Amelie Nothomb — Atentat

Amelie 


Nothomb 


Attentat 


Amelie Nothomb 
Atentat 


Când m-am văzut prima oară într-o oglindă, am râs: 
nu credeam că sunt eu. În prezent, când îmi privesc reflexia, 
râd: ştiu că sunt eu. lar atâta hidoşenie are ceva caraghios. 
Porecla mi-a venit repede. Trebuie să fi avut vreo şase ani când 
un puşti m-a strigat în curte: „Quasimodo! Quasimodo!”. 

Cu toate acestea, niciunul dintre ei nu auzise vreodată de 
Victor Hugo. Dar numele de Quasimodo fusese atât de bine 
găsit, încât era suficient să-l auzi pentru a-l înţelege. 

Nu mi s-a mai spus altfel. 

Nimeni nu ar trebui să aibă dreptul să vorbească despre 
frumuseţe, cu excepţia persoanelor îngrozitor de urâte. Sunt cea 
mai urâtă persoană pe care am întâlnit-o: aşadar, consider că eu 
am acest drept. Este un asemenea privilegiu, încât nu îmi regret 
soarta. 

Şi-apoi, există o voluptate în a fi hidos. De pildă, nimeni nu 
încearcă o plăcere mai mare decât mine plimbându-se pe 
stradă: scrutez chipurile trecătorilor, în căutarea acelei clipe 
sacre în care voi intra în câmpul lor vizual - le ador reacţiile, 
ador teroarea unuia, mutra scârbită a altuia, îl ador pe cel care- 
şi întoarce privirea de jenă, ador fascinația copilărească a celor 
care nu mă pot slăbi din ochi. 

Aş vrea să le strig: „Şi încă nu-mi vedeţi decât chipul! 
Dacă mi-aţi putea contempla trupul, să vedeţi atunci cum aţi 
rămâne cu gura căscată”. 

Există ceva prost asimilat în legătură cu frumuseţea: toată 
lumea este de acord că aspectul exterior are prea puţină 
importanţă, că sufletul este cel care contează etc. Or, 
continuăm să ridicăm în slăvi starurile aparenţei şi să 
condamnăm la uitare moacele de soiul meu. 

Cum mai mint oamenii. Mă întreb dacă o fac în mod 
conştient. Tocmai asta mă enervează: ideea că mint fără să ştie. 

Îmi vine să le-o zic în faţă: „N-aveţi decât să faceţi pe 
puritanii, dacă aşa vă place. Să afirmaţi sus şi tare că nu-i 


judecaţi pe oameni după chip, dacă asta vă amuză. Darnu vă 
lăsaţi traşi pe sfoară!”. 

Faţa mea seamănă cu o ureche. Este concavă, cu absurde 
umflături de cartilaje care, în cel mai bun caz, corespund zonelor 
unde te-ai aştepta să vezi un nas sau o arcadă, dar care, cel mai 
adesea, nu seamănă cu nici un relief facial cunoscut. 

În locul ochilor, am două fante flasce cu supuraţii 
permanente. Albul globilor mei oculari este injectat de sânge, ca 
al personajelor negative din literatura maoistă. Plutesc în ei 
pupile cenuşii, asemenea unor peşti morţi. 

Claia de păr evocă acele carpete din acrii care par 
murdare chiar imediat după ce au fost spălate. Mi-aş rade cu 
siguranţă craniul dacă nu ar fi acoperit cu o eczemă. 

Dintr-un rest de milă pentru anturajul meu, m-am gândit 
să-mi las barbă şi mustață. Am renunţat, căci nu m-ar fi ascuns 
îndeajuns: într-adevăr, pentru a fi prezentabil, ar fi trebuit să îmi 
crească barbă chiar şi pe frunte şi pe nas. 

Cât despre expresia mea, dacă există vreuna, fac 
trimitere la Hugo vorbind despre cocoşatul de la Notre-Dame: 
„Grimasa era chipul său”. 

Mă numesc Epiphane Otos-Otos ca ascensoarele, dar cu 
care nu am nimic de-a face. M-am născut de sărbătoarea Regilor 
Magi: părinţii mei nu izbuteau să se hotărască între Gaspard, 
Melchior şi Baltazar. Au ales aşadar acest prenume pe care ÎI 
socoteau suma celor trei. 

Astăzi, că sunt adult, oamenii cred că se cuvine să mă 
respecte. Asta nu-i împiedică să le fie îngrozitor de greu să-mi 
spună Epiphanel. 

Sunt slab, ceea ce poate fi frumos la un bărbat, dar 
subţirimea mea e dezagreabilă. 

Hristos pe cruce are o anumită alură cu pântecul scobit şi 
coastele la vedere. Majoritatea oamenilor descărnaţi seamănă 
cu nişte biciclete, ceea ce e chiar drăguţ. 

Cât despre mine, te-ai gândi mai degrabă la un pneu 
spart. La fel cu câinii Shar Pei, am prea multă piele. Osatura 
mea sfrijită şi biata mea carne plutesc în interiorul acestui 
veşmânt caraghios care, prost umplut, nu poate decât să 
flendure. 

Am încercat să port haine strâmte, pentru ca ele să joace 
rolul la care epiderma mea a renunţat: rezultatul a fost atroce. 


Învelişul meu flasc se încreţea ca o pernă cu câlţi şi păream în 
acelaşi timp şubred şi gras. 

Mă îmbrac, aşadar, în haine prea largi: în felul acesta, par 
scheletic, ceea ce nu îmi displace. Oameni bine intenţionaţi vor 
să mă sfătuiască: 

— Ar trebui să mâncaţi mai mult. 

— De ce? Aţi vrea ca urâţenia mea să ocupe mai mult 
spaţiu? 

Căci nu îmi place ca lumea să se ocupe de mine. 

Există ceva prost înţeles în legătură cu Quasimodo: 
cititorii nu pot decât să-l îndrăgească - este atât de oribil, 
sărmanul, îţi este milă de el, s-a născut victimă. 

Când se îndrăgosteşte de Esmeralda, îţi vine să-i strigi 
frumoasei: „lubeşte-l! Este dezarmant! Nu te opri la aspectul 
său exterior!”. 

Toate astea sunt foarte frumoase, dar de ce ne-am 
aştepta la mai multă obiectivitate din partea Esmeraldei decât 
din partea lui Quasimodo? Ce altceva a făcut el decât să se 
oprească la aspectul exterior al creaturii? Se simte îndreptăţit să 
ne arate superioritatea frumuseţii interioare în raport cu 
frumuseţea vizibilă. În cazul acesta, ar trebui să se 
îndrăgostească de o babă ştirbă: abia atunci ar fi credibil. 

Or, aleasa inimii lui este o superbă ţigancă de care e 
foarte uşor să te îndrăgosteşti. Şi acest cocoşat ar vrea să ne 
convingă că are sufletul pur? 

Eu unul susţin că îl are josnic şi corupt. Ştiu despre ce 
vorbesc: Quasimodo sunt eu. 

Faţa mea a fost cruţată de acnee: aceasta, ca o ploaie de 
lăcuste, s-a concentrat în partea de sus a spatelui meu. 

Aici e miracolul meu, fericirea mea intimă, obiectul 
neînţelesei şi duioasei mele afecţiuni: port întreaga oroare a 
lumii pe omoplaţii mei. Nu sunt decât pustule roşii şi galbene. 
Chiar şi unui orb i s-ar face greață dacă le-ar pipăi: contactul 
granulos şi vâscos este şi mai respingător decât aspectul. 

Această plagă a Egiptului s-a năpustit asupra mea pe când 
aveam şaisprezece ani, vârsta prinţeselor din basme. 
Dezgustată, mama m-a dus la dermatolog: 

— Copilul ăsta are lepră! 

— Nu, doamnă, este acnee. 

— Nu-i adevărat. Am avut şi eu acnee, nu era aşa. 


— Aţi avut acnee vulgară. Fiul dumneavoastră este atins 
de forma cea mai gravă a acestei maladii. 

— Va trece cu adolescenţa? 

— Nu e sigur. Avem de-a face cu o patologie dintre cele 
mai misterioase. 

— E din cauza alimentaţiei? Copilul ăsta mănâncă prea 
consistent: prea multă ciocolată. 

— E multă vreme de când medicina nu mai crede în 
asemenea baliverne, doamnă. 

Înţepată, mama hotărî să se lase condusă de bunul ei simţ 
pentru a mă îngriji. Mă supuse unui regim fără grăsimi, a cărui 
singură consecinţă a fost că am slăbit aşa de repede şi de 
violent, încât pielea mi se desprinse de pe corp pentru ca 
niciodată să nu se mai sudeze la loc. Din cauza asta semăn cu 
un Shar Pei. 

Acneea mea, care nu rata nici o ocazie, profită de asta 
pentru a prospera. În limbaj vulcanologic, s-ar putea spune că 
pustulele mele deveniseră active: când le atingeam cu degetele, 
simţeam sub piele o efervescenţă colcăitoare. 

Mama, care mă iubea din ce în ce mai puţin, îi arătă 
fenomenul dermatologului: _ 

— Şi despre asta ce spuneţi, domnule doctor? li aruncă ea 
cu uimitoarea mândrie a celor care scot la iveală o aberaţie de 
care te îndoieşti că ar putea exista. 

Ca strivit de o asemenea eroare a naturii, bietul om 
suspină: 

— Doamnă, tot ce putem spera este ca boala să nu se 
extindă. 

Dar, noroc în nenorocirea mea, răul s-a limitat la umeri. 
Eram fericit: dacă mi-ar fi fost atinsă faţa, n-aş mai fi putut ieşi 
din casă. 

Şi-apoi, cred că în felul acesta efectul este mult mai reuşit. 
Dacă daunele mi-ar fi atins întregul corp, ar fi fost mai puţin 
impresionante. În mod asemănător, dacă trupul omenesc ar 
număra douăzeci şi cinci de sexe în loc de unul, ar pierde mult 
din puterea sa erotică. Ceea ce fascinează sunt insuliţele. 

Omoplaţii mei sunt o oază de atrocitate pură. li contemplu 
în oglindă şi spectacolul acesta mă delectează. Trec cu degetele 
peste ei: voluptatea îmi creşte pe măsură. Pătrund în inima 
indicibilului: devin receptaculul unei forţe de o mie de ori mai 


mari decât mine; mă trec fiori de plăcere - ce-ar fi, la dracu', ce- 
ar fi dacă mâna asta ar fi cea a lui Ethel şi nu a mea? 

Bineînţeles, există Ethel. De îndată ce există Quasimodo, 
există şi Esmeralda. Asta e. Nu e Epiphane fără Ethel. 

Jur că nu mi-am spus: „Sunt bărbatul cel mai urât din 
lume, o s-o iubesc aşadar pe cea mai frumoasă dintre frumoase, 
ca să rămânem la marii clasici”. S-a întâmplat fără voia mea. 

Am văzut anunţul în ziar: „Casting: căutăm bărbat hidos 
pentru un film de artă”. Îmi plăcuse sobrietatea textului: nu se 
preciza nici rasa, nici vârsta. „Hidos”, punct. Era cu dedicație. 
Nici un alt adjectiv în enunţ. Aluzia la „filmul de artă” mă făcu 
sceptic: nu era oare un pleonasm? O clipă mai târziu m-am 
gândit că aşa ar fi trebuit să fie, dar că nu era. O mulţime de 
lungşi scurtmetraje puteau sta mărturie. 

M-am dus la locul indicat. 

— Nu, domnule. Turnăm un film de artă, nu un horror, îmi 
aduse la cunoştinţă o doamnă. 

Nu ştiam că aceste castinguri servesc la a insulta oamenii. 

— Pentru a vă defula v-aţi apucat de meseria asta, 
doamnă? 

M-am apropiat de ea ca să-i sparg mutra. N-am avut timp: 
garda ei de corp m-a expediat la podea. Mi-am pierdut 
cunoştinţa. 

O zână era îngenuncheată lângă mine şi îmi mângâia 
mâna. 

— Ticăloşii, v-au desfigurat, murmură ea, cu o voce venită 
din cer. 

Încă ameţit, am găsit de cuviinţă că e cinstit să precizez: 

— Nu, domnişoară, eram deja aşa dinainte. 

Îi vorbeam fără frică pentru că era creaţia leşinului meu. 
Inventasem această frumuseţe, aşa cum o dovedea înfăţişarea 
ei stranie: capul îi era încins cu un fel de diademă din metal 
rudimentar, arborând coarne de taur. In lunga sa tunică neagră 
şi păgână, trupul ei era o taină. 

Îmi admiram opera. Eu o făurisem, aveam aşadar toate 
drepturile. Îmi ridicai braţul şi atinsei faţa îngerului. Trăsăturile 
sale nu exprimau nici dezgust, nici milă, nimic altceva decât o 
imperioasă blândeţe. Coarnele de bour îi exaltau splendoarea. 

Cum era creatura mea, i-am poruncit: 


—  Şi-acum, o să spuneţi versurile lui Baudelaire: 
„Frumoasă sunt şi-ţi dau poruncă De dragul meu, frumosul doar 
să-ţi fie drag. Sunt păzitorul înger, şi muza, şi madona”. 

Surâse. Degetele mele îi atingeau pielea albă de alteţă 
porfirogenetă. Era a mea. Cântam de beatitudine. 

Chiar atunci un bărbat strigă: 

— Ethel! 

Nu era vocea mea. 

— Ethel! 

Zâna aceasta nu era a mea. 

Regizorul de platou o chema să treacă la machiaj. Ethel 
era juna primă a filmului. Mă săltă cu o forță uimitoare. 

— Veniţi cu mine. Poate că fata de la machiaj o să vă 
poată aranja. 

Am mers împleticit până la studio, sprijinit de umerii 
îngerului meu păzitor. 

— El apare în film? Întrebă fata de la machiaj. 

— Nu. Cei de la casting l-au tratat ca pe-un câine. A vrut 
să riposteze, şi-atunci Gérard i-a stâlcit mutra. Priveşte-i tâmpla. 

M-am aşezat în faţa oglinzii şi am constatat că marginea 
frunţii mele sângera: în mod bizar, eram mai puţin urât aşa - 
sau mai degrabă urâţenia mea părea mai puţin şocantă alături 
de această rană. Am socotit că sunt în avantaj şi m-am simţit 
fericit la gândul că frumoasa mă descoperise în această stare. 

Fata de la machiaj aduse alcool de 90 de grade. 

— Atenţie, trebuie să dezinfectez rana. 

O să vă usture. 

Am scos un strigăt de durere. Am văzut-o pe Ethel 
strângând din dinţi, din empatie cu suferinţa mea: am simţit o 
tulburare violentă. 

Spălată de sânge, fanta deveni vizibilă: curată ca o 
branhie, îmi unea sprânceana dreaptă cu părul. 

— Asta îmi lipsea, am spus amuzat. 

— Sper că veţi depune plângere, se indignă actriţa. 

— De ce? Fără acest Gerard, nu v-as fi întâlnit. 

Nu luă în seamă această declaraţie. 

— Dacă nu protestaţi, oamenii aceştia vor continua să 
creadă că totul le este permis. Marguerite, nu-i pui un plasture? 

— Nu, e mai bine ca rana să respire. O să vă dau cu 
mercurocrom. Imi pare rău, domnule, n-o să arate prea bine. 


Acele femei sfinte îmi vorbeau ca şi cum acea dâră roşie 
avea să fie singura oroare de pe chipul meu. Am binecuvântat 
mânia care le orbea. 

Marguerite a fost generoasă cu mercurocromul. Nervalian, 
am murmurat: „Fruntea-mi e roşie încă de-a reginei sărutare.” 
Mi-am adus aminte că ultimul cuvânt al acestui sonet era „zână” 
şi am tăcut, cu spaima absurdă de a-mi dezvălui secretul. 

Ethel îmi luă locul pe scaunul de machiaj. Regretai faptul 
că trupul meu permanent rece nu îi încălzise locul: simt o 
emoție aproape erotică atunci când, în metrou, mă aşez pe locul 
de pe care tocmai s-a ridicat o femeie şi pe care fesele ei l-au 
încălzit. 

Am simulat starea de şoc. 

— Îmi permiteţi să rămân aşezat o clipă? Am bolborosit 
prăbuşindu-mă pe un scaun. 

— Bineînţeles, îmi spuse ea cu blândeţe. 

— Spuneţi-mi Epiphane. 

Nu ştiam dacă m-a auzit. Mă scufundai în contemplarea 
machiajului, care a fost un moment de iubire între cele două 
femei. Ethel, cu toată încrederea din lume, îşi oferea chipul 
admirabil lui Marguerite. Aceasta se apleca asupra lui, solemnă, 
conştientă de importanţa darului. Ea îi acorda cu mărinimie 
atenţiile sale geloase, o mângâia în mii de feluri, unele mai 
delicate decât altele. 

Clipa supremă a fost cea în care pictorul îi spuse pânzei: 

— Închide ochii. 

Îi cerea, aşadar, să se ofere cu ochii închişi. Actriţa se 
conformă, iar eu i-am descoperit pleoapele minunate. Pe acele 
două ecrane virgine, artista trasă semne abstracte, dacă nu 
cumva era vorba despre vreo caligrafie ezoterică. 

„Machiajul este un cult al misterului”, m-am gândit, uluit. 

Urmă trecerea rujului peste buze, de o obscenitate atât de 
radioasă, încât mă mirai că sunt acceptat la un asemenea 
spectacol. Dacă femeile acestea ar fi fost cinstite, m-ar fi dat 
afară. De fapt, uitaseră de prezenţa mea: această omisiune a 
fost pentru mine favoarea favorurilor - Quasimodo tolerat în 
inima gineceului. 

— Gata, spuse Marguerite la capătul acestui moment de 
graţie. 


— E perfect, zâmbi frumoasa, încântată de imaginea sa 
din oglindă. 

Un mitocan intră şi se înfurie văzând scena: 

— Ce-i asta? N-aţi înţeles nimic! Turnăm un film de artă! 

— Machiajul meu e artă, protestă tânăra. 

— Ba nu. Ai făcut-o mai frumoasă. 

— Nu am făcut-o mai frumoasă, i-am accentuat 
frumuseţea. Dacă voiai o nasoală, nu trebuia s-o alegi pe Ethel. 

— N-ai înţeles nimic, mugi tipul. 

— Bine. Atunci descurcă-te singur. 

Bădăranul, care nu era altul decât regizorul, se apropie de 
juna primă şi o mânji. Am aflat în ziua aceea că frumuseţea era 
considerată de-acum înainte incompatibilă cu arta. 

Imi iubesc povestea pentru că e ridicolă. Un păduche care 
se îndrăgosteşte de o făptură de vis e o caricatură. Cel mai bine 
sau cel mai rău este că ea - cine, ea? Ei, haideţi, ea! 

— Este actriţă. Este ceea ce se cheamă a acumula 
convenţii. Esmeralda este ţigancă, ceea ce implică, între altele, 
că este comediantă. 

Intr-adevăr, o fată de care te îndrăgosteşti devine de 
îndată, fie că vrea sau nu, o actriţă. Chiar dacă, şi mai cu seamă 
dacă nu-ţi împărtăşeşte sentimentele - şi de o mie de ori mai 
mult dacă nu este la curent cu pasiunea ta. 

Acest ultim caz este rar şi sublim. L-am trăit. Atâta vreme 
cât am avut înţelepciunea să-mi trec sub tăcere nebunia, am 
cunoscut deliciile iubirii ascetice: eram spectatorul nebănuit al 
actriţei mele care nu a avut niciodată atâta talent ca pentru 
mine. O vedeam jucând, fără să ştie, cel mai mare dintre rolurile 
sale: era cea care inspiră iubirea eternă. 

Nimic nu e mai copleşitor ca asceza. Dacă nu aş fi simţit 
nevoia cea mai primară din câte există, aceea de a vorbi, n-ar fi 
fost nici o problemă. 

Văzuse în mine martirul urâţeniei, văzusem în ea martira 
artei: era destul pentru a crea nişte legături. 

— Ce dracu' caută ăsta aici? Întrebă realizatorul care 
tocmai îmi observase prezenţa. 

— S-a prezentat la casting şi ticălosul de Gerard l-a 
desfigurat, răspunse Ethel sfidătoare. 

— Nu l-au luat? Păcat. L-aş fi văzut în rolul 
îmbălsămătorului. 


— Asta-i tot ce te şochează în povestea asta? Şi că i-au 
stâlcit mutra, ţi se pare normal? 

Vorbeau despre mine, sub nasul meu, la persoana a treia. 
Multă lume comite adesea această impoliteţe faţă de mine: 
aspectul meu face din mine persoana a treia prin excelenţă. 

— Individul ăsta vrea să joace în filme? 

— Întreabă-l. 

— Vreţi într-adevăr să jucaţi în filmul meu? 

— Nu. 

— Cinematografia nu vă tentează? Mă tenta, şi încă cum! 
Ce întrebare idioată! Aş fi venit oare dacă nu m-ar fi atras? Dacă 
n-ar fi fost Ethel acolo, aş fi spus da. Dar ea mă asculta şi voiam 
să pozez în erou rănit în demnitatea sa. De aceea, răspunsei: 

— Nu. 

— In cazul acesta, de ce aţi venit? 

— Ca să mă uit. 

— Bun. Eu nu fac decât asta. Să mergem. 

Plecară. Turbam din pricină că nu a insistat mai mult: rolul 
meu de victimă admirabilă a încetat brusc. 

l-am urmat pe platou. Nu întârziai a mă felicita pentru 
refuzul meu: cine-ar fi putut crede că cinematografia este o 
meserie atât de plictisitoare? Vreme de două ceasuri n-am auzit 
altceva decât vorba „tăiaţi!”. Nu pentru a trece la altă scenă, ci 
pentru a juca de fiecare dată aceeaşi bucăţică de poveste. 

Era ucigător. Regizorul, care se numea Pierre, găsea la 
fiecare secvenţă defecte pe care părea să fie singurul care le 
înţelege: 

— E prea alert! Sau: 

— E prea elaborat! 

Ori, când îi lipsea inspiraţia: 

— E nul! 

Echipa era exasperată. Mă întrebam ce mai aşteptau ca 
să-l lase baltă. 

Totuşi, la început, eram entuziasmat. Studioul reproducea 
o arenă expresionistă cu umbre pictate şi cadavre în locul 
spectatorilor. Ethel trebuia să joace rolul principal, pe cel al unui 
taur nebun care se îndrăgostea de matador şi îşi manifesta 
sentimentul străpungându-i pântecele cu coarnele. 

Găseam această idee magnifică şi plină de înţelesuri: 
„Căci fiecare om ucide ceea ce iubeşte”, a scris Wilde, unul 


dintre patronii mei spirituali. Aşteptam clipa în care o voi vedea 
pe frumoasă năpustindu-se, cu coarnele înainte, spre cel care aş 
fi vrut să fiu şi spintecându-l, înălţându-l de la pământ, 
purtându-l în galop deasupra capului. Speram că sângele 
victimei va curge pe botul taurului, care îl va linge cu limba. 

În mod evident, regizorul nu împărtăşea niciunul dintre 
punctele mele de vedere estetice. Am aruncat o privire pe 
scenariul care circula. Ai fi zis că e un proces-verbal pentru uzul 
vreunui sindicat al veterinarilor. 

Am tendinţa să fiu stupid. Am găsit de cuviinţă că e 
oportun să-i aduc la cunoştinţă lui Pierre opinia mea, între două 
„tăiaţi!”. Mă măsură din cap până-n picioare şi îşi reluă 
activitatea fără o vorbă. 

În două ore de filmare, n-am avut dreptul decât la o 
singură frântură de secvenţă: un zombi îi deschidea poarta 
sublimului taur care intra în arenă. Cadrul, care trebuia să 
dureze patru secunde, nu era cel mai important din film, 
judecând după platitudinea ajustărilor sale. Nimeni nu părea să 
înţeleagă de ce se încăpăţâna tiranul să o ia de la capăt. 

Nu mai aveam nici o îndoială asupra naturii angelice a lui 
Ethel: chipul ei nu lăsa niciodată să se bănuiască nici cea mai 
neînsemnată urmă de agasare sau nerăbdare. In locul acela, nu 
exista decât o singură persoană care să nu fie în pragul unei 
crize de nervi: ea. 

Regizorul sfârşi prin a exclama: 

— Ne oprim! E inutil să mai insist, azi sunteţi cu toţii nuli. 

Credeam că mulţimea o să-l lapideze. Cât mă înşelam: 
atitudinea sa odioasă îi aducea respectul cel mai sincer. „Ce 
artistam auzit pe cineva şoptind. 

— Ce cretin, îi spuse juna primă lui Marguerite, care o 
demachia. 

Cele două fete râseră complice. 

— Dacă gândiţi aşa, am intervenit, de ce lucraţi cu el? 

— Sunteţi încă aici? 

— Am asistat la filmare. De ce nu vă daţi demisia? 

Ea ridică din umeri. 

— Un contract e un contract. Obişnuiesc să fiu corectă. 

— Şi la început, de ce aţi acceptat? 

— Mi-a plăcut sinopsisul. Mă entuziasma ideea de a juca 
rolul unui taur. M-am săturat de rolurile ridicole de tinere 


moderne. Pierre este un cineast foarte stimat în cercul lui. Nu 
mă aşteptam să dau peste o asemenea caricatură. 

Îl binecuvântai din nou pe cel care-mi spărsese mutra. 
Fără el, cele două creaturi ar fi fost îndreptăţite să mă întrebe 
de ce nu plec. Statutul meu de victimă a propriului lor călău îmi 
aducea priviri fermecătoare. _ 

Aş vrea să fiu încă acolo. Se întâmpla acum un an. Imi 
vine greu să cred: mi s-au întâmplat mai multe lucruri în acest 
ultim an decât pe parcursul celor douăzeci şi nouă care l-au 
precedat. 

Îmi aduc aminte că am spus: 

— Chipul dumneavoastră este un minunat palimpsest: 
acoperit mai întâi cu fardurile lui Marguerite, apoi de mâzgălelile 
regizorului. Demachiatul seamănă cu munca unui arheolog. 

— Câtă elocventă şi ce sensibilitate, nu prea suntem 
obişnuiţi pe-aici cu aşa ceva. 

Astăzi, cred că îşi bătea joc de mine, dar în beţia ce mă 
cuprinsese, îi credeam cele mai neînsemnate cuvinte. Mă ajuta: 
nu mi se vorbise niciodată cu atâta blândeţe în toată existenţa 
mea. Era ca şi cum pentru ea n-ar fi existat această diformitate 
care mă însoțea de la naştere. 

În jurnalul său intim, Baudelaire notează că „voluptatea 
unică şi supremă a iubirii constă în certitudinea de a provoca 
durere”. Considerasem întotdeauna fraza aceasta o teorie 
interesantă care mă privea la fel de puţin ca fizica cuantică sau 
deriva continentelor. 

Nu-mi imaginasem niciodată vreo clipă că m-aş putea 
îndrăgosti. Nici măcar nu mă gândisem la asta: oare nu era 
stabilit, încă din preistoria suspinelor, că urâţii nu-şi au locul în 
acest joc? 

În seara întâlnirii cu Ethel, cuvintele lui Baudelaire îmi 
reveniră în minte şi pentru prima oară m-am întrebat dacă nu 
cumva ele corespundeau unei dorinţe ascunse în adânc. Mi-am 
dat seama atunci de un lucru surprinzător: nu aveam nici cea 
mai vagă idee despre ceea ce îmi doream. Îmi lipseau anii de 
pregătire mentală, anii pe care adolescenţii îi consacră pentru a 
se modela şi a-şi rumega idealurile în materie de sublim sau de 
porcării. 


Exemplarul meu era virgin. În fond, urâţenia mă 
conservase într-o prospeţime extremă: trebuia să inventez totul. 
Nu mai aveam douăzeci şi nouă de ani, ci unsprezece. 

M-am pus pe treabă cu ardoarea neofitului. Am consultat 
numeroase surse: enciclopedia, sexul meu, Sade, dicţionarul 
medical, Mănăstirea din Parma, filmele porno, dentiţia mea, 
Hyeronimus Bosch, Pierre Louys, mica publicitate, liniile din 
palmă. 

M-am gândit la Bataille: „Erotismul este aprobarea vieţii, 
chiar şi în moarte”. Trebuia să fie ceva adevărat în asta, dar ce? 
Am încercat să demonstrez în scris, ca la matematică. Rezultatul 
a fost de o incontestabilă eleganţă. 

Cum aceste activităţi nu m-au lămurit, am luat decizia de 
a mă scufunda în adâncul propriilor amintiri. M-am întins pe 
podea, cu braţele şi picioarele în cruce, cu ochii închişi, şi am 
coborât în mine însumi. Pleoapele serveau de ecran 
cinematografic. Se proiectară imagini atât de ridicole, încât m- 
am simţit tentat să întrerup de îndată experimentul. 

M-am simţit mai confortabil gândindu-mă că erotismul 
este în mod necesar grotesc: nu există dorinţă fără 
transgresiune - şi ce transgresiune poate fi mai delectabilă 
decât cea a bunului gust? 

Am continuat să-mi privesc filmul interior, încetul cu 
încetul, am avut impresia că recunosc secvenţa. Se vedeau 
romani la jocurile din arenă, primii creştini azvârliţi drept hrană 
leilor. În curând am avut certitudinea că nu am extras aceste 
motive din vreo tâmpenie hollywoodiană, ci că realmente le-am 
creat eu însumi. Când? Trebuie să fi fost cu multă vreme în 
urmă: culorile aveau prospeţimea copilăriei. 

Memoria se abătu asupra mea ca un trăsnet: aveam 
unsprezece ani. Culcat în patul meu, mă hrăneam cu Quo vadis? 
Lectură de mare spectacol. Era grozav. Tânăra şi frumoasa 
Lygia, prinţesa creştină, vândută unui tânăr, frumos, brutal şi 
prost patrician roman care şi-o dorea sclavă. Dar latinul ăsta 
imbecil se înamora de fecioară şi prefera s-o cucerească, decât 
să o violeze. Fără să mai punem la socoteală prozelitismul 
natural al fecioarelor creştine: „Vinicius (aşa se numea tâmpitul 
de roman), voi fi a ta doar dacă te converteşti la religia mea!”. 

Atunci Nero, în fantezia sa rafinată, dădea foc Romei ca să 
scrie un poem. După aceea, îi desemna pe creştini vinovaţi şi îi 


persecuta în masă, spre desfătarea poporului: a fost un împărat 
care avea simţul politicului. 

După pagini şi pagini de crucificări şi de ospeţe ale leilor, 
avea loc scena culminantă. Nero, acest abil juisor, păstrase ce e 
mai bun pentru final: un taur nebun şi furios năvălea în arenă, 
purtând-o legată pe spinare pe tânăra Lygia, goală, cu pletele 
răvăşite. Excelentă idee, să-i dai unui taur turbat o frumoasă 
prinţesă creştină, virgină până-n dinţi. 

Frânghiile cu care fusese legată de animal nu erau prea 
strânse, în aşa fel încât, mai devreme sau mai târziu, acesta 
reuşea s-o dea jos de pe trupul său şi s-o calce în picioare, s-o 
spintece sau să-i facă tot ce obişnuiesc să facă taurii fecioarelor 
dezbrăcate. 

Eram în extaz la gândul a ceea ce urma să se petreacă. Și 
chiar în acest moment, scriitorul polonez cu nume imposibil de 
pronunţat strica scena cea mai bine pregătită din istoria 
dorinţei: Vinicius, tâmpitul amorez roman, sărea în arenă şi nu 
dădea ascultare decât curajului său, care pierdea astfel o uriaşă 
ocazie de a rămâne ascuns. Işi încheia socotelile cu taurul ca şi 
cum ar fi fost vorba de un caniş, o salva pe Lygia în aclamaţiile 
mulţimii şi se convertea la creştinism. 

Cei unsprezece ani ai mei în plină erecţie se arătară 
indignaţi. Am aruncat pe jos cartea asta necinstită şi, pradă unei 
disperări furibunde, mi-am tras perna peste cap. 

Miracolul se produse. Geniul copilăriei anulă aceste 
peripeții idioate şi mă metamorfoză în taur furios năvălind cu 
avânt în arenă. f 

Lygia goală îmi este prinsă de spate. li simt fesele 
virginale şi şalele de arhanghel. Contactul acesta mă 
înnebuneşte, încep să azvârl din picioare, să fac salturi, să alerg. 
Din pricina mişcărilor, trupul Lygiei se răsuceşte la o sută 
optzeci de grade. Sânii ei ascuţiţi se lipesc de omoplaţii mei, 
pântecele şi sexul ei sunt ţintuite pe şira arcuită a spinării mele. 
Sunt un taur şi toate astea îmi tulbură creierul, întărâtat, 
hotărăsc că această creatură va cădea de pe mine. 

Sunt tot numai sărituri şi salturi, mă cabrez, mă zbat. 
Frânghiile slăbesc, Lygia se prelinge, nu mai e prinsă de mine 
decât de un picior. Galopez târând-o pe pământ ca pe cadavrul 
în care se va transforma în curând. Picioarele ei depărtate 
dezvăluie mulţimii o virginitate care nu va mai dura mult. 


Prinţesa suferă din pricina acestei indecenţe, iar eu sunt 
mulţumit. Te doare, Lygia? E bine - şi asta nu e nimic în 
comparaţie cu ce te aşteaptă. Asta te va învăţa minte să mai fii 
o fecioară creştină dezbrăcată, într-un roman polonez pentru 
adolescenţi. 

Cu o ultimă şi atletică zvârlitură de picior, reuşesc să o 
desprind de mine pe tânăra care efectuează un zbor razant şi se 
prăbuşeşte zece metri mai încolo. Poporul roman nu mai respiră. 
Mă apropii de pradă şi îi contemplu fundul drăgălaş. O întorc cu 
copita şi ador spaima care ţâşneşte din ochii ei frumoşi, ador 
freamătul sinilor săi neatinşi. 

Cel mai grav, Lygia, este faptul că accepti. lar în această 
privinţă toată lumea este de acord: în ce-ar consta interesul de 
a fi o tânără fecioară creştină, dacă nu în faptul de a fi 
străpunsă de un taur mânios? Ar însemna să te insult logodindu- 
te cu acest ginere ideal, convertit prin grija ta. Imaginează-ţi 
platitudinea mariajului vostru alb, severitatea grotescă a 
chipului său când te va poseda. 

Nu. Tu nu eşti pentru el, arăţi prea bine. Tu eşti pentru 
mine. Cu sau fără ştirea ta, ai făcut-o anume: de ce să te fi 
păstrat cu atâta grijă şi cu atâtea eforturi dacă nu pentru a fi 
devastată? Există o lege în univers: tot ceea ce este prea pur 
trebuie murdărit, tot ceea ce este sfânt trebuie profanat. Pune- 
te în locul profanatorului: ce interes ar avea să profaneze ceea 
ce nu este sfânt? Cu siguranţă că la asta te-ai gândit păstrându- 
te atât de curată. 

Nu există creştin mai bun decât o fecioară martiră, nu 
există ceva mai păgân decât un taur furios: de asta e aşa de 
mulţumit poporul. A meritat nu banii, pentru că spectacolul este 
gratuit, ci ura sa, propensiunea sa naturală de a detesta crinii şi 
salamandrele. 

După Homer, fruntea taurului este simbolul prostiei. Are 
dreptate. Imi place să fiu taur pentru că îmi place să fiu prost. 
Şi, în virtutea prostiei mele, ei mi te oferă cu atâta bucurie: dacă 
aş fi fost vulpea cea şireată, nu mi s-ar fi oferit un asemenea 
dar. Vezi tu, e bine să fii prost. 

g Nu mai e vreme să-ţi fie frică, este vremea să te doară. 
Imi împlânt coarnele în pântecele tău neted: e o senzaţie 
fabuloasă. Când te agăţ, te înalt deasupra capului. Oamenii urlă, 
iar tu ţipi. Sunt eroul zilei. Mă preumblu cu tine drept pălărie: în 


stânga mea, picioarele tale, în dreapta, braţele, obrazul palid, 
pletele care mătură pământul. Foarte mândru de mine, fac un 
tur de pistă pentru a primi aplauzele publicului. Când beţiei 
mele nu îi mai este suficient acest amuzament, trec la lucruri 
serioase. Coarnele mele sunt în tine, dar nu te-au străpuns: mă 
cabrez de mai multe ori pentru ca tu să te înfigi mai bine în ele. 

De fiecare dată când ating din nou pământul, mă simt tot 
mai departe în tine. Se întâmplă în sfârşit ceea ce trebuia să se 
întâmple: un pârâit, şi coarnele mele ţi-au străbătut pântecele, 
îţi ies prin spate şi şale, vârfurile lor sunt afară. Oamenii le văd 
şi mă aclamă şi mai abitir. Sunt mulţumit. 

Încep să sar ca un nebun pentru a-mi manifesta triumful. 
Sângele tău mi se prelinge acum pe frunte şi pe grumaz. Ajunge 
la nări, mirosul lui mă înnebuneşte. Curge până la gură, îl ling, 
are gustul vinului nou, mă îmbată. Te aud gemând şi îmi place. 

Pe măsură ce mă mişc, un văl roşu îmi acoperă ochii: 
sângele tău mă orbeşte. Nu mai văd nimic şi asta mă 
enervează: alerg fără să ştiu încotro, mă izbesc de mai multe ori 
de zidurile arenei, iar asta probabil că îţi provoacă durere. Sătul 
de luptă, îmi aplec capul înspre pământ: cazi din coarne de-a 
lungul capului meu, pielea ta îmi şterge ochii şi îmi redă 
vederea. g 

Eşti culcată pe jos, încă respiri. lţi contemplu pântecele 
sfârtecat prin grija mea: este magnific. Faţa ta lividă are o 
expresie exaltată, aproape de zâmbet: ştiam că-ţi place asta, 
Lygia, Lygia mea, acum eşti cu adevărata mea. . 

Şi cum eşti a mea, fac cu tine ce poftesc. ţi beau sângele 
călduţ din pântece, demonstrând astfel că taurii încetează să 
mai fie vegetarieni în faţa fecioarelor. 

Apoi, în aclamaţiile poporului Romei, te calc în picioare 
până când trupul îţi devine de nerecunoscut. Este o defulare de 
un mare rafinament. Îţi las chipul intact pentru ca expresia lui să 
rămână lizibilă: pentru că ceea ce mă interesează este ce-ţi face 
sufletul. Nu există sadism la bravii materialişti, nu există aşa 
ceva decât la ultraspiritualiştii de soiul meu. E nevoie de spirit 
ca să fii călău. 

Tabloul este admirabil: terciul acesta inform care este 
trupul tău, care seamănă de-acum cu un fruct făcut zob, iar la 
capătul acestui terci, gâtul perfect şi chipul tău fără seamăn de 
grațios. Ochii tăi sorb cerul, dacă nu cumva e tocmai pe dos. 


Niciodată nu ai fost mai frumoasă: devastându-ţi trupul cu 
copitele, am făcut ca toată splendoarea ta să urce spre cap, ca 
şi cum ar fi fost vorba de un tub de pastă de dinţi. 

În felul acesta, graţie mie, ţi-a fost dat să fii perfect 
idealizată. Îmi apropii urechea de taur de gura ta şi îţi pândesc 
ultimul suspin. Îl aud, e mai delicat ca o muzică de cameră şi 
chiar în aceeaşi clipă, tu şi eu murim de plăcere. 

„Cine vrea să devină înger devine animal.” Eu am făcut pe 
fiara şi în felul acesta am cunoscut voluptatea îngerului. 

Între timp, am unsprezece ani, dau la o parte perna pe 
care mi-am îngrămădit-o pe ţeastă şi mă ridic, gâfâind de 
plăcere. Creierul meu a fost spulberat asemenea unui imobil sub 
efectul unei explozii nucleare. Mi-a făcut atâta plăcere, încât cu 
siguranţă că am devenit frumos: dau fuga să verific această 
convingere în oglindă. 

Îmi privesc reflexia şi izbucnesc în râs: n-am fost niciodată 
mai urât. 

Să-mi mai vorbească vreodată cineva despre frumuseţea 
interioară a lui Quasimodo! 

Aveam din nou douăzeci şi nouă de ani. Mi-am dat seama 
că rolul adolescenţei fusese jucat de copilărie: la vârsta de 
treisprezece ani, am pus lacăt sexului. De atunci, nu a mai fost 
vorba despre el. De ce? Nu ştiu prea bine. De bună seamă că 
fizicul meu a jucat un rol covârşitor în această cenzură. 

E în acelaşi timp uşor şi greu de înţeles. Am cunoscut o 
mulţime de oameni îngrozitori care aveau viaţă sexuală: se 
culcau cu femei urâte sau mergeau la târfe. 

Problema, cu mine, este că am simţit de timpuriu o 
atracţie exclusivă pentru frumuseţile pure. Din această pricină 
cred că la vârsta de treisprezece ani mi-am repudiat sexul: 
luciditatea se năpustise brutal asupra mea. Cu fecioarele 
serafice, nu aveam nici o şansă. 

La şaisprezece ani, acneea se abătu asupra omoplaţilor 
mei ca o confirmare teologică: eram rebutul creaţi unii. După 
aceea, pielea mea începu să spânzure, iar eu am intrat în faza 
comică a urâţeniei mele, care devenise prea ridicolă pentru a fi 
respectabilă. 

De atunci, sexualitatea mea nu se mai exprimă decât prin 
două activităţi: masturbarea şi groaza. Onanismul corespundea 
laturii mistice şi tenebroase a personalităţii mele. In schimb, 


atunci când aveam nevoie de emoţii erotice mai sociale, mă 
plimbam pe stradă şi observam reacţiile oamenilor care dădeau 
cu ochii de mine: le ofeream cu toată obscenitatea urâţenia 
mea, făceam din ea un limbaj. Privirile dezgustate ale 
trecătorilor îmi dădeau iluzia unui contact, imponderabila 
senzaţie a atingerii. 

Cel mai mult râvneam la năuceala fetelor tinere. Dar era 
anevoie să intri în câmpul lor vizual: cele mai multe dintre ele 
nu contemplau decât propria lor reflexie în vitrine. 

Altele preferau să-şi admire imaginea în ochii oamenilor: 
cu acestea, trăiam clipe glorioase. Privirile lor distrate îmi 
căutau pupilele pentru a se venera şi tresăreau de spaimă când 
le apărea infamia oglinzii. Mă treceau fiori de plăcere. 

Perplexitatea mea nu cunoscu limite în urmă cu un an, 
când Ethel avu pentru mine ochi prietenoşi şi goliţi de refuzul cu 
care mă obişnuisem. Era ca şi cum nu şi-ar fi dat seama de 
scandalul pe care-l încarnam. 

De n-ar fi fost „decât” sublimă, şi ar fi fost suficient ca s-o 
iubesc, căci nici o frumuseţe nu îmi plăcuse în asemenea 
măsură. Dar se adăuga la asta miracolul orbirii sale, care mă 
făcu nebun după ea în ultimul hal. 

Reminiscenţa orgasmului meu copilăresc sfârşi prin a-mi 
tulbura raţiunea: taurul pe care Ethel se presupunea că îl 
interpretează în film era fără nici o umbră de îndoială simbolul 
destinului nostru comun. 

Nu mi-a fost greu să câştig prietenia actriţei. Nimic nu-i 
părea bizar: nici înfăţişarea mea, nici prezenţa mea recurentă 
pe platourile de filmare, nici întrebările pe care i le puneam. 
Căci ar fi putut totuşi să se simtă jignită de indiscreţia mea. 

— Eşti îndrăgostită acum? 

— Nu. 

— De ce? 

— Nu mă atrage nimeni. 

— Îţi lipseşte? 

— Nu. Dragostea nu înseamnă decât necazuri. 

Regretam tutuiala pe care mi-o propusese foarte rapid şi 
care constituie o regulă în lumea spectacolului. 

— Ai avut necazuri cu bărbaţii, în trecut? 

— Multe. lar când nu aveam necazuri cu ei, mă plictiseam, 
ceea ce nu e deloc mai bine. 


— Într-adevăr, am spus pe un ton blazat, chiar dacă nu 
cunoscusem vreodată nici plictisul, nici necazurile despre care 
vorbea. 

— Dar tu eşti îndrăgostit? 

Nu era nicidecum conştientă de absurditatea sa. Ca şi cum 
l-ar fi întrebat pe un paraplegic dacă dansează tango. 

— În ce mă priveşte, calm pe toată linia, am răspuns cu 
indiferenţă. 

Într-o zi, nu m-am putut abţine să nu-i pun întrebarea care 
mă obseda: 

— De ce eşti aşa de drăguță cu mine? 

— Pentru că sunt o fată drăguță, spuse cu seninătate. 

Acesta era adevărul şi nu mă satisfăcea deloc. Cum să ai 
cel mai mic ascendent asupra bunătăţii? Cum să o provoci? 

Cel mai adesea, îi vorbeam despre lucruri care nu mă 
interesau absolut deloc. Scopul jocului era să o privesc, ceea ce 
constituia ocupaţia cea mai încântătoare de care am avut parte 
în viaţa mea. Cea mai remarcabilă dintre drăgălăşeniile sale era 
că se lăsa contemplată şi chiar complimentată: foarte generos 
din partea ei. 

— Cât eşti de frumoasă! Nu mă puteam abţine să-i spun 
din când în când. 

Zâmbea, ca şi cum i-ar fi făcut plăcere. 

Această reacţie mă tulbură atât de mult, încât m-am simţit 
îndreptăţit să spun la fel şi altor femei frumoase. Demers care 
îmi aduse grimase indignate, mutre încurcate sau vorbe de 
genul „Ce tâmpit e tipul ăsta!”. 

Pe una dintre cele care mă repezise, o întrebai: 

— V-am vorbit civilizat, fără urmă de obscenitate, fără 
gânduri necurate. De ce mă agresaţi? 

— De parcă n-aţi şti! 

— Pentru că sunt urât? Şi de ce m-ar împiedica urâţenia să 
am bun-gust? 

— Nicidecum, nu pentru că sunteţi nasol. 

— Atunci de ce? 

— Să-i spui unei femei că e frumoasă e ca şi cum i-ai 
spune că e proastă. 

Rămăsei o clipă cu gura căscată înainte de a răspunde: 

— Aşadar e adevărat că sunteţi proastă şi o confirmaţi. 

M-am ales cu o palmă. 


Mi-am deschis sufletul faţă de Ethel: 

— Dacă te tratez ca pe o frumuseţe, te simţi ca o idioată? 

— Nu. De ce? 

li relatai cum îmi primesc complimentele celelalte fete. 
Râse, apoi comentă: 

— Ştii, nu sunt singurele proaste. Aud tot timpul, din 
partea unor fete mai degrabă dizgraţioase: „Nu e destul să fii 
frumoasă!”. Or, eu nu m-am purtat niciodată ca şi când ar fi 
destul să fii frumoasă - în vreme ce ele se purtau ca şi când le 
era destul că sunt urâte. 

— Atitudinea lor este cel puţin explicabilă: sunt geloase. 

— E şi asta. Dar fondul problemei este mai grav: adevărul 
e că frumuseţea nu este iubită. 

— Eu, unul, iubesc frumuseţea. 

— Tu eşti special. 

— Toată lumea iubeşte frumuseţea. 

— Te asigur că nu-i adevărat, începui să mă enervez: 

— Doar n-o să-mi spui totuşi că ai fi preferat să fii nasoală! 

— Calmează-te. Nu, n-o să-ţi spun asta. E greu de înţeles 
şi încă şi mai delicat e să explici. Pot doar să jur că am trăit o 
sută de situaţii care mi-au demonstrat: frumuseţea nu este 
iubită. 

— Şi urâţenia crezi că este iubită? O întrebai cu mânie. 

— N-am spus niciodată aşa ceva. Nu, cred că oamenii 
iubesc ceea ce nu e nici frumos, nici urât. 

Nu mai reuşeam să asist la turnarea filmului, într-atât era 
de enervant. Biata Ethel, maimuţărită de imbecilul acela de 
regizor, primind drept indicație să-l atingă pe matador cu 
coarnele, când ar fi trebuit să-l străpungă - nu, era mai mult 
decât puteam suporta. 

Din două în două zile, veneam s-o aştept pe juna primă la 
ieşirea de pe platouri. De fiecare dată, mă întâmpina cu un 
zâmbet: 

— Epiphane! Eşti aici. 

Părea încântată, iar eu eram pe cale să leşin de bucurie. 
Ne duceam să bem ceva. Imi povestea noile psihoze ale lui 
Pierre şi evoluţia lungmetrajului. Conchidea mereu la fel: 

— O să fie cel mai mare ghiveci din istoria 
cinematografiei. 


Pe la opt, o conduceam acasă la ea. Aş fi vrut să rămânem 
împreună mai multă vreme, dar nu voiam să am aerul că vreau 
să o seduc. 

— Ştii că înainte de tine nu-mi spunea nimeni Epiphane? 

— Cum ţi se spunea? 

— Quasimodo. 

— De ce? Eşti cocoşat, eşti clopotar? 

— Nu. Sunt urât. 

Râse cu o sinceritate care m-a încântat. Nu încercă să 
nege prosteşte: „Nu, nu eşti urât” - asta m-ar fi făcut să sar în 
sus. Apoi spuse: _ 

— Îmi place numele tău. Îţi seamănă. 

— E la fel de urât? 

— Nu. E ciudat. 

— Eu sunt ciudat? În ce fel? 

Îşi luă un răgaz înainte de a răspunde: 

— Nu spui niciodată lucruri care rănesc sau idioţenii. 

— Şi asta e ciudat? 

— E foarte ciudat. 

Îmi venea să-i sărut picioarele. Nu mi s-a spus niciodată 
ceva care să-mi facă atâta plăcere. Noaptea, în patul meu, am 
băgat de seamă că frântura asta de conversaţie îmi revenea 
mereu în minte. Ca o muzică adorată, o programasem la 
nesfârşit. 

„Frumosul este întotdeauna bizar”, spune Baudelaire. 
Fireşte, logica nu-mi dădea dreptul să inversez fraza: ceea ce 
este bizar nu este întotdeauna frumos. Dar simplul fapt că eram 
asociat cu principala trăsătură a frumuseţii, adică ciudăţenia, 
mă purta pe culmile exaltării. 

Am avut parte de prima mea insomnie din exces de 
dragoste. 

Era pe vremea când terminam de risipit moştenirea mea 
greacă. Avusesem un unchi care nu era mai grec decât 
dumneavoastră şi decât mine, dar care strânsese o avere 
considerabilă în obscure împrejurări elenice. La moartea sa, o 
cascadă de drahme se revărsă asupra mea. In ciuda taxelor pe 
care a trebuit să le plătesc, îmi rămase destul cât să mă scape 
de griji pentru câteva anotimpuri. 

Când am primit banii aceştia pe nepusă masă, prima 
tentaţie a fost chirurgia estetică. Ar fi însemnat să-mi pierd toţi 


banii dintr-un foc, desigur; doar că era suficientă o privire fugară 
în oglindă ca să înţeleg că n-ar fi fost o extravaganţă. 

Interveni Virgiliu: Timeo Danaos et dona ferentes2. 
Trebuia să recunosc că originea grecească a acestei mane 
cereşti o făcea suspectă: fără îndoială că era cazul să văd în ea 
un avertisment al zeilor din Olimp. 

M-am contemplat în pielea goală în oglinda cea mare. 
Problema era cât se poate de limpede: nu exista nimic care să 
nu necesite schimbări. Un chip normal în vârful acestui trup 
monstruos ar fi fost deplasat şi ar fi exagerat impactul său 
teratogen. În virtutea unei logici identice, o anatomie 
armonioasă mi-ar fi făcut chipul şi mai imund. Urâţenia mea, 
oricât de ieşită din comun ar fi fost, era distribuită oarecum 
echilibrat. 

Pe scurt, operaţia trebuia să fie totală sau să nu fie deloc. 
Or, în zadar te urăşti din cap până-n picioare, că tot eziţi înainte 
de a renunţa la întregul tău înveliş. Locuisem totuşi în această 
piele vreme de douăzeci şi nouă de ani: asta crease legături 
între ea şi mine. Dacă nu-mi mai rămâne nimic de la origine, 
acest trup ar mai putea fi oare considerat ca fiind al meu? 
Escamotarea celor mai neînsemnate pliuri n-ar echivala oare cu 
moartea mea? 

Nu vedeam în asta o problemă de morală, ci una 
metafizică: până la ce nivel de metamorfoză rămâi tu însuţi? 
Singura certitudine pe care o avem vizavi de moarte este 
dispariţia învelişului carnal. Probabil că lucrurile stau la fel, 
indiferent dacă se ocupă de asta bisturiul sau viermii. 

Era un risc afurisit. Şi dacă mi-aş fi dat seama, a doua zi 
după operaţie, că, renunțând la trupul meu, l-am asasinat pe 
Epiphane Otos? Spiritualistul care mă încăpăţânam să fiu se 
temea că va avea de înfruntat o probă atât de elocventă a 
supremaţiei materiei asupra spiritului. 

La aceste temeri ontologice se adăugau consideraţii 
triviale: aveam propriile obiceiuri. Urâţenia mea era confortabilă 
ca o pereche de papuci, şi asta pentru simplul motiv că ea se 
mulase pe sufletul meu aşa cum pantofii se mulează pe 
picioare. Revii mereu la vechile încălțări, chiar dacă s-au urâţit, 
pentru că te simţi mai bine în ele. 

Aici se oprea metafora mea cizmărească, pentru că dacă 
putem să ne păstrăm vechii pantofi uzaţi ascunzându-i în fundul 


unui dulap, nu putem să ne conservăm fosta înfăţişare într-o 
debara. Şi dacă sufletul meu ar fi prost încălţat până la moarte? 

În plus, exista în mine o oarecare fatalitate care mă 
reţinea, doar dacă nu cumva era lene deghizată. Era ceva 
înrudit atât cu deznădejdea, cât şi cu dezinvoltura: „Dizgraţia 
aceasta este destinul meu. Este aşadar ineluctabilă: trebuie să 
te supui voinţei zeilor. Din moment ce nu voi putea scăpa cu nici 
un chip, e mai bine să-mi îndrept oribilii mei umeri şi să trăiesc 
în nonşalanţa acceptării”. 

Astfel că am renunţat la operaţia plastică. Bieţii chirurgi 
nu ştiu ce au pierdut. Nu am regretat niciodată această 
hotărâre. Economia pe care o făcusem mi-a permis să nu lucrez 
câţiva ani buni. 

Într-o zi, Ethel m-a întrebat care era ocupaţia mea. Fără să 
mă gândesc, am răspuns că eram în căutarea unei slujbe. 

La scurtă vreme după aceea, am băgat de seamă că 
moştenirea era pe sfârşite şi că într-adevăr aş avea nevoie în 
curând de un loc de muncă. 

Care? Aceasta era întrebarea. Nu aveam nici o pregătire, 
nici o calitate, nici un talent. Nu aveam altă ambiţie decât cea 
amoroasă. Nu făceam parte dintre oamenii care au nevoie deo 
slujbă ca să se simtă echilibraţi: trândăvia îmi venea ca o 
mănuşă. 

După liceu, frecventasem pasager cursuri de nu-ştiu-ce: 
nu mint, nu am înţeles niciodată despre ce vorbeau profesorii. 
Mai grav: oricare ar fi fost titlul cursului, aveam impresia că aud 
acelaşi bla bla. O ştiinţă atât de nediferenţiata îmi păru suspectă 
şi mai cu seamă plicticoasă: mă saturai repede, aşa cum te 
saturi de mere pădureţe. 

Apoi a venit moştenirea de la unchiul meu. Mă instalai 
într-o prodigioasă  inacţiune. Lectura şi cinematograful 
constituiau principalele activităţi ale programului meu. Dacă ar 
fi fost nevoie să-mi concep acel document de autopromovare 
care poartă numele pompos de curriculum vitae, ar fi fost foarte 
scurt: 

Epiphane Otos născut în 1967 experienţă: lectură, săli 
întunecate. 

Cu siguranţă că angajatorii vor da năvală! Mai ales când o 
să-mi vadă mutra. 


Aveam noroc: vremurile erau făcute pentru cei buni de 
nimic, de teapa mea. Supradotaţii înarmaţi cu diplome stârneau 
spaimă; truditorii care acumulaseră experienţă profesională 
erau de-a dreptul indezirabili. Pe când eu aveam un cazier 
universitar virgin şi o minunată lipsă de antecedente în 
domeniul muncii: aveau, prin urmare, dreptul să mă plătească 
prost. 

Într-adevăr, toate porţile mi-ar fi fost deschise dacă n-aş fi 
fost aşa de urât. 

Am avut un interviu de angajare într-o mare societate 
financiară. Postul pentru care mă prezentasem era cel de curier: 
trebuia să parcurgi imobilul de jos până sus, de-a lungul şi de-a 
latul, cu un cărucior plin cu scrisori şi s-o dai pe fiecare celui în 
drept. Eram singurul care venise să-şi ofere serviciile pentru 
această sarcină pe cât de nobilă, pe atât de strălucită; mi-a fost, 
cu toate acestea, refuzată. 

Am avut îndrăzneala să-i întreb de ce nu mă vor. 

— Credem că nu sunteţi calificat pentru post, îmi 
răspunseră. 

— Nu cere nici o calificare. 

— Nu ne putem permite să angajăm pe cineva care nu-şi 
va putea îndeplini sarcinile. 

— Şi ce anume vă face să credeţi că eu nu voi fi în stare 
să le îndeplinesc? 

Tăcere stânjenitoare. Unul dintre ei găsi de cuviinţă să 
spună: 

— Aveţi douăzeci şi nouă de ani şi nu aveţi nici o calificare 
profesională. 

— Cu atât mai bine pentru dumneavoastră: asta vă va 
permite să mă plătiţi mai puţin. 

— Nu asta e problema; vi se pare normal ca la vârsta 
dumneavoastră să nu fi lucrat niciodată? 

Nu voiam să vorbesc despre moştenire. 

— Mă ocupam de bătrâna mea mamă (minciună: murise 
cu zece ani în urmă). Care-i problema? 

— Veţi fi cu siguranţă mai greu de format decât cineva 
care a început de tânăr. 

Am izbucnit în râs: 

— Ce fel de formare? Este vorba despre a distribui 
corespondenţă, nu-i aşa? 


— De ce vreţi slujba asta, domnule Otos? 

— Pentru că trebuie să-mi câştig existenţa. 

— Trebuie să înţelegeţi că nu putem angaja pe cineva al 
cărui scop declarat este acela de a-şi câştiga existenţa. Avem 
nevoie de oameni care să aibă un ideal. 

— E nevoie de un ideal ca să distribui corespondenţa? 

— Nu ne place cinismul, domnule Otos. 

— Cinici sunteţi dumneavoastră. Îmi refuzaţi o slujbă sub 
pretextul cel mai neverosimil. Măcar dacă mi-aţi spune 
adevăratul motiv. 

— Şi care ar fi, după dumneavoastră, adevăratul motiv? 
Mă întrebă unul dintre ei pe un ton didactic. 

— E în afara oricărei discuţii ca eu să îmi fac autocritica. 
Vreau ca unul dintre dumneavoastră să aibă curajul de a-mi 
vorbi sincer şi de a-mi spune motivul acestui refuz. Tăcere. 

— Sunteţi conştienţi că, nerăspunzându-mi nimic, sunteţi 
de o remarcabilă cruzime? Dacă nu îndrăzniţi nici măcar să-mi 
numiţi problema, înseamnă că recunoaşteţi cât este de gravă. 

— Despre ce problemă vorbiţi, domnule? 

— Dacă vă prefaceţi că nu vedeţi, e şi mai rău. 

Tăcere. 

— Lăsaţi-mă să ghicesc. Dacă vă scapă cuvântul, aş avea 
dreptul să mă adresez justiţiei, aşa să fie? De asta tăceţi? 

— Nu înţelegem despre ce vorbiţi, domnule. 

— Îmi şi imaginez scandalul: „Candidatură respinsă din 
pricina fizicului ingrat”. 

— Dumneavoastră aţi spus-o. Noi nu am spus nimic. 

M-am ridicat să plec. Când să ies, m-am întors pentru o 
mică răzbunare: 

— De fapt, Otos nu vă spune nimic? 

— Ascensoarele? 

— Da. 

— Sunteţi rude? 

— Da, am minţit. Şi e nostim. Ascensoarele din clădirea 
aceasta sunt fabricate de Otos. 

Am zâmbit şi am plecat. Speram din toată inima că în 
viitor nu vor mai lua liftul fără teama vreunei răzbunări 
tehnologice puse la cale de ruda mea ofensată. 

După care îmi veni o idee genială. Fizicul meu şi cu mine 
aveam nişte socoteli de încheiat: îmi fusese ghiuleaua de la 


picior vreme de douăzeci şi nouă de ani, îmi datora ceva în 
compensație. 

Proiectul meu era cu atât mai formidabil, cu cât necesita 
cooperarea iubitei mele. | l-am expus. 

— Eşti nebun, îmi spuse. 

— Poate. Dar nu crezi c-ar fi moral? 

— Scopul tău este să fii moral sau să ai o slujbă? 

— Nu au fost niciodată atât de conciliabile, din punctul 
meu de vedere. Doar că, dacă nu mă ajuţi, n-am nici o şansă. 

— Mai sunt şi alte fete frumoase pe pământ. 

— De ce ai refuza? 

— Detest lumea manechinelor. 

— Un motiv în plus ca să colaborezi. Sfârşi prin a accepta. 

Câteva zile mai târziu, Ethel şi cu mine stăteam în sala de 
aşteptare a agenţiei Prose€lyte. În jurul nostru şedeau creaturi cu 
picioare lungi şi privirea goală. Sărea în ochi că „a mea” era cea 
mai frumoasă: la cererea mea, ea purta ca pe o diademă 
coarnele de taur care îmi pecetluiseră pasiunea. Zâmbea, ceea 
ce ar fi fost suficient pentru a o deosebi de toate celelalte care 
aşteptau - dacă n-ar fi existat o diferenţă şi mai gravă încă: era 
singura care exista. 

Proselyte era cea mai bine cotată agenţie de manechine 
din lume: ea era cea care recrutase top modelele cele mai 
mediatizate din ultimii cinci ani - Francesca Vernienko, Melba 
Momotaro, Antigone Spring, Amy Mac Donaldova. 

Nu exista vreun oraş mare al universului civilizat care să 
nu-şi fi avut sucursala Prosélyte: în felul acesta, fetele din cele 
mai neînsemnate sate puteau, dacă nu să-şi încerce norocul, 
măcar să viseze. 

Tinerele aşezate în jurul nostru în sala de aşteptare nu 
erau urâte. Într-adevăr, ceea ce mă izbi la ele fu asemănarea 
lor: nu era vorba neapărat de o similitudine fizică. 

— Ci despre o identitate de expresie. Aveau cu toatele 
aerul că-şi petrecuseră viaţa plictisindu-se, şi probabil că exact 
aşa stăteau lucrurile. 

Ethel le depăşea. Chiar şi numai din unghiul strict al 
frumuseţii canonice, le surclasa. Nu m-aş hazarda să detaliez 
celelalte calităţi superioare ale fetei. Le-aş putea rezuma într-o 
frază: Ethel nu părea să aibă nici cea mai mică ambiţie de a fi 
recrutată de Prosélyte. 


Oamenii de la agenţie trebuie să fi observat lucrul acesta, 
căci a fost prima convocată: nu voiau s-o lase să-şi ia tălpăşiţa. 

Nimeni nu se îndoia de calitatea mea de agent, aşa că mi 
se permise să o însoțesc în biroul celor responsabili. 

Se aflau acolo doi bărbaţi şi o femeie. O priviră mai întâi în 
amănunţime din cap până-n picioare: păreau atât de 
consternaţi, de parcă ar fi avut în faţă un caltaboş. 

— Nu eşti foarte înaltă, se fandosi una dintre cele trei 
brute. 

Mă întrebai cu ce drept o tutuiau. 

— Un metru şaptezeci şi trei, răspunse frumuseţea. 

— Limita, spuse femeia. Din fericire, eşti foarte subţire. 

Urmă o listă de întrebări despre greutate, măsuri: toate 
astea îmi păreau atât de pornografice, încât mi-am acoperit 
urechile cu pleoape imaginare. Aş fi fost dezgustat să descopăr, 
în prezenţa acestor trei măcelari, care era circumferința 
pieptului iubitei mele. Ea însăşi habar n-avea. 

— Şi când îţi cumperi sutiene, cum te descurci? 

— Nu port. 

Se apropiară să o măsoare cu un metru de croitorie. 
Fierbeam de mânie să o văd atinsă de oamenii aceia. 
Rezultatele provocară dezaprobare: 

— Eşti slabă, nu ai sâni. Nu e deloc ceea ce place. 

Eram dezgustat: fără mine, Ethel n-ar fi avut de suportat 
genul acesta de afront. Părea să se distreze totuşi de minune, 
ceea ce îi descumpăni pe cei trei ticăloşi. 

A fost un moment în care era cât pe ce să explodez. 

— Ar trebui să-ţi schimbi prenumele. Nu e prea grozav, 
Ethel: e vulgar. 

Nu m-am putut abţine să nu intervin: 

— E adevărat. Amy ori Melba e mult mai distins. 

Mă fulgerară cu privirea, dar nu mai pomeniră despre 
schimbarea numelui muzei mele. În schimb, vorbiră despre a-i 
umfla buzele cu silicon. La aceste cuvinte, actriţa se ridică şi 
anunţă, cu un zâmbet de madonă: 

— Bine. Nu înţeleg de ce sunt aici. După o clipă de groază, 
reacționară ca nişte rachete: 

— Nu, nu. N-ai înţeles. Eşti bine. Foarte bine. N-o să ne 
atingem de buzele tale, ne-am înţeles. 


— Ai un chip, un adevărat chip. Nu ca fufele care erau cu 
tine în sala de aşteptare. 

O întrebară dacă are deja o experienţă profesională. 
Povesti despre cariera sa din cinematografie, despre filmul în 
care tocmai juca rolul principal. Cele trei brute se extaziară: 

— Şi pe deasupra eşti artistă! Adorăm fetele cu 
personalitate. 

— Graţie coarnelor tale de taur am înţeles numaidecât că 
eşti unică. 

Entuziasmul lor servea planurilor mele. Lucrurile 
decurgeau chiar mai bine decât prevăzusem. Juisam la gândul 
răzbunării. 

— În orice caz, eşti prima care se prezintă fără portofoliu. 
Câtă îndrăzneală! 

— Normal, manechinele la sfârşit de carieră se îndreaptă 
către cinema. Tu, dimpotrivă. 

Ethel îşi aplecă frumosul cap cu un aer intrigat. 

— Nu. Nu voi renunţa la cinema. 

— Visezi, draga mea. Nu poţi fi în acelaşi timp topmodel şi 
actriţă. Nu e o jumătate de normă, o să-ţi dai repede seama. 

— Vă cred pe cuvânt. Şi tocmai de-asta n-am deloc chef 
să fiu manechin. 

Izbucniră în râs. 

— Eşti genială! 

— S-ar părea că e vorba despre o neînțelegere. Nu eu 
vreau să lucrez pentru dumneavoastră, ci domnul acesta, spuse 
ea, arătând spre mine. 

Se lăsă o tăcere uluită. Reluă: 

— Credeaţi, fără îndoială, că domnul este agentul meu. 
Dar eu sunt agentul domnului. Am încercat să vă spun, darnua 
fost uşor: îmi puneaţi întruna întrebări. 

Doamna vru să salveze situaţia: 

— Domnul este fotograf, nu-i aşa? E o greşeală: nu 
angajăm fotografi. 

— Clientul meu nu este fotograf, continuă actriţa. Este 
manechin. 

Nu râseră. 

— Să ştiţi că soiul ăsta de glumă nu are nici un haz. Afară! 

Luai cuvântul pe un ton grav: 

— Nu eo glumă. 


— V-aţi privit vreodată într-o oglindă, domnule? 

— Credeţi că aş mai fi venit aici dacă nu mi-aş cunoaşte 
configuraţia trăsăturilor? 

— Şi-atunci vă prezentaţi pentru a ne provoca? 

— Şi de asta. De fapt, aş putea să pun provocarea aceasta 
în serviciul dumneavoastră, dacă aţi avea puţin curaj. 

— Domnule, să fim serioşi! Înţelegeţi că în nici un caz nu 
puteţi fi manechin. 

— AŞ putea fi un manechin de tip nou: voi fi contrastul. 

— Prostia asta s-a făcut deja. Acum câţiva ani s-au 
organizat parade de modă cu femei obeze. 

Ethel interveni: 

— Nu are nici o legătură. Le-am văzut pe femeile acelea 
grase: erau frumoase, clădite armonios, fermecătoare, 
generoase. Scopul jocului era de a arăta că şi o grăsană poate 
să fie şic. 

— Situaţia mea este total diferită. Nu o să apelez la 
sloganuri de genul Ugly is beautiful3. Uitaţi-vă la mine: chiar 
acordându-mi toate îngrijirile, nu veţi putea îndrepta 
ireparabilul. Este vorba de a mă arăta lumii aşa cum sunt. 

— Domnule, lumea nu se duce la o paradă a modei ca să 
se cutremure de oroare. Şi, de altfel, oroarea a devenit banală, 
într-adevăr, nu e nimic mai banal ca asta. 

— Dar nu în gradul de concentraţie pe care îl incarnez. 
Privi-ţi-mă cel puţin, fiţi sinceri, aţi văzut pe cineva mai urât? 

— Nu cumva sunteţi vanitos? 

— Păi am şi de ce. Şi mai e ceva: nu m-aţi văzut încă în 
pielea goală, am hohotit cu o voce sadică. 

Am devenit brusc conştient că posed un mijloc de 
presiune eficace. 

— Vă credem pe cuvânt, domnule. Problema este că o 
paradă a modei se organizează pentru a vinde haine, şi nu 
pentru a-i dezgusta pe oameni. 

— Haide! Scopul dumneavoastră este să şocaţi privirea! Şi 
cu mine nu aveţi cum să treceţi neobservaţi. 

— Aveţi de gând să ne învăţaţi meserie? 

— Am de gând să vă învăţ meseria mea: ea constă în a fi 
urât. Voi fi primul element de contrast profesionist. 

— Dar nu noi vom fi primii dumneavoastră angajatori. 


— Reflectaţi înainte de a mă lăsa să plec. Am un fizic de 
excepţie care va produce două efecte considerabile: primul este 
un şoc emoţional fără precedent care va permite paradelor 
dumneavoastră să nu cadă în uitare; cel de-al doilea va consta 
în înzecirea frumuseţii fetelor pe care le voi acompania. 

— Nu m-ati fi găsit la fel de frumoasă dacă nu l-aş fi avut 
pe Epiphane alături, zâmbi iubita mea. 

— Ethel este prea modestă, continuai. Însă un lucru este 
sigur, acela că estetica se supune regulilor misticii: nimic nu 
exaltă mai mult extrema splendoare ca extrema urâţenie. 
Întrucât nu există un mijloc de a defini Absolutul, el trebuie 
exprimat prin opusul său: este ceea ce se numeşte teologie 
negativă. Spiritul omenesc suferă de o carenţă intelectuală 
fundamentală: ca să înţeleagă cineva valoarea unui lucru, 
trebuie să fie privat de el. Absența îi vorbeşte în limba maternă; 
prezenţa e chineză pentru el. 

— Povestiţi toate astea creatorilor de modă, domnule. Vor 
fi entuziasmați. 

— Şi încă cum! Pentru ei, eu sunt afacerea secolului. Ei 
ştiu prea bine că există o problemă: clienţii lor au ochiul la fel de 
sătul ca un stomac occidental. Pentru a reuşi să-i emoţionezi, 
trebuie să faci uz de o supralicitare tot mai smintită, fie prin 
minimalism, fie prin exces, ceea ce înseamnă cam acelaşi lucru. 
Cum să-i redai candoarea acestui spectator supraalimentat? Are 
nevoie de un purgativ: eu voi fi acela. Voi fi un vomitorium al 
privirii. 

— Nu numai al privirii: cu cât vă privesc mai mult, cu atât 
îmi este mai greață, adăugă femeia. 

— Nu vă oblig să o spuneţi. Pe dumneavoastră, care aţi 
văzut totul, pe care nimic nu vă mai impresionează, reuşesc să 
vă îmbolnăvesc. Închipuiţi-vă o paradă a modei în care aş merge 
printre manechine: ca un ritm abject, aş scanda frumuseţea lor, 
a cărei necesitate ar apărea, în sfârşit, într-o lumină perfectă. Cu 
cât sacrul este dezvăluit mai mult, cu atât devine mai trivial: 
sunt supremul antidot împotriva acestui fenomen. 
Dumneavoastră şi cei asemenea dumneavoastră nu aţi încetat 
să profanaţi frumuseţea de zeci de ani încoace - dar v-ar fi de 
ajuns o singură expunere a ororii mele pentru a-i restitui 
puritatea originală. 

— Este ceea ce se numeşte o sacrificare, murmură Ethel. 


— Exact. lar biata privire a omului chiar are nevoie de un 
sacrificiu! Mă înflăcărai eu. 

— Ştiţi ce păreţi voi doi? O sectă! Spuse unul dintre tipi. 

— Mda. Vestala cu coarne de taur şi un guru respingător 
care propovăduieşte mântuirea, comentă celălalt. 

Am râs. 

— Un motiv în plus ca să mă angajaţi. Scopul 
dumneavoastră este să faceţi bani, nu-i aşa? lar sectele sunt 
rentabile. Dacă asta vă poate linişti, să ştiţi că eu nu cred în 
nimic, poate doar în frumuseţe. Cred în ea aşa cum primul 
creştin credea în Dumnezeu: nu am decât motive să mă 
îndoiesc de ea, pentru că se pare că ea m-a dat uitării. Or, 
această privaţiune este atât de puternică, încât produce efectul 
opus: sunt campionul credinţei - ceea ce se numeşte un martir, 
adică un martor privilegiat. Ştiţi ce înseamnă să crezi în 
frumuseţe? Înseamnă să crezi că ea va salva lumea. 

— În ceea ce ne priveşte, credem că o luaţi razna, 
domnule. 

— Un motiv în plus. Glorificaţi la tot pasul nebunia ca 
supremă virtute. Cutare creator este formidabil pentru că e 
„ţicnit”, cutare film este ridicat în slăvi pentru că e „demenţia!”. 
De data asta aveţi de-a face cu un nebun adevărat, veţi avea 
inconştienţa de a-l lăsa să plece? 

— Nu e suficient să fii nebun; mai e nevoie ca nebunia să 
fie şi interesantă. 

— Ce vă mai trebuie? Sunt atins de hyeronimus-boschism, 
numit şi paranoia cathartică. 

Până şi Ethel mă privi îngrijorată. Formula mea dăduse 
rod. Ceva deconcertant se strecurase în siguranţa celor trei 
examinatori. Femeia spuse: 

— E drept că amândoi păreţi să fi ieşit din vreun tablou de 
Hyeronimus Bosch. 

Era pe drumul cel bun, aşa că o urmai: 

— Bravo! Vi s-au deschis ochii şi aţi văzut frumuseţea 
pură, zveltă şi palidă, fecioara cu plete ca pana corbului aşezată 
alături de contrastul ei, eu, monstrul cu chip hirsut, a cărui 
figură nu mai are nimic uman pentru că a încetat să reflecte 
prezenţa lui Dumnezeu. 


— Problema este că sunteţi cu mult mai frapanţi 
împreună. Or, domnişoara nu pare dispusă să lucreze pentru 
noi. 

— Nu sunt singura de soiul ăsta, interveni Ethel, care nu 
mai ştia ce spune. 

Orice tânără drăguță cu un aer puţin vetust sau virginal va 
fi potrivită. 

Îi eram recunoscător că îmi pledează cauza spunând o 
asemenea enormitate: într-adevăr, graţia sa era la fel de 
neîntrecută pe cât îmi era diformitatea. 

Cei trei agenţi de recrutare păreau perplecşi. Se retraseră 
în încăperea de alături pentru a se sfătui. Am profitat ca să sărut 
mâna iubitei mele care dădu frâu liber unei explozii de râs: 

— M-ai dat gata cu hyeronimusboschismul tău! 

— Cuvântul îi aparţine lui Dali. Inovația mea a fost să-l 
transform într-o patologie. 

— Dacă nu te angajează, sunt nişte cretini. 

— Chiar dacă mă angajează, tot nişte cretini sunt. Te-au 
tutuit şi ţi-au spus „draga mea”, mi-au vorbit cu dumneavoastră 
şi mi-au spus „domnule”. Au mai mult respect pentru urâţenie 
decât pentru frumuseţe. Au început să-ţi spună domnişoară abia 
când au aflat că eşti asociata mea. Mă scoate din fire faptul că a 
trebuit să le suporţi grosolănia din vina mea. 

— Dac-ai şti ce puţin îmi pasă! 

— Nu şi mie. 

Cei trei zbiri reveniră, se aşezară şi spuseră apăsat: 

— Felicitări, domnule Otos! Nu vă mai rămâne decât să 
îndepliniţi formalităţile. 

Suspinai mai mult de uşurare decât de bucurie. Ethel nu 
se deranjase degeaba, căci asistase la triumful meu. 

Răzbunarea mea putea începe. 

Îmi ieşise norocul în cale. Cele şaizeci de kilograme ale 
mele fură târâte de-a lungul şi de-a latul lumii. 

Numele de Quasimodo mi se întoarse ca un bumerang, 
dacă nu cumva nu m-o fi părăsit niciodată. Nu te poţi bucura de 
celebritate cu un nume ca Epiphane. Şi-apoi, mai cu seamă, nu 
trebuia să las altcuiva privilegiul onomastic al unui asemenea 
mit. 

Căci au vrut destui să mă imite. De-abia ce explodase 
succesul meu, că hoarde întregi de pociţi ieşiră din ascunziş. Nu- 


mi era frică: ştiam că sunt cel mai urât. Descoperisem meseria 
de element de contrast şi o exersam cu o artă pe care ar fi fost 
imposibil să mi-o uzurpe cineva. 

Nu era suficient să apar: trebuia să-mi compun un 
personaj. În această privinţă, eram imbatabil. Eram întrebat 
adesea care-mi fusese parcursul. Răspunsurile mele variau în 
funcţie de chef, interlocutor şi înclinația mea crescândă pentru 
fabulaţie. 

— Când mama a văzut cât eram de urât, m-a aruncat la 
gunoi. Un gunoier milostiv m-a pescuit de acolo. Omul acesta 
cumsecade nu avea deloc cultură şi m-a numit Pubelă, după 
numele locului unde mă găsise. Când am crescut, am devenit 
susceptibil şi n-am mai suportat să fiu numit aşa. Am fugit de 
acasă şi am fost crescut de artiştii ambulanți, care m-au expus 
prin iarmaroace: nici o atracţie nu aducea atâţia bani ca mine. 

Sau: 

— Mama era străină. În 1963, cucerise titlul de Miss 
Peloponezia. Era, fără doar şi poate, o femeie de o mare 
frumuseţe. In timpul unui turneu european, a întâlnit un 
manager cu dinţi lungi care a convins-o să concureze la titlul de 
Miss Cazino care se desfăşura la Monaco. Nu numai că nu a 
cucerit titlul, dar a contractat şi o indigestie spectaculoasă ca 
urmare a ingestiei unei tocăniţe monegasce. A murit în suferinţe 
pe cât de lente, pe atât de atroce: vreme de câteva luni, 
viscerele sale se goliră de tot ce conţinuseră, inclusiv un 
embrion prematur a cărui identitate vă las pe dumneavoastră să 
o ghiciţi, urât ca diareea care îl zămislise. Tatăl nu s-a arătat 
niciodată. Ori: 

— Părinţii mei erau frate şi soră, la fel ca părinţii lor. În 
familia mea, toţi suntem atinşi de cretinism4, de generaţii 
întregi. Această consangvinitate va lua sfârşit odată cu mine: 
chiar şi sora mea mă găseşte prea urât. 

Sau: 

— Ştiţi filmul Elephant Man: femeia însărcinată, 
traumatizată de un elefant, ce dă naştere unui monstru al cărui 
aspect aminteşte de pachiderm. Este ceea ce mi s-a întâmplat, 
cu deosebirea că mama era otorinolaringolog. Din cauză că a 
consultat atâtea cavităţi auriculare, s-a ales cu o psihoză legată 
de această parte a capului. Şi a sfârşit prin a naşte un copil al 


cărui chip reproduce această obsesie fatală: eu. Mă distram de 
minune. 

Am devenit pentru urâţenie ceea ce luptătorul sumo este 
pentru obezitate: un campion, un erou mitologic. Tot aşa cum 
cele mai fermecătoare japoneze îi râvnesc pe luptătorii de 
sumo, eram şi eu înconjurat în permanenţă de un areopag de 
creaturi de vis. 

Foarte curând, paradele de modă în care nu apăream fură 
abandonate: lumea le găsea fade, plictisitoare, neatractive. 
Atunci când un creator obținea participarea mea, mă punea să 
apar tot la zece minute, de fiecare dată într-o ţinută inedită care 
îmi sublinia dizgraţia. În privinţa aceasta, nu le acord merite 
prea mari: nu era nevoie de nici un talent pentru a pune în 
evidenţă contururile pe care şi le permisese natura în ceea ce 
mă privea. 

Unul dintre ei vru să îmi creeze un costum cu o falsă 
cocoaşă la ceafă. M-am opus cu violenţă: era prea facil. Cum el 
insista, am încheiat prin a-i spune că purtam şi eu, pe omoplaţi, 
un blestem: mi-am ridicat cămaşa şi am scos la lumină plaga 
acneică. Cum nu fusese avertizat, fu cuprins de o greață 
magnifică. 

Nici măcar cei mai agresivi croitori nu îndrăzniră să exhibe 
infecția de pe umerii mei. Mă aflam acolo pentru a şoca, iar nu 
pentru a servi drept vomitiv. În schimb, exploatară excesul meu 
de piele: „Quasimodo, omul-Shar Pei”, se spunea, după modelul 
Tarzan, omul-maimuţă. Mi se confecţionaseră tricouri din latex 
care se mulau pe pliurile mele sau ţinute transparente care le 
lăsau la vedere. 

În dosarul meu de presă, care atinse foarte curând 
dimensiunile romanului Mizerabilii, se găseau articole cu titlu 
evocator: „Napalmul urâţeniei”, „Eroarea e umană”, „Gustă 
dezgustul, copile!”, sau „Aberaţia devenită om”. Aveam în 
comun cu prinţesele monegasce faptul că era de neconceput să 
mi se consacre un articol fără a-l împodobi cu una sau mai 
multe fotografii ale persoanei mele. Deosebirea era că, în cazul 
meu, clişeele nu erau niciodată false: toate erau reuşite pentru 
că eu eram invariabil dezgustător. 

Eu, care nu-mi părăsisem niciodată oraşul natal, am 
început să călătoresc fără răgaz, dacă pot numi călătorii acele 
raiduri legând aeroporturi de alte aeroporturi şi hoteluri de patru 


stele de săli în care aveau loc prezentările. În felul acesta, am 
reuşit câteva isprăvi care sfidează bunul-simţ: am fost la 
Geneva fără să fi văzut lacul Leman, la New York fără să zăresc 
statuia Libertăţii, la Singapore fără să remarc că puloverul meu 
cu guler nu era adecvat climei ecuatoriale, şi chiar - asta va 
rămâne isprava pe cât de neîntrecută, pe atât de neînțeles - la 
Luxemburg fără să văd luxemburghezi. 

Dacă, în definitiv, eu nu distingeam mare lucru, lumea nu 
pierdea niciodată prilejul să mă distingă. Figura mea nu întârzie 
să devină la fel de celebră ca aceea a lui Amy, Melba şi alte 
Cindy care erau muzele a trei sferturi din omenire. Mă 
prezentam ca fiind cel care le pune în valoare pe aceste 
frumuseți, dar, la vederea succesului meu crescând, am ajuns 
să mă întreb dacă nu cumva ele erau cele care mă puneau în 
valoare pe mine. 

Bărbaţii îmi spuneau că mă invidiază: „Trăiţi în apropierea 
celor mai frumoase şi mai inaccesibile fete de pe planetă. Ce 
mult mi-ar plăcea să fiu în locul dumneavoastră!”. Nu ştiau ce 
vorbesc. Mai întâi, niciunul dintre ei n-ar fi acceptat să plătească 
preţul, adică să fie urât ca un neg. Apoi, ceea ce este dezolant 
când trăieşti în intimitatea fetelor „celor mai frumoase şi mai 
inaccesibile de pe planetă” este să descoperi că nu erau chiar 
aşa de frumoase şi mai ales că nu erau inaccesibile. Ba chiar 
erau atât de accesibile, încât te cuprindea disperarea. 

Trebuia să văd în asta un fenomen comparabil cu acela al 
atracției japonezelor drăguţe pentru luptătorii de sumo? Top 
modelele exercitau asupra persoanei mele o adevărată hărţuire 
sexuală. 

În culisele paradelor de modă, era normal ca ele să se 
dezbrace de faţă cu mine fără vreo umbră de pudoare. Dar 
exagerau. Plecând de la principiul că le văzusem deja în pielea 
goală, ele îmi arătau nuditatea cu cele mai neînsemnate 
pretexte: 

— Quasimodo, priveşte-mi tatuajul! 

— Tatuajul e pe burta ta. E neapărată nevoie să-mi arăţi 
sânii? 

— Îi ştii prea bine, Tartuffe. 

— Un motiv în plus ca să-i ascunzi de mine. 

— De ce? Te tulbură? 

— Nu, mă obosesc. 


— O, elementul meu de contrast mă respinge. 

În realitate, eu eram cel inaccesibil, din care ele făcuseră 
miza unui pariu: care se va culca prima cu mine. 

Cea mai dezgheţată dintre ele, Francesca Vernienko, reuşi 
să mă invite la cină într-o seară când, obosit să opun rezistenţă, 
n-am mai avut puterea să-i dau o replică usturătoare. Se 
întâmpla la Montreal, dar raţiunea cosmopolitismului o făcu să 
aleagă un restaurant japonez. 

Francesca era o brună cărnoasă care se mândrea că are 
un tată rus şi o mamă italiancă. Avea, ca toate consoartele ei, 
laturi foarte simpatice. Din păcate, avea ceva înclinaţie pentru 
alcool - este cel mai blând lucru care se poate spune - carenuo 
prea aranja. Îmi amintesc de o seară de gală la Johannesburg 
când, ghiftuită de gin, repeta convulsiv: „îmi plac florile, nu-mi 
plac copacii”. Când a căzut sub masă, patru ore mai târziu, 
mugea: „îmi plac florile, nu-mi plac copacii”. 

În seara cinei noastre, a fost sobră, cel puţin la început. 
Bucătăria japoneză din Montreal este ireproşabilă, mai cu seamă 
în ceea ce priveşte dimensiunile porţiilor: în loc să ne fie 
prezentată în proporţii nipone, ne era servită în porţii ca pentru 
tăietorii de lemne din Quebec. Sushi-ul era gros ca o chiflă. 

— Nu mă lăsa să beau prea mult sake, îmi spuse 
Francesca. 

— Ţi-e teamă că o s-o dai iar pe botanică? 

— Mai degrabă mi-e teamă c-o să mă piş pe scaun. Asta 
mi s-a întâmplat ultima oară. Sake-ul e diuretic. 

„Foarte îmbietor, ca tentativă de seducţie”, am gândit. 

Francesca mă întrebă pe şleau: 

— E vreo femeie în viaţa ta? Reflectai: Ethel era în viaţa 
mea? N-o atinsesem niciodată. De la ce stadiu începând poţi 
considera că o femeie este în viaţa ta? De altfel, Ethel era oare o 
femeie? Nu, era „păzitorul înger, şi muza, şi madona” despre 
care vorbea Baudelaire. De când lucram în domeniul modei, 
cuvântul „femeie” îmi părea obscen. Şi-apoi, Ethel nu va fi 
niciodată „în viaţa mea”: ea era viaţa mea. Am sfârşit aşadar 
prin a răspunde: 

— Nu. 

— Ţi-a luat ceva timp! Preferi bărbaţii? Am izbucnit în râs. 

— Crezi că arăt gay? 

— Nu arăţi nici gay, nici hetero, bietul meu Quasimodo. 


— Şi-atunci, de ce vrei să te culci cu mine? 

Râse ţărănos. 

— Vreau să câştig un pariu. 

— Ei, haide, Francesca. Aici nu trebuie să epatezi pe 
nimeni. Eşti singură cu mine, îţi poţi permite să fii sinceră. Nu ai 
impresia că pariul vostru e idiot? 

— Nu. 

— Să te culci cu cineva care îţi repugnă, doar ca să faci o 
vitejie, e cam prostesc, nu? 

— Nu e vorba numai de vitejie. E mai ales pentru că ne 
provoci repulsie. Sunt lucruri care dezgustă atât de tare, încât 
ajungi să îi invidiezi pe cei care le au. Am vorbit despre asta şi 
cu celelalte fete, toate am trăit acest sentiment. Incepe în 
copilărie, cu fascinația pe care o simţi privind câinii striviţi pe 
drum. Se pare că nu e nimic nesănătos în asta. Se numeşte 
atracţie-repulsie şi este ceva absolut normal. 

— Drace. Ei bine, va trebui să vă exersaţi normalitatea cu 
altcineva. 

— De ce? Care este problema ta? 

— Problema mea? Nu eu sunt cel care are o problemă, 
Francesca. 

— Cel mai bine cotate patru modele din lume ţi se oferă, 
iar tu le refuzi: eu numesc asta a avea o problemă. 

— lar pe o fată care găseşte de neconceput faptul că nu e 
dorită eu o numesc nimfomană narcisistă. 

— Nu ne doreşti? 

— Nu. 

— Cum e posibil? 

— Nu eşti genul meu. 

— Şi care e genul tău? Caltaboşii? Fetele care seamănă cu 
tine? 

— Nu. Genul meu e frumuseţea sublimă. 

— Şi ce ai în faţa ta, mitocanule? 

— O plantă superbă care nu e genul meu. 

— Ce-ţi trebuie? 

— Sublimul. 

— Mojicule, nu te-ai văzut în oglindă? 

— Nu asta e problema. Sunt îndrăgostit nebuneşte. 

Se îmblânzi brusc. 


— Trebuia să spui de la început. De ce m-ai minţit când te- 
am întrebat dacă e vreo femeie în viaţa ta? 

— N-aveam chef să-ţi vorbesc despre ea. 

— Ce are în plus faţă de mine? Intrebă râzând. 

— Coarne de taur. 

— Eşti masochist? 

— Nu, estet. 

— Când se culcă cu tine îşi scoate coarnele? 

— Nu m-am culcat niciodată cu ea. 

— Cât poţi fi de decadent! M-am înveselit. 

— Nu am atins-o şi nici n-am sărutat-o. 

— A refuzat? 

— Nu i-am spus că o iubesc. 

— De ce? 

— Prefer să nu ştie. 

— O să-i spui într-o bună zi? 

— Sper că nu. 

— Dacă înțeleg bine, n-o să faci niciodată dragoste cu ea? 

— Înţelegi bine. 

— Bun. Atunci ce te împiedică să te culci cu mine? 

Eram consternat. 

— şi ăsta e un motiv să mă culc cu tine? 

— Da. 

— Îmi scapă logica ta. 

— Doar trebuie să te culci cu cineva, nu? 

— Nu. De ce? 

— Toată lumea face sex. 

— Eu nu. 

— i s-a întâmplat totuşi? 

— Nu. 

Se înecă cu ghimbirul murat. 

— Cum? Eşti virgin? 

— Da. 

— La douăzeci şi nouă de ani? De câtă vreme o iubeşti pe 
fata asta? 

— De şase luni. 

— Şi înainte de ea iubeai pe cineva? 

— Nu. 

— Şi ce te împiedica să faci sex pe atunci? 

— Nu ştiu nici eu prea bine. 


— Nu te voiau fetele? 

— Habar n-am, nu le propuneam nimic. 

— Şi nu ai fost niciodată la târfe? 

— Nici asta. 

— Îţi interzice religia? 

— Nu am religie. 

— Dar trebuie să faci ceva, Quasimodo'. Nu poţi rămâne 
virgin. 

— De ce? 

— Trebuie să ştii cel puţin de ce te lipseşti! Este cea mai 
mare plăcere a vieţii. 

— Şi eu cred la fel. 

— În cazul acesta, ce te reţine? 

— Am aşteptări prea mari. 

— Ai dreptate. Vei fi copleşit! 

— Nu cred. 

— De ce? 

— Pentru o sută de motive. Mai întâi pentru că sunt estet. 

— N-ai decât să te culci cu frumuseţea ta fatală. Nu e 
foarte sigur că te va refuza. 

— Cum ar putea să tolereze un estet ca un trup hidos să 
se amestece cu un trup sublim? 

— În plan estetic, poate că e şocant, dar în plan erotic e al 
dracului de picant. 

— Cum ar putea să tolereze un mistic ca impurul să se 
amestece cu puritatea? 

— Mai eşti şi mistic, pe deasupra? Spuse ea, scuturându- 
se de râs. 

Fiecare pasiune îşi are locul precis în corpul omenesc: 
iubirea cuprinde inima, dorinţa răsuceşte viscerele, mânia 
înzeceşte forţa braţelor. Răutatea pură se localizează în 
maxilare: le simţeam pe ale mele umflându-se sub presiunea 
răului. 

— Vrei să-ţi arăt un secret? Am întrebat-o cu o voce 
răguşită. 

— Da, da! Zise ea, bătând din palme ca o fetiţă. 

— Nu ţi-e frică? Am spus în timp ce începeam deja să mă 
bucur. 


Ultimele bastioane ale bunului meu gust îmi urlau că un 
restaurant japonez nu era un loc potrivit pentru demonstraţia 
mea. 

Mă ridicai, lăsai să-mi cadă haina, îmi scosei puloverul cu 
guler şi mă întorsei cu spatele, pentru ca Francesca să aibă o 
vedere panoramică asupra omoplaţilor mei. Când am auzit-o 
ţipând de oroare, un soi de orgasm îmi străbătu vintrele. 

Fata leşină. Toţi clienţii veniră să privească, în curând, 
restaurantul se umplu de urlete. 

Două namile din Quebec, îmbrăcate în kimonouri, mă 
azvârliră afară, apoi îmi aruncară şi hainele. Eram mulţumit ca 
un puştan obraznic. 

Pentru că sunt un gentleman, i-am trimis Francescăi 
cincizeci de trandafiri galbeni însoţiţi de un bileţel: „lartă-mă. A 
fost ceva mai puternic decât mine. Când mi se vorbeşte despre 
virginitatea mea, simt că-mi pierd capul. Să rămână între noi”. 

Fată de ispravă, îmi telefona de la hotel: 

— Bine, nu mai vorbim despre asta. Dar toate acestea 
confirmă legenda conform căreia castitatea excesivă agravează 
acneea. Ar trebui să te culci cu cineva, bătrâne, n-ar fi decât ca 
să te îngrijeşti. 

— Bine. Mai eşti disponibilă? 

Îmi trânti telefonul. 

Când nu eram în turneu, îmi consacram timpul lui Ethel. 
Era încântată de succesul meu. lar ceea ce ea numea prietenia 
noastră mergea de minune. Colaborarea noastră în vremea 
afacerii Pros€lyte crease între noi o complicitate de viţă nobilă. li 
povesteam aventurile mele cu mândria unui cavaler curtenitor. 
Doamna gândurilor mele dispreţuia mediul modei şi nu scăpa 
niciodată prilejul să mă aprobe. 

— Eşti singurul soi de terorist pe care îl admir, îmi spuse 
într-o zi. 

— Ce ai împotriva manechinelor? 

— Nu am nimic împotriva lor ca indivizi. Doar că urăsc 
sistemul acesta care e o insultă la adresa frumuseţii. 

— Faci aluzie la biştarii pe care-i câştigă? 

— Nu asta mă şochează cel mai tare. Ceea ce urăsc este 
autoritatea cu care ni se vâră pe gât norma frumosului. Dacă 
frumuseţea încetează să mai fie subiectivă, atunci ea nu mai 
valorează nimic. 


Era şi mai idealistă decât mine. O adoram. 

Între timp, faimosul film experimental de artă ajunsese la 
montaj. Trebuia să i se găsească un titlu. Fiecare veni cu câte o 
sugestie. Ca şi mine: 

— De ce nu Să iei taurul de coarne? 

— Nu, spuse regizorul dând din cap. Prea aluziv. 

— Confesiunile unei măşti, propuse iubita mea. 

— Ridicol, refuză Pierre. 

— Cum ridicol? Am intervenit. Expresia îi aparţine lui 
Mishima5. 

— Mishima e ridicol, lăsă să-i scape marele artist, foarte 
mulţumit de sine. 

A doua zi, am aflat că-şi intitulase filmul Condiţia umană 
este un tropism evanescent. Pronunţa „tropizm”. În felul acesta, 
reuşise performanţa de a cuprinde în şase cuvinte un titlu 
ridicol, o frază pretențioasă, o aserţiune golită de sens şi o 
greşeală de limbă. 

Nimeni nu a priceput de ce alesese acest titlu care, prin 
caracterul lui vid, s-ar fi potrivit oricărei opere din univers, ceea 
ce înseamnă că nu s-ar fi potrivit nici uneia. Poate că de asta era 
cineastul nostru aşa de mândru. 

Într-o dimineaţă, m-am trezit cu temperatură. Febra a 
avut întotdeauna pentru mine un caracter sacru: găseşti în ea 
caracteristicile transei mistice - efervescenţă interioară, viziuni, 
torpoare, anorexie, discurs incoerent. Eram aşa de mulţumit de 
boala mea, încât i-am telefonat de îndată iubirii mele ca să mă 
las admirat. 

— Vin la tine, spuse ea, înainte să ajung să-i vorbesc 
despre virtuțile purificatoare ale temperaturii mele în creştere. 

Cum simţeam că sunt pe punctul să adorm la loc, m-am 
dus să deschid larg uşa, apoi am căzut inert pe pat. 

Undeva, o zână era îngenuncheată lângă mine şi îmi 
mângâia mâna: asta simţisem în cea dintâi zi a pasiunii mele. 
lubita prin excelenţă nu este oare acest înger care se apleacă 
deasupra voastră şi vă alină cu vorbe blânde? 

— Eşti nebun, Epiphane. Dormi cu uşa deschisă. 

— Era pentru tine. 

— Şi hoţii, te-ai gândit la asta? 

— M-ar fi văzut şi-ar fi plecat urlând de oroare. Urâţenia 
mea e mai eficace decât un câine rău. 


— Delirezi. E febra. Ti-am adus aspirine. 

— Nu, nu vreau să mă fac bine. Boala mea e sfântă, vreau 
s-o păstrez. 

— Asta e. Delirezi serios, amice. A 

Se duse să-mi aducă un pahar cu apă şi o aspirină. In 
vremea asta, creierul meu ticlui planuri: „Am febră, aşadar pot 
spune tot ce vreau. Fie va crede, fie va pune cele spuse pe 
seama bolii. Nu risc nimic”. 

Reveni cu aspirina şi îmi sprijini ceafa ca să pot bea. Era 
delicios: ştiam prea puţine despre savorile acidului acetilsalicilic 
care ţi se scurg până la glezne. 

— N-ar trebui să te vadă un medic? 

— Nu. Sufletul îmi este bolnav, nu trupul. 

— Asta nu te împiedică să mergi la doctor. 

— Numai tu singură mă poţi îngriji. Eşti cauza şi remediul 
în acelaşi timp. Am nevoie de tine aşa cum pustiul are nevoie de 
apă. Când plouă în Sahara, solul se acoperă de îndată cu flori 
minunate. 

Plouă asupra mea şi mă vei vedea înflorind. Am creat 
pentru tine acest imperativ care nu există. Plouă! Plouă peste 
mine, Ethel! 

— Bietul de tine, nu ştii ce vorbeşti. Apropo de ploaie, n-ai 
deloc nevoie de ea. Eşti ud tot. Patul tău e ca o supieră. ŞI 
ghicesc cât eşti de bolnav doar după miros. 

— Put? 

— E cel mai blând lucru care se poate spune. 

Mi-a tăiat macaroana. Nu poţi face o declaraţie de 
dragoste când puţi. M-am cantonat, prin urmare, în deliruri mai 
clasice: i-am explicat iubitei mele că eram un con care încerca 
să se transforme în cilindru, că peste mine trecea tramvaiul, că 
pătratul ipotenuzei mele era egal cu suma unghiurilor mele 
drepte, că eram un dromader, şi că pe sub podul Mirabeau 
curge Sena, aşa cum a remarcat un poet cu simţul observaţiei. 

Minunata mă asculta cu o răbdare de arhanghel. Doar 
pentru atâta, şi merita să fiu bolnav. A doua zi dimineaţa, am 
găsit-o adormită pe canapea. Sănătatea îmi revenise, la fel şi 
mirosul: eram incomodat de propria-mi duhoare. 

Mă închisei în baie, speriat la gândul că iubita mea 
trebuise să suporte asemenea miasme. Boala mă slăbise, iar 
pielea îmi atârna mai mult ca oricând. Nu m-am simţit niciodată 


mai demn de milă şi mai ridicol. Şi pentru prima oară în viaţă 
am început să plâng de mila mea. 

Existase o vreme în care să fii virgin la douăzeci şi nouă 
de ani constituia un act de credinţă. Astăzi, nimeni n-ar vedea în 
asta altceva decât o patologie de nemărturisit, datorată unor 
serioase tulburări de personalitate. 

Sunt mistic sau ticnit? Nu stiu. Singurul lucru de care sunt 
sigur este că am ales să fiu virgin. Fireşte, dacă n-aş avea trupul 
acesta, fără îndoială că n-aş mai fi virgin. Dar chiar şi cu o 
asemenea înfăţişare, aş putea avea o viaţă sexuală. Din punct 
de vedere moral, să mă duc la târfe nu ar fi fost o problemă. De 
ce n-am făcut-o? 

Cred că e latura mea Eugenie Grandet: iluziile mele 
valorează pentru mine tot aurul din lume. Fiecare îşi creează 
ceea ce îi lipseşte: hidoşenia mea avea nevoie de un ideal din 
beton armat pentru a fi suportabilă. Mi-am inventat o viziune a 
sexului care mi-l face inaccesibil: Graalul. 

Cu siguranţă că am dreptate. Pentru câţiva aleşi, a face 
dragoste trebuie să însemne absolutul, suprema experienţă, 
binele suveran. Dar când ai drept trup o caricatură ca a mea, 
actul sexual trebuie că seamănă cu o viermuiala de larve, cu o 
frământare de cărnuri flasce. Să mă imaginez în pântecele unei 
femei îmi provoacă greață. 

Cel mai frumos dar pe care-l poate oferi o fiinţă de teapa 
mea sexului este pur şi simplu abstinenţa. 

Viaţa mea de vedetă mă făcu, de asemenea, să iau un 
număr considerabil de trenuri. Este cel mai pedagogic mijloc de 
transport pe care îl cunosc: n-am urcat niciodată în vreun tren 
fără să învăţ ceva, fie din gura vreunui călător cu chef de 
confidente, fie din propriile mele observaţii. 

S-au dus vremurile faimoase ale vagoanelor-restaurant. 
Azi, trenurile se cred avioane. La clasa întâi, o stewardesă vine 
să-ţi ofere ceva de mâncare. Două meniuri, la alegere. 

Eu unul am refuzat întotdeauna cu oroare aşa ceva. Nu 
era şi cazul vecinilor mei care, cel mai adesea, acceptau cu un 
aer mulţumit, ca şi cum masa asta ar fi fost o recompensă. O 
vagă tradiţie s-a păstrat totuşi: bucătăria feroviară rămâne 
superioară celei de avion. Pateul de gâscă ori fileul de rață fac 
parte din călătorie. 


Cu coada ochilor mei gelatinoşi, despre care nimeni nu a 
putut niciodată să spună la ce se uitau, îi observam pe cei care 
mâncau. Chipul lor, departe de a exprima delectarea sau cel 
puţin satisfacția, transpira dezgustul. N-ar fi arătat altfel dacă ar 
fi fost siliţi să mănânce gunoaie. Cu toate acestea, nu calitatea 
mâncării era cauza. Nu, era limpede că detestau să mănânce. 

Am crezut mai întâi că prezenţa mea îi împiedica să simtă 
plăcere. Dar nu, căci călătoream incognito: cu pălăria trasă până 
pe sprâncene, fularul acoperind restul. Nimeni n-ar fi putut 
bănui că eram eu: ai fi zis că e unul care suferă de guturai. 

Era un mister în asta. Oamenilor nu le plăcea să mănânce 
şi totuşi mâncau. De ce? De foame? |n societatea noastră 
supraalimentată, nimănui nu îi este foame. Şi-atunci, de ce? Nu-i 
obliga nimeni. Am ajuns la următoarea concluzie: oamenii se 
îndopau din masochism. 

Constatarea mă azvârli într-un abis de perplexitate. 
Aşadar masochismul juca un rol atât de important în cele mai 
neînsemnate comportamente umane? Gândindu-mă mai bine, 
propriul meu succes nu era oare o dovadă? Urâţenia mea era de 
aşa natură, încât nu o puteai privi fără să suferi: or, eram plătit 
cu bani grei ca să mă exhib. Mi se dădeau averi ca să le ofer 
mulțimilor durere. 

Zguduit de descoperire, mi-am invitat iubita la 
restaurantul său preferat. Când era servită, o priveam cu o 
atenţie sporită. Foarte curând, am aflat că ea constituia 
excepţia. 

— Mănânci cu plăcere. 

— Sigur. E delicios. 

— Eşti singura. Priveşte în jurul tău. la te uită la tipul de 
colo, cu homarul. l-ai văzut strâmbăturile când înfulecă? El este 
un caz extrem, dar priveşte-i pe toţi. Există un cuvânt pentru a 
le numi expresia: par să regrete. 

— Cel mai rău este că-i adevărat, râse ea. 

— Oamenii ăştia plătesc ca să vină aici. Nimeni nu-i 
obligă. Asta înseamnă că îşi cumpără suferinţa. Lumea noastră e 
guvernată de masochism. 

— Nu crezi că exagerezi puţin? 

— Eu sunt în afara realităţii. Succesul meu este o dovadă 
zdrobitoare. 


— Nu eşti singurul care ai succes. Frumoasele plante cu 
care lucrezi n-au avut nevoie de nici un fel de masochism 
planetar ca să triumfe. 

— Situaţia lor este mai subtilă: alegi fete frumoase şi le 
ridici în slăvi. În principiu, nu am nimic împotrivă: asta s-a făcut 
în toate epocile. Dar astăzi nu este vorba de a onora 
frumuseţea, nici măcar de a oferi mulțimilor un spectacol 
agreabil. Este vorba de a ni se freca ridichea cu ameninţări: 
„Aveţi tot interesul să găsiţi chestia asta pe gustul vostru. Dacă 
nu, tăceţi din gură!”. Frumosul care ar trebui să-i ajute pe 
oameni să se înţeleagă întru admiraţie este folosit ca să 
excludă. Faţă de un asemenea totalitarism, în loc să se revolte, 
oamenii sunt obedienţi şi entuziaşti. Aplaudă, vor mai mult. Eu 
numesc asta masochism. 

— Poate. 

— Rezultatul este că, pentru a te simţi bine în lumea 
actuală, e preferabil să fii masochist. Or, există întotdeauna 
persoane ireductibile: tu şi cu mine, de pildă. Nu simţim nici o 
plăcere în suferinţă. Suntem, care va să zică, nişte invalizi. Ei 
bine, ar trebui să cerem despăgubiri. 

Îmi amintesc de o femeie pe care am văzut-o într-o gară: 
fără a fi la fel de urâtă ca mine - căci nu seamănă nimeni cu 
imposibilul -, era îngrozitoare. Nu încerca să ascundă acest 
lucru şi părea indiferentă la felul în care arăta. Din cap până-n 
picioare, era oribilă. 

O priveam cu atenţie şi cu consternare, când mă frapa un 
amănunt: doamna avea ojă pe unghii. Era de un roşu închis şi 
fusese aplicată cu mare artă. 

Rămăsei perplex: lacul acesta, care era frumos în sine, nu 
era în stare nicidecum să înfrumuseţeze degetele dezagreabile 
ale acelei persoane care, de altfel, nu era îmbrăcată deloc 
pretenţios. Totuşi, le acordase o mare grijă. Nu se putea spune 
că încercase să „se aranjeze”: mai întâi că nu încercase, şi-apoi, 
era „de nearanjat”. Cu ce se potrivea lacul acela atât de 
elegant? 

De atunci, am observat fenomene comparabile la aproape 
toate femeile hidoase. Nu am găsit vreo explicaţie. Această 
absurdă cochetărie a pocitaniilor are ceva reconfortant. 

Nu am un reper de paradox echivalent la bărbatul urât, 
începând chiar cu mine. În general, masculul oribil este mai 


puţin comic de privit decât femeia respingătoare: aceasta din 
urmă poartă adesea rochii cu flori mari, ochelari de vedetă şi 
pantofi cu sclipici. Lenjeria sa e de vis. În afară de cazurile 
excepţionale, nu poartă barbă şi prin urmare nu poate să-şi 
ascundă negii sau râtul în spatele unui smoc de păr. Femeia 
urâtă este cumplită şi caraghioasă, bărbatul urât este sinistru şi 
cenuşiu. 

Nu există niciodată decât răspunsuri diferite la aceeaşi 
teribilă întrebare: cum să-ţi locuiască sufletul într-un corp de 
rebut? Cum să trăieşti genul acesta de impostură? Eu unul am 
ieşit din încurcătură cu oarecare strălucire, dar ceilalţi? 

l-am observat îndelung. Admir şi sunt indignat totodată să 
constat că majoritatea dintre ei îşi acceptă soarta. Cel mai 
adesea, se căsătoresc între ei. Asta mă depăşeşte: e ca şi cum 
şi-ar dubla urâţenia. Au de gând să aducă pe lume propriile lor 
portrete? 

Nu simt şi ei, la fel ca mine, această sete de frumuseţe de 
nepotolit? Noi avem nevoie de ea mai mult decât orice altă fiinţă 
umană, noi care am fost spoliaţi de ea încă de la naştere. Dacă 
pe pământ ar domni dreptatea, am fi căsătoriţi din start cu vreo 
Venus ori cu vreun Apolo, pentru ca să ne curăţim în contact cu 
splendoarea lor. 

Era în preajma Crăciunului când mi s-a făcut o propunere 
de un tip nou: să fiu unul dintre cei doisprezece membri ai 
juriului la alegerea lui Miss Internaţional. Festivităţile urmau să 
aibă loc la începutul lui ianuarie, în Japonia, în orăşelul 
Kanazawa. 

Îi telefonai agentului meu: 

— Pe bune, eu să arbitrez un premiu de frumuseţe, n-ar fi 
asta o glumă de prost gust? 

— Dimpotrivă, ideea mi se pare excelentă. Urâtul pasionat 
de estetică, dă bine pentru imaginea ta. 

Nu foarte convins, i-am vorbit despre asta iubitei mele. 

— Nu e nimic mai rău decât aceste concursuri de 
frumuseţe, îmi spuse ea. Aceste biete fete aproape goale care 
vin să zâmbească, înşirate în rând, în faţa unor moşi abjecţi. 

— Bine. Nu mă duc. 

— Ba da, dimpotrivă, du-te! Du-te să stârneşti neliniştea în 
muşuroiul ăsta de cârtite. E mare nevoie de un terorist de felul 
tău. 


— Mă însoţeşti? 

— Ce să fac acolo? 

— Să vezi Japonia. Te invit. 

— Eşti drăguţ, dar nu pot. 

— De ce? 

— Sunt îndrăgostită. 

Lovitură de pumnal otrăvit în pieptul meu. 

— De cine? Întrebai. 

— Nu-l cunoşti. 

Foarte entuziasmată, îmi spuse că se numeşte Xavier 
(prenume care mi se păru detestabil) şi că era frumos. 

— la te uită! Credeam că eşti deasupra acestor 
considerente fizice, am scrâşnit. 

— Nu şi atunci când este vorba despre adevărata 
frumuseţe. 

— Şi ce face, în viaţă, frumuşelul tău? 

— Este un geniu. E pictor, artist. 

— Lasă-mă să ghicesc: o să te picteze goală, nu-i aşa? 

— Opreşte-te, încă nici n-a observat că exist. 

— Ce cretin! 

— Ajută-mă, te rog. 

lubea pe un altul şi voia să o mai şi ajut. Asta era culmea. 

— Vrei să mă duc să-i declar iubirea în locul tău? 

— Nu. Vreau să mă însoţeşti la vernisaj. 

— Detest vernisajele. 

— Şi eu. Aşa cum detestam agenţiile pentru manechine. 
Ceea ce nu m-a împiedicat să te însoțesc acolo pentru a-ţi face 
un serviciu. 

— Fie. Şi în ce fel va servi prezenţa mea planurilor tale? 

— Peste tot unde mergi, lumea nu te vede decât pe tine. 
La braţul tău, nu aş trece neobservată. 

— Îţi dai seama că vrei să te foloseşti de urâţenia mea ca 
să agăţi? 

— N-am intenţia să agăţ. Sunt îndrăgostită, vreau să mă 
vadă. 

— Explică-mi de ce te îndrăgosteşti de un pictor suficient 
de tâmpit ca să nu te remarce. 

Râse. 

— la-mă drept idioată, dacă vrei. E aşa multă vreme de 
când n-am mai fost îndrăgostită. 


Era adevărat: de unsprezece luni de când mă consumam 
pentru ea, nu-i cunoscusem nici cel mai neînsemnat amorez. 
Fără îndoială, nu-mi povestea totul: puteam să bănuiesc câteva 
aventuri de o noapte, dar nimic mai important. 

Ajunsesem să cred că aşa era normal şi că îmi aparţinea. 
Ar fi trebuit să mă îngrijoreze această situaţie: dacă ar fi fost o 
fluşturatică, n-aş fi avut de ce să mă tem de prezenta catastrofă 
- Ethel îndrăgostită, poate că în mod serios! 

Ce măgar fusesem! Aş fi putut profita de aceste 
unsprezece luni nesperate, dacă nu pentru a-i revela seducţia 
persoanei mele, atunci cel puţin pentru a o dezgusta de bărbaţi, 
fără excepţie. Ar fi trebuit să-i vorbesc despre fudulia grotescă 
de la care nici un mascul nu se abate, despre mitocănia în care 
cad până şi cei mai politicoşi. Ar fi trebuit să-i arăt în sfârşit 
urâţenia lor, căci bărbaţii sunt urâţi, întotdeauna urâţi, chiar 
dacă la ceilalţi se vede mai puţin decât în cazul meu. 

În loc de asta, ce am făcut? Nimic. Mi-am irosit timpul, m- 
am lăsat să alunec pe panta mea naturală şi fatală, 
contemplarea tâmpă şi extatică a iubitei mele. Voi plăti pentru 
asta. 

Veni şi vernisajul. Ca de obicei, am regăsit multiplele 
motive pe care le aveam pentru a uri acest gen de ceremonie: 
ridicolul comentariilor, falsa mulţumire a chipurilor, deriziunea 
vorbelor mondene, adevărurile sinistre ascunse în spatele 
acestor atitudini. 

Vernisajul acesta era cel mai detestabil din cariera mea. 
Fireşte, cea pe care venisem s-o ajut era în întârziere. „Este o 
lege a naturii”, m-am gândit: „femeia îndrăgostită întârzie. E de 
două ori mai enervant pentru mine: mai întâi pentru că sunt 
singur, şi-apoi pentru că nu a întârziat niciodată pentru mine. Și 
înţeleg prea bine ce înseamnă asta.” In acelaşi timp, îmi 
spuneam că exactitatea este politeţea regilor şi găseam că este 
ciudat ca femeile să-şi exprime dragostea printr-o impoliteţe: 
„Cu mine, cel puţin, a fost mereu politicoasă”. Slabă consolare. 

Am căutat din priviri obiectul pasiunii sale. Acesta sosi şi 
el cu întârziere, dar totuşi înaintea ei. Nu eram în posesia 
semnalmentelor lui, dar, de cum a intrat, am ştiut că era el. 
Degaja o siguranţă de sine şi o dezinvoltură formidabile: când 
bărbatul acesta intra într-o bancă, într-un muzeu, într-un 


restaurant, lumea era convinsă că este proprietarul băncii, al 
muzeului, al restaurantului. 

În seara aceea odioasă, avea aerul că este proprietarul 
galeriei de artă. Oamenii se îngrămădeau în jurul lui pentru a-i 
debita platitudini nu prea diferite de cele pe care le spuseseră 
înainte de sosirea maestrului. Eram indignat: cum se putea 
îndrăgosti o fată aşa de aleasă ca Ethel de un asemenea 
individ? Eram de rea-credinţă, fireşte: tipul era frumos, zâmbetul 
lui scotea la vedere dinţi sănătoşi. lubita mea era normală, avea 
poftă prin urmare de un animal frumos cu o dentiţie sănătoasă. 

Cea în întârziere sosi, în sfârşit. Purta o rochie neagră 
asortată cu pletele răvăşite: dezarmant de graţioasă, se lipi de 
mine, neîndrăznind să privească pe nimeni. 

— E aici? Mă întrebă îmbrăţişându-mă. 

— Da. La zece metri de tine, lângă bar. 

— M-a văzut? 

— Nu ştiu. Vrei să te prezint? 

— Nu, nu, fie-ţi milă! 

— Vrei să te vadă, da ori ba? 

— Da. Nu. Nu acum. 

— Crezi că merită să te ambalezi în asemenea hal? 

— Se vede că n-ai fost niciodată îndrăgostit. 

Şi îmi spunea asta mie! 

— De ce m-ai lăsat să înţepenesc aşteptându-te patruzeci 
şi cinci de minute? 

— Eram nebună. Nici o ţinută nu mi se potrivea. Am sfârşit 
prin a-mi pune rochia asta veche. Îmi vine bine? 

Şi mă întreba pe mine una ca asta! 

— Eşti sublimă. Nu te merită. 

— Mulţumesc. 

— Sincer, ce găseşti la el? 

— Ei, haide, e magnific! Şi ce artist! Mărturiseşte că 
pânzele sale îţi taie respiraţia. 

— Le-am privit, aşteptându-te. N-am simţit absolut nimic. 
Sunt nepăsător în ceea ce priveşte pictura modernă. 

— Mi-e poftă de o cupă de şampanie, dar el e lângă bar. 
Cum să facem? 

Brusc exasperat, am apucat-o de braţ şi am târât-o până 
în faţa lui Xavier. 


— Maestre, aţi putea să-i oferiţi o cupă de şampanie 
acestei tinere care vă admiră talentul? 

— Fireşte. Aş putea să vă ofer una şi dumneavoastră? 
Sunt onorat de prezenţa dumneavoastră la vernisajul meu. Vă 
consider un mare anarhist. Sunteţi grozav. V-am zărit de îndată, 
dar n-am îndrăznit să vin să vă vorbesc. Pentru că m-aţi 
abordat, vă destăinui visul meu: mi-ar plăcea să vă pictez. 

— Pe mine? Ce idee bizară. Ar trebui s-o pictaţi mai 
degrabă pe Ethel, care este o actriţă de excepţie. 

— Desigur, desigur. Dar mai întâi pe dumneavoastră. 

— Eu sunt foarte ocupat. Trebuie să plec în Japonia. 

— Inţeleg. O să mă adaptez programului dumneavoastră. 
Pot să vă întreb pe dumneavoastră, în care admir artistul total, 
ce credeţi despre mâzgălelile mele? 

lubita mea mă privi cu un aer rugător. Enervat, am 
răspuns: 

— Nu trebuie să-mi puneţi asemenea întrebări. Sunt 
insensibil. 

— Insensibil la ochi? 

— Nu, insensibil la pictură. E destul să mi se pună în faţă 
vreo pânză, fie ea şi genială, că imediat nu mai simt nimic, 
absolut nimic. 

Minţeam pentru Ethel, căci frigiditatea mea se limita la 
pictura modernă. 

— E uimitor. Nu mi s-a spus niciodată ceva atât de frumos 
despre tablourile mele. Ce fericit sunt să produc în 
dumneavoastră neantul acesta absolut! 

Ostrogotul! Se făcea stăpân pe frigiditatea mea, făcea din 
ea o reacţie exclusivă la arta lui. Găseam că întrece măsura şi 
mă pregăteam să-i fac cunoscut modul meu de a gândi când 
interveni Ethel. Se atârnase de braţul meu ca şi când eu as fi 
fost singura ei şansă pentru a merita atenţia maestrului. 
Patetică, începu prin a se scuza pentru că îi lipseşte indiferența 
faţă de tablourile lui, apoi descrise cei mai neînsemnaţi fiori pe 
care opera lui îi trezeau în ea. Era somptuoasă în stângăcia şi 
emoția ei; în locul lui Xavier, aş fi fost pe cale să leşin de bucurie 
şi de dragoste. M-am uitat la chipul bărbatului: studia în 
amănunt, prin rochie, ce avea de oferit descreierata asta. 

— Perle pentru porci, am scrâşnit printre dinţi. 


Aş fi vrut s-o apuc de guler pe lepădătura asta, s-o scutur 
şi să-i strig: „în genunchi! În genunchi când îţi vorbeşte 
madona!”. Dezgustat, l-am văzut luându-şi agenda şi notând 
coordonatele îngerului. „lar tu, gâsco, cum poţi tremura în halul 
ăsta? Sare în ochi că nu-l interesează decât fundul tău. Explică- 
mi de ce o muză sfântă se îndrăgosteşte de un burduf umflat de 
mulţumire. Chiar dacă sunt urât de-ţi vine să urli, mă consider 
de o mie de ori mai seducător decât monumentul ăsta de 
înfumurare.” 

Eram îngrozitor de prost dispus când fericitul ales se 
întoarse din nou spre mine cu un aer complice („După acest 
interludiu a cărui natură vă este limpede, am nevoie de un 
interlocutor adevărat.”). Imi adresă o întrebare pe care n-am 
auzit-o, cufundat în gândurile mele furibunde şi în acest postulat 
de profundă nedreptate împotriva căruia orice luptă este 
zadarnică. O tăcere inchizitorială îmi semnală că îmi aştepta 
răspunsul. Am vorbit la întâmplare, lăsând să-mi curgă din gură, 
ca saliva, primele cuvinte care-mi trecură prin minte: 

— Este pornografie. Pornografia este excelentă pentru că 
ea constituie o explicaţie globală a epocii noastre. Ce este 
pornografia? Este un răspuns la anorexia generalizată pe care o 
trăim cu toţii. Nu ne mai este foame de nimic, şi nu greşim 
deloc, căci nu văd ce am mai putea pofti. Ochii şi urechile 
noastre sunt şi mai ghiftuite decât stomacul. Pornografia este 
cea care reuşeşte să trezească un simulacru de dorinţă în cei 
care au avut prea mult din toate. lată de ce, astăzi, arta 
dominantă este pornografică: este singura care izbuteşte să 
atragă atenţia, trezind un fals apetit. lar noi, noi cum vom 
reacţiona? Eu am ales o formă de asceză, respectiv frigiditatea 
asumată. Nu am poftă de nimic pentru că nu simt nimic. Căci 
publicul are o responsabilitate în această pornografie: dacă n-ar 
fi simulat atâta orgasmul, artiştii nu ar continua să se prefacă a 
crede că asta place publicului. 

La sfârşitul predicii mele, mi-am dat seama că Ethel şi 
Xavier mă priveau cu cea mai mare perplexitate. Am presupus 
că răspunsul meu se potrivea ca nuca-n perete cu întrebarea 
care-mi fusese pusă. Plictisit, am mizat pe rapiditate, pe 
happening: mi-am luat scurt rămas-bun şi am ieşit, luând-o cu 
mine pe iubita mea. 


— Ce te-a apucat să te lansezi într-o discuţie filosofică 
despre pornografie? 

— Ce mă întrebase? 

— Ne propunea să mergem cu el la restaurant, să 
mâncăm stridii. 

Câteva zile mai târziu, frumoasa mă sună la telefon, 
răvăşită: 

— Ghici cu cine iau cina diseară? 

— Cu marele nostru pictor. 

— Da. Tocmai mi-a telefonat. Sunt aşa de fericită! Ţie îţi 
datorez asta. Mi-a vorbit întruna despre tine. 

— E clar că e nebun. Ar fi trebuit să-l întrebi dacă nu 
cumva ar prefera să ia cina cu mine. 

— Cu siguranţă că ar prefera. Dar a spus că a fost uluit de 
maniera ta atât de fină şi de aiuritoare de a-i refuza invitaţia: te 
admiră! 

— Nu e un tip prea dificil. 

— Dimpotrivă! Făcu ea, vexată. 

— De fapt, tu nu eşti dificilă, dacă te interesează părerea 
mea. 

—  Opreşte-te. Cum ar putea să-ţi placă? Nu eşti 
homosexual, din câte ştiu. 

— Nu îl judec ca pe un obiect sexual, îmi displace ca fiinţă 
umană. 

— Te rog, nu strica totul. Sunt aşa de fericită! 

— Pentru că o să te culci cu el? 

— Ce-i cu tine? Nu mi-ai vorbit niciodată în felul acesta. 

— De ce eşti aşa de ipocrită? Tremuri la gândul c-o să 
faceţi amor! 

— Nu e nevoie să fii vulgar. 

— Aşadar nu vezi că tipul te invită la cină doar pentru 
asta? 

— Ce ştii tu? 

— ţi închipui că o face pentru conversaţia ta? 

— Din ce în ce mai fermecător. 

— Te rog să mă înţelegi bine. Conversaţia ta e strălucită, 
doar că lui puţin îi pasă de asta! La vernisaj, nu asculta nici o 
vorbă din ce spuneai. Te dezbrăca din priviri, se lingea pe buze. 

— Sunt destul de mare ca să mă apăr fără ajutorul tău. 


A doua zi, îmi telefona din norul în Care plutea. Se declară 
gata să moară de beatitudine. Xavier era cel mai minunat dintre 
bărbaţi. 

— Te-ai culcat cu el? Am întrebat cu o voce glacială. Râs 
jenat. 

— Da. Ne iubim. Este magnific. Mi-a spus lucruri atât de 
frumoase. Sunt nebună după el. 

Auzind-o debitând asemenea nerozii, mi-am ieşit din fire. 
l-am urat multă fericire şi am trântit receptorul. 

Imediat după asta, am telefonat la organizatorii 
concursului pentru Miss Internaţional. Le-am spus că accept să 
fac parte din juriu. S-au bucurat. l-am întrebat dacă e posibil să 
plec în Japonia de îndată. 

— Dar, domnule, suntem la sfârşitul lui decembrie. Nu 
sunteţi aşteptat acolo înainte de 10 ianuarie. 

— O să plătesc camera de hotel. 

— Nu asta e problema. Kanazawa este un orăşel la nord 
de Honshu, unde nu se întâmplă nimic. Ce-o să faceţi acolo de 
unul singur? 

— Am visat mereu să devin ermit în Japonia. De altfel, nu 
s-ar putea organiza concursul ăsta undeva şi mai departe? In 
Tasmania? 

Era limpede că îi deranjam. Am sfârşit prin a accepta să 
plec pe 9 ianuarie. Eram în 28 decembrie. Ce coşmar! Să trec 
dintr-un an în altul mi s-a părut întotdeauna o dramă. De data 
asta, urma să fie şi mai rău: 1996 fusese anul esenţial al urâtei 
mele existenţe, care mă surprinsese îndrăgostindu-mă ca un 
nebun şi, în plus, devenind celebru. Şi trebuia să părăsesc epoca 
aceasta admirabilă pentru a trăi o alta care nu prevestea nimic 
bun. 

Culmea ororii, bineînţeles, era că Ethel urma să mă sune 
în fiecare zi ca să-mi povestească. Ea ar plânge, iar eu ar trebui 
s-o consolez. Ea ar fi fericită, iar eu va trebui să-i împărtăşesc 
fericirea. O, nu! 

Am încercat să apelez la rațiune. Ce mă privea asta pe 
mine? Ea nu era la prima poveste de dragoste. Virginitatea şi-o 
pierduse deja cu multă vreme în urmă. Nu ar fi decât o aventură 
în plus, la capătul căreia iubita mea va fi niţel zdruncinată, de 
bună seamă, şi totuşi neschimbată. 


N-aş fi avut dreptul să fiu gelos decât dacă aş fi conceput 
planul de a-i mărturisi iubirea mea frumoasei şi de a-i inspira o 
iubire pe măsură. Ar fi trebuit să fiu nebun pentru una ca asta, 
iar eu nu eram nebun. 

Mă gândeam de asemenea că n-o să mai am cu Ethel 
acele conversații fără şir, în care eu abordam cele mai diverse 
subiecte şi pe parcursul cărora ea îmi aparţinea. Acum, când ne- 
am întâlni, ar trebui să vorbim despre iubire - iubirea ei. O să-mi 
povestească cele mai mărunte fapte şi gesturi ale lui Xavier, o 
să le disece şi o să-mi explice cât sunt de miraculoase, de 
excepţionale etc. Nu că iubita mea ar fi fost proastă: era 
normală. 

Această perspectivă mă copleşi în asemenea măsură, 
încât telefonai din nou organizatorilor concursului pentru Miss 
Internaţional pentru a le cere să-mi facă o rezervare simplă şi nu 
una dus-întors: i 

— Vreau să-mi petrec viaţa la Kanazawa. Imi place locul 
acesta. 

— N-aţi fost niciodată acolo! _ 

— Tocmai. De asta îmi place oraşul ăsta. Imi explicară că 
îmi vor face totuşi o rezervare dus-întors: i-ar costa mai puţin. 

— Aveţi posibilitatea să nu folosiţi biletul de retur. Dar 
permisul de şedere este foarte greu de obţinut în Japonia. 

Am închis telefonul detestând lumea aceasta în care exilul 
inimilor frânte nu mai era posibil. 

Ultimele zile ale lui 1996 au fost abjecte. lubita mea se 
scălda într-o fericire respingătoare şi ţinea cu tot dinadinsul ca 
eu să aflu cele mai neînsemnate detalii. Departe de mine gândul 
de a o judeca: era în faza aceea hipnotică a începuturilor 
amoroase, în care prostia pare sublimă, iar indecenţa triumfă. 
Măcar să nu fi fost cel mai bun prieten alei! 

Nu ştiam, de altfel, că acesta era titlul meu. Înainte, nu 
mă numea nicicum, nu aveam în ochii ei un loc determinat sau, 
dacă aveam unul, nu mi-l precizase. Era mult mai bine aşa: 
visele cele mai nesăbuite rămâneau permise. X 

Nu încape nici o îndoială că a fost din cauza lui Xavier. Imi 
imaginez scena: pesemne că el o întrebase despre natura 
exactă a relaţiilor dintre noi doi, ea şi cu mine. Cu siguranţă că 
ea reflectase înainte de a răspunde: „Epiphane este cel mai bun 
prieten al meu”. Aserţiune care avea dublul merit de a păstra 


inocentă tandreţea noastră mutuală (m-aş fi lipsit de asta) şi de 
a face să se răsfrângă asupra ei admiraţia pe care fudulul ăsta o 
nutrea pentru mine. 

În 29 decembrie am avut parte de declaraţia asta pe 
nepusă masă. Ethel tocmai îmi povestise extaziată că marele 
artist nu purta lenjerie intimă. 

— Niciodată, pricepi, niciodată! 

— E respingător! 

— Nu! E fabulos. 

— Ethel, de ce-mi spui asta? Nu mă priveşte. 

Telefonul rămase tăcut câteva secunde înainte ca ea să 
răspundă: 

— Pentru că eşti prietenul meu cel mai bun. 

Rostise fraza asta oribilă cu solemnitate. Dacă n-aş fi fost 
aşa de manierat, i-aş fi semnalat că nu voiam prietenia ei, mai 
cu seamă dacă asta trebuia să mă condamne la a nu rata nimic 
din intimitatea rivalului meu. Dar ceva m-a împiedicat mereu să 
fiu mitocan cu madona şi am adoptat atitudinea pe care o 
aştepta. 

— Mi-ai închis gura, am spus cu tulburare în glas. 

— Bănuiai, nu? Continuă ea cu o tandreţe atroce. 

— Nicidecum, am răspuns - şi nu minţeam. 

— Eşti orb! Asta pentru că eşti prea umil. Eşti incapabil să- 
ţi imaginezi pasiunile pe care le stârneşti. 

— Dimpotrivă, pentru că sunt prea vanitos, îmi închipuiam 
că mă iubeşti cu o dragoste nebună, i-am spus scrâşnind. 

Ea izbucni în râs: 

— Eşti minunat! 

Era limpede: când un bărbat prea urât îşi declară ardoarea 
unei femei prea frumoase, asta nu poate fi decât o glumă. 

— Da' ştiu că am noroc: am amantul cel mai fabulos şi 
prietenul cel mai senzaţional de pe Terra! 

— Asta atrage răzbunarea cerului, strecurai cu perfidie. 

— Îmi dau seama. Sper ca acest exces de fericire să nu 
prevestească o dramă. 

— Ba da, în mod necesar. Drama e că plec în Japonia pe 9 
ianuarie, fără tine. Cât o să-ţi mai lipsesc! Cui o să-i mai vorbeşti 
despre izmenele tânărului zeu? 

Nu înţelese ironia. 


— În 9 ianuarie? Perfect. Prin urmare vei putea asista la 
premiera filmului. 

— Tropismul evanescent? 

— Da. O să fie o seară de gală pe 7 ianuarie. Vino să mă 
ajuţi să suport mizeria asta. 

— Îmi închipui c-o să vină şi Xavier. 

— Da, murmură ea. 

Exista un spectru în vocea sa. Brusc, mi s-a făcut milă de 
ea şi am formulat sus şi tare contrariul spaimei sale: 

— Doar dacă n-o să-i dai papucii între timp. 

Avu un râs bizar. Ţintisem bine. 

A doua zi, îmi telefona iar: 

— Nu, Ethel, m-am săturat de telefoanele tale. Vreau să te 
văd. De când eşti cu Xavier, mă copleşeşti cu vocea ta şi mă 
privezi de prezenţă. Sunt prietenul tău cel mai bun, am nişte 
drepturi: pretind să te văd. 

— Vin. 

Înainte, mă făceam „frumos” pentru ea: mă îmbrăcam 
îngrijit, mă dichiseam. Acum, eram descurajat: nu m-am spălat, 
am rămas în halatul meu ponosit şi, culme a lipsei de eleganţă, 
am lăsat televizorul deschis. 

Intră, sublimă şi lividă. 

— Ai o mină proastă. 

— N-am dormit, spuse. Ramaserăm câteva clipe pleoştiţi 
în faţa televizorului. Publicitatea pentru tampoane incredibil de 
absorbante ne smulse din amorţeală. lubita mea închise 
televizorul. 

— Când văd aşa ceva, mi-e ruşine că sunt femeie. 

Izbucni în lacrimi. 

— O să le scriu ăstora cu tampoanele. O să-i avertizez că 
publicitatea lor te face să plângi. 

jalnică, râse printre lacrimi. Am avut dreptul la relatarea 
dramei. În ajun, îl întrebase pe fudul dacă o va însoţi la premiera 
filmului; acesta îi răspunsese că era împotriva principiilor sale 
să-şi dea acordul cu atâta vreme înainte. 

— Îţi dai seama? Numeşte asta „cu atâta vreme înainte”! 
E limpede, asta înseamnă că nu e sigur că vom mai fi împreună 
peste o săptămână. 

M-am gândit că individul ăsta e un ţopârlan dublat de un 
imbecil: căci, la urma urmei, chiar dacă îşi plănuise să o 


părăsească pe iubita mea înainte de 7, ce l-ar fi costat să-i 
accepte invitaţia care, în cazul unei despărţiri, ar fi fost anulată 
ipso facto6? Ce dracu' făcea cu bădăranul ăsta? A fost cât pe ce 
să o întreb. In loc de asta, compasiunea şi prostia îmi inspirară 
acest comentariu: 

— Ei, haide, Ethel, delirezi! N-a vrut să spună una ca asta. 
Pasiunea te tulbură. 

— Şi-atunci, ce-a vrut să spună? 

— Ei bine, exact ce a spus. Nu-i place să facă planuri. Este 
genul de bărbat căruia îi place să trăiască clipa. 

Nu-mi venea să cred: nu numai că îmi apărasem rivalul, 
dar pe deasupra mai şi debitam nişte locuri comune 
îngrozitoare. 

— Şi cu ce-l împiedică asta să mă însoţească la premiera 
unui film în care joc unul din rolurile principale? Mă întrebă cu 
pertinenţă. 

— E artist. Nu-i place să se simtă legat de angajamente, 
de date. 

— Ce tot spui acolo? Doar şi-a fixat data vernisajului şi îşi 
onorează întâlnirile. 

— Tocmai asta spun, este egocentric, ca toţi creatorii. 

— Şi ţi se pare că asta e o scuză? 

— Nu. Numai că, dacă îl iubeşti, trebuie să-i accepţi 
defectele. 

Mă privi împietrită. 

— Din solidaritate masculină spui asemenea prostii, ca să- 
| aperi? 

Voisem să o consolez: culegeam roadele. Eu, acuzat că 
sunt solidar cu încrezutul ăsta, în numele virilităţii! Era cam prea 
mult. 

— Ascultă, încercam doar să fiu drăguţ. 

— Nu îţi cer să fii drăguţ, îţi cer să mă ajuţi să văd 
limpede. 

— Pentru asta ar trebui să existe un mister. Nu e niciunul. 

— Crezi că mă iubeşte? 

— Crezi că sunt individul cel mai în măsură să răspundă la 
această întrebare? Pe el trebuie să-l întrebi. 

— Nu pot. 

— Atunci, pe tine. 


— Mi-am pierdut judecata. Tu eşti obiectiv. Cunoşti toate 
detaliile poveştii noastre. 

— Nu, e ridicol. Nu mai vreau asemenea conversații. Nu 
mă priveşte. 

Hohotele ei, care încetaseră, se porniră din nou, şi mai şi. 
Să o văd plângând pe femeia pe care o iubesc - s-o văd 
plângând pentru altul! 

— Era peste puterile mele. Cedai laşităţii şi o luai pe Ethel 
în braţe. 

— Da, te iubeşte! Sare în ochi! De-ar da Domnul ca ea să 
priceapă cine e acest „el”. 

— Crezi? Imi răspunse cu o voce gâtuită. 

— Sunt absolut sigur. í 

O strângeam gata s-o înăbuş. Imi fusese dat să-i declar 
iubitei mele pasiunea mea înflăcărată într-o manieră mascată, 
dar divin de eliberatoare. Lăsai să curgă conţinutul sufletului 
meu; era destul să vorbesc despre mine la persoana a treia, 
asemenea lui lulius Cezar. Cum „eu este un altul”, această nouă 
conjugare nu îmi crea nici o problemă. 

— Te iubeşte, e bolnav după tine, e îmbătat de 
frumuseţea ta, nu mai simte nevoia să bea şi să mănânce, nu se 
gândeşte decât la tine, nu trăieşte decât pentru tine, nu e 
niciodată mai fericit ca atunci când te strânge în braţe, iar când 
e departe de tine, are impresia că o ghiulea de tun i-a golit 
toracele. 

Aş fi putut continua încă multă vreme în felul acesta. Îmi 
venea aşa de uşor: era destul să deschid gura pentru a da frâu 
liber unui potop de vorbe care nu aşteptau decât să iasă. 

Am auzit glasul extatic al celei pe care o strângeam în 
braţe: 

— Cum de ştii toate astea? 

— Pentru că sare în ochi. În ochi şi în timpane! 

Rămase cuibărită în braţele mele, buimacă de zăpăceală - 
şi asta era opera mea. 

— Spune-mi. Mai spune-mi lucruri care sar în ochi. E aşa 
de bine. 

Şi mai voia! O să-i mai dau. Am asmuţit din nou câinii: 

— Este sfâşiat între două nevoi contradictorii, cea de a se 
arunca la picioarele tale ca să te adore şi să-ţi mărturisească 
toată dragostea lui, şi cea de a te răni, de a-ţi face râu pentru a 


lupta împotriva a ceea ce îi inspiri. lubirea îl îngenunchează şi îl 
face să-şi scoată ghearele în acelaşi timp. Acesta este motivul 
pentru care tu îl torturezi şi îl obsedezi în cel mai înalt grad. 

Amintindu-mi brusc că vorbeam în numele altuia, am 
tăcut. Cu atât mai bine, căci eram pe punctul să trec dincolo de 
marja de manevră. 

În braţele mele, Ethel îşi ieşise din minţi. 

— Ce mult mă iubeşte! Murmură ea. Ce oarbă pot fi! 

Oh, da! 

Se desprinse din braţele mele şi mă lăsă golit. 

— Am ştiut mereu că eşti un mag, spuse ea. Nu ai un chip 
ca al tău dacă nu eşti radical diferit de ceilalţi. Vezi prin oameni. 
Nu l-ai întâlnit pe Xavier decât o singură dată şi ai înţeles cine 
este. Ai simţit ce sentimente nutreşte pentru mine. 

Nu-şi dădea seama cât era de adevărat. Uitase aşadar ce 
i-am spus cu privire la frumuşelul ăsta, a doua zi după vernisaj? 
Invidiez această capacitate de amnezie voluntară pe care o 
posedă anumite persoane. Nici măcar struţii nu au asemenea 
resurse de orbire. 

Tolănită pe canapea, iubita mea era în al nouălea cer. 

— N-am fost în viaţa mea mai fericită. Şi eu te adusesem 
în starea aceasta! 

Cel care se culca cu tine nu te-ar fi făcut să te bucuri aşa 
cum am făcut-o eu. Glorie cuvintelor, cuvintelor mele care se 
descurcau mai bine decât sexul rivalului meu! 

— Fără tine, Epiphane, aş fi trecut pe lângă toate astea. 
Mai ştii în ce hal eram când am ajuns la tine? Şi vezi cum sunt 
acum? Ţie ţi-o datorez. Eşti mai mult decât cel mai bun prieten 
al meu: eşti fratele meu. 

Uite că asta îmi plăcea şi mai mult. Cu un frate, cel puţin, 
incestul devenea posibil. 

Bucuria mi-a fost de scurtă durată. Ethel dădu fuga să-şi 
întâlnească amantul. Un altul va beneficia de înflăcărarea pe 
care o aţâţasem în ea. Margaritas ante porcos17. 

Mi-am îngropat ultimele două zile ale anului 1996 în 
televizor, pentru a nu fi nevoit să le trăiesc. Erau emisiuni 
atroce: ni se ofereau compilaţii ale evenimentelor de peste an. 
Cadavre de fetiţe, refugiaţi zairezi murind cu miile, scandaluri 
sordide: trebuia să fii nebun ca să te uiţi la aşa ceva. Am sfârşit 
prin a înţelege că aşa ajunsesem. 


Primisem două mii de invitaţii pentru noaptea de revelion: 
le-am refuzat pe toate, pretextând că acceptasem altele. 

Voiam să fiu singur ca să-mi ofer un cadou pe care-l 
visasem încă din copilărie: dopuri de urechi Quies. În după- 
amiaza zilei de 31 decembrie, m-am dus la farmacie să îmi 
cumpăr. M-am minunat de frumuseţea cutiei, de misterul 
hieroglifelor sale. Întors acasă, am deschis-o. Erau destule 
pentru a asurzi un regiment întreg. 

Când a sosit ora, am desfăcut două din învelişul protector 
şi am descoperit nişte bulgăraşi din ceară de culoare roz. Am 
respectat întocmai modul de utilizare: le-am încălzit între degete 
şi le-am rulat în formă de cilindru. Apoi, le-am privit aşa cum 
disperatul contemplă un revolver: când eşti om-ureche, să-ţi pui 
dopuri de urechi Quies echivalează cu o sinucidere. 

Solemn, mi le-am înfundat în conductele auditive. Se 
produse un miracol: lumea din jurul meu dispăru. Am devenit 
unica realitate existentă. La început, senzaţia era neplăcută; 
zece minute mai târziu, nu a mai rămas nici urmă din durerea 
aceea vagă. Nu mai era decât singurătatea mea fastuoasă de 
pustnic. 

M-am întins pe pat cu Mănăstirea din Parma, una dintre 
cărţile mele preferate. Foarte repede, mi-am dat seama că eram 
incapabil să citesc: zgomotele trupului meu acopereau glasul 
textului iubit. Într-adevăr, anatomia mea producea atâta 
zgomot, încât ar fi fost imposibil să-mi îndrept atenţia către un 
obiect exterior. 

Eram zidit în mine. Am avut parte de o senzaţie 
extraordinară: am stins lumina pentru a mă bucura şi mai mult 
de ea, blindându-mi surditatea prin adăugarea cecităţii. 
Cearşaful deveni linţoliu. Fusesem îngropat de viu. Eram în 
cavou. 

O excitație fără seamăn puse stăpânire pe spiritul meu: 
am analizat cu pasiune tumultul stomacului meu, cadenţa 
circulaţiei sanguine şi alte sunete de neînțeles, la fel de insolite 
ca nişte uşi trântite. Îmi bătea inima ca o bombă cu ceas. Cred 
că niciodată n-am trăit nimic atât de interesant ca această 
încarcerare voluntară. 

Mă întrebai brusc cu groază dacă nu cumva dopurile de 
urechi Quies o uciseseră pe Ethel în creierul meu: dar nu, o 
puteam zări prin fisurile temniţei mele, asemenea lui Fabrice în 


închisoare zărind-o pe Clelia. Hotărât lucru, nu-mi lipsea nimic în 
noua mea locuinţă. 

N-am putut detalia prea multă vreme luxoasele enigme 
ale acestui Olimp, căci o somnolenţă de plumb mă cuprinse de 
îndată. Eu, insomniacul cu acte, am adormit, m-ara cufundat 
într-un somn de o profunzime necunoscută. Cocoloaşele de 
ceară roz mă izolaseră aşa de bine, că eram astupat, 
impermeabil la univers. Nu ştiam că starea de comă poate fi 
atât de voluptuoasă. Am rămas în ea timp de douăsprezece ore. 

Când m-am trezit, avusese loc o catastrofă: nu mai eram 
în 1996. Cu cât părea mai frumos soţul defunct decât tinerelul 
ce credea că i-a luat locul! 1997 voia să fie proaspăt: nu era 
decât lipsit de consistenţă. 

Am tras la o parte draperiile ca să-l văd la faţă: nici măcar 
nu avea privire. Străzile erau pustii, puţinii trecători purtau doliu 
după cel de care lumea va fi veşnic văduvă. 

Acest dezgust pentru întâi ianuarie mă cuprinsese în 
fiecare an, fireşte; dar de data asta era cu mult mai rău. 1996 
fusese în toate privinţele un annus horribilis, dar pentru mine, şi 
numai pentru mine, el va avea mereu trăsăturile iubitei mele. 

Pe frontul telefonic, situaţia era îngrijorătoare. Nu e nimic 
mai greu decât să faci faţă unui adversar fără talent: duşmanul 
meu nu avea niciunul. Corespondenta de război mă suna din ce 
în ce mai des. Îmi reproducea diverse cuvinte ale arătosului: nu 
erau atât mitocănii, cât vorbe goale, a căror interpretare lăsa loc 
mitocăniei. Xavier al nostru nu avea stofa unui Costals: nici 
urmă de geniu în necuwviinţele lui, în care simţeai că nu e niciuna 
Voită ori conştientă. Toate purtau pecetea unui spirit greoi şi 
incapabil de atenţii, tipic celor care nu au fost niciodată nevoiţi 
să-şi dea osteneala ca să placă - tipic, de asemenea, pentru o 
fiinţă străină de dragoste. 

Eu, în schimb, aveam nevoie de comori de fineţe pentru a 
reuşi să inventez un sens vorbelor lui goale şi, dacă era cazul, să 
le găsesc o scuză. 

Aveam deseori impresia că sunt un traducător dublat de 
un profesor de maniere elegante; nu era lucru rar ca iubita să 
mă întrebe de ce marele artist putuse să-i spună cutare sau 
cutare lucru regretabil, împrumutam atunci tonul celui care 
cunoaşte uzanţele lumii şi răspundeam: „Aşa se face”. 


Ea mă admira: „Tu înţelegi aşa de bine viaţa în societate. 
În ce mă priveşte, ai crede că vin de pe o insulă pustie”. Oare nu 
ştia că fizicul meu mă izolase pe o insulă pustie vreme de 
douăzeci de ani? Dar era exact faptul că această dizgrație îmi 
permisese să văd limpede natura raporturilor umane. Nu e 
nevoie de nimic altceva decât să fii profund indezirabil pentru a 
şti în ce măsură nu le pasă oamenilor de tine. Ethel, frumoasă 
ca o fecioară de Hyeronimus Bosch, nu era la curent cu totala 
indiferenţă pe care omul o are pentru semenul său. 

Bunătatea sa o izola şi mai mult. Se apropia premiera 
filmului: actriţa era obligată să aibă întâlniri cu câţiva jurnalişti. 
Trebuia s-o vezi cu câtă generozitate vorbea despre această 
operă pe care ştiam totuşi cât o detestă. Se entuziasma pentru 
„talentul” cineastului şi califica drept o „imensă şansă” faptul de 
a fi lucrat cu el. Dacă ar fi fost plătită în procente, aş fi bănuit-o 
că minte din interes, pe când ea minţea pur şi simplu din 
amabilitate - căci nu avea nimic de câştigat din asta, ba chiar 
foarte mult de pierdut: era compromiţător să ridici în slăvi o 
asemenea porcărie. 

Eu eram nerăbdător să fug de povestea ei de dragoste. 
Primisem biletul de avion pentru Japonia şi mă desfătam 
contemplându-l. 

În seara de 7 ianuarie, frumuşelul catadicsi să-şi 
însoţească amanta la premiera Condiţia umană este un tropism 
evanescent. Am avut, prin urmare, fericirea de a-l revedea. Se 
aruncă asupra mea ca pentru a face lumea să creadă că noi doi 
eram cei mai buni prieteni din lume. Purta ochelari negri şi se 
miră că eu nu aveam aşa ceva în dotare. 

— Mie mi-ar trebui cel puţin o cagulă, îi răspunsei pe un 
ton răutăcios. 

Râse zgomotos şi se extazie de „vorba mea de duh”. 
Băgai de seamă că mă tutuia, îmi păru odios. M-am hotărât să 
nu-i acord reciprocitate. 

— Nu ţi-e teamă că lumea o să te recunoască? 

Ridicai din umeri. 

— O să mă recunoască. Este problema lor, nu a mea. Nu- 
mi pasă. 

— În fond, ai dreptate. E suficient să nu-ţi pese. Fac şi eu 
ca tine. 


Şi îşi scoase ochelarii negri. Dar nu-l recunoscu nimeni 
toată seara, spre marea lui uimire. 

Drapată în tracul său, Ethel era magnifică. Era singura 
care părea îngrozită: cât despre regizor, el îi privea dispreţuitor 
pe viitorii spectatori, părând a gândi că publicul era un rău 
necesar. 

— Mă simt uşurat că nu te-am angajat, îmi spuse el. Când 
te-am cunoscut, erai un nimeni. Acum eşti vedetă 
internaţională. 

Dacă ai fi jucat în filmul meu, ai fi fost luat drept o 
găselniţă comercială. S-ar fi dus să te vadă toţi ţărănoii. 

Avea cel puţin meritul că era sincer. Xavier se aşeză de-a 
dreapta iubitei mele, iar eu la stânga ei. Incepu proiecția: juna 
primă se agăţă de mâinile noastre. Marele artist şi-o retrase pe 
a sa, părând incomodat. Eu însă profitai pentru a ţine prizonieră 
palma lui Ethel. 

— Cât durează filmul? Îi susurai la ureche. 

— Două ore patruzeci şi cinci. „Oroare”, m-am gândit. 

În cursul vieţii mele de spectator, m-am îndopat cu o 
mulţime de porcării doar pentru a vedea vreo actriţă care îmi 
plăcea. Oricât de prost ar putea să fie un scenariu, nu mă 
plictisesc niciodată când văd o fată frumoasă. Mă concentrez 
asupra ei, nu mă uit la nimic altceva. 

În cazul de faţă, „tropizmul evanescent” dispunea de un 
argument sfânt pentru a mă seduce: două ore şi patruzeci şi 
cinci de minute de imagini cu madona mea, acesta ar fi 
paradisul. Nu a fost. 

Mai întâi, din o sută şaizeci şi cinci de minute, doar în 
cincizeci o vedeai pe eroină: asta făcea o sută cincisprezece 
minute în plus. Aproape două ore de deşeuri: era mult. 

Apoi, din cele cincizeci de minute cu Ethel, doar în zece 
era de recunoscut: timp de alte patruzeci de minute, regizorul o 
maimuţărise până la desfigurare, ca şi cum s-ar fi jenat de 
frumuseţea ei. Era ridicol: ar fi fost cu mult mai bine să fi ales 
din start o actriţă urâtă. 

În sfârşit, cele zece minute pe parcursul cărora cineastul 
nu reuşise să ascundă graţia iubitei mele sufereau de o gravă 
problemă de montaj; o întrebai în şoaptă pe vecina mea dacă nu 
cumva cel de la montaj suferea de un sughiţ cronic: îmi 
răspunse că persoana de la montaj avea maladia Parkinson şi că 


acesta fusese motivul pentru care regizorul o voise tocmai pe 
această tehniciană. Am început să mă amuz de-a binelea: 
oamenii se întoarseră spre mine indignaţi, căci era o scenă 
deosebit de tragică; arătosul găsi că reacţia mea era mai 
degrabă sofisticată şi mă imită. 

Ca urmare, rămase treaz câteva clipe. Restul timpului, 
dormea ca un mârlan: i se auzea sforăitul în toată sala. Asta 
părea să o întristeze pe Ethel. 

Fidel personajului meu, am murmurat: 

— Nu fi supărată pe el. Filmul e groaznic de plictisitor, nu 
e vina lui. 

— E drept, filmul e groaznic de plictisitor, repetă ea cu o 
strâmbătură. 

Aşa era, într-adevăr. Scenariul era o absenţă de scenariu, 
iar autorul încercase să ascundă acest lucru îndărătul unor 
scene absconse şi ifose narative, aşa încât spectatorul naiv să 
se simtă prost că nu înţelege subtilitatea intrigii. 

Dialogurile erau puţine, şi asta din fericire, căci erau de o 
nulitate care nu era egalată decât de afectarea lor. 

Muzica avea o latură ciudat de ademenitoare şi ar fi putut 
să-mi placă dacă nu s-ar fi potrivit aşa de puţin cu filmul. Dacă e 
să fii plicticos, măcar să fii până la capăt: opera poate fi atunci 
calificată drept ascetică, ceea ce este nobil. Or, cu piesele de 
succes care îl însoțeau, Tropismul evanescent lăsa impresia că 
ieşise la agăţat, fapt care îi anula până şi ultimele posibilităţi de 
stimă pe care le-ai fi putut concepe cu privire la el. 

În sfârşit, lucrul cel mai grav erau imaginile. Că un cineast 
nu vrea să facă frumos, asta pricep. Că vrea să fie respingător, 
sau vulgar, sau excesiv, sau tern, pricep şi asta. Că vrea să facă 
„nimic” - atipic, fără nici o calitate, fără stil, grad zero -, până şi 
asta pricep. Dar să nu vrea să facă nimic, asta nu mai pricep. N- 
ar fi mai logic, dacă tot nu vrea să facă nimic, să nu mai 
filmeze? 

Pentru genul de imagine al operei sale, o cameră video 
pentru cina aniversară ar fi fost la fel de potrivită. A priori, acest 
tip de simplitate nu îmi displace. Dar atunci de ce nu a folosit 
camera video? L-ar fi costat mai puţin şi-ar fi ieşit ceva simpatic. 
Şi-apoi, de ce umbrele acestea zugrăvite, aceste decoruri 
alambicate, aceste optzeci de unghiuri pentru fiecare plan, 


aceste mijloace abracadabrante, dacă era doar pentru a ajunge 
la imagini atât de nesemnificative? 

Oricum o luai, acest lungmetraj nu putea fi apărat. Cu 
toate acestea, nu mi-a displăcut, din motive care nu mă priveau 
decât pe mine. Era scena taurului, care a coincis cu momentul 
când o descoperisem pe Ethel: chiar dacă autorul o ratase, 
scena nu mă impresiona mai puţin. Am strâns mâna iubitei mele 
ca şi când ar fi fost vorba de un moment măreț al istoriei 
cinematografului. Ea mi-a zâmbit. 

Au fost şi momente în care, în pofida eforturilor 
maestrului, frumuseţea ei trecea dincolo de ecran. Lumina 
filmului era aşa de proastă, că până şi în scena coridei, care era 
de presupus că se petrece într-o arenă sevillana, te-ai fi crezut 
în sala de operaţii. Tubul de neon nu avantajează pe nimeni. Or, 
chipul actriţei care juca rolul principal poseda propria sa lumină 
interioară care o acoperea pe cea a proiectoarelor: găsea 
modalitatea să strălucească printre atâtea atrocități, ca aureolat 
de o splendoare autonomă, asemenea unei fecioare de 
Memling.1 

Clipele acestea de graţie fură fulgerătoare. Puse cap la 
cap, nu însumau niciodată mai mult de câteva secunde, dar în 
ochii mei întreaga porcărie îşi găsea justificarea în secundele 
acelea. O sută şaizeci şi cinci de minute găunoase şi nasoale 
pentru zece secunde de splendoare, asta corespunde 
proporţiilor existenţei umane: şaptezeci şi cinci de ani de viaţă 
pentru o săptămână de extaz. 

Fără îndoială că intenţia autorului nu fusese în nici un caz 
să reproducă acest contrast. Imi arogai totuşi dreptul de a nu 
ţine cont de directivele sale şi de a extrage propria mea operă 
din opera sa. Prin urmare, Condiţia umană este un tropism 
evanescent declanşa în mine un oarecare entuziasm. 

Când proiecția luă sfârşit, am aplaudat pe rupte. Eram 
singurul. 

— ţi ador atitudinea, îmi spuse Xavier, pe care ovaţia mea 
îl trezise. 

In sală se lăsă o tăcere pătrunzătoare. Ethel îmi aruncă o 
privire uluită. Nu îndrăznea să se întoarcă spre arătos. 

In jurul nostru, oamenii se ridicau, obosiţi. Filmul îi secase 
de puteri, erau goliţi şi urâţi. Încercai să le analizez reacţiile; 
băgai de seamă că aerul lor blazat disimula o angoasă fără 


nume. Nu ştiau dacă erau obligaţi să le placă sau nu ceea ce 
tocmai văzuseră, căci regizorul era bine cotat printre cinefili. 
Mureau de spaimă că se vor înşela, că vor afişa o opinie 
contrară celei pe care s-ar fi cuvenit să o aibă. Esenţial era să nu 
rostească vreo frază ireparabilă. În felul acesta, peste câteva 
săptămâni, când criticii se vor fi pronunţat, ei nu s-ar fi 
compromis. 

Într-o situaţie incertă a fost întotdeauna mai primejdios să 
admiri un artist, decât să ai rezerve cu privire la el. Nu e numai 
o problemă de curaj: ai nevoie de mai multă pricepere pentru a 
fi capabil să apreciezi un creator, a fortiori pentru a determina 
fără  „ajutorul” cuiva dacă este demn de preţuire. Or, 
majoritatea oamenilor deţin puţină pricepere sau deloc. lată de 
ce există atâţia fani şi aşa de puţini admiratori, atâţia 
denigratori şi aşa de puţini interlocutori. 

În seara aceea nu s-a produs nici un miracol: publicul 
virgin nu avea talent, în afară de mine care mi-am afirmat cu 
tărie admiraţia excesivă, şi de Xavier, care şi-a declarat 
antipatia sus şi tare, nimeni nu a emis nimic care să semene cu 
o părere. 

M-am gândit reconfortat că regizorul şi spectatorii lui erau 
egali în nulitate. 

Oamenii plecară fără a mai zăbovi, pentru a masca panica 
provocată de lipsa lor de opinie. Ramaserăm în sală toată 
echipa în păr, amantul iubitei mele şi eu. l-am strâns mâna 
cineastului şi am izbutit să fiu elogios fără să mint: ` 

— Felicitări. E mult mai bine decât mă aşteptam. In opera 
ta există o viziune asupra lumii: ai stabilit propria ta proporție a 
frumosului şi a urâtului, a stângăciei şi a graţiei. Raportul tău 
este pesimist: sunt de acord cu el. Din film se desprind fulgerări 
de sens şi de splendoare care dispar de îndată, ca în viaţă. Titlul 
îşi găseşte justificarea: da, tropismele noastre sunt 
evanescente. 

— Măi, măi, măi, făcu Pierre, prefăcându-se că nu îi pasă. 

— Bravo, zâmbi Ethel îmbrăţişându-l. 

— Publicul mi-a confirmat că a fost bun, continuă Pierre. 
Aţi văzut? Era dat gata, neutralizat. Tocmai asta voiam. 

— Bun. Halim? Căscă fudulul. 

Ne repezirăm la fursecuri. Nimic nu îţi provoacă o 
asemenea foame ca un film găunos. 


— Eşti regele mincinoşilor, îmi spuse juna primă. 

— Ce ipocrit eşti, amice, se amuză amantul ei. 

— Nu am minţit, protestai. 

— În timpul proiecției, mi-ai şoptit că e îngrozitor de 
plictisitor, răspunse ea. 

— A fost un rahat! Adăugă mitocanul. 

— Nu e nici o contradicţie, îl asigurai. O interpretare a 
lumii este adesea ucigător de plictisitoare, aşa cum e de 
altminteri lumea însăşi. 

— Cui îi pasă de asta? Emise pictorul, în cinema, ca şi în 
teatru, nu există păcat mai mare decât plictisul. 

— Într-adevăr. Dar nu a fost plicticos tot timpul, spusei eu 
gândindu-mă la clipele în care apărea Ethel. 

— Oh, ba da, a fost un rahat de la cap la coadă, susţinu 
acest delicat personaj, incapabil să priceapă că părerea sa ar 
putea-o răni pe amanta lui. 

— Ce ştiţi dumneavoastră? l-am întors-o. Doar aţi dormit 
tot timpul. 

— Am văzut destule ca să ştiu că a fost nul de la un capăt 
la altul. 

— Aţi început să sforăiţi de la sfârşitul genericului. Nu 
aveţi dreptul să vă spuneţi părerea. Aţi ratat scene în care Ethel 
era frumoasă de-ţi tăia respiraţia. 

— Nu te duci la cinema ca să vezi fete frumoase. 

— Aici nu e vorba despre fete frumoase, ci despre iubita 
dumneavoastră. 

— N-am nevoie să mă duc să mă plictisesc dracului într-o 
sală întunecată ca s-o văd. 

— E de presupus că aţi venit ca să-i vedeţi munca de 
actriţă. La vernisaj, vi s-a părut normal să fim interesaţi de 
opera dumneavoastră. Ei bine, eu unul găsesc că ar fi fost 
normal să vă arătaţi interesat de interpretarea sa. 

— Mi-a spus ea însăşi că filmul o să fie o porcărie! 

— Asta nu a împiedicat-o să i se dedice cu trup şi suflet. 

— De unde scoţi asemenea tâmpenii, amice? 

— Nu sunt amicul dumneavoastră şi nu am păzit porcii 
împreună, din câte ştiu. 

— Că veni vorba de porci, ai într-adevăr un caracter de 
porc, îmi spuse arătosul. 


— Nu există porc mai rău decât acela care nu ştie că e 
porc, i-am întors vorba. 

— La dracu', da' ce ţi-am făcut? 

— Mie, nimic. 

— Îţi dai seama că mă ocărăşti pentru cel mai prost film 
din lume? Crezi că merită osteneala? 

— Nu e cel mai prost film din lume. 

— Fiecare cu gusturile lui, nu-i aşa? Ai dreptul să-ţi placă, 
am dreptul să nu-mi placă. 

— Nu aveaţi dreptul să nu vă uitaţi la film. 

— Bun. Ethel, plecăm. Prietenul tău face o criză de nervi. 

O luă de braţ. Madona îşi întoarse spre mine privirea 
disperată. Până să ajungă la uşă, am avut timp să strig: 

— Nu sunt prietenul lui Ethel! Cuplul dispăru în beznă. 

M-am întors acasă, turbat rău. Imi era ciudă pe întreaga 
lume: pe iubita mea, că era îndrăgostită de imbecilul ăla 
mulţumit, pe Xavier, că era aşa de nedemn de iubita mea; pe 
cineast, pentru că era aşa de nul; pe public, pentru că nici 
măcar n-a avut curajul să nu-i placă, pe mine, că m-am aprins 
aşa de tare în numele unei porcării, câtă vreme existau motive 
cu mult mai bune pentru a mă lua la harţă cu golanul. 

Mi-am petrecut noaptea plângând de mânie. 

A doua zi era 8 ianuarie, ajunul plecării mele la Kanazawa. 

Sună telefonul. Ştiam cine era. Avea un glas firav. 

— Nu am intenţia să mă scuz, i-am spus, prost dispus. 

— Nici nu trebuie. Aveai dreptate. Il dispreţuiesc. O să 
termin cu el. 

Preţ de-o clipă, am simţit că fierb de bucurie. A fost de 
scurtă durată, căci ea continuă: 

— Numai de n-aş fi îndrăgostită de el! 

— Dar tocmai mi-ai spus că îl dispreţuieşti, că ai de gând 
să termini cu el! 

— Asta nu mă împiedică să-l iubesc. 

— O să-ţi treacă. 

— O să-mi ia ceva vreme. Mă cunosc, o să sufăr cumplit. 

Îmi sfâşia inima. Ea continuă: 

— Şi-apoi, mai trebuie să am curaj ca să-l părăsesc. 

— O să-l ai. 

— O să-l am dacă mă ajuţi, Epiphane. O să am nevoie de 
tine. 


— Păi. Mâine plec în Japonia. 

— Cum? Uitasem. Oh, nu, nu-i adevărat! Fără tine, o să fie 
de o mie de ori mai rău. 

Şi începu să plângă. Eram pe cât de flatat, pe atât de 
răvăşit. 

— Anulez călătoria! ` 

— Nu. Te bucurai aşa de mult c-o să te duci în Japonia. Iți 
interzic s-o anulezi. 

— Tu eşti mai importantă decât Ţara Soarelui Răsare. 
Rămân. 

— Nici vorbă. Când te întorci? 

— În 12. 

— O să rezist trei zile fără tine. Nu mi-aş ierta până la 
moarte dacă nu ai pleca din pricina mea. Îți ordon să te duci. 

— Acum trei zile a fost Bobotează: onomastica şi 
aniversarea mea. Cum nu mi-ai făcut nici o urare, nici pentru 
una, nici pentru cealaltă, îţi cer, cu titlu de favoare retroactivă, 
să mă sustrag ordinului tău. Simt că dacă te las singură, o să 
comiţi vreo prostie. 

— Ce prostie vrei să comit? Sunt persoana cea mai puţin 
suicidară de pe pământ. 

— Nu mă gândeam la asta. Nu, mi-e teamă că n-o să-l 
părăseşti. Tu însăţi te temi că nu vei avea forţa necesară pentru 
asta. 

— O să aştept întoarcerea ta ca s-o fac. 

— Nu! Dacă laşi să treacă patru zile, n-o să-l părăseşti 


niciodată. 
— O să-l părăsesc. Nu-l mai pot suporta. 
— El ştie asta? 


— Dacă şi-ar face griji pentru mine, ar şti. Dar lui puţin îi 
pasă de ceea ce gândesc eu. 

— Sper că n-o să dai uitării strălucitele vorbe de azi. 

— Nici un risc. la spune, e o nebunie cum ţii cu tot 
dinadinsul să mă despart de el. Cu toate acestea, nu cu multă 
vreme în urmă îl apărai pe Xavier împotriva celor mai mărunte 
critici ale mele. 

— Cred că aseară i-am descoperit adevăratul caracter. 

— Şi eu. N-ar fi trebuit niciodată să-l invit la premieră. 

— Dimpotrivă! Ai fi preferat să te scalzi în iluzii? 

— Da. 


Tot mai plângea. Lacrimile sale erau foarte tăcute: trebuia 
să fii om-ureche ca să le auzi la celălalt capăt al firului. Aşa 
hohoteşte zăpada când se topeşte. 

— Vino cu mine la Kanazawa. 

— Nu. 

— E foarte frumos acolo. 

— Nu mă îndoiesc. Nu pot să plec. Dacă aş lua avionul cu 
tine, ar fi o minciună: toată fiinţa mea ar rămâne aici. 

— Nu ştii că în dragoste cea mai bună apărare e fuga? 

— Încă nu sunt în stadiul în care trebuie să mă apăr. 

— Ai spus „încă”: asta înseamnă că vei fi în curând. Cum 
aş putea să plec şi să te las singură dacă te ştiu ameninţată? 

— Ameninţată cu suferinţa, punct. Nu va fi pentru prima 
oară când o să sufăr. Nu risc nimic altceva. 

— Mi-ar plăcea să te scutesc de asta. 

— Epiphane, eşti fratele meu, dar chiar dacă rămâi, eu tot 
voi suferi. Aşadar, pleacă. 

— Pun o condiţie formală. 

— i-o acord. 

— Astăzi îţi cumperi un fax. 

— Poftim? 

— O să mergem împreună, dacă vrei. O să te ajut să-l 
instalezi. 

— De ce vrei să am un fax? 

— Ca să pot comunica oricând cu tine. Telefonul, mai ales 
la mare distanţă, otrăveşte confidenţele. Mergem? 

Trebuie să fii în pas cu vremea. In Evul Mediu, n-aş fi 
plecat aşa departe fără să o închid pe iubita mea într-un turn 
sau cu o centură de castitate, în secolul al XIX-lea i-aş fi 
cumpărat o cămaşă de forţă. Acum, în numele idioatei libertăţi 
individuale, nu mai poţi recurge la aceste procedee înțelepte şi 
sigure. Dacă vrei să-i controlezi pe oameni de la distanţă, 
trebuie să-i bombardezi cu telecomunicaţii. 

Am cumpărat un fax de producţie niponă, bineînţeles. L- 
am instalat la ea acasă. 

— Poţi să-mi garantezi că Xavier n-o să ne intercepteze 
mesajele? 

— Nici un pericol. N-a acceptat niciodată să petreacă la 
mine o noapte sau măcar o clipă. Mi-a spus mereu că 
apartamentul meu e îngrozitor. 


— Îi recunosc delicateţea proverbială. Nu râse la vorbele 
mele. Momentul de bun rămas a fost solemn cât cuprinde. Am 
strâns-o în braţe: 

— S-ar zice că pleci la război, spuse ea. 

— Tu eşti cea care pleacă la război. 

Pe 9 ianuarie, am priceput ce înţeles are expresia „a pleca 
având moartea în suflet”. Eu, care aşteptasem atât de mult 
plecarea încât am vrut s-o anticipez, aş fi dat oricât ca să 
rămân. 

Nu era pentru prima dată când plecam departe. Cu toate 
acestea, ai fi zis că plec pentru prima oară în viaţa mea. 
Niciodată până atunci nu mai fusesem cuprins de senzaţia 
aceasta: ceva îmi sfâşia măruntaiele, muream de frică fără să 
stiu de ce. Paul Bowlesl scrie că adevăratul călător este acela 
care nu e sigur că se va întoarce: fără îndoială că era prima mea 
călătorie adevărată. 

Era absurd: ştiam că voi reveni în 12, aveam în mână 
biletul de întoarcere, şi, cu toate acestea, nu-mi venea să cred. 
Aveam strania convingere de nezdruncinat că voi muri. Nu că „o 
să mor puţin”, cum zice proverbul, ci că o să mor de-a binelea. 
Nu aveam nici o idee precisă despre ceea ce va însemna acest 
deces: ciocnire în văzduh, asasinat de un yakuza, cutremurul 
secolului sau deturnare de avion. Faptul că eram conştient de 
ridicolul angoasei mele nu schimba cu nimic lucrurile. 

Un fir invizibil mă ţinea legat de acest continent, ca acela 
al plecărilor de odinioară pe marile pacheboturi, care îi lega pe 
emigranţi de familiile îndurerate şi care se tot întindea până 
când se rupea, tăiat de sadica Parcă a despărţirilor, şi-apoi 
cădea în mare, plutind, rămăşiţă atroce a inimii. 

O părăseam pe Ethel în momentul în care avea cel mai 
mult nevoie de mine: era abject. Dacă doamna gândurilor mele 
nu mi-ar fi ordonat, n-aş fi fost niciodată de acord. Era ca şi cum 
i-ai cere grădinarului îndrăgostit de trandafirul lui să părăsească 
ţinutul în vreme de secetă. 

Mi se părea, de asemenea, că era singurul prilej în care aş 
fi avut şansa de a-i vorbi despre pasiunea mea: pentru moment, 
ea era vulnerabilă în ultimul hal, se afla, poate, în punctul în 
care nu mi-ar mai fi văzut urâţenia. Nu voi mai avea niciodată o 
asemenea ocazie, asta e cât se poate de sigur. Trandafirul care 
moare de sete are nevoie de grădinar, dar grădinarul are şi mai 


mare nevoie de trandafirul însetat: fără setea florii sale, el nu 
există. 

Când mă voi întoarce din Kanazawa, setea florii se va fi 
potolit, cu siguranţă. Ethel era o femeie tânără perfect 
sănătoasă: rănile sale se vor fi cicatrizat, ar putea să se 
descurce fără mine. La gândul ăsta revoltător, un plan ruşinos 
se ivi într-un ungher al minţii mele: îi voi întreţine boala de la 
distanţă ca să-i culeg roadele la înapoiere. 

Această  mârşăvie se dovedea indispensabilă, căci 
minunata prostuţă ar fi fost încă în stare să nu-şi mai 
amintească dorinţa de a-l părăsi şi să se înnămolească în 
legătura sa cu golanul acesta chipeş. Fusesem foarte inspirat 
să-i instalez faxul acela: n-o s-o las să dea uitării excelentele ei 
decizii. 

Avionul decola, firul se rupse. Lipit de hubloul meu, 
priveam ceea ce lăsam în urmă. Totul era Ethel: hangarele 
aeroportului, drumurile, pământul urât al lui ianuarie, uzinele, 
totul era Ethel. 

Dincolo de nori, nu se mai vedea Europa. Eliberat de sol, 
am putut începe redactarea faxurilor pe care i le voi trimite 
iubitei mele imediat după sosire. 

În avion, 9/1/97. 

Dragă Ethel, 

Abia am decolat şi deja îţi scriu: te-am prevenit, n-o să te 
slăbesc deloc. Poate voi fi mai mult cu tine în timpul acestor 
câteva zile decât am fost ieri şi alaltăieri. 

In Boeing există un ecran care, la fiecare sfert de ceas, ne 
indică unde suntem: se vede o hartă şi aparatul nostru care se 
leagănă deasupra ei ca o jucărie. In momentul acesta, survolăm 
Germania; apoi vor fi Polonia, Rusia, Siberia, marea Japoniei şi, 
în sfârşit, Tokio. 

Este pentru prima oară când o călătorie mă lasă cu gura 
căscată: lista aceasta de locuri pe care tocmai ţi le-am înşirat 
mă răvăşeşte ca tot atâtea mituri. N-aş fi mai emoţionat nici 
dacă m-aş pregăti să le traversez într-o sanie trasă de o haită de 
câini. De obicei, călătoriile cu avionul înseamnă pentru mine 
formalităţi plictisitoare şi abstracte: astăzi simt cu trup şi suflet 
realitatea zborului şi asta îmi provoacă ameteli. 

De bună seamă că gândul la suferinţa ta m-a cufundat în 
starea aceasta de hiperestezie. Din solidaritate cu tine, spiritul 


meu şi-a pierdut sistemul imunitar. Mi-ai spus că sunt fratele 
tău: nu ştii cât este de adevărat. Sunt legat de tine în 
permanenţă. Aş fi vrut să nu plec, să rămân lângă tine: ai 
hotărât altfel. De aceea am decis să-mi trimit vorbele în 
urmărirea ta. 

In ceea ce mă priveşte, lucrul acesta este de o eficacitate 
redutabilă: e destul să-ţi scriu pentru a-ţi simţi prezenţa. Stiloul 
meu te convoacă, iar tu eşti aici de îndată. Mă întreb cum pot 
să-i epateze  prestidigitatorii pe gogomani: ce înseamnă 
scamatoriile lor în comparaţie cu irefutabila magie a scrisului? 

Chestia asta funcţionează şi în ceea ce te priveşte? Îţi dai 
seama că eşti cu mine? Dacă lucrurile nu stau încă aşa, cu 
siguranţă că aşa vor sta peste vreo douăsprezece ore, 
presupunând că aparatul nu se prăbuşeşte. 

Stewardesa a distribuit tăviţele cu mâncare: în meniu, să 
nu te mire, era carton cu sos de carton. Nu m-am atins de a 
mea. Imprejurul meu, oamenii o înfulecă lacomi. Au aerul că 
mâncarea le pare infectă, şi din motive întemeiate: aşa şi este. 
Şi-atunci, de ce înghit ei furajul acesta? Nu înţeleg nimic din 
specia asta şi cred că tu şi eu nu facem parte din ea. 

Suntem din rasa celor care vor ce este mai bun şi refuză 
restul: avem, fără îndoială, puţine şanse de a obţine tot ce 
dorim, dar asta nu schimbă nimic din dorinţa noastră. Aspirăm 
la sublim şi cu atât mai rău pentru cei care ne cred slabi. 

Tu aspiri la sublim prin dragoste, iar Xavier crede că asta 
e o bagatelă: vezi tu ce prăpastie te desparte de el? Este 
mândru că are picioarele înfipte în glod: aparţine rasei celor 
care îşi înfulecă mâncarea din tăviţă pentru că este comestibilă, 
pentru că este solidă, pentru că este dreptul lor şi pentru că ar 
trebui să fii tâmpit să nu iei lucrul la care ai dreptul. 

Inţelegi unde vreau să ajung? Pentru asta te-a luat Xavier: 
pentru că erai comestibilă, pentru că te ofereai, pentru că asta îi 
era suficient ca să se creadă demn de tine, pentru că ar trebui 
să fii tâmpit să nu iei ceea ce ţi se oferă. Nu te compar nici o 
clipă cu hrana asta fadă: pe el îl asociez cu mâncăii aceştia 
respingători. Ghicesc că te ofensez. Nu acesta mi-a fost scopul; 
ca să mă exprim ca bruta care nu sunt, îţi provoc durere, dar e 
spre binele tău. 

Mă îngrozesc la gândul că îţi vei schimba părerea. Eşti 
blândă şi ai vocaţia compasiunii: ar fi destul ca Xavier să-ţi 


arunce o privire languroasă ca să-l ierţi. Îmi dau seama că nici 
măcar nu ştiu până unde a mers în seara premierei; habar n-am 
ce măgării ţi-a mai putut spune după ce m-aţi lăsat baltă. Poate 
că după aceea nu a mai spus nimic urât, dar asta nu schimbă cu 
nimic situaţia. 

Totuşi, trebuie că s-a întâmplat ceva şi mai rău. Stă 
mărturie faptul că tu, aşa de puţin zgârcită în confidente în 
ultima vreme, nu mi-ai povestit nimic. Pesemne că te gândeşti: 
„Asta să fie faxul său de încurajare? Asta e sadism!”. Ethel, aş 
prefera de o mie de ori să-ţi spun lucruri drăguţe. Dar vai, simt 
că ai nevoie mai degrabă să fii scuturată. Ar fi culmea să suferi 
şi să nu ajungi la nimic. Dacă nu o rupi cu el, atunci durerea ta 
va fi fost sterilă. In clipa asta, tu eşti toxicomana care a hotărât 
să nu se mai înţepe. Primele zile sunt atroce, suferi îngrozitor. 
Rezistă şi vei ieşi din asta, dacă nu eliberată, cel puţin întărită 
împotriva drogului. Dacă te dai bătută, vei fi trecut prin infern în 
zadar. 

Metafora mea nu e gratuită: tipul ăsta e un stupefiant. 
Prima oară, ţi-a procurat o plăcere fulgurantă, care n-a încetat 
să se diminueze până la totala dispariţie. Crezi că îl iubeşti, dar 
de fapt eşti doar dependentă de el. Este un sentiment mizerabil, 
după chipul celui care ţi-l inspiră. Da, stiu, l-am vorbit de bine în 
ultimele zile: mă înşelam. Eşti în măsură să ştii cât este de 
seducător. M-am lăsat eu însumi prins în mrejele lui, cu atât mai 
mult cu cât desfăşurase faţă de mine un adevărat flirt. Eram 
flatat. 

La premieră, ne-a arătat adevăratul lui chip. Ai remarcat 
în ce măsură s-a estompat calitatea sa cea mai remarcabilă? 
Nici măcar nu mai era frumos, ci doar comun şi vulgar. O mutră 
de mic-burghez nemulţumit că nu i-a plăcut programul de la 
televizor. 

M-am oprit din scris o vreme ca să privesc prin hublou: nu 
era nimic de văzut şi tocmai asta era interesant. Nu e de mirare, 
zburam deasupra Poloniei. Alfred Jarry scrie această indicație 
scenică pentru Ubu: „Povestea se petrece în Polonia, adică 
nicăieri”. Ce mult mi-ar plăcea să trăiesc în Polonia! 

In avion se difuzează un film american. Nu vreau să ştiu 
ce este, văd doar că actriţa principală, la fel de fadă ca un terci, 
poartă o rochie din şerveţele Kleenex. Nu mint: țesătura are 
aspectul şi culoarea rozalie a şerveţelelor Kleenex. Îţi vine să-ţi 


sufli nasul în ea. Mă pricep de când mă învârt în mediul modei. 
Totuşi, nu pare să fie un film comic. S-ar părea că e o poveste 
de dragoste. Chiar şi fără sonor, îţi vine să verşi. 

Ei bine, în jurul meu, oamenii şi-au pus căştile şi s-au 
scufundat în această capodoperă cinematografică. Nu par 
entuziasmați şi au motive întemeiate. Asta nu-i împiedică să se 
uite. E chestia cu tăviţele cu mâncare, în versiune spectacol. 
Sunt convins că Xavier ar face la fel ca ei. Tropismul evanescent 
nu era destul de bun pentru el, pe când terciul îmbrăcat în 
Kleenex, asta ar înfuleca. 

O să-ţi las o clipă de răgaz. Am luat cu mine Critica raţiunii 
pure, vei înţelege că ard de nerăbdare s-o recitesc. 

Cu drag, al tău, 

Epiphane. 

Nu luasem cu mine Critica raţiunii pure. Aveam nevoie să 
mă recitesc şi să mă gândesc. Neantul de la fereastra mea mă 
invita. Mă simţeam contrariul peisajului: dens ca un ou. Ce 
rafinată era plenitudinea acestei sfâşieri amoroase pe care o 
luam drept suferinţă, în vreme ce ar fi trebuit să mă bucur de 
tensiunea ce mă însufleţea. 

Într-adevăr, nu am fost capabil nici de cea mai 
neînsemnată reflecţie: e nevoie de un minimum de vid în tine 
însuţi pentru a reuşi să muţi ideile şi să le găseşti locul potrivit. 
Eram prea plin. Habar n-am câte ore m-am pierdut în această 
scufundare interioară. 

În felul acesta, scrisul nu-mi servea doar ca să mă aducă 
în prezenţa lui Ethel, ci şi să mă aducă în prezenţa sinelui meu. 
Redactai un nou fax. 

În avion, 10/1/1997 

Dragă Ethel, 

Am terminat Critica raţiunii pure. O carte bună, ţi-o 
recomand. Să nu te mire caligrafia mea bizară, nu mă uit la ce 
am scris: am ochii lipiţi de hublou. Survolăm Siberia de mai bine 
de o oră şi încă nu am văzut nimic. Să fim bine înţeleşi: asta nu 
are nimic de-a face cu neantul polonez. Aici nu e neant: există o 
lume dedesubtul avionului, dar ai putea să juri că omul nu a 
trecut niciodată pe acolo. În zadar cauţi orice ar putea semăna 
cu un drum, o casă sau chiar o potecă. Nimic altceva decât 
dealuri împădurite şi ninse, cât vezi cu ochii. 


Totuşi, dacă ar fi să-l cred pe Soljeniţân, au existat fiinţe 
umane pe-aici. Oare gulagurile or fi fost subterane? Sau poate 
că zăpada ascunde urmele omului. Nu, e imposibil: am survolat 
Polonia şi Rusia, la fel de înzăpezite, iar drumurile şi casele se 
vedeau foarte bine. Cu atât mai mult cu cât suntem în 10 
ianuarie: plapuma albă nu s-a aşternut de ieri. Or, aici, omătul 
pare pur şi simplu neatins. Este aiuritor. 

Privesc localizarea aparatului pe ecran: abia am pătruns în 
această enormă Siberie, mai avem vreo cinci ore de zbor, pe 
puţin, pe deasupra ei. De îndată ce voi zări un semn de 
civilizaţie voi începe să-ţi scriu din nou. 

O oră mai târziu: tot nimic. Mi se pare că ar fi trebuit să 
văd măcar şine de cale ferată: unde este faimosul 
Transsiberian? În fond, sunt încântat de această situaţie; literaţii 
l-au considerat pe tânărul Cendrars un farsor: Proza 
Transsiberianului ar fi pura fantasmagorie a unui adolescent, 
pentru că acea faimoasă fugă spre Est n-ar fi avut loc. lar eu le 
dau replica: evident, ochelarişti premiaţi ce sunteţi, că Cendrars 
nu s-a inspirat din Transsiberian. Şi asta din pricină că trenul 
acesta nu există. Decât să-l faceţi mincinos pe poet, de ce nu l- 
aţi admira mai bine, pentru că a scris unul dintre cele mai 
frumoase texte din lume, consacrat unui drum de fier 
inexistent? 

Din cauză că mă uit pe fereastră, sfârşesc prin a mă crede 
Cendrars fugind de Europa cu o fată în minte, el, cu o târfă 
sifilitică pe care o numeşte micuța Jehanne de France, eu, cu 
tine. La începutul poemului, ai impresia că ea îl însoţeşte de- 
adevăratelea. Încetul cu încetul, înţelegi că ea este doar un 
gând. lar tu, care nu ai nimic dintr-o târfă sifilitică, mă însoţeşti 
cu gândul - şi această evocare este atât de puternică încât, 
uneori, eşti aici de-adevăratelea. 

O oră mai târziu: tot nimic. Câte mii de kilometri am 
zburat fără să văd măcar o urmă de om? Eu, care am angoasa 
suprapopulării planetare, nu pot decât să mă bucur de un 
asemenea spectacol. Peisajul este de o monotonie admirabilă; 
aceste dealuri perpetuu depopulate constituie viziunea cea mai 
reconfortantă din câte ar putea exista. Îţi regăseşti credinţa în 
Apocalipsă: ce bine se poate lipsi Pământul de noi! Cât va fi de 
nobil şi de calm atunci când noi vom fi dispărut! 


O oră mai târziu: tot nimic. Voi câştiga pariul. Dacă 
amintirile mele şcolare sunt exacte, fluviul Amur s-ar afla cam în 
această zonă. Toate astea sunt pline de înţeles: fluviul Amur nu 
şi-a ales drept albie o regiune suprapopulată ca Bangladeshul 
sau Belgia; a ales teritoriul cel mai puţin frecventat. Amurul nu 
şi-a ales drept albie o zonă caldă ori temperată; îi place acolo 
unde gheţurile au făcut viaţa dacă nu imposibilă, atunci măcar 
aspră şi grea. Dintre ţinuturile reci, a optat pentru cel mai puţin 
ospitalier, pentru ca zăpada lui să rămână intactă. Când spui 
„Siberia”, nimănui nu-i vine să zâmbească: este un cuvânt care 
te duce cu gândul la închisoare şi moarte. Oamenii normali nu 
simt nevoia să exploreze Siberia: trebuie să fii nebun ca să-ţi 
doreşti să mergi să vezi pe unde curge fluviul Amur. 

Şi-apoi, nu este semnificativ că Amurul este un fluviu şi nu 
un munte, o câmpie sau un podiş? Nu este oare fluviul, prin 
excelenţă, ceea ce curge, ceea ce se schimbă necontenit? 
lubirea nu este oare sentimentul cel mai heraclitean din câte 
există? Nu te scalzi de două ori în aceeaşi iubire. 

Fluviul este cel care uneşte pământul cu marea, stabilul 
cu instabilul, cunoscutul cu necunoscutul. Fluviul este cel care 
colectează cele mai mici pâraie din împrejurimi, aşa cum iubirea 
uneşte simpatiile din debitul inferior pentru a forma un şuvoi 
torențial. Fluviul este cel care e, rând pe rând, calm şi navigabil, 
se grăbeşte apoi spre cascadă sau, mai curând, spre prăbuşire. 

Analogia cea mai frapantă este că fluviul e nesecat. În 
perioada de secetă scade şi lasă uneori impresia că a dispărut: 
totuşi, e mereu acolo. li înţeleg pe cei din Antichitate că au 
zeificat fluviile. Când eram mic, rămâneam uluit în faţa 
capacităţii lor de a se adăpa la nesfârşit. Mă întrebam de unde 
venea toată apa aceea şi unde avea de gând să se ducă: marea 
n-o să dea în cele din urmă pe dinafară? Am fost foarte 
dezamăgit când am aflat despre condensare, despre pânza 
freatică şi alte explicaţii ale acestui mister. Există şi oameni care 
îţi explică iubirea prin activitatea hormonală şi instinctul de 
reproducere. 

Ar trebui să încetez să-ţi mai vorbesc despre iubire: în 
situaţia ta, poate că nu e tocmai ce-ţi trebuie. De altfel, tu n-ai 
nimic de-a face cu Siberia. 

O oră mai târziu: Thalassa! Thalassa! Zăresc marea 
Japoniei. Dar ceea ce-mi pare de o mie de ori mai extraordinar 


este faptul că am văzut un drum: un drum amărât, drept, 
ducând la un soi de hangar lipit de țărm. Este prima urmă de 
fiinţă omenească pe care o văd de mii şi mii de kilometri. N-ai 
idee ce efect are. 

Patruzeci de minute mai târziu: pământ! lată împărăţia 
Soarelui Răsare. Dacă este pentru prima oară în viaţa mea că 
am cu adevărat senzaţia că întreprind o călătorie, este fără 
îndoială din pricina prestigiului acestei destinaţii: în imaginarul 
meu, nu există ceva mai îndepărtat, mai „în afara lumii”, cum 
spunea Baudelaire, decât Japonia. Este irațional, ştiu. Trebuie să 
cad pradă numeroaselor locuri comune, ca să am despre ţara 
aceasta o asemenea mitologie. Nu doresc de altfel să le 
reconsider: am, dimpotrivă, intenţia să le confirm prin 
observaţie, chiar cu riscul de a denatura. Astăzi, toată lumea 
vrea să distrugă miturile: mi se pare că este vulgar şi prostesc. 
Este cu mult mai uşor să distrugi o legendă decât să construieşti 
una - iar când ai distrus-o, mă întreb ce ai de câştigat. În 
schimb, ştiu ce pierzi. Este vorba tot despre latura mea Eugenie 
Grandet. 

Ca pentru a-mi da dreptate, iată că la fereastra mea se 
iveşte muntele Fuji. Ce privelişte! Stă atârnat deasupra norilor, 
este alb şi perfect: corespunde punct cu punct ideii pe care mi-o 
făcusem despre el. Trăiască locurile comune! 

În avionul Tokio-Kanazawa, aceeaşi zi 

M-am dus de la aeroportul internaţional Narita la 
aeroportul naţional Haneda, unde am făcut scandal ca să-ți 
trimit faxurile. N-a ţinut. M-am dat drept şef de stat, dar m-au 
recunoscut: nu ştiam că moaca mea e aşa de celebră. Vrând să- 
mi spună Quasimodo, mă numeau „Kajimoto”. Aveam probleme 
de comunicare: nu înţelegeam engleza lor şi nu ştiu dacă ei o 
înțelegeau pe-a mea. Din schimburile noastre de cuvinte, 
reieşea doar că numai personalul aeroportului are acces la fax. 

In afară de asta, Japonia pe care am văzut-o între două 
aeroporturi nu corespundea imaginilor mele naive: hotărăsc, 
aşadar, că nu am văzut nimic. În compensație, imediat ce a 
decolat avionul, am zărit iar lucruri pe placul meu: munţi 
înzăpeziţi şi pustii, nori sublimi, şi mereu muntele Fuji, care este 
în mod hotărât o invenţie grozavă, căci îl zăreşti de pretutindeni 
în această ţară. Poate că e o hologramă. 


Kanazawa este oraşul nipon cel mai înzăpezit: un curent îl 
leagă de Vladivostok, de unde îi vin vânturile şi clima. Cum mă 
mai readuce călătoria aceasta mereu la Siberia. Nici o şansă, 
frumoasa mea, mă întorc la fluviul Amur: asta seamănă foarte 
bine cu „harta îndrăgostitului”. Aterizăm. Pe curând. Cu drag, al 
tău, 

Epiphane. 

Un taxi mă conduse la luxosul hotel rezervat membrilor 
juriului pentru desemnarea lui Miss Internaţional. Prima mea 
grijă a fost să trimit faxurile: am cerut să mi se remită 
confirmarea de primire. Era esenţial ca bombardamentul meu să 
ajungă la destinaţie. 

De îndată ce m-am instalat în camera mea, am început să 
scriu din nou: focul meu trebuia hrănit. 

Hotelul din Kanazawa, aceeaşi zi. 

Dragă Ethel, 

Tocmai ţi-am trimis o sumedenie de faxuri. Să nu crezi că 
ai scăpat numai cu atâta. Organizatorii s-au îndurat de noi şi ne- 
au dat liber până mâine: presupun că ceilalţi membri ai juriului 
profită de asta ca să doarmă sau să viziteze oraşul. Eu am 
hotărât să te hărţuiesc. 

Crezi pesemne că sunt idiot, că ar fi fost de preferat să 
văd Kanazawa. Să ştii că-l vizitez, în felul meu: pentru mine, să 
stau închis în camera de hotel şi să scriu pagină după pagină 
prietenei mele de suflet nu este cel mai prost mod de a 
cunoaşte un oraş. Oricum ar fi, cred că am văzut deja esenţialul 
acestui loc pe parcursul drumului de la aeroport până aici: 
zăpada. N-am văzut niciodată aşa de multă: nămeţi, cât vezi cu 
ochii. Nu am fost minţit. 

Să vezi atâta zăpadă pe ţărmul mării nu e un lucru 
obişnuit. Dar încă şi mai extraordinar este aspectul copacilor: 
simpli pini maritimi, care n-ar fi niciodată capabili să suporte 
povara acestei mase albe. japonezilor, cărora le place să 
tortureze natura atunci când ea este perfect sănătoasă, le place 
să o şi salveze când îi merge prost: dotează fiecare copac cu 
câte un catarg imens pe post de tutore, din vârful căruia se 
desprinde o reţea de corzi care vin în ajutorul câte unei ramuri şi 
o împiedică să se năruie. In felul acesta, încărcătura de nea este 
suportată de catarg. Rezultatul este unic: pinii făcuţi gigea 


seamănă cu nişte veliere. E frumos. Se pare că este emblema 
oraşului Kanazawa. 

Încep să mă simt vlăguit. N-am mai dormit din Europa. Ştii 
de ce nu îndrăznesc să cedez acestei oboseli? Pentru că mă simt 
răspunzător de purtarea ta. Atâta vreme cât voi fi treaz şi îţi voi 
scrie, nu vei putea comite neghiobii. Mă consider Şeherezada 
faxului. 

Camera mea e grozavă. Mai ales baia, ermetică asemenea 
unui poem de Mallarme. Când te aşezi pe veceu, colacul se 
încălzeşte; când tragi de lanţ, primeşti un jet de apă în rect. 
Vana este aşa de vastă, că aş putea să invit câţiva prieteni, 
dacă aş avea aşa ceva. Există cel puţin patruzeci de 
întrerupătoare indicate cu ideograme: aş vrea să le aprind, ca să 
înţeleg la ce servesc, dar nu îndrăznesc, totuşi, de frică să nu fie 
cumva scaunul ejectabil sau harakiri automat. 

Asta e, îţi povestesc bazaconii: sunt epuizat. Mă duc la 
recepţie să-ţi trimit faxul acesta, apoi mă întorc să dorm puţin. 
să fii cuminte. 

Cu drag, al tău, 

Epiphane. 

Hotelul din Kanazawa, 11/1/97 

Dragă Ethel, „Să dorm puţin”: ce vorbeşti! Mica mea 
siestă a durat până la miezul nopţii. M-am trezit buimac. Cât 
timp pierdut! M-am încotoşmănat zdravăn şi am plecat să mă 
plimb: nopţile nebune din Kanazawa, asta zău că e ceva! Nici 
ţipenie pe străzi, tăcerea cea mai adâncă. Ai crede că au murit 
cu toţii. Stratul de zăpadă intensifică această impresie. 

Am mers până la malul mării: noaptea era atât de 
întunecată, că nu vedeam apa. În depărtare, câteva luminiţe ale 
vapoarelor plutind spre Vladivostok: gândul acesta m-a tulburat. 
Câtă nebunie în puterea evocatoare a unui cuvânt: acolo unde 
mă aflam, nu era nimic de văzut. Or, era suficient să contemplu 
neantul orizontului, murmurând „Siberia”, că tremuram de 
emoție. 

N-am putut rămâne acolo prea multă vreme: frigul era 
insuportabil. M-am înapoiat străbătând vechile cartiere ale 
oraşului: nu e nimic mai frumos decât aceste acoperişuri nipone 
îngropate sub omătul care Îmi amortiza zgomotul paşilor până 
într-atât, că mă făcea să cred că eu însumi sunt absent. De n-ar 


fi decât plimbarea aceasta nocturnă, şi tot merita să vin în 
Japonia. 

Sunt aşa de obosit, că nu mă mai pot ţine pe picioare: ar 
trebui să fiu susţinut cu un catarg şi cu funii, ca pinul local. 
Faxul acesta va trebui să aştepte dimineaţa ca să plece. Dorm. 

Cu drag, al tău, 

Epiphane. 

Camera de hotel, 11/1/97 

Dragă Ethel, 

Este ora douăzeci şi trei. Ai avut dreptul la un lung răgaz 
între faxurile mele. În ceea ce mă priveşte, am avut parte de 
cea mai supărătoare zi din viaţa mea. 

La ora zece dimineaţa, m-am întâlnit cu ceilalţi 
unsprezece membri ai juriului, fiecare de altă naţionalitate. Nu e 
mare lucru de spus despre ei, în afară de faptul că m-am 
împrietenit cu o simpatică ambasadoare europeană. Ne 
întrebam cum fuseserăm aleşi pentru acest juriu în care mai 
figurează un dentist peruvian, un restaurator togolez şi nunțiul 
papal: organizatorii par să fi avut criterii de selecţie dintre cele 
mai ciudate. 

Dar mai cu seamă în ceea ce priveşte alegerea tinerelor 
fete criteriile de selecţie sunt greu de înţeles: treizeci şi cinci de 
miss, cu vârste cuprinse între şaptesprezece şi douăzeci şi trei 
de ani. Cele mai multe sunt de-a dreptul hidoase. Mă aşteptam 
ca demoazelele astea să fie fade şi nesemnificative, dar nu 
respingătoare. Dacă ar fi măcar de o urâţenie interesantă! Oi fi 
nimerit la desemnarea unei miss respingătoare? 

As fi crezut că e un exerciţiu de zeflemea, dacă n-ar exista 
în turmă câteva creaturi drăguţe. Aproximativ cinci fete îşi 
merită titlul: sunt, dacă nu frumoase, cel puţin foarte plăcute. 
Prezenţa lor încurcă şi mai mult lucrurile. 

Am pus ochii pe Miss Liban, care corespunde ideii pe care 
mi-o făcusem despre Şeherezada. Ambasadoarea europeană îmi 
împărtăşea opinia. 

Pe parcursul întregii zile, am avut parte de discursuri 
interminabile despre „Adevărata Frumuseţe, care este cea a 
sufletului”: discurs cel puţin comic în gura acestor oameni care 
le selecţionează pe miss în funcţie de măsurile lor. 

Domnişoarele ne-au fost prezentate în grup, apoi una câte 
una: se preciza, pentru fiecare, felul de mâncare preferat, 


talentul personal şi ambiția sa. Mă tulbură să aflu că Miss 
Uruguay adoră lasagna, că Miss Ucraina are talent la dansuri 
folclorice şi că Miss Papua-Noua-Guinee aspiră (citez) „să 
reuşească în viaţă”. 

Cel mai rău era tonul binevoitor al doamnelor patroane cu 
care organizatorii comentau pedigriul acestor june. Acestea fiind 
zise, duducile păreau încântate de faptul că cineva vorbeşte 
despre ele cu glas mieros. Într-adevăr, toată lumea părea 
copleşită, în special nunțiul papal, care era la un pas de leşin. 

Printre juraţi se afla şi o doamnă în vârstă, cu faciesul 
strâmb. Nu i-am reţinut identitatea. Am înţeles că este vorba 
despre Miss Internaţional 1960. Imi făceam socoteala că avea 
cel mult şaizeci de ani: părea să aibă cu douăzeci mai mult. Ai fi 
zis că e Baba Cloanţa. De fiecare dată când o candidată era 
considerată drăguță, ea striga: „Arătam mai bine decât ea când 
eram tânără”. Era pe cât de caraghios, pe atât de sinistru. 

Una dintre concurente, Miss Brazilia, îmi provocă o şi mai 
mare consternare decât celelalte. De o vulgaritate 
dezgustătoare, dar nu zeflemitoare şi plină de spirit în maniera 
unei târfe de la Sala Saint-Martin, nu, avea vulgaritatea 
searbădă a unei dansatoare de music-hall la primul ei bal. 

— E cea mai nasoală, am şoptit la urechea prietenei 
ambasadoare. 

Mă aprobă fără rezerve. 

Dar n-o să-ţi vorbesc trei ceasuri despre aspectul obscen 
al acestei alegeri: când ai văzut un concurs de frumuseţe, ştii la 
ce să te aştepţi. N-o să fac pe miratul. Dar era de o mie de ori 
mai dezgustător decât pentru ce mă pregătisem eu. Dacă şi-ar fi 
afişat fără ipocrizie cinismul, n-aş fi fost şocat: când vinzi carne, 
cel puţin nu ascunde că eşti măcelar. Îmi pare că am asistat la 
prostituție deghizată în operă caritabilă. 

La sfârşitul după-amiezii, s-a votat. Nu-mi schimbasem 
părerea despre mica libaneză. La întrebarea „Care este ambiția 
dumneavoastră în viaţă?”, ea răspunsese: „Să câştig un concurs 
de frumuseţe”. Am considerat că e un răspuns foarte bun. 

Organizatorii au purces la numărătoarea voturilor, apoi au 
venit să anunţe rezultatul cu mare pompă. Zâmbeau cu gura 
până la urechi. Au început prin a spune că aprobau sută la sută 
alegerea juriului, şi-atunci am început să mă tem de ce-i mai 
rău. Aveam dreptate: premiul l-a luat braziliancă. 


Ambasadoarea şi cu mine eram revoltați. Am încercat să-i 
descoasem pe membrii juriului: închipuie-ţi că au votat cu toţii 
pentru Miss Brazilia. l-am întrebat de ce, şi mi s-a răspuns: 
„Pentru că e o fată agreabilă, sănătoasă şi cu un zâmbet 
plăcut”. 

— Ar fi trebuit să ne avertizeze că era vorba despre 
alegerea lui Miss BadenPowell, i-am spus amicei mele. 

După fanfară şi aplauze, Miss Internaţional 1960 a fost 
invitată să rostească un discurs. A profitat de asta ca să 
precizeze că ea însăşi a votat pentru Miss Brazilia: după ce şi-a 
motivat alegerea, a precizat totuşi că ea arătase cu mult mai 
bine în vremea tinereţii sale. A fost cel mai reuşit moment al 
serii. 

Urmă un banchet prezidat de Miss Internaţional 1997, încă 
îmbujorată de surpriză. La dreapta sa, organizatorul-şef. La 
stânga, nunțiul papal. Prefer să nu ştiu ce se întâmpla pe sub 
masă. Am plecat înainte de sfârşit, era de nesuportat. Mi-ar 
plăcea să ştiu în virtutea cărei ironii ţara cea mai rafinată de pe 
planetă este scena celui mai vulgar eveniment monden al 
anului. 

Mă întorc mâine seară. Mă duc să-ţi trimit prin fax asta la 
recepţie şi-apoi dorm. 

Cu drag, al tău, 

Epiphane. 

Nu am dormit: destinul a vrut să petrec noaptea cea mai 
grotesca din existenţa mea. 

M-am culcat cu Ethel în gând. Încetul cu încetul, mi-am 
dat seama că în cameră era o căldură îngrozitoare. M-am trezit 
ca să reglez instalaţia de climatizare, dar nu am găsit 
întrerupătorul adecvat. Am telefonat la recepţie ca să le cer 
ajutorul: mi se explică politicos că în hotel camerele nu 
dispuneau de încălzire autonomă şi că, prin urmare, era 
imposibil să reduc temperatura din camera mea. Am propus 
atunci să se reducă termostatul pentru întregul hotel. 

Mi se răspunse, tot cu o curtoazie extremă, că, din 
nefericire, ceilalţi clienţi erau foarte mulţumiţi de temperatura 
din camere. 

— Cum pot fi mulţumiţi în etuva asta? 

— Noaptea trecută, domnule, a fost aceeaşi temperatură, 
şi v-a convenit. 


— Eram obosit. Epuizarea te face să-ţi fie frig. 

— Poate că domnul ar trebui să ia un somnifer. 

— Am încercat să deschid o fereastră, dar nu am reuşit. 
Aţi putea să trimiteţi pe cineva ca s-o deschidă? 

— Este imposibil, domnule. Ferestrele sunt blocate. 
Kanazawa este un oraş măturat de vânturile din Siberia şi. 

— Ştiu, ştiu. În sfârşit, trebuie să existe o soluţie! Crap de 
cald. 

— Ne pare rău, domnule. 

Frizam un incident diplomatic: cu cât mă enervam mai 
tare, cu atât recepţionerul avea o voce mai contorsionată. M-am 
gândit brusc că, dacă aş continua, tradiţia avea să-l constrângă 
pe acest nefericit să-şi facă seppuku în faţa mea pentru a spăla 
onoarea hotelului. Am abandonat partida şi am pus receptorul în 
furcă. 

M-am culcat la loc, gândindu-mă că dacă o sută de clienţi 
suportau această căldură, voi fi şi eu în stare s-o suport. Zece 
minute mai târziu, mă sufocam. Am făcut un duş rece, care avu 
drept unic efect că-mi făcu sângele să fiarbă. Am încercat atunci 
metoda mentală: m-am concentrat pe noţiuni reci, îngheţată, 
Polul Nord, zăpezi veşnice, crivăţ, filmele lui Besson etc. 
Eficacitate nulă. 

înnebunit de furie, m-am izbit de fereastră. Nici un 
rezultat. Furia mea creştea cu fiecare secundă. Am sfârşit prin a 
mă sălta cu picioarele pe pervaz, pentru a multiplica forţa 
tracţiunii prin greutatea corpului meu. Am strigat vorbe care 
evocau violul conjugal. 

Mânia trebuie că-mi descătuşase forţele, căci fereastra se 
deschise brusc, azvârlindu-mă pe covor. Eram buimăcit. 

Respirația Siberiei nu avu nevoie decât de o clipă ca să 
umple întreaga încăpere. Extazul meu în faţa acestui suflu de 
puritate descrescu în mai puţin de o clipă. M-am refugiat în pat: 
tremuram întruna. Am încercat să închid la loc fereastra: era 
imposibil. Vântul care se năpustea cu violenţă nu-mi permitea 
nici măcar să clintesc geamul. 

Am îmbrăcat puloverele, paltonul, mănuşile, fularul şi 
şosete de lână. M-am vârât iarăşi în pat, ascunzându-mi capul 
sub pături. Impresia că sunt închis într-un frigider nu se diminua. 

Baia ar fi putut fi o soluţie, dacă nu aş fi lăsat uşa 
deschisă: era la fel de frig ca în cameră. M-am gândit să umplu 


vana cu apă fierbinte şi să-mi petrec noaptea acolo, dar riscam 
să mă înec dacă adormeam; mi se relataseră mai multe 
accidente de acest fel. Or, nu puteam muri fără să o fi revăzut 
pe iubita mea. 

Am încercat din nou metoda psihologică, gândindu-mă la 
ecuator, la metroul în orele de vârf, la gura sobei, la erupția 
Vezuviului şi la filme pornografice. Fără nici un rezultat, dacă nu 
punem la socoteală că visai la plăcerea solitară: poate că m-aş fi 
putut încălzi făcând din mâna mea femeie. Observasem, vai, că 
acest tip de practici are un efect identic cu cel al unui pahar de 
votcă: foarte cald în primele zece minute, după care ţi-e şi mai 
frig. 

Se adăuga la asta un fenomen romantic, prostesc de 
romantic: de când eram îndrăgostit, acest soi de juisare 
autonomă mă deprima. 

N-aş fi îndrăznit în ruptul capului să telefonez la recepţie şi 
să cer o altă cameră: asta m-ar fi obligat să mărturisesc atacul 
asupra ferestrei, de care nu eram prea mândru. Nu numai 
asiaticii se tem să nu se facă de râs. Socoteam că a doua zi o să 
părăsesc hotelul fără o vorbă de explicaţie şi o să las personalul 
să constate pagubele. 

Nu, nu exista nici o soluţie. Eram condamnat să mă 
transform într-un bloc de gheaţă. Suferinţa nu întârzie să devină 
insuportabilă. La capătul puterilor, am renunţat la somn: m-am 
îmbrăcat şi am coborât la barul de la parter. 

Când am trecut prin faţa recepţionerului, acesta mă privi 
cu un aer confuz: 

— Domnul nu poate dormi? Domnului îi este prea cald? 

— Este în regulă, nu mi-e somn, răspunsei, ca nu cumva 
să se sinucidă. 

Dar, de fapt, eram mort de oboseală. Am comandat un 
espresso ca să mă trezesc. Cum nu mă simţeam mai energic, 
am mai cerut unul, apoi pe-al treilea şi aşa mai departe. La al 
optulea, am început să ies din toropeală. Cinci minute mai 
târziu, deliram. 

Indopat cu cafeina, creierul meu ţinea discursuri în 
comparaţie cu care Oda bucuriei evoca un marş funebru. Eram 
omul cel mai fericit de pe pământ: „Lumea îmi aparţine. 
Urâţenia mea o stăpâneşte veşnic, iar dragostea mea este la 
înălţimea spaimei pe care ea o trezeşte. 


Ethel! Te iubesc! E o bucurie să te iubesc! Frumuseţea 
este fragilă, nu durează. Hidoşenia mea este solidă şi fiabilă. 
Biată Ethel, trebuie să te protejez. O să-ţi spun că te iubesc: vei 
plânge de fericire!”. 

Am urcat în cea mai mare viteză în camera mea polară ca 
să caut ceva de scris. Am coborât la bar şi am redactat un fax la 
fel de excesiv ca beţia mea. Victoria se afla în vârful stiloului 
meu. 

Kanazawa, 12/1/97 

Ethel, 

Mă gândisem să nu-ţi mai scriu înainte de întâlnirea 
noastră din această seară. M-am răzgândit. 

Starea mea mentală din clipa aceasta ar putea fi calificată 
drept bizară; mi se pare totuşi că, pentru prima oară în viaţă, 
sunt normal. Este ora trei dimineaţa, n-am dormit nici o clipă, în 
pofida oboselii. 

Ethel, îţi aduci aminte ziua aceea de sfârşit de decembrie 
când ai venit la mine, disperată, şi când eu ţi-am vorbit despre 
pasiunea pe care Xavier o avea pentru tine? Te luasem în braţe 
şi-ţi spuneam fraze consolatoare: „Te iubeşte, nu trăieşte decât 
pentru tine etc”. Nu se poate să fi uitat. lar eu, cu atât mai 
puţin: este singura dată când ţi-am spus adevărul. 

Din moment ce ai încetat să fii oarbă în ceea ce-l priveşte 
pe tipul ăsta care nu te merită, nu poţi oare împinge 
clarviziunea până la a discerne cine era - cine este - acest „el” 
care îţi declara iubirea sa? 

Nu ai toate cărţile în mână? Ce crezi despre un bărbat 
care nu te poate părăsi trei zile fără să te bombardeze cu 
faxuri? Dacă n-aş fi fost aşa de urât, ai fi înţeles de mult, iar eu 
n-aş fi întârziat atâta să ţi-o spun. Dar eram atins de sindromul 
lui Cyrano de Bergerac - chiar dacă acesta, în comparaţie cu 
mine, era frumos ca un astru. 

Vezi tu, în noaptea asta am înţeles un lucru important. 
Mutra mea pocită este un dar al cerului. Nimeni n-a fost mai 
favorizat ca mine. Dacă n-aş fi fost aşa de hidos, n-aş fi fost 
cuprins de o iubire atât de măreaţă pentru tine. Cuvântul este 
lipsit de vigoare: te-am iubit din prima clipă, în ultimul hal. 

Tu eşti cea mai frumoasă, iar eu sunt cel mai urât din 
lume: iată dovada că suntem sortiţi unul altuia. Nimeni nu are 
nevoie în aceeaşi măsură ca mine de mântuirea frumuseţii tale, 


nimeni nu are nevoie în aceeaşi măsură ca tine de infamia 
urâţeniei mele. Fără tine, sunt un gunoi torturat de propria 
mizerie, fără mine, eşti un înger, victima propriei sale purităţi. 

Tu eşti graţia şi, ca atare, eşti la cheremul primului venit. 
Eu sunt dizgraţia şi, în această calitate, nimeni nu este dispus să 
se sature cu mine. Asta pică bine: nu mi-a fost niciodată poftă 
decât de tine. 

Pământul nu e populat doar de Xavieri mai mult sau mai 
puţin plăcuţi privirii, dar care au cu toţii ceva de păgân: ei nu 
cred în tine, o, unică religie revelată. Eu cred în tine şi sorb din 
cultul tău o putere necunoscută muritorilor. 

N-ai idee, dragostea mea, de puterea care îmi vine de la 
tine! Marx nu era marxist, Isus nu era creştin, iar Ethel nu este 
etelică: e în firea lucrurilor. Eu sunt etelic, fuziune perfectă între 
etilic şi eteric: nu e nici un joc de cuvinte, nu e nimic altceva 
decât devoțiune. 

Devoţiunea nu are nimic de-a face cu devotamentul: eu 
nu-ţi sunt devotat, eu ţie mă închin. Fără ştirea ta, divinitatea a 
pus ochii pe mine, iar tu îmi eşti sortită aşa cum Fecioara este 
sortită albului, aşa cum Dumnezeu îi aparţine aceluia care crede 
în El. 

Dar destul cu teologia, te iubesc până la a fi una cu tine. 
Spuneai că sunt fratele tău: nu greşeai, căci frumuseţea ta şi 
urâţenia mea sunt consangvine, graţia ta este sora dizgraţiei 
mele. 

Suntem gemeni, dragostea mea. Ne asemănăm aşa cum 
binele se aseamănă cu răul, aşa cum îngerul se aseamănă cu 
fiara. Dacă trupul meu s-ar uni cu al tău, nu ne-am mai putea 
desface niciodată. Şi tocmai asta vreau. 

Îţi voi trimite îndată faxul. Vei observa că nu l-am început 
cu „Dragă Ethel”; tu ştii, de-acum înaine, că eşti cu mult mai 
mult de-atât. 

Vei remarca de asemenea că nu voi încheia cu „Cu drag, 
al tău”, căci dragostea mea pentru tine nu se împiedică de o 
vocabulă. 

Al tău, 

Epiphane. 

Am ordonat ca faxul să fie trimis  neîntârziat. 
Recepţionerul mă privea ca pe unul care şi-a pierdut minţile: 
avea dreptate. Era ora şase dimineaţa în Japonia şi ora 


paisprezece acasă la Ethel: peste câteva secunde avea să ştie. 
La gândul acesta, îmi vâjâia capul. Arboram un orgoliu de 
neînțeles. 

Am urcat în cameră să-mi fac bagajele. Deschizând uşa, 
am avut un şoc: zăpada invadase interiorul încăperii şi tapisa 
pereţii şi mobila cu un strat de chiciură, ca în filmul Doctor 
Jivago. Îmi păru culmea romantismului. În baie mă aştepta o 
surpriză şi mai ciudată: apa din veceu îngheţase. Trebuia să 
spargi gheaţa ca să-ţi faci nevoile. 

Mi-am încuiat valiza congelată şi am coborât din nou. 
Recepţionerul îmi întinse hârtia care confirma faptul că ultimul 
meu fax ajunsese cu bine. Brusc, m-am simţit mai puţin mândru. 

Un taxi mă duse la aeroportul din Kanazawa. Răsări 
soarele, şi acest loc comun îmi aduse aminte că mă aflam în 
Japonia şi că nu văzusem nimic din ea, ca să spun aşa. Şi în 
acelaşi timp mă gândeam că e tocmai dimpotrivă: niciodată 
vreo altă ţară nu exercitase asupra mea o influenţă mai 
hotărâtoare. Aici, pentru prima oară în viaţa mea, m-am simţit 
îndreptăţit să-mi rostesc cu voce tare secretul, începeam să mă 
întreb dacă această iniţiativă fusese chiar atât de admirabilă: 
declaraţia mea de dragoste n-o fi fost pur şi simplu un gest de 
kamikaze? Şi odată potolit sentimentul triumfător în legătură cu 
ceea ce mi se păruse a fi curaj, ce altceva îmi rămânea decât 
consternarea de a fi trădat cea mai prețioasă dintre tăcerile 
mele? 

Creierul meu îşi revenea din beţie. Efectele cafeinei se 
inversau: simţeam un amestec toropitor de spaimă şi oboseală. 
Când avionul decola, stomacul meu cobori mai multe etaje. Nu 
am avut nici măcar puterea să privesc pe hublou. 

La Tokio a trebuit să schimb aeroportul şi mi-a luat o 
grămadă de timp. Formalităţile sfârşiră prin a-mi scădea 
moralul. Urcai în Boeing, dorindu-mi să explodeze şi să nu existe 
supraviețuitori. 

Zborul de întoarcere a fost un chin nesfârşit. Mişcarea de 
rotaţie a Pământului nu lucra în favoarea noastră, aşa încât 
călătoria dură cu două ore mai mult. Asta-mi era norocul. Starea 
mea de spirit era la pământ, pe cât fusese la înălţime la zborul 
în sens invers. Cu cât ne apropiam de Europa, cu atât eram mai 
îngrozit de mărturisirea mea. 


Urma să zburăm deasupra Uralilor când am comis 
tâmpenia de a reciti faimosul fax: scopul era să mă conving că 
declaraţiile mele nu fuseseră chiar atât de grave. Dar vai, 
recitindu-l, a trebuit să admit evidenţa: textul meu era şi mai 
rău decât în amintirea mea. Era înspăimântător. 

Dacă aş fi fost măcar în stare să dorm. Noaptea albă mă 
epuizase, dar de fiecare dată când mă cuprindea somnul, 
ajungeam la convingerea că o pierdusem pe Ethel pentru 
totdeauna. 

La capătul puterilor, i-am cerut stewardesei două aspirine; 
acidul acetilsalicilic are un efect hipnotic asupra mea. Cu o oră 
înainte de sosire, mă treziră nişte zgomote înfundate; era vecina 
mea care râgâia. Această amabilă doamnă îmi explică fără urmă 
de jenă că cea mai mare plăcere a sa este să bea apă gazoasă 
în avion: presiunea, diferită de cea de pe pământ, declanşa 
râgâieli uluitoare. 

Consternat, am înţeles că eram genul de bărbat căruia 
femeile îi râgâie în nas. lubita mea trebuie că se strâmbase de 
râs citindu-mi faxul. 

Ghinionul meu a vrut ca Boeingul să nu se prăbuşească. 

La întoarcerea acasă, a trebuit să-mi reglez ceasul după 
ora locală, în toate sensurile acestui termen. Era duminică, 12 
ianuarie, ora nouăsprezece, eram tipul cel mai nasol de pe 
Pământ şi urma să-mi asum consecinţele celor scrise de mine. 

Am format numărul de telefon al lui Ethel aşa cum apeşi 
pe trăgaciul unui revolver lipit de propria tâmplă. 

— Eu sunt. 

— Bună seara, îmi răspunse o voce atonă. 

— Ai primit faxul meu de azi-dimineaţă? Am întrebat 
prosteşte. 

— Da. Tăcere. 

— Nu vreau să vorbesc despre asta, Epiphane. 

— Nu la telefon, în orice caz. Să vin la tine? 

— Nu vreau să te văd. 

— Nu e posibil! Trebuie să vorbim despre asta. 

— Nu sunt de aceeaşi părere. 

— Şi-atunci? Sunt obligat să-ţi vorbesc ca şi când nu ţi-aş 
fi scris faxul acesta? 

— Nu stiu. 


Avea o voce monocordă şi stinsă ca a unui zombi. Profitai 
de ceea ce credeam că e slăbiciune: 

— Vin la tine. 

O jumătate de oră mai târziu, eram la ea. Deschise uşa 
fără să mă privească. Era îmbrăcată extrem de elegant: desigur 
că nu pentru mine. 

— Pentru Xavier te-ai făcut aşa de frumoasă? 

— N-am chef să vorbesc despre asta. 

— Dar despre ce ai chef să-mi vorbeşti? 

— Despre nimic. 

— Nu ai nimic să-mi spui? 

— Aşa e. 

— Mincinoaso. Eşti furioasă pe mine. Eşti gata să-mi faci 
accese de mânie. 

— Eşti vanitos. 

— Nu mai sunt prietenul tău cel mai bun? 

— Cum ai putea să mai fii? 

— Tocmai bine. N-am avut niciodată chef să fiu prietenul 
tău cel mai bun. 

— Trebuia să-mi fi spus din prima zi. 

— Asta-mi reproşezi? Poţi să-i porţi sâmbetele cuiva doar 
pentru că a fost secretos? 

— Secretos? Vrei să spui fals, mincinos, trădător? 

— Vezi, aveam dreptate: eşti furioasă pe mine. 

— Nu. Furia se învecinează cu dragostea. lar tu îmi inspiri 
dezgust. 

— Nu e nimic dezgustător în atitudinea mea. Te iubesc, iar 
tu nu mă iubeşti. Nu e vina nimănui. Mi-am ascuns dragostea 
aşa de multă vreme pentru că o ştiam fără speranţă. Am comis 
prostia să ţi-o mărturisesc. E limpede că m-am înşelat. Nu crezi 
că reacţia ta e o pedeapsă suficientă? 

— Nu. 

— Şi eu care te credeam fiinţa cea mai amabilă din lume. 

— Ei, asta-i bună. Spune-mi că e vina mea. 

— Tocmai ţi-am spus că nu e vina nimănui. E o poveste 
tristă. De ce ar trebui să acuzăm pe cineva? 

Sună telefonul. Era Xavier. Din puţinul pe care l-am prins, 
el anula întâlnirea din seara aceea. M-am bucurat. lubita mea 
avea chipul descompus. 

— Mereu la fel de delicat, băiatul ăsta! 


— Are multe defecte. Dar în comparaţie cu tine, e un 
sfânt. 

— Să nu exagerăm. Crezi că e un motiv suficient ca să nu-i 
dai papucii? 

— Asta nu-i treaba ta. 

— Vreme de săptămâni întregi, mi-ai povestit despre el 
cele mai intime detalii, şi-acum nu mai este treaba mea? 

— Dac-ai şti ce rău îmi pare! 

— lar eu, nu crezi că am suferit ascultându-ţi confidenţele 
interminabile? 

— Eşti singurul vinovat. Dacă mi-ai fi spus adevărul de la 
bun început, nu ţi-aş fi povestit niciodată nimic. 

— Dacă ai fi avut un pic de fineţe, ai fi putut pricepe acest 
adevăr fără să ţi-l dezvălui eu. Aveai la dispoziţie trei miliarde 
de semne ca să te lămureşti ce hram port. 

— lar e vina mea, zâmbi ea, maliţioasă. Expresia aceasta 
mă făcu să turbez. 

— Nu eşti decât o idioată. Îţi ruinezi viaţa cu imbecilul ăsta 
care te chinuie tot timpul, iar pe mine, a cărui singură crimă 
este că te iubesc, mă tratezi ca pe-un câine. 

Se ridică să caute o oglindă pe care mi-o întinse. 

— Crezi că nu ştiu cât sunt de urât? 

— Aşa s-ar spune. 

— Eşti josnică. Râse. 

— Bineînţeles. Eu sunt cea josnică. 

— Poţi să-ţi imaginezi cât am suferit, cât sufăr încă? 

— Ei, haida-de! În fax scrii că mutra ta pocită e un dar al 
cerului. 

— Noaptea trecută eram nebun de legat. Dac-ai şti cât îmi 
pare de rău. 

— Săracul martir. 

— Cum îţi poţi bate joc tu de-un biet nenorocit ca mine? 
Nu mai înţeleg nimic. Ai inima cea mai împietrită şi mai 
insensibilă cu putinţă. 

Izbucni în râs. 

— Fără umbră de îndoială. O să-ţi rezum situaţia. 
Epiphane este bărbatul cel mai urât de pe faţa pământului. Aşa 
s-a născut şi este limpede că nu e vina sa: nu există vreun 
mijloc ca să-l facem mai frumos. Epiphane creşte mare şi se 
îndrăgosteşte. De cine? De o fată care, după părerea lui, e cea 


mai frumoasă de pe planetă. Nici o şansă: fata asta, pe nume 
Ethel, nu îi împărtăşeşte dragostea. De ce? Pentru că este o 
creatură superficială, incapabilă să vadă sublimele calităţi ale 
sufletului acestui bărbat. Ce fiinţă mărginită, această Ethel! Ea 
ar trebui să ştie că nu e permis să te opreşti la aparente! Nu 
vedem bine decât cu inima bla, bla, bla. Bietul Epiphane, 
batjocorit fără milă în iubirea sa pură! Ah, dacă ar fi dat măcar 
peste o fată cu suflet nobil, care să-i fi putut vedea frumuseţea 
din spatele urâţeniei sale. Nimic nou sub soare: i s-a întâmplat 
asta şi nefericitului Quasimodo. Această victimă vrednică de 
milă, victima înnăscută, care nu trăieşte decât cele mai nobile 
sentimente. 

Vorbea cu fulgere în priviri. Nu o văzusem niciodată asa. 
Continuă: 

— Dar, ca din întâmplare, când Quasimodo-Epiphane al 
nostru se îndrăgosteşte, el nu iubeşte o fată urâtă cu suflet 
admirabil căreia el să-i fi descoperit comorile neştiute şi care ar 
fi fost vrăjită de comuniunea lor spirituală. Nu, eroul nostru nu 
caută în direcţia asta, ba chiar le dispreţuieşte pe fetele cu un 
fizic prea puţin avantajos. 

— Ascultându-te, ai zice că sunt un criminal. 

— Este părerea mea. Făţărnicia este o crimă. Domnul-cu- 
suflet-frumos care se declară campionul frumuseţii interioare, 
care face pe martirul înfăţişării sale, care acuză societatea 
noastră superficială, acest domn ar vrea să fie iubit pentru 
calităţile lui invizibile. Şi pe mine, pentru ce calităţi nevăzute mă 
iubeşti? 

— Nu duci lipsă de ele. 

— Îndrăznesc să o cred. Dar nu pentru aceste virtuţi te-ai 
aşternut la picioarele mele. 

— Ce ştii tu? 

—  Câtă rea-credinţă! Mi-ai vorbit întruna despre 
frumuseţea mea. 

— Asta nu mă împiedică să-ţi admir alte o mie de calităţi. 

— Te rog. lpocrizia are limitele ei. Înainte de mine, ai iubit 
pe cineva? 

— Niciodată. 

— Atunci e şi mai grav. Prima dragoste e crucială. Cum 
vrei să fii credibil cu toate discursurile tale frumoase despre 
lupta împotriva aparenţelor când tu ai aşteptat s-o întâlneşti pe 


cea pe care o consideri cea mai frumoasă din lume ca să te 
îndrăgosteşti? Cel mai rău este că pe mine mă faci să par o 
târâtură. Dar ticălosul eşti tu! Tu pretinzi de la mine o nobleţe a 
sufletului de care tu însuţi eşti incapabil. Aştepţi de la mine să 
fiu oarbă la fizicul tău, iar tu joci rolul victimei pentru că eu nu 
consimt una ca asta. În vreme ce, dacă aş fi fost nasoală ca tine, 
nu te-ai fi uitat niciodată la mine! 

— Absolut convingător. A existat o ruptură în 
comportamentul meu. Sunt incoerent, dar asta nu-i o crimă. 

— În această situaţie, este o crimă. Este îngrozitor să 
primeşti o scrisoare aşa de frumoasă de la cineva pe care nu-l 
poţi iubi. 

— În sfârşit, o vorbă bună! 

— Nu e o vorbă bună, e o vorbă de dezgust. Mi-aş fi 
vândut sufletul ca să primesc o asemenea scrisoare, dar nu de 
la tine. 

— Xavier al tău ar fi incapabil să ţi-o scrie, dacă la el te 
gândeşti. 

— Ştiu. Şi mai ştiu că tu eşti singurul în stare de o 
asemenea iubire. 

— Nu înţeleg. Acum două secunde, mă insultai, spuneai că 
te iubesc pentru cele mai rele motive, iar acum spui că iubirea 
mea este fără egal. 

— Nu e, vai, o contradicţie. lubirea ta îşi are rădăcinile în 
bălegar: poate că din pricina asta florile ei sunt aşa de 
frumoase. Şi de-asta îmi repugnă. Dacă declaraţia ta de 
dragoste nu m-ar fi tulburat, aş fi găsit-o demnă de milă; or, nu 
am găsit-o demnă de milă, ci dezgustătoare. Cum să nu fiu 
dezgustată, descoperind că unicul bărbat care ar putea să mă 
iubească aşa cum mi-aş dori să fiu iubită este un monstru 
respingător? 

— Vorbele tale mă încântă şi mă aduc la disperare. 

— Nu e cazul să fii încântat, Epiphane. 

— Să aflu că vorbele mele te-au emoţionat, este deja 
magnific. 

— Emoţionat? N-ai înţeles nimic. M-au întors pe dos. La 
sfârşitul faxului tău, vorbeşti despre ce ar însemna să faci 
dragoste cu mine. Dar ca să fiu în stare să mă culc cu tine, ar 
trebui să fiu într-o ureche. 


— Poţi fi şi pur, şi într-o ureche în acelaşi timp. Este cazul 
meu. 

— Nu e nimic pur în tine. 

— Bine. Să admitem, nu e nimic pur în mine. N-aş putea 
să sper, totuşi? 

— Nimic! Nimic! 

— Dar din moment ce vorbele mele îţi plac, am putea trăi 
o iubire în scris. 

— Eşti nebun. Nimic nu e mai fizic decât cuvintele. Nu mai 
insista, Epiphane. Între tine şi mine nu e posibil nimic. Mi-aş dori 
să nu te fi întâlnit niciodată. 

Tăcere. Am jucat totul pe-o singură carte: 

— Ba da. Între tine şi mine rămâne o legătură pe care o 


ignori. 

— Care? 

— Coarnele. Ai păstrat diadema din film? 

— Deghizarea mea în taur? Da. 

— Poţi să mi-o dai mie? N-ai idee ce prețioasă e pentru 
mine. 


— Cu condiţia ca după aceea să dispari din viaţa mea. 

— Jur. 

Se duse să o caute şi mi-o dădu. 

— Nu te ştiam fetişist. 

— Nu ai fost nicicând mai frumoasă ca atunci când purtai 
coarnele astea pe cap. 

Le atinsei vârful cu un deget care sângeră. 

— Atenţie. Sunt primejdioase. Când jucam rolul taurului, 
de o mie de ori a fost cât pe ce să-l străpung de-a binelea pe 
matador. 

N-ar fi trebuit să-mi spună asta. Era o provocare. 

— Nu simţi pentru mine nici măcar tandreţe, Ethel? 

Mă privi cu tristeţe. 

— Mi-ar plăcea să simt tandreţe pentru tine, Epiphane. Mi- 
ar plăcea să fiu într-atât de perversă ori de nebună, încât să 
răspund iubirii tale. Dacă te-aş fi iubit, cred că aş fi fost nespus 
de fericită. Am ajuns să mă blestem că nu am fost în stare să te 
iubesc. lar pe tine te blestem că m-ai încântat cu promisiunea 
unei iubiri atât de frumoase. Nimic nu va mai fi posibil între tine 
şi mine. 

— Ba da. 


— Ce anume? Întrebă cu un suspin dezamăgit. 

— Un sărut de adio. 

— Grozavă afacere! Zâmbi ea. 

Işi regăsise blândeţea. S-a apropiat de mine. Am desfăcut 
larg braţele şi le-am împreunat în jurul ei. Mă simţeam plin cum 
nu mai fusesem niciodată. Ea închise ochii ca să nu vadă gura 
mea sărutând-o pe a ei. Nu-mi văzu nici mâinile apucând 
diadema de taur şi înfigându-i coarnele în şale. Scoase un țipăt. 
Murmurai, cu glasul cel mai iubitor din lume: 

— Uite: totul este posibil între tine şi mine. Şi pentru 
eternitate. 

În prezent, mă aflu în arest pentru asasinat. Având în 
vedere încetineala justiţiei, procesul nu va avea loc decât peste 
un an. Voi pleda vinovat şi vor face cu mine ce vor vrea. Mi-e 
totuna. 

Am tot timpul să scriu şi să recitesc ce am scris. Şi mai cu 
seamă, am timp să mă gândesc la Ethel. Nu mi-e ruşine că am 
ucis-o. 

Norocul e de partea mea: am fost decretat atât de 
periculos, încât sunt ținut deoparte, într-o celulă individuală. 

In carceră îşi descoperă Julien plenitudinea iubirii pentru 
doamna de Renal, într-o temniţă ajunge Fabrice să o posede pe 
Clelia. Stendhal are dreptate: cu condiţia să fii izolat de 
inoportuni, închisoarea este un spaţiu erotic. 

Aici, urâţenia mea a încetat să mai fie o problemă: nu e 
nimeni s-o vadă, nimeni să mi-o reflecte. Şi mi-a fost dat, în 
sfârşit, să fiu singur cu iubita mea. l-am devenit indispensabil: 
într-adevăr, ea nu este nimic fără mine. Cine altul decât mine 
poate să-i redea viaţa prin amintire? Cine altul decât mine, 
acum, îi poate potoli setea de a exista? Dacă Orfeu ar fi fost 
asasinul lui Euridice, poate că ar fi reuşit să o scoată din Infern. 

Nu există iubire imposibilă. 

Epiphanie: în Franţa, sărbătoare catolică celebrată în 6 
ianuarie (la noi, Bobotează), denumită şi sărbătoarea Regilor 
Magi. De aici numele personajului, (n.t.) 

Mă tem de greci chiar când fac daruri (lat.) 

Urâtul este frumos (engl.) 

Cretin des Alpes, în original. Tulburările prin Deficit de lod 
(TDI), boală ereditară, manifestată prin hipotiroidism, cretinism, 
diformităţi etc, întâlnită în special în zonele muntoase, (n.r.) 


Mishima Yukio (1925-1970): scriitor japonez (n.t.) 
Prin însuşi faptul acesta (lat.) (n.t.) (Nu arunca) 
mărgăritare înaintea porcilor (lat.) (n.t.)