Lev Nicolaevici Tolstoi — Sonata Kreutzer

L. N. IOLSIOI 


SONATA KREUIZER 


Era pe la inceputul primăveri, He aflam de două zile pe drum. La 
hecare stație cei care călătoreau pe distanţe mici mereu intrau în 
vagon sau iegeau, Trei călători veneau ca şi rune de la locul de 
unde pornise trenul: o doamnă nu prea tânără şi destul de urâtă, 
trasă la față, cu ţigara în gura, în cap cu a căciuliță şi îmbrăcată cu 
un palton de croială mai mult bărbătească, Alături, tovarăzgul a, un 
bărbat de vreo patruzeci de anu, foarte vorbăreţ, având în jurul lui o 
mulţirnie de obiecte de voiaj nou-nouţe, Stând mai retras, se afla un 
damn ale cărui rrugcări dovedeau nervozitate, Era de statură 
mijlocie, arăta încă în puterea vârstei şi părul lui creț părea 
încărunțit însunte de vreme. Ochu aveau o neobişnuită sclpire gi 
treceau mereu cu repeziciune de la un obiect la altul, Purta un 
palton uzat, dar de croială elegantă, cu guler de astrahan şi o 
căciulă înaltă din aceeaşi blană. Când se descheia, se zărea de sub 
palton o haină şi a cămaşă cu cusături ruseşti, Şi rnzui avea ceva 
ciudat: din când în când scotea niste sunete stranu, ca o tuse sau 
ca un început de râs întrerupt. 

În tot timpul drumului se ferise vădit să lege vreo cunogtință. Dacă 
încerca cineva să intre în vorbă cu dânzul, răspundea scurt şi sec; 
catea, fuma uitându-se pe fereastră, îşi sorbea cesiul, ari se 
îndeletnicea cu merindele pe care le scotea dintr-un sac vechi, 


mt Pi ve PE | Pi Li F] ag! 


IL. N. IOLSIOI 
SONAIA KREUIZER 


Era pe la începutul primăverii. Ne aflam de două zile pe 
drum. La fiecare staţie cei care călătoreau pe distanţe mici 
mereu intrau în vagon sau ieşeau. Trei călători veneau ca şi 
mine de la locul de unde pornise trenul: o doamnă nu prea 
tânără şi destul de urâtă, trasă la faţă, cu ţigara în gura, în 
cap cu o căciuliţă şi îmbrăcată cu un palton de croială mai 
mult bărbătească. Alături, tovarăşul ei, un bărbat de vreo 
patruzeci de ani, foarte vorbăreţ, având în jurul lui o 
mulţime de obiecte de voiaj nou-nouţe. Stând mai retras, se 
afla un domn ale cărui mişcări dovedeau nervozitate. Era 
de statură mijlocie, arăta încă în puterea vârstei şi părul lui 
creţ părea încărunţit înainte de vreme. Ochii aveau o 
neobişnuită sclipire şi treceau mereu cu repeziciune de la 
un obiect la altul. Purta un palton uzat, dar de croială 
elegantă, cu guler de astrahan şi o căciulă înaltă din aceeaşi 
blană. Când se descheia, se zărea de sub palton o haină şi o 
cămaşă cu cusături ruseşti. Şi mai avea ceva ciudat: din 
când în când scotea nişte sunete stranii, ca o tuse sau ca un 
început de râs întrerupt. 

În tot timpul drumului se ferise vădit să lege vreo 
cunoştinţă. Dacă încerca cineva să intre în vorbă cu dânsul, 
răspundea scurt şi sec; citea, fuma uitându-se pe fereastră, 
îşi sorbea ceaiul, ori se îndeletnicea cu merindele pe care le 
scotea dintr-un sac vechi. 

Aveam totuşi impresia că singurătatea îl apăsa şi de câteva 
ori am vrut să intru în vorbă cu el, dar de fiecare dată când 


privirile noastre se întâlneau - ceea ce se întâmpla des, 
deoarece şedeam faţă în faţă. 

— Întorcea capul şi începea să citească sau se uita pe 
fereastră. 

A doua zi pe înserate, cu prilejul opririi într-o gară mare 
domnul cel nervos cobori să-şi aducă apă fiartă pentru ceai. 
lar domnul cu obiectele nou-nouţe, un avocat după cum am 
aflat mai târziu, se duse să bea ceaiul în gară, împreună cu 
vecina lui de bancă, doamna care fuma şi purta palton croit 
bărbăteşte. 

În lipsa lor, au intrat în vagon, câţiva călători noi, printre 
care şi un bătrân înalt, cu barba rasă şi cu faţa brăzdată de 
zbârcituri, probabil un negustor înfăşurat într-o şubă de 
dihor şi în cap cu o şapcă de stofă cu cozoroc foarte mare. 
Negustorul s-a aşezat în faţa locurilor părăsite de doamnă 
şi de avocat, şi a intrat de îndată în vorbă cu un tânăr, care 
părea să fie procuristul unei firme comerciale şi care se 
urcase în aceeaşi gară. 

Locul meu venea pieziş faţă de al lor şi cum trenul stătea 
pe loc, am putut, în clipele când nu trecea nimeni, să prind 
câteva crâmpeie din cele ce-şi spuneau. Negustorul lămuri 
mai întâi că se duce la moşia lui, care se află aproape de 
gara următoare. Apoi, ca de-obicei, vorbiră despre preţuri, 
despre negoţ, despre comerţul din Moscova, pe urmă 
despre iarmarocul din Nijni- Novgorod. Tânărul începu 
atunci să istorisească despre chefurile pe care un negustor 
bogat, cunoscut de amândoi le făcuse la iarmaroc. Dar 
bătrânul nu-l lăsă sa isprăvească şi povesti la rându-i 
despre chefurile pe care le făcuse şi el pe vremuri la 
Cunavin. 

Se vede treaba că se simţea şi acum încântat de isprăvile 
de la acele chefuri şi povestea cu o vădită fală cum el şi 
acest negustor bogat săvârşiseră în stare de beţie o 
trăsnaie atât de grozavă la Cunavin, încât n-o putea spune 
decât în şoaptă, la ureche. Procuristul izbucni într-un hohot 


de râs care răsuna în tot vagonul; bătrânul râse şi el, 
arătându-şi doi dinţi galbeni. 

Înţelegând că nu mă puteam aştepta să aud nimic 
interesant, m-am dus să mă plimb pe peron până la 
plecarea trenului. 

Când să cobor dădui peste avocat, care venea spre tren cu 
doamna şi discuta cu ea foarte aprins. 

— Nu mai ai timp. 

— Mă înştiinţa avocatul cel vorbăreţ. 

— Acuşi are să sune clopotul pentru a doua oară. 

Într-adevăr, nici n-ajunsesem până la capătul trenului şi se 
auzi clopotul. Când m-am întors în vagon, conversaţia urma 
cu aceeaşi însufleţire între doamnă şi avocat. Bătrânul 
negustor şedea tăcut în faţa lor, privind sever drept înainte 
şi molfăind din buze cu dezaprobare. 

— Apoi femeia i-a declarat pe faţă soţului ei. 

— Povestea avocatul zâmbind, în clipa când treceam pe 
lângă el. 

— l-a declarat că nu poate şi nici nu vrea să trăiască cu 
dânsul, deoarece... 

N-am izbutit să desluşesc ce a mai spus. În urma mea mai 
trecură alţi călători, apoi conductorul, pe urmă intră în fugă 
un hamal şi gălăgia dură destul de mult; conversaţia nici nu 
se mai auzea din pricina vuietului. Când se făcu linişte, şi 
glasul avocatului răzbătu din nou, firul discuţiei trecuse, 
pesemne, de la un caz concret, la consideraţii cu caracter 
general. 

Avocatul era de părere că problema divorţului ocupă în 
prezent opinia publică din întreaga Europă, şi că la noi apar 
din ce în ce mai des asemenea cazuri. Dându-şi seama că se 
aude numai vocea lui, avocatul îşi curmă expunerile şi se 
adresă bătrânului. 

— În vremurile vechi altfel mergeau lucrurile, nu-i aşa? 

— Întrebă el, zâmbind prietenos. 

Negustorul vru să răspundă ceva, dar în aceeaşi clipă 
trenul porni şi bătrânul, scoţându-şi şapca, începu să-şi facă 


cruce şi să murmure o rugăciune. Avocatul, întorcându-şi 
privirea în altă parte, aştepta respectuos. După ce-şi isprăvi 
rugăciunea şi după ce-şi făcu de trei ori semnul crucii, 
bătrânul îşi puse şapca potrivind-o drept şi îndesând-o în 
cap, apoi se aşeză mai bine pe locul lui şi începu să 
vorbească. 

— Aşa ceva se întâmpla şi înainte vreme, stimate domn, 
însă mai rar. 

— Spuse el. 

— Dar după cum merg astăzi treburile nici nu se poate să 
fie altfel. Oamenii prea sunt tobă de carte. 

Trenul mărindu-şi viteza, roţile bocăneau în locurile de 
împreunare a şinelor şi nu era chip să aud lămurit, dar cum 
ţineam să nu-mi scape nimic, m-am dat mai aproape. 
Vecinul meu, domnul nervos, cu ochii strălucitori, părea 
deasemenea dornic să audă şi el, căci fără să se ridice de la 
locul lui trăgea cu urechea. 

— Dar ce-i de vină cartea? 

— Întrebă doamna zâmbind uşor. 

— Oare ar fi mai bine să se căsătorească oamenii ca pe 
vremuri, fără ca logodnicii să se fi văzut măcar la ochi? 
Urmă ea, răspunzând cum fac de obicei doamnele, nu la 
vorbele pe care le-a rostit interlocutorul, ci la cele pe care 
presupunea ea că le va rosti. 

— Fără să ştie dacă se iubesc, nici dacă s-ar putea iubi; 
fără să ştie nimic, femeile se măritau cu primul venit, iar pe 
urmă o duceau într-un chin toată viaţa. Asta era mai bine, 
după părerea dumitale? 

— Întrebă ea uitându-se mai mult la mine şi la avocat, 
decât la bătrânul cu care discuta. 

— Prea au ajuns tobă de carte. 

— Repetă negustorul, privind-o cu dispreţ şi lăsându-i 
întrebarea fără răspuns. 

— Aş dori să ştiu cum explici dumneata legătura dintre 
învăţătură şi neînțelegerile din căsnicie. 

— Zise avocatul, stăpânindu-şi un surâs. 


Negustorul vru să spună ceva, dar doamna îl întrerupse... 

— Ei, s-au dus timpurile acelea 

— Lasă-l te rog să-şi spună gândul - interveni avocatul. 

— 'Toate prostiile vin din învăţătură. 

— Glăsui neînduplecat bătrânul. 

— Oamenii care nu se iubesc se pomenesc căsătoriţi de 
alţii, iar pe urmă lumea se miră că nu trăiesc în bună 
înţelegere. 

— Se grăbi să isprăvească doamna, aruncându-ne pe rând 
câte o privire: avocatului, mie şi chiar procuristului care se 
ridicase de la locul lui şi, sprijinindu-se pe spătarul 
canapelei, zâmbea, ascultând. 

— Numai animalele pot fi împerechiate aşa cum vrea 
stăpânul. Pe când oamenii, dimpotrivă, au înclinațiile şi 
sentimentele lor. 

— Încheie ea, vrând fără îndoială să-l înţepe pe negustor. 

— Greşeşti vorbind aşa, stimată doamnă. 

— Spuse bătrânul. 

— Animalul e animal, pe când omul trăieşte după legi. 

— Dar cum să trăieşti cu un om, dacă nu-i dragoste? 

— Se repezea mereu doamna să-şi proclame ideile, care i 
se păreau fără îndoială foarte noi. 

— Înainte-vreme lumea nici nu punea asemenea întrebări. 

— Rosti convingător bătrânul - abia acuma a intrat aşa 
ceva în obiceiurile noastre. E destul să se întâmple te miri 
ce, că femeia se burzuluieşte numaidecât şi declară scurt: 
„Plec de la tine”. Chiar şi la ţărani a pătruns moda asta. 
„Na, zice, uite ia-ţi cămăşile şi nădragii, că eu plec cu 
Vanca; el are părul mai creţ decât al tău”. Atunci mai 
încearcă de judecă, dacă îţi dă mâna. Dar mai întâi de toate, 
femeia trebuie să ştie de frică. 

Procuristul privi spre avocat, spre doamnă şi spre mine, 
stăpânindu-şi zâmbetul şi stând gata ca după atitudinea 
noastră să zeflemisească sau să aprobe vorbele 
negustorului. 

— Ce fel de frică? 


— Întrebă doamna 

— Păi, uite ce fel: să se teamă de bărbat! Iată ce fel de 
frică. 

— Ehei, dragă tătucule, vremurile acelea s-au dus pentru 
vecie! 

— Zise doamna cu oarecare răutate. 

— Nu, stimată doamnă, vremurile acelea nu-s chiar aşa de 
duse cum ni se pare. Precum, din coasta bărbatului a fost 
făcută Eva, aşa va rămâne şi în vecii vecilor! 

— Decretă bătrânul scuturând din cap atât de grav şi de 
triumfător încât procuristul hotări pe loc că victoria e de 
partea negustorului şi râse zgomotos. 

— Fireşte, acesta e felul de a judeca al bărbaţilor. 

— Zise doamna, nedându-se bătută şi cuprinzându-ne cu 
privirea. 

— V-aţi acordat singuri toată libertatea, iar pe femeie vreţi 
s-o ţineţi închisă într-un turn. Întrucât vă priveşte, vă puteţi 
îngădui orice, nu-i aşa? 

— Nu spune nimeni una ca asta. Însă de pe urma relei 
purtări a bărbatului în afară de casă, nu se adaugă nimic la 
familie, pe când soţia e un vas fragil - urmă negustorul. 

Tonul convingător al negustorului părea să câştige treptat 
pe ascultători; dar doamna, măcar că se simţea destul de 
încurcată, nu se dădea încă bătută. 

— Fie şi cum zici, însă cred că şi. Dumneata eşti de părere 
că şi femeia e o creatură umană şi are aceleaşi sentimente 
ca şi bărbatul. Ce trebuie să facă dacă nu-şi iubeşte soţul? 

— Nu-l iubeşte?! 

— Repetă ameninţător negustorul, mişcând din sprâncene 
şi din buze. 

— Să n-ai nici o grijă, va învăţa să-l iubească. 

Acest argument neaşteptat îi plăcu în chip deosebit 
procuristului, care scoase un chicotit de aprobare. 

— Nu, nu va învăţa să-l iubească. 

— Se înverşuna doamna. 

— Dacă nu există iubire - dragoste cu sila nu se poate. 


— Ei, şi dacă soţia îşi va înşela bărbatul, atunci ce te faci? 

— Sări şi avocatul. 

— Aşa ceva nu se cuvine. 

— Zise negustorul. 

— Pentru asta trebuie pază. 

— Dar dacă se întâmplă totuşi, cu toată paza, atunci ce-i 
de făcut? Căci de întâmplat se întâmplă. 

— Într-o anumită lume poate că se întâmplă, însă la noi, 
nu. 

— Spuse bătrânul. 

Urmă o tăcere. Procuristul se mişcă, se dădu mai aproape, 
şi vrând probabil să nu rămână mai prejos de ceilalţi 
începu, zâmbind mereu: 

— Mda? Uite - aşa i s-a întâmplat o poznă şi unui băiat de 
la noi. Asta e greu de înghiţit. A nimerit şi el o femeie de 
cele stricate. Şi femeia, niciuna, nici două şi-a dat în petec. 
La început cu un contabil. Băiatul, om serios şi deştept 
căută s-o aducă pe calea cea dreaptă cu binişorul. Ea nici 
gând să se potolească. Îi făcea omului tot felul de şotii. S-a 
apucat să-i fure şi banii. Atunci a început şi el s-o bată. Şi ce 
credeţi, de ce o bătea, de ce se făcea mai rea. S-a dat în 
dragoste, să-mi iertaţi cuvântul, cu un nebotezat, cu un 
evreu. Ce era să facă omul? A lăsat-o. Acum el duce o viaţă 
de holtei iar ea bate ulițele... 

— Pentru că e un prost! 

— Zise bătrânul. 

— Dacă de la început ar fi ţinut-o de scurt, ar fi trăit şi în 
ziua de azi cu ea. Ascultă-mă pe mine. De la început trebuie 
să ţii strâns hăţurile. Să nu laşi femeii frâu slobod în casă, 
cum nu laşi calul slobod pe drumul mare. 

În clipa aceea intră conductorul şi ceru biletele pentru 
gara următoare. Bătrânul întinse biletul. 

— M-da-da, pe femei trebuie să le ţii din scurt la vreme, 
altfel totul se prăbuşeşte. 

— Dar cum rămâne atunci eu cele ce povesteai chiar 
dumneata adineauri despre chefurile oamenilor însuraţi la 


iarmarocul din Cunavin? 

— Întrebai eu, nemaiputându-mă stăpâni. 

— Asta-i cu totul altceva. 

— Zise negustorul şi se adânci în tăcere. 

Gând se auzi fluieratul locomotivei, se sculă, îşi scoase 
sacul de sub bancă, îşi încheie şuba şi, ridicându-şi şapca 
ieşi pe platforma vagonului. 

De îndată ce bătrânul ieşi, discuţia se încinse pe mai multe 
glasuri. 

— Unchiaşul e de modă veche - zise procuristul. 

— Un adevărat domostroil. 

— Încuviinţă doamna. 

— Ce concepţii sălbatice despre femeie şi despre căsnicie! 

— Da, suntem încă departe de concepţia europeană 
asupra căsniciei. 

— Recunoscu şi avocatul. 

— Căci lucrul principal, pe care nu-l înţeleg astfel de 
oameni. 

— Urmă doamna. 

— Este că o căsnicie fără dragoste nu e căsnicie, că numai 
dragostea sfinţeşte căsnicia şi pe adevărata căsnicie este 
numai aceea sfinţită de dragoste. 

Procuristul zâmbea şi era numai urechi, căutând să-şi 
întipărească în minte cât mai multe asemenea vorbe 
înțelepte, pentru a le folosi mai târziu. 

Pe la jumătatea tiradei rostită de doamnă, se auzi la 
spatele meu ceva ca un început de râs sau ca un plâns 
întrerupt; întorcându-ne privirile într-acolo, văzurăm că 
vecinul meu, domnul singuratic, cu păr cărunt şi ochi 
strălucitori, se apropiase neobservat în timpul discuţiei, 
care părea să aibă un interes deosebit pentru dânsul. 
Stătea în picioare, sprijinit cu mâinile de spătarul băncii şi 
arăta peste măsură de turburat -: se aprinsese la faţă şi îi 
zvâcnea un muşchi de la obraz. 

— Dar ce dragoste... dragoste... ce dragoste... este aceea 
care sfinţeşte căsnicia? 


— Întrebă el, încâlcind vorbele. 

Băgând de seamă cât de turburat este noul interlocutor, 
doamna îşi dădu toată silinţa să-i răspundă cât mai blând şi 
mai lămurit. 

— Dragostea adevărată... dacă există asemenea dragoste 
între bărbat şi femeie, atunci e cu putinţă şi căsnicia. 

— Zise doamna. 

— Da, dar ce înţelegem prin dragoste adevărată? 

— Întrebă domnul cu ochi strălucitori, zâmbind încurcat şi 
cu sfială. 

— Ştie oricine ce înseamnă dragoste. 

— Declară doamna, vrând să încheie discuţia. 

— Iată, eu nu ştiu. 

— Mărturisi domnul. 

— Şi aş fi curios să aflu ce definiţie dai dumneata... 

— Cum aşa? E foarte simplu. 

— Zise doamna, dar rămase pe gânduri. 

— Dragostea? Dragostea este o preferinţă exclusivă a unui 
bărbat sau a unei femei faţă de o persoană de celălalt sex. 

— Preferinţă pentru cât timp? Pentru o lună? Pentru două 
zile, pentru o jumătate de ceas? 

— Întrebă domnul cărunt, apoi râse. 

— Nu, dă-mi voie, dumneata probabil vorbeşti despre 
altceva. 

— Nu, despre acelaşi lucru. 

— Doamna spune. 

— Intră în vorbă avocatul. 

— Că o căsnicie trebuie să rezulte în primul rând din 
ataşament, din dragoste dacă vrei. Şi că numai dacă acest 
sentiment există, numai în acest caz căsnicia reprezintă 
ceva, ca să zicem aşa, sfânt. Apoi mai spune că orice 
căsnicie, la temelia căreia nu se află un ataşament firesc - 
dragoste, dacă vrei - nu conţine nici o obligaţie morală. Am 
înţeles bine? 

— Întrebă el pe doamnă. 

Printr-o înclinare a capului doamna încuviinţă. 


— Apoi... - Voi avocatul să-şi urmeze discursul, dar celălalt 
călător, ai cărui ochi ardeau acum ca focul şi care se vedea 
că abia se poate stăpâni, îl întrerupse: 

— Nu, şi eu tot despre aceasta vorbesc, despre preferința 
unui bărbat pentru o femeie sau a unei femei pentru un 
bărbat cu excluderea tuturor celorlalţi oameni, dar întreb: 
preferinţă pentru câtă vreme? 

— Pentru câtă vreme? Pentru mult timp, uneori pentru 
toată viaţa. 

— Spuse doamna, strângând din umeri. 

— Atât doar că asta se întâmplă în romane, iar în viaţă. 

— Niciodată. În viaţă, această preferinţă exclusivă durează 
câţiva ani şi încă foarte rar; de cele mai multe ori se 
mărgineşte la câteva luni, sau chiar săptămâni, zile, ore. 

— Reluă el, dându-şi seama că stârneşte mirarea tuturor şi 
părând bucuros de acest lucru. 

— Vai, ce vorbeşti! Dar de loc! Nu, nu, dă-mi voie! 

— Începurăm tustrei deodată. 

Chiar şi procuristul scoase un sunet de dezaprobare. 

— Da, ştiu. 

— Strigă mai tare decât noi toţi domnul cel cărunt. 

— Dumneavoastră vorbiţi despre ceea ce credeţi că există 
pe când eu vorbesc despre ceea ce este. Orice bărbat simte 
faţă de orice femeie frumoasă, ceea ce dumneavoastră 
numiţi dragoste. 

— Dar dumneata spui lucruri îngrozitoare! Aşa dar nu 
există între oameni sentimentul acela care se cheamă 
dragoste şi care ne este dat nu pentru câteva luni sau 
câţiva ani, ci pentru toată viaţa? 

— Nu, nu există! Chiar dacă am admite că un bărbat ar 
prefera o femeie pentru toată viaţa, femeia, după toate 
probabilitățile, va prefera pe altul. Aşa a fost întotdeauna şi 
aşa va fi cât o fi lumea. 

— Decise el, scoţându-şi tabachera şi aprinzându-şi o 
țigară. 

— Totuşi, poate exista şi reciprocitate. 


— Făcu avocatul. 

— Nu, nu poate să existe. 

— Răspunse domnul cărunt. 

— Aşa cum nu se poate ca într-un car de mazăre să vezi 
aşezându-se alături două boabe pe care le-ai însemnat de 
mai înainte. Şi în afară de asta aici nu e vorba numai de o 
simplă improbabilitate, ci de ceva sigur, de saturație. A iubi 
toată viaţa o femeie ori un bărbat este ca şi cum ai spune că 
o lumânare poate arde o viaţă întreagă. 

— Zise el trăgând cu sete din ţigară. 

— Dar dumneata vorbeşti numai de dragostea trupească 
Nu admiţi dragostea bazată pe identitate de idealuri, pe 
înrudire spirituală? 

— Întrebă doamna. 

— Înrudire spirituală! 

— Identitate de idealuri! 

— Repetă el, scoțând acelaşi sunet ciudat. 

— Dar atunci nu văd de ce oamenii se culcă împreună! 

— Fie-mi iertată grosolănia. Căci nu e un motiv să te culci, 
împreună, fiindcă ai un singur şi acelaşi ideal - zise el 
râzând nervos. 

— Dar dă-mi voie. 

— Obiectă avocatul. 

— Faptele contrazic spusele dumitale. Căsnicia există, o 
constatăm, dacă nu pentru întreaga omenire, măcar pentru 
majoritatea cea mai însemnată căsnicia e regulă şi mulţi 
soţi trăiesc în mod cinstit o viaţă îndelungată şi unită. 

Domnul cărunt râse din nou. 

— Să avem iertare. Mai întâi dumneata spui că la temelia 
căsniciei e dragostea, iar atunci când eu îmi exprim îndoiala 
cu privire la existenţa dragostei în afară de cea senzuală, 
dumneata îmi demonstrezi existenţa dragostei prin faptul 
că există căsnicii. Dar căsnicia din vremurile noastre nu e 
decât o înşelătorie! 

— Nu, dă-mi voie. 

— Se împotrivi avocatul. 


— Eu constat doar că există şi că vor exista căsnicii. 

— Există. Dar de ce există? Au existat şi există pentru 
oamenii care văd în căsnicie ceva misterios, o sfântă taină 
care-i obligă în faţa lui Dumnezeu. Pentru dânşii există. Pe 
când pentru noi, nu. În societatea noastră oamenii se 
însoară fără a vedea în căsnicie altceva decât împreunarea; 
nu poate deci rezulta decât sau ipocrizie sau violenţă. Când 
e ipocrizie e mai uşor de suportat. Soţul şi soţia înşeală 
numai pe ceilalţi, lăsând să se creadă că trăiesc în 
monogamie, pe când de fapt trăiesc în poligamie sau 
poliandrie. E destul de rău, fireşte, dar totuşi mai merge. 
Când însăşi aceasta se întâmplă de cele mai dese ori. 

— Soţul şi soţia şi-au luat obligaţia formală de a trăi 
împreună toată viaţa şi se urăsc reciproc, începând chiar 
din a doua lună, când vor să se despartă şi totuşi rămân 
împreună, atunci începe acel infern înfricoşător din pricina 
căruia oamenii iau darul beţiei, se împuşcă, ucid şi se 
otrăvesc ori prefac în otravă viaţa lor şi a altora - rosti el 
din ce în ce mai repede, nedând nimănui răgaz să spuie o 
vorbă şi înfierbântându-se tot mai tare. 

Toţi tăceau. Se simțeau stingheriţi. 

— Da, fără îndoială, există episoade critice în viaţa 
conjugală. 

— Mărturisi avocatul, vrând să curme o discuţie care 
devenise neplăcut de aprinsă. 

— După cum văd m-ai recunoscut cine sunt? 

— Întrebă deodată domnul nervos, cu glas scăzut şi parcă 
mai calm. 

— Nu, n-am avut plăcerea. 

— Plăcerea nu e aşa de mare. Eu sunt Pozdnâşev, acela 
care a trecut printr-un asemenea episod critic la care ai 
făcut dumneata aluzie, episod în care mi-am ucis soţia. 

— Spuse el, săgetând pe fiecare dintre noi cu privirea. 

Nimeni nu găsi ce să mai spună şi tăcură cu toţii. 

— Ei, nu-i NIMIC. 

— Zise el, producând iarăşi sunetul ciudat. 


— Adică, iertaţi-mă! n-am să vă mai plictisesc. 

— Nu, vai de mine... - Zise avocatul, fără să-şi dea prea 
bine seama ce a vrut să spună prin acest „vai de mine”. 

Dar Pozdnâşev, fără să-l mai asculte, întoarse brusc 
spatele şi se duse să-şi ia locul. Domnul şi doamna începură 
să vorbească ceva în şoaptă. Eu şedeam alături de 
Pozdnâşev şi tăceam negăsind ce să spun. Ca să citesc era 
prea întuneric, de aceea închisei ochii, prefăcându-mă că 
vreau să dorm. Stăturăm astfel tăcuţi până la staţia 
următoare. 

În gară, domnul cu doamna au trecut în alt vagon, după 
cum luaseră înţelegere mai dinainte cu conductorul. 
Procuristul se cuibări pe bancă şi adormi. Pozdnâşev fuma 
într-una şi bea ceaiul, pe care-l opărise încă din gara 
precedentă. 

Când deschisei ochii şi-i aruncai o privire, mi se adresă 
deodată cu hotărâre şi cu iritare: 

— Poate, că-ţi este neplăcut să stai cu mine. Acum când ştii 
cine sunt? În cazul acesta n-am decât să mă duc de aici. 

— Nu. Te rog. 

— Atunci vrei să iei un ceai? Numai că e cam tare. 

— Îmi turnă ceai. 

— Dângşii pretind... şi nu fac decât să mintă într-una. 

— Zise el. 

— Ce anume? 

— Am întrebat. 

— Despre acelaşi lucru, despre dragostea lor şi despre 
ceea ce este ea. Poate vrei să dormi? 

— Nu mi-e somn deloc. 

— Vrei atunci să-ţi povestesc cum tocmai această dragoste 
m-a dus la ceea ce mi s-a întâmplat? 

— Fireşte, dacă nu-ţi vine greu. 

— Nu, mai degrabă îmi vine greu să tac. Dar bea ceaiul 
Sau e prea tare? 

Ceaiul era într-adevăr ca berea, dar am băut un pahar. În 
vremea aceasta trecu conductorul. Domnul cărunt îl urmări 


în tăcere cu ochii plini de iritare şi nu începu să vorbească, 
decât după ce conductorul se depărta. 

— Ei, atunci am să-ţi povestesc... dar te interesează într- 
adevăr? 

Îi răspunsei că ţin foarte mult. Omul tăcu un timp, îşi frecă 
fruntea cu palma şi începu: 

— Dacă e vorba să-ţi povestesc, atunci trebuie să afli tot de 
la început; trebuie să-ţi spun cum şi de ce m-am însurat şi 
cum eram înainte dea mă însura. 

Înainte de a mă însura trăiam cum trăiesc toţi, vreau să 
spun cei din cercul nostru. Sunt moşier, am urmat studiile 
academice şi am fost preşedintele nobilimii din judeţ. 
Înainte de a mă însura am trăit ca toată lumea, adică în 
desfrâu şi - ca toţi oamenii din cercul nostru - trăind în 
desfrâu eram încredinţat ca trăiesc aşa cum se cuvine, că 
sunt un băiat de zahăr, că duc o viaţă cu totul morală. N-am 
fost un seducător, n-am avut gusturi împotriva naturii şi nu 
am făcut din desfrâu un scop principal în viaţă, aşa cum 
făceau mulţi dintre oamenii de vârsta mea, ci mă dedam 
desfrâului cu chibzuială, decent, pentru sănătate. Mă 
feream de femeile care prin naşterea unui copil sau printr- 
un ataşament faţă de mine ar fi putut să mă lege pe viitor. 
Poate că vor fi fost şi copii şi ataşamente, însă eu mă 
comportam ca şi, cum n-ar fi existat. Şi socoteam nu numai 
că aşa e moral, dar mi se părea chiar că am decesămă 
simt mândru. 

Pozdnâşev se opri, scoase sunetul lui obişnuit din nas, cum 
făcea probabil întotdeauna când îi venea un gând nou. 

— Şi tocmai în asta constă cea mai mare mârşăvie! - strigă 
el. 

— Desfrâul nu se află numai în actul fizic, pentru că nu 
orice contact fizic - fie el cât de urât - înseamnă neapărat 
desfrâu. Adevăratul desfrâu începe numai prin înlăturarea 
oricăror raporturi morale fată de femeia cu care intri în 
raporturi fizice. lar eu luam tocmai această eliberare drept 
un merit deosebit. Îmi aduc aminte că m-am frământat 


odată pentru că nu avusesem putinţa să plătesc pe o femeie 
care mi se dăduse probabil din dragoste. M-am liniştit 
numai după ce i-am trimis banii, arătând prin aceasta că 
moralmente nu mă simt cu nimic legat de ea. Nu da din cap, 
ca şi cum ai fi de acord cu mine. 

— Strigă el deodată. 

— Cunosc doar chestia asta. Toţi, şi dumneata domnule, în 
afară de cazul că vei fi fiind o excepţie, toţi gândiţi la fel 
cum gândeam şi eu... De altfel ce-mi pasă? lartă-mă. 

— Urmă el. 

— Însă e îngrozitor, îngrozitor, îngrozitor! 

— Ce e îngrozitor? 

— Întrebai. 

— Mocirla aceasta a rătăcirilor în care trăim când e vorba 
de femei şi de purtările noastre faţă de ele. Da, nu pot vorbi 
calm despre acest lucru... şi nu din pricina „episodului” cum 
spunea cel de adineaori - ci fiindcă de când a avut loc 
această întâmplare mi s-au deschis ochii şi văd totul cu 
desăvârşire în altă lumină. Tot, tot, răsturnat! 

Îşi aprinse ţigara, apoi, sprijinindu-se cu coatele pe 
genunchi, începu să vorbească. 

Faţa nu i se vedea în întuneric; doar glasul lui grav şi 
plăcut se auzea cu tot zgomotul trenului. 

— Da, numai trecând prin chinurile prin care-am trecut 
am înţeles de unde se trag toate, am înţeles ce ar trebui să 
fie şi ani văzut întreaga oroare a ceea ce este. 

Prin urmare, iată cum şi unde a început ceea ce m-a dus la 
episodul meu. A început de când nici nu împlinisem 
şaisprezece ani. Asta s-a întâmplat când mă aflam încă în 
liceu, iar fratele meu mai mare era student în anul întâi. 
Femei nu cunoscusem încă, dar ca toţi copiii nenorociţi din 
mediul nostru, nu mai eram un băiat inocent: de doi ani 
eram pervertit de către camarazi. Femeia, nu una anumită, 
ci femeia în genere, ca ceva „dulce”, orice femeie, 
goliciunea ei începuse să mă chinuiască. Clipele mele de 
singurătate nu erau curate. Mă chinuiam aşa cum se 


chinuiesc nouăzeci şi nouă la sută din băieţii noştri. Mă 
îngrozeam, sufeream, făceam rugăciuni şi iarăşi cădeam. 
Deşi pervertit atât în închipuire cât şi în fapt, nu făcusem 
încă ultimul pas. Aşa, solitar, mergeam spre pieire, fără să 
mă fi atins încă de altă fiinţă omenească: Dar iată că un 
tovarăş al fratelui meu, un student vesel, un băiat bun cum 
se zice, adică cel mai mare ticălos, care ne învățase să bem 
şi să jucăm cărţi, ne-a înduplecat după un chef să mergem 
acolo. Ne-am dus. Fratele meu era şi el încă virgin şi a căzut 
în aceeaşi noapte. Şi eu, băieţandru de cincisprezece ani, 
m-am pângărit pe mine şi am contribuit la pângărirea unei 
femei, fără să-mi dau seama deloc de ceea ce fac. Căci nu 
auzisem niciodată de la nimeni dintre cei mai în vârstă că 
ceea ce făceam ar fi rău. Şi nici acum nu aude nimeni aşa 
ceva... E adevărat că despre lucrul acesta se pomeneşte în 
cele zece porunci, pe care însă le învăţăm numai pentru a 
putea, răspunde părintelui la examene, în programul cărora 
aceste porunci nu ţin nici pe departe un loc de importanţa 
regulei despre întrebuinţarea lui ut în propoziţiile 
condiţionale. 

Astfel, niciunul din oamenii mai în vârstă, niciunul din cei 
pentru ale căror păreri aveam respect, nu mi-a spus că 
ceea ce făceam era rău. Dimpotrivă, tocmai de la astfel de 
oameni auzeam că e bine. Auzisem spunându-se că după 
acest fapt lupta şi suferinţele mele se vor potoli: auzisem şi 
citisem acestea, auzisem de la cei mai mari că e un bine 
pentru sănătate. lar tovarăşii mei vedeau un fel de merit, o 
bravură. Aşa încât, în general, nu se întrezărea în toate 
nimic altceva decât bine. Pericolul bolilor? Dar şi acest 
lucru fusese prevăzut. Guvernul a toate ocrotitor are toată 
grija. El veghează ca activitatea caselor de toleranţă să 
decurgă în mod organizat şi asigură desfrâul liceenilor. Iar 
medicii plătiţi cu leafă se ocupă de aceasta. Aşa se şi cuvine, 
devreme ce dânşii susţin că desfrâul e necesar uneori 
pentru sănătate şi tot ei instituie desfrâul organizat, 
punctual. Cunosc mame care au în această privinţă grijă de 


sănătatea feciorilor lor. Şi ştiinţa le arată drumul caselor de 
toleranţă. 

— Ştiinţa? Cum ştiinţa? 

— Am întrebat. 

— Dar ce sunt doctorii? Nu sunt slujitorii ştiinţei? Cine îi 
perverteşte pe adolescenţi, susţinând că asta ar fi necesar 
pentru sănătate? Ei! lar pe urmă, cu o gravitate 
înfiorătoare, tratează sifilisul. 

— Şi pentru ce nu trebuie să fie tratat? 

— Pentru că dacă una la sută din sforţările care se fac 
pentru tratamentul sifilisului s-ar depune pentru stârpirea 
desfrâului, demult n-ar mai fi rămas nici urmă de sifilis. Pe 
când astfel, sforţările nu sunt folosite pentru stârpirea 
desfrâului, ci pentru încurajarea lui, pentru asigurarea 
lipsei de pericole a desfrâului. Dar nu despre asta e vorba. 
Vorba e că mie mi s-a întâmplat ceea ce se întâmplă eu 
nouăzeci la sută dintre oameni, dacă nu şi mai mult. Se 
întâmplă nu numai celor din lumea noastră, ci tuturora; 
chiar şi ţăranilor. Am căzut nu pentru ca am fost sedus în 
chip normal de farmecele unei anumite femei. Nu, nici o 
femeie nu m-a sedus, ci am căzut fiindcă în mediul meu 
ceea, ce însemna o cădere era - din punctul de vedere al 
unora - o funcţiune dintre cele mai legitime şi folositoare 
sănătăţii, iar din al altora cea mai normală distracţie, care 
este nu numai scuzabilă, ci chiar cu totul nevinovată pentru 
un tânăr. Nu înţelegeam că e vorba de cădere; am început 
să mă dedau acestui desfrâu, care era în parte o plăcere şi 
o necesitate specifică unei anumite vârste, după cum mi s-a 
sugerat, am început să mă dedau acestui desfrâu aşa cum 
am început să beau şi să fumez. Şi totuşi în această primă 
cădere fusese ceva deosebit de mişcător. Îmi aduc aminte 
cum chiar atunci, pe loc, înainte de a ieşi din odaie, am 
simţit o tristeţe atât de adâncă încât îmi venea să plâng, să- 
mi plâng nevinovăția pierdută şi atitudinea mea fată de 
femeie, viciată pentru totdeauna. Da, acea atitudine 
naturală şi simplă era pierdută pentru totdeauna. De atunci 


n-am mai avut şi nici n-am putut avea o atitudine curată 
fată de femeie. Am devenit ceea ce se cheamă un desfrânat. 
Iar a fi desfrânat înseamnă că te afli într-o stare fizică 
asemănătoare cu aceea a morfinomanului, a beţivului, sau a 
fumătorului. După cum un morfinoman, un beţiv sau un 
fumător nu mai este un om normal, tot astfel şi un om care 
a cunoscut câteva femei pentru plăcerea lui, nu mai este un 
om normal, ci un om stricat pentru totdeauna, un desfrânat. 
Un desfrânat ca şi un beţiv sau un morfinoman, poate fi 
recunoscut îndată după faţa lui, după gesturi. Desfrânatul 
se poate abţine, poate lupta, însă nu va mai avea niciodată 
faţă de femeie o atitudine simplă, limpede, curată, 
frăţească. El poate fi recunoscut pe loc după privirea pe 
care o aruncă şi cu care cuprinde pe femeie. Am devenit un 
desfrânat şi aşa am rămas. Şi tocmai aceasta m-a dus la 
pieire. 

— Da, da. Apoi lucrurile au mers tot aşa înainte, s-au 
adăugat tot soiul de alte alunecări. Doamne! Când îmi aduc 
aminte de toate mârşăviile mele în această privinţă, mă 
cuprind fiori de groază! Mai ales dacă mă gândesc că în 
aceeaşi vreme camarazii de atunci mă mai şi zeflemiseau 
pentru aşa zisa mea inocenţă. Şi dacă mă mai gândesc la tot 
ce se istoriseşte despre tineretul de aur, ofiţeri şi parizieni 
precum şi la aerul de nevinovăție pe care-l aveau toţi aceşti 
domni şi eu împreună cu dânşii, desfrânaţi, ajunşi la vârsta 
de treizeci de ani, având pe suflet sute de felurite şi 
îngrozitoare crime faţă de femei, desfrânaţi de treizeci de 
ani care intram într-un salon ori într-o sală de bal, spălaţi, 
bărbieriţi, parfumaţi, cu lenjeria sclipitor de albă, îmbrăcaţi 
în fracuri sau uniforme, ce simbol al purității, ce vis! 

Gândeşte-te o clipă ce-ar trebui să fie şi ce este. Atunci 
când în societatea surorii sau fiicei mele pătrunde un 
asemenea domn, eu, cunoscându-i viaţa, ar trebui să mă 
apropii de el, să-l chem deoparte şi să-i spun încetişor: 
„Dragul meu, ştiu ce fel de viaţă duci, cum şi cu cine îţi 
petreci nopţile. Locul tău nu e aici. Aici sunt fete curate, 


LIA 


nevinovate. Pleacă!” Aşa ar trebui să fie. În realitate însă, 
când un asemenea domn apare şi dansează cu sora, sau cu 
fiica mea, cuprinzând-o fu braţe, dacă junele e bogat şi cu 
relaţii, noi nu mai putem de bucurie. Poate că după 
Rigolboche va binevoi s-o onoreze şi pe fiica mea. Chiar 
dacă i-au rămas unele urme în privinţa sănătăţii, nu-i nimic. 
Bolile se tratează şi se pot tămădui în ziua de astăzi! Da, 
cunosc prea bine cum câteva fete din lumea mare au fost cu 
entuziasm măritate de către părinţi cu asemenea sifilitici. 
Ah! Ah! Ce mârşăvie! Dar va veni odată vremea când se va 
demasca această mârşăvie şi această minciună! 

Pozdnâşev scoase de câteva ori sunetul lui straniu din nas. 
Apoi începu să bea ceai. Ceaiul era grozav de tare şi apă 
fierbinte ca să-l facă mai slab, nu mai era. Simţeam că cele 
două pahare pe care le băusem mă turburau din cale afară, 
îmi dădeam seama că asupra lui ceaiul lucrase şi mai 
puternic, căci era din ce în ce mai aţâţat. Glasul lui devenea 
tot mai tărăgănat şi mai expresiv. Îşi schimba într-una 
poziţia, îşi tot scotea şi îşi punea căciula, şi în semiintuneric 
faţa lui părea ciudat de schimbată 

— Am trăit astfel până la vârsta de treizeci de ani, fără să 
părăsesc o singură clipă gândul de a mă însura şi de a-mi 
întemeia o viaţă de familie înălţătoare şi curată. Pentru 
aceasta eram în căutarea unei fete care să-mi corespundă. 

— Urmă el. 

— Mă bălăceam în mocirla desfrâului şi în acelaşi timp 
căutam o fată care prin curăţia ei să fie demnă de mine. Pe 
multe le înlăturam din gândul meu, tocmai pentru ca nu 
erau de ajuns de pure. În sfârşit, am găsit una, pe care am 
socotit-o demnă de mine. Era una din cele două fete ale 
unui moşier din regiunea Penza, foarte bogat cândva, dar 
ruinat în ultima vreme. 

Într-o seară, după ce ne plimbaserăm cu barca şi ne 
întorceam acasă noaptea pe lună, mă aflam alături de dânsa 
şi-i admiram buclele şi silueta sveltă, strânsă într-un jerseu, 
când deodată am priceput că Ea este. În seara aceea mi se 


părea că ea înţelege tot, tot ce simt şi gândesc eu şi că eu 
simt şi gândesc lucruri înălţătoare. În realitate însă nu era 
altceva, decât că jerseul îi venea foarte bine, ca şi buclele, şi 
că după o zi petrecută în preajma ei, doream o apropiere şi 
mai mare. 

E de mirare cum ai uneori iluzia deplină că frumuseţea 
înseamnă binele. O femeie frumoasă spune prostii; o asculţi 
şi nu observi prostia ei, tot ce spune ţi se pare inteligent. Ea 
vorbeşte şi se poartă abject, iar tu în tot ce face nu vezi 
decât drăgălăşie. Însă dacă nici nu vorbeşte prostii, nici nu 
face lucruri urâte şi mai e şi frumoasă, atunci găseşti că-i o 
minune de inteligenţă şi de moralitate excepţională. 

M-am întors acasă încântat şi încredinţat că fata aceea e 
culmea perfecțiunii morale şi deci e demnă să-mi fie soţie, 
iar a doua zi am cerut-o în căsătorie. 

Căci, ascultă ce babilonie! Dintr-o mie de bărbaţi care se 
însoară - şi nu numai în mediul nostru, ci din nefericire şi în 
popor - nu ştiu dacă este unul singur, care să nu fi fost 
însurat înainte de căsnicie de zece ori, de o sută sau chiar 
de o mie de ori, ca Don Juan. (În ziua de azi, ce-i drept aud 
şi observ, că există tineri curaţi, care simt şi ştiu că asta nu 
e o glumă, ci un lucru deosebit de serios. Să le ajute 
Dumnezeu! Pe vremea mea însă nu găseai de aceştia 
niciunul la zece mii.) Şi toţi ştiu acest lucru şi se prefac a nu 
şti. În toate romanele ai să vezi descrise până în cele mai 
mici amănunte, simţămintele eroilor, iazurile şi tufişurile pe 
lângă care umblă; dar când se zugrăveşte toată marea lor 
dragoste pentru o fată oarecare, nu se pomeneşte nici o 
vorbă despre tot ce au făcut interesanţii eroi mai înainte: 
nici o vorbă despre vizitele lor la casele de toleranţă, 
despre cameriste şi bucătărese, ori despre soțiile altora. lar 
dacă există astfel de romane lipsite de cuviinţă, ele nu sunt 
date în mâinile acelora care tocmai au mai multă nevoie să 
cunoască asemenea lucruri, adică în mâinile fetelor. Mai 
întâi, bărbaţii se prefac a crede faţă de fete, căci desfrâul 
care umple jumătate din viaţa oraşelor şi a satelor noastre, 


nici nu există. Pe urmă, se obişnuiesc atât de mult cu 
această prefăcătorie, încât, până la sfârşit ajung să creadă 
sincer, ca englezii, că toţi sunt oameni morali şi trăiesc într- 
o lume morală. Bietele fete însă, cred cu tot dinadinsul în 
aceste afirmaţii. Aşa credea şi nefericita mea soţie. Îmi aduc 
aminte că, pe când eram logodiţi, i-am arătat jurnalul meu 
intim, de unde a putut cunoaşte câte ceva din trecutul meu 
şi în special ultima mea legătură, despre care ar fi putut 
afla de la alţii, încât de aceea simţisem nevoia să i-o 
mărturisesc, îmi aduc aminte groaza, disperarea şi 
dezorientarea ei, când a aflat şi a înţeles. Mi-am dat seama 
că ar fi vrut atunci să mă lase. De ce nu m-a lăsat? 

Scoase din nou sunetul lui obişnuit, tăcu puţin şi mai sorbi 
o înghiţitură de ceai. 

— Dar lasă că e mai bine aşa, e mai bine! 

— Strigă el. 

— Am avut ce meritam! Dar nu-i vorba despre asta. Voiam 
să spun că în privinţa aceasta, amăgite sunt numai 
nenorocitele de fete. Mamele însă ştiu tot, mai cu seamă 
mamele educate de către soţii lor. Şi prefăcându-se a crede 
în curăţenia bărbaţilor, în fapt procedează totuşi ca şi cum 
n-ar crede. Ştiu să momească pe bărbaţi şi pentru ele şi 
pentru fetele lor. 

Căci numai noi bărbaţii nu ştim, şi nu ştim pentru că nu 
vrem să ştim; pe când femeile ştiu şi încă foarte bine, că 
dragostea cea mai înălţătoare, cea mai poetică dragoste, 
cum îi zicem noi, depinde nu de meritele morale ale femeii, 
ci de apropiere fizică, de felul de a se pieptăna, de culoarea 
şi de croiala rochiei. Întreabă o femeie cochetă şi cu 
experienţă care şi-a pus în gând să cucerească un bărbat 
ce-ar prefera: să fie dovedită că e crudă şi chiar depravată, 
în faţa aceluia pe care vrea să-l cucerească, sau să apară în 
faţa lui într-o rochie urâtă şi prost făcută? Orice femeie va 
prefera întotdeauna prima situaţie. Această femeie ştie că 
noi bărbaţii, minţim în tot ce spunem despre sentimentele 
înalte, că nouă ne trebuie numai trupul şi de aceea îi vom 


ierta toate ticăloşiile, pe când dacă poartă o rochie pocită, 
lipsită de gust şi de eleganţă, nu i-o vom ierta. O, femeie 
cochetă ştie acest lucru în mod conştient, iar orice fată 
inocentă o ştie inconştient, aşa cum ştiu animalele unele 
lucruri. 

De aceea există jerseuri, mizerabile, turnuri mai jos de 
şale, umeri, braţe şi sâni aproape goi. Femeile, mai cu 
seamă acelea care au trecut prin şcoala bărbaţilor, ştiu 
foarte bine că discuţiile despre subiecte înalte sunt doar 
vorbe, şi că bărbatului îi trebuie trupul şi tot ceea ce ajută 
să prezinte acest trup în lumina cea mai atrăgătoare. Şi ele 
tocmai asta fac. Căci dacă am da deoparte obişnuinţa pe 
care o avem faţă de această neruşinare, care a devenit 
pentru noi o a doua natură şi am privi viaţa claselor 
superioare aşa cum este, cu toată neruşinarea ei, ne-am da 
seama că toată societatea noastră nu e decât o casă de 
toleranţă. Nu eşti de aceeaşi părere? Dă-mi voie să-ţi 
demonstrez. 

— Zise el preîntâmpinându-mi orice obiecţie. 

— Dumneata ai să spui că femeile din societatea noastră 
au alte preocupări, decât femeile din casele de toleranţă, 
iar eu spun că nu-i aşa şi am să-ţi dovedesc. Dacă oamenii 
se deosebesc prin scopurile lor în viaţă, prin conţinutul 
interior al vieţii, această deosebire se va oglindi neapărat şi 
în exterior, înfăţişarea lor va fi diferită. Dar ia uită-te la 
nenorocitele acelea, dispreţuite de toată lumea şi uită-te şi 
la cucoanele din cea mai înaltă societate: aceeaşi 
îmbrăcăminte, aceleaşi modele de rochii, aceleaşi 
parfumuri, aceeaşi despuiere a braţelor, a umerilor, a 
sânilor, acelaşi mulaj conturat al şoldurilor, aceiaşi pasiune 
pentru pietricele, pentru lucruri scumpe şi strălucitoare, 
aceleaşi petreceri, cu muzică şi dansuri, aceleaşi cântece. 
Cum momesc acelea prin toate mijloacele, tot aşa momesc 
şi acestea. Nici o deosebire. Judecând strict ar trebui să 
spunem că prostituatele pe termen scurt au de-obicei parte 


de disprețul tuturor, iar prostituatele pe viaţă se bucură de 
stima generală. 

— Da, şi iată aşa dar că aceste jerseuri, bucle şi turnuri, m- 
au sedus şi pe mine. Şi era uşor, să fiu prins în mreje, 
pentru ca eram crescut în condiţii în care, ca nişte 
castraveți în seră, cresc tinerii care se îndrăgostesc uşor. 
Căci alimentaţia noastră abundentă şi excitantă, unită cu 
trândăvia fizică nu duc la altceva decât la aţâţarea 
sistematică a lascivităţii. Poţi să te miri ori nu, dar aşa este. 
Nici eu nu-mi dădeam seama de asta până în ultimul timp. 
lar acum văd. locmai de aceea mă chinuieşte faptul că 
nimeni nu ştie aceasta şi că oamenii vorbesc prostii, ca de 
pildă cucoana de adineauri. 

Primăvara trecută nişte oameni lucrau prin părţile noastre 
la terasamentul drumului de fier. Hrana obişnuită a unui 
flăcău de la ţară se alcătuieşte din pâine, cvas, ceapă. Cu 
asta trăieşte, e vioi şi sănătos, îi ajunge pentru a îndeplini 
munca uşoară a câmpului. Se angajează la căile ferate şii 
se dă drept hrană: caşă şi patru sute de grame de carne. 
Dar în schimb cheltuieşte această carne în munca de 
şaisprezece ore, împingând o roabă de treizeci de puduri. 
Hrana şi munca se compensează tocmai bine. Dar noi, care 
mâncăm de două ori atâta carne, vânat şi tot felul de bucate 
şi de băuturi de acele care te înfierbântă, la noi, unde se 
duc toate acestea? În excese senzuale. Şi dacă se duc acolo 
şi supapa de siguranţă e deschisă, totul e în perfectă 
ordine. Dar ia încearcă să închizi supapa, aşa cum o 
închideam eu vremelnic şi deodată se va naşte excitarea, 
care, trecând prin prisma vieţii noastre artificiale, se va 
exprima printr-o îndrăgostire de cea mai pură esenţă, 
uneori chiar platonică. 

M-am îndrăgostit şi eu, aşa cum se îndrăgostesc toţi. Şi am 
trecut prin toate: entuziasm, înduioşare, poezie. În esenţă 
această dragoste a mea nu era decât produsul, pe de o 
parte, al activităţii mămicii şi a caselor de modă. lar pe de 
altă parte, al prisosului de hrană, şi a vieţii de trândăvie pe 


care o duceam. Dacă, pe deoparte, nu ar fi avut loc 
plimbările cu barca, dacă n-ar fi existat croitorese şi rochii 
croite strâns pe talie, şi multe altele, dacă soţia mea ar fi 
fost îmbrăcată într-un capot prost cusut şi ar fi stat acasă, 
iar pe de altă parte, dacă eu m-aş fi aflat în condiţiile 
normale ale omului care consumă atâta hrană cât îi trebuie 
pentru muncă, şi dacă supapa de siguranţă ar fi fost 
deschisă - din întâmplare se închisese tocmai atunci - nu m- 
aş fi îndrăgostit şi nimic din toate acestea nu s-ar fi 
întâmplat. 

— Ei, dar de data aceasta toate s-au potrivit parcă 
dinadins: şi starea mea, şi rochia ei frumoasă, şi poetica 
plimbări; cu barca, totul izbuti. De douăzeci de ori la rând 
întreprinderea nu reuşise, dar atunci a reuşit. A fost ceva 
asemănător cu o capcană. Nu glumesc. Căci acum 
căsătoriile se pun la cale ca nişte capcane. E normal, nu? 
Fata s-a copt, trebuie mutată. S-ar părea că e ceva cât se 
poate de simplu, când fata nu e urâtă şi când există bărbaţi 
care vor să se însoare. În vechime aşa se şi făcea. Când 
fata; ajungea la vârsta de cuviinţă, părinţii puneau căsătoria 
la cale. Aşa se făcea, aşa se face în toată omenirea: la 
chinezi, la indieni, la mahomedani, la noi în popor; aşa se 
face pretutindeni, cel puţin la nouăzeci şi nouă la sută din 
oameni. Numai unu la sută sau mai puţin, adică noi, 
desfrânaţii, am socotit că nu e bine aşa şi am născocit ceva 
nou. Şi ce anume? Am născocit ca fetele să fie expuse ca la 
bâlci, iar bărbaţii să treacă încoace şi încolo şi să aleagă. 
Fetele aşteaptă şi gândesc, fără a întârzia să spună: „Pe 
mine, domnule dragă! Nu, pe mine! Nu pe ea, ci pe mine: ia 
te uită ce umeri şi ce alte frumuseți am eu”. Şi noi bărbaţii 
ne plimbăm, ne tot uităm şi suntem foarte mulţumiţi că 
putem gândi: „Ştiu, ştiu. N-am să mă las prins în capcană 
Se plimbă bărbaţii, se uită şi sunt foarte mulţumiţi că toate 
acestea sunt puse la cale pentru ei. Dar odată şi odată te 
pomeneşti că nu te-ai păzit cum trebuie şi pac! Te-ai prins! 

— Da', ce altceva ar fi de făcut? 


VW 


— Întrebai. 

— Doar n-oi fi vrând să ne ceară femeia în căsătorie? 

— Asta nu ştiu. Însă dacă e vorba să fie egalitate, atunci 
egalitate să fie. Se spune că peţitoria e umilitoare, dar 
această stare de lucruri e de o mie de ori mai rea. În primul 
caz drepturile şi şansele sunt egale, pe când în al doilea, 
femeia este sau sclavă pe piaţă, sau momeală la capcană. 
Încearcă să-i spui adevărul unei mame. Sau chiar fetei - 
spune-i că nu e preocupată de altceva decât să vâneze un 
logodnic. Doamne, ce ofensă! Şi doar toate nu fac decât 
asta şi mai mult nici n-au posibilitatea să facă. Şi e 
îngrozitor să vezi uneori ocupându-se de aşa ceva nişte 
biete fete tinere de tot şi cu totul nevinovate. Măcar dacă s- 
ar face pe faţă, dar totul e numai înşelătorie. „Vai, originea 
speciilor, ce interesant! Vai, Liza se interesează mult de 
pictură! Ai să vii la expoziţie? E foarte instructiv! Dar 
plimbarea cu troica, dar spectacolele? Simfonia? Ah, ce 
minunat e! Liza mea e pasionată de muzică. Dumneata de 
ce nu împărtăşeşti aceste convingeri? Dar plimbările cu 
barca!” 

Şi toate n-au decât unul şi acelaşi gând: „la-mă, ia-mă pe 
mine, sau: ia-o pe Liza mea! Nu, pe mine! Ei, măcar 
încearcă!” Uf, mârşăvie! O! Ce minciună! 

— Încheie Pozdnâşev, apoi, isprăvind de băut ceaiul, 
începu să strângă ceştile. 

— Ştii dumneata. 

— Reluă el, punând în sac pachetul cu ceai şi zahărul. 

— Ştii dumneata că dominaţia femeilor, de pe urma căreia 
suferă lumea întreagă, toată această dominație vine de aici! 

— Cum aşa, dominaţia femeilor? Drepturile şi privilegiile - 
sunt doar de partea bărbaţilor. 

— Da, da, asta, asta e! 

— Mă întrerupse el cu vivacitate. 

— "Tocmai asta e! Voiam să spun că tocmai asta explică 
fenomenul extraordinar, în care pe de o parte e foarte 
adevărat că femeia-i adusă până la treapta cea mai de jos a 


umilinţei, iar pe de alta, tot aşa de adevărat este că ea 
domină. Ca evreii care prin puterea lor bănească se 
răzbună pentru oprimarea lor... „Aha, vreţi să fim numai 
negustori? Bine! Dar noi negustorii vom pune stăpânire pe 
voi”, zic evreii... Aha, vreţi să fim numai un obiect pentru a 
vă satisface simţurile voastre? Fie! Dar prin aceste simţuri, 
vă vom subjuga! Zic femeile. Lipsa de drepturi a femeii nu 
constă în faptul că ea nu poate vota sau că nu poate ocupa 
funcţia de judecător. A te ocupa de asemenea lucruri nu 
înseamnă a avea vreun drept. A avea drepturi înseamnă 
pentru o femeie să fie egală cu bărbatul în privinţa relaţiilor 
sexuale, înseamnă să poată refuza, sau primi după voia ei 
solicitarea bărbatului şi să-şi aleagă după dorinţa ei, în loc 
să fie aleasă. Dumneata spui că asta ar fi o neruşinare? 
Bine! Atunci nici bărbatul să nu aibă aceste drepturi. Acum 
însă, femeia este lipsită de dreptul pe care îl are bărbatul. 
Şi pentru a se răzbuna, ea influenţează senzualitatea 
bărbatului, îl supune prin această senzualitate în aşa fel, 
încât el alege doar formal, iar în realitate alege ea. Şi 
punând stăpânire pe acest mijloc, femeia abuzează de el şi 
capătă o putere teribilă asupra oamenilor... 

— Dar unde e această putere extraordinară? 

— Unde e puterea? Dar pretutindeni, în toate. Intră în 
magazinele din orice oraş mare. Milioane sunt îngrămădite 
acolo, nici nu poţi evalua munca depusă acolo, şi vezi dacă 
se află în nouăzeci la sută din aceste magazine măcar un 
lucru pentru uzul bărbaţilor. Tot luxul vieţii este cerut şi 
întreţinut de femei. Numără atelierele şi vei vedea că o 
mulţime din ele produc podoabe inutile, trăsuri, mobilă, 
jucării destinate femeilor. Milioane de oameni, generaţii de 
sclavi pier în fabrici, în această muncă de ocnaşi, numai 
pentru capriciul femeilor. Femeile, ca nişte împărătese, ţin 
într-un prizonierat de sclavie şi de muncă grea, nouăzeci la 
sută din omenire. Şi totul numai din pricină că au fost 
umilite, au fost lipsite de drepturi egale eu bărbaţii. Şi iată 
că, ele se răzbună influențând senzualitatea noastră, 


prinzându-ne în mrejele lor. Da, totul e numai din pricina 
asta. Femeile au făcut din ele însele o atât de dibace armă 
de acţionare asupra senzualităţii, încât bărbatul nu poate 
avea o atitudine calmă faţă de ele. De îndată ce bărbatul s-a 
apropiat de femeie, el a şi căzut pradă farmecelor ei, şi-a 
pierdut raţiunea. Mă simţeam înainte stingherit, înfiorat, 
când vedeam o doamnă împodobită în rochie de bal; dar 
acum mă simt cu adevărat îngrozit, văd ceva periculos 
pentru oameni, ceva împotriva legii şi-mi vine să chem 
poliţia, să strig după ajutor împotriva pericolului, să cer să 
fie ridicat, să fie înlăturat obiectul periculos. Da, dumneata 
râzi! 

— Strigă el. 

— Dar nu glumesc de loc. Sunt convins că va veni un timp, 
poate chiar foarte curând, când oamenii vor înţelege toate 
acestea şi se vor mira că a putut exista o societate în care 
erau îngăduite asemenea fapte care turbură liniştea 
socială, de pildă împodobirile trupului, care sunt admise 
pentru femei în societatea noastră, aţâţă direct 
senzualitatea. Parcă ar fi nişte capcane pe aleile plimbărilor 
publice, ba şi mai rău! De ce adică sunt oprite jocurile de 
noroc, iar femeile împodobite în rochii de prostituate, 
stârnind senzualitatea, nu sunt oprite? Ele sunt de o mie de 
ori mai periculoase! 

— Ei, uite, aşa am fost prins şi eu. Eram cum se zice, 
îndrăgostit. Mi-o închipuiam pe ea nu numai încarnarea 
perfecțiunii, dar mă socoteam şi pe mine, în timpul 
logodnei, cei mai bun dintre oameni. Căci orice ticălos, dacă 
cercetează bine, va găsi alţi ticăloşi mai netrebnici în vreo 
privinţă decât el şi va afla astfel motive de a se socoti 
mândru şi mulţumit de sine. Aşa şi eu: nu m-am însurat 
pentru bani; nu era la mijloc interesul, nu făceam ca cei mai 
mulţi dintre cunoscuţii mei. Care se însurau pentru bani sau 
relaţii; eu eram bogat, ea săracă. Asta e una. Un alt lucru 
de care mă simţeam mândru, era faptul că, pe când ceilalţi 
se însurau cu gândul de a trăi şi mai departe în poligamie, 


cum trăiseră până să se căsătorească, eu aveam intenţia 
fermă de a trăi în monogamie după nuntă şi asta îmi dădea 
dreptul să mă simt peste măsură de mândru în ochii mei. 
Da, eram un porc oribil şi-mi închipuiam că sunt un înger. 
Timpul cât am fost logodiţi n-a durat mult. Nu-mi pot 
aduce aminte de timpul acela, fără să roşesc de ruşine! Ce 
scârbă! Căci se presupune că era o dragoste spirituală, nu 
senzuală. Ei, şi dacă dragostea e spirituală, un contact 
spiritual, atunci această afinitate spirituală trebuie să se 
manifeste în cuvinte, în discuţii, în conversații. Dar nimic 
din toate acestea. Dimpotrivă, când rămâneam singuri, abia 
puteam lega, cu greutate, câteva vorbe. Era un fel de 
muncă a lui Sisif. Abia născoceai ceva de spus, abia 
exprimai acel lucru şi trebuia să taci din nou şi să-ţi 
frămânţi mintea pentru a inventa altceva. N-aveam ce 
vorbi. 'Tot ce s-ar fi putut spune despre viaţa care ne 
aştepta, despre organizarea traiului nostru, despre 
planurile noastre, toate le spusesem; iar mai departe? Dacă 
am fi fost animale, am fi ştiut că n-avem nimic să ne 
spunem, picând aşa, trebuia numaidecât să vorbim şi nu 
găseam ce, pentru ca ne preocupa altceva, decât ceea ce se 
poate rezolva prin conversații. Mai adaugă apoi obiceiul 
infam de a mânca bomboane, de a te îndopa cu dulciuri, 
precum şi pregătirile dezgustătoare pentru nuntă: discuţii 
despre camera de culcare, pat, aşternuturi, capoate, halate, 
rufărie, obiecte de toaletă. Căci, vezi dumneata, dacă 
oamenii se însoară după prescripţiile Domstroiului, aşa cum 
spunea bătrânul acela, atunci saltelele de puf, zestrea, 
aşternutul, toate acestea nu sunt decât amănunte care 
însoțesc sfânta taină. La noi însă, când din zece oameni care 
se căsătoresc nu ştiu dacă este unul care să creadă, nu în 
sfânta taină, dar măcar într-o obligaţie oarecare inclusă în 
actul său; când dintr-o sută de bărbaţi nu ştiu dacă este 
unul care să nu fi fost însurat mai înainte, iar din cincizeci - 
măcar unul care să nu se pregătească dinainte să-şi înşele 
soţia cu orice prilej, când cei mai mulţi privesc căsătoria la 


biserică numai ca o condiţie specială pentru a poseda o 
anumită femeie - gândeşte-te ce însemnătate monstruoasă 
capătă în asemenea împrejurări toate aceste amănunte. 
Rezultă că, în acest punct se rezumă toată problema. 
Rezultă că, se face un fel de târg. Unui desfrânat i se vinde 
o fecioară şi această vânzare este condiţionată de anumite 
formalităţi. 

— Aşa se însoară toţi - aşa m-am însurat şi eu şi aşa a 
început mult lăudata lună de miere. Când te gândeşti cât de 
ticăloasă e numai denumirea, prin ea însăşi! 

— Spuse el. 

— Scrâşnind din dinţi cu mânie. 

— Odată, la un bâlci din Paris, treceam pe la aşa zisele 
panorame şi am intrat, atras de reclame, să văd femeia cu 
barbă şi câinele de apă. În realitate nu era altceva decât un 
bărbat îmbrăcat în rochie femeiască, decoltat, şi un câine 
băgat în piele de morsă, care înota într-o cadă plină cu apă. 
Nu era nimic interesant, dar la ieşire stăpânul barăcii m-a 
condus reverenţios şi adresându-se publicului, strigă 
arătându-mă: „lată, întrebaţi pe domnul dacă merită să 
vedeţi! Intraţi, intraţi, doamnelor şi domnilor, un franc de 
persoană!” Îmi era ruşine să spun că nu merită să vezi şi 
probabil că omul tocmai pe lucrul acesta conta. Aşa se 
întâmplă fără îndoială şi cu acei care au încercat tot 
dezgustul lunii de miere şi care nu se îndură să-i 
dezamăgească pe alţii. Nici eu n-am distrus iluziile nimănui, 
dar acum nu văd de ce nu aş spune adevărul. Socotesc 
chiar că e o datorie să se spună tot adevărul. Te simţi 
stingherit, ţi-e ruşine, ţi-e scârbă, încerci un sentiment de 
milă şi mai cu seamă e ceva neînchipuit de plictisitor! Se 
aseamănă cu starea prin care am trecut când învăţam să 
fumez şi când îmi venea să vărs; îmi curgea saliva, iar eu o 
înghiţeam, prefăcându-mă că simt o mare plăcere. 
Desfătarea pe care ţi-o dă fumatul, ca şi aceasta, dacă 
există, vine mai târziu: este necesar ea soţii să se 
obişnuiască treptat cu acest viciu, pentru a-i simţi plăcerea. 


— Cum viciu? 

— M-am mirat eu. 

— Dumneata vorbeşti doar despre unul din cele mai fireşti 
lucruri omeneşti. 

— Firesc? 

— Zise el. 

— Firesc? Nu, eu am să-ţi răspund că dimpotrivă, am ajuns 
la convingerea că nu-i... firesc. Da, nu-i deloc... firesc. 
Întreabă-i pe copii, întreabă pe o fată curată. Soră-mea s-a 
măritat foarte tânără cu un bărbat de două ori mai în vârstă 
decât dânsa şi care dusese şi o viaţă desfrânată, îmi aduc 
aminte cât de mult ne-am mirat, când în noaptea nunţii, 
palidă şi plângând, fugi de la el şi, tremurând din tot trupul, 
zicea că pentru nimic în lume nu poate nici măcar să ne 
spună ce vroise el de la dânsa. 

Dumneata zici: firesc! E firesc să mănânci. E plăcut să 
mănânci, e uşor, îndeplineşti o funcţie agreabilă de care nu 
ţi-e ruşine, nici chiar la început. Pe când dincoace e 
abjecţie, ruşine şi durere. Nu, asta nu e firesc! Şi m-am 
convins că o fată neprihănită are oroare de acest lucru. 

— Atunci cum s-ar mai perpetua specia umană? 

— Întrebai eu. 

— Vai, să nu piară cumva specia umană! 

— Zise el cu răutate şi ironie, aşteptând parcă această, 
replică, pe care o cunoştea dinainte şi care era lipsită de 
onestitate. 

— Poţi propovădui abţinerea de a face copii, pentru ca 
lorzii englezi să se poată îndopa. Poţi propovădui abţinerea 
de a face copii, pentru a avea mai multă plăcere. Dar dacă 
încerci să scoţi doar o vorbă, cerând în numele moralității 
abţinerea de a face copii, Dumnezeule, ce strigăte se ridică: 
nu cumva să piară specia umană, pentru ca zece sau 
douăzeci de oameni vor să înceteze de a mai fi porci. Dar, te 
rog să mă ierţi. Pe mine mă supără lumina asta, îmi dai voie 
s-o acopăr? 

— Întrebă el, arătând spre lampa din vagon. 


L-am răspuns că mi-e tot una şi atunci se urca pe banchetă 
cu grabă, aşa cum făcea orice lucru şi acoperi lampa cu 
perdeluţa de lână. 

— Totuşi. 

— Zisei eu. 

— Dacă toţi ar lua aceasta drept lege, specia umană s-ar 
sfârşi. 

El nu răspunse imediat. 

— Dumneata te întrebi, cum va dăinui specia umană? 

— Repetă el, aşezându-se din nou în faţa mea, şi 
sprijinindu-şi coatele pe genunchii răşchiraţi. 

— Dar de ce să dăinuiască specia umană? 

— Întrebă el. 

— Cum de ce? Altfel dumneata şi cu mine n-am fi existat! 

— Dar de ce să existăm? 

— Cum de ce? Pentru a trăi. 

— Dar de ce să trăim? Nu merită să trăim, dacă nu există 
nici un scop, dacă viaţa „ne este dată doar pentru a fi 
trăită”. Şi dacă lucrurile stau astfel, atunci Schopenhauerii 
şi Hartmannii, şi toţi budiştii au perfectă dreptate. Dar dacă 
viaţa are un scop, e limpede că ea trebuie să înceteze 
atunci când scopul va fi atins. Şi aşa şi este - spuse el, cu o 
tulburare care dovedea cât de mult ţine la această idee. 

— Aşa şi este. Ia gândeşte-te: dacă scopul omenirii este 
bunătatea, binele, dragostea. 

— Oricare vrei din ele - dacă scopul omenirii este ceea ce 
se spune în Profeţi şi anume că toţi oamenii vor fi una prin 
dragoste, că nu vor face seceri din sulițe etc., atunci care 
sunt piedicile întru îndeplinirea acestui scop? Pasiunile! Iar 
din toate pasiunile, cea mai puternică, mai rea, mai 
înverşunată este dragostea sexuală, trupească; de aceea, 
dacă patimile vor dispare şi împreună cu ele şi ultima 
patimă. 

— Cea mai puternică dintre ele. 

— Dragostea trupească, atunci proorocirile se vor împlini, 
oamenii vor fi uniţi, scopul omenirii va fi atins şi omenirea 


nu va mai avea pentru ce trăi. Atâta timp însă cât omenirea 
trăieşte, are înainte un ideal şi bineînţeles nu idealul 
iepurilor de casă sau al porcilor, adică să se prăsească cât 
mai mult şi nici idealul maimuţelor sau al parizienilor, adică 
să se folosească în chip cât mai rafinat de plăcerile carnale, 
ci idealul binelui, care poate fi atins prin abstinentă şi 
curâţie. Oamenii au năzuit şi năzuiesc totdeauna spre acest 
ideal. Şi iată la ce-au ajuns. 

Rezultă că dragostea trupească reprezintă o supapă de 
siguranţă. Generaţia de astăzi a omenirii n-a atins scopul 
arătat mai sus şi nu l-a atins numai din pricină că e 
stăpânită de pasiuni, dintre care cea mai puternică este cea 
sexuală. lar dacă există pasiune sexuală, se naşte şi o 
generaţie nouă, prin urmare există şi putinţa ca scopul să 
fie atins de această generaţie. Dacă nici aceasta nu l-a atins, 
urmează alta, şi tot aşa mai departe câtă vreme scopul nu 
va fi fost atins, câtă vreme nu se vor împlini proorocirile, 
câtă vreme oamenii nu vor fi uniţi. Căci altfel ce ar rezulta? 
Dacă admitem că Dumnezeu a creat oamenii pentru 
atingerea unui anumit scop, atunci i-ar fi creat fie muritori, 
însă fără pasiunea sexuală, fie nemuritori. Ce s-ar fi 
întâmplat dacă oamenii erau muritori, dar lipsiţi de 
pasiunea sexuală? Oamenii ar fi trăit un timp oarecare şi, 
neatingând scopul pentru care au fost creaţi, ar fi murit, iar 
pentru ca țelul să fie atins, Dumnezeu ar fi trebuit să creeze 
alţi oameni. Dacă însă ei ar fi fost nemuritori, atunci să 
presupunem că ei ar fi atins scopul după multe milenii; 
(deşi e mai greu, ca aceiaşi oameni şi nu generaţii noi să 
îndrepte greşelile şi să se apropie de perfecţiune). Atunci la 
ce ar mai fi nevoie de ei? Ce să faci cu ei? Nu, într-adevăr 
dintre toate, cel mai bine este tot aşa cum este... Dar poate 
că dumitale nu-ţi place prezentarea ideilor mele sub 
această formă, poate că eşti evoluționist? Dar şi în cazul 
acesta rezultă aceeaşi concluzie. Pentru a se menţine în 
lupta cu celelalte animale, specia umană, specia superioară 
prin excelenţă, trebuie să fie strâns unită, să fie una, ca un 


roi de albine, iar nu să se multiplice la infinit; trebuie, la fel 
ca şi albinele, să formeze exemplare fără sex, adică iarăşi 
trebuie să tindă spre abstinenţă, iar nu spre aţâţarea 
pasiunii, către care este îndreptat întregul nostru sistem de 
viaţă... 

— Pozdnâşev tăcu un timp. 

— Se va sfârşi specia umană? Dar indiferent de concepţiile 
sale despre lume poate cineva să se îndoiască de aceasta? 
Acest lucru este tot atât do neîndoielnic ca şi moartea: căci 
după toate învăţămintele bisericeşti va veni sfârşitul lumii, 
iar învăţătura ştiinţifică arată că acelaşi lucru este de 
neînlăturat. Atunci de ce să ne pară straniu că şi din 
învăţătura moralei rezultă acest lucru? 

Apoi, Pozdnâşev tăcu mai multă vreme, sorbi din ceai, îşi 
isprăvi de fumat ţigara, mai scoase alte ţigări din sac, şi le 
puse în tabachera lui veche şi foarte uzată. 

— Îţi înţeleg gândul - spusei eu - Cam acelaşi lucru îl 
susţin şi Shakerii?. 

— Da, da, şi au dreptate. 

— Încuviinţă el. 

— Pasiunea sexuală, oricum ar fi ea deghizată, este un rău, 
un rău cumplit împotriva căruia trebuie să luptăm, iar nu 
să-l încurajăm, aşa cum se face. Cuvintele din evanghelie 
care spun că orice bărbat, când se uită la o femeie şi 
pofteşte la ea, a şi preacurvit, nu se referă numai la soțiile 
altora, ci anume, şi în special, la propria soţie. 

În lumea noastră însă e tocmai deandoaselea: dacă omul 
până a nu se însura se gândeşte la abstinenta apoi, odată 
însurat socoteşte că nu mai e nevoie de nici o abstinentă. 
Căci aceste călătorii de nuntă, această izolare pentru care 
pleacă tinerii cu învoirea părinţilor, nu constituie altceva 
decât o aprobare a desfrâului. Legea moralei se răzbună 
însă singură, atunci când o calci. Oricât m-am străduit să-mi 
organizez luna de miere, n-am izbutit. Tot timpul simţeam 
dezgust, ruşine şi plictiseală. Şi curând am început să simt 
şi o apăsare chinuitoare. Asta a venit foarte repede. Mi se 


pare că a treia sau a patra zi mi-am găsit soţia tristă; am 
început să-i pun întrebări, s-o cuprind în braţe, ceea ce, 
după părerea mea, era tot ce ar fi putut dori, iar ea mi-a dat 
mâna deoparte şi a început să plângă. De ce? Nu ştia să-mi 
spună, dar simţea o tristeţe, o apăsare. Probabil că starea ei 
de istovire nervoasă o făcuse să priceapă adevărul cu 
privire la josnicia animalică a raporturilor noastre. Dar nu 
ştia cum să se exprime. Am început s-o iscodesc, şi mi-a dat 
un răspuns oarecare, cum că s-a simţit, întristată, din 
pricina despărțirii de maică-sa. Mi s-a părut că nu-i 
adevărat. Am început s-o consolez, fără a pomeni nimic de 
maică-sa. Nu înţelesesem că simte pur şi simplu o apăsare 
şi că dorul de mamă era numai un pretext. Dar ea s-a simţit 
ofensată, pentru ca nu pomenisem nimic despre maică-sa, 
ca şi cum n-aş fi crezut în pricina mâhnirii ei. Mi-a spus că-şi 
dă seama că n-o iubesc. Eu i-am reproşat firea capricioasă; 
atunci s-a oprit brusc din plâns, faţa i s-a schimbat cu totul. 
În loc de tristeţe s-au ivit semnele furiei şi cu vorbele cele 
mai veninoase începu să mă învinovăţească de egoism şi de 
cruzime. Mă uitam la ea. Toate trăsăturile chipului ei 
exprimau o răceală şi o duşmănie totală, aproape ură. Mi- 
aduc aminte că m-a îngrozit. Pentru ce? Cum? 

— Mă gândeam. Dragostea înseamnă unirea sufletelor şi, 
uite ce văd! Dar nu e cu putinţă, asta nu-i aceeaşi femeie! 
Am încercat s-o îmbunez, dar m-am izbit de un zid de 
nepătruns de duşmănie rece şi veninoasă, încât nici nu mi- 
am dat scama cum mi-am pierdut şi eu cumpătul şi cuprins 
de iritare m-am pomenit că ne aruncam unul altuia un 
noian de lucruri neplăcute. Această primă ceartă mi-a făcut 
o impresie îngrozitoare. Eu îi ziceam ceartă, dar era 
altceva, era dezvăluirea prăpăstiei care ne despărţea. Iluzia 
dragostei se consumase prin satisfacerea senzualităţii şi 
rămăsesem faţă în faţă în raporturile noastre reale, adică 
doi egoişti cu totul străini unul de altul şi care doreau, 
fiecare pentru el, să capete cât mai multă plăcere prin 
celălalt. Numeam ceartă ceea ce se întâmplase între noi, 


dar nu era ceartă, ci doar situaţia unuia faţă de altul, 
situaţia care a ieşit la iveală după, ce senzualitatea s-a 
potolit. Nu înţelegeam că această atitudine rece şi 
duşmănoasă era atitudinea noastră normală şi nu 
înţelegeam, pentru ca la început a fost învăluită foarte 
repede pentru noi, prin redeşteptarea senzualităţii distilate, 
adică prin trezirea dragostei. 

Am crezut deci că fusese numai o ceartă, după care ne-am 
împăcat şi că asta nu se va mai întâmpla niciodată. Dar 
chiar în prima lună de miere a venit din nou şi foarte 
repede o altă. Perioadă de saturație, din nou am încetat să 
mai fim necesari unul altuia şi am avut din nou o ceartă. 
Această a doua ceartă m-a uimit şi mai mult decât cea 
dintâi. Deci prima nu fusese ceva întâmplător, şi aşa trebuia 
să fie, şi am început să-mi dau seama că aşa va fi şi în viitor. 
A doua ceartă m-a uimit cu atât mâi mult, cu cât izbucnise 
din nimic. Ceva din pricina banilor, de care nu ţineam 
seama niciodată şi cu atât mai puţin când era vorba de soţia 
mea. Mi-aduc aminte că ea a întors aşa fel lucrurile, încât 
reieşea că o replică oarecare a mea ar fi dat pe faţă dorinţa 
de a o domina cu ajutorul banilor, de a-mi asigura, adică, 
prin bani dreptul meu exclusiv asupra ei, în sfârşit ceva 
imposibil, stupid, ticălos, ceva ce nu era nici în firea mea, 
nici într-a ei. Mi-am ieşit din răbdări, am început s-o scuz de 
lipsa de delicateţe; ea mă învinui pe mine de acelaşi lucru şi 
cearta a pornit din nou. În cuvintele ei, în expresia feţei şi a 
ochilor am văzut din nou aceeaşi duşmănia crudă şi rece, 
care mă uimise atât şi mai înainte. Îmi aduc aminte că mă 
certam pe vremuri cu fratele meu, cu prietenii, cu tata, dar 
niciodată nu văzusem această ură, neînduplecată şi 
veninoasă. A mai trecut apoi un timp şi ura aceasta 
reciprocă s-a ascuns din nou sub vălul dragostei, adică al 
senzualităţii. Mă consolai atunci din nou la gândul că aceste 
două certuri au fost greşeli, care pot fi îndreptate. Dar iată 
că o venit a treia ceartă, apoi a patra, încât am înţeles că nu 
e o întâmplare, ci că aşa trebuie să fie, şi că aşa va fi mereu 


şi m-am îngrozit, gândindu-mă la tot ce mă aşteaptă. Mă 
mai chinuia şi gândul înfiorător că numai eu duc cu soţia 
mea o viaţă atât de urâtă, atât de neasemănătoare cu ceea 
ce mă aşteptasem să fie, pe când în celelalte căsnicii nu se 
întâmplă aşa ceva. Atunci încă nu ştiam că aceasta e soarta 
tuturora, şi că toţi, ca şi mine, cred că asta constituie 
nenorocirea lor exclusivă, şi că dânşii ascund această 
nenorocire ruşinoasă şi exclusivă, nu numai faţă de alţii, dar 
şi faţă de ei înşişi, adică nu şi-o mărturisesc nici lor. 

Starea aceasta a început din primele zile şi a continuat tot 
timpul, cu o înverşunare tot mai mare. În adâncul sufletului 
am simţit chiar din primele săptămâni că am nimerit-o 
prost, că a ieşit altceva decât ceea ce mă aşteptasem, că 
însurătoarea nu numai că nu e o fericire, dar e ceva care te 
apasă. Însă, ca toată lumea, nu voiam să mi-o mărturisesc 
nici mie însumi (şi nici acum nu mi-aş mărturisi-o, dacă n-ar 
fi venit sfârşitul) şi mă ascundeam nu numai faţă de alţii, 
dar şi faţă de mine. Acum mă cuprinde mirarea cum de nu 
vedeam lămurit adevărul. Aş fi putut să înţeleg acest adevăr 
chiar numai din faptul că certurile începeau din nişte 
nimicuri, pe care nici nu ni le puteam aminti după aceea. 
Judecata nu izbutea să descopere destule pretexte pentru 
ostilitatea existentă. Apoi lipsa unor pretexte temeinice de 
împăcare era un lucru şi mai uimitor. Uneori erau cuvinte, 
explicaţii, chiar lacrimi, dar uneori... vai! Mi-e scârbă şi 
acum să-mi aduc aminte: după cuvintele cele mai aspre 
spuse de amândouă părţile, se iveau deodată priviri tăcute, 
zâmbete, sărutări, îmbrăţişări... Ptiu, ce mârşăvie! Cum de 
n-am putut vedea atunci toată mârşăvia acestor lucruri? 

Urcară doi călători care începură să-şi facă pregătiri de 
instalare pe o banchetă mai îndepărtată. Pozdnâşev tăcu 
până când se aşezară, dar de îndată ce se făcu linişte urmă 
din nou, fără a-şi pierde nici o clipă firul gândurilor. 

— Căci iată ce e mai cu seamă odios. În teorie se 
presupune că dragostea este ceva ideal, înălţător, iar în 
practică dimpotrivă, dragostea e ceva mârşav, porcesc, ceva 


de pare îţi este scârbă şi ruşine, chiar numai când îţi aduci 
aminte. Doar nu degeaba natura a făcut în aşa fel, încât 
lucrul acesta este scârbos şi ruşinos. lar dacă e ceva 
scârbos şi ruşinos, atunci lucrurile trebuiesc luate aşa cum 
sunt. Oamenii însă, dimpotrivă, vor să arate că tot ceea ce-i 
scârbos şi ruşinos, e foarte frumos şi înălţător. Care au fost 
primele semne ale dragostei mele? Nimic altceva decât că 
m-am dedat exceselor animalice şi nu numai că nu-mi era 
ruşine de ele, dar nu ştiu de pe mă simţeam pe deasupra şi 
mândru de aceste abuzuri, fără a mă gândi cât de puţin la 
viaţa spirituală a soţiei mele, sau măcar la cea fizică. Mă 
miram de unde venea duşmănia noastră, reciprocă, dar 
lucrurile erau foarte limpezi: această duşmănie nu era 
altceva decât protestul firii omeneşti împotriva animalului 
care o copleşea. 

Mă miram de ura noastră reciprocă. Dar nici nu putea fi 
altfel. Această ură nu era altceva decât ura dintre complicii 
crimei, atât pentru premeditarea ei cât şi pentru 
participarea la crimă. Cum să nu fie crimă când ea, 
sărmana, rămăsese însărcinată chiar din prima lună, iar 
legătura noastră porcească a continuat? Crezi că mă 
îndepărtez de subiect? Deloc! Eu îţi povestesc numai cum 
mi-am ucis nevasta. La judecată am fost întrebat cum şi cu 
ce mi-am ucis soţia. Ce proşti! Credeau că am omorât-o 
atunci, la cinci octombrie, cu cuțitul. Nu atunci am ucis-o, ci 
cu mult mai înainte. Întocmai cum toţi ceilalţi îşi ucid şi 
acum soțiile, toţi. Toţi... 

— Ce vrei să spui? 

— Îl întrebai eu. 

— Mă miră foarte mult că nimeni nu vrea să vadă ceea ce 
e atât de limpede şi de vădit, ceea ce medicii ar trebui să 
ştie şi să propovăduiască, dar tac. Căci lucrurile se prezintă 
înfiorător de simplu. Bărbatul şi femeia sunt făcuţi ca şi 
animalele, anume: la femeie după dragostea trupească 
începe sarcina, apoi alăptatul, adică nişte condiţii în care, 
atât pentru femeie cât şi pentru copil, dragostea trupească 


e dăunătoare. Numărul bărbaţilor este egal cu acelal 
femeilor. Ce rezultă de aici? S-ar părea că e limpede. Şi nu 
e nevoie de prea multă agerime a minţii pentru a trage din 
aceasta concluzia pe care o trag animalele, adică 
necesitatea abstinenţei. Dar nu! Ştiinţa a ajuns până acolo, 
încât a descoperit nişte leucocite care se plimbă prin sânge 
şi tot felul de prostii inutile, dar acest lucru nu l-a putut 
înţelege. Cel puţin n-am auzit că ştiinţa ar fi spus ceva în 
această privinţă. 

Şi iată că femeia are numai două soluţii: cea dintâi ar fi să 
se mutileze, să desființeze pentru totdeauna sau pe cât îi 
permit nervii, capacitatea ei de a fi femeie, adică mamă, 
pentru ca bărbatul să se poată desfăta liniştit şi 
neîntrerupt; cealaltă soluţie, care nu e o soluţie ci o violare 
simplă, grosolană, directă, a legilor naturii, care se 
săvârşeşte în toate familiile aşa zise cinstite. Anume: 
împotriva firii sale, femeia trebuie să fie în acelaşi timp şi 
însărcinată, şi doică, şi amantă, trebuie să se coboare până 
la un nivel, la care nu se coboară nici un animal. Şi nu-i mai 
ajung puterile. De aceea în mediul nostru găsim isterie, 
nervi, iar în popor femei „posedate”. Gândeşte-te că la ţară, 
acest soi de sminteală nu se întâlneşte în rândul fetelor, 
printre fecioare, ci numai în rândul muierilor, printre 
muierile care trăiesc cu bărbaţii lor. Aşa stau lucrurile la 
noi. Tot aşa şi în Europa. Toate spitalele pentru bolnavii de 
isterie sunt pline de femei, care calcă legea naturii. Dar 
„posedatele” de la ţară şi pacientele lui Charcot sunt 
exemplare smintite cu desăvârşire, pe când lumea e plină 
de femei smintite numai pe jumătate. Gândeşte-te ce lucru 
imens se petrece în femeie, când îşi poartă sarcina sau când 
îşi alăptează copilul. Se formează şi creşte ceea ce face ca 
noi să dăinuim, ia fiinţă schimbul, care va lua în primire 
locul nostru. Şi tocmai această operă sfântă este violată şi 
te înfiori când îţi dai seama prin ce oroare! lar lumea mai 
vorbeşte despre libertatea şi drepturile femeii. Facem 
întocmai ca nişte canibali care îngraşă pe captivii lor pentru 


a-i mânca şi în acelaşi timp caută să-i convingă, că se 
îngrijesc exclusiv de drepturile şi de libertatea lor. 

Toate acestea erau cu totul noi pentru mine şi m-au pus pe 
gânduri. 

— Cum aşa? Dacă lucrurile stau astfel, atunci înseamnă că 
nu te poţi apropia de soţia ta, decât odată la doi ani, pe 
când bărbatul... 

— Bărbatul nu se poate sustrage de la nevoile naturii sale? 

— Mă întrerupse el grăbit. 

— Slujitorii ştiinţei, drăguţii de ei. I-au convins pe toţi 
despre asta. Eu i-aş face pe vrăjitorii aceştia să 
îndeplinească ei funcţia femeilor, care după părerea lor 
sunt necesare bărbaţilor şi aş vrea să vâd ce-ar zice atunci? 
Sugestionează-l pe om că are nevoie de votcă, de tutun, de 
opium şi toate acestea vor deveni necesare. Ar rezulta că 
Dumnezeu nu şi-a dat seama de ceea ce e necesar şi din 
această pricină, fără a-şi cere voie de la aceşti vrăjitori, a 
creat lumea în chip greşit. După cum vezi. Lucrurile nu 
prea se potrivesc. Bărbatul are nevoie, aşa au hotărât ei. 
Să-şi satisfacă lascivitatea şi când colo, intervine naşterea şi 
alăptarea copiilor, care împiedică satisfacerea acestei 
necesităţi. Ce-i de făcut atunci? Să ne adresăm vrâjitorilor 
şi ei vor găsi ceva. Şi au găsit! Ah! Când vor fi oare 
detronaţi aceşti vrăjitori cu înşelătoriile lor? E timpul! Uită- 
te până unde au ajuns lucrurile; oamenii înnebunesc şi se 
împuşcă şi toate numai din pricina asta. Dar cum ar putea fi 
altfel? Animalele, da, ele parcă ştiu că descendenţii lor le 
vor continua specia şi se ţin de o anumită lege în această 
privinţă. Numai omul nu ştie şi nu vrea să ştie. E preocupat 
numai de gândul cum ar putea avea cât mai multă plăcere. 
Şi cine face acest lucru? Regele naturii, omul. Căci 
gândeşte-te. 

— Animalele se împreunează numai atunci când pot 
reproduce urmaşi, pe când ticălosul de rege al naturii face 
asta oricând, numai să-i aducă plăcere. Mai mult, el ridică 
această îndeletnicire de maimuţă la rangul de culme a 


creaţiei, la rangul de dragoste. Şi în numele acestei 
dragoste, adică a acestei mârşăvii, el distruge - ce? 

— Distruge jumătate din specia umană. Din toate femeile 
care ar trebui să fie nişte ajutoare în mişcarea omenirii spre 
adevăr şi bine, ei, în numele plăcerii lui, face nu ajutoare, ci 
duşmani. Priveşte, cine frânează peste tot mişcarea înainte 
a omenirii? Femeile! Şi de ce sunt femeile aşa? Numai din 
pricina asta. Da, da - repetă el de câteva ori şi începu să se 
mişte, să-şi scoată alte ţigări şi să fumeze, fără îndoială 
pentru a se mai linişti puţin. 

— Iată în ce chip am trăit şi eu ca un porc! 

— Urmă el cu glas mai potolit. 

— Mai rău însă decât orice era faptul că ducând o viaţă 
atât de abjectă, îmi închipuiam că duc o viaţă familială 
cinstită întrucât nu mă lăsam sedus de alte femei şi mă 
socoteam un om moral, fără nici o vină, iar dacă se întâmpla 
să ne certăm, apoi vinovată era numai ea, şi caracterul ei. 

Vinovată însă, bineînţeles, nu era ea. Ea era la fel ca toate 
celelalte, sau ca cele mai multe. Fusese educată aşa cum 
cerea situaţia unei femei din societatea noastră, adică aşa 
cum sunt educate, fără excepţie, toate fetele din clasele 
avute şi cum nici nu s-ar putea altfel. Se vorbeşte despre 
oarecare instruire nouă a femeilor. Sunt numai vorbe goale: 
instruirea femeii este numai aşa cum poate fi, când ai în 
vedere atitudinea generală faţă de ea, atitudinea adevărată, 
existentă, nu cea ipocrită... 

Instruirea femeii va corespunde întotdeauna atitudinii 
bărbatului faţă de ea. Doar ştim cu toţii cum priveşte 
bărbatul pe femeie: „Wein, Weib und Gesang”3. Tot aşa 
vorbesc şi poeţii în versurile lor. la pe rând poezia, pictura, 
sculptura, începând cu poemele de dragoste, cu toate 
Venerele, cu toate Frineele goale şi vei vedea că femeia este 
o unealtă de plăcere. Aşa este prezentată şi la Graciovca şi 
la balurile de la palat. Şi notează bine diavoleasca viclenie: 
dacă femeia înseamnă desfătare şi plăcere, atunci spuneţi 
ca să se ştie, că femeie înseamnă plăcere şi, că e ceva 


delicios. Dar nu! La început domnii cavaleri ne demonstrau 
că ei divinizează femeia (0 divinizează, dar totuşi o privesc 
ca pe o unealtă de plăcere). Acum însă ne demonstrează că 
o respectă. Unii îi cedează locul, îi ridică batista; alţii îi 
recunosc dreptul de a ocupa orice post, de a participa la 
conducere etc. Toate acestea le facem, dar femeia e privită 
mereu în acelaşi fel. Ea rămâne o unealtă de plăcere. 
Trupul ei este un mijloc de plăcere. Şi ea ştie asta. E un fel 
de robie. Căci robia nu-i decât folosirea de către unii a 
muncii silite, a celor mulţi. Aşa încât pentru a face să 
dispară robia este nevoie ca oamenii să nu dorească a se 
folosi de munca silită a altora, ci să socotească aceasta 
drept un păcat, sau o ruşine. Oamenii au schimbat doar 
forma exterioară a robiei, au suprimat posibilitatea de a mai 
încheia acte de vânzare-cumpărare asupra robilor, şi aşa îşi 
închipuie. Şi caută să se convingă pe ei înşişi că robia nu 
mai există; nu văd şi nici nu vor să vadă că robia dăinuieşte, 
de vreme ce oamenilor le place acum ca şi înainte tot atât 
demult şi socotesc că e bine şi just să se folosească şi mai 
departe de munca altora. Din moment ce socotesc că aşa e 
bine, se vor găsi totdeauna oameni mai puternici şi mai 
şireţi, care se vor pricepe să profite. Cu emanciparea femeii 
e acelaşi lucru. Pentru femei robia stă în faptul că oamenii 
doresc şi socotesc că e foarte bine să se folosească de 
femeie ca de un instrument de plăcere. Şi ca atare i se dă 
libertate, i se dau tot felul de drepturi egale cu ale 
bărbatului, dar continuă să fie privită mereu ca o unealtă de 
plăcere; aşa se face educaţia ei în copilărie, iar mai târziu, 
această educaţie se continuă cu ajutorul opiniei publice. Şi 
iată că astfel femeia rămâne sclavă înjosită, pervertită, iar 
bărbatul rămâne acelaşi stăpân de sclave, pervertit şi el. 

I se dă libertate femeii, deschizându-i-se uşile 
universităţilor şi ale parlamentului, dar este privită ca 
unealtă de plăcere. E destul să o înveţi aşa cum este 
învățată la noi, să aibă faţă de ea însăşi această atitudine de 
inferioritate şi va rămâne mereu o fiinţă inferioară. Sau, cu 


ajutorul ticăloşilor de doctori, va preveni concepţia, adică 
va fi în totul o prostituată, coborâtă nu la nivelul animalului, 
ci la nivelul unui obiect, sau va deveni, cum se întâmplă în 
majoritatea cazurilor, o fiinţă cu sufletul bolnav, o isterică, o 
nenorocită, aşa cum şi sunt de fapt, fără putinţa unei 
dezvoltări spirituale. 

Liceele şi facultăţile nu pot schimba această situaţie. Nu 
numai modificarea atitudinii bărbaţilor faţă de femei, ci şi 
modificarea atitudinii femeilor faţă de ele însele pot aduce o 
schimbare. Această situaţie se va schimba numai atunci 
când femeia va socoti castitatea drept o stare superioară, 
iar nu ca acum când cea mai înaltă stare a omului e socotită 
o ruşine. Atât timp cât această concepţie nu există, idealul 
oricărei fete, indiferent de gradul ei de învăţătură, va fi 
totuşi acela de a atrage cât mai mulţi bărbaţi, cât mai mulţi 
masculi, pentru a avea putinţa unei mai bune alegeri. 

Iar faptul că una e mai tare în matematică, iar alta ştie să 
cânte mai bine la harpă, nu va schimba nimic. Femeia se 
simte fericită şi înseamnă că i s-a împlinit tot ce poate dori, 
dacă a sedus pe bărbat. De aceea grija ei de căpetenie este 
să ştie să-l cucerească. Aşa a fost şi aşa va fi. Aşa este viaţa 
fetelor în mediul nostru, aşa va continua să fie şi viaţa lor 
casnică. În viaţa ei de fată are nevoie de acest lucru pentru 
a alege, iar în căsnicie - pentru a domina pe bărbat. 

Numai copiii pot pentru un timp oarecare să întrerupă, 
sau să înnăbuşe acest fel de viaţă, însă numai atunci când 
femeia nu e un monstru, adică atunci când alăptează ea 
însăşi. Dar şi aici intervin doctorii. 

Soţia mea care a vrut să alăpteze şi chiar a alăptat pe 
următorii cinci copii, s-a întâmplat să se îmbolnăvească la 
primul copil. Aceşti doctori care o dezbrăcau şi o pipăiau cu 
cinism peste toi. 

— Lucru pentru care trebuia să le mulţumesc cu 
recunoştinţă şi să le platesc bani cu duiumul. 

— Aceşti prea drăguţi doctori au găsit cu cale că nu 
trebuie să-şi alăpteze copilul şi astfel a fost lipsită la început 


de singurul mijloc care putea s-o scape de cochetărie. 
Copilul a fost alăptat de doică, adică ne-am folosit de 
mizeria, de nevoia şi de ignoranţa unei femei, am momit-o 
de la copilul ei la al nostru şi drept răsplată am împodobit-o 
cu bonetă şi panglici. Dar nu despre asta e vorba. Vorba e 
că tocmai în acest timp, când soţia mea se eliberase de 
sarcină şi de alăptat, s-a trezit în ea cu o putere deosebită 
cochetăria feminină, care adormise la un moment dat. Iar în 
mine, în chip corespunzător, s-au trezit deasemenea, cu o 
putere neobişnuită, chinurile geloziei, care m-au sfâşiat fără 
încetare tot timpul vieţii mele conjugale, aşa cum inevitabil 
îi sfâşie pe toţi soţii, care trăiesc cu soțiile lor aşa cum am 
trăit eu, adică imoral. 

Tot timpul căsniciei mele n-am încetat o clipă să simt 
chinurile geloziei. Au fost însă perioade când sufeream 
peste măsură. Un asemenea moment a fost când doctorii i- 
au interzis să alăpteze primul copil. Eram neînchipuit de 
gelos în acest timp, mai întâi pentru ca soţia mea trecea 
atunci printr-o nelinişte proprie mamei, nelinişte pe care o 
stârnise încălcarea aceasta nemotivată asupra mersului 
normal al vieţii sale; în al doilea rând, pentru ca văzând cât 
de uşor a renunţat la îndatorirea morală de mamă, am 
dedus cu drept cuvânt, deşi inconştient, că îi va fi tot atât de 
uşor să renunţe şi la îndatorirea conjugală, cu atât mai mult 
cu cât era cu desăvârşire sănătoasă şi cu toată interdicţia 
drăguţilor de doctori, a alăptat mai departe pe copiii ceilalţi 
şi i-a crescut foarte bine. 

— Văd că nu prea-i iubeşti pe doctori. 

— Zisei eu remarcând nuanţa de deosebita răutate în glas, 
de câte ori vorbea despre dânşii. 

— Nu e vorba dacă îi iubesc sau nu! Ei mi-au distrus viaţa, 
aşa cum au distrus şi distrug viaţa miilor, sutelor de mii de 
oameni, iar eu nu pot să nu fac legătura între cauză şi efect. 
Înţeleg că dânşii, ca şi avocaţii, sau alţii, din alte bresle, 
doresc să câştige bani; şi le-aş da cu plăcere jumătate din 
averea mea, aşa cum ar da fiecare, dacă ar înţelege ce fac 


ei, le-aş da cu plăcere jumătate din avutul meu, numai să nu 
se amestece în viaţa mea de familie, să nu se apropie 
niciodată de mine. N-am cercetat statisticile, dar cunosc 
zeci de cazuri - şi trebuie să fie nenumărate - când doctorii 
au omorât copilul în pântecele mamei, susţinând că mama 
nu poate naşte, deşi după aceea s-a văzut că mama naşte 
foarte bine. Sau au omorât mame sub pretextul a nu mai 
ştiu cărui fel de operaţii. Căci nimeni nu face o statistică a 
acestor omoruri, aşa cum nu le-a numărat nimeni pe cele 
înfăptuite de inchiziţie, în credinţa că ele se săvârşeau spre 
binele omenirii. Crimele făptuite de doctori sunt 
nenumărate. Dar toate aceste crime nu înseamnă nimic în 
comparaţie cu descompunerea morală pe care o introduc ei 
în lume, prin materialism, mai cu seamă prin femei. Nu mai 
vorbesc că dacă am urma preceptele lor apoi de frica 
contagiunii ar fi trebuit ca oamenii - pretutindeni şi în toate 
timpurile - să nu urmeze calea spre unire ci spre des-unire; 
urmând învăţătura lor ar trebui ca toţi oamenii să stea 
izolaţi unul de altul şi să nu-şi mai scoată din gură gargara 
de acid fenic (dealtfel acum au descoperit că nici asta nu 
face două parale!) Dar toate astea încă n-ar însemnă nimic. 
Otrava, cea mai cumplită e pervertirea oamenilor şi mai cu 
seamă pervertirea femeilor. 

Astăzi nu mai poli spune: „Duci o viaţă urâtă, trebuie să 
trăieşti mai frumos”, nu-ţi mai poţi spune asta nici ţie, n-o 
poţi spune nici altora. Nu! Iar dacă duci o viaţă hidoasă, 
vina o poartă anomalia funcţiunilor nervoase, etc. Atunci 
trebuie să te duci la dânşii, iar ei îţi vor prescrie leacuri de 
la farmacie pentru 35 de copeici şi dumneata trebuie să le 
iei! Te îmbolnăveşti mai rău, atunci iarăşi chemi doctorii şi 
mai iei alte leacuri. Grozavă invenţie, într-adevăr! 

Dar să revenim la subiect. Am spus, mi se pare, că soţia 
mea şi-a alăptat foarte bine copiii şi că sarcinile pe care le-a 
avut precum şi alăptarea copiilor au fost singurele 
împrejurări care mă salvau de chinurile geloziei. Fără asta, 
totul s-ar fi întâmplat mai demult. Copiii mă salvau şi pe 


mine şi pe ea. În opt ani a dat naştere la cinci copii. Şi i-a 
alăptat pe toţi. 

— Dar unde sunt acum copiii dumitale? 

— Întrebai eu. 

— Copiii? 

— Strigă el cu un aer speriat. 

— lartă-mă, poate-ţi vine greu să vorbeşti despre ei. 

— Nu, nu-i nimic. Copiii i-a luat cumnată-mea împreună cu 
fratele ei. Nu mi i-au dat. Eu le-am lăsat averea, dar dânşii 
nu mi-au dat copiii. Fiindcă sunt socotit cam nebun... Acum 
vin de la ei. l-am văzut, dar n-au vrut să mi-i dea. Păcat, că 
eu i-aş educa în aşa chip, încât să nu semene cu părinţii lor. 
Dar se pare că trebuie să le semene... În fine, nu-i nimic de 
făcut! Se înţelege că n-au să mi-i dea, n-au să aibă 
încredere în mine. Şi dealtfel nici eu nu ştiu dacă aş fi în 
stare să-i cresc. Cred că nu. Sunt o ruină, un schilod. Un 
singur lucru am: Ştiu! Da, e adevărat, ştiu ceea ce alţii nu 
vor şti încă multă vreme. 

Da, copiii mei sunt în viaţă şi cresc tot aşa de sălbatici, ca 
toţi din jurul lor. I-am văzut de trei ori. Nu pot face nimic 
pentru dânşii. Nimic. Acum plec spre sud. Am acolo o 
căsuţă şi o livadă. 

Da. Va trece încă timp, până ce oamenii vor cunoaşte ceea 
ce ştiu eu. Poţi afla repede ce cantitate de fier şi ce alte 
metale se află în soare şi în stele; dar ceea ce dă la iveală 
mârşăvia noastră e greu să se afle îngrozitor de greu... 

Dumneata cel puţin mă asculţi şi-ţi mulţumesc. 

— Ai pomenit despre copii. Ce minciună înfiorătoare 
înseamnă copiii! Spunem: copiii sunt binecuvântarea lui 
Dumnezeu - copiii sunt o bucurie. Dar toate acestea nu sunt 
decât o minciună. Toate acestea au fost odată, acum însă n- 
a mai rămas nimic din tot ce a fost. Copiii sunt un chin şi 
nimic altceva. Cele mai multe mame o simt, iar uneori din 
greşeală o şi spun fără ocol. Întreabă majoritatea mamelor 
din lumea noastră de oameni avuţi; îţi vor spune că de 
teamă ca nu cumva copiii lor să se îmbolnăvească şi să 


moară, nu vor să aibă copii; iar dacă i-au născut, nu vor să-i 
alăpteze, ca să nu se ataşeze de dânşii şi să nu sufere mai 
pe urmă. Desfătarea pe care le-o dă copilul prin frumuseţea 
lui, cu mânuţele, picioruşele şi trupuşorul lui întreg, 
plăcerea pe care o dă copilul este mai mică decât suferinţa 
pe care ele o îndură. Numai de teama eventualelor boli şi a 
morţii, fără a mai vorbi de bolile reale, sau de pierderea 
copilului. Cântărind avantajele şi dezavantaje, femeile 
constată că precumpănesc dezavantajele şi de aceea e mai 
bine să nu ai copii. Spun acestea fără ocol şi cu îndrăzneală, 
închipuindu-şi că sunt sentimente izvorâte din dragostea de 
copii, adică dintr-un sentiment frumos şi lăudabil cu care se 
mândresc. Nu-şi dau seama că prin acest fel de a judeca, 
neagă în chip direct dragostea şi-şi afirmă egoismul. Ele 
socotesc că bucuria pe care o dă frumuseţea copilului 
preţuieşte mai puţin decât suferinţa pe care o provoacă 
grija pentru viaţa lui şi de aceea ajung la concluzia că e mai 
bine să nu vină pe lume copilul, pe care ele l-ar putea iubi. 
Nu ele se sacrifică pentru fiinţa iubită, ci sacrifică pentru 
ele fiinţa pe care ar fi iubit-o. 

Nu rămâne îndoială că aceasta înseamnă egoism nu 
dragoste. Totuşi nu-ţi vine să ridici mâna, să osândeşti 
pentru egoismul lor pe aceste mame din familiile bogate; 
gândeşte-te cât s-ar chinui ele în îngrijorări pentru 
sănătatea copiilor, din pricina aceloraşi doctori, care fac 
parte din viaţa noastră boierească. Şi azi mă cuprinde 
groaza când îmi amintesc de viaţa şi de starea soţiei mele la 
începutul căsniciei, când aveam trei sau patru copii şi ea 
era cu totul absorbită de ei! Nu mai aveam o viaţă a noastră 
proprie. Trăiam într-un pericol permanent: salvarea de 
acest pericol, reapariţia lui, iarăşi sforţări disperate şi iarăşi 
salvarea, ca şi cum ne-am fi aflat tot timpul pe un vas care 
se scufundă. Uneori mi se părea că toate acestea erau 
pregătite dinadins, că soţia mea se prefăcea îngrijorată de 
starea copiilor, numai pentru a mă domina. Atât de ispititor 
şi de simplu se rezolvau prin această situaţie toate 


problemele în favoarea ei! Mi se părea uneori că tot ce 
făcea şi spunea în asemenea cazuri era făţarnic. Dar nu era 
adevărat. Se chinuia îngrozitor şi se căznea mereu cu grija 
copiilor, cu sănătatea şi cu bolile lor. Era o tortură şi pentru 
ea şi pentru mine. Şi nici nu putea să nu se chinuiască. Căci 
ea simţea într-adevăr ataşament pentru copii, necesitatea 
animalică de a-i alăpta, de a-i îngriji, de a-i apăra, aşa cum o 
simt cele mai multe dintre femei, dar nu avea ceea ce au 
animalele, lipsa de imaginaţie şi de judecată. Găina nu se 
teme că s-ar putea întâmpla ceva cu puiul ei, nu cunoaşte 
bolile care ar putea să-l atingă, nu cunoaşte mijloacele cu 
care oamenii îşi închipuie că se pot mântui de boli şi de 
moarte. De aceea pentru ea, pentru găină, copiii nu sunt un 
chin. Ea face pentru pui ceea ce îi porunceşte natura şi o 
face cu plăcere; puii sunt pentru ea o bucurie. lar când un 
pui boleşte, grijile ei sunt bine determinate: îl încălzeşte, îl 
hrăneşte şi făcând aşa, ştie că face tot ce trebuie să facă. 
Dacă puiul moare nu-şi pune întrebarea de ce a murit, nici 
unde s-a dus. Cârâie o bucată de vreme, apoi încetează şi 
continuă să trăiască la fel ca mai înainte. Dar pentru 
nenorocitele noastre de femei, ca şi pentru soţia mea, nu e 
aşa. Fără a mai vorbi de boli şi de cum trebuiesc tratate 
bolile, fără a mai vorbi de educaţia şi creşterea copiilor, 
soţia mea auzea din toate părţile şi citea o mulţime de 
îndrumări diferite, care se schimbau într-una. Copilul 
trebuie hrănit uite aşa, cu un anumit aliment: nu, nu aşa, nu 
cu acesta, ci uite aşa; în fie care săptămână aflam, mai cu 
seamă soţia mea afla, despre noi sisteme, despre felul cum 
trebuiesc îmbrăcaţi, scăldaţi şi culcaţi copiii, cum trebuiesc 
plimbaţi şi scoşi la aer, şi aşa mai departe. Ga şi cum abia de 
ieri ar fi început să se nască copii. lar dacă nu-i hrăneai sau 
dacă nu le făceai baie aşa cum era prescris, la timpul 
hotărât, şi dacă se întâmpla de se îmbolnăvea copilul, atunci 
însemna că ea era vinovată, deoarece nu făcuse ceea ce 
trebuia. 


Toate acestea în vremea când copiii erau sănătoşi. Şi totuşi 
era chin destul. Dar dacă se mai şi îmbolnăvea vreunul, 
atunci totul se sfârşea. Era un adevărat infern. E admis că 
boala poate fi tratată şi că există o ştiinţă şi oameni-doctori 
care ştiu şi pot totul. Nu toţi ştiu; însă cei mai buni ştiu. Şi 
iată, copilul e bolnav şi tu trebuie să-l nimereşti pe „cel mai 
bun doctor”, pe acela care salvează şi atunci copilul e 
salvat. Dar dacă n-ai reuşit să pui mâna pe acel doctor, sau 
dacă nu ai domiciliul în localitatea unde stă acel doctor, 
copilul e pierdut. Şi nu numai ea credea acest lucru, ci toate 
femeile din mediul ei. Din toate părţile nu se auzea decât 
atât: Ecaterinei Siminovna i-au murit doi, pentru că nu l-a 
chemat la timp pe Ivan Zaharici, iar Mariei Ivanovna, Ivan 
Zaharici i-a salvat fata cea mai mare. Familia Petrov, după 
sfatul doctorului, s-a mutat la timp, împrăştiindu-se prin 
hoteluri, şi copiii au scăpat cu viaţă, pe când dacă nu s-ar fi 
izolat, ar fi fost pierduţi. O doamnă avea un copil slăbuţ, s-a 
mutat după sfatul doctorului în sud şi l-au salvat. Cum să 
nu-i fie toată existenţa chinuită şi neliniştită când viaţa 
copiilor, de care se simţea legată printr-un instinct animalic, 
depindea de faptul că va, putea ori nu va putea afla la timp, 
ceea ce ar spune într-un anumit caz Ivan Zaharici. lar ceea 
ce Ivan Zaharici avea de spus nu ştia nimeni şi mai puţin 
decât oricine el însuşi, deoarece ştia foarte bine că nu ştie 
nimic şi nu putea ajuta cu nimic, ci dădea doar din colţ în 
colţ, la nimereală, pentru că lumea să nu înceteze a crede 
că el ştie ceva. Dacă ea ar fi fost însă animal adevărat, nu s- 
ar fi chinuit, atât de mult; iar dacă ar fi fost om adevărat, 
atunci ar fi avut credinţă în Dumnezeu şi ar fi vorbit şi ar fi 
gândit aşa cum vorbesc femeile credincioase de la ţară. 
„Domnul a dat, Domnul a luat, facă-se voia Domnului”. S-ar 
fi gândit că viaţa şi moartea oamenilor de pretutindeni, deci 
şi a copiilor ei, este înafara puterii oamenilor şi numai în 
puterea lui Dumnezeu. Nu s-ar mai fi torturat atunci la 
gândul că ar fi fost în puterea ei să prevină boala şi moartea 
copiilor şi n-a făcut-o. Căci pentru ea situaţia era 


următoarea: i se dăduseră în grijă cele mai plăpânde fiinţe, 
cele mai fragile, supuse unui număr nesfârşit de calamităţi. 
Faţă de aceste fiinţe simţea un ataşament pătimaş, animalic. 
Afară de asta, fiinţele acestea îi fuseseră încredințate ei, pe 
când mijloacele de apărare şi de păstrare ne erau 
necunoscute nouă, şi erau cunoscute doar de unii oameni 
cu totul străini ale căror servicii şi sfaturi le putem căpăta 
numai pentru mulţi bani şi asta nu întotdeauna. De aceea 
pentru soţia mea şi prin urmare şi pentru mine, viaţa în 
mijlocul copiilor n-a fost o bucurie, ci un chin. Şi acum să nu 
te chinuieşti? Ea se chinuia într-una. Uneori se întâmpla că 
ne potoleam după vreo scenă de gelozie, sau după o simplă 
ceartă şi ne hotărâm să trăim, să citim şi să medităm în 
linişte. Dar abia ne apucam de ceva şi deodată veneau să ne 
înştiinţeze că Vasia are vărsături, că Maşa are sânge în 
scaune, sau Andriuşa are o erupție, şi atunci bineînţeles, 
viaţa nu mai era viaţă. Încotro s-alergi? După care doctor? 
Unde să izolezi copilul? Şi începeau clistire, temperatură, 
mixturi şi - doctorii. Abia isprăveau cu bine şi începea 
altceva. N-am avut o viaţă de familie normală, temeinică, ci 
după cum îţi spuneam, o goană neîntreruptă pentru a ne 
salva de pericole închipuite sau reale. Astfel se petrec acum 
lucrurile în cele mai multe familii. Dar în familia mea s-a 
simţit într-un chip deosebit de acut. Soţia mea îşi iubea mult 
copiii şi era gata să creadă orice. 

Aşa că prezenţa copiilor nu numai că nu ne îndulcea viaţa, 
dar ne-o învenina. Afară de asta copiii erau pentru noi un 
nou prilej de neînţelegeri. Aşa a fost de când se născuseră 
şi cu cât creşteau mai mari, cu atât mai des erau şi 
instrumentul şi cauza neînţelegerii. Erau nu numai obiectul 
neînţelegerii, dar şi unealtă de luptă. Parcă ne-am fi bătut 
între noi, aruncând unul în altul cu copiii. Fiecare îşi avea 
copilul preferat, care era în acelaşi timp unealta de luptă. 
Eu ţineam mai mult la Vasia, cel mare, iar ea la Liza. Afară 
de asta, atunci când copiii au început să crească şi li s-au 
conturat caracterele, au devenit aliaţii, pe care fiecare 


dintre noi căuta să-i atragă de partea lui. Copiii, sărmanii 
de ei, sufereau îngrozitor din pricina asta, însă nouă în 
războirea noastră permanentă, nu ne era gândul la ei. Fata 
era aliata mea, pe când băiatul cel mare, care semăna cu 
dânsa, era favoritul ei şi adesea simţeam că-l urăsc. 

Ei, iată cum trăiam. Relaţiile noastre deveneau din ce în ce 
mai duşmănoase. În sfârşit am ajuns până acolo încât nu 
neînţelegerea provoca duşmănia, ci duşmănia provoca 
neînţelegerea: eu eram dinainte împotriva a tot ce-ar fi 
spus ea şi dânsa tot aşa. 

În al patrulea an s-a hotărât oarecum de la sine, din 
amândouă părţile, că nu ne putem înţelege. Am încetat cu 
încercările de a ne explica până la capăt. Cu privire la 
lucrurile cele mai simple, dar mai cu seamă cu privire la 
copii, rămâneam întotdeauna fiecare la părerea lui. După 
cum îmi aduc aminte acum, părerile pe care le susţineam 
nu-mi erau nici pe departe atât de scumpe, încât să nu fi 
putut renunţa la ele; dar ea era de părere contrarie şi de 
aceea dacă cedam, ar fi însemnat că-i cedez ei. Şi aşa ceva 
nu puteam face. Tot aşa gândea şi ea. Ea socotea probabil 
că avea întotdeauna dreptate faţă de mine, iar eu mă 
socoteam întotdeauna un sfânt faţă de dânsa. Amândoi 
eram condamnaţi sau la tăcere, sau la conversații, pe care 
sunt sigur că le pot avea şi animalele: „Cât e ora? E timpul 
să ne culcăm. Ce avem astăzi la masă? Unde plecăm? Ce 
mai scriu ziarele? Să trimitem după doctor. Pe Maşa o 
doare gâtul. Era de ajuns să ieşim cu o iotă din acest cerc 
de conversaţie, cerc care se strânsese până la cele din 
urmă limite, pentru ca iritarea să izbucnească. Se năşteau 
ciocniri şi expresii de ură pentru cafea, pentru faţa de 
masă, pentru trăsură, pentru câte un fleac la jocul de cărţi - 
mereu lucruri care nu puteau avea nici o importanţă pentru 
vreunul dintre noi. În mine cel puţin, clocotea adesea o ură 
îngrozitoare faţă de ea! Mă uitam uneori cum toarnă ceaiul, 
cum îşi leagănă piciorul, cum îşi duce linguriţa la gură, cum 
plescăie sorbind ceaiul şi o uram pentru aceste lucruri, ca 


pentru fapta cea mai urâtă. Nu-mi dădeam seama atunci că 
momentele de ură se năşteau în mine la epoci regulate şi 
corespunzător tocmai momentelor, pe care noi le numeam 
dragoste. O perioadă de dragoste aducea după dânsa o 
perioadă de ură; o perioadă mai intensă de dragoste 
însemna o perioadă mai lungă de ură: o manifestare mai 
slabă de dragoste însemna o perioadă scurtă de învrăjbire. 
Nu înţelegeam atunci că dragostea şi ura aceea înfăţişau 
unul şi aceiaşi sentiment animalic, văzut din puncte diferite. 
Ar fi fost îngrozitor să trăim astfel, dacă am fi înţeles 
situaţia noastră; dar n-o înţelegeam şi n-o vedeam. Salvarea 
şi în acelaşi timp chinul omului stă în faptul că atunci când 
trăieşte în chip vinovat, îşi poate întuneca într-atâta 
judecata, încât nu vede adevărata mizerie a situaţiei sale. 
Aşa făceam şi noi. Ea se silea să fie mereu absorbită de 
preocupări încordate şi totdeauna grăbite, în legătură cu 
gospodăria, cu mobilatul casei, cu îmbrăcămintea ei şi a 
copiilor, cu învăţătura şi sănătatea lor. La rândul meu 
aveam şi eu beţia mea: beţia slujbei, a vânatului şi a jocului 
de cărţi. Amândoi eram într-una ocupați. Simţeam amândoi 
că daca vom fi cât mai mult ocupați, vom avea şi dreptul de 
a ne arăta cât mai porniţi unul împotriva celuilalt. „[ie îţi 
vine să te strâmbi, gândeam eu despre dânsa, dar toată 
noaptea m-ai chinuit cu scenele tale, iar eu am acum 
şedinţă. „ie ce-ţi pasă. 

— Nu numai gândea ci şi spunea ea. 

— Dar eu n-am dormit toată noaptea din pricina copilului”. 

Trăiam aşa ca într-o ceaţă permanentă, fără să ne dăm 
seama de situaţia în care ne aflam. Şi dacă nu s-ar fi 
întâmplat ceea ce s-a întâmplat, aş fi trăit aşa până la 
bătrâneţe, şi aş fi murit cu gândul că am dus o viaţă morală 
poate nu prea frumoasă, dar nici chiar prea urâtă, o viaţă 
ca toată lumea; n-aş fi înţeles prăpastia aceea de suferinţă 
şi minciuna aceea dezgustătoare în care mă zbăteam. 

Eram amândoi încătuşaţi, plini de ură împotriva celuilalt, 
legaţi cu acelaşi lanţ, otrăvindu-ne viaţa unul altuia şi 


silindu-ne din toate puterile să nu vedem acest lucru. Pe 
atunci încă nu ştiam că nouăzeci şi nouă la sută din căsnicii 
îşi duc viaţa în acelaşi infern ca şi mine şi că nu poate fi 
altfel. Nu ştiam acest lucru nici despre alţii, nici despre 
mine. 

Sunt şi în viaţa normală şi în cea anormală coincidenţe 
surprinzătoare! Când pentru părinţi viaţa împreună ajunge 
de nesuferit tocmai atunci se impun mai vădit - pentru 
educaţia copiilor - condiţiile existenţei de la oraş. Şi astfel 
apare nevoia să te muţi la oraş. 

Pozdnâşev tăcu un timp; scoase de două ori sunetul lui 
straniu, care de data asta semăna întocmai, cu un plânset 
stăpânit. 

Trenul se apropia de o staţie. 

— Cât e ceasul? 

— Întrebă el. 

M-am uitat, era ora două. 

— N-ai obosit? 

— Întrebă din nou. 

— Nu, dar dumneata eşti obosit. 

— Mă sufoc. Dă-mi voie, mă duc să mă plimb puţin şi să 
beau apă. 

Clătinându-se, traversă vagonul. Am rămas singur, 
gândindu-mă la tot ce-mi spusese şi m-am lăsat atât de mult 
dus de gânduri, încât nici nu mi-am dat seama când a intrat 
pe cealaltă uşă. 

— Dar m-am lăsat abătut de la firul povestirii. 

— Reluă el - din pricină că multe gânduri am frământat în 
minte, multe lucruri le văd acum cu totul altfel şi simt 
dorinţa să le-nşir pe toate. Ei, şi am început deci să trăim în 
oraş. Oamenilor nenorociţi le e mai uşor să trăiască în oraş. 
O sută de ani, poate trăi cineva acolo, fără să-şi dea seama 
că a murit şi a putrezit demult. N-ai timp să-ţi analizezi 
firea, eşti mereu ocupat: treburile, relaţiile de societate, 
sănătatea ta, arta, sănătatea copiilor, educaţia lor. Trebuie 
să primeşti diferite persoane, trebuie să te duci la unul ori 


la altul; ba trebuie să te duci să vezi o artistă, sau să-l 
asculţi pe cutare cântăreţ. Căci, în oraş, mereu şi în acelaşi 
timp se află una sau două, dacă nu chiar trei celebrităţi, pe 
care nici nu mai încape vorba că trebuie să le vezi... Ba 
trebuie să te lecuieşti pe tine sau pe unul din copii de vreo 
boală, ba trebuie să te îngrijeşti de profesori, de meditatori, 
de guvernante, iar viaţa e goală-goluţă. Trâind astfel am 
simţit mai puţin durerea convieţuirii. Afară de asta, la 
început am avut un prilej minunat pentru a ne consacra 
altei preocupări - aceea de a ne instala într-un oraş nou, 
într-o locuinţă nouă, şi încă o ocupaţie, aceea de a ne duce 
din oraş la ţară şi de la ţară la oraş. 

Am dus-o astfel o iarnă, iar în iarna următoare s-a 
întâmplat un lucru care a trecut neobservat pentru toată 
lumea şi părea o împrejurare fără însemnătate, însă care a 
fost pricina a celor ce s-au întâmplat mai pe urmă. 

Ea se îmbolnăvise, şi ticăloşii i-au interzis să nască, 
învăţând-o ce trebuie să facă. Pentru mine asta a fost ceva 
dezgustător. Am încercat să mă opun, însă ea cu o 
înverşunare uşuratică a insistat, şi-a impus voinţa şi eu m- 
am supus. Din viaţa noastră de porci s-a eliminat ultima 
justificare - copiii - şi astfel traiul nostru a devenit şi mai 
josnic. 

Țăranul, muncitorul, au nevoie de copii, deşi îi cresc cu 
greutate; copiii le sunt necesari, de aceea raporturile 
conjugale au o justificare. Nouă însă, de îndată ce avem 
câţiva, nici aceştia nu ne mai trebuiesc; nu sunt decât o 
grijă în plus, o cheltuială, co-părtaşi la moştenire, sunt o 
povară. De aceea pentru noi nu există o justificare a vieţii 
noastre porceşti. Sau evităm în chip artificial naşterea 
copiilor, sau îi privim ca pe o pacoste, ca o consecinţă a unei 
imprudenţe, ceea ce este şi mai josnic. Nu avem nici o 
justificare. Dar noi am căzut atât de jos din punct de vedere 
moral, încât nici nu vedem nevoia unei justificări. 
Majoritatea oamenilor din lumea cultă de astăzi se dedă 
acestui desfrâu, fără urmă de remuşcare. 


Remuşcarea nici n-ar avea ce face, deoarece în felul 
nostru de trai nu există conştiinţă, doar dacă ne putem 
exprima astfel - conştiinţa opiniei publice şi a codului penal. 
Dar aici nu sunt călcate niciuna. Nici cealaltă; nu avem de 
ce să ne simţim ruşinaţi faţă de societate, căci toţi fac aşa... 
şi Maria Pavlovna, şi Ivan Zaharici. La ce bun să mai 
înmulţim numărul săracilor, sau să ne lipsim de plăcerile 
unei vieţi mondene? Nu e nici cazul să ne simţim vinovaţi 
fală de codul penal sau să ne temem de el. Numai 
păcătoasele de fete de la ţară şi soțiile soldaţilor plecaţi în 
armată îşi aruncă copiii în iazuri şi în fântâni. Acestea 
bineînţeles trebuiesc băgate la închisoare, pe când la noi 
totul se face la timp şi curat. 

Am mai trăit aşa încă doi ani. Reţetele ticăloşilor 
începuseră probabil să-şi facă efectul; soţia mea se 
împlinise fiziceşte şi se făcuse frumoasă ca ultimele zile de 
vară. Îşi dădea şi ea seama şi se ocupa mult de persoana ei. 
Ajunsese la frumuseţea aceea provocatoare care îi tulbură 
pe bărbaţi. Se afla în toată puterea femeii de treizeci de ani, 
care nu mai face copii, care e bine hrănită şi excitată. 
Înfăţişarea ei trezea nelinişte. Când trecea printre bărbaţi, 
atrăgea privirile tuturor. Era ca un cal odihnit, bine hrănit 
şi periat, dar fără frâu. Nu avea nici un fel de frâu aşa cum 
n-au nouăzeci şi nouă la sută dintre femeile noastre. 
Simţeam acest lucru şi mă îngrozeam. 

Pozdnâşev se ridică brusc şi se mută lângă fereastră. 

— Te rog să mă ierţi, zise el. Apoi îşi îndreptă privirea pe 
fereastră şi tăcu vreo trei minute. Pe urmă oftă adânc şi se 
aşeză din nou în faţa mea. Chipul i se schimbase cu totul, 
ochii aveau o expresie jalnică, şi un fel de zâmbet straniu îi 
flutura pe buze. 

— Am obosit puţin, dar am să povestesc mai departe. Mai 
avem destul timp, nu se luminează încă de ziuă. 

— Mda. 

— Începu el din nou, aprinzându-şi ţigara. 


— Ea se împlinise după ce naşterile încetară, iar boala 
aceea, veşnica grijă de copii, începuse să-i treacă. Mai bine 
zis se părea că soţia mea se trezise după o beţie, se 
dezmeticise şi văzuse că există o întreagă lume a lui 
Dumnezeu, cu bucuriile ei, o lume despre care uitase şi în 
care nu se pricepea să trăiască, o lume a lui Dumnezeu pe 
care n-o înţelegea deloc. „Să nu pierd cumva prilejul Dacă 
timpul trece, nu-l mai poţi întoarce!” Aşa-mi părea mie că 
gândea dânsa, sau mai bine zis că simţea; dar nu putea nici 
gândi şi nici simţi altfel: fusese educată în credinţa că un 
singur lucru demn de atenţie există pe lume: dragostea. Se 
măritase, gustase ceva din această dragoste, însă ceva care 
nu numai că era departe de ceea ce promitea dragostea şi 
de ceea ce aştepta ea, dar cuprindea atâtea dezamăgirii, 
atâtea suferinţe, şi pe deasupra - acest martiraj neaşteptat, 
copiii! Acest martiraj o istovise. Dar iată, că mulţumită 
doctorilor atât de serviabili, află că naşterea copiilor se 
poate evita. S-a bucurat, a încercat şi a revenit la viaţă doar 
pentru ceea ce ştia, pentru dragoste. Dar dragostea cu un 
soţ înveninat de gelozie şi de tot felul de uri, nu mai putea fi 
idealul dorit. Începuse să viseze în închipuirea ei o altă 
dragoste, pură, cu totul nouă, aşa cel puţin mi s-a părut 
mie. Începu să privească în jurul ei, aşteptând parcă ceva. 
Vedeam şi nu puteam să nu mă neliniştesc. Se întâmpla tot 
mai des ca, vorbind cu mine ca de obicei prin intermediul 
altora, adică vorbind cu alţii, dar de fapt pentru mine, fără 
a-şi aminti că o oră în urmă afirmase contrariul, spunea cu 
îndrăzneală şi pe jumătate glumind, pe jumătate serios că 
grija de mamă e o eroare, că nu merită să-ţi sacrifici viaţa 
pentru copii, când eşti tânăr şi te poţi bucura de viaţă. Se 
îngrijea mai puţin de copii fără disperarea de mai înainte, 
se preocupa în schimb din ce în ce mai mult de ea însăşi, de 
înfăţişarea ei, deşi nu chiar făţiş, se preocupa de plăcerile ei 
şi chiar de perfecţionarea făpturii sale într-un anumit sens. 
Începuse din nou să cânte cu pasiune la pian, pe care îl 
părăsise cu desăvârşire. De aici a început totul. 


Pozdnâşev se întoarse din nou spre fereastră privind afară 
cu ochii obosiţi, dar îndată, probabil după ce se silise să-şi 
recapete stăpânirea de sine, urmă: 

— Atunci a apărut acest om. 

— Pozdnâşev se opri cam fâstăcit şi scoase de vreo două 
ori pe nas sunetele lui ciudate. 

Vedeam că pentru el e un chin să rostească numele acelui 
om, să-şi aducă aminte şi să vorbească despre dânsul. Dar 
făcu o sforţare şi parcă sfărmând obstacolul care-l 
împiedica, urmă hotărât: 

— Din punctul meu de vedere, după aprecierea mea, era 
un omuleţ rău. Şi nu din pricina rolului pe care l-a jucat în 
viaţa mea, ci pentru că într-adevăr aşa era. Dar, faptul că el 
era un om de nimic dovedeşte pe deplin în ce măsură era 
iresponsabilă dânsa. Dacă n-ar fi fost el, ar fi fost altul, asta 
trebuia să se întâmple. 

— Pozdnâşev tăcu din nou, apoi urmă: 

— Mda, era muzicant violonist. Nu profesionist, ci numai 
pe jumătate profesionist, jumătate om de lume... 

Tatăl lui, mare moşier, fusese vecin cu tata. El, adică 
bătrânul, se ruinase, iar copiii - trei băieţi - şi-au făcut rost 
în viaţă după puterile lor; unul singur, acesta mai mic, a fost 
trimis la naşă-sa, la Paris. Acolo a fost dat la conservator, 
pentru că avea oarecare talent la muzică; a ieşit violonist şi 
cânta la concerte. Era un om... 

— Pozdnâşev se gândise probabil să spună ceva rău 
despre dânsul, dar se abţinu şi urmă repede: 

— Ei, în sfârşit, nu ştiu ce viaţă a dus acolo, ştiu doar atât 
că în anul acela se întorsese În Rusia şi a intrat în casa 
noastră. Avea ochi umezi, în chip de migdală, buze rumene 
şi zâmbitoare, mustață pomădată, frizură după ultima modă 
şi o faţă frumoasă, dar vulgară, era adică ceea ce femeile 
numesc un băiat drăguţ; avea o constituţie firavă, dar nu 
era urât proporţional, avea însă şoldurile dezvoltate în chip 
deosebit, ca la femei, ca la hotentoţi, cum se spune. Se zice 
că şi aceştia au simţ muzical. Căuta mereu să pătrundă cât 


mai mult în intimitate, dar era sensibil la cel mai mic semn 
de răceală şi gata să se retragă în orice clipă; ştia să-şi 
păstreze demnitatea aparentă şi purta ghete caracteristic 
pariziene, cu nasturi, cravată în culori vii şi alte multe 
nimicuri, pe care şi le însuşesc străinii la Paris şi care prin 
caracterul lor puţin obişnuit şi prin noutatea lor au 
întotdeauna influenţă asupra femeilor. Se părea că are 
manierele unui om vesel, dar era prefăcut. Avea obiceiul să 
vorbească despre orice numai prin aluzii şi frânturi de fraze 
neisprăvite, ca şi cum interlocutorul ar fi fost în curent cu 
tot ce voia el să spună şi ar fi putut completa restul. 

Şi iată că acest om cu muzica lui a fost pricina a tot ceea 
ce s-a întâmplat. Căci la juraţi, lucrurile au fost prezentate 
ca şi cum totul s-ar fi întâmplat din gelozie. Dar n-a fost 
tocmai aşa, adică n-aş putea spune că n-a fost deloc aşa, ci 
aşa şi nu chiar aşa. La judecată s-a hotărât că am fost un soţ 
înşelat şi că am ucis apărându-mi onoarea pătată (căci după 
ei aşa se cheamă asta). Şi pentru aceasta am şi fost achitat. 
La judecată eu mă căzneam să lămuresc miezul faptelor, 
dar ei credeau că vreau să reabilitez onoarea soţiei. 

Legăturile ei cu acest muzicant, de orice natură ar fi fost, 
nu au vreun sens nici pentru mine, nici pentru ea. Are însă 
sens ceea ce ţi-am povestit, adică turpitudinea mea. Iot ce 
s-a întâmplat a fost din pricină că între noi a existat 
zbuciumul acela îngrozitor despre care ţi-am vorbit, acea 
încordare cumplită a urii reciproce, încât ar fi fost de-ajuns 
cel mai neînsemnat pretext ca să izbucnească criza. În 
ultimul timp certurile deveniseră pentru noi ceva înfiorător 
şi aveau această consecinţă în adevăr uimitoare, că 
alternau cu o senzualitate animalică, tot atât de 
înverşunată. 

Dacă n-ar fi apărut el, s-ar fi ivit altul; dacă n-ar fi fost 
pretextul geloziei, s-ar fi găsit alt pretext. Susţin că toţi soţii 
care trăiesc aşa cum am trăit eu, trebuie sau să se dedea 
desfrâului sau să se despartă, sau să se omoare, sau să-şi 
omoare soțiile, cum am făcut eu. Dacă cu unii nu se 


întâmplă aşa, e o excepţie cu totul rară. Căci înainte de a 
sfârşi precum am sfârşit, am fost de câteva ori gata să mă 
sinucid, iar ea a încercat de câteva ori să se otrăvească. 

— Aşa stăteau lucrurile şi atunci, cu puţin timp înainte de 
nenorocire. 

Părea că trăiam într-un armistițiu şi că nu era nici o 
pricină să-l călcăm. Dar iată că deodată începe o discuţie 
despre un câine care căpătase o medalie la expoziţie; aşa 
am spus eu. Ea mă corectează: „Nu medalie, menţiune!” Şi 
discuţia începe. Sărim de la o idee la alta, apoi de la o 
imputare la alta: „Ei, dar asta se ştie demult, întotdeauna e 
aşa: tu ai spus...” - „Nu. N-am spus eu.” - „Prin urmare eu 
mint!” Simt că se apropie cearta aceea îngrozitoare, când 
vrei să te omori sau să omori. Ştiu că cearta e gata să 
înceapă îndată şi mă tem de ea ca de foc şi de aceea aş vrea 
să mă stăpânesc dar mânia îmi cuprinde toată fiinţa. Ea, în 
aceeaşi stare sau poate într-o stare mai proastă decât a 
mea, îmi răstălmăceşte dinadins, fiecare vorbă, 
denaturându-i înţelesul şi fiecare cuvânt al ei e plin de 
venin; mă înţeapă acolo unde ştie că mă doare mai tare. 
Atmosfera devine din ce în ce mai încărcată. Eu îi strig: 
„Iaci!” sau ceva asemănător. Ea iese repede din cameră şi 
fuge în odaia copiilor. Eu caut s-o opresc, pentru ca să-i 
spun ce mai am de spus, să-i dovedesc că am dreptate şi o 
apuc de mână. Ea se preface că o doare şi strigă: „Copii, 
tatăl vostru mă bate!” La rândul meu răcnesc: „Nu minţi!” 
„Şi nu-i pentru întâia oară!” strigă ea, sau cam aşa ceva. 
Copiii se reped la dânsa. Ea caută să-i liniştească. Eu îi 
spun: „Nu te preface!” Ea îmi răspunde: „Pentru tine totul e 
prefăcătorie; tu eşti în stare să omori un om şi după cea 
murit să spui că se preface. Acum te-am înţeles. Chiar asta 
urmăreşti!” „Of, de-ai crăpa odată!” îi strig eu. Mi-aduc 
aminte cum m-au îngrozit aceste cuvinte înfiorătoare. Nu 
mă aşteptam deloc să pot rosti cuvinte atât de crâncene şi 
de grosolane, şi mă mir că au putut să-mi scape. Am strigat 
aceste cuvinte îngrozitoare şi am fugit în biroul meu, unde 


LLA 


m-am aşezat şi am început să fumez. Deodată o aud că iese 
în vestibul şi se pregăteşte să plece. O întreb încotro vrea 
să se ducă. Nu răspunde. „Ei, ducă-se dracului”, mi-am zis 
şi m-am întors în birou, unde m-am culcat şi am fumat mai 
departe. Îmi trecură prin gând mii de planuri cum să mă 
răzbun, să scap de ea şi în acelaşi timp cum să îndrept tot 
ce se întâmplase şi să fac aşa ca şi cum nimic nu s-ar fi 
petrecut. Mă gândeam la toate acestea şi fumam, fumam, 
mereu. Mă gândeam să fug de ea, să mă ascund, să plec în 
America. Ajunsesem până acolo, încât visam cum am să 
scap de ea, şi cât de bine o să fie, cum o să găsesc alta, o 
femeie minunată, o fiinţă nouă. Ca să scap de ea, trebuia să 
moară sau să divorţăm, şi mă gândeam cum să-mi ating 
scopul. Vedeam că mă încurc în gânduri, că nu gândeam 
ceea ce se cuvine, şi din pricina asta fumam mai amarnic. 
Viaţa casei îşi urmează cursul. Vine guvernanta şi mă 
întreabă: „Unde e doamna? Când se întoarce?” Lacheul 
întreabă dacă trebuie să servească ceaiul. Intru în 
sufragerie; copiii, mai cu seamă fata cea mai mare. Liza, 
care a început să înţeleagă, mă priveşte întrebător şi cu 
duşmănie. Bem ceaiul în tăcere. Ea tot nu vine. Seara trece 
şi ea tot nu se întoarce. În sufletul meu luptă două 
sentimente: ura împotriva ei pentru că mă chinuieşte pe 
mine şi pe copii, cu această absenţă fără rost, deoarece 
până la urmă tot se va întoarce, şi teama că ar putea totuşi 
să nu mar vină şi să-şi pună capăt zilelor. M-aş fi dus s-o 
caut. Dar unde? La sora ei? Era însă stupid să mă duc acolo 
şi să întreb unde mi-e nevasta. Dar ducă-se cu Dumnezeu, 
dacă vrea să ne chinuiască, să se chinuiască şi pe dânsa. 
Fiindcă asta vrea. Şi data viitoare va fi şi mai rău. Dar dacă 
nu e la sora ei şi dacă îşi face seama, sau poate că şi-a 
făcut? Ora unsprezece, douăsprezece! Nu m-am dus în 
dormitor; e prea stupid să mă culc acolo singur şi s-o 
aştept. Dar nici în altă parte nu m-am culcat. Ani încercat 
să-mi găsesc ceva de lucru, să scriu scrisori, să citesc, dar 
nu eram în stare să fac nimic. Stăteam singur în birou, mă 


chinuiam, mă frământam şi trăgeam mereu cu urechea. Se 
făcuse ora trei, patru, şi ea nu venea. Către dimineaţă am 
adormit. Când m-am trezit din somn încă nu venise. 

Viaţa în casă îşi urmă cursul ca mai înainte. Toţi erau însă 
nedumeriţi şi se uitau la mine întrebător şi cu imputare, 
bănuind că tot ce s-a întâmplat e din vina mea. Iar în mine 
se dădea mereu aceeaşi luptă: dușmănie împotriva ei din 
pricina suferințelor cu, care mă chinuia şi nelinişte pentru 
ea. 

Către ora unsprezece soseşte sora ei, trimisă de dânsa. Şi 
începe discuţia obişnuită: „Ea se află într-o stare 
îngrozitoare. Ce înseamnă asta?” „Dar nu s-a întâmplat 
nimic”. Îi vorbesc despre caracterul ei imposibil şi spun că 
nu sunt vinovat cu nimic. „Dar asta nu poate să rămâie aşa” 
strigă soră-sa. „lotul o priveşte pe dânsa, nu pe mine, zic 
eu. Nu eu am să fac primul pas. Dacă e vorba să ne 
despărţim, să ne despărţim”. 

Cumnată-mea a plecat fără nici un rezultat. l-am spus 
deschis că nu voi face primul pas, dar de îndată ce a plecat 
şi m-am dus să-mi văd copiii speriaţi şi abătuţi, eram gata 
să-l fac. L-aş fi făcut bucuros dar nu ştiam cum. Am început 
să umblu din nou de colo-colo, să fumez, am băut la dejun 
votcă şi vin şi am ajuns în starea pe care o doream 
inconştient: să nu-mi mai dau seama de stupiditatea şi de 
josnicia situaţiei în care mă aflam. 

Către ora trei, soseşte. Trece şi nu-mi spune o vorbă. Îmi, 
închipui că s-a pocăit şi încep să-i spun că mi-am ieşit din 
fire din pricina imputărilor ei nedrepte. Cu aceeaşi faţă 
severă şi îngrozitor de chinuită îmi răspunde că n-a venit să 
se explice, ci ca să ia copiii, căci împreună nu mai putem 
trăi. Încep să-i spun că nu-i vina mea, că ea m-a scos din 
fire. Mă priveşte sever şi solemn, apoi zice: „Nici un cuvânt 
mai mult, te vei căi”. Îi răspund că nu pot suferi comediile. 
Atunci ea strigă ceva ce n-am putut înţelege şi fuge în odaia 
ei. Se aude cheia întoarsă în broască. Izbesc uşa dar nu 
capăt nici un răspuns şi mă retrag înfuriat. Peste o jumătate 


de oră vine Liza înlăcrimată. „Ce este? S-a întâmplat ceva?” 
„Nu se aude nimic în odaia mamei”. Ne ducem acolo. 
Zgâlţâi uşa din răsputeri. Zăvorul nu e bine pus şi 
amândouă canaturile se deschid. Mă apropii de pat. E 
culcată incomod, în nesimţire, îmbrăcată şi cu ghetele în 
picioare. Pe măsuţă o sticluţă goală de opium. O readucem 
în simţiri. Din nou lacrimi, şi în sfârşit împăcarea, dar nu o 
împăcare deplină; în sufletul fiecăruia a rămas aceeaşi 
vrajbă veche, la care s-a mai adăugat iritarea pentru 
durerea provocată de această ceartă, a cărei vină o aruncă 
fiecare în întregime asupra celuilalt. Dar toate acestea 
trebuiau să se sfârşească într-un fel oarecare şi viaţa şi-a 
reluat cursul. Asemenea certuri şi chiar mai rele se 
întâmplau într-una, când odată pe săptămână, când odată 
pe lună, când în fiecare zi. Şi mereu se repetau aceleaşi 
lucruri. Odată îmi scosesem şi paşaport, ea să plec în, 
străinătate - cearta durase atunci două zile - dar pe urmă a 
avut loc iarăşi o explicaţie pe jumătate, o împăcare pe 
jumătate, şi am rămas. 

— Iată în ce relaţii ne aflam când a apărut violonistul. De 
la sosirea, lui la Moscova, acest om, pe care îl chema 
Truhacevschi, a şi venit la mine. Era într-o dimineaţă. L-am 
primit. Într-o vreme ne tutuiam. Prin formule nehotărâte 
între tu şi dumneata a încercat să se menţină la tutuiala, 
dar vorbindu-i cu dumneata i-am dat să înţeleagă fără ocol 
ce vreau şi el s-a supus numaidecât. Nu mi-a plăcut deloc 
chiar de la prima vedere. Dar lucru ciudat, o putere stranie 
a destinului mă făcea să nu-l îndepărtez, ci dimpotrivă să-l 
admit în casa noastră. Ar fi fost foarte simplu să schimb cu 
el câteva vorbe banale, apoi să ne despărţim fără a-l 
prezenta soţiei mele. Însă nu, parcă dinadins am început să 
vorbesc despre muzica lui, spunându-i cum auzisem că s-ar 
fi lăsat de vioară. Dânsul mi-a răspuns că dimpotrivă acum 
cântă mai mult decât înainte. Îşi aminti apoi că şi eu 
cântasem cândva. l-am răspuns că nu mai cânt, dar că soţia 
mea e o bună muzicantă. 


Ciudat lucru! Atitudinea mea fată de el a fost din prima zi, 
din prima clipă a întrevederii noastre, aşa cum ar fi trebuit 
să devie numai după ceea, ce s-a întâmplat. În atitudinea 
mea fată de el era ceva încordat: luam aminte la fiecare 
cuvânt, la fiecare expresie a lui sau a mea şi le atribuiam o 
importanţă deosebită. 

L-am prezentat soţiei mele. Discuţia a trecut de îndată la 
muzică şi el s-a oferit să cânte cu dânsa. Soţia mea, ca 
întotdeauna în ultimul timp, era foarte elegantă, 
atrăgătoare, şi turburător de frumoasă. După toate 
semnele, el i-a plăcut de la cea dintâi privire. În afară de 
asta era încântată că avea plăcerea să acompanieze o 
vioară, lucru la care ţinea atât de mult încât plătea pentru 
acest scop un violonist din orchestra teatrului; pe faţa ei se 
citea limpede această bucurie. Dar uitându-se la mine, 
înţelese de îndată sentimentul meu şi-şi schimbă expresia. 
Şi astfel a început acest joc al înşelăciunilor reciproce. Eu 
zâmbeam prietenos, prefăcându-mă că îmi face plăcere. El, 
privindu-mi soţia aşa cum toţi muieraticii privesc femeile 
frumoase, se prefăcea că-l interesează numai subiectul 
conversaţiei, adică tocmai ceea ce-l interesa mai puţin. Ea 
se silea să pară indiferentă, pe când de fapt o excita vădit 
privirea lui lascivă şi înfăţişarea mea cu zâmbetul fals de om 
gelos, expresie pe care o cunoştea prea bine. Am remarcat, 
cum chiar din primul moment ochii ei au început să 
strălucească în chip deosebit şi, cum probabil din pricina 
geloziei mele, între dânşii s-a stabilit pe loc un fel de curent 
electric care dădea aceeaşi expresie privirii şi surâsului lor. 
Dacă roşea ea, roşea şi el. Dacă zâmbea ea, zâmbea şi el. 
Am discutat despre muzică, despre Paris, despre tot felul de 
fleacuri. El s-a ridicat să plece şi, zâmbind, ţinându-şi 
pălăria lipită de coapsa care îi tresărea, se uita când la ea, 
când la mine aşteptând parcă să vadă ce-o să facem. Clipa 
aceea mi-a rămas în minte, căci dacă nu l-aş fi invitat atunci, 
cum puteam s-o fac, nu s-ar mai fi întâmplat nimic mai 
târziu. Dar m-am uitat la el, apoi la ea. „Să nu-ţi închipui 


cumva că sunt gelos”, îi spusei ei în gând, „sau că mă tem 
de tine” - i-am spus lui tot în gând, şi, l-am poftit să vină 
într-o seară cu vioara să cânte împreună cu soţia mea. Ea 
m-a privit surprinsă, s-a îmbujorat la faţă şi, parcă speriată, 
a încercat să se împotrivească, spunând că nu cântă destul 
de bine. Refuzul acesta m-a întărâtat şi mai mult şi am 
stăruit şi mai energic. Mi-aduc aminte de sentimentul acela 
ciudat cu care priveau, ceafa şi gâtul lui alb, încadrat de 
părul negru pieptănat cu cărare la mijloc, atunci când cu 
mersu-i săltăreţ, oarecum păsăresc, ieşea de la noi. Nu 
puteam să nu-mi mărturisesc că prezenţa acestui om mă 
tortura. Mă gândeam că depindea de mine să fac în aşa fel 
ea să nu-l mai văd niciodată. Dar dacă aş fi făcut aceasta, ar 
fi însemnat să mărturisesc că mă tem de dânsul. Nu, nu mă 
tem! Ar fi prea înjositor! 

— Îmi ziceam. Şi pe loc, chiar acolo în vestibul, ştiind că 
soţia mea mă aude, am insistat să vină chiar în seara aceea 
cu vioara. Mi-a făgăduit că va veni şi a plecat. 

Seara a venit într-adevăr cu vioara şi au cântat 
împreună... Dar muzica lor nu se închega bine de la 
început, le lipseau notele de care aveau nevoie, iar după 
notele aflate la îndemână, soţia mea nu putea cânta fără să 
fi repetat mai înainte. lubeam muzica foarte mult şi, 
ascultam cu simpatie cântul lor, le potriveam pupitrul, 
întorceam paginile. Au cântat câteva bucăţi: „Cântece fără 
cuvinte”4 şi o sonată de Mozart. El cânta foarte bine şi 
stăpânea în cel mai înalt grad ceea ce se cheamă tonul. 
Afară de asta, dovedea un gust rafinat şi nobil, cu totul 
nepotrivit caracterului său. Cânta, de la sine înţeles, mult 
mai bine decât soţia mea şi îi dădu câteva indicaţii, lăudând 
în acelaşi timp foarte curtenitor felul ei de a cânta. Purtarea 
lui era ireproşabilă. Soţia mea părea că e absorbită numai 
de muzică şi avea o atitudine simplă şi naturală. Eu însă, 
deşi mă prefăceam că mă interesez de muzică, m-am 
chinuit fără încetare toată seara din pricina geloziei. 


Din cea dintâi clipă, când privirea lui s-a încrucişat cu a 
soţiei mele, am văzut că fiara care zăcea în amândoi, 
trecând peste toate aparențele şi împrejurările sociale, a 
întrebat: „Se poate?” şi replica imediată a venit: „O, da, 
foarte!” Vedeam că el nu se aşteptase deloc ca soţia mea, o 
doamnă din Moscova, să fie o femeie atât de atrăgătoare şi-l 
simţeam cum se bucură de asta. Căci nu avea nici o îndoială 
că ea consimţea. Toată problema era ca soţul nesuferit să 
nu încurce tot. Dacă aş fi fost neprihănit nu aş fi înţeles 
asta; dar şi eu ca şi cei mai mulţi dintre bărbaţi, tot aşa 
consideram femeile înainte de a mă fi însurat, de aceea 
citeam în sufletul lui ca într-o carte deschisă. Ceea ce mai 
cu deosebire mă făcea să sufăr, era faptul sigur că, faţă de 
mine, ea nu avea alt sentiment decât acela de permanentă 
iritare, întreruptă doar din când în când de senzualitatea 
obişnuită, în vreme ce omul acela, prin înfăţişarea lui 
elegantă, prin noutatea şi mai cu seamă prin talentul lui 
mare şi incontestabil de muzicant, precum şi prin 
apropierea pricinuită de faptul că făceau muzică împreună, 
prin influenţa pe care o exercită muzica şi mai ales vioara 
asupra firilor impresionabile, acest om trebuia nu numai să- 
i placă, dar fără nici o îndoială trebuia să-l subjuge, s-o 
copleşească, s-o zdrobească, să facă din ea tot ce vrea. 
Vedeam limpede situaţia şi sufeream îngrozitor. Dar cu 
toate acestea, sau poate tocmai din pricina aceasta, o 
putere neînţeleasă, împotriva voinţei mele, mă făcea să fiu 
nu numai deosebit de politicos cu el, dar chiar prietenos. 
Nu ştiu dacă o făceam pentru soţia mea, sau pentru el, ca 
să arăt că nu mi-e teamă de dânsul, sau ca să mă înşel pe 
mine însumi, ştiu doar că din primele clipe n-am putut să 
mă port natural cu el. Pentru a nu mă lăsa pradă dorinţei de 
a ucide pe loc, trebuia să mă arăt prietenos cu dânsul. La 
masă. Îi turnam să bea din vinurile cele mai scumpe, mă 
entuziasmam de muzica lui, vorbeam cu el zâmbind în 
chipul cel mai amical şi l-am poftit să vină duminica 
următoare la masă ca să mai cânte cu soţia mea. L-am 


încredinţat că voi mai invita să-l asculte şi câţiva prieteni 
iubitori de muzică. Dar lucrurile s-au oprit aici. 

Pozdnâşev, copleşit de tulburare, îşi schimbă poziţia şi 
scoase sunetul lui bizar. 

— Ciudat lucru, ce influenţă avea asupra mea prezenţa 
acestui om. 

— Începu el din nou, făcând probabil o sforţare pentru a 
se stăpâni. 

— A doua sau a treia zi după asta, întorcându-mă de la 
expoziţie, am intrat în vestibul şi am simţit deodată o 
apăsare, de parcă un pietroi îmi strivea inima şi nu-mi 
puteam da seama ce se întâmplase. Pricina era că, trecând 
prin vestibul, văzusem ceva care-mi amintea de el. Abia 
după ce am intrat în birou mi-am dat seama ce se petrecuse 
în mine şi m-am întors în vestibul ca să mă controlez. Da, nu 
greşisem: paltonul lui era acolo, un palton după ultima 
modă. (Observam cu atenţie foarte ascuţită tot ce era în 
legătură cu el, deşi fără să-mi dau seama). Am întrebat şi în 
adevăr era la noi. N-am trecut prin salon ci prin odaia de 
lecţii a copiilor, îndreptându-mă spre salon. Liza, fiică-mea, 
citea o carte şi dădaca, ţinând fetiţa cea mai mică în braţe îi 
făcea jucărie dintr-un căpăcel oarecare. Uşa spre salon era 
închisă, iar de-acolo străbăteau nişte arpegii lente, precum 
şi vocea lor, a lui şi a ei. Am încercat să ascult, dar n-am 
putut desluşi nimic. Fără îndoială sunetele pianului 
înnăbuşeau dinadins cuvintele lor, poate chiar sărutările lor. 
Doamne! Ce furtună s-a stârnit în mine! Când îmi aduc 
aminte de fiara care sălăşluia atunci în mine, mă cuprinde 
groaza. Inima mi s-a strâns deodată, s-a oprit pentru o 
clipă, pe urmă a început să bată ca un ciocan. Sentimentul 
dominant, ca întotdeauna la mânie, era mila de mine 
însumi. „De faţă cu copiii, de faţă cu dădaca!” mă gândeam. 
Eram probabil înfiorător pentru că şi Liza mă privi cu ochi 
stranii. „Oare ce să fac? 

— M-am întrebat. 


— Să intru? Nu pot, căci Dumnezeu ştie ce-aş fi în stare să 
fac”. Dar nici nu puteam pleca. Dădaca mă privea ca şi cum 
ar fi înţeles situaţia. „Dar nu se poate, trebuie să intru”, mi- 
am zis şi am deschis repede uşa. El şedea la pian şi făcea 
aceste arpegii cu degetele lui albe, lungi şi arcuite. Ea 
stătea lângă pian, aplecată asupra caietelor de note. M-a 
văzut sau m-a auzit cea dintâi şi a aruncat ochii spre mine. 
Nu ştiu dacă s-a speriat ori nu, dacă numai s-a prefăcut sau 
chiar într-adevăr nu s-a speriat. Oricum n-a tresărit, nici nu 
s-a mişcat din loc, doar mai pe urmă a roşit puţin. „Ce bine 
îmi pare c-ai venit!” „Noi încă nu ne-am hotărât ce să 
cântăm duminică”, spuse ea pe un ton, cu care n-ar fi vorbit 
cu mine dacă am fi fost singuri. Şi tonul acela şi faptul că 
spusese „noi” vorbind despre ea şi despre dânsul, m-au 
indignat. Am dat mâna cu el fără să scot o vorbă. 

El mi-a strâns mâna şi îndată, cu un zâmbet care îmi părea 
o adevărată batjocură, a început să-mi explice că a adus 
notele să se pregătească pentru duminică. Şi că iată, acum 
nu pot cădea la înţelegere ce să cânte: o bucată mai grea şi 
clasică, anume Sonata de Beethoven cu vioara, sau câteva 
bucăţi mici? Tot ce spunea era atât de natural şi de simplu, 
încât nu aveam de ce să mă agăţ, dar în acelaşi timp eram 
încredinţat că toate-s minciuni şi că amândoi puneau la cale 
cum să mă înşele. 

Una din cele mai chinuitoare torturi pentru bărbaţii geloşi 
(şi în viaţa noastră socială toţi suntem geloşi), provine din 
acele anumite convenţii de societate, după care e admisă 
apropierea cea mai mare şi mai periculoasă între un bărbat 
şi o femeie. Ai deveni bătaia de joc a tuturor, dacă ai vrea 
să-i împiedici apropierea aceasta la baluri, apropierea 
doctorilor faţă de pacienta lor, apropierea în îndeletnicirile 
legate cu arta, cu pictura, şi mai cu seamă cu muzica. Două 
persoane se ocupă cu arta cea mai nobilă, cu muzica. În 
acest caz e nevoie de o anumită apropiere care nu are în ea 
nimic condamnabil şi numai un soţ prost şi gelos poate 
vedea ceva care să dea de bănuit. Totuşi ştim cu toţii că 


tocmai prin aceste ocupaţii şi mai cu seamă prin muzică 
ajungem de cele mai multe ori în societatea noastră la 
desfrâu. Probabil că i-am turburat prin înfăţişarea mea 
buimacă: mult timp n-am putut scoate o vorbă. Eram ca un 
vas întors cu gura în jos, dar aşa de plin că nici o picătură n- 
ar fi putut curge din el. Aş fi vrut să-l insult, să-l dau afară, 
dar iarăşi simţeam că trebuie să fiu amabil şi prietenos cu 
dânsul. Aşa am şi procedat. M-am prefăcut că aprob tot şi 
din nou, mânat de sentimentul acela neînțeles care mă 
făcea să mă port cu el cu atât mai prietenos, cu cât 
prezenţa lui îmi era mai penibilă, i-am spus că mă bizui pe 
gustul lui şi am sfătuit-o şi pe ea să facă la fel. A mai rămas 
puţin, atât cât era nevoie pentru a şterge impresia 
apăsătoare, care se produsese când cu faţa răvăşită am 
intrat brusc în odaie, fără să scot o vorbă; apoi a plecat, 
prefăcându-se că abia atunci se hotărâseră ce să cânte a 
doua zi. Cât despre mine, eram deplin încredinţat că faţă de 
ceea ce îi preocupa, problema de a găsi ce să cânte era cu 
desăvârşire fără însemnătate. 

L-am condus cu politeţea cea mai cordială până în vestibul. 
(Cum să nu conduci un om care vine să-ţi turbure liniştea şi 
să zdrobească fericirea unei familii întregi!) Şi am strâns cu 
deosebită prietenie mâna lui albă şi moale. 

— Toată ziua n-am vorbit cu dânsa, nu puteam. Apropierea 
ei răscolea în mine o ură atât de puternică, încât mă 
temeam de mine. La masă, faţă de copii m-a întrebat când 
plec. Trebuia să plec săptămâna următoare la sesiunea 
zemstvei5 în judeţ. I-am spus în ce zi plec. M-a mai întrebat 
dacă nu trebuie să-mi pregătească ceva pentru drum. Nu i- 
am răspuns nimic, am isprăvit masa în tăcere şi tot în 
tăcere m-am retras în biroul meu. În ultimul timp ea nu mai 
venea la mine în birou, mai cu seamă la ora aceea. Stăteam 
culcat şi fierbeam de mânie. Deodată aud paşii cunoscuţi. 
Mi-a zvâcnit în cuget ideea îngrozitoare, hidoasă, că 
întocmai ca soţia lui Urie, vrea să-şi ascundă păcatul deja 
săvârşit şi că de aceea vine la mine la o oră atât de 


nepotrivită. „Oare la mine vine?” mă gândeam, ascultând 
paşii care se auzeau tot mai aproape. Dacă vine la mine, 
înseamnă că am dreptate şi în suflet începu să clocotească o 
ură de nedescris. Paşii se auzeau tot mai aproape. Poate că 
va trece fără să intre şi se va duce în salon? Nu Uşa s-a 
auzit scârţâind şi în prag apăru silueta ei înaltă şi frumoasă, 
iar pe faţă şi în ochi i se citea stânjenirea şi linguşirea, pe 
care ea ar fi voit să le ascundă, dar pe care eu le vedeam şi 
le ştiam semnificaţia. Era aproape să mă sufoc, atât de mult 
îmi reţineam răsuflarea, apoi fără a înceta s-o privesc, am 
luat tabachera şi am început să fumez. „Ei, ce înseamnă 
asta? Vin la tine, iar tu te apuci să fumezi?” întrebă ea, 
aşezându-se lângă mine pe divan şi sprijinindu-şi capul pe 
umărul meu. M-am dat la o parte, ca să nu mă ating de ea., 
Văd că nu eşti mulţumit pentru că vreau să cânt duminică”, 
zise ea. „Nu sunt de fel nemulţumit”, i-am răspuns. „Parcă 
eu nu văd?” „Ei bine te felicit că vezi. Eu însă nu văd 
altceva, decât că te porţi ca o cocotă...” „Dacă vrei să înjuri 
ca un birjar, atunci plec”. „Pleacă! Numai să ştii că dacă ţie 
nu-ţi pasă de onoarea familiei, nici mie nu-mi pasă de tine, 
lua-te-ar dracu'. Dar de această onoare îmi pasă”, „Dar ce 
este, ce?” „Cară-te, pentru Dumnezeu, cară-te!” Nu ştiu 
dacă s-a prefăcut că nu înţelege despre ce era vorba, sau 
dacă într-adevăr nu înţelegea, dar s-a simţit jignită şi s-a 
supărat. S-a ridicat de pe divan, n-a ieşit însă, ci a rămas în 
mijlocul odăii. „Hotărât lucru, ai devenit un om imposibil, 
începu dânsa. Ai un caracter cu care nici un înger nu s-ar 
putea acomoda”. 

— Şi, ca de obicei, căutând să mă înţepe cât mai dureros, 
îmi aminti despre purtarea mea faţă de soră-mea (îmi 
ieşisem odată din fire şi i-am spus surorii mele o sumedenie 
de grosolănii; dânsa ştia că asta mă roade şi mă lovea 
tocmai acolo). „După aşa ceva nimic nu mă mai miră din 
partea ta”, adăugă ea. 

„Da, mă jigneşte, mă înjoseşte, mă face de râsul lumii şi tot 
pe mine mă scoate vinovat”, mi-am zis şi deodată m-a 


cuprins o mânie atât de înfiorătoare, cum nu mai 
cunoscusem până atunci. 

Am simţit pentru întâia oară nevoia de a-mi dezlănţui în 
chip fizic această furie. Am sărit şi m-am repezit la dânsa. 
Dar îmi aduc aminte că în aceeaşi clipă, mi-am dat seama 
de furia care mă stăpânea şi m-am întrebat dacă e bine să 
mă las pradă acestui acces şi imediat mi-am răspuns că e 
bine, că în acest fel va intra spaima în ea şi în loc să mă 
opun acestei furii, am început s-o aţâţ şi să mă bucur că se 
aprinde din ce în ce mai mult în mine. „Pleacă, sau te 
omor!” am strigat, apropiindu-mă de ea şi apucând-o de 
mână. Spunând aceste cuvinte, accentuam cu intenţie tonul 
răstit al glasului... Aveam probabil o înfăţişare fioroasă, căci 
ea se înspăimântă aşa de tare, că nici nu mai avui puterea 
să se depărteze, ci repeta într-una: „Vasia, ce-i cu tine, ce-i 
cu tine?” „Pleacă! Urlai eu şi mai tare, numai tu poţi să mă 
aduci în halul acesta de turbare. Nu mai răspund de mine!” 

Dând frâu liber furiei, mă îmbătăm de acest clocot şi 
simţeam dorinţa de a săvârşi ceva ce nu mai făcusem încă, 
pentru a-i arăta că depăşise orice măsură. Grozav aş fi vrut 
s-o bat, s-o ucid, dar ştiam că aceasta nu-i cu putinţă, şi de 
aceea, pentru a-mi dezlănţui totuşi turbarea, am apucat 
tamponul de pe masă, am mai strigat odată: „Pleacă!” şi am 
aruncat tamponul pe podea, aproape de dânsa. Am ţintit 
dinadins alături. Atunci ea porni să iasă din odaie, dar în 
uşă se opri. Şi pe loc, sub ochii ei (făceam anume aşa ca să 
vadă), am început să înşfac de pe masă tot felul de lucruri, 
călimara, sfeşnicele, şi să le arunc jos urlând mereu: 
„Pleacă! Du-te! Nu mai răspund de mine!” A ieşit şi m-am 
potolit îndată. 

Peste o oră a venit dădaca şi mi-a spus că stăpână-sa are 
un acces de isterie. M-am dus s-o văd. Plângea cu hohote, 
râdea, nu putea scoate o vorbă şi tot trupul i se zvârcolea în 
spasme. Nu se prefăcea, era într-adevăr bolnavă. 

Spre ziuă s-a liniştit şi ne-am împăcat sub influenţa acelui 
sentiment, căruia noi îi ziceam iubire. 


Dimineaţa, când - după împăcare - i-am mărturisit că sunt 
gelos pe Truhacevschi, nu s-a turburat deloc şi începu să 
râdă în chipul cel mai natural cu putinţă, atât de stranie i se 
părea, după cum spunea ea, numai ideea că ar putea cineva 
să aibă un sentiment faţă de un asemenea om... „O femeie 
cumsecade ar putea simţi oare faţă de un astfel de om 
altceva, decât plăcerea pe care i-o dă muzica? Dacă ţii, sunt 
gata să nu-l mai văd niciodată. Asta chiar şi duminică, 
măcar că au fost trimise invitaţiile la toată lumea. Scrie-i că 
sunt bolnavă şi totul s-a isprăvit. Un singur lucru mă 
plictiseşte şi anume că ar putea cineva să creadă şi în 
primul rând el „că e un om periculos. lar eu sunt prea 
mândră pentru a-i îngădui să creadă aşa ceva”. 

Să nu-ţi închipui că minţea. Credea sincer în ceea ce 
spunea şi nădăjduia că prin aceste cuvinte va provoca în 
sufletul ei un dispreţ pentru omul acela şi că această 
repulsie o va apăra. N-a izbutit însă. Toate se întorceau 
împotriva ei şi, În primul rand muzica aceasta blestemată. 
Cearta noastră a încetat, iar duminică musafirii au venit şi 
ei au cântat din nou împreună. 

— Cred că e de prisos să mai spun că eram foarte vanitos: 
în zilele noastre dacă nu eşti vanitos, viaţa e lipsită de 
conţinut. Duminică m-am ocupat deci de organizarea cinei 
şi a seratei muzicale, cu tot gustul de care eram în stare. 
Am cumpărat eu singur tot ce trebuia pentru masă şi am 
făcut invitaţiile. 

Către ora şase musafirii au început să se adune şi a apărut 
şi el în frac, purtând la cămaşă butoni de briliante de prost 
gust. Foarte amical răspundea de îndată la orice, cu un 
zâmbet de înţelegere şi de aprobare, cu acea expresie 
specială, menită să arate că tot ce vei spune sau vei face 
dumneata este exact ceea ce aştepta şi el. Remarcam cu 
deosebită bucurie tot ce era în el lipsit de onestitate, căci 
aceasta mă liniştea acum şi-mi dovedea că pentru soţia mea 
el se afla pe o treaptă atât de joasă, încât după spusele ei n- 
ar putea niciodată să coboare până la dânsul. Nu-mi mai 


îngăduiam să fiu gelos. În primul rând acest chin mă 
istovise şi simţeam nevoia să mă odihnesc, în al doilea rând 
voiam să cred şi credeam în asigurările soţiei mele. Dar, 
deşi nu eram gelos, totuşi cât a durat masa şi în prima 
jumătate a seratei, până ce n-a început muzica, n-am fost 
natural faţă de el şi nici fată de ea. Continuam să le 
urmăresc gesturile şi privirile. 

Masa, ca toate mesele, a fost plicticoasă şi plină de 
ipocrizie. Muzica a început destul de devreme. Ah, cât de 
bine mi-aduc aminte de toate amănuntele acestei seri; îmi 
amintesc cum şi-a adus vioara, cum a deschis cutia, cum a 
scos făşia de postav cu broderii pe care i-o dăruise o 
doamnă, cum a scos vioara şi a început s-o acordeze. Mi- 
aduc aminte şi de soţia mea cum s-a aşezat cu o înfăţişare 
de prefăcută indiferenţă, sub care vedeam că ascunde o 
mare sfială şi mai ales o îndoială pentru felul ei de a cânta; 
s-a aşezat la pian cu o înfăţişare plină de prefăcătorie şi au 
început să dea obişnuitul la pe clapele pianului, la vioară 
obişnuitul pizzicato repetat şi să aşeze notele. Îmi mai aduc 
aminte cum s-au uitat apoi unul la altul, cum s-au întors 
spre musafirii care se aşezau pe scaune, cum şi-au spus 
ceva încet şi apoi au început: ea a luat primul acord; faţa lui 
a devenit gravă, severă, simpatică şi, ascultând sunetele 
viorii, cu foarte multă băgare de cearnă a atins strunele cu 
degetele, răspunzând pianului şi au început... 

Pozdnâşev se opri şi de câteva ori în şir produse sunetele 
lui particulare. Voia să-şi urmeze vorba, dar se auzi numai 
un sforâit pe nas şi se opri din nou. 

— Cântau Sonata Kreutzer de Beethoven. Dumneata 
cunoşti primul presto? Îl cunoşti?! 

— Reluă el în sfârşit, într-un fel de strigăt. 

— Ah! ce înfiorătoare e această sonată. Ce deosebire 
partea aceasta. Şi în general ce înfiorător lucru e muzica! 
Din ce pricină oare? Nu înţeleg. Ce e muzica? Ce face ea? 
Şi de ce face ceea ce face? Se spune că are o influenţă 
înălţătoare asupra sufletului. Prostie, minciună! Muzica 


influenţează îngrozitor, vorbesc despre mine. Dar nu 
acţionează în chip înălţător asupra sufletului. Nu acţionează 
nici înălţător, nici înjositor asupra sufletului, ci îl aţâţă. Cum 
să-ţi spun? Muzica mă face să uit de mine, să uit starea mea 
adevărată, mă transpune în altă stare, care nu-i a mea. Sub 
influenţa muzicii am impresia că simt ceea ce propriu zis nu 
simt, că înţeleg ceea ce nu înţeleg, că pot ceea ce nu pot. 
Îmi explic asta prin faptul că muzica influenţează poate la 
fel ca şi căscatul, ori ca râsul; nu mi-e somn, dar încep să 
casc uitându-mă la un om care cască; n-am de ce râde. Dar 
râd auzind pe altcineva râzând. 

Muzica mă transportă deodată, direct în starea 
sufletească, în care se afla acela care a scris-o. Mă 
contopesc sufleteşte cu el şi, împreună cu el, mă transpun 
dintr-o stare în alta, dar nu ştiu de ce. Căci acela care a 
scris de pildă Sonata Kreutzer - Beethoven, ştia de ce se 
află într-o asemenea stare - această stare l-a îndemnat spre 
anumite fapte, de aceea pentru dânsul această stare avea 
un sens, pe când pentru mine, nu are niciunul. lată de ce 
muzica te întărâtă numai şi nu te duce până la sfârşit. Dacă 
se cântă un marş marţial, soldaţii mărşăluiesc în sunetele 
lui. 

— Muzica şi-a ajuns ţinta; dacă se cântă o căzăcească şi eu 
dansez, muzica a ajuns până la capăt; dacă s-a cântat de 
pildă o liturghie şi mă împărtăşesc, muzica iarăşi a dus la 
un rezultat. Pe când altfel e numai o aţâţare, iar ceea ce 
trebuie să faci în această stare de aţâţare lipseşte. De aceea 
muzica influenţează uneori atât de înfiorător, atât de teribil. 
În China muzica e un monopol de stat. Şi aşa trebuie să fie. 
Se poate admite ca, oricine vrea, să poată hipnotiza pe un 
om sau pe mai mulţi, şi pe urmă să facă cu ei ce pofteşte? Şi 
mai cu seamă, nu se poate admite ca un astfel de 
hipnotizator să fie primul venit, un individ imoral. 

Astăzi această putere înfricoşătoare se află în mâna oricui! 
De pildă această Sonată Kreutzer, primul presto. Se cuvine 
oare să fie cântat acest presto într-un salon, în faţa unor 


doamne decoltate? Îl cântă, lumea aplaudă, apoi mănâncă 
îngheţată şi comentează ultimele cancanuri. Asemenea 
bucăţi n-ar trebui cântate decât în anumite împrejurări de 
seamă şt numai atunci când urmează a se săvârşi anumite 
fapte importante, pe măsura acestei muzici. Să se cânte, 
dar să se şi înfăptuiască ceea ce muzica aceasta provoacă. 
Altfel provocarea - nepotrivită nici cu locul, nici cu 
momentul - a unei energii şi a unui sentiment, care nu se 
exteriorizează, va avea desigur o influenţă dezastruoasă. 
Asupra mea, cel puţin, această bucată a avut o înrâurire 
îngrozitoare. Parcă mi s-ar fi relevat simţăminte cu totul 
noi, posibilităţi noi, pe care nici nu le cunoşteam până 
atunci. „lată că viaţa e cu totul altceva decât ce-am trăit şi 
am gândit până acum. Da, e altceva!” Şoptea în sufletul 
meu un glas necunoscut N-am aflat şi n-am putut să-mi dau 
seama ce era acest simţământ nou, dar conştiinţa acestei 
stări noi mă umplea de bucurie. Aceleaşi persoane, printre 
care solia mea şi el, îmi apăreau într-o lumină cu totul nouă. 

După acest presto au cântat andantele care e minunat, dar 
banal, nu reprezintă ceva nou şi conţine variaţii triviale. 
Apoi a urmat finalul, care e slab. La cererea musafirilor, au 
mai cântat Elegia lui Ernst şi alte bucăţi felurite. Toate 
acestea erau valoroase, dar n-au produs asupra mea nici a 
suta parte din impresia, pe care mi-o făcuse prima bucată. 
Se proiectau toate pe fondul impresiei lăsate de această 
bucată dintâi. M-am simţit uşor şi voios toată seara. Pe soţia 
mea n-o mai văzusem niciodată ca atunci. Ochi strălucitori, 
severitate în expresia ei plină de demnitate în timpul când 
cânta, şi un fel de topire totală, apoi un zâmbet umil, duios 
şi fericit, după ce-au isprăvit de cântat. Am văzut toate 
acestea, dar nu le-am atribuit altă semnificaţie, decât că 
simţea ceea ce simţeam şi eu „că şi în ea ca şi în mine au 
încolţit şi parcă s-au dezvăluit simţăminte noi, nemaitrăite. 
Serata s-a isprăvit cu bine şi musafirii au plecat. 

Ştiind că eu trebuie să plec peste două zile la sesiunea 
zemstvei, Truhacevsohi spusese la plecare că nădăjduieşte 


să repete încântarea acelei seri cu prilejul celei mai 
apropiate veniri a lui la Moscova. Am dedus că-şi dădea 
seama că nu poate să vie în casa mea, când eu lipsesc şi 
asta mi-a făcut plăcere. Întrucât n-aveam să mă întorc 
înainte de plecarea lui, însemna, că n-o să ne mai revedem. 

Pentru întâia oară i-am strâns mâna cu o adevărată 
satisfacţie şi i-am mulţumit pentru plăcerea pe care mi-o 
făcuse. Şi-a luat rămas bun de la soţia mea, deasemenea 
definitiv. Despărțirea lor mi s-a părut dintre cele mai simple 
şi mai naturale. Totul fusese minunat. Şi cu şi soţia mea 
eram foarte încântați de serată. 

— Peste două zile am plecat la sesiunea zemstvei, luându- 
mi rămas bun de la soţie în cea mai fericită şi mai liniştită 
stare sufletească. În capitala judeţului mă aşteptau 
întotdeauna o mulţime de treburi, o viaţă cu totul deosebită, 
o lume cu totul alta. Două zile în şir am petrecut câte zece 
ceasuri la zemstvă. A doua zi mi s-a adus în şedinţă o 
scrisoare de la soţia mea. Am citit-o pe loc. Îmi scria despre 
copii, despre un unchi, despre dădacă, despre cumpărături 
şi printre altele, ca despre cel mai firesc lucru, scria că 
Truhacevschi fusese pe la noi, să-i aducă partiturile 
făgăduite şi i-a propus să mai cânte, dar ea a refuzat. Nu-mi 
aminteam să fi promis că va aduce partituri: aveam 
impresia că îşi luase rămas bun definitiv, încât ştirea m-a 
izbit în chip neplăcut, dar aveam atâta de lucru, încât nu 
avui timp să mă gândesc, şi tocmai seara întorcându-mă la 
hotel am recitit scrisoarea. În afară de-amănuntul că 
Truhacevschi mai venise în lipsa mea, tonul întregii scrisori 
mi s-a părut forţat. Fiara turbată a geloziei a început să urle 
în vizuina ei şi voia să ţâşnească afară, dar eu mă temeam 
de această fiară şi am încuiat-o repede. „Mârşav sentiment 
mai e şi gelozia! Mi-am zis. Ce poate fi mai natural decât 
ceea ce îmi scrie dânsa?” 

M-am culcat şi am început să mă gândesc la treburile de a 
doua zi. Niciodată, din pricină că mă aflam în loc străin, nu 
puteam dormi în timpul acestor sesiuni, dar de data aceasta 


am adormit foarte repede. Şi cum se întâmplă uneori, am 
simţit deodată ca o zguduitură electrică şi m-am trezit. M- 
am trezit aşa şi m-am trezit cu gândul la dânsa, la 
dragostea mea trupească pentru ea, la Truhacevschi şi la 
faptul că între ea şi el totul s-a consumat. Groaza şi furia mi- 
au, încleştat inima. Dar am încercat să mă liniştesc pe mine 
însumi. „Ce prostie! Îmi ziceam. Nu există nici un temei, n-a 
fost şi nu este nimic. Cum pot s-o înjosesc astfel şi să mă 
înjosesc şi pe mine, bănuind asemenea orori. Un scripcar cu 
plată ca acesta, cunoscut ca o haimana, şi o femeie 
onorabilă, respectabilă mamă de familie, soţia mea! Ce 
stupiditate!” mă gândeam pe de o parte. „Dar cum să nu se 
întâmple acest lucru?” îmi ziceam pe de altă parte. Cum 
putea să nu se întâmple lucrul acela simplu de înţeles, în 
numele căruia m-am căsătorit cu ea, în numele căruia 
trăiam cu ea, singurul pentru care eram atras de ea şi 
pentru care erau prin urmare atraşi şi alţii şi deci şi acest 
muzicant? E un om neînsurat, sănătos, (mi-aduc aminte 
cum îi trosneau între dinţi zgârciurile unui cotlet şi cum 
prindea lacom, cu buzele lui rumene, paharul cu vin), bine 
hrănit, bine legat şi nu numai fără principii, ci tocmai cu 
principiul de a nu scăpa nici o plăcere care iar ieşi în cale. 
Iar între dânşii mai există legătura pe care o face muzica, 
cea mar rafinată voluptate a simţurilor. Ce-ar putea să-l 
oprească? Nimic. Dimpotrivă, totul îl atrage. şi ea? Dar cine 
e ea? O enigmă; cum a fost, aşa a rămas. N-o cunosc. O 
cunosc doar ca animal. lar pe animal nimic nu poate şi nici 
nu trebuie să-l oprească. 

Abia atunci mi-am adus aminte de chipurile lor din acea 
seară când, după Sonata Kreutzer, au cântat o bucată plină 
de patimă, a nu ştiu cărui compozitor, o muzică senzuală 
până la lubricitate. „Cum de-am putut pleca? Îmi ziceam, 
amintindu-mi expresia de pe feţele lor; nu era limpede că 
între ei totul se pecetluise în seara aceea? Şi nu se vedea 
cum în acea seară nu numai că dispăruse orice stavilă 
dintre ei. Dar că amândoi, şi mai cu seamă ea, încercau un 


sentiment de ruşine pentru ceea ce se întâmplase?” îmi 
aminteam ce zâmbet umil, duios şi fericit, avea ea şi cum îşi 
ştergea cu batista fala îmbujorată, când m-am apropiat de 
piano. Încă de atunci evitau să se uite unul la altul. Numai 
în timpul mesei, când eli-a turnat puţină apă, şi-au 
încrucişat privirile şi au schiţat un zâmbet. Mi-am amintit 
atunci cu teroare această privire a lor, însoţită de acel 
zâmbet abia perceptibil..., Da, totul s-a sfârşit!,, spunea un 
glas şi de îndată celălalt glas rostea cu totul altceva: „Ce te- 
a găsit? Asta nu-i cu putinţă!”, striga acest al doilea glas. 
Mă apăsa întunericul în care stăteam culcat, am prins un 
chibrit şi deodată m-am simţit parcă înfiorat în odăiţa aceea 
cu tapete galbene. Am aprins o ţigară şi, aşa cum se 
întâmplă totdeauna, când te zvârcoleşti în acelaşi cerc de 
contradicții irezolvabile, fumam, ţigară după ţigară, ca să 
mi se întunece judecata şi să nu-mi mai dau seama de 
aceste contradicții. 

N-am mai închis ochii toată noaptea şi la ora cinci 
dimineaţa, pentru a nu mai rămâne în această încordare, 
am hotărât să plec îndată. M-am sculat, am trezit din somn 
omul de serviciu şi l-am trimis după trăsură. Am trimis un 
bileţel la zemstvă, arătând că sunt chemat urgent la 
Moscova şi rugând să fiu înlocuit de către un membru al 
zemstvei. La ora opt m-am urcat în trăsură şi am plecat. 

Intră conductorul şi observând că lumânarea noastră era 
pe sfârşite a stins-o fără să mai puie alta nouă la loc. 
Începea să se lumineze de ziuă. Pozdnâşev tăcu, oftând din 
greu într-una, până când ieşi conductorul. Îşi reluă firul 
povestirii numai după aceea; în semiintunericul vagonului 
nu se auzea decât zdrăngănitul geamurilor şi sforăitul 
ritmic al procuristului. În penumbra zorilor nu mai puteam 
vedea trăsăturile lui Pozdnâşev. Îi auzeam doar glasul, din 
ce în ce mai turbure şi mai dureros. 

— Aveam de făcut treizeci şi cinci de verste cu trăsura şi 
opt ore cu trenul. Drumul cu trăsura fu minunat. Era o 
toamnă rece, dar cu soare strălucitor. Ştii, o vreme din 


acelea când urmele roţilor se întipăresc pe şleaul umed şi 
moale ca untul. Drumul era neted, lumina soarelui 
puternică şi aerul înviorător. Da, călătoria cu trăsura a fost 
foarte plăcută. Când s-a făcut ziuă şi am întins-o la drum, m- 
am simţit mai uşor. Privind caii, câmpul, trecătorii întâlniți 
în cale, uitam unde mă duc. Uneori mi se părea că sunt într- 
o călătorie obişnuită şi că nu s-a întâmplat nimic din cele ce 
mă siliseră să plec. Şi simţeam o deosebită bucurie să mă 
las amăgit de această uitare. Când însă îmi aduceam aminte 
unde mă duc, îmi ziceam: „Se va vedea atunci, nu te mai 
gândi!” Pe la jumătatea drumului s-a mai întâmplat ceva, 
care m-a făcut să-mi întrerup călătoria şi m-a depărtat şi 
mai mult de la gândurile mele: se stricase trăsura şi a 
trebuit s-o reparăm. Această întâmplare a avut mare 
însemnătate pentru ca din pricina ei n-am mai putut prinde 
acceleratul şi a trebuit să iau personalul. Am sosit la 
Moscova nu la ora cinci cum socotisem, ci la douăsprezece, 
iar acasă am ajuns abia la ora unu noaptea. Căutarea unei 
căruţe, reparația, plata reparaţiei, ceaiul la han, discuţiile 
cu portarul, toate, astea au fost tot atâtea prilejuri să nil de 
gândurile mele. Către amurg, odată totul isprăvit, am pornit 
din nou; noaptea, drumul se dovedi, şi mai plăcut decât 
ziua. Era lună nouă, îngheţase puţin, drumul era încă foarte 
bun, caii deasemenea; vizitiul era vesel, călătoria era o 
desfătare, nu mă mai gândeam aproape deloc la tot, ce mă 
aştepta sau poate, tocmai de aceea mă desfătam în chip 
deosebit, pentru ca ştiam ce mă aşteaptă şi-mi luam rămas 
bun de la bucuriile vieţii. Dar această linişte, putinţa 
aceasta de a-mi înfrânge zbuciumul, s-a încheiat odată cu 
sfârşitul drumului cu trăsura. De îndată ce am intrat în 
vagon a început cu totul altceva. Călătoria aceasta de opt 
ore cu trenul a fost pentru mine ceva atât de îngrozitor. 
Încât n-o voi uita toată viaţa. Fie din pricină că aşezându- 
mă în vagon mi-am închipuit că am şi ajuns acasă, fie din 
pricină că trepidaţiile trenului au o influenţă excitantă 
asupra oamenilor; dar din clipa în care m-am aşezat în 


vagon mi-a fost cu neputinţă să-mi stăpânesc imaginaţia, 
care începu să-mi zugrăvească fără încetare şi cu o 
neobişnuită limpezime, imagini după imagini, care de care 
mai cinică; toate aţâţându-mi şi mai chinuitor gelozia şi 
toate mereu despre acelaşi lucru despre ceea ce se 
petrecea acolo în lipsa mea, tablouri care-mi arătau cum ea 
mă înşeală. Ardeam de indignare, de mânie şi de nu ştiu ce 
sentiment de voluptate în propria mea umilinţă, privind 
cum se perindă în închipuire aceste tablouri. Şi nu mă 
puteam desprinde de ele; nu puteam să nu mă uit la ele. Nu 
le puteam alunga, nu puteam împiedeca închipuirea mea să 
le plăsmuiască. Mai mult, cu cât priveam mai îndelung 
aceste tablouri închipuite, cu atât credeam mai mult în 
realitatea lor. Precizia cu care îmi apăreau, slujea parcă 
drept destulă dovadă că tot ce-mi închipuiam era realitate. 
Parcă împotriva voinţei mele un demon, născocea şi-mi 
şoptea cele mai îngrozitoare urzeli. Îmi veni în minte o 
conversaţie avută cândva cu fratele lui Trahacevschi şi-mi 
sfâşiam inima ca într-o beţie amintindu-mi această 
convorbire şi raportând-o la Truhacevschi şi la soţia mea. 

Asta se întâmplase demult de tot, dar eu mi-am adus 
aminte. Mi-am adus aminte că odată fratele lui 
Truhacevschi, la întrebarea mea dacă frecventează casele 
de toleranţă, mi-a răspuns că un om care se respectă nu se 
duce acolo, unde se poate îmbolnăvi, unde e murdar şi 
desgustător, atunci când poate găsi foarte uşor o femeie 
cum se cade. Şiiată că fratele lui a găsit-o pe soţia mea, 
„Este adevărat că ea nu mai e în prima tinereţe, îi lipseşte 
un dinte într-o parte şi s-a cam îngrăşat îmi spuneam eu, în 
locul lui, dar ce să-i faci? Trebuie să te mulţumeşti cu ceea 
ce găseşti”. „Da, îi face o favoare că şi-o ia de amantă, îmi 
ziceam eu, dar măcar asta e fără risc pentru sănătatea lui”. 
„Nu asta e cu neputinţa! Ce mi-a venit în gând? Îmi 
spuneam cu spaimă. Nu există nimic, nimic din toate astea. 
Nu există nici un motiv să presupun aşa ceva. Nu mi-a spus 
ea că numai gândul că aş putea fi gelos pe el e umilitor 


LIA 


pentru dânsa? Da, dar minţea. Minte mereu!” striga vocea 
mea interioară şi din nou începea... În vagonul nostru erau 
numai doi călători, o bătrâioară cu soţul ei, amândoi foarte 
puţin vorbăreţi, dealtfel au coborât curând într-o gară şi am 
rămas singur. Eram ca o fiară în cuşcă: când săream drept 
în sus şi mă apropiam de fereastră, când începeam să 
umblu clătinându-mă şi căznindu-mă parcă să zoresc 
vagonul; dar vagonul se zgâlţâia mereu în acelaşi tact, cu 
toate băncile şi geamurile lui, tot aşa cum face al nostru 
acum... 

Pozdnâşev se sculă brusc, făcu câţiva paşi şi se aşeză din 
nou. 

— Ah cum mă tem, cum mă tem de vagoanele de cale 
ferată, cum mă cuprinde groaza! Da, e îngrozitor! 

— Urmă el. 

— Îmi ziceam: „am să mă gândesc la altceva. De pildă la 
stăpânul hanului unde am băut ceaiul”. Dar în fata ochilor 
imaginaţiei apare portarul cu barba lui lungă şi nepotul lui, 
un băieţel de aceiaşi vârstă cu Vasia al meu. Ah! Vasia 
micuțul meu. El va vedea cum muzicantul o sărută pe 
mamă-sa. Ce se va petrece în sărmanul lui suflet. Dar ce-i 
pasă ei? Ea iubeşte... şi din nou se ridică în sufletul meu 
aceeaşi furtună. Nu, nu! Am să mă gândesc la vizita pe care 
am făcut-o la spital. Da, să mă gândesc cum un bolnav se 
plângea împotriva doctorului. Împotriva doctorului care 
avea mustăţi ca ale lui Truhacevschi. Şi cât de cinic... mă 
minţeau amândoi, când spunea el că pleacă. Şi totul 
începea din nou. La orice mă gândeam era în legătură cu el. 
Sufeream îngrozitor. Suferinţa cea mai mare venea din 
pricină că nu ştiam ce se întâmplă acolo, din pricina 
îndoielilor, a dedublării, din pricină că nu ştiam dacă 
trebuie s-o iubesc sau s-o urăsc. Suferințele mele erau atât 
de mari. Încât mi-aduc aminte că-mi venise un gând care-mi 
plăcu foarte mult: să ies din vagon, să mă arunc pe şine sub 
roţi şi să isprăvesc. Atunci cel puţin n-o să mai am îndoieli. 
Un singur lucru mă împiedica să fac asta şi anume mila faţă 


de mine însumi, milă care răscolea de îndată ura împotriva 
ei. Faţă de el n-aveam decât un simţământ straniu al umilirii 
mele şi al victoriei lui, faţă de ea însă, o ură 
înspăimântătoare. „Nu se poate să-mi pun capăt zilelor, iar 
pe ea s-o cruţ: trebuie să sufere şi ea măcar cât de puţin, 
să-şi dea seama ce suferinţe am îndurat eu!” - Coboram în 
toate gările pentru a scăpa de gânduri. Într-o gară văzui 
lumea bând votcă la bufet. Atunci am băut şi eu. Alături de 
mine era un evreu, care bea şi el. Intră în vorbă cu mine, şi 
numai ca să nu rămân singur în vagon, m-am dus în vagonul 
lui murdar, plin de fum şi de coji de seminţe, un vagon de 
clasa a treia Ne-am aşezat unul lângă altul şi el începu să 
trăncănească multe şi mărunte şi să povestească anecdote. 
Îl ascultam, dar nu puteam înţelege ce spune, pentru că mă 
gândeam mereu la ale mele. Dându-şi seama, îmi ceru să fiu 
mai atent; atunci m-am ridicat şi m-am dus din nou în 
vagonul meu. „Trebuie să mă gândesc bine. 

— Îmi ziceam. 

— Dacă-i adevărat ceea ce cred şi dacă există vreun temei 
ca să mă chinuiesc”. M-am aşezat pe bancă pentru a chibzui 
mai calm dar de îndată, în loc de gânduri liniştite, începu 
aceeaşi tortură; numai tablouri şi închipuiri. „De câte ori nu 
m-am chinuit eu aşa - îmi ziceam (aducându-mi aminte de 
alte accese de gelozie) - şi la urma urmei nu era nimic. le 
pomeneşti că şi acum, poate chiar sigur, o voi găsi dormind 
liniştită; seva trezi din somn, se va bucura că am venit, iar 
din cuvintele şi din privirea ei, voi simţi că nu s-a întâmplat 
nimic şi că toate acestea sunt fleacuri. „O! Ce bine ar fi!, 
„Ei, prea de multe ori s-a întâmplat aşa, nu cred să se mai 
întâmple şi de data asta”, insinua iarăşi o voce şi iarăşi 
începea chinul şi cazna nu se mai sfârşea! Nu la spitalul de 
sifilitici aş trimite eu pe un tânăr, ca să-i treacă pofta de 
femei, ci în sufletul meu l-aş aduce ca să vadă diavolii care 
mi-l sfâşie! Faptul că-mi recunoşteam drepturi indiscutabile 
şi depline asupra trupului ei, ca şi cum ar fi fost propriul 
meu trup, era ceva îngrozitor. În acelaşi timp simţeam că nu 


pot stăpâni acest trup, că nu este al meu, că dânsa poate 
dispune de el cum vrea, şi că vrea altfel decât vreau eu. 
Simţeam că n-am putere să le fac nimic, nici lui, nici ei. El, 
ca şi Vanica chelarul, în faţa spânzurătorii, va cânta 
cântecul, cum sărutase guriţa ei de zahăr etc. Şi astfel va 
învinge. lar faţă de dânsul ştiam că am şi mai puţini sorţi de 
izbândă. Dacă n-a făcut însă pasul, vrea însă să-l facă, şi eu 
ştiu că vrea, atunci cu atât mai rău! Mai bine l-ar fi făcut, ca 
să mă încredinţez odată şi să nu mai am îndoieli. N-aş fi 
putut spune ce voiam. Voiam ca ea să nu dorească ceea ce 
era fatal să dorească. Era curată nebunie! 

— În penultima gară, când a venit conductorul să ia 
biletele, mi-am adunat bagajele şi am ieşit pe platforma 
vagonului, iar conştiinţa că deznodământul e aproape, mi-a 
sporit tulburarea. Mi-era frig şi au început să-mi tremure 
fălcile atât de tare, încât îmi clănţăneau dinţii. Am ieşit din 
gară ca un automat, împreună cu mulţimea, am luat o 
trăsură şi am pornit spre casă. Urmăream cu privirea 
pietonii rari, portarii caselor şi umbrele pe care le aruncau 
când în faţa mea când în urmă, felinarele şi trăsura mea. 
Înaintam fără să mă gândesc la nimic. După vreo jumătate 
de verstă m-a luat un frig la picioare şi mi-am amintit că în 
vagon îmi scosesem ciorapii de lână şi-i pusesem în geantă. 
Dar unde e geanta? O fi aici? Aici. Dar cufărul? În gară 
uitasem cu totul de bagajul mare, dar scoțând recipisa din 
buzunar m-am gândit că nu merită să mă mai întorc şi mi- 
am urmat drumul. 

Oricât mă căznesc acum să-mi aduc aminte, nu pot cu nici 
un chip să realizez starea mea de atunci: ce gândeam? Ce 
voiam? Nu ştiu nimic. Atâta ţin minte: aveam conştiinţa că 
se pregăteşte ceva îngrozitor şi de-o importantă 
hotărâtoare în viaţa mea. Nu ştiu dacă gândul meu a 
determinat cele întâmplate, sau dacă presimţirea lor era în 
mine. Poate că după ce faptul s-a săvârşit, toate momentele 
premergătoare să fi căpătat în amintirea mea o nuanţă 
lugubră. Trăsura s-a oprit în faţa casei. Era ora unu după 


miezul nopţii. Câţiva birjari stăteau lângă casa mea, 
aşteptând muşterii din pricina ferestrelor luminate 
(ferestrele noastre de la hall şi de la salon). Fără să-mi dau 
seama de ce e lumină atât de târziu la ferestrele noastre, 
am urcat treptele şi am sunat cu aceiaşi senzaţie pe care o 
încerci când aştepţi ceva îngrozitor. Lacheul, bunul, zelosul 
şi mult sărac cu duhul Egor, îmi deschise uşa. În vestibul 
primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost paltonul lui 
Truhacevschi, agăţat în cuier alături de alte haine. Ar fi 
trebuit să mă mir, dar nu m-am mirat, ca şi cum m-aş fi 
aşteptat la acest fapt. „Aşadar e adevărat!” - mi-am zis. 
Când l-am întrebat pe Egor cine e la noi, mi-a răspuns că e 
Truhacevschi; l-am întrebat dacă mai este cineva. El mi-a 
răspuns: „Nimeni”. Mi-aduc aminte că mi-a dat acest 
răspuns pe un ton bucuros, vrând parcă să-mi facă plăcere 
şi să-mi împrăştie bănuiala că s-ar mai fi putut afla şi 
altcineva. „Nimeni. Da, da!”, îmi ziceam eu. „Dar copiii?” 
„Sunt sănătoşi, slavă Domnului. Dorm demult”. 

Mi se tăie respiraţia şi nu-mi puteam opri clănţănitul 
dinţilor. „Da, prin urmare nu mai e aşa cum. Credeam: 
altădată, venind acasă, mă temeam să nu se fi întâmplat 
vreo nenorocire şi când ajungeam, totul era bine, ca mai 
înainte. Acum însă nu mai e ca înainte şi iată că tot ceea ce 
îmi închipuiam şi credeam eu, n-a fost o închipuire, ci o 
realitate. Iată totul...” 

Eram gata să izbucnesc în plâns, însă diavolul mi-a şoptit: 
„Tu plângi, faci pe sentimentalul, iar ei se vor despărţi în 
linişte, nu vei avea probe şi te vei îndoi şi te vei chinui 
veşnic”. Înduioşarea de mine însumi dispăru subit şi în 
suflet mi s-a trezit un sentiment ciudat - poate n-ai să crezi 
- un sentiment de bucurie, că acum se va isprăvi chinul 
meu, că acum pot s-o pedepsesc, pot să scap de ea, că pot 
da frâu liber mâniei mele. Şi am dat frâu liber mâniei, am 
devenit o fiară, o fiară crudă şi şireată. „Nu-i nevoie, nu-i 
nevoie”, i-am spus lui Egor, care voia să se ducă în salon. 


„Dar uite ce să faci: du-te şi ia repede o birjă şi pleacă la 
gară. lată recipisa. Să-mi aduci bagajele. Pleacă!” 

Egor porni prin coridor să-şi ia paltonul. De teamă să nu-l 
sperie, l-am petrecut până la cămăruţa lui şi am aşteptat 
până s-a îmbrăcat. Alături de salon, în a doua încăpere, se 
auzea vorbă şi zgomotul cuţitelor şi al farfuriilor. Supau şi 
n-auziseră soneria. „Numai de n-ar ieşi acum”, m-am 
gândit. Egor îşi puse paltonul cu guler de astrahan şi plecă. 
Am încuiat uşa în urma lui şi m-au trecut fiorii când am 
simţit că am rămas singur şi că trebuia să trec de îndată la 
fapte. Cum? Nu ştiam încă. Ştiam doar că totul s-a sfârşit, 
că nu mai poate fi nici o îndoială de nevinovăția ei şi că am 
s-o pedepsesc pe ea şi am să pun capăt legăturilor mele cu 
dânsa... 

Înainte mai aveam îndoieli şi-mi ziceam: - „Dar poate că 
nu e adevărat, poate că eu mă înşel”, acum însă nu mai era 
aşa. Totul fusese hotărât fără putinţă de întoarcere. În 
ascuns; de mine, singură cu el. Noaptea! Asta însemna o 
desăvârşită uitare de toate sau şi mai rău: Dinadins arăta 
această încumetare, această neruşinare în crimă pentru ca 
neruşinarea aceasta, să servească drept dovadă de 
nevinovăție. Totul e clar, nu mai există îndoială. Mă temeam 
numai să n-o ia cumva la fugă, să nu născocească vreo nouă 
minciună, să mă lipsească de proba palpabilă şi de putinţa 
de a pedepsi. De aceea, pentru a-i surprinde mai repede, 
am pornit în vârful picioarelor spre sala, unde mâncau, nu 
prin salon, ci prin coridor şi odăile copiilor. 

În cea dintâi odaie, băieţii dormeau. În a doua odaie a 
copiilor, dădaca se mişcă puţin; mi s-a părut că era gata să 
se trezească din somn şi m-am întrebat ce-o să creadă, 
după ce va afla tot, iar la gândul acesta m-a cuprins atâta 
înduioşare de mine însumi, încât nu mi-am putut stăpâni 
lacrimile şi ca să nu trezesc din somn copiii, am ieşit din nou 
prin coridor, fugind în vârful picioarelor, m-am dus la mine 
în, birou, m-am trântit pe divan şi am izbucnit în plâns. 


„Eu, om cinstit, crescut ca atare de părinţii mei, eu, care 
de-a lungul anilor visasem fericirea vieţii de familie, eu, 
bărbatul care n-am înşelat-o niciodată... ce destin! Are cinci 
copii şi îmbrăţişează un muzicant, pentru că are buze 
rumene! Nu, ea nu e o femeie! E o căţea! O căţea mârşavă! 
Alături de odaia copiilor, pe care s-a prefăcut o viaţă 
întreagă că-i iubeşte. Şi să-mi scrie ceea ce mi-a scris! Şi să 
se arunce eu atâta neruşinare de gâtul lui! Dar ce ştiu eu? 
Poate că întotdeauna a fost aşa? Poate că toţi aceşti copii 
care sunt socotiți ai mei i-a făcut cu lachei. Dacă soseam 
mâine, dânsa m-ar fi întâmpinat cu pieptănătura ei, cu talia 
aceea a ei şi cu mişcările ei indolente şi graţioase (în clipa 
aceea îi vedeam faţa fermecătoare şi odioasă); iar fiara 
aceasta a geloziei ar fi rama?; veşnic în inima mea, să mi-o 
sfâşie. Ce-o să creadă dădaca? Dar Egor! Şi sărmana 
Lizocica! A început deja să înţeleagă ceva. Şi sfruntarea 
aceasta! Minciuna asta! Şi senzualitatea asta animalică pe 
care o cunosc atât de bine”, îmi repetam mereu. 

Voiam să mă scol şi nu puteam. Inima îmi bătea atât de 
tare, încât nu mă puteam ţine pe picioare. Da, am să mor da 
inimă. Ea o să mă omoare. Asta şi caută. Dar cum, easămă 
omoare pe mine? Nu, prea i-ar conveni şi nu-i voi face 
plăcerea asta. lată-mă, stau aici, iar dânşii, acolo, mănâncă, 
râd şi... Da, măcar că ea nu mai e atât de fragedă, totuşi el 
nu se dă înlături s-o aibă: e încă drăgălaşă şi mai cu seamă 
nu prezintă nici un pericol pentru preţioasa lui sănătate. 
„Ah, de ce n-am sugrumat-o atunci?”, mi-am zis, amintindu- 
mi clipa când, cu o săptămână înainte, o izgonisem din 
biroul meu şi aruncam după dânsa lucrurile de pe masă. Mi- 
adusei aminte în chip arzător de starea în care mă aflam 
atunci şi nu numai că mi-adusei aminte, dar simţeam 
aceeaşi nevoie de a bate de a zdrobi, pe care o simţisem 
atunci. Simţeam dorinţa să acţionez neapărat şi orice gând, 
în afară de cele care mă îndemnau să trec la luptă, îmi 
ieşise cu totul din minte. Mă cuprinsese o încordare de fiară 
sau încordarea omului în clipa unui mare pericol, când 


acţionează precis, fără grabă, dar şi fără să piardă din ochi 
nici o secundă singurul scop bine determinat. 

— Cel dintâi lucru pe care l-am făcut a fost să-mi scot 
cizmele şi, rămânând în ciorapi, mă apropiai de peretele din 
spatele canapelei unde atârnau armele şi pumnalele mele. 
Am luat pumnalul de Damasc, care nu fusese întrebuințat 
niciodată şi era grozav de ascuţit. L-am scos din teacă. Mi- 
aduc aminte că teaca a căzut după canapea şi că mi-am 
spus atunci: Va trebui s-o caut pe urmă, să nu se piardă”. 
Apoi mi-am scos paltonul, cu care rămăsesem îmbrăcat 
toată vremea şi păşind fără zgomot, numai cu ciorapii în 
picioare, am pornit într-acolo. 

Furişându-mă încetişor am deschis brusc uşa. Ţin minte 
expresia de pe faţa lor. Ţin minte această expresie, fiindcă a 
însemnat pentru mine o bucurie atroce. Era expresia 
groazei. Tocmai asta doream. N-am să uit niciodată 
expresia de groază disperată care s-a zugrăvit pe 
amândouă chipurile lor, în clipa când m-au văzut. El şedea, 
pare-mi-se, la masă, dar văzându-mă sau auzindu-mă a sărit 
drept în picioare şi s-a lipit cu spatele de bufet. Faţa lui nu 
trăda nici un alt sentiment decât groaza. Pe faţa ei se citea 
aceeaşi expresie de groază, dar totodată se mai zărea şi 
altceva. Dacă n-ar fi exprimat decât groază, poate că nu s- 
ar fi întâmplat ceea ce s-a întâmplat; dar pe faţa ei, cel 
puţin aşa mi s-a părut în primul moment, se mai citea şi 
amărăciunea, nemulţumirea că desfătarea pe care i-o 
dădea dragostea fusese turburată, odată cu fericirea pe 
care o simţea alături de el. S-ar fi zis că nu dorea nimic 
altceva în acea clipă, decât să nu fie împiedicată de a fi 
fericită. Amândouă aceste expresii au durat o clipă pe 
chipurile lor. Expresia groazei de pe faţa lui sa şters de 
îndată şi a făcut loc întrebării: „se poate minţi sau nu? Dacă 
se mai poate, atunci trebuie să încep imediat. Dacă nu, 
atunci va începe altceva,” Dar ce anume?” Aruncă o privire 
întrebătoare spre dânsa. II privi şi ea, şi în aceeaşi clipă, 


după cât mi s-a părut, expresia de groază şi de amărăciune 
s-a transformat într-o nelinişte pentru el. 

M-am oprit un moment în uşă, ţinând pumnalul la spate. 
Deodată el zâmbi şi pe un ton indiferent până la ridicol 
începu: „Uite, am făcut şi noi puţină muzică...” „Ce 
surpriză!” - începu şi ea în acelaşi timp, supunându-se 
tonului lui. 

Dar niciunul, nici celălalt nu şi-au mai sfârşit cuvintele: m- 
a cuprins aceeaşi turbare, care pusese stăpânire pe mine 
cu o săptămână înainte. Simţeam din nou aceeaşi nevoie de 
a distruge, de a săvârşi acte de violenţă, de a savura deliciul 
furiei şi m-am lăsat cu desăvârşire pradă acestor 
sentimente. 

Niciunul nu şi-a mai isprăvit vorba: începuse acel altceva 
de care se temea el şi care năruia dintr-odată tot ceea ce ar 
mai fi putut spune amândoi. M-am repezit spre ea, ţinând 
mereu pumnalul ascuns, ca el să nu mă împiedice cumva s-o 
lovesc în coastă, sub sân. Alesesem de la început acest loc. 
În clipa când m-am repezit la dânsa, el şi-a dat seama şi 
ceea ce nu mă aşteptasem deloc, m-a apucat de: mână şi a 
strigai: „Gândeşte-te ce faci! Săriţi oameni buni!” Mi-am 
smuls mâna şi m-am repezit tăcut la el. Privirile ni s-au 
încrucişat, el s-a îngălbenit deodată ca ceara, în ochi i-a 
trecut o lucire palidă, şi ceea ce iarăşi nu mă aşteptam, 
ţâşni pe sub pian, pe uşă afară. Mă repezii după el, dar am 
simţit o greutate căzându-mi pe braţul stâng. Era ea. M-am 
smucit. Ea se atârna şi mai greu şi nu-mi dădu drumul. 
Această piedică neaşteptată, greutatea aceasta care atârna, 
precum şi atingerea ei dezgustătoare m-au întărâtat şi mai 
mult. Simţeam că înnebunesc cu adevărat, că eram probabil 
înfiorător şi asta mă bucura peste măsură. Mi-am smuncit 
din răsputeri braţul şi am nimerit-o cu cotul mâinii stângi 
drept în obraz. Ea scoase un strigăt şi-mi lăsă mâna. Am 
vrut să fug după el, dar mi-am adus aminte cât de ridicol ar 
fi fost să alerg în ciorapi după amantul soţiei mele şi nu 
voiam să fiu ridicol, ci înfiorător. Cu toată turburarea 


cumplită în care mă aflam, eram tot timpul conştient de 
impresia pe care o făceam asupra altora şi într-o oarecare 
măsură mă lăsam călăuzit de această impresie. M-am întors 
spre ea. Căzuse pe divan şi, ţinând mâna la ochiul peste 
care o lovisem, mă privea. În privirea ei era şi spaimă şi ură, 
ca în faţa unui duşman, aşa cum se uită şobolanul, când 
ridici capcana în care s-a lăsat prins. Cel puţin eu nu 
vedeam la dânsa nimic afară de această spaimă şi ura. Era 
spaima şi ura pe care trebuia neapărat să le provoace 
împotriva mea dragostea ei pentru altul. Poate că m-aş fi 
abținut şi n-aş fi făcut ceea ce am făcut, dacă soţia mea n-ar 
fi vorbit. Dar a început deodată să vorbească, încercând să- 
mi apuce mâna în care ţineam pumnalul... „Dezmeticeşte- 
te! Ce-i cu tine? N-a fost nimic, nimic... jur!” Poate că aş fi 
şovăit, însă aceste ultime cuvinte din care am dedus tocmai 
contrariul, care îmi dovedeau că faptul de care mă temeam 
se întâmplase, au provocat replica. Şi replica trebuia să fie 
pe măsura agitării sufleteşti în care mă aflam, care mergea 
crescendo şi avea să crească mereu. Turbarea îşi are şi ea 
legile ei. „Nu minţi, ticăloaso!” am urlat, apucându-i mâna 
cu stânga. Dar ea s-a smuls. Atunci, fără a lăsa pumnalul din 
mână, am apucat-o cu mâna stângă de gât, am trântit-o cu 
faţa în sus şi am început să strâng cu amândouă mâinile. Ce 
tare era gâtul! Dânsa s-a apucai cu amândouă mâinile de 
mâinile mele smulgându-le de la gât, iar eu, parcă numai 
atâta aşteptam, am lovit-o din toată puterea cu pumnalul în 
partea stângă, mai jos de coaste. 

Când oamenii pretind că nu ţin minte ce au făcut într-un 
acces de furie, e o minciună. Eram conştient de tot ce fac şi 
nici o clipă n-am încetat să-mi dau seama de ceea ce fac. Cu 
cât creştea presiunea furiei mele, cu atât mai luminoasă şi 
aprindea în mine făclia conştiinţei, fară de care vedeam 
lămurit tot ce făceam. Ştiam ce fac clipă cu clipă. N-aş 
putea spune că ştiam dinainte ce aveam să fac, însă în clipa 
în care săvârşisem ceva şi mi se pare chiar puţin mai 
înainte, ştiam ce fac, prevăzând parcă posibilitatea de a mă 


căi şi parcă pentru a-mi putea spune apoi că aş fi avut timp 
să mă opresc. Ştiam că lovesc mai jos de coaste şi că 
pumnalul va pătrunde. În clipa când făceam asta, îmi 
dădeam seama că fac ceva oribil, ceva ce nu mai săvârşisem 
niciodată şi care va avea consecinţe înspăimântătoare. Dar 
această conştiinţă scapără doar ca un fulger şi de îndată 
urmă fapta. Aveam extraordinar de limpede conştiinţa 
faptei. Auzeam şi ţin minte cum a rezistat corsetul numai o 
clipă şi apoi încă ceva a rezistat şi pe urmă pumnalul s-a 
înfipt în ceva moale. Ea a apucat pumnalul cu mâinile, s-a 
rănit fără a-l putea însă opri. Mai târziu, la închisoare, după 
ce s-a petrecut în mine o răsturnare de ordin moral, m-am 
gândit mult la clipa aceasta, rememorâdu-mi-o fragmentat 
şi chibzuind asupra ei. Îmi aduc aminte că o clipă, numai o 
clipă, premergătoare faptei, m-a străfulgerat conştiinţa 
îngrozitoare că ucid şi că am ucis o femeie, o femeie lipsită 
de apărare, soţia mea. Groaza din acel moment de 
luciditate o am vie în minte şi socotesc că din această 
pricină - pe cât pot să-mi amintesc - după ce am înfipt 
pumnalul, l-am scos deîndată, vrând să îndrept şi să opresc 
ceea ce făcusem. Am stat o clipă nemişcat, aşteptând să văd 
ce va urma şi dacă mai pot repara. Ea sări drept în picioare 
şi strigă: „Dădaco! M-a omorât!” Auzind zgomot, dădaca 
apăru în uşă. Eu mai stăteam încă în picioare, aşteptând şi 
nu-mi venea să cred. Dar în momentul acela îi ţâşni sângele 
de sub corset. Abia atunci am înţeles că nimic nu se mai 
poate îndrepta şi pe dată am hotărât că nici nu mai e 
nevoie, căci acest lucru îl voiam şi trebuia să-l fac. Am 
aşteptat până când a căzut şi până ce dădaca strigând: 
„Doamne!” s-a apropiat în fugă de ea şi abia atunci am 
aruncat pumnalul şi am ieşit din odaie. 

„Nu trebuie să mă tulbur, trebuie să ştiu ce fac”, mi-am zis 
fără a privi spre ea şi spre dădacă. Dădaca striga, chemând 
fata din casă. Am trecut prin coridor şi după ce am trimis 
fata din casă acolo, m-am dus în odaia mea. „Ce trebuie sa 
fac acum?” m-am întrebat şi deodată am înţeles ce aveam 


de făcut. Intrând în birou m-am dus drept spre panoplie, am 
luat pistolul, l-am controlat, am văzut că era încărcat şi l-am 
pus pe masă, apoi am scos teaca pumnalului de unde 
căzuse şi m-am aşezat pe canapea. 

Am stat aşa mult timp. Nu mă gândeam la nimic şi nu-mi 
aduceam aminte de nimic. Auzeam acolo, în odaie, 
învălmăşeală. Am auzit pe cineva intrând, apoi pe altcineva. 
Apoi am auzit şi am văzut cum a adus Egor în birou 
bagajele de la gară, ca şi cum ar mai fi fost nevoie de ele! 
„Ai auzit ce s-a întâmplat? Am întrebat eu. Spune portarului 
să anunţe poliţia”. Egor ieşi fără să rostească o vorbă. M-am 
sculat, am închis uşa şi, scoțând ţigările şi chibriturile, am 
început să fumez. Înainte de a isprăvi ţigara, m-a doborât 
somnul. Am dormit probabil vreo două ore. Am visat, îmi 
amintesc, că trăiam în bună înţelegere cu ea, că după ce ne 
certasem eram gata să facem pace şi că parcă ne împiedica 
ceva, dar eram împăcaţi. Un ciocănit în uşă m-a trezit din 
somn „E poliţia, m-am gândit trezindu-mă, căci mi se pare 
că am ucis. Sau poate că e ea şi nu s-a întâmplat nimic?” 
Ciocănitul în uşă se auzi din nou. Nu răspundeam, silindu- 
mă să-mi dau seama dacă totul se întâmplase în realitate 
sau nu. Da, se întâmplase. Mi-am adus aminte de rezistenţa 
corsetului şi cum s-a împlântat pumnalul şi am simţit un fior 
în şira spinării. „Da, s-a întâmplat! Da, acum trebuie să mă 
omor şi eu”, mi-am zis. Dar în timp ce-mi spuneam asta, 
ştiam că nu mă voi sinucide. Totuşi m-am sculat şi am luat 
din nou pistolul, Ciudat lucru! Adeseori se întâmplase să fiu 
aproape de sinucidere, chiar atunci, noaptea, în tren, mi se 
părea întotdeauna că ar fi un lucru uşor, uşor tocmai 
deoarece socoteam că în acest fel o voi zgudui pe dânsa. 
Acum însă, nu numai că nu eram în stare să mă sinucid, dar 
nici nu mai puteam avea gândul acela de mai demult. „De 
ce s-o fac?” mă întrebam şi nu găseam răspuns. Se auziun 
nou ciocănit în uşă. „Da, trebuie mai întâi să aflu cine bate 
în uşă! Mai am timp”. Am pus pistolul pe masă şi l-am 
acoperit cu un ziar. M-am apropiat de uşă şi am tras 


zăvoraşul. Era sora soţiei mele, o văduvă simplă şi plină de 
bunătate. „Vasia! Ce-i asta?” zise ea, şi o podidiră lacrimile 
pe care le avea întotdeauna la îndemână. „Ce vrei?” am 
întrebat-o eu grosolan. Îmi dădeam seama că nu trebuia şi 
ca n-aveam de ce să fiu grosolan cu ea, dar nu puteam 
întrebuința alt ton. „Vasia, ascultă, îşi dă sufletul! Aşa spune 
Ivan Feodorovici”. Ivan Feodorovici era doctorul. 

— Doctorul şi sfetnicul ei. „Aşadar e aici? Am întrebat, şi 
toată furia împotriva ei se trezi din nou. Ei şi ce?” „Vasia, 
du-te la ea. Oh, ce lucru îngrozitor!” gemu cumnată-mea. 
„Să mă duc la dânsa?” m-am întrebat. Şi de îndată mi-am 
răspuns că trebuie să mă duc, că probabil aşa se face 
întotdeauna şi că atunci când soţul îşi ucide soţia, cum 
făcusem eu, trebuie neapărat să se ducă la dânsa. Dacă aşa 
se face, atunci trebuie să mă duc şi eu, iar dacă va trebui, 
am timp oricând,, mi-am zis gândindu-mă la intenţia de a 
mă împuşca şi am pornit în urma cumnatei mele. „Acum vor 
începe fraze, schimonoseli, dar eu nu mă voi lăsa 
influenţat,. „Stai puţin - am zis, e stupid să mă duc fără 
cizme! Stai să-mi iau cel puţin pantofii”. 

Şi, ciudat lucru! leşind din birou şi trecând prin odăile atât 
de cunoscute, din nou s-a născut în mine nădejdea că nu se 
întâmplase nimic, dar mirosul acestor porcării doctoriceşti: 
iodoform, acid fenic. 

— M-a izbit. Nu, totul se întâmplase! Trecând prin coridor, 
pe lângă odaia copiilor, am văzut-o pe Lizenca. Se uita la 
mine cu ochi măriţi, de spaimă. Mi s-a părut chiar că toţi cei 
cinci copii se aflau acolo şi că toţi se uitau la mine. M-am 
apropiat de uşă, femeia din casă mi-a deschis-o dinăuntru şi 
a ieşit. Cel dintâi lucru care mi-a sărit în ochi, a fost rochia 
aruncată pe un scaun. 

— O rochie cenuşie deschis. 

— Pătată toată de sânge. Pe aşternutul nostru dublu, chiar 
pe aşternutul meu, pe unde te puteai apropia mai uşor, era 
culcată ea, cu genunchii ridicaţi, cu capul foarte jos, numai 
pe o pernă, cu bluza descheiată. Pe locul rânii era pus ceva. 


Un miros greu de iodoform umplea odaia. Mai înainte de 
toate şi mai mult decât orice, m-a izbit faţa ei umflată şi 
plină de vânătăi pe o parte a nasului şi sub ochi. Erau 
urmele loviturii pe care i-o dădusem cu cotul, când a vrut să 
mă oprească. Nu mai rămăsese nimic din frumuseţea ei şi 
mi s-a părut că are în ea ceva respingător. M-am oprit în 
prag. „Apropie-te de dânsa”, mi-a spus sora ei... Da, 
pesemne vrea să se căiască! S-o iert? Da, moare şi o pot 
ierta, m-am gândit. 

— Căutând să fiu mărinimos. Am venit cât mai aproape de 
pat. Şi-a ridicat cu greu ochii spre mine. La un ochi avea o 
vânătaie. Mi-a spus articulând anevoie şi întretăiat: „i-ai 
ajuns scopul, m-ai ucis...” - lar pe faţa ei, dincolo de 
suferinţa fizică şi chiar de expresia morţii care se apropia, 
am văzut străbătând aceeaşi veche ură animalică, rece şi 
atât de cunoscută mie. „Copiii... totuşi... n-am să ţi-i dau... 
Ea (sora ei) îi va lua...” 

Dar despre ceea ce era principal pentru mine, despre vina 
ei, despre faptul că mă înşelase, parcă socotea că nici nu 
merită să amintească. „Da, contemplă ceea ce ai făcut, 
spuse, întorcând ochii spre uşă şi sughiţă de plâns. În uşă se 
afla sora ei cu copii. Da, iată ce ai făcut”. 

M-am uitat la copii, la faţa ei zdrobită şi plină de vânătăi, şi 
pentru prima oară am uitat de mine, de drepturile mele, de 
mândria mea, pentru întâia oară am văzut în ea o creatura 
umană. Şi mi s-a părut atât de puţin însemnat tot ceea ce 
mă jignise până atunci, toată gelozia mea şi, pe de altă 
parte, actul meu atât de îngrozitor. Încât voiam să-mi lipesc 
obrazul de mâna ei şi să spun:, lartă-mă!” Dar n-am 
îndrăznit. 

Ea tăcea cu ochii închişi, nemaiavând probabil putere să 
vorbească. Apoi faţa ei desfigurată începu să tremure şi să 
se crispeze. M-a dat uşor la o parte. „De ce s-au întâmplat 
toate acestea? De ce? lartă-mă” am zis. „lartă-mă? Ce 
prostii! Numai de n-aş muri!” - strigă dânsa, apoi se ridică 


puţin şi ochii ei strălucind înfriguraţi se aţintiră asupra 
mea. „Da, ţi-ai atins scopul! le urăsc! Vai! Vai! 

— Strigă în delir cuprinsă de chinuri. 

— Ucide-mă, ucide-mă, nu mi-e frică... Ucide-ne pe toţi, pe 
toţi, şi pe el. A plecat, a plecat!” 

A delirat tot timpul. Nu mai recunoştea pe nimeni. În 
aceeaşi zi către amiază, a murit. Pe mine încă înainte de 
asta, la ora opt dimineaţa, m-au condus la secţie, iar de 
acolo la închisoare. Şi acolo, stând unsprezece luni în 
aşteptarea judecății, m-am gândit la mine şi la trecutul 
meu, pe care am învăţat să-l înţeleg: Am început să-l înţeleg 
a treia zi. A treia zi am fost condus la... 

Pozdnâşev voi să mai spună ceva, dar neputându-şi stăpâni 
plânsul, se opri. Adunându-şi puterile, urmă: 

— Am început să înţeleg abia atunci, când am văzut-o în 
sicriu... 

— Pozdnâşev suspină, dar de îndată urmă grăbit: 

— Abia când am văzut faţa ei de moartă am înţeles tot ce 
făcusem. Am înţeles că eu, eu am ucis-o. Că din pricina mea, 
ea, care fusese vie, care se mişca şi era caldă, devenise 
acum nemişcată, rece, de ceară şi că asta nu se mai poate 
repara niciodată, nicăieri, cu nimic. Cel ce n-a trăit 
asemenea clipe, nu poate înţelege... Oh! Oh! Oh! 

— Strigă el de câteva ori, apoi tăcu. 

Am rămas tăcuţi vreme îndelungată. Pozdnâşev suspina şi 
se cutremura înnăbuşit din tot trupul. 

— lartă-mă... 

S-a întors cu spatele spre mine şi s-a culcat pe bancă, 
învelindu-se cu pătura. În gara în care trebuia să cobor - 
era ora opt dimineaţa. 

— M-am apropiat de el să-mi iau rămas bun. Nu ştiu dacă 
dormea sau se prefăcea, dar nu se mişca. L-am atins cu 
mâna. Şi-a dat pătura într-o parte şi se vedea că nu 
dormise. 

— Rămâi cu bine. 

— l-am zis, întinzându-i mâna. 


Pozdnâşev mi-a dat mâna şi mi-a zâmbit sfios, dar atât de 
jalnic încât mi-a venit să plâng. 

— Da, iartă-mă. 

— Rosti el iarăşi cuvântul, cu care îşi încheiase întreaga 
povestire. 


SFÂRŞIT 


1 Un cod patriarhal, sever întocmit în Rusia în secolul al 
XV-lea şi cuprinzând poveţe cu privire la organizarea 
familiei şi a casei. 

2 Shakers - sectă religioasă în Anglia. 

3 Vin, femeie şi cântec. (N. aut.) 

4 „Lieder ohne Worte”, de Mendelssohn. 

5 Zemstva - organ administrativ, local electiv în vechea 
Rusie. Membrii Zemstvei se alegeau dintre moşieri.