunoi, îi spusei eu cu 
stomacul întors pe dos. 

— Ah! ce naivi delicioşi sunteţi! Trebuie într-adevăr să vii 
pe o rablă de vapor ca să dai de nişte nătăfleţi ca voi. Nu-nţeleg, 
vă aruncaţi pe Orient ca pe un trup de femeie. Dar ca să căutaţi 
ce anume, Dumnezeule mare? Ce-o să faceţi în această maree 
umană de zdrenţăroşi? 

Îmi înghiţii saliva şi pronunţai cât mai solemn cu putinţă: 

— O să caut în India ceea ce am pierdut noi în Europa: 
patria Fiinţei. Plec acolo aşa cum te duci spre esenţial: din 
oboseala unei vieţi zadanice şi profane... 

— De fapt, India ar fi pentru voi spaţiul sacrului... 

Crezând că l-am impresionat, îi dădui drumul cu pompă: 

— Dacă vreţi. Şi bănuiesc că nu-i e dat oricui să se 
menţină la nivelul exaltant al marilor momente pe care le oferă 
o asemenea ţară. 

— Menţine-te măcar la nivelul mării, ironiză infirmul, te-ar 
împiedica să delirezi. Pe mine o singură rațiune m-ar împinge să 
călătoresc: şi anume că după treizeci de ani de viaţă în Franţa, 
nu ştiu nici măcar numele celor mai elementari copaci şi flori. 
Dar nu vreau să vă influenţez. Glumeam bine-nţeles: toată 
lumea ştie prea bine că Orientul este suma neînțelegerilor care 


încolţesc în mintea occidentalilor. De altfel, nu văd ce li se 
reproşează turiştilor; ei însufleţesc ţări muribunde, ei sunt viaţa 
unor ţări sinistre care nu se trezesc decât în lunile în care trec 
aceştia şi se întorc după aceea la toropeala lor. Dacă turiştii 
masacrează culturile, e pentru că aceste culturi erau gata să 
moară. Ei hai, mă simt atras spre dumneata precum şi spre 
însoţitoarea dumitale de o simpatie, obscură desigur, dar ale 
cărei raţiuni nu vom putea să nu le descoperim mai devreme 
sau mai târziu. 

Cum puteam, după asemenea declaraţii de prietenie, să 
mă supăr sau măcar să mă duelez cu o fiinţă în care aveam, 
totuşi, toate motivele să nu mă încred. Mă duceam în India cu 
certitudinea de a impresiona şi teama de a nu fi înţeles. Imi 
promiteam să alcătuiesc fraze frumoase, treceam în revistă 
diverse citate, fenomene bizare a căror ciudăţenie scontam că- 
mi va face onoare. lar acest invalid îmi răpea efectele! Nu 
măsuram răsunetul clevetirilor lui în mine. Mirajul oriental nu se 
fisurase încă dar aveam deja sentimentul că-mi schimbasem 
drumul fără a putea să desemnez clipa exactă în care avusese 
loc escrocheria şi nici să localizez punctul în care se situa 
devierea. Greşisem că-mi arătasem susceptibilitatea iar el nu 
scăpase ocazia să muşte din ea. Cum de descoperise tot ce mă 
agasa? Eram supărat că fusesem atât de uşor accesibil. In acest 
timp, Rebecca se întoarse ca să-l conducă înapoi pe Franz. Il 
strigă cu o voce tăioasă şi fără replică ca şi cum ar fi strigat un 
servitor. 

— Sper că nu v-a deranjat prea tare cu veşnicile lui 
poveşti. Neputând să meargă, are picioare în gură. 

Soţul îşi reluase aerul de şcolar care-a greşit, de djinn 
ascultător, dar continua să  sporovăiască,  însoţindu-şi 
pălăvrăgeala cu o gesticulaţie vehementă. Şi deşi nu-i ascultam 
vorbele decât cu o ureche neatentă, persista în paradoxurile lui, 
mare pelican hidos şi sinistru care se ameţea cu vorbe aşa cum 
alţii o fac cu băuturi. Văzându-l cu soţia lui, aveai o ciudată 
bănuială privind bizareria traiului lor împreună iar cu cât voi 
intra mai mult în intimitatea lor, cu atât acest sentiment avea să 
mi se impună. În timp ce el perora, Rebecca ne măsura cu un 
surâs pe care nu-l puteam califica decât zeflemitor. O observam 
pe furiş, neîndrăznind să o privesc în faţă. Exista în ea o latură 
de femeie de pradă care nu-mi apăruse încă. leri fusesem prost 


şi neîndemânatic faţă de ea. Era deci mai bine să n-o mai văd, 
să nu mai vină să-mi amintească prin prezenţa sa cât de lipsit 
de apropo fusesem. Dealtfel, în acea clipă mi se păru foarte 
obişnuită, foarte diferită de portretul somptuos pe care i-l făcuse 
Franz în ajun, şi mă simţii uşurat. 

— Noroc că suntem patru şi nu trei, exclamă infirmul, 
treime ridicolă care n-ar trebui să se arate decât cu o bonetă de 
măgar şi cu coarne pe cap. 

Spuse asta fixându-mă, şi mă simţii tulburat ca şi cum ar fi 
încercat să creeze între noi vreo oarecare solidaritate. 

In clipa aceea, Rebecca se aplecă pentru a ridica şervetul 
soţului ei şi îmi apăsă mâna sub masă. Rămăsei înlemnit, fără să 
mişc, fără să-i răspund la apăsare. Nu ştiu cât a durat atingerea 
căci, în timpul celor câteva secunde ale acestei strângeri de 
mână, timpul mi se păru suspendat, la fel de nemişcat ca aerul 
din salon. Când se ridică, spuse doar: 

— Hai, palavragiu bătrân, încetează de a mai importuna 
acest fermecător mic cuplu, au altceva mai bun de făcut decât 
să te asculte pe tine. 

Enunţarea acestei fraze făcu să se nască pe chipul ei o 
bruscă explozie de veselie. Se desfăta că ne-a fixat ca pe cele 
două braţe ale unui cuier. Cel puţin asta îmi dicta melancolia 
mea. 

"Fermecătorul cuplu" nu se simte deloc importunat, 
replică Beatrice, iar stângăcia răspunsului îmi dovedi că era, ca 
şi mine, rănită. 

De îndată ce handicapatul şi soţia sa plecară, făcui 
explozie: eram sătul de acei oameni care au la activul lor două 
sau trei ţări mai mult decât noi şi nu scapă ocazia de-a face din 
asta un motiv de superioritate. Beatrice mă calmă; după ea 
fiecare îşi avea raţiunile lui; îl găsea pe Franz iritant dar trebuia 
ţinut seama de infirmitatea lui; cât despre soţia sa, probabil că 
suferea din cauza calvarului soţului ei. Ceea ce mă mâhnea în 
realitate, era că ne duceam într-o ţară pe care toată lumea o 
cunoştea înaintea noastră şi că pierdeam privilegiul originalității. 

— Nu, Beatrice, nu e o chestiune de amor-propriu. Pentru 
mine, există un alt Orient, vorbă goală poate, dar a cărui simplă 
evocare posedă deja graţia unei incintări, frumuseţea unui 
miracol. Acest Orient al inimii, această cealaltă latură a lumii 
noastre nu se va stinge niciodată, chiar dacă fiecare stat din 


Asia se modernizează, se aliniază după Europa. Orient 
nemuritor, care nu este localizat aici sau dincolo, scapă 
capriciilor Istoriei şi e singurul care favorizează acele conspirații 
ale entuziasmului propriu sufletelor noastre... 

— De ce nu i-ai spus-o lui Franz? 

— Pentru că nu discut cu un imbecil şi pentru că-i las 
sărmana fericire de a avea dreptate! În înciudarea mea se 
amestecau mânia de a-mi vedea batjocorit visul asiatic şi 
exasperarea pe care mi-o cauza Rebecca. Această fată rece şi 
provocatoare mă chinuia aşa cum poate chinui imaginea unei 
femei a cărei legendă e ţesută de o terță persoană. lar acest 
mijlocitor, departe de a constitui un obstacol între ea şi mine, îi 
dubla valoarea în ochii mei. Că ea exista în carne şi oase, iată ce 
mă agasa: personajul imaginar mi-ar fi fost de-ajuns. Dar de ce 
această strângere de mână sub masă? 

O oră mai târziu, de la Mestre, portul de ancorare al navei 
noastre, soseam la Veneţia cu taxiul în tovărăşia lui Raj Tiwari. 
Aveam în faţa noastră o lungă după-amiază, Truva neplecând 
decât seara către ora 23. Era o vreme splendidă pe care abia 
dacă o strica o briză iodată provenită din larg. Turiştii erau puţin 
numeroşi; la Rialto, Tiwari ne părăsi ca să viziteze singur bazilica 
şi palatul Dogilor, şi convenirăm să ne întâlnim mai târziu la 
cafeneaua Florian. Nu mai fusesem aici de la vârsta de 
doisprezece ani: mă aşteptam să văd un oraş uzat, un oraş 
muzeu şi descopeream tinereţea însăşi, un paradis întrevăzut, 
iar senzaţia de a mă găsi în prezenţa unei minunate nebunii îmi 
risipi tristeţea. Călătoria noastră începea aici; la Veneţia eram 
deja în Asia, nici măcar nu puseserăm piciorul pe pământ ci doar 
schimbaserăm ambarcaţiunea! 

Ţinându-ne tandru după umeri, Beatrice şi cu mine 
evocam acea puerilitate înfierbântată a celor entuziaşti, secolele 
trecute în care oraşul era atât de vesel cu carnavalurile şi 
lungile sale insomnii de plăcere şi, mai ales, binecuvântam apa 
omniprezentă, străzile lichide, confuzia savant întreţinută între 
habitatul plutitor, mergând până la a presupune că seara la 
Veneţia simţi un tangaj în patul tău şi că trebuie să fii legat de el 
ca să nu cazi. Şi hoinăream astfel, fermecaţi, în mijlocul 
zgomotelor liniştitoare prin însăşi regularitatea lor, cele ale 
păsărilor din nenumăratele grădini, ale clopotelor bisericilor 
răsunând mereu. Pătrunsă de atmosfera romantică a cetăţii 


amanţilor, Beatrice îmi reamintea primul nostru an de viaţă 
comună. Cum ajunsesem s-o iubesc? Asta n-are nevoie de 
explicaţii: era frumoasă, cultivată iar noi împărtăşeam aceeaşi 
atracţie pentru lucrurile scrise. Nu aveam copii dar plănuiam să 
facem unul la întoarcerea din Asia. Uniunea noastră era bazată 
pe principii simple şi solide, aleseserăm fidelitatea din ură 
pentru disperare, şi  abandonaserăm aventurile în voia 
inesenţialului ca tot atâtea existenţe posibile şi refuzate. Nu mă 
simţeam constrâns: am socotit întotdeauna libertinajul drept o 
dovadă de dezechilibru, şi asta ne scutea de josniciile, 
compromisurile şi minciunile menajurilor dezbinate. Deşi stabiliţi 
în concubinaj, rămâneam credincioşi unul altuia din dispreţ 
pentru adulterul burghez. Refuzaserăm căsătoria acceptându-i 
constrângerile. Şi câtă dreptate ne dădea Veneţia! 

Pe când soseam într-o piazza pustie, zgomotele încetară 
brusc. O melancolie foarte dulce, aproape neliniştitoare 
răspândea pe toate lucrurile o lumină fără viaţă, acea lumină 
galbenă şi palidă a soarelui de iarnă. Era o asemenea tăcere 
încât abia îndrăzneam să o tulburăm cu zgomotul paşilor noştri. 

— Ascultă acest mutism, e cel al conspiratorilor şi al 
îndrăgostiţilor, cel care precedă marile înfiorări. 

Abia ce spusesem asta că din imobilitatea plină de larmă a 
lucrurilor se ridică un țipăt de durere. Crezui mai întâi că sunt 
plânsetele unui copil mic. Dar repetarea lor insistentă, scurtimea 
lor erau fără nici o îndoială de origine animală. Ne călăuzirăm 
paşii după gemete: proveneau de la podul Academiei. Un cârd 
de ştrengari şi de puşti, înfofoliţi cu fulare multicolore, erau 
aplecaţi peste parapet şi îşi arătau cu degetul un punct pe 
marele canal. În fine, zării obiectul curiozităţii lor: era un pisoi 
negru minuscul care căzuse în apă şi se zbătea să nu se înece. 
La fiecare trecere a unei vedete sau a unui vaporetto, micul 
animal înghiţea apă şi scheunatul i se îneca în gură. De fiecare 
dată ne aşteptam să se ducă la fund dar, tenace, rezista şi îşi 
relua  lamentabilele  orăcăieli. Era în el o încăpățânare 
stupefiantă: nu chema în ajutor, dădea un ordin căruia era greu 
să i te sustragi. In romanţa unei Italii nepăsătoare, era vocea 
unei fiinţe care protesta împotriva indiferenţei, groaznica 
singurătate a unui animal uitat într-o lume în care şi oamenii 
sunt singuri. Când încerca să se apropie de mal şi se căţăra 
printr-un salt, umiditatea algelor îi dejuca încercările şi iar cădea 


în apă. Înota în cercuri care nu-l duceau nicăieri, se epuiza 
repede. Cu cât se îndepărta, cu atât urcuşurile lui aveau aerul 
unui miracol, al unei reuşite a întâmplării imposibil de reînnoit. 
O mică mulţime de gură-cască se adunase să privească 
naufragiul: salvarea pisoiului nu era posibilă decât pe calea 
apei, o grădină particulară făcea inabordabil accesul pe uscat; 
dar ambarcaţiunile, asurzite de zgomotul motoarelor lor, nu-i 
auzeau urletele. Anxietatea strângea de gât pe toată lumea 
pentru că pisoiul se micşorase până la o subţirime care părea 
să-l condamne fără recurs. În mod evident era pierdut: asistam 
cu toţii la o agonie. 

Atunci, în faţa pasivităţii generale şi ca să fac să înceteze 
acel zbieret care mă exaspera ca o remuşcare, mă lansai în 
ajutorul înecatului. N-am totuşi nimic dintr-un temerar. Coborâi 
sub arcurile podului umplute cu cioburi de sticlă, mă căţărai pe 
parapet şi mă izbii de grilajul grădinii menţionate. O placă 
semnala cancelaria elveţiană închisă dealtfel (era într-o 
sâmbătă). Trecui peste gard, strecurându-mă printre două ţepe, 
cu riscul de a rămâne înfipt în ele. Aş fi putut fi arestat, băgat 
poate în închisoare: pericolul în care se afla pisica mi se părea 
că prevalează asupra tuturor legilor protectoare ale proprietăţii 
private, şi în mod naiv îmi spuneam că o ţară neutră ca Elveţia 
nu putea urmări pe cineva care venea în ajutorul unui animal în 
pericol. Şi apoi n-aveam oare dorinţa secretă de a o impresiona 
pe însoţitoarea mea? Nu era puţină fanfaronadă în hotărârea 
mea? Curând ajunsei la pontonul cancelariei, o mică punte de 
lemn sprijinită pe piloţi în marele canal; îl strigai pe pisoi, 
întinsei mâna spre el: ameţit de groază, se ducea în direcţia 
opusă să-şi înalțe în depărtare lamentaţiile miorlăitoare cărora 
alţi pisoi răguşiţi le adăugau plânsetelelor. Nu puteam face mai 
mult şi turbam că eşuez atât de aproape de ţintă. Văzută de pe 
uscat, apa leneşă şi putridă, care din înaltul malurilor strălucea 
de viaţă solară a marmurelor, căpătase aproape consistenţa 
unei melase. Miasme de descompunere emanau din acest 
bulevard lichid, ceva suspect, scufundat putrezea aici sub 
opulenţa palatelor şi a reşedinţelor. Din poziţia în care eram, 
citii o inscripţie făcută în italiană cu o bombă de vopsea pe un 
zid: "Prea mult trecut, nu destul prezent, nici un viitor". Curentul 
gras, încărcat de gunoaie, mă sfida de a-i putea smulge 
vreodată acel vacarm cu păr şi mustăţi care se scufunda 


inexorabil. De pe pod, trecătorii mă încurajau: felina era doar la 
o distanţă de un braţ dar tot nu răspundea la apelurile mele 
formulate totuşi pe tonul cel mai blând. Mă întindeam cât 
puteam: nişte muşchi sub talpă mă făcură să alunec şi în chip 
stupid căzui la rândul meu în apă. Un tremurat îngheţat mă 
cuprinse prin haine, înghiţii o gură de apă, o scuipai, mă 
scuturai. Cred că înecul mi s-ar fi părut de preferat atunci 
acestei bălăciri în dedesubturile mucegăite ale oraşului. Cum, 
nedreptăţi flagrante sfâşiau omenirea, milioane de copii mureau 
de foame, douăsprezece secole de istorie mă precedaseră aici 
iar eu îmi riscam viaţa pentru un pisoi! Această formidabilă 
disproporţie mă înspăimântă şi mă văzui imediat în chip de 
saint-bernard ridicol, cavaler nenorocos al unei cauze absurde. 
Doar frica, cred, mă împiedică să mă duc la fund de ruşine în 
clipa aceea în canalul de duhori puturoase. In două înotături, îl 
apucai pe ţânţarul ţipător, îl aruncai pe ponton unde urcai şi eu. 
O jerbă de aplauze ţâşni deasupra capului meu. Această 
aprobare îmi calmă amorul-propriu. Eram îngheţat până la oase 
şi-l răsturnai pe pisoi ca să-l golesc de apa pe care începu să o 
verse ca un burduf. Nu mai era o pisică ci o pastă, un burete plin 
care palpita în ritmul unei inimi înnebunite. Cu muşchii 
tetanizaţi, cu ghearele şi cu colții scoşi, vibrând de o nervozitate 
electrică, continua să miaune, să se zbată ca şi cum prejudiciul 
suferit depăşea simplul pericol al unui înec, dovedea o durere 
imensă, iremediabilă, pentru care nu exista nici o reparaţie. La 
întoarcerea mea pe stradă, Beatrice îmi sări de gât, îşi desfăcu 
fularul, îl înfăşură în el pe bebeluşul vociferant. Aş fi vrut să-l 
îngrijesc, să-l iau cu noi poate; Beatrice se opunea, nici nu putea 
fi vorba să-l ţinem, animalele erau interzise la bordul lui Truva. 
Ea însăşi dealtfel era alergică la feline. Nu ne rămânea decât să- 
| înapoiem coloniei de pisici sălbatice care-ş alesese domiciliul 
sub un arc al podului şi care va avea grijă de el. Salvatul 
continua să plângă sfâşietor şi multă vreme sirena sa de gemete 
ne urmări pe străzi pe când ne îndreptam spre Florian unde 
eram grăbit să beau o cacao fierbinte ca să mă încălzesc. Eram 
plin de o sentimentalitate prostească şi aproape că-mi părea rău 
că n-am putut s-o înmoi pe tovarăşa mea ca să-l ia pe cel mic cu 
noi. La cafenea îl regăsirăm pe Raj Tlwan şi, în ciuda 
condescendenţei sale amuzante, nu-l scutii de nici un amănunt 
privind isprava mea. Mai exaltat poate decât s-ar fi cuvenit, 


peroram: 

— Am dezminţit legenda Veneţiei. Acolo unde alţii 
celebrau moartea, noi am redat viaţa. Şi acesta va fi oraşul în 
care, la întoarcere, mă voi duce să-mi port amintirile ca pe un 
tribut adus comorilor sale inepuizabile. 

Spre sfârşitul după-amiezii, hainele mi se uscaseră, 
păşeam pe cheiul de gli Schiavoni, pe care ţâşnea lumina sidefie 
a mării, când soarele deodată fu acoperit de nori care se 
strângeau deasupra Lidoului. Cupolele, marmurele, domurile, 
aurul se stinseră dintr-o dată în timp ce apa căpătă o nuanţă 
lividă. Cerul se întuneca, căzu o noapte prematură. Încreţituri 
subite acopereau blana înmuiată a marelui canal care se 
întindea nervos arcuindu-şi spinarea. Un vânt rece, muşcător, ne 
îngheţă sângele în vine. În câteva minute piaţa San Marco, 
golită de ocupanţi, fu acoperită de o reţea de zăpadă care se 
depunea pe dalele îngheţate; în loc să se scufunde în mare, 
Veneţia, cea friguroasă, se îneca pe sus, într-un ocean de 
albeaţă, Veneţia cădea în letargia iernii. 

Convenirăm să ne întoarcem la vapor: împotriva părerii lui 
Beatrice, insistai să-l revedem o ultimă oară pe acel pisulică 
salvat din apă. Mergeam cu paşi repezi, zburătăcind printre 
fulgii de zăpadă, aruncându-ne cu bulgări. Gondolele păreau 
nişte melci negri ce alunecau pe vată însoţind cortegii funerare. 
Zăpada, care pudra acoperişurile cu un uşor covor de argint, 
întindea pe pieţe şi pe străzi o imensă cuvertură moale care 
îngroşa tăcerea nopţii tulburată numai de fâşâitul fulgilor care 
se topeau în apă. Arcul podului Academiei dispărea în întuneric; 
aprinsei o brichetă; un grup de jivine o luă la fugă în faţa flăcării, 
cu boturile rânjite ca şi cum le-aş fi alungat de la masă; în locul 
lor, nu văzui mai întâi decât un ghem de lână mototolită, cutele 
fularului lui Beatrice; nu departe zăcea, cu burta în sus, un mic 
hoit pe care-l luai mai întâi drept un sac de piele cu partea din 
spate pe jumătate devorată, scăldat într-o băltoacă de sânge. 
Sub degetele mele, cedă cu o elasticitate flască: îl scosei la 
lumină şi recunoscui pisoiul cu limba roz uşor ieşită dezvelind 
nişte dinţi asemănători cu cei ai unui pieptene. Chipul îi era 
torturat de o expresie de indicibilă groază. Il înfăşurai în fular şi-l 
aruncai în apă. 

Beatrice căută cuvintele potrivite ca să mă consoleze dar 
nu-i fui deloc recunoscător pentru delicateţea sa. O voce 


pernicioasă îmi şoptea că operaţia eşuase din vina ei. Fără 
stupida sa fobie de pisici, motănelul ar fi încă în viaţă la ora 
asta. Degeaba se scuza ea, nu-i găseam nici o circumstanţă 
atenuantă. Întorşi la bord, mă dusei, singur, să simt, în spatele 
vaporului, mirosul zăpezii cu gust de sare. Îmi impusei, în ciuda 
frigului, o veghe atentă, măsurând cu piciorul pasarele şi scări, 
blestemându-le cu aceeaşi tărie pe metresa mea şi Veneţia, 
oraş al viselor frumoase şi al celor mai rele treziri. Stătui aşa 
multă vreme, nemişcat, pradă unor vise reziduale, dominat de 
decepţie şi descurajare, privind portul presărat cu ambarcaţiuni 
indistincte, cu lumini mişcătoare, înecat sub vraja vineţie a 
fulgilor ce înăbuşeau zgomotele. Cât de mult îmi reproşam de a 
fi atribuit unui episod mai mult decât banal culorile unui 
eveniment, ale unei sfidări aproape. Eram cufundat în această 
visare posomorâtă când o mână mă bătu sec pe umăr: un 
marinar. Mă căuta de o jumătate de oră să-mi remită un bilet de 
la Franz, redactat după cum urmează: 

"Am aflat de la Beatrice nefericita dumitale aventură de 
azi după-amiază. Crede-mă că te compătimesc din toată inima 
şi te invit să te consolez în cabina mea ascultând urmarea 
istorisirii mele." 

Abătut cum eram, mi-ar fi convenit orice propunere: lipsa 
mea de ocupaţie şi de chef de a mă afla faţă în faţă cu Beatrice 
mă împinseră să merg să ascult balivernele paraliticului. Părea 
bine dispus, mă întâmpină cu un zâmbet larg şi, ca şi cu o zi 
înainte, îmi oferi un ceai. 

— Crede-mă, Didier, îmi spuse, că nu te chem la modeştii 
mei penaţi decât ca să-mi deschid în faţa dumitale inima în 
chipul cel mai simplu cu putinţă. Şi nu aştept în schimb decât 
puţină recunoştinţă că te-am distrat şi pus în gardă împotriva 
acestei vrăjitoare de Rebecca. 

Zâmbii de acest avertisment şi, rezemându-mă de pernele 
de pe pat, ascultai mai întâi cu o ureche neatentă urmarea 
dragostelor lor. 

Perverşi rizibi]i 

lartă-i dintru început unui bătrân nebun, țintuit pe patul lui 
de suferință, şi sentimentalismul desuet şi trivialitatea poveștii. 
Te rog însă să nu judeci dezordinile pe care le aduce cu sine un 
sentiment excesiv. Află, aşadar că după nouă luni de viaţă în 
comun, Rebecca şi cu mine ne întâlnirăm încă o dată, într-un 


brusc acces de temperatură care ilumină legătura noastră cu o 
lumină fără egal. Pe vremea aceea deci metresa mea mă lăsă să 
înțeleg că avea încă din copilărie fantezii care erau legate de 
apă, de plăcerea de a o vedea țâşnind, de a stropi cu ea, de a o 
răspândi şi că aştepta ființa destul de disponibilă, afectuoasă 
carei-ar îngădui să comită aceste vise. Imi spunea că vrea să 
dea viselor sale conținuturile cele mai nebuneşti şi pretindea că 
sub aparența sa paşnică somnola un vulcan. Nu prea dădusem 
atenţie acestor remarce. 

Trebuie spus că pe atunci eram nebuni unul după celălalt 
şi nu pierdeam nici o ocazie de a ne-o dovedi. Rivalizam 
amândoi în îndrăzneală, fiecare trasând despre sine un portret 
formidabil care nu era decât justa înălţime la care voiam să ne 
plasăm sentimentele. La orice oră din zi, de îndată ce avea cinci 
minute, Rebecca se repezea la mine acasă - tocmai 
deschisesem cu un grup de medici, în imobilul meu, un cabinet 
în care asiguram consultaţii de boli tropicale. Avea mişcări de 
dorință în fustele ei albe, ieşea din ea ceva călduț şi parfumat. 
Pretextam o urgenţă şi ne înlănțuiam acolo pe jos sau pe masa 
de consultații, caldă încă de amprenta ultimului pacient, ca doi 
dementi cărora timpul le este măsurat şi nu le este de-ajuns 
fiecare secundă ca să se sature unul de celălalt. Micul păcat al 
Rebeccăi era că venea incredibil de încărcată de desuuri, 
purtând din cochetărie două sau trei jupoane, pe care le numea 
modestul, nebunaticul şi secretul, încadrate de un sistem 
complicat de jartiere cu o mulțime de obstacole din dantele, 
uneori doi chiloti ajurați suprapunându-se, prezervând misterul 
pe care-l voia absolut, apoi deodată, lăsând libere conducte prin 
lenjeria ei intimă, dând la o parte porți şi deschizături, îmi lăsa 
cale liberă spre Locurile Sfinte, rămânând totuşi îmbrăcată, 
demnă şi onorabilă. Să o văd era pentru mine o minune; în 
această femeie se amestecau secolele: curvă, mamă, soție, 
muză, lolita, copilă, ea jongla cu rolurile feminităţii şi, în adorația 
mea, O veneram ca pe un atom radiind de omenie. 

În sânul acestei plenitudini izbucni acea febră care avea 
să arunce febra dintâi în limburi. Abaterile noastre începură într- 
o seară de iarnă într-o cameră de hotel la Londra unde ne 
petreceam weekend-ul. Ne uitam la televizor: iartă-mi 
prozaismul, aşa sunt vremurile: se dădea unul din acele 
programe inodore dar captivante care fac farmecul blestemat al 


acestei invenții, fără să bănuim nici o clipă că curând aveam să 
deturnăm această paşnică contemplare. Cu ochii clipind, 
îngreunat de o cină consistentă, eram gata să moţăi stând pe 
jos în timp ce Rebecca, aşezată oblic în fața aparatului, 
îmbrăcată cu un simplu tee-shirt mov era goală de la buric la 
vârful picioarelor. Deodată, pe când se tot hâţâia deja de câteva 
minute, îşi desfăcu picioarele şi lansă în ecran un mic jet ca 
pentru a-i stinge vorbăria însufleţită. Această uitare de sine mă 
electriză. Fu ca un detonator a cărui zguduire răsună în mine la 
nesfârşit. Dintr-o dată, fui dezmorțit. Mă apropiai de ea şi fără 
nici un cuvânt mă lungii pe jos. Ne priveam cu una din acele 
priviri grele de furtună care determină acte esenţiale. Ea însăşi, 
ca şi cum rolul îi era familiar din totdeauna, se lăsă pe vine 
deasupra toraxului meu, îşi răsuci tee-shirt-ul până la sâni şi 
prin scurgeri scurte dar violente îşi abandonă udul pe trupul 
meu. Mă inundă cu totul ținându-mi capul strâns între genunchii 
ei, obligându-mii să beau bunătăţile ei lichide cu lungi sorbituri 
până la satietate. Mă tem că nu pot reda emotia ce mă cuprinse 
atunci: fu o comotie, o cutremurare a tuturor nervilor mei, O 
lovitură în creier. Nu cunoscusem până la asta o juisare mai 
sublimă: această cataractă de aur care curgea tare, nemiloasă, 
îmi biciuia pielea, îmi astupa nările, îmi ardea ochii, mă înfăşura 
sub o pânză caldă în care mă scăldam, mânjit, zdrobit, plin de 
acest element care lăsa în gură savoarea acrişoară a măcrişului. 

Toate felurile de ape participă la sfințirea noastră, odată 
Dumnnezeu invocat asupra lor: Dar urina Rebeccăi era prețioasă 
din mai multe motive: miere de aur şi azur; lumină vivace şi 
strălucitoare, ea compunea o sabie de foc care mă sfredelea cu 
lama sa fierbinte, un astru fluid şi căzător care mă țintuia la 
capătul cometei sale. Era un pârâiaş ironic, o cascadă de o 
veselie zgomotoasă, un ciripit pueril, un gâlgâit de licori nebune 
care trăiau, cântau, respirau. În această fântână credeam că 
aud bâiguind un copil, un ştrengar care mă invita să facem 
zarvă împreună. Scăpându-se pe mine, Rebecca se dota cu un 
penis efemer şi viguros care-şi clama puterea înainte de a muri 
şi de a renaşte. Născută din carnea ei, această coardă blondă 
era sufletul palpabil al acesteia, şi mă strângea sub ploaia ei ca 
o cavernă uterină. Această mană lăptoasă mă spăla de greşeli, 
mă năştea a doua oară, era Gangele meu, Nilul meu intim, în 
care mă despuiam de atingerile vârstei, sfidam moartea şi 


decrepitudinea. leşită din admirabila centură feminină, aducea 
din ea umiditatea unei mări arhaice, prețiosul mucus, elementul 
universal al vieţii. Dacă adaug în fine că acest curent o inocenta 
de orice impuritate, vei întelege sentimentele pline de delicii 
care mă cuprinseră în timpul acestei aspersiuni magice. 

De aceea această primă oară inaugură o lungă serie de 
țâşniri miraculoase. Căpătasem viciile Rebeccăi aşa cum capeti 
o boală prin contagiune din dragoste, într-atât celălalt, de îndată 
ce-l idolatrizezi, îti inoculează până şi gusturile sale cele mai 
intime. Făurea din nimic pe pielea mea aceste înclinații despre 
care nu bănuiam nimic, elibera în mine pulsiuni necunoscute. 
Necrofilă sau fetişistă, Rebecca m-ar fi contaminat în acelaşi fel, 
prințesă ispititoare venind să trezească forțe care fără ea ar fi 
dormit pentru veşnicie. Deja îmi înflăcăra imaginaţia cu alte 
nebunii pe care le sugera cu jumătate de glas şi ale căror aluzii 
erau de-ajuns ca să mă scoată din fire. Ea însăşi, puternic 
comoționată de această experiență a cărei densitate îi depăşise 
fantasma, ardea de nerăbdare să meargă dincolo de ea. 
Angajati în domnia fanteziei pure, nu puteam ajunge în mod 
logic decât la extremism. 

Și pe bună dreptate: aveam o concepție prea sfântă 
despre dragoste ca să ne mulțumim cu atitudini atât de curente 
precum coitul, sodomia sau felațiunea. Perversiunea nu este 
forma bestială a erotismului ci partea sa civilizată:copulația este 
demnă de animal, numai devianta este umană, impunând o 
măsură barbariei organelor, şi construieşte o artă complexă 
altoită pe o natură simplistă. În perverşi există un artist, un 
artist care-şi împarte domeniul cu un preot într-o aceeaşi 
fervoare pentru artificiu. 

Pe scurt, cu timpul se născu mânaria; totul ne deosebea 
de celelalte cupluri, nu eram amanți obişnuiţi. Lărgiserăm sensul 
cuvântului desfrâu: asta ne făcu în acelaşi timp distanti şi 
vanitoşi. Aveam acest vis de midinetă: să trăiesc o pasiune din 
care să nu-mi mai revin. În sfârşit, îmi spuneam, o să cunosc un 
erotism inspirat, departe de stupida bestie cu două spinări: 
voiam să dobândesc vicii durabile, la fel de spontane ca ritmul 
cardiac şi care vor cere să fie îndeplinite fără întârziere. Acum, 
totul se făcea sub dictarea Rebeccăi şi admiram la ea acea 
aptitudine pentru invenţie care o depăşea pe a mea de o sută 
de ori. De-acum înainte, mi se părea că-mi dau viaţa ca o miză 


de fiecare dată când mă dedam la împerechere. Rebecca mă 
lăsa să sper mult, cedând mai puțin, târguială care mă 
exaspera. Dacă preliminariile erau  eschivate, dacă o 
pătrundeam obişnuit în maniera cretinilor, aveam un sentiment 
de incompletudine, pe care-l asimilam cu o pedeapsă. Pentru 
mine era vorba de dresaj subtil: am învăţat să amân cât mai 
mult posibil, iar excitarea sfârşi prin a ţine loc de potolire. 
Mulțumită acestui lucru înlănţuirile noastre se succedau fără să 
semene între ele. Fiecare duş de aur era precedat de o severă 
corecție: să nu crezi că ajunsesem masochist: dar nu poți trezi o 
fantezie fără să le zdruncini pe toate celelalte, într-atât acest 
tufăriş pasional este întrepătruns de crăci, tulpini, trunchiuri şi 
rămurele. Jocurile noastre rechiziționau ca aliat un fel de 
masochism care le slujea drept rampă de lansare. Bineînţeles, 
totdeauna consideram drept o fericire supremă posibilitatea de 
a fi trup şi suflet robul unei femei frumoase şi mândre, gustând 
o legătură de netăgăduit între voluptate şi umilire. O voiam pe 
această femeie dură şi pretențioasă, obişnuită să primească 
precum un tribut tot ce-i era datorat. În înlănţuire şi numai în 
înlănțuire pretindeam să răscumpăr greşelile speţei virile, să 
repar injustiţiile pe care le pune pe femei să le îndure 
dintotdeauna. Imi plecam de asemenea capul în fața unei culturi 
pe care strămoşii mei voiseră să o subjuge, mă prosternam în 
fața iudaismului genocidat, a Islamului colonizat, reuneam două 
suferințe într-o singură persoană, iar această concentrare îmi 
era mai prețioasă decât orice. 

Susținâna aceasta, mă expun zeflemelelor: totuşi durerea 
îmi îngăduia să găsesc un loc, eu care nu mă simţeam nicăieri. 
Astăzi, desigur, în spatele acestor bune motive, miros o 
culpabilitate de teatru, o tartufferie de pur orgoliu; dar pe 
vremea aceea, celebram saturnaliile noastre cu delectare, 
căutând de la această femeie un tratament cu atât mai brutal cu 
cât îi acordam o putere efemeră care înceta de îndată ce ne 
desprindeam unul din braţele celuilalt. În acest compromis, 
constiinta mea găsea satisfacţii fără să se pună în pericol. 
Câştigam pe toate planurile, eram cel crucificat în pat, tiranul 
domestic în rest şi îmi trăiam fronda voluptoasă la modul unei 
pasiuni autentice. Rebecca se delecta şi mai mult, prea fericită 
poate de a-şi lua în dragoste o revanşă asupra vieții. Severitatea 
unui ceremonial inflexibil ne regla toate zbenguielile: mai întăi 


ne amețeam cu haşiş sau cu marijuana, beam abundent şi 
puneam tare muzică arabă. Rebecca purta tocuri înalte căci 
doream ca picioarele să-i fie încălțate cu tocuri cui al căror 
nume exprima atât de bine înțepătura, persecuția; împodobită 
cu toate bijuteriile din aur şi argint pe care le purta la urechi, la 
picioare, pe brate, pe piept şi până şi pe pântece, cu pleoapele 
fardate, genele subliniindu-i, când clipeau, impasibila față de 
idol, sofisticată, prețioasă, severă, acoperită doar de un mic 
triunghi de aur; mă făcea să mă învârt în jurul ei, obligându-mă 
să gânguresc ca un porumbel, să cotcodăcesc ca o găină. O 
rugam să se slujească de mine ca de un taburet, ca de o 
carpetă, eram sub jugul ei, mă lovea, mă zgâria, imi lega 
mâinile la spate. 

Mă târam ca un şarpe pe covor, pe carelajul înghețat din 
bucătărie, din baie, scoțând limba ca un câine, şi mă ridicam în 
genunchi până la furca ei. Situaţia insufla muşchilor ei un 
magnetism care mă înlemnea de stupoare: văzându-i pântecele 
umflat, rotunjit ca un sân, cuirasa densă şi fremătătoare, gata 
să-şi rupă digurile, numai eram decât o plantă aspirând la apa 
cerului. Atunci îmi ordona să o ling, apoi când nu mai aşteptam 
nimic, apucându-mă de păr cu amândouă mâinile, îmi dădea 
capul pe spate şi se descărca pe mine, dar sălbatic, obligându- 
mă să o beau ca din ploscă până nu-mi mai era sete. Această 
ploaie era carburantul erotic care ne ajuta să luăm foc. Prizonier 
al membranei lichide care nu lăsa nici o deschidere pentru văz, 
auz sau gură, rupt de lume de această perdea caldă, mă 
sufocam, mă ştrangulam, nemaiştiind dacă aveam de-a face cu 
o femeie sau cu un zeu, pierzându-mi identitatea, uitându-mi 
limitele, gâfâind de adoraţie pentru oficianta care îndeplinea 
deasupra mea ritualul sacru. Această desfăşurare urinară 
înfățișa o sărbătoare de lumină, răsfrângere care se 
metamorfoza în bule scăpărătoare în cascade de fosfor. lar când 
eram inundat de baia fierbinte, ne frecam unul de altul, pieile 
noastre umede alunecând ca solzii umezi a doi peşti ce se 
mângâie pe fundul mărilor, ne cufundam în universalul ocean al 
feminităţii ei. Apoi preagrațioasa mea zeiță se înfigea pe mine şi 
căuta plăcerea aşa cum un cer încărcat caută fulgerul care-l va 
despica, erau convulsii fără sfârşit, o serie de tunete pe care le 
cerea cu țipete mari implorându-mă să mă mişc. Cât despre 
mine, mă sfârşeam de fericire şi, la paroxism, visam să fiu 


fulgerat în extaz. 

Astfel, bând secrețiile eroinei mele, sugându-i membrul de 
aur, legam prietenie cu natura sa luxoasă, cu ea, purtătoarea de 
ape al cărei corp îmi plăcea să mi-l închipui presărat de 
heleştee, de pungi acvatice, de bazine de decantare: Izvorul 
Rebeccăi se bucura de un microclimat subtropical în care 
musonii n-aveau sfârşit. Abundența precipitațiilor explica 
proliferarea înaltelor bălării care creşteau de jur împrejur. Pielii, 
înainte de a se catifela la extrem, îi trebuie dovada contrariului 
ei: un covor aspru înconjoară mucoasa cea fragedă, natura a 
creat aici, din dorinţă de poezie, un pur contrast, bun de înşelat 
mâinile  braconiere sau  nedelicate. Misterul mictiunii se 
confunda pentru mine cu misterul meteorologic al ploii şi al 
cursurilor de apă. Imaginaţia făcea ca bietele incidente ale vieții 
mele particulare să urce până la nivelul cosmic, eram 
participant la un ritm universal care mă smulgea din 
singurătate. Şi astfel, prin devoțiune, devenii climatologul 
licorilor intime ale Rebeccăi. Alcoolul, mâncărurile suculente le 
alterau gustul şi mirosul. Fiecare emisie era pentru mine ocazia 
unei plăceri şi a unei învățături. O puneam să bea ceai cu aromă 
de iasomie, de portocale, de caise, ceaiul cel mai parfumat, cel 
mai diuretic, ţeseam corespondențe între zahărul propriu 
fiecărui fruct şi diluţia sa într-un curent puternic, apoi mergeam 
să gust la fântână amestecurile, modificările pe care corpul 
făcuse ca această băutură să le sufere. In felul meu, devenisem 
gustător de apă aşa cum încă mai există câţiva la Istanbul: o 
criză de ficat răspândea o savoare specială de acetonă, o 
anxietate dădea aroma peste cap, o febră o infecta, mersul 
îndelungat pe jos accelera debitul. Ajunsei să-i pot prezice boala 
prin simpla sorbire a câtorva picături cotidiene. Şi pe urmă, când 
Rebecca se uşura în natură, admiram frumuseţea acestei femei 
pe vine ale cărei buze imbrăţişau solul încât nu mai ştiai cine, 
pământul sau pântecele, îi trimitea celuilalt gheizerul său. Pe 
scurt, împroşcăturile amicale ale Rebeccăi le mobilizau în mine 
pe cele trei personaje: amantul, copilul şi savantul. 

Dar curând, îmi trebui şi mai mult: mi se păru că 
dragostea pentru conductele secrete ale femeii trebuia să se 
întindă până la produsele pe care le emit ele; acolo unde noi 
disociem, trebuie să asamblăm printr-un lanț de simpatii 
succesive. In virtutea acestui principiu, trecurăm la o nouă 


etapă a deşănțărilor noastre. Ca să vorbesc în termeni medicali, 
eram deja ondinist, devenii scatofil. De multă vreme Rebecca, 
voind să mă împace cu dejecțiile sale, imi reproşa că-i adulez 
vulva şi că neglijez vecinul de palier al acesteia. Admisei acest 
favoritism abuziv şi consimțţii în mod democratic să-l extind. lată 
în ce fel mă obişnui tandra mea prietenă să mă împărtăşesc cu 
ea sub cele două specii, solidă şi lichidă: mai întâi, mă puse să-i 
miros, să-i palpez căcații când se ducea la closet. li depunea pe 
o farfurie şi mă punea să-i miros, familiarizându-mă cu 
compania lor. Apoi, progresiv, ceru să vin să o şterg cu limba 
după emisie, socotind cu bun simț că prezenţa orificiului îmi va 
înfrânge ezitările. Când consideră că prevenţțiile mele - pe care 
le numea prejudecăți - sunt în parte depăşite, se hotărî pentru o 
inițiere totală. Eu însumi, de frică de a fi scârbit, o rugai să 
sfârşească o dată pentru totdeauna şi să mă elibereze, 
avertizând-o că nu voi simpatiza cu poluțiile ei decât într-o stare 
de mare euforie senzuală. În ziua şi la ora fixată, Rebecca, care 
organizase totul, mă legă ca să nu fiu ispitit să fug, mă ameți cu 
drog şi cu alcool, îşi puse podoabele sale cele mai fermecătoare, 
işi trase părul pe spate încât acesta îi cuprindea capul ca-ntr-o 
cupă de satin, şi mă mângâie îndelung ca să mă destind. Apoi, 
întorcându-mi spatele se puse pe vine peste mine, cu fundul 
suspendat deasupra capului meu, amenințându-mă să mă 
strivească, o uşoară piesă de lenjerie descoperindu-i doar fanta: 
o implorai să mă bată, să mă sfâşie pentru ca excitaţia să-mi 
țină în şah repulsia, îi cerui o punere în scenă sălbatică, 
grandioasă care să mă scape de oroare, de o pornire plină de 
panică de a mă eschiva. Rebecca mă pregătea verbal de 
împărtăşanie, însoțind fiecare efort cu o vorbă, comentând 
fiecare mişcare a viscerelor sale. "Mănâncă, şoptea ea, sunt 
rotundă şi lucitoare, desfată-te cu măruntaiele mele, degustă- 
mă încet, mănâncă noroiul care o să fii într-o bună zi, mănâncă- 
ti viitorul cadavru." 

Eram în transă ca în fata morții, pe un tăiş de brici gata să 
basculez în înfricoşare sau extaz, conştient că înfăptuiesc o 
experiență capitală. Probabil că aveam nişte ochi de halucinat; 
prin aceste orificii de unde îmi sosea o întreagă lume de excese, 
simțeam proximitatea unor pofte monstruoase, o chemare 
obscură spre materiile băgate sub pielea caldă şi cred că 
maşinal deschideam gura şi salivam. Dacă duhnelile de 


aversiune mi se retrăgeau în creier, le alungam gândindu-mă la 
florile negre care se desfăceau în intestinele metresei mele, la 
toată această noapte pe care avea să mi-o dăruiască sub formă 
de buchete fabuloase. Fu ceva înfricoşător când ochiul orb al 
fundului ei se deschise fără măsură şi când cei doi fesieri se 
desfăcură într-un efort teribil pentru a da afară deodată, precum 
o săgeată neagră, un căcat gigantic. O clipă, avui sentimentul, 
comic la drept vorbind, că fundul ei îmi scotea limba, că un 
omuleț îmi dădea cu tjfla, apoi lucrul acela îmi căzu pe bărbie cu 
un zgomot mat şi flasc. Dusei la buze un fragment din această 
brânză de spurcăciuni care mi se scurgea pe gât, era caldă, 
vâscoasă, infamă, eram scârbit dar salvat, făcusem acest pas, 
îmi depăşisem frica, mă bătusem cu un clei negricios şi împutit. 

Aici, îl oprii pe infirm, auzisem deja prea multe, nu mai 
aveam chef să-i tolerez divagaţiile orduriere. Nu atât subiectul 
mă revolta cât căldura cu care-l înconjura. Nu avea dreptul să 
vorbească de aceste lucruri respingătoare cu fervoarea 
cvasireligioasă a unui credincios pentru Dumnezeul său. Mă 
sculai, cu braţele moi, încercând să ies din acest noroi, dar 
mâinile lui Franz, crabi cu cleşti ascuţiţi, mă şi încercuiseră iar el 
îmi spuse, cu acea autoritate care mă impresiona: 

— N-o fă pe pudibondul. Nu caut decât să-ţi comunic o 
pasiune excesivă, să-ţi împărtăşesc o iluminare. Slabă scuză, 
ştiu, dar în comparaţie cu monstruozităţile istoriei, cât atârnă 
turpitudinile noastre? Te superi pe mine pentru că dezvălui un 
rafinament pe care simţurile dumitale grosolane nu-l percep; 
înmulţesc căile de abordare a dragostei în locul celor două sau 
trei feluri pe care le autorizează moravurile şi convenienţele. 
Oh, bănuiesc că trântelile cu Beatrice trebuie să fie convenabile 
şi igienice... 

— Cu ce drept ne judecaţi? Cel puţin noi avem pudoarea 
de a nu ne etala zbenguielile în public. 

— Pudoarea? Spune mai degrabă că le ascundeţi pentru 
că nu e nimic de spus despre ele, atât sunt de conforme. 
Gândeşte-te bine, depăşeşte aparențele. 

Nimic nu era mai puțin libertin decât jocurile mele cu 
Rebecca; nu cădeam în ele decât din sfidare: fiecare o făcea pe 
curajosul cu frica intensă ca celălalt să nu-l ia în serios şi să nu 
meargă prea departe; iar când celălalt muşcase din momeală, 
miza era pusă din nou pe masă cu speranţa că nu va exista nici 


o plusare. Ne măsuram prin dispute senzuale aşa cum alții se 
provoacă prin exercițiul fizic sau prin poezie. Această idee este 
ea digestibilă pentru stomacul dumitale de pedagog? Te rog, nu 
mă mai întrerupe, curând voi termina de altfel. 

Pentru mine cel mai stupefiant lucru în această experiență 
fusese metamorfozarea anusului. Cunoşti pudicitatea lui la 
femei contrastând cu luxurianţa sexului. E un trandafir minuscul, 
secret, dar care se umflă la cea mai mică împingere, devine ca 
un peştişor roşu care îşi cască gura într-un bocal. Există în acest 
inel tot misterul poetic al disproporției care este cel al poveștii 
orientale cu cămila ce trece prin urechile unui ac. Şi apoi acest 
aspect obstinat, încăpățânat, disperat de fatalist al scârnăviei 
care atârnă şi ştie că trebuie să cadă, că nu-i este dat să zboare 
pentru că nu e un porumbel ci un întuneric consistent sortit 
căderii. Pe scurt, începând din acea zi, devenii oala de noapte a 
Rebeccăi, latrinele ei, hârdăul, câmpul ei de împrăştiat bălegar, 
cloaca ei; la cea mai mică nevoie, deversa în gura mea 
abundența măruntaielor sale bine hrănite. Pălmuit de mâinile ei, 
vânturat de băşinile ei, stropit de ploile ei, îngrăşat de dejecțiile 
ei, devenii paznicul intragambei, observatorul binevoitor al 
rărunchilor săi. Precum excrețiile lui Afahom şi potrivit 
Coranului, cele ale Rebeccăi erau parfumate, două nu degajau 
acelaşi miros după ceea ce mâncase cu o zi înainte şi după 
durata tranzitului. Şi apoi fiecare dintre noi lasă un pic din suflet, 
din temperament în fecalele sale: la fiecare exonerație, gustam 
întunecata lucrare a maşinăriei organice, cântăream, evaluam 
frumoasele lingouri de ciocolată pe care le ouase. Privind-o 
mâncând, mă gândeam cu infiorare la toate delicatesele 
savuroase care aveau să devină între stomac şi marele colon un 
tren de orduri fetide şi hidoase. Adeseori, dacă nu puteam să ne 
vedem decât seara, se gândea să nu facă, prea sentimentală ca 
să mă priveze, păstrându-şi comorile în interiorul frumoasei sale 
caverne, zăvorându-şi cuptorul păros pe care-l deversa cu 
lăcomie de îndată ce sosea. Pentru mine era o bucurie de 
nespus să-i servesc drept ştergător, mă lingeam pe buze de 
această cloacă iar buzele mele sărbătoreau spuma purului ei 
negru şi asprele săruturi erau tari ca vinul. 

Văd că te-ngălbeneşti de dezgust. Înțelege-mă totuşi: nu 
iubeşti nimic dacă nu iubeşti totul, iar aceste divine porcării le 
înfăptuiam din dragoste, pentru că trupul Rebeccăi avea pentru 


mine densitatea unui giuvaer;, tot ce venea de la ea era 
însemnat cu ceva sacru, iubeam această proză plină de tenebre 
pentru că-i iubeam autorul. Consacrând un cult acestor materii 
abjecte, le transfiguram; într-un decor de depozit de gunoaie 
deveneam angelic tot făcând-o pe animalul. Admiterea noastră 
în cercul ardenților cerea recomandarea celor mai înalte 
instanțe: ghiceam că Cerul şi Infernul asistau gâfâind la cele mai 
mici Zvâcnituri ale căderii noastre şi îi garantau fervoarea unei 
elevații. Şi cu cât mă delectam mai mult cu suprafața, cu atât 
doream mai mult să aduc omagiile mele interiorului, să apuc 
rădăcinile; să sărut ficatul, viscerele, sângele, limfa pentru ca 
nici o tresărire a acestui organism să nu scape devoțiunii mele 
scrupuloase. Această practică avea farmecul tocurilor de scris 
din copilăria noastră: iți lipeşti ochiul de o găurică minusculă ca 
să vezi mai bine desfăşurându-se o întreagă panoramă. Lipindu- 
mi gura de craterul Rebeccăi, deveneam martorul misterelor 
dinăuntrul ei, trăiam viața pereților ei ventrali, a țesutului ei 
muscular, a bătăilor sale de inimă. Dragostele noastre miroseau 
a bălegar dar din acest bălegar făceam Încântări. Partea cea 
mai de jos arăta intime raporturi cu partea cea mai de sus, ceea 
ce ar fi trebuit să-mi displacă imi era suav, dezgustul mă 
galvaniza, un simt superior tuturor celorlalte îmi depăşea 
repulsia. Pe cele cinci bariere întredeschise şi lăcătuite care sunt 
numite cele cinci simţuri, le zgâlțâiam cu toată puterea mea, 
răsturnam frontierele care țin prizonier sistemul nervos. 

Exista şi orgoliu în apetitul meu. Nimic nu este mai 
vertiginos decât să triumfi asupra dezgustului: obtii un spor de 
putere, te dotezi cu noi antene, faci să dea înapoi limitele 
propriului tău corp. Ce este repulsia dacă nu o suită de injurii 
adresate materiei? Victoria asupra acestei  scârbiri este 
întotdeauna şarniera unei ambivalente. 

"Sictir, pare că spunem, n-o să mă mai intimidezi,o să te 
domesticesc, o să-mi întind puterea asupra ta." E o provocare 
canibală, înghiţi ceea ce-ti repugnă ca să nu mai trebuiască să 
te temi de aşa ceva. 

În ceea ce o priveşte pe Rebecca, era flatată de zorul meu 
de a culege perfecţiunile succesive ale individualității sale. Şi pe 
urmă, înfăşurându-mă în lava sa intestinală, împlătoşându-mă 
cu ea din cap până-n picioare, deveneam copilul pe care tocmai 
ÎI expulzase din pântecele ei şi care scâncea mânjit încă de 


placentă. lar eu mă obişnuiam cu această mângâiere păstoasă, 
cu acest glod care se strecura în mine, deşeuri preaiubite care 
mă eliberau de originea mea de jos aruncându-mă în ea. Corpul 
nostru se  balcanizase,  concediase  erotismele periferice 
asemenea unui imperiu care se dezmembrează la moartea 
Napoleonului său şi ale cărui provincii se proclamă regate. Eram 
unul din acele cupluri “moderne” care pornesc la asaltul vechii 
perversiuni medicale ca să-şi condimenteze hrana obişnuită şi 
cad în această experiență din gust pentru necunoscut. Pe 
vremea aceea, îmi repetam în mod naiv luând o poză: cine nu 
şi-a văzut, nu şi-a mâncat până la betie iubita, nu şi-a supus 
trupul celor mai de nemărturisit fantezii ale ei, acela n-a iubit 
niciodată din dragoste. Şi eram mândru că aparțin castei de 
aleşi care credeau că au cunoscut infernul şi-l numeau pasiune. 
Ce puteam să facem? N-aveam nici repere, nici modele. În 
lipsa oricărei arte de a iubi în Occident, actul amoros devine 
suma tuturor felurilor licite şi ilicite de a te înlănțui. Din moment 
ce în dragoste nimic nu e murdar, aşa cum spun sufletele bune, 
principiul noutății înlocuia pentru noi principiul plăcerii. Aparent 
buni cetățeni, tandem îndrăgostit dar, în taina alcovului, rebeli, 
slobozi, briganzi ce dau convențiile peste cap, sfidând ordinea 
stabilită. Faţă de prietenii noştri, practicam astfel ambiguitatea 
sistematică: fără să le dezvăluim nimic din obiceiurile noastre 
intime, îi lăsam să înțeleagă că ele nu erau lipsite de 
originalitate. Când cereau detalii, Rebecca şi cu mine ne 
priveam cu un aer de compătimire şi ne retrăgeam în spatele 
obligaţiei pudorii. Impărtiti între dorința de a face paradă şi frica 
de a decepționa, rămâneam aluzivi. Alţii au dus desigur mai 
departe decât noi această explorare şi n-au ezitat în fața celor 
mai rele situații extreme. Pe lângă perverşii profesionişti nu 
eram decât nişte gnomi care se bâlbâie. Şi totuşi, de la 
înălțimea acestor juisări fragmentare, îi disprețuiam pe amanții 
simpli, țepeni în voluptatea lor mecanică. Nu ne simţeam urâţi, 
cu acea urâţenie care este grimasa puritanului în faţa plăcerii, ci 
diferiți, în avans faţă de epocă, apropiați de sublim. Ceva eroic 
din mine spunea: a admite ceea ce este abject, obscen, vulgar 
este unicul mijloc de a evita adevărata obscenitate care este 
ignorarea ordurii, atitudinea sufletelor frumoase. Atinseserăm o 
culme de unde umilele bucurii din vale ne revulsau. Excluzându- 
ne din ce e comun, anomaliile ne făceau să creştem, confirmau 


caracterul excepțional al ataşamentului nostru. 

Ce crezi, de pildă, că făceam după ce gustasem până la 
nebunie intimităţile noastre indigeste? Îți dau oricât dacă 
ghiceşti: o tandră îmbrăţişare. Ne strângeam unul de altul şi 
fremătam încet într-o caldă linişte, abia gândind, înfiorându-ne 
uneori cu un sărut, legănându-ne într-o dilatare luminoasă a 
fiinţei noastre. Fiecare membru era un halo de căldură specifică, 
umărul, şoldurile, braţele aveau propria lor temperatură care se 
comunica pielii. Aceste îmbrăţişări introduceau în zbenguielile 
noastre pauze de tăcere, un calm de ape stătătoare în care ne 
regăseam forțele. Apoi emoția temperându-se, sângele 
regăsindu-şi fluxul, amorţeam,  lăsându-ne  răsuflările să 
dialogheze în ritmul potolit al respirației. A doua zi, reamintindu- 
ne seara dinainte, ne apuca un râs nebun: repetam cuvintele 
extrem de dezamăgitoare ale juisării; acele fraze bâlbâite în 
gâfâituri le spuneam iar la rece pe un ton de comedie. Lingvişti 
ai viciului grotesc, ne băteam joc unul de altul, eu de ţipetele ei 
în stare să-l scoale şi pe un mort, ea de plânsetele mele de 
porumbel răguşit. Astfel, clovni de voluptate, retrăiam, prin 
nâzbâtiile noastre, pentru a-l exorciza mai bine, marele chin 
care în ajun ne făcuse să trecem pe lângă abisuri. Căci amatorii 
de bizarerii sexuale sunt pândiţi de un risc: acela de a cultiva 
aspectul blestemat, de prinţ al tenebrelor, de înger negru, în 
timp ce în partea cea mai profundă a abjecţiei subzistă ceva 
meticulos, ordonat, un aspect de cameristă, de celibatar bătrân 
care-şi şterge mobilele de praf. Perversiunea are nevoie de 
ordine, iar această ordine îi interzice să ia o poză de mare 
răsturnare. Pe scurt, foarte departe de a fi roşi de acest 
libertinaj, ne alesesem domiciliul în el precum alţii în bucătărie. 
Ciripeam în luxură, ne iubeam închişi la căldurică în cercul 
fanteziilor noastre. Voiam absolut să învăţăm rubricile cele mai 
de jos ale corupţiei dar fără să fim păcăliţi de ele. În timp ce 
toate iubirile tind spre echilibru tot atât de iremediabil precum 
un amestec de apă caldă şi de apă rece dă o apă călduţă, noi ne 
pusesem în iubire o forţă antagonistă, un principiu al complicării 
care drena energiile împrăştiate şi le revărsa în circuitul 
pasional. Voiam să ne protejăm povestea de mizeria de a fi 
inteligibilă şi simplă. Ne aruncam în intemperanţă cu o francheţe 
energică, bravându-ne dezgustările, punând un fel de orgoliu în 
a le brava. Inutil să ne dramatizăm proasta conduită: prin toate 


mijloacele nu încetam să ne dăm dovezile unei pasiuni reciproce 
şi crescânde. Ascensiunea noastră spre cele mai elaborate 
trepte ale bucuriei senzuale nu traducea ea oare faimosul 
adagiu: un pic mai mult decât ieri, un pic mai puțin decât 
mâine*? Aceste vremuri de nebunie şi de febră aprinsă durară 
aproape opt luni în timpul cărora nu avurăm decât un singur 
gând, un singur obiectiv, un singur subiect de conversație. 
Aceste înclinații îmi schimbaseră culoarea vieții: nu puteam să 
fac un pas, să întâlnesc pe cineva, să prescriu o reţetă, să citesc 
o revistă fără ca o asociaţie de idei să mă readucă la deliciile 
somptuoase în care mă cufundam cu Rebecca. Din aceste poziţii 
extreme nu puteam reveni la regiunile mijlocii ale vieții, trebuia 
să mă afund, deci să continui. lar eu care în specialitatea mea 
mânuiam, cât era ziua de lungă, analize de fecale contaminate 
sau de urine infectate, n-aveam în minte decât un gând: să mă 
cufund seara în adorabilele excreţii ale metresei mele, să reiau, 
cum spunea ea, şedinţele noastre de gură la cur. Camera mea, 
în care interziceam prietenilor să intre, devenise un arsenal de 
sex-shop, era presărată cu penisuri artificiale, pere pentru 
spălături, clistere, bice, corsete din piele, cătuşe, chiloti de 
damă sfâşiaţi, inele cu zimti sau cu buline, o adevărată încăpere 
de tortură medievală din care nu lipsea decât umbra sfâșiată a 
lui Hristos pe cruce. Când fiul meu venea o dată pe săptămână 
să mă viziteze, le băgam pe toate într-un dulap închis cu cheia 
şi ne abțineam. Restul timpului, amabila mea torționară lăsa să-i 
izbucnească toate instinctele de femeie nervoasă cu o violență 
nemaipomenită: sângele părinţilor săi, acel sânge arab care-i 
clocotea în vine, începea să-i curgă, să-i bată furios în trup. 
Intruchipa o vitalitate brutală de care eram lipsit şi care-mi 
pricinuia lungi frisoane din cap până-n picioare. Îi pândeam 
îmbrățişările cu o obstinaţie de animal înfometat, iar ea-mi lansa 
împroşcături de foc în piele, oferindu-mi-se inalterabilă şi 
semeaţă, fascinându-mi toate aspiraţiile de a trăi mai sus decât 
în calmul simţurilor sătule. Imi plăcea îndeosebi, după ce 
făcusem dragoste, chipul ei obosit, învăluit de rouă ca un fruct 
frumos. Oboseala îi umfla şi-i îndulcea trăsăturile iar pe aceste 


8 Reducţie a celebrelor versuri de Rosemonde Gerard (1871 -1953) din 
poemul Când o să fii bătrân (vol. Fluierele, 1889): "Vezi tu, în fiecare zi te 
iubesc tot mai mult! Azi mai mult decât ieri şi mult mai puţin decât mâine". 
(n.t.). 


mase rotunde şi netede se citea plăcerea copilărească şi 
profundă de a fi mers atât de departe şi de a se fi întors intactă, 
fericită, uşurată. 

Proastele noastre obiceiuri ne împinseră să inventăm tot 
felul de mici libertinaje indecente. De exemplu, se întâmpla ca 
noaptea Rebecca să urineze lângă piciorul meu şi să mă trezesc 
ud, în frig, auzindu-i râsul mititel sub cearşaf, certându-mă că 
am făcut pipi în pat ca un copil mic. Sau, la o petrecere, mă 
trăgea după ea la toaletă, mă impingea cu capul sub coapsele 
ei, se uşura peste el şi fără să-mi lase timp să mă şterg mă 
readucea în plină lumină, cu părul lipit, cu fata umedă, şi mă 
adulmeca cu dezgust de față cu toţi. Când eram singuri la tară şi 
ne apuca brusc cheful, răspândea pe fruntea mea o mică aversă 
de primăvară iar eu mă uitam cu încântare la picăturile limpezi 
şi cristaline ce tremurau ca nişte perle pe genele adorabile ale 
sexului său. Altă dată, într-un tren de noapte - ne duceam la 
Veneția cu Simplon Express - mă obligă în gara Domodossola să 
trec sub vagon şi să beau prin ţeava de evacuare a closetului 
unda pe care era pe cale să o emită mai sus. In ciuda 
întunericului şi-a peroanelor pustii, mă temeam în orice clipă să 
nu fiu surprins de vreun feroviar; ba chiar zdrobit de vreo 
manevră a trenului, şi niciodată frica nu s-a amestecat în mine 
atât de strâns cu plăcerea. Sau amestecam alimente, licori pe 
orificiile amantei mele, iar sexul său devenea masa pe care mă 
delectam. Confirmând natura canibală a dorinței mele pentru 
Rebecca, rețete de dragoste şi rețete de bucătărie tindeau să se 
confunde. Ne elaboram singuri propriile meniuri, şi nu era 
prăjitură, băutură, fel de mâncare, sufleu cu care să nu fie 
amestecată o parcelă din splendidul corp al scumpei mele 
metrese. Te vei mira poate că nici o singură dată n-am 
intervertit rolurile; pentru mine răceala şi violența Rebeccăi 
constituiau virtutea sa cardinală. Dacă acest obiect de adorație 
m-ar fi tratat la fel şi-ar fi pierdut prestigiul ca să devină o 
povară. 

Ar fi trebuit să ne oprim aici: amanții ar trebui să se 
despartă în cel mai puternic moment al pasiunii lor, să se 
părăsească din exces de armonie precum alţii se sinucid din 
exces de fericire. Ne credeam în dimineața lumii dar trebuia să 
fii surd ca să nu auzi zgomotul valurilor sparte care arăta 
căderea nopții. Prin varietatea fantasmelor cu care mă obişnuia, 


Rebecca pusese în mişcare în mine singurul gust care era latent 
din timpul copilăriei, gustul de nou pentru nou. De la ea, 
aşteptam mereu mai mult, cerându-i să mă uimească, să mă 
surprindă cu piruete, cu născociri strălucite. Atunci îmi 
răspundea, căci se folosea de o oarecare apărare ca să-mi aţâţe 
dorința: "O să vezi, nu fi grăbit, am în cap destule idei ca să te 
ocup timp de un secol." Mă dădeam în vânt după aceste 
promisiuni care-mi făceau pielea de găină şi-mi aprindeau 
imaginaţia. Într-o zi totuşi, printr-o intuitie  dezagreabilă, 
înțelesei că văzusem tot. Rebecca își epuizase comoara, 
imaginația ei istovită încetase să mai dea naştere la utopii 
senzuale. 

Se rupsese vraja; ne secătuiserăm resursele, sfârşiserăm 
exegeza poftelor noastre inavuabile. Viața noastră amoroasă, 
după ce fusese o sumă de minunări, deveni o sumă de nelinişti, 
şi începu să manevreze între angoasă şi oboseală, în căutarea 
riscului necesar excitaţiei. Nu indignare ci surâs ar trebui să 
suscite în dumneata confidenţele mele. Ce e mai comic decât un 
tânăr cuplu căutând superlativul viciului şi constatându-şi 
falimentul?  Supraviețuim  juisărilor noastre aşa cum 
supraviețuim anotimpurilor: acest simplu fapt ar trebui să ne 
interzică să luăm în serios excesele fizice. Nu riscam nimic, e 
vina călduței golăniri din vremurile noastre care a dedramatizat 
totul, lipsindu-se chiar prin aceasta de mijloacele de a simţi ceva 
mult timp. Ciudată epocă: cel mai greu lucru nu e să îndepărtezi 
din ea obscenitatea ci să o faci să se ivească. 

Toleranta a dezamorsat cele mai licentioase situații, sexul 
este un biet sacrilegiu care nici nu mai are măcar virtuțile 
sacrului. Nu decăderea îl amenință pe libertinul modern ci 
plictiseala. 

De fapt, eram prea sănătos pentru aceste practici 
extreme, credeam că trecusem de partea cealaltă dar nici nu 
mă mişcasem. Prea mult căutasem pitorescul, neaşteptatul ca 
să mă leg realmente de fiecare din episoadele care ne 
jalonaseră experienţa. Cunoscusem o vară de anarhie sexuală, 
acumulasem un capital de emotii excentrice care îmi 
mângâăiaseră o clipă sensibilitatea dar nu coborâseră destul de 
adânc ca să se poată înscrie în arhivele pielii. Eşuasem să mă 
transform, rămâneam mic-burghezul care, după împărtăşania 
unei mari abateri, se întoarce la voluptățile lui convenționale. şi 


eram şi mai supărat pe Rebecca pentru că m-a lăsat să sper o 
metamorfoză şi că am dat faliment. Trăiserăm prea sus pentru 
slabele noastre temperamente şi ne simţeam ruşinați, ca săracii 
care sunt invitați într-o seară la un festin şi trimişi după aceea 
înapoi la cocioabele lor. Şi apoi, nimic nu-i mai descurajant 
pentru un individ decât să descopere banalitatea propriilor lui 
fantasme; când aflarăm că la Londra, New York şi Berlin existau 
cluburi în care se practica pe scară largă ceea ce noi făceam în 
doi, fui dintr-o dată sătul de obiceiurile noastre: un bulevard atât 
de frecventat nu mai era demn să pun piciorul în el. Această 
viață în vas închis, aş zice în oală de noapte închisă, care ne 
constrângea să ne rupem de lume, această viată casnică, în 
papuci pentru că e perversă, nu mai avea nici un sens. Şi încă 
dacă am fi admis o oarecare societate la zbenguielile noastre 
asta ne-ar mai fi scos din singurătate, dar Rebecca nu era 
dispusă să lase o terță personală sau un cuplu între noi. 
Cufundaţi în depravare, duceam o existentă de rentieri, fugind, 
cu toate perdelele trase, de aventuri şi de întâmplări 
neprevăzute. Dar lumea alungată îşi relua drepturile: şi cu cât 
ne încuiam mai mult, cu atât o auzeam bătând la uşi, şoptind la 
ferestre, suflând în perdele, incitându-ne să ieşim din casă, să 
ne pierdem în ea înainte de a nu fi prea târziu. 

Saturat de voluptate, de opulenţă, încheiam distrugerea 
sortilegiului. Mi-era foame de zgomot, de animație, de mulțime, 
de vacarm. Curând, între Rebecca şi mine se stabili un climat de 
iritare surdă: mă răceam, caracterul meu nestatornic, înăbuşit o 
clipă de amețitoarea personalitate a prietenei mele, ieşea din 
nou la iveală. Rebecca fusese pentru mine ceea ce fusesem eu 
pentru ea: un fel de şoc brutal, un suflu încins care măturase 
tot. Această energie sălbatică, vacantă de acum înainte, se 
întoarse împotriva noastră. Furtunile, fluidele puternice pe care 
le strânseserăm nu aveau să întârzie să izbucnească sub forma 
unor adevărate vijelii. După ce-mi cocoțasem metresa pe un 
piedestal o dădeam jos violent, în căutarea unui nou idol de 
adorat. Pentru că trezesc forțe de obicei ațipite momentele de 
mare luxură se pot converti de îndată în cruzime. Şi întotdeauna 
există mânie într-o dezmeticire. Eram supărat pe tovarăşa mea 
că nu-mi mai inspira destulă pasiune, şi mă apucai să doresc să 
aibă pudoarea să se eclipseze. lubind-o mai puțin, aproape că o 
detestam, iar cum perversiunea fusese forma pe care o luase 


ura noastră, perversiunea odată dispărută se transformă în 
răutate. 

Descoperii în Rebecca fisuri: remarcai de pildă că anumite 
glume, pe care alții le suportau fără să se supere sau le făceau 
să inceteze cu o ridicare din umeri, o afectau ca nişte injurii 
grave a căror amintire o tortura. Această fată trufaşă care mă 
supusese tuturor capriciilor ei era lipsită de cea mai elementară 
încredere în sine. Profitam fără ruşine de acest lucru, nu 
încetam să ridiculizez tot ceea ce considerasem mai înainte 
drept sacru. Rebecca se necăjea, izbucnea în plâns: bacanalele 
noastre se transformau în război. Ce vrei, nu le răneşti bine 
decât pe ființele dragi, nu există nici o plăcere în a supăra 
necunoscuți. Şi pe urmă, tot ceea ce numim civilizaţie se sprijină 
pe aprofundarea cruzimii. Ferocitatea prosperă azi în cuvinte, se 
spiritualizează din cauza discreditului aruncat asupra violenţei 
fizice. Generaţia noastră, care găseşte un orgoliu în faptul că a 
eliminat sălbăticia a constrâns-o să se întoarcă mascată. Nu-ţi 
mai dozezi forța cu pumnii sau cu muşchii. O asculti cu mintea 
sau cu limba. Societatea noastră a câştigat astfel în rafinament 
dar n-a stabilit încă pedepse pentru repararea imenselor daune 
comise de persiflaj şi de calomnie. Mai adaugă că toate-s bune 
pentru a-l intimida pe celălalt, inclusiv multiplele ideologii ale 
eliberării care au înflorit pe meleagurile noastre de un secol 
încoace: este chiar unul din farmecele deosebite ale epocii 
noastre acela de a-i putea răni pe indivizi în numele libertății lor. 
Inutil să-ți mai precizez că Rebecca, spre deosebire de mine, n- 
avea obişnuința acestor dueluri oratorice: dacă există copii 
crescuți cu textul biblic sau cu recitarea Talmudului, altii hrăniți 
cu laptele aventurii, alţii crescând încă în sânul naturii sau al 
unui ocean sălbatic, muzica mea de copil, de mic parizian, 
fuseseră tipetele şi scenele părinților mei între ei sau împotriva 
mea - eram unicul lor copil -, umilirile tatălui meu care îmi 
înfipsese în cap, ca pe un cui, ideea persistentă a inferiorității 
mele. O asemenea educație creează odrasle şirete, revanşarde, 
pline de resentimente pentru întreaga omenire. Într-un cuvânt, 
sluga dumitale. Această anecdotă ca să-ţi explic reivirea în mine 
a unor tendințe reale, o predilecție deosebită pentru loviturile 
sub centură pe care prospetimea începuturilor amoroase ştiuse 
să o stăpânească. 

Se sfârșea un ciclu, greu simțeam nedesluşit că un altul 


trebuia să-l înlocuiască, imi făcusem metresa redutabilă ca să 
pot mai bine s-o găsesc insignifiantă după aceea. Să admiri 
înseamnă deja să urăşti, să destitui dinainte pe cel sau pe cea 
căreia îi ridică o statuie: după opt luni de furie erotică, ne aflam 
străini unul de altul, crezând că ne cunoaştem şi nemaiavând să 
ne spunem nimic. Acestei noi situaţii Rebecca îi rezistă mai întăi 
în mod violent, cu toată forța unei femei care şi-a pierdut 
privilegiile dar înțelege să-şi păstreze măcar demnitatea. 
Avuserăm mai multe certuri. Situatia  înveninându-se, 
încercarăm să facem calea-ntoarsă şi plecarăm într-o călătorie 
de mai multe luni în Asia unde cerui să fiu detaşat de 
Organizația mondială a sănătății. Varietatea culturilor şi a 
persoanelor; frumusețea locurilor acționară ca un panaceu al 
nefericirilor noastre conjugale. Dar la înapoiere reîncepură 
toate. Sentimentele noastre se rupseseră sub propria lor 
greutate şi nu mă mai gândeam decât să mă distanţez. 
Inlănțuirile noastre, am spus-o, se rarefiaseră; odată terminată 
proasta conduită, n-aveam nici un chef să reiau copulația clasică 
a la tăticu' mai ales cu o femeie care-mi era familiară până la 
greață. Ce indecenţă poate rivaliza cu prospetimea unui trup 
nou? Rebecca a înţeles, se pare, căci îmi mărturisi într-o zi: "N- 
ar fi trebuit să facem niciodată asta, te-ai schimbat." Dădui din 
umeri, găsind ridicolă revenirea la pudoare, vestigiu al unei 
educații rigoriste, dar încă nu-ndrăzneam să-i spun adevăratele 
motive ale răcelii. În fata dezinvolturii mele, uneori, o apucau 
sufocări de mânie, pofta de a mă strânge de gât, de a mă 
dobori, de a mă face să mărturisesc, strângându-mă de gât, 
toate tainele inimii. 

Îmi amintesc un episod deosebit de izbitor: e vorba de a 
doua noastră mare ceartă; prima, cum ţi-am spus ieri, având loc 
cu ocazia unui dineu. Din comoditate, o să fac distincţie între 
hărțuielile cotidiene şi marile opere de ură, mai rare, mai lungi, 
mai greu de suportat. Pe vremea aceea, deci, era primăvară, 
plecasem în călătorie o săptămână, invitat să iau cuvântul la un 
congres de parazitologie de la Viena. Rebecca, care se instalase 
la mine, profitase de acest interval ca să aranjeze cochet 
apartamentul meu parizian de două camere. li făcuse plăcere să 
Zugrăvească pereții, să vopsească uşile, să pună la ferestre 
perdele de culoare deschisă, să umple toate vazele cu flori mari, 
să coasă vreo douăzeci de pernute de satin care alcătuiau o 


tandră grămadă de rotunjimi primitoare în mijlocul salonului. Îmi 
cumpărase un nou televizor în culori precum şi două frumoase 
lămpi în stil 1900 şi transformase acel bârlog de celibatar în cuib 
de tineri şi proaspeti îndrăgostiți. Eram încântat de 
metamorfoză, emoționat de gest, mai ales când Rebecca îmi 
spusese că cheltuise cu această renovare trei sferturi din 
salariul ei plus toate economiile. 

Fireşte, la prima supărare pe care o avurăm împreună, 
adică la două zile după întoarcerea mea, nu mă lăsai să nu-i 
critic aspru iniţiativa; bătându-mi joc de prostul ei gust, un prost 
gust de coafeză, arătându-i nepotrivirea dintre zugrăveală şi 
mobile,acuzând-o în fine că mi-a răscolit apartamentul, că a 
făcut din el un lux de tort cu frişcă, o vizuină de cocotă. Îmi 
amintesc, eram într-o cafenea, Rebecca plângea, era prima oară 
că o atacam în meseria ei. Şi ca să adaug la răutate o mitocănie, 
mă sculai spunând că nu-i mai suport lacrimile. 

Veni după mine în stradă, avea o față crispată şi îmi fu 
deodată frică de violența care-i schimonosea trăsăturile. Fără 
să-mi formulez gândul presimţeam o catastrofă. 

— Aşadar nu-ți place decorația apartamentului? 

Avea vocea şuierătoare, sufocată parcă de indignare. 

— N-am spus aşa ceva. 

— Ba da, apartamentul e groaznic, nu încerca să mă 
menajezi. 

— De ce te iei după mine? 

- Ca să-mi repar greşelile, o să vezi 

Deschisei uşa, vag nelinişti. Inainte de-a fi putut să schițez 
un gest, Rebecca se năpustise înăuntru, apucase televizorul şi-l 
aruncase în casa scării. Mă repezii la ea, dar aparatul se disloca 
deja pe trepte, vomându-şi măruntaiele de turbine şi de fire. 
Intr-un zgomot de nedescris care trezi tot imobilul. 

— Eşti complet nebună? 

— Nu, scumpule, îti restitui apartamentul aşa cum era. 

Cu un pas hotărât, se înarmă cu un cuțit de bucătărie şi, 
metodic spintecă una câte una toate pernuțele pe care le 
confecționase, înecând salonul sub o aversă de puf alb. Paralizat 
de puterea acestui uragan, stăteam nemişcat, stăpânit poate de 
obscurul sentiment că merit această corecție. Te scutesc de 
amănuntele acestei lamentabile afaceri; e de-ajuns să-ți spun că 
acest colț fericit şi cald a fost devastat timp de o jumătate de 


oră o parte din cărțile mele rupte, accesoriile erotice aruncate 
pe fereastră, tapetul sfâşiat, cele două lămpi făcute zob pe 
umărul meu. Rebecca cauzase ea singură tot atâtea stricăciuni 
cât o percheziție a politiei, iar când plecă apartamentul meu 
distrus nu mai era decât un câmp de ruine. Eram zdrobit şi cred 
că-mi plângeam atât apartamentul devastat cât şi dragostele 
noastre compromise. Probabil că vecinii auziseră tot, şi aşa 
tolerau cu greu tipetele de amor ale Rebeccăi noaptea, 
reputația mea în imobil era ruinată. Două ore mai târziu, printr- 
una din inconsecvențele care-i erau familiare, metresa mea mă 
cheamă plângând la telefon ca să se scuze. Mă implora s-o las 
să-şi repare stricăciunile, se oferea să curețe tot, chiar dacă 
trebuia să-şi petreacă toată noaptea cu asta. 

— Alungă-mă dacă vrei, dar lasă-mă întâi să pun toate la 
loc. 

Acceptai. Se puse pe treabă cu mătura şi făraşul în mână. 
Eu, cățărat pe un taburet, îi dădeam ordine, mă desfătam cu 
această predare, o copleşeam cu sarcasme, cu reproşuri, 
cârtind asupra trebii prost făcute, supunând-o arbitrariului celor 
mai mărunte capricii ale mele. Această idioată care crezuse că 
mă intimidează se târa acum în fața mea. După ce, după mai 
multe ore, curăță tot, deschisei uşa şi-i urai noapte bună. 

— Vrei să plec? 

— Prefer 

— N-am chef să plec. 

— E mai bine aşa: hai, cară-te! 

— Franz, te iubesc, îți cer iertare, am greşit. Nu te iubesc 
decât pe tine, pentru tine o să fac orice. 

— N-am decât o singură dorință, să-ţi iei valea. O 
înăbuşeau deja lacrimile care, un minut după aceea, îi ieşiră din 
piept într-o explozie de plânsete, de gemete convulsive şi 
furioase. Căzu în genunchi înaintea mea, sărutându-mi mâinile 
şi pantofii. 

— Te iubesc, repeta ea, te implor, ține-mă cu tine din milă. 
Îmi strângea frenetic genunchii în braţe, în timp ce cu lovituri de 
picior o respingeam spre uşă, prefăcându-mă că hotărârea mea 
e de nezdruncinat. Voiam să văd până unde poate merge o 
femeie îndrăgostită în poziție de inferioritate; din rugămințile, 
din implorările ei scoteam tone de vanitate şi-mi umflam pieptul 
ca un paşă. Plânse încă mult timp, pe jos, cu fata în mochetă, cu 


mâinile tremurând, descărcându-se de o durere nesfârşită. 

Aşteptai să se atenueze criza şi pusei pentru întoarcerea 
ei conditii draconice: ceream să ne vedem mai puțin, să mă lase 
liber să umblu după cine vreau, să inceteze să-mi mai 
scotocească prin lucruri şi prin scrisori. Acceptă cu un aer 
copleşit. 

— Sunt în stare să îndur orice numai să fii un pic cu mine. 
Mi se pare chiar că ai putea să iubeşti pe alta dacă asta s-ar 
petrece lângă mine şi dacă m-ai ţine la curent. Te-aş urmări 
până la capătul lumii chiar dacă m-ai respinge sau m-ai alunga. 
Nici o suferință venind de la tine nu poate egala suferința ce mi- 
ar pricinui-o pierderea ta. 

Ascultam aceste cuvinte fermecat, măgulit prosteşte, 
nebănuind niciodată că această femeie mă iubea cu o 
asemenea putere de convingere. li răspunsei: 

— Ai face toate astea pentru mine? Greşeşti; drama, vezi 
tu, e că mă iubeşti prea mult, mult prea mult. Pentru că n-ai cu 
ce să te ocupi, n-ai o muncă în care să te implici. Iti cer să mă 
iubeşti mai puţin: pasiunea ta mă încurcă. Nu ştii că dragostea 
nebună este un mit opresiv creat de bărbați ca să le aservească 
pe femei? Jubilam: o făceam pe feministul, o zdrobeam pe 
Rebecca în numele demnității ei, îmi găseam un anumit talent 
de nemernic luminat. O clipă, îmi fu frică: la ideea că această 
fericire, acest surâs erau la cheremul meu. Apoi îmi alungai 
scrupulele şi o altă idee se insinuă în mine: puteam să le fac şi 
să le desfac pe toate în privința acestei ființe care-şi pusese 
soarta sub regența mea. Revelația fu teribilă. Ea nu mă mai 
părăsi şi hotărî întregul curs al legăturii noastre. Rebecca nu 
îndrăzni să obiecteze nimic. Seara, afişă pe uşa exterioară, în 
atenția ocupanților imobilului: "Nu vă neliniştiţi, n-a fost decât o 
ceartă." 

Mă puse să-i promit că n-o voi mai umili şi îmi jură să nu 
se mai enerveze cum făcuse. Bineînțeles, mă simțeam incapabil 
să-mi ţin limba de viperă şi bănuiam că furia Rebeccăi, cealaltă 
față a dragostei sale intransigente, se va reaprinde la prima 
alertă, îmi plăcea această stare de criză; ador să-i fac pe oameni 
să-şi iasă din fire, să-i exasperez, să le răsucesc nervii până ce 
mă ard de ei. Încerc în asta aceeaşi beţie experimentală ca în 
focurile erotismului. Scena de menaj este o prelungire cu alte 
mijloace a voluptății. Şi pe urmă, în familia noastră, intotdeauna 


am fost aproape de nebunie prin femei. Tatăl meu, bunicul meu 
şi propriul lui tată avuseseră toți trei darul de a-şi împinge soțiile 
în pragul alienării. Aveam o altă victimă de sacrificat pe altarul 
tradiţiei, această lungă linie de despoti domestici mă încuraja să 
preiau făclia. lar cel care nu învaţă nimic din trecutul lui, din 
trecutul strămoşilor lui, se condamnă să retrăiască nenorocirile 
acestora. 

O pală de aer veni deodată să ne izbească feţele înroşite 
de infama confidenţă: fără să bată, Rebecca deschise uşa cu 
brutalitate. 

— Bună seara. 

La auzul vocii, infirmul îşi oprise scurt vorbăria dementă. 

Largi plăci roşii îi ţâşniseră pe faţă ca nişte bucățele de 
vermillon lipite drept pe piele. 

— A, dar e "domnul Ofuscat", pronunţă ea făcând o 
plecăciune în faţa mea. Mai sunteţi la fel de iritat? 

— Nu, nu, corectă Franz cu un surâs rău, nu mai este 
"domnul  Ofuscat', e don Quichat, salvator de motănei, 
apărătorul văduvei şi al pisoiului. 

— Ce-a mai făcut iar? exclamă Rebecca gata s-o apuce un 
râs nebun. 

Acest "ce-a mai făcut iar" mă dădu gata. Fui cuprins de un 
puternic resentiment. În forul meu interior, se înţelege, căci în 
exterior continuam să arborez un surâs larg care-mi crispa gura. 
Ardeam de nerăbdare să sfârşesc o dată cu aceste bruftuiri dar 
nu putui decât să bâlbâi câteva cuvinte inaudibile. Eram aşezat 
în locul în care se încrucişau răsuflările celor doi soţi, iar aceste 
răsuflări erau un curent de aer fetid. Aveam nevoie de aer, 
aspiram la aerul din larg, ca să mă descotorosesc de mocirla în 
care eram cufundaţi de atâta vreme. Fugii, ruşinat, iar când 
trântii uşa în urma mea, crezui că aud râsete batjocoritoare. 
Probabil că se ţineau cu mâinile de burtă de atâta râs, că-şi 
băteau joc de înfrângerea mea. Mă simţeam împroşcat, 
murdărit. A trebuit într-adevăr pantomima derizorie a lui Franz, 
mila laşă pe care ţi-o inspira un handicapat ca să suport aceste 
vulgarităţi. Alergai la cabină aşa cum o vulpe încolţită se-nfundă 
în vizuina ei. 

Beatrice dormea deja, iar respiraţia ei regulată, mirosul ei 
un pic dulceag monopolizau patul cu o insistenţă aproape 
greţoasă: "Oh, iartă-mă" îi spusei cu voce joasă, ruşinat de 


gândul meu, "sunt atât de răscolit". Voiam să reflectez, să dau 
frâu liber ciudei mele dar un val de oboseală mă dobori. Eram 
copleşit, o amorţeală în întregul trup îmi poruncea să dorm. 
Căzui într-un somn adânc. Avui un vis: Rebecca stătea pe 
puntea navei, cu pisoiul din Veneţia în braţe, şi-mi repeta 
mângâindu-l: "Meriţi ceva mai bun decât Beatrice, faci mai mult 
decât viaţa pe care ţi-o rezervă ea." Apoi aruncă pisica în mare 
şi începea să profereze obscenităţi cu un atroce accent 
nemtesc. Trebui să mă trezesc lac de sudoare din acest coşmar, 
în plină noapte, ca să-mi dau în sfârşit seama ce era cabina lui 
Franz: un atelier de detracare sentimentală. 


P Ziua a treia: 
Intâlnirea infidelilor. Unde amantii se unesc, se prefac în 
scrum. 


A doua zi, când deschisei ochii, Beatrice ieşise deja. O 
ploaie violentă biciuia hubloul, îţi împăienjenea vederea, ca o 
închisoare cu mii de zăbrele lichide. Odată cu amintirea serii 
trecute îmi reveni şi mânia. Sentimentele mele pentru Franz, 
cantonate până atunci într-un amalgam de curiozitate şi de 
dezgust, culminau în dimineaţa aceea în ranchiună. Confesiunea 
sa  respingătoare,  rânjetele soției sale îmi deveniseră 
intolerabile. Încetasem de ale mai dori prietenia, nu mai voiam 
nici să-i văd, nici să-i aud. La nevoie, mă voi închide în cabină ca 
să scap de zeflemelile lor. Trebuia să-i împărtăşesc lui Beatrice 
hotărârea mea. 

O găsii aşezată la masă, în sufrageria pustie a vasului, în 
faţa lui Marcello. Mirat şi fericit de această discuţie în doi, cu un 
individ pe care-l critica cu o seară înainte, hotărâi, din politeţe, 
să aştept puţin înainte de a-i mărturisi proiectul. După ce îi 
strecurai la ureche că numai eram supărat pe ea pentru 
incidentul cu pisica, mă amestecai într-o conversaţie făcută 
numai din aluzii despre Orient în care italiana alterna cu 
franceza. Dacă exista o persoană cu care eram fericit să 
comunic gânduri care să depăşească gama obişnuitelor 
banalităţi, aceasta era Marcello. În ciuda puţinelor lucruri pe 
care ni le spusesem, mă impresiona, dusese până la capăt o 
experienţă în care eu eram doar novice, mă simţeam în faţa lui 
plin de întrebări, plin de curiozitate. Şi pe urmă, avea o facultate 
de a propaga entuziasmul care mă cucerea. Imi amintesc bine, 
vorbea de drumul spre Indii când Beatrice se plânse că i-e frig. 
Cu amabilitate, îi propusei să mă duc să-i aduc un pulover din 
cabină. La întoarcere, mă oprisem o clipă în hol în faţa unei hărţi 
maritime a Mediteranei: deodată, o mică tuse sonoră lângă mine 
mă făcu să tresar. Era Rebecca, foarte palidă, nepieptănată. 

— Didier, te... te rog nu gândi despre mine lucruri josnice. 

Vorbise pe un ton de implorare şi mă apucase de braţ cu 
un aer de rătăcire pe faţă. Crezui mai întâi că este o nouă farsă 
şi mă pregăteam s-o las înfiptă acolo. 

— Nu voiam să-mi bat joc de dumneata ieri seară. Am râs 


pentru că eram enervată. Nu ţine seama de ororile pe care 
Franz le debitează despre mine. Starea lui de bolnav îl împinge 
să fabuleze, ar vrea ca toţi să-i suporte ascendentul. 

Incercă să surâdă, dar un tremur preschimbă surâsul într- 
un hohot de plâns înăbuşit. Eram agasat, nu mai reuşeam să 
ajustez imaginile pe care fata aceasta le emitea în direcţia mea, 
atât erau de nepotrivite unele cu altele. 

— Trebuia să te văd, ţin la stima dumitale. 

— ii la stima mea? îi spusei, afectând o răceală care 
speram să n-o păcălească, stima unui individ aşa de şters ca 
mine, a unui "domn Ofuscat"? 

— Da, ţin la ea. Şi încetează, te rog, n-o să-ţi mai spun 
aşa. 

încercam să o tachinez ca să-mi minimalizez vacarmul 
inimii, căci eram descumpănit. Faptul că această femeie, ieri 
dominatoare, astăzi mă implora, mă lăsa cu răsuflarea tăiată. 
Nu reuşeam să-i desluşesc intenţiile, spunându-mi că n-avea 
poate niciuna. Deja îmi reproşam că păcătuisem prin exces de 
neîncredere, că fusesem naiv din prea multe bănuieli. Vina îi 
revenea lui Franz, născocirilor lui extravagante şi-l suspectam 
acum de oarecare exagerare dacă nu chiar de mitomanie. 
Căinţa Rebeccăi schimba tot, ea nu mai era decât o fată fragilă 
care ţinea să-şi salveze reputaţia mânjită de un soţ nedelicat. 
Coborând vocea, îmi spuse cu o uşurătate mângâietoare: 

— Didier, aş vrea să-ţi vorbesc dumitale singur... 

— Dar suntem singuri. 

— Nu aici, în cabina mea. 

Un val de sânge mi se urcă în obrajii pe care aş fi vrut să-i 
acopăr cu palmele, executai o negociere dificilă între 
indispoziţia mea şi necesitatea de a o ascunde. Rebecca îşi 
ridicase capul şi mă privea cu o fixitate ardentă. 

Buzele ei întredeschise lăsau să se zărească dinţii foarte 
albi; strălucirea lăptoasă a acestor perle îmi dădu o zguduire pe 
care n-o putui disimula. 

— De ce în cabina dumitale? 

— Acolo o să fim mai liniştiţi, o să-ţi explic tot. 

— Nu acum, nu pot. 

— Ştiu, vino după-masă la ora 5, numărul 758. 

Mă înăbuşii sub brutalitatea acestei propuneri şi trebui să 
mă ţin de rampă ca să nu mă latin. Această întâlnire mă 


întorsese pe dos; instantaneu uitai mânia care mă însufleţea 
abia cu o oră mai devreme. Cred că aş fi rămas multă vreme în 
picioare în hol să meditez la această invitaţie dacă Rebecca nu 
m-ar fi readus la realitate. 

— Repede, Didier, te-aşteaptă Beatrice. Presupun că 
puloverul e pentru ea din moment ce porţi deja unul pe 
dumneata. Pe curând. _ 

Urcai în sala de mese izbit parcă de lumină. In entuziasmul 
meu, o sărutai pe Beatrice de faţă cu Marcello şi le oferii la 
amândoi încă o cafea. În loc să-mi mulţumească, Marcello spuse 
doar aceste vorbe: 

"Cel care dă, spunea Vivekananda, trebuie să 
îngenuncheze şi să-i mulţumească celui care primeşte că i-a 
oferit posibilitatea să dea." 

ltalianul avea un citat pentru fiecare împrejurare, manie 
ridicolă care pe moment mi se păru culmea bunelor maniere. 
Vorbea tot despre India dar numai întâlnirea dată de Rebecca îşi 
continua în capul meu insistenta mică muzică. Şi când te 
gândeşti că fusese de-ajuns un moment pentru ca rezervele 
mele să se transforme în consimţământ! Cum de căpătase 
această femeie în două zile atâta importanţă? Cine îmi dăruise 
un sentiment, o percepţie nouă pentru ea? Ciudată întâmplare: 
asemenea acelor vecini de palier care-şi vorbesc prima oară la 
zece mii de kilometri de casa lor, trebuia să mă duc în Asia ca să 
intru în ceea ce nu cunoscusem niciodată în Franţa: un vodevil! 
Bineînţeles, n-o să mă duc în cabina Rebeccăi; nu, în schimb, o 
să mă închid la mine ca să citesc Revolutia spirituală de 
Krishnamurti. Şi îmi reproşam ca pe o perfidie toana neaşteptată 
pentru ea, căutam să o uit enumerând farmecele lui Beatrice, 
frumuseţile care mă aşteptau în Orient. Aveam să stric o viaţă 
ce promitea cele mai profunde bucurii pentru... pentru ce de 
fapt? 

Citindu-mi parcă gândurile, Beatrice mă chemă la ordine 
încruntând din sprâncene. Mustrarea mută avu darul să mă 
îngrozească; avui dintr-o dată intuiţia neplăcută că totul se 
schimbase în chip subtil, pe nesimţite. Că intram într-o nouă 
constelație care avea să ne modifice raporturile. Şi, departe de 
a-l asculta pe Marcello, o examinai fix: niciodată n-o găsisem 
atât de puţin frumoasă. Nu se fardase, ceea ce lăsa să sevadă 
imperfecţiunile unui ten marcat de cei treizeci de ani ai săi, 


bijuteria care-i atârna pe piept avea drept efect principal de a-i 
sublinia slăbiciunea patetică. Nu se mai străduia să-mi placă şi 
se arăta în stare naturală; cu părul ei blond în dezordine şi cu 
rochia-sac care-i cădea până laglezne, mi se părea lipsită de 
acea feminitate neliniştită, abundentă care constituia atracţia 
Rebeccăi. Beatrice, femeie-copil cu anatomia neîmplinită cerea 
o afecţiune senină, mângâieri fără surprize, în timp ce Rebecca 
mă obseda prin nu ştiu ce ispită de dragoste enervantă şi 
brutală. Pe prima o găseam prea simplă pe lângă supleţea 
felină, frumuseţea mai rară a acestei necunoscute. De ce să nu 
mi-o mărturisesc: Beatrice era o femeie pe care o clasezi din 
capul locului printre persoanele cuminţi. Insăşi fantezia acestei 
călătorii nu putea prevala asupra impresiei de seriozitate şi de 
rezonabil pe care parc-o dădea. Doamne, cât era de rezonabilă! 

La prânz, având grijă să nu mănânc cu Franz, îi jucai o 
festă de care mă felicit şi acum. Sosii în avans cu Beatrice şi 
alesei o masă la care nu mai rămăseseră decât două locuri. Erau 
prezenţi, în afară de Raj Tiwari, mereu punctual, doi studenţi 
turci şi un student iranian. Se vorbea, într-o engleză bâlbâită, de 
viitoarea escală la Atena, de furtuna prevăzută pentru noaptea 
următoare, de petrecerea de Anul Nou, a doua zi seara. Discuţia 
nu prea era afectată de diferenţele naţionale şi nici o singură 
dată nu fu abordat domeniul politic, deosebit de spinos după 
afacerea iraniană. Fericit de a putea, sub acoperirea acestui 
zumzăit de vorbe, să mă gândesc în voie la ce avea să fie după- 
amiază, mă lăsai uşurat în voia fantomei provizorii şi relaxante a 
conversaţiei. Când sosi Franz, împins de un marinar - 
recunoscusem de departe oribilul scârţâit al roţilor asemănător 
cu clopoţelul unui lepros - îmi terminam desertul. 

Dădea târcoale mesei noastre, ca o muscă în jurul unui 
hoit, căutând cu disperare un colţ liber în care să se strecoare, 
sudat de scaunul lui într-o grimasantă copulatie. 

— Poftiţi, îi spusei ridicându-mă, vă cedez locul meu. 

— Pleci deja? Muream de poftă să stau de vorbă cu 
dumneata! 

— Prea târziu, Franz, îmi daţi voie să vă spun pe nume? 
Am terminat masa. Va trebui să vă găsiţi o altă victimă. 

— Ce-nseamnă asta? Credeam că suntem camarazi. 

— Camarazi! Cuvântul mi se pare într-adevăr prea slab: 
spuneţi mai degrabă că n-au existat prieteni mai buni de la 


Castor şi Pollux încoace. 

— De ce aceste sarcasme între voi? ne întrerupse 
Beatrice. 

Franz îşi reluase surâsul răutăcios. 

— Didier este cam nervos pentru că mă ştie prezent între 
dumneata şi el atunci când nu sunt de faţă. 

Dădui din umeri. Dar o reflecţie a lui Tiwari, care-i cerea 
lui Franz veşti despre Rebecca, puse capăt bunei mele dispoziţii: 
îmi reveni în minte că nimeni nu se uitase la Beatrice, că nimeni 
nu-i făcuse măcar un compliment în timpul mesei. Şi mi se 
părea că toţi, în timp ce eu mă îndreptam spre uşă, îi puneau o 
notă proastă şi mă priveau cu o milă răutăcioasă. Bineînţeles, 
aveam probabil aerul cam naiv al acelor cupluri în blugi care se 
deghizează în luptători ca să facă să se creadă că au trăit multă 
vreme la tropice. 

— Ai raporturi curioase cu Franz, îmi spuse Beatrice. 

— Tipul ăsta mă exasperează... Dinadins m-am aşezat la o 
masă plină de lume, ca să scap de grimasele şi de 
subînţelesurile lui. 

— Te formalizezi prea repede. Apropo, nu mi-ai povestit 
ce-a fost aseară. 

— A fost mârşav. 

Îi rezumai în două vorbe confesiunea infirmului, având 
bine grijă să-i înglobez şi soţia în reproşuri. Dar în sinea mea mă 
gândeam numai la întâlnirea de după-amiază, singurul element 
fericit din ziua aceea. 

Dar şi aici eram îndoit. Pe de-o parte, voiam să fiu eliberat 
de chinul de a-l auzi şi de a-l revedea pe Franz. Pe de altă parte, 
eram atras de Rebecca. Cu această întâlnire credeam că le-am 
conciliat pe toate: voi avea-o pe soţie şi mă voi descotorosi de 
soţ. Rămânea Beatrice. Trebuia s-o mint. Dar am spus-o: novice 
în acest domeniu, mă temeam să nu fac o gafă. Ezitam, mă 
gândeam îndelung la cât o să coste o trădare. Cuplul nostru se 
baza pe clauze tacite; consolidate de timp, şi tot atât de severe 
cu un contract de căsătorie. Bineînţeles, reprobarea care este 
legată de minciună avea de ce să mă facă să tresar; dar din 
moment ce în fond era vorba de prima mea "înşelăciune", şi 
folosesc dinadins acest cuvânt desuet, nu prea aveam de ce să 
mă neliniştesc. Şi pe urmă, cu un pic de îndemânare, speram să 
ţin secretă mica mea intrigă. La urma urmei, nu mai rămâneau 


decât patruzeci şi opt de ore până la Istambul, iar riscurile de a 
vedea povestea dezvăluită erau astfel reduse. 

Ei hai, de ce să-mi fac atâtea griji? Nu era vorba decât de 
a o împrumuta pe Rebecca! N-aveam să mor şi nici pământul n- 
avea să se răstoarne din cauza unui flirt nesocotit. Esenţialul era 
ca totul să se petreacă în afară de Franz; şi pe urmă ideea de a-i 
face un rău, momeala de a-ţi bate joc de un soţ legitim care 
încercase să mă înjosească dădeau de zece ori mai multă 
valoare demersului meu şi luau cu sine acea parte nedecisă din 
mine care cerea prudenţă. 

Distrat de hărţuielile de la masă, nu putusem născoci 
nimic ca să-mi execut planul. Împrejurările îmi veniră în ajutor. 
Din cauza vremii proaste, direcţiunea navei organiză un loto şi 
diverse jocuri de noroc pentru după-amiază. Petrecui aici cu 
Beatrice, pasionată de cărţi, două ore bune în timpul cărora 
elaborai tot felul de minciuni. Până la urmă, mă oprii la cea a 
cărei banalitate îmi garanta reuşita: către ora cinci fără un sfert, 
pretextând o mică nevoie, mă eclipsai din salon. Nu-mi prea 
păsa de felul în care o să-mi explic absenţa îndelungată, fiind cu 
totul cuprins de intensitatea momentului. La gândul de a o 
vedea pe Rebecca între patru ochi, îmi simţeam picioarele 
înmuindu-se şi de mai multe ori fui pe punctul de a mă întoarce 
la masa de joc: bănuiam eu că mă convocase în cabină cu 
intenţii precise. Eram speriat, nici măcar nu avusesem timp să 
mă mângâi cu imaginea unei aventuri că îi şi grăbea 
deznodământul. 

Cât de mult regretam că nu luasem nimic de pus pe mine! 
Însoţind-o pe Beatrice, nu simţisem nevoia să fac alte cheltuieli 
şi n-aveam cu ce să par bine îmbrăcat. Ca să compensez, 
petrecui lungi minute la chiuvetă să mă pieptăn şi să-mi trag 
cămaşa în pantaloni. Fără să vreau îmi aminteam de revelaţiile 
pe care mi le făcuse Franz despre soţia sa, despre fesele ei 
maiestuoase, despre sărutările ei umede,despre gustul său 
pentru situaţiile neobişnuite, şi mărturisesc că aceste indecenţe 
îmi excitau curiozitatea. Îmi închipuiam îndrăzneli alături de care 
ale mele cu Beatrice, convenţionale, mi se păreau puerile. Dacă 
murdăriile infirmului erau adevărate, prezenţa Rebeccăi la bord 
le conferea deodată o redutabilă realitate; şi mă temeam că nu 
voi fi la înălţime, că voi faceţi gură de naiv. 

În sfârşit, sosii la ora fixată în culoarul cabinelor de clasa 


întâi, începând să-mi pierd curajul, simţindu-mi inima bătând 
într-un fel neobişnuit. Izbirea discordantă a valurilor de coca 
vasului frângea tremurul continuu al maşinilor ale căror vibrații 
erau repercutate de etajele superioare. Găsii cabina 758, 
remarcând cât e de aproape de cea a lui Franz. Numai de n-ar 
ieşi infirmul acum şi de nu m-ar surprinde strecurându-mă la 
soţia lui! În momentul în care trebui să bat în uşă, emoția îmi 
spori. Doream această clipă mai mult decât orice, şi mă temeam 
de ea. Imi lipii urechea de uşă: nici un zgomot. Nici o rază de 
lumină nu se strecura pe sub uşă. Cu o mână tremurătoare 
bătui încet de două ori. Nici un răspuns. Bătui mai tare. Tot 
nimic. Apăsai pe clanţă: uşa era descuiată. Intrai pe jumătate: 
cabina era cufundată în întuneric. O perdea uşoară în faţa 
hubloului se zbătea încet ca un văl. Şoptii: 

— Rebecca. Din patul situat în fund îmi parveni foarte 
încet un "Sst". 

— Sunt eu, Didier, pot să intru? Vocea îmi tremura. 

— Sst, Sst. Această delicateţe mă mişcă - stinsese lumina, 
presupuneam eu, ca să nu-mi sporească timiditatea - închisei 
uşa în urma mea şi, băgând de seamă să nu răstorn nimic, mă 
dusei drept la pat ca un mâncăcios la bucătărie. 

— Unde eşti? 

— Aici, îmi răspunse ea cu o voce de nerecunoscut care mi 
se păru că vine din altă parte. 

Probabil că era la fel de emoţionată ca şi mine. Acest gând 
îmi dădu curaj. În ciuda întunericului, îi zăream formele ascunse 
sub plapumă şi puteam aproape să-i desluşesc chipul. Îşi 
trăsese părul pe spate căci nu i-l vedeam. Ezitând, mă aşezai pe 
marginea cuşetei şi, neştiind ce să fac cu palmele, le frecam una 
de alta. Le găseam umede şi îngheţate şi încercam să le 
încălzesc. Curând, simţii braţele tinerei femei ieşind de sub 
cuverturi, căutându-mă în întuneric, mângâindu-mi genunchii. 
Admiram că totul se petrece atât de simplu şi, dintr-o dată 
temerar, mă aplecai asupra acelor mâini înfierbântate, le dusei 
la gură. Îi sărutai mai întâi degetele curios de late şi de groase - 
apoi lunecai spre încheieturi: asprimea lor, firele de păr care le 
acopereau mă surprinseră în mod neplăcut. Îmi veni o bănuială 
care-mi înlătură orice reţinere. Palmai capul partenerei mele şi 
scosei un țipăt: acel craniu pe jumătate chel, acei obraji 
scorţoşi... Dar înainte de a-mi da pe deplin seama, din baie ţâşni 


un hohot de râs şi se aprinse o lampă luminând o scenă pe care 
n-o voi uita toată viaţa: Franz era cel pe care, cu cuverturile 
trase până la bărbie, îl ţineam în braţe în timp ce Rebecca în 
picioare în pragul băii unde se ascunsese râdea în hohote fără 
ruşine de faţa mea pleoştită. 

Mă dezintegrai într-o mulţime de emoţii violente, mă 
ridicai îngrozit, urlând "'ticăloşilor, ticăloşilor', cum de 
îndrăzniseră, drept cine mă luau? De n-ar fi fost infirmitatea lui 
Franz, l-aş fi luat la pumni, şi eram atât de dezgustat de 
contactul cu el încât scuipai de mai multe ori pe jos. Eram 
indignat de trădarea Rebeccăi, dar ea fugise fără să-mi lase 
timp să-i vorbesc. Eram pe punctul de a mă duce după ea când 
handicapatul mă apucă de braţ cu o asemenea violenţă încât 
gemui de durere. 

— N-o fă pe copilul, şuieră el, ia lucrurile cu umor. Crede- 
mă, n-am simţit nici o plăcere în aceste pipăieli. Dar trebuia s-o 
fac ca să asculţi urmarea romanului nostru: a cerut-o Rebecca, 
dorea să rectifice imaginea pe care ţi-ai făcut-o despre ea; 
căutăm numai să te instruim. 

— Daţi-mi drumul, strigai, căutând să mă încurajez cu 
propriile mele exclamaţii, nu vreau nici să vă văd nici să vă aud. 

— Nu te încăpăţâna într-o intransigenţă juvenilă. O vrei 
sau nu pe Rebecca? Eram zdrobit: iată că acum infirmul mi-o 
propunea pe nevastă-sa. Crezusem că o seduc dar el era cel 
care mi-o oferea ca un codoş. Cum de putusem să cad atât de 
jos? 

— Nu vreau nimic, nici pe ea, nici pe dumneavoastră, 
lăsaţi-mă să plec sau chem pe cineva. 

— „„Lăsaţi-mă să plec sau o chem pe mama." Luase tonul 
plângăreţ al unui copil care bate din picior. 

— Atunci, du-te. Îmi dădu drumul şi mă trezii liber. 

— Hai, şterge-o, du-te să-ţi regăseşti mărunta dumitale 
viaţă  conjugală sub formă de înmormântare, repede, te 
aşteaptă Bobonne. 

Atât cinism etalat cu atâta dezinvoltură mă lăsă fără grai: 
eu eram cel ofensat iar el îşi mai permitea să mă insulte! 
Doamne, mă gândeam în sinea mea, erau ei o tovărăşie pentru 
mine? De data asta o să pun lucrurile la punct, de data asta 
plec, n-or să mă mai vadă. Fireşte rămăsei. Franz se topi îndată 
într-un surâs mieros: 


— Şovăi, te prefer aşa! Dacă o doreşti pe Rebecca, trebuie 
să-ţi asiguri mijloacele. Mi-a promis că ţi se va dărui de îndată 
ce îmi voi fi terminat istorisirea. Dar ce voia de fapt de la mine 
această canalie? Ce însemnau aceste vorbe incoerente? 

— Vezi, ţintesc să-ţi cadă în braţe. Dar după anumite 
reguli. Ştii ce-a spus Kierkegaard: natura feminină este un 
abandon sub formă de rezistenţă. 

— Puțin îmi pasă de  confidenţele şi de soția 
dumneavoastră, îmi sunt complet indiferente. 

— Mărturiseşte că mai degrabă te interesează, altfel ai fi 
plecat deja. 

— Imi propuneţi un adevărat târg, nu? 

— Să spunem mai degrabă un joc pe care l-am instituit 
pentru propria-mi plăcere. Nu-ţi cer mare lucru: să fii doar un 
auditor atent. Le cer ceva doar urechilor dumitale, nu rişti nimic. 

Eram foarte agitat şi aproape fără replică; şi mă întrebam 
vag dacă citisem deja în vreo carte echivalentul acestei situaţii. 

— Dar de ce eu mai degrabă decât altcineva, de ce nu 
Beatrice? 

— Cu dumneata am început, cu dumneata o să termin. 

— Nu sunteţi gelos? 

— Nu mă supăr pe Rebecca că se duce să caute în altă 
parte ceea ce nu-i mai ofer. Pur şi simplu cooperez cu abaterile 
ei în loc să le suport. 

Gâfâiam: 

— Fie, m-aţi păcălit, de data asta o admit. Dar credeţi-mă 
că rămân doar din vrerea mea. Nu mă speriaţi, vă cunosc, ştiu 
că nu risc nimic şi eu, şi numai eu, Franz, vă dau autorizaţia de 
a vă spune povestea, auziţi? Depindeţi cu totul de bunul meu 
plac. 

— Nu m-am îndoit niciodată de asta, Didier, sunt robul 
hotărârilor dumitale. Vrei să mă ajuţi? 

Avea o lucire şmecheră în ochi. O dată în plus mă lăsasem 
prins în capcană de josnica lui tactică: mă simţeam prada unei 
complete  descurajări, şi deşi replici indignate, percutante 
continuau să-mi asalteze mintea, sufeream de o oboseală a 
tuturor membrelor ca după o mare şi ireparabilă înfrângere. 
Incepui să detest vaporul care mă făcea prizonierul unui anturaj 
indezirabil, şi aproape că regretam avionul care ne-ar fi dus la 
liman în câteva ore. Fără să mă gândesc, îl ajutai pe Franz să se 


aşeze: era incredibil de greu şi de mugşchiulos, şi trebui să-mi 
dau o osteneală nemaipomenită ca să-l sprijin de perne. 

Nu exista nici un fotoliu disponibil iar patul era prea strâmt 
ca să mă instalez pe el. Spre marea mea neplăcere, trebui să 
scot scaunul rulant ascuns în baie, să-i desfac rezemătoarea de 
cap şi să mă aşez în el blocându-i comanda direcţională din 
cauza tangajului. Această răstunare de roluri îmi spori şi mai 
mult stânjeneala. Eram epuizat dinainte la gândul aventurilor lui 
Franz. Urma să continue istorisirea lor cu fanfaronadă, sigur că 
şi-a situat viaţa dincolo de înţelegerea mea, rezervându-mi 
sarcina pasivă a auditorului. Cabina Rebeccăi era mai cochetă, 
mai îngrijită decât cea a soţului ei. 

Puteai vedea chiar şi nişte flori. Pe o etajeră se aflau, ca şi 
alături, un fierbător electric, ceşti şi pliculeţe de ceai aranjate pe 
o tavă de ebonită. 

— O să vezi, n-o să ţină mult, o să termin până la ora 
cinei. Fă-ne un ceai. 

Şi ca şi cu o seară înainte, clocotitul apei însoţi sporovăiala 
handicapatului. 

Unde amanții se unesc, se prefac în scrum. 

Aşa cum ţi-am spus ieri, Rebecca şi cu mine tocmai 
pierduserăm obişnuința acelor dezgustătoare minunăţii care ne 
Zăpăciseră mai mult de un an de zile. Acel sabat carnal îi dăduse 
cuplului nostru un al doilea suflu fără ca prin asta să-l salveze de 
destinul său perisabil. 

Credlitul-lubricitate pe care-l aveam expira şi ne ducea 
drept la faliment. Acum, ştiam că iluzia unei vieţi în comun 
trebuia să fie spulberată. Aveam de dat o bătălie: să mă 
descotorosesc de o femeie care încă mă mai iubea. Sufeream de 
acea nenorocire atât de frecventă la mic-burghezi, aceea de a 
nu mă accepta pe mine însumi, şi credeam prea mult în 
dragoste ca să mă mulțumesc cu nivelul relativ la care căzuse 
legătura noastră. Fidelitatea fată de o persoană este un preț 
prea scump plătit ca să nu fie compensată printr-o excitație 
egală: ființa căreia i se adresează o preferință exclusivă are 
sarcina zdrobitoare de a-i înlocui pe toti bărbaţii, pe toate 
femeile pe care prezența sa îi exclude. Sarcină imposibilă: 
nimeni nu este divers şi multiplu precum e lumea. Începui să 
urăsc fidelitatea anxioasă a dragostei pasionale căreia fi 
opuneam febrilitatea veselă a zborului din floare-n floare sau 


pur şi simplu atonia emoțională a celibatarului. Regăseam 
sentimentul conjugal prin excelență, încercat cu tovarăşele mele 
anterioare: congelarea entuziasmului în oboseală. 

Și pe urmă, există o epocă a vieţii în care orice legătură 
devine  previzibilă, inclusiv degradarea ei: experiența ne 
interzice regăsirea unui sentiment nou, ucide în noi prospetimea 
ignoranței prea fericite. Ţi-am mai spus: aspiram la schimbare 
pentru schimabare. Să ştiu că la orice oră din zi şi din noapte, în 
timp ce eu mă consumam între patru ochi cu Rebecca alții se 
distrau, se îmbătau, dansau, asta-mi biciuia simţurile, mă făcea 
să turbez din pricina situației mele captive. Parisul mă rodea 
prin ritmurile lui frenetice, care constituiau tot atâtea îndemnuri 
de a mă agita, de a mă mişca. Rebecca se speria de poftele 
mele turbulente iar pentru a le contracara desdesfăşura tot 
atâta încăpățânare câtă arătam eu pentru a le satisface; căuta 
ceartă sub cele mai futile pretexte şi ne certam în înăbuşitorul 
alcov al cuplului nostru ca două viespi care se omoară una pe 
cealaltă într-un borcan de miere. 

Putin a lipsit ca melodrama să nu ni se transforme într-o 
dramă: ca Rebecca să-şi bată joc de mine, să-şi ia un amant 
oficial, să se arate mai independentă. Dar intransigența, 
naivitatea sa îi grăbiră căderea. La început, cruzimile mele n- 
aveau un caracter voit, o testam, răsfiram măgăriile aşa cum 
răsfiri mărgelele unor mătănii, fără un scenariu pregătit. Lansam 
la întâmplare săgeți despre care nu ştiam dacă-şi vor atinge 
ținta. Arătând supărarea pe care i-o pricinuiau vorbele mele, 
încurajă prostul meu caracter şi se făcu instrumentul propriei 
sale decăderi. Ura, se spune adesea, este celălalt versant al 
iubirii. Şi dacă ar fi valabil contrariul? Dacă afecțiunea n-ar fi 
decât o paranteză între două bătălii, un răgaz, timpul cât să-ți 
tragi sufletul? Şi pe urmă, monotonia în aparență lugubră a 
răului abundă în excitări mai intense decât cele ale voluptății. 
Scena de menaj capătă o dimensiune ideală atunci când devine 
un scop în sine care precipită acţiunea, creează tot felul de 
împrejurări şi de detalii pe care trebuie să le aştepţi multă 
vreme într-o viață senină. Atingi un asemenea grad de 
excelență în oroare încât ceea ce a precedat capătă un iz de 
poncif. Cum concepeam dragostea sub forma unei supralicitări 
permanente doar peripețiile reinnoite loviturile de teatru, 
certurile, împăcările puteau să-mi rețină inima  neliniştită. 


Aveam asupra Rebeccăi avantajul de a fi asediatorul, se apăra 
pas cu pas, dar cel care nu ia iniţiativa sfârşeşte prin a da 
înapoi. Întreaga mea ființă era pregătită pentru violență; cea 
mai uşoară contrariere, nitel scrum de țigară căzut pe mochetă, 
telefonul deranjat, un pahar vărsat, degenera în brutalitate, se 
îngroşa în chip nemăsurat. Nu exista nici o proporție între cauză 
şi efectul produs asupra nervilor mei iritați. Imediat, vedeam 
negru înaintea ochilor. Rebecca îmi răspundea. Izbucneam 
amândoi în fanfare belicoase. Mânia îi dădea un aer vulgar, 
dezlănţuit care mă îngrozea şi îi strica frumuseţea. 

Ne azvârleam în cap snopi de injurii, vorbelor le urmau 
loviturile, cearta degenera în bătaie, ne sfâşiam scrisorile, 
hainele, cărțile, apoi, enervați la culme, vibrând de turbare şi de 
ură, apostrofaţți de vecinii deranjati de altercațiile noastre, 
cădeam pe pat ca doi vagabonzi extenuați. 

Veselia unuia era afront pentru celălalt, bănuiam în ea un 
atac şi nu ne toleram decât într-o îmbufnare comună. 
Îmbufnarea la rândul ei, atunci când se prelungea prea mult, 
devenea ofensă. Uneori la masă, la cafenea, la restaurant, se 
instala o tăcere, un alb apăsător, ostil, lung cât o jumătate de 
secol, care se întindea ca un gaz, urca până la tavan, ne 
înțepenea, ne ţinea prizonieri: războiul era declarat. Aceste 
tăceri pline de plângeri amare, de vii reproşuri, concretizau 
năruirea legăturilor noastre. 

— Hai repede să ne uităm la televizor, spuneam eu atunci, 
cel puțin aşa nu vom fi siliți să ne vorbim. 

Ca toate cuplurile, dădeam o întrebuințare cvasinarcotică 
micului ecran şi cinemaului, plăceri matrimoniale care îngăduie 
soților să se suporte mai mult timp fără a trebui să-şi vorbească. 

O vedeam prea mult, mult prea mult. Dacă totuşi ne-am fi 
despărțit uneori, ar fi recăpătat departe de mine acea densitate 
fastuoasă pe care o pierdea în contact cu mine. Dar nu ne 
despărțeam. Uram hrana fadă a zilelor noastre muribunde, 
alternanța insuportabilă a muncii cu corvoada amoroasă. Ea-mi 
spunea caracterul meu, egoismul meu, maniile mele, eu îi 
răspundeam cu fatalitatea cuplului, cu eşecul inevitabil al vieții 
conjugale; pe scurt, vorbindu-mi de o situaţie particulară, o 
trimiteam la probleme metafizice, o împingeam înspre un zid de 
netrecut. Ca s-o înfund şi mai mult, s-o fac să mă părăsească, îi 
arătam fără încetare întreaga falsitate a stării conjugale: 


— Romanța noastră se hrăneşte din ea însăşi: această 
autarhie se întrudeşte cu foametea. Altădată existau obstacole, 
conflicte religioase sau sociale, care valorizau cuplul făcându-l 
precar. Altădată cea mai magnifică sursă de dragoste era chiar 
pericolul dragostei. Imprudența aprindea pasiuni pe care epoca 
noastră de siguranță nu le va cunoaşte niciodată: fericite 
vremuri, nu atât de îndepărtate, în care a iubi era sinonim cu a 
risca. Astăzi, iubirile noastre, fior de satietate înainte chiar de a 
fi cunoscut foamea. lată de ce amanții sunt atât de trişti: ştiu că 
n-au alt duşman decât pe ei înşişi, că sunt în acelaşi timp izvorul 
şi secătuirea uniriilor. Pe cine să acuzi, vai, dacă nu "pe noi doi" 
şi ce amărăciune e mai mare decât să-l ucizi pe cel pe care-l 
adori prin simplul fapt de a fi împreună? 

Rebecca nu ceda la argumentele mele şi găsea 
întotdeauna ceva de obiectat. Atunci insistam: 

— Nu-ţi spui niciodată că ne jenăm unul pe celălalt, că ai 
duce o altă existență, mai bună poate, dacă n-aş fi aici? Tu nu 
întrevezi în acest unul-lângă-altul al nostru un viitor 
înspăimântător de monotonie, un deznodământ sinistru? 

Aceste discuții n-aveau ieşire: fiecare rămânea pe pozițiile 
lui, fiecare ceartă se termina cu o falsă plecare a Rebeccăi care 
se întorcea o oră sau o zi mai târziu, umilă şi plină de căință. 

Rebecca avu încă frumoase izbucniri, indeosebi noaptea; 
pe măsură ce se lăsa seara, îi creştea exaltarea, incontrolabilă şi 
dezlănțuită. Atunci, dacă trebuia să ne ducem la nişte prieteni, 
într-un loc public, mă temeam de reacțiile ei. Pentru cea mai 
mică reflecţie, pentru cea mai mică privire prea insistentă 
asupra unei alte femei, era în stare să mă pălmuiască, să-mi 
arunce cu o farfurie în cap, să mă înjure de fată cu toată lumea, 
să mă amenințe cu un cuțit. Ridicolul unei altercații în public n-o 
speria, dimpotrivă. 

Îmi amintesc de o serată dansantă la care băuse mai mult 
decât de obicei, excitată până la a turna apă în capul 
persoanelor care-i displăceau, rostogolindu-se pe jos, chicotind 
ca o curvă la cea mai măruntă vorbă de duh, făcând ochi dulci 
bărbaților, izbucnind în râsul ei isteric care mă indispunea atât 
de tare, ca să sfârșească leşinată la toaletă în mijlocul 
vărsăturilor pe care i le smulsese stomacul său supraincărcat de 
alcool. 

Trebuie să-ți spun că prietenii mei n-o acceptaseră 


niciodată pe Rebecca; îi reproşau ținutele ei prea țipătoare şi 
frumuseţea ei care le eclipsa pe palidele lor iubite, de înaltă 
spiță şi de familie bună totuşi. Erau supăraţi pe această copilă 
din popor că nu-şi vede lungul nasului, că se pretinde egala lor 
şi chiar că rivalizează cu ei. Toţi aceşti falşi declasați 
pseudoliberali, foşti goşişti, foşti combatanți ai cauzelor drepte 
işi revelau adevărata natură de burghezi în contact cu ea: 
rămânea exilată în mijlocul acestei lumi bune care o primea din 
vârful degetelor. Lângă aceşti snobi, se arăta semeață, 
fantască, reproşându-le că joacă un joc dublu, că nu se recunosc 
drept ceea ce sunt; nişte simpli privilegiați. De aceea, când doza 
de dispreț, de desconsiderație devenea în aceste reuniuni 
mondene prea tare pentru ea, Rebecca se îmbăta ca în timpul 
acelei serate despre care iți vorbesc. O aduceam acasă beată 
moartă, furios de spectacolul în care se bălăcise, de zeflemelile 
şi de batjocurile unei asistente puţin înclinată spre indulgență. 

În pat, de îndată ce-şi veni în fire, o copleşii cu reproşuri. 
Îmi răspunse că toate avuseseră loc din vina mea şi că nu-i mai 
suporta pe oamenii bogați şi împutiti pe care-i frecventam. O 
contracarai, ea persistă în acuzații şi drept încheiere mă pălmui. 
O lovii şi eu. Ea-mi dădu cu picioarele în burtă atât de violent 
încât mă rostogolii pe jos. Excedat de brutalitatea sa, îi aplicai 
cu dosul mâinii mari lovituri pe faţă. Apoi mi-o acoperii pe-a 
mea, aşteptând o ripostă. Nu veni nimic. 

Mai aşteptai. Nici un zgomot. O chemai. Nici un răspuns. O 
Zgâlțâii. Nu opunea nici o rezistență. În fine, aprinsei lumina: 
zăcea cu ochii închişi, foarte palidă, complet înfăşurată în 
cearșafurile mototolite. Începui să urlu, să plâng, strângând-o de 
mine cu tandrete, conjurând-o să se trezească, să deschidă 
măcar un ochi, să manifeste un semn de viaţă. Era atât de 
inertă încât aş fi putut s-o îndoi, s-o sfâşâi fără ca ea să se 
mişte. Îi luai pulsul: bătea slab şi neregulat. Alergai după apă şi 
îi umezii fața ridicându-i capul. Nici o reacţie, leşinul era 
profund. Cunoşteam prea bine acest gen de stare ca să nu mă 
tem de ce e mai rău. Deja îmi închipuiam viața compromisă, 
familia ei urmărindu-mă cu o ranchiună implacabilă. Şi asta 
pentru un gest de nervozitate. În machiavelismul meu, mă 
speria mai puțin frica de a o fi omorât cât teama de a-mi vedea 
reputația întinată. Mă pregăteam să-i fac o injecție ca s-o 
reanimez. Dar nu era decât ameţită: în fine se trezi. Eram totuşi 


doar pe jumătate liniştit: era vânătă şi sudoarea îi curgea pe 
frunte. Se plângea cu o voce abia auzită de o violentă durere de 
cap. O pusei să ia două aspirine dar nu putui să-nchid ochii 
toată noaptea. Eram tetanizat, frământat de angoasă, încercând 
o dulceaţă aproape senzuală în a-i cere iertare, temându-mă să 
nu se supere pe mine, cerându-i să-mi transmită căldura sa, 
viața sa. Paloarea ei mă speria, îi ştersei încet obrajii încă umezi 
cu o batistă fină. Cât de mult o iubeam; acum era a mea, o 
dusesem la frontierele morții şi o readuceam uşurel spre 
regiunile mai elemente ale vieţii. Îi savuram totala docilitate, şi 
vegheai asupra ei până la micul dejun. Brutalitatea îmi dicta o 
sentimentalitate de circumstanţă în care mi se făcea milă atât 
pentru ea cât şi pentru teribilul pericol din care scăpasem. A 
doua zi şi în următoarele două zile nu avurăm nici o scenă. 
“"Flipantele'*: prin acest neologism, împrumutat din 
jargonul epocii, înțelegeam amândoi suma mârşăviilor şi a 
minciunilor a căror revelaţie i-o rezervam Rebeccăi pentru 
marile ocazii. Mic tezaur de răutăți, provizie de orori, rezervă de 
scorneli cu care îmi protejasem extravaganțele şi a căror simplă 
mărturisire, în anumite zile alese, îi pricinuia profunde şi 
violente suferințe. În legătură cu asta, îmi vine în minte un alt 
episod. Eram la Venetia în luna mai, aşezaţi la terasa Florian. In 
acest oraş al uniunilor efemere şi nefericite, gânguream 
amândoi, bătându-ne joc, ca dumneata ieri, de legenda 
blestemată a cetății. Nu ştiu de ce conversatia a degenerat, dar 
după câteva minute, îi distilai Rebeccăi una din "flipantele" 
mele, povestindu-i cu de-amănuntul cum, cu două săptămâni 
înainte, în timp ce mă credea de gardă la spital, m-am culcat cu 
R., una din prietenele ei. Savuram consecințele confesiunii mele, 
aşteptând s-o văd descompunându-se şi izbucnind în lacrimi. Mă 
înşelam. Cu un gest brutal îmi expedie ceaşca sa de cafea în 
plină figură. Abia avui timp să mă şterg că-şi şi desfăcuse 
cordonul de piele cu care mă şfichiui tare peste față. Un grup de 
turişti aplaudă. Încercai s-o opresc dar glumele, fluierăturile 
trecătorilor mă reţinură s-o fac. Îmi era prea frică de scandal ca 
s-o pălmuiesc în public: optai pentru fugă sub hohotele de râs 
ale gonadolierilor şi ale vânzătorilor ambulanți. Traversai piața 


? Din verbul intranzitiv flipper care în limbaj familiar înseamnă a te simţi 
abătut când drogul şi-a încetat efectul şi, prin extindere, a fi deprimat sau, 
dimpotrivă, exaltat.(n.t.) 


San-Marco şi o luai pe calea pietonală care duce la Stazione. Si 
pe această stradă italiană, în care Proust alerga după mama sa 
ca să-i spună la revedere înainte ca aceasta să ia trenul, eu, 
mărunt medic francez, Îmi luam picioarele la spinare urmărit de 
acea furie care voia să mă bată de faţă cu martori. Sfârşii prin a 
scăpa de ea, iar seara ne împăcarăm, dar furios că am fost 
ridiculizat în fața atâtor oameni, aşteptai să adoarmă şi capturai 
de pe jos doi gândaci de bucătărie pe care-i strecurai în chiloțeii 
pe care-i purta şi noaptea. Țipetele ei de groază când fi 
descoperi, traumatismul care urmă în timp ce mă prefăceam că 
dorm mă consolară în chip delicios de umilirile din cursul zilei. 

Crede-mă, Didier, nu fără disperare am fost crud cu ea. 

Cel puțin la început, în străfundul meu exista groaza surdă 
a unei revanşe. Aplecat oarecum asupra propriei mele răutăți ca 
asupra unui abis care în acelaşi timp mă respingea şi mă 
atrăgea, mă lăsam dus de înclinația de-a face rău cu un vertij de 
voluptate. 

Eram fără apărare împotriva tarelor mele ereditare. Deşi îl 
urâsem pe tatăl meu şi mă temusem de el, tot porunca lui o 
perpetuam. Mă împiedicam de cordonul meu ombilical, aveam 
ochi iar şi de placentă. Bătrânul îşi cerea partea, zvârlea cu 
copitele, îmi lăsa moştenire fiecare din defectele lui îngroşate la 
extrem ca de o lupă. 

În chinurile pe care mi le dădea Rebecca, zăcea un visn 
cam dement: ca din întunecatele ape ale umilirii să țâşnească 
amprenta unui sentiment nou şi bine călit. Cum refuzam să cred 
în împotmolirea himerelor noastre, ferocitatea era tot o tactică 
perversă de seducţie. Ințeleagă cine poate. 

N-o mai doream. Trebuia doar să întindem braţele ca să 
ne cuprindem într-o strânsoare pasională, dar braţele ni se 
păreau moi, sătule parcă de dragoste. Orice obstacol fiind 
îndepărtat, dorința devenea fadă. Căci dorința este fiica 
şireteniei: ea vrea căile încâlcite ale oblicului, linia dreaptă o 
plictiseşte. De exemplu, când ne culcam: după ochi, după mers, 
după langoare vedeam bine că trebuia o dată în plus să plătesc 
cu propria-mi persoană, căscam zgomotos, ostentativ, niciodată 
nu fusesem doborât de un asemenea chef de a dormi; ea, 
bineinţeles, se cuibărea lângă mine, îmi zgândărea organele cu 
genunchii. Gândul de-a face un efort mă înspăimânta: era goală, 
opulentă, frumoasă. Atunci de ce oare nu eram cuprins de o 


mare dorință de a mă topi în ea? Zăcea acolo cu pântecele ei 
care cerea de mâncare, cu organele ei în panică. Imi întindea o 
gură care nu pândea decât consimţământul ca să mă înghită. 
Sărută-mă: îi acordam un sărut. Inc-o dată: iar îi sărutam 
boticul. Şi mai bine. Limba ei mă importuna, era un sfredel care- 
mi perfora cerul gurii, cobora prin bulbul digestiv, trecea de 
pâlnia gastrică, se ducea să trezească nervii pântecelui şi le 
striga: "Sculaţi-vă, sculaţi-vă, îmi datorați datoria de dragoste! 

Căci sărutarea în sine nu era nimic pe lângă ceea ce 
inaugura: acel ceva prostesc şi convenţional care se cheamă 
împerechere. Din laşitate, adesea, cedam. Imi striveam buzele 
de ale ei aşa cum striveşti o țigară într-o scrumieră şi ne 
amestecam, ea hotărâtă să scoată de aici un maxim de plăcere, 
eu să sfârșesc cât mai repede. Inchideam ochii şi mă achitam 
fără elan de datoria conjugală. Imi reluai un obicei din 
adolescenţă: calculul mintal. Îmi fixam o limită, de exemplu 
1.000 sau 2.000, şi număram în tranşe de 200, încet, în ritmul 
unui secundar, schimbând poziția la fiecare tranşă. Numerele 
erau martorele plictiselii mele şi-mi îngăduiau să-mi umplu 
timpul. Când atingeam cifra fixată, mă terminam în câteva 
Zbateri. Brutalul act al simţurilor, departe de a triumfa asupra 
sațietății, nu înceta s-o confirme. Uneori, ceream ajutor imaginii 
altor femei ca să-mi îndeplinesc corvoada, dar această 
substituire se oprea brusc, realitatea nu se lăsa uitată. Cu 
timpul, totuşi, ardoarea mi se răci de tot: nu mă mai atingeam 
de Rebecca şi îi impuneam o castitate de oboseală. 

Astfel, partea de mitologie cu care o îmbogătisem pe 
Rebecca, stranietatea sa care mă terorizase tot atât pe cât mă 
îmbătase îmi deveniseră excesiv de familiare. O prevedeam în 
toate, işi pierduse facultatea de a mă surprinde: paradele, 
şiretlicurile, cochetăriile de care se folosea şi care mă 
fermecaseră nu mai aveau curs pentru mine. Preţul farmecului 
se spărgea ca un balon, dezvăluind slabul schelet al unui truc. Si 
pe urmă frumuseţea ei taciturnă nu mai trezea nimic în mine: 
înfățişările, suspinele, îmbufnelile ei, tot ceea ce mă ținuse cu 
sufletul la gură acum mă exaspera. 

Rebecca era complicată pentru că explora minuţios toate 
ungherele acelei cuşti pe care o numea pasiunea sa pentru 
mine; în schimb, nu era complexă; neexplorând decât aceste 
unghere n-avea a-mi oferi nici un mister. În locul elanului 


creator, se usca în analiza nefericită a sentimentelor sale. Orice 
fi ierti unei ființe, îi spuneam, vulgaritatea, prostia, orice, în 
afară de a te plictisi cu ea. 

În dragoste, contrar administraţiei, principiul vechimii este 
un handicap, avansarea se efectuează de-a-ndoaselea. De fapt 
mă plictiseam de moarte cu ea. lar plictisul este un tovarăş pe 
care nu-l suporţi decăt în singurătate: pentru că nu vrei martori 
în acele clipe blestemate, de frică să nu capeti de la ei o 
imagine infamantă. Lângă Rebecca, zilele mi se păreau de o 
lungime  insuportabilă: fiecare dintre ele aducea aceleasi 
angoase, aceleaşi momente apăsătoare care ne copleşeau la 
ore fixe cu o regularitate zdrobitoare. Ai remarcat oare cât de 
mult ne descompune lipsa de evenimente prin calmul ei, la fel 
ca cele mai violente catastrofe? Ca să scap de casă băteam 
cafenelele, cercurile, conferințele, îmi născoceam colocvii, 
întâlniri, fiecare minut smuls vieţii noastre în comun fiindu-mi un 
izvor de delectare. Monotonia serilor asemănătoare, a aceloraşi 
prieteni regăsiți la aceleaşi mese, în jurul aceloraşi discutii, 
evocând aceeaşi proiecte avortate cu aceeaşi lipsă de 
entuziasm, aceleaşi glume ieşind din aceleaşi guri, toate astea 
mă scârbeau într-atât incât îmi dădeau adevărate dorinți de 
fugă animală, adolescentă. Nu mai suportam să duc acea viată 
regulată şi seacă, atât de banală, atât de uşoară şi atât de grea 
în acelaşi timp, şi doream ceva dinamizant, agitat, viu, fără să 
ştiu ce anume. Acest mers pe loc de mici fapte, aceste anecdote 
jalnice o încântau pe Rebecca: le numea "peripețiile vieții în 
doi". 

Recunoşteam foarte bine în ea simptomele cuplului: cu cât 
trăieşti mai puţin, cu atât ai mai puțin chef să trăieşti. Soții sunt 
doi fraţi siamezi pentru care universul, oricât de paşnic ar fi, 
este incă plin de amenințări şi de dezordini: de aceea nu-şi 
permit decât o singură îndrăzneală: să deschidă radioul, să-şi 
pună papucii, să treacă la masă. Pentru mine adevărata 
angoasă rezida mai puțin în certitudinea că trebuie să mor cât în 
incertitudinea că am trăit cu adevărat: uram acea atmosferă de 
poltronerie cultă care emana din duoul nostru, nu mai era 
domnul şi doamna, era Poltronul şi Poltrona. Ni se tot repetase 
că dragostea poartă în ea un principiu în afara legii, un simţ 
irepresibil al delictului. Nu vedeam însă în ea decât cuminţenie, 
conformism, plecăciuni, frică deghizată în frumosul nume de 


sentimente, iar pasiunilor legale nu le dădeam numele de 
dragoste. Ştiam că deviza mic-burghezilor: “paharul meu e mic 
dar beau din paharul meu" este chiar cea a amanților care 
rămân împreună doar fiindcă nu găsesc ceva mai bun. Nu există 
soț iubitor, iubită castă care să nu abandoneze pe loc slaba sa 
fiertură monogamă dacă i s-ar garanta abundența de parteneri 
şi reînnoirea materialului amoros. Rarele excepţii de la această 
regulă confirmă principiul general. Chiar dumneata, Didier; o 
iubeşti pe Beatrice, dar dacă ar apărea o alta, mai frumoasă, 
mai misterioasă, n-ai părăsi-o pe loc? Protestezi? Atunci explică- 
mi atracția dumitale pentru Rebecca... 

Ce este un cuplu? Renuntarea la existență în schimbul 
siguranței, chipul fără atracție al dragostei legitime. Acest spațiu 
închis le banalizează şi pe ființele cele mai puțin dotate pentru 
banalitate, le îngreuiază pe cele mai mercuriale. vedeam în jurul 
meu indivizi cufundându-se în mediocritate,  îmbătrânind, 
resemnându-se, abandonându-şi unul câte unul elanurile 
tinereții pentru mlaştinile funcționariatului conjugal. Vedeam 
bărbați  îndrăzneţi, femei libere pe care viața în doi îi 
demobilizase, îi făcuse serbezi, a căror coabitare le tocise 
acuitatea. 

Uram mimetismul concubinilor; docilitatea lor în a adopta 
defectele consortului, complicitatea lor lipicioasă şi până şi 
trădarea care-i uneşte încă. Nu exista nici unul din prietenii mei 
care să nu fie exemplul grimasant al condiției mele. 

Nu puteam să scap de certitudinea că adevărata viață se 
află în altă parte, departe de mizerabilele expediente ale 
cuplului şi de virtuoasele nerozii ale dragostei nebune (care este 
de fapt summum-ul atitudinii călduțe din moment ce vizează să 
ne facă să suportăm pe viață tovărăşia aceleiaşi persoane. 
Gândul că va trebui să trag de această legătură flască în 
tenebrele fără sfârşit ale unei existente stricate mă îngrozea. 
Voiam s-o părăsesc pe Rebecca aşa cum face şarpele: lăsându-i 
în mână o rămăşiţă care nu mai eram eu, un Franz care 
năpârlise, abandonându-i o aparență care nu mai era locuită de 
mine. 

Rebecca era dezolată de intențiile mele, simțindu-mă tot 
mai aproape de a iubi pe oricine mai degrabă decât pe ea. Orice 
altă femeie pe vremea aceea mi se părea preferabilă prin 
simplul fapt că era alta. În anumite seri în care putrezeam în 


puşcăria conjugală, îmi spuneam: trebuie să mă vadă lumea, 
trebuie să circul, nu pot rămâne închis în casă ca o haină cu o 
croială frumoasă uitată într-un dulap. Mă apucai din nou, ca 
înainte, să le urmăresc pe fete pe stradă, în metrou, să le 
abordez, uluit de chipul lor, fiecare fiind parcă cheia unei lumi 
vertiginoase. Rebecca nu-mi înțelegea completa schimbare: 
considerându-şi frumusețea obținută odată pentru totdeauna, 
nu înceta să se compare cu femeile la care râvneam şi deci să le 
deprecieze: 

— Dacă trebuie să mă înşeli, măcar fă-o cu una mai 
frumoasă decât mine! 

Refuzam târgul. 

— Nu te văd nici frumoasă, nici urâtă ci mereu aceeaşi iar 
această constantă mă mâhneşte. Chiar dacă toate femeile din 
lume ar fi nişte urâțenii, aşa cum doreşti tu, tot le-aş face curte 
din simpla plăcere de schimbare, de a gusta din alte trupuri. 
Adevărata frumusete este o plăcere a numărului, ea rezidă în 
diversitatea  carnațiilor, în mulțimea chipurilor; cele mai 
frumoase femei sunt cele pe care încă nu le cunoşti. 

Mi-aş fi dat cei doi ani de viață comună pentru una singură 
din acele clipe sufocante în care o străină care te disprețuia 
până atunci şi pe care o fixai de o bună bucata de timp începe 
să te privească, angajează cu tine un duel voluptuos al ochilor. 
Apoi când această producătoare de ravagii îți surâde, îi iese din 
gura dintr-o dată răpitoare o vorbă inefabilă, ceva neverosimil 
de suav, de dulce încât te face să plângi: însăşi chemarea 
romanescului. 

Cei mai mulţi bărbaţi văd trecând femei pe care le doresc, 
pe care nu le vor avea niciodată şi se resemnează; eu nu mă 
consolam cu aceste trecătoare fugace, fiecare din ele îmi era o 
rană care sângera la nesfârşit: ocaziile pierdute mă dureau aşa 
cum pe amputat îl doare brațul ce-i lipseşte. Mergeam pe 
bulevarde, prin baruri şi cafenele cu o aviditate rătăcită, cu o 
lăcomie de copil pentru toate trupurile a căror carne palpitândă 
o adulmecam aşa cum un animal simte proximitatea apei sau a 
prăzii. Mă simțeam înfometat, asemenea unui ocnaş care nu va 
fi gustat din dragoste de douăzeci de ani. 

Pentru mine, Rebecca nu mai avea nici forme, nici 
farmece, era în afara omenirii sexuate, manechin dinainte de 
divizarea ființei omeneşti în masculin şi feminin. 


Prietenii îmi reproşau adeseori că ies, fără nici o 
deosebire, cu femei dizgrațioase sau prost făcute. Unele erau 
într-adevăr aşa. Nu că aş fi mai puțin selectiv, mai puţin atras de 
frumuseţe decât alții, dar eram atât de măgulit că o persoană 
de sex feminin se poate interesa de mine încât ultima urâţenie, 
dacă mă privea, căpăta grația unei regine; şi mai ales, cum am 
spus-o, în fiecare din ele salutam irupția hazardului, fiecare era 
sfințită prin chiar faptul că era nouă. Nu venerez decât 
întâlnirile, aceste epifanii ale vietii profane, care transfigurează 
existenţa sfâşiind-o. 

Pe vremea aceea, pregătind o teză despre virusul 
hepatitei, lucram mult iar Rebecca îmi fura cele câteva 
momente libere care-mi rămâneau. Ca să mă apăr un pic de 
neprevăzut, o mințeam. Întotdeauna mințisem, copil, ca să-mi 
salvez liniştea, adolescent, ca să prelungesc beneficiile 
copilăriei, adult, din obişnuinţă şi din nostalgie. 

A spune adevărul mi se părea o dezastruoasă lipsă de 
imaginaţie, mințeam pe toată lumea, în legătură cu orice, fără 
motiv, aşa, pentru plăcerea de a dezorienta, de a avea secrete, 
de a clădi ficțiuni credibile. Trăgeam din asta o bucurie cu atât 
mai puternică cu cât viata cuplului modern se ridică pe un 
imperativ de sinceritate care cere celor doi consorti o franchețe 
completă. Eu preferam s-o înşel pe Rebecca, mărturisirea 
sistematică având, în ochii mei, îngrozitoarea facilitate de a 
aplatiza viața. Preferam cel mai prost vodevil, dacă-mi era 
subiect de emoție, frustei convenţii de loialitate a cuplului 
exemplar. Îmi plăcea frauda pentru că este arma celor slabi, a 
femeilor şi a copiilor care îşi asigură astfel un spațiu de libertate 
într-o lume care nu le acordă nici o libertate. Îmi acordam deci 
toate libertățile şi, prin renghiurile mele, cumulam toate rolurile, 
protejându-mi plăcerile fără să-l pun în pericol pe cel de-alături. 

Bineînțeles, umblam după curve: mă dam în vânt după 
felul lor de-a fi păşune, animale fremătătoare de viaţă, cu sânii 
pe jumătate goi, cu coapsele dezgolite, cu josul pântecelui 
înhămat în dantele şi jartiere, chemându-i pe trecători la o 
plăcere grosolană în vizuini întunecoase. Le apreciam din 
epicureism, din dragoste de viteză, mijloc rapid de a avea cât 
mai mult trup în cât mai puțin timp posibil. A plăti nu-mi slujea 
decât la scurtarea distanţei dintre poftă şi satisfacere. Mă 
bucuram de acest lux, a face economie de seducţie, şi 


binecuvântam banii care, corupându-i pe indivizi, îi deschid spre 
combinații erotice incomparabile. A plăti îmi îngăduia de 
asemenea să gust din toate tipurile de femeie după care mă 
dădeam în vânt şi pe care viata nu mi le oferea decât în doze 
mici. Concentrare de chipuri şi de anatomii, prostituția prezintă 
acel aspect oniric pe care-l dețin doar marile adunări de oameni: 
voluptate a ochilor şi a expunerii înainte de orice altă bucurie. In 
salariatul erotic celebram marea epopee a dragostei, aproape 
independentă de sex, scoțându-ne în cale ființe cu care 
segregația socială nu ne îngăduie niciodată să ne încrucişăm pe 
stradă. Mă cufundam în vulgaritate din gust pentru amestecuri. 
bordelul este, împreună cu metroul, unul din ultimele locuri 
publice care apropie universuri şi condiţii sociale diferite. In 
ghetoul cartierelor fierbinți încetează, pentru câteva clipe, 
ostracismele cartierelor obişnuite. Departe de a fi un duş rece 
pentru entuziasmul meu, aspectul uneori sordid al acestei 
meserii mă fascina peste măsură ca şi cum ar conferi o altă 
dimensiune unui act la urma urmei infantil. Pândeam nu atât 
plăcerea cât posibilitățile ei. Mă amestecam în mulţimea 
prăpădiților care o pândesc la porțile imobilelor, cu aerul unui 
câine bătut, pe femeia virilă şi surâzătoare care-i va goli cu o 
mişcare din şale. Atingeam din mers cu o profundă tulburare 
Zidurile vechi ale hotelurilor de prostituție ca şi cum ar fi fost 
îmbibate de luxura tristă pe care o adăposteau. Prostituţia era 
pentru mine un rit de complicitate între producători 
independenți, o experiență de mic cartofor care are drept teatru 
strada şi drept principiu cheltuiala. Pânditoare sau mesaline, 
indiferența, ba chiar disprețul, acestor femei față de noi le 
revela esența supraomenească: eram fascinat de dragostea lor 
pentru copii şi pentru câini, de sentimentalismul lor excesiv, de 
tutuitul lor republican care instituie între fiecare client şi ele 
democrația amorului venal. 

— Nu respecti nimic, spunea Rebecca, nici măcar cele mai 
frumoase amintiri ale noastre! 

— Ai dreptate, nu prea mai putem să ne întâlnim decât în 
trecut. Atunci, să evocăm aceste fericite amintiri: sutele de 
mese luate împreună în sute de restaurante, de hoteluri, de 
baruri, de snack-uri, sutele de sticle de apă minerală şi de vin 
băute împreună, sutele de feluri de mâncare comandate, de 
rețete, de cafele degustate. lată amintirile noastre: un gigantic 


meniu, un almanah de Goult şi Millau. Frumos palmares pentru o 
viață! 

Când eram pe stradă, depăşind-o cu un cap, mergeam 
întotdeauna cu paşi mari ca şi cum aş fi fost grăbit să fug de ea. 
I se tăia răsuflarea să se țină după mine, să mă ajungă din 
urmă: 

— Hai, labe-scurte, îi strigam, vii odată!? Ce scundă eşti. 

Cât despre excesele noastre erotice, le denunțam acum ca 
pe nişte dovezi de chircire asupra celulei conjugale. Intimitatea 
noastră abjectă de anul trecut, îi spuneam Rebeccăi, îşi avea 
originea doar în teama noastră de cei de-afară. Ne jucam cu 
excrementele noastre ca să ne rupem şi mai mult de lume, ca 
să ne fim de-ajuns nouă înşine. Am împins amândoi gustul 
pentru claustrare până la ultimele lui consecințe. Ce-ti rămâne 
de făcut în doi decât să te adulmeci, să râzi stupid de băşini, să 
te adaptezi la bietul ritm al maşinăriei tale organice. lată unde 
duce erotismul conjugal: la un imens gust pentru căcat de 
teama largului mării. 

Rebecca, înțelesei asta, avea să treacă curând în rândul 
fostelor mele iubiri, pasiuni pleoştite, amoruri râncede, vechi 
delicii cocârjate, cu totul interschimbabile. Memoria mea nu 
mângăâia cu plăcere decât aventurile efemere, sclipind de 
întreaga strălucire a scurtimilor. Relațiile mai lungi însă, ruinate 
de rachiuni şi de măgării, nu meritau decât uitarea, preafericita 
amnezie. 

Și pe urmă, tuturor dezamăgirilor pe care le aduce o viață 
amoroasă normală li se adaugă aceasta, imparabilă, universală: 
să nu placi la toată lumea. Oricât de frumos, de fermecător, de 
inteligent ai fi, va exista întotdeauna o femeie care să-ți urască 
talentul, reuşita şi care să-ți prefere ființe mai puțin norocoase; 
sau, păguboase şi nefericite, alte femei care să-ți reproşeze 
această urâțenie, acest eşec. A plăcea este deci negativ, nu-i 
plac uneia sau alteia decât lăsându-le indiferente pe cele mai 
multe. E o experiență sfâşietoare să fii adorat de câţiva, 
detestat de alții şi neglijat de majoritate. Acest popor care n-are 
ochi îţi strică cele mai frumoase cuceriri. Aşa şi cu Rebecca: o 
cunoşteam de multă vreme: mai eram oare seducător? Oricât 
de bine s-ar vorbi despre noi, nu ni se spune nimic nou şi ne 
trebuie mereu altă confirmare, alte certitudini ele însele gata să 
se clatine. A fi primul în inima unui bărbat sau a unei femei este 


o familiaritate derizorie. Sunt oare rege pentru că sunt regele 
tău? Există deci o neînțelegere: afecțiunea pe care ti-o poartă o 
ființă te lasă perplex de două ori: mai întâi te miri că nu toți te 
iubesc cu acceaşi adoare, apoi ajungi s-o bănuieşti pe femeia 
care te adoră că are vreo slăbiciune. Dacă mă iubeşte, 
înseamnă că-i pierdută: cine ar putea să-l aprecieze pe un 
individ atât de lipsit de calităţi ca mine dacă nu cineva şi mai 
rătăcit, mulțumit că se agaţă de epava care sunt eu? De fapt, 
tandrețea Rebeccăi, departe de a o revaloriza în ochii mei, mă 
împingea să caut la nesfârşit stima unor noi femei. 

În această iudeo-tunisiană, crezusem că unesc Africa de 
Nord şi pământul Sionului. Dar iudaismul ei nu reprezenta nimic, 
nici patrimoniu, nici fidelitate fată de un teritoriu spiritual, şi o 
găseam tot atât de vulnerabilă şi de lipsită de apărare ca şi 
mine: într-un cuvânt franțuzoaică sută la sută. O închisesem în 
ghetoul singularității sale şi nu-ncetam să o confrunt cu acest 
ideal ca să-i înregistrez mai bine lipsurile. După mine, uzurpase 
un titlu la care nu avea dreptul: cel de membru al Poporului 
ales. La asta-mi răspundea furioasă: 

— Îi iubeşti atât de mult pe evrei în general şi nu eşti în 
stare să iubeşti o evreică în particular. Fac ceva pe admirația ta 
pentru casa lui Israel, nu-i decât un pretext ca să mă persecuți. 
Tatăl tău era antisemit din ură, tu eşti din dragoste: el le reproşa 
evreilor că sunt prea evrei, tu-mi reproşezi că nu sunt destul de 
evreică. Revendic dreptul la o indentitate ambiguă, revendic 
dreptul de a fi complicată. 

Avea dreptate, bineînțeles! Eram din acei creştini care, ca 
să-şi ispăşească un trecut stânjenitor, au zeificat entitatea 
iudaică într-atât încât acuză de trădare pe orice evreu care nu 
se conformează acesteia. Cerându-i fiecărui israelit să-şi exhibe 
diferența ca pe un fetiş, ne arătam la fel de sectari ca părinții 
noştri care pe vremuri îi cereau să şi-o ascundă. Pe vremea 
aceea însă, stăpânit cu totul de orbirea mea de goy, eram 
impermeabil la asemenea argumente. 

Doar un lucru, unul singur, mă mâhnea: s-o părăsesc le-ar 
face plăcere părinților mei. Aceştia ar crede într-o victorie a 
bunului simt francez când pentru mine era vorba de o înfrângere 
suferită de sistemul conjugal. Un eveniment foarte ciudat imi 
înlătură scrupulele. Pe vremea aceea, tatăl meu, care efectua 
cercetări genealogice asupra familiei noastre, descoperi din 


întâmplare, în mijlocul secolului al XIX-lea, căsătoria la Aix-la- 
Chapelle a unuia din strămoşii noştri cu o domnişoară Esther 
Rosenthal, evreică poloneză de la care avusese patru copii, cel 
mai mic nefiind nimeni altul decât străbunicul lui direct. Această 
picătură de sânge semit în dinastia noastră ariană i se urcă la 
cap: făcu o congestie care-i fu fatală. Imi amintesc ultimele lui 
cuvinte la serviciul de reanimare: 

— Franz, toată viata m-am înşelat: evreii au dreptate, sunt 
adevărații precursori ai Europei moderne. 

Il urâsem pe tatăl meu ani de zile; ura se transformase în 
dispreț la vârsta maturității, disprețul în milă atunci când acest 
despot se revelase drept un bătrân fragil şi fricos. Dar după 
aceste ultime cuvinte, acest om redevenea tatăl meu. Şi-i 
sărutai mâinile acestui Drept pe care Revelația îl izbise în pragul 
morții. Şi plângeam de disperare, când, cu o voce foarte înceată 
de agonizant, şopti: 

— Ticăloşii sunt arabii, cu petrolul lor. 

N-o mai iubeam pe Rebecca şi-mi părea rău. Sătul, 
chemam în zadar o pasiune care fugise de mine. Nu mai 
simţeam nimic, nu mai tremuram, nu mai eram gelos, iar acest 
calm mă întrista. Mi-o închipuiam pe Rebecca în brațele altor 
bărbați, sărutându-i, primindu-le mângăierile, omagiile, iar 
aceste imagini mă lăsau nesimţitor. Există oare mai mare 
sfâşiere decât aceea de a simti focul pasiunii retrăgându-se din 
tine aşa cum marea se retrage de pe plajă în timpul refluxului? 
Aveam cochetării de bărbat bogat: oh, îmi spuneam, să suferi 
pentru o femeie, să fii cel neiubit, ce bine trebuie să fie! 
Vedeam ochii Rebeccăi implorându-mă, cerându-mi explicații 
raționale când aşa ceva nu exista. Dorința mea de ruptură era la 
fel de arbitrară ca dragostea la prima vedere pentru ea cu doi 
ani înainte. 

— Dar spune-mi, spune-mi ce ti-am făcut, dacă te-am 
vexat, dacă te-am rănit? 

— Ce mi-ai făcut? Nimic: greşeala ta e că exişti, şi-atăât. 

Pentru o nimica toată, o privire, un lapsus, un număr de 
telefon mâzgălit, o hârtie uitată într-un buzunar, Îmi făcea scene 
de gelozie groteşti, insipide, repetate. Furia ei era o încercare 
magică de a simplifica o situaţie pe care n-o stăpânea. Eram 
supus cenzurii cotidiene a metresei legitime care-ţi pândeşte 
cămaşa, lenjeria, detectează cel mai mic fir de păr, iţi 


scotoceşte prin buzunare, în carnete, telefonează la numerele 
pe care le găseşte în ele în speranța că va da peste o voce 
feminină. Se străduia să reconstituie anumite scene, conexiuni, 
rețele, cu toată migala unui detectiv. Căci nu există poliţişti mai 
implacabili unii fată de alţii decât amanţii. In agendă, îmi tăia 
numerele sau adresele suspecte ca să nu le mai pot reciti. La 
spital, încercă chiar s-o cumpere pe-o infirmieră ca să mă pună 
sub supraveghere! Orice străin devenea pentru ea o persoană 
apriori echivocă şi deci periculoasă. Şi cu cât se arăta mai 
intransigentă, cu atât se cufunda mai mult în neindemânare. Pe 
stradă, era o spioană pe urmele mele, pândind cea mai mică 
siluetă de femeie ca s-o evalueze înaintea mea, s-o deprecieze, 
"Inutil să te întorci după asta, mârâia ea, e-un adevărat cârnat. " 
Ca s-o fac să turbeze, mă amuzam fixând intens mici bătrânei, 
doamne în vârstă, copilaşi, ceea ce o dezorienta, o obliga să 
rămână constant la pândă şi drept încheiere îi dădea adevărate 
înțepeneli ale gâtului. Zborul meu din floare în floare o agasa: 
de îndată ce identificase o complice, eram deja cu alta, aşa 
încât, crezând că a apucat prada, nu avea decât resturile. Prin 
investigațiile sale căuta o rivală în carne şi oase, unică şi solidă, 
cu care s-ar fi putut măsura, confrunta. Dar nu abandonam 
cuplul nostru ca să formez altul, eram mereu în altă parte, 
mereu în avans cu o cucerire fată de ea. l-o spuneam cu o 
sfidare puerilă: n-o să te părăsesc pentru o femeie anume ci 
pentru toate femeile. 

— Mă iubeşti, îi spuneam, oare asta mă priveşte pe mine? 
Suferă în tăcere: discretia este forma modernă a demnității. 

Ritmul certurilor se intensifică până la a deveni pâinea 
noastră cea de toate zilele: puteam număra orele dintr-o 
săptămână în care nu ne certaserăm. Apartamentul răsuna de 
ecourile neîncetate ale altercațiilor noastre violente. Zile întregi 
se petreceau în mijlocul unor crize sfâşietoare, toate deveneau 
pentru noi spaimă şi suferință şi mă temeam mai presus de 
orice de week-end-uri care ne lăsau patruzeci şi opt de ore 
întregi unul în fața celuilalt. Fiecare ceartă era urmată de lungi 
îmbufnări încheiate prin împăcări pe cât de grăbite pe atât de 
fragile. Reconcilierea: aceasta este obscenitatea scenei de 
menaj! Că după atâtea invective, atâţia pumni, atâtea blesteme, 
consorții sunt tot proaspeți şi bine dispuşi, ca şi cum nimic nu s- 
ar fi petrecut, iată murdăria, abjecta gaură de memorie. Curând 


chiar împăcările mă exasperară: eram sătul de acest scenariu 
reglat ca un balet de orologiu, de tot acest zgomot de vase 
sparte, mai codificat decât eticheta regelui la curte. 

Aceste excese de violență ar fi trebuit să fie supapa unei 
tensiuni prea puternice. Dar supapa deveni însăşi pasiunea, 
scena regimului nostru normal iar excesul modul nostru afectiv. 

Rebecca îmi spunea: 

— lti trăieşti pubertatea la treizeci de ani, nu eşti decât un 
obsedat sexual. 

— Ei şi? O asemenea obsesie n-ar avea nimic vulgar. Dar 
ai greşit drumul. Sunt unul care nu vrea să renunțe la nimic, 
care refuză să aleagă. Imi arunci în faţă ca pe-un scuipat don- 
juanismul meu. Accept. Don Juan aspiră la darul de a fi ubicuu: 
el vrea să fie amantul pasionat al uneia singure şi fluturele 
uşuratic al tuturor, vrea să ardă pentru cea urâtă şi să ardă 
pentru cea frumoasă, aspiră să îmbrătişeze într-o singură 
existență totalitatea destinelor posibile. lată de ce este un erou 
al nerăbdării, nu un militant al plăcerii. Tu ai visuri de grizetă. 
Aspiri la fericirea unui cămin stabil; eu nu apreciez decât 
numărul partenerelor mele. Tu suferi de libertinajul meu, eu 
sufăr de tiraniile sentimentalităţii tale. În loc să ne copleşim cu 
reproşuri, mai bine să ne recunoaştem înclinațiile divergente iar 
din această diversitate să tragem consecințele logice. 

Rebecca şi cu mine alcătuiam acel duo heterosexual 
standard pe care-l vezi peste tot, în parcuri, cafenele, dancing- 
uri, cu ochii umezi, cu mâinile uscate, cu fundul săpunit, cu 
sexul mereu gata să-şi dovedească ataşamentul, pe scurt, 
perfecta cochilie închisă. Imi contemplam ursuza jumătate care- 
mi propunea la fiecare oră din zi şi din noapte să-mi schimb grija 
exclusivă de mine însumi cu un egoism în doi în care am face 
bloc împotriva tuturor! Ah, frumosul ideal blindat, splendida 
încarcerare în casa de fier matrimonială! Evenimentele din viața 
publică, marile drame care zdruncinau lumea nu ne mai 
atingeau decât înăbuşite de coconul nostru şi, prin urmare, nu 
ne atingeau. Țesuserăm în jurul nostru o tunică solidă care ne 
proteja de exterior, iar Rebecca voia acum să elaboreze o a 
doua. Pentru ea, universul se reducea la o mână de fiinţe 
omeneşti departe de care se ofilea. Nu se simțea amestecată în 
ceva mai vast... Ignora chestiunile fundamentale ale epocii, trăia 
înecată în problemele ei personale, în înspăimântătoarea 


apăsare a frivolității sale. 

Nu suporţi viața în doi decât denigrând-o, singurul mijloc 
ce mai rămâne pentru a o înfrumuseţa. Multă vreme, bârfa îmi 
tinu loc de distracţie: a o vorbi de rău pe Rebecca, a o face 
bucățele în faţa prietenilor mei mă oprea s-o părăsesc, era de- 
ajuns ca să-mi lichideze supărările; trădarea ca substitut al 
dezertării. Intr-o duminică după-amiază, în care ne spuseserăm 
vorbe grele ca de obicei, ieşii să-mi cumpăr un pachet de țigări. 
La întoarcere, nu mai era acasă: scotocii în cele două camere, 
strigai: nimic. Supărat de perspectiva unei lungi după-amieze 
solitare, îmi contactai un prieten la telefon. Îmi revărsai în 
urechea lui binevoitoare toate reproşurile mele pentru ea şi, cu 
acea nelipsită lăudăroşenie a holteilor, îi istorisii o oarecare 
aventură galantă survenită cu două zile înainte. După un sfert 
de oră de conversaţie, convenirăm să ne întâlnim într-o cafenea 
şi închisei telefonul. 

Fu clipa în care Rebecca ţâșni din patul desfăcut: se 
ascunsese sub plapumă, confundându-se cu aceasta. Revelația 
unui anumit adevăr despre mine însumi pe care-l bănuia dar nu- 
ndrăznea să-l creadă avu asupra ei efectul unui revulsiv. Cu 
ghearele scoase, se puse să urle ca din gură de şarpe, incepând 
să răstoarne scaune şi obiecte după obiceiul ei. Crezui că avea 
să-mi scoată ochii dar fu mai abilă. Cu o furie de-abia reținută, 
ceru să mă însoțească la întâlnire; nebănuind motivele, 
acceptai, jurându-mi să fiu atent. Prietenului stupefiat că o vede 
îi explică mai întâi stratagema sa şi apoi îi spuse: 

— Ştiu că Franz iţi face confidente foarte intime despre 
mine. Te-ar interesa poate să auzi ce-mi spune el despre tine. 

Dar, se întâmpla că mă aflam cu acest camarad, medic ca 
şi mine, în situaţie de rivalitate profesională în cadrul serviciului 
nostru, fiecare țintind cel mai bun post, cel mai bun loc în stima 
profesorului nostru. Urma de aici o concurență sigură care se 
deversa când prin glume, când prin ranchiună şi despre care 
metresele noastre nu ignorau nimic. Degeaba îmi afirmai buna 
credință, confratele meu se arătă curios să afle ce debitam pe 
socoteala lui. Rebecca, foarte în vervă, nu-l scuti de nici un 
amănunt din calomniile mele despre el, începând cu fizicul lui 
dizgrațios şi sfârșind cu naivitatea sa sexuală, trecând prin 
temperamentul său de linguşitor. Pe măsură ce aceste divulgări 
erau debitate, pălea, convins că ea nu putea scorni detalii atât 


de precise. După o oră, se sculă, vânăt la faţă, şi ne părăsi fără 
un cuvânt. În după-amiaza aceea îl făcui un duşman de moarte 
şi nici una din înjuriile cu care o copleşii după aceea pe Rebecca 
nu mă putu consola de pierderea acestui prieten. 

— Spune-mi, o întrebai, în trei ani de existență, ce uşi mi- 
ai deschis tu, pe cine mi-ai prezentat tu? Coafeze, vânzătoare, 
negustorese, retuşeze, manechine, stiliste, negustori de haine 
vechi, şamponeze, fotografi, pedichiuriste, cosmeticiene; iată-ți 
relațiile, tot acest popor mărunt al futilului şi al vanului, pifanii 
modei şi ai aparenţței. 

Bineinţeles, am fi putut opta pentru soluţiile nobile. Din 
moment ce muream de prea mult stat împreună, ar fi trebuit să 
ne luăm o distanţă, să ne lăsăm în voia farmecului indirectului, 
să ne rărim vizitele. Dar cu cât ne rarefiam mai mult 
întrevederile, cu atât mai putin aveam chef să mă întorc lângă 
ea. Ştiam că există mai multe şiretlicuri ca să salvezi sau să 
prelungeşti uniunea: să alegi sfâşierea, să rişti dragostea 
celuilalt, să-l ajuţi să-şi regăsească consistenţa. Am fi putut să 
ne dăruim în orgie unei mulțimi de urmăritori şi prin asta să 
consolidăm contractul, să mimăm o pierdere în scopul de a ne 
regăsi mai bine. Aceste opțiuni sufereau însă de a nu fi decât 
formale şi de a întreţine un compromis pe care nu-l mai voiam. 
Mi se grea, nu mai e vorba să reparăm sau să plătim, trebuie să 
spargem abcesul şi să ne despărțim. Mă mai iubeşti încă: n- 
aştepta să nu mă mai iubeşti; dacă pleci la momentul potriviz 
vom suferi amândoi mai puțin. Ajută-mă să scap de tine, redă- 
mi demnitatea pe care o pierd degradându-te. Să ne trăim 
amândoi  fisurările respective fără să le agravăm una prin 
cealaltă. 

Imi răspunse: 

— Vreau să trăiesc ca toată lumea lângă cineva plin de 
grijă, vreau copii, asta-i tot. Ti-am dat substanța mea şi doresc 
să-ți consacru întreaga viață. 

— Nu-mi consacra nimic, te rog. Nu vreau să mi te 
sacrifici. Urăsc asta dinainte din cauza dobânzilor pe care le-ai 
cere într-o zi sau alta. N-aştepta recunoştinţă din partea mea. 

— M-am exprimat greşit, Franz, degeaba sunt nefericită cu 
tine, voi rămâne fiindcă nu-mi pierd speranța de a te schimba. 

— Nu visa, altele au incercat s-o facă înaintea ta şi şi-au 
rupt dinţii. Un fel de mare obstacol îmi ruinează cu regularitate 


întreprinderile sentimentale. În elanul meu către tine, am avut 
parțialitatea de a le uita pe toate femeile pe care le cunosc şi de 
a reuşi ceea ce ratasem cu ele, o dragoste nebună care să 
dureze. Minunea a ținut doi ani. Azi plătim pentru că am vrut să 
repunem pe linia de plutire o iluzie. Lumea e plină de agitație: 
oamenii, lucrurile respiră, se mişcă, alcătuiesc o lungă 
perspectivă dezirabilă, prețioasă în care am poftă să fiu 
amestecat. 

— Franz, prea mult analizezi ca să fii cu-adevărat sincer. 
Dar din moment ce nu mă mai vrei, mă înclin. 

Cu lacrimi în ochi, Rebecca îşi strânse lucrurile şi plecă. 
Deşi n-o iubeam, eram emoționat. Odată închisă uşa după 
această tovarăşă care de acum se topea în trecut, putui să mă 
cred liber. Legătura de fier era ruptă, lanțul, slăbit, zăcea pe jos; 
în sfârşit mă odihneam, izbit de o stupoare nervoasă. Dar lanţul 
avea să se strângă iar în mod violent şi să ne transmită o 
asemenea zguduitură încât ne vom simţi pentru totdeauna 
legați unul de celălalt. 

A doua zi, Rebecca se întoarse şi îmi spuse: 

— Nu pot să trăiesc fără tine: culcă-te cu toate femeile, 
dar păstrează-mă aici. 

Ar fi trebuit să fiu fără milă. Dar această fată avea 
încăpățânarea mută a celor umili împotriva căreia nu poți face 
nimic, mă uza prin prezența ei pasivă şi o anumită laşitate mă 
făcu s-o accept din nou. De data aceasta, eram foarte hotărât să 
mă port fără scruple: era vorba de un război. Din moment ce ea 
nu simțea infernul conjugal, aveam s-o fac să atingă cu mâna 
infernul pur şi simplu. 

Reflectai asupra celor mai bune mijloace de a o umili şi le 
clasai în ordine de şase: sexul, rasa, clasa socială, fizicul, vârsta, 
inteligența. Dintru-nceput, eliminai sexul, rasa şi vârsta, umiliri 
prea vagi ca să atingă o persoană precisă. Rebecca, de 
exemplu, aştepta cu o speranță neliniştită s-o tratez într-o zi 
drept "jidoafcă împuțită", insultă în care ar fi găsit confirmarea 
mârşăviei mele. Tâmpita! Ar fi vrut să insult singurul lucru pe 
care-l respectam în ea: iudaismul! Eu care căutam injurii eficace 
m-aş fi ridiculizat adresându-i-o pe aceasta: însemna s-o 
inocentez înjurându-i poporul; însemna s-o onorez prea mult 
confundând-o cu o comunitate prestigioasă. Ințelege-mă: 
rasismul e stupid, atacă în individ comunitatea şi comite o dublă 


eroare: il lasă neatins pe cel ofensat şi provoacă solidaritatea 
poporului căruia îi aparţine, adună când ar trebui să dezbine. În 
întreprinderea de demolare în care mă angajasem cu Rebecca, 
lucram la un nivel mult mai subtil şi mai operant: îi atacam cele 
mai intime fibre, şi anume inteligența, pe care i-o puneam la 
îndoială, şi fizicul, pe care-l criticam, comoară prețioasă pentru o 
femeie care şi-a însuşit imperativul modern al societăților 
noastre, acela dea fi înainte de orice vizibil. La asta, adăugam 
condiţia socială, bună temă de vexații în epoca noastră de reflux 
care a restaurat arivismul, ierarhia claselor şi a averilor. Pe 
scurt, alegeam toate terenurile care nu puteau da loc unui 
răspuns politic sau ideologic, loveam în pântecele fragilității 
personale. O voiam pe Rebecca absolut neputincioasă în fața 
suferinței sale, adusă la ultimele limite. 

Cât despre metodă, optai pentru inconsecvență: trebuia 
să sfarm în jurul ei orice certitudine, s-o fac să trăiască în 
spaimă şi în angoasă, s-o simt că se încordează şi se consumă 
puțin câte puțin, iar pentru asta trebuia să combin atacul cu 
surpriza, adică să iau iniţiativa, s-o hărțuiesc fără-ncetare, să nu 
fiu niciodată acolo unde mă aştepta (la nevoie să fac chiar 
dovadă de clemenţă când se temea de severitate şi invers). 

Pentru ca să nu considere nimic drept câştigat, nici măcar 
cafeaua pe care-o luam împreună, pentru ca totul, până şi aerul 
pe care-l respiră, să fie saturat de bruftuluieli, de ură şi să simtă 
atârnându-i deasupra capului amenințarea perpetuă a unei 
brutalităţi neaşteptate. Scopul era să recreez în jurul ei lumea 
de spaime arhaice în care trăiesc copiii bătuţi. Îi confecționam 
pe măsură o existență cu ochii-n patru pentru ca să nu mai fie 
nici măcar alimentul mâniei mele, ci un martor vrednic de 
dispreț şi fără importanţă al vieţii mele de zi cu zi. 

Foarte repede, boala de a nu fi iubită întinse pe chipul 
metresei mele ceva mohorât, atenuându-i relieful frumuseții, 
devenită posacă şi inexpresivă. De îndată ce i se altera 
farmecul, îi făceam o remarcă în acest sens. Se năpustea 
înaintea oglinzii şi crezându-se dizgrațioasă sfârșea prin a se 
urâţi în mod efectiv. lată puterea răutății: îi modelează şi-i 
formează pe indivizi. Dar ce talent cere asta! Nu bănuim cât e 
de greu să fii odios; răul este o asceză ca şi sfințenia, trebuie să 
învingi mai întâi prejudecățile unei societăți mereu înclinată spre 
milă, să zdrobeşti fără incetare poporul palid al bunelor 


sentimente, să ai în fine un simț teatral ascuțit, o cunoaştere 
psihologică a sufletului care nu este dată tuturor. 

Culmea  ghinionului, sărmana mea metresă mai şi 
somatiza la extrem, pedepsindu-se în corpul său pentru 
înfruntările noastre. Cea mai măruntă contrarietate scotea din 
ea erupții de coşuri, mari plăci roşii cărora le trebuiau ore-ntregi 
ca să dispară şi pe care se ducea să le ascundă într-o cameră 
întunecată. De exemplu, cinam la nişte prieteni, oameni de felul 
meu, tineri burghezi înstăriți, încărcaţi de ură şi bineînțeles "de 
stânga". La începutul mesei, pe ascuns, îi strecurai scurte 
remarce acide despre felul său ridicol de a se îmbrăca, despre 
nasul său care luceşte, tenul gras, ochii roşii. Cei de față 
credeau că sunt şoapte de tandrețe şi se extaziau de 
ataşamentul meu. Rebecca avea să se scoale de la masă ca să 
plângă şi păstră după aceea față de mine o atitudine ostilă. 
Astfel fiecare işi închipuia că sunt inocent şi blând suportând o 
femeie vindicativă şi mânioasă. lar urmarea o ştiam: iradierea 
nu avea să întârzie să-şi facă urâta ei treabă pe figura Rebeccăi. 
O pustulă mare i se năştea în mijlocul obrazului. 

— Dragă, ai un coş pe față, exclamam cu voce tare. 

Rebecca pălea, plimba un deget tremurător pe regiunea 
atacată, mă trata atunci de "cap de dovleac" sau de "mutră de 
cămilă”. Luânadu-i pe toți martori, îi râdeam în nas: 

— Nu e vina mea totuşi dacă eşti plină de coşuri, toată 
lumea ştie că nu există o vârstă anume pentru acnee. Toată 
lumea de la masă râdea, mai ales femeile, feministe bineînţeles, 
prea fericite să-şi vadă pusă la punct o rivală care nici măcar nu 
era de rangul lor. Dacă ai fi văzut fața Rebeccăi în clipa aceea: 
lividă ca o mumie. În câteva secunde, frumusețea ei 
peremptorie se prăbuşise ca un teanc de farfurii. Conversația se 
relua în timp ce ea făcea grevă de cuvinte, stătea bosumflată 
într-un colț, ascunzându-şi stângaci obrazul cu o mână în timp 
ce răul evolua, ataca şi partea cealaltă, se cățăra spre tâmple, 
îşi întindea subtilele alterări până la gură şi la gât. Rebecca era 
atât de panicată, de fiecare dată când cinam mai mulți 
împreună, încât alergia apărea chiar şi când eram drăguţ, 
dovadă că nu mai aveam nevoie să intervin ca să fiu eficient. 

Și pe urmă, scumpa mea concubină era îngrozitor de 
complexată în faţa acestei umanităţi superioare în care o târam 
şi al cărei tapaj distins o fascina. O botezaserăm "Muta" pentru 


că nu-ndrăznea să ia parte la conversațiile noastre şi stătea, 
țeapănă şi tăcută, pe scaunul ei. Şi întotdeauna o instalam la 
coada mesei, spre bucătărie, la o parte de toți, din moment ce 
n-avea nimic de spus. Și nu lipsea niciodată un suflet bun ca s-o 
facă să-şi remarce timiditatea şi s-o cufunde şi mai mult în 
mutismul ei. Căci Rebecca putea foarte bine să mă 
înnebunească de gelozie, să mă strivească sub cei douăzeci de 
ani primăvăratici ai săi, îi va lipsi întotdeauna acea bună cultură 
burgheză, acea copilărie visătoare in mari case un pic 
dărăpănate, ei care avea drept singură vilegiatură curtea 
blocului drept singură amintire din copilărie, Kouskous-ul!'” de 
vineri seara şi ca unic breviar televizorul. Sărmana, n-asigura pe 
nimeni: se străduia să fie la curent dar simţțeai cunoştinţele noi 
de tot, spoiala proaspătă a unei ştiinţe fragile, ingerată în grabă. 
Degeaba se voia de mare clasă, era lipsită pentru totdeauna de 
acea uşurinţă a copiilor de burghezi cărora le-a fost inculcat de 
mici că au dreptate să existe. Nu putea nici măcar să conteze pe 
solidaritatea evreiască: se fardă şi proletară, era disprețuită de 
prietenii mei ashkenazi pentru care considerațiile de avere şi de 
educație primau asupra legăturilor comunitare. 

Reuşisem deci această minune de a o urâţi pe Rebecca, 
de a o îmbătrâni prematur. 

— Ce slută eşti, cum de-am putut să-mi întorc privirile 
spre tine, mi-e ruşine să fim văzuți împreună, eşti urâtă şi plină 
de coşuri pentru că eşti proastă în interiorul tău. 

Rebecca Îmi răspundea cu blândeţțe: 

— Fiecare pată de pe fața mea este una din răutățile tale. 
Dacă vrei să devin iar frumoasă ca inainte încetează cu 
perfidiile. 

Progresele răului erau fulgerătoare: în câteva săptămâni, 
tânăra mea prietenă cumulă toate bolile psihosomatice 
imaginabile şi deveni o enciclopedie de simptome. Suferea de 
anorexii, de migrene, de dureri de stomac, de tulburări renale, 
de tahicardie, de colită. Acum, aproape după fiecare masă, se 
ducea să verse şi să se zvârcolească de durere în pat; slăbi, îşi 
pierdu puterile. Părul îi căzu, cearcăne negre îi devorau obrajii. 
Nu-i mai rămânea decât o singură aliată: tigara pe care o fuma 
fără nici o moderație mergând până la trei pachete în zilele de 
mare tensiune. Asta-i dădea o răsuflare îngrozitoare şi noaptea 


10 Specialitate arabă pe bază de carne de oaie, de vită şi griş (n.t.). 


o obligam să doarmă întoarsă, cu un tifon fixat la gură. De altfel 
supărarea, crampele o împiedicau să închidă ochii. O auzeam 
oftând, plângând iar starea ei proastă îmi făcea şi mai dulce 
voluptatea de a fi cuprins de somn. 

Epuizată de lungile insomnii, era încontinuu bolnavă, 
pricopsindu-se cu toţi microbii din preajmă. Eram doctorul ei şi 
mă amuzam s-o înşel asupra medicamentelor, prescriindu-i 
droguri inadaptate sau periculoase: de exemplu, o sfătuisem să 
ia aspirină pentru a opri un început de ulcer când e ştiut că 
acest remediu atacă mucoasa gastrică şi o roade: agravându-se 
durerile, un farmacist indiscret, din întâmplare, într-o 
conversatie, îi dezvălui înşelăciunea. Dar Rebecca se înclină şi 
persistă să facă apel la serviciile mele. Dacă există un mod nobil 
de a-l iubi pe celălalt până în fragilitățile sale, există şi o 
manieră meschină de a-i slăbi puterile insistând pe cele mai mici 
deficiențe ale sale. In acest fel instalasem în Rebecca îndoiala 
asupra capacităților sale făcând să-i lucească în faţa ochilor 
eşecul vieții ei. Bănuiala prinsese ca o grefă şi izbutisem s-o fac 
să creadă că este o țaţă, în ciuda vârstei sale tinere. Încă de la 
începutul legăturii noastre, pusesem degetul pe carențele sale 
culturale, lingvistice (n-avea nici măcar bacalaureatul); şi, 
departe de a o ajuta să le dea de capăt, i le aminteam fără 
încetare ca pe o hotărâre a destinului. Teama de a mă vedea c-o 
ridiculizez, când vorbea englezeşte, de exemplu, sau când se 
lansa într-o discuție "intelectuală", o încremenea în rezervă, o 
înrădăcina în ideea propriei sale inferiorităţi. Aşa de mult o 
tratasem de prostănacă şi de ignorantă încât se prostise şi se 
blocase pentru totdeauna. Astfel, împiedicată de tot în 
handicapurile sale ca într-o haină prost croită, bătea pasul pe 
loc pe aceleaşi făgaşe. Sub motiv că-i dezvolt darurile lăsate în 
paragină, i le afundam şi mai mult, resortul politicii mele fiind să 
secretez culpabilitatea de care pretindeam că o eliberez. 

Din această fată inteligentă şi vioaie făcusem, tot 
scormonindu-i prin măruntaie, o ființă plină de spaime, un pitic 
care tremură. 

— N-ai dreptul să mă judeci astfel, să-mi deschizi 
pântecele, îmi spunea ea, asta-i demn de un politai, nu de un 
amant. 

Dar nu protesta decât de formă. Ce vrei? Fericirea ei era 
să facă parte din inventarul bunurilor mele. Pentru ea, gravitam 


în ordinea superioară care coincidea cu viaţa, în vreme ce ea 
însăşi, ocupată cu funcții subalterne, înlănțuită în regiunile de 
jos ale existenței, nu primea de la viaţă decât palide luciri şi 
compara incoerența cu orgoliul meu, slăbiciunea cu reuşita mea. 
Femeie, coafeză, fiică de oameni săraci: trei umilințe se înclinau 
înaintea statutului meu de bărbat strălucitor, instărit, cultivat. Işi 
interiorizase sentințele mele: declarâna-o neinstruită, idioată, 
supusă şi incapabilă, se cramponase de aceste dictate ca de 
propriul său adevăr. 

De-acum înainte, mânia nu-mi mai avea nevoie de motive 
ca să izbucnească şi nici resentimentul meu de cauze ca să fie 
definitiv. Mai presus de orice mă exaspera la Rebecca ceea ce 
numeam felul ei "trage apa ", aerul ei de câine bătut, când, 
fremătătoare şi smiorcăitoare, îşi puncta fiecare din fraze cu un 
hohot de plâns reținut ca să le dea un accent dureros. Martira se 
strâmba, încerca să mă facă să-mi fie ruşine printr-o uşoară 
umiditate a ochilor, o cută amară a gurii. Nu mă lăsam dus de 
durerea care mi-o făcea şi mai meprizabilă. Biciuit de lacrimile 
care mă enervau mai mult decât orice de îndată ce le vedeam 
gata să curgă, o zgâlțâiam cu furie, o băteam, o pălmuiam, îi 
ceream să dea şi ea palme. Cum nu-ndrăznea, continuam s-o 
bumbăcesc cu pumnii până ce cădea, cu corpul plin de 
echimoze. Se prăbuşea cu un țipăt scurt şi rămânea prostrată 
pe jos. Trăgând-o de păr o sileam să ridice capul, ca să descopăr 
în ochii ei o supunere absolută. Nebuna s-ar fi lăsat omorâtă 
pentru plăcerea de a mă pierde împreună cu ea. Sclavia lua 
proporții cu atât mai grave cu cât consimţțea la ea în mod liber. 

Pe această femeie care mă iubea, pe această femeie care 
mă iubise mai mult decât oricare alta, o devastam aşa cum le 
devastasem pe ființele care se apropiaseră de mine ca să le 
pedepsesc pentru tandrețea lor pentru mine. Celelalte plecaseră 
la timp în vreme ce Rebecca, rămânând, consimţea la propria ei 
demolare. Docilitatea ei oarbă mă convingea că se născuse ca 
să fie victimă. Iprocrit, o îndemnam la demnitate, îi veştejeam 
lipsa de orgoliu şi de amor-propriu. Dar persistam în purtările 
mele abjecte. Nimic spectaculos: o presiune constantă, 
cotidiană care lucra într-un singur scop: a o face să se simtă 
vinovată, fie că vorbeşte, fie că tace, se mişcă sau doarme: 
pentru ca să nu mai vadă în mine decât un judecător pe cale să- 
i facă un proces perpetuu. Să nu crezi că acționa 24 de ore din 


24. Alternam, potrivit celor mai bune reguli ale cazuisticii, 
clipele de blândețe cu crizele de fermitate. Aşteptam ca 
Rebecca să atingă o anumită culme de destindere şi de 
speranță ca s-o sfărâm mai bine, bucurându-mă de acele 
denivelări bruşte care zgârie nervii şi dezarticulează mai bine 
decât o scenă temperamentele cele mai tari. Devenea o jucărie 
pe care-o desfăceam în bucăţi, un crab căruia îi smulgeam 
foarfecii unul câte unul ca să văd ce face. Și pe urmă, ce-i mai 
bun decât să răneşti un suflet care sângerează deja? 

Metresa mea rămase însărcinată, urmare a unei copulări 
pripite, într-o seară de beție în care ne împerecheasem brutal 
luând-o drept alta. Vru să păstreze copilul şi mai întâi îmi 
ascunse asta. Când am băgat de seamă şi deşi era târziu - două 
luni deja -, am cerut cu tărie avortul. Întârzierea îi fu fatală: o 
complicatie post operatorie făcu să intre în ea un rău care o 
debarasă fără recurs posibil de capacitatea de a procrea. 
Inceputul sarcinii destinsese țesuturile pântecelui şi ale sânilor: 
pielea se lăsase ca acele cămăşi ieftine care nu rezistă la spălat, 
apăruseră vergeturi pe bust şi pe centura abdominală. 
Adolescenta care îşi disputase aprig cu celelalte femei estetica 
sa perfectă se văzu deposedată în câteva săptămâni. Rezultat 
probant al noii sale ruşini: nu se mai plimba goală de tot prin 
apartament şi dormea acoperită întotdeauna cu o pijama sau o 
cămaşă. 

Nu ştiam ce să mai născocesc ca să-i dăunez, adiționam 
micile torturi: nu trebuie neglijată acumularea unor cruzimi 
insignifiante care epuizează mai bine decât o mare supărare. 
Primele mele atacuri fuseseră brutale, zdrobitoare, dar Rebecca 
suferea mai mult de loviturile repetate, de electroşocurile care o 
dezaxau de fiecare dată un pic mai mult. 

Astfel, se apucase de băut. O incurajam în viciul ei, 
cumpărânau-i în fiecare seară o sticlă de whisky sau de vodcă. 
De fiecare dată, se iîmbăta şi adormea pe jos, în mijlocul 
vărsăturilor şi a duhorii de băutură. Într-o noapte, dezgustat de 
atitudinea sa, îi arsei picioarele în mai multe locuri cu ţigara. În 
anumite puncte, i-o înfipsei atât de adânc încât mirosea a carne 
friptă. Dacă ai şti ce curioasă senzaţie e să arzi o fiinţă 
neinsuflețită: suferă, se strâmbă, dar abrutizarea e prea tare ca 
s-o trezeşti şi te bucuri în acelaşi timp de starea semiconştientă 
şi de imunitate. A doua zi, îi susțineam că se calcinase singură 


în timpul beției şi că evitasem chiar un început de incendiu în 
apartament. Fără dovezi, n-avu altceva de făcut decât să-mi 
admită versiunea şi să-şi îngrijească plăgile dintre care unele nu 
dispărură niciodată. 

Altă dată, îşi luase un concediu de boală de o săptămână 
pentru o nimica toată. Ştii că acordarea unui asemenea 
concediu presupune să stai acasă în caz că te vizitează un 
inspector. Într-o după-miază, ştiind-o pe Rebecca ieşită după 
cumpărături, telefonai din cabinetul meu la casa locală de 
Securitate socială ca să le semnalez greşeala. Rebecca nu ştiu 
niciodată cine o pârâse, primi un blam, pierdu beneficiul 
alocațiilor zilnice şi trebui să se întoarcă încă de a doua zi la 
salonul ei de coafură. 

Lucru curios: ființele nenorocite atrag nenorocirea. Ploua 
cu mizerii asupra Rebeccăi care era deja țintuită de suferințe; 
situația sa se degradă pe plan profesional. Absenta prea mult, 
lucra prost, şi într-o stare de prostrație cvasipermanentă, se 
prăbuşea uneori în lacrimi în timp ce făcea un şampon, abia le 
răspundea clientelor, se arăta iritabilă la culme cu colegele. 
Patronii se gândeau s-o concedieze şi îi trimiseseră chiar două 
avertismente. Profitai de situația ei precară ca să-i dau lovitura 
de graţie: îi furai salariul pe o lună împingând cinismul până 
acolo încât îi oferii o pereche de cercei de aur ca s-o consolez. 
Nici o clipă nu bănui adevărul căci îşi îndreptă bănuielile spre 
cea mai bună prietenă a sa cu care băuse un ceai în ziua 
furtului. Trebui să împrumute banii pe o lună de la patronii săi; 
dar întristată de pierdere, coafând fără plăcere, răzbunânau-se 
de nenorocul său pe cranii, fu concediată puțin după aceea 
fiindcă o uitase sub uscător pe o Clientă al cărei păr se 
carbonizase pe jumătate. Această concediere marcă o dată în 
deteriorarea raporturilor noastre: în loc să-mi temperez 
reproşurile, mă făcui extrem de dur. 

Pe măsură ce ne afundam în mocirlă, Rebecca cerea 
îndurare, crezând că atinge fundul infamiei, dar o făceam să 
coboare şi mai mult. În fiecare zi îi descopeream vreun detaliu 
nou cu o rigoare în abjecţie de care nu m-aş ficrezut niciodată 
capabil. Ea credea că ştie totul despre grozăvie: ignora însă o 
trăsătură deosebit de  revoltătoare, un rafinament inedit 
născocit de inepuizabila mea răutate. Imi plăcea spectacolul 
acestei vieti care se prăbuşea. N-o torturam decât purtat de 


certitudinea inocenţei sale absolute: candoarea şi naivitatea, 
doar ele îmi ațâţau voluptatea de-a face să sufere. Deveneam 
mai violent în speranța unei reacții, dar dacă reacționa, furia 
mea nu mai cunoştea margini. 

Adeseori, nenorocirea o făcea să înnebunească: atunci 
erau țipete, strâmbături, mişcări rătăcite, buzele îi tremurau, se 
sufoca, crize de tetanie îi izbeau picioarele între ele ca pe două 
cârje de lemn. O femeie este un bloc dur în care nu intri: într- 
atât o fisurasem pe Rebecca încât nu mai strângeam în braţe 
decât o grămadă de ruine. Deţineam asupra ei o putere fără 
margini. Îi sfărâmasem resortul voinței, o țintuisem de mine 
printr-un arcan de fier. li delăsasem trupul pentru a mă instala 
ca stăpân în creier unde făceam să domnească teroarea. Íi 
dominam sufletul, îi modulam gândurile, îi regăseam în gură 
fraze pe care le pronunțasem cu o oră mai înainte, şi sistemul 
său nervos era în mâinile mele o jucărie a cărei claviatură o 
manipulam în toate sensurile ca pe un calculator. Era caricatura 
mea vie, umbra mea, reflexul meu grotesc, iar victima coopera 
cu călăul la propria sa distrugere. Devenea o creatură frenetică, 
mereu atârnată de brațele mele. Se agăța de mine ca vermina, 
găsind în coşmar un fel de imundă rațiune de a trăi care o 
menținea pe linia de plutire. Persecuţia îi îngăduia să scape de 
singurătate, iar teama de a mă pierde se insinuase în ea într- 
atât încât o făcea să măsoare întregul vid al unei existente din 
care eu aş fi absent. Cum de sunt cu putință asemenea lucruri 
astăzi? Şi de ce nu? Trecutul cu viciile lui este cu atât mai 
pregnant cu cât epoca noastră liberală l-a decretat abolit; astfel, 
barbaria, nemaifiind combătută, îşi continuă lucrarea în umbră, 
aducând extremul arhaism în inima modernității. Pentru mine, 
situația era şi mai simplă: totul în educaţia mea - îți amintesc că 
eram fiu unic - mă modelase pentru cea mai rea lege a junglei: 
să-l mănânci pe celălalt ca să nu fi mâncat. Obişnuinţa de a nu 
împărți nimic unită cu cea de a primi totul, folosirea disimulării 
sistematice, o nevoie de ajutorare permanentă legată de o ură 
nu mai puțin puternică pentru cei care mă ajutorau sunt tot 
atâtea elemente care contribuiseră să mă corupă până-n 
măduva oaselor. Slăbit pentru că fusesem răsfăţat, avusesem 
totul în afară de esenţial: perceperea celuilalt. Înconjurat de 
curtezani, de servitori sau  linguşitori, nu cunoscusem din 
sentimentele omeneşti decât gama infantilă a  invidiei, a 


capriciului şi a bosumflării. Obişnuit să fiu servit, consideram 
omagiul Rebeccăi ca pe un serviciu care-mi era cuvenit. 
Neputând trăi fără să martirizez pe cineva, prieten, rudă sau 
metresă - am nevoie de o victimă aşa cum o locomotivă are 
nevoie de cărbune -, făcui din acest suflet ardent şi drept o 
sucursală a propriului meu eu. 

Rebecca mă tratase drept un ticălos: recunoşteam în mine 
acest defect. Optasem pentru rău, din comoditate, ca să fiu 
ceva mai degrabă decât nimic. Din orgoliu, tineam în mod 
absolut ca eu să port toată vina. Lumea şi-i închipuie pe oamenii 
răi ca pe nişte monştri, străduindu-se încontinuu să vatăme. Dar 
nu-i aşa, sunt ființe obişnuite, buni taţi, buni funcţionari cărora 
slăbiciunea unei ființe aflată în fața lor le oferă dintr-o dată căile 
unei cariere intermitente în tortură. Astfel mizeria celorlalți mă 
electrizează: de îndată ce sunt chemat în ajutor, în loc să ajut, 
lovesc, zdrobesc, calc în picioare. Mă bălăceam în numele 
execrabile pe care mi le dădea Rebecca precum un porc în 
mocirla lui, străduindu-mă să le merit, înălțându-mă astfel la 
nivelul marilor infami ai istoriei. 

Ultima mea lovitură de maestru fu să-l montez pe fiul meu 
împotriva ei. Ştii cât de maleabili sunt cei mici, cât de receptivi 
la propaganda psihologică. De îndată ce-l certa, pentru o 
neglijenţă oarecare, îi luam apărarea cu voce tare, mai ales 
dacă greşise. li ofeream tot ce dorea, subliniind însă că Rebecca 
n-ar fi făcut-o. l-o prezentam drept o uzurpatoare care luase 
locul mamei lui. Îi detaliam cele mai mici defecte, mai ales ura 
ei pentru copii pe care i-o descriam drept viscerală. Îl sfătuiam 
să se ferească şi să nu rămână niciodată singur cu ea. Pe 
ascuns, mă duceam în camera lui să-i rup revistele, să-i sparg 
jucăriile, acuzâna-o după aceea pe Rebecca. Degeaba protesta 
ea, fiul meu se convingea că nu-l iubeşte şi că voia să-l despartă 
de mine. Atunci, din instinct, potrivit acelei legi tribale care-i 
uneşte pe bărbați împotriva femeilor, trecea de partea mea şi se 
ridica de la înălțimea pintenilor lui ca s-o insulte cu orice prilej. 
“Tata e prea bun, ar trebui să te alunge." A-I şti pe acest copil, 
pe care-l cocoloşise ca pe propriul său copil, trecut în tabăra 
mea o cufunda pe dulcea mea prietenă în crize nesfârşite de 
lacrimi. lar în ziua în care îi aruncă în plină figură cu acea 
cruzime nemiloasă a mucoşilor:"Un medic n-ar trebui niciodată 
să lasă cu o băcăniţă...", se prăbuşi literalmente pe jos şi făcu o 


criză de epilepsie care ne înspăimântă. 

Dar uita totul căci pentru ea a ierta era o plăcere infinită: 
ca şi cum ar fi găsit în absoluţiune ultima resursă a sărăciei sale. 
Lepra lirică a dragostei-pasiune o pervertise până-n măduva 
oaselor. Degeaba comiteam în fiecare zi ireparabilul, avea o 
asemenea propensiune spre clemență incât sfârşea prin a-mi 
dezamorsa cele mai mari ticăloşii. Acea plăcere de a o vedea 
dezagregându-se, ei bine ea reuşea să mi-o fure eludând orice 
plângere, luându-mi capul în mâini, mângâindu-mă pe păr. Eram 
descumpănit ca şi cum aş fi insultat o statuie, sarcasmele mele 
se prăbuşeau unul după altul şi nu-mi mai rămânea decât să tac 
sau să dau în ea. 

Cu dezamăgire, băgai de seamă că găsea un fel de 
reconfort în poziția ei de tap ispăşitor. Asupra ei nici aversiunea- 
mi declarată, nici brutalitatea mea usturătoare n-aveau nici cel 
mai mic efect. Se împăcase cu decăderea. Capitulase fără 
condiţii: mă simţeam rătăcit, mai învins de acest triumf decât 
dacă ea m-ar fi zdrobit. Atinseserăm un punct în care 
mângăierile, sărutările mele o jenau: nu le mai înțelegea, 
aşteptând muşcături şi sfâşieturi când îi ofeream o dezmierdare, 
temându-se cu bună dreptate că un acces de bunătate este 
preludiul unei dezlănţuiri. Eram stăpân pe ea: chircită, gemând, 
îşi depusese viaţa în mâinile mele. Aş fi putut orice în acea clipă: 
s-o prostituez, s-o aduc la sinucidere, la furt, la delincvență. Dar 
nu aveam puterea să devin peşte sau gangster, şi cu greu 
puteam merge mai departe fără s-o nimicesc. 

Ferocitatea mea era o legătură prea puternică: prea mult 
aveam nevoie de această femeie pe care o supliciam ca să nu 
devin la rândul meu, deşi schingiuitor, sclavul sclavei mele. Un 
sordid fără strălucire, sordidul situațiilor iremediabil ruinate, ne 
rodea viața în comun. Ostilitatea mea sucombă la rându-i în 
cenuşiu: bulă pe un eleşteu, convulsie mijlocie a unei vieți 
atone, începu să facă pe nesimţite casă bună cu mediocritatea. 
Mă săturai de sadismul meu nu din docilitate sufletească ci din 
plictis. Găsindu-i obiectul atât de slab, atât de jalnic, sfârşii prin 
a-mi urî sălbăticia. Rebecca nu mai reprezenta nimic: abia o 
cârpă de spălat pe jos aruncată într-un ungher. 

Pierzându-mi speranţa de a mă descotorosi de ea, născocii 
următoarea stratagemă. li propusei să plecăm în călătorie 
împreună departe de toate acele lucruri care fuseseră pe 


punctul de a ne distruge. Alesei o destinaţie exotică: Filipinele. 
În ce mă priveşte, luai toate dispoziţiile: închiriai un apartament, 
obținui un transfer de spital, demisionai de la cabinetul de 
medici. Cumpărai biletele - impinsesem bunătatea până la a-i 
oferi călătoria -, rezervai hotelurile, mă ocupai de vize. Crezând 
că iese în sfârşit din coşmar, Rebecca își regăsea culorile şi 
chiar, de ce să n-o mărturisesc, o anumită frumusețe. In ziua 
fixată, ne duserăm împreună la Roissy: cu bagajele inregistrate, 
valiza mea fiind plină de hârtii vechi înfăşurate în rulouri, furăm 
primii care s-au instalat la bordul aparatului. 

Abia aşezaţi, îi cerui Rebeccăi să ne păzească lucrurile, cât 
să mă duc la toaletă. În realitate tăiai în contra curentului valul 
de pasageri care se îmbarcau, o apucai pe pasarelă, alergai pe 
trotuarul rulant, traversai aeroportul, trecui din nou prin vamă şi 
mă aruncai într-un taxi. 

De ce am adăugat la cruzimea plecării mele mârşava 
şiretenie? Pentru că Rebecca avea nevoie de o aversă de sadism 
ca să-mi înțeleagă voința de a termina o dată. Pentru că râdeam 
în sinea mea de surpriza ei, de spaima ei, de îngrozitoarea 
suferință la descoperirea capcanei. Pentru că ruptura este un 
eveniment prea rizibil ca să-l înfăptuieşti în ritualurile obişnuite 
şi pentru că doream, adăugându-i o idee de sordid, să scap de 
prostia sa lipicioasă. 

Eram în sfârşit singur. O uitasem oare pe Rebecca? Cred 
că pot spune că da, râdeam de terorile mele trecute, de 
admirațiile mele ațipite. O succesiune de cicluri mă vindecase 
de cancerul conjugal de care mă ştiam imunizat pentru multă 
vreme. Niciodată nu voi mai gândi viata în termeni de pact, de 
jurăminte, niciodată nu voi mai încerca să sondez o ființă până 
în străfundul rărunchilor. De-acum înainte ştiam că dragostea nu 
există, că suntem singuri. Osmoza este o păcăleală: tăiasem 
cordonul ombilical cu cuplul care, la ieşirea din adolescență, 
prelungeşte căldura şi securitatea familiei. Mă pregăteam să 
trăiesc aşa cum voi muri: singur în tovărăşia altor singurătăţi ale 
căror zumzet şi afecțiune, departe de a mă reconforta, mă 
trimiteau la propria mea izolare. 

Mă aruncai în desfrâu cu o turbare fără scrupule. Inapt să 
stăpânesc elanurile lăcomiei mele poligame, alergam după 
aventuri erotice şi simțeam că am o teribilă voracitate de a lua, 
de a strica, de a mă imperechea cu tot ceea ce-mi putea aduce 


o bucurie promptă şi brutală, voracitatea pe care o întetea 
recenta mea postire monogamică. Debarasat de orice zorzoană 
sentimentală, ricoşam de la o cucerire la alta, fugind de orice 
ataşament durabil. Eram departe de a le seduce pe toate 
femeile pe care le doream, dar plăceam atunci prin voința mea 
de a place. Obiect al fanteziei a numeroase creaturi, nedomnind 
asupra nici uneia, părăsindu-le fără a le cunoaşte ca să mă 
dăruiesc altora, de fiecare dată îmi puneam din nou viaţa în joc. 

Aplicând cu sfințenie principiul evanghelic:  iubiți-vă 
aproapele, din moment ce în fiecare femeie n-o iubeam decât 
pe cea care avea să urmeze, mă aplecam cu o egală tandrețe 
asupra oricărui corp, oricărui chip, cu un elan de gratitudine 
care mă împingea să strâng prea mult în brațe ca să şi pot 
îmbrățişa totul. Există de o parte micul număr de femei pe care 
le iubim de-a lungul vieții noastre, iar de cealaltă feminitatea, 
inaccesibilul însuşi; eu aruncam pasarele dintr-o parte în 
cealaltă, îi ceream fiecărei persoane să fie expresia parțială, 
instantanee a unei esențe care o depăşea. Intoxicat de 
schimbarea în sine, eram grăbit să consum, neuitându-mă nici la 
condiția socială, nici la frumusețe, legătura cea mai promptă mi 
se părea şi cea mai bună. Pe scurt, suspinând după mari 
evenimente, mă consacram dragostei cu îndârjirea unui neofit, 
fericit de aceste intrigi care trezeau în mine forțe pe care rutina 
sentimentală le înăbuşise. 

Refuzam să dobândesc o memorie amoroasă şi nu 
existam decât prin privirea mobilă şi versatilă a celorlalți. Nu 
mai voiam ca o ființă, una singură, să îmbrăţişeze totalitatea 
vieții mele, nu voi avea acel confident unic şi deosebit care va 
depune mărturie, pentru posteritate, de ceea ce am fost. A nu 
trăi în cuplu înseamnă să renunti la propria-ţi legendă, înseamnă 
să pierzi unitatea unei istorii pentru a dobândi neîngrijirea unui 
Zvon. De această căutare a constantei în dragoste, 
asemănătoare cu căutarea unui Dumnezeu unic în religie, 
suferisem prea mult ca să-i mai accept seductiile. Preferam să 
trăiesc dispersat, fără să las urme după mine pentru că 
angajamentul amoros mă cufunda într-o memorie care semăna 
cu amnezia, dădea destinului meu o coerență pe care o 
asimilam cu rătăcirea. Fiinţele fidelității sunt mai întâi fiintele 
atitudinilor călduțe, ceea ce le face inacceptabile pentru mine. 
Nu mai eram decât un nume propriu încrucişându-se cu alte 


nume proprii pe care le anula aproape de îndată cu altele noi. Şi 
savuram această dezancorare, plată pentru cel mai frumos 
dintre daruri: libertatea. 

Păianjen celibatar, țesând mii de fire întretăiate, ştiam că 
am capacitatea de a crea peste tot mici societăți mişcătoare, 
versatile, pe când cuplul mă cufunda într-o singurătate 
iremediabilă şi ca să spun aşa metafizică: mai singur în doi 
decât solitar. În starea de disponibilitate absolută în faţa vieții, 
bivuacam din loc în loc: fiecare necunoscută întâlnită îmi dădea 
sentimentul că sunt un necunoscut pentru mine însumi. Atinsei 
un grad de excelență atât de înalt încât tot ceea ce simţise 
înainte căpătă un gust de mediocritate. Pentru mine, toate 
lucrurile erau încărcate de aceeaşi poezie, o uzină era colina cu 
o plajă, o panoramă romantică tot una cu străduța cea mai 
infectă, cu condiția ca o femeie râvnită să se afle pe ea. 

Frumusețile lumii mă lăsau rece dacă o prezență feminină 
nu venea să le însuflețească, nu cunoşteam decât peisajele 
dorinței mele, peisaje umane. 

Voltija mea era lipsită de aroganță: femeile mă solicitau 
tot atât cât le chemam eu. De când donjuanismul este împărțit 
de cele două sexe, şi-a pierdut aureola blestemată, a încetat de 
a-şi mai exhiba libertatea ca pe o sfidare. Nu mai există 
desfrânați din moment ce există desfrânate. Fiinţele se dăruiau, 
plecau, soseau fără să ceară explicații, prin consimțământ sau 
refuz instantaneu, şi această simplitate mă încânta. 

Fiecăreia îi spuneam nişte "te iubesc" dezinvolți a căror 
intensitate ele o întâmpinau fără să se ataşeze de contract. 
Dăruit cu totul splendorii acestor destine încrucişate, nu 
cunoşteam din relatiile amoroase decât frumusetea 
începuturilor. Mă  încrucişam cu un eşantion uman 
nemaipomenit, pluteam într-o succesiune de clipe pregnante 
care mă mențineau într-o stare de imponderabilitate. Fericirea 
de a simti o puternică tensiune, un fel de poftă barbară pentru 
diversitate îmi dădeau sentimentul - naiv fără-naoială - de a-mi 
potrivi pasul după parcursul formidabil al societății. Odată trecut 
primul timp al dezlănţuirii senzuale, mă gânalii să mă expatriez. 
Franța este o ţară care doarme şi în care nu poti scăpa de 
aplecarea asupra ta; ea este patria vieţii particulare: de aceea 
aici înfloreşte mai mult decât în altă parte sifilisul conjugal, 
dragostea egoistă a soților; baricadați, cu toate obloanele trase, 


când lumea în jurul lor se răscoală. Profitând de specialitatea 
mea de parazitolog, luai contact cu "Medecins sans frontieres" şi 
cerui să fiu afectat într-o tară săracă dar liberă pe planul 
moravurilor, precum Africa neagră sau Asia de sud-est, ştiind că 
voi sluji mai bine dacă înclinațiile mele erotice nu găseau 
obstacole. Pe scurt, după treizeci de ani de dibuieli, credeam că 
am ajuns în sfârşit să-mi articulez mica mea istorie la istoria 
animală a celorlalți oameni. 

Îți văd strâmb strâmbătura, Didier. Îți spui: porcul se 
grozăveşte cu mârşăviile lui şi îmi debitează orori cu surâsul pe 
buze. Ei da, ponegrindu-mă, îti las privilegiul indignării. Dar 
totodată mă eliberez: din urechile dumitale fac lada de gunoi în 
care-mi abandonez păcatele. 

Privirea lui iluminată de o hidoasă sagacitate îmi întoarse 
stomacul pe dos. Fără un cuvânt mă sculai. Numai un om care 
încearcă o adevărată plăcere în a se flagela singur poate cobori 
cu o asemenea beţie până la mărturisiri atât de impudice. Era 
oare cu putinţă să se ponegrească din plăcere? Nu prea avui 
timp să-mi pun întrebări căci abia închisesem uşa cabinei şi mă 
şi izbeam de o persoană pe culoar: era Rebecca, şi în mod vădit 
ascultase prin perete. Lucru ciudat: nu scoase niciun țipăt, eram 
amândoi muţi, ea surprinsă în flagrant delict de spionare, eu 
înlemnit de mirare şi încă ameţit de confesiunile paraliticului. 
Rebecca avea - se pare - ceva să-mi spună, ascundea şi ea 
poate un secret. Se trăsese înapoi până sub lumina unui spot: 
acest ecleraj care-ar fi fost nemilos pentru o alta îi sublinia 
chipul frumos prins încă într-o vagă copilărie. Părul îi unduia 
uşor sub briza aerului condiţionat, lungile ei gene îi făceau ochii 
şi mai mari dându-le mai multă strălucire. Mă simţeam cuprins 
de respect în faţa acestei guri închise atât pentru scuză cât şi 
pentru regret, nu mai ştiam dacă eram supărat pe ea, dacă 
trebuia să-i port ranchiună pentru trădare. 

— Ştii acum cât de nefericită am fost! Această tutuire 
brutală mă mişcă: intimitatea era, aşadar, restabilită şi am 
inaugurat fără întârziere dovada de prietenie. 

— Nu reuşesc să cred că aţi... că ai îndurat toate astea. 

— Nu mă judeca după impresia de forţă pe care o 
răspândesc în exterior... Dar spune-mi, nu eşti supărat pentru 
întâlnirea din după-amiaza asta? 

— Ba da, ba nu, în sfârşit... 


— Era un banc idiot, de-acord, dar, crede-mă, Didier; era 
singurul mijloc ca să afli. 

— Dar de ce să te laşi în seama lui, şi să nu-mi povesteşti 
viaţa tu însăţi? 

— Îi las lui Franz cuvintele, nemaiputându-se folosi de 
trup. E ultima lui plăcere. De fiecare dată când se află mai mult 
de douăzeci şi patru de ore cu cineva, e cuprins de dorinţa 
irezistibilă de a povesti totul. Cel mai adesea este trimis să se 
plimbe. Atunci, ca să-şi ademenească auditorii, îi amăgeşte că o 
să mă dăruiesc lor dacă-l ascultă cu răbdare. E pură divagaţie 
din partea lui, nu marşez niciodată la astfel de lucruri. 

— Ştiu, mi-a spus-o. Dar nu de-asta îl ascult, rectificai 
grijuliu să nu par prea interesat. 

— La tine e într-adevăr din milă? 

O hărţuii atunci cu întrebări dezordonate asupra straniilor 
obiceiuri pe care le întreținea cu soţul ei, dar fiecare dintre ele îi 
amintea perspective de suferinţă şi de glorie pe care le 
considera dobândite deja şi nu voia să le dezvăluie. Până la 
urmă, obosit, o întrebai: 

— Pot oare spera o altă întâlnire? Adevărată de data asta? 

— M-ai iertat deci... Du-te şi ascultă mâine ultima 
confesiune a lui Franz şi-ţi promit că după aia... Dar scuză-mă, 
trebuie să te las, e ora injecţiilor lui. 

Cum mă întorceam, îl zării pe Tiwari care ne observa de 
departe de la un cot al culoarului. Văzându-se reperat, plecă 
iute capul şi intră într-o cabină. Ce se-amesteca şi ăsta? 

Reveneam spre cabinele de clasa a doua, frecându-mi 
mâinile, cuprins de bucuria egoistă, vanitoasă a celui care o să 
reuşească şi o să culeagă curând fructul la care râvneşte de 
multă vreme. Nu eram deci supărat pe Rebecca; deşi nu 
obţinusem nimic tangibil din partea ei, eram liniştit. Pactul 
insolit al soţului nu era decât fantasmă de om bolnav făurită în 
singurătate. Nu exista nici o alianţă între ea şi el, iată ce era 
important pentru mine, nu eram decât eu şi Rebecca, cea care- 
mi pătrunsese în inimă aşa cum intri prin efracţie într-un 
apartament, hoaţă frumoasă cu care pactizam. 

Când sosii în cabina noastră, înţelesei de îndată că 
Beatrice îmi plăcea mai puţin. Sau mai curând că era aceeaşi în 
timp ce toate se schimbaseră în jurul ei: 

— De ce nu te-ai întors? lansă ea cu obrajii roz de 


excitație. Am făcut echipă cu Marcello şi Tiwari şi-am câştigat de 
patru ori. 

— Eram la Franz, spusei sec, preferând francheţea unei 
minciuni devenită inutilă. 

— La Franz? Dar credeam că nu mai vrei să-l vezi. 

Era atât de fericită de după-amiaza sa încât nici măcar nu- 
mi ascultă răspunsul. 

Cinarăm uşor, departe de ceilalţi. Mă uitam la sala de 
mese, populată de persoane mohorâte şi transpirate, ca şi cum 
n-o văzusem încă niciodată, sensibil pentru prima oară la 
îngrozitoarea urâţenie a acestui pachebot. Adevărul este că 
foarte putini pasageri îmi deveniseră cunoscuţi, în timp ce 
majoritatea celorlalţi îmi rămâneau indiferenți, grupaţi confuz 
împreună fără ca măcar să-i calific cu o poreclă sau cu un semn 
distinctiv. Degeaba mă sileam să sper gândindu-mă la ziua 
următoare, ideea acelei veghi între patru ochi în care nu voi 
putea s-o văd pe Rebecca îmi înăbuşea optimismul în gât. Printr- 
o alunecare monstruoasă şi pe care nu eram stăpân, istorisirea 
lui Franz, departe de a-i deprecia soţia, derapa asupra relaţiei 
mele cu Beatrice. De data aceasta, desluşeam un raport direct 
între această istorie şi dezinteresul meu progresiv pentru 
însoţitoarea mea. lar disprețul pe care se lăuda că l-a avut 
pentru metresa lui, îl transferam acum asupra metresei mele. 
Simplă coincidenţă, bineînţeles, şi totuşi mă bătu gândul că 
infirmul era pe cale să mă infecteze cu gusturile lui, să instaleze 
în mine un suflet parazit. 

Nu, mă-nşelam, Franz n-avea nimic de-a face cu 
dezafectarea mea; călătoria catalizase o nemulţumire care 
izbucnea sub presiunea împrejurărilor. Altfel cum să explic acest 
fulger într-un cer atât de senin? Plecând în Orient, nu eram noi 
oare pe cale de a ne petici cuplul? Stăteam împreună pentru că 
aşa începuse şi aşa trebuia să continue, fără altă rațiune mai 
nobilă, din ascultare faţă de rutina pe care o decretaserăm. Era 
ceva absurd în această continuitate. N-o mai luam pe Beatrice 
ca atare, îi cântăream calităţile şi defectele ca un vulgar 
negustor. lar eu care-o numeam 'hărăzita mea" cu două zile 
înainte, aveam chef să rectific acum asta prin "dezamăgirea 
mea". 

— Ce ai, mă-ntrebă ea, eşti ciudat, nu spui nimic, am 
impresia că fugi de mine... 


— De ce-aş fugi de tine? 

— Nu mi-ai citit nimic astăzi, s-ar spune că uiţi de călătoria 
noastră. 

— Călătoria noastră! Vorbeşti de ea ca de-un sugar. 

— Preferi poate sugarul lui Franz şi romanul în episoade 
despre dulcineea sa. 

Era prima oară că vorbea despre Rebecca pe acest ton. 

— De ce-o tratezi drept dulcinee? Ce ţi-a făcut? 

— Mă agasează, pur şi simplu. li detest privirea care te 
detaliază din cap până-n picioare, nu-mi place felul ei de a 
institui un raport de concurenţă cu celelalte femei. 

Mitocanul care dormea în mine răspunse: 

— Ai pică pe ea pentru că e frumoasă şi mai tânără decât 
tine. 

Se uită la mine surprinsă, ca şi cum nu se aştepta totuşi la 
aşa ceva! 

— Poate sunt urâtă şi bătrână? 

— Nu voiam să spun asta. 

— Găsesc că o aperi cu prea multă căldură. Ştiu că e 
frumoasă şi că-ţi place. O atacam tocmai ca să văd ce reacţie ai. 

— Încercarea ta e-o tâmpenie. 

Eram umilit că fusesem atât de repede descoperit. Dar 
Beatrice spuse simplu: 

— Ştii, cred că nu mai facem dragoste destul. 

Docil la această invitaţie, mă executai după cină în spaţiul 
strâmt al catacombei noastre plutitoare. Totuşi, chiar goală, 
tovarăşa mea nu se degaja de furoul femeii legitime. Şi cu cât o 
priveam ocupându-se cu abluţiunile toaletei sale intime - avea 
mania igienică de a se spăla înainte de a face dragoste -, cu atât 
simţeam că-mi scade apetitul. Toate mergeau de-a-ndoaselea în 
această morfologie şi trebui să închid ochii ca să n-o profanez cu 
o delectare morbidă, atât de contrară indulgenţei mele. 

În sfârşit, cu ajutorul obişnuinţei, ne împerechearăm cu 
stângăcie. Dar totul în mine se retracta în faţa acelui abis alb a 
cărui geografie îmi era cunoscută până la cea mai intimă cută; şi 
pe urmă ruliul care creştea din oră-n oră nu făcu nimic ca să ne 
înfrumuseţeze încleştarea. Pe nesimţite, imaginea unei Rebecca 
nervoasă şi aprigă se interpunea între acea carne previzibilă şi 
dorinţa mea care nu mai ştia la ce obiect să se închine. Degeaba 
o alungam, se ridica între noi ca un irezistibil magnet, terță 


persoană inoportună care mă distrăgea. Îmi mângâiam 
partenera cu neglijenţă, străduindu-mă să stârnesc din pielea sa 
un răspuns al cărui cel mai mic episod îl cunoşteam în detaliu 
dar care în seara aceea nu veni. Apoi, grăbit să fiu deja a doua 
zi, adormii dintr-o dată aşa cum te duci la fundul apei. 


Ziua a patra: 
Amărăciunea simpatiilor trucate. Mâna întinsă. 


În dimineaţa celei de-a patra zile, ieşind dintr-un vis în 
care Beatrice se strâmba ca sub efectul unei intolerabile dureri, 
mă sculai cu o singură idee în cap: să mă unesc cu Rebecca în 
următoarele douăzeci şi patru de ore. Toată noaptea bântuise 
furtuna şi în timp ce intram în strâmtoarea Corint, valuri 
plumburii mai galopau de-a lungul cocii vasului, luau cu asalt 
orizontul livid. O lumină ternă, accentuată de cascade de ploaie, 
îndolia plaje joase, cătune de pescari dispuse în semicerc de-a 
lungul micilor cricuri. Beatrice era la fel de posomorâtă ca 
vremea. Fardul de un deget nu reuşea să mascheze banalitatea 
chipului său tras de un somn chinuit. Trebuia să ajungem la 
Atena spre prânz, dar nu mă gândeam decât la seara de Anul 
Nou de care nu mă îndoiam nici o clipă că va fi decisivă. 
Promisiunea unei idile la bord depăşea cu mult interesul meu 
pentru Orient care era în punctul său cel mai jos; la drept 
vorbind, sătul de vorbele de la masă spuse pe această temă, 
obosit de litaniile lui Marcello, eram deja blazat asupra unei ţări 
pe al cărei pământ nici măcar nu călcasem. 

Îmi lăsai locului metresa cu chipul trist şi ieşii să mă plimb. 
Norocul, pe care-l favorizasem mult, făcu să dau nas în nas cu 
soţia lui Franz în barul de la clasa întâi. Mă întâmpină cu o 
pasiune care mă surprinse, mă sărută de patru ori pe obraji şi 
strângându-mi mâinile mă aşeză lângă ea. Prezenţa sa dădea 
încăperii o intimitate fermecătoare. Era prima mea adevărată 
întâlnire în doi cu o femeie despre care ştiam tot şi care totuşi 
îmi rămânea străină. Nu mai avea aerul dispreţuitor care mă 
intimida atât de mult în primele zile: privirea sa dreaptă, plină 
de o insolenţă voioasă, îi ilumina chipul strunjit ca o figură de 
porțelan. În faţa a atâta graţie, redevenii mai întâi timid şi 
bâlbâit. Dar vorbăria noii mele prietene, surâsul ei luminos 
încântarea în care mă cufundă primul ei compliment - găsea că 
am ochi frumoşi - îmi dădură puţin câte puţin încredere în mine. 

— Toată lumea e bolnavă pe vaporul ăsta, dacă o ţine tot 
aşa, va trebui anulată petrecerea. 

În ce mă priveşte, îi dădui veşti despre cabinele de clasa a 
doua fără să omit nici un detaliu asupra stewarzilor şi a băieţilor 


de cabină. N-aveam nimic precis să-i spun, şi totuşi nu-ncetam 
să-i vorbesc; cuvintele-mi ieşeau în valuri de pe buzele grăbite 
şi mă miram de oportunitatea spirituală a spuselor mele. 
Simţeam născându-se între noi o familiaritate instantanee, unul 
din acele curente de încredere care cimentează în câteva 
minute o afecţiune de mai mulţi ani. Ne priveam învăluiţi cu 
totul de farmecul unei simpatii care începe, flirtând deja din 
ochi, din zâmbet. 

— Dar ai până şi umor, spuse Rebecca, şi atrăgându-mă 
încet spre ea, mă sărută pe frunte. 

Această mângâiere îmi incendie sângele din vine, gura ei 
era călduţă şi regretai că nu am prins din zbor cele două muşte 
ale buzelor sale. Îşi ridicase părul, descoperindu-şi urechile 
micuţe şi roz străpunse de safire. 

— Ajută-mă să-mi termin cuvintele încrucişate, lansă ea 
deschizând un număr din Marie Claire pe bar. Apoi, întinzându- 
mi un pachet pe jumătate gol de Marlboro: 

— Vrei o ţigară? 

— Mulţumesc, nu fumez. 

— Nici măcar acest viciu? Apropo, ştii ce-i spune 
locomotiva cu aburi locomotivei electrice? 

— Nu. 

— Cum te-ai lăsat de fumat? 

Izbucni în râs. Această tandră tâmpenie mă încântă. 

— Nu eşti obligat să râzi, fie şi din milă. Bine, spune-mi, 
orizontal, culmea pentru un japonez? 

Dar vai, trebui ca Beatrice să intre chiar în clipa aceea şi 
să ne surprindă. Câteva secunde, nimeni nu spuse nimic: te-ai fi 
crezut într-un teatru de bulevard (e stupefiant să constaţi cât de 
mult ratifică viaţa cele mai proaste convenţii ale vodevilului). Nu 
ştiam cum să evit muţenia noastră de conspiratori şi totuşi nu 
încercam s-o scurtez. 

— Sper că nu vă deranjez, spuse intrusa, stăpânindu-şi cu 
greu un tremur al bărbiei. 

— Deloc, răspunse Rebecca, e-o plăcere să te vedem. 
Făceam lista noutăţilor zilei. 

— Acest gen de actualitate nu mă interesează. 

— Fără-ndoială tocmai te-ai sculat, ai ochii încă umflaţi. 

— Nu, m-am sculat de la şase. Ruliul mă împiedică să 
dorm. 


— Ah, scuză-mă, aveai aerul că te-ai dat jos din pat. O 
acreală politicoasă se punea în vorbele lor şi risca să se 
transforme în invectivă. Îmi veni ideea vanitoasă, reconfortantă, 
că cele două femei se sfâşiau pentru mine. 

— Ce-ţi pui diseară? întrebă Rebecca. 

— Nu ştiu, nu prea am chef să vin. 

— Pot să-ţi împrumut diverse lucruri, ar trebui să avem 
aceeaşi talie, deşi pari mai mare în şolduri. Beatrice tresări; îmi 
venea să râd. 

— N-am nevoie de hainele tale. Am luat cu mine ce-mi 
trebuie. 

— Îţi spuneam asta ca să te scutesc să pari neglijentă. 
Bine, porumbeilor, vă las, mă duc să-i dau în cioc porumbelului 
meu. Pe diseară. 

Un lung minut de tăcere trecu peste barul pustiu dintr-o 
dată. "Porumbeii" evitau să se privească, şi mai stânjeniţi de 
brusca absenţă a străinei. 

— V-am deranjat, nu-i aşa? 

— Deloc, stăteam de vorbă... 

— Nu minţi, Didier, se citea pe faţa ta când am intrat. 

— Încetează cu bănuielile tale! 

— Didier, reluă ea (iar vocea îi era o implorare 
tremurătoare), spune-i lui Beatrice a ta că-i o neînțelegere, că 
visez. Rămâneam surd la semnalele de naufragiu. Se uita la 
mine cu ochi miraţi, descoperind puţin câte puţin un adevăr în 
care nu voia să creadă. Ghicise totul şi se bâlbâia, gata să 
plângă. 

Nu-mi mai amintesc de platitudinile schimbate atunci, îi 
spuneam lucruri obişnuite neavând nimic ce să-i spun, iar 
stereotipurile, proscrise în principiu între două persoane care se 
iubesc, se acumulau între noi ca tot atâtea cadavre. Aceste 
nimicuri, pe care le găseam atât de drăguţe în gura Rebeccăi în 
cea a lui Beatrice mă exasperau: încă o dată ieşea învinsă din 
confruntare. 

— Vită-te la mine, reluă ea cu un tremur de durere în glas, 
nu sunt numai frumoasă, ci vie, sclipitoare. Ea-i o capcană 
sexuală, o creatură făurită de bărbaţi. Nu-ţi înţeleg nevoia pe 
care o ai de a distruge totul între noi doar pentru că ai poftă de 
această fată. 

Cu greu îmi reprimai un hohot de râs: ea sclipitoare? Da, 


ca o tinichea ruginită! Îşi dădea în sfârşit seama că prezenţa ei 
nu era departe de a mă indispune. Un cuvânt era de-ajuns ca 
să-i redau speranţa, dar tăcui. 

— Franz ţi-a sucit capul, nu te ştiam atât de influenţabil. 
Ştii, nu-i aşa de frumoasă, Rebecca ta, e prea studiată, 
artificială... 

Cu ea alături trecusem pe lângă voioasa nesocotinţă a 
vieţii, era vremea să lichidez întârzierea. 

— Dar răspunde-mi odată, nu vezi că sunt pe cale să-şi 
bată joc de noi, să te excite împotriva mea ca să ne dezbine? 

— lată cel puţin ce au în comun prefecţii de poliţie şi 
femeile geloase: fantasma complotului, spusei eu, cu ironie, 
fericit să dezvolt o idee pe care Franz mi-o suflase cu o seară în 
urmă. 

— Bineînţeles, delirez... 

Întregul său trup fremăta, zgâlţâit de violenţa emoţiei; 
nările i se umflau şi rămânea agitată de hohote, plângându-se 
că nu ne mai iubeam. Barmanul ne privea fără să înţeleagă. 
Acest dialog mă plictisea ca de fiecare dată când n-ai dreptate şi 
trebuie să te justifici. Adevărul este că Beatrice nu mai era pe 
piaţă şi nu voia să accepte asta. A fi pe piață: nu ştiu de ce 
expresia asta îmi plăcea atât de mult în dimineaţa aceea. Imi 
închipuiam lumea dragostei ca pe un vast bazar în care unii se 
ofereau în timp ce alţii alegeau. Pe măsură ce fiinţele înaintau în 
vârstă, erau tot mai înclinate să se ofere şi din ce în ce mai 
puţin dificile asupra obiectului ales. Şi mă gândeam la prietenele 
pariziene ale lui Beatrice, de treizeci de ani ca ea, odinioară 
Passionnarii semeţe, în jurul cărora roiau bărbaţii, şi al căror 
chip era acum o constantă suplică implorând: "iubiţi-mă", biete 
colete în aşteptare gata să plece cu oricare numai să fie smulse 
din părăsire şi delăsare. Şi mă simţeam departe, cu totul 
departe de această fată care nu mai aparţinea actualităţii mele 
sentimentale: dacă măcar ar putea să elibereze scena timp de 
douăzeci şi patru de ore! 

Mai târziu, sub o ploaie deasă, în tovărăşia lui Marcello, a 
lui Raj Tiwari şi a vreo douăzeci de alte persoane, debarcam la 
Pireu. Pentru mine, care mă duceam în Asia, Atena nu putea fi 
decât ceea ce se cheamă la jocul gâştii o penitenţă, o 
reminiscență de clasă secundară. Acele faimoase izvoare ale 
culturii noastre îmi erau aproape la fel de străine ca mitologiile 


bantu sau ca panteonul triburilor siberiene. Îmi păsa mult mai 
mult de intrigile mele din momentul respectiv decât de acea 
acumulare de monumente care exhibau nostalgia splendorii lor 
trecute. Plecam să descopăr, nu să comemorez. Urâţenia 
Pireului îmi confirmă reticenţele: rare fiinţe vii bântuiau această 
catastrofă estetică, în impermeabil sau acoperite de umbrele 
negre, la piciorul unor case hidoase care-şi împroşcau răsuflarea 
împuţită. Vântul îngheţat care împingea în faţa lui ziare 
mototolite, în sfârşit agresivitatea automobiliştilor care din joacă 
se năpusteau asupra noastră claxonând sfârşiră prin a mă face 
să mă zbârlesc împotriva escalei. Şi când trebui să luăm metroul 
ca să ne ducem în piaţa Omonia şi să ajungem pe Acropole - 
adică să pierdem o oră, o oră şi jumătate cu transporturile în 
comun -, renunţai şi făcui calea-ntoarsă în ciuda rugăminţilor lui 
Beatrice. Ce-mi trebuiau capodoperele Greciei antice, mie care 
eram gata să dau Partenonul, Delfi şi Delas pentru o singură 
sărutare! 

Urcai iar la bord vesel de tot de această recreaţie. Marea 
era furtunoasă, o auzeai fierbând în port, plesnind navele la 
chei, o hulă lucind ca uleiul ridica neîncetat vedetele şi 
remorcherele. Truva, cu fălcile larg desfăcute şi sus cu un grilaj 
cu dinţi ascuţiţi, înghiţea câteva zeci de turisme, cele mai multe 
olandeze şi germane. Mă îndreptai spre cabina lui Franz căci 
trebuia, potrivit dorinţei Rebeccăi, să-i ascult o ultimă oară 
istorisirea. Speram că avea să recapituleze cu o crudă minuţie 
toate amănuntele decăderii sale, şi mă bucuram dinainte de 
istoria prăbuşirii lui aşa cum te bucuri de eşecurile unui 
concurent nefericit. Infirmul nu se înşelă în această privinţă din 
moment ce-mi spuse, la câteva minute de la sosirea mea: 

— Voi fi scurt, căci o să-ţi vorbesc azi de înfrângerea mea, 
iar această nenorocire răsunătoare îţi va măguli, cred, într-un fel 
oarecare, amorul-propriu. 

Mâna întinsă 

lată aşadar sfârşitul jalnicei noastre saga aşa cum ti-o 
redau fragment cu fragment de trei nopţi încoace. În a noua 
lună a celibatului meu voluntar, în plină viată de risipă şi de 
plăceri, la capătul unei nopți de petrecere şi deal cool, fui lovit 
de o maşină pe o trecere de pietoni şi mă pomenii la spital cu o 
fractură de tibie. Meseria mea de medic îmi ingădui să solicit o 
cameră numai pentru mine şi mă gândeam nu fără plăcere la 


cele două săptămâni de repaus forțat, urmate de o lună de 
convalescență şi de reeducare, cântărind deja suma de bani pe 
care voi putea s-o extorchez ca despăgubire de la şoferul cu 
accidentul. 

Trecuse o săptămână; pe la mijlocul unei după-amieze, 
uşa se deschise timid înaintea unei persoane de sex feminin. 
Timp de cel puțin un minut, nu-mi reveni în minte această 
frumoasă femeie bronzată, de tip uşor oriental. N-o identificai 
fără deceptie: era Rebecca. 

— TU, aici, nu te-ai sinucis aşadar? 

Pălise sub insultă şi evita să mă privească în față. 

— Nu, încă nu... am aflat că eşti bolnav, printr-un prieten 
comun, M., întâlnit pe bulevardul Saint-Germain. Atunci am 
venit să-ţi fac o vizită. 

Cum de putea să mă mai revadă după festa groaznică pe 
care i-o jucasem? Dar nu vorbirăm despre subterfugiul meu şi 
nici despre scenele de disperare la care dăduse probabil loc. 
Rebecca Îmi spuse numai că tocmai petrecuse şase luni într-un 
kibbutz, în Israel, la frontiera libaneză. 

Era mult mai frumoasă decât amintirea pe care-o 
păstrasem despre ea, mai slabă, cu o gamă subtilă de noi 
gesturi şi de noi expresii care sugerau o bruscă şi tulburătoare 
maturitate. 

Reveni a doua zi apoi în fiecare zi. N-aveam ce să-i spun 
mai mult ca-nainte şi curând o tratai cu morga şi disprețul din 
zilele de altădată. Într-o duminică în care îmi bătusem joc de 
asiduitatea cu care-mi făcea vizite, se înfurie: 

— N-o să reîncepi cu insultele? 

— la te uită, zeița rasolului se revoltă?Faţa îi căpătase o 
expresie dură iar ochiii se închiseră până la a nu mai fi decât 
nişte lame de jaluzea. 

— Adio, spuse ea rece, n-o să mă mai vezi niciodată. Se 
aplecă asupra mea ca să mă sărute. li simtii mâinile care 
pipăiau montanţii patului - eram protejat de-o parte şi de alta 
de două tăblii fixate cu nişte cârlige, - dar uitându-mă numai la 
ochii ei, nu văzui nimic din rest. Tonul frazei îmi dădu un fior 
ciudat. Apoi, se-ndreptă spre uşă. Reactie de bolnav sau 
slăbiciune trecătoare, nu ştiu, dar o chemai înapoi. 

— Stai, vino-napoi. Şi îi întinsei mâna, sprijinindu-mă de 
barieră cu toată greutatea mea. Se-ntoarse şi-mi întinse la 


rândul ei mâna. În momentul în care degetele noastre urmau să 
se prindă, şi le retrase pe ale ei. Mă aplecai şi mai mult, ea se 
dădu iar înapoi, o priveam: un surâs îi desfigura trăsăturile. Işi 
râdea de mine, îndrăznea să-şi râdă de mine fiindcă eram 
bolnav! Imi retrăsei brațul. Aproape îndată, mi-l apucă iar şi-l 
trase spre ea. 

Tot corpul îmi basculă pe marginea patului. 

— Nu mai trage! Eşti nebună? Mă doare. Dar cu amândouă 
mâinile, îmi apucase brațul gata să-l smulgă din umeri. Atunci 
tăblia care mă proteja cedă cu un pârâit sinistru - ea-i desfăcuse 
balamalele - şi mă zdrobii de pământ de la întreaga înălțime a 
patului de spital. 

O imensă durere mă înşfăcă de mijlocul şalelor în plină 
măduvă, alergă de la picioare la cap ca un fulger de gheață şi 
mă frânsei în două ca o cupă de cristal. Pe carelajul rece, înainte 
de a cădea în comă, auzii o voce feminină care-mi şoptea la 
ureche: 

— Biet imbecil, credeai, aşadar, că am uitat? 

Ghiceşti fără greutate consecințele acestui accident: atins 
la coloana vertebrală, mă aflam paralizat de la mijloc în jos, 
lipsit de picioare şi de nervii erectili. Fui operat de două ori, mari 
specialişti se perindau la căpătâiul meu; în zadar, fractura era 
prea brutală, hemiplegia iremediabilă. Rămăsei două luni la 
spital, culcat între două plăci de oțel, plin de drene, suportând zi 
şi noapte pomparea injecțiilor şi a perfuziilor de plasmă. Legat 
de aceste santinele ale supraviețuirii, aveam impresia că sunt 
un standard telefonic supraincărcat, şi avui tot timpul ca să 
blestem medicina şi pe falşii arhangheli care-i alcătuiesc clerul. 
Deşi o ştiam vinovată pe Rebecca, intentai un proces Asistenţei 
publice pentru neglijență, acuzând-o pe infirmiera de gardă de a 
fi fixat prost tacheții tăbliei, cauză a căderii. Nici măcar o dată 
nu-mi trecu prin minte s-o denunț pe adevărata vinovată; poate 
pentru că ceva în mine admira mârşava ei răzbunare. Câştigai 
procesul şi obținui despăgubiri: Administraţia spitalelor fu 
condamnată să-mi verse o indemnizație de mai multe milioane 
pe lună pe tot timpul vieții. De-acum eram bogat: doi metri 
pătrați de pat şi un fotoliu rulant cu frumoase tuburi de oțel 
alcătuiau întregul meu univers. Rebecca mă făcuse să muşc din 
țărână, femeia umilită obținuse satisfacţie pentru relele imense 
pe care i le pricinuisem. 


Lucru curios: tinu să mă îngrijească şi se ocupă de mine cu 
un admirabil devotament, nescăpânau-i să mă asiste nici un 
minut, Zi şi noapte; asta pentru că degradarea fizică nu-i era de- 
ajuns acestei prefăcute care avea şi alte planuri. Câştigase chiar 
şi inima mamei mele care o binecuvânta şi o ridica în slăvi cu 
fiecare ocazie. Procesul de aservire era în plină desfăşurare. 
Căpătă asupra mea o influenţă asemănătoare celei pe care o 
capătă asupra unui bătrân o fată tânără şi perversă. In mod 
naiv, mă credeam încă destul de puternic ca s-o capturez şi s-o 
resping după voia mea şi mă străduiam să o fac. Dar pozițiile se 
inversaseră: acum, eu eram învinsul. Această răsturnare a fost 
drama mea. 

Da, continuă Franz oftând ca şi cum voia să mă ia martor 
la instabilitatea  măririlor pământeşti, prea multă vreme 
crezusem că poți trăi nepedepsit iar pedeapsa odată venită, nu 
putui s-o suport. Mă încrezusem în dragostea Rebeccăi ca în 
soliditatea unei monede. Dar ceilalţi nu sunt niciodată nici atât 
de îndrăgostiți, nici atât de indiferenți pe cât îi crezi. Exclus din 
cercul celor sănătoşi, întreaga mea vitalitate mi se refugia în 
gură, în această glotă vorbăreață şi băloasă aflată deasupra 
unui deşeu. Rămăşiță de viață pâlpâitoare pe o proteză, mă 
priveam stând adunat pe micul meu format toracic cu capul 
prea mare cocoţțat pe un bust minuscul, cu picioarele inerte şi 
subțiri, cu sexul mort, rulou veştejit zăcând în cuibul firelor lui 
de păr. Lumea exterioară încetase să mai existe din moment ce 
încetasem să mai exist pe lume. Unde erau siguranţa şi orgoliul 
meu de om abil, credința mea în reuşită, certitudinea că pot să 
parvin la aceasta? Toate astea dispăruseră. Iluzia unei vieți 
trepidante se transforma în această infirmitate. Începea o 
imensă noapte de lacrimi şi de remuşcări. 

Și pe urmă, anumite răni sunt semnul unei slăbiciuni 
sufleteşti mult mai grave. Toate lucrurile de care mă temusem 
în spaimele mele de copil se întâmplau acum: accidentul 
confirma un eşec înscris în mine dintotdeauna. Eram învins cu 
mult înainte de a mă fi zdrobit de carelajul acelei camere de 
spital. În fond, nu visam eu oare la înfrângere, de la origine? 

lar aviditatea mea de a mă bucura de viaţă, nerăbdarea 
mea pentru fiinte şi femei nu veneau ele oare din 
presentimentul catastrofei? Destinul se împreuna cu coşmarul 
din care ieşisem. Compararea dezolată a celor două părți ale 


existenței mele inainte, plenitudinea glorioasă a timpului fără 
nici o fisură; acum, vidul, captivitatea în mâinile unei temnicere 
- mă băga într-o furie neputincioasă. Armura de nepăsare, de 
violență, de cinică bucurie care-mi asigura fericirea ceda la 
prima moleşeală: mă prăbuşeam de groază la o amețeală, la un 
spasm, doborât de ascultarea anxioasă a celor mai mărunte 
tulburări. Lipsa de ocupație făcea ca neliniştile să-mi fie şi mai 
crude, lăsându-mi toate orele ca să mă gândesc la ele, să le 
aprofundez asprimea. Murdărit, înjosit de chinul mediocru şi 
totuşi ireparabil, ros de femeia pe care încercasem atât de mult 
s-o uit, supravieţuiam, căzând mereu mai jos decât căzusem. 

Era ca şi cum ar fi dispărut cheia de boltă a unui arc de 
pod. Primul an fu groaznic: imi lăsam aparenţa să se calchieze 
pe cea a unei case părăsite. Boala sculptă chiar în substanța 
mea această mască de care e azi desfigurată. Faţa mea încetă 
pentru totdeauna să mai emită lumină şi, semnând un 
compromis cu corpul, se făcu cenuşie. Nu-mi mai stăpâneam 
nervii, ei mă stăpâneau pe mine, făceau să-mi sară membrele 
afară din încheieturi. Dintre toate felurile de falimente mă 
procopsii cu cel mai rău, aşa încât ruptura fu completă. La 
treizeci de ani, devenii un bătrân uşor îndobitocit de rutinele 
unei existente fără hazard. Mi-era ruşine de puterea mea 
ruinată, ruşine de a mă lăsa îngrijit de către cea pe care o 
dispreţuisem atât de profund. Viaţa mea era un cimitir în care se 
odihneau speranțe ce nu vor renaşte niciodată. Imi dorisem o 
soartă considerabilă şi nu recoltam decât o pedeapsă comică: 
marele bărbat rău sfârșea pe un pat de scânduri. 

Dar cel mai rău lucru era în altă parte: acum că eram 
învins, Rebecca femeia, Rebecca cea săracă, Rebecca imigrata 
organiza în juru-mi asediul urii: il aflase în mine, burghez 
arogant, pe duşmanul răspunzător şi-l dobora cu bunul drept al 
celui care îşi socoteşte uşa dreaptă, lăudabilă şi se simte astfel 
consolat. După abjecția călăului o cunoşteam pe cea a victimei 
aşa încât nici un aspect al experienței omeneşti să nu-mi scape. 
Veni atunci pentru mine vremea ispăşirii. Estropiindu-mă, 
metresa mea găsi mijlocul de a evada din mine, de a-şi continua 
creşterea pe care cruzimea mea o frânase. Revenea la viaţă: 
frumuseţea sa lacomă se reînsuflețea pe zi ce trecea prin mese 
planturoase pe când eu nu mai aveam decât una sau două 
înghițituri. Ascensiunea sa spectaculoasă se întărea din propriul 


meu declin. Rebecca: acest nume făcea de-acum înainte să 
răsune tunetul angoasei. 

Rece, cu acea impunitate orgolioasă a marilor criminali, 
îmi ceru să mă căsătoresc cu ea. Voia să profite de suma de 
bani a asigurării ca să trăiască din salariul meu, să abandoneze 
muncile ei mercenare şi să-şi reia studiile de dans. Se angaja în 
schimb să-mi acorde din plin toate îngrijirile necesare stării 
mele. Simţind partida pierdută, primii cu atât mai mult cu cât 
mama, care nu se refăcuse niciodată după pierderea soțului 
său, căzu bolnavă şi fu închisă la rânaul ei într-un ospiciu. Ne 
căsătorirăm la ieşirea din spital şi luarăm un apartament cu trei 
camere pe malul drept al Senei, pe care Rebecca îl amenajă 
singură rezervându-şi o cameră cu decor oriental. Eram uniţi 
sub regimul comunității de bunuri, ea gira finanțele casei, 
neacordându-mi decât nişte bani de buzunar pe săptămână. 
După o lună, invocând rațiuni de economie, dar în realitate din 
voința de-a domni singură, o concedie pe infirmiera care mă- 
ngrijea. În fiecare dimineaţă îmi făcea baie, mă transporta din 
pat în fotoliu, mă îmbrăca. Şi, în fiecare dimineață, trebuia să 
suport lista interminabilă a reproşurilor pe care le enumera 
mergând prin casă, vorbind cu o beție sacră, fortificată de luni 
de zile de furie şi de postit vocal. 

Erau discursuri pline de ţepi care mă copleşeau prin 
elocvența lor răzbunătoare şi mă sileau să-mi plec capul, 
Zăpăcit, sub defilarea vertiginoasă a păcatelor mele: „O, om 
mare ce eşti, spunea ea (iar aceste cuvinte şi, mai mult încă, 
intonația lor mă zăpăceau de parcă s-ar fi tras o împuşcătură la 
urechea meaj),credeai că aveam să mor departe de tine, 
înfometată de prezența ta refuzată. iți închipuiai că sunt 
mortiftcată, biată coafeză rumegând asupra nenorocirilor sorții 
şi a mediocrității castei sale de jos. Idioată a cărei singură vină 
era că te iubeşte şi că se născuse umilă, departe de favorurile 
bogăției şi de comorile culturii. lar tu, junele prim, strălucitul 
medic, îți umflai pieptul, îti continuai cursa de meteor, uitând 
deja acel plăpând obstacol pe care-l îndepărtaseşi cu dosul 
mâinii, fir de praf în pragul drumurilor pe care călcai cu un pas 
nobil şi egal. Acum, nu eşti decât o legumă, o râmă. Vulgară, nu, 
prințesa ta orientală, ne-mfăşurându-şi măgăriile în hârtie de 
mătase, nedelicată, neieşită dintr-o lungă stirpe! Ascultă-mă 
bine,curule: visasem un înger pe pământ, un înger de care să 


mă fi îndrăgostit nebuneşte şi în care aş fi putut să am o 
încredere fără margini. Pe vremea întâlnirii noastre, mi se părea 
că intreaga mea viată nu va fi de-ajuns ca să te epuizez. lar 
acum mă uit la tine, mizerabil, diminuat: probabil că am fost 
nebună ca să-ți consacru viața, inteligența şi munca. Te 
credeam la fel ca mine, eram gata să-mi sudez viaţa de a ta fără 
altă condiție decât loialitatea mea, dar m-ai strivit, m-ai acoperit 
de scuipatul tău într-atâta încât mi-am pierdut numele şi 
identitatea. 

După mârşava ta stratagemă de la aeroportul Roissy, am 
crezut că înnebunesc, că mi s-au făcut farmece: am făcut o criză 
de nervi în avion, apoi am tras la un hotel din Atena, prima 
escală, unde am stat într-o stare de prostrație fără să mă mişc şi 
să dorm timp de o săptămână. E atroce ce-am putut suferi 
atunci, eram bolnavă, aveam să mor de supărare, te iubeam de 
numai aveam nici un gând, nici o răsuflare, nici o bătaie a inimii 
care să nu tindă spre tine, de nu mai puteam pronunța nici un 
cuvânt fără să mă tem că-ţi voi spune numele. Mă simțeam 
legată ca-ntr-un sac, îmi strecuraseşi o otravă care mă paraliza 
şi stăteam zile-ntregi aşezată pe un scaun mormăind. Nu 
libertatea o căutam, ci o ieşire. Nici măcar nu mă gândeam la 
sinucidere: la ce bun să omori o femeie care era moartă de 
multă vreme? Zi de zi, timp de trei ani, câte o mică bucăţică 
fusese smulsă din mine. Nu-mi mai aparțineam destul ca să am 
chef să mă suprim. 

Atunci, din fundul abisului, îmi veni voința de a supravieţui 
ruşinii, de a-ti invinge devastarea. Şi pentru că în cea mai mare 
nenorocire există ceva în om ce nu poate fi sfărâmat de nimeni, 
nu mă mai gândeam decât la răzbunare, decât la a întoarce 
împotriva ta săgețile pe care le trăseseşi în mine. Numai 
certitudinea pe care o aveam de a-ţi produce o rană egală, ba 
chiar superioară răului pe care-l comiseseşi, mă tinu în viață. 
Răzbunarea este minuțioasă, caută amănuntele, infectează 
plăgile: universul câştigă prin ea o abominabilă bogăție. Atât de 
mult visasem revanşa încât fu un poem în capul meu înainte de 
a deveni o crimă contra ta. Coceam în cap formidabile atentate; 
ironia sorții, cel care te-a secerat mi-a fost oferit din întâmplare. 
O ştii sau n-o ştii: există o tradiție a durerii feminine, în jurul 
femeilor părăsite se formează îndată o solidaritate; ştiindu-mă 
singură, foste prietene au venit să mă vadă, să mă înconjoare, 


ca şi cum tu ai fi constituit un ecran în relaţiile noastre. Multă 
vreme am avut nevoie de cineva care să mă găzduiască, să mă 
hrănească; la urma urmei eram tânără, doar optsprezece ani. 
Multă vreme am avut față de marginali, de rebeli, o atitudine 
negativă de refuz, de respingere. Mă tulburau, mi se părea că 
insultă demnitatea existenţei. Ştiu că m-am înşelat: la aceste 
ființe care luptă, oricât de stânga ei ar face-o, caută vitalitatea 
care-i face independenți, creatori. Libertatea, bănuiam eu, nu se 
obține decât cu prețul unor târguieli nemaipomenite cu propriii 
tăi demoni, după lupte, căderi interminabile. 

Mi-au trebuit luni de zile ca să scap de vraja ta şi să te văd 
cum erai; nu un astru ci o exagerare, o carcasă spartă pe care 
numai teama mea de viață o făcea de temut. 

Crede-mă, niciodată n-aş fi acceptat sclavajul dacă n-aş fi 
păstrat certitudinea că mă pot elibera de el. In secret, te 
demontasem deja; în fond, n-ai fost niciodată decât o creaţie a 
minţii mele, un idol pe care-l susțineam cu brațele; vedeam 
numai idolul nu şi efortul brațelor mele. Aveam nevoie doar de 
nevoia pe care o aveai tu. Te-am sedus fascinându-te asupra 
propriei tale puteri, dându-ți iluzia că eşti invincibil. Tinereţea 
mea e cea care ti-a dat atâta valoare; cinci ani în plus şi aş fi 
fost imediat dezamețită. Aceşti cinci ani i-am câştigat în şase 
luni. 

Tu nu m-ai iubit niciodată, pe de-o parte m-ai redus la 
viscere, iar pe de alta la un fetiş exotic. Te prefăceai că respecti 
în mine femeia, dar nu venerai decât nişte orificii. Îți trebuia un 
prototip perfect pentru a-ți potoli gustul pentru Orient, o ființă 
care dimineaţa să te trezească cu salamalecuri şi care în timp 
ce făcea dragoste să scoată gemete. Dar pe fata care eram ai 
ratat-o întotdeauna. 

Pentru ce anume m-ai părăsit? Pentru o idee, o biată idee 
pe care ai încercat s-o întruchipezi cu stângăcie, în mod ridicol. 
În tine nu era decât visul vag şi prostesc de a părea, de a părea 
orice, seducător, zburând din floare-n floare, donjuanesc. M-ai 
părăsit în amintirea adolescentului timid care scosese limba, ani 
de zile, după toate purtătoarele de fese şi care nu se consolase 
niciodată în urma acestei foamete, ca acele persoane care se 
îndoapă în amintirea privațiunilor din timpul războiului; m-ai 
părăsit ca să epatezi galeria, să-i impresionezi pe cei câţiva 
prieteni ai tăi prizonieri ai sistemului conjugal, ai făcut-o din 


lipsă de glorie tangibilă pe lângă cele zece persoane care 
constituie anturajul tău. Dragostea mea pentru tine a fost o 
lungă eroare care şi-a aflat adevărul. 

Acest frumos rechizitoriu mă năucea. Sigură de cauza sa, 
muşcătoare şi cu o combativitate realmente admirabilă, 
gardiana mea mă priva de orice posibilitate de replică pentru că 
avea asupra mea un avantaj suprem, radical: integritatea fizică. 
Poţi să mă crezi ori nu: pierzându-mi raţiunea de-a trăi, îmi 
regăseam rațiunea de-a iubi. li admiram reuşita, deşi se exercita 
pe socoteala mea. Mă bucuram că m-am înşelat asupra ei. Şi pe 
urmă nu prea aveam mijloace de-a visa; o ființă plină de sevă şi 
de forță visează lucruri mari; jumătatea de portie nu visează; 
mutilat, cuplul îmi redevenea dezirabil, căminul atrăgător. 
Sentimentul este ceva ce se poate pierde ca un ceas, epuiza 
încet ca un cont în bancă şi regăsi ca o pălărie. Îmbătrânit 
înainte de vreme, înăcrit de soarta mea, cu trupul chinuit de 
plăcerile cunoscute, blestemâna speta umană, soarele, păsările, 
Copiii, dar temânau-mă de singurătate mai mult decât de-orice, 
hotărâi să-mi sfârşesc zilele cu Rebecca, oricare ar fi fost pretul 
ce trebuia plătit. Acest preț, Didier, este astronomic, dar nu mă 
voi mai resemna acum ca ea să dispară din viața mea. 

In fața acuzațiilor procurorului meu, încercai, aşadar, o 
dare înapoi sentimentală. Umpleam casa cu ieremiadele mele. 
Incercam s-o înduioşez cu darul lacrimilor, mai întâi mă 
concentram ca să mă gândesc la nenorocirea mea, îmi 
întorceam fata spre ea ca să-i arăt ochii mei umezi, scăldați în 
lacrimi, apoi, într-un acces de falsă pudoare, mă ascundeam ca 
să dau frâu liber hohotelor mele de plâns, ca să mă las cu totul 
în voia cascadei de lacrimi. Răspândeam kilograme întregi de 
lacrimi, cu multe smiorcăituri, sigur de rezervele mele, 
accelerând debitul şi vacarmul trompetei nazale ca să atrag 
atenția. Dar nimic n-o putea înduioşa pe judecătoarea mea care 
ieşea ca să nu-mi audă plânsul. Stângaci, ca să-i recâştig un pic 
stima, încercam să mă depreciez: 

— Ascultă, mă urăsc cum nimeni nu m-a urât vreodată. 

— Nu, o tăia ea, nu nutri speranțe în această privință, te 
urăsc de-o mie de ori mai mult decât nu vei putea tu să te 
deteşti vreodată. Antipatia pe care ti-o porți este încă prea 
prostesc sentimentală ca să fie sinceră . 

— Mă disec fără complezență, mă disprețuiesc. Sunt ros 


de remuşcări, mi-e ruşine de actele comise. Ştiu că n-am dreptul 
să trăiesc, mă biciuiesc cu o severitate fără egal. 

— Taci din gură, exploda ea, n-ai dreptul să te critici, e 
încă o dovadă a orgoliului tău nebun. Numai eu am dreptul să te 
învinuiesc; numai eu, fiindcă am suferit din cauza asta şi ştiu 
adevărul despre tine. 

— Rebecca, te rog, ştiu toate astea. Eu sunt meschin, tu 
eşti generoasă, eu sunt o umbră, tu eşti lumina. Am meritat să- 
mi pierd sănătatea pentru răul comis. 

— Nu, n-ai meritat, dragă neglijabilule, găsesc pedeaspa 
perfect nedreaptă. Da, da, într-adevăr, n-ai noroc. În fond, eu 
eram o imbecilă, eu rămâneam când nu-mi doreai tovărăşia, era 
firesc să mă torturezi. Nu ai a-ți reproşa nimic. 

Aceste sofisme mă iritau: renunțam cu greu la singura 
prerogativă care-mi rămânea, cea de a figura drept vinovat 
absolut. 

— Rebecca, tu ai fost cea mai abilă. Mi-ai întors forța 
împotriva mea şi-ai transformat-o în slăbiciune, te-ai servit de 
armele mele ca să mă învingi. 

— Doamne, ce complicat eşti! De ce aceste teorii fumiste 
dacă nu ca să-ți dai iluzia că dirijezi încă totul, că afacerea nu ti- 
a scăpat din mână? 

Când acest gen plângăreț eşua, încercam registrul liric şi 
treceam la implorări: 

— O Rebecca, învață-mă viaţa, pe mine care am învățat-o 
atât de prost. Învaţă-mă s-o iubesc mai bine, în felul tău. Ce 
brută sălbatică şi stupidă am fost! Ce delicateţe în felul tău de a 
te adapta exact zilelor şi nopților! Ce rău am trăit înainte de 
tine! Mă înclin în fata superiorității tale, a geniului tău feminin. 
Mi-ai dăruit ani minunati care sunt printre cei mai frumoşi din 
existența mea. Corpul meu e bolnav, ruinat, dar e stăpânit de 
amintirea bucuriilor nemaipomenite cunoscute cu tine. Niciodată 
n-o să-ți mai fac nici un rău, te voi iubi aşa cum nimeni nu te-a 
iubit vreodată, nu va mai fi nici o scenă între noi. 

— Nici o scenă! Dar eu vreau scene, le-am prins gustul, 
închipuie-ţi, nu mă mai pot lipsi de ele. N-o să-mi mai faci nici un 
rău? Dar ce rău mi-ai putea face acum când eşti scos din uz, 
sărmană ploşniță? N-o să mă înduioşezi cu elogiile tale cu apă 
cu săpun, prea am încă în minte injuriile cu care m-ai adăpat 
acum un an, ca să mă las prinsă în lamentabilele tale linguşeli. 


Nu vreau să uit nimic din răul pe care mi l-ai făcut, vreau să mă 
gândesc la fiecare cuvânt care m-a rănit, vreau să trăiesc 
încărcată de această murdărie respingătoare ca să am un motiv 
de a te uri în fiecare clipă. Sunt poate incultă dar nu aşa de 
proastă ca să cad în capcana galanteriilor tale răsuflate. Intr-o zi 
orice ființă îşi întâlneşte stăpânul care-o face să plătească răul 
făcut: căci răul vrea răul celui rău. Erai deja sclavul meu fără s-o 
ştii, îmi aparțineai aşa cum învingătorul aparține prăzii sale. 

Acum, înțelege-mă bine: îți acord viața nu din milă ci ca pe 
o pedeapsă. Vei rămâne aici, claustrat în această cameră, în 
acest apartament, nu eşti făcut să trăieşti cu oamenii. Prea mult 
ai dorit compania, zgomotul, mulțimea. Intregii curți care te 
înconjura îi vor fi interzise aceste încăperi. Vei putea să-ți vezi 
prietenii la cafenea, dacă reuşeşti să cobori singur cu scăunelul 
tău. Dacă te-aş lăsa să ieşi, te-ai duce iar să te amesteci cu 
oameni care n-ar fi precauți şi pe care i-ai distruge. Nu te 
aştepta la iertare. Ştiu, clemența este o frumoasă virtute care 
rupe curenții mâniei, dar pentru mine nu mai eşti bărbatul pe 
care l-am iubit mai presus de orice, nu eşti o ființă omenească 
pe care s-o poti ierta. Eşti o ruşine, un gând amar, un animal 
răufăcător pe care trebuie să-l ţin deoparte. 

Degeaba încercam s-o îimbunez, vanitatea, mânia sa 
rămâneau totalmente insensibile la adoraţia unui amant de- 
acum înainte fără resurse şi fără frumusețe. Şi de fiecare dată 
când mă înjoseam sau o imploram cu acel lirism prostesc al 
îndrăgostiților; răspundea cu hohote de râs: fiecare din 
argumentele mele era pătat de ororile înfăptuite, iar cele mai 
bune hotărâri se prăbuşeau în fața defilării capetelor de acuzare 
pe care mi le plimba prin față ca pe-o flamură de îndată ce 
încercam s-o înduplec. 

— Eşti şi vei rămâne mereu un şacal, nu-ncerca să te 
deghizezi în miel. Mă uitam la ea, aiurit, pradă acelui farmec 
dureros care poartă cu sine senzația unei pierderi ireparabile. 

— Omoară-mă, îi ceream eu atunci, încurcă dozele, fă-mi o 
injecție. 

— Nu, nu, spunea ea (şi avea multă grijă să îndepărteze 
de mâna mea toate medicamentele sau obiectele tăioase). Imi 
eşti mai prețios viu decât mort pentru simplul motiv că un mort 
nu suferă. 

Astfel în mai puțin de un an, reuşi să-mi debiliteze 


puterile, să-mi frâneze speranţele, să-mi deprecieze bucuriile, să 
pervertească ceea ce era în mine orgolios, cuceritor. Devenisem 
un bătrân prematur care nu mai avea dreptul să plângă şi se 
pomenea totuşi trist ca un copil. Cum să înţelegi revirimentul 
cuiva care te-a acceptat sub lumina ta cea mai proastă, ti-a 
întărit obiceiurile rele, cu care apoi crezi că totul ti-e îngăduit în 
afară de a te arăta sub o lumină mai bună? Gardiana mea refuza 
să mi-i dea pe prieteni la telefon afirmându-le că dorm: instalase 
aparatul în camera ei pe care-o încuia cu cheia când pleca. Dacă 
din întâmplare unul dintre ei trecea de barajul uşii, îl primea cu 
atâta răceală încât nu se mai întorcea. Îmi controla de 
asemenea scrisorile şi, prin magia acestui cordon sanitar, în 
câteva luni mă pomenii singur în fata ei, la cheremul celor mai 
mici capricii ale ei transformate în lege. Dar Rebecca îşi 
orientase mai ales răzbunarea asupra virilității mele înfrânte. 
Argumentul era josnic, dar, personaj josnic şi meschin eu 
însumi, nu puteam cere să mă trateze cu mai multă considerație 
decât o tratasem eu altădată. Ca să-mi înlocuiască deficienta, 
încă din primele săptămâni recurse la cohorte de suplinitori care 
veneau să-şi petreacă noaptea la noi. Îi plăceau în mod deosebit 
adolescenţii cu şlit mânios, cu voce de şmecher. La început, nu 
trebuia să-i suport decât tipetele. Apoi ceru să asist la scene, 
ținând să mă iniţieze în misterele amorurilor ei actuale. Dacă 
refuzam, venea cu galantul să funcţioneze în camera mea. In 
clipele acelea, Didier, nu ştia ce să mai născocească pentru a 
mă înjosi: în general beată sau sub influența drogului, urla cât o 
ținea gura, se punea în cele mai provocante posturi, cânta 
indecente. Sau îmi agăța o pancartă de gât: "Atenţie, erectie 
excepțională". Imaginează-ți supliciul, acele nopți lungi fără să 
dorm, arterele care-mi fierbeau, inima care-mi urca la gât, 
mâinile pe care mi le muşcam ca să le calmez. Uneori, mă 
vedeam insultat de rival; unii mă provocau sau Îmi luau o carte 
cu împrumut când nu era chiar Rebecca cea care le dădea un 
obiect personal la care tineam. 

Într-o seară, glumele umilitoare luară o întorsătură 
cvasidramatică şi mă aduseră în culmea disperării. La 
întoarcerea sa de la cursurile de dans, Rebecca luase de pe 
stradă doi rockeri de vreo douăzeci de ani, stilul răi şi duri, 
gorile cu bluzoane cu tinte, cu mot pe frunte, santiago cu 
vârfurile ascuțite, badge cu Elvis şi ineluş în ureche, pe scurt, 


toată panoplia babuinilor gominați. Mă adulmecară cu o 
aroganță rea şi avură un rânjet bizar când Rebecca le-a revelat 
identitatea mea. Păreau iritaţi de prezența mea, parcă miroseau 
în infirmitatea mea o capcană care îi intriga. Frumoasa mea se 
arăta în fața lor mai primitoare, şi se alinta mai mult ca 
niciodată, iar contrastul între cuvintele ei şăgalnice şi 
chiorăiturile lor argotice îmi sfâşia inima. După o cină rapidă la 
care aceşti țopârlani de suburbie nu scăpară nici o ocazie ca să- 
şi etaleze grosolănia, ea-i luă în primire senzual şi îi aduse 
fiecăruia omagiul gurii ei. Să-ţi spun că brutele profitară de 
acest chilipir: îşi puseră în minte s-o sodomizeze pe infirmiera 
mea. Degeaba se opuse ea, ei scoaseră un brici pe care i-l 
puseră la gât şi o siliră să se execute. Farsa se transformase în 
oroare. În timp ce oficiau, o pălmuiau şi o trăgeau de păr. Si 
râdeau, strigându-i ororile pe care imaginarul masculin le-a 
putut născoci ca să le înjosească pe femei. Odată violul 
consumat, mă răsturnară de pe scaun, îmi agitară picioarele ca 
pe nişte foarfece, mă obligară să mă scol în picioare, prinzându- 
mă de fiecare dată când cădeam. 

— Scoate-ţi serviciul din trei piese, arată ce-ti mai rămâne, 
urlau ei excitându-se cu mari plesnituri. 

Deşi mă aşteptam la orice, eram distrus ca şi cum brusc 
mi s-ar fi prezentat în toată urâţenia sa răul absolut. Nu puteam 
crede ce mi se întâmpla şi m-aşteptam la ce e mai rău. N-aveam 
puterea nici să-i insult, nici măcar să dau drumul groaznicului 
geamăt de care mi-era plină gura. Biet scarabeu căzut pe spate, 
pedalând din cioturile lui, schelălăiam: "Lăsaţi-mă, vă rog, 
duceţi-vă". Ne-ar fi tratat cu mai multă considerație, vai, dacă 
Rebecca i-ar fi pus s-o plătească ca pe o târfă. Dar această 
ofrandă fără bani trezise în creierul lor de barbari cele mai rele 
instincte. Şi devastau metodic cu lovituri de cizmă şi de brici 
apartamentul, smulgând etajerele şi perdelele, spărgâna vesela, 
oglinzile, geamurile, spintecând saltelele, găurind dulapurile, 
sfâşiind tapetul, răsturnând mesele şi, ca să termine, luând cu ei 
toți banii lichizi de care dispuneam şi câteva obiecte de valoare. 
Și Rebecca ce crezi că făcea? Curva plângea prăbuşită pe jos, cu 
un ochi învineţit, cu hainele de pe ea rupte, cu picioarele 
tremurând, zgâlțâite de spasme şi repeta între două hohote: "E 
din vina ta, totu-i din vina ta, mereu va fi vina ta". Astfel îmi 
petreceam zilele în aşteptarea festelor rele pe care soţia mea le 


născocea ca să se răzbune. Într-o dimineaţă, mă trezii în 
semiobscuritate: perdelele erau trase, pe o uşă era întins un 
giulgiu şi pe o masă ardeau două candelabre. O cruce neagră, 
una din acele scârnave cruci de cimitir, îmi era pusă între mâini 
iar Rebecca plângea încet lângă pat. Angoasat de această 
atmosferă funebră, o întrebai: 

— Ce se petrece? 

— Sst, făcu ea, ai murit aseară, te priveghez. 

— Am murit... ? 

— Da, de-o embolie cerebrală în timpul nopții, o să fii pus 
în coşciug peste-o oră. Atunci, paralizat de groază, impresionat 
de punerea în scenă, urlai până ce leşinai în timp ce metresa 
mea izbucnea într-un râs sălbatic. 

Instituise de asemenea un întreg sistem de pedepse şi 
vexațiuni după cum mă socotea docil sau nu. De exemplu, 
neglija să mă spele şi să mă transporte timp de o săptămână, 
lăsându-mă să mă scald în propriile-mi excremente. Şi de 
fiecare dată când trecea pe lângă mine, îşi astupa nasul, Îmi 
spunea "Pute-a căcat", “impuţiciune" şi aştepta să mă umplu de 
escare şi de plăgi, ca mirosul să devină într-atât de insuportabil 
încât s-o incomodeze chiar şi pe ea. Sau mă înfometa timp de 
două, trei zile, neconcedându-mi decât câteva pahare de apă. In 
timpul îngrijirilor, se preftăcea că e neîndemânatică, se amuza să 
reinceapă de cinci sau şase ori aceeaşi injectie, rupând uneori 
acul în dermă. De fiecare dată, trebuia să îndur supliciile fără să 
crâcnesc. 

lti mai aminteşti poate: ieri mă lăudam că, pe vremea 
splendorii mele, îl ridicasem pe fiul meu împotriva Rebbecăi, în 
mod curios, în ciuda blocadei pe care-o făcea în jurul meu, soția 
mea nu-i interzisese niciodată celui mic să mă viziteze; 
legăturile mele cu el slăbiseră de altfel, imaginea tatălui 
atotputernic se scorojise în mintea lui după accident. Se uita 
acum la mine cu o vagă milă şi, văzându-mă maltratat, prin acel 
automatism de puşti care-i adulează pe cei puternici, îşi 
îndreptă întreaga afecţiune asupra Rebeccăi. Matthieu, aşa îl 
cheamă, tocmai împlinise treisprezece ani, bărbatul şi copilul îşi 
disputau încă acest corp în plină creştere în care pubertatea işi 
afirma deja drepturile. Intr-o seară pe când lua masa cu noi - 
înainte de a pleca înapoi la mamă-sa -, Rebecca s-a dedat 
asupra lui la o veritabilă întreprindere de seducţie. Imbrăcată cu 


o rochie ultrascurtă şi cu un decolteu ultragiant, nu înceta să-l ia 
de mână, să-l ațâțe etalându-şi farmecele sub nasul lui. 
Fulminam: 

— Termini odată să-l exciți pe ăsta mic? 

Dar ce n-am spus? Atât a aşteptat ca să acționeze. 

— Sărman trunchi împuțit, gândac pe rotile, nu vezi decât 
răul peste tot. Uită-te la taică-tău, Matthieu, e atât de obsedat 
de sex încât pentru el toate sunt murdare şi dubioase. 

— E-adevărat, aprobă băiatul, acasă n-a vorbit niciodată 
decât de sex. 

— Vrei într-adevăr să-l excit pe-acest băiat, vrei să-ți arăt 
de ce sunt în stare? Matthieu, sărută-mă pe gură. 

Adolescentul rânji mai întâi uitându-se la mine, apoi, 
incurajat de Rebecca, liniştit de infirmitatea mea, se execută. 

Urmarea o bănuieşti: natura nouă de tot nu întârzie să se 
trezească la fiul meu în ciuda ruşinii pe care o încerca. 

— Oh, ce drăguţ bastonel se simte aici, susura Rebecca, 
privindu-i pulpele, ce dezvoltat pare! 

— Destul, strigai eu. 

— Nu-l asculta, spunea Rebecca încet, subliniindu-mi 
nebunirea prin stăpânirea de sine a ei, vrea să te ţină copil dar 
tu numai eşti un copil, Matthieu, eşti un adult acum, poți s-o 
dovedeşti spunându-i nu tatălui tău. 

Excitat de această zgripțuroaică, fiul meu mă măsura din 
priviri cu dispreț. 

— Matthieu, du-te acasă, te aşteaptă maică-ta. 

— Taci din gură, suflă el, n-ai nici un drept să-mi dai 
ordine, nu mai sunt un copil, mănâncă şi taci din gură. 

Rebecca exulta: 

— Eşti magnific, Matthieu. Aşteptam clipa asta cu 
nerăbdare, întotdeauna am crezut că eşti mai bun decât tatăl 
tău, oricum, eşti mai frumos ca el. Spune-mi, n-ai dormit 
niciodată cu o femeie? Vrei să cunoşti plăcerea, dulceața 
absolută? Hai vino, o să-ți fac cel mai frumos cadou care există, 
o să devii un bărbat, să-l lăsăm pe acest bolnav cu ranchiunele 
lui şi întorcându-se spre mine, adăugă pe tonul cel mai firesc: 

— Franz strânge masa şi uită-te la televizor dacă vrei. Dar 
mai ales să nu uiţi niciodată că ne calci pe nervi, că eşti nasol şi 
bătrân şi că puti! 

Eu care întotdeauna le făcusem pe toate în faţa fiului meu, 


punând chiar un fel de bravadă în această exhibitie, trebui să 
suport murmurele, suspinele amanților incestuoşi din spatele 
uşii abia împinsă. Noaptea aceea, cred, am atins fundul. 

Astăzi, coşmarul a pălit ca să lase să iasă la iveală o lume 
mai cenuşie, mai neclară. Ne-am rezervat o viată în interstițiile 
disperării şi ale infamiei. Dorinţele răzbunătoare ale Rebeccăi, 
însăşi ura ei, în cea mai mare parte domolită, au făcut loc unei 
coexistențe reci. Îmi supraviețuiesc şi nu mai cunosc decât 
fericirea hipnotică a injecțiilor de morfină care-mi sunt făcute 
aproape în fiecare zi pentru a-mi calma suferințele. Precum 
acele ființe care repetă-ntruna unica aventură a existenţei lor, 
îmi povestesc istoria cui vrea să o asculte, nu mai am decât 
resursa cuvintelor ca să-mi exorcizez destinul, să reînnod fibrele 
pe care le-a rupt accidentul. O Penelopă pe dos, reconstituind o 
tapiserie deşirată, vorbesc ca să continui să fiu. Aud rumoarea 
oraşului, zumzetul străzilor; drumurile, câmpiile le adresează 
mesaje tandre picioarelor mele cangrenate şi îl invidiez pe 
ultimul bătrân care păşeşte pe trotuar. 

Toate-s pierdute dintr-o viață pe care extrema utilitate, 
extremul egoism au făcut-o să devină atroce. Urăsc această 
societate care ne condamnă să fim liberi şi lasă să apese asupra 
fiecărui om greutatea şi responsabilitatea destinului lui. Timp de 
treizeci de ani voi fi încercat prin nestatornicie, perversiune, 
muncă să scap de cleiul mediocrității, de josniciile vieții curente, 
şi de fiecare dată, pe nesimţite, voi fi fost adus înapoi pe 
țărmurile platitudinii, şi mai jos decât de unde plecasem. În 
orice caz, îmi voi fi dus până la capăt gustul pentru martiriu: am 
plătit pentru sexul masculin în întregimea sa datoria mea faţă 
de femei, am luat asupra mea întreaga oroare a brutei virile ca 
să curăț pământul de ea. 

Ce importanță are: o iubesc din nou pe Rebecca. N-o mai 
văd decât pe ea, numai am în minte decât gândul ei, iar numele 
ei îmi urcă fără-ncetare pe buze aşa cum pe buzele 
credinciosului urcă miile de nume ale lui Dumnezeu. Acest 
îngrozitor interval între vârsta ei şi-a mea se accentuează: în 
fiecare zi ea întinereşte şi-mi dă mie ani în plus. Ştiu că nu voi 
regăsi cu nici o altă femeie acest elan în dragoste şi această 
îndârjire în cruzime. Nu mai am de ales: sunt constrâns la 
tovărăşia ei. Mă tem să nu se îndrăgostească de un altul. Nu 
rămâne cu mine decât pentru pensia mea de invalid. De aceea 


prefer, cum să spun, să-i aranjez legăturile cu acordul ei mai 
degrabă decât să le ignor. A crezut că-i iubeşte pe unii dintre 
amanții ei dar s-a detaşat de ei. Urgenta răzbunării slăbind, o 
simt mult mai disponibilă pentru langorile sentimentale; şi 
trăiesc cu această sabie a lui Damocles suspendată deasupra 
mea. Ce paradox, Didier: îți mărturisesc această teamă poate 
chiar în momentul în care ai să mi-o răpeşti pe Rebecca. Da, da, 
nu protesta, pentru mine eşti un rival de temut. Te simt atât de 
fin, atât de complex! Dar te plictisesc cu nenorocirile mele, putin 
îţi pasă de poveştile astea. 

Avea ochii pierduţi, vocea i se stingea, repetă încă de 
câteva ori maşinal "poveştile astea" ca un clopot care-şi 
prelungeşte ultima vibraţie. Nu-mi dădeam osteneala să-l 
dezmint. Bătrânul şmecher sperase să-mi treacă mie lista 
necazurilor dar îi socoteam nenorocirile pe deplin meritate. 

Şi secret încolţea în mine disprețul pentru această fiinţă 
care se lăsase învinsă de o femeie după ce încercase s-o 
strivească. Totuşi, cum s-o crezi pe Rebecca vinovată de o 
asemenea crimă? Dacă Franz minţise în unicul scop de a-şi 
calomnia soţia, dacă avusese pur şi simplu un accident? Eram 
pe punctul de a-l părăsi pe infirm, pierdut în imensitatea propriei 
sale comizeraţii, când mă întrebă: 

— Nu te temi c-o mâhneşti pe Beatrice angajând un flirt cu 
Rebecca? Această solicitudine mă _ uimi. Îi răspunsei cu 
dezinvoltură: 

— Ce vă pasă dumneavoastră? 

Se uita la mine. Luase-n mână un tranzistor cu casete 
manipulându-i cu nervozitate butoanele. 

— Nu ştiu... Beatrice e drăguță totuşi. 

— Când o vezi prima dată, e-adevărat. 

— Sigur, nu-i o pin-up... 

— Exact cum spuneţi! 

— Există însă o complicitate între voi? 

— Avem anumite obişnuinţe, asta e principala noastră 
convenienţă. 

— Sunt sigur că exagerezi: atunci de ce această călătorie? 

— O nevoie de a o rupe cu rutina ca s-o întărim după 
aceea, o hotărâre nesocotită. 

— De patru ori, spuse infirmul. 

— Ce, de patru ori? 


— De patru ori ai renegat-o pe Beatrice. 

Acest vocabular evanghelic mă agasa. 

— N-am renegat pe nimeni. Ce mai înseamnă şi asta? 
Franz îşi puse tranzistorul la loc. 

— Uită-mi cuvintele. Bună seara, Didier, pe mai târziu 
pentru petrecere. 

Părăsisem Atena fără să-mi dau seama. Mă dusei să respir 
aerul de la proră şi regăsii afară murmurul valurilor copleşite şi 
înspumate ca şi cum zeii ar fi împrăştiat pe ele puful dintr-o 
pernă. Furtuna era aproape iar rafalele tot mai violente ale 
vântului galopau la suprafaţa apei ridicându-i flancurile. Un zid 
de aer rece parcurse puntea superioară, şi brutal vântul se 
înteţi, lansându-şi furios croşeurile de dreapta şi de stânga. Cu 
răsuflarea tăiată de bătaia vântului, mă întorsei repede în 
zonele protejate. Dar nu prea eram grăbit să mă-ntorc în cabina 
în care Beatrice mă aştepta probabil cu ochii umezi, cu nasul 
umflat de a şi-l fi tot suflat. Cum s-o pun între paranteze cât să- 
mi potolesc foamea de această străină? Să fiu ferm, da, să nu 
cedez, ferm şi politicos. Să-i spun: Rebecca mă interesează dar 
asta nu te priveşte. La urma urmei, la dracu, nu mai suntem în 
secolul al XIX-lea, să fim un cuplu modern, să ne trăim dorinţele 
în mod liber. Dacă tu însăţi ai o înclinaţie pentru vreun bărbat, 
nu te jena, voi şti să mă arăt liberal: Raj Tiwari de exemplu, are 
umor; Marcello a trăit experienţe interesante. Doar dacă nu-l 
prefera pe vreun membru al echipajului. Hai, curaj! 

Prost dispus, nesigur, deschisei uşa cămăruţei noastre. 
Beatrice, verde la faţă, zăcea pe cuşeta ei. Un miros acru de 
vomă depunea mărturie fără vreo posibilă contestaţie în 
favoarea unui element nou: răul de mare. Să crezi că-mi auzise 
chemarea şi se îmbolnăvise ca să nu mă încurce. 

— Cel puţin, nu te voi deranja, gemu ea cu voce scăzută. 

— Nu m-ai deranjat niciodată. 

Lividă, mă apucă de braţ cu mâinile ei glaciale: 

— Oh, ce rău se termină anul, îmi vine să mor. 

Puteam prea bine să o fac pe neliniştitul, să trag pătura pe 
ea, s-o întreb de Acropole, s-o sărut pe frunte, să sun un 
steward ca să cheme medicul, îmi ascundeam prost însă 
fericirea. Exultam, trepidam. Puteam oare visa boală mai 
oportună? Aveam pentru mine nu numai seara şi toată noaptea 
ci şi impunitatea şi inocenţa. Aşadar, nici o explicaţie de dat, nici 


o ranchiună, nici o urmă: crima perfectă. Mulţumesc, furtună, 
mulţumesc, vreme rea, mulţumesc, doctore, că i-ai prescris 
bolnavei un somnifer, odihnă şi dietă până a doua zi. În sfârşit, 
aveam să zbor cu propriile mele aripi, să dansez cu cea mai 
frumoasă femeie de la bord fără să risc dezaprobarea supărată 
a bătrânei mele doamne. Biata Beatrice: nu mai era în cursă; 
treizeci de ani dar mintal şi fizic cu zece mai mult decât mine. 

Imi umpleam pieptul cu aer, asaltat de speranţe, ridicat pe 
sus de apropierea unei fericiri pe cât de prețioasă pe atât de 
neaşteptată. Imaginea infirmului îmi trecu prin minte şi, pentru 
prima dată, îl găseam aproape simpatic. Până la urmă tipul ăsta 
n-avusese noroc, era mai mult nefericit decât rău şi aproape că- 
mi venea să mă duc să-i strâng mâna, să-l bat prieteneşte pe 
spate. In această admirabilă dispoziţie, restul după-amiezii fu 
scurt şi mi se fărâmiţă între degete fără să lase altceva decât un 
gol. Cu gândul doar la fericita clipă, făcui un duş, mă îmbrăcai 
sobru cu o cămaşă albă şi un pantalon curat de catifea reiată, 
îmi pusei un pulover subţire, îmi lustruii pantofii, asta după ce, 
sub ochii daţi peste cap ai scumpei şi dragei mele, mă răsesem 
atent, fluierând, parfumându-mi obrajii cu o apă de toaletă 
bună. 

In sfârşit, clopotul navei sună, anunțând începutul 
Sfântului Silvestru. 

— Eşti sigură că nu poţi să te scoli? o întrebai cu un imens 
surâs pe dulcineea mea albă cavarul. 

— Lasă-mă, du-te şi te distrează. 

— O să-mi lipseşti să ştii. 

— O să mă înlocuieşti repede, spuse ea cu un suspin şi 
începu iar să geamă. Murmurai un preventiv "Bună seara, draga 
mea" şi închisei încet uşa. Venise deci ceasul de a fi pus la 
încercare. Gata, eboşa fusese de-ajuns, era timpul să consum. 
Scurtimea traversării mă obliga să fiu prompt. Şi îmi promiteam 
să duc afacerea la bun sfârşit, sigur că norocul era de partea 
mea. Şi-n ce fel începu această fatală seară: cu ce perfidă 
frumuseţe! Iluminat ca un imens tort de aniversare, cu punţile 
răsunând de muzică şi de râsete, Truva celebra Anul Nou între 
Atena şi Istanbul sub un cer negru şi ameninţător. Pachebotul 
luase acel aer şmecher şi frivol al vaselor de croazieră a căror 
vocaţie este să împartă plăcere şi nepăsare. Avea aerul unui 
accesoriu de teatru plutind pe o imensă scenă lichidă. Chipurile 


se iluminau, feţele cele mai rebarbative începeau deodată să 
existe în funcţie de privirea celorlalţi. Aceşti pasageri care se 
plictisiseră de moarte o zi întreagă într-o cabină sau la bar 
căscând, bând şi bătând cărţile, soseau aranjaţi şi ferchezuiţi, în 
marea sală de mese, transformată pentru această ocazie în sală 
de petrecere, împodobită cu ghirlande. O energie nervoasă, o 
nerăbdare abia ascunsă se transmiteau de la cei mai tineri la cei 
mai bătrâni şi din ele ieşea anul cel nou. Scara cea mare care 
ducea la festivități, fără încetare urcată şi coborâtă de un dublu 
curent, se revărsa ca o cascadă într-un lac. Sub efectul ruliului, 
călătorii aveau mersul şchiopătat al celui care vede cum îi fuge 
pământul de sub picioare. lar dacă n-ar fi fost ora precoce, i-ai fi 
luat, cu şchiopătatul lor rizibil, drept o trupă de beţivi în 
echilibru pe nişte montagnesrusses. Datorită vremii urâte, 
direcţiunea înlocuise tradiționalul dineu de revelion cu un bufet 
rece, mai comod de servit, şi golise imensa sală de mese să lase 
mai mult loc dansatorilor. O orchestră italiană trebuia să anime 
seara. 

In sală, în jurul meu, excitarea creştea şi deborda în 
conversații futile şi strălucitoare ca nişte cupe de şampanie. 
Femeile palpitau şi zumzăiau, acoperite de culori strălucitoare 
sau cuminţi, moda fiind în seara aceea, cel puţin la europene, cu 
decolteuri adânci. Oamenii umblau de colo colo cu schimonoseli 
copilăreşti, îşi surâdeau în sfârşit după ce se ignoraseră timp de 
patru zile. Toate aceste dialoguri, toate aceste pălăvrăgeli 
sporeau volumul sonor al încăperii până la a acoperi mugetul 
mării. 

O găsii pe Rebecca la bar, sorbind un cocteil, înconjurată 
deja de o mulţime de admiratori care, în toate limbile 
pământului, încercau s-o captiveze. Purta colanţi negri şi o 
rochie scurtă de satin roz care strălucea în spate printr-un 
dezabie adânc până la jumătatea şalelor, degajând un spate gol 
de culoarea mierii. Agita un ţigaret lung din sidef şi surâdea la 
glumele unui levantin burtos pe care alţi masculi încercau să-l 
dea la o parte prin grimase sau observaţii făcute cu voce tare cu 
singurul scop de a atrage atenţia idolului lor. 

Frumuseţea ei, în seara aceea, mă stupefie într-atât încât 
mi se tăie răsuflarea. Aşezată pe taburetul ei, picior peste picior, 
răspândea un fel de lumină care mai întâi mă ului. Lumina acest 
loc bizar, înecat de lămpi şi de lustre pe care le eclipsa într-atât 


încât treceau drept umbră. Părul legat la spate îi elibera 
puritatea minerală a chipului. Aproape că te făcea să te simţi 
prost, ridicând între ea şi cei vii zidul perfecțiunii sale. Figurând 
printre curtezanii care făceau cerc în jurul ei, înţelesei cu o 
strângere dureroasă de inimă distanţa care mă separa încă de 
realizarea dorințelor mele. Mi-era frică să nu-i par nătăfleţ, prea 
timorat, simţeam în ea o obişnuinţă a luxurii, o inteligenţă a 
dorinţei care mă stinghereau. Mişcarea taliei sale înalte 
înclinându-se ca să lege la loc o cureluşă de la cizme, 
elasticitatea mijlocului său, vertiginoasa certitudine că în sânul 
acestei populaţii de vilegiatură doar ea era interesantă mă luau 
pe nepregătite. Înaintam către ea cu încetineala somnambulică 
a celui pe care-l hipnotizează un obiect minunat, de o bogăţie 
pe care n-o va epuiza niciodată. De îndată ce mă zări, îndepărtă 
cercul galanţilor şi-mi adresă un surâs de tânără cochetă care-l 
încurajează pe un pretendent prea timid. 

— Vino, Didier, oferă-mi un pahar. Eşti singur? 

Îi împărtăşii starea proastă a lui Beatrice şi păru înveselită 
în secret de această absenţă. Complicitatea imediată mă 
încântă. Dar vai, norocul meu se izbea de răceala celorlalţi 
concurenţi care se uitau la mine fără amenitate. lar înghesuiala 
din seara aceea, numeroşii adulatori care veneau să ne-ntrerupă 
convorbirea ca să debiteze tâmpenii nu puteau decât să-mi 
frâneze demersurile. Înconjurat de fiinţe ce orăcăiau de-mi 
spărgeau timpanele, aspiram la un colţ retras, mai discret şi-i 
sugerai Rebeccăi o plimbare. 

— De acord. Hai să-l luăm pe Franz din cabină. O să m- 
ajuţi să-l transport. 

Despică în două mulţimea cu o insolenţă delicioasă, 
simțindu-se sigură pe ea, şi admiram sângele rece al acestei 
femei care nu se arăta pe jumătate goală decât ca să 
îndepărteze mai bine dorinţele prea îndrăzneţe: mulată în acel 
satin roz şi în acel colant care-i sublinia picioarele, era mai 
indecentă decât dacă n-ar fi purtat nimic. Şi nu era un roz 
congestionat, vulgar, de patiserie, ci o culoare delicioasă, atât 
căldură cât şi drapaj: un roz de cutie de ciocolată scumpă şi 
somptuos garnisită. 

Erau doar cinci minute între salon şi etajul de clasa întâi, 
dar aceste minute îmi erau esenţiale. Era ocazia, acum sau 
niciodată, să o atac pe Rebecca departe de curioşi. Cu toate 


astea, oricât curaj aveam, abia mă văzui singur cu ea pe culoar 
că mă şi cuprinse groaza şi-ncepui să tremur. Nu sunt din rasa 
celor care "agaţă"; inapt de îndrăzneală ca şi de apropo, teama 
face ca primul gest să-mi fie oribil de dificil. Pun în actele simple 
mult mai mult decât majoritatea oamenilor; şi pe urmă priveam 
afrontul de a fi respins drept cel mai crud cu putinţă. Lăsat 
singur, fără sprijinul unui excitant oarecare, toate poftele care 
mă însufleţeau cedară în faţa nehotărârilor unei adolescenţe 
care simţeam că nu murise, în ciuda vârstei mele. 

Intinsei mâna ca s-o apuc pe-a ei dar o trăsei înapoi: nu- 
ndrăzneam. A o atinge, ceea ce nu-nsemna nimic, nu putea 
părea redutabil decât unuia atât de puţin cutezător ca mine. 
Acea apropiere într-un loc singuratic mă făcea să mă-nfior. Din 
fericire, o zdruncinătură a vaporului mă aruncă lipit de ea: cu un 
curaj nesocotit, de timid, o apucai de mijloc şi-mi lipii gura de a 
ei. Crezui că va fi o luptă, o rezistenţă înaintea predării, dar, 
departe de a se zbate, o făcu pe moarta în braţele mele, mâinile 
atârnându-i inerte de-a lungul trupului. Aprobarea ei mă 
copleşea mai mult decât un refuz franc. Sărută-mă, dacă vrei, 
părea să spună, dar eu sunt în altă parte, îţi suport cu răbdare 
tentativele. Atunci, îi sărutai nebuneşte umerii goi şi-i şoptii: 

— Mi-e tare teamă că sunt îndrăgostit de tine. Şi nu e cel 
mai bun lucru ce ar putea să mi se întâmple. De câteva zile sunt 
într-o stare imposibilă. 

Mai întâi nu spuse nimic, ţinând o mână pe pieptul meu, 
dar deodată, desprinzându-se, mă respinse cu un aer plictisit. 

— Incetează, Didier, îţi curg balele pe rochia mea şi-o s-o 
murdăreşti. 

Eram decepţionat, dar, cuprins cu totul de o exuberanţă 
pe care azi o găsesc bufonă, adăugai: 

— Nu cunosc nimic mai răcoritor ca buzele tale. Pufni în 
râs. 

— Vorbeşti ca o reclamă de pastă de dinţi! Rănit de 
această judecată, îi dădui drumul şi, până la cabina lui Franz, o 
urmai în tăcere, ca un câine bătut, furios că n-am găsit replica 
potrivită, nesigur o dată în plus de intenţiile ei. Dacă mă voia, de 
ce n-o spunea. Dacă nu mă voia, de ce acea reacţie entuziastă 
când mă vedea? Dar în seara aceea, nu mă resemnam să-mi 
scape, chiar dacă trebuia să ţin seama de caracterul ei fantast. 
Poate nu aşteptasem destul, nu respectasem termenele. Mă 


linişteam cu acest gând: uza de puţină apărare doar ca să-mi 
înflăcăreze mai mult dorinţa. 

Franz n-arăta bine: adus pe spate, sfinx comprimat pe 
micul lui scaun, părea abătut. Paloarea sa aproape albăstrie 
trăda o mare oboseală. Nici măcar nu mă salută, absorbit cu 
totul de Rebecca. 

— Am venit să te luăm, spuse ea, pregăteşte-te. 

Capul infirmului se ridică deodată. 

— Stai cu mine, implora el, să nu ne ducem. Ea-l bătu pe 
obraz. 

— N-o fă pe bebeluşul. Credeam că sunt obiectul care o 
îndepărta pe această femeie de soţul ei şi, stânjenit, îmi plecai 
capul. Nu mă putui împiedica să nu mă uit la picioarele moarte 
ale handicapatului, acoperite de un pantalon subţire de flanelă, 
şi ridicai ochii spre faţa lui pe care rugămintea se lupta cu 
panica. Îmi era milă de acest om care purta în el oboseala 
tuturor certurilor violente pe care le avusese cu soţia sa. Ticuri îi 
întindeau gura într-un rictus şiret. In angoasa sa, ştia doar să 
repete: 

— Stai, stai... 

— Taci din gură, nu începe iar cu comediile tale. 

Rebecca îl dezbrăcă pe infirm, îi puse o cămaşă: se lăsa 
manipulat cu o  docilitate perfectă, avea torsul slab, 
disproporționat faţă de muşchii braţelor, şi avui o mişcare de 
recul în faţa acestui scut strâmt cu blazon de păr blond. 

Deodată, bolnavul, cu pofta deschisă de acel trup tânăr 
care se înălța în faţa lui, îşi opri smiorcăielile şi începu să-l 
pipăie, să-l atingă fără ruşine. Rebecca îl lăsa. Pasivitatea ei mă 
oripilă, mai puţin totuşi decât ceea ce avea să urmeze. 

Franz îi ridicase Rebeccăi rochia până la jumătatea 
şoldurilor, trăsese colantul până în josul pulpelor şi eliberase un 
chilot alb răscroit care avea deasupra un lanţ. Credeam că 
visez: acest strip-tease în faţa mea strica tot. Imi închideam 
ochii, îi deschideam. O pată întunecată sub țesătură lăsa să se 
ghicească un pubis luxuriant. Infirmul îşi aplica febril gura pe el, 
malaxând cu mâinile fesele soţiei sale. In acea clipă ar fi trebuit 
să ies; dar eram hipnotizat de lipsa de jenă a acestui individ ale 
cărui degete se băgau în carne, limacşi indecenţi şi vâscoşi. 
Rebecca, cu ţigara în gură, se lăsa mângâiată fără să se 
clintească, pieptănând în acelaşi timp părul rar al soţului său. Ai 


fi zis că e o mamă îngăduitoare dichisindu-şi copilul. Atâta 
familiaritate mă scârbi. Cine eram eu pentru ca ea să se 
dezgolească în felul ăsta în faţa mea? Nu mai mult decât un 
sclav în faţa reginei lui... Această derogare de la ordinea 
firească a seducţiei nu era spre onoarea mea. Impunându-mi 
nuditatea sa, Rebecca frânsese tulburarea şi, ca să continue să 
mă emoţioneze, trebuia să se-mbrace la loc. Ocupat numai cu 
scabrozităţile lui, soţul ei o pipăia, o sugea cu o lăcomie de 
sugar, şi găseam scârbos contrastul dintre acel cap pe jumătate 
chel şi acea gură care cerşea plăcere. Rebecca mă fixa cu 
obrăznicie. 

— Ai înlemnit, nu, să te vezi înaintea fantasmei tale în 
carne şi oase? Poate vrei şi tu partea ta? O să fii mai liniştit după 
aceea. 

Desprinzându-se din îmbrăţişarea soţului ei, se apropie de 
mine, ţinându-şi rochia ridicată cu amândouă mâinile. 

— Nu, nu aşa, exclamai înainte ca ea să se apropie. 

— O face pe pretenţiosul, zău! Şi totuşi pentru asta te- 
nvârţi în jurul meu de la-nceput. 

Îmi pierdui tot aplombul şi bâiguii: 

— De ce-ţi baţi joc de mine? 

— Cum, îţi ofer ceea ce toţi la bord visează să atingă şi tu 
o faci pe delicatul! 

— Dar nu-nţelegi, întări Franz, că acest tânăr ţine la 
protocol, i-ai dat peste cap ritualul, e panicat. 

— Cu atât mai rău pentru el! 

Îşi trase colantul, îşi lăsă rochia-n jos şi se duse să se 
pieptene în faţa oglinzii. Furios de lipsa mea de apropo, 
conştient că trec în ochii acestui cuplu de libertini drept un 
puţoi, mă blestemai în sinea mea. 

— Grăbeşte-te Franz, aud deja orchestra cântând. Infirmul, 
care-şi încheia nasturii de la haină, se uita la mine cu un zâmbet 
zeflemitor: 

— Zău, Didier, ai un şic ca să le faci să capituleze! Dacă-aş 
fi Beatrice, n-aş dormi toată noaptea din cauza asta. 

— Lasă-l, spuse Rebecca, ascunzând cu greu că-i vine să 
râdă, o să-l blochezi şi mai mult. 

Îi observam pe amândoi şi-i descopeream întrepătrunşi ca 
ochiurile unei plase din care eram exclus. li suda un pact obscur 
de viciu şi de sânge, în ciuda duşmăniei dintre ei, ca pe cele 


două bucăţi ale unui cleşte. Şi eu care sperasem în mod naiv un 
locşor pentru un al treilea în intimitatea lor infernală! Aruncam 
însă asupra lui Franz răspunderea pentru sarcasmele Rebeccăi. 
Imprejurările imediate îmi  îngăduiră să-mi  potolesc 
resentimentul. 

Nava, cum am spus, se tot înclina. Când ajunserăm în 
culoar, fu foarte greu să conduci scaunul rulant. Atunci puse 
stăpânire pe mine un gând rău: dădui drumul ghidonului de la 
sprijinitoarea capului: vaporul tocmai plonjase, fotoliul plecă 
înainte, se izbi de o uşă şi porni înapoi. Era o minune că infirmul 
nu căzuse. 

— Dar fiţi atenţi, ţipă el. 

Imi încrucişai braţele şi lăsai scaunul să treacă prin faţa 
mea. Rebecca, aderând imediat la joc, îl apucă, şi-l trimise spre 
mine. Franz gemea: vehiculul se izbea la dreapta şi la stânga la 
fiecare denivelare a pachebotului, gata mereu să se răstoarne, 
iar noi ni-l pasam ca pe-o minge într-un prodigios meleu în care 
esenţialul era să-ţi păstrezi echilibrul. Franz încercă să-şi 
controleze scaunul frânând janta exterioară cu mâinile, dar 
înclinarea cursivei, împingerile noastre viguroase erau mai tari 
decât el. Când ne înţelese jocul, ochiii se împăienjeniră ca o apă 
nesănătoasă invadată de nămol. Nu ştiu ce cruzime trecuse de 
la acest cuplu la mine, dar eram încântat să-l văd pe paralitic 
luptând împotriva fricii; nu el îmi suflase această acţiune rea? Şi 
pe urmă Rebecca râdea, râdea fără-ncetare, şi puneam mai 
presus de orice aprobarea ei, aş fi făcut orice ca să-i plac. Am fi 
putut să-l rănim pe Franz, să-l omorâm poate. Puțin îmi păsa: îi 
scădeau puterile din clipă în clipă, avea acea faţă suptă şi albă a 
agonizanţilor crispaţi de o durere îngrozitoare. Tremura din tot 
trunchiul iar spaima părea că se comunicase până şi membrelor 
sale moarte. Intoarse spre noi o faţă lividă şi spuse cu voce 
sacadată: 

— Incetează... Rebecca... te rog... Aceasta era, aşadar, 
mica grămadă de gunoi care mă jignise: un olog care gemea ca 
o femelă. Şi-mi spuneam cu o bucurie răutăcioasă: o să te fac 
să-ţi treacă gustul ironiei, o să plăteşti foarte scump reflecţiile 
tale. Tânăra, zgâlţâită de un râs nebun, se sprijinea de perete ca 
să-şi tragă sufletul. 

— Oh, e prea nostim. Dacă ţi-ai vedeai mutra, Franz! 

Mizerabilul îşi pusese mâna înaintea ochilor ca să nu mă 


vadă şi scotea suspine de turbare care-i ridicau tot pieptul. 
Mânia, ura, disperarea, teama se disputau în el: simțindu-se la 
cheremul nostru; întreaga oroare a vechiului său chin îi 
acoperise până-n vârful unghiilor. Nu mai avea buze - atât erau 
de albe, în obraji avea două găuri, faţa lui goală şi căzută îi 
dădea aspectul unei păsări de noapte speriate. Lamentaţiile lui, 
stăpânite până atunci, izbucniră ca cele ale bocitoarelor la 
înmormântări. 

— Ajutor, gemea el jalnic, ajutor! 

Mă bucuram să-l văd smiorcăindu-se, aplatizându-se; 
umilindu-se ca o fiinţă demnă doar de dispreţ, dar un marinar 
care ieşi dintr-un culoar întrebă în engleză cine strigase. 

— Nu-i nimic, făcu Rebecca, l-am scăpat pe soţul meu din 
neatenţie şi s-a speriat. A 

Matelotul ne propuse să ne ajute. In câteva clipe, Franz îşi 
recăpătase sângele rece, dar continua să tremure şi se 
crampona de fotoliu, mai temându-se încă să nu-şi piardă 
echilibrul. 

— Nu-i frumos, Didier, ce-ai făcut adineauri... 

— A fost o glumă, nu era nici un risc pentru 
dumneavoastră. 

— Şi totuşi, ţi-a făcut plăcere să fii rău cu mine ca şi când 
ţi-aş fi făcut vreodată vreun rău... 

Vag ruşinat, ridicai din umeri, remarcând deodată că de 
patru zile îi vorbeam cu dumneavoastră acestui om care avea 
vârsta mea deşi părea cu zece ani mai mare: tutuiala rămânea 
de neînchipuit între noi. 

În sala de mese, petrecerea era deja în toi. După 
intimitatea noastră în trei, această regăsire cu poporul ţipător al 
petrecăreţilor mă zăpăci; erau voci nenumărate, fluierături, 
rumoarea necunoscută şi veselă a unei mulţimi căreia i s-a dat 
frâu liber să se distreze şi care se îmbăta cu alcool, cu zgomot şi 
cu muzică. lar deasupra acestui vacarm domina vibrato-ul 
chitarelor electrice amplificate de o sonorizare agresivă. 
Orchestra cânta mai mult sau mai puţin fericit un repertoriu 
internaţional în care dominau marile compoziţii englezeşti sau 
americane de muzică rock şi pop. Trupurile, lipite, absorbeau cu 
înghiţituri mari sudoarea care plutea în suspensie în vasta 
încăpere. Circulaţia neîncetată între sală, toaletă şi bar provoca 
numeroase ambuteiaje. 


De îndată ce-şi depuse soţul într-un colţ, aproape de 
bufet, Rebecca se puse să alerge de la o pereche la alta, 
sărutând pe fiecare bărbat sau băiat ca o mare pasăre care 
ciuguleşte. La fiecare mişcare, atrăgea atenţia, crea un nimb 
care-i învăluia pe spectatori, privirile se puneau pe ea ca 
viespile fără să o înţepe şi cu atât mai puţin s-o sperie. 
îmbrăcată de mângâieri, de ochi languroşi, era regina care târa 
un bufon într-un scaun rulant şi domnea peste un regat mare 
cât o sală de mese, populat de cincizeci de supuşi. Ce bine 
ştiuse să depăşească încercările şi să-şi recapete demnitatea! 
Începu să danseze. Subit ai fi zis că un fir invizibil atrăsese toţi 
ochii spre pistă, nu eram singurul care trăiam sub încântarea 
acestei drăcoaice care atrăgea poftele cu cea mai mică torsiune 
din şale. O veselie profundă îi ilumina chipul, o bucurie sinceră 
de a se şti admirată, iar ea distribuia surâsuri adresate de atât 
de departe încât nu îndrăzneai să le răspunzi. Deşi eram sub 
farmecul ei, turbam din cauza acestui magnetism, spunându-mi 
că nu voi putea s-o recuperez când se îmbăta cu omagiile 
publice: să mă recompenseze ar însemna pentru ea o pierdere, 
o scădere. Mă simţeam totuşi gata să înghit orice ca s-o am. 
Aproape că făceam din asta o chestiune de onoare, nefiind 
supărat pentru capcanele, pentru acele curse care-mi aţâţau 
dorinţa în loc s-o stingă. În fond, adoram acest infern delicios pe 
care nu-l cunoscusem niciodată şi-mi descopeream o altă fire. 
N-o mai iubeam pe Beatrice care mă accepta aşa cum eram şi o 
doream pe Rebecca, pe cea care nu mă voia. 

Băui un pahar mare de whisky, strânsei distrat câteva 
mâini prieteneşti şi înaintai. Mă împingea o forţă spre pista de 
dans tumultuoasă şi pestriță cu atât mai mult cu cât muzica - un 
rythm and blues celebru din anii '60 - făcea să-mi ardă tălpile. 
Mă aruncai fără grijă într-o îmbulzeală de marinari împopoţonaţi, 
de nordici pletoşi, de orientali oacheşi sau blonzi care se bâţâiau 
atât de liber încât stângăcia lor mă linişti: măcar n-o să pot 
dansa mai puţin bine decât ei. Zâmbii unor perechi, adresai o 
vorbă unor fete drăguţe aflate faţă-n faţă, mă simţeam în largul 
meu. Şi pe nesimţite, croindu-mi drum în această pădure de 
trupuri, mă apropiai de Rebecca: 

— Cucu, Travolta, te lansezi? 

Avui un surâs nătâng. Ajunsesem să iau batjocura drept 
un compliment! Deodată, mă simţii ridicol că eram în faţa ei: 


siluetele noastre apropiate, formând aproape o pereche, 
alcătuiau cu siguranţă o alianţă bizară care te făcea să râzi. 
Pompa ei intimidantă era subliniată de stângăcia mea. Copie 
neîndemânatică şi  stângace, încercam să-mi  inserez 
personalitatea mediocră alături de baletul picioarelor ei ce 
sfârâiau pe pistă. Îmi trecu prin gând regretul că nu ştiu să 
dansez, contrapondere a unor triste studii de litere. Dansul, 
muzica pop sau disco constituiau o lume de care Beatrice şi cu 
mine ne ţinuserăm cu grijă deoparte, închipuindu-ne-o perisabilă 
şi mai ales prea comună. Nu ascultam decât muzică clasică şi-n 
ultima vreme mai ales operă italiană şi Mahler, lăsând 
varietățile inesenţialului, şi iată că acest univers disprețuit din 
prejudecată se ridica drept singurul valabil. Degeaba afişam o 
uşurinţă dezinvoltă, degeaba tricotam acorduri complexe între 
genunchi şi pulpe, eram stânjenit. Mă simţeam examinat, 
inspectat, judecat din cap până-n picioare. Ca să-mi sporească 
încurcătura, Rebecca avu o izbucnire de râs a cărei 
spontaneitate mă exasperă: 

— Mă faci să mă doară burta de râs cu felul tău de-a 
dansa. Te bălăngăni ca Balu din Cartea junglei de Walt Disney. 

Afişai un dispreţ flegmatic, dar pe trăsături mi se citea 
probabil foarte clar dezamăgirea. Picioarele-mi erau paralizate 
în timp ce Rebecca executa întoarceri uşoare apoi reapărea, 
afişând în ochii tuturor că era cu mine fără să fie cu mine, 
partener întâmplător şi nu stabilit. 

— Uită-te, până şi Franz se amuză văzându-ne dansând. 
Mă întorsei şi, printr-o gaură în mulţime, îl zării pe invalid care 
ne făcea mari semne, cu mutra aprinsă, bătându-se pe burtă şi 
arătându-mă cu degetul lui Marcello şi lui Tiwari strânşi în jurul 
lui. Aceste gesturi de conivenţă făcură să mă zbârlesc. Cu o 
simplă privire, infirmul putea îmbrăţişa toată pista şi "în ciuda 
opreliştii trupurilor în mişcare, eram la cheremul lui. Împietrit de 
acei ochi cunoscuţi care mă scrutau, îi propusei Rebeccăi să-i 
aduc ceva de băut. Franz căruia nu-i scăpă nimic din mişcările 
mele mă abordă la bar unde îmi turnă chiar el o porţie mare de 
gin. ÎI simţeam reîncărcat ca o puşcă, gata de invective, de 
sarcasme: 

— Didier, ai ritmul în proteze. 

— N-am pretins niciodată că ştiu să dansez. 

— În tot cazul, asta nu-ți ia nimic din şansele pe lângă 


Rebecca. 

Injuria mă atinse în carne vie. 

— Sărmane Franz, fără calomnii nu puteţi susţine uşor o 
conversaţie. 

Şi, fără să iau paharul pe care mi-l întindea, îl lăsai acolo, 
băgându-mă din nou în îmbulzeală. Orchestra începea o serie de 
slow-uri. Perechile se apropiau şi se-ndepărtau. Unele evolau 
flirtând, le auzeam freamătul mâinilor, râsetele înăbuşite. Fără 
să ezit, o invitai pe Rebecca şi ea acceptă: se strânse de mine, 
înconjurându-mi umerii cu amândouă braţele, eşarfă de carne 
fierbinte şi vibrantă pe ceafa mea. Mă privea atât de frumos 
încât eram convins că voi culege curând roadele răbdării mele. 
Pieptul ei ferm era delicios pus pe bustul meu, părul ei îmi 
atingea obrajii, îşi freca încet pântecele de mine, cu un surâs de 
o tulbure senzualitate. Nu-i mai păsa că e văzută într-o stare de 
tandră abandonare, această înlănţuire ne oficializa perechea. 
Mă lipii de ea, gâfâind şi ametit, sorbindu-i cu reculegere 
răsuflarea. Venind de la această fată admirabilă, totul era 
pentru mine graţie, deliciu, surpriză: chiar şi sudoarea care i se 
brobonea pe ceafă era parfumată. Nu vedeam pe nimeni, n- 
auzeam nimic în afară de bătăile inimii mele făcând ecou 
notelor amplificate ale contrabasului şi tropăitului a sute de 
picioare. Rebecca mă strângea tare şi fredona uşor melodia pe 
care evident n-o ştiam. Sub mâinile mele, spatele i se întindea 
în goliciunea lui elastică şi împinsei îndrăzneala până la a-mi 
plimba degetele pe el. Dacă va consimţi la această familiaritate, 
va ceda în toate, îmi spuneam. Acceptă. Cu fluiditatea unei ape, 
se lăsa în voia mea, stabilind contactul cu întregul ei corp. 
Degetul meu cel mare îi pipăia marginea omoplatului iar cu 
cealaltă mână apăsam pe mijlocul ei fin, flexibil care ceda fără 
să reziste. Palma mea umedă se apropia de crupa ei magnifică. 
La câţiva milimetri de degetele mele se etala maiestuosul pivot 
al lumii. Aici rezida adevărul, pe acest tron eminent şi nu în 
cetăţile suprapopulate ale Orientului şi ale Chinei. 

Cât de josnic fermecat eram atunci, gata de orice ca să 
cerşesc nişte bucate pe care imaginaţia mea înflăcărată le 
zugrăvea drept un festin. Toate cele despre care-mi vorbise 
Franz, îmi reveneau în minte precum o ameţeală, o ispită 
dureroasă îmi şi închipuiam pielea ei netedă şi moale, pântecele 
care-i cădea abrupt descoperind tandra rană, strânsoarea 


lichidă şi sălbatică, un loc strâmt înşelător dând într-o amploare 
în care îmi va fi amar şi sfâşietor să mă împrăştii. Îi şopteam la 
ureche tâmpenii, râdea dându-şi capul pe spate, alcoolul o 
ameţise poate şi făcea să-i pară picante fraze care nu erau. O 
sărutai pe gât şi pe umeri; aceste sărutări făcură să mi se taie 
picioarele, în tot trupul mi se transmitea vestea din nerv în nerv; 
atunci, pierzând orice noţiune de decenţă şi regăsind o practică 
din anii mei de adolescenţă, îmi lunecai încet obrazul pe al ei şi 
cu o uşoară înclinare încercai să-i prind gura. Ea tresări: 

— Ce-s libertăţile astea ciudate? 

Ochii ei mă pătrunseră ca o lamă de oţel fără să găsesc în 
ei nici o lucire de tandreţe sau de indulgență. . 

— Nu ţi-e ruşine, de faţă cu soţul meu? Ingheţat de aceste 
cuvinte, bâiguii: 

— Bine dar... Franz nu contează. Avu un surâs dispreţuitor 
care mă făcu să simt ce puţin caz făcea de pretenţiile mele. 

— Drept cine ne iei? Suntem căsătoriţi, închipuie-ţi, nu 
trăim în concubinaj ca alţii! Îşi desfăcu strânsoarea şi lăsă să-i 
atârne mâna de-a lungul coapsei, gest de suprem plictis. Eram 
ultragiat de ipocrizia ei şi mă rodeam în sinea mea că nu găsesc 
nimic original să-i spun. 

— Ce idioată şi Beatrice asta... suflă ea. Această frază era 
prăjina pe care mi-o întindea ca să mă răscumpăr. Eram atât de 
fericit că am un subiect de care să vorbesc încât mă cufundai în 
calomnie. Şi oricât m-ar fi costat să-mi calomniez tovarăşa, mă 
pretam cu laşitate la aşa ceva, nescutind-o de nici un epitet 
peiorativ. 

— Nu m-ai înţeles bine, rectifică partenera mea. Voiam s 
spun, ce idioată şi Beatrice asta de te iubeşte, de te suportă! M 
crispă un fior, era prea târziu ca să-mi repar greşeala, şi rânijii: 

— Nu e vina mea că are rău de mare. 

— În timp ce geme pe patul ei gândindu-se la tine, nu 
găseşti nimic altceva mai bun de făcut decât s-o demolezi. 

Îmi veneau pe buze replici, amintiri de lectură, fără să le 
găsesc potrivite şi eram incapabil să inventez eu altele. Pradă 
unei nervozităţi misterioase, dădui drumul, în ultimă instanţă, la 
aceasta. 

— Încetează, Rebecca, te iubesc. 

— Văd cu plăcere că ai simţul umorului; încerci într-adevăr 
orice. Ar trebui să ştii că de multă vreme nu se mai agaţă cineva 


ă 
ă 


spunându-i: "te iubesc”. Găseşte altceva. 

— Asta-i adevărul totuşi. 

— Ba nu, pentru tine nu sunt decât o fantezie în cursul 
unei traversări plicticoase. 


Oricine cunoaşte senzaţia dezagreabilă pe care o avem de 
îndată ce o fiinţă dragă ne acuză chiar de lucrul cu care o să ne 
lovească şi o ia înaintea reproşului nostru întorcându-l împotriva 
noastră. Ştiam că minte, iar această şiretenie mi se părea 
nedemnă de noi. Eram scârbit de tonul rece, artificial al frazelor 
ei şi-i spusei: 

— Încetează de a te mai proiecta pe mine... 

— Doamne, ce scai... Scuză-mă, sunt însărcinată, trebuie 
să mă aşez. 

— Însărcinată? De când? 

— De-o jumătate de oră, bineînţeles, de când m-ai sărutat 
pe culoar. 

Părăsi pista de dans cu un aer excedat: închisese de tot 
robinetul farmecului. O urmai, caniş certat, cu capul plecat, 
neîndrăznind să cred în dizgraţia mea atât de rapidă. Ca pentru 
a-mi spori ghinionul, se aşeză lângă Franz. Infirmul era beat, 
tolănit mai curând decât aşezat pe scaunul lui, plimbându-şi 
botul alcoolizat la dreapta şi la stânga, legănând o sticlă de 
scotch la capătul braţului, revărsându-şi exaltarea în vorbe 
orduriere, cu şuviţele de păr murdare lipite de transpiraţie pe 
frunte. 

— A, iată-l pe irezistibilul nostru seducător! Ei, cum 
merge? 

Nu voiam să-i răspund şi, culme-a umilirii, o vedeam pe 
Rebecca pufnind în râs la măgăriile soţului său. Eram plin de 
acea tristeţe grea ce însoţeşte pierderea unui bun pe care ai 
crezut că-l prinzi şi care ţi-a scăpat. Nimic nu aţâţă supărarea ca 
o simpatie trucată. În câteva minute, Rebecca dăduse cu 
piciorul la zile-ntregi de răbdătoare aşteptare, de speranţe 
nebune. 

— Nu te mai uita aşa la mine, îmi spuse torţionara mea, o 
să mă înghiţi cu ochii tăi rotunzi. 

— Te-am decepţionat, nu-i aşa? 

— Ba nu, îmi plac bărbaţii care eşuează, asta-i apropie de 
mine. 


Atunci, jucând tot ce-aveam, şi judecând cuvintele mai 
puţin prejudiciabile decât mutismul, îi debitai, într-un jargon 
sacadat, un confuz discurs despre India şi magicienii ei, rezumat 
al unui articol citit cu două zile înainte, vorbind încet pentru ca 
Franz să nu mă audă. Mă asculta fără să spună nimic, cu 
privirea fixată asupra scrumului ţigării care creştea în mâna ei, 
muşcându-şi buzele pe dinăuntru ca să nu caşte. Noile dovezi de 
indiferenţă îmi străpunseră inima de tot. Pretendenţii de mai- 
nainte, constatându-mi înfrângerea cu ironie, se apropiau din 
nou, mari cărăbuşi bâzâind de vanitate. Ca şi cum o nenorocire 
aratrage alta, Marcello luă loc lângă noi. Intimidat brusc, tăcui. 
Gravă eroare: văzându-ne tăcuţi, o invită îndată pe Rebecca la 
dans. 

Oricine ar simţi în aceste împrejurări ceea ce simţeam eu 
atunci: o impresie de singurătate subită. Seria de jerk-uri disco 
reîncepuse. Eram scârbit cu atât mai mult cu cât acest guru 
napolitan, pe care îl credeam devotat numai poziţiilor de yoga, 
dansa cu o abilitate diabolică. De la începutul serii mă temeam 
să nu se producă un accident care să-mi răpească cucerirea iar 
acesta tocmai avea loc. O invidie amară îmi cădea pe umeri 
picătură cu picătură şi-mi strica toate bucuriile. Simţeam prin 
nefericirea mea ce fericit trebuie să fie acest rival care părea 
contrariul a ceea ce eram eu: adică sigur de el, vesel, înalt. 
Rebecca îi arunca priviri pline de promisiuni care mă înlemneau: 
între ei se năştea o complicitate cum nu se născuse între ea şi 
mine. Lipsa de atenţie pe care mi-o arăta îmi confirmă temerile. 
Se aplecau unul peste celălalt de se atingeau, apoi se întorceau, 
dansând spate în spate şi aşteptau clipa în care aveau să se 
sărute. Evident, nu arătasem tot atâta originalitate în 
contorsiunile mele; dacă trebuia să te dedai la asemenea 
vulgarităţi ca să-i placi, preferam să mă abţin. Dansul este un 
spaţiu fără legi dar în care poliţia este asigurată de privirea 
fiecăruia asupra tuturor. Cea mai mică înţepeneală constituie 
aici un păcat al ochiului, greşeală de neiertat într-o artă în 
întregime menită suprafeţei şi vederii. Un spectacol atât de crud 
îmi mină cu totul speranţele şi trăgeam nervos dintr-o ţigară. N- 
aş fi crezut niciodată că această imitație de yoghin poate 
constitui pentru mine un concurent serios. De ce intra la rându-i 
într-un joc şi aşa complicat? 

— O să ţi-o sufle de sub nas, clămpăni infirmul răsuflându- 


mi în plină faţă. 

Era deja serios cherchelit. 

— Această vrăjitoare te-a subjugat completamente. Te 
prevenisem. Nu-ţi ridica ochii la cer: dumneata îi atribui calităţi 
poetice extravagante pe când singura ei plăcere este să-i 
îndobitocească pe bărbaţi; nu uita niciodată că a rămas femeia 
umilită, vertiginos secretă din anii nefericiţi, e o încurcă-lume şi 
nimic altceva. 

Avu un surâs deosebit de veninos; ce tare se bucura să 
constate eterna şi profunda infamie a oamenilor. 

— Lăsaţi-mă, îi cerui. 

— După părerea mea, e de prisos să te încăpăţânezi, 
pentru că eşti o cantitate neglijabilă. 

Îmi înghiţii o înjurătură: depăşise limitele admise. Toate în 
mine erau date peste cap, îmi pierdui cumpătul şi-i mârâii sub 
nas: 

— Dacă n-aţi fi handicapat, v-aş da un pumn să mă ţineţi 
minte. 

— Fără injurii grosolane, păstrează-ţi sângele rece. 

Mă ridicai. De-abia mă ţineau picioarele, care păreau 
umplute cu cauciuc moale, şi trebui după câţiva paşi să mă ţin 
de spătarul unui scaun ca să nu cad. Rătăceam prin sală în 
căutarea unui pahar umplut cu orice-ar fi numai să ardă şi să 
zăpăcească. Toate sticlele erau goale - oamenii se îmbătau de 
moarte ca să sărbătorească ultima noapte a anului -, coborâi la 
al doilea bar care fusese amenajat în josul scărilor. Înghiţii, unul 
după altul, două ginuri seci, un brandy şi un fund de sticlă de 
coniac. Prosteşte, meditam la o răzbunare pe care aş fi vrut s-o 
înec într-o mare de alcool. Împinsei o uşă şi deodată izbucni 
bubuitoarea respiraţie a mării. 

O ploaie oblică, deasă ca o perdea, îmi şfichiui faţa. Făcui 
câţiva paşi pe puntea biciuită de furtună, fumând şi visând, 
pierdut într-o vagă furie umilită. Frânturi de rock îmi ajungeau 
purtate de vânt. Vremea era groaznică, şi fui udat din cap până- 
n picioare în câteva secunde. Mă înfiorai şi mai tare când mă 
văzui singur pe această coajă de nucă care se înfunda în 
groaznica noapte de decembrie, în această chiuvetă neagră 
flagelată de vânturi polare. Parcă în mare erau nişte găuri: 
vaporul cădea într-un puț fără fund, se ridica aproape la 
verticală, deget întins spre cer, după care cădea cu vârful în jos. 


În nefericirea mea, mă gândeam iar la Beatrice găsindu-i din 
nou ceva plăcut: era departe de a fi perfectă dar cel puţin ea mă 
iubea. Mai bine vrabia din mână decât cioara de pe gard. Trebui 
să mă întorc înăuntru, ar fi fost periculos să rămân prea mult pe 
puntea lunecoasă. 

Clătinându-mă încă, rămăsei un moment în pragul marelui 
salon care urca şi cobora în ritmul hulei, nedesluşind mai întâi 
decât siluete, baloane de copii şi serpentine într-o lumină 
albastră cernută. Jumătate din plafoniere erau stinse, aerul 
coagula fumul şi mirosul de trupuri devenea din ce în ce mai 
greu de respirat. Unele perechi se sărutau cu toată gura, altele 
se mângâiau în mod ostensibil în timp ce furtuna ameninţa. 
Spre uşurarea mea Marcello o abandonase şi Rebecca dansa 
singură. Incepui iar să capăt speranţă şi, prin asta, o uitai din 
nou pe tovarăşa mea legitimă, Beatrice. Niciodată Rebecca nu 
evoluase cu o asemenea prestanţă. Chipul său enigmatic le 
domina pe toate celelalte. Nu căutam decât acest astru şi nu 
căutam să-mi ascund emoția care mă răscolea la vederea sa. 
Evolua palpitând, cu capul dat pe spate, cu ochii închişi pe 
jumătate, pradă extazelor unei stigmatizate. Cam douăzeci de 
bărbaţi şi de femei o fixau ca şi mine, asemenea unor copii în 
jurul pomului de Crăciun. Aduna asupra ei toate visele 
împrăştiate care pluteau între acei pereţi de oţel. Găsise un 
legata interior care exprima perfect muzica brutală, energică a 
orchestrei; ridicată pe vârfurile picioarelor sau frântă, cânta din 
trupul său ca dintr-un instrument care-i implica pe ceilalţi. Se 
afla înăuntrul violenţei electrice, îi croia o cale regală prin 
îndrăzneţe pantomime. Corpul ei tras în sus, încordat de dorinţa 
de a străpunge, evoca supleţea unui clovn sfâşiind pânza de 
cort. Surprins, îmbătat, fermecat, iertându-i cochetăriile cu 
Marcello, mă lăsam purtat de răpitorul spectacol. Tremurul 
pieptului, extazul bazinului mă sufocau. Nu mai eram decât un 
mic mascul speriat în faţa frumoasei pantere sângeroase şi 
futile, un puşti extaziat de o stea; o contemplam cu gura 
căscată când o mână mă bătu pe umăr. 

Era Beatrice arătând foarte bine, cu un machiaj discret, 
strânsă în nişte blugi adorabili. Rămăsei încremenit ca la 
vederea unui spectru; chiar dacă nava s-ar fi rupt în două tot n- 
aş fi fost mai înspăimântat. Avea ochi răuvoitori, irascibili. Îmi 
băgai capul între umeri şi-l plecai. 


— Surprins că mă vezi? Ei da, medicamentele doctorului 
şi-au făcut efectul. Am vărsat şi sufletul din mine şi mă simt cu 
totul repusă pe picioare. Ei hai, dragul meu, nu-ţi ascunde 
bucuria; scumpul tău prieten Franz e cel care a pus un steward 
să mă trezească, am sentimentul că intruziunea mea o să 
pipăreze serata. 

— Franz! Dar de ce te-a trezit Franz? 

— M-a prevenit că te plictiseşti fără mine şi că-i faci curte 
soţiei sale ca să-ţi înşeli plictiseala. M-a pus de asemenea să 
ascult sfârşitul conversaţiei voastre de azi după-amiază din 
cabina lui pe care o înregistrase pe o casetă fără ştirea ta. 
Foarte instructiv! 

Emisei o bâlbâială încâlcită şi rămăsei înlemnit, cu 
respiraţia tăiată ca şi cum aş fi primit o lovitură în diafragmă. 

— E un mare ticălos, acest infirm, dar cel puţin mi-a 
deschis ochii. 

— Ascultă, m-am purtat ca un... 

— lat-o deci pe minunata ta, pe drăguţa ta, farul tău, 
prinţesa ta, pentru care erai gata să mă arunci la lada de gunoi. 
Spune-mi, nu pare să meargă prea bine? 

— Beatrice, te iubesc... 

— Îndrăzneşti să-mi spui asta! Na, uite pentru minciuna ta. 

Şi-mi trase din toate puterile o palmă. 

Eram dărâmat, zăpăcit de tot. Marea înfuriată se potrivea 
cu furia metresei mele şi, fără ca aceasta să-şi dea seama, o 
amplifica. 

— Didier, o să fiu sinceră cu tine; m-ai decepţionat, sunt 
împrejurări care ţi-l arată mai bine pe cineva decât doi ani de 
viaţă în comun. Tot văzându-te c-o doreşti pe Rebecca mi-ai 
făcut-o dezirabilă; dar mă întreb dacă avem aceleaşi şanse 
lângă ea. 

După pumnii ei strânşi şi după mersul solemn, o simţii 
hotărâtă la o întreprindere insolită. Lăsându-mă înfipt acolo, mai 
mult mort decât viu, trecu prin zidul curioşilor care făceau cerc 
în jurul soţiei lui Franz şi începu să danseze în faţa ei. Rebecca o 
primi cu un surâs larg. În mine se făcu un mare gol, ca un 
presentiment a ceva iremediabil. Cele două rivale se 
transformaseră în complice. Nu-mi mai recunoşteam tovarăşa: 
femeia ştearsă făcuse loc unei aventuriere îndrăzneţe. Această 
blondă şi această brună erau morala luminoasă a zilei unindu-se 


cu mistica nopţii, nordul şi sudul reconciliindu-se împotriva mea 
care încercasem să-i dezbin. 

Frumuseţea lor diferită se accentua din această 
confruntare şi făcea din ele cea mai frumoasă pereche a serii. 
De data asta, totul era pierdut. Văzându-le trepidând în cadență, 
spectatorii luau foc. Muzicienii din orchestră fluierau la ele şi 
întreaga sală se prăbuşi sub aplauze.Cele două prietene se 
deschideau sub strigătele de bravo ca nişte flori la soare, 
încântate să vrăjească lumea, şi mai fermecătoare în voinţa lor 
de a-şi place una alteia. Fiecare din paşii lor ridica aclamații, 
reconcilierea lor se întărea în această baie de mulţime 
entuziastă. Dar unde învățase Beatrice să danseze? La rarele 
petreceri la care eram invitaţi avea o evoluţie de o modestie 
care friza ridicolul. 

Această oribilă veselie îmi îngheţă inima: clătinându-mă 
de ameţeală, căutai un scaun şi mă prăbuşii pe o sofa. Imi 
venea să mă năpustesc în cercul lor, să le despart, să le 
pălmuiesc, dar mă opri ruşinea. Soseşte o clipă în care 
evenimentele venite din diverse puncte ale orizontului converg 
şi astupă ieşirile. Mi se părea dintr-o dată că oamenii şuşoteau 
în spatele meu, că îşi vorbeau încet uitându-se la mine. Băui 
două sau trei pahare de nu ştiu ce fără să-mi dau seama că 
aterizam iarăşi lângă Franz. 

— Dar tremuri! Ţi-e frică de Beatrice? Eu le găsesc 
formidabile, întotdeauna ar trebui să avem încredere în femei. 

— De ce... De ce aţi făcut-o pe mijlocitorul dacă nu era 
decât ca să-mi înfingeţi un cuţit în spate? 

— Amicul meu, insistența dumitale pe lângă soţia mea era 
lipsită de nobleţe. Cu toate că sunt modern, nu mă-mpac cu 
complezenţa. 

Fu cât pe ce să izbucnesc în plâns. Eram atât de distrus 
încât nu mai aveam puterea să mă supăr pe Franz deşi el urzise 
în parte odiosul complot. Nu prea puteam să-l plac şi încă şi mai 
puţin să-l admir. Aş fi dorit aproape în acea clipă să-l chem în 
ajutor dar avea surâsul lui rău care nu prevestea nimic bun. 

— Toate cuplurile noastre sunt fragile, Didier, şi se pot 
frânge uşor izbindu-se unele de altele. Nu sta îmbufnat, lasă-ţi 
prejudecățile. Din moment ce soțiile noastre au aerul că se 
înţeleg atât de bine, să le sărbătorim. Nu suntem, noi acum o 
familie de fraţi? Fă ca mine: mă ataşez de amanţii nevestei mele 


şi-mi fac din ei prieteni intimi. Am cu ce mă-nveseli acolo unde 
alţii îşi smulg pumni de păr din cap. Să nu ne ciorovăim, Didier, 
să ciocnim ca nişte buni republicani între care totul este în 
comun. 

In timp ce infirmul îşi ducea la gură un pahar ce tremura, 
furtuna îşi dublă intensitatea. Deodată, Truva se culcă pe tribord 
cu o pantă de peste treizeci de grade, un geam se făcu ţăndări 
şi cioburi de sticlă fură proiectate până-n mijlocul încăperii. Sub 
asaltul talazurilor, vaporul gemea ca un colos epuizat de 
oboseală şi toată lemnăria pârâi cu scârţâituri sinistre. Valuri 
enorme bombardau coca vasului, explodau în jerbe de spumă 
lăptoasă pe geamurile sălii de mese ca să cadă într-o ploaie de 
bule opalescente. Se făcu o hărmălaie îngrozitoare - pachebotul 
luneca pe pante vertiginoase, pentru ca o clipă după aceea să 
se cocoaţe pe creste indecente, ridicate, deasupra elementelor 
furioase, ca nişte alegorii ale dezordinii. 

Vijelia mă făcuse să-mi uit pe moment supărarea, dar de- 
ndată ce o organizare calmă şi eficace restabili ordinea la bord - 
doi marinari de pildă ţineau scaunul lui Franz, căzui iar în 
melancolie. Ca această navă, şi eu pusesem capul spre fundul 
hăului. Sentimentele mele fuseseră răsturnate la fel de repede 
ca şi situaţia. O uitasem deja pe Rebecca, iar Beatrice îmi 
redeveni dezirabilă aşa cum reiei firul unui roman întrerupt. În 
confuzia generală, uitaserăm să ne urăm la mulţi ani. Un 
steward veni să le aducă aminte călătorilor supraviețuitori 
îndatoririle şi toată lumea se felicită, se îmbrăţişă: Tiwari şi 
Marcello îmi prezentară urările lor cu acea nuanţă, de 
condescendenţă pe care-o ai faţă de învinşi: ce e mai rău - nu 
eşecul - sunt martorii care îl confirmă. Beatrice şi Rebecca se 
sărutară pe gură pentru prima oară. Râdeau, păreau că-şi spun 
mii de lucruri spirituale şi galante. Apoi se amuzară să-mi sufle 
de departe sărutări pe dosul mâinii; niciodată nu-mi păruseră 
atât de frumoase, atât de vesele. 

— Ce faci mutra asta? spuse Beatrice cu o voce pe care nu 
i-o cunoşteam. Nu ne urezi un an bun 1980? Eram acolo 
îngheţat până la os, cu gâtlejul strâns parcă de un ştreang, 
nereuşind nici măcar să înghit ca să pot deschide gura. 

— ÎI invităm cu noi? întrebă Rebecca. 

— El m-ar fi invitat dacă tu l-ai fi acceptat? 

— Nu cred. 


— Atunci să-l lăsăm pe acest măgar singur. E o armă 
clasică dar sigură. Din gură îmi ieşeau silabe ca gâlgâiturile unei 
cade care se goleşte. 

— Ce spui? Articulează, nu-nţeleg bine... Se înțelegeau ca 
două gemene care se distrează pe socoteala unuia care strică 
petrecera. Ţineau sfat intim şuşotind, iar urechea mea cea mai 
fină căuta în zadar să le culeagă din zbor secretele; apoi, râseră 
amândouă cu o cadență din ce în ce mai rapidă. 

— Ne pare rău, Didier, afişăm complet. 

—  Inţelege-mă, reluă Beatrice coborând vocea, ai 
subminat toată încrederea pe care mi-o pusesem în tine. E 
mârşav doar actul pe care nu-l duci până la capăt: ţi-aş fi iertat 
o aventură cu Rebecca. Nu-ţi iert că ai ratat până şi asta. La 
mulţi ani totuşi, Don Juan, pune-te repede pe vânat, altfel o să-ţi 
petreci noaptea singur. 

Mă sărutară fiecare pe câte un obraz apoi se îndepărtară, 
cu feţele întoarse una spre cealaltă, strângându-se şold lângă 
şold ca şi când n-ar fi vrut să facă decât un singur trup din ele 
amândouă. 

— Ah, ce vipere sunt, spuse Franz care auzise tot. Asta, 
Didier, se cheamă sororitate ori atunci nu mă pricep eu. Ei hai, 
acceptă cu graţie că nu eşti decât un erzaţ. După ce ai vrut s-o 
faci pe Casanova, nu te băga iar în pielea unui cerber. 

Eram distrus: această contrarietate, căzând peste beţia 
mea, avea greutatea unui dezastru. Ultimele cuvinte ale lui 
Beatrice îmi exasperaseră sentimentul de slăbiciune. Vedeam în 
jurul meu numai adversari şi agresori iar la urechea mea 
hidosul, nedezlipitul olog îşi continua monologul lui jegos, 
pleoscăitor şi putrid. 

— Crezi că or să se... 

Făcu un gest obscen cu limba. 

— Amica dumitale e lacomă, a mea e ardentă, n-or să-ţi 
lase nimic. 

Această remarcă odioasă mă revoltă. Cuprins de un acces 
de aversiune grandilocventă, ţipai la el: 

— Vă urăsc, vă urăsc. 

— Cu atât mai bine: sunt laş, sunt urât, sunt infam: 
acestea sunt pentru mine motive suplimentare, delicioase 
pentru a fi odios. Vreau să merit disprețul care mi se arată. Ţi-o 
spun eu, adăugă el cu un hohot de râs, cu un prieten ca minen- 


ai nevoie de duşmani. 

Să răspund la aceste insulte era peste puterile mele; 
cufundat în tristeţe, nu urmăream evenimentele din salon decât 
foarte neatent. Tocmai se desfăcuseră sticlele de şampanie. O 
veselie de catastrofă izbucni printre cei vreo treizeci de pasageri 
valizi care stăteau în picioare. Intre ei se stabilise parcă o 
fraternitate de rezistenţă care-i înclina spre o simpatie 
reciprocă. 

Pe aceşti ultimi petrecăreţi îi cuprinsese nebunia; Beatrice 
şi Rebecca erau vedetele hărmălaiei de strigăte şi de fluierături. 
Atunci se produse apogeul serii. Tânăra soţie a lui Franz, care 
tocmai golise o cupă o manipulă distrat şi deodată o expedie în 
spatele ei, căzăceşte, unde se sparse cu un clinchet cristalin. 
Gestul provocă o exclamaţie urmată de o învălmăşeală de voci, 
apoi veni o pauză urmată de o nouă învălmăgşeală. 

Beatrice la rândul ei îşi aruncase cupa peste umăr, 
strălucită absurditate care-i făcu să râdă pe toţi convivii. 
"Incercaţi şi voi", spunea Rebecca în engleză celor care o 
înconjurau. Vreo zece pahare fură expediate cu graţioase 
hiperbole fie pe jos, fie de pereţi într-o veselie irepresibilă. Apoi 
Rebecca alergă să apuce alte pahare de la bufet, le goli 
stropindu-şi vecinii şi le aruncă în tavan. O ploaie de cioburi 
căzu din cer iar hohotele de râs ale jucătorilor cu nasturii 
desfăcuţi, cu un aer rătăcit, răspundeau detonaţiilor cristalului 
făcut ţăndări. Acest ultim pluton de petrecăreţi era îmbibat de 
alcool şi nici un amuzament nu li se părea destul de delirant. 
Stewarzii încercau ei să se interpună dar nimic nu oprea 
delicioasa nebunie declanşată de cele două tinere femei. 
Obrăznicia lor nu mai avea limite. Nu mai exista nici o cupă, nici 
un păhărel, pahar cu picior, sondă, vază, carafă, bol, castronel 
care să fie cruțat de la masacru, proiectilele se încrucişau într-o 
furioasă hărmălaie, zgomotul de sticlă spartă aproape că 
acoperea vuietul pachetelor de mare care se năpusteau asupra 
panourilor salonului. 

Clinchetele care-i încântau pe ceilalţi aveau pentru mine 
savoarea unui clopot de înmormântare. Apoi fu rândul farfuriilor 
de carton, al resturilor de mâncare să slujească drept bombe, 
cartuşe şi săgeți. Jocul se transforma într-o bătălie de refectoriu. 
Incăperea fu curând acoperită de o reţea de bucăţi de pateu, de 
oase de pui, de fâşii de brânză, de sărmăluţe în foi de viţă, de 


frunze de ţelină, de castraveți cu smântână, de roşii coapte care 
se zdrobeau de ţintă lăsând lungi împroşcături ce se scurgeau. 
Epavele se îngrămădeau pe jos iar faţa persoanelor atinse şiroia 
de suc, de vin sau de sos. 

Refugiat în celălalt capăt al sălii, neluând deloc parte la 
tărăboi, îl contemplam de departe, îndrăgostit şi cerşetor, infirm 
şi disprețuit, trăgând pe nas duhorile unei veselii zdravene la 
care nu mă aflam, răţuşcă urâtă alungată din volieră, singur în 
colţul meu de dezastru. 

— Vino, îmi striga Franz de departe, ne stricăm de râs. 

Aceste agape de beţivi mă scârbeau, şi fugii chiar în toiul 
acestor tiruri de artilerie, luând cu mine o imagine confuză de 
fascicole de fum, de faciesuri roşii ca focul, de nechezături 
haioase. Cum de putuse Beatrice să se lase antrenată în această 
grosolănie? 

Mă uitai, o ultimă dată, la sala de mese ca să-mi fixez 
pentru totdeauna în memorie oribila ei geografie: Beatrice şi 
Rebecca, cu părul ud, se ţineau de gât, strâmbându-se de râs şi 
bătând pe burtă un grup de stewarzi ameţiţi. Văzându-mă că 
plec, Franz pe care-l înconjurau o mână de harpii germanice, 
mugi la adresa mea: 

— Atenţie la coarne când ieşi, uşa e joasă. 

O clipă după aceea, pe cursivă, fui cuprins de o 
îngrozitoare migrenă: capul îmi dădea impresia unei poveri în 
care toate venele din corp se solidificau într-un singur cheag de 
sânge mai greu decât o stâncă. Mă prăbuşeam, cu nervii distruși 
ca după o mare mânie. Totul, în clipa aceea, îmi păru ignobil, 
abrutizant, cenuşiu. Decepţia era prea mare şi nu-mi iertam că 
adun situaţii ridicole, că sunt pedepsit pentru o greşeală 
neînsemnată pe care nici măcar nu fusesem în stare s-o comit. 
Încercam zadarnic să-mi uit nevralgia şi le urmăream cu un 
gând vindicativ pe cele două trădătoare care acolo sus îşi 
premeditau înlănţuirea. In mod pueril, speram că balansul navei 
le va împiedica să se înlănţuie şi că un bagaj căzând din plasă le 
va ameti în plină înfăptuirea păcatului. 

Mă aruncai pe cuşetă plângând, rugându-mă ca nava să 
se scufunde sub tornadă şi să-i înghită o dată cu ea pe toţi 
actorii sinistrei farse. Băusem şi nu mai aveam o noţiune 
distinctă a lucrurilor. Unele se topiră într-un singur coşmar. Rând 
pe rând mă trezeam şi adormeam la loc. O aşteptai pe Beatrice 


toată noaptea, tresărind la cel mai mic pas de pe culoar, 
plângând tot mai tare după fiecare alarmă falsă. 


Ziua a cincea: 
Ceremonia ceaiului. 


Cum de mai puteam, după o asemenea seară, să mă rad, 
să mă îmbrac cu haine curate, să beau cafea? 

Ziua luneca pe noapte ca o cârpă udă pe un ochi de geam 
murdar, şi un soare ca de sfârşitul lumii încerca să iasă timid, 
luminând un spectacol dezolant. Totul încă dormea, în afară de 
zumzetul motoarelor şi de bruştele pale de vânt care făceau să 
tremure carcasa pachebotului. Ascultam imprecaţiile mării 
izbind în coca vasului şi-mi hrăneam tulburarea cu această 
larmă ce urla împreună cu mine. Acum nu mai rămânea decât o 
vastă plictiseală de ape până la Istanbul unde trebuia să 
ajungem la începutul după-amiezii: încă cinci ore de stat închişi 
în dricul plutitor. Mă simţeam lugubru: Beatrice tot nu se 
întorsese. 

Trebuia cu orice preţ să-i vorbesc.Tovarăşa mea, de care 
mă lega amintirea atâtor momente fericite, reprezenta pentru 
mine, în clipa aceea, cea mai dezirabilă femeie: o blestemam pe 
Rebecca, crudă intrigantă care ne dezbinase. O fiinţă apărută la 
o încrucişare de drumuri ţi se pare paradisul. Greşeala e să vrei 
să fixezi acest chip abia întrevăzut. Cum de mă gândeam să 
repun totul în cauză pentru câteva intimităţi cu această 
necunoscută? Mă trezeam dezmeticit parcă dintr-o beţie rea. 
Trebuise acest loc închis ca să facă să urce la suprafaţă drojdia 
pasiunii impure ca o mâncare prea grasă; acest vapor îmi făcuse 
sufletul să şchioapete. 

A crede că toată nefericirea mea ţinea de vreo 
înţelepciune trivială în stilul "Cine îmbrăţişează multe puţine 
adună" mă oripila. N-aveam curajul să aştept întoarcerea lui 
Beatrice: trebuia s-o văd imediat, să-i vorbesc, s-o implor să mă 
ierte. leşii din cabină, urcai scările, străbătui punţile şi 
pasarelele, mă afundai în sala maşinilor, trecui de mai multe ori 
prin faţa micii trupe a stewarzilor netreziţi bine: nici urmă de 
Beatrice. Uram cuşca plutitoare care ne întemniţa, blestemam 
enigmatica mare care nu ne duce nicăieri, indică mii de direcţii 
pe care le susţine şi le trădează în egală măsură. De mai multe 
ori, mă întorsei în cabină. De fiecare dată lăsam un bilet 
indicându-mi poziţia, ora întoarcerii. Degeaba. 


Atunci mă hotărâi să fiu cu sufletul împăcat. O putere de 
nestăpânit mă împingea să mă-ntorc la etajul blestemat. Urcai 
cu toată viteza spre clasa întâi. Apropiindu-mă fără zgomot de 
uşa Rebeccăi îmi lipii urechea de ea. Mă aflam acolo, asurzit de 
pulsaţiile propriei mele inimi, când uşa se deschise. 

— Intră, spuse Franz, te aşteptam. 

Tresării. 

— Dumneavoastră aici? Atunci am greşit cabina. 

— Deloc.Veghez somnul soţiei mele. 

Mai întâi mă gândii să fug. Infirmul era ultima persoană pe 
care aveam chef s-o văd. Şi el o ştia probabil. Intrai deci, plin de 
mânie, incapabil să emit vreun sunet. Rebecca dormea în pat. 

— Poţi să vorbeşti tare, a luat un somnifer. 

— Unde e Beatrice? 

— Undeva pe vapor, dar nu ştiu unde, crede-mă. 

Aerul său exagerat de candid îl făcea puţin credibil. 
Reperai repede în manierele lui prea amabile ceva deosebit. 

— Până la urmă, Didier, eu sunt singurul care păstrez 
bune raporturi cu ceilalţi trei. Eşti trist? 

Oricât mă costa, socotii mai cinstit să-mi mărturisesc 
ciuda. La urma urmei, îmi spuneam, nu-i decât un bufon iar 
răutatea lui e mai ales prostie: nu-i demn nici măcar să-i port 
ranchiună. 

— Vreau să te-ajut s-o recucereşti pe Beatrice. Nu din 
prietenie, căci n-ai îngăduit să se dezvolte între noi un 
sentiment amical, ci din solidaritate. Eşti ca şi mine din rasa 
oropsiţilor şi îmi plac cei ce pierd: le mai rămâne posibilitatea de 
a câştiga măcar o dată. 

— N-am venit să cer ajutor: doar o informaţie. 

— Fără-ndoială, dar nu mă lasă inima să te părăsesc în 
această situaţie. Mai întâi, eşti sigur că nevastă-mea nu-ţi mai 
place? 

Bonomia lui nu mă înşela. 

— Franz, nu începeţi iar: o caut doar pe Beatrice. 

— Beatrice se va-ntoarce la dumneata dacă o să aibă chef. 
O să vorbim despre asta mai târziu. Mai bine uită-te. 

Dădu la o parte perdeaua hubloului, desfăcu cearşafurile 
pe care le trase până la capul patului. Rebecca, goală, dormea 
pe-o parte, cu un picior îndoit peste celălalt. Simţii dintr-o dată 
că pulsul îmi bate cu violenţă. 


— De ce faceţi asta? 

— Pentru dumneata, Didier, îţi realizez visele. 

Nu înţelegeam. O umflătură nesănătoasă îi deforma buza 
de sus. O apucă pe Rebecca de umăr şi o întinse pe spate. 

— E frumoasă, nu găseşti? Ce plăcere să te gândeşti că 
acest trup de femeie, această piele satinată se pretează la toate 
mişcările pe care îmi place să i le imprim. Ea dumitale dacă o 
doreşti. 

— Glumiţi? 

— Deloc, sunt serios: admiră umerii largi, sânii cărnoşi, 
încălzeşte-te la tinereţea acestui chip frumos pe care poate nu-l 
vei mai vedea, mângâie acest pântece, n-avea nici o teamă, e 
drogată, sărută-l, agaţă-ţi limba de aceşti mărăcini. 

Rămăsei ţeapăn ca un băț, sigur că Rebecca se preface că 
doarme. Şi dacă era vorba de o nouă capcană montată de acest 
cuplu care întreținea o aceeaşi predilecție pentru sordid? 

—  Încetaţi de a vă mai lăuda marfa; găsesc această 
complezenţă dezgustătoare. 

— Ce mărginit eşti, Didier! Nu vezi că sunt fericit că 
împărtăşim aceeaşi venerație pentru ea? 

— Nu mai e vreme de vorbit despre asta: vreau s-o 
recuperez pe Beatrice, şi gata. Unde este? 

— Dacă aş fi avut toate facultăţile mele, Didier, ţi-aş fi 
propus să faci cu mine ceea ce aceste două fete... 

— Umorul dumneavoastră negru nu e de cel mai bun gust. 

— Vino să faci dragoste cu ea, te rog, vă voi privi de de 
parte dacă prezenţa mea te jenează, răsplăteşte-te. 

Toate astea spuse pe tonul cel mai şăgalnic al copilului 
care cere o bomboană. 

— Sunteţi nebun de tot? 

— Câtuşi de puţin. Cu aceeaşi ocazie bagă fierbătorul în 
priză, o să facem un ceai. 

— Ascultaţi, Franz, nu credeţi că aţi făcut destule după tot 
ce s-a petrecut ieri seară? Spuneţi-mi unde se află Beatrice sau 
plec. 

— Beatrice doarme în cabina mea, ceea ce explică de ce 
doarme Rebecca aici: paturile erau prea mici pentru doi şi, 
nefiindu-mi somn, l-am cedat pe-al meu prietenei dumitale. 
Inutil să te duci acolo, cheia o am eu, am închis-o pe dinafară. 

— Daţi-mi-o. 


— O secundă, Didier, fii cât de cât atent cu un bolnav. Mai 
întâi să bem ceaiul. 

Aranjă ceştile pe o tavă. Eram liniştit ştiind-o pe Beatrice 
nu prea departe şi băgai fierbătorul în priză. Apoi infirmul 
adăugă cu deosebită blândeţe: 

— Să ne facem socotelile, dacă vrei! La început n-aveam 
chef decât să te tachinăm. Formai cu Beatrice un cuplu atât de 
unit, o asociaţie de doi naivi care se duc să caute marele fior în 
Orient. Prin gentileţea voastră, a unuia pentru celălalt, 
reînsufleţeaţi miracolul unei căsătorii imposibile. Simţeam 
pentru voi un amestec de invidie şi de batjocoră în care domina 
batjocora. V-am pus la încercare: ca trei sferturi din cupluri, n-aţi 
rezistat. Lupt întotdeauna pentru eliberarea fiinţelor ocupate de 
o relaţie prea puternică, îmi place să zdrobesc idilele, să 
demontez comedia marii iubiri. Şi am venit să mă instalez în 
rutina existenţei dumitale ca o bucăţică de pâine înţepenită într- 
un gâtlej. 

Mă simţeam ridicol aşezat, din nou, în faţa lui, năpădit de 
fluxul vorbelor lui, precum un burete sub un robinet. 

— N-aţi zdrobit nimic! 

— Te tineam în mână, te zbăteai ca un gândac. Atacându- 
te asupra Asiei, te-am iritat imediat, am deranjat bietele larve 
care îţi ţineau loc de gânduri. Căci ideile n-au niciodată vreo 
importanţă prin ele însele. Oricine e în stare să aibă idei, 
contează însă numai persoana care le susţine. De fapt, ghicisem 
bine de la prima privire; simţisem la dumneata mirosul meu 
urât. Să te momesc cu Rebecca n-a fost după aceea decât un 
joc de copil, cu atât mai mult cu cât la început îţi găsea un 
anumit farmec. 

Simulam indiferența, dar fiecare din vorbe era ca o palmă 
pe care mi-o trântea cu toată mâna pe amândoi obrajii. 

— Ce rost au aceste explicaţii? 

— Orice om îşi doreşte în sinea lui ca un alt om să-l 
elibereze de grija de a dori pe cineva desemnându-i, odată 
pentru totdeauna, obiectul dezirabil: eu ţi-am spus cine era 
frumoasă şi cine nu era. Te-am făcut să juisezi prin delegaţie cu 
istorisirea juisărilor mele, te-am îngrozit cu cea a perversiunilor; 
pe acolo pe unde am trecut eu, ai vrut să treci şi dumneata şi să 
ai în plus multumirea de a mă trăda. Până şi ranchiuna dumitale 
era pentru mine un omagiu, erai satelitul meu, trăiai în 


gravitația mea. i-am grefat un sentiment nou, pofta mea a 
suscitat-o pe a dumitale. Pasiunea mea le-a pus pe celelalte 
pasiuni în mişcare, am făcut-o să răsune peste tot. Totuşi, tot 
vorbind despre femei, ele sunt cele care ne-au depăşit şi care au 
avut ultimul cuvânt. 

Vezi dumneata, Didier, continuă el luminându-şi chipul cu 
un surâs larg, prin intermediul dumitale, am retrăit în imagini 
accelerate întreaga mea poveste cu Rebecca; dumneata te-ai 
ars atingând-o aşa cum eu m-am topit de tristeţe pentru ea. Dar 
n-ai fost la înălţime: dorinţa dumitale era prea slabă pentru că 
era copiată după a mea; dumneata ai retrăit în comedie ceea ce 
eu cunoscusem în tragedie; te-ai purtat ca o fiinţă simplă prinsă 
într-o istorie complicată. Şi a fost mai puţină falsitate în 
procedeele mele decât prostie în ale dumitale. 

Auzeam acum apa clocotind în fierbător. De ce mă- 
ntorsesem să mă murdăresc ascultându-l? 

— N-aveţi prea multe menajamente pentru mine, 
constatai eu cu jale. 

— Nu le meriţi. Nimănui nu-i este milă de mine. Crezi că 
mă urăsc singur? Te înşeli: prefer să-i urăsc eu pe oamenii care 
mă-nconjoară, asta mă scuteşte să mă detest eu însumi. 
Oamenilor fericiţi le doresc tot răul cu putinţă din cauza răului 
pe care mi-l fac cu fericirea lor împuţită. Şi pe urmă, vezi 
dumneata, suprema abilitate a celui rău este să-şi dezvăluie 
jocul în timp ce-l face, să alăture mârşăviei impudoarea. Nimic 
nu egalează plăcerea celui care îşi dă cărţile pe faţă fără să se 
compromită. 

Îşi răsuci scaunul, scoase fierbătorul din priză şi-l puse pe 
masă apoi băgă un pliculeţ de ceai în fiecare ceaşcă. Când se 
întoarse, avea din nou acel surâs care mă scotea din sărite, acel 
zâmbet ce conţinea o rezervă de arme şi de săgeți. 

— Dac-ai, şti, Didier, ce-a mai râs publicul ieri seară de 
gafa dumitale. Azi-dimineaţă echipajul vorbea numai de ea. 
Acestor mediteraneeni, asta le-ncinge minţile, două femei care 
se culcă împreună. Contrastul dintre purtarea dumitale urâtă şi 
blândeţea lui Beatrice ţi i-a îndepărtat pe toţi. Uite, de pildă, ce- 
mi spunea o doamnă după plecarea dumitale: "Ar fi fost păcat 
ca ea să fie credincioasă unui asemenea porc." 

— Franz, tăceţi odată! 

Vorbele lui cele mai mărunte erau pentru mine ca un 


scalpel care-mi inciza carnea. lar începea să mă chinuie, aş fi 
vrut să-l lapidez cu insultele mele! 

— Încornorat păcălit... 

— Cum? 

— Ziceam încornorat păcălit, asta eşti dumneata: un 
bărbat mediocru care, după câţiva ani de concubinaj, voind să-şi 
îmbunătăţească raţia, îi face curte unei puicuţe aflată în trecere 
şi-şi vede blânda jumătate răpindu-i puicuţa în momentul în care 
urma s-o ronţăie. Devine astfel distracţia publicului care râde de 
un eveniment la care se aştepta toată lumea, cu excepţia 
nesuferitului care l-a provocat prin nepriceperea lui. 

— Sunteţi într-adevăr respingător. 

— Ştiu. Nimic nu mă exaltă mai mult, Didier, ca 
aversiunea dumitale faţă de mine. Într-un anumit sens, mai bine 
că n-ai reuşit pe lângă soţia mea, intendenţa nu te-ar fi urmat. 
Binevoitoare cum e ea, Rebecca ar fi făcut să se afle dezastrul, 
acel fiasco te-ar fi desconsiderat. Cel puţin, iluziile ei sunt 
intacte, cu toate că, cu toate că... Beatrice i-a mărturisit 
eşecurile dumitale din primele săptămâni. 

— Eşecurile mele? 

— Da, mă-nţelegi; ţi-a trebuit, se pare, mai mult de-o lună 
înainte de-a putea să-i aduci omagiul dumitale. 

Această aluzie la un episod secret din viaţa mea amoroasă 
cu tovarăşa mea - un exces de emotivitate mă împiedicase să-i 
fiu amant timp de câteva săptămâni - mă făcu să m-a puce o 
turbare nebună. 

— V-a vorbit Beatrice despre asta? 

— Mie, nu; Rebeccăi care imediat mi-a povestit şi mie. 

— Sunteţi ignobil, Franz... 

— Toată lumea ştie ce mari emotivi sunt intelectualii. 
Finalmente, dumneata şi cu mine ne aflăm în acelaşi punct. Cu 
sau fără, rezultatele sunt identice. 

— De data asta aţi întrecut măsura, spusei eu ridicându- 
mă, de nimic nu m-aţi scutit. 

—  E-adevărat, ai suportat din partea mea o doză 
considerabilă de umilire, şi totuşi încă n-ai văzut nimic. 

— Mă-ndoiesc, fiindcă plec. 

— Ba nu, laşitatea dumitale te face capabil să suporţi orice 
afront. 

Această ultimă răutate, atmosfera înăbuşitoare care mă 


apăsa pe nervi mă făcură să-l înjur deschizând uşa. 

Capul îmi era străpuns de la o tâmplă la alta de dureri 
fulgurante. Franz avu un rânjet teatral de trădător victorios apoi 
adăugă vorbind foarte repede: 

— Acum te simt copt, aşa cum trebuie. E-adevărat: 
niciodată n-am avut decât o singură intenţie, cea de a-ţi face 
rău. Şi, vezi dumneata, nu pe câţiva coţi de gunoi vreau eu să 
înalţ prietenia noastră ci pe o piramidă de bălegar. lar istorisirea 
mea era şi ea doar o faptă rea. Pe măsură ce înaintam cu ea şi 
te vedeam prins în urzeala frazelor, simţeam întărindu-se în 
mine voinţa de a utiliza confesiunea în alte scopuri. Mirosisem în 
dumneata pe nătăfleţul gata să cedeze, era o ocazie care nu se 
va mai ivi poate niciodată. De multe ori am crezut că o să dau 
greş; dar îmi cădeai iar în laţ cu o asemenea docilitate! Victoria 
mea este verbală şi o datorez justeţei cuvintelor. 

— Victoria dumneavoastră? Ce victorie, din moment ce 
plec? 

— Nu, Didier, de data asta n-o să-mi scapi. O să fii 
martorul unui accident. Dar condamnat vei fi dumneata fiindcă 
eu nu voi fi bănuit niciodată. 

Stăteam în tocul uşii, cu un picior afară, gata să plec. Ar fi 
trebuit să ies imediat; avui o secundă de ezitare care îmi fu 
fatală. Atunci se întâmplă un lucru groaznic. Înainte de a avea 
timp să fac un pas, infirmul aplecase fierbătorul şi vărsase 
câteva picături în jurul feţei Rebeccăi, pe pernă. Nu, n-avea 
totuşi să făcă asta! Dacă aş fi fugit imediat de acolo, lipsit de 
martori, n-ar fi îndrăznit să-şi înfăptuiască mârşăvia. Dar vai, 
într-un elan de solidaritate nesocotită, ca în faţa pisicii care se 
îneca la Veneţia, mă repezii asupra lui ca să-l opresc. Izbucni în 
râs, un râs pe care nu-l poţi avea decât atunci când nu mai eşti 
om. Şi abia îl apucai de mână că mă şi strânse în menghina 
degetelor lui, obligându-mă să aplec recipientul cu apă clocotită 
peste faţa soţiei lui adormite. 

Restul ţine în câteva cuvinte. Fu o luptă scurtă: era mult 
mai viguros decât mine; degeaba îmi încordam braţele până mă 
dureau, eram neputincios împotriva ghearelor acestui bolnav în 
care simţeam puterile unei multitudini. Îmi sfărâmă atât de tare 
mâinile încât cedai: fierbătorului îi sări capacul, apa se vărsă pe 
figura soţiei lui. Sub aversa opărită tânăra femeie se zbătu, 
scoase un țipăt înăbuşit, un geamăt de suferinţă interioară apoi 


leşină. Atunci infirmul se puse să urle în engleză, să strige după 
ajutor. Ochii îi scânteiau, sângele i se urcase pe faţă, o răsuflare 
gâfâită îi ridica pieptul. Eram înnebunit, încercam să mă desfac, 
să îndrept fierbătorul, dar Franz mă dobora şi-mi menținea 
braţul răsucit; între două ţipete, râdea ca şi cum ar fi simpatizat 
cu lichidul care-i opărea Rebeccăi faţa şi-i ducea agonia până la 
piept. Deodată, se auzi pe cursive un zgomot de paşi precipitaţi, 
un marinar făcu irupţie în cabină şi primi o lovitură în ceafă. 
Când mă trezii, eram legat, înconjurat de oameni ameninţători. 
Franz, livid, cu un deget îndreptat spre mine, spunea sughiţând: 
— Voia s-o omoare, am încercat să-l împiedic, sunt însă un 
handicapat fără putere, a vrut s-o omoare pe nevasta mea... 


Epilog 


Eram de o lună într-o închisoare din Istanbul. Pământul 
avea încă pentru mine un tangaj ca şi cum n-aş fi părăsit 
vaporul. Singur, departe de toată lumea, într-o ţară străină, în 
mijlocul unor tovarăşi de celulă ostili, pierdut pentru singura 
femeie pe care o iubeam, căzui într-o adâncă prostraţie. O dată 
pe săptămână, îi urmam clătinându-mă pe poliţiştii care mă 
conduceau până la avocatul meu, domnul D., membru al 
baroului din Istanbul, desemnat din oficiu de tribunal. Cazul meu 
era serios şi nu mi-o ascundea. Flagrantul delict jucase 
împotriva mea, toate mărturiile îmi erau defavorabile, îndeosebi 
cele ale lui Raj Tiwari şi Marcello. Mă sfătuia să pledez vinovat. 
Imi extorcase deja o sumă de mai multe mii de dolari şi, 
cunoscând corupţia administraţiei turceşti, mă temeam să nu 
continue să mă stoarcă de bani pentru rezultate nule. Singurul 
lucru pe care putuse să-l obţină fusese o vizită a lui Beatrice. O 
văzui douăzeci de minute, între doi gardieni, într-o mică 
încăpere leproasă. Convorbirea fu un eşec: credea în vinovăția 
mea şi refuză să-mi audă argumentele. Atitudinea mea pe 
pachebot o scârbise şi nu se gândea să mai reia viaţa cu mine. 
Avea să continue călătoria şi să plece în India cu Marcello, 
devenit, după câte se părea, amantul ei. Potrivit legii naţionale, 
riscam cel puţin douăzeci de ani, delictul fiind comis pe un 
bastiment turcesc în apele teritoriale turceşti. Autorităţile 
consulare franceze nu puteau face nimic pentru mine: alte crime 
decât traficul de droguri sau de paşapoarte nu erau de resortul 
lor. Petrecui toate aceste săptămâni într-o stare de aflicţiune şi 
de dispreţ de mine însumi. Convins că, prin slăbiciunea mea, 
contribuisem la martiriul unei femei, sfârşeam prin a mă crede 
răspunzător, prin a considera condamnarea mea justificată şi 
înmagazinam amărăciune ca o plantă ce se usucă stând. 
Prevenit printr-o scrisoare, tatăl meu trebuia să sosească la 
Istanbul cu o nouă provizie de bani pentru cheltuielile de proces. 
In toiul acestor sumbre perspective primii o scrisoare de la 
Franz: 

Dragă Didier, 

Cum să-ți exprim  gratitudinea mea? Desigur, te 
împinsesem la capătul răbdării, dar totuşi acel exces de proastă 


dispoziție... S-ar zice că mi-ai oferit pe tavă o răzbunare pe care 
nici măcar nu îndrăzneam să mi-o închipui. Greşeala dumitale a 
fost că mi-ai luat bluful în serios. Nu sunt supărat pe dumneata 
pentru asta: această afacere ne încremeneşte certurile într-o 
eternitate derizorie. 

Minunată ştiinţă medicală: n-a putut face nimic pentru 
mine, n-a putut face nimic pentru Rebecca. Nervul optic nu a 
putut fi reanimat; cât despre arsuri, sunt iremediabile. Clipitul 
ochiului viu formează un contrast respingător cu inerția ochiului 
mort, acel ochi sticlos impregnat de o involuntară răutate. In 
fiecare zi la ora la care ai "inundat-o" dumneata, plânge cu 
ochiul ei unic, celălalt rămânând uscat. Rebecca nu va mai 
place; vreau să spun că chioara nu-mi va mai plăcea decât mie, 
ologul. Ea vede frumuseţile lumii, îmbulzeala de pe străzi, dar 
nimeni nu se uită la ea pentru că la monştri nu te uiţi. Fiecare 
dintre noi poartă pe el stigmatele luptei. Mulțumită dumitale, 
vom îmbătrâni împreună: echilibrul este restabilit. Din nou, sunt 
totul pentru ea, alcătuim o admirabilă pereche de sperietori. 
Înainte de a ne întâlni, erai un mic domn inutil: acum ai 
reinnodat unul de altul două suflete. 

Ştii de ce îmi place acest deznodământ? Pentru că nu este 
datorat decât neindemânării dumitale, mişcătoarei dumitale 
neîndemânări. Astăzi, tragedia nu se mai abate asupra 
oamenilor din blestem, ea se naşte din stângăcia lor. Cazi în 
nenorocire gafând, printr-o suită de gigantici paşi greşiți. 
Dramele noastre nu sunt doar dureroase: ele suferă de 
handicapul suplimentar de a fi ridicole. Nu mai avem nici măcar 
scuza fatalității. Sunt uşurat: o să încetez să mai insult tot ce 
trăieşte pe pământ şi sub ceruri. Am chiar intenţia să lucrez iar: 
după doi ani de inactivitate, meseria mea mă interesează din 
nou. Rebecca va deschide poate un salon de coafură: totdeauna 
revii la obârşie. Acum am între noi sentimentul unei inalterabile 
egalități: ne vom înțelege întotdeauna destul pentru a ne 
blestema perpetuu. 

În fond iată obiectul scrisorii mele: îmi retrag plângerea 
împotriva dumitale. Îmi retractez mărturiile şi te sfătuiesc să 
pledezi teza accidentului. Mulțumită mie, vei fi cunoscut 
închisoarea, experiență picantă pentru un pedagog. Fă dar din 
asta o carte. 

Erai sătul de a fi dumneata însuţi dar fără a găsi forța de a 


fi un altul: n-aveai talentul ambițiilor dumitale. Ai încercat să 
deschizi o fereastră care se numea Orient. Ţi-a trebuit puțin 
timp, înainte de a întelege că era vorba de un trompe-l'oeil. 
Plecai deja şchiop, cu totul fisurat sufleteşte: solul pe care te 
sprijineai era crăpat. Fă ca mine din Asia utopia unui aiurea: 
asta te va scuti să te mai duci acolo. Crede-mă, nu există ieşire 
geografică. "Renunță la lumea aceasta, renunță la lumea 
cealaltă, renunţă la renunțare ", spunea un mistic musulman. 

Și încă ceva: să nu ti se facă prea multă milă de 
nenorocirea dumitale (probabil că-mi găseşti un insuportabil ton 
moralist: ce vrei, înotăm în bune sentimente). Consideră că în 
ciuda nenorocului dumitale, marile rătăcite rămân femeile: s-a 
vorbit atât de mult despre ele încât lumea a uitat pur şi simplu 
să se aplece asupra sorțiilor. În acest sfârşit de secol, este încă 
preferabil să te declini la masculin mai curând decât la feminin. 
În politică precum şi în dragoste, singura poziție justă este să te 
pui de partea celor ce pierd. 

Un ultim cuvânt despre Beatrice: ne-a scris ca să ne ceară 
veşti despre Rebecca. Marcello a dispărut într-o noapte în Goa 
luându-i toate lucrurile şi banii: se pare că, sub influența lui, a 
prins gust pentru heroină şi că e gata de orice ca să şi-o 
procure, inclusiv să se prostitueze pe lângă bogați saudieni şi 
yemeniţi care vin să se îngrijească la Bombay. Cât drum parcurs 
de la micul liceu din suburbia pariziană în care preda limbile 
străine! lat-o formând cu câteva mii de italieni şi de francezi 
ultimul val de copii pierduţi veniţi între Kathmandu şi Panaji să 
capoteze pe mirajul indian. N-au decât să crape acolo, în mocirla 
lor orientală, toți aceşti intoxicați ai pământului făgăduinţei! Nu 
fi totuşi supărat pe ea: este caracteristică pentru acele femei de 
treizeci de ani care credeau că-şi schimbă viața gustând din 
toate plăcerile şi se trezesc tot atât de păcălite de emancipare 
pe cât fuseseră mamele lor de ordinea matrimonială. Te las: 
această încheiere se  împotmoleşte în clișee umaniste. 
Consolează-te cu acest loc comun: sunt victorii care duc la un 
impas tot aşa cum sunt înfrângeri care deschid căi noi. 

Procesul meu nu se desfăşură decât în iulie. Judecarea 
unor extremişti politici întârziase teribil de mult în Turcia 
arbitrajul delictelor de drept comun. Avocatul mi-a promis o 
neurmărire, cu ajutorul unui ultim vărsământ de două mii de 
dolari: voi ieşi din închisoare, aşadar, la data la care ar fi trebuit 


să mă întorc în Franţa. 

O să învăţ pe de rost Le Guide bleu: dacă sunt întrebat la 
întoarcere, voi avea ce să răspund. 

Cu surprindere, bag de seamă că Beatrice a dispărut cu 
totul din mintea mea. Ca şi cum n-ar fi existat niciodată, ca şi 
cum n-am fi luat niciodată vaporul împreună pentru un pelerinaj 
care va degenera în pantalonadă. Câteva săptămâni au fost de- 
ajuns să-i uzeze imaginea pe care mai mulţi ani o elaboraseră şi 
o şlefuiseră cu răbdare. Beatrice era un impas al dragostei care 
voia să se dea drept calea acesteia. 

Unul câte unul, sper, toţi figuranţii acestei farse se vor 
eclipsa din memoria mea. Şi într-o zi, pe care o doresc 
apropiată, numele lor nu-mi vor mai evoca nimic! Nici măcar ura 
sau jignirea. Deja am aflat că Truva a fost dezafectat din raţiuni 
financiare; de la 28 decembrie la 1 ianuarie, el a efectuat cu noi 
ultima lui călătorie. 

Săptămâna trecută m-au vizitat părinţii. Am fost transferat 
într-o altă închisoare cu regim mai liberal, rezervată 
delincvenţilor europeni. Această închisoare se cheamă "Sark". L- 
am Intrebat pe avocatul meu ce înseamnă asta pe turceşte. Mi-a 
răspuns: Orient. 


Postfaţă 
Dilemele cuplului contemporan 


Am citit Luni de fiere la începutul anilor '90, la 
recomandarea unui student, astăzi colaborator apropiat, Silviu 
Dragomir, directorul editorial al Editurii Trei. Apoi, intrigat, chiar 
şocat, dar simțind că romanul surprinde nu numai problemele 
cuplului contemporan, ci şi condiţia cuplului dintotdeauna, l-am 
discutat mai mulţi ani la seminariile cursului de psihanaliză, 
convins că doar din perspectiva doctrinei lui Freud anumite 
aspecte devin inteligibile. 

Deoarece presupun că mulţi dintre cititorii tineri îşi vor 
pune aceleaşi întrebări pe care mi le-au adresat studenţii, dar că 
multe dintre ele vor rămâne întrebări retorice, m-am gândit să 
le comunic câteva dintre rezultatele discuţiilor din seminar, în 
speranţa că le vor fi de folos. 

justificată de excesele sexuale şi de cruzimea din carte, 
cea mai frecventă întrebare a fost dacă Pascal Bruckner descrie 
un caz normal sau unul patologic. Cum literatura nu poate 
exista decât dacă surprinde într-o formă sau alta generalul 
uman şi cum efectele literare ale romanului Luni de fiere sunt 
dincolo de orice îndoială, a trebuit să interpretez întrebarea 
studenţilor mei ca fiind o reacţie de apărare faţă de angoasa 
trezită de şocantele dezvăluiri despre om pe care le conţine. Le 
era greu să accepte că în fiecare dintre ei s-ar putea ascunde un 
Franz sau o Rebeccă, deşi "cuplul martor" din roman (Didier- 
Beatrice) îşi dezvăluie foarte repede fragilitatea şi 
disponibilitatea de a experimenta situaţii sexuale mai puţin 
obişnuite. 

Dar dacă în roman sunt descrise posibilităţi ale naturii 
umane, cum se poate explica faptul că doi oameni aflaţi psihic 
în limitele a ceea ce poate fi considerat normal, care intră într-o 
relaţie de iubire tumultuoasă, sfârşesc jalnic, rămânând 
împreună doar pentru a se distruge reciproc? 

Pe bună dreptate Constantin Noica susţinea, reluând o 
idee a lui Goethe, că mariajul este o "culme a culturii", căci viaţa 
naturală a cuplului, la un nivel calitativ şi cantitativ acceptabil al 
sentimentelor nu este, după cercetări statistice realizate în 
Franţa, mai lungă de cinci ani. Factorul de disoluţie pare a fi, 


după unele teorii biologice, bărbatul, care este animat din 
adâncuri de impulsul irepresibil de a-şi asigura o progenitură cât 
mai numeroasă, cu cât mai multe partenere, femeia rămânând, 
datorită numărului limitat de ovule, ataşată posibilităţilor 
realizate. Dacă admitem că orice cuplu este minat din interior 
de puternice forţe centrifuge, atunci vă veţi întreba, împreună 
cu studenţii mei, care sunt posibilităţile culturii de a le 
contracara? 

Soluţia victoriană a monogamiei exclusive, de care 
Occidentul contemporan a început să se desprindă încă din anii 
'50 ai secolului XX, o dată cu revoluţia sexuală, dar care mai 
persistă ca ideal în mentalitatea românească, s-a dovedit a fi 
sursă de disfuncţii nevrotice prin frustrările majore pe care le 
presupune. Epoca burgheză a elaborat treptat paleativul 
"monogamiei deschise", în care partenerii, la început bărbatul 
şi, în ultimele decenii, femeia, îmbină beneficiile securităţii 
psihice oferite de căsătoria clasică cu avantajele în ceea ce 
priveşte intensitatea trăirilor oferite de relaţiile extraconjugale. 
Dificultăţile morale ale acestei soluţii sunt considerabile. 

A treia soluţie, pe care pare a o recomanda Franz, unul din 
personajele principale, este separarea în momentul în care 
iubirea intensă dispare. Intr-un astfel de moment el afirmă: "Mi 
se scârbise de monogamie sub toate aspectele ei, liberală, 
orgiastică, clasică, emancipată, conciliantă, blândă şi aspiram 
doar să scap de ea. Şi pe urmă ce mai, cu aceste împăcări am 
mai fi tras-o câţiva ani, purtându-ne ranchiunele, conjugând 
menaj şi libertinaj, îndreptându-ne spre o ieşire fatală cu atât 
mai amară, cu cât o vom fi amânat mai mult". 

A patra soluţie, cea mai nefericită, pe care o adoptă cuplul 
Franz-Rebecca este regresia pe scara dezvoltării psihosexuale. 
Cunoştinţele de psihanaliză ne pot ajuta s-o identificăm. 

Oboseala psihică şi sexuală instalându-se înainte ca 
protagoniştii unei iubiri cât se poate de frumoase iniţial să o 
poată sesiza, idealul cuplului monogam în oricare din formele 
sale fiind respins de Franz, Rebecca este prima care face pasul 
înapoi spre fantasmele ondiniste ale copilăriei, corespunzătoare 
stadiului uretral, urmată cu entuziasm de Franz. În tratatul 
Psychanalyse apărutla PUF în 1996 sub coordonarea realizată de 
Alain de Mijolla şi Sophie de Mijolla Mellor putem citi despre 
plăcerea specifică acestui stadiu: “această plăcere uretrală 


comportă o dimensiune autoerotică şi de asemenea o 
dimensiune obiectală - fantasma de a urina pe cineva". 

O dată amorsată regresia, cei doi nu i se mai pot sustrage, 
lăsându-se antrenați spre stadiul imediat anterior - stadiul anal. 
Scatofagia lui Franz şi relaţia sado-masochistă care se 
instalează treptat, pentru a ocupa apoi toată scena vieţii 
afective a personajelor, îi sunt notele caracteristice. Aşa se face 
că cei doi rămân legaţi doar prin ură şi fervoarea distrugerii 
reciproce. 

De ce s-a întâmplat astfel? M-am întrebat şi m-au întrebat 
studenţii. Discuţiile ne-au condus spre următoarele cauze, 
acceptând desigur convenţia de a considera personajele drept 
persoane reale: în plan social, prăbuşirea idealului cuplului 
monogam, în plan spiritual, absenţa unei comunicări adecvate, 
în plan psihic, existenţa unor puternice fixaţii pregenitale. 

Vasile Dem. Zamfirescu